PARCUL CAROL

Dealul Filaret

A fost parţial împădurit în evul mediu devenind treptat parte componentă a uneri mari
suprafeţe cultivate cu viţă de vie până la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost proprietatea
Mitropoliei Valahiei încă din evul mediu, alături de Câmpia Filaretului.

Podgoriile bucureştenilor au fost mai numeroase şi mai vaste decât livezile de pomi
fructiferi, grădinile de zarzavat sau spaţiile destinate altor culturi, luate la un loc.

Cele mai întinse podgorii s-au aflat până la începutul secolului XX, la sud de râul
Dâmboviţa. Actualul deal al Patriarhiei de pildă, a fost cunoscut în evul mediu ca
«Dealul Viilor», până în secolul al XVII-lea când s-a ridicat aici noua Mitropolie a
Valahiei. În jurul ei au fost podgorii întinse aparţinând Mitropoliei şi care înconjurau
mahalalele mărginaşe din toate părţile. Aceste podgorii începeau din partea Podului
Calicilor sau al Craiovei, devenit după 1800 Podul Caliţei (azi Calea Rahovei), ocupau
cartierul Grammont de mai târziu şi înconjurau actualul Parc Carol I. Teritoriul
podgoriilor continua până pe Calea Văcăreştilor unde se aflau viile mănăstirii Văcăreşti.
Aşadar, mai toată partea de est şi sud a Bucureştiului de astăzi au fost ocupate de
întinse podgorii.

La finalul secolului al XVIII-lea, pe pantele dealului Filaret ajungeau marginile unor

mahalale sărace şi risipite pe întinse maidane. De-o parte şi alta a actualului bulevard
Mărăşeşti s-a aflat mahalaua Flămânda sau «Săracă» formată în jurul bisericii cu
acelaşi nume. La sud de ea s-a dezvoltat mahalaua-sat numită «Alexe», după numele
unui arnăut care a ridicat aici o bisericuţă ce-i poartă încă numele. Mahalaua Alexe s-a
conturat pe deplin la începutul secolului al XIX-lea şi s-a extins în timp, de-a lungul Căii
Şerban Vodă până spre actuala stradă Candiano Popescu, numită anterior «11 Iunie».
De partea cealaltă a parcului Carol I, spre Gara Giurgiului sau «Filaret», s-a aflat
perimetrul fostei ţigănii mitropolitane. Aceasta a fost mutată în prima parte a secolului al
XIX-lea mai spre sud-vest, pe locul ei dezvoltându-se cartierul Gramont, unul dintre
primele perimetre urbane moderne ale micilor liber-profesionişti, funcţionari etc., din
Bucureşti. La sud de Gramont şi la vest de parcul Carol I a existat în secolul al XIX-lea,
întinsa mahala Ţigăneşti, loc de aşezare a ţiganilor mitropolitani dar şi a sărăcimii
oraşului. La intrarea în parc dinspre Fântâna Zodiacului şi strada 11 Iunie, pe o arie mai
întinsă, s-a aflat la începutul secolului al XIX-lea cătunul Filaret, înghiţit de oraş în mai
puţin de cincizeci de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea şi «minunata» lui fântână

Fântâna de pe Dealul Filaret “a fost cea mai minunată fântână, demnă de a sta alături
cu cele mai frumoase monumente de artă orientală. Odinioară, toată valea din spatele
Dealului Mitropoliei era tăiată de un drum care lăsa pe stânga lunga grădină a acesteia
şi se îndrepta spre dealul numit «al lui Filaret». Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea,
mitropolitul Filaret al II-lea a clădit acolo o fântână. Mai târziu, alt mitroplit, Dositei Filiti,
a împodobit-o cu minunate coloane sculptate.(Nicolae Vătămanu)”. Un contemporan al
acestui monument, Nicolae Predescu, a descris fântâna asemeni “unei frumoase case
cu două rânduri”. (…)Apa celor patru izvoare se revărsa din peretele de piatră sculptată,
prin mai multe guri; pe pardoseala de lespezi de marmură albă erau scobite canaluri
înguste, prin care trecea clipocind apa. Tavanul era alcătuit din 12 lespezi de marmură
măiestrit sculptate cu semnele celor 12 zodii. O scară de marmură, de asemenea
înflorată, ducea deasupra. Acolo te aflai într-o sală mare, în chipul unui vechi pridvor
românesc. Printre coloanele de piatră crestate în frunze şi flori, privirea rătăcea în voie
pe deasupra bălţii înconjurate de sălcii. Sub streaşină atârnau clopoţei de sticlă, care
sunau la adierea vântului.” La mai puţin de 100 de ani de la ridicarea fântânii, Ulysse de
Marsillac povesteşte: “sălciile au dispărut şi fântâna de asemenea, spre marele meu
regret, pentru că într-adevăr era pitorescă şi elegantă; arhitectura ei amintea de stilul
Alhambrei.” Cum a dispărut fântâna lui Filaret? Tipic românesc. S-a părăginit, nefiind
întreţinută. La 1834 o aflăm închiriată unui Manole Basmangiu pe o mie de lei pe an,
fapt care a contribuit la deterioarea ei. Între 1861-1870 au fost mai multe «încercări» de
a «salva» monumentul de către Consiliul Municipal. Acesta a cerut dărâmarea lui şi
reconstruirea alte fântâni “pe cât posibil mai monumentale”. În primăvara anului 1863
fântâna a fost dărâmată iar pietrăria ornamentală a fost predată la Cazarma Veche de
la Beilic. Abia în 1870, primarul G.Gr.Cantacuzino a clădit fântâna care-i poartă numele,
situată şi azi în parcul Carol I. Fântâna "George Grigore Cantacuzino", 1870, autor arh.
Al. Freinwald şi Karl Stork, este ridicată pe locul fostei fântâni a lui Filaret. Deoarece
aceasta se deteriorase, primarul de atunci, cu bani proprii, o reconstruieşte şi astfel,
prin votul Consiliului Municipal din 8 august 1869 îi poartă numele.

“La Filaret, la izvoare/Unde-i umbră şi răcoare… ”

Era obiceiul din vechime ca “lumea să se adune aici. Era câmp deschis, verdeaţă,
umbră, izvoare reci şi mai era încă ceva ce nu se găsea nicăieri în Bucureşti: o clădire
veche, dar nu prea, de o rară frumuseţe, parcă anume făcută ca să slujească drept
tribună luptătorilor pentru libertatea poporului. De atunci aşa i-a rămas câmpului
numele: Câmpul Libertăţii. Aici au vorbit pe rând Bălcescu, Heliade, fraţii Goleşti,
Christian Tell şi Magheru şi mulţi alţii(Nicolae Vătămanu)”.

Grădina Filaretului din «Dealul Bucureştiului» era foarte animată de sărbători dar şi în
serile calde de vară sau toamnă târzie. De pildă, toamna când “se coceau coarne  
(struguri albi cu boaba lunguiaţă) şi mischetul (struguri tămâioşi), tot Bucureştiul ieşea
să se plimbe, să petreacă şi să se odihnească la Filaret.”
Tinerii jucau aici «geridul». Acesta era “un joc turcesc, de voinicie şi îndemânare, un joc
de întrecere la azvârlitul suliţei asupra celorlalţi jucători.” Pe de altă parte, podgoriile
întinse de pe Dealul Filaretului şi împrejurimi, “făceau fala podgoriilor locale”. Din viile
Filaretului a mai rămas doar numele unei străzi care le străbătea odinioară: Şoseaua
Viilor.
Aflăm de la Popescu Lumină că verile “câmpia era acoperită de lucrătoare: fete şi
neveste, care limpezeau testemelurile în fântână, după ce mai întâi fixa culorile,
muindu-le în piatră acră, apoi le întindea la soare, pe iarbă. Testemelul era podoaba
capului cucoanelor şi jupâneselor românce. O roată de bumbac de zece parale se
prefăcea în degetele mahalageoaicelor din Bucureşti într-un tulpan subţire ca pânza
Arehnei, şi cu două trei tipare de lemn de tei, cu câteva buruieni colorate (băcan –
tinctură roşie dintr-un arbore brazilian n.m.; şofran, paşachină, scumpiă – oţetar sau
liliac n.m.) se da comerţului un obiect de valoare însutită.” Toate aceste începuturi de
industrie casnică au pierit la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Grădina Filaretului a fost una de mare zaiafet pentru bucureşteni, până spre începutul
secolului XX. Duminica “se făcea horă, se bea bragă, se mânca bigibigi şi rahat cu apă
rece de la cişmele. Aici se afla vestita grădină Trocadero numită şi Oracici, cu un salon
unde se da baluri de diferite societăţi. Localul Trocadero avea o pivniţă foarte adâncă şi
mare – o parte din ea se află şi azi, este grota care în vremea Expoziţiei din 1906
servea ca gură de ocnă, cu bulgări mari de sare aşezaţi ca în forma fundului salinelor.”
Putem localiza poziţia localului «Trocadero», către mijlocul esplanadei care străbate
parcul de astăzi.

Aceasta era situaţia de la 1846, situaţie care nu se va schimba nici dincolo de anul
1852.

După 1870 zona se populează şi se lotizează treptat până în preajma Dealului Filaret,
mai puţin zona viitorului parc. Apar până în anul 1899, ca vecinătăţi, Fabrica de
Chibrituri şi Gara Filaret – către sud – dar şi un mic segment al actualelor străzi
Costescu şi Lămâiţei în zona sudică a dealului Filaret şi strada Călţuna la nord. In
acest moment Dealul Filaret era împădurit pe latura de vest şi sud, sud-est. El făcea
parte, la 1899, din mahalaua Bărbătescu Nou şi era traversat pe axa nord sud de o alee
străjuită de pomi, foarte probabil realizată de noii propritari ai locurilor. Aceasta este
viitoarea stradă Sutter.

Între 1899 şi 1911 familia Sutter, separat de proprietatea Dealului Filaret a avut şi alte
proprietăţi în împrejurimi. Către 1892-1893 şi până la 1904, arhitectul Gustav Adolf
Sutter, proprietarul Dealului Filaret şi al reşedinţei ridicate în zona nordică a dealului, s-
a implicat în reamenajarea urbanistică şi edilitară a zonei. Mai exact, terenurile
vicontelui Gramont au fost răscumpărate între timp de Primăria Comunală iar pe acest
loc a fost ridicat noul cartier „Gramont”. Arhitectul Gustav Adolf Sutter a realizat
construcţiile şi proiectarea caselor ale noului cartier. Prin 1904 cartierul „Gramont” era
deja ridicat – deşi construcţiile vor continua şi după această dată -, iar în anul 1906
cartierul „Gramont” şi aleea Sutter erau deja construite.
După primul război mondial întinsa proprietate Sutter de pe dealul Filaret este lotizată şi
vândută celor care au ridicat actualele reşedinţe de-a lungul Aleii Sutter.

Astazi, iesind din Parcul Carol, pe la Fantana Zodiac inspre strada Dr. Constantin Istrati,
singura scara urbana cu nume de strada (strada Xenofon cu o vechime de 220 de
ani) te poarta, ca o scurtatura magica apartinand altei epoci, spre Aleea Suter; mai
exact in piateta fostului Palat Suter de la 1906, resedinta arhitectului Suter, acum
Carol Parc Hotel -locul care ne inspira si ne face sa visam la un Bucuresti, din nou en
vogue.

Pe aceasta strada a fost filmata o secventa din filmul “Trei scrisori secrete” 1974,
regia Virgil Calotescu. Este singura arteră din Capitală pe care nu a circulat niciodată un
vehicul cu două sau patru roţi.

Strada Xenofon are peste 220 de ani vechime şi, până în 1945, a fost locul preferat de
promenadă al aristocraţiei româneşti. Ea face legătura între strada Constantin Istrati şi
aleea sau rondul Şuter. Strada a intrat în reabilitare, la fel ca şi locuinţele amplasate
aici.

Xenofon (427-355 î.Hr.) a fost soldat, mercenar, admirator al lui Socrate şi este
cunoscut pentru scrierile sale istorice. Este autorul unei poveşti despre mercenari greci
care se luptă să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră.

 În jurul Dealului Filaret au apărut la finalul secolului al XIX-lea o serie de spaţii
industriale precum: «Uzina de Gaz» pe Bulevardul «Neatârnării» (astăzi Mărăşeşti)
societatea «Tramvaiul Nou» cu ieşire pe Calea Şerban vodă; Gara de Sud (Filaret);
«Fabrica de Turnat» şi mai la sud Institutul Metereologic, care poate fi admirat şi azi. De
remarcat că o bună parte a laturii sud-estice a parcului se afla în proprietatea
generalului Candiano Popescu. Această proprietate va fi curând parcelată în loturi care
vor fi vândute. Astfel s-a născut la începutul secolului XX strada Candiano Popescu
împreună cu cartierul care-l mărgineşte. După primul război mondial, lângă Gara de
Sud (Filaret) au apărut «Uzinele Wolff» şi «Asfaltul Filaret».

Gara Filaret, de unde în 1869 s-a inaugurat prima cale ferată din România.
  Uzina electrică Filaret, construită în 1906-1908. Clădirea este asemănătoare
celor din zona oraşului Lille din Franţa şi este în evidenţa patrimoniului tehnic
naţional.

EXPOZITIA GENERALA ROMANA DIN 1906

Evenimentul care va schimba radical spaţiul «grădinii Filaret» a fost organizarea

“Expoziţiei Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a
M.S.R.Carol I.” Existenţa «Parcului Carol I» s-e datorează iniţiativei exclusive a lui
Lahovari, ministrul de domenii. Parcul a fost amenajat pe o suprafaţă “totală de 41
hectare” între 1905-1906. În timpul lucrărilor de amenajare a fost mutat din loc “pentru
săparea lacului, pentru arene, pentru modelarea terenului după plan, cca. 575 000 metri
cubi. Sub grija grădinarilor horticultori Samuel şi Louis Leyvraz au fost plantaţi 10 189
arbori mari şi conifere precum şi peste 48 000 de arbuşti. Proiectul parcului a fost
realizat de arhitectul peisagist elveţian Redont încă din 1903. Prima săpătură la
terasamente a fost făcută la 15 iunie 1905. În numai 11 luni au fost ridicate peste 5.800
metri pătraţi de construcţii definitive («Arenele Romane», «Palatul Artelor», «Turnul
lui Ţepeş Vodă») precum şi peste 30 000 metri pătraţi de construcţii provizorii
reprezentând variate tipuri de pavilioane expoziţionale.

