JEET THAYIL

NARCOPOLIS
editura rao

Traducere din limba engleză SORIN ȘERB

 Oare nu am făcut noi pământul un pat,
Și munții ca țăruși.
V-am creat pe voi perechi
Și v-am lăsat vouă somnul pentru odihnă.

Coranul, Sura LXXVIII: 6–9

PROLOG
De-ale gurii
Bombay-ul, care și-a ruinat propria istorie schimbându-și
numele și sluțindu-și chipul printr-o operație estetică, este eroul
sau „heroina” acestei povești și, de vreme ce eu sunt cel care o
deapănă, iar tu habar n-ai cine sunt, lasă-mă să spun că voi
ajunge și la cine, dar nu chiar acum, de vreme ce e timp din
belșug, suficient să nu mă grăbesc, am vreme să aprind lampa, să
deschid fereastra spre lună și să visez orașul măreț și distrus
pentru că atunci când ziua își începe ticăitul va trebui să mă
opresc, acestea sunt povești de noapte, care dispar sub razele
soarelui, ca praful vampirilor – stai puțin, aruncă lumină în
mintea-mi, s-o facem cum trebuie, da, lasă-mă să stau drept
lângă lampă, ține-o, ține-o, bine, inspir încet pentru început, să
trag fumul până în fundul plămânilor, da, olică! și acum altul,
pentru nări și nițică dulceață pentru gură, și acum putem începe
cu începutul, cu primul drum la locanta lui Rashid când mi-am
împreunat fumul albastru al pipei cu sângele meu cu ochii cu
mine însumi și apoi cu seninul lumii – și acum ajungem și la cine-
i cine în poveste și pot să-ți spun că eu, cel pe care ți-l imaginezi
în această clipă, cinevaul gânditor care scrie vorbele astea, care
pune la cale timpul într-o logică secvență cronologică, cinevaul
care are planul general, zeul-inginer din mașinărie, ei bine, nu
este acel eu care spune povestea, că eu despre care v-am făcut
vorbire mai devreme, gândind la prima mea pipă trasă la Rashid,
aruncând năvodul în propriul cap după imagini, un chip, o
frântură de muzică sau sunetul vocii cuiva, încercând să-mi
amintesc cum a fost trecutul, să-l rememorez cum aș plăsmui din
nou peisajul și luminile unei țări străine, pentru că asta este de
fapt, nu invenții sau istorie moartă, ci un loc unde ai locuit
cândva și la care nu te mai poți întoarce, și tocmai de aceea încerc
să-mi reamintesc cum s-a făcut de-am intrat în bucluc la New
York și m-au trimis pachet îndărăt la Bombay să-mi vin în fire,
cum am găsit localul lui Rashid și cum, într-o bună după-amiază,
am străbătut cu taxiul drumurile minate cu gunoaie, cu resturi
umane și animale, cu săraci, peste tot săraci cu mințile brambura
împleticindu-se în hainele lor zdrențăroase și holbându-se la mine
și mie nu mi-au dat de gândit picioarele lor goale și mutrele lor
însingurate, am fumat o pipă și am bolit toată ziua, ascultând
șoapte străbătându-mi somnul mortal, șoapte despre Pathar
Maar, ucigașul cu piatra, care-și făcea de lucru pe ulițele orașului
în miez de noapte, șoapte răzbătând dinspre prostime, cum
patrula el suburbiile Sion și Koliwada, dormitoarele celor trudnici,
și-i hăcuia în somn, se apropia de cei care dormeau singuri și-i
omora, se țâra până la ei noaptea și-i omora, dar nimeni nu băga
de seamă pentru că victimele nu erau doar sărăcani, ci și entități
invizibile fără nume și acte și familie, și-i omora cu osârdie, juma
de duzină de bărbați și femei, boschetari din mahalalele de
miazănoapte, de pe străzile grănițuite de scurgeri urât mirositoare
și mocirlă și becuri pâlpâind verde uleios, și în tot acel an el a fost
o șoaptă plutind printre declasați, necunoscut protipendadei
orașului până a devenit titlu de primă pagină, iar eu, cu mințile
rătăcite, am crezut că îi înțeleg mila și groaza, am crezut că văd în
el un bun samaritean, un salvator fără pată al victimelor unui
experiment ratat, statul socialist pus la cale în India, că încerca
să curme nefericirea abandonaților, Pathar Maar – pornise în
misiune, voia să șteargă sărăcia de pe fața pământului, sau așa
credeam eu, adâncit în propria-mi sărăcie pe bancheta din spatele
taxiului, prăbușit pe bancheta cu tapițerie de un cafeniu soios de
Bombay, spunându-i șoferului să încetinească atunci când
treceam pe lângă femei, și am văzut, jur că am văzut, chipul unei
lelițe care m-a îngrijit pe când eram de-o șchioapă, o femeie mică
și neagră care surâdea dulce când îi dădeam cu pumnii în burtă,
și am știut că e ea, eșuată în acel cartier de la capătul lumii unde
femeile erau categorisite, prețăluite și expuse în fiecare stradă,
rigolă sau casă, femei din îndepărtatul nord, din sud, de peste tot,
cumpărate noi-nouțe și apoi folosite, revândute și abandonate,
preschimbate pe alte mărfuri, aproape libere, am știut că era ea,
dar nu am oprit, iar taxiul a încetinit, aproape târându-se în
spatele unui jeep pe care scria GUVERNUL INDIEI, iar când
șoferul a găsit adresa pe care i-o dădusem, unde se afla locanta
lui Rashid, el a crezut că merg „la cuști”, cele mai ieftine camere
de pe acea stradă, unde femeile făceau de la cinci rupii în sus, mi-
a arătat casele cu numele mâzgălite pe cutiuțe poștale și mi-a
spus: „Fii atent la numărul casei”, făcând semn către curviștinele
de pe trotuar și spre femeile din cuști, „fetele alea murdare”, când
am ieșit din taxi direct în haos pentru că o cotigă trasă de un taur
se frânsese în bucăți, iar mulțimea se adunase degrabă ca să
privească animalul îngenuncheat în mijlocul străduței în vreme ce
căruțașul îl biciuia cu explozii crâncene și meticuloase de furie,
deși altminteri era calm, nu înjura și nici nu transpira ridicând și
fulgerându-i spinarea cu biciul, sloiuri de gheață împachetate în
rumeguș se topeau așezate în linii ordonate în spatele căruței și
peste tot erau zdrențăroși și oameni cu mințile brambura care
așteptau și se zgâiau, cum am făcut și eu înainte de a urca
treptele până la primul etaj al adresei primite, să stau în cadrul
ușii și să trag adânc în piept o miasmă de melasă, de somn, de
boală, o femeie pregătindu-și pipa, folosind un ac prelung pentru
a încinge jărăgaiul opiului, iar mâna ei mișca acul de parc-ar fi
croșetat, o adunătură de fumători zăcea pe o mână de paie, un
bătrân cocoșat lângă o plită, trăgând adânc în piept opiul care
bolborosea, totul în camera aceea petrecându-se la nivelul
podelei, rogojini de dormit și perne puse una peste alta sau
risipite, un calendar pe zid cu fotografia unei moschei – ascultă,
stai locului și luminează-mă sau lasă-mă pe mine s-o fac, da,
daaaa, asta-i acum, minunat, o meditație atât de plăcută, nu, mai
mult decât o meditație, extazul care lasă pacea să se aștearnă
asupra spiritului și face ca viteza să poată fi ușor de mânuit, da,
minunat – și acum, în același oraș, deși cu o viață mai târziu, iată-
ne din nou aici, eu și cu mine, fără ca prin asta să spun, cum
spun rastafarienii, noi, dar pentru a separa mașinăriile celor două
euri, cel care deapănă povestea petrecută cu multă vreme în
urmă, când am fumat o pipă și am fost bolnav toată ziua, când
am fost prima dată pe strada Shuklaji, nou pe stradă și în oraș,
rupt în două de neștiința mea, de mersul afacerilor de prin
fundături și din prăvălii, știind că nu am priceperea, umbletul
meu fiind prea încet, dând prea multă atenție lucrurilor
nepotrivite, pentru că nu eram în apele mele și această prezență
parțială, această jumătate de neatenție mi se citea deplin pe față,
oamenii mă priveau și vedeau răul produs de diferența de fus orar,
vedeau în ea o deficiență spirituală și am ajuns în salonul lui
Rashid, mi-am pus tâmpla pe un căpătâi de lemn și m-am întins,
încercând să-mi găsesc liniștea, dându-mi seama, cumva
surprins, că bătrânul care moțăia lângă oala pusă la fiert vorbea
englezește, îmi vorbea cu vorbele unei țări înnebunite de moarte,
obsedate de religie, întrebându-mă dacă sunt creștin sirian,
pentru că observase crucea coptă pe care o purtam la gât, și știa
că romano-catolicii nu ar purta o astfel de cruce și, desigur, avea
dreptate, sunt creștin sirian, un iacobit1, dacă vrei să afli subsecta
subsectei – minunat, acest fum minunat, ultimul fum minunat
din ultima pipă a ultimei nopții a lumii – bătrânul, al cărui nume
era Bengali, spunând: „A, în cazul acesta, poate că poți să-mi
răspunzi la o întrebare care mă frământă, mă refer la felul în care
a ajuns creștinismul în Kerala2 și cum hindușii din Kerala, în loc
să se adapteze ei creștinismului, au adaptat creștinismul vechii
împărțeli în caste și, asta e întrebarea mea, ar fi fost de acord Isus
cu un creștinism împărțit în caste câtă vreme întregul său proiect
1
Aparținând de Biserica ortodoxă siriacă a Antiohiei care-și are originea
în prima comunitate creștină din Antiohia întemeiată de Apostolul Petru
în 34 d.H. și descrisă în Faptele apostolilor (n.tr.)
2
Stat în regiunea sud-vestică a Indiei, pe coasta Malabar. Creștinii
reprezintă circa 19% din populație.(n.tr.)
a fost desființarea acestora, un om care a fraternizat cu săracii, cu
pescarii, leproșii și curvele, cu bolnavii și muribunzii, cu femeile,
cu felul său de a fi și cu osârdia sa de a se alătura celor mai umili
dintre umili, mesajul său fiind dragostea necondiționată a lui
Dumnezeu, indiferent de statutul social pe care-l are omul?” și ce
i-aș fi putut răspunde de vreme ce el nici nu aștepta vreunul,
dădea deja din cap când eu mi-am îndreptat ochii către femeie,
către Dimple, și ceva anume m-a liniștit în felul tacticos în care-și
pregătea ea pipa, felul în care îndesa prelungul ac în micul pyali3
de bronz, un pyali de mărimea unui degetar, plin ochi cu melasă,
o fiertură de culoarea și consistența uleiului, și răsucea vârful
acului în opiu, apoi îl ridica la nivelul lămpii unde bolborosea și se
întărea, repetând operațiunea până obținea o gâlmă de mărimea și
culoarea unei alune, pe care o amesteca în bol până era gata, apoi
lovea acul de țeava pipei, ca să-mi dea de înțeles că pipa mea era
preparată, era cu-adevărat, dar, de asemenea, pipa era prea mare,
nu mă puteam descurca cu ea, atât de grea era, și cu toate că am
tras adânc atunci când ea a îndreptat cupa către flacără,
muștiucul ei era prea mare, gustul prea aspru și când pipa s-a
înfundat, ea a îndepărtat-o brusc ca să bage iar acul, spunând în
engleză: „Fumează, trage adânc”, Rashid adăugând: „Uită-te la
Dimple, îți va arăta ea”, și ea mi-a arătat, scuturându-și părul din
ochi, cuprinzând cu pricepere și eleganță pipa cu gura, a tras din
ea prelung și fără probleme, fumul părând să dispară cu totul, așa
că atunci când mi-a dat pipa am fost foarte sigur că trebuie să fi
fost în gura ei, și ea mi-a spus: „Trage adânc și continuă să tragi,
pentru că, dacă te oprești, opiul va arde și nu mai e nimic de făcut
cu opiul ars decât să-l arunci, așa că trage până când nu mai poți
trage nimic în piept”, iar eu, în prostia mea, i-am spus: „Să trag
un singur fum continuu?” „Ai putea, însă atunci trebuie să respiri
circular în plămâni, așa că mai bine trage pufuri scurte”, „Cât de
mult să-l țin în mine?” „Ce de mai întrebări, depinde cât de multă
nasha4 vrei în tine, ține-l cât de mult îți place, dar nu băga pipa
cu totul în gură, nu-i politicos”, iar eu am spus: „Iertare”, și am
3
Cupă, caliciu (în hindi) (n.tr.)
4
Beție, amețeală (în hindi) (n.tr.)
scos repede pipa din gură punând-o apoi cu grijă pe buze,
potrivind-o atent, fără grabă, dându-mi seama că opiul era în
întregime o chestiune de etichetă, un puls al simțurilor concentrat
asupra gurii și a modului în care ții pipa față de propriul corp, un
flux lunar și o gură de fum care umple întâia dată plămânii, apoi
venele, iar când am ridicat privirea către ea, zâmbea, și la fel
Bengali, iar Rashid a zis: „Aici oamenii spun că ar trebui să-ți
nărăvești la opiu doar cei mai mari dușmani, așa că Dimple este
cel mai mare dușman al tău”, iar eu gândeam că poate că nu e,
poate că eu sunt, poate că O este eu, iar eu nu sunt demn de
crezare, memoria mea ca sugativa, memoria mea plină de găuri,
poroasă, zdrențăroasa mea non-memorie, care-și amintea detalii
de acum 30 de ani, dar nu și ce făcusem dimineața, iar dacă
memorie durere condiție umană, atunci nu sunt o creatură
omenească, sunt o pipă de O spunând această poveste de-a
lungul unei singure nopți și tot ceea ce fac eu, celălalt Eu, e să
pun istoria pe hârtie direct din muștiucul pipei, aceeași pipă pe
care mi-a preparat-o Dimple prima oară, dar acea poveste o las pe
mai târziu – în fine, asta e, ajungem la cea mai bună bucățică
acum, visele, care nu sunt vise, ci conversații, vizitele prietenilor
absenți, o procesiune gălăgioasă în spatele pleoapelor tale închise,
ochii tăi treji și adormiți, și uneori te trezește o voce, propria ta
voce vorbind cuiva care nu este acolo, pentru că ești singur,
răsturnat pe spate, navigând pe marea de opiu, nu, voi sări tura
asta, mi-e bine, o, da, excelent de fapt – același eu care, atunci
când m-au aruncat în pușcărie, a băgat de seamă că celula nu era
mai mică decât camera în care locuiam pe-atunci în Upper East
Side, când m-au prins cumpărând marijuana, drogat cu
tranchilizante, iar polițistul acela alb și-a scos pistolul și m-a
urmărit pe alee și am văzut fundătura și m-am întors, scotocindu-
mă prin buzunare să-i dau dozele, iar polițistul nu a tras, din
anumite motive nu a tras, m-a băgat într-o dubă și m-a dus la
pușcărie unde, cum spuneam, celula era de mărimea camerei în
care locuiam și eram suficient de fericit să fiu acolo, în viață, iar
mai târziu am fost trimis înapoi în India și am descoperit Bombay-
ul și opiul, drogul și orașul, orașul opiului și opiul Bombay-ului –
în fine, e timpul pentru una mică, noaptea aproape a trecut, una
mică pentru a ține barcazul lui O pe valul melasei, iar de data
aceasta singur nu voi face altceva decât să mă întorc să inhalez
fumul, iar voi veți face restul – că încă de când am încercat să
separ una de alta, sau nu, pentru că acum fac un pas îndărăt, nu
separ și le pun laolaltă, renunț la poveștile frumoase, aprind cupa,
una pentru mine și cealaltă pentru mine, o gust pentru ultima
oară, savurând culoarea și buchetul, duhoarea amețitoare, dar,
chiar așa, atât de bună, și apoi mă opresc, pentru că este timpul
să mă afund în tăcere să-l las pe celălalt eu să vorbească.
 CARTEA ÎNTÂI
Orașul lui O

Capitolul 1
Dimple
Înainte ca Dimple să primească numele de Zeenat, lucra când și
când pentru Rashid și dispărea în fiecare seară în bordelul hijra5.
Fumam la pipa ei, chiar dacă alte pipe erau libere, și vorbeam
cum vorbesc fumătorii, zăcând pe-o parte, cu lungi pauze,
cuvintele noastre fiind atât de catifelate, că sunau ca niște fraze
ininteligibile rostite de niște copilași. I-am pus obișnuitele
întrebări prostești: ce e mai bine să fii, bărbat sau femeie? Dimple
spunea: pentru discuții, mai bine să fii femeie, pentru orice
altceva, pentru sex, mai bine să fii bărbat. Apoi am întrebat dacă
era bărbat sau femeie și a clătinat din cap de parcă ar fi fost
prima dată când i se punea întrebarea asta. Avea vreo douăzeci și
cinci de ani și un nărav pe-atunci să-și scuture părul din ochi și
să zâmbească fără motiv, un zâmbet dulce după cum mi-
amintesc, fără să dea semn de schimbările prin care va trece.
Mi-a spus: femeie sau bărbat, astea-s cuvinte pe care le
folosesc alții, nu eu. Nu sunt sigură ce sunt. Uneori nu sunt nici
una, nici alta sau sunt nimic. În alte zile simt că sunt amândouă.
Dar la cât de diferiți sunt bărbații și femeile, cum ar putea fi
cineva și una, și alta? Nu asta e ceea ce-ți trece prin cap? Păi, sunt
și una, și alta, și am învățat câte ceva, pe cârca mea, genul de
lucru pe care mai bine nu l-ai ști dacă-ți propui să trăiești pe
lume. Ce? De exemplu, știu ceva despre dragoste și cum vor iubiții
să devoreze și să fie devorați și să dispară unu-ntr-altul. Știu cum
tânjesc să facă din doi unul și știu că asta nu se va întâmpla
5
Persoană care nu se consideră nici bărbat, nici femeie. Biologic, sunt
bărbați emasculați în copilărie sau mai târziu, însă unii dintre ei sunt
intersexuali sau femei, din punct de vedere biologic. Adoptă
îmbrăcăminte și comportament feminine, (n.tr.)
niciodată. Ce altceva? Femeile sunt mult mai dezvoltate biologic și
emoțional, asta e bine știut și evident. Dar ele amestecă sexul cu
spiritul, nu le separă. Bărbații, după cum știi, despart mereu: își
despart natura umană de cea câinească. A adăugat apoi: Aș vrea
să-ți spun mai mult despre asta, despre asemănările de familie
între bărbați și câini, pentru că am o mulțime de spus, după cum
poate că bănuiești, dar la ce-ar folosi? Nu sunt mari șanse să
pricepi ceva, la urma urmei, ești bărbat.

Învățase engleză conversând cu clienții și se deprindea singură

cu scrisul. Știa suficiente litere pentru a recunoaște unele cuvinte
din ziare și din revistele de cinema pe care le găsea sau din
gioarsele de cărți uitate de clienți la khana6, sau rândurile
imprimate pe pachetele cu detergenți și tuburile de pastă de dinți.
Bengali o cadorisea când și când cu diverse cărți, de obicei de
istorie, dar și de filosofie, geografie și biografii ilustrate cu titluri
precum Mari gânditori ai secolului XX sau O sută de oameni iluștri
ai lumii. A descoperit cărți în dughenele cu vechituri din jurul
străzii Shuklaji, inima comerțului cu maculatură, zdrențe, păpuși
și tot felul de alte gunoaie. Îi dădea cărți, iar ea le citea în secret,
pentru că nu-i plăcea să fie văzută buchisind. Citea în felul în
care citesc analfabeții. Îi plăcea să se uite la copertă și să
sublinieze titlul cu degetul, iar dacă reușea să descifreze un rând
sau vreun cuvințel, asta o făcea să lăcrimeze de emoție.

