Sunteți pe pagina 1din 16

Reformele lui Cuza

„Domnul Unirii, al secularizării averilor


mănăstireşti, al dreptului lărgit de vot,
al desfiinţării clăcii şi împroprietăririi
ţăranilor – a fost reprezentativ pentru
aspiraţiile noastre, pentru ceea ce a dorit
şi realizat poporul român în vremea sa”
(C. C. Giurescu)

Secularizarea
averilor mănăstireşti
„Toate averilor mănăstireşti
din România sunt şi rămân averi ale
Statului”

Exploatarea averilor ce rezultau din pământurile mănăstireşti era şi


o problemă de imixtiune a Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol în
treburile ineterne ale Principatelor. Foştii domni făcuse donaţii bogate
Constantinopolului, Mormântului Sfânt sau Muntelui Athos, ceea ce
echivala cu dependenţa faţă de grecii din Imperiul Otoman. Astfel
mănăstirea din Perii Maramureşului fusese închinată, pe la 1391, de
către Drag şi Balc, urmaşii lui Dragoş Vodă Patriarhiei de la
Constantinopol. Schitul Stănileşti din Vâlcea avusese aceeaşi soartă la
1577, faţă de patriarhia din Alexandria; Mănăstirea Bucovăţ, de lângă
Craiova, depindea din 1588 de mănăstirea grecească Sf. Varlaam.
Mănăstirea Radu Vodă avea protectorul tot la Muntele Athos, în
mănăstirea Iviron. Mănăstirile închinate stăpâneau in Muntenia
1.127.386 pogoane, iar în Moldova 355.680 de fălci şi 36 de prăjini faţă
de terenul arabil al ţării, aceste mănăstiri deţineau peste 10 %.
E adevărat că au existat şi domni care s-au opus tendinţei de
înzestrare a mănăstirilor străine. Alexandru Iliaş, în Ţara Românească, a
salvat de la o asemenea soartă mănăstirea Snagov, ce era destinată
mănăstirii Pantascratos de la Sfântul Munte. Matei Basarab a înţeles şi
el dezastrul ce se producea ţării prin asemenea danii şi a recuperat 21 de
mănăstirii printre care: Tismana, Cozia, Argeşul, Bistriţa, Govora,
Dealul, Vâlcea, Mâslea, Sadova, Pitocu ş.a.
Domnii pământeni s-au nepământeni, care impuseseră obiceiul, nu-
şi putuseră da seama la vremea respectivă de consecinţele nefaste ale
unor asemenea înzestrări pentru situaţia ţării. Alexandru Ioan Cuza care
se afla în pragul unor mari reforme, era convins că această chestiune
aducea atingere autonomiei ţării. Daniile însemnau de fapt scurgerea de
importante venituri de peste graniţă. În loc ca ele să sprijine instituţiile
nou înfiinţate, să creeze un patrimoniu public stabil, să înzestreze cum
se cuvenea armata, să rezolve chestiunea ţărănească...
Ortodoxia căzuse sub influenţa Patriarhiei Moscovite şi e sigur că
iniţial aceasta sprijinise tendinţele de emancipare faţă de forul
ecleziastic de la Constantinopol. Mai apoi, cum biserica ortodoxă
română manifesta valeităţi de independenţă, Patriarhia rusă, ce se voia
ea însăşi substitutul Patriarhiei de la Constantinopol, îşi revizui poziţia
de sprijin. Ea l-ar fi acordat numai condiţionat, ceia ce complică
lucrurile. În decembrie 1863, Guvernul Cogălniceanu supunea Adunării
proiectul de lege privind secularizarea averilor mănăstireşti. Fiind vorba
de nişte venituri care se întorceau către administraţie (în motivare se
arată că „acrile” mănăstireşti sunt şi rămân averi ale statului, veniturile
devenind surse de buget) şi cunoscându-se greutăţile financiare prin care
trecea statul, majoritatea Camerei votează legea la 13/25 decembrie
1863 (decretată la 15/27 şi promulgată la 17/29 decembrie), 93 voturi
fiind pentru şi 3 contra.
În primul articol se arăta: „Toate averilor mănăstireşti din Româneşti
din România sunt şi rămân averi ale Statului”. Acest text imperativ
înlătura orice interpretare în privinţa caracterului mănăstirilor, închinate
sau ne închinate, pentru a nu se face apel la vreun arbitraj al marilor
puteri. Articolul doi se referea la puterea de dispoziţie a statului asupra
veniturilor mănăstirilor, care se făceau „ venituri ordinare ale bugetului
Statului.
Pentru a atenua reacţia Constantinopolului, se alocau în continuare
unele sume ca ajutor locurilor sfinte şi erau destinate circa zece milioane
piaştri pentru fondarea unei şcoli laice la Constantinopol şi a unui spital
pentru creştini, acestea din urmă ţinându-se sub directa conducere a
Agenţiei diplomatice române din capitala Turciei. Vorbind de Agenţia
română, trebuie să arătăm că Negri a jucat un adevărat prestidigitator în
chestiunea secularizării, amorţind vigilenţa marilor puteri şi creând un
arbitraj cu ierarhii, care în cele din urmă s-au retras din conflict,
neputând dovedi cu acte clare drepturile lor.
Măsura secularizării trebuia însă consfinţită, conform protocolului
XIII al Convenţiei de la Paris, şi de puterile garante, printr-un arbitraj.
Drept urmare, cu excepţia Franţei şi Italiei, guvernele interesate
provoacă întrunirea ambasadorilor lor la Constantinopol, spre a-i înlesni
lui Fuad-paşa nota din 21 decembrie1863/2 ianuarie 1864 asupra
indemnizaţiei pentru bunurile secularizate ce trebuia plătită călugărilor
greci.
Preţul despăgubirii se fixa la 15.000.000 piaştri. În vederea achitării
sumei, de care guvernul nu dispunea, se puse la cale o stratagemă abilă.
Costache Negri, manevrând foarte neortodox, încheie o afacere de
comision, în martie 1865, cu Societatea generală a Imperiului Otoman,
Societatea urmând să avanseze ierarhilor despăgubirea respectivă.
Traversând o perioadă de grave dificultăţi bugetare, Principatele
asigurau Societatea doar cu 15.000.000 lei din suma de mai sus, dintr-un
depozit de 20.000.000 lei ce se găsea la Constantinopol şi provenind din
împrumutul Stern (contract în cursul anului 1864, în sumă de
48.142.767 lei). Restul sumei, cum, desigur, românii prevăzuseră, nu s-a
mai putut achita, devenind obiectul unui litigiu de lungă durată, în care
s-a ajuns la un moment dat să pledeze pentru partea otomană vestitul
avocat francez Cremieux.
Ambasadorul englez la Constantinopol, H. Bulwer, incita partea
otomană şi pe ceilalţi diplomaţi să-l preseze pe Cuza să opereze
despăgubirea integral şi în termen scurt. E greu de ştiut exact din ce
pricină era Bulwer atât de îndârjit. Poate că fusese corupt de grecii care
interveniseră pe lângă el pentru a obţine un plafon cât mai mare? Ori
apăra finanţa britanică, adulmecând posibilitatea unei bune afaceri?
Bulwer nu ne-a lăsat o explicaţie ajutătoare în acest sens. Patriarhia
trimitea în aprilie 1865 pe un anume Gleobulus însărcinat să-l determine
pe Alexandru Ioan Cuza să cedeze, Delegatului, purtat cu vorba şi de la
minister i se rezervă o primire ca în Levant. Însoţit cu politeţuri ce
mascau prost, de altfel, incomunicabilitatea autorităţilor româneşti,
Gleobulus caută să se insinueze pe lângă consulii puterilor garante
nădăjduind să câştige susţinere din partea acestora. Autorităţile lepădară
atunci masca şi îl aruncară pur şi simplu afară din ţară.
Secularizarea averilor mănăstireşti e una din reformele ce încunună
definitiv domnia lui Cuza. Luând orice referire biografică, de mai mică
sau mai mare amploare , asupra domnitorului, privind realizările sale
mai importante, secularizarea se aşează la loc de cinste alături de cea
agrară. Corneliu Albu, într-o carte despre Al. Papiu- ardelean care
participase, la redactarea textului legii de secularizare Ilarian
legislatorul, tratează astfel reforma: „Secularizarea a creat o ambianţă şi
o atmosferă care au contribuit la realizarea reformei agrare. Începutul se
făcuse; marea proprietate fusese serios atinsă. S-a văzut bunuri socotite
de stăpânilor ca socrosante; s-a văzut de asemenea că aceşti a acţiona
imediat, cu rezultate efective.