Cu adâncă bucurie intimă salut întâia noastră Expoziţie naţională, adevarată sărbătoare
a muncii româneşti” ... „îndemnul meu a fost şi este să mergem pe totdeauna pe căi
sigure către neatârnarea noastră economică”.      

 Carol I, Regele României 

 Anul jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani
de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani
de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de
domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură
comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii
româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului.

  

          Carol Eitel-Friedrich-Zephyrinus Ludwig, membru al familiei regale a Prusiei, cel

de-al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzolern, (n.1839 Sigmaringen –
d.1914 Sinaia), acceptă preluarea domniei României în urma abdicării lui Cuza şi va
depune jurământul în faţa Parlamentului la 10/22 mai 1866, devenind rege al României
în 1881 tot la 10 mai.

 Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii
naţionale în Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau
şoseaua Kiseleff, însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de
transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 –
într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară.
La 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege
ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la
care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi
unele naţiuni străine”.

Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I.Istrati, membru al

Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru. Lucrările au
demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905.

Statuia doctorului C.I.Istrati a fost realizata din bronz de sculptorul Oscar Spathe si a
fost inaugurata la 4 noiembrie 1928 in parcul Carol, in fata Pavilionului Industriei.
Piedestralul inalt de piatra are un basorelief care il arata pe doctor in laboratorul sau.

Soclul este din piatră de Câmpulung (probabil de la Albeşti) şi are în partea frontală un
basorelief din bronz pe care apare savantul lucrând în atelier.

Dupa reamenajarea parcului, in perioada 1961-1963, statuia a fost mutata tot in parcul
Carol, langa Arenele Romane.

Doctorul Istrati (1850-1918) a fost profesor universitar si membru al Academiei

Romane, ministru in mai multe guverne si primar al capitalei in anul 1907.

 
Intârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele
10, de către regele Carol I, alături de care se afla regina Elisabeta, principele Ferdinand
şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria
Calafat au tras 21 lovituri.

Inaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de
membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei
Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se aflau şi membrii corpului diplomatic,
oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a
prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă şi a diferitelor
trofee capturate cu această ocazie.

            Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare

rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am
tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de
un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41
ha, pământ mutat 575.000 m3, construcţii definitive şi provizorii 35.000 m 2, plantaţii de
copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000”.

 
            Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea
scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură”, iar sub
formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă”.

            Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia

României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906.

 Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de

Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele,
Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fiind inspirată din
diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel,
Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un
castru roman ce amintea de latinitatea românilor.

 
Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae,
ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491. A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi
Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi
tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ.

 
Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi
devenit Muzeul Militar. Palatul, cu o suprafaţă de 2413 mp, a fost proiectat de Victor
Ştefănescu şi realizat de inginerul Grant. Lucrările de construcţie a Expoziţiei au
demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor au fost aşezate la 16 august
1905.
Palatul Artelor adăpostea "Muzeul trecutului nostru", destinat a conserva "tot ce priveşte
neamul românesc, de la constituirea sa şi până în prezent" (1906). În muzeu erau
expuse creaţiile celor mai reprezentativi pictori români, între care George Demetrescu
Mirea, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Ion Andreescu. Sala centrală era dedicată
sărbătoririi a "două figuri mari ale neamului nostru: Marele împărat Traian, la originea
zămislirii naţionalităţii române, şi primul Rege al României, Marele Domnitor Carol I". În
acest scop, erau expuse busturile împăratului Traian, copia Lupoaicei de pe Capitoliu,
precum şi două statui comandate la Roma, reprezentând pe legionarul Roman şi
luptătorul Dac. Era expusă şi o machetă a podului lui Traian de la Severin şi alta a
podului de la Cernavodă. Existau şi reproduceri după basoreliefurile principale ale
metopelor care alcătuiau monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Pentru
perioada dintre epoca romană şi cea a domniei lui Carol I erau expuse planurile cetăţilor
de scaun ale Ţărilor Române (Cetatea de Scaun a Moldovei şi Curtea Domnească de la
Târgovişte), dar şi fotografii de la alte monumente medievale sau exponate care
aminteau de domnitorii români.
În anul 1919, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea
Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a
adăposti expoziţiile şi patrimoniul viitorului muzeu militar.

În anul 1923, în faţa Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul
Ostaşului Necunoscut, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în
memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului.
Monumentul a fost inaugurat la 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor
guvernului, a corpurilor legiuitoare şi a unui numeros public. Tot în scop memorial, în
holul de onoare circular al muzeului a fost aşezat grupul statuar “Pe aici nu se trece”,
înfăţişându-i pe Regele  Ferdinand I al României şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei din
mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe
pereţi, au fost gravate numele ofiţerilor morţi în război.

Activitatea muzeului a fost temporar suspendată în urma puternicului incendiu din vara
anului 1938  şi a încetat definitv după Cutremurul din 1940. Palatul a fost demolat în
anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial - Cimitirul
Eroilor Neamului - care urma să cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar,
cimitirul propriu-zis şi clădirile administrative. În toamna anului 1944 lucrările au fost
sistate iar şantierul lăsat în părăsire.
În prezent, pe locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat mausoleul din
parcul Carol, realizat în anii 1959-1963, după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi
Nicolae Cucu.

In spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol
I în timpul războiului din 1877 – 1878, despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din
gard şi lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român”.

            Din motive politice au fost atribuie pavilioane unor ţări străine precum Italia,
Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în
relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a
Comisiei.

 
Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al  Ungariei şi „încorpora” ca o anexă
Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele
românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat.

De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi

ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc. Au existat
totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie
remarcate Turnul lui Vlad Ţepes, un turn de apă, construit după modelul castelului de la
Cheia Argeşului. A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca
(mutată astăzi în zona Pieptănari).

            Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului

Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care
ulterior a avut diferite locaţii (astăzi ea se află în Piaţa Romană).
             Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al
Vienei condusă de primarul Carol Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a
cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă
mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la
care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!”

             Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât
din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii
macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni, ei neprimind
aprobarea puterii ţariste.

 In Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând
marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafic cu situaţia
demografică preponderent românescă, acestea fiind şi motivele pentru care oficialităţile
ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la
expoziţie. „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la
gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă
defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena,
care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel,
simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga.

 
La 23 noiembrie a fost închisă oficial prima mare expoziţie naţională dar de nivel
internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă (Paris, Liege
etc). Cheltuielile se ridicau la 6.600.000 lei, veniturile la 1.500.000 lei la care se
adăugau 3.000.000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în
sporul resurselor indirecte.

Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria

Nicolae Iorga.

Muzeul Naţional Tehnic „Profesor inginer Dimitrie Leonida”

Este denumirea completă iar adresa este: strada General Candiano Popescu nr. 2
(intrarea se face prin parc).
Muzeul  a fost înfiinţat în anul 1909 de către Dimitrie Leonida (1883 – 1965), Inginer
electrician. Studii secundare la gimnaziul "Mircea cel Bãtrân" din Constanţa şi la liceul
"Mihai Viteazul" din Bucureşti (1894-1902). Diplomat al Politehnicii din Charlottenhurg
(1908). Studii de specializare în S.U.A. (1919). Profesor la Şcoala Politehnicã din
Timişoara (din 1924) şi la Şcoala Politehnica din Bucureşti. A fost membru al unor
asociaţii ştiinţifice internaţionale: American Institute of Electrical Engineers (1920);
American Associations for the Advencement of Science (1920); Royal Society for Arts
din Londra (1935). Laureat al Premiului de Stat (1954)

Cel mai important monument tehnic din Bucureşti prin patrimoniul deţinut este Muzeul
Tehnic "Prof. Ing. Dimitrie Leonida". Muzeul a fost fondat în 1909 de cãtre inginerul
Dimitrie Leonida (1883 - 1965), având ca model Muzeul Tehnic din Munchen (1903),
vizitat de Leonida în toatã perioada studiilor universitare efectuate la Şcoala Politehnica
din Charlottenburg (1903 - 1908), lângã Berlin. Întors în ţarã în 1908 (deşi ar fi putut fie
sã lucreze la Siemens unde avea propunerea pentru un contract de 5 ani, fie sã rãmânã
asistent la Şcoala Politehnica din  Charlottenburg), Dimitrie Leonida întemeiazã prima
Şcoalã de Electricieni şi  mecanici din România, şcoalã unde învãţãmântul era gratuit,
cheltuielile fiind suportate de fondator. Cu elevii sãi, profesorul Leonida a strâns primele
piese care vor constitui nucleul viitorului muzeu (1909).

La început, muzeul a funcţionat într-o clãdire dãrãpãnatã (aproape doi ani), apoi s-a
mutat împreunã cu şcoala într-o clãdire impozantã din strada Primãverii, donatã
municipalitãţii de cãtre inginerul Chiru, cu clauzã testamentarã ca aceastã clãdire sã fie
utilizatã pentru învãţãmânt şi culturã de cãtre muncitori.

Ceea ce deosebeşte acest muzeu de altele cu acelaşi profil este caracterul sãu
pronunţat didactic, fondatorul dorind ca muzeul sã fie o şcoalã a şcolilor unde oricine
poate vedea sau acţiona mecanisme care ilustreazã legile mecanicii, ale electricitãţii şi
magnetismului etc. Din 1928, muzeul a fost adãpostit într-unul din pavilioanele existente
în Parcul Carol I, iar din 1953 în actuala clãdire. Muzeul Tehnic adãposteşte un
patrimoniul de peste 5.000 de exponate din toate domeniile de activitate. Pentru a vã
stârni curiozitatea

menţionez doar câteva:

• Cilindrul primei maşini cu abur, folositã în industria româneascã, maşinã adusã de la

Viena în 1853 pentru acţionarea preselor de ulei şi a pietrelor pentru mãcinat grâul;

• Douã dinamuri Brush (1882) ale primei centrale electrice din ţarã. În 4 septembrie
1882 la New York, Thomas Alva Edison, cel mai mare inventator al tuturor timpurilor
(1.093 de brevete) punea în funcţiune
prima centralã electricã. Tot în 1882 la Bucureşti a fost pusã în funcţiune o centralã
electricã într-o magazie de pe Calea Victoriei (amplasamentul fiind pe actualul loc al
Bibliotecii Universitare). Centrala alimenta lãmpile electrice cu arc din grãdina Palatului
şi, printr-o linie de transport electric, exteriorul Teatrului

Naţional, Cişmigiul şi Palatul Cotroceni;

• Dinamul Edison (1884) care alimenta Teatrul Naţional. Acesta a fost pus în funcţiune
la 4 septembrie 1987;

• Motor de tramvai electric (1894). Tramvaiul a fost introdus în Bucureşti în 1894 (iar în
lume, în 1883-Austria şi Anglia). În muzeu existã un motor de acest tip obţinut de
Dimitrie Leonida cu ajutorul doctorului Constantin Istrate, cel care a  rãspuns de
amenajarea Parcului Carol I în calitate de comisar general al  expoziţiei din 1906;

• Automobilul cu formã aerodinamicã Aurel Persu, primul de acest fel din lume, având
roţile incluse în interiorul liniei aerodinamice. A fost construit în 1923 şi   brevetat în
1924. Inventatorul a parcurs cu el 100.000 km cu o vitezã de 60 km/h;

• Automobilul trasurã "Olds Patent" (1888), unul din primele automobile care au circulat
în Bucureşti. Are motorul cu aprindere prin scânteie, sistemul de direcţie este comandat
prin intermediul unui ghidon, iar iluminatul se realizeazã cu lãmpi de acetilenã;

• Motorul sonic Gogu Constantinescu. Gogu Constantinescu a creat o ştiinţã nouã,

sonicitatea. Existã corespondenţa matematicã între legile transmisiei sonice
(transmiterea energiei prin vibraţii mecanice) şi legile transmiterii energiei electrice;

• Motor de avion IAR-K 14 (1937), considerat în epoca prin performanţele tehnice pe

locul II în Europa;

• Macheta avionului Vuia, care la 18 martie 1906 s-a ridicat în aer la Monterson pentru
prima datã în lume, doar cu mijloacele proprii de la bord;

• Primul aparat de zbor individual realizat şi brevetat de Justin Capra, în 1958;

• Pilele Karpen, cu electrozi din aur şi platinã, construite de Vasilescu Karpen, fost
rector al Politehnicii în perioada 1920-1940.

Automobilul aerodinamic

Inginerul roman Aurel Persu a obţinut pentru autovehiculul sãu brevet în Germania, la
19 septembrie 1924 (cererea de brevetare a fost adresatã la 13 noiembrie 1922), sub
denumirea "Automobil de formã aerodinamicã, cu patru roţi montate înãuntrul formei
aerodinamice". Pe baza unor calcule; dar şi a experienţei, Persu a ajuns la concluzia cã
forma idealã pentru un vehicul terestru este forma unei picãturi de apã în cãdere. Astãzi
ştim însã cât este de greu de realizat o astfel de formã, ţinând seama şi de alte
fenomene precum stabilitatea, uşurinţa manevrãrii vehicului în anumite condiţii de mers
precum şi unele considerente de ordin tehnic şi economic variabile în timp. Or,
coeficienţii aerodinamici gãsiţi, teoretic, de Persu, sunt comparabili cu cei ai
autovehiculelor moderne! Caroseria lui a fost construitã sub supravegherea
inventatorului şi plãtitã din fonduri proprii, la diverse ateliere din Berlin. Automobilul este
dotat cu frâne pe saboţi,care acţioneazã doar pe roţile din spate. Datoritã distanţei
reduse dintre roţile din spate, inventatorul a renunţat la diferenţial în transmisie. Motorul
tip A-G f Automobilbau Berlin, este cu ardere internã şi cu aprindere prin scânteie; are 4
cilindri în linie, o putere 6/20 P.S., alezajul 64 mm, cursa 110 mm şi cilindreea 1400
cm.c. Cutia de viteze este de aceeaşi fabricaţie ca şi motorul, iar demaratorul este
produs de firma Eisemann, tipul MKI-12, nr.14328. Magnetoul are aceeaşi fabricaţie, iar
carburatorul este produs de firma Arthur Haendler Co. Berlin.

Inventatorul şi-a adus automobilul în România, parcurgând cu el 120.000 km şi l-a

donat muzeului în 1969.