Stăteam tologit, iar khana era pustie în orele acelea moarte ale
după-amiezii când Dimple m-a întrebat ce carte citesc. Nu e o
carte, i-am explicat eu, este o revistă și aceea era povestea unui
pictor indian care locuiește în Londra.
— Time. Ce nume mare pentru o carte atât de mică. Pictorul
tău e faimos?
— Aici, nu, în Anglia, da. A abandonat școala. Nu, m-am
exprimat greșit: a fost dat afară din școală pentru desenele
pornografice pe care le-a făcut pe pereții din closetul băieților. A

6
Restaurant, ospătărie, aici locantă (în hindi) (n.tr.)
urmat cursurile școlii de artă și a câștigat o bursă la Oxford.
Britanicii ăia sclifosiți se așteptau să fie un fel de savant mistic
hindus. De fapt, se spune în articolul ăsta, îl pictează pe Cristos
mai ceva ca pictorii britanici.
— Citește-mi.
— „Arta lui Newton Pinter Xavier reprezintă o explozie a
vinovăției catolice cu efecte devastatoare. El nu pictează, ci mai
degrabă spintecă și eviscerează. Impactul pe care-l au Isușii lui
deformați e mai puternic decât al celor pictați de Bacon7 pentru că
ne parvin fără cadru de referință și nu au nimic recognoscibil într-
un context terestru. Sunt în afara istoriei identificabile. În ceea ce
privește geografia, se situează cu certitudine dincolo de orizontul
acestor insule și, bănuiesc, al subcontinentului indian. Ei
mustesc de sex, erezie și lecturi neselective din psihopatologia
vieții de zi cu zi.”
— Suficient, oprește-te, e prea mult. Lasă-mă să văd pozele.
Editorii s-au gândit să includă și câteva reproduceri ale
tablourilor lui Xavier. Era un Cristos însângerat înfășurat cu
mărăcini de dimensiunea unor traverse de cale ferată, iar chipul
lui părea firav și torturat, pe fundalul stropit cu sânge. Era un
autoportret. Mai erau două nuduri nerușinate, trupuri mătăsoase
și palide, lăbărțate pe o masă din oțel inoxidabil, cu pielea lor
moartă zbârcită în necruțătoarea lumină fluorescentă. Dimple s-a
uitat tăcută la fotografii. Apoi mi-a dat înapoi revista, privindu-mă
chiorâș, de parcă ar fi fost orbită. A spus că el era prea supărat
pentru a mai gândi. E atât de supărat, că vrea să ucidă. Vrea să
facă totul urât. Să omoare lumea. Ea a spus: Cum poți da crezare
unui asemenea om? Cum poți să fii de acord cu el când spune că
oamenii sunt bolnavi și merită să moară?

După o vreme, m-a întrebat dacă aș vrea să-i citesc altceva și a

cotrobăit sub salteaua ei de unde a scos o cărțulie învelită
școlărește în hârtie cafenie, Noul manual-crestomație pentru

7
Francis Bacon (1909-1992), irlandez naturalizat în Anglia, unul dintre cei
mai importanți pictori ai secolului XX (n.tr.)
necreștini: Programa de examen pentru istorie și științe morale. Sub
titlu era numele autorului: S.T. Pânde, profesor de istorie la
Universitatea din Baroda. Ținându-mi cartea în față, a deschis-o
la o pagină unde pusese un semn și am citit câteva rânduri.
— „Fondatorul creștinismului a fost Isus Cristos de la care-și
trage numele, cel a cărui personalitate exaltată și magnetică în
egală măsură a urmărit o agendă radicală care-și propunea să
răstoarne ierarhia socială a lumii. Radicalismul lui, care s-a
manifestat în special sub forma pildelor mistice, poate fi rezumată
cel mai bine de următorul citat atribuit lui: «Nu fi mulțumit de
această stare de lucruri». Avea o limbă tăioasă pe care a folosit-o
împotriva preoților, bogătanilor, politicienilor, cămătarilor,
împotriva evreilor și neevreilor, a prietenilor și dușmanilor. Unii
spun că darul său special era să spună adevărul oricând și oricui.
Alții spun că era blestemul lui. A fost copilul Mariei, soție virgină
și mamă, binecuvântată cu un minunat chip în formă de pară,
căreia adepții i se adresau în felul următor: «Preasfântă Mărie,
Maica lui Dumnezeu, roagă-Te pentru noi, păcătoșii, acum și-n
ora morții noastre. Amin!»
Isus era, printre altele, un vraci fără studii care îi putea vindeca
pe bolnavi cu nimic altceva decât atingându-i cu arătătorul mâinii
drepte. Dacă această pricepere a lui era de sorginte divină sau
provenea pur și simplu din faptul că era adeptul fierturilor de
plante și ierburi este încă subiect de dezbatere. Ce nu se poate
discuta este efectul miraculos pe care-l avea asupra bolnavilor și
muribunzilor. Acesta este motivul pentru care cei bolnavi au
devenit creștini, de asemenea cei săraci. Cu alte cuvinte, cei mai
decăzuți din pătura celor mai de jos oameni s-au convertit la
creștinism pentru că au descoperit în preceptele acestuia
balsamul care contracara modalitățile în care lumea se
descotorosea de ei.”
Acesta era oare stilul profesorului Pânde, m-am întrebat eu, să
scrie de parcă ar fi petrecut zile și nopți cu Isus și Maria, luând
notițe, acumulând informații privilegiate pe care le împărtășea
acum cu noi, norocoșii săi cititori? I-am spus lui Dimple că
profesorul, dacă asta era cu adevărat, nu mi se părea de
încredere, deși avea un stil destul de atrăgător. Am spus că nu era
nimic greșit să nu fii de încredere. Cine era altfel? Oricum, ce era
bine în a fi de încredere ca un câine, un automobil sau un fotoliu?
I-am spus că, în ceea ce mă privește, era în regulă, câtă vreme nu-
și spunea istoric sau moralist. Pe Dimple nici c-o interesa.
Devenise dependentă de povestiri, genul acela de cititor – dacă ar
fi putut citi de fapt – care ura să ajungă la capătul unei cărți. Așa
că mi-am sprijinit viziunea istorică a profesorului Pânde pe piept
și am continuat să citesc.
— „Isus a fost crucificat într-un mod extrem de crud, însă a
murit cu zâmbetul pe buze. Chipul său fericit a avut un mare
impact asupra discipolilor săi la fel ca și miracolele înfăptuite de
el. De fapt, a fost un artist desăvârșit: indiferent de circumstanțe,
el reușea să dea câteva spectacole pe săptămână. O dată a hrănit
cinci mii de oameni cu cinci felii de pâine și doar doi pești.”
Dimple a spus:
— Cinci felii de pâine și doi pești, asta înseamnă că ar fi putut
hrăni cu juma de duzină de pești toți săracii din Bombay, nu, nu,
desigur nu, doar săracii de pe strada Shuklaji. Chiar și-așa, ar fi
trebuit să se nască în India.

S-a dus la fereastră și a scuipat în stradă. Avea arsuri pe

degete, iar unghiile de la picioare erau vopsite în negru, o culoare
de ojă cum nu mai văzusem la nimeni altcineva în afară de ea.
Dimple avea o julitură în formă de lună pe claviculă și-și trăsese
bluza s-o acopere. A rămas în picioare în dreptul ferestrei pentru
un moment, privind în stradă și tot restul vieții și-a amintit felul
cum praful străzii fierbea în strălucirea soarelui, și felul în care
trăia pe-atunci, bordelul cu numărul roșu pe ușă, 007, și baia pe
care o împărțea cu celelalte păpușele, gaura sub formă de alună
din podea pe unde urinau cu toții, inclusiv clienții. Și-a amintit de
femeile cu care lucra, de femeile proaspete și mai puțin proaspete
din tot soiul de orașe și orășele, din Secunderabad, și Patna, și
Calcutta, și Kathmandu, trimise la Bombay să scoată un ban
pentru familiile lăsate acasă, bani pe care familiile nu-i vedeau
niciodată pentru că proxeneții uitau să li-i trimită. Și Dimple își va
aminti că pe-atunci a fost momentul când s-a decis să-și croiască
singură viitorul, când a început să citească, cu capul pe un
șomoiog de paie, sau ciucită, cu picioarele încrucișate, descâlcind
fără grabă literele până când o tăiau durerile de șale sau o biruia
picoteala. Când se trezea, își dădea seama că șederea ei în bordel
se apropia de sfârșit și că, nu peste multă vreme, avea să plece, că
trebuia să se țină de această hotărâre și că acest lucru va deveni
realitate, adică viitorul, numai dacă va insista și a știut că,
indiferent ce se va întâmpla, indiferent ce va realiza sau nu, va fi
mărturie a bordelului.

Oare în acea după-amiază sau în alta a scos la iveală un număr

din Sex Detective, revista de crime adevărate de care Bengali
devenise dependent? A frunzărit-o până a găsit o poveste
ilustrată, Soțiorul afemeiat își primește papara binemeritată. În
prima ilustrație, un bărbat cu bluză înflorată și pantaloni evazați
dăruiește un fir de floarea-soarelui unei femei cu piept generos.
Textul era scris în baloane, ca în comicsuri. Dimple arătă cu
degetul replicile pe care voia să i le citesc.
— „«Ești foarte deștept. Îmi oferi o floare în schimbul florii
tinereții mele.» Repirația lor fierbinte deveni ca una. Își spuneau
din ochi cât de arzătoare le era setea. Prakash și Priya se aruncară
unul în brațele celuilalt pentru a bea din nectarul iubirii.
«Prakash, atingerea ta ațâțătoare îmi excită floarea, te rog atinge
puritatea petalelor cu picăturile tăriei tale bărbătești.» Prakash
atinge buza lui Priya cu degetele trezindu-i la viață întregul trup.”
Am citit pasajul cu o inflexiune cumva involuntară, pe un ton
ironic și cam în bătaie de joc și ea m-a întrebat de ce râd.
— De ce ești atât de serioasă? E o poveste, a fost scrisă de
cineva.
— Poveștile sunt reale. Nu vezi că tipii ăștia se îndreaptă către o
catastrofă? Dă-mi cartea înapoi.
— Nu este o carte.
— Nu?
— Și asta nu e o pipă8.

8
Aluzie la tabloul lui Margitte Ceci n’est pas une pipe (1929) (n.tr.)
 — Suficient. Visezi cu ochii deschiși.

Mai târziu, când somnul mi-a dat târcoale, am visat că merg pe

coridoarele unei case deconectate de multă vreme de la
electricitate. Urmam sunetul apei mergând de-a lungul
coridoarelor întunecoase către o fundătură,
0 cameră unde cineva aștepta în pat. Mi-a trebuit un moment să o
recunosc în forma aceea pe prietena mea de-atâta vreme.
— Povestește-mi istoria morții tale, i-am spus, și te rog, trebuie
să te străduiești, este singura cale să ne putem vorbi unul altuia.
Ea a zâmbit politicoasă.
— Ce? A spus. Nu te înțeleg.
— Zic, fa un efort, un efort.
— Cum dorești, a spus Dimple, asta e casa ta, dar de ce nu
deschizi ferestrele? Ar trebui să aprinzi o lumânare în nopțile cu
lună plină, iar ferestrele să fie larg deschise.
M-am dus la fereastră și m-am uitat afară, către răsărit, și am
văzut că nu funcționa decât un felinar de pe stradă. Un câine cu
un picior rupt șchiopăta agil prin gălbenușul luminii. Strada părea
că se mișcă și mi-am dat seama cu era inundată. Am auzit cum
apa lovește ușor clădirea și am simțit miasma chimicalelor care
pluteau la suprafața ei.
— Fii recunoscător, a zis Dimple, atât de mulți oameni nu au
nici măcar atât. Apoi a adăugat: Am murit în decembrie, la trei
după-amiaza. Oamenii se plimbau agale pe promenadă. O fetiță
întreba: aceea este marea sau oceanul? Iar mama ei i-a răspuns:
bea-ți apa din nuca de cocos, taci din gură o secundă. Băncile
memoriale erau pustii, mai puțin corbii cățărați pe ele. Un cuplu
stătea și se uita la mare. Am observat că femeia era însărcinată și
mi se părea că erau morți, ca toți ceilalți care se plimbau pe faleză,
eu eram cea mai moartă dintre ei și eram acoperită cu sânge, al
meu sau al altcuiva. Marea zăcea printre mangrove murdare și
mi-am închipuit că sunt fluxul care băltea printre stâncile de
lângă Bandstand, un val murdar tivit cu sânge care se retrage și
dispare. Vrei să știi ce s-a întâmplat după aceea? Am murit și
spiritul meu atârnă cu capul în jos într-o peșteră plină de creaturi
care tânjeau să se nască, atârnă cu capul în jos mulți ani sau ore.
Cu multă vreme în urmă pe zid fusese pictat un semn, Pit Loka,
așa spunea și, cu toate că literele se decoloraseră, câțiva dintre noi
planau pe-acolo, de parcă apropierea de aceste cuvinte le-ar fi
garantat reîntoarcerea pe tărâmul celor vii. Dar eu nu pot reveni
decât așa, parțial.
— Sunt fericit că te-ai întors, i-am zis.
— Am fost aici mereu. Ce am făcut? Habar n-am. Oamenii îmi
spun secrete, multe secrete. Sunt drăguți cu mine pentru că le
place de mine și-mi spun la ce să mă aștept.
— Ce-ți spun?
— Același lucru pe care ți-l spun eu ție, că suntem aici, în
apropiere de tine, invizibili, desigur, însă suntem aici.
— Unde?
— Nu am întâlnit pe nimeni care să pună atâtea întrebări, a zis
Dimple și a ridicat privirea către cer, zâmbind. De partea cealaltă
a oglinzii, mâinile noastre se sprijină de geam, încearcă să vă
atingă fața. Numai un voal ne separă de voi, un voal transparent,
la fel de fragil ca acela care te separă de propriile vise. Dacă
dorești să vorbești cu noi nu trebuie decât să-i scufunzi mâinile
dincolo de oglinda apei. Așteptăm un cuvânt de bine, o privire,
ceva semne că-ți dai seama că suntem aici. Dacă-ți afunzi mâna,
ne vei auzi vorbind. Ar trebui să ne asculți, chiar dacă-ți vine
greu, ar trebui să asculți.
 Capitolul 2
Rumi despre codoși
Am auzit fără să vreau o discuție sau, mai degrabă, o ceartă
între un codoș și un bărbat cât o prăjină, cu semnul castei pictat
între sprâncene. Cel înalt purta cizme de cowboy pe care a refuzat
să le lase la ușă. Nu distingeam vorbele proxenetului, dar era greu
să ignori vocea celuilalt bărbat. Acesta-i spunea codoșului că
legile cererii și ofertei se aplicau pretutindeni, inclusiv în haznalele
împuțitei lumi a treia. Te porți copilărește, spunea el. Nu trebuie
s-o iei în nume personal dacă târfele tale sunt nepopulare.
Întreabă-te cum poți remedia situația. S-ar putea ca tot ce-ți
trebuie să fie USP9.
— Controale medicale regulate, acesta e răspunsul, prietene.
Controale medicale afișate pe zid, să le vadă tot poporul, dar
numai dacă sunt negative, desigur.
Proxenetul era un gigant cu fața plină de cicatrice și cu dinți
prea mari pentru buzele sale. Gura îi era deschisă, de parcă ar fi
gâfâit, dar vocea sa era egală.
— Zici despre mine că mă port copilărește? A întrebat.
A folosit același cuvânt hindus pe care-l folosise și celălalt
bărbat, bachpana. S-ar fi putut întinde să-l frângă pe
preopinentul său în două fără efort. Ceea ce l-a oprit era expresia
de pe chipul celuilalt bărbat, care era senin, de parcă ar fi avut o
armă sub cămașă sau cel puțin un cuțit.
— Discuții cu drogu-n sânge, a spus bărbatul când codoșul cu
față de câine a plecat. Avea niște căști atârnate de gât și le puteam
auzi cum pompează în aer o muzică stranie. Am spus ceva, el s-a
supărat și apoi s-a potolit în mă-sa. Vrei să-ți spun ceva? Și-a
coborât ușor vocea, ceea ce nu a făcut decât să-i avertizeze pe
ceilalți bărbați din jurul nostru. A spus: lucrul pe care trebuie să-l
ai mereu în minte este un fapt mărunt, dar extrem de important –
codoșii sunt lași. Codoșii nu fac nici cât o ceapă degerată. Codoșii

9
Unique sellingproposition, termen de marketing, înseamnă promisiunea pe
care o face un produs cumpărătorilor săi. (n.tr.)
fac bani din cei slabi și bolnavi, pe cârca bărbaților și femeilor
părăsiți de voință, care n-ar reacționa și nici nu ar opune niciun
pic de rezistență, pe spinarea celor care-și doresc moartea. Imediat
ce ai aflat asta, că un codoș este un mic ticălos laș, nu mai ai nicio
problemă; poți să-i înfrunți ca un bărbat. Trebuie să te confrunți
cu faptele și un fapt este că viața este o glumă, o glumă proastă
dată dracului sau, mă rog, o glumă a dracului de proastă. N-are
niciun sens s-o iei în serios pentru că, indiferent ce se întâmplă, și
vorbesc serios când spun că indiferent ce, rezultatul e același: tu
ajungi pe orizontală. Vezi care-i treaba? Niciun sens, futu-i.
M-am gândit: încearcă să mă epateze. M-am gândit: chandulis
sunt sclavii pipei care ne micește în ochii lumii și ne face să
recuperăm diferența cu fanfaronade și minciuni. Atunci bărbatul
cel înalt s-a ridicat în capul oaselor și a răcnit peste cameră la
Bengali. El a spus:
— Șefu’, poți să-mi dai și mie un pyali, cândva astăzi? Stau aici
de-o juma de oră și am obosit să aștept.
Cineva a tușit și camera a înghețat. Bengali, fără tragere de
inimă, după cum mi s-a părut, a pus un pyali pe tava lui Dimple.
— Nu cred că ești foarte iubit pe-aici, i-am spus.
— A, mi se rupe, nu vin într-un loc ca ăsta fără protecție. S-a
uitat cu înțeles la geanta lui. Așadar, de pe unde mi-ești deloc?
— Kerala, India de sud.
— Undu gundu land, știu unde este. Ai avut probleme?
— Dacă aș fi făcut greșeala să le vorbesc localnicilor în
malayalam10, aș fi avut.
— Localnici? Ca mine, vrei să spui? Ei bine, nu-ți face
probleme, vremurile se schimbă: voi, ăștia din sud, veți fi în
regulă. Suntem acum pe urmele unui vânat mai mare. Și-a
coborât vocea și a spus: Musulmani.
— Asta e noua strategie care garantează încheierea de noi
prietenii și generează venit?
S-a sprijinit în cot să mă privească mai bine.

10
Vorbită în statul Kerala, a fost declarată limbă clasică de guvernul
Indiei în 2013. (n.tr.)
 — Șeful? Ar trebui să fii atent ce vorbești. Poate că te-ai ghiftuit
cu opiu și nu-ți pasă. Sau poate că vrei să dai colțul și cauți o cale
mai ușoară. Sau poate că ți-e capul plin de pitici ca mie. Zâmbea,
un rânjet larg și superior, iar când și-a întins mâna, strânsoarea
era fermă și umedă. Oricum, numele meu este Rumi. Al tău?
— Dom.
— Cu un nume ca ăsta ai belit-o. Tot ce ai în comun cu tipii
ăștia este fumul.
— Ce muzică asculți? L-am întrebat.
Mi-a întins căștile. Sunetul era înalt, asemănător coloanei
sonore a unui film în care au fost montate la întâmplare diverse
scene, au fost tăiate și derulate în sens invers sau amestecate în
mod deliberat. Se auzeau sticle clincănind, o ușă deschizându-se
cu un scârțâit prelung. O împușcătură. Un copil șoptind: este aici?
Unde-i el? O femeie plângea spunând nahi, nahi11. Se auzea
vuietul apei prăvălindu-se de la mare înălțime. O ușă se închise
scârțâind și cineva izbi o sticlă de gresia de pe podele. Vocea
răstită a unei femei se prăbuși adânc printre octave și apoi se auzi
o împușcătură. Un bărbat mârâi ca un câine. Un copil plângea și
apa clipoci măturând bordul unei bărci sau un corp. O sticlă de
șampanie bubui și se auzi bing-bangul soneriei de la ușă.
Chitarele James Bond se luptau cu orchestrația cowboy a
coardelor. Copilul spuse: E aici. Unde aici? Apoi vocea femeii,
îmbibată de ecouri și whisky, execută o altă prăbușire perfectă și
am simțit o cădere bruscă în capul meu ca un cutremur produs
de vertij. Am auzit sunetul apei, apoi Dimple îmi puse pipa în
mână. Am dus-o la buze și am auzit un bărbat strigând: Monica,
iubito, și m-am simțit atât de amețit, că a trebuit să închid ochii.
O femeie spuse: el este aici? Iar un copil șopti nahi și se auzi o
împușcătură și peste tot se așternu tăcerea. Mi-am scos căștile și i
le-am dat înapoi lui Rumi.
— Bombay blues, a spus el.

