9 ZILE PRIN 3 ORAŞE MAROCANE

1. Sosirea şi impresii

Dacă Alitalia pe cursa din Bucureşti spre Roma ne-a oferit obişnuitul
pacheţel cu şase crănţănele uscate plus paharul de apă aferent, pe cursa de la
Roma spre Casablanca (un zbor de 3 ore) au oferit mâncare adevărată:
sandviciuri cu brânză, şuncă, iaurt, chifle, fructe, unt şi pe deasupra şi o
prăjitură – să turbeze compania aeriană de atât risipă, nu alta… 
Tot drumul peste mare şi deasupra nordului Africii o pătură deasă de
nori, care nu s-a retras nici o clipă măcar, pentru a putea vedea peisajele şi a
trage nişte poze, mai ales că aveam un loc foarte bun la geam, în faţă.
Aeroportul din Casa (cum duios este prescurtat) este întins ca şi suprafaţă,
dar clădirea nu impresionează. Când am aterizat ploua, o ploaie măruntă,
deasă, tristă într-un oraş cu 240C. Verificarea paşapoartelor a mers deosebit de
greu, pentru unii nu ştiu ce extra verificări făceau, eu am trecut suficient de
repede (deh, cetăţean european, plătitor în euro). Sala de sosire este
înăbuşitoare, fără aer condiţionat - oare vara cum of fi aerul acolo?
Dandanaua a început când am ieşit şi am căutat şoferul de la riad, care nu
era pe nicăieri. Am sunat riadul, îmi ziseră că-i afară omul, prin parcare. Hai
afară – ioc şofer. Văd câţiva poliţai sau ce militari păzitori de obiectiv or fi fost
şi-l rog pe unul dintre ei să mai sune la riad odată pentru a mi-l trimite pe şofer.
Amabil, omul a executat. După oarecare aşteptare şi învârtiri prin faţa porţilor,
soldatul mai sună odată. Într-un târziu, a apărut şi omul abia răsuflând, şi-a
cerut scuze, invocând traficul, parcarea etc. OK.
Pe drum, şoferul, care vorbea o engleză foarte bună, cârmi discuţia spre
cele religioase, întrebându-mă dacă nu cumva îmi dă inima ghes să mă îndrept
spre Islam. Vorbirăm despre moschei, îi vorbii în vorbă. La un moment dat
chiar s-a oferit să mă ducă la moschee, în timpul rugăciunii (hopa, parcă
ghiaurii nu prea au voie prin moscheile marocane, ca să nu le întineze!), dar
deh, eu îl am pe Hasan drept ghid, aşa că i-am cam retezat avântul convertitor...
Riad Sherazade http://www.jnanesherazade.com/indexa.php, o vilă
elegantă într-o zonă rezindenţială, Mers Sultan, în apropiere de celebrul cartier
Habbous, se află cam la o oră de aeroport. Vila este foarte decorată, fireşte totul
e în stil tipic marocan. Madame Alaoui, drapată într-o robă albastră, înflorată şi
cu un zâmbet complice pe chip şi-a vârât cu amabilitate şi graţie vreo 15 euro în

1
buzunar, pe post de bacşiş, întrucât, nu-i aşa, nu se cuvine să mai restitui ceva
clientului, care va avea bunul simţ să contribuie la menţinerea în viaţă a
orientalului ciubuc.  Well, din partea mea, eu am catalogat chestiunea sub
termenul mai uzual de hoţie, aşa că mare atenţie, de preferat să aibă omul
banii exacţi pentru achitarea cazării.
Camera, Jacaranda pe numele ei (aici fiecare cameră e norocoasa
purtătoare a unui nume), se află la parter, e enorm de spaţioasă, decorată,
luminoasă, fiind pe colţ cu geamuri coborând până în podea şi gratii zdravene,
astfel încât onor clientul să nu aibă cumva vreo surpriză neplăcută în toiul
nopţii, dacă va dori să doarmă cu geamul deschis. Cum aerul mi s-a părut cam
închis, mai întâi am deschis larg toate acele geamuri imense. Camera este bine
utiliată şi foarte curată, cu minibar dotat cu tot ce trebuie şi cu vedere în
micuţa şi cocheta grădină.
În cameră este o notă, potrivit căreia e interzis să introduci mâncare şi
băutură de afară, ceea ce mi s-a părut absurd, având în vedere preţul mare al
cazării. No problem, ce nu trebuie să fie văzut, nessul, zahărul şi biscuiţii le vâr
în geamantan, sub cheie.
Abia am apucat să-mi revin şi să mă schimb după drum şi hop, mă sună
recepţia că a apărut Hasan, ghidul şi şoferul meu pe durata întregii mele
călătorii marocane (care a durat doar 9 zile; la momentul respectiv, din păcate,
nu am mai avut posibilitatea unor zile libere în plus).
Am plecat spre centru, ne-am oprit la Piaţa Ligii Arabe, zonă în care se
află Makhama Pasa (acesta-i tribunalul), un turn cu ceas, poşta centrală, câteva
moschei cu turnul pătrat – arhitectură tipică în Maroc. Centrul nu are ceva
deosebit, obişnuitele blocuri şi ici-colo câte o clădire cu aspect maghrebian. Am
trecut pe lângă Moscheea Hasan II, arată impresionant, dar de vizitat urma să
o vizitez a doua zi.
Am mers până pe malul Atlanticului şi de acolo am luat-o spre Ain Diab,
o plajă foarte largă, care la reflux devine şi mai largă, cu nisip fin, fără pietre
sau scoici şi fără câini (chiar m-am mirat că nu am văzut obişnuiţii maidanezi,
dar ghidul îmi spuse că voi vedea destui prin Marrakesh). La Ain Diab am
vizitat maraboutul (un fel de mic maosoleu) al lui Sidi Abderahmane, un sfânt
local, considerat vinecător. Maraboutul se află pe un promontoriu, înconjurat
de câteva case. Mozaicuri frumoase pe pereţi – am tras o poză, veni o babă şi
strigă “niet poze”. În fine, înăuntru o încăpere, trei cucoane învăluite şi un
postament acoperit cu pânză verde – mormântul sfântului. Am mers puţin

2
de-a lungul plajei, apa potrivit de călduţă, dar bătea un vânt puternic (noroc cu
şalul, l-am pus pe cap). Ne-am întors şi am oprit la un local unde am comandat
prea mult (porţile lor sunt imense).
Acasă am început să rememorez diferitele momente ale acestui prim
contact cu lumea Maghrebului şi discuţiile legate de islam avute atât cu şoferul
riadului cât şi cu Hasan (care se va dovedi pe parcurs a fi un om profund
religios, extrem de ataşat de credinţa sa şi nu prea dispus să mă introducă
pentru vizitare prin moscheile cu statut tabu pentru kafiri). A doua zi aveam să
vizităm marea Moschee Hassan II, bijuteria Marocului, cum îi plăcea s-o
denumească, în care necredincioşii sunt bineveniţi în schimbul unei taxe. După
aceea urma să mergem la El Jadida – nu era planificat, dar dacă a propus, de ce
nu.
În ceea ce priveşte costumaţia femeilor, de regulă poartă o robă lungă
căreia i se mai zice şi caftan, cu glugă, dar multe umblă îmbrăcate europeneşte,
având doar baticul obişnuit pe cap. Foarte multe femei umblă chiar cu capul
descoperit, nu există acea stricteţe, pe care suntem obişnuiţi s-o observăm în
ţările arabe, unde tot neamul femeiesc aproape umblă înfăşurat în văluri negre,
doar cu ochii la vedere. Sunt şi aici unele care umblă îmbrăcate aşa – deh,
fiecare după puterea credinţei şi a tradiţiei.
Oraşul, mai ales în centru, are aspect modern, populaţia nu este tuciurie,
dimpotrivă, mulţi sunt albi ca mine. Limbile berbere (ghidul este berber 100% şi
foarte mândru de acest lucru, chiar am simţit în exprimările sale o undă de
dispreţ şi o oarecare respingere faţă de tot ceea ce este arăbesc – aveam să aflu
multe în timpul călătoriei) sunt foarte diferite de limbile semitice, având o
scriere proprie. Stilul muzical berber iarăşi este total diferit de cel arab. Sunt
multe influenţe sudaneze în muzică, dacă ne gândim că un gen foarte apreciat
aici este gnaua, stil aparţinând populaţiilor sudaneze. În privinţa medinei,
Hasan nu prea era de acord să mergem acolo, cică multe clădiri sunt în stare
foarte proasă şi există riscuri de prăbuşire. Hm, oare numai ăsta să fie motivul?
Vom vedea.