Aurel Persu s-a nãscut în Bucureşti, în 1890 şi a urmat Şcoala Superioarã Tehnicã din
Berlin-Charlottenburg, absolvind în 1913, ca şef de promoţie, Secţia Mecanicã. În 1914
a fost medaliat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu
deosebit în domeniul comportãrii navelor în spatiul cosmic. În ţarã a fost conferenţiar la
Şcoala Politehnicã; din 1938 a fost director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov
şi a ieşit la pensie în 1950, dar a continuat sã activeze la Institutul de Documentare
Tehnicã. Aurel Persu a murit în mai 1977. Ideile sale, puse în valoare pentru prima datã
în construcţia automobilului aerodinamic, s-au aplicat ulterior în construcţia
automobilelor pe plan mondial. Deşi acest automobil nu s-a realizat în serie, uzinele
"Ford" şi "General

Motors" au solicitat cumpãrarea brevetului, fãrã a fi însã interesaţi şi în construirea

automobilului, ceea ce l-a determinat pe Persu sã refuze asemenea propunere 

Arenele Romane. Povestea din Parcul Carol

Teatrul de vară, construit după model roman, a fost ridicat de arhitectul Leonida
Negrescu, colaborator la proiectul Ateneului Român, şi de inginerul Elie Radu, fiind
închinat latinităţii poporului român. La lucrări a contribuit şi inginerul George
Constantinescu.

În 1966 au fost iniţiate lucrări de "modernizare" care au durat doi ani. Cu această
ocazie, a fost închis amfiteatrul, iar scena a fost înălţată şi acoperită. Peste gazon s-a
turnat beton, iar în spatele scenei s-au construit birouri pentru personalul administrativ.
Partea nouă a porticului a fost închisă cu geamuri mari. Fosta lojă regală a fost mărită
de la patru la şase încăperi, putând astfel adăposti 50 de scaune faţă de cele 10 din
1906. Cu ocazia modernizării a fost înlăturat orice însemn sau ornament care aducea
aminte de perioada monarhică. Acoperişul lojei a fost refăcut, iar sub terasă a fost
amenajată o cameră de proiecţii pentru film.
În prezent, Arenele Romane au o capacitate de 5.500 locuri în aer liber.

Mihai Cernea priveste cu drag spre coloanele în stil doric ce străjuiesc cele 3.100 de
scaune rosii din amfiteatru. Ochii migdalaţi scrutează, din spatele ochelarilor rotunzi,
stâlpii înalţi şi subţiri, mânjiţi parcă de cretă. In centru, loja de protocol pe care a
renovat-o şi vopsit-o de curând. Deasupra, acoperişul cărămiziu pe care l-a refacut tigla
cu ţiglă acum un an.

De opt ani, Cernea se îngrijeşte de cele mai mici detalii. De la vopsirea tablei în ton cu
tţgla de pe-acoperiş, până la reconstruirea migaloasă a motivelor geometrice de pe
parapeturi. A devenit administratorul Arenelor Romane în 2001 si tot de atunci, au
inceput investitiile in cladirea adapostita de mai bine de un secol sub copacii umbrosi
din Parcul Carol. Firma sa a castigat licitatia organizata de stat, iar, de-atunci, Arenele
Romane sunt ca propriul sau copil. Un copil pe care-l va veghea timp de 25 de ani.

Anuntul a aparut in presa. Statul roman, prin Sala Polivalenta si Ministerul Tineretului si
Sportului, oferea spre concesionare teatrul de vara din Parcul Carol, unic in Europa de
Est ca stil de arhitectura. Cernea, lider al formatiei Sfinx Experience, a raspuns prompt
la apel si a intocmit caietul de sarcini. Reusita o pune pe seama pretului bun pe care l-a
oferit si a notorietatii de care se bucura la vremea respectiva. Pe atunci, in incinta
Arenelor functionau o fabrica de ciorapi, un depozit de medicamente si o
croitorie. In birourile care azi sunt ale administratiei erau 40 de masini de cusut,
iar vizavi se crosetau si se vopseau ciorapi. Textilele erau puse la uscat pe sarme
impanzite in tot amfiteatrul, iar Arenele functionau ca orice, mai putin ca sala de
spectacole. Erau intr-o stare avansata de degradare si nimeni nu depuneau niciun efort
pentru a le ingriji. In 2001, Arenele au intrat in reparatii. Pentru fiecare lucrare a fost
nevoie de bani si numeroase aprobari, iar la refacerea teatrului au lucrat doi muncitori a
caror activitate a fost dirijata de insusi Mihai Cernea, la baza inginer constructor. S-a
reparat toaletele, culisele, ornamentele, s-a vopsit, s-a tencuit, dar fatada istorica nu a
fost atinsa de unelte. Pentru ca Arenele sa-si pastreze farmecul de-un veac, modificarile
de amploare se fac doar de firmele specializate, ale caror servicii nu sunt deloc ieftine.
Odata cu preluarea Arenelor, Cernea si-a redescoperit pasiunea pentru istorie si a
inceput sa colectioneze fotografii, scheme si carti vechi ce-i deapana povestea nespusa
a teatrului ascuns in Parcul Carol. Fruntea-i larga se-nsenineaza de cate ori descopera
o noua poveste despre locul pe care de opt ani il numeste a doua casa si, din cand in
cand, da la o parte colbul din beci in cautare de izvoare istorice.

In dulapul crem din biroul lui, stau pitite intr-un dosar zeci de poze vechi ce ilustreaza
trecutul glorios al unui Bucuresti uitat. Din hartia-ngalbenita, rasuna, parca, un cantec
romanesc intonat de flacaii si domnitele-n costume populare. Se aud si rotile subtiri ale
trasurii negre care a rascolit iarba scurta din fata scenei. De pe aceeasi scena, Regele
Carol I si Regina Elisabeta saluta romanii veniti din toate colturile tarii sa asiste la
marea sarbatoare nationala inaugurata la Arenele Romane, Expozitia Generala
Romana. Pe 6 iunie 1906, peste 5.000 de barbati in costum, cu floare alba-n piept
si femei cochete adapostite sub umbrelele de soare paseau pe poarta
monumentala in forma de arc de cerc, ce separa Piata Elisabeta (astazi strada 11
iunie) de parcul recent amenajat. Plateau biletul si-si faceau loc printre sutele de
constructii ale oraselului omagial ridicat pe Campul de la Filaret. Pavilioanele, atent
oranduite dupa tematica pe cele 36 de hectare ale terenului, imbratisau de-o parte si de
alta aleea principala si lacul: pe stanga, Primaria Capitalei, Camera de Comert din tara,
pavilionul industriei, geniului civil, pavilionul regal si geniului militar, pe dreapta
pavilioanele regiei monopolului statului, agriculturii, industriei caznice, a minelor si
carierelor. Se implineau 40 de ani de glorioasa domnie a regelui Carol I, 1.800 de ani de
cand armata lui Traian cucerise Dacia si 25 de ani de cand Romania devenise regat. Se
auzeau salve de tun, iar de la ferestre se aruncau flori. Bucurestiul, tot,
sarbatorea. Take Ionescu, membru al Partidului Conservator si personalitate
influenta pe scena politica antebelica, propusese organizarea unei sarbatori
nationale care sa culmineze cu o expozitie a tuturor realizarilor Romaniei sub
domnia lui Carol I, de la prima cale ferata la obtinerea independetei in 1877.
Expozitia avea sa se desfasoare pe Campul de la Filaret, un teren mlastinos din sud-
vestul Capitalei, asanat cu greu de trupele de geniu. Comisar al Expozitiei fusese ales
reputatul chimist si academician roman C.I Istrati, iar proiectul general al Expozitiei era
conceput de arhitectul francez Edouard Redont. Pavilioanele si constructiile, insa, erau
operele arhitectilor romani.

In doar 11 luni, la Filaret se ridicase un adevarat oras. Se construisera 40.000 de metri

patrati de pavilioane si palate, 39.200 de metri patrati de drumuri si sosele si 71.360 de
metri patrati de alei si poteci. Se plantasera 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi si alte
cateva zeci de mii de arbusti si plante. Exista un casino, cinema, chiar si un garaj
auto petru posesorii de masini. Inaugurarea Expozitiei Jubiliare a avut loc la
Arenele Romane, situate in partea de sud-vest a Parcului Expozitiei. Teatrul de
vara, construit dupa model roman si inchinat latinitatii poporului roman, fusese
ridicat de arhitectul Leonida Negrescu, colaborator la proiectul Ateneului Roman,
si de inginerul Elie Radu, cel care demonstrase valoarea inginerilor romani in
vremea cand la mare cautare erau constructorii straini. Acelasi Elie Radu
coordonase si lucrarile de alimentare cu apa a Bucurestilor. Frumos decorate,
impodobite cu flori, steaguri si stergare, Arenele asteaptau ca rand pe rand, fiecare
oaspete sa ia loc pe bancile de lemn si sa-si indrepte privirile spre scena larga, flancata
de doi piloni inalti de 20 de metri.

La ceremonie, au fost prezenti membrii Casei Regale a Romaniei in frunte cu

Regele Carol I si Regina Elisabeta, membrii guvernului si cultelor, personalitati
din domeniul artistic, precum compozitorul George Enescu, si reprezentati ai
statelor straine, printre care primarul Vienei, doctoral Lueger, si cel al Romei,
Contele de San Martino. Nu au lipsit nici reprezentantii breslelor de muncitori care
ridicasera constructiile Expozitiei. Orchestra compusa din studenti la Conservator a
cantat "Marsului solemnal Jubileului", iar cei doi mitropoliti ai tarii si soborul de preoti au
oficiat un serviciu religios. Multimea adunata a ascultat cuvantarile ministrului
Domeniilor Ion Lahovari si comisarului Istrati, care multumeau regelui Carol pentru
glorioasele-i realizari si-si aratau recunostinta fata de cei care contribuisera la
organizarea Expozitiei Jubiliare. "Astazi, dupa 40 de ani de domnie a Maiestatii
Voastre, intorcandu-ne privirile indarat, vazand de unde am plecat si unde am
ajuns, putem privi trecutul cu mandrie si viitorul cu incredere", rasuna vocea lui
Lahovari. Constantin Istrati amintea de raspunderea fata de neam, ca motivatia
care ii mobilizase pe cei ce realizasera Expozitia Generala Romana, multumindu-
le totodata pentru efortul depus.

Apoi, insusi regele Carol a luat cuvantul si a salutat Expozitia si oamenii de stat care
adusesera in Romania prosperitatea. "Cu o adanca bucurie si stima salut deci intaia
noastra expozitie nationala, adevarata sarbatoare a muncii romanesti. (...) Dar sa nu
uitam sa adresam prinosul nostru de recunostinta barbatilor de stat cari au condus
poporul roman pe aceasta cale rodnica, desfasurand, de asemenea, pe terenul
economic, falnica deviza a coroanei de otel "Prin noi insine"". Inaugurarea s-a incheiat
cu spectacolul "Povestea Neamului", de Vasile Leonescu si T Dutescu-Dutu, care
prezenta intreaga istorie a neamului romanesc, de la intrarea lui Traian in Dacia,
pana la Razboiul de Independenta. Arenele Romane isi pecetluiau, astfel, statutul
de loc unde s-a scris povestea unui Bucuresti modern, gazda a realizarilor
Romaniei sub conducerea primului sau rege. De atunci, la Arene s-au organizat
mereu jocuri, concursuri si spectacole. Teatrul roman din Parcul Carol a fost martorul
unor manifestari culturale care au adus romanii mai aproape prin speranta si voie buna.
In august 1906, cu prilejul sosirii fratilor de peste hotare la Expozitie, mii de romani din
Regat, Peninsula Balcanica, Transilvania, Banat si Bucovina au facut sa rasune
amfiteatrul antic de cantece de libertate. S-a cantat in cor "Desteapta-te romane!",
melodie ce-a insotit Romania in numeroase perioade de conflict. "A fost parca divina
prefata maretiei istorice de la 1918" (Constantin Bacalbasa).
Expozitia Generala Romana a ramas deschisa pana pe 23 noiembrie.

Arenele Romane au cunoscut un nou moment de glorie cu ocazia Lunii Bucurestilor,

prima expozitie urbanistica inaugurata in cinstea Capitalei la 9 mai 1935. Pe aceeasi
scena s-au organizat concursuri si competitii sportive care au incantat spectatorii.
Comunistii, ajunsi la putere dupa al Doilea Razboi Mondial, au scris o alta pagina
din istoria Arenelor. Din 1966, timp de doi ani, Arenele Romane au intrat intr-un
process de restaurare si modificare. Amfiteatrul a fost inchis, iar scena inaltata si
acoperita. Se vad si acum crapaturile simetrice, de-o parte si de alta a scenei, ce
separa tribunele noi de cele vechi. Peste gazon s-a turnat ciment, iar in spatele
scenei s-au construit birouri pentru personalul administrativ. Partea noua a porticului a
fost inchisa cu geamuri mari, in timp ce loja regala a fost marita de la patru la sase
incaperi. Acum, putea adaposti 50 de scaune fata de cele 10 din 1906. Acoperisul lojei
a fost refacut, iar sub terasa acesteia amenajata o camera de proiectii pentru film.

Orice insemn sau ornament care aducea aminte de perioada monarhica a fost inlaturat.
La fel si constructiile Expozitiei de la 1906, daramate una cate una de comunisti pentru
a sterge amintirea unui trecut glorios. Au scapat Castelul lui Tepes, Biserica Cutitul de
Argint si Fantana Cantacuzino, situate in apropierea Arenelor. Parcul Expozitiei,
denumit Carol la inchiderea manifestatiei, si-a pastrat numele de Parcul Libertatii,
dobandit in 1918. La Arenele Romane se tineau, acum, concerte folclorice,
spectacole de teatru sau se organizau vizionari de filme, precum "Pe aripile
vantului". Tot aici s-au desfasurat si cateva concerte din cadrul festivalului "Cantarea
Romaniei". Dupa Revolutie, Arenele au fost uitate, iar functiunea lor de loc de
amuzament si recreere inlocuita de stat cu una mai practica, de confectionare si
depozitare de textile. Teatrul de vara a fost mult timp inchis pentru public. Acum, teatrul
functioneaza sase luni pe an, in sezonul cald, si organizeaza trei-patru spectacole mari
in fiecare luna. Arenele Romane aduc venituri si din inchirierea spatiului pentru reclame
sau productii cinematografice.