Reforma agrară
„Ce bucurie ar fi pentru mine ... ce frumoasă recomandaţiune
ar fi pentru clasele inteligente şi bogate ale României înaintea
Europei, când am dovedi că suntem în stare de a lua în mâinile
noastre nobila reformă agrară că capul şi inima ne sunt atât de
sus, încât să fim capabili de a lăsa deoparte interesele individuale
şi a nu avea dinaintea ochilor noştri decât marele interes
al României!
(Mihail Kogălniceanu)

Puterile garante, confirmând noile schimbări, recunoşteau dreptul


Principatelor de a-şi modifica legile în corespundere cu interesele sale
economice, naţionale, sociale, indiferent de prevederile Convenţiei de la
Paris.
Ca urmare a devenit posibilă introducerea în viaţă a legii rurale.
Odată realizată unirea Adunărilor, pe 24 ianuarie/ 5februarie 1862,
moşierimea a căutat să profite şi să întoarcă situaţia problemei agrare în
favoarea ei, agitând demagogic acordul pentru un proiect al Comisiei
Centrale de la Focşani, în care se prevedea eliberarea clăcaşilor de
moşie, dar şi de orice drept asupra ei. Alexandru Ioan Cuza, deşi era
decis să nu accepte promulgarea unei asemenea false legi de
îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor, numi imediat un fruntaş conservator să
conducă guvernul, pe Barbu Catargiu, deoarece acesta dispunea de
majoritatea în Cameră.
În mai începură dezbaterile. După una din cele mai furtunoase
şedinţe, în care M Kogălniceanu sa afirmat cauza ţăranilor, şeful
cabinetului fu ucis cu un foc de armă. Se specula, fără temei de altfel că
domnitorul ar fi pus la calea asasinatul. Atentatul avu loc la 8/20 iunie
1862,cînd Barbu Catargiu a fost împuşcat de un necunoscut ce, la
trecerea trăsurii ce se afla primul ministru şi prefectul poliţiei, N.
Bibescu pe sub clopotniţa mitropoliei slobozea glontele ucigaş. După
atentat, reacţiunea se dezlănţui, şi, drept răzbunare grăbi votarea
proiectului de lege agrară , aşa cum se înaintase de Comisia Centrală de
la Focşani, la 11/23 iunie 1862. Domnitorul nu a sancţionat proiectul
motivând în mesajul din 3/15 noiembrie 1863, că el „ nu răspundea
dorinţelor sale.” În martie 1863 el făcuse un drum în Moldova pentru a
cunoaşte reacţia poporului la dorinţele sale de a soluţiona problema
agrară în favoarea ţăranilor. Până la Galaţi, unde ajungea în dimineaţa
zilei de 30 martie/11 aprilie 1863 fusese aclamat de sute de săteni care îi
pregătiseră şi arcuri de triumf . Domnitorul sărbătorise Paştele împreună
cu mama sa, Sultana Cozadinii, la biserica Ovidenia, apoi, deşi scuturat
de un acces de friguri, mersese, prin Iaşi în nordul Moldovei pentru a
cerceta starea în care se găseau clăcaşii şi a verifica sprijinul pe care
putea conta în eventualitatea unei reacţii puternice din partea
conservatorilor în Cameră revenit la Iaşi, la 11/23 mai, după ce vizitase
partea de nord a Moldovei, domnitorul se întărise în ideea de a acţiona
energic. Constatase că pontaşii moldoveni se aflau într-o situaţie
deplorabilă şi dezrobirea lor trebuia grăbită. De altfel şi statisticele
vremii menţionau starea proastă a ţăranilor. Astfel economistul Dionisie
Pop Marţian făcea unele consideraţii aspre referitoare la politica agrară a
Principatelor înainte de reformă . El arăta că sumele pe care România le
obţinea la exportul masiv de cereale încăpeau pe mâinile a câtorva
indivizi, care le scoteau din ţară „pe producte străine la băi şi voiagiuri”,
în timp ce „pământul productiv se istovea an de an. Noi am zice că „ se
istovea” mai ales ţăranul, aşa cum ne-o indica şi datele dezvăluite în anii
premergători împroprietării. Astfel, în Monitorul Oficial” din 15/27
martie 1862 se spunea că în judeţul Gorj s-a constatat că „ două din trei
părţi din locuitori sunt lipsiţi de nutrimânt, de îmbrăcăminte, şi au
locuinţe ca animalele”Doctorul Felix aprecia că starea ţăranului se
datora proastei alimentaţii: „El nu mănâncă decât prea puţină carne şi
foarte rar lapte”. Hrana de bază a ţăranului era mămăliga.
De altfel, la 16/28 martie 1864, nu altul decât Mihail Kogălniceanu
prezenta în Adunarea proiectarea de lege rurală. Se preconizează atât
înzestrarea ţăranilor cu “pământurile de păşune, de finanţe şi de arătură,
ce ei posedă sau se cuvine a poseda în lege”, cât şi o despăgubire ce se
dorea mulţumitoare şi era garantată de către stat. Proiectul mai prevede
eliberarea de sarcinile feudale şi împroprietărirea pe “ pogoanele
legiuite” în funcţie de numărul de vite. Lascăr Catargiu caută să
tergiverseze dezbaterile cerând amânarea şedinţei întrucât lipseau o
parte dintre deputaţii moldovei. Kogălniceanu acceptă, dar, până la
reluare, publică proiectul în “Monitorul Oficial” şi provocă vâlvă printre
ţărani care se îndreaptă în grupurile mari spre mitropolie. La 13/25
aprilie se reluă şedinţa. Reprezentantul majorităţii conservatoare din
parlament, Vasile Boierescu, dădu citire unui alt proiect, în care
împroprietărirea se rezumă la 4 pogoane pentru fiecare ţăran,
despăgubirea făcându-se pe 7 ani, cu o dobândă de 8 %, totodată satul
trebuie să cedeze pământurile sale, care erau cumpărate de boieri, drept
compensaţie.
Proiectul îi determină pe liberalii-radicali să se opună, ei
contrapunând, ce-i drept, un alt un proiect, ce nu diferă însă de al
combinatului; doar că e mai limitative în privinţa suprafeţelor de
împroprietărire, ce nu trebuie să depăşească pe cele lucrate efectiv.
Majoritari în Adunare, prin Dimitri Ghica, Vasile Boierescu şi
Gheorghe Castaforu, proprietarii propuneau o moţiune de blam
împotriva guvernului Kogălniceanu. Avură loc discuţii aprinse din care
se desprindea clar stratagema celor două partide din Cameră care, de
data aceasta, făceau front comun împotriva prim-ministrului şi, indirect,
împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Nu întâmplător lua cuvântul din
partea liberaliror G. Vernescu, care se opunea urgenţei moţiunei. dar nu