11
Nu (în hindi și urdu) (n.tr.)
 Capitolul 3
Vizitele unui pictor
Am citit în The Free Press Journal că Newton Xavier urma să-și
facă apariția în oraș. Va citi din poemele sale și va răspunde
întrebărilor legate de noua sa expoziție din Bombay, prima după
mai bine de doisprezece ani, care urma să fie vernisată chiar în
acea săptămână la galeria Jehangir. Eram încântat de ocazia de
a-i fi aproape. Voiam să văd cum arată. Mi-am amintit tablourile
lui și articolele citite, care-l descriau în fraze înflăcărate sunând ca
niște vorbe de alint. Mulți critici căzuseră de acord că era teribil și
strălucitor, un postmodern subversiv care respingea eticheta de
„postmodern”; un bețiv ale cărui orgii epice erau asemuite
chiolhanurilor iluștrilor săi predecesori, ca de pildă Dylan
Thomas, Verlaine și J. Swaminathan, deși ulterior a renunțat la
băutură după ce i s-a rupt brutal firul și a ajuns la spital; un copil
sălbatic acum în miezul vieții care „a depășit antichitățile
romantismului”, cel puțin în ceea ce privește tandrețea și furia,
toate acestea conform London Review of Books. Daily Mail o afirma
în termeni mai fără echivoc: era „în permanență amețit de
băutură, femei și frumusețe” și „împătimit de artă, egocentric”, era
„nebunesc, de rău augur și scandalos să-l cunoști”. Era monden,
coroziv, fotogenic, precoce și scria poezie. TLS spunea că cele două
volume ale sale, reeditate sub titlul Cântece pentru urechea de
tinichea, erau mai haotice decât picturile sale, deși explorau
aceleași teme, de pildă, lumea ca manifestare a unui intelect
alienat și cele trei religii majore – islam, hiduism, creștinism – ca
argument al alienării. Am studiat cu atenție reproducerile
tablourilor descoperite în reviste, în special seria de Cristoși
hinduși. Pentru aceste picturi își va aminti lumea de el, mă
gândeam, picturile înfățișându-l pe Cristos cu pielea albastră, cu
ochi fardați, de căprioară, și cu semnul castei pe frunte. Cristos
cântând la flaut sau furând hainele unor nimfete locale care se
îmbăiau sau meditând într-o peșteră: stranii portrete în tente
sângerii și gălbui indiene.
 Xavier urma să vorbească la centrul PEN din New Marine Lines.
Astfel că am luat metroul din Grant Road până la Churchgate,
apoi am mers pe jos până la Amfiteatrul teosofic. Acolo se aflau
circa douăsprezece persoane, în așteptare. Ventilatoarele atârnate
de tavan rostogoleau prin sală aerul cald și stătut și praful. Pereții
erau plini cu volume antice zăvorâte în dulapurile cu uși de sticlă.
Nu puteai atinge cărțile acelea care păream gata să se
descompună la cea mai mică răsuflare. Toate cele trei volume ale
Doctrinei secrete12 erau acolo, aranjate pe mesele lungi, în ediții
mici legate-n piele și dezintegrându-se în aerul umed al Bombay-
ului. Am deschis unul și l-am frunzărit repede. O notă biografică
de la final spunea că cenușa doamnei Blavatsky fusese îngropată
pe trei continente. Ca orice autor de talia ei, mort sau viu,
Madame B își drămuise timpul între marile capitale ale lumii.
Portretul ei, care împodobea auditoriul central, era cel mai mare
de-acolo. Bătrâna escroacă pozase cu capul ei mare sprijinit într-o
mână, încercând din răsputeri să hipnotizeze camera fotografică.
Peste buzele ei nu plutea nici cea mai mică fantomă de zâmbet.
Era un decor straniu în care să-și facă apariția catolicul fără
Dumnezeu, Newton Xavier.

M-am așezat pe un scaun de pe primul rând. Era luna mai și

oamenii se răcoreau făcându-și vânt cu ziarul. Am ridicat o hârtie
mototolită căzută pe podea. Era o reproducere alb-negru a uneia
dintre picturile timpurii ale lui Xavier, un Cristos legat la ochi și
sângerând. Stătea cu brațele sale scurte ridicate, iar palmele îi
erau pironite atât de violent pe cruce, că stropii de sânge săriseră
peste privitori. Dincolo de această siluetă desfigurată se vedeau
două trupuri primitiv desenate, un bărbat într-o robă și un nud
de femeie cu o pălărie de vară. Reproducerea era în mare măsură
distrusă și tot ce mai puteai distinge erau sânii imenși ai femeii și
semnătura, Xavier80. Mai era și un poem:

12
Opera fundamentală a Heleney Blavatsky (1831–1891), întemeietoarea
Societății teologice. Prima ediție (1888) a apărut în două volume.
Următoarele două sunt scrise de Annie Besant.
 SONET
Zeu câine, zar an,
trăiește ca Omul, pe veci. Și nimic
nu moare; nici vorbă, îți zic.
Lumea se învârte după plan,

Totul revine și eternă e viața,

fără sfârșit: fie că râzi spui „Pe dracu”,
fie că-i musca aceea, lumina sau ceața,
tânăra nevastă fugită cu bacul,

Totul e viu și va trăi fără moarte

De nu aici, atunci în altă parte.
Așa că… deschide-ți brațele acum,

dă-mi al părului tău parfum,

Îmbrățișează-mă, fratele tău pierdut,
Iubește-mă, să trăim mereu, de la-nceput.

Sonetul avea o legătură misterioasă cu picturile sale.

Reîntâlneam obsesia pentru religie și sex, mândria lui
disproporționată și punctuația excentrică. Am vrut să-l recitesc,
însă o femeie care stătea lângă mine se lamenta cu o voce care
răsună în toată sala: „Foarte rău, foarte rău. Deja a întârziat
patruzeci de minute. Cine crede că e, Rajesh Khanna13?”
Și chiar atunci în fața noastră își făcu apariția un grup straniu:
un bărbat cu părul cărunt îmbrăcat cu o kurta 14 trăgea după el
un alt bărbat cu părul cărunt îmbrăcat cu
0 kurta, amândoi pare-mi-se beți și, ținându-le trena, un servitor
cu o bluză albastră cu mânecă scurtă pe al cărei buzunar de la
piept era cusut cu ață roșie PEN. Cel puțin servitorul părea treaz.
Primul bețiv, Akash Iskai, era un poet și critic de artă al cărui

13
Actor la Bollywood, producător și politician (1942-2012). S-a spus
despre el că este primul supererou al filmului indian, (n.tr.)
14
Veșmânt tradițional în Pakistan, Nepal sau India, constând dintr-o
cămașă lungă până la genunchi și fără guler (n.tr.)
nume apărea deseori prin ziare. Își ajută prietenul să se
prăbușească pe un scaun de pe scenă și se repezi la tribună unde
se lansă într-un discurs lung și neașteptat de coerent despre arta
modernă indiană.
— Xavier și vechii prieteni și colegi din Grupul Progresiv al
Autiștilor au inventat arta modernă în India, își sfârși el spusele.
Folosesc aceste cuvinte intenționat, pentru că asta sunt acești
artiști seniori.
— Pentru numele lui Dumnezeu, îl întrerupse Xavier, nu mă
face pe mine senior, încă nu m-am ramolit. Și nu mai spune că ei
sunt prietenii mei: am luat-o pe căi separate acum multă vreme.
Dacă suntem ceva, atunci suntem vechi adversari.
Poetul păru netulburat de întrerupere. Autiștii progresivi erau
creatori cutezători, spuse el, străbătând tărâmuri unde nimeni
altcineva nu îndrăznea să se aventureze. Au fost cu adevărat
inovatori chiar și atunci când tonul lor era fals și depravat, da,
pentru că erau niște copii pierduți în jungla urbană. A spus
despre ei că sunt niște minunății fără caracter, deși s-ar putea să
fi auzit greșit, poate că le-a spus fără păcate. Moțăiam pe-atunci.
Niște bărbați curajoși, pentru că erau cu toții bărbați, au răsturnat
dictatura academiilor și școlilor de ici și de colea, mai spuse Iskai.
Au făcut totul ca nou, în inimitabilele cuvinte ale lui Ezra, care,
așa cum știu toți poeții, nu este un simplu dicton, ci mai degrabă
un sfat practic. La aceste spuse se auzi un foșnet nefericit.
Simțind că-și pierde publicul, se întoarse către Xavier, care
stătea fără să schițeze vreun gest în scaunul său.
— Poate că ne vei spune ce a determinat despărțirea de grup?
— Culoarea, frate Iskai. Ce altceva? Ne-a adus împreună și tot
ea ne-a destrămat legăturile. Trebuie să spun că totul era într-o
situație și mai disperată pe acea vreme. Hram la JJ School of Art,
învățam să pictez pe numere, mâncam carne moartă de la Royal
School și de la Bengal School și apoi i-am descoperit pe Picasso și
pe van Cogh și Gauguin. Eram tineri, sătui unii de alții. Toate
orizonturile erau larg deschise. Acum, desigur, lucrurile s-au
schimbat. Nu sunt de acord cu ideile lor despre culoare și, nu am
nicio îndoială, nici ei nu sunt de acord cu ale mele.
 Se lăsă o tăcere apăsătoare în vreme ce pictorul, consumat de
explozia sa, se holba fără expresie la publicul său. Liniștea se
extinse până când o mogâldeață din spatele sălii ridică mâna și
Xavier făcu un semn, îndemnându-l pe bărbat să vorbească.
— Școala de artă nu v-a învățat nimic despre culori?
— Cu siguranță, nu, spuse Xavier. Am învățat despre culoare
uitându-mă la flori. Haide să nu mai vorbim despre școală.
— Nu mai puneți, vă rog, întrebări, spuse Iskai, le-am rezervat
un spațiu special în agenda întrunirii. Vom continua în mod
ordonat. Mai întâi, oaspetele nostru de onoare va ține un discurs.
Fiți alături de mine și urați-i bun venit fiului Indiei, Newton
Xavier.
Însă oaspetele de onoare nu fu capabil să se miște din fotoliu.
Servitorul strecură mâinile pe la subsoara lui Xavier și îl ridică.
Nu se întâmplă nimic. Atunci Iskai sugeră ca Xavier să citească
stând pe scaun și servitorul îi înmână o bucată de hârtie. Pictorul
ținu pagina cu o mână tremurândă, în vreme ce cu cealaltă își
ciuguli ochelarii din buzunar, prinzându-i cu două degete ca-n
clește. Părea bătrân și bolnav în stadiu terminal. Nu am fost
singurul care se aștepta să se prăbușească din scaun și m-a izbit
faptul că spectatorii nu erau interesați de poemele lui Xavier sau
de viziunea sa asupra culorii. Erau acolo ca să vadă dacă băiatul
rău al artei indiene se ridică la nivelul reputației sale. Sperau să-l
vadă arzând spontan în fața lor sau în implozie sau murind de
atac de inimă sau sărind din scaun și violând pe cineva din
audiență. Cu cât ar fi fost mai dizgrațios comportamentul său, cu
atât ar fi fost ei mai fericiți. Voyerism la cele mai mizerabile cote,
iar noi ne desfatam cu detaliile: petele de pe kurta lui – băutură?
Sânge? Spermă?, dezgustătorii șlapi de cauciuc, barba țepoasă de
bețiv și ochii lunecoși, fața lui galbenă de mort, minunata
întâmplare că era prea beat pentru a face vreun pas.
— Acum știi ce înseamnă să nu te ții pe picioare, spuse
matroana de lângă mine, cu o șoaptă regizată care străbătu
întreaga sală.
— Madam, te-am avertizat și mai înainte în legătură cu
proastele dumitale obiceiuri. Te rog, păstrează tăcerea sau voi fi
forțat să te scot din sală de-a binelea, spuse Iskai, furios pe
nepusă masă.
Cineva îi puse la îndemnă un pahar cu apă, dar, ridicându-l,
mâna tremurândă a lui Xavier risipi o parte pe masă și el îl puse
la loc fără a-și fi înmuiat buzele. Urma să citească un nou poem,
vorbind atât de neclar, că publicul trebui să se aplece înainte
pentru a-l auzi. Atunci el începu să citească și vocea sa era
blajină, cuvintele, perfect articulate, accentul bine timbrat și bogat
și neutru, nu britanic sau american sau indian, dar divin. Mai
izbitor decât orice era tonul de autoritate supremă. Am simțit
răceala din profunzimea lui, o răceală care m-a făcut să tremur,
în ciuda căldurii, m-a făcut să tremur.

Atmosfera poemului conceput sub forma unor catrene rimate

era aceea a unui tărâm din viitor, cuprins de război sau foame
sau boală, de unde o catastrofă nenumită secerase mare parte din
populația lumii. Pentru a se proteja de invizibilele forțe, națiunile
se scindaseră în state mai mici, fiecare cu guvernul, religia, limba
și obiceiurile lui sociale specifice. Călătoriile între orașe erau
nebunesc de complicate, iar călătoriile între state fuseseră
interzise de toate guvernele. Cetățenilor li se cerea să poarte
mereu pașaportul cu ei. Poemul lui Xavier vorbea despre un băiat
marocan care se îmbolnăvește pe drumul spre școală. Părinții lui îl
internează într-un spital din Fez, iar autoritățile le spun că fiul lor
nu va mai ieși din comă și că orice contact îi va scoate din drepturi
sau îi va trimite la închisoare pentru că erau în afara jurisdicției
lor municipale și încălcaseră legea venind la Fez și că, de fapt,
continuau s-o încalce rămânând acolo. Părinții sunt forțați să-și
abandoneze fiul și să se întoarcă în sătucul lor, unde în scurtă
vreme mama băiatului începe de sufere de agorafobie, iar tatăl
începe să abuzeze în mod sistematic femeile internate în micul
institut de boli mintale unde lucra. Băiatul se trezește într-un oraș
pe care nu-l cunoaște, singur în mica rezervă, în miezul nopții,
numai că nu e noapte defel, pentru că o lumină roșie se revarsă
pe fereastră. El se gândește: „Sunt mort, ca Jed-di, ca Ammi și
Abba. Toată lumea moare și sunt acum în iad din cauza lucrurilor
rele pe care le-am făcut’ Nu știe, dar se însănătoșise. Continuă să
zacă în pat, branșat la o perfuzie cu glucoză și la un monitor. Apoi
vede că lumina lunii devine mai roșie, atât de roșie, încât parcă
însuși diavolul ar fi venit să-i facă o vizită. Băiatul se duce la
fereastră și vede că spitalul e în flăcări. Aleargă de-a lungul
coridoarelor interminabile, în care, își dă el seama, nu se mai află
nimeni, în afară de el. Urmară apoi două catrene care descriau
peisajul, deșertul noaptea și în primele raze ale dimineții,
necesitatea de a găsi apă de băut, cât de ușor de cărat și cât de
eficiente erau poamele și mierea și miraculoasele puteri
terapeutice ale unor varietăți de cactuși. Când poemul revine la
băiat, acesta e aproape ieșit din adolescență. Conduce o bandă de
rebeli nomazi, tineri care călătoresc noaptea și se ascund ziua,
trăind din generozitatea localnicilor. În iarna în care face 18 ani,
el și camarazii săi ajung într-o mică localitate în care băiatul
recunoaște sătucul lui, care căpătase de-a lungul vremii ceva
importanță. De pe un deal, tinerii privesc orășelul adormit, iar
băiatul identifică cimitirul, azilul de boli nervoase unde lucra tatăl
său, brutăria, ceainăria și așa mai departe, străduindu-se din
răsputeri să descopere casa părinților săi. „Să mergem în oraș, să
hălăduim puțin, îi spune camaradul său cel mai apropiat,
aghiotantul său, vom rătăci pe-acolo până o vom descoperi și apoi
ne vom putea odihni o țâră.” Băiatul nu le răspunde. El înțelege
că motivul pentru care nu-și putuse identifica propria casa era că
modesta bojdeucă în care crescuse era acum un conac cu bazin și
grădină și putea vedea chiar jucăriile copiilor risipite pe gazon.
Gașca lui începe să coboare în vale când băiatul se răzgândește.
Vor ocoli orașul și vor călători înainte, spuse el. Poemul se încheia
cu aceste versuri:

Acasă nu-mi doream să fiu

Ce-i aia casă? Doar singurătate știu.
Ce îmi doream era să fiu departe,
Numai acolo nu, ci-n altă parte.

Xavier continuă să vorbească, deși nu mai citea poemul.

 — M-am trezit azi în soarele strălucitor al dimineții, spuse el,
sau poate că s-a întâmplat ieri-dimineață, cine mai știe? Oricum,
m-am trezit sub cerul strălucitor și m-am gândit că pentru unii
dintre noi este o zi minunată. Eu.
— De ce nu ar fi fost minunată și pentru dumneavoastră? Ați
venit în India doar pentru a scăpa de iarnă. Ziarele spun că vă
mutați din Marea Britanie în Statele Unite, ca să deveniți
cetățeanul unei țări bogate sau, aș putea spune, al unei țări și mai
bogate. Unii spun că vă convine exilul.
Era bărbatul mititel din spatele sălii cel care pusese și
întrebarea de mai devreme. Iskai spuse că nu venise momentul
întrebărilor și-i ceru bărbatului să aștepte. Xavier spuse că nu a
pretins niciodată că ar fi un cetățean al exilului. Această
exprimare era prea pretențioasă și mondenă pentru condiția sa,
care era ceva mai puțin dramatică și avea de-a face cu
neastâmpărul său și cu șansa. A spus: Nu a fost nicicând în
intenția mea să devin cetățean al Statelor Unite. Sunt și voi fi în
continuare cetățean de primă mână al propriei mele țări, mai
degrabă decât un cetățean de rang secund altundeva. Ce fac acum
este să înaintez documentele pentru statutul de „străin cu
aptitudini extraordinare”. Este o categorie de vize pe care o
recomand celor care aspiră la cartea verde.
Vecina mea spuse: stai puțin, așteaptă. Își scoase un carnețel și
un stilou din geantă. Fiul meu este interesat să meargă în Statele
Unite să-și continue studiile universitare. Puteți să detaliați cum e
cu viza asta, vă rog? Așteptă cu stiloul pregătit, dar Xavier nu-i
răspunse. Stătea nemișcat, privind sticlos în direcția ei. Se lăsă
tăcerea pentru patru sau cinci secunde. Apoi se auzi un sforăit
înalt ieșindu-i pe gură: ședea drept pe scaun, cu ochii deschiși,
însă adormise. Deodată, mai mulți spectatori începură să
vorbească, având, aparent, cu toții o întrebare pentru Xavier. Iskai
rosti în grabă câteva cuvinte de final, dar un bărbat mai în vârstă
se ridică pe rândul din față și, prin forța voinței sale, se făcu auzit
deasupra mulțimii. Întrebarea sa fu acompaniată de sforăitul
sonor al lui Xavier.
— Forster spune că patriotismul este ultimul refugiu al
oamenilor de nimic. Johnson spune că mai degrabă și-ar trăda
țara decât să trădeze un prieten. Yeates a afirmat că cel mai rău
dintre noi este plin de ardoare împătimită. Picturile
dumneavoastră timpurii evită atitudinile patriniliare în favoarea
unei evocări directe. În această lumină, găsesc că poziția
dumneavoastră împotriva cetățeniei este pur și simplu
neconvingătoare. Dacă cetățenia americană nu contează, de ce n-
o acceptați? De aceea, întrebarea mea are două părți. Nu le
pricinuiți rău celor de-acasă când faceți asemenea declarații? Și,
în legătură cu prima, ați avut vreo poziție în ceea ce privește
recentele evenimente din cel mai planificat stat, Uniunea
Sovietică?
— Newton? spuse Iskai.
Xavier sări în picioare.
— Da, cum vă e vrerea, zise el și se prăbuși iar pe spate în
brațele servitorului care-l depuse încet pe scaun. Apoi adăugă:
Abia acum am aflat ce înseamnă cu adevărat culoarea.
— Ce înseamnă? întrebă scundacul din spatele sălii.
— Ce?
— Ați spus că abia acum știți ce înseamnă cu adevărat
culoarea.
Xavier îl măsură din ochi pentru prima dată pe bărbat.
— Culoarea este o modalitate de a vorbi, nu de a vedea. Poeții
au nevoie de culori, muzicienii la fel. Dar pictorii pot s-o ignore.
Culoarea, dacă nu vă supără că spun asta, este o cârjă, ca
necesitatea unui Dumnezeu. Pentru unii pictori europeni de secol
XIX, absența lui Dumnezeu era la fel de insuportabilă ca și cea a
culorii, foloseau întregul spectru pentru toate flecuștețele fără
valoare, o stradă umezită de ploaie, o casă pe culmea dealului,
bărci pe lac. Îmi pare rău s-o spun, nu are sens ca un pictor din
Bombay sau Delhi sau Bhopal să adopte o asemenea abordare.
Unde este contextul? Dacă vrei să faci ceva cu adevărat
nemaivăzut în acest climat, trebuie să te gândești la indolență și
brutalitate. De asemenea, la comedia involuntară. Dar nu are
niciun sens să vă spun lucrurile astea. Nu veți face decât să le
înțelegeți greșit și să mă citați deformat și vorbele vor sfârși sunând
pompos sau nebunește, ceea ce este, de fapt, același lucru.
 Iskai spuse că întrunirea luase sfârșit. El adăugă că Xavier nu
va da autografe. Mulțumi audienței și le arătă ușa pe unde urmau
să iasă. Oamenii se sfătuiră disperați și nimeni nu se ridică să
plece. Chiar și criticul mai în vârstă de pe primul rând părea
satisfăcut. Xavier nu-i lăsase de izbeliște.

