Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

În urma recunoaşterii de către marile

puteri a dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861), au fost
adoptate reforme care au pus bazele statului român modern. Cele mai importante reforme au fost
aplicate în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865):
 decembrie 1863: Legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din terenul
arabil este preluat de stat);
 februarie 1864: este data Legea pentru organizarea puterii armate
 2 mai 1864: Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat şi introduce Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 14 august 1864: Legea rurală este aprobată (împroprietărirea s-a făcut după
numărul vitelor, peste 500.000 de ţărani primind aproape 2.000.000 de ha)
 decembrie 1864: Legea instrucţiunii publice pune bazele învăţământului românesc
 decembrie 1864: apare Codul penal, iar în decembrie 1865 şi Codul civil, care
reglementează dreptul românesc după normele europene modern
 17 Februarie 1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a
început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București
a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2
martie).

1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul
Național de Antichități din București, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa.
1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Legea secularizării averilor mănăstireşti – 1863

13 Decembrie 1863: Guvernul Kogălniceanu votează legea secularizării averilor

mânăstirești, deziderat al Revoluției de la 1848.
Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele
fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care
proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului.
Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea
noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate
sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane
de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau
după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor.
Istoricul secularizării
Măsura adoptată de către guvernul Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerinţe mult mai
vechi ale revoluţiei de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor înstrăinate avea la
noi o istorie mult mai lungă. Se obişnuia ca domnii şi boierii mai înstăriţi, să facă donaţii
mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din
resurse necesare desfăşurări activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile şi
mănăstirile cărora erau închinate. Obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate.
Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti. Ei
acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante.
Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plăţii dărilor către stat în
proporţie de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului
grecilor de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care
Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.
 Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme
secularizarea averilor mănăstireşti. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească
de la plata contribuţiilor către stat, guvernul român şi-a manifestat autoritatea sechestrându-le
veniturile. În martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie
limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi
călugări greci încercau să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri.
Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare.
Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre
ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de
Cuza prin decret domnesc.
Cuza a poruncit să fie controlată gestionarea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la
iveală numeroase nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor. În iulie 1863 guvernul a oferit o
sumă importantă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost
refuzată. Prin aceasta se încerca o soluţionare pe cale amiabilă a unei chestiuni care avea
implicaţii internaţionale delicate, dar Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement. Cu toate
acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii. Un rol important l-a jucat şi
Dimitrie Bolintineanu, iar pe plan extern de recunoaşterea măsurii s-a ocupat în bună parte
Costache Negri.
„Legea secularizării averilor mânăstireşti” a fost votată la 17/29 decembrie 1863 şi
prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice
sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt,
Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la
alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se
proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în
bugetul general al statului”.
În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti,
dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe
metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din
Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.
Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă
31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani
pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să
refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final
călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost
secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a
suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea
ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului.
O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în
reforma agrară care a urmat (vedeţi şi articolul Reforma agrară din 1864). Peste câţiva ani, în
timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor
închinate.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În urma recunoaşterii de către marile
puteri a dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861), au fost
adoptate reforme care au pus bazele statului român modern. Cele mai importante reforme au fost
aplicate în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865):
 decembrie 1863: Legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din terenul
arabil este preluat de stat);
 februarie 1864: este data Legea pentru organizarea puterii armate
 2 mai 1864: Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat şi introduce Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 14 august 1864: Legea rurală este aprobată (împroprietărirea s-a făcut după
numărul vitelor, peste 500.000 de ţărani primind aproape 2.000.000 de ha)
 decembrie 1864: Legea instrucţiunii publice pune bazele învăţământului românesc
 decembrie 1864: apare Codul penal, iar în decembrie 1865 şi Codul civil, care
reglementează dreptul românesc după normele europene modern
 17 Februarie 1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a
început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București
a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2
martie).