se abţinea să critice guvernatorul pentru că a adus la cunoştinţa opiniei
publice un proiect aşa de revoluţionar. Deputatul Sihleanu îl făcea pe
Kogălniceanu „călcător de lege". Cel criticat se apără arătând că nu era
vorba de interesele lui, ci de ale celor mulţi şi umili, care nu se găseau
aleşi în Adunare. Vasile Boerescu, în replică, găsi de cuviinţă să invoce
faptul că se căuta „a lovi inteligenţa prin forţa brutală " a ţăranilor! În
încheierea dezbaterilor, I. C. Brătianu acuză guvernul că a apelat la
„Monitor” pentru a forţa sufragiul Camerei, în loc să dea dovadă de
sinceritate. Rezultatul votării: 63 pentru, 36 contra. Radicalii s-au
abţinut.
În zilele următoare, mii de ţărani împresurară palatul domnesc şi
uliţele din preajma Mitropoliei. Mihail Kogălniceanu şi membrii
guvernului fură ovaţionaţi. în aprilie, primul-ministru se prezentă în
Adunare şi arătă că domnitorul nu i-a primit demisia, întrucât Camera
nu a dezbătut proiectul de reformă. Adunarea se prorogă până la 2/14
mai.
În săptămânile următoare, opoziţia se precipită. Anastasie Panu,
Eugeniu Carada şi Gheorghe Ştirbei, fruntaşii opoziţiei, au fost trimişi în
străinătate pentru a face propagandă ostilă proiectelor de reformă ale
regimului. Tot în aprilie 1864 s-a dezvăluit „conspiraţia Lambert” , care
urmărea atragerea intervenţiei armate a Porţii în Principate. Doctorul
Lambert, aflat la Constantinopol, uneltea, pe lângă unii paşi şi viziri
răsturnarea domnului şi aducerea pe tron a lui Constantin Suţu. într-o
scrisoare din 16/28 aprilie 1864, pretendentul la „coroană”, adresându-se
lui Lambert, aprecia că puterea în România e în mâinile unor „tâlhari”
care au ca „plan şi bază ruinarea societăţii şi răpirea marii şi micii averi
a tuturor claselor, precum au fost cu moşiile mănăstireşti". În
consecinţă, pentru a scăpa de tâlharii autohtoni, domnul „in spe" ruga
Poarta „să se milostivească, înainte de 2-a viitoarei luni Mai, să se
izbăvească de biciu prin biruitoarele sale oştiri şi să scape provinciile de
lepra sanculoţilor, a căror şef este Prinţul şi adiutantul său Primul
Ministru, visul Dracului". De unde, pe lângă învăţămintele de rigoare
privind trădarea, putem trage şi concluzii practice că lovitura de stat era
prevăzută de opoziţie.
Când se discuta pe un asemenea ton, criza se arăta a fi gravă. Şi de
fapt aşa şi era. Conservatorii nu-1 mai doreau pe Alexandru loan Cuza,
ocrotitorul „sanculoţilor”, şi vor fi consecvenţi, uneltind până la
abdicarea domnitorului. Momentan însă, atmosfera era propice reformei
şi nu abdicării lui Cuza. Care, de altfel, nu va sta cu mâinile încrucişate.
Doctorul Lambert fu arestat la intrarea în ţară, iar complotul dejucat.
Poarta, chiar de ar fi vrut, nu mai era suficient de puternică pentru a
risca o intervenţie ca în 1848. În '48 Rusia fusese aliata turcilor, în 1864,
însă, ţarul, înfrânt în Crimeea, nu avea nici un interes să joace cartea
Constantinopolului.
Abil şi fin tactician, Alexandru loan Cuza a sesizat conjunctura
favorabilă în exterior şi a aplicat verificata măsură a politicii faptului
împlinit. Pentru că se împiedica de o Cameră înţepenită în interesele ei,
domnitorul i-a preparat şi i-a aplicat prompt lovitura de graţie,
dizolvând-o. Istoricii o definesc lapidar: „lovitura de la 2 Mai".
Ultima zi a plebiscitului, 14/26 mai 1864, prin care se aproba
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris — şi prin care se dădeau
puteri sporite domnitorului pentru iniţierea legilor — precum şi o lege
electorală ce lărgea baza alegătorilor pentru Adunare, a fost o zi festivă
pentru masele populare. „De la palat până la Mitropolie, un popor în
sărbătoare, înţesat pe marginile drumurilor, prin uşile şi ferestrele
prăvăliilor pe ferestrele fiecărui etaj şi pe streşinea, înfăţişa un aspect
impozant". Strada era „un munte alcătuit din oameni” (1).
Legea a fost decretată la 14 august 1864 şi este cea mai importantă
reformă realizată pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea
stabilea împroprietărirea cu pământ a ţăranilor clăcaşi. În funcţie de
inventarul viu, legea clasifica ţărănimea clăcaşă în trei categorii:
fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi, sau cei fără vite. În consecinţă, suprafeţele
loturilor cu care fuseseră împroprietăriţi în Ţara Românească ţăranii cu
patru boi şi o vacă erau de 11 pogoane (5,5 ha), cei cu doi boi şi o vacă
– 7 pogoane şi 19 prăjini (3,6 ha), iar cei care aveau numai o vacă - 4
pogoane şi 15 prăjini (2,6 ha). Suprafaţa loturilor varia în raport cu
numărul de vite. În Moldova şi în judeţele Cahul Bolgrad şi Ismail,
aceste suprafeţe erau mai mari. Se prevedea ca pământul expropriat să
nu depăşească două treimi din întinderea moşiilor, pădurile ne întrând în
acest calcul. În caz de insuficienţă de terenuri arabile într-o anumită
localitate, clăcaşii şi însurăţeii cărora nu le-a, ajuns pământ, aveau
dreptul să se strămute pe moşiile statului din apropiata vecinătate.
Loturile de pământ primite nu puteau fi înstrăinate în decurs de 30 de
ani.
Conform legii ţărănimea clăcaşă era eliberată de îndeplinirea
anumitor obligaţiuni feudale în schimb era datoare să plătească
moşierilor timp de 15 ani o răscumpărare bănească considerabilă. În linii
mari, această răscumpărare a obligaţiunilor feudale echivala cu costul
suprafeţei de pământ pe care o primise ţărănimea.
Aplicarea legii a dus la împroprietărirea a peste 511.000 de familii cu
o suprafaţă de peste 2 milioane de hectare.
După efectuarea reformei, proprietatea ţărănească alcătuia
aproximativ 30 % din suprafaţa ţării, iar proprietatea statului şi a
boierilor- 70%. În ciuda faptului că reforma a avut un caracter limitat, ea
a creat posibilităţi favorabile pentru pătrunderea relaţiilor capitaliste în
agricultură. Reforma agrară care a fost cea mai importantă reformă a
secolului XIX a pus capăt regimului clăcii şi altor servituţi feudale,
ţăranii devenind cetăţeni liberi.

