DOMNIA SI SFATUL DOMNESC IN EVUL MEDIU

Dupa intemeiere, Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca, continua sa se dezvolte, urmasii directi ai intemeietorilor desavarsind organizarea institutionala si incurajand inflorirea economica. Institutia centrala in plan politic este domnia, care il are ca mare stapanitor pe domn, acesta avand atribute politice, economice si administrative. El era comandantul suprem al armatei si in plan administrativ, era ajutat de Sfatul Domnesc (initial alcatuit din toti marii boieri, apoi din dregatori ). Un alt organ politic era Marea Adunare a Tarii, convocata periodic, aceasta avand atributii elective si judecatoresti. Forta militara a tarilor noastre consta in Oastea cea mare a tarii (toate categoriile sociale) si sistemul de cetati fortificate. Pana in secolul XVI domnia in tarile romane este foarte puternica si autoritara, remarcandu-se doua mari dinastii: a BASARABILOR in Tara Romaneasca si a MUSATINILOR in Moldova. Dupa atributiile pe care le-au indeplinit, dregatorii apartineau domeniului public si militar sau slujeau la curtea domneasca. In prima categorie intrau banul- al doilea demnitar dupa domn, logofatul- seful cancelariei domnesti, vornicul- detinator al dreptului de judecata la curte, vistierul- se ocupa cu strangerea veniturilor statului si pastra evidenta cheltuielilor, armasul- aplica pedepsele stabilite de domn, spatarul- comandantul armatei si hatmanul (in Moldova, secolele XVI-XVII). Cei mai importanti dregatori erau: postelnicul- ingrijea camera domnului, medelnicul- punea sfesnicele pe masa, paharnicul- in seama caruia se aflau pivnitele si paharul domnului, stolnicul- seful bucatariilor, clucerul- aprovizionarea curtii. Participarea la sfat presupunea competenta si responsabilitate, se dedea socoteala pentru faptele lor, numai atunci cand exista un superior ca sa fie prinsi si judecati. Principala institutie a aparatului administrativ central a fost Domnia. Atributiile domnului vizau toate ramurile de ordin politic, militar, judecatoresc, executiv, financiar, bisericesc. In ceea ce priveste armata Domnul era comandantul suprem al armatei in consecinta numea comandantii armatei tarii si avea dreptul de a recruta trupe si de declansa mobilizarea oastei tarii. Pe plan extern Domnul reprezenta tara in relatiile externe, avand dreptul de a incheia tratate, de a declara razboi si a incheia pace, de a primi si a trimite soli, de a-si sprijini diplomatic supusii, dar aceste prerogative au fost restranse de Imperiul Otoman incepand cu jumatatea secolului al XVI-lea. In domeniu legisllativ Domnul reprezenta unicul legiuitor al tarii. De cele mai multe ori Domnul se consulta cu Sfatul domnesc, sau chiar concova o Adunare de stari in priviinta legilor ce avea sa le emita. Atributiile judecatoresti, erau si ele depline Domnul reprezentand judecatorul suprem al statutului. Principalele competente in materie judecatoreasca ale Domnului se refereau la dreptul de a judeca orice cauza in prima sau in ultima instanta; de a-si asuma judecarea oricarei