1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul
Național de Antichități din București, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa.
1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Legea pentru organizarea puterii armate – 1864

Datorită necesităii apărării noului stat constituit, reorganizarea armatei s-a înscris pe lista problemelor
dominante ale statului naţional, ea fiind aşa cum se prezenta în “Românul”, la 8/20 ianuarie 1864: “o cestiune de
viaţă sau de moarte”. Situaţia pe care a găsit-o la începutul domniei sale nu era prea bună, acest lucru îl ştim din
scrisoarea pe care Cuza i-a trimis-o in august 1859, împăratului Napoleon al-III-lea şi işi sustine intenţia de a acorda
o atentie specială “organizării militare”. La rândul său, şi Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei ii
atrage atenţia lui Cuza cu privire la unele deficienţe privind armata, deci se impuneau luarea unor măsuri imediate
pentru îndepărtarea abuzurilor. Este ceea ce va face Cuza încă din primul an de domnie. Obiectivele ce se impuneau
în opera de întărire a armatei, era în primul rând, unificarea, din toate punctele de vedere, a două armate şi apoi, o
“reorganizare pe bazele unui sistem nou”. Prin această întărire a armatei s-a urmărit demonstrarea capacităţii statului
român de a exista ca o entitate.
Articolele 42-45 din Convenţia de la Paris au reprezentat bazele legale ale operei de organizare si
reorganizare a armatei române. Convenţia crea condiţii favorabile pentru unificarea armatei. Opera de consolidare a
forţelor militare nu s-a produs intr-o atmosferă favorabilă internaţională. Dacă Franta a sprijinit eforturile statului
român în vederea consolidării armatei, în schimb marile puteri limitrofe au făcut totul pentru a opri această operă de
renaştere militară.
Armata naţională reorganizată în perioada Regulamentului Organic, a rămas la nivelul unui nucleu, efectivele
fiind restrânse, ca si capacitatea de luptă, dotarea şi armamentul. După unirea din 1859 s-a urmărit extinderea
efectivului armatelor, însă trebuiau avute în vedere limitările impuse de puterile garante si mijloacele relativ
restrânse care se puteau utiliza. Prin legea pentru organizarea armatei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-
a alcătuit o armată permanentă de 19 345 de oameni, la care se adăugau batalioanele de grăniceri si escadroanele de
dorobanţi ce urmau să cuprindă 24 548 de oameni, adăugându-se la aceasta şi forţa reprezentată de cele trei “clase”
ale barbaţilor în vârstă de 17-20 şi de 26-50 de ani, la care se putea recurge, si care erau la rândul lor supuşi
instructiei şi exerciţiilor. Recrutarea a fost extinsă la nivelul întregii societăţi, dar Kogălniceanu a fost reticent în
privinţa gărzii naţionale orăşeneşti deoarece ştia că ea s-ar fi aflat sub influenţa liberalilor radicali , de altfel,
Kogălniceanu a fost partizanul cuprinderii cel putin a unei părţi din tărănime în armata în curs de alcătuire. În 1864,
comandanţii de dorobanţi şi jandarmi au primit dispoziii de a-i instrui pe săteni în mânuirea armelor cu care au fost
dotate comunele.
Principala necesitate a noului stat în ceea ce priveşte armata a fost realizarea unei depline unificări a
armatelor celor două Principate. Era un proces complex şi multilateral. Schimbul de unităţi între cele două capitale,
instituirea unei comisii de unificare a uniformelor, numerotarea regimentelor din Moldova,adunarea celor două
oştiri, în vara anului 1859, în tabăra de la Floreşti, numirea unui singur ministru de război pentru ambele Principate,
crearea statului major unic, extinderea în Moldova a valabilităţii Codului penal militar muntean, au fost măsuri