1
Reforma învăţământului
„Învăţământul să şadă
la îndemâna tuturor claselor”
(Al. I. Cuza)

E dificil să cuprinzi în câteva pagini tot ce s-a făcut în perioada


domniei lui Al. I. Cuza. S-au dezvoltat învăţământul, cultura, ştiinţa etc.
Astfel, ridicarea materială a societăţii româneşti nu ar fi fost posibilă
fără, spre exemplu o serioasă bază şcolară şi universitară. Bogăţiile ţării
nu puteau fi abandonate, ci numai concesionate, după împrejurări,
societăţilor străine. De aceea , angrenajul administrativ era astfel gândit,
încât în funcţiile de răspundere cadrele indigene. Creşterea oraşelor şi a
populaţiei, emanciparea ţăranilor prin parţiala rezolvare a problemei
agrare obligau la o instrucţie corespunzătoare a forţelor ce se ridicau.
Recurgând la o serie de sacrificii bugetare şi având de făcut faţă
adversităţilor ce veneau îndeobşte din partea moşierimii retrograde,
Alexandru Ioan Cuza a militat neabătut pentru reglementarea
învăţământului, pentru punerea lui pe baze noi. Adesea a acţionat direct
şi a avut iniţiative proprii pentru a se rezolva diversele probleme ale
instrucţiei. În august 1859 el cerea, într-o scrisoare adresată consulului
Sardiniei la Galaţi, sprijin în vederea asigurării cu manuale şcolare a
elevilor Moldovei.
Principiile ce 1-au călăuzit în rezolvarea problemei învăţământului
sânt expuse pe larg în mesajul domnesc din 6/18 decembrie 1859. El
arăta în documentul menţionat că nu se mai putea tolera copierea
modelelor străine, îndeobşte cele franţuzeşti, că „România are alte nevoi
ce-i sânt speciale şi la care au sosit timpul ca să ne gândim”. Galomania,
susţinea el, îndepărta tineretul de la trebuinţele concrete ale ţării.
Întrucât bursele la Paris — 31 erau pentru Moldova şi 51 pentru
Muntenia — erau adesea ineficiente, se încercă înfiinţarea în capitala
Franţei a unui colegiu românesc destinat sutelor de studenţi români
aflaţi la Paris. Dar soluţia era, totuşi, crearea de înalte şcoli în
Principate.
Constant în realizarea idealurilor de la '48, domnitorul milita activ
pentru egalizarea tuturor în faţa şcolilor statului, pentru ca, aşa cum
spunea el, învăţământului să şadă „la îndemâna tuturor claselor”.Nu se
puteau aborda nenumăratele probleme ce stăteau în calea noului stat
decât stimulând la treburile publice oamenii din toate păturile, fără
discriminare, capabili, conştiincioşi şi animaţi de simţăminte civice, de
ordine, de disciplină şi de sentimente patriotice. Nici străinii şi nici
moşierimea retrogradă nu puteau ocupa toate posturile cheie, care, în
fond, deschideau calea reformelor. „În educaţia poporului bine condusă
se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism
luminat”.Poporul, pus în contact cu binefacerile învăţăturii, avea
mijloacele trebuincioase spre o ridicare generală a stării materiale.
Alexandru Ioan Cuza, în opoziţie cu unii fruntaşi politici ai vremii
care vedeau în studiile înalte „o sminteală" . (R. Rosetti), şi-a pus în joc
autoritatea în legătură cu necesitatea de a avea ingineri şi medici,
funcţionari pricepuţi şi cercetători destoinici în ale ştiinţei.
„Administratori, financiari, agricultori, industriali, comercianţi, iată
oameni de care avem mai simţite trebuinţi. În scurt, pentru ca să rezum
ideile mele asupra acestui obiect, eu doresc ca, într-un viitor apropiat, un
doctor de agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje
precum ar pute ajunge un doctor de litere”. Pledoaria sa pentru înfiinţarea
şcolilor superioare, care „sânt negreşit trebuincioase” avea să ducă la o
grabnică orientare a guvernelor Principatelor, în special în Moldova —
unde Mihail Kogălniceanu va scurta cu mult perioada de reaşezare a
învăţământului — către aceste studii.
Dar situaţiile erau mult mai complexe şi pentru a se ajunge la legiferarea
învăţământului a trebuit să se rezolve nevoile stringente ce se refereau la
asigurarea de şcoli la sate, pregătirea profesorilor, tipărirea manualelor
ş.a.
În Moldova existau cam 44 de şcoli primare, insuficiente pentru a se
putea vorbi de o ridicare a învăţăturii poporului. Tocmai de aceea
domnitorul cerea, în mesajul din decembrie 18593 ajutorul clerului
„care este reprezentat în fiecare sat prin unul sau mai mulţi preoţi (ce)
poate să ajute mult propaganda luminilor în populaţia câmpenească".
Graţie activităţii neobosite a lui Vasile Alexandrescu - Urechea — fost
profesor la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi, director în Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi autor de cărţi de specialitate — s-a
îmbunătăţit mult învăţământul în mediul sătesc în Moldova. Până şi
fetele în vârstă de 6—12 ani au fost acceptate în şcolile de băieţi, pe
principiul că „educaţia sexului femeiesc este o întâie datorie în
regenerarea poporului; fiindcă ele sânt menite a face din fiece familie
câte o şcoală ". În comparaţie cu Ţara Românească, unde existau 1 768
de şcoli primare, dar şi dascăli mai puţin pregătiţi, în Moldova se
realizau paşi însemnaţi pe calea pregătirii profesorilor.