2. Atac asupra ghidului

Am dormit foarte bine în acest pat. Dimineaţa, după micul dejun, am

plecat singură să dau un ocol rapid zonei adiacente. Un nene care-şi făcea de
lucru prin ogradă, a încercat în zadar să mă determine să renunţ la a mă

3
aventura afară din riad. În jur, numai vilişoare cochete, cu ziduri înalte. Am
mers pe Rue Belgrad până am dat de o stradă laterală, care dădea într-un
caretier oarecum tradiţional, cu străzi înguste şi case cam triste. Popor de rând,
îmbrăcat tradiţional, cu robe lungi, atât bărbaţii cât şi femeile. Un măgar, trist şi
el, trăgea o căruţă din care unul oferea ceva spre vânzare dintr-un butoi; nu
m-am dumirit ce vindea, întrucât era la o anumită distanţă. Am mai umblat
niţel, cartierul încă nu se trezise de tot, majoritatea prăvăliilor încă erau închise,
ici-colo câte un negustor matinal ridica obloanele.
M-am întors. O femeie care servea la micul dejun mi-a spus că este
periculos a umbla singur prin cartiere, că se înhaţă genţi şi că adesea se foloseşte
cuţitul. Mi-a arătat chiar ea la o mână urma unei tăieturi de cuţit, cu care s-ar fi
ales pe când încerca să-şi salveze poşeta din mâinile unuia dintre aceşti tâlhari
la drumul mare. Am privit cam chiorâş aceste informaţii, totuşi m-au pus pe
gânduri, mai ales ca şi grădinarul încercase să mă determine să mă întorc din
drum. Am meditat asupra acestor aspecte, mai ales că prin internet nu găsisem
informaţii, potrivit cărora tâlharii cam bântuie ziua în amiaza mare pe străzi.
Sau poate, lumea evită acest subiect? Intenţionam să discut cu Hasan despre
aceasta.
Pe la 10.00 a venit Hasan şi ne-am dus la marea Moschee Hassan al II-lea.
Biletul de intrare e 120 dirhami. Erau în jur enorm de multe grupuri, printre
care şi un grup de diplomaţi japonezi care, fireşte, au avut prioritate la intrare.
Moscheea este impresionantă, cea mai mare din Maroc şi din Africa. Este
aşezată pe un promontoriu pe malul Atlanticului şi se întinde pe o suprafaţă de
9 hectare, construită parţial pe apă (pentru a veni în întâmpinarea versului
coranic potrivit căruia tronul lui Allah se afla pe apă). Ar fi a 3 ca mărime din
lume, după cele din Mecca şi Medina, îmi zise ghidul, deşi în alte surse apare că
ar fi a şaptea, oricum are cel mai înalt minaret din lume, de 210 metri.
Acoperişul, de 1100 tone, este retractabil. Construcţia ei, iniţiată de Regele
Hassan al II-lea, a început în 1986 şi s-a încheiat în 1993. În vârful minaretului
există o instalaţie cu laser, a cărui lumină este îndreptată spre Mecca. În marea
sală, de unde, printr-o pardoseală de sticlă, se pot vedea apele Atlanticului, se
pot ruga simultan 25.000 persoane, femeile au la dispoziţie două mezanine.
Aproape toate materialele de construcţie provin din Maroc, cu excepţia
coloanelor din granit alb, de Italia. Moscheea este o minunăţie de marmură
dantelată, filigranată, lemn de cedru sculptat, mozaicuri colorate, candelabre de
Murano. În mijlocul sălii celei mari este delimitată porţiunea pe care păşeşte

4
regele. Acolade, bolţi, sculptură, încrustaţii, stucărie, covoare grele, totul respiră
risipă de eleganţă, lux, de materiale scumpe. Este într-adevăr o bijuterie
arhitecturală. Până acum, dintre cele pe care le-am văzut, moscheea cea mai
frumoasă am considererat a fi Jami Asr Hassanal din Brunei, dar cea din
Casablanca, pe drept cuvânt, o întrece. Am stat foart mult timp, admirând,
inclusiv sus la femei (unde, se pare, vizitatorilor de sex masculin nu le e permis
să urce, dar nu sunt sigură, ghidul nu a urcat). La subsol am vizitat sala de
abluţiune cu fântânile în formă de lotuşi. Pe spaţiul vast, vizavi de moschee se
află un muzeu de istorie marocană, o bibliotecă islamică, o madrasa şi
hamamuri. Toată zona creează un sentiment de vastitate, mai ales având în
vedere proximitatea oceanului. Hasan mi-a dat o serie de detalii tehnice privind
construcţia moscheii.
De acolo, ne-am îndreptat spre El Jadida, pe şoseaua paralelă cu marea,
nu pe autostradă. Cum era ora prânzului, ne-am oprit în Azemour. Ce eroare!
În fine, am mâncat de prânz la un local, eu luând o tajine cu vită, cartofi,
suc de banane şi cafea. Până să mâncăm, el s-a dus în apropiere să se roage,
întrucât era ora indicată. Ghidul e foarte credincios şi respectă ad litteram
prescripţiile religiei sale, uneori îl compar cu bătrânul Abdullah din Paka/
Malaiezia, care şi el invoca la tot pasul numele lui Allah.
Am vorbit despre carnea halal, modul în care aceasta este obţinută:
animalul sau pasărea de sacrificat se leagă, se îndreaptă cu faţa spre Mecca (în
semn de ofrandă sau sacrificiu pentru Allah), apoi se taie de 3 ori în lung cu un
cuţit foarte acuţit (pentru a-i scurta vietăţii suferinţa), după care se lasă să se
scurgă tot sângele, considerat toxic.
În privinţa abluţiunii la moschei, ordinea este următoarea: se spală de trei
ori mâna stânga, de trei ori mâna dreaptă, de trei ori fiecare braţ până la cot, se
clăteşte gura de trei ori, se spală faţa de trei ori, apoi se dă cu apă pe cap, se
curăţă urechile, iar la final se spală picioarele, întâi dreptul, apoi cel stâng şi eşti
gata de întâlnirea cu creatorul.
Femeia la ciclu nu are voie să se ducă la moschee, nici să se roage. Se
consideră a fi impură. I-auzi, dacă aşa ne-a creat Domnul, care o fi problema?
Discutarăm şi despre femeile învăluite până la ochi, pentru care Hasan
imi dete o explicaţie imbatabilă: să nu care cumva să-l tulbure pe bărbat! Păi
bine, zisei în stilul meu şugubăţ şi direct, aşa-i de slab bărbatul că nu-şi poate
struni nădragii?  Asta nu ar trebui să fie grija muierii, ci a onor masculului.
Dar, înţelege-te dacă ai cu cine, musiu Hasan o ţinea una şi bună, că masculii