Am rămas pe locul meu. Avusesem o zi lungă și obositoare.

Abia începusem să lucrez la o companie farmaceutică unde treaba
mea era să corectez buletinul de știri al firmei. Era o treabă
respingătoare. Pierdeam ore lungi corectând articole despre marile
beneficii ale antibioticelor cu spectru larg sau despre cele mai
recente cercetări în tratamentul afecțiunilor micotice. Însă slujba
mea mă punea în încântătoarea proximitate a narcoticelor de
mare risc. Aveam acces la morfina controlată de stat, la
barbiturice, la analgezice, opiacee sintetice, la cele mai cumplite
tranchilizante care se obțin cu prescriere medicală. În acea
dimineață, pentru că n-am putut opri la Rashid în drum spre
serviciu, am luat două folii de Prodom din depozit. Era un
medicament miraculos pentru indiferent ce beteșug ai fi avut, trei
pilule și te împleticeai prin zonă de parcă te-ai fi trotilat cu votcă
toată dimineața. M-a făcut să uit că sunt bolnav după opiu. Mai
târziu am oprit la Rashid pentru o oră și am reușit să ajung la
PEN la timp pentru ședința de lectură. Cu tranchilizante și o pipă
de O băgate-n pipotă eram amețit, parcă de gumilastic. Nu eram
la fel de răvășit ca Xavier, dar undeva pe-aproape. Când am
deschis ochii, am văzut că rămăsesem singurul reprezentant al
audienței care încă mai era în sală. Xavier dormea într-un scaun
cu rotile, iar Iskai vorbea cu el pe un ton înfundat și monoton.
Nimeni nu mă observă în afară de Madame Blavatsky, ai cărei
ochi mă urmăreau peste tot prin încăpere.
— Haide, Newton, trebuie să te trezești. Am promis să te duc
acasă într-o singură bucată. Știu că mă auzi, așa că deșteptarea, e
o chestiune de voință.
Când mă văzu ridicându-mă în picioare, spuse:
— Uite, poți să mă ajuți? Blestematul ăla de servitor a dispărut.
Probabil că programul lui de lucru s-a isprăvit. Poți să-l duci pe
domnul Xavier jos cât mă duc eu să caut un taxi?
Am fost de acord, desigur, și am început să împing scaunul în
care zăcea Xavier încă în nesimțire spre ieșire, către poarta
clădirii. Însă când căruciorul se opri, el deschise ochii. Era
seninătatea întruchipată.
— OK, merci. Bănuiesc că Akash te-a lăsat aici să ai grijă de
mine, dar de ce nu cauți un taxi?
— Domnul Iskai a ieșit să caute unul.
— Ar putea dura toată noaptea. Să mergem.
Încă nu eram sigur pe picioarele mele. Iar atunci când am zărit
un taxi cu coada ochiului și m-am întors să-l opresc, inerția m-a
făcut să mă învârt de două ori pe loc. Am căzut ca un sac pe
stradă, lovindu-mă la cot. Paznicul de noapte de la PEN m-a
ridicat și m-a pus în mașină. A făcut același lucru și cu Xavier. I-a
spus șoferului să mă ducă la pensiunea mea din Colaba și să-l
conducă apoi pe Xavier la hotelul său, care era cam în aceeași
direcție. Și așa s-a întâmplat că Newton Xavier a sfârșit prin a mă
conduce acasă. A făcut chestia asta supărat și mi-a ținut un
discurs otrăvit.
— De necrezut. Unde te-a găsit Akash? Abia mergi și el te pune
să ai grijă de mine. Am ajuns să am grijă de îngrijitor. Ce grămadă
de rahat!
— Fă-mă să înțeleg, acum îmi freci mie ridichea?
— Să-ți fie de bine, cretinule.

Se holbă pe fereastra mașinii în vreme ce taximetristul apăsă pe

accelerație, trecând de Hutatma Chowk15 și de șirul de țâțe ale
Florei și ale prietenelor ei, către felinarele cu vapori de sodiu care
luminau șoseaua Colaba, spre ruinele victoriene cocoțate una în
cârca alteia, foste fațade grandioase în spatele cărora colcăie
mizeria, și mai multă mizerie, ulițe pietruite pe marginea cărora
stăteau improvizate culcușuri de carton pregătite de boschetarii
norocoși pentru odihna de peste noapte, în vreme ce apa tulbure,

Piața martirilor, în marathi, situată în sudul Mumbaiului, a primit acest

15

nume în 1960 în memoria victimelor unei demonstrații reprimate brutal

de poliție. în centru e fântâna Flora (n.tr.)
apa rigolelor, kala paani16 verde-cenușie, apa fojgăitoare arsă de
soare bătea în zidurile dărăpănatului oraș. Astfel aș fi descris
călătoria cu taxiul mai târziu, înfrumusețând povestea serii
petrecute cu faimosul bețivan, Xavier, care trăgea satisfăcut câte-
o mică înghițitură dintr-o butelcuță de whisky.
— Ia stai puțin, am zis eu. Parc-am citit pe undeva că te-ai
lăsat de băutură?
— M-am lăsat, m-am apucat, m-am lăsat, m-am apucat. Am un
prieten care spune că niciodată nu te lași cu adevărat, nu faci
decât să iei câte o pauză. A dat din cap politicos și a tras înc-o
dușcă. Apoi, de parcă m-ar fi întrebat despre slujbulița mea sau
despre vreme, a spus: Deci, tu ce iei?
M-am luptat cu mine însumi. Cam o jumătate de minut am stat
gândindu-mă cât de caraghios era să mă jenez să-i mărturisesc
unui bețivan ce droguri băgăm la pipotă. I-am spus și, desigur, a
vrut să meargă la Rashid. Încercase opiul în Thailanda, petrecuse,
de fapt, o lună în Chiang Mai fumând prea mult pentru a-i pica
bine, dar asta se petrecuse cu mulți ani în urmă. Auzise de
văgăunile cu droguri din Bombay și mi-ar fi fost profund îndatorat
dacă l-aș fi dus la khana. Dacă era ceva ce ar fi putut face în
schimb pentru mine, să fiu sigur că s-ar fi achitat de datorie. Și
nu aveam niciun motiv să mă îngrijorez: nu va spune nimănui
despre asta. De fapt, el ar fi avut mai mult de pierdut decât mine
dacă s-ar fi aflat că și-a băut mințile prin cartierele cu lampadare
roșii din Bombay. El putea ține un secret. Problema era: eu pot?
Era târziu, dar știam că la Rashid e deschis și n-a fost mare
brânză să-i dau adresa șoferului și să-l conving să ne aștepte cu
promisiunea unui bacșiș. Pe drum, pictorul continuă să tragă din
whisky fără să mă invite și pe mine să gust și, nu după mult timp,
ne rostogolirăm pe treptele khanei, unde Bengali stătea ciucit
peste un ziar, iar Dimple își pregătea o pipă. Pentru o clipă am
văzut odaia prin ochii unui străin, o imagine tremurândă, părând
16
Apa neagră reprezintă un tabu al hinduismului care interzice navigarea
prin apele mărilor și oceanelor pentru că astfel s-ar rupe ciclul
reîncarnărilor; k.p. au fost numiți și indienii care au migrat în Marea
Britanie din sec. XVII până în sec. XIX. (n.tr.)
să aparțină secolului al XVI-lea. Am stat acolo cu pantalonii mei
evazați și m-am simțit ca un interlop din viitor venit să se holbeze
la săracii și nefericiții care trăiau într-un timp dinaintea
antibioticelor, televiziunii și avioanelor.

Am comandat două pyali și l-am lăsat pe Xavier să tragă

primul. Cine e babacu’? întrebă Dimple, bănuind după maniere și
vocea temperată că vine din Lumea Cealaltă (un loc unde nu se
vorbea sau înțelegea hindi). Dar el îi răspunse cu aceeași
bambayya17 colocvială pe care o folosea și ea.
— Drăguță, nu sunt cu mult mai în vârstă ca tine. Părul meu e
alb și oasele mele șubrede, dar asta pentru că beau. Arăt mai
bătrân decât sunt. În vreme ce tu îți arăți vârsta.
I-am spus lui Dimple că i-a văzut operele într-o revistă, cu
câteva săptămâni în urmă. Ea nu și-a adus aminte, însă Bengali,
da. El a vorbit, deși părea că e adâncit în somn.
— Cristos, spunea Bengali, din sanscritul ghrei, a lustrui, care
a devenit în grecește Hristu, cel uns, care ar putea să însemne că
Cristos este un concept indo-european, cam cum sugerează
pânzele dumneavoastră.
Acela a fost momentul în care Xavier a înțeles că, deși ochii lui
Bengali erau închiși, acesta privea direct către pictor. I-am
reamintit lui Dimple că fusese tulburată de picturile lui Xavier, o
reacție în stare pură, poate cea mai plăcută la care se poate
aștepta un artist. Mă adresasem lui Dimple, însă vorbeam spre
folosul lui Xavier. Mă făleam cu el în fața ei, e-adevărat, dar, de
asemenea, mă făleam și cu ea în fața lui. Noi, dependenții,
semănăm unii cu alții din acest punct de vedere, suntem mereu
dornici să le arătăm civililor relațiile noastre subterane și
priceperea noastră de borfași. Pe atunci, încă îl consideram pe
Xavier un civil.
— Și iată-l acum, în persoană, am zis eu. Nu e incredibil? Acela

17
Numită și tapori, o variantă a limbii hindustani vorbită în jurul
Mumbay-ului, încorporând cuvinte din marathi, konkani, hindi, gujarati
și engleză (n.tr.)
a fost momentul în care Bengali a scâncit în somn și a rostit o
propoziție pe care nimeni n-a înțeles-o. Am auzit doar ultimul
cuvânt: kaun?18
Dimple a dat din cap o dată.
— Nu era nimic de necrezut în povestea asta, spuse ea.
Mi-am dat seama că-l socoteam astfel pentru că vorbeam
englezește, pentru că citeam cărți și pentru că părinții mei
plătiseră pentru educația și întreținerea mea. Pentru mine totul
era surprinzător, lumea era plină de minuni, cel mai tâmpit
eveniment petrecut la întâmplare era incredibil pentru că norocul
meu îl făcuse așa. Pentru oameni ca ea, pentru sărmani, singurele
lucruri incredibile în întreaga lume erau banii și căile misterioase
prin care acționau.

— Are dreptate, spuse Xavier. Numai bogații își pot permite

surpriza și ironia. Bogații râvnesc după înțelesuri. Primul lucru pe
care-l întreabă când se confruntă cu eternitatea este: s-avem
pardon, ce înseamnă asta? Săracii nu pun întrebări sau nu pun
întrebări irelevante. Nu-și pot permite. Tot ce-și pot permite este
un hohot de râs și fantomele. Apoi sunt dependenții, care sunt
diferiți de bogați și sărăcani. După cum știm, dependenții de
sărăcie și dependenții de bani sunt credincioși ideologic lumii în
care trăiesc. Dar mai avem, de asemenea, simpli dependenți, care
sunt dependenți nu de droguri, ci de pierderea de sine și a
compasiunii pe care le hrănesc aceste substanțe. Un dependent,
nu vă fie cu supărare că spun așa, e ca un sfânt. Ce e un sfânt
dacă nu unul care s-a despărțit de bunăvoie, voluntar, voluntar
de zarva și banii lumii? Sfântul le vorbește florilor, unei narcise, de
pildă, și observă auriul din ea. Îi simte parfumul prin propriii ochi.
Da, gândește el, ești muza mea, îmi extrag curajul din îndărătnicia
ta, un strop de apă, o mângâiere a soarelui și iată-te cu minunații
tăi boboci. Lui îi plac florile, dar adoră copacii. Vrea să fie sclavul
banyanului. Vrea să gândească timpul așa cum îl gândește un
copac, un deceniu fiind nimic altceva decât un cerc strâns la
cingătoarea sa. Tăifăsuiește cu păsările și află știrile zilei din
18
Cine e acolo? (în hindi) (n.tr.)
șuierul vântului prin frunziș. Când îi e foame, stă prin pădure
așteptând căderea unui fruct de mango. Ambiția sa este opusul
ambiției. Peste tot și toate, ca toți dependenții, dorește să înece
timpul în uitare. Vrea să moară sau, cel puțin, să nu mai trăiască.
— Îmi trebuie un traducător să te înțeleg, spuse Dimple.
— Cred că și mie îmi trebuie, spuse Xavier, cred c-o să-mi
explodeze țeasta din nou.
— Sfinți și dependenți, am intervenit eu, îmi place ista.
Iar acela a fost momentul în care Dimple puse întrebarea la
care eu nu am putut răspunde mulți ani. Ea întrebă de ce eu,
care puteam citi și scrie și care aveam o familie căreia îi păsa
suficient pentru a-mi plăti studiile, cu, care puteam face tot ce
mi-aș fi dorit, aș fi putut merge oriunde pentru a fi orice voiam, de
ce devenisem dependent? Nu înțelegea chestia asta.
Pe atunci, n-o puteam înțelege nici eu. Nu-mi cunoșteam
suficient de bine obsesiile pentru a-i da un răspuns. În schimb,
am scos morfina farmaceutică pe care o furasem din depozitul de
la birou și mi-am făcut o doză micuță. Xavier a primit și el una.

Când ea bătu ușor muștiucul, el luă pipa și o ținu confortabil,

cum se ține un telescop, cu două sau trei degete. Ea spuse mai
târziu că i-a simțit ochii cum își croiesc drum pe trupul ei și se
odihnesc pe fofoloanca ei și că mereu când trăgea din pipă,
sunetul răsuna în dugheană, iar ea simțea că el îi sugea penisul
amputat, îl sugea într-un chip care i-ar fi putut curma viața dacă
nu i-ar fi rezistat. Ceva mai târziu, ea auzi sunetul apei, apa
curgând, de parcă ar fi fost deschis un robinet pe undeva, mă rog,
nu chiar sunetul apei, ci o voce care imita sunetul apei, o voce
joasă și indiferentă, și atunci înțelese că era vocea lui și că vorbea
cu ea.
— Eunucii obișnuiau să poarte țevuști în turbanele lor, spuse
el, ca un penis portabil care putea fi atașat atunci când voiau să
urineze. Sunt convins că poți obține ceva la comandă, din os sau
plastic dur, cam ca o pâlnie, ceva pe care să-l cari cu tine.
Imaginează-ți că ți-ar fi mult mai ușor. Nu ar trebui să te așezi,
poți sta în picioare să te piși ca un bărbat. Ea observă că ochii lui
se bulbucau ca ochii unui șarpe sau ai unei șopârle, ochi beliți
care nu clipesc sau tremură. Ea înțelese că era foarte important
pentru ea să-și închidă ochii și să respire liniștită. Dar când își
închise ochii îl simți cum o pătrunde în cavitatea anală, o
presiune uscată și supărătoare care îi arunca în minte cuvinte pe
care nu le mai putea smulge: Satan. Shaitan. Shat On. Își
deschise ochii speriată, iar el aruncă în aer atât fum, că ea nu mai
văzu decât trupul îmbrăcat în kurta albă și churidarii19 lui: în
locul unde ar fi trebuit să i se afle capul nu se vedea decât un nor
gros de aburi, de parcă l-ar fi decapitat o sabie în flăcări. Mai
târziu, spuse ea, veni momentul în care începu să se roage și
rugăciunea care se ridică de pe buzele ei nu era musulmană sau
hindusă, ci creștină, și ea și-o spuse în engleză: „Svântă Mărie,
mama Duomnului ruagă-te pentru nuoi, păcătoșii, acum și-n uora
muorții nuastre”.

M-am trezit în miez de noapte. Ora stingerii la pensiunea mea

era 12.30 și oricum era timpul s-o ștergem. Dar Xavier voia
biryani20 și chebap, pe care spera că Bengali va fi atât de amabil
să i le aducă de la Delhi Durbar care avea deschis peste noapte.
Voia mai mult whisky și, probabil, o altă pipă. Când m-am ridicat,
s-a ridicat și Dimple. Xavier a întrebat-o de ce pleacă. Îi era frică
să stea cu un moșulică? Ea mi-a spus atunci să plec înainte. Avea
să rămână să închidă ea bodega.
Taxiul încă aștepta în stradă și l-am luat să mă ducă acasă, în
Colaba. În camera mea care dădea în stradă mirosea a camfor
după încercarea de cu seară de a scăpa de țânțari. Am deschis
fereastra și lumina lunii mi-a inundat patul, și biroul, și oglinda
(singurele obiecte de mobilier pe care le aveam) de parcă aș fi
aprins o veioză. După cum aveam obiceiul, m-am întins pe spate,
cu mâinile incrucișate pe piept. Am adormit și m-am trezit brusc și