Alte realizări
reformatoare ale lui Cuza

Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de


unificare a statului naţional, dar şi punctul de plecare pentru un întreg
ansamblu de reforme, menite sa asigure lichidarea principalelor vestigii
feudale din toate sferele vieţii social-economice şi politice. Între acestea,
se situa reforma sistemului fiscal care a fost înfăptuită printr-o serie de
măsuri legislative care au generalizat contribuţiile directe, extinzându-şi
asupra claselor privilegiate. Astfel, toţi locuitorii ţării capi de familie,
indiferent de condiţia social, au fost supuşi la plata impozitului personal
(capitaţia) şi a contribuţiei pentru drumuri. Tot odată, s-au înfiinţat noi
impozite, între care impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860,
care au asigurat fondurile necesare operei de reorganizare a statului
naţional.
Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însă de o creştere
considerabilă a impozitelor şi taxelor. Acestea apăsau cu precădere
asupra maselor populare orăşeneşti şi ţărăneşti, boierimea şi burghezia
reuşind, în bună măsură, să se eschiveze de la obligaţiile fiscale pe care
le impunea procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite
pentru meseriaşi şi negustori, prevăzute în legea patentelor din 1860,
veneau într-o perioadă în care asupra Principatelor se răsfrângeau
urmările crizei economice din anii 1857—1858, la care se adăuga o
acută criză comercială, caracterizată prin scăderea cererii de cereale
româneşti pe piaţa europeană. Rezultatul acestei situaţii a fost izbucnirea
unor frământări şi agitaţii orăşeneşti, care s-au transformat chiar în
mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova şi Ploieşti în
noiembrie 1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma.
Intervenţiei armatei şi a unor concentrări masive de trupe.
Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării
administrative şi legislative a celor două ţari au continuat şi după
proclamarea unirii depline la sfârşitul anului 1861. În timpul guvernării
conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862) a fost înfiinţată
Curtea de Casaţie şi justiţie, a cărei lege de organizare fusese adoptată
încă din perioada anterioară, instituţia procurorilor a fost extinsa şi în
Moldova şi s-a desfiinţat graniţa dintre cele două provincii, deşi acrul
internaţional de recunoaştere a unirii depline din decembrie 1861
prevedea menţinerea ei în continuare.
O dată cu numirea la conducerea ţării a guvernului liberal condus de
N. Kreţulescu (24 iunie/6 iulie 1862), procesul de unificare
administrativă a intrat în faza finală. Poştele au fost unificare,
înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga ţară ; s-au numit membrii.
comisiei pentru unificarea legilor ; s-a desfiinţat Directoratul statistic din
laşi, sarcinile acestuia fiind preluate de cel din Bucureşti ; s-au unificat
serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat, la Bucureşti, Direcţia
generala a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş
situat chiar pe graniţa dintre cele doua provincii, au fost unificate şi s-a
dispus contopirea şcolii militare din laşi cu aceea din Bucureşti, măsură
decisă de asemenea în perioada anterioară.
Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal.
Astfel, impozitul funciar a fost stabilit în ambele ţari la 4% din venitul
proprietăţilor imobile, s-a unificat contribuţia pentru poduri şi şosele,
ridicată la 12 lei pe an, precum şi taxa de transmitere a proprietăţilor de
mâna moartă, fixată la 10 % din venitul net al acestora. Tot în acest
domeniu a mai fost unificată contribuţia personală (capitaţia), fixându-
se cuantumul acesteia la 36 lei pe an, şi s-au extins şi în Moldova legile
muntene referitoare la taxele de judecată şi la taxele asupra vânzărilor de
bun voie sau prin licitaţie. De asemenea a fost adoptată o nouă lege a
patentelor, care a înlocuit pe aceea votată în 1860 în Ţara Românească şi
prin care s-a dat o nouă reglementare modului de exercitare a diferitelor
activităţi industriale şi comerciale; Prevederile legii au fost aplicate şi
supuşilor străini din Principate, ceea ce a întărit autoritatea guvernului şi
autonomia ţarii. Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1862,
procesul de unificare deplină a celor două ţări a fost încheiat.
Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu
dezvoltarea operei de reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării
ministerelor moldovene, au fost reorganizate departamentele,
precizându-se mai bine atribuţiile şi structura acestora. De asemenea, s-a
instituit Consiliul superior al instrucţiunii publice ; s-a adoptat un
regulament de navigaţie ; s-au promulgat primele legi pentru construirea
căilor ferate, care nu au putut fi însă puse în aplicare ; s-a organizat
corpul inginerilor civili şi s-au luat masuri pentru protejarea pădurilor
între care amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi înfiinţarea de
pepeniere pe domeniile statului.
O altă măsură deosebit de importantă menită să modernizeze
societatea românească a constituit-o votarea in martie a legii comunale
şi a legii pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, prin care administraţia