adoptate, chiar înaintea realizării unificării politico-administrative a celor două ţări. Nu există nici o îndoială în
privinţa faptului că domeniul miliatar a reflectat cel mai bine procesul de unificare.
Organizarea armatei, pe lângă unificarea acesteia, a mai avut în vedere şi problema modernizării ei. A fost
creată o casă de dotaţiune , s-a întocmit un regulament al comenduirilor, s-au constituit companii de disciplină, au
fost create şcoli militare pe lângă toate regimentele, a fost înfiinţat “Monitorul oastei”. Toate aceste măsuri, dar şi
altele au contribuit, mai ales în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza la realizarea unei schimbări radicale
în domeniul militar. Bineînţeles că principala realizare, pe plan organizatoric a rămas decretarea legii de organizare
a armatei, la 27 noiembrie/9 decembrie 1864.
La 14/26 aprilie 1859,s-a decis concentrarea armatelor celor două ţări într-o tabără în Ploieşti şi Buzău,
aşezată la Floreşti. S-au construit 400 de bărci. Aici s-au strâns efective însumând peste 11 000 de ostaşi din armata
permanentă, dorobanţi şi grăniceri. Tabăra de la Floreşti a prilejuit instruirea în comun a unităţilor celor două
armate, executarea de trageri masive , uniformizarea mânuirii armelor şi chiar un “simulacru de război” la 23
august/4 septembrie 1859. O importanţă deosebită a avut-o nivelul de pregătire militară ce a fost atins în cadrul
taberei, pregătirea de luptă cu un eventual duşman din afară, inaugurându-se astfel o etapă în istoria armatei
naţionale româneşti.
Întărirea armatei, nu era posibil să se îndeplinească în condiţii bune fără a dispune de un număr suficient de
ofiţeri bine pregătiţi. În aceste împrejurări, şcoala militară pentru formarea de buni ofiţeri a reprezentat o preocupare
permanentă în perioada consolidării statului modern român. Pentru pregătirea cadrelor oştirii erau cele două şcoli
militare, din Iaşi şi din Bucureşti. După unirea celor două şcoli, se constata la 5 iulie 1862 că erau 70 de elevi,
repartizaţi în cinci clase. La 30 septembrie 1862, este inaugurat un nou an de studii; cursurile se ţin sub direcţia
maiorului francez Lamy, şeful misiunii militare franceze în România.
Cu prilejul unei audienţe la Napoleon al-III-lea, Vasile Alecsandri a obţinut acordul acestuia pentru primirea
în şcolile militare din Franţa a unor ofiteri români, era vorba de şcolile de la Saint Cyr, Metz (geniu), Saumur
(cavalerie), Brest (şcoala navala), un număr de ofiţeri beneficiind de această posibilitate în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza. Foarte importantă a fost şi participarea unor ofiţeri la opraţiunile militare desfăşurate în
diferite puncte ale globului. Cinci ofiţeri au fost trimişi să asiste la luptele ce se desfăşurau în Maroc, opt la
operaţunile ce aveau loc în vederea desăvâşirii eliberării sudului Italiei, alţii au fost trimişi în Algeria, în Mexic şi în
Statele Unite ale Americii în timpul războiului de secesiune.
O altă problemă importantă a Principatelor Unite căreia trebuia să i se găsească o rezolvare a fost aceea a
armamentului. Pentru soluţionarea acestei probleme, Principatele Unite s-au adresat Franţei, puterea care a favorizat
în cea mai mare măsura procesul de creare a României moderne. La 14 mai 1863, generalul Ion Emanuel Florescu îi
raporta lui Cuza că a primit din Franţa 200 de pistoale revolver, 800 de carabine de vânători şi 1000 de puşti
ghintuite de infanterie. O atenţie deosebită a fost acordată artileriei, de fapt a fost creată o nouă artilerie. În 1863, au
fost cumpărate din Belgia 24 de tunuri Veuve Lachausser, şi în acelaşi an Serbia a dăruit Principatelor Unite