O mare parte din profit se cheltuie, insa, pe investitiile in reparatii si reabilitari. Pentru ca
proiectul sa fie rentabil, e nevoie ca Arenele sa intoarca profit tot timpul anului. De
aceea, pe lista de cheltuieli, e trecuta construirea unui sistem de acoperire automatizat
care sa permita desfasurarea spectacolelor si pe timp anevoios. Costurile unui
asemenea proiect depasesc milionul de euro, iar cheltuielile nu pot fi suportate
exclusiv de firma administratoare. E nevoie de bani. Multi. De la stat. Teatrul de
vara din Parcul Carol a adapostit, deopotriva, cantareti, lei, gladiatori, mafioti, nuntasi si
copii curiosi. Din cand in cand, la portile ruginite sosesc tineri dornici sa descopere ce
se afla in spatele zidurilor groase. Portarul ii organizeaza in grupuri si le arata locul care
a pecetluit 40 de ani de domnie glorioasa a regelui Carol I. Asa i-a venit lui Cernea
ideea de a pune la punct o expozitie cu toate fotografiile si materialele stranse de-a
lungul anilor. Administratorul Arenelor spera si ca teatrul de vara sa-si gaseasca locul,
cat de curand, pe lista monumentelor istorice de vizitat intr-un circuit turistic.
Cernea vrea ca Arenele lui sa fie vizitate de cat mai multi oameni care sa-si puna
intrebari despre istoria unui regat uitat si care sa fie ajutati sa gaseasca raspunsuri
privind ilustratiile ingalbenite. Intrebat cum vede Arenele Romane la sfarsitul celor 25 de
ani de administrare, Cernea zambeste visator si-si pleaca fruntea senina. Ochelarii
rotunzi cu rama neagra-i aluneca usor pe nas, iar ochii-i sclipesc vioi. "Ca la 1906".

MAUSOLEUL

Mausoleul din Parcul Carol, denumit în timpul regimului comunist Monumentul

eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, este
construit pe platoul care domină  Parcul Libertăţii, în locul în care se afla Palatul Artelor,
transformat mai târziu în Muzeul Militar şi cascada din faţa acestuia.

În anul 1923, în faţa Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul
Ostaşului Necunoscut, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în
memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului.
Monumentul a fost inaugurat la 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor
guvernului, a corpurilor legiuitoare şi a unui numeros public. Tot în scop memorial, în
holul de onoare circular al muzeului a fost aşezat un grup statuar reprezentându-l pe
Regele Ferdinand I sub auspiciile zeiţei Victoria, iar pe pereţi, au fost gravate numele
ofiţerilor morţi în război.

Deoarece palatul Muzeului Militar Naţional a fost grav afectat de un incendiu, în anul
1938, şi de  Cutremurul din 1940, acesta a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul
său să se amenajeze un complex memorial - Cimitirul Eroilor Neamului - care urma să
cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar, cimitirul propriu-zis şi clădirile
administrative. În toamna anului 1944 lucrările au fost sistate iar şantierul lăsat în
părăsire.
Proiectul din anii 1942-1943, supervizat chiar de mareşalul Ion Antonescu, fusese
propus de profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaş (care a proiectat şi clădirea pentru
Muzeul Ţăranului Român) şi viza reconstruirea monumentului triumfal Tropauem Traiani
de la  Adamclisi.

Actualul mausoleu din Parcul Carol, cu o înălţime de 48 metri, a fost realizat în anii
1959-1963, după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi  Nicolae Cucu şi a fost inaugurat la
data de 30 decembrie 1963, pe amplasamentul, infrastructura şi, în bună parte, după
planurile Memorialului început în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru
realizarea acestuia, Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost demontat în noaptea de 22
spre 23 decembrie 1958 şi a fost strămutat la Mausoleul de la Mărăşeşti.

Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism a fost
construit în cinstea militanţilor revoluţionari socialişti. Ironia sorţii face ca, pentru a se
putea încadra în termenul de predare foarte scurt, arhitecţii s-au "inspirat" în proporţie
de 99% tocmai din proiectul lui Samurcaş, supervizat de Antonescu.

Monumentul, conceput ca o necropolă, este format dintr-o bază cu un volum construit

masiv, de forma stelată, placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade
zvelte placate cu granit roşu. Baza conţine în interior o incintă circulară (rotondă),
căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă (cupolă) interioară este ornată cu un
mozaic, acoperit cu foiţă de aur, adus din Italia. Pentru placările exterioare, granitul roşu
şi negru a fost importat din Suedia. Rotonda cuprindea criptele a trei reprezentaţi de
seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej,
C.I.Parhon, Ştefan Gheorghiu, I.C.Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş,
Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu Gherea.

Tunul ce străjuieşte Mormântul Eroului Necunoscut - amplasat în faţa Mausoleului din

Parcul Carol I - Bucureşti. În plan îndepărtat se vede hemiciclul care străjuia mormintele

La înfiinţare, pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea în

permanenţă o flacără, care simboliza amintirea păstrată celor care au slujit cauza clasei
muncitoare.

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, au fost exhumate osemintele reprezentaţilor

comunişti şi au fost mutate în alte cimitire.
La data de 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul
Carol I, dar, pentru că în mausoleu se afla încă trupul lui Petru Groza, s-a luat măsura
amplasării sale provizorii şi a fost aşezat la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care
duce la Mausoleu.

Prin Hotărârea nr.811 din 6 decembrie 1991, Mausoleul a fost trecut din patrimoniul
Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea
Primăriei Capitalei.

În anul 2004, Guvernul Adrian Năstase a transmis în folosinţă Bisericii Ortodoxe

Române o suprafaţă de 5 hectare din Parcul Carol, pe platoul central, unde urma să se
demoleze Mausoleul şi să fie ridicată Catedrala Mântuirii neamului Românesc.
TraiannBăsescu, în calitate de primar al Capitalei, s-a opus, s-a judecat şi a câştigat
procesele cu autorităţile (Primăria sectorului 4 şi Consiliul general) care au emis
autorizaţii pentru construirea Catedralei, astfel că Mausoleul a fost salvat. În primăvara
anului 2004, chiar începuseră lucrările de demolare şi câteva zeci de plăci de granit
fuseseră dezlipite de pe mausoleu, existând intenţia ca monumentul să fie mutat în
Parcul Tineretului.

Printr-o scrisoare deschisă din 15 aprilie 2004, adresată domnului Adrian Năstase,
prim-ministru al României, inclusiv Uniunea Arhitecţilor din România protestase
împotriva ordinului ministrului Culturii şi Cultelor, Răzvan Theodorescu, privind
declasarea unei părţi importante a Parcului Carol, incluzând şi fostul Monument al
Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi a Patriei, pentru Socialism, şi împotriva
deciziei administrative de deschidere a şantierului pentru desfiinţarea (demolarea)
imobilului respectiv. Până la emiterea acestui ordin, Parcul Carol I era înscris în
întregime în Lista monumentelor istorice 2004 - Municipiul Bucureşti la nr. crt. 1303, cod
LMI: B-II-a-A-19016.

Printr-un comunicat de presă, emis de Biroul de presă şi comunicaţii al Patriarhiei

Române, se recunoaşte că "Este un mausoleu cu o arhitectura modernă de calitate,
amintind silueta tradiţionalelor turle-clopotniţă. Este o clădire utilitară bine executată
inginereşte, cu materiale şi utilaje scumpe de import, reprezentând o valoare economică
importantă. Toate ţările au un panteon al eroilor naţionali, de ce n-ar avea şi România
un asemenea loc unde să fie cinstite personalităţile ei trecute şi viitoare?!"

În anul 2005 din bugetul de stat au fost acordate 1,97 miliarde ROL pentru reabilitarea
monumentului, chiar dacă acesta a fost declasat din lista monumentelor istorice, în
2004.

Memorialul Eroilor Neamului

Denumirea de Memorialul Eroilor Neamului a fost decisă prin Hotărârea de Guvern

nr.654/24.05.2006, în contextul aniversării " Centenarului Parcului Carol I". Acţiunea
prevedea 3 elemente distincte:
 1. Reamplasarea Mormântului Ostaşului Necunoscut pe locul iniţial, din 1923;
2. Ambientarea monumentului construit în deceniul 7 al secolului XX (fost
mausoleu);
3. Amenajarea expoziţională a hemiciclului.

La 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului

Necunoscut la locul originar, din 1923, pe esplanada din faţa actualului Memorial al
Eroilor Neamului.

Pentru ambientarea interiorului monumentului, prin tema de concurs s-a prevăzut ca în

cele 14 nişe să se amplaseze videoproiectoare independente, care să susţină vizual şi
auditiv momentele de istorie cărora le sunt dedicate aceste spaţii. Pe peretele fundal al
fiecărei nişe s-a prevăzut să se instaleze panouri albe 1m x 1.40m, pe care să fie
proiectate hărţi, hărţi dinamice, fotografii, filme, puneri în scenă, discursuri şi explicări
de strategie, care să ilustreze trei momente importante ale istoriei naţionale: Războiul
de Independenţă 1877-1878, Primul Război Mondial 1914-1919 şi Al Doilea Război
Mondial 1941-1945.

În mijlocul sălii, după reamenajarea făcută de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, pe
locul unde iniţial era depus sicriul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost
instalat grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfăţişându-i pe Regele Ferdinand I al
României şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924
de sculptorul Ioan Iordănescu.
Lumina blândă, difuză, mă îndeamnă să merg cu paşi moi, sfioşi, de teamă să nu
strivesc armonia locului. Sunt, practic, primul intrus ce vede, după aproape 30 de ani,
interiorul Monumentului Eroilor din Parcul Carol I, edificiu inaugurat în decembrie 1963.
Şi primul care îl vede după reamenajarea făcută de Oficiul Naţional pentru Cultul
Eroilor. În mijloc, unde odată era depus sicriul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul lider
comunist, tronează grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfăţişându-i pe Regele
Ferdinand şi zeiţa Nike, zeiţa victoriei în mitologia greacă, operă din anul 1924 a
sculptorului Ioan Iordănescu.

În cele 14 alveole, dintre care unele erau folosite în perioada comunistă ca loc de veci
pentru câteva dintre vârfurile conducerii partidului şi statului din anii ’50- ’60, sunt
ecrane pe care pot fi urmărite filme documentare cu felul în care se cinstesc eroii
neamului la noi, dar şi în alte ţări.

Totul face parte din cadrul unui proiect început în anul 2006, “Memorialul Eroilor
Neamului”, care a mai inclus reamplasarea, la 25 noiembrie 2006, a Mormântului
Ostaşului Necunoscut pe locul iniţial, cel din 1923, modificarea esplanadei, înălţarea
catargelor şi construirea fântânilor arteziene. La încheierea lucrărilor proiectului, este
posibil ca şi rotonda interioară să fie redată publicului, aşa cum era cândva. Până
atunci, astăzi, începând cu ora 12.00, eroii neamului vor fi cinstiţi prin ceremoniile
militare şi religioase prilejuite de “Ziua Eroilor”.

GIGANŢII

                                        
 

Statuile Giganţii sunt 2 statui amplasate în prezent, pe aleea principală a parcului, în

apropierea intrării în parc dinspre Piaţa 11 iunie.

Statuile înalte de 3,5 m, aflate la o distanţă de 50 m una de cealaltă, la capetele opuse

ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrală a parcului, reprezintă două nuduri de
tineri. Una din ele descrie un bărbat tânăr, având o atitudine încordată şi cu capul
aplecat în faţă, cu umărul drept răsucit, mâna stângă o foloseşte drept sprijin, iar cea
dreaptă este ţinută la spate; picioarele personajului sunt îndoite. Cealaltă statuie
reprezintă tot un nud de tânăr, cu capul aplecat spre umărul stâng, trunchiul este răsucit
şi se sprijină pe mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă este ţinută la spate.

Iniţial statuile au fost amplasate în faţa Muzeului Artelor şi a peşterii artificiale din faţa
acestuia. Grota era denumită Grota cu Giganţi sau Grota fermecată deoarece era
străjuită de un grup statuar format din cei 2 Giganţi şi Frumoasa adormită. Cele 3 statui
reprezentau personajele unei legende, conform căreia 2 gemeni, îndrăgostiţi de aceaşi
femeie, au fost transformaţi în piatră datorită iubirii neimplinite, persoana iubită este
transformată în cascadă. În faţa fostului Palat al Artelor cei doi giganţi erau aşezaţi unul
în faţa celuilalt, iar în mijloc, culcată, Frumoasa adormită.

Cele 3 sculpturi au fost realizate de Filip Marin, sculptorul Frumoasei sau Fecioara
adormită, şi de Dumitru Paciurea şi Frederic Storck, sculptorii celor doi giganţi.
Frumoasa adormită a fost sculptată în marmură, iar cei doi giganţi în piatră de Rusciuk.
Frumoasa adormită de Filip Marin este expusă în prezent în Parcul Herăstrău din
Bucureşti

Inalte de 3,5 m, statuile - una a lui Paciurea si cealalta a lui Storck - se afla la o distanta
de 50 m una de cealalta, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea
Centrala a parcului si reprezinta doua nuduri de tineri. Una din ele descrie un barbat
tanar, avand o atitudine incordata, cu capul aplecat in fata si umarul drept rasucit. Isi
foloseste mana stanga drept sprijin, iar pe cea dreapta o tine la spate, iar picioarele ii
sunt indoite. Cealalta statuie reprezinta tot un nud de tanar, cu capul aplecat spre
umarul stang. Trunchiul este rasucit si se sprijina pe mana stanga, in timp ce mana
dreapta este tinuta la spate.
Initial, cei doi colosi au fost amplasati in fata Muzeului Artelor si a pesterii artificiale din
fata acestuia. Grota era denumita Grota cu Giganti sau Grota fermecata, deoarece era
strajuita de un grup statuar format din cei doi Giganti si Frumoasa (sau Fecioara)
adormita, creatie din marmura a sculptorului Filip Marin. Legenda ar fi aceasta: doi
gemeni, indragostiti de aceeasi fata, au fost transformati in piatra datorita iubirii lor
neimplinite iar persoana iubita a fost transformata in cascada. In fata fostului Palat al
Artelor cei doi giganti erau asezati unul in fata celuilalt, iar in mijloc, culcata, Frumoasa
adormita. Pe vremuri, acest grup statuar impodobea parcul inaugurat cu prilejul
sarbatoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Se spune ca ea, Frumoasa
adormita, s-a aruncat in apa, urmand ca acela dintre frati care va reusi s-o salveze din
bratele mortii, sa-i ramana alaturi. Insa cei doi tineri s-au pandint unul pe celalalt si
astfel, frumoasa fecioara s-a inecat. O alta versiune mentioneaza ca, din gelozie, fratii
au ucis-o pe fata pe care o iubeau amandoi, sculptorii surprinzand momentele de dupa
acest act criminal. Criticii vremii au considerat ca exista o deosebire intre cei doi
Giganti, din punct de vedere al creatiei artistice, cel al lui Paciurea fiind mult mai de
valoare decat cel al rivalului sau, Frederic Storck. Totusi, intamplarea a facut ca cei trei
indragostiti sa fie separati vremelnic. Dar, cine stie, pentru ei timpul are rabdare si poate
ca se vor reintalni candva… intr-o alta legenda, intr-un alt timp, in alt parc…