5
de pe cele plaiuri maghrebiene îs mai înfierbântaţi din născare şi se pierd cam
repede cu firea la vederea nurilor neînfăşuraţi! Hahaha... am râs cu poftă.
În fine, am făcut un ocol prin Azemour, mai întâi prin medina şi apoi
ne-a pus Aghiuţă să trecem dincolo în piaţă; voiam să văd ce se vinde şi se
cumpără pe acolo, plus că la o anumită distanţă se profila un minaret rotund şi
nu pătrat, cum este tipic pentru Maroc. Pe strada respectivă plin de tarabe,
negustori, muşterii, picime, pierde-vară.
Am mers ce-am mers, ghidul mergea cu câţiva paşi înaintea mea, vorbind
la telefonul mobil când, la un moment dat, un puşti (aşa părea) veni în fugă şi se
repezi în ghid, împingându-l pe uşa unei case, pe nişte scări. Imediat alţi câţiva
se buluciră într-acolo. Dacă în prima secundă am crezut că băiatul respectiv l-o
fi cunoscut pe Hasan, în secunda a doua mă lămurisem că aici era vorba de un
atac în scop de jaf împotriva ghidului, aşa încât am continuat să merg câţiva
paşi înainte, nu rapid, intrând într-o prăvălie în care se aflau o femeie şi un
bărbat şi urmărind ceea ce se întâmplă. Mi-am dat seama că nu puteam acţiona
altfel, eu fiind străină, singura, nevorbind limba, astfel că nu trebuia să atrag în
nici un fel atenţia asupra mea.
Din imobilul respectiv am auzit la un moment dat ţipete, după vreo două
minute ghidul a ieşit cu mâna stângă plină de sânge, rănit deasupra sprâncenii
stângi şi cu ochelarii sparţi. Atacatorii, care se risipiseră într-o clipă prin spatele
tarabelor, s-au folosit de cuţit, vrând să-i fure I-phone-ul. Nu reuşiseră, în
schimb îl tăiaseră la mână, ceasul de mână zăcea stricat pe stradă, ochelarii i
se sparseră în toiul luptei (bine că nu i-au intrat cioburi în ochi). Hasan relată
că datorită faptului că fusese împins în interiorul clădirii, căzuse cu spatele pe
scări, fiindu-i astfle mai greu să se apere, moment în care a şi fost tăiat la mână
(atunci când auzisem ţipetele), reuşind totuşi să aplice câţiva pumni unuia
dintre tâlhari, după care banda a luat-o la sănătoasa.
Tarabagii, lumea din jur, fireşte, se transformaseră într-o gloată de gură-
cască, fiecare zicând câte ceva, probabil niscai sfaturi sau, vorba românului,
strigând ”prindeţi hotul”. Nu ştiu. Eu doar am repetat de câteva ori, în franceză,
destul de tare, că trebuie chemată poliţia, ceea ce Hasan şi făcu. În aşteptarea
poliţiei ne-am priponit amândoi cu spatele de un zid inofensiv, eu făcând o
mutră atât de încruntată, încât probabil m-aş fi speriat de mine însămi,
important este că nimeni nu s-a apropiat. Fireşte, în sinea mea eram destul de
speriată, a fost o tentativă de tâlhărie la drumul mare, în plină zi şi în plină
piaţă. E drept că eu aveam un şal mare înfăşurat peste umeri, peste geantă, până

6
şi mâna în care ţineam strâns aparatul foto nu am mai scos-o de sub văl (aş fi
fotografiat eu mutrele ălora, dar mi-a fost teamă), bandiţii probabil de aceea nici
nu mi-au acordat vreo atenţie, nevâzând nimic tentant; probabil că nici
remarcaseră că eu şi ghidul eram împreună. Dovadă că oriunde mergi, e bine
să ai un şal destul de mare la îndemână.
În fine, am ieşit pe strada principală, unde sosise şi poliţia între timp. Eu
m-am sprijinit cu spatele în maşina poliţiei (cea mai sigură poziţie, întrucât
aveam toată zona sub ochi, iar spinarea acoperită), pe când poliţistul cu Hasan
s-au întors în piaţă pentru investigaţii. Când cei doi s-au întors, am mers întâi
la o policlincă pentru ca ghidul să fie bandajat la mână, iar de acolo la poliţie, ca
el să depună plângere. Credeam că-mi vor cere vreo declaraţie de martor, dar
nu a fost cazul.
După aceea ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre El Jadida (rana
la mână nu-l împiedica prea mult pe ghid să conducă – mă temusem la un
moment dat de asta). Nu am mai intrat în această localitate, aşezată la malul
oceanului, m-am mulţumit să admir promenada, plaja cu ponei, cai, cămile, cu
băieţi bătând mingea, cu câte un vânzător ambulant oferind tot felul de
nimicuri. Am oprit la o terasă langă plajă (era şi un turn cu ceas acolo) şi am
luat câte o cafea pentru a ne reveni din şoc. Ghidul mi-a spus că nu i se mai
întâmplase aşa ceva în oraş, dar că este frecvent ca ziua în plină stradă, chiar şi
pe marile bulevarde, astfel de incidente să se intâmple. Halal ţară, clar, Marocul
este extrem de periculos şi nu m-aş întoarce a doua oară.
Ne-am întors încet- încet spre Casablanca, unde ne-a întâmpinat un trafic
extrem de aglomerat. Deşi începuse să se însereze, străzile erau asaltate de
puhoaie de oameni, lumea preferând orele mai răcoroase ale serii pentru
promenadă. Eu una însă, nu mai consideram locurile safe după incident şi
relatările lui Hasan, aşa încât mi-a cam pierit cheful de a vizita oraşul la lumina
felinarelor. Deh, Africa am vrut, Africa am văzut! Ziua următoare urma să plec
spre Marrakesh.