locală primea o nouă organizare, corespunzătoare stadiului de evoluţie


social-economică a ţării.
Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări.
Conform prevederilor ei, toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin
500 locuitori erau organizate în comune — urbane sau rurale —
recunoscute ca persoane juridice ca având drept de a exercita anumite
atribuţii de putere publică şi cu caracter patrimonial. Conducerea
comunei era încredinţată unor organe deliberative, consiliile comunale,
compuse din membri desemnaţi prin vot, şi primarilor, agenţi ai puterii
executive, aleşi în comunele rurale o dată cu consiliul comunal respectiv
şi numiţi de domnitor în comunele urbane dintre primii trei consilieri
care întruneau la alegeri cel mai mare număr de voturi.
Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc o data la patru ani,
ele efectuându-se prin vot direct în cadrul unui colegiu electoral unic Ia
care luau parte atât cetăţenii români cât şi străinii care dobândiseră mica
împământenire. Cu acest prilej s-a hotărât să fie admişi la exercitarea
drepturilor comunale şi evreii pământeni dacă — potrivit prevederilor
legii — „vor dobândi în armată rangul de subofiţer şi acei ce vor fi făcut
studii universitare sau vor întemeia mari stabilimente industriale” (2) .
Era un prim pas spre integrarea comunităţii. evreieşti în societatea
românească.
Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe
deliberative, consiliile judeţene, care se ocupau de interesele locale
colective şi economice ale judeţului ; consiliul era ales pe plăşi (ocoale)
— fiecare plaşă având drept la doi consilieri — de către toţi cetăţenii cu
drept de vot pentru Adunarea legislativă. E1 se întrunea la 15/27
octombrie în fiecare an într-o sesiune ordinară de trei săptămâni.
Consiliul Judeţean era ales tot pe o perioadă de patru ani.
La baza legilor privind organizarea teritorială a ţării au stat legile
similare ale Franţei şi Belgiei, adaptate însa la realităţile româneşti.
Reforma administraţiei locale înfăptuită prin aceste legi a constituit una
din cele mai de seama realizări pe plan ,social şi politic ale domniei lui
Cuza. Vechiul sistem administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu
unul modern, comparabil cu acela al statelor capitaliste avansate din
apusul Europei, şi s-au creat pentru prima dată — graţie personalităţii
juridice a comunelor şi judeţelor — instituţii locale în organizarea de
stat a României, care au deschis posibilităţi noi de dezvoltare economica
şi socială.
Tot în cursul sesiunii parlamentare 1863—1864 , au mai fost
adoptate „Legea contabilităţii", prin care se reglementa întocmirea şi