Dimitrie Paciurea

• Profesor la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti • Elev al lui V. Hegel, la Bucuresti, si-a
continuat studiile in Franta (Paris), in Italia si Germania • Primul sculptor roman cu
viziune monumentala (statuia “Gigantul”); proiecte pentru monumente (“Monumentul
Unirii”)n Portrete (“Stefan Luchian”, “Ibsen”, “Beethoven”)• Dimitrie Paciurea este
autorul lucrarii “Adormirea Maicii Domnului” si a participat la realizarea decorului statuar
de pe Arcul de Triumf din Bucuresti. Sculptorul a facut parte din randul membrilor
fondatori ai Societatii “Arta Romaneasca”, la ale carei expozitii a participat pana in anul
1924 • De-a lungul carierei artistice, Paciurea a luat parte la expozitii nationale si
internationale, printre cele mai importante numarandu-se cele de la Munchen (1913) si
Paris (1925) •

Frederick Storck

• Este fiul sculptorului Karl Storck si sotul pictoritei Cecilia Cutescu • Studiaza sculptura
la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti cu Ion Georgescu, apoi in Germania, la Munchen •
Creatia sa este unitara prin conceptie, dar variata prin abordare n Este creatorul unor
opere remarcabile in sculptura monumentala, precum Gigantul (1906), Evanghelistii
(1903-1905) - de la capela Gheorghieff, Cimitirul Bellu - ansamblu arhitectural realizat
de Ion Mincu, busturi - atat comenzi oficiale ale personalitatilor cultural-artistice, cat si
portrete alese de artist, impresionante prin puterea expresiva de care da dovada autorul
(Anastase Simu, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Al. Macedonski, Schiller, Goethe,
Alfons Castaldi, Florica Condrus etc.)•

CASTELUL LUI ŢEPEŞ

 ”Castelul” a fost construit în anul 1906 și deschis cu ocazia organizării pe Câmpia

Libertăţii, a Expoziţiei Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a
Regelui Carol I. Destinația inițială a edificiului a fost aceea de turn de apă.Din cauză că
forma rezervoarelor nu era una estetică, s-a adoptat soluţia unei construcţii care să
întrunească pretenţiile de „artă şi stil” ale organizatorilor. Ca urmare, construită după
planurile arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V. Ştephănescu, clădirea a reprodus, în mic,
Cetatea Poenari, ridicată de Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti, în locul numit
Cheia Argeşului, de pe Plaiul Loviştei, jud. Argeş.

În turnul castelului, înalt de 23 de metri şi cu un diametru de 9 metri, se află montat un

rezervor din fontă cu o capacitate de 200 de m 3. Printr-o scară de lemn, în spirală, se
urcă pe o platformă de unde se poate admira Parcul Carol şi panorama Bucureştilor. Un
contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susţine turnul ca să nu se
prăbuşească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colţ cu un alt
turn de dimensiuni mai mici.

Începând din anii de după Primul Război Mondial castelul a fost transformat într-o
cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostaşului Necunoscut, aflat în
apropiere, în faţa Muzeului Militar Naţional. După strămutarea Eroului Necunoscut la
Mărăşeşti şi inaugurarea, la 30 decembrie 1963, a mausoleului din apropiere, clădirea
din Parcul Carol I a continuat să fie folosită de militarii destinaţi pazei acestuia.

Dupa 1990, clădirea a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de
jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituţii bancare din Capitală.

Din 30 septembrie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr.1585, Castelul Vlad Ţepeş (Str.
Gl. Candiano Popescu 6, sect. 4) a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul
Eroilor.

FÂNTÂNA ZODIAC

Cu prilejul «Lunii Bucureştilor» din 1935 (prima ediţie dintr-o serie de cinci) este
organizată o expoziţie urbanistică în Parcul Carol I. Au fost reparate pavilioanele
construite în 1906 şi au fost ridicate altele noi. Alături de pavilioanele expoziţionale a
fost amenajat şi un fragment de oraş medieval, numit sugestiv «Cartierul Vechi». Este
modernizată zona pieţei «Regina Elisabeta» amenajată la 1906, redenumită “Mareşal
Joffre”. În mijlocul pieţei este ridicată “Fântâna Zodiacului”, după planurile arhitectului
Octav Doicescu. Semnele zodiacale, şterse de comunişti şi readuse la lumină în ultimii
ani, au fost realizate de sculptorul Mac Constantinescu.

Piaţa de la intrarea principală în Parcul Carol I din Bucuresti este deosebită prin faptul
că în centrul ei se găseşte o fântană celebră, fântana "Zodiac". Cu toate că Parcul Carol
I a suferit multe schimbari de-a lungul istoriei sale, inclusiv o schimbare de nume,
Fântana Zodiac a ramas la fel de la inaugurare până în prezent.
Este binecunoscut faptul că România a progresat considerabil din punct de vedere
cultural în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). Regele a inaugurat, în 1935, o
tradiţie foarte frumoasă, şi anume serbarea "Lunii Bucureştilor". Luna Bucureştilor
dura de la 9 mai până la 9 iunie şi cuprindea tot felul de manifestări şi evenimente
menite să înfrumuseţeze oraşul şi să distreze populaţia. Multe parcuri, gradini, imobile
şi monumente celebre astăzi sunt rezultatul Lunii Bucureştilor.

Piata Maresal Joffre şi Fântana Zodiac, 1935.

La primul eveniment de acest gen, in 1935, a fost inaugurată în Piaţa Mareşal Joffre
din faţa Parcului Carol I o fântană arteziană. Pentru faptul că de-a lungul vasului erau
reprezentate zodiile, a primit denumirea de "Fântana Zodiac". Parcul Carol I nu a fost
ales intamplator, pentru că acolo avusese loc în 1906 Expoziţia Generală Română.
Expoziţia sărbatorea jubileul de 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.

Fantana a fost conceputa de arhitectul Octav Doicescu, care a conlucrat cu Mac

Constantinescu, Dorin Pavel si August Schmeidegen, acestia trei din urma realizand
frumoasele mozaicuri cu zodiile.

Regele Carol I a devenit brusc tabu dupa 30 decembrie 1947, asa ca parcul ce ii
poarta numele a fost redenumit Parcul Libertatii. Maresalul Joffre, comandantul
Misiunii Franceze in Romania din timpul Primului Razboi Mondial si-a pierdut si el piata,
aceasta luand numele de Piata Libertatii.

In Parcul Libertatii s-au petrecut importante schimbari: pavilioanele expozitionale au

disparut, moscheea si Turnul lui Tepes-Voda au fost ascunse, Gigantii si Frumoasa-
Adormita au fost mutati si, cel mai grav, pe locul vechiului Muzeu Militar a aparut
Mausoleul Comunist, care exista si azi. Cu toate acestea, Fantana Zodiac a ramas la
locul ei, neafectata de ceea ce se petrecea in jurul ei.

Dupa 1989, Parcul Libertatii a redevenit Parcul Carol I, insa autoritatile au "uitat" sa
redenumeasca si Piata Libertatii, asa ca se numeste astfel si azi. Maresalul Joffre sa
mai astepte, noroc cu prajitura care ii poarta numele.

Fantana Zodiac a fost si ea restaurata, si pentru o vreme lucrurile au intrat in normal.

Asta pana dupa alegerile locale din 2008. La sectorul 4 a iesit primar distinsul si mai
ales, marele domn Cristian Popescu, zis si "Piedone". Dl. Popescu a inceput
numaidecat o campanie de "schimbare la fata" a sectorului Domniei Sale, asa ca a
adus ce era mai specific pentru a intregi vegetatia citadina: palmieri.

De parca nu ar fi fost de ajuns, a pus ochii si pe Piata Libertatii. Deoarece i s-a parut
prea "goala", nu ca fantana ar fi fost deja destul, a adus mobilier stradal si a redecorat
zona dupa conceptia dumisale.

Practic, Fantana Zodiac a fost imprejmuita cu gard de lemn, banci si structuri din lemn,
lucruri care o ascund de ochii trecatorilor. Aranjamentul, de prost-gust, este si ilegal pe
deasupra. Fantana Zodiac este monument istoric de clasa "A", ceea ce inseamna ca pe
o raza de 100 metri in jurul ei nu se poate construi nimic fara avizul Ministerului
Culturii. Aviz care nu este. Asadar, constructia ilegala trebuie demolata.
Parcul în anii puterii populare

Între anii 1960-1963, Parcul Carol redenumit «Parcul Libertăţii»(imediat după 1947),
suferă schimbări: majoritatea monumentelor dispar iar unele sunt mutate cum a fost
cazul moscheei «Hunchiar-Regele Carol I», aflată astăzi în Piaţa Pieptănari.

Esplanada este mărită, devenind monumentală. La capătul ei, pe locul Muzeului Militar
(fostul Palat al Artelor)deteriorat de bombardamentele anului 1944, a fost construit sub
coordonarea arhitectului Ovidiu Maitek(n.1925) ceea ce s-a numit atunci “Monumentul
eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Inaugurarea
monumentului a avut loc în ziua de 30 decembrie 1963 ca “un omagiu adus memoriei
militanţilor revoluţionari care şi-au închinat viaţa slujirii cu abnegaţie a intereselor vitale
ale poporului.”

Monumentul are o înălţime de 48 metri şi interesant, cifra reprezintă şi anii de domnie ai

regelui Carol I! Cele cinci arce ale monumentului sunt placate cu granit roşu. Rotonda
din interior, în care se pătrunde printr-o poartă masivă, are şi ea pereţii din granit roşu
pe care se sprijină o boltă din mozaic auriu. Criptele din rotondă sânt acoperite cu
lespezi din granit negru. Aici se aflau înmormântaţi la 1966 personalităţi ai regimului
puterii populare precum: Ştefan Gheorghiu, I.C.Frimu, Dr.Petru Groza, Gheorghe
Gheorghiu-Dej. O perioadă, rotonda a fost deschisă publicului larg pentru vizitare. Pe
terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea permanent o flacără
care simboliza “prezenţa veşnic vie a memoriei celor care şi-au dăruit viaţa pentru
cauza patriei şi a poporului muncitor.”

Parcul Carol a fost de la bun început un spaţiu al monumentalului şi al memoriei. Spre

deosebire de grădina publică a Cişmigiului, vechea grădină a Filaretului a devenit în
cursul secolului XX, în trei rânduri(1906, 1935, 1963), un spaţiu al confruntărilor jubiliare
şi propagandistice.

CAROL PARC HOTEL - PALATUL SUTER

Palatul Suter, uitat odata cu Bucurestiul romantic

anii 2000, sediul ICRAL

 

Palatul Suter obiect imobiliar cu posibila destinatie hotel de lux, clinica, sediu sau
resedinta ambasada, firma sau resedinta privata speciala. Construit in 1906 de catre
arh. Suter un apropiat al Regelui Carol I. Revendicat in 1991, retrocedat in 2001 si
vandut in 2002.

Proiect amplu de consolidare, renovare, modernizare si restaurare desfasurat intre

2003 si 2007 cu participarea unor arhitecti si designeri de renume din Romania, Italia,
Austria si Germania. Lucrare realizata in cea mai mare parte de firme de specialitate
(arta, restaurari, design, finisaje, dotari-mobilier) cu muncitori si artizani din Italia,
Austria, Cehia si Polonia.

Lucrare premiata de Uniunea Nationala a Arhitectilor drept cel mai bun proiect de
restaurare si design interior din 2007.

In urma lucrarilor desfasurate pe o perioada de aproape 4 ani cladirea a fost complet

refacuta atat din punct de vedere structural, al rezistentei cat si functional dar mai ales
din punct de vedere arhitectural fiind in proportie de 70-80% readusa la ceea ce a fost
candva Palatul Suter - original.
In vederea realizarii acestui proiect au fost realizate materiale originale ale epocii de
catre aceleasi firme din Italia, Austria, Danemarca, Anglia si Germania care au furnizat
parte din materiale (decoratiunile din lemn, tapetul de matase, candelabrele din cristale,
piatra naturala de Turda, etc) si intre anii ridicarii initiale a cladirii adica 1902-1906.

Aflata pe cel mai inalt punct natural din Bucuresti, cladirea beneficiaza de o vedere
panoramica asupra intregului oras si totodata de o locatie deosebit de centrala si de
discreta.

    Referintele pentru Carol Parc Hotel din Bucuresti sunt usor de gasit in presa
cotidiana si de specialitate. Le aflam pe primele pagini ale ziarelor, cand vrem sa stim
unde au stat timp de cateva zile vedete ca Beyonce sau Deep Purple, personalitati
politice (Hamid Karzai – Presedintele Afganistanului, Ban Ki-Moon - Secretarul General
ONU) ori sportive (Jacques Rogge, Presedintele Comitetului International Olimpic). In
perioada care s-a scurs de la inaugurare (septembrie 2007), distinctiile si premiile au
venit catre aceasta locatie din toate directiile: „Cel mai bun restaurant” - conform opiniei
lui Peter Imre, realizatorul unei rubrici specializate in Ziarul Financiar, nominalizarea
pentru „Cel mai bun proiect de dezvoltare hoteliera in 2007” de catre SEE Real Estate
(unul dintre cele mai importante portaluri imobiliare din Europa Centrala, de Sud-Est si
Rusia) sau includerea in „Hot List of the World’s Best Hotels” al prestigioasei reviste
Condé Nast Traveler (un singur hotel din Europa de Est a mai fost mentionat, Ritz-
Carlton din Moscova). Nici arhitectii romani nu l-au ocolit si l-au premiat, la Anuala din
2007, pentru excelenta renovare, datorata, desigur, si reputatului arhitect Calin
Irimescu.

     Ca o consecinta a celor mentionate mai sus, presa economica urmareste cu atentie
acest obiectiv: vand sau nu vand proprietarii Sylvia si Adrian Petre singurul hotel de
cinci stele tip „small luxury” din Romania si pe ce suma? Tot presa ne lamureste: nu
vand, deoarece vor ca profilul locatiei sa fie pastrat, de aceea se cauta mai degraba
afilierea la o retea de hoteluri de lux. Pare ca totul este un joc secund al lumii
miliardarilor, iar termenul de „exclusivism”, atribuit deseori unui hotel din aceasta
categorie, trebuie sa ne tina la distanta de orice informatie din interior. Nimic mai fals! In
spatele luxului care nu este doar aparent se afla o cantitate importanta de munca si
grija pentru detalii. Intr-adevar, Carol Parc Hotel a apelat la o agentie specializata -
Lowe&Partners - pentru o strategie de comunicare (ceea ce ar trebui sa faca orice hotel
de asemenea nivel), dar acest lucru nu impieteaza cu nimic circuitul informatiei. Din
contra, se elimina „balastul”, speculatia fondata pe interpretarile libere ale unor
declaratii, ceea ce in cazul unui hotel care gazduieste vedete poate deveni o problema.