Ghidul despre tradiţii marocane:

- Fetele se căsătoresc pe la 15-17 ani, băieţii pe la 20, căsătoriile aranjate de
către părinţi fiind încă la modă; în medie familiile au câte 3 copii (cel puţin);
- Marocanii au voie să-şi ia patru neveste, dar în prezent se tinde către o
singură nevastă întrucât trebuie să-ţi permită buzunarul să întreţii mai mult de
una;

7
 - Rata şomajului e mare, rata analfabeţilor de asemenea, printre femei
ratele în ambele cazuri sunt mai mari;
- Femeile marocane musulmane nu sunt circumcise (spre deosebire de
Brunei, de exemplu, unde toată suflarea femeiască musulmană se circumcide în
pruncie);
- Regele are origini atât berbere cât şi arabe;
- Infracţionalitatea în rândul celor de origine berberă ar fi mai mică decât
printre cei de origine arabă (deh, nu ştiu, nu am cifre oficiale, Hasan fiind
berber, caută de fiecare dată să reliefeze cât mai multe aspecte pozitive ale etniei
sale care, de altfel, este majoritară în Maghreb);
- Există o rată mare de consumatori de droguri in Maroc (se consumă în
special haşiş);
- Un hagialâc costă cam 6000 euro, iar de vreo 5 ani încoace se trage la
sorţi pentru a se stabili cine merge, întrucât autorităţile saudite nu mai pot caza
atâta popor (păi cum aşa, la banii pe care îi au şi care mai ies şi de pe urma
hajj-ului cred că pot construi încă destule locuri de cazare, în fine);
- Hagialâcul poate fi realizat şi în alte luni, decât cele două de după
Ramadan, dar se pare că din punct de vedere calitativ nu se ridică la nivelul
celui oficial;
- Cine nu poate ajunge la Mecca, dar vrea sa-şi îndeplinească această
datorie, poate da suma respectivă de pomană pentru nevoiaşi;
- Zakhatul este obligatoriu şi nu se opreşte din leafă, îl dă omul de
pomană direct săracilor;
Pe străzi nu prea sunt câini maidanezi, lumea ţine în special câini – lupi
în curţi. Nu am văzut cucoane plimbând pechinezi pe străzi.
Discutând despre incidentul din Azemour, ghidul mi-a povestit că
demult, aflându-se cu o prietenă prin crângurile sale de baştină, s-a mai nimerit
într-o situaţie critică, în momentul în care un grup cu intenţii prea puţin
cucernice s-a apropiat de locul unde se afla Hasan cu amica lui, respectiva s-a
ascuns după un tufiş iar el l-a miruit pe unul dintre golani în cap cu o sticlă,
aşa în numele Profetului, după care cei doi au tulit-o în stradă. Fireşte, n-a uitat
să specifice că respectivii erau arabi şi nu berberi. Concluzia este, că oriunde în
Maroc există nesiguranţă. Asta e!

4. Spre Marrakesh şi o tamponare

8
 Am dormit destul de bine, la un moment dat m-am trezit şi am început să
meditez asupra celor petrecute cu o zi înainte. Era Înnorat afară, până şi cerul se
supărase.
A venit ghidul pe la ora 10.00 şi am plecat spre Marrakesh. Traficul în
Casablanca la acea oră era la fel de haotic şi aglomerat, după vreo jumătate de
oră nici nu apucasem să ieşim din oraş, când o şoferiţă a lovit maşina în care
ne aflam. M-am enervat la culme, a doua zi consecutiv, când aveam parte de un
incident urât. Cum maşina lui Hassan fusese destul de bine zgâriată în dreptul
portiewrei, am pierdut iar o sumă de vreme, până să vină reprezentantul
companiei de asigurări , poliţia, soţul tolomacei şoferiţe (că a ei fusese vina
întrucât ea intrase în noi şi nu invers, nici măcar scuze n-a binevoit să-şi ceară).
Cum nimeni prin prejur nu înţelegea româneşte, i-am tras cucoanei nişte
mângâieri verbale nu tocmai ortodoxe şi nici prea islamice în limba lui
Eminescu şi, bineânţeles , câteva poze, aşa spre ţinere de minte, la care învăluita
a început să se impacienteze, nu, nu urările mele au deranjat-o , ci faptul că
sacrosancta ei imagine a ajuns pe un aparat foto al unei străine! A apărut la un
moment dat şi soţul ei, un purceluş umflat şi mărunţel, la fel de intrigat, nu că
nevastă-sa a făcut un accident, ci că a fost fotografiată, în loc s-o tragă de ciuf
pentru pocinogul creat.
În fine, după ce s-au terminat formalităţile, discuţiile, privirile mele crunte
îndreptate spre învăluită şi porcuşorul ei ţinut cu acte în regulă, ne-am
îndreptat spre Marrakesh, şoseaua, în afara oraşului nemaifiind atât de
aglomerată. Cu cât de îndepărtezi de Casablanca, traficul devine tot mai rar.
Şoseaua este bună, dar am observat adesea că podurile sunt păzite de poliţie.
Explicaţia ghidului? E câte unul cu spiritul mai încins, care se excită aruncând
cu pietre în maşinile aflate în trafic. E clar!
În timp ce ne apropiam de Marrakesh, peisajul se schimbă, întâlneşti
pământ negricios şi pământ roşiatic. Puţinele sate pe lângă care am trecut sunt
nişte îngrădituri din pietre, cărămizi, casele fiind un amestec de pământ, piatră
şi paie, cu aspect extrem de sărăcăcios. Lume amărâtă. Spre Marrakesh, casele,
vilele, blocurile sunt de culoare ocru, arhitectura e total diferită, tot felul de
arcade, cupole, acoperişuri ţuguiate.
Marrakesh, un oraş larg, cu trafic intens şi suficient de haotic, cu mult mai
multe motorete, trăsuri cu cai, căruţe trase de măgari, maşini, autobuze – parcă
era un fel de Little India. Hotelul Chems este foarte bine poziţionat în spatele
Koutoubiei, cu două etaje, o curte imensă cu piscină, palmieri, multă verdeaţă,

9
cu restaurant, bar, şezlonguri. Am avut camera exact cum îmi place mie, la
parter, cu ieşire direct în grădină. Camera nu este luxoasă pentru rangul de 4
stele, cât se laudă că are hotelul, nu are frigider, dar este curat. Locul mi-a
plăcut foarte mult, normal, eu l-am ales!
Imediat după cazare, am ieşit în parcul Kutubiei, moscheea nu poate fi
călcată de non-musulmani, întrucât potrivit credinţei băştinaşilor, toţi ceilalţi
sunt spurcaţi. Mersi! Asta spune tot despre nobilele învăţături islamice
perpetuate , însuşite şi predate din generaţie în generaţie în acest spaţiu. Chiar
mă mir că nu au jenă. Întrebându-l pe Hasan, acesta îmi spuse că nu-i de acord
cu o astfel de “Weltanschauung”, dar aşa a învăţat. Cum era ora de rugăciune,
porţile moscheii erau deschise, este simplă în interior, atât cât am putut vedea,
cu multe acolade, total diferită de bogăţia din Moscheea Hassan al II-lea.
Am trecut apoi drumul spre Djama el Fna, vestita piaţă a Marrakesh-ului,
considerată centrul vital al oraşului. Plin de tarabe cu mâncăruri, nenumăraţi
artişiti de ocazie, cântăreţi ambulanţi, îmblânzitori de şerpi, vestiţii vânzători de
apă împădobiţi ca la circ ( cu pălării imense roşii sau verzi, cu ciucurei, franzuri,
un burduf din blană, tot cu franjuri, cu căţui arămii agăţate pe după gât
pentru oferirea apei. Toată această faună pestriţă nu agrează fotografiatul fără
parale, toţi îţi cer bani dacă vrei să-i fotografiezi în exerciţiul funcţiunii. Ştiind
chestia asta, am avut grijă să-i imortalizez de la distanţă, chiar nu aveam chef
să-mi golesc buzunarele. Sunt foarte insistenţi. La un stand vindeau pălării din
acelea tipice ale sacagiilor, am făcut câteva poze cu una, fireşte i-am scăpat
vânzătorului câţiva gologani în palmă. În rest, piaţa arată ca un imens bâlci, cu
prăvălii pline de suveniruri scumpe, tarabe cu mâncare ieftină şi adesea de
calitate îndoielnică, trăsuri cu cai, turişti avizi de-o lume diferită de cotidianul
cu care sunt obişnuiţi.
Ne-am aşezat la o terasă pe una dintre străzile laterale, fireşte la fel de
aglomerată, de unde am mâncat câte o pizza cu salată şi cafea.
Am vrut să-mi cumpăr o mică trăistuţă din piele, din cele de agăţat de gât
şi care pot fi ascunse pe sub haină, pentru a-mi păstra banii şi paşaportul în ea
(de când cu incidentul de ieri, parcă simt nevoia să am banii şi paşaportul şi
mai mult în siguranţă); la o tarabă un urât îmi ceru pe o astfel de chestie 300 de
dirhami. Fugi încolo măi nene, chiar crezi că am aterizat azi pe lume, o sută şi
basta, începui eu a mă târgui. Urâtului să-i îngheţe răsuflarea la auzul sumei
mele, în fine ne-am mai tocmit o vreme, până când îi spun ca merg pe la altă
tarabă, că doar e piaţa plină de gentuţe, la care omul cu vădită părere de rău