19
Pantaloni strânși pe corp purtați în Asia de Sud și de femei, și de
bărbați (n.tr.)
20
Fel de mâncare cu orez, ouă, legume, pui și condimente, importat în
India de călătorii musulmani (n.tr.)
am descoperit că lenjeria mea era umedă și aveam o rană între
picioare. Am încercat să opresc sângele cu mâinile, dar mi-a
îmbibat pantalonii și s-a prelins în pantofi. Am adormit cu pantofii
în picioare, m-am gândit eu prostește, pipăind crusta de sânge
închegată pe coapsele mele. Am privit pe podea, însă acolo nu era
nimic decât raza lunii și praful. Mă întindeam orbește după telefon
când m-am I iezit. Se făcuse amiază și stăteam în aceeași poziție
în care adormisem. Deși dormisem zece ore, eram obosit și
transpirat. Am făcut un duș și apoi mi-am luat prânzul la comun.
Mi-am spălat rufele și m-am întors în camera mea, unde mi-am
aranjat și rearanjat lucrurile pe birou. Pe la patru după-amiază nu
mă puteam gândi la nimic altceva și eram gata să ies pe ușă când
administratorul pensiunii mi-a spus că e cineva care vrea să mă
vadă. În foaier, cum pretențios i se spunea acelui hol, în realitate
întunecos și sufocant, se afla Akash Iskai citind un ziar. Purta un
tricou albastru gata să se destrame de atâta spălat și pierduse
ceva din aerul de muzicant hindus pe care-l avusese la
evenimentul lui Xavier. Poetul aflase adresa mea de la paznicul
centrului PEN, care-i spusese că eu și Xavier împărțiserăm un taxi
la plecare. Iskai presupusese că prietenului său îi era bine, dar
acum știa că nu era defel adevărat. Xavier dispăruse. Nu era la
hotel și nici nu apăruse la conferința de presă de la galerie unde
urma să fie vernisată noua expoziție. Unde era? Știam? Iskai se
simțea responsabil pentru dezastrul ultim care-l lovise pe bietul
om. El ar fi fost învinuit dacă s-ar fi întâmplat ceva, pentru că
evenimentul de la PEN fusese ideea lui și el strânsese fondurile
pentru a finanța vizita lui Xavier la Bombay. M-am gândit la ceea
ce spusese Xavier cu o noapte înainte, că nu dorea să se afle de
experiența lui cu opiul. Și m-am mai gândit eu, Xavier este om de
lume. Ar fi greșit să nu-i oferi minimul de respect pe care-l dai
unui adult, ceea ce însemna să-l las să stea pe picioarele lui,
chiar dacă dă cu fundul de pământ, dacă asta e ceea ce vrea. I-am
spus lui Iskai că Xavier mă lăsase mai întâi pe mine la pensiune și
plecase către hotelul său din Colaba, că părea în regulă când ne-
am despărțit. Și, desigur, nu mi-am notat numărul taxiului, de ce
aș fi făcut-o? Iskai a plecat neliniștit, iar eu m-am dus la Rashid.
 Khana era plină, dar Dimple nu era acolo și nici Xavier. Am
cerut un pyali și l-am fumat încet, pe locul lui Dimple, unde
pregătea pipa Pagal Kutta21. Era cel mai incompetent angajat din
întreaga khana. Pipele lui ardeau prea repede și prea puternic.
Mai rău chiar, te grăbea să termini ca să poată fuma el resturile.
Dar modul în care trăgea din pipă era cel care-i adusese porecla,
pentru că pufnea și sforăia ca un câine nebun. Am suportat pipa
făcută de el și poveștile lui Rashid în vreme ce o așteptam pe
Dimple. Rashid vorbea despre ultima crimă a lui Pathar Maar.
Dăduse lovitura cu o noapte înainte, prea lărziu ca ziarele să
apuce să publice amănunte. Omorâse o mamă și pe copilul ei care
dormeau sub podul de pe Strada Mare. Zdrobise capul femeii cu o
piatră din pavaj, apoi luase copilul de glezne și-l izbise de un zid.
Dormeau și alții în apropiere, dar n-au auzit niciun țipăt. Abia
când s-a trezit unul dintre ei să-și facă nevoile au fost descoperite
crimele.
— Pathar Maar este o marionetă a Congresului, spuse Rashid.
Este punctul culminant al campaniei Garibi Hatao22. Ce vrei să
spui, Bengali?
Când el izbucni în râs, i se alăturară și alții, cei care umpleau
pipele, clienții, chiar și Bengali râdea, deși era limpede că nu toată
lumea îi înțelesese gluma: unii dintre criminalii ăia patentați și
dependenții din bodegă nu știau dacă fusese prin 1978 sau 1975,
cu atât mai puțin amănuntele politicii guvernamentale. Dimple
veni o oră sau cam așa mai târziu și Rashid îi spuse ceva care o
făcu să-și lase capu-n jos și să treacă direct la lucru. Iar când eu I
am întrebat pe Bengali despre bărbatul îmbrăcat într-o kurtă albă
care venise în khana cu două nopți înainte, mă privi indiferent, de
parcă n-ar fi avut nici cea mai mică idee cine era, cu atât mai
puțin despre ce vorbeam.
Ziua următoare am decis să rămân acasă, însă seara m-am

21
Câinele turbat (în hindi) (n.tr.)
22
Să abolim sărăcia, campanie susținută de Indira Gandhi în pragul
alegerilor clin 1971. Este un slogan folosit și de fiul său Rajiv Gandhi.
(n.tr.)
întors la khana. Acolo, pe podea, fumând o pipă cu Pagal Kutta,
era Xavier. Kurta albă căpătase culoarea rumegușului, dar barba
sa era potrivită și era proaspăt tuns. De fapt arăta mai proaspăt
decât avea dreptul să fie. Dimple dispăruse din raza mea vizuală.
I-am spus lui Xavier că Iskai bătuse drumul să mă vadă, că
oamenii erau îngrijorați din cauza lui. Unde fusese?
— Am testat marfa pe strada Shuklaji. Akash nu are niciun
motiv să-și facă griji. Expoziția mea va fi inaugurată mâine. Voi fi
acolo la patru ace, să vrăjesc presa. Spune-i să-și țină cumpătul.
L-am întrebat din nou unde dispăruse. El mi-a spus: pot să-ți
iau un pyali din excelentul produs al domnului Rashid? Dacă
Baudelaire și-ar fi extins cercetările sale paradiziace 23 și în
domeniul opiului, al acestui opiu în particular, cred că acesta ar fi
câștigat fără probleme primul loc. Și nu fac vreo speculație
prostească. După cum v-ați dat deja seama, sunt un mare
bețivan, și în calitate de bețivan vă asigur că opiul acesta este
superior, în mod consecvent și consistent superior. Xavier era
beat, dar nu atât de beat ca să aibă nevoie de scaun pe rotile. Mi-
a mulțumit pentru ajutor, a plătit și pentru pipele mele și a părăsit
khana într-o manieră respectabilă.
Cam o zi după, am întrebat-o pe Dimple dacă știa pe unde
bântuise Xavier. Ea mi-a spus că fusese cu ea la bordelul hijra.
Dar nu a vrut să vorbească despre el. În limba noastră, cuvântul
pentru rău și haos este același, a spus ea, a vorbi despre rău
înseamnă a-l invita în viața ta. Nu l-a mai pomenit defel pe Xavier,
nici chiar în discuțiile cu mine.

Dimple s-a ținut de cuvânt și nu a vorbit despre ceea ce se

întâmplase. Dar nu l-a uitat pe omul cu ochii holbați ale cărui
gingii însângerate și transpirație de whisky o făcuseră să trăiască
superstițioasa senzație că în camera aceea intrase diavolul. După
ce eu am plecat, și Bengali a ieșit să cumpere de mâncare, au
rămas singuri în khana cam jumătate de oră. Ea și-a făcut de
lucru pregătind un pyali, însă el și-a preparat opiul de unul
23
Charles Baudelaire (1821-1867) a descris în Les Paradis Artificiels (1860)
efectele hașișului și ale opiului, (n.tr.)
singur. O făcuse cu gesturi de expert, bătând pipa când era gata
de fumat și oferindu-i ei primul fum. Era ca și cum ea ar fi fost
clienta, și el, servitorul pipei. I-ar fi plăcut, cum lui? De nu s-ar fi
simțit atât de controlată de celălalt. În vreme ce ea încă fuma, el
luă pipa de la ea și își puse muștiucul, încă umezit de buzele ei, la
gură, ochii i se fixară pe pântecul ei, iar ea simți de parcă o
penetra prin haine sau de parcă ar fi adormit într-un oraș neștiut
și ar fi fost trezită în palme de un străin, un bărbat căruia nu-i
putea vedea chipul, care-o pătrundea fără milă și care nu dădea
atenție rugăminților ei de a folosi un lubrifiant. Nu se simțise
nicicând atât de dezgolită, nici chiar în bordel.
De îndată ce se întoarse Bengali, ea plecă acasă. Ajunse repede
la colțul străzii, apoi întoarse pe Hijde ki Gully, unde depăși
numărul 007, apoi se opri simulând că vrea să cumpere paan24 și
se uită în urmă să vadă dacă nu fusese urmărită. Doar după
aceea îndrăzni să intre în blocul unde stătea. Cină și se spălă.
Schimbă șalvarii cu un sari și-și dădu o tușă de culoare cu rujul.
Se pudra când intră Xavier. Își alese cel mai neconfortabil scaun
din casă, un fotoliu roz de plastic, pentru copii. Lakshmi îi aduse
o bere și înainte să ia o înghițitură comandă alta. O întrebă pe
thailandeză cât l-ar costa să petreacă noaptea într-una din
cămăruțe. Cu sau fără o fată? întrebă thailandeza. Fără, spuse el,
și thailandeza îi spuse primul preț care-i trecu prin cap, 300
pentru o noapte. Și cât ar fi cu o fată? întrebă el. La care
thailandeza spuse 600. Așadar, o cameră costă cât costă și o fată?
Thailandeza îi râse-n față. El arătă către Dimple și spuse: O iau
pe-asta. Dar spune-i să-și pună o burkha pentru mine. Ar trebui
să le obligi pe toate să poarte burkha, ai face o groază de bani.
Thailandeza râse iar. Xavier îi spuse să îmbrace jumătate din fete
cu burkha și jumătate cu sari și să vadă ce preferă clienții. Nu
aruncă nicio privire către Dimple cât timp pălăvrăgi cu
thailandeza.
Aceasta îi spuse să pregătească un cubicul. Dimple îl alese pe
cel mai puțin izolat, pe cel mai apropiat de intrare, vizavi de
Preparat psihoactiv și stimulant din frunză de betel combinată cu nucă
24

de areca și tutun conservat (n.tr.)

camera thailandezei. Puse pe pat un cearșaf nou și goli găleata de
prezervative uzate și mucuri de țigară. Apoi așteptă în vreme ce
Xavier și thailandeza continuară să discute afaceri în hol, o
conversație ciudată pe care ea o asculta cu groază.
— Ia un eunuc cu penis, dar fără testicule, spunea el, o
operație care, după cum știa thailandeza, se făcea la prețuri
derizorii, care putea fi făcută de fapt cu puțină cheltuială; ia-l, și
aici e cel mai important aspect, mărește impactul dotării de bază,
penisul fără testicule, cu o pereche de țâțe de bună calitate, cu cât
mai barosane cu îi.it mai bine. El îi spunea thailandezei că ar
trebui să investească într-o nouă procedură chirurgicală numită
silicon, cu ajutorul căreia putea crea o nouă generație de randi cu
sâni și penis. Pentru un astfel de randi ar fi putut dubla prețul pe
care-l cerea de obicei, ba chiar l-ar fi putut tripla. Și-ar fi putut
amortiza investiția în două luni, poate mai repede, și după aceea
ar putea merge pe profit pur. Thailandeza nu mai râdea demult
sau râdea prea ușor pentru a putea fi auzită. Cel mai probabil,
asculta foarte atentă și-i va repeta întreaga istorie lui șefu’,
proprietarul bordelului și al curvelor. Dimple zăcea în pat,
ocupând cât de puțin spațiu putea și încercând să nu adoarmă,
dar era târziu și ea era obosită.

Se afla pe un culoar care se întindea și se curba întocmai ca un

drumeag de țară. Singura lumină era produsă de dungile subțiri
de lumină albastră strecurate pe sub ușile pe lângă care trecea.
La stânga ei era un zid, iar la dreapta erau uși, un șir nesfârșit de
uși, fiecare cu o dungă albastră dedesubt. Auzea când și când
voci, dar cel mai des auzea un pleoscăit sau murmurul unui corp
voluminos de apă și știa, fără să-i fi spus nimeni, că trebuie a
continue să meargă, că ar fi o greșeală să se oprească să vadă ce
se ascunde în spatele ușilor amplasate la distanțe neregulate, dar
de aceeași dimensiune și formă. Nu contează, se auzi spunându-
și, nu mi se poate întâmpla nimic mai rău. Toți cei care m-au iubit
au murit și eu însămi sunt, de asemenea, moartă. Simți o
singurătate atât de insuportabilă la acest gând, că se opri și
deschise o ușă la întâmplare. Camera era enormă, ocupată în
întregime de un bazin plin cu apă albastră. Își dădu seama că apa
era foarte rece din pricina condensului care se formase pe gresie și
a aerului de gheață. În jurul bazinului era o bordură, dar era prea
îngustă pentru a putea merge pe ea. Încăperea avea ziduri care se
înălțau atât de sus, încât nici nu putea vedea tavanul. În partea
îndepărtată distinse o făptură stând pe margine, cu picioarele în
apă. Nu-i putea vedea chipul, însă zări capătul aprins al țigării pe
care-o fuma și se gândi că-i miroase a tutun cu aromă de
cuișoare. Închise ușa și plecă, iar sunetul propriilor pași i se păru
straniu. Se gândi: Mă topesc pas cu pas. Apoi deschise ușa unei
camere identice cu un bazin în care cineva înotase recent. Pluteau
o ceață fină deasupra apei și resturi de alge. Era rece și cineva
chicoti, însă, când încercă să străpungă cu privirea întunericul
din celălalt capăt al camerei, nu văzu pe nimeni. Apoi observă
formele din apă și se aplecă să vadă mai bine. La fundul bazinului
dormeau siluete rotunde, cu cozi lungi și, pe când ea le observa,
una dintre ele se desprinse de grupul de frați și se repezi către ea.
Atunci, ea făcu un pas în spate când capul unui bătrân ieși la
suprafață.
Domnule Lee? spuse ea.

Și se trezi alături de Xavier care încă dormea. Își făcu o baie,

mâncă micul dejun și ajunse la amiază la bodega lui Rashid. Când
Xavier veni și el acolo, cam pe la două, sectorul ei era aglomerat,
așa că merse la al lui Pagal kutta. Se comporta de parcă n-ar fi
cunoscut-o. Fumă un pyali și mâncă prânzul în bodegă. Apoi ieși
să se tundă și să-și aranjeze barba. Bărbierul îi arătă un hamam,
câteva cămăruțe înșirate pe marginea drumului unde-i dădură o
coajă de săpun, o găleată de apă călâie și un prosopel destrămat
din bumbac. Plăti patruzeci de paisa 25 pentru baie și ieși de-acolo
simțindu-se curat, în ciuda hainelor jegoase de pe el. Se simți
suficient de bine să hoinărească o vreme. Se gândi să-și cumpere

25
Unitate monetară în unele provincii indiene, care valorează a suta parte
dintr-o rupie. (n.tr.)
un tricou și niște jeanși dintr-una din prăvăliile de pe Strada
Mare, așa că dădu colțul la capătul străzii Shuklaji. Apoi, luând-o
agale pe Delhi Darbar, îi mirosi a mâncare și uită de cumpăratul
hainelor: tânjea după o băutură. În fereastra unui magazin zări
oglindit un bărbat jerpelit cu o kurta soioasă și se împiedică ușor.
Văzu oale de biryani, și muște, și grămezi de balegă de cal. Se
apropie un bărbat cu o cruce dublă de care atârnau ochelari de
soare din plastic și clipsuri pentru păr aranjate în forma
aproximativă a unei crucificări. Văzu un bărbat conducând repede
cu ferestrele mașinii ridicate, iar pe bancheta din spate, o fetiță cu
li lintea sprijinită de geam. Văzu oameni mergând către el
ținându-se pe după umeri și un bărbat care căzu iii stradă, cu
buzunarele goale scoase în afară și o gașcă de băieți pufnind o
dată cu un cântec transmis la radio în care cântărețul imita un
câine. O femeie cu o bluză galbenă și o fustiță își făcea machiajul
într-o bucată de oglindă. Ținea ciobul ca pe un cuțit. Când trecu
pe lângă cușca ei, ochii lor se întâlniră în oglindă. Ea făcu un
semn din cap către el, și el se îndreptă către cușcă. Ea se întinse
printre barele cuștii și-l apucă de mătărângă. Mâna ei era mică,
strânsoarea foarte puternică, iar șirul de brățări din sticlă verde
de la încheietură clincăni ca niște clopoței când începu să-i
maseze penisul. El o întrebă unde ar putea găsi un magazin de
vinuri și ea-i dădu drumul. Fără vin. Acesta e un oraș musulman,
babuji26, la ce te așteptai? Când se îndepărtă, ea strânse pumnul,
se apucă de cot și-și țuguie buzele către penisul lui. Un bărbat
care stătea în apropiere de cușca ei râse. Xavier trecu de un
cinematograf al cărui zid de la intrare era pisoar public. Cumpără
un bilet și intră în sală chiar când începea o secvență muzicală.
Un bărbat îmbrăcat în costum de matador se răsucea într-o
colivie de păsări gigantică. Era melodia pe care-o auzise ceva mai
devreme, în care un bărbat gâfâia ca un câine. Matadorul își
scoase haina și strigă: „Monica”. Xavier se gândi la sfinți și îl
umplu deodată o puternică emoție asemănătoare exaltării sau
fricii. O femeie alunecă pe o balustradă până pe un ring de dans.

26
Titlu onorific similar lui sir în India (n.tr.)
Un cadru plin de emoție artistică al chipului ei filmat între două
sticle. Ținea sticlele ridicate la nivelul feței, și Xavier se ridică și
ieși în bătaia soarelui și luă un taxi către Chowpatty. În restaurant
găsi o rezervă unde o chelneriță îl servi cu whisky și-i turnă o
bere. Erau multe mese acolo și toți cei care stăteau acolo la băut
erau bărbați. Pe o scenă pricăjită, o femeie într-un sari din șifon
dansa pe o melodie confuză. Nu-și putu da seama dacă era jazz
sau muzică hindustani clasică. Femeia își mișca șoldurile, dar nu
picioarele. Ținea mâinile în sus și privea podeaua de parcă ar fi
fost tâlhărită. Grimasele ei dădeau de înțeles că încearcă să-și
amintească ceva foarte important, ceva care i-ar fi putut salva
viața. Bețivii îi dădură hani, dar nu erau suficienți pentru că ea
încă nu-și putea aminti acel lucru important. Când se isprăvi
melodia ea își lăsă mâinile în jos și părăsi scena. Cineva aplaudă.
Târziu, în seara aceea, Xavier se întoarse la 007, ajungând
acolo înainte de Dimple. Îi spuse thailandezei a i trimită aceeași
fată îmbrăcată la fel și apoi luă o bere cu el în cămăruța unde-și
petrecuse noaptea de dinainte. Când Dimple sosi, se schimbă și se
spălă, apoi o pătrunse din răsputeri, ea stând deasupra,
sprijinindu-se în brațe pe saltea și cu hainele suflecate la brâu.
Mai târziu o futu din nou și strigă ceva poate în franceză, sau
italiană, o limbă europeană, alta decât engleza, țipând aceleași
două cuvinte din nou și din nou, Sa Crenaam. Cămăruțele de
lângă ei erau ocupate, de o parte de thailandeză, de partea
cealaltă de Lakshmi. Aceasta bătu din palme într-un salut
chakka27 atunci când el ejaculă, pentru că durase atât de mult. Îi
gratulă zgomotos, pe Dimple pentru energia ei, iar pe Xavier
pentru tehnica sa.