     Evolutia unei idei

    In acest context, am dorit sa stam de vorba cu doamna Sylvia Schlie-Petre,

proprietara (alaturi de sotul dumneaei, Adrian Petre) a hotelului din apropierea Parcului
Carol, cea care s-a implicat cu pasiune in acest proiect, mai ales in etapa amenajarilor
interioare, si continua sa se ocupe in prezent de administrare. „Adevarul e ca
organizarea hotelului ma atrage mai putin, ma vad mai degraba ca PR manager”, a tinut
sa precizeze inca de la inceput doamna Petre, intr-o limba romana surprinzator de
naturala. Originara din nordul Germaniei, a urmat la New York cursurile celebrei scoli de
arta Julliard School, unde a studiat harpa si pianul. Dupa un timp scurt de exercitare a
profesiei, cu concerte in New York, la faimoasa Carnegy Hall, si un angajament in
Germania, s-a decis ca familia trebuie sa fie unita si l-a urmat pe sotul ei in Romania.
„Avem 4 copii si mi-a fost foarte greu sa prind radacini undeva. Mi s-a spus ca studiul
muzicii m-a ajutat sa invat romaneste. De fapt, in cei 15 ani de stat aici, este normal sa
inveti, nu te poti ancora intr-o societate daca nu ii vorbesti limba.” Se pare insa ca a
prins radacini destul de trainice la Bucuresti. Casatorita cu americanul de origine
romana Adrian Petre, gazda noastra a descins in Romania imediat dupa 1990, cand
sotul a considerat ca este oportun sa vina in tara de origine si sa se aventureze in
climatul economic al acelor ani. Reprezentant al firmei Bosch, investitor in primul
magazin autohton de bricolaj, pionier in distributia de mobilier importat din Italia, domnul
Petre a continuat la un moment dat cu afaceri imobiliare. Intamplarea a facut sa poata
cumpara (nu fara inevitabilele dificultati legate de proprietate, chiar daca cei care au
vandut erau mostenitorii de drept) 

imobilul care va sta la baza acestui proiect hotelier. Inainte de venirea in tara, Adrian
Petre lucrase in bransa, capatand o experienta utila in hoteluri de lux din Elvetia si mai
ales din New York. Sylvia Petre ne-a dat detalii: „Ca angajat la Lowell Hotel din New
York, un small luxury hotel cu 60 de camere si servicii de exceptie, sotul meu a fost in
contact direct cu capriciile unor personalitati ca Bill Gates, Madonna, Burt Lancaster sau
Herbert von Karajan. Asa am vrut sa fie si business-ul nostru: servicii personalizate, in
care clientul sa fie primit cu florile si fructele preferate, cu apa Perrier sau un vin bun...
Ideea exista deja, cand am cumparat cladirea aceasta. Initial, ne gandisem la un proiect
similar pentru un imobil de pe strada Vasile Lascar din Bucuresti. Era frumoasa, dar
aveam probleme cu strada: muzica tare, rufe expuse peste tot, o vulcanizare... Ni s-a
mai oferit o sansa cu aceasta cladire si n-am ratat-o. In 2002 am cumparat-o, iar
renovarea a inceput abia prin 2004.”

    Preocuparea din domeniul hotelier a doamnei Petre este mult mai vizibila in spatiul
public decat vocatia artistica si mecenatul inceput acum cativa ani. Caci, practic, nu se
poate vorbi despre o despartire de muzica, ci poate de o reevaluare a prioritatilor. Sylvia
Petre canta in continuare la harpa si este deosebit de activa in viata artistica a Capitalei
prin ajutorul pe care il da tinerilor muzicieni. „Cand am venit in Romania, am vazut ca
arta a fost parasita, toti artistii voiau sa plece, viata muzicala devenea tot mai saraca. In
ultimii 2-3 ani s-a mai revigorat, dar e prea putin... Am organizat cu asociatia Unisono la
Izvorani, unde locuim, pana la 6 concerte pe an, cu muzicieni tineri. Exista si un juriu
format din 3-4 membri care evalueaza si acordau un premiu, pe cand celalalt premiu
era acordat de public. Punctul culminant au fost concertele cu maestrul Horia
Andreescu si Orchestra Europeana Unisono la Atheneul Roman, un success deosebit.
Din nefericire, nu am primit suficient suport din partea institutiilor, iar amenajarea
hotelului mi-a luat din ce in ce mai mult timp, astfel incat am incetat aceasta activitate in
2006”, a concluzionat doamna Petre.

     Spiritul casei

    Investitia de circa 6 milioane de euro intr-o lucrare de anvergura hotelului trebuia sa
se justifice in primul rand prin amplasament. Faptul ca se afla in apropiere de Parcul
Carol, Palatul Parlamentului sau Patriarhie este, bineinteles, un atu. Doamna Petre
recunoaste: 

    „Amplasarea pe acest deal a fost un argument important pentru investitie. Cand stai
pe terasa din spate, datorita vegetatiei de pe pantele din jur, ai impresia ca te afli intr-n
loc izolat, undeva pe un tarm mediteraneean.” La acest nivel, nu se poate eluda, de
asemenea, o sustinere importanta din partea arhitecturii. Conceputa ca locuita
personala (mai bine zis palat) de catre arhitectul elvetian Suter, apropiat al regelui Carol
I, casa a fost realizata in stil neo-brancovenesc. Acest tip de imobil, de peste un secol,
nu este tocmai simplu de refacut – putini se aventureaza sa preia o asemenea sarcina
si orice specialist in constructii poate confirma ca, din cauza viciilor ascunse, renovarea
poate costa mult mai mult decat daca ar fi demolata si reconstruita din temelii. Ca sa nu
mai punem la socoteala procentul de ocupare a terenului, care la o cladire de 3-4
niveluri nu este tocmai rentabil pentru un investitor imobiliar din Bucuresti. „Am
considerat important spiritul acestei case. Se putea banui vechea splendoare incepand
cu usa de la intrare, semineele sau vitraliile. Ulterior fusesera puse niste usi de metal,
iar detaliile arhitectonice si tapetul erau acoperite sub tencuieli. Fusese sediul ICRAL
Berceni, deci va dati seama... Din pacate, foarte putine elemente au mai putut fi folosite;
a fost nevoie sa decopertam totul pana la caramida. Initial s-a considerat ca este o
cladire solida, dar am constatat ulterior ca situatia este ceva mai delicata – a fost nevoie
de subzidiri, incat unii pereti au ajuns la grosimea de 80 cm. Am putut recupera doar
usa de la intrare, pe care am folosit-o insa la o alta cladire, pentru ca nu mai
corespundea acesteia. Am avut totusi un mic avantaj: clasificarea pentru 5 stele a fost o
adevarata lupta, deoarece nu se puteau respecta toate conditiile (de pilda garaj
subteran), dar s-a facut o exceptie pentru ca era vorba despre o cladire veche, ceea ce
a fost un noroc pentru noi.”

     Clasic si modern

    Ambianta din hotel este speciala datorita acribiei cu care este tratat fiecare detaliu al
amenajarii. Daca, in afara de ziduri, n-a putut fi salvat mare lucru din palatul lui Suter,
noul aspect nu este mai prejos si chiar face cinste acestui loc. Nu a fost simplu, data
fiind istoria casei, incarcatura simbolica tratata corect de niste oameni responsabili.
Acest deal, acoperit inca de vii la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand era preferat de
amatorii de iarba verde din Capitala, a devenit pe la 1900 parte a procesului de
modernizare a Bucurestiului.    

    Arhitectul lui Carol I, indragostit de privelistea de pe Dealul Filaretului, s-a dovedit si
un antreprenor abil, construind mai multe imobile in zona. Parca in amintirea acelei
epoci care a culminat cu Expozitia Generala Romana de la 1906, renovarea Palatului
Suter a inclus cele mai bune si scumpe materiale, inevitabil cu adaosuri specifice
tehnologiei secolului nostru. Piano-barul, holurile si dormitoarele sunt tapetate cu
matase incadrata in lemn, lampile sunt din Verona si Venetia (Murano), 

baile poarta semnatura Laura Biagiotti si au armaturi din bronz, iar in spatele unei
oglinzi poti avea surpriza sa descoperi un televizor cu plasma. Semineele din hotel nu
sunt doar decorative, ele pot functiona oricand, cu lemne. Iata alte cateva dotari de
exceptie: un bar privat in care poate intra o persoana cu circa 6 musafiri, acces la
internet prin fibra optica, de mare viteza (100 Mbps), linii telefonice private, monitoare
LCD amplasate in toate camerele (inclusiv in bai) si dotate cu tastatura pentru navigare
pe internet. Ca sa nu vorbim de piesa de rezistenta a hotelului, cel mai mare candelabru
realizat vreodata la Murano. Inspirat de Coloana lui Brancusi, acesta uneste stilistic
etajele intre ele. Arta plastica expusa este realizata de pictori de biserici din Moldova,
iar cartile de pe rafturile din camere, in limbi de circulatie internationala, nu sunt doar
cotoare, ci au fost selectionate atent chiar de catre doamna Sylvia Petre.

    „Eu am decis culorile, mobila, texturile. A trebuit sa ma implic, caci doar sunt artista.
Intr-o perioada am adus in Romania mobila italiana dupa catalog. Aceasta experienta
de mai bine de un an mi-a folosit. Era clar ca trebuia sa facem ceva clasic, dat fiind tipul
cladirii, si am calatorit mult pentru a ma inspira, vizitand hoteluri de acest gen din
Europa si America. N-am avut incredere in designerii romani. Desenele erau frumoase,
dar nu se gaseau materiale sau mana de lucru. Am luat legatura cu o firma din Italia si
le-am dat ca tema amenajarea urmatoarelor locuri: cel mai dificil spatiu, cel mai
important si cel care sa confere unicitate, asteptand propuneri. Italienii aveau multe
relatii, am stat mult cu ei si cu arhitectul pentru a ne sfatui, dar am luat singura decizii.
Si, bineinteles, am facut si greseli. Dupa 3 ani de renovare, cladirea isi dezvaluie
intreaga splendoare din trecut, cu accente de stil italian si englezesc.”

     Surse si resurse

    Cei 6 bucatari ai restaurantului Poem (care sunt romani, dar au lucrat fiecare, la un
moment dat, in strainatate) pot oferi o bucatarie internationala, cu preparate din Europa,
de influenta franceza in special. La fel de bine, insa, poate fi comandat si un meniu din
Extremul Orient, japonez, tailandez etc.- sustin angajatii restaurantului. Totul este facut
in casa, inclusiv sosurile si deserturile, din ingrediente proaspete, iar roomservice-ul
comandat la Poem este „à la carte”, 24 de ore din 24. Prezenta discreta a angajatilor,
linistea cu totul nefireasca a zonei intr-un oras ca Bucurestiul, amenajarile interioare –
toate te fac sa te simti la limita unui „dolce far niente”, neobisnuit intr-un hotel.

„Alaturi de arhitectura si design, principala noastra preocupare a fost calitatea

serviciilor”, a continuat Sylvia Petre expunerea, cand a fost adusa in discutie situatia
resurselor umane. „Personalul trebuie sa ajute clientul sa se simta bine. Aici trebuie sa
fii tratat ca un rege, iar, ca importanta pentru angajati, pe primul loc este atitudinea. Le
spun tot timpul acestora sa-si imagineze ca, dupa un an de munca, isi petrec concediul
visat. Nimeni nu vrea sa-si care singur bagajele, toti dorim sa ni se zambeasca, sa fim
primiti cu caldura. Trebuie sa fii totdeauna pregatit sa intampini un client, chiar daca esti
managerul hotelului”, a specificat doamna Petre.

Spiritul romanesc si cel german se completeaza, dar nu fara a se scurt-circuita, lucru

previzibil si pentru aceasta locatie. „Am tot schimbat personalul, iar pentru a ajunge sa
formez o echipa a durat un an de zile. Sunt 50 de angajati, cel mai mare numar din
Romania, raportand la numarul de camere, si toate departamentele trebuie sa fie in
formatie completa 24 de ore din 24, inclusiv bucataria. Am investit si in training:
personalul din zona de middle management a fost trimis pentru o perioada in
strainatate, urmand sa-i pregateasca in hotel pe ceilalti angajati.” Problema resurselor
umane a fost rezolvata, dar pana la un punct. In momentul redactarii acestui articol,
gasirea unui manager general era inca de actualitate. „Am tot sperat sa gasim un
director, dar n-am gasit pe nimeni de incredere. Au fost cateva tentative nereusite, cu
manageri de la hoteluri mari, care insa nu au facut fata. E dificil si din cauza faptului ca
suntem pionieri pe acest domeniu. Poate ca e mai usor sa conduci un lant hotelier
decat acest loc mic, individualizat. Cred ca viziunea a fost diferita: aici directorul trebuie
sa cunoasca in detaliu fiecare departament, sa aiba aceasta aplecare catre a servi cu
dedicatie un client. 19 camere, cate avem noi – printre care un Junior Suite si 3
apartamente, inseamna foarte putin ca volum. Resursele sunt limitate, nu se poate face
promovare in stil mare, decit prin agentii de turism care vizeaza hoteluri din categoria
„luxury collection”. Promovarea se mai face prin recomandari intre clienti, cu ajutorul
serviciilor care sa impresioneze. Si, desigur, prin determinarea lor sa se intoarca.”