10
îngână spăşit: 125 last price! Ok, hai sa-ţi fac hatârul, să nu zici că ai dat de
clientă cârcotaşă şi mi-am luat gentuţa, deşi prin Granada, la tarabele
maghrebienilor, tot atâta costa una mare. Am cotit prin souk, numele sub care e
cunoscut bazarul la marocani. Hasan zise că ar fi mai mare decât Grand Bazar
din Istanbul. am mai făcut câteva cumpărături, fireşte, tot după tocmeli asidue.
Cer precupeţii pe aici nişte preţuri nesimţite, probabil că sunt mulţi turişti care
se lasă uşor păcăliţi.
Seara ne-am mai aşezat la o terasă pentru o cafeluţă şi pentru a admira
apusul soarelui în spatele Kutubiei. Am remarcat enorm de multă poliţie prin
piaţă, au a se teme, de când cu atentatul la un restaurant din zonă, în 2011. În
final s-a dovedit a fi o zi interesantă în acest Marrakesh, cu tot incidentul de
dimineaţă, din trafic.
Hasan incepu iar să-mi povestească despre diferite curiozităţi marocane.
Afirmă că sunt femei marocane se ocupă cu vrăjitorii, că toarnă diverse otrăvuri
în băutura bărbaţilor, îngânând descântece, pentru a-l subjuga pe onor
putrătorul de nădragi. E îngrozit că ar putea deveni sclavul unei femei, chiar
crede în astfel de “diavolisme”, motiv pentru care s-a şi căsătorit cu o rusoaică.
Apoi, de multe ori femeia, după ce naşte primul copil, purcede la un hilar
şi ciudat “troc” cu soţul: dacă omul mai voieşte a se bucura de nurii ei, musai
sa-i facă un cadou. Spuse că şi şoferiţa care-i lovise azi dimineaţă maşina, ar fi
obţinut “favoarea” condusului de la purceluşul ei umflat drept recompensă
pentru...  Sunt poveşti curioase aceste “africanisme” presărate cu credinţa în
drăcuşori, în farmece, în spirite şi puteri supranaturale, ce neceistă a fi
“îmblânzite” şi “supuse”. Omul pare destul de îngrijorat de astfel de aspecte.
Epuizând acest subiect, discuţiile au virat spre aspecte economico-politice.
Aici chiar mi-a trântit o chestie de-am rămas ca la dentist: că a cerut de la turişti
de origine americano-evreiască şi 14.000 de dolari pentru un tur de două
săptămâni, ceea ce este strigător la cer. Cum dom’le, au plătit oamenii atâtea
parale? Da, au plătit, că au de unde! Că el are familie numeroasă de întreţinut.
Cu ochii mari de uimire îi spun, că dacă mi-ar fi cerut mie o astfel de sumă
astronomică, îl expediam în următoarea secundă. Răspunsul mi-a dovedit că
maghrebianul rămâne un negustor, care-şi orientează adesea afacerile în funcţie
de propriile vederi şi valori: “Tu eşti româncă.” Mai răspunde dacă ai ce.
Ne-am întors la riad şi a rămas ca Hasan să vină în ziua următoare în jur
de zece dinineaţă, pentru a începe explorarea acestui interesant Marrakesh.

11
 5. La pas prin Marrakech

După o noapte în care m-am odihnit bine în acest Hotel Chems, am

deschis ochii spre o grădină prea verde, din care răsuna un plăcut ciripit de
pasarele. Gradina acestui Chems este foarte bine aranjata, cu o piscină
generoasa şi câţiva palmieri pentru un aer mai tropical. Clientela este mai
mult franceză, cu câţiva turişti de origine arăbească. Micul dejun, tip bufet, a
fost mai mult pe gustul carnivorilor, intrucât a existat o abundenţă de mezeluri,
dar am putut gasi ceva acceptabil şi pentru papilele mele gustative, mai dedate
cu produse vegetariene.
Pe la ora zece a apărut şi ghidul meu şi pot spune că am umblat vreo 8 ore
prin oraş. Am început cu Mausoleul Yousouf bin Tachfine, aflat la doi paşi de
Djemaa el Fna, o construcţie simplă şi un mormânt. De acolo am plecat spre
Saadian Tombs, datând de pe vremea sultanului Ahmad Al Mansur, aparţinând
dinastiei Saadi, descoperite în 1917 unde am fost foarte plăcut impresionată de
arhitectură, dantelăria marmorei, sculpturile în lemn de cedru. Atât mormintele
cât şi grădina merită într-adevăr de vizitat; mi-au amintit de Palatul Nassirizilor
din Alhambra, având aceleaşi origini maghrebiene.
De acolo am plecat spre El Badi Palace, construit in 1593, în perioada
dinastiei Saadi, unde, de fapt, nu au mai rămas decât câteva ziduri, porticuri, un
ansamblu despre care se afirmă că era sala tribunalului, de la care un drum
ducea spre celulele care formaseră fosta închisoare. Am admirat ramaşitele
arhitecturale care au supravieţiuit vremurilor. Ici-colo, pe câte un colţ de zid,
berzele îşi făcuseră cuiburi. Alături , un muzeu, a cărui piesă de rezistenţă este
un minbar, retaurat, care a aparţinut Moscheii Koutoubia
Am trecut vreo două străzi mai departe – ah, un trafic nebun, şi am ajuns
la o splendoare arhitecturală, numită Bahia Palace, din secolul 19, construit de
Si Moussa, marele vizir al sultanului. Este ceva superb, sculpturile în piatră şi
lemn colorat, formele geometrice, totul este menit să amuţească privitorul.
Porticuri, fântâni, grădini, un bazin. Am străbătut diferitele încăperi, urcând
până pe terasă, de unde am putut avea o excelentă vedere panoramică.
După masa de prânz, am mers până la Madresa Ben Yousouf, numită
după sultanul Almoravid Ali Ibn Yousuf, altă bijuterie arhitecturală în care să
tot studieze învăţăceii Coranul. Un patio elegant, fântâni, coloane zvelte,
datelăria zidurilor, celulele micuţe ale studenţilor. Lemn de cedru, stucărie,