Române alte guri de tunuri; tunuri au fost cumpărate şi din Franţa.
Dar în afară de armamentul adus din apus, Cuza s-a gândit să înfiinţeze în ţară întreprinderi care să poată
fabrica si repara armament. În acest scop a fost înfiinţat “Arsenalul armatei”, în Bucureşti; piatra fundamentală a
clădirii a fost pusă de către domn la 20 iulie 1863. O parte din clădirile mănăstirii Mihai Vodă au fost transformate
în ateliere care au confecţionat un important număr de uniforme. “Intr-una din casele de la Malmeson” a fost
amenajat primul arsenal, iar apoi s-a costruit cel din Dealul Spirii; s-a adaugat depozitul de pulbere de la Cotroceni,
fabrica de pulbere de la Târguşor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia.
În preajma încheierii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata română a trecut printr-un proces îndelungat
de schimbări. Totul a fost reorganizat, numeroase unităţi şi instituţii noi au fost create. În cadrul a trei divizii
teritoriale- Bucureşti, Iaşi şi Craiova- existau şapte regimente de infanterie, două regimente de cavalerie, un
regiment de artilerie, batalion de vânători, un batalion de geniu si un batalion de pompieri. La Bucureşti funcţiona
“Direcţia artileriei”, care avea în componenţă: manufactura de arme, compania de uvrieri, atelierul de artificii,
atelierul de lemnărie, atelierul mecanic de fierărie şi topitorie, precum şi arsenalul, iar fabrica de praf se găsea la
Târguşor, de altfel la Bucureşti îşi avea garnizoana şi “trenul echipajelor”. La Iaşi funcţiona “Şcoala de scrimă,
gimnastică şi a copiilor de trupă”. Jandarmeria avea şase escadroane şi două companii, trei escadroane aveau
garnizoanele în Bucureşti şi Iaşi, iar trei erau repartizate in judeţele din estul ţării. Grănicerii erau împărţiti în zece
batalioane, iar dorobanţii în 30 de escadroane. Există un stat major, cele două direcţii ale Ministerului de Război,
Statul major general, Consiliul permanent al instrucţiunii oastei, Comitetul consultative al armatei, Comisia
superioară a dotaţiunei oastei, precum şi comisiile corecţionare ale corpurilor. Serviciul sanitar al armatei,
interdependent militar şi corpul ofiţerilor de administraţie completă. Acestea erau unităţile şi organismele noii
armate naţionale, care în mai puţin de un deceniu a fost unificată, modernizată şi pregătită pentru rolul ce urma să îl
aibă în următoarea etapă istorică.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În urma recunoaşterii de către marile
puteri a dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861), au fost
adoptate reforme care au pus bazele statului român modern. Cele mai importante reforme au fost
aplicate în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865):
 decembrie 1863: Legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din terenul
arabil este preluat de stat);
 februarie 1864: este data Legea pentru organizarea puterii armate
 2 mai 1864: Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat şi introduce Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 14 august 1864: Legea rurală este aprobată (împroprietărirea s-a făcut după
numărul vitelor, peste 500.000 de ţărani primind aproape 2.000.000 de ha)
 decembrie 1864: Legea instrucţiunii publice pune bazele învăţământului românesc
 decembrie 1864: apare Codul penal, iar în decembrie 1865 şi Codul civil, care
reglementează dreptul românesc după normele europene modern
 17 Februarie 1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a
început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București
a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2
martie).