Se trezi brusc, cu senzația că uitase ceva. Știa că era târziu

pentru că lumina de noapte era aprinsă în camera centrală. Era
singură pe saltea. Apoi observă o siluetă inertă pe podea. Aprinse
veioza și-l văzu pe Xavier, complet îmbrăcat, cu spatele sprijinit de
ușă. Lumina roșie a lămpii de veghe așternu crestături de bici pe
chipul lui când îi vorbi. Ea se gândi: „Parc-ar fi nebun”.
27
De eunuc, bisexual sau hidja (în hindi) (n.tr.)
 — Găsește-ți un sfânt patron, îi spuse el cu o voce dogită, ca de
câine. Cu toții avem nevoie de unul, iar unii dintre noi, de doi sau
de mai mulți. Nu spun că sfântul te va proteja, ar putea totuși,
însă problema este de companie, ca să nu mai vorbim de liniștea
sufletească, de care ai nevoie.
— Și eu am nevoie de protecție, spuse Dimple.
— Atunci ascultă cu atenție. Îți sugerez să te gândești serios la
sfântul patron al amputaților, Anton de Padova, și la egumenul
Anton, care e și el sfântul patron al animalelor. Amputați și
animale, iată o asociere care depășește pura ordine alfabetică, ești
de acord? Îți sugerez, de asemenea, serviciile sfintei Agnes din
Roma și ale lui Thomas d’Aquino, care, prin realizările lor mici și
mari, depinde de punctul tău de vedere, sunt sfinții patroni ai
castității. Care nu ar trebui să-ți dea prea mari bătăi de cap, deși
ar trebui, dacă înțelegi ce vreau să spun. Între cei doi, cel mai
bine ar fi să pariezi pe Agnes, care este sfânta patroană a orfanilor
și a virginelor. Poate că ar fi interesant în ceea ce te privește să afli
că sfinții patroni care te protejează de tentațiile sexuale sunt
femei, Măriile din Edessa și Egipt, Maria Magdalena și Maria
Magdalena dei Pazzi, Angela de Foligno, Margareta din Cortona,
Caterina din Siena și Pelagia din Antiohia, care s-a martirizat
singură la cincisprezece ani cu ajutorul unei scări, a unei case și a
unui mic batalion de soldați romani. Apoi îl mai avem pe
Maximillian Kolbe, sfântul patron al dependenților de droguri și al
jurnaliștilor. Cel mai important dintre toți, în cazul tău, este
Dismas, care ți-ar fi în mod special de ajutor ție și celor din jurul
tău: este sfântul patron al criminalilor și al târfelor. Preferații mei
sunt Martin de Tours și Monica, doi dintre sfinții patroni ai
alcoolicilor, și dintre ei aș alege-o de fiecare dată pe Monica.
Martin este, desigur, și sfântul patron al alcoolicilor pe cale de
reabilitare, fațetă a personalității sale pe care vreau s-o examinez
peste câteva zile. Tereza d’Avila este preamărită pentru poezia ei,
deși prea încărcată după gustul meu. Însă ea este, de asemenea,
și sfânta patroană a durerilor, de cap și trupești, și cineva către
care ai face bine să-ți îndrepți rugăciunile. Ți-l recomand, de
asemenea, și pe tizul meu, Francis Xavier, sfânt patron nu doar al
statului Goa și al Japoniei, ci și al navigatorilor și al pribegilor.
Există douăzeci și cinci de sfinți patroni ai căsătoriilor nefericite,
inclusiv Hedwig, Margareta cea Desculță și Thomas Morus, dar
numai un sfânt patron al căsătoriilor fericite, Valentin. Învață-i pe
dinafară pe sfinții săracilor, pentru că sunt o groază, cu toate că
insuficienți, Filomena, Giles, Martin de Porres, Nicolae din Mira,
Laurențiu, Anton din Padova, I ordinând din Castilia și Zoticus din
Constantinopol. Și, până la urmă, vei avea nevoie de serviciile lui
Ezekiel Moreno, sfântul patron al bolilor peste care dau fumătorii
și, desigur, Ulric, sfântul patron al morții fericite, care este cel pe
care ți-l recomand cel mai puțin acum.
 Capitolul 4
Lecțiile de viață bună
ale domnului Lee
O dureau umerii și spatele și se trezea uneori în suferință, se
trezea prea devreme și thailandeza îi făcea masaj cu ulei, îi
spunea să mănânce mai mult moong, îi spunea că duhănea prea
din cale-afară. Domnul Lee îi zicea: „Fă exerciții, fă o plimbare pe
plaja de la Chowpatty, e vreme bună de ieșit, privește marea,
pentru că asta e tot ce poți face, ai fi nebună să înoți, e atât de
murdară”. O însoțea uneori. Se îmbrăca, își punea pălărie, șosete,
mocasini englezești din piele argăsită – pentru o plimbare pe plajă.
Și avea cu el și un baston, cel mai elegant obiect pe care îl văzuse
ea vreodată, lemn lucios de culoare întunecată cu un mâner din
jad sculptat în formă de cap de câine. Se plimbau bucurându-se
de o atenție neîntreruptă pe stradă. Amândoi. El era străin,
refugiat din China continentală, și ar fi putut fi amândoi tată și
fiică, semănau atât de mult.
O dată, el a vrut să oprească la Rajasthan Lassi pentru un
milkshake de chikku28. Se așezară pe trepte la Brilliant Typing
Shorthand Institute și priviră forfota străzii, fa se mulțumea să
privească și să asculte, iar domnul Lee, înțelegând-o, nu spuse
mare lucru. Milkshake-urile le fură servite în pahare înalte
îmbrăcate cu un șervețel roz, iar ea bău jumătate dintr-o
sorbitură, apoi își dădu seama că ar fi trebuit să dea șervețelul
deoparte, să-l țină într-o mână și să bea cu paiul cum făceau
celelalte femei. Ea le copie, bău cu înghițituri mici și se șterse la
gură. Îi privi pe oameni mergând acasă de la serviciu sau la
cursurile serale organizate de Colegiul Wilson, părinții și bunicii și
copiii, familiile extinse reunite care veneau la plajă de cine știe
unde și nu coborau niciodată din mașinile lor. Ei comandară
gustări prin fereastra noilor mașini Ambassador sau Fiat și
mâncară rapid, apoi comandară mai mult. Ea se uită la ei de
28
Fruct al pomului peren numit și sapodilla, cultivat în mari cantități în
India (n.tr.)
parcă ar fi fost și ca la cursuri, o studentă de colegiu făcând studii
de teren pentru un curs despre Moravurile și Obiceiurile Clasei de
Mijloc indiene. Sau un curs de Dragoste părintească, gândi ea, în
vreme ce milkshake-ul se covăsea în gura ei, iar imaginea unei
femei îi veni fulgerător în minte și dispăru. Avea foarte puține
amintiri despre mama ei, însă erau vii și avea să le poarte cu sine
tot restul vieții. Își aminti o femeie înaltă, rugându-se într-un
templu, sariul ei având exact aceleași umbre de roșu ca și
kumkum29-ul din părul ei negru. Dar femeia se ruga și în biserica
secretă de acasă. Femeia se ruga în hindi și în engleză.
Rugăciunile în hindi erau rostite cu voce tare, însă cele în engleză
erau ascunse de restul lumii, șoapte către dulapul ei din
bucătărie, unde era biserica ei. Femeia era foarte săracă, însă
purta șalvari apretați și sariuri și, în fiecare dimineață, în părul ei
apăreau flori proaspete de iasomie. Dimple își amintea că părul
femeii era des și foarte lung. Îi plăcea mirosul femeii, de lemn și
lapte și lână veche, și își mai amintea că pielea ei era de culoarea
laptelui. Dar își amintea apoi sunetul clopotelor, clopotele morții,
și de vaierele femeii. După aceea, femeia încetase să mai poarte
roșu; purta doar alb și își acoperea chipul cu sariul. A încetat să
mai vorbească, chiar și cu Dimple, apoi a dat-o. Aceasta era cea
mai limpede amintire dintre toate, fața umilă, înfricoșată a mamei
sale când o încredințase pe Dimple preotului.
În drum spre plajă trecură pe lângă o berărie și auziră o bătaie
metalică, insistentă. Bărbații frecventau barul la toate orele din zi
și din noapte și se opreau la taraba cu paan de alături, de unde-și
luau Deșteptătorul special cu doza sa de cocaină brută care putea
ține un bărbat treaz toată noaptea sau, cel puțin, așa ziceau unii
dintre clienții lui Dimple. Fă-ne niște palang tod1, îi spuse ea
tejghetarului, care le dădu două Deșteptătoare speciale înfășurate
în hârtie de ziar. Apoi trecură pe lângă grilajele din fier forjat ale
Colegiului Wilson și se îndreptară către plajă, unde cârduri de
oameni se plimbau pe nisip sau leneveau pe întuneric sub copaci.

Pudră rituală folosită în India ca marcă religioasă sau socială. Este făcut
29

din cucurmă sau șofran (n.tr.)

Se opriră lângă apă și mâncară paan, stropind cu sos nisipul și
râzând sau scrâșnind din dinți. Paan-ul era astringent și dulce și-i
amorțea gura și-i aduse un licăr de bucurie în ochi. Bărbații se
uitau la ea ca de obicei, zăbovind cu privirea pe prospețimea ei, pe
pielea ei albă și ochii negri și la frunzele roșii de henna desenate
de la arătător până la încheietură. Strânsoarea părului va slăbi și
se va opri pentru a-l strânge într-un coc, iar admiratorii săi se vor
opri și ei atenți la toate mișcările ei. Ei vedeau sănătate și bună
dispoziție în rotunjimile ei și ceva mai mult, o detașare calculată,
profesională în ochii ei, un fel de luciu premeditat al dinților și al
pielii. Și un fel de atenție crescută, un freamăt de interes care
plana peste chipurile hoinarilor de pe plajă, revenind apoi de la
bărbați la ea.

Sânii ei erau mai plini, iar spațiul dintre picioare se vindecase

de multă vreme, devenind o cicatrice, dar durerea de spate și de
coate era ceva nou. O simțea în fiecare clipă, o jenă amorțită chiar
și când nu era nicio durere. Thailandeza îi făcea masaj, o oră cu
perdeaua trasă, primul lucru dimineața, înainte de sosirea
mușteriilor. La drept vorbind, durerile erau tot mai mari. Se trezea
înțepenită, atât de amorțită, că nu simțea nimic în vârful degetelor
de la picioare. Stafia unei dureri o bântuia în oase toată ziua. Era
irascibilă și preocupată și clienții plecau la altcineva. Câțiva dintre
obișnuiții ei continuară s-o vadă, dar o făceau de parcă erau
datori să se achite de o obligație conjugală.
Așa îl cunoscuse pe domnul Lee. Venitul ei scăzuse și
thailandeza o duse la el. La prima oră, spuse thailandeza, ceea ce
însemna undeva în jurul prânzului. Fură nevoite să ajungă acolo
devreme, altminteri el nu ar fi deschis ușa. E un chinezoi, zise ea,
de parcă asta ar fi explicat totul, toate ciudățeniile din
comportamentul domnului Lee. Dimple își spălase părul și își
dăduse cu ruj. Obișnuia să poarte pantaloni pentru că-i
permiteau să meargă ceva mai țanțoș sau să se întindă pe
canapea cu picioarele desfăcute sau să se cocârjească precum
codoșii sau să urce într-un copac dacă așa-i venea. Îi permiteau să
acționeze ca un bărbat când dorea. Dar în acea zi purta șalvari
bine apretați, iar gulerul camisolei de deasupra lor era larg
deschis la piept. Apoi își pusese papucei cu toc scund și o pereche
de cercei rotunzi din argint în urechi. Era o imagine tradițională:
Nargis, în afara ecranului, cam în epoca Raj Kapoor. O fată
indiană cumsecade mergând să se întâlnească cu mai vârstnicii
familiei. Îmbrăcată așa, aproape că o credea și ea. Se gândi:
hainele sunt costume sau deghizament. Imaginea nu are nimic
de-a face cu adevărul. Și ce-ar fi adevărul? Tot ce ți-ai dori să fie.
Bărbații sunt femei, iar femeile, bărbați. Toți sunt orice. Se gândi
ea: cu cine semăn? Semăn cu mama mea? Semăn cu mama sau
cu altcineva? Nu avea nicio idee și pentru asta era
recunoscătoare. Uitarea era un dar, un talent care trebuia
cultivat.

Copacul era un peepal30 foarte bătrân, cu cârpe zdrențuite

atârnând de crengi, fâșii strălucitoare de mătase și crepdeșin. Era
un banal copac indian, dar împopoțonat cu cârpe părea o raritate
de import. La poalele lui era un altar cu tămâie îngrămădită în
jurul unei farfurii pline de portocale. Tot acolo era o cutie în care
fuseseră arse pătrățele de hârtie colorată. Se aflau pe o alee
lăturalnică din apropiere de strada Shuklaji, un loc pentru
familiile refugiate din China și Birmania, două sau trei generații
locuind în cămăruțe meschine care dădeau către o curte. Merseră
direct la o cameră din fundul curții, singura cameră cu
încuietoare la ușă. Thailandeza se așeză în fața vizorului de la ușă
ca să poată fi văzută fără probleme și apoi ciocăni. Dimple auzi un
strigăt din stradă, o voce bărbătească rostind un cuvânt
englezesc. Paper. Sau: papa. Thailandeza ciocăni iar și primul
gând al lui Dimple când el deschise ușa nu a fost chiar un gând,
ci un cuvânt, bătrân. El o ignoră pe thailandeză și vorbi doar cu
ea. Nee ho ah? Apoi, o frază mai lungă pe care nu o putu urmări.
Ea spuse:
— Nu puteți vorbi în engleză, vă rog?
— Tu nu chineză?

30
Smochin considerat sacru de către budiști (n.tr.)
 — Nu, familia mea este din nord-estul Indiei.
— OK, nord-est, înțeleg. Foarte aproape de China, FOARTE
aproape.
— Nu știu exact de unde. Am crescut în Bombay, aici, pe strada
Shuklaji.
Thailandeza spuse:
— Leeji, venitărăm pentru ajutor. Are dureri. Poți să-i dai
niscaiva opiu?
Înăuntru, se așezară pe un pat jos acoperit cu rogojini de
bambus. Le oferi ceai fără lapte sau zahăr, un lichid de o culoare
ruginie, cu un gust pe care ea nu putu să-l identifice, cu iz de
pământ prăfos ca florile sau ierburile uscate. Camera era
întunecoasă și ordonată, toate ferestrele erau închise, mai puțin
un luminator montat la baza acoperișului îmbrăcat cu țiglă. Când
ochii ei se obișnuiră cu întunericul, văzu doi bărbați adormiți,
unul pe un prici improvizat alăturând paturile, sau poate că nu
dormeau, nu mișcau și nici nu vorbeau, dar ochii lor erau
deschiși, fără să vadă nimic. Erau numai ochi, de parcă fețele li s-
ar fi năruit în jurul gurii. Domnul Lee stătea pe podea, pe un
scăunel împletit din bambus și-și sorbea ceaiul. Ea nu mai văzuse
o cameră ca aceasta. Toate obiectele din ea erau așezate la nivelul
podelei și erau vechi și erau frumoase. Ei îi plăcu lemnul
strălucitor al biroului, pus pe un suport croit dintr-un lemn și mai
întunecat la culoare. Avea blat rabatabil, nu și picioare. Dulapul
era orizontal și una dintre laturi putea fi folosită pe post de masă
sau suport. Era o cameră pentru păpuși cu mobilă pentru păpuși.
Domnul Lee înșurubase țigara într-o șipcă și scutura cenușa într-o
farfurioară pe care scria CINZANO, avea pleoapele grele; pentru
un moment păru că uitase că ea și thailandeza erau în încăpere.
El spuse: Căldura este prea mult. Bea ceai, este cel mai bun
lucru, mai bun decât băutură rece când tu ești însetat. Ținea
sipca țigării ca pe-o pensulă și o răsucea când punea întrebări.
Mai luase opiu înainte? Știa că gustul era foarte amar, suficient de
puternic să o îmbolnăvească? Era ideea ei sau thailandeza era cea
care voia s-o facă să fumeze opiu? Cum o chema? Da, îi răspunse
ea, la nouă ani, când au tăiat-o; știa că are gust rău, dar durerea
era mai rea; ea era cea care dorea să ia opiu, thailandeza nu avea
nimic de-a face cu cât de mult și-l dorea; Dimple, ca pe actrița din
filmul de succes Bobby, care era mai tânără și mai drăguță decât
ea.

Domnul Lee stătea pe podea cu picioarele întinse în față. Nu era

decât o singură lampă care ardea în cameră, lumina ei galbenă
sclipea pe capul lui chel și pe maioul curat. Puse la fiert mai
multă apă pe sobița cu gaz și le turnă în cești, refolosind frunzele
pe care le drămuise dintr-o cutie de tablă. Într-o altă cratiță fierse
niște lapte. Se mișca lent, conform unui scenariu prestabilit, astfel
că nu risipea niciun gest. Dintr-o cutie de tinichea scoase un
cântar minuscul și un bol. Puse o bilă neagră și lipicioasă pe
platan, o cântări, rupse o bucățică din ea, o cântări din nou și îi
puse bila în palmă. Îi dădu laptele încălzit într-un recipient de oțel
și îi spuse să pună bila pe limbă și să o înghită repede. Făcu exact
așa cum îi spuse. Durerea dispăru într-un sfert de oră, înlocuită
de opusul ei, ceva învăluitor care-i spunea că era iubită, nu,
adulată! Lira adulată și nu era singură.

În acea noapte i se făcu rău, vomă repede și repetat, atât de

repede, încât era aproape o plăcere. Avu multe vise, vise separate
care părea să se petreacă simultan sau era oare un singur vis
care s-a întins în toate direcțiile pe aproape întreaga durată a
nopții? A visat o casă în care nu locuise niciodată și o familie pe
care n-o cunoștea, împrejurimile nu-i erau cunoscute, dar știa că
erau pe undeva prin Bombay, poate pe Malabar Hill sau Breach
Candy sau Marine Drive, sau Cuffe Parade, un cartier unde
locuiau bogătanii, pentru că toți cei pe care-i visă erau bogați.
Avea prieteni pe care-i chema Queenie, Devika și Mallika. Era
simpatizată de profesorii ei pentru că se descurca în clasă și, din
același motiv, nu era simpatizată de colegii ei. Era deseori fericită.
Chiar și în visul ei știa că era fericită pentru că era studentă și
lectura era ocupația ei principală. Cartea ei favorită era o
antologie subțire de profeții ale unei călugărițe care scria în
konkani, caligrafiind câte ceva zi de zi. Umpluse caietele cu
scrisul ei ordonat și aruncase la coș mare parte din ceea ce
scrisese. Nu rezistaseră decât trei caiete acestei autocenzuri.
Numele călugăriței era sora Remedios și, după moartea ei, scrierile
fuseseră publicate în konkani de mănăstirea unde viețuise și se
prăpădise. Ediția lui Dimple era o traducere în engleză care
apăruse două decenii mai târziu. Cartea era înspăimântătoare nu
din pricina nesfârșitelor descrieri ale măcelăririi civililor și
sinuciderii în masă, ci din pricina desenelor senine care o
însoțeau reprezentând flori, copaci și păsărele. Desenele erau
risipite la tot locul, mici schițe pe care pe-alocuri călugărița le
atașase cumva, chiar dacă în mod criptic, de viziunile catastrofice
pe care le descria; însă de cele mai multe ori nu exista nicio
legătură cu nimic. În vreo optzeci de pagini sora Remedios descria
o lume în ruine, desfigurată de viituri și inundații, o lume în care
„orașe găunoase s-au ridicau și s-au prăbușit într-un val de
ciment, iar copacii stăteau răsturnați cu rădăcinile în sus,
păsările cădeau ca pietrele la pământ, în vreme ce luna era
înghițită de-o crăpătură apărută în pământ, bătrânul pământ care
se făcea fărâme”. Scrisese la timpul trecut, de parcă teribilele
scene descrise de ea se întâmplaseră deja, de parcă ar fi fost
martore mii, sute de mii de suflete blestemate și numai ea, sora
Remedios, s-ar fi reîntors în viață pentru a-i vorbi lumii despre
moartea ei. Sora nu spunea care fusese cauza cataclismului, nici
dacă a fost produs de război sau de alte cutremure planetare
nenaturale; dar scenele de sinucidere erau descrise cu fidelitate.
Cartea se termina cu două pagini în care descria un puț imens
plin de sânge negru, bulbucat la suprafață de mici bășici de gaz
otrăvitor. O întreagă armată de stafii se lupta să bea din puț, însă
mereu când una dintre ele reușea să atingă cheagul sângelui un
călău cu glugă descăpățâna tânguioasa creatură cu o singură
lovitură amplă. În felul acesta, stafiile își pierdeau țeasta, fără a
pieri însă. Una singură dintre ele reuși să ajungă în puț și să bea.
Când stafia își ridică gura sa neagră și uleioasă către Lună, urlând
de fericire, Dimple își recunoscu propria față oarbă și apoi văzu
chipul acoperit de glugă al călăului și-l recunoscu și pe acesta. Și,
cu toate că știa că doarme, că profeția surorii Remedios era
inventată de aceasta și că lumea era la fel de întreagă cum fusese
dintotdeauna, ferocitatea viziunilor ei o făcu să scâncească în
somn.
Către dimineață căzu într-un somn și mai adânc și se trezi
târziu, obosită, cu un gust rău în gură, resturi dulcege și amărui
ca apa pani puri. Se spălă și thailandeza n dădu bani pentru haine
noi, însă chiar pe când pleca sosi un client de-al ei obișnuit cu
două cutii de mithai31. Era seth32 într-un magazin de sariuri pe
strada mare și de aceea toată lumea îl striga Seth. Lakshmi
spunea că și familia lui îl striga Seth. Ea spunea că răspundea la
acest nume de atât de multă vreme, încât probabil își uitase
numele real. Seth voia să bea câteva sticle de bere și-și îndesă în
gură bucăți de caju sărat, izmenindu-se cu cât de mulți bani va
cheltui la nunta fiicei lui. Totul fusese aranjat, spunea, și voia să
sărbătorească. Îi ceru să i-o ia franțuzește, nu să i-o scuture cu
mâna, apoi vru să stea tologit și să-și bea berea privind-o cum
dansează pentru el, simulând că-i cântă melodii de la radio. Când
îl spălă cu buretele, el își curăță mâinile și pântecele, atent să nu
rămână vreo urmă de-a ei. Era ritualul pe care-l urmau toți
clienții ei căsătoriți. După ce plecă, ea mai trase o porție de somn
foarte adânc și se trezi târziu seara, iar ziua următoare durerea
reveni și era ca și cum nu ar fi scăpat niciodată de ea și nici nu
avea să scape. Urma să facă o vizită la domiciliu. Un client arab o
sunase pe thailandeză. „Trimite-o pe Dimple”, spusese el. Voia ca
ea să rămână peste noapte la hotelul lui din Colaba, o clădire
nouă pe una dintre ulicioarele din spatele Taj-ului. An de an,
arabul venea la Bombay în sezonul musonului ca să vadă ploaia
care nu ajungea în țara sa. Nu avea mari așteptări în privința
serviciilor ei, preferând s-o vadă întinsă în pat, cu fața în jos, în
timp ce el se freca de ea, amândoi complet îmbrăcați. Dădea
bacșișuri mari și nu-și putea permite să se dea bolnavă. Se
întoarse la prăvălia domnului Lee. Începuse să-l viziteze de câteva
ori pe săptămână. Păstra o rezervă de opiu de mestecat în cazul în
31
Dulciuri asortate în Asia de sud pe bază de lapte, zahăr și faină, la care
se adaugă diferite ingrediente: fructe, rădăcini, nuci, fistic etc. (n.tr.)
32
Comerciant, bancher (în hindi)(n.tr.)
care nu ajungea la khana și a fost ușor să capete obiceiul opiului,
pentru că asta e, un obicei, ca baia de două ori pe zi sau
mâncatul legumelor.