12
marmură. Puţin mai încolo se află şi moscheea omonimă, pe care am văzut-o
doar de afară, zugrăvită în alb şi verde.
Tot în imediata apropiere (asta-i bine în Marrakech, că tot ceea ce vrei să
vizitezi este relativ alăturat) se află Muzeul Marrakesh, localizat în Palatul Dar
Menebhi, datând de la sfârşitul secolului 19, în stil clasic andaluzian. La intrare,
o imensă sală scăldată într-o lumină gălbuie, unde o muzică tradiţională, în
surdină, te transporta parcă în lumea celor 1001 de nopţi. În galeriile
înconjurătoare se aflau expoziţii de podoabe, arme, obiecte de cult, arabe,
berbere, iudaice, ceramică, samovare, pictură, monezi. Unele încăperi la subsol
conţineau desene în alb şi roşu, destul de vechi.
Peste drum de muzeu se află Almoravid Koubba, construită în 1117,
construcţie ce a slujit de-a lungul vremii drept sală de abluţiune, cu un interior
ornamentat cu motive florale si caligrafice, în prezent fiind căzută în ruină.
Cum se făcuse deja după- amiază, am luat-o încet spre Djemaa el Fna, am
mai dat un ocol Koutoubiei şi m-am întors la hotel. Seara, la orele 19.00, după
cină, avea loc un specracol tradiţional în holul hotelului.
Spectacolul a debutat cu un grup de marocani-sudanezi, care au
interpretat muzică tradiţională gnaua. A urmat un grup de îmblânzitori de şerpi
cu reptilele aferente, pe care le-au făcut să danseze pe ritmul sunetelor unor
fluiere. Am atins vreo doi pe spinare, unul dungat, având o piele cu rugozităţi
şi o cobră, care la atingere părea un castravete puţin umed – hahaha. Spre
deosebire de piton, care era catifelat la atingere. Deh, fiecare ţarpe cu pielea sa.
A urmat o dansatoare mică, îndesată, îmbrăcată în haine roţii, purtând pe cap
un platou cu lumânări aprinse, dansul ei neimpresionându-mă în mod deosebit;
mai mult mişca partea dorsală şi sânii. Mi-a creat impresia unei circare. Au
urmat iar acei instrumentişti gnaua. care au invitat spectatoarele la dans (şi pe
mine), ceea ce mi s-a părut distractiv. În final, a apărut şi celebra dansatoare
din buric - se pare că dansul ei era cel mai aşteptat, dar prestaţia nu a fost chiar
la superlativ (muzica mai salva ceva din show). Oricum, spectacolul m-a
distrat.
Ziua următoare aveam s-o dedic altor muzee şi unor grădini, începând
prin a vizita muzeul Tiskiwin, cu specific etnografic. Sunt expuse piese
aparţinând tuturor etniilor marocane, culturilor din Atlas, din Sahara, dar şi
din zona subsahariană, practic din tot nordul Africii. Podoabe grele din argint,
os, lemn sau piatră fibule, coliere, brăţări, ornamente pentru cap. Carpete din

13
lână de oaie, capră şi cămilă, costume tradiţionale. Casa însăşi era foarte
interesantă.
La mică distanţă se află Muzeul Dar Si Said, de asemenea cu specific
etnografic (well, mă pasionează astfel de muzee, aşa încât nu ratez vizitarea lor
prin locurile în care călătoresc). Acest muzeueste mai mult orientat spre arta
tradişională marocană. Pentru pasionaţii în domeniu recomand ambele muzee.
Apoi am mers la vestita Gradină Majorelle, în care se află şi excelentul
Muzeu Berber. Biletul de intrare 75 de dirhami. Grădina este superbă, cu o
impresionantă colecţie de cactuşi de diferite forme şi origini. Bambuşi, vegetaţie
de junglă, un canal cu apă şi nuferi, mai încolo un mic lac în care înotau broaşte
ţestoase şi peşti exotici. Pictorul Jacques Majorelle a lucrat 40 de ani pentru
crearea acestui loc superb. Monumentul lui Yves Saint Laurent, fondatorul
gradinii îşi găseşte şi el locul în acest splendid parc.
Muzeul Berber m-a impresionat prin excelenta sa prezentare, mai ales
camera bijuteriilor, al cărei plafon evoca cerul nopţii presărat cu stele. În alte
încăperi se află manechine în superbe costume traditionale din diferite regiuni
marocane cât şi din întreaga zonă maghrebiană. În muzeu nu se fotografiază,
din păcate. Alături un mic magazin aparţinând muzeului, de unde mi-am
cumpărat mai multe ablume. Un alt magazin cu tot felul de suveniruri, care mi
s-au părut destul de piperate la preţ. Pentru doritori, există şi un local în aceeaşi
grădină, cu o ofertă culinară destul de bogată, dar nu foarte ieftină.
Am preferat să mănânc de prânz în oraş, la acelaşi restaurant berber, la
care mancasem şi cu o zi în urmă, aflat în apropiere de Djemaa el Fna, de unde
m-am dus la Menara Garden, un alt parc cu un lac şi o promenadă nu foarte
departe de centru, dar care nu m-a impresionat prea mult, mai ales după ce
vizitasem Majorelle Garden.
M-am întors la hotel să mă odhinesc până seara, când urma să merg la un
excepţional restaurant cu specific marocan, numit Chahramane. Recomand din
toată inima acest local pentru petrecerea unei seri tradiţionale. Localul, aflat la
o aruncătură de băţ de Djemaa el Fna şi implicit de Hotelul Chems, este extrem
de elegant, decorat din podea până în tavan cu mozaicuri colorate, cu stucărie,
cu bolţi şi acolade sculptate. În jurul meselor, bănci cu perne moi, numai bune
pentru a te simţi ca în poveste. Clientela este în proporţie de 99% străină. Lângă
masa mea stăteau două fete japoneze îmbrăcate în costume tradiţionale
marocane. Le-am admirat, chiar le stătea bine!

14
 Un grup de instrumentişti (percuţie, tobe, vocal) asigurau fondul sonor.
Meniurile, ce-i drept, sunt foarte scumpe, 400 de dirhami de persoană, este
sumă fixă. Dacă gândim în euro, sunt vreo 40 de euro, ceea ce, având în vedere
mâncarea abundentă şi excelentă - mai multe feluri de salate asortate, cuşcuş cu
legume, vită, plăcintă cu pui şi scorţişoară (hm, altă curiozitate locală, nici nu
ştiai de mănânci dulce sau sărat, interesant gust) deserturi – precum şi ambianţa
deosebită şi spectacolul, nu este totuţi o sumă enormă.
Programul artistic nu-l pot denumi drept extraordinar. Practic, pe lângă
instrumentiştii deja menţionaţi, au apărut 3 cadâne cam plinuţe şi trecute,
îmbrăcate şi rochii galbene, care au interpretat un cântec berber suficient de
lung, dansul lor constând din vânturarea mâinilor şi a şoldurilor. A urmat o
alta, la fel de trecută de vârsta frăgezimii, îmbrăcată într-un fel de shalwar-
kamiz din lame argintiu (pentru a se asorta cu nuanţa interiorului) cu nelipsitul
platou cu lumânări pe cap – se pare că este tipic pentru această zonă. Mişcări
mai elaborate decât ale celei de la Chems de ieri. A urmat nelipsita dansatoare
din buric, care şi-a fluturat vălurile negre precum un liliac izgonit din peşteră.
Măcar era mai tânără şi mai unduitoare în mişcări.
Deci costul ridicat al meniului nu este justificat prin programul artistic, ci,
mai degrabă, de ambianţa elegantă a restaurantului şi meniul bogat şi gustos.
tocmai pentru aceste motive recomand restaurantul Chahramane.
Şi a mai trecut o zi marocană, în ziua următoare aveam să mă îndrept
spre Rabat.