executarea bugetului de stat şi se statorniceau norme referitoare la


venituri şi cheltuieli, precum şi ia încheierea conturilor ; „Legea Curţii
de conturi", organ superior de control al gestiunii financiare şi al
încheierii conturilor administraţiei publice de stat, judeţene şi comunale
şi „Legea pentru înfiinţarea unui Consiliu de stat" , instituţie care avea
să joace un rol important după lovitura de stat.
Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate,
cum au fost : proiectul de lege a pensiilor, proiectul de lege pentru
organizarea armatei şi cel al Instrucţiunii publice, codul penal şi de
2
procedură penală, legea privind organizarea judecătorească şi altele nu
au primit sancţiunea domnească până la lovitura de stat. Motivul
nesancţionării acestor legi se datora în principal modificărilor pe care
ele le suferiseră în curisul dezbaterilor din Adunare, modificări cu care
domnitorul şi guvernul nu erau de acord. Astfel, cu prilejul dezbaterii
legii privitoare la organizarea armatei, deputaţii liberali radicali au
propus un amendament privitor la organizarea în principalele oraşe ale
ţarii a unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou element al
puterii armate. Prin modul de organizare şi atribuţiile ei, noua instituţie
urma sa aibă un caracter mai mult politic decât militar. Ea trebuia să
constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe care aceasta să se
poată sprijini în caz de conflict cu puterea executiva. Cu toată opoziţia
guvernului, amendamentul radical a fost votat de Adunare şi inclus
textul legii. Evident, date fund intenţiile Adunării, ieşite la iveala în
cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a refuzat să sancţioneze şi sa
promulge aceasta lege.
Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa
politica a conservatorilor asupra majorităţii Adunării şi sporind
prerogativele puterii executive, a oferit domnitorului Al. I. Cuza
posibilitatea de a realiza marile reforme ale domniei sale şi desăvârşi
organizarea modernă a statului. Prima dintre reformele înfăptuite în
această perioadă a fost cea electorală. Noua lege electorală — aprobată
prin plebiscitul din mai 1864, dar promulgată după recunoaşterea noii
stări de lucruri de către puterea suzerana, şi puterile garante — deşi
pastra caracterul cenzitar, lărgea mult numărul alegătorilor, cât şi al
eligibililor, realizând astfel un însemnat progres faţă de prevederile
electorale restrictive ale Convenţiei de la Paris şi totodată o întărire
importantă a puterii politice a burgheziei.
0 reformă importantă a constituit-o şi reorganizarea justiţiei. În
decembrie 1864 erau decretate „Legea privind admisibilitatea” şi
,înaintarea în funcţiile judecătoreşti" şi „Legea pentru constituirea
corpului de avocaţi", completate ulterior cu „Legea pentru organizarea
judecătorească", votată de noile corpuri legiuitoare în iunie 1865.
Potrivit acestei din urma legi, justiţia devenea independentă faţă de
celelalte puteri din stat, ea exercitându-se în numele domnului.
Instanţele judecătoreşti erau : judecătoriile de plasă, tribunalele
judeţene, curţile de apel, curţile cu juraţi în materie criminală şi Curtea
de casaţie, care funcţiona în anumite cazuri şi ca înalta curte de justiţie.
Membrii Curţii de casaţie şi ai curţilor , de apel se bucurau de
inamovibilitate, aceasta urmând sa fie extinsa treptat, prin legi speciale,
asupra întregii magistraturi.
0 mare însemnătate în vederea unificării legislaţiei şi statornicirii
normelor juridice corespunzătoare unui stat modern a avut-o elaborarea
şi punerea în aplicare a Codului comercial, a Codului penal şi de
procedură penală, precum şi a Codului civil, apărător al familiei şi
proprietăţii burgheze, inspirate după legiuirile similare franceze şi
italiene, completate cu unele norme juridice autohtone, codurile au intrat
în vigoare în 1865. Prin aceasta unificarea legislaţiei Principatelor Unite
a fost în linii mari încheiată, ea fiind efectuata pentru principalele ramuri
ale dreptului. De asemenea, prin aplicarea codurilor au fost supuşi
jurisdicţiei române şi cetăţenii străini care se bucurau până atunci de
dreptul de extrateritorialitate, fapt care a permis să se consolideze
autonomia internă a ţarii.
Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a
extins şi în domeniul bisericesc. „Decretul organic pentru înfiinţarea
unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române" , din
3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia Bisericii ortodoxe române în
privinţa organizării şi disciplinei, legătura cu Patriarhia din
Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei.
Opera de reformă multilaterala a avut în vedere şi domeniul militar.
Al. I. Cuza şi colaboratorii săi pe plan militar — între care se remarcă
generalul I. Em. Florescu — au depus însemnate eforturi pentru a crea
în România o armată modernă, capabilă să. răspundă intereselor şi