1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul
Național de Antichități din București, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa.
1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Legea rurală – 1864

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de
boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de
modernizare a statului roman și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu
economia și societatea de tip feudale.
Legea rurală a fost sancționată și promulgată la 14 (SV)/25 august (SN) 1864. Atunci,
Domnitorul proclama: „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți
proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”.
Țăranii au fost eliberați de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile și desființa
monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile au fost distribuite în funcție de numărul de
vite deținute. Țăranii urmau totuși să răscumpere terenurile și să achite anual o anumită sumă,
timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la prețul
pământului de atunci. Terenurile expropriate nu trebuiau sa depășeasca 2/3 din suprafata moșiei
și nu puteau fi vândute (înstrainate) timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt
sătean.
Dezbaterile înverșunate în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și
adoptat de majoritate din vara anului 1862, proiect nesancționat de domnitor, au dovedit că
maleabilitatea, de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori în privința adoptării unui
program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în
sensul programelor revoluționare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de
timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu
întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită
sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor guvernului, legile pentru
construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, adoptarea unui
regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de
silvicultură și o serie de măsuri premergătoare secularizării averilor mănăstirești au reprezentat,
în această perioadă, concretizările planului de reforme.
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu,
aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între
guvern și majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării pe calea loviturii de stat de la 2 mai
1864. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza și, totodată, a înlăturat monopolul
politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și
recunoașterea noii stări de lucruride către puterea suzerană și puterile garante au creat
posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile
feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, 406.429 țărani au fost împroprietăriți cu loturi de
teren agricol (1.654.964 hectare), iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de
grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut
în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls
însemnat dezvoltării capitalismului. O bună parte din loturile necesare proveneau din moșiile
obținute prin secularizarea averilor mănăstirești. După reformă, țăranii au ajuns să dețină 30%
din terenul agricol, restul de 70% fiind deținut de moșierime sau de stat. Ea a reprezentat unul
din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.
Motivația principală, dar și principala consecință, pentru care a fost adoptată a fost aceea
că, prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar,
veniturile la bugetul statului creșteau considerabil. Treptat, țăranii au descoperit inconfortul de a
fi contribuabili la bugetul statului. Dacă, până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe
care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau de neînduplecat, iar metoda negocierii
nu a mai putut fi aplicată.
Reforma agrară de la 1864 a avut și numeroase neajunsuri, care au dus la răscoalele
țărănești de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor
rurale. Mai mult, țăranii împroprietăriți nu au fost susținuți pentru a deveni fermieri moderni,
motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită
despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, țăranii au trebuit să facă față unei poveri fiscale
excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32%
din veniturile anuale). În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat
numeroase frământări sociale. Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al
țărănimii legat de eliberarea clăcașilor și împroprietărirea țăranilor.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În urma recunoaşterii de către marile
puteri a dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861), au fost
adoptate reforme care au pus bazele statului român modern. Cele mai importante reforme au fost
aplicate în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865):
 decembrie 1863: Legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din terenul
arabil este preluat de stat);
 februarie 1864: este data Legea pentru organizarea puterii armate
 2 mai 1864: Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat şi introduce Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 14 august 1864: Legea rurală este aprobată (împroprietărirea s-a făcut după
numărul vitelor, peste 500.000 de ţărani primind aproape 2.000.000 de ha)
 decembrie 1864: Legea instrucţiunii publice pune bazele învăţământului românesc
 decembrie 1864: apare Codul penal, iar în decembrie 1865 şi Codul civil, care
reglementează dreptul românesc după normele europene modern
 17 Februarie 1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a
început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București
a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2
martie).

1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul
Național de Antichități din București, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa.
1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Legea instrucţiunii publice – 1864

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la
implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii
publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la
propunerea lui Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui astfel mde
proiect de lege. La 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia
publică în Principatele Unite. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu
acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu (în octombrie 1860).
Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor
nou-create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o
comisie mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea
legilor şi a regulamentelor administrative ale Principatelor Unite. În 11 decembrie 1861 se
proclamă unirea definitivă a celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de
Principatele Române Unite (până atunci fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan
Cuza). În noile condiţii, în domeniul învăţământului se organizează şi funcţionează Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). La 20 martie fusese publicat Proiectul de lege pentru
administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al
Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şcolar din Iaşi. La
2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea. La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte
singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege
asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei,
Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi
trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate
zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.
 Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25
noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt
date dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de
bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Legea
sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala.
Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi
pentru ambele sexe. Se instituia laicizarea iar pentru a implementa eficient această reformă
definitorie pentru evoluția statului, se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor
didactice. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât
pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa
era aceeași și în învățământul public și în cel privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai
mare pentru disciplinele umaniste.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat o dezvoltare deosebită a învățământului
românesc. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iași, cea mai veche instituție românească de
acest gen, iar în 1864 Universitatea din București. Se vor constitui tot în vremea lui Cuza
Conservatoarele din Iași și București, școli de belle-arte, școala de silvicultură la Târgu-Neamț, o
școală comercială în București și alta în Galați. Sporește numărul ”gimnaziilor”, adică al școlilor
medii de cultură generală. Cel din Botoșani datează din 1859, iar în București iau naștere trei
astfel de școli: ”Gheorghe Lazăr”, ”Matei Basarab” și ”Mihai cel Mare”, devenit apoi ”Mihai
Viteazul”. La Ploiești se fondează gimnaziul ”Petru și Pavel”, la Focșani ”Unirea”. Și Craiova
primește o astfel de instituție. Un spor asemănător constatăm la școlile normale unde se
pregăteau învățătorii. În Moldova, în 1860, sub guvernul Kogălniceanu, numărul lor se ridicase
la 4 (Botoșani, Ismail, Tecuci, Bacău). La Paris erau aproape 500 de studenți români, dintre care
82 de bursieri ai statului.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În urma recunoaşterii de către marile
puteri a dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861), au fost
adoptate reforme care au pus bazele statului român modern. Cele mai importante reforme au fost
aplicate în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865):
 decembrie 1863: Legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din terenul
arabil este preluat de stat);
 februarie 1864: este data Legea pentru organizarea puterii armate
 2 mai 1864: Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat şi introduce Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 14 august 1864: Legea rurală este aprobată (împroprietărirea s-a făcut după
numărul vitelor, peste 500.000 de ţărani primind aproape 2.000.000 de ha)
 decembrie 1864: Legea instrucţiunii publice pune bazele învăţământului românesc
 decembrie 1864: apare Codul penal, iar în decembrie 1865 şi Codul civil, care
reglementează dreptul românesc după normele europene modern
 17 Februarie 1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a
început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București
a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2
martie).