Ea învață să împartă viața cu durerea. Era mereu acolo, în

umerii și spatele ei. Opiul o reducea la ceva cât de cât suportabil,
dar se trezea în dureri. Apoi, într-o dimineață, luându-și pipa de la
domnul Lee, descoperi că brațele ei deveniseră mai lungi. Era
sigură de asta, brațele ei erau disproporționate față de restul
corpului. Se duse la un medic adevărat din Colaba. Luă un tren
către Churchgate și apoi un taxi de la gară până la cabinetul lui.
Era vorbitor de engleză, cu o diplomă obținută la Londra și cu un
al doilea cabinet în Worli. Camera lui era plină de cărți în rafturi
cu uși de sticlă. A ales un cărțoi negru și masiv cu indentații pe
marginea paginilor și, după câteva minute de citit, i-a spus că
lungimea brațelor era o schimbare biologică produsă de castrare.
„Ai fost castrată atât de tânără, așa că au avut loc câteva vârfuri
de sarcină hormonală în fiziologia ta. Cumva, creșterea brațelor a
fost o compensație pentru profunda schimbare pe care ai suferit-
o, probabil cea mai profundă schimbare pe care o poate suporta
trupul omului în afară de moarte”, îi explică el. Ea se gândi: „Nici
că-mi pasă. Câtă vreme nu las urme cu nodul degetelor pe podele
nu-mi pasă. Ce dacă mâinile mele sunt mai lungi! Îmi va fi mai
ușor să fac pipele de opiu”. Ea gândi: „Asta e un fleac, încă una
dintre schimbările corpului cu care trebuie să mă obișnuiesc, așa
cum au dispărut mărul lui Adam și mustața și venele de pe brațe.
Unde s-au dus?” Când îl întrebă pe doctor, acesta nu avu
răspuns. Dădu din cap politicos și-i scrise nota de plată. Doctorul
purta ochelari cu rame din aur și, de fapt, nici n-o consultă. N-o
atinse defel, nici măcar nu-i scutură mâna, de parcă ar fi
cunoscut-o, ar fi știut unde locuiește și ce făcea să-și câștige
existența, și cantitatea exactă de opiu pe care o lua zilnic, și chiar
dacă nu emise nicio judecată morală în legătură cu viața ei,
făcuse o evaluarea medicală sau personală, pe care avea tot
dreptul de pe lume s-o facă. N-o atinse, dar își spălă mâinile în
chiuveta de lângă biroul său. Era ca un bhai33 de pe strada
Shuklaji: nu punea mâna pe bani sau maal34. Nu-și murdărea
mâinile decât atunci când trebuia. Îi dădu o notă și îi spuse să o
ducă secretarei de la intrare. Îi plăti bătrânicii din antreu, plăti cu
bani gheață, plăti pentru cele cincisprezece minute din timpul
omului mai mult decât ar fi câștigat ea într-o noapte întreagă. Se
gândi: nu a făcut altceva decât să se uite într-o carte. Mă întreb
cu cât m-ar fi taxat dacă m-ar fi atins.

Khana domnului Lee supraviețuia în afara obișnuitelor rețele de

cerere și ofertă ale străzii. Era locanta domnului Lee, tărâm de
legendă, bârlogul chinezesc cu pipe străvechi, unde clienții nu
erau bine-veniți. Pătuiele din lemn erau înghesuite ca priciurile
din buncăr, fiecare pat cu o pipă, fiecare pipă cu o tavă. Fumătorii
se îngrijeau singuri de propriul pyali. Ușa era mereu închisă și,
pentru că erau puțini clienți, poliția nu se obosea să ceară bacșiș
pentru gustări. Doi sau trei chinezi între două vârste sosiseră în
jurul prânzului, își fumară porțiile și plecară fără să spună prea
multe. Nu era interesat să-și lărgească afacerile. Câștiga suficienți
bani să se țină cu opiu și mâncare – cât mai mult din primul și
suficient din a doua – și nici nu-și dorea să facă mai mult. Când
rămâneau singuri, îi plăcea să deschidă cutiile lui de tablă și să-i
arate relicvele adunate de-a lungul lungii sale vieți, într-un plic
avea un vechi buletin de identitate englezesc. Imaginea era
șifonată și ștearsă, dar înscrisurile erau încă lizibile. Ea îi citi
numele încet: învăța englezește de una singură.
— Lee ka see.
— Nu, spuse el. Lee Ka Tsay.
Ea citi cu voce tare anul în care se născuse el, 1929, și
provincia, Canton. Fusese ofițer în armată.
— Armata greșită, îi spuse el. Eu de partea greșit război. Știi tu
de ce? Pentru că pierdem. Dacă pierzi, ești greșit.

Ea dori să știe cum e să pierzi dintr-odată un război și o patrie

33
Frate, fecior, în sens larg (n.tr.)
34
Marfă (în hindi) (n.tr.)
și să călătorești multă vreme și să ajungi într-un loc unde nu te
cunoaște nimeni. El îi spuse că era de parcă. Îi fi murit sau ai fi
paralizat, un eveniment catastrofic căruia nu era nimeni pregătit
să-i facă față, oricât de puternic și antrenat ar fi fost. Ea spuse că
îi plăcea orașul pentru că era mare și pentru că erau acolo mulți
străini e are se împrieteneau. Că el avusese noroc s-o ia de la
capăt într-un loc nou. El ridică scurt din umeri, gest infinitezimal
care-i trădă ei amploarea exactă a nenorocului său. Iar ea înțelese
că, în vreme ce amintirile pe care el le avea despre casa lui
fuseseră șterse de vreme, tot ce-i spunea el despre India trăda o
neplăcere profundă.
— Aici totul prea repede, prea zgomotos, prea nebun. Indienilor
nu le pasă de trecut, le pasă doar de acum. Ei prea obosiți de
gândul la mâncare să se gândească la mâine. Deci? Faci ce-ți
place. Îndrăznește să visezi, îndrăznește să visezi. Trebuie te
rostogolești ca bulgărele de zăpadă, altfel nu devii mare.
El trebui să-i explice lui Dimple ce era un bulgăre de zăpadă.
Într-o ladă găsi o uniformă și ea-i spuse s-o pună pe el. Avea guler
mare și epoleți înguști și medalii pe piept; i se potrivea și, cu
chipiul pe cap, părea alt om. Se împlinise, de parcă devenise mai
tânăr și mai înalt. Ea văzu tresele de pe uniformă și înțelese că
fusese un om important.
— Ieși cu uniforma aia și fetele te vor plăti, spuse ea.
Surâsul lui era timid, un pâlpâit anemic și timid, ca fantoma
unui surâs petrecut cu multă vreme în urmă.

Îi luă ceva să-și ia inima-n dinți, să pună întrebările care-i

fuseseră puse de atâtea ori. Cum au făcut-o? Cât de mult a durut-
o? A răspuns pe un ton firesc, de parcă ar fi vorbit despre o
tunsoare sau despre o excursie cu școala. Asta l-a impresionat pe
Lee mai mult decât dacă ar fi plâns sau ar fi blestemat. Băieților
mai mari le tăiau doar testiculele. Castrare. Foloseau cuvântul
englezesc, în cazul ei: castrare și montare.
— Aveam nouă sau poate opt ani, zise Dimple. Era la un an
după ce am venit la Bombay, la bordel. A fost chemată o femeie, o
daima faimoasă, Shantibai. Cântec, dans și whisky. Apoi daima
mi-a spus să invoc numele zeiței și mi-a dat un sari roșu. M-a
obligat să beau whisky. Nu-mi plăcea gustul, dar am băut. Mi-au
dat opiu. Apoi patru dintre ei m-au țintuit la podea. Au folosit o
bucată frântă de bambus ca să-mi prindă penisul și testiculele
ținându-mă la pământ. Bambusul era atât strâns, că nu am simțit
nimic decât după aceea, când au turnat ulei încins peste rana
mea. Atunci am simțit durerea, dar și altceva, ceva ciudat. Eram
sigură că durerea mă va elibera. Uleiul ardea, dar asta era bine
pentru că însemna că hemoragia se va opri în scurt timp.
— Nu te-au dus la doctor?
— Puteam cere un doctor, îi spuse ea, dar nimeni nu respectă
nirvana doctorilor pentru că ești anesteziat și primești
medicamente. Nici nu-ți riști viața.
Lee îi puse alte întrebări.
— Mama mea m-a dat unui preot, care m-a adus aici Li 007 și
m-a vândut thailandezei. Aveam șapte sau opt uni. Nu-mi
amintesc prea multe despre mama și despre viața pe care am dus-
o înainte de a veni aici. Nu vreau să-mi amintesc.
— Cel mai bine. A uita e cel mai bine.
— De ce să-ți amintești și să te întristezi?
— De ce să-ți amintești când oricum memorie al tău e greșit, ÎN
ÎNTREGIME GREȘIT.
— Da, cel mai bine este să uiți.
— Asta am spus.

El o duse în Chowpatty să ia un milkshake de la Rajasthan

Lassi sau un kulfi35 la Cream Center și un sandvici de pe plajă.
Era decembrie, acea parte a anului pe care el o îndrăgea cel mai
mult. El spunea: „Acest Bombay? Frumos numai două luni pe an,
decembrie și ianuarie, i estul timpului nu e loc pentru ființe
umane”. Dădu din cap către împrejurimi, ca să-și întărească
afirmația. Era o zi de lucru, dar plaja era aglomerată: bărbații se
plimbau fără țintă și câinii străzii se încovrigaseră sub copaci. Ici-
colo erau lămpi aprinse unde comercianții vindeau alune, tamarin
glasat sau își masau clienții pe cap cu ulei de cocos. Un băiețel
stătea îngropat în nisip. I se vedeau doar capul și picioarele.

35
Desert din lactate înghețate, specific indian (n.tr.)
Lângă el era o batistă cu o colecție jalnică de monede. Ochii
copilului erau închiși și murmura ceva. Domnul Lee își înfipse
bastonul în nisip și se uită la luminile din apropierea liniei
orizontului, o linie vălurită pătată cu argintiu și albastru, parcă
trasată cu pulverizatorul. Pe cer, o lună gălbejită, ca un ochi pe
jumătate închis al unei păsări de pradă, și nu se vedea nicio stea,
nici măcar una nicăieri. „Unde au plecat toate stelele? Se întrebă
el. Cum vor putea naviga vapoarele fără să se ghideze după stele?”
Și apoi își aminti că stelele erau moarte, moarte de multă vreme, și
că nu trebuia să aibă încredere în lumina pe care o împrăștiau,
era falsă, dacă nu o minciună pe față, și în orice caz inadecvată
scopului ei care era de a ilumina răul pe care-l făceau oamenii. El
se gândi că văzuse o joncă de cel puțin o sută de metri lungime,
cu nouă catarge și imense pânze albe, urmată de o flotilă de
ambarcațiuni mai mici, corăbii de aprovizionare, cisterne cu apă,
barcaze transportând cai de cavalerie și rapidele bărci ale patrulei
de coastă. Știa jonca și-l știe și pe proprietarul ei. În amurg,
luminile navei celei mari răsfrânte de apă erau violete pe violet și
el se gândi că, dacă ar aștepta suficient, una dintre
ambarcațiunile mai mici l-ar putea lua cu ea. Nava era departe de
casă, dar părea în stare bună, plutind sigur pe ape, atât de
aproape că îi putea vedea greementul. Este amiralul eunuc, Zheng
He, îi spuse el lui Dimple, marele navigator chinez musulman, și a
venit să mă ducă acasă. Apoi auzi tobe, tam-tamuri, și se gândi la
vraci, iar imaginea măreței jonci se pierdu în ceața violetă. Auzi
foșnetul valurilor și pe cineva înjurând în hindi. Pizda mă-tii,
spuse vocea aceea. Sau poate că rostise numele cuiva, Marky Chu.
Lee îi zise lui Dimple că era bolnav. Îl zgâria ceva în gât și nu voia
să meargă la spital pentru că nu avea niciun rost, știa ce are.
Spunea că avea nevoie de opiu pentru calitățile sale analgezice,
așa cum avea nevoie și ea. Avea o întreagă listă de dureri și
suferințe. Era o legătură între ei, înșiruirea durerii. În chin, spuse
el, ca și cum ar fi o țară. Ca și cum el ar spune, sunt în Spania.

El spuse că o va învăța lucruri importante, începând cu cel mai

important dintre toate, modul corect de a prepara ceai și orez, în
așa fel încât ceaiul să nu fie prea tare, iar orezul prea fiert. El
spuse: vrei să faci mâncare, uită cum o fac indienii. Sistemul
indian este asemănător celui american, totul gătit excesiv. N-au
subtilitate. A trimis-o să cumpere caracatiță. Ea a adus
tentaculele într-o pungă cu gheață și le-a tăiat în felii subțiri, în
unghi ascuțit. Puse apoi caracatița feliată într-o cratiță cu ghimbir
și ceapă verde și adăugă pastă de fasole neagră. El îi spuse să lase
puțin flacăra să atingă caracatița, apoi să o servească la masă, dar
ea lăsă mâncarea să fiarbă preț de cinci minute bune până când
carnea deveni tare și cauciucată. Ai fiert-o prea mult, îi spuse el.
Proverb chinezesc vechi: nu trebuie să-ți scoți izmenele ca să tragi
un pârț. Ăsta-i felul lui de-a vorbi, se gândi ea. Decretează de
parcă fiecare lucru pe care îl spune e ultimul cuvânt care poate fi
spus despre subiect. Vorbește în proverbe. Nu pot da nicio replică.
Lee o învăță să prepare pipe pentru că lui i se părea chiar și
asta prea greu de făcut. Curând el va deveni un bătrânel plăpând
și va trebui ajutat să mănânce și să-și Iacă nevoile. Va sfârși într-
un spital, se plângea el, la mila indienilor. Voia să dea mai
departe experiența lui, așa cum era, câtă vreme mai era în stare s-
o facă. Îi spuse că lucrul cel mai important era să nu te grăbești;
că a face pipa trebuie să-i ia mai mult decât s-o fumeze; că graba
se întorcea împotriva rostului pe care-l avea opiul. Răbdare,
spunea el. Fii răbdătoare. Nu ești răbdătoare, nu ești bună. O
învăță cum să stea, cum să se așeze astfel încât să-și țină capul la
nivelul umărului ei drept. Îi spuse să-și închidă ochii câteva
minute înainte de a lua pipa și cum să se încline la lampă când,
primul lucru de dimineață, aprindea lampa. Ea se gândi: numai
că asta este o chandu khana36 și noi fumăm opiu. Noi nu ne
rugăm, noi ne drogăm. Dar îi urmă povețele și-și începea ziua cu
câteva minute de reculegere, ținând pipa în poală.
O învăță ceva chineză. Ho leng ah și ha tho, astfel că ea putea să
se ciorovăiască cu vânzătorii din prăvăliile chinezești unde o
trimitea să cumpere legume și pește. Ea îi spuse că în hindi „cât
face”, kitna, suna cam ca în cantoneză, kay dow cheen ah, mai

36
Locantă pentru opiu (în hindi) (n.tr.)
ales când vorbeai repede. Asta-l înfurie. Nu era nicio asemănare
între cele două limbi, spunea el, niciuna. Era o tâmpită.
O învăță să înjure, blesteme cumplite care asmuțeau dezastrul
deopotrivă în capul urmașilor și străbunilor, expresii la fel de
desăvârșite și devastatoare ca artele marțiale chinezești. Repetă
după mine, spunea el, rostind cuvintele foarte rar și mult prea
tare: dew lay low mow chow hai siu funhum ka chaan. O învăță
intonația, monosilabele stacate, oclusivele care-i detonau în gură.
O învăță corecta pronunție a lui dew, cuvântul cantonez pentru
futai, spunându-i să alungească vocala. O încurajă să folosească
variațiuni.
— Bucură-te de sunetul cuvântului. Singura cale să-l spui
corect.
Și repetă fraza, o intonă, pentru că se distra foarte cu astea.
— O întrebare, spuse Dimple.
Domnul Lee scoase o țigară dintr-un pachet și o examină. Se tot
gândea, fără să se grăbească, în loc să o aprindă pe loc. Auziră
niște explozii înfundate, patru la rând, iar el îngheță, apoi încă
vreo juma de duzină de bubuieli mai tari.
El își aprinse țigara și spuse:
— Nimic, doar petarde pentru festivalul lor. Indienii sunt
sonați.
Stăteau în curte, la soare, Dimple purtând pălăria de grădinărit
din paie a domnului Lee. Își proteja tenul, o expresie pe care o
învățase din revista Stardust. Domnul Lee își scoase țigara din
gură să tușească. Spuse printre icneli:
— C-e-e întrebare?
— De ce învăț să în jur în cantoneză? Pe cine aș putea înjura în
Bombay? Nimeni nu va înțelege.
— Cel mai bine. Dacă ei nu înțeleg, poți înjura cât vrei demult,
la fel cum fac și eu.
„Se îndepărtează, gândi ea, se părăsește pe sine.”
 CARTEA A DOUA
Povestea pipei