idealurilor naţionale. În ciuda precarităţii resurselor financiare de care
dispunea statul naţional şi a temerilor manifestat de majoritatea
puterilor, în special de marile imperii limitrofe, acest obiectiv a fost
atins.
După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrata
cu armament modern, la nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul
sumelor obţinute prin subscripţie publica ; obligaţia recrutării a fost
extinsa Şi asupra claselor privilegiate ; instituţia dorobanţilor şi a
grănicerilor a fost introdusă şi în Moldova ; s-au alcătuit noi
regulamente militare, iar efectivele tuturor categoriilor de arme —
infanterie, artilerie, cavalerie etc. — au fost simţitor sporite, ridicându-
se în total la peste 40.000 de oameni. Tot din timpul domniei lui Cuza
datează atelierele pirotehnice din Bucureşti şi Arsenalul armatei.
Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut
misiunea militară franceză condusă de locotenent-colonelul Eugenia
Lamy, care a venit în Principate în 1860, la invitaţia guvernului român.
Acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de reorganizare,
misiunea militară franceză a pus ordine în administraţia militară, a
contribuit la înfiinţarea intendenţei armatei, a participat la organizarea
taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie, conducătorul
misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unită organizată la Bucureşri.
Prefacerile cunoscute de armata în această perioada şi-au găsit
reflectarea într-o serie de măsuri legislative, care au culminat cu „Legea
pentru organizarea puterii armate din România" din 27 noiembrie/9
decembrie 1864. în baza noii legi, puterea armata a Principatelor Unite
era formata din armata permanenta cu rezerva ei şi din miliţii, fon-
naţiuni teritoriale compuse din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor.
Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 20 şi 50
de ani, ţinea patru ani în activitate şi doi ani în rezerva, completarea
efectivelor făcându-se prin tragere la sorţi. Legea din 1864 a fost urmată
de noi reglementări, cum au fost : Legea de recrutare (decembrie 1864),
Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi Regulamentul
pentru chemarea şi instruirea gloatelor (1865), care, deşi nu au putut fi
transpuse în întregime în practica, au evidenţiat intenţia domnitorului de
a crea o armată puternică, capabilă să lupte, la momentul oportun,
pentru cucerirea independenţei naţionale a României.
Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte
ale activităţii economice a statului naţional român. în mesajul adresat
Adunărilor elective fa 6/18 decembrie 1859 domnul arăta că „avem toiul
de creat — a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face
poduri, a împodobit şi a însănătoşi oraşele, a lărgi poturile, a înflori
comerţul, a încuraja industria, a sapa canaluri , a întinde drumuri de
fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicărilor şi,
într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice". Cu toata lipsa
capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de capitalul străin de a
participa activ la opera de înzestrare tehnică a României — singurul
împrumut extern din această perioada se va realiza abia în 1864 — o
parte din proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi înfăptuite.
În domeniul mijloacelor de comunicaţie, daca problema construirii
cailor ferate nu s-a putut realiza în timpul domniei lui Cuza, s-a
înregistrat în schimb un progres evident în ceea ce priveşte navigaţia pe
Dunăre, iar reţeaua de telegraf a crescut de 1a 12 staţii şi 840 km în
1859, în 46 staţii şi 2879 km în 1865, asigurându-se şi legăturile
internaţionale.
Pe plan financiar, de un real. succes s-a bucurat în acest timp
înfiinţarea societăţilor de asigurare, atât reprezentanţe ale marilor
societăţi europene de acest fel, cât şi societăţi româneşti, dintre care cea
mai importantă a fost Societatea „Providenţa" din Bucureşti, cu un
capital de 200 000 galbeni.
A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare
parte acesteia au rămas la stadiul atelierului de cooperaţie capitalistă
simplă sau al manufacturilor, numărul fabricilor care foloseau forţa
aburului fiind destul de redus. în ce priveşte agricultura, ramura
economică dominantă a României, Cuza a acordat o atenţie deosebită
introducerii maşinilor agricole şi a încurajat dezvoltarea sericiculturii, a
culturii bumbacului şi a tutunului. Deşi nu pe măsura aşteptărilor,
dezvoltarea economică a Principatelor în epoca Unirii a reflectat
realizarea unor progrese de necontestat, care au permis consolidarea
tânărului stat naţional român.
În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde schimbări
pe plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul
„domnului Unirii" au pus bazele organizatorice ale statului modern român şi au
deschis-drum larg evoluţiei naţiunii române pe calea spre progres.