6. Spre Rabat

Am plecat cu maşina dimineaţa spre Rabat, luând-o spre barajul Al

Massina. Peisajul este suficient de sterp, un pamânt roşiatic ori cu nuanţe gălbui
se intinde de-a lungul drumului.Vegetaţia este rară. Puţinele sate pe lângă care
am trecutconţin nişte case pătrăţoase, înconjurate de ziduri, totul fiind construit
din cărpmizi rosietice sau din pietre, având un aspect foarte sărăcăcios. Ici-colo
câte-un sătean pe măgarul din dotare, pe care-l mângâia duios din cand in când
cu nuieluşa. Mi-a venit în minte măgarul lui Nastratin Hogea.
Drumul lateral, după ce se trece de Ben Guerir, care duce spre baraj, este
cam desfundat. Nu poţi merge drept pe şosea înainte până la lac, întrucât la un
moment dat ajungi la o poartă în mijlocul şoselei, iar un paznic acolo nu
permite accesul. Am întors niţel pentru a o lua paralel cu şoseaua, prin mijlocul

15
arăturii şi am ajuns la lac. Care era scopul interdicţiei de a merge pe şosea
inainte, putând însă sa ajungem tot acolo dacă o luam peste scaieţi, nu am
priceput.
Lacul este foarte mare şi albastru. Umblând oleacă pe malul lui, am găsit
cochilii de melci asemănători cu cei ce vieşuiesc în mări. Cică ar fi foarte multe
–curios. Poate in alte ere geologice marea se întindea pană în acest loc. Am cules
cîteva spre aducere aminte, ca şi câteva frunze ale singurei plante verzi ce am
găsit-o pe acolo. Am luat-o înapoi spre Seltat, unde era deja trecut de orele
amiezii, astfel că ne-am oprit la un local întâlnit în cale pentur prânz. Îmi plac
acele tajjine cu pui sau vită tipice plaiurilor marocane, este o mâncare foarte
gustoasă. Mai încolo am oprit la o benzinărie, nu pentru a face plinul, ci pentru
că era ceasul rugăciunii, Hasan, ca un bun musulman, având mereu obiceiul să
se întrerupă din activitate atunci când era vremea să-i mulţumească Allah-ului
său pentru existenţă. Sincer, nu m-au deranjat niciodată aceste scurte
întreruperi, îl văzusem de la început că ţine foarte mult la credinţa şi tradiţia sa,
aşa încât mereu i-am lăsat timpul cuvenit în acest scop. Acum, ce-i drept, nu
ştiu cum face când însoţeşte un grup numeros de turişti, cu un program scris pe
ore şi minute, nu am întrebat; eu oricum sunt foarte flexibilă în călătorie. Doar
la serviciu stai tot timpul cu ochii pe ceas – hehe...
Am pornit apoi la drum întins pe autostradă până în Rabat, trăgând la
riadul meu cel alb, Zyo pe al său nume, care se află la doi paşi de o stradă
principală aproape pietonală (au voie motorete, nu şi maşini). Casa este foarte
curată şi luminoasa (detest camere întunecoase), mobilierul este alb. În frigider
am găsit un litru de apă şi un bol cu struguri. Pe terasă, un bazin, şezlonguri.
Ferestrele dau spre o străduţă laterală, destul de gălăgioasă până spre miezul
nopţii, după care se aşterne peste loc o linişte totală. Seara nu m-am mai
aventurat singură afară, nişte golănime, mutre prea puţin prietenoase, îşi făcea
veacul în capul străzii. Am ţinut geamurile deschise – camera mea era la etaj – şi
o trupa de minusculi băutori de sânge s-a strecurat tiptil în cameră. Na, parcă
eram pe la tropice.
Am dormit bine, trezindu-mă la ora 05.30 odată cu cântatul cocoşilor. Nici
nu contenesc bine pintenaţii cu al lor „cucuriguuu”, că la ora şase fix începe să
se audă de la moschei chemarea la rugăciunea matinală. Auzi întâi una în
apropiere, apoi încă una, si mai multe, tot mai multe, îmi pare un cor imens pe
mii şi mii de voci înaltând slavă Creatorului. Am stat la geam ascultând această
trezire matinală a Rabatului. Mi-am amitit de casa din Hejmadi, de lângă

16
Mangalore unde, de asemenea, după primul cântat al cocoşului, peste sat se
înălţau sunetele armonioase ale muzicii de la un templu din apropiere, în timp
ce văzduhul se umplea de parfumul beţigaşelor aromate....
Câţiva matinali ies, dar prăvăliile se deschid în general după ora opt.
După micul dejun (cam frugal pentru suma plătită) ies să dau un ocol prin
medina pentru a-mi face o idee despre locuri şi oameni. Încă nu apucase să se
aglomereze, negustorii abia ridicau obloanele sau îşi aranjau marfa. Prin jur
câteva moschie, am cotit pe străduţele laterale privind modul în care mărfurile
erau oferite spre vânzare: mezelării cu carnea atârnând în soare şi bâzâită de
muşte, tarabe cu extrem de multe soiuri de curmale – nici nu mi-aş fi închipuit
că pot exista atâtea. Chiar Hasan îmi adusese o cutie cu curmale din zona lui,
lăudându-mi-le ca fiind cele mai gustoase. Mai încolo am admirat coşurile pline
cu felurite condimente colorate şi parfumate. Prin fundăturile pe unde mă
vârâsem, tot felul de dughene cu de toate, de la butoaie si cazane până la
şireturi şi alte fireturi. La întoarcere spre riad, am avut o clipă de ezitare, dar
cum nasul meu este un indicator foarte bun, am nimerit rapid înapoi.

Hasan, ghidul, venise între timp şi am luat-o per pedes spre Bab Oudaya
(construită în anul 1195), poarta de intrare spre Kasbah Oudayas, am intrat în
Grădina Andaluziană, înfiinţată de către francezi în epoca colonială, oprind la un
ceai pe terasa cu vedere peste râul Bouregreg, cel care aici, în Rabat, se varsă în
Atlantic. O privelişte foarte plăcută.
Citadela istorică a Rabatului se află aşezată pe locul fostului ribat (fort-
mănăstire), de la care se trage numele oraşului. Este o zonă în special
rezidenţială, cu străduţe înguste flancate de case alb-albastre care, în marea lor
majoritate au fost construite de către refugiaţii mauri din Spania.
Apoi, la sugestia ghidului, am mers la un atelier de ţesut covoare,
localizat într-o zonă cu o vedere splendidă asupra Atlanticului, estuarului, a
râului Bouregreg, a oraşului Sale de vizavi – numită Platforme de Semaphore, care
este punctul cel mai înalt din zonă. Plaje nisipoase ocupate de băietani bătând
mingea, cu nişte puşti scăldându-se. E de la sine înţeles că nici o băştinaşă
musulmană nu stătea la soare în costum de baie pe acolo.
La atelier le-am urmărit pe ţesătoare la lucru, am primit câteva explicaţii
tehnice, ba una chiar mă aşeză pe locul ei şi mă puse să încerc - interesant. O
muncă foarte migăloasă, dar covoarele rezultate sunt într-adevăr extraordinare.
La plecare le-am lăsat vreo 50 de dirhami, las’ că nu sărăcesc.