     Casa departe de casa

    „Ca avantaj competitiv mentionez, totusi, in primul rand discretia: sa stai la hotel fara
sa fii vazut. VIP-urile mai ales, dupa o zi plina, chiar au nevoie de acest lucru si vor sa
se relaxeze”, a continuat doamna Petre. „Este conceptul «Casa departe de casa», un
slogan care nu va iesi niciodata din uz. Iar asta se poate face mai ales aici, intr-un hotel
mic. Romanii confunda deseori luxul cu dimensiunile, cu grandoarea. Clientii,
majoritatea straini, ajung la un moment dat sa cunoasca angajatii hotelului (si reciproc,
desigur, mai ales ca se fac fise de client – n.r). Din fericire, in ultimele 6 luni ne-au
descoperit si romanii, in special datorita comunicarii cu presa. S-au mai organizat aici
sedinte foto cu VIP-uri din Romania, lumea ne cunoaste deja. Rezervarile sunt facute
deseori de secretare care suna, se informeaza, discuta detaliile, sunt pregatite masa,
florile etc. Recenziile facute pe site-urile specializate sunt, de asemenea, foarte
importante, iar includerea in topul celor de la Condé Nast Traveler ne-a ajutat foarte
mult. Alte avantaje? Serviciile de exceptie, in conditiile in care piata de lux se dezvolta si
la noi: roomservice a la carte 24h/24, barul de ape minerale, cu o colectie Evian si Bling
cu cristale Swarovski, maid service de doua ori pe zi (se aranjeaza camera atat
dimineata, cat si pentru noapte). Pentru noapte se scot cuvertura si pernele de zi, se
intind covorase mici langa pat, se scot florile, se aprind lumini de intensitate mica, se
schimba prosoapele daca este necesar. Dar oferim si alte servicii: acompaniem clientii
la cumparaturi sau alegem un nightclub la fata locului (nu prin ghid sau telefon). De fapt,
dorim sa ajutam oaspetii in orice problema. Oferim cosmeticele Bulgari, Bogner,
Chopard sau Lanvin si se stie ca acesti producatori nu acorda drept de utilizare oricarui
hotel. Ca planuri de viitor, avem acelasi lucru de facut: imbunatatirea serviciilor,
promovarea in strainatate, poate alaturarea unei retele de hoteluri de super-lux.
Lanturile de acest gen sunt la mare cautare. Se fac studii de piata si exista perspective
tot mai bune si pentru Romania.”

     Probleme de 5 stele

    Toate bune si frumoase, dar ce ne facem cand iesim din mica piateta care se
deschide in fata cladirii?     Strada desfundata, in permanent santier, a devenit prilej de
ingrijorare pentru proprietarii hotelului, fara sperante ca Primaria s-ar sinchisi in vreun
fel de parerea VIP-urilor care vin aici. Clientii trebuie sa faca un autentic slalom printre
gropi si mormane de pamant. „De ce nu au lucrat in acesti trei ani de constructii, cand
am atentionat autoritatile despre proiect si despre efectele asupra afacerii noastre?”, se
intreaba dezamagita proprietara hotelului. Tot la capitolul dezamagiri ar fi de mentionat,
conform gazdei noastre, lipsa de profesionalism a unora dintre furnizori. „Nu suntem
multumiti de calitatea utilajelor de bucatarie si de modalitatea de instalare. Am avut
probleme, de asemenea, cu softul de gestiune, pe care am fost nevoiti sa il schimbam,
furnizorul nefiind in stare sa instaleze interfata intre diferite departamente. Ceea ce ne
doream era un program pentru un hotel de cinci stele, cu toate serviciile aferente, iar
ceea ce am primit a fost un program OK pentru un hotel care foloseste acest soft doar
pentru rezervari.”

 Barul cu ape minerale

Perrier - Vergèze (Franta)

Vittel - Gérémoy (Franta)

Evian - Évian-les-Bains (Alpii Francezi)

Duchy – Aberdeenshire (Scotia)

Elsenham  - Elsenham (Anglia)

Fine - Muntele Fuji (Japonia)

Bling - Tennessee (SUA).

 

MONUMENTUL EROULUI NECUNOSCUT

După Primul Război Mondial, România a fost printre primele state, care, urmând
exemplul Franţei, a decis să înalţe un monument dedicat memoriei celor care s-au jertfit
pe câmpul de luptă. Astfel, conform Tratatului de la Versailles în care se stabilea
responsabilitatea fiecărei ţări de a respecta mormintele eroilor de război, România a
fost primul stat care i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali, aşa cum se arată în
"Memoriul adresat Guvernului român de către Societatea Mormintelor Eroilor", al
cărei preşedinte era Mitropolitul Primat Miron Cristea.

În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca

simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de
osemintele unuia dintre ostaşii anonimi de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg.-Ocna, Jiu,
Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Deshumarea şi ridicarea acestor
rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu
tablă de zinc şi depuse în Biserica "Adormirea Maicii Domnului" de la Mărăşeşti, în ziua
de 13 mai 1923.

Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut a aparţinut elevului Amilcar C.

Săndulescu (de la Liceul Militar "Dimitrie A. Sturdza", premiant şi orfan de război) care,
în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele legendare: "Acesta
este tatăl meu". Dupa desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost
duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri
militare în ziua de 14 mai 1923-

A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pânza tricoloră, a fost purtat pe
braţe de către o gardă de ofiţeri, cavaleri ai ordinului militar "Mihai Viteazul", şi depus pe
vagonul-platformă al unui tren special, cu destinaţia Bucureşti, unde a ajuns în aceeaşi
zi, la orele după-amiezii. În Gara de Nord era aşteptat de oficiali ai statului şi
personalităţi politice şi militare, iar Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general a
Regimentului de Escortă Regală, a trecut în revistă compania de onoare. Apoi sicriul a
fost depus pe un catafalc drapat cu steagul şi însemnele României, iar după oficierea
serviciului religios şi onorurile militare, a fost aşezat pe un afet de tun, tras de opt cai şi
transportat astfel în cadrul unui lung cortegiu până la Biserica "Mihai Vodă". Aici, sicriul
a rămas pe toată durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucureştean să poată veni în
pelerinaj.

În ziua de 17 mai 1923, în prezenţa familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor

legiuitoare şi a unui numeros public, în Parcul Carol a avut loc ceremonia reînhumării
Eroului Necunoscut. S-a oficiat serviciul divin, iar la miezul zilei sirena Arsenalului
Armatei şi clopotele bisericilor vesteau coborârea în lăcaşul de veci a Ostaşului
Necunoscut. Timp de două minute, orice activitate publică a fost întreruptă. Mormântul
Eroului Necunoscut era în fapt o simplă criptă, acoperită cu o lespede de piatră
decorată cu sculpturi florale. Pe lespede s-a încrustat următorul epitaf: „Aici doarme
fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru
unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României
întregite. 1916-1919".

Ansamblul funerar a fost executat în 1927 după planurile sculptorului Emil Willy Becker.
Tot atunci, prin grija Asociaţiei Cultul Patriei, s-a aprins o candelă, a cărei flacără ardea
zi şi noapte. Ulterior, la 28 octombrie 1934, lângă mormânt a fost ridicată şi sfinţită o
cruce.

În timpul regimului comunist, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, monumentul

funerar al Eroului Necunoscut a fost demontat şi strămutat, în mare taină, la Mausoleul
din Mărăşeşti. Abia dupa 1989, la insistenţele Ministerului Apărării Naţionale, ale
Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi ale unor partide politice, guvernul român
a aprobat readucerea în Capitală a sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut. La
data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde îi era locul de veci,
în Parcul Carol I, iar la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului
Ostaşului Necunoscut la locul originar, din 1923, pe explanada din faţa actualului
Memorial al Eroilor Neamului.Din 1959 până în 1991, locul Mormântului Ostaşului
Necunoscut a fost în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti

 Monumentul este înscris la poziţia nr. 2.434, cu codul B-IV-m-A-20105, în Lista

monumentelor istorice, actualizată prin Ordinul ministrului Culturii şi Cultelor, nr. 2314/8
iulie 2004.

INSTITUTUL ASTRONOMIC

 La 1 aprilie 1908 ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Spiru Haret, semnează
decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca
director pe Nicolae Coculescu. Astronomia se va separa de meteorologie abia în anul
1920. Asadar, cu 100 de ani în urmă a luat fiinţă la Bucureşti prima instituţie modernă
de cercetare a universului din România. În acelaşi an este creat pe malul drept al
Nistrului, la Dubăsarii Vechi, un alt observator astronomic, de data aceasta particular.
El va fi condus timp de 32 de ani de Nicolae Donici (1884-1956?), una din cele mai
remarcabile personalităţi ale astronomiei româneşti şi universale. Destinul lui l-a urmat
pe cel al meleagurilor zbuciumate unde s-a născut. Membru fondator al Uniunii
Astronomice Internaţionale, participant activ la primele congrese ale acestei uniuni,
membru de onoare al Academiei Române, autor al unor importante lucrări de
astrofizică, observator a nu mai puţin de şase eclipse totale de soare, ultimii ani ai vieţii
sale rămân încă o adevarată enigmă, neexistând nici un document care să consemneze
data şi locul morţii sale.
Observatoarele din Bucureşti şi Dubăsarii Vechi au fost urmate foarte curând de un
observator la Iaşi (1913), sub conducerea prof. Constantin Popovici, şi de altul la Cluj
(1921), condus de Gheorghe Bratu. Observatorul din Timişoara va fi construit mult mai
târziu (1959), datorită strădaniilor profesorului Ioan Curea (1901-1977, astronom şi
seismolog; construieşte numeroase aparate de specialitate).
Observatoarele de la Bucureşti, Cluj şi Timişoara se vor reuni la 1 aprilie 1990 într-un
singur institut: Institutul Astronomic al Academiei Române, cel de la Iaşi rămânând de
uz didactic.
Observatorul din Bucureşti al Institutului va rămâne însă cel mai important centru de
observare astronomică din România, în special datorită dotărilor cu care a fost înzestrat
încă de la început. Nicolae Coculescu a făcut tot posibilul ca să achiziţioneze cele mai
moderne instrumente ale vremii, conform unui principiu care ar trebui să fie valabil şi
astăzi: «nu suntem atât de bogaţi încât să ne permitem să luăm lucruri ieftine». Este
vorba de marele cerc meridian Gauthier-Prin şi de dublul astrograf Gautier-Merz.
Datorită calităţilor lor optice remarcabile, precum şi a grijii cu care au fost instalate de
către Gheorghe Demetrescu, ele au fost multă vreme cotate printre cele mai
performante instrumente de acest tip. Numai poluarea din ce în ce mai mare a oraşului
şi competiţia cu misiunile spaţiale le-au facut sa iasă din circuitul internaţional, deşi
dublul astrograf mai participă încă la campanii internaţionale care solicită astfel de
instrumente.
Acestor două lunete li s-au adăugat ulterior alte instrumente, iar în ultimii ani o bază de
calcul ultramodernă, care permite cercetării româneşti să participe la programele de
colaborare la care Institutul Astronomic al Academiei Române s-a angajat dupa 1990.
Performanţele din ce în ce mai mari ale tehnicilor spaţiale vor modifica foarte curând
“imaginea” unui observator astronomic şi deci şi pe cea a Institutului. Ca şi celelalte
observatoare de sol, şi acesta va prelua cantitatea tot mai mare a datelor transmise din
spatiu pentru a le prelucra şi interpreta în reţeaua mondiala de astronomie.

În perioada interbelică personalul Observatorului din Bucureşti a fost extrem de redus,

cei câţiva astronomi îndeplinind atât funcţii didactice, cât şi de cercetare. Şi totuşi câţiva
au reuşit să se impună atât ca profesori remarcabili, cât şi ca cercetători cu lucrări bine
apreciate de comunitatea astronomică internaţională. Dintre aceştia îi amintim pe
Gheorghe Demetrescu, Constantin Drâmba, Constantin Popovici, Călin Popovici,
Constantin Pârvulescu, Ella Marcus, despre care sperăm să mai revenim într-unul din
numerele viitoare, când vom vorbi despre personalităţile pe care le-a avut astronomia
românească.
Primii trei au fost şi directori ai Observatorului din Bucureşti: C. Popovici (1938-1943),
Gh. Demetrescu (1943-1963), C. Drâmba (1963-1977).
În 1951 Observatorul din Bucureşti este transferat la Academie. Din 1975 până în 1990
aceasta îşi pierde institutele de cercetare, astfel că Observatorul trece sub conducerea
diferitelor foruri, revenind la 1 aprilie 1990 din nou la Academie, odată cu reluarea de
către aceasta, sub patronajul său, a institutelor de cercetare fundamentală.
Institutul Astronomic al Academiei Române cunoaşte de atunci o nouă orientare pentru
dezvoltarea astronomiei în această parte a Europei. Principalele domenii abordate sunt,
în mare: fizica şi evoluţia stelelor, fizica Soarelui, dinamica corpurilor din Sistemul solar,
dinamica satelitilor artificiali, mecanica cerească, cosmologia, istoria astronomiei.
Reluarea relaţiilor internaţionale a fost poate primul şi cel mai important pas în
redobândirea locului pe care-l merită astronomia românească. Complet izolată înainte
de 1990, ea se vede angrenată într-o amplă reţea de colaborări, bilaterale sau
multilaterale, iniţiază branşa Societăţii Astronomice Europene pentru ţările de sud-est,
îşi recapătă locul pe care-l avusese aproape de la fondare în Uniunea Astronomică
Internaţională, organizează o serie de reuniuni internaţionale la cel mai înalt nivel, reia
publicarea revistei de specialitate, a cărei serie a fost întreruptă în 1974, de data
aceasta în engleză, sub numele de „Romanian Astronomical Journal”, conduce
doctorate, formează noi cercetători care ne reprezintă astăzi cu onoare pe tot
mapamondul.
Fenomene cereşti remarcabile, cum au fost eclipsa totală de Soare din 11 august 1999,
cu maximul în România, campaniile internaţionale de observare a tranzitului lui Venus
(2004) sau a fenomenelor mutuale ale sateliţilor lui Jupiter sau Saturn au fost tot atâtea
prilejuri de a atrage atenţia asupra României, asupra capacităţii sale de cercetare.
Dar când vorbim de astronomia românească nu ne gândim doar la cei câţiva cercetători
care-şi dedică toată pasiunea pentru această nobilă ştiinţă, pentru că ei sunt abia unul
la milionul de locuitori. Ne gândim la marele public, care aşteaptă cu nesaţ ştiri din
cosmos, să afle tot mai multe taine ale universului şi mai ales la tânăra generaţie pentru
care o educaţie astronomică ar ajuta-o mai mult ca orice să îndrăgească ştiinţa, să facă
mai uşor faţă unui univers planetar din ce în ce mai complex, va şti mai bine să-şi
protejeze planeta, singura pe care putem locui deocamdată.