Capitolul 1
În Spania cu domnul Lee
Dispărea în etape. Face lucrurile mai ușoare pentru mine, se
gândi ea, mă învață să fiu singură. Tușea deveni ceva constant.
Fumul o domolea, dar nu pentru mult timp. Petrecea zile de-a
rândul pe priciul lui, visând și horcăind. Ea auzea hârâitul din
gâtul lui, un sunet foarte personal, intim, care-o făcea să se
jeneze. Auzea scrâșnetul ei care-i reamintea de oamenii pe care-i
cunoștea, toți cei t are purtau acest sunet profund în piept, de
unde ieșea, într-o bună zi, la lumină. Ea se scutură să și-l scoată
din cap, însă ecoul lui rămase cu ea aproape toată ziua.
La sfârșitul lui decembrie, el împlinea cincizeci și cinci de ani
chiar când orașul intra în scurta sa iarnă. Fa luă un taxi către
brutăria persană din Kemps Corner și cumpără o prăjitură în
formă de inimă. La întoarcere coborî fereastra și simți pe față
adierea vântului. Mirosea a camfor. La Grand Road Bridge se
produsese un ambuteiaj. Vreo zece, cincisprezece minute taxiul
nu avansă deloc, prins în vălmășagul mașinilor. Apoi trecu o
procesiune, o mână de rude îndoliate mergând în șir, iar în spatele
lor, patru bărbați care cărau o năsălie. Trupul, acoperit cu un
cearșaf, sălta la fiecare pas făcut de ciocli, se balansa atât de tare,
încât se întrebă dacă nu cumva va cădea de pe pod. Această idee
o umplu cu neliniște astfel că plăcerea pe care o simțise cu câteva
clipe înainte dispăru și își aminti ceea ce-i citise un client dintr-un
ziar englezesc. Era un citat din Mahabharata pe care cotidianul îl
plasase pe pagina editorialului ca maximă a zilei: „Numai eunucii
venerează Soarta”. Girak făcuse o glumă în legătură cu asta,
întrebând-o dacă era adevărat, dar cuvintele o afectară pe Dimple.
Pentru că ea credea în Soartă și în fantome și ghinion, și dacă asta
o făcea de două ori mai eunuc nu putea schimba cu nimic
situația. Asta era Soarta.
Ușa de la khana era deschisă atunci când păși înăuntru, mai
târziu, cu prăjitura în mână. Domnul Lee stătea pe podea cu ochii
căscați, cu un genunchi îndoit. Îl duse la spital unde îl operară la
picior. Doctorul îi spuse că avusese un atac cerebral, unul mic,
dar că trebuia să aibă cineva grijă de el. El reveni acasă cu
piciorul în ghips și cu frica în ochi. Mintea lui trecuse peste ani,
alunecând înainte și înapoi fără să țină cont de cronologie. Își
pierduse încrederea în linearitatea timpului. El îi povesti
autobiografia descriind camerele în care locuise: casa
rechiziționată ca ofițer, casa cu podele de lut în care crescuse,
hotelurile în care locuise săptămâni la rând, camere în Rangoon,
Chittagong, Delhi și în orașe cărora le uitase numele. Prima lui
locuință din Bombay fusese o cameră comună într-un azil lângă
Grand Road. Mânca în cantina unui ashram, mâncare
vegetariană, proastă, greu de digerat. Dezgust, spuse el, adică: era
dezgustătoare.
Îmi place să revin în cameră seara pentru că vorbesc cantoneză
cu mine însumi în oglindă, mărturisi el. Îmi place să aud sunetul
limbii mele. Purta îndelungi și intermitente conversații cu oglinda
despre teribila mâncare a orașului, despre murdărie și proaste
maniere și despre mirosul pătrunzător pe care-l emanau trupurile
tuturor indienilor, din cauza aromei mâncărurilor condimentate
care le ieșea prin pori. Pe măsură ce vorbea, devenea personaj în
povestirile pe care i le spunea, un tânăr ofițer în armată, student,
un refugiat căutând adăpost dintr-un oraș într-altul, un copil.
Vorbi despre biciclete și cărți și despre o căciulă de blană pe care o
primise când împlinise opt ani și despre un cătun. Îi cărui
locuitori se numeau Lee. Vorbi despre o femeie care avea pe gât
arsuri de sfoară și despre un bărbat care îngheță de moarte într-o
vară. Vocea lui depășea rareori intensitatea șoaptei și își recăpăta
forța doar când rostea. Avântul „China”.
 Capitolul 2
Lotus alb, nori albi
Mama lui purta ochelari cu rame negre groase. Când ramele s-
au rupt, le-a reparat cu bandă adezivă. Ochelarii nu erau aliniați
corect și o făceau să pară că se uită cruciș, dar ea continua să-i
poarte. El se duse cu ea să schimbe cupoanele de rație pentru
orez și o luase înainte prefăcându-se că nu o cunoaște pe femeia
cu ochelarii bandajați. Pe stradă, un grup de băieți îi imita mersul
și ochii încrucișați. Când râseră de ea, femeia cu ochelarii
bandajați râse și ea. Râse timid, acoperindu-și gura cu palma ca
un copil. Halul în care erau ochelarii n-o oprea să citească din
Steagul Roșu în fiecare zi. Refuza să citească altceva. Spunea că
Ziarul Poporului și alte publicații sunt reacționare, sau revizioniste,
sau feudale, decadente și contrarevoluționare. Femeia lucra într-o
fabrică și se plângea șefilor de colegii ei că încurajează
pornografia. Seriozitatea acuzației îl aduse în secție pe secretarul
adjunct pentru a investiga. Când descoperi că muncitorii discutau
pe marginea unei reviste de știri străine, în special despre rochiile
purtate de fotomodele în reclame, adjunctul o muștrului pe
femeie, dar ancheta nu merse mai departe de atât, pentru că, la
urma urmei, ea era un exemplu de pasiune revoluționară. Ea
credea în medicina naturistă și în acupunctură. Avea mereu la ea
o sticluță cu ulei de eucalipt, pe care-l folosea să trateze orice, de
la migrene, dureri menstruale, tulburări stomacale și inflamații
până la probleme mai serioase, cum ar fi arsuri și tăieturi. Purta
tunici negre sau albastre și pantofi negri de pânză. Pe cap purta o
șapcă verde, o șapcă bărbătească. În ciuda muștruluielii primite
de la secretarul adjunct, ea continuă să-și denunțe colegii de
fabrică susținând că erau decadenți sau reacționari și refuză să
aibă de-a face cu ei pentru că discutau chestiuni frivole, cum ar fi
țoalele și problemele financiare. Avea o ură profundă împotriva
banilor. Își dădea salariul îndărăt supraveghetorului spunându-i:
„Nu vreau să fiu contaminată cu mizerie. Apoi adăuga: Fii
precaut, altminteri te vor corupe fără să-ți dai seama”. Când erau
plătite bonificațiile către muncitori, ea spunea că bonusul era
revizionismul în cea mai urâtă formă și refuza să-l primească.
Între timp, tatăl se ocupa de cheltuielile casei, inclusiv de
mâncare, haine și medicamente pentru tustrei, și pentru această
grijă nu primea de la nevastă decât dispreț.
Tatăl său fuma din clipa în care se trezea până se culca la loc.
Fuma un sortiment chinezesc de tutun Virginia, țigări pe care le
cumpăra la cutie. Când nu mai erau bani pentru țigări, cumpăra
tutun negru vrac pe care-l fuma cu pipa. Tatăl lui nu prea era cu
comuniștii, în momentele de maxim entuziasm, localnicii săpaseră
un tunel printr-un munte din apropiere, îl săpaseră cu mâinile și
cu cele mai rudimentare unelte. Locul a fost vizitat de niște ofițeri
din armată și un lider revoluționar la botezat „Tunelul Victoriei
Populare”. Tatăl lui nu a participat la construcție. L-au auzit
spunând că sătenii, nulele sale, toți cei care purtau numele de
familie Lee, ar fi putut să-și piardă timpul mult mai profitabil
construind un drum în jurul muntelui sau folosind un camion.
Deși exprimată cu voce tare, opinia lui nu atrase nicio reacție a
Partidului Comunist. Satul lui Lee era cunoscut nu doar pentru
corectitudinea ideologică a locuitorilor săi, dar și prin tatăl său
care scrisese o serie de romane despre un vagabond infatuat pe
nume Ah Chu. Vagabondul avea un talent special să atragă
catastrofele. Iar viața sa interioară e reflecta pe fața sa acoperită
de furuncule. Viața lui Ah Chu se desfășura în timp real, de aceea
apărea o carte în fiecare an sau o dată la doi ani, iar cititorii
așteptau să descopere ce prostii mai făcuse de la ultimul volum
apărut i cât de multe mistere se descâlciseră în viața sa. Seria era
atât de populară în special printre comuniști pentru că Ah Chu
era considerat simbolul Chinei republicane și pentru că era plină
de glume. Primul volum al seriei, Copilăria lui Ah Chu, se
deschidea cu o glumă despre tatăl lui Ah Chu, un oficial
guvernamental corupt care își purta cinismul pretutindeni, la
vedere, ca o rană larg deschisă. Nu credea în nimic, nu avea
încredere în nimeni și nu avea alt interes decât vinulețul lui. Într-o
după-amiază îl vizitează un prieten care-l găsește pe tatăl lui Ah
Chu tăindu-și fără grabă coada. „Ce faci? întrebă prietenul. Ai
înnebunit?” „îmi tai părul pentru că fiul meu a plecat de-acasă.”
Prietenul observă ceva care-l surprinde mai mult decât codița
mutilată a prietenului său. „Spune-mi, zise el, de ce ești treaz
azi?” „Am hotărât să renunț la băutură până când fiul meu se va
întoarce în sânul familiei sale”, spune tatăl lui Ah Chu. „Unde a
plecat fiul tău?” întreabă atunci prietenul. „Să cumpere mai mult
vin”, răspunde tatăl lui Ah Chu. Nu era cea mai bună glumă din
acele timpuri, dar cititorilor le-a plăcui pentru că le plăceau
glumele, chiar și cele proaste, iar cartea a cunoscut mai multe
ediții.

Lee era încă în școală când mama lui a hotărât că vrea să ia o

diplomă, deși nu știa ce fel de diplomă și nici ce ar vrea să
studieze. Nu credea în cultură. Nu credea în cărți. Nu credea în
cunoașterea care nu aducea beneficii societății ca întreg. Credea
că lecturile individuale la întâmplare nu făceau bine progresului
pentru că băgau în creierii gloatei dorințe greu de identificat și cu
atât mai dificil de satisfăcut. Societățile cu rate mari de
alfabetizare aveau, de asemenea, și cei mai mulți sinucigași,
spunea ea. Unele tipuri de cunoaștere nu erau destinate să le fie
accesibile tuturor neîngrădit, spunea ea, pentru că nu toți bărbații
și femeile erau pregătiți să asimileze deopotrivă și să dea aceeași
utilitate cunoștințelor cu pricina. Nu credea în artă de dragul
artei; nu credea în libertatea de expresie; nu credea în soțul ei, la
a cărui carieră de romancier se uita cu suspiciune amestecată cu
rușine. În ciuda aversiunii de-o viață față de cultură, va merge la
universitate pentru că voia să devină profesoară. A-i învăța pe alții
este cea mai nobilă meserie din lume, spunea ea. Era altruistă,
revoluționară și esențială pentru bunăstarea națiunii. Se preocupa
nu de bani, care erau iremediabil murdari, ci de viitorul minții. Pe
când făcea o este uluitoare afirmații, mama lui Lee se studia în
oglindă. Ținea fruntea sus și-și îndrepta spatele. Ce era oare în
capul ei? Se imagina în postura unei eroine de film revoluționar?
Sau își imagina rolul pe care-l va juca în avangarda noii Chine?
Când se întoarse cu fața către băiat, chipul ei era rece și
neomenesc, de parcă s-ar fi zgâit la un necruțător peisaj deșertic,
la un orizont galben fără contururi, unde toate crimele erau
iertate și orice era posibil, mai puțin speranța.
— Tu ești fiul meu, spuse ea.
— Da.
— Ești singurul meu fiu. Știi de ce?
— Nu, mamă.
— Pentru că nu vreau niște grăsani și grăsane să mi se învârtă
prin casă. Nu vreau să perpetuez numele tatălui ian de familie
ajutându-l să producă o dinastie. Mi-am im at să am un singur
copil și l-am făcut și pe tatăl tău să jure. Știi de ce?
— Nu, mamă.
— Pentru a ne distanța de burghezia reacționară. Să ne
asigurăm că singurul nostru copil se dezvoltă intelectual, fizic și,
cel mai important, moral. Pentru a te ajuta să devii un bun
muncitor în spiritul disciplinei și conștiinței socialiste.
Buzele sale se curbară în sus de parcă ar fi surâs, însă începu
să bocească. Se întoarse către oglindă și se examină din ochi. Își
răsfrânse buzele sale mari și le ridică pe-o parte, pentru a-și arăta
dinții sparți care-i ieșeau afară din gură. Băiatul înțelese că
încerca să se pocească și că n-o mai văzuse nicicând înainte cu
lacrimi în ochi. I se făcu frică.
— Nu-ți face griji, spuse el. Voi fi un bun muncitor.
— Uită-te la mine, spuse mama lui, cu obrajii îmbujorați. Ar fi
trebuit să-mi concentrez energia pentru a grăbi modernizarea țării
noastre. În loc să fac asta, suni disident de clasă. Vreau să merg
la Universitate.

Se trezi la ore mici, după un somn în reprize. Nu mai putea

dormi fără întrerupere noaptea. O deștepta neliniștea și o ținea
trează, cu ochii căscați și cu bătăile inimii bubuindu-i în urechi.
Se trezea și zăcea nemișcată, ascultând zgomotele nopții și
respirația regulată a soțului, care dormea în patul său de lângă
fereastră. Îl auzea pe fiul ei, din camera alăturată, vorbind în
somn. Ce spunea oare? Cuvintele erau mormăite și nu le
înțelegea, își împleti degetele și se gândi la Societatea Lotusul Alb,
grupul de rebeli și mistici ai căror descendenți deveniseră eroii
patrioți ai Societății Pumnilor Virtuoși și Armonioși. Pumnii și-au
câștigat faima pentru că au ridicat armele împotriva
conspiratorilor străini care încercau să sfâșie China, dar pentru ea
semnificația lor era mult mai mare. Ea îi venera pentru simplul
fapt că duseseră mai departe marea operă a Lotusului Alb,
societatea secretă condusă de țăranul care respinsese armatele
mogulului, se întronase singur împărat și fondase o dinastie.
Dinastia, ca toate dinastiile, a devenit, mai târziu, decadentă și
coruptă, dar nu așa s-a întâmplat și cu Lotusul Alb, care, după
cum spunea ea, a fost singurul ax pe care a pivotat istoria Chinei,
a fost fântâna din care a țâșnit întreaga măreție de mai târziu. Și a
repetat celelalte nume folosite de Lotusul Alb pentru a se ține sub
obroc în anii în care a fost forțat să dispară de pe fața pământului
prin subterane. Ea rostea numele foarte încet, pentru că, de le-ar
fi spus cu glas tare, ar fi fost ca și cum ar fi provocat stihiile. Norii
Albi, spuse ea și așteptă. Evantaiele Albe, spuse și așteptă. Apoi,
pentru că, acesta era cel mai înfricoșător nume dintre toate, ea
rosti numele pe mutește, Sprâncenele Albe. Se ridică în capul
oaselor pe marginea patului, își puse picioarele pe podele, ascultă.
Ascultă și se plimbă prin casa întunecoasă. Era o noapte
strălucitoare și cădea zăpada. Lumina lunii se prelingea direct pe
podeaua bucătăriei cu un sunet curios, un sunet pe care-i trebui
o clipă să-l recunoască. Simți cum i se ridică puful de pe brațe.
Era sunetul banilor. Se prinse cu unghiile de gât și strânse până
simți cum i se zdrențuiește pielea. Închise ochii și își îndreptă
gândul asupra durerii, dar nu era suficient de ascuțită. Găsi pila
de unghii cu cârligul ei plat de oțel. Puse cârligul în gură, îl înfipse
între gingie și dinți și răsuci până simți un gust coclit. Apoi se
duse în camera din față, unde dormea fiul ei. El zăcea pe-o parte
cu mâinile strânse sub obraz. Își sprijinise de ușa de la intrare
rogojina pe care dormea de parcă ar fi vrut să apere casa de
intruși. Se apropie de el pe vârfuri suficient de aproape să-l audă
ce spunea. Era o profeție menită doar urechilor ei. „Nimic”, spuse
el.
 Lee și tatăl său nu acordară prea multă atenție noilor opinii pe
care le avea mama despre educație. Ea ar fi vrut să ia lecții de
șofat, deși erau puține șanse ca familia lor să aibă vreodată
propria mașină. Ar fi urmat un curs de arte marțiale, dar nu s-a
mai dus după prima oră, pentru că era neobișnuită cu exercițiile
fizice. Ar fi dorit să fie inginer de structuri, pentru că, spunea ea,
podurile erau cheia către viitor. Dar nu se alesese nimic din
aceste dorințe. De astă dată lucrurile au stat altfel. Ea a început,
practic, să meargă la cursurile serale, deși nu a luat examenele de
admitere și nu s-ar fi putut înscrie oficial la facultate. Citea cu
glas tare din manualele de istorie modernă, vocea ei era ascuțită
de parcă s-ar fi certat cu cineva, o ceartă veche pe care vremea nu
făcea decât s-o otrăvească și mai mult. Pe măsură ce data
examenelor se apropia, era tot mai nervoasă. Dormea foarte puțin
și uita să mănânce. Într-o noapte, tatăl lui aduse acasă un crap
pe care i-l dăruise cineva și făcu o tocană cu praz, ghimbir decojit,
câțiva căței de usturoi zdrobit și o jumătate de lingură de ulei de
susan. Mama lui era în camera ei și nu ieși, în ciuda miresmelor
delicioase care invadaseră casa. Tatăl lui puse niște tocană de
pește într-un bol și o servi cu garnitură de orez și porc la grătar.
Vaietul ei fu suficient de puternic pentru a-i trezi pe vecini,
„încerci să mă distrugi, spunea ea. Vrei să mă corupi cu mâncare.
Mă vrei moartă, moartă! De câte ori să-ți spun că este o greșeală
să mănânci atâta porc atunci când rația lunară e de 250 de grame
de persoană? Mă omori!” Se duse în camera cealaltă și închise
ușa. Lee auzi hârșâitul mobilei mutate și zgomotul unui obiect
care căzu pe podea. Merseră afară și se uitară pe fereastră. Mama
lui Lee levita. Își dorea să urce la ceruri, dar aspirația ei era
frânată de ceva blocat în gâtlejul ei. Fața i se întunecase, iar
ochelarii dispăruseră. Unde-i erau ochelarii? Lee se uită în jur și îi
văzu pe podea sparți în trei bucăți, deși bandajul era încă intact.
Tatăl său sparse fereastra și o ținu de picioare în timp ce Lee o
dezlegă. Sfoara lăsă o urmă de un roșu-închis pe care ea o purtă
tot restul vieții.
 Capitolul 3
„Bandit fumător de opiu”
Cam pe-atunci mai mulți scriitori au fost chemați la sediul
comuniștilor pentru a participa la niște consfătuiri cu Mao
Zedong. În a patra zi, în timpul sesiunii „Discuții despre artă și
literatură”, Mao a stabilit un număr de reguli pentru scriitori. Ei
nu trebuiau să caute faima și nici răsplată literară, spunea el,
pentru că acestea erau căile care duceau la automulțumire. Faima
nu ajuta la nimic altceva decât să umfle și mai tare egoul
scriitorului, deja supradimensionat de natura egocentrică a operei
sale. Nu făcea această afirmație cu ușurință, spuse Mao, pentru
că el însuși era scriitor și cititor, însă acest fapt îi oferea o viziune
de ansamblu asupra numeroaselor pretenții pe care le avea lumea
literară. Foarte puțini scriitori doreau să se confrunte cu adevărul,
anume că opera lor nu era mai importantă decât cea a țăranului.
De fapt, fără țărani, națiunea s-ar prăbuși în criză. Fără scriitori,
națiunea, cel mai probabil, ar prospera. Cu toate acestea, scriitorii
căzuseră pradă unui egotism fără margini, care era cea mai rea
racilă burgheză care continua să infecteze China. Ideile burgheze
se manifestau de la sine în mai multe chipuri, spunea Mao, unele
erau insidioase, altele evidente, dar toate marcate de îngăduință
de sine, boală cunoscută și sub numele de individualism. Numai
un proces de continuă purificare ar curăța societatea de acest
pericol. În ceea ce privește răsplata literară, era o preocupare la fel
de periculoasă ca și aspirația către lai mă, întrucât asemenea
răsplată nu ar servi decât pentru a perpetua reputația postumă a
scriitorului. Și care era folosul unei asemenea reputații? Cum
putea servi societății? Utilizarea corectă a literaturii, susținea
Mao, era să se pună în slujba obiectivelor politice. Scriitorii are nu
înțelegeau asta nu își aveau locul în noua Chină.
Printre cei convocați la discuții se numărase și tatăl lui Lee,
căruia i se strânsese stomacul auzind cuvintele lui Mao. Își păstră
sentimentele pentru el însuși. Prietena sa, prolifica romancieră,
eseistă și traducătoare Ling Ung, nu era de acord cu viziunea
președintelui asupra literaturii și obiectivelor ei și vorbele ei nu
ascunseră multe. Ea spunea că o operă de artă are propriile reguli
și nu era supusă altor restricții decât celor impuse de imaginația
creatorului, dacă nu lipsesc cu desăvârșire. Personajele unei opere
de ficțiune nu pot fi descrise doar în negru și alb, ca într-o scriere
politică. Eroii, spunea ea, nu sunt mereu puri în motivația lor și
nici în caracter, uneori spun minciuni sau sunt mințiți, iar