1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul
Național de Antichități din București, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa.
1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Codul penal- Codul civil – 1864-1865

2 decembrie 1864: Alexandru Ioan Cuza promulgă Codul penal român (intrat în vigoare la
1 mai 1865), alcătuit după modelul Codului penal francez (din 1810) şi a Codului prusian (din
1851), avînd la bază şi unele legi penale autohtone.
Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii
penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață.
Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții. Acurateţea codului
penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la individualizarea faptelor de
corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această
infracţiune. De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre cele
mai drastice erau judecătorii.
La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în capitolul “Crime si delicte
comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o infracţiune care face referire
expres la magistraţii corupţi.
“Daca mituirea s-a urmat asupra unui judecator sau jurat pronuntand in materii criminale in
favorea sau in contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul inchisoarei si pierderea dreptului de a
mai fi admis in serviciu pe toata viata; el va pierde si dreptul la pensiune. Daca mituirea s'a urmat
asupra unui jurat pronuntand in materii de expropriatiune, pedeapsa va fi inchisoarea dela un an
pana la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata si a dreptului de
pensiune”, se arata într-un articol din Codul Penal din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
În acelaşi Cod, găsim referiri şi la una dintre cele mai des întâlnite infracţiuni din ultimii
ani, cea de abuz în serviciu. În Codul lui Cuza această infracţiune era descrisă în felul următor.
“Orice functionar de ramul administrativ sau judecatoresc, orice agent sau insarcinat al unei
administratiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi
acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act privitor la
functiunea sa, fie si drept, dar pentru care n'ar fi determinata de lege o plata, se va pedepsi cu
inchisoare de la doi pana la trei ani si cu amenda indoita a valoarei lucrurilor priimite sau
fagaduite, fara ca aceasta amenda sa poata fi mai mica de 200 lei”.
În acelaşi Cod, în premieră, apar şi infracţiunile de falsificare de monedă sau de sigiliu, dar
şi cele de falsificare de paşaport.

Codul Civil din 1865 sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864 a fost Codul
Civil în vigoare în Principatele Unite Române și ulterior România din 1 decembrie 1865 și până
în 1 octombrie 2011. Este singurul cod care a scăpat de modificări substanțiale comuniste,
rămânând aproape la fel în toată perioada comunistă, cu excepția faptului că partea (cartea)
"Despre persoane" a fost abrogată în 1954, prin intrarea în vigoare a Codului Familiei.
Elaborarea Codului Civil a fost începută de Guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, ca parte a marilor reforme legislative și a intrat în vigoare în timpul
Guvernului Nicolae Crețulescu.
Codul Civil a fost elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian din 1804, luându-se în
considerare și modificările aduse între timp acestui cod, precum și proiectul de Cod Civil italian,
legea franceză asupra transcripției din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie
1851, dispoziții din vechiul drept românesc.
Codul a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. De la acea
dată, Codul Calimachi aplicat până atunci în Moldova și Legiuirea Caradja din Țara
Românească, celelalte legi civile, ordonanțe domnești și instrucțiuni ministeriale fiind abrogate.