cauze, indiferent de instanta la care aceasta se afla in curs de judecare; dreptul de a redacta propriile hotarari; de a pronunta orice pedeapsa, de a gratia orice vinovat; dreptul de a da instructiuni dregatorilor despre modul in care trebuie facuta o judecata sau alta. Si aici era ajutat de Sfatul domnesc, insa hotarirea tot lui ii apartinea. Pe plan executiv, Domnul era, in postura sa de varf al ierarhiei sociale, avea concentrate in mainile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului ii revenea: asigurarea ordinii interne; numirea si revocare dregatorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire la diversele activitati ale dregatorilor curtii sau ai tarii; acordarea de privilegii si ranguri boieresti; incuviintarea intemeierii unor sate sau targuri; impamantenirea strainilor. De asemenea Domnul avea dreptul de a percepe darile care este un obicei inradacinat in ceea ce priveste pamantul, care poate fi documentat inca din primele decenii de existenta a tarilor romane extra-carpatice. In consecinta, acestuia ii revenea toata gama de drepturi conexe: dreptul de a aseza darile, stabilind cat urma sa plateasca fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de dari; de a acorda scutiri de dari prin imunitati si scutiri temporare; dreptul de a bate moneda (mentinut pana la jumatatea secolului al XVI-lea). Domnul roman nu era seful Bisericii, dar avea dreptul de patronat asupra ei. In consecinta el detine doar puterea de a legifera in domeniul administrarii vietii bisericesti, adica Domnului ii revenea adoptarea unor decizii cum ar fi infiintarea de mitropolii, episcopii, manastiri sau mutarea resedintelor acestora; numirea si revocarea mitropolitilor, a episcopilor; reglementarea competentei de judecata a organelor bisericesti si coordonarea acesteia cu competenta organelor laice (a dregatorilor domnesti); reglementarea activitatii cultelor straine aflate in tara; inchinarea sau revocarea inchinarii manastirilor autohtone in raport cu asezamintele religioase din strainatate. Pentru a-si exercita aceste atributii, Domnul se consulta intotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu Adunarea starilor, de unde reiese faptul ca aceste institutii jucau un rol extreme de important in viata Domnului. SFATUL DOMNESC - Sfatul domnesc reprezinta cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constitutional) in organizarea si functionarea statelor medievale romanesti. Institutia era compusa din boierii mari pe care Domnul ii consulta in problemele curente legate de conducerea statului, momentul aparitiei sale fiind legat organic de intemeierea celor trei tari romane. Institutia a fost atestata documentar undeva in secolele XIV-XV. Sfatul domnesc era amintit ca sfatul boierilor mari si credinciosi, svat, sfatul tarii. In plan intern sfatul avea datoria de a-l informa pe Domn asupra starii de spirit din tara, mai ales a celei a boierimii. In plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la incheierea tratatelor cu tarile vecine, precum si la eventualele schimbari de politica in raport cu puterea suzerana.

Sfatul domnesc este institutia cu care, in mod obisnuit, Domnul se consulta atunci cand impartea dreptatea. Consultarea era justificata atat de traditia politica sau obiceiul tarii, cat si din motive practice, Domnul apeland la cunostintele juridice ale membrilor Sfatului atunci cand persoanei Domnului ii lipseau aceste cunostinte. Sfatul domnesc nu era insa o instanta de judecata in sine. Membrii sai doar il asistau pe Domn in cercetarea si judecarea pricinilor, exprimand o parere si nu un vot, intrucat decizia finala apartinea exclusiv Domnului. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat Domnia pe parcursul secolelor XV-XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suzerane, motiv pentru care aceasta trebuia sa gaseasca mijloacele optime de repartizare si incasare a darilor, precum si noi modalitati de impunere fiscala. Din aceste considerente, consultarea boierilor devenea o necesitate atunci se dorea introducerea unor noi dari sau se cauta evitarea evaziunii fiscale. Consultarea Sfatului in astfel de situatii avea si sensul unei justificari venite din partea Domnului fata de reprezentantii celorlalte stari privilegiate din tara, evidentiindu-se astfel prezenta unei solidaritati intre principalii factori politici decizionali. Exista insa si situatii cand aceasta justificare este considerata de Domn ca fiind insuficienta, motiv pentru care acesta apela la Adunarea Starilor pentru aprobarea masurilor sale. In deciziile pe care le lua Domnul fata de organizarea Bisericii, Sfatul domnesc era consultat pentru: infiintarea unei noi episcopii; mutarea scaunelor episcopale sau mitropolitane dintr-o localitate in alta; alegerea inaltilor ierarhilor (ocazii in care Sfatul participa in cadrul unui sobor, alaturi de Domn, de episcopi si de egumenii principalelor manastiri din tara); destituirea ierarhilor Bisericii (urmata de caterisirea acestora pe linie canonica); numirea egumenilor manastirilor importante din tara; inchinarea manastirilor catre locurile sfinte din afara tarii sau scoaterea lor de sub inchinare. Consultarea de catre Domn a membrilor Sfatului domnesc in chestiuni militare era dictata atat de traditia politica cat si de motivatii de ordin practic, dat fiind ca boierimea romana este o aristocratie militara. In acest fel Domnul putea beneficia de experienta si cunostintele sfetnicilor sai, acestia fiind angrenati in luarea unor decizii precum: adoptarea strategiilor de lupta; elaborarea planurilor tactice pentru purtarea unei batalii; oportunitatea angajarii unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfasura o batalie.

Opris Catalina-Maria Istorie/ Anul III