AFROSIAB

Sogdiana – o țară magică desprinsă din cartea de istorie – de câte ori nu ne vom fi imaginat
acele plaiuri si viața locuitărilor săi...

Pe o suprafaţă de 220 ha, la nord de actualul Samarkand, se întind coline galbene, nelocuite. Cu multe
secole înainte însă, aceste locuri erau pline de viață, pe acest teritoriu aflându-se până în secolul al
XIII-lea capitala străvechiului stat Sogdiana, vechiul Samarkand, numit si Afrosiab, un bogat oraș
comercial.
Cercetarea arheologica a Afrosiab-ului a început la finalul secolului al 19-lea, continuând și în ziua de
azi. În timpul săpăturilor au fost documentate 11 straturi culturale. Samarkandul a fost adesea distrus în
timpul diverselor năvăliri, cotropiri, renăscând de fiecare dată precum pasarea phoenix. Oamenii de
știință nu au putut cădea de acord cu privire asupra vechimii exacte a Samarkandului, propunându-se
inițial o vechime de 2500 de ani, care a fost ulterior avansată la 2750 de ani. Afrosiab sau Afrosiyob
într-o altă grafie, este denumirea actuală a străvechiului Samarkand, nume asociat cu eroul legendar al
Turanului, Afrosiyob care, potrivit legendei, ar fi fondat orașul. Conform unei alte opinii, originea
cuvântului Afrosiab ar deriva din vechea limbă vorbită în sogdiană, anume din cuvântul ”parshvab”,
însemnând ”dincolo de apa neagră”.
Potrivit unor date istorice, cărora totuși li se conferă un caracter legendar, străvechiul stat Sogdiana se
afla între secolele VI – V î.e.n. sub domnia dinastiei persane a ahemenizilor, ca de altfel multe alte
popare ale Asiei Centrale. O regină locală a triburilor nomade, Tumaris pe numele ei, l-a decapitat pe
regele persan Cyrus al II-lea, punând astfel capăt stăpânirii persane.
Samarkandul acelor vremuri era un oraș deyvoltat sub aspectul comerțului, al artei și arhitecturii,
agricultura și viticultura fiind si ele intens practicate în valea răului Zerafshan, care delimita două
culturi: cea nomadă și cea sedentară.
Între secolele IV – I î.e.n. adăinuit imperiul greco-bacrtian. Primele mențuiuni scrise despre
Samarkand apar în anul 329 î.e.n.,m când alexandru cel Mare a cucerit orașul. Într-una dintre inscripții
a fost descoperit numele orașului Samarkand, pe care grecii îl pronunțau Marakanda. Alexandru cle
mare ar fi spus: „Tot ceea ce am auzit despre Samarkand este adevărat cu o singură excepție: orașul
este mult mai frumos decât mi-aș fi putut închipui.” În acea epocă au apărut noi orașe, civilizațiile
orientală și greacă fuzionând.
Cu ocazia săpăturilor arheologice au fost descoperite, printre altele, monezi, obiecte din ceramică,
statui din teracotă, unelte, denotând o tehnica avansată, obiectele prezentând o linie grațioasă, fiind
bogat ornamentate, arta fiind impregnată de helenismul oriental.
În secolele I – IV e.n. statul central asiatic a făcut parte din marele imperiu kushan, cunoscut sub
numele de Kanguy. Comerțul a cunoscut o dezvoltare fără seamăn până atunci, colnii comerciale fiind
înființate atât în Turkestanul de Est (pe teritoriul actualei regiuni uyghure), cât și în Siberia de Sud,
Mongolia, bazinul celor 7 râuri. China. Unele localități noi, aflate la mare distanță de Samarkand au
fost denumite Samarkandak, adică micul Samarkand.
Secolele V-VII e.n. sunt marcate de marile migrații ale popoarelor. Nomazii au cucerit în aeastă
perioadă Asia Centrală. În secolul al V-lea e.n. Samarkandul a fost cucerit de către heftaliți, numiți și
hunii albi, penru ca la mijlocul celui de-al șaselea secol să se formeze Khanatul Turc. În ofida deselor
schimbări ale conducătorilor săi, Samarkandul a jucat mereu un mare rol în viața economică și
culturală a Asiei Centrale. Sogdienii erau deopotriva meșteri iscusiți, agricultori pricepuți, negustori
versați , fiind talentați în în artă. Orașul a cunoscut o perioadă de reconstrucție, fiind trasate liniile
zidurilor de înconjurau orașul, efectuându-se lucrări de fortificare a citadelei,
Ambasadorul chinez Wai Tze, care a vizitat Asia Centrală la începutul secolului al VII-lea, a scris:
„Toți locuitorii sunt negustori buni. Când un băiat împlinește vârsta de 5 ani, începe să învețe scrisul și
număratul, pentru ca el să se poată dedica negoțului cât mai curând posibil.” În timpul cercetărilor
arheologice au fost descoperite fragmente de ceramică inscripționaltă în alfabetul sogdian (care
cuprindea 23 de litere), precum și exerciții de ortografie, fragmente considerate drept mostre în
domeniul educației școlare din epocă. Se scria pe ceramică. Lemn, piele și hârtie, cu cerneală neagră,
de la dreapta la stânga, uneori și vertical. S-au descoperit monezi inscripționate din acele vremuri.
Dovadă că popișațoa Samarkandului din acea perioadă era știuitoare de carte.
În 1965, cu ocazia începerii sapăturilor pe colina de la Afrosiab, a fost descoperită o clădire/sală
prezentând picturi murale extinse pe trei nivele, datând din secolul VII, ceea ce a putut duce la o
cunoaștere mai aprofundată a dieții de dinaintea cuceririi arabe. Picturile murale se afla azi expuse la
muzeul Afrosiab din Samarkand.
Într-una dintre scene aare regele Varkhuman primind oaspeți/ misiți ai diverselor triburi, care îi oferă
daruri. Scena este reprezentată sub cerul liber. Inscripțiile aferente grăiesc: „Eu, Bour Zatak/ fiul lui
Bour, cancelar al regelui Turantash din Tchaganian, am venit pentur a prezenta regelui Samarkandului
deplinul respect. Sa nu aveți dubii, cunosc bine zeii și scrierile din Samarkand și sunt cuprins de
considerație adâncă față de regele vostru...”. Inscripția cuprinde 16 rânduri scrse (parțial distruse), ce
au rămas de pe vremea sosiri ambasadei respective în Samarkand, inscripția fiind descifrată de prof.
Rus V.A. Lifshitz. Pe pictura murală sunt observate două tipoligii umane, una deschisă la culoare, alta
închisă, denotând faptul că în Sogdiana trăiau oameni având origini etnice diferite.
Cronicile chineze menționează că la fiecare sărbătoare a Nawruzului (cum era numit Anul Nou, de
către vechii zoroastrieni, sărbătoare ce a dăinuit peste veacuri până în zilele noastre), regii
Samarkandului conduceau o mare procesiune religioasă, îndreptându/se spre mausoleele strămoșilor
unde se ofereau sacrificii. Scena descoperita în mai sus menționata pictură murală prezintă oameni
aflați în procesiune, în straiele cotidiene. Într/un loc se observă doi cavaleri, nobili înarmați. De
asemenea apar reprzentări ale unor păsări albe /berze, elefanți și cămile. Un imens cal galben cu un
cavaler la fel de imens atrage privirea, este reprezentarea regelui. Potrivit normelor de pictură
sogdiană din epocă, conducătorii, persoanele importante erau reprezentate in dimensiuni mai mari
decât restul roamenilor. Culorile sunt bine păstrate. În alt loc se observă un elefant purtând un
palanchin – înăuntru se află regina, urmată de 3 doame de la Curte, pe încheietura mâinii uneia dintre
acestea aparând inscripția „O doamnă nobilă”. În partea de sus apar 3 cavaleri, dar nu mai sunt vizibile
decât picioarele lor și ale cailor; se presupune că aceștia făceau parte din garda turcă.
O altă scenă prezintă China. Într/o barcă se află femei chineze, două țin instrumente muzicale (lăută și
santur) din care cântă. La mijloc se află o femeie de dimensiuni mai mari, probabil regina. În apă
înoată animale fantasticeȘ un dragon înaripat cu bot de țap și coadă de șarpe. În secolul al VII-lea nu
se putea închipui reprezentarea Chinei fără reprezentarea unor animale fantastice. O linie curbă separă
scena: apare o scenă de vânătoare de tigri. Vânătorii poartă vestimentația caracteristică a epocii
chineze Tan.
Au mai fost descoperite fragmente de pictură murală bine conservate în altă sală. Într-una dintre
picturi apare un cuplu care poartă în mâni o cupă cu foc, probabil cei doi sunt reprezentanți religioși.
Înainte de invazia arabă, locuitorii Samarkandului practicau zoroastrismul, budhismul și chiar
creștinismul. Arabii au introdus islamul și scrierea arabă. Picturile murale dovedesc faptul că înainte
deja de cucerirea arabă, Samarkandul avea un nivel inalt în domeniul artei, fiind o capitală culturală a
acelei epoci.
În muzeu sunt expuse, de asemenea, exponate ale culturii materiale din vremea de început a
Afrosiabului, precum inscripții sogdiene pe piatră, osuare, sicrie (chiar si cranii gasim) din lut sau
piatră, obiete din sticlă, fildeș, bijuterii, figuri din jocul de șah (dovadă ca era cunoscut pe acele plaiuri
în epocă), care toate vorbesc despre tradițiile și cutumele vechiului Samarkand de-a lungul existenței
sale milenare.
La începutul secolului al VIII-lea cuceritorii arabi ajung la Samarkand, locuitorii apărându-și cu vitejie
orașul și provocând pierderi însemnate în rândul dușmanilor mai bine înarmați. Totuși, în anul 712
Samarkandul a fost cucerit, arabii, ca orice cuceritor din istorie care se respectă, jefuind și incendiind
orașul, golind templele de aur și argint, temple ce altădată erau mândria orașului. Monumentele
somptuoase nu au fost cruțate. Arabii au dat denumirea de Maverannakhr (tara de dincolo de râu)
regiunii Transoxiana cuprinse înte Amudarya (Oxus) și Syrdarya (Jaxartes) , orașul fiind ulterior
denumit „grădina emirului dreptcredincioșilor”. Templele adoratorilor focului (zoroastrieni) au fost
distruse sau in cel mai bun caz, transformate în moschei. Încă 150 de ani după cucerirea arabă,
populația Samarkandului și-a continuat lupta, care a dus apoi la formarea în secolul al IX-lea a statului
independent al Samanizilor.
Până în secolul al XII-lea a existat în Samarkand o vastă rețea de apeducte, țevi produse din ceramică
și îmbrăcate în plumb, apeducte care au fost comparate cu cele romane. Casele erau construite din
cărămidă arsă, obișnuindu/se amenajarea de grădini. Săăturile arheologice au dus la descoperirea
rămășițelor unui palat din secolul al 12-lea, ai cărui pereți erau tapetați cu picturi murale. Imaginile
arată secvențe din viața cotidiană de la Curte, existând și inscriopții, mai ales citate din Coran (ayyat),
dar și poezii persane. Acesta este unicul monument cu pictură murală din acea epocă, din Asia
Centrală.
Fatală pentru Samarkand, ca și pentru Asia Centrală avea să devină cucerirea mongolă, în anul 1220
orașul fiind cucerit de Genghiz Khan, fiind jefuit si distrus complet, mare parte a populației fiind
masacrată. Citadela, locuințele, apeductele au devenit una cu pamântul. După alți 150 de ani, timp în
care orașul s-a aflat in ruină, în anul 1370 Amir Temur a ales orașul drept capitală a imperiului său,
reconstruindu-l din temelii, redând Samarkandului prosperitatea și faima de altă dată. O nouă epocă se
deschidea pentru oraș, dar aceasta aparține altor articole.

Expunerea de mai sus dorește să convingă călătorul prin Samarkand să nu ocolească Muzeul Afrosiab
(localizat pe str. Ismail Karimov, dincolo de Hazrat Hizr – un drum pe jos de nici 30 minute), muzeul
fiind o extraordinare introducere in istoria tulburată a acestui frumos oraș de lângă malurile
Zerafshanului.