 CASA BOSIANU

O alta casa facuta dupa planurile lui Lipizer este casa Bosianu din parcul Carol.
Constantin Bosianu, proprietarul original al casei a fost prin ministru pentru cateva luni
in 1865, a fost si primul decan al Facultatii de Drept. Casa, dotata cu un turnulet este in
prezent in proprietatea Observatorului Astronomic. Inconjurata de o adevarata padurice,
aflata dincolo de un gard, mi-a fost imposibil sa o fotografiez. Am doar o poza ceva mai
veche, din care mare lucru nu se intelege, dar adaug o fotografie gasita in prezentarea
arhitectului Octav Dimitriu, care s-a ocupat de restaurare, plus o imagine din cartea lui
Narcis Dorin Ion, Bucuresti: in cautarea micului Paris. edit: Institutul Meteorologic de
la Filaret (Casa Bosianu) este un exemplu de arhitectura neo-gotica foarte interesanta,
dupa parerea mea. In Bucuresti nu se mai pastreaza multe case in acest stil.

Ministerul Agriculturii achizitionase înca din anul 1888, pentru Institutul Meteorologic si
Centrul de Masuri si Greutati, proprietatea lui Constantin Bosianu, fost consilier al lui
Al.I. Cuza. Acest teren se afla pe dealul Filaret din Capitala. Aici se va ridica peste
numai patru ani prima constructie stabila destinata observatiilor astronomice; este vorba
de o mica sala meridiana de numai 16 mp, în care va fi instalata o luneta destinata
observatiilor astronomice necesare determinarii orei exacte.

CREMATORIUL CENUSA

 Crematoriul nu a fost construit intamplator in acel loc in anul 1928… Inca din perioada
medievala a nasterii Bucurestiului ca asezare permanenta si de importanta politica
(capitala), zona a fost prevazuta cu tot felul de constructii care si astazi au ramas
secrete in mare masura. Pe vremea cand Vlad Tepes facea Curtea Domneasca
asezata astazi in plin centrul Capitalei la doi pasi de Piata Unirii,- Bucurestiul era o zona
de padure strabatuta de o serie de afluenti ai Dambovitei (disparuti in stratul freatic, la
ora actuala…) si mlastini de suprafata mare. Din ordinul direct al lui Vlad Tepes a fost
construit un tunel care pornea de la Curtea Domneasca, avea trei ramificatii care
porneau catre diverse puncte ale orasului de atunci, dintre care una mergea catre
exterior inspre vest, traversa o portiune intinsa de padure, dupa care trecand pe sub
mlastina Cocioc (actualul Parc al Tineretului) se ramifica avand mai multe puncte de
aerisire si iesiri in cadrul dealurilor care imprejmuiau mlastina. Dar iesirea principala se
afla pe creasta cea mai inalta care domina mlastina si care era acoperita de padure
deasa. Multa vreme acest subteran nu a fost utilizat decat de catre mai-marii Tarii
Romanesti, care-i cunosteau existenta. Intreaga retea a suferit modificari destul de
importante in vremea lui Cantacuzino, cand de altfel au mai fost construite si o serie de
alte vaste retele subterane care faceau legatura intre anumite manastiri din apropierea
Bucurestiului. Dupa perioada lui Cantacuzino, abia la finele sec.XIX, inceputul sec.XX
(sub domnia lui Ferdinand I) s-a facut o alta mare amenajare a Bucurestiului subteran,
extinzandu-se retelele subterane dintre manastirile ce se afla in apropierea
Bucurestiului, facandu-se reteaua circulara de forturi si canale subterane (forturile nu
sunt legate intre ele doar prin linia de centura ci si printr-un canal subteran care era
utilizat pentru interaprovizionare cu munitie si schimb de personal intre forturi) precum si
o mare parte din amenajarile subterane ale unor obiective din Bucuresti, cum ar fi de
pilda Palatul Cotroceni, care este legat printr-o sosea subterana de Fortul Domnesti si
de acolo, mai departe, de ceea ce astazi este Centrul de Cercetare al Armatei si
unitatea de Arme Intrunite de la Clinceni (transmisiuni speciale si razboi radioelectronic,
parasutisti, o subunitate de cercetare, etc). Printre multe altele, in perioada interbelica s-
a trecut si la reamenajarea subteranului care leaga Curtea Domneasca de Dealul
Mlastinii Cocioc,- s-a mascat iesirea principala din acest subteran cu cladirea
Crematoriului,- intr-una din anexele acestuia se afla poarta de iesire din galeria
subterana. Ulterior, comunistii au adus si mai multe amenajari la aceasta retea de
canale subterane, ei de altfel degajand terenul de mlastina Cocioc si punand in loc lacul
si parcul Tineretului de astazi. Lacul din Parcul Tineretului are in anumite locuri pe
fundul sau gratare de acces a apei care vine din cadrul a ceea ce odinioara erau
afluentii de suprafata ai Dambovitei, care acum au albii subterane, freatice,- atentie la
acest lac si la scaldatul in el ! Uneori, dupa ploi abundente, cand fluxul apelor freatice
creste foarte mult, pot apare efecte de suctiune a corpurilor de la fundul lacului si chiar
si de la suprafata acestuia, care daca ajung in torentele freatice, nu le mai gaseste
nimeni, niciodata. Evitati asadar sa va scaldati in regiunile neamenajate ale acestui lac
situat pe fosta mlastina Cocioc… Sub regimul comunist s-a diversificat reteaua de
canale subterane de sub fosta mlastina, o mare parte din volumul imens de pamant
excavat, fiind mascat prin constructia Salii Polivalente ,- sala construita aparent complet
anapoda, intr-o regiune in care nu era deloc oportuna o astfel de constructie. In
realitate, ea a mascat volumul urias de pamant care s-a excavat din zona respectiva, cu
prilejul extinderii retelelor subterane. Crematoriul Cenusa este intradevar obiectiv militar
(a fost inca de la crearea lui…) pentru ca mascheaza intrarea intr-o veche retea de
galerii subterane in care se poate merge cu masina (Vlad Tepes intra calare in acele
tunele…) si care sunt indubitabil OBIECTIVE MILITARE. De aceea, nu va mirati de ce
paza acestui aparent banal “crematoriu” este atat de drastica si se interzice strict
filmarea sau fotografierea sa precum si apropierea de cladire la mai putin de 150-200
metri a persoanelor neautorizate. In ce priveste lucrarile de “reabilitare” ale
crematoriului, debutate in 2003 (cand s-au bagat sume importante de bani si in
finalizarea liniei speciale de metrou dintre Palatul Cotroceni si Aeroportul Otopeni) ma
tem ca nu se refera catusi de putin la cladirea exterioara, care de altfel nici nu are mare
nevoie de renovare,- in schimb este de presupus ca renovarea si reabilitarea sa se
desfasoare departe de ochii publicului, in constructii care nu se afla la suprafata. Sper
ca v-am satisfacut cel putin o parte din curiozitatea legata de acest aparent “bizar”
obiectiv militar care nici macar nu apartine oficial de MApN…

STATIA METEO FILARET

Primele masuratori radiometrice din Romania sunt legate de activitatea de pionierat a

lui St. C. Hepites. Acesta infiinteaza la locuinta sa din Braila in 1879 o statie
meteorologica dupa toate prescriptiunile Congresului Meteorologilor tinut la Viena in
1873. Observatiile au continuat pana la finele anului 1881. Ele sunt reluate in 1888 la
Observatorul de la Bucuresti - Filaret al Institutului Meteorologic Central si apoi mutate
la Observatorul Meteorologic de la Baneasa.

 GARA FILARET

Din zona primei gări a Capitalei, botezată după mitropolitul Filaret al II-lea, încă mai
pleacă călători spre mai multe părţi ale ţării, dar şi spre Europa. Vagoanele fără culoar,
tapiţate cu lemn de mahon, au fost înlocuite cu autocare mari, ce străbat sute de
kilometri zilnic.


Odată cu ele, a dispărut şi mulţimea ce anima gara- boieri îmbrăcaţi în costume din
ţesături fine şi ţărani care călătoreau la clasa a doua cu tot cu orătăniile lor şi cu
paporniţele voluminoase.

31 octombrie 1869. Primul tren, format din locomotiva Mihai Bravu şi trei vagoane cu
90 de călători, a plecat de la peronul gării din strada Cuţitul de Argint la ora 10.45 şi a
sosit la Giurgiu la ora 12.30, după o oprire la Comana. Tot atunci, a plecat şi al doilea
tren Dunărea, condus de românul Nicolae Tănase, socotit primul român mecanic de
locomotivă.

12 noiembrie. "La sosirea în Capitală, familiei princiare i se face o primire triumfala. La

Giurgiu, autorităţile îi dăruiseră Principesei Elisabeta o diademă. La intrarea trenului în
gara Filaret, se trag 100 de salve de tun. Mihail Kogălniceanu, ministrul de interne, şi
Gh. Cantacuzino-Nababul, primarul Capitalei, îi întâmpină cu pâine şi sare. Doamna
Cantacuzino, soţia primarului Capitalei, şi o delegaţie de doamne, ii oferă prinţesei
Elisabeta un mare buchet de flori, într-un port-buchet de aur, împodobit cu pietre
scumpe.

Plecarea din gară se face în bubuitul tunurilor şi în dangătul clopotelor bisericii.

Perechea princiară se deplasează la Mitropolie, unde se desfăşoară o slujbă religioasă,
oficiată de mitropolitul Nifon, mitropolitul Moldovei şi toţi episcopii.

Sub un baldachin, Carol I şi principesa Elisabeta semnează un document comemorativ

al căsătoriei lor, iar primarul le înscrie numele în registrul stării civile din Bucureşti. 50
de perechi de logodnici, aduşi din toate judeţele ţării, sunt căsătorite în această zi, pe
seama statului, primind şi daruri.

Cortegiul princiar, urmat de dorobanţi, defilează prin faţa familiei domnitoare,

îndreptându-se către palat. Principesa Elisabeta, "copilul pădurilor", venită din zona
plină de verdeaţă în care a trăit, se plânge nu de numarul mic al camerelor
apartamentelor ei, ci de faptul că locuinţa ei are pereţi cu zid în toate părţile.

O delegaţie de doamne îi oferă prinţesei, din partea Capitalei, o diademă de perle şi

briliante, pe care, primind-o, a declarat că aceasta va face parte din tezaurul Coroanei
române, ca şi cea primită la Giurgiu.

Seara sunt organizate iluminaţii, retragere cu torţe şi o reprezentaţie de gală la teatru,

cu o piesă ad-hoc, ce prezintă familiei domnitoare costumele şi moravurile româneşti."

Gloria Gării Filaret a durat mai puţin de trei ani. La sfârşitul anului 1872 este dată în
exploatare Gara Târgovişte (Gara de Nord de astăzi). După trei luni, este finalizată
legătura cu Gara Filaret prin Gara Cotroceni, o distanţă de aproximativ 7 kilometri de
cale ferată, ceea ce a constituit multă vreme centura feroviară a Capitalei. Linia a fost
desfiinţată în urmă cu câţiva ani, la construcţia hipermarketului Carrefour Orhideea,
spune Radu Drăgan, tehnician la Muzeul Căilor Ferate Române.
"Când a venit Carol, s-a făcut un plan mare de înzestrare a teritoriului României cu cale
ferată- nouă sute şi ceva de kilometri, enorm pentru acele vremuri", adaugă Drăgan. În
prezent, în România există aproximativ 15.000 de kilometri construiţi, dintre care 9.000
sunt în exploatare.

Cârciumi la capăt de peron

La aproape 140 de ani de la inaugurare, gara, transformată între timp în autogară, se

luptă să supravieţuiască. Şi o face aşa cum poate mai bine- şi-a luat drept chiriaşi mai
multe cârciumi şi buticuri, deşi monumentul trebuia "conservat, protejat, restaurat şi pus
în valoare" astfel încât să devină Muzeu Tehnic.

Straturile de vopsea au acoperit vechea faţadă. Pe locul fostelor şine stau cuminţi mai
multe autocare, ferite de soare de o copertină metalică ce se sprijină în zidurile clădirii
cu etaj de 140 de ani. Cladirea a fost concepută ca o gară de tip terminus şi construită
sub forma unui careu. Marginile clădirii se închideau spre şine, formând o hală în care
intrau cele trei linii de cale ferată.

"Legătura de cale ferată s-a făcut de la Giurgiu fiindcă produsele pentru import se
transportau mai uşor pe Dunăre", explică Drăgan.
 
De aproximativ o lună a început renovarea ansamblului. Au fost zugrăviţi pereţii,
renovată baia, reparată fântâna albastră din curte. Zeci de ghivece de flori, aduse de
angajaţii autogării, împrejmuiesc arteziana rotundă. "Erau mai multe, dar cei de la o
petrecere dintr-o cârciumă de aici le-au furat", povesteşte Ştefania Şerbănescu, una
dintre casierele de la autogară. Lucrează 24 cu 48 de ore, timp în care face de toate-
taie bilete, dă cu mătura, strânge gunoiul. Autogara nu are o femeie de serviciu "pentru
că nu sunt bani", însă doamna Ştefania nu se plânge, doar "ştie rostul la toate".

În curte, trei câini se joacă nestingheriţi pe o grămadă de nisip. Pensulele cu vopsea nu

au ajuns încă la fântână, însă au trecut de "sala de aşteptare". Aici, vopseaua albastră,
aleasă pentru că "rezistă la tăvăleală", este încă proaspătă. Curtea plină de gropi şi
încăperile dărăpănate de la etaj îi aşteaptă pe cei care le-ar putea schimba faţa.

Istoria de pe pereţi 

Două plăcuţe amintesc astăzi importanţa clădirii.

"Aici a fost construită în 1869 Gara Filaret, prima gară de cale ferată din Bucureşti",
scrie pe una, ce a devenit un obiect de decor pentru cei care îşi beau liniştiţi berea la
tejgheaua aşezată chiar în faţa plăcii. 

Puţin mai în stânga, o plăcuţă reaminteşte trecătorilor că  "Această clădire a fost prima
staţie de cale ferată din Bucureşti inaugurată la 31 octombrie 1869 cu ocazia deschiderii
liniei Bucureşti Filaret Giurgiu prima linie de cale ferată din Principatele Române". Dar
numai celor dispuşi să facă un pas în faţă şi să ocolească cu privirea frigiderul cu
băuturi răcoritoare aproape lipit de zid.

"Nu sunt de acord cu ce scrie acolo, că "a fost prima gară"! Aceasta ESTE prima gară
din Bucureşti şi aşa ar trebui să rămână în conştiinţa tuturor", încheie Drăgan, care şi-ar
dori ca în clădirea-monument să funcţioneze un muzeu. Actualul muzeu al Căilor Ferate
a fost amenajat în 1953 în Calea Griviţei 193 B şi a fost deschis cu ocazia sărbătoririi
centenarului liniei Bucureşti Filaret-Giurgiu.