17
 Am admirat în continuare casele vopsite în albastru din Kasbah Oudayas,
reconstruit de către sultanul Yakub al Mansour, am mai intrat în drum într-o
galerie de artă, fireşte, după bunu-mi obicei işeind cu cumpărături. Deh, nu
sunt în fiecare zi co sau colo în lum e, îmi place să cumpăr suveniruri, alte cele,
să-mi amintesc la bătrâneţe de ele! 
Am ocolit pe celebra (o pomenesc toate broşurile turistice) rue des Consuls
(denumită astfel, întrucât aici au locuit diplomaţii până în 1912), cu prăvăliile de
bijuterii şi dughene aferente de bazar, totuşi neimpresionant, comparând cu
bazarul bogat din Marrakesh. Am ieşit din medina, construită în secolul al 17-
lea şi destul de compactă pentru a o putea străbate într-o jumătate de zi,
îndreptându-mă spre Piaţa 16 Noiembrie (ziua când fostul rege s-a întors din
exil). Vizavi se află Turnul Hassan, Maosoleul lui Mohammed al 5-lea şi moscheea
aferentă.
Turnul Hassan, din gresie roşie, cu cei 44 de metri ai săi, a fost iniţial o
parte a proiecutului ambiţios al sultanului Yakub Al Mansour, membru al
Califatului Almohad, un imperiu musulman berber în Maghreb şi peninsula
Iberică, de a începe construirea în 1195 a unei imense moschei, ce se dorea a fi
la acea vreme cea de-a doua ca mărime din lume. Turnul, zice-se, că ar fi fost
proiectat după modelul minaretului Koutoubiei din Marrakech. Din păcate, 4 ani
mai târziu sultanul a murit, proiectul său nemaifiind dus la capăt. Ulterior, ceea
ce se construise deja a fost distrus de un puternic cutremur in 1755, astfel că în
ziua de azi, doar turnul (adica minaretul) si frânturile de coloane sunt tot ceea
ce mai aminteşte de planul grandios al sultanului. Am admirat fina dantelărie
in piatră a turnului, stâlpii parca retezaţi, timp în care se apropiase ora de
rugăciune.
Hassan mi-a spus să-mi fac de lucru în zonă, întrucât urma să intre in
moschee (de asemenea interzisa „spurcaţilor de ghiauri”), iar rugăciunea va
dura mai mult, întrucât era vineri. OK, după ce a intrat, mi-am făcut ochii roată,
tot mai multă lume se strângea pentur rugăciune. Am urmărit intrarea pentru
femei, m-am dat după un stâlp,mi-am înfăşurat regulamentar capul cu şalul
meu imens şi am intrat după un grup de femei în moscheea tabu. Păi, nu
trebuia să văd şi eu cam ce-i înăuntru şi cum arată? Arhitectura şi decoraţiile
interioare sunt foarte frumoase, acolade albe, un fond grena, sculputi în lemn şi
zid. Fireşte, nu puteam face fotografii (şi cât mi-ar fi plăcut să am imagini din
interior, dar deh, nu puteam risca să mă zboare cadânele afară). M-am aşezat ca

18
orice drept-credincioasă pe covorul moale, am privit şi ascultat lumea, dar nu
am stat până să înceapă slujba – nu aveam chef să stau o oră înăuntru.
M-am aşezat afară pe o bancă pentru a urmări ceea ce se petrece. Cum a
început chemarea la rugăciune, s-au strâns şi mai mulţi oameni. Mulţi bărbaţi
şi-au întins covoraşele de rugăciune afară în faţa moscheii, chiar se aglomerase
bine şi m-am mutat pe o altă bancă, pentru a nu mă afla chiar în mijlocul celor
care se rugau. La ieşire, Hasan îmi spuse că m-a văzut intrând şi chiar vreo
două doamne se uitaseră ciudat la mine. Ei şi? 
Maosoleul tot închis era, aşa am mers la câţiva paşi mai încolo, la o
pizzerie italienească – ni se cam făcuse foame şi apoi trebuia să ocup timpul cu
ceva până deschidea maosoleul.
Într-un final, am găsit maosoleul deschis. Este vorba despre Maosoleul
lui Mohammed V, aflat în aceeaşi Piaţă Yacoub Al Mansour, pe partea opusă a
Turnului Hassan, care păstrează foarte bine stilul arhitectural al dinastiei
Alaouite. Construcţia maosoleului a început în 1962, din iniţiativa Regelui
Hassan al II-lea, încheindu-se în 1971, planul fiind desenat de un arhitect
vietnamez, Vo Tuan, pe numele său. Aici au fost depuse trupurile neînsufleţite
ale Regilor Mohammed al V-lea, Hassan al II-ea şi Prinţului Abdalllah.
Maosoleul are şi rol de moschee. Construcţia este albă, cu acoperiş verde,
culoarea Islamului, interiorul este din marmură şi granit. Uşile şi tavanul au fost
sculptate cu motive uluitoare, candelabre spectaculoase luminând încăperea, în
timp ce covoare roşii sunt aşternute pe scări. Sarcofagul este un unic bloc de
marmură, aşezat cu faţa spre Mecca pe un piedestal de granit. Cupola cu 12
faţete este pictată cu un model denumit „muqarnas” sau stalactite. Gărzile
regale poartă vara costume albe, iarna costume roşii. Locul este deosebit de
frumos, de ornamentat, chiar îţi vine să nu mai pleci din zonă.
De acolo am plecat prin centrul oraşului, trecând, printre altele, pe lângă
Parlament, Banca centrală, clădirea Poştei, câteva moschei, toate construcţiile
impresionând prin arhitectură. Am trecut pe lângă o clădire foarte frumoasă,
aflată în lucru, ce urma să devină muzeu de artă contemporană şi am intrat la
Muzeul arheologic. Drept să spun, mă aşteptam la mai mult de la cel mai mare
muzeu arheologic al ţării, dar mi s-a părut cam slăbuţ. Erau prezentate exponate
din neolitic, epoca romană, obiecte de artizanat antic (în special de la
Voloubilis). Oricum, credeam că au o colecţie mai bogată. În continuare am
trecut la moscheea As Suna, unde pe un afiş scrie cu litere de-o şchioapă că-i
interzisă necredincioşilor. Ce prostie! Ghidul, vazând că mă îndrept hotărâtă

19
spre obiectiv, rămase deoparte (cică să nu-l blameze lumea, dacă aş fi intrat –
eh, oleaca dus, omul, hahaha). Am dat ocol moscheii, la poata femeilor am tras
două poze prin poarta deschisă spre aducere aminte. În continuare dau de o
poartă cu design foarte frumos, mă apropii, fac o poză, vine un poliţist sau
paznic , ce-o fi fost, şi-mi spune să şterg poza, căacolo-i Ministerul Justiţiei.
Şterg poza , dar mă pufneşte râsul la câtă minte mai trebuie unora pe astă lume.
Apoi am luat-o yavaş – yavaş înapoi spre medina şi spre riad, ghidul
propunându-mi pentru ziua următoare să vizitez necropola antică Chellah şi
Gradina Bouknadel, după care să ne întoarcem în Casablanca, program cu care
am fost de acord. Mai aveam o zi la dispoziţie, duminică urma să mă întorc
acasă. Era bine dacă aş fi avut mai mult timp, să fi ocolit şi prin alte zone ale
Marocului, dar măcar am putut în scurta mea şedere să-mi fac o impresie
despre locuri şi oameni. Deci mâine va fi o altă zi de cultura şi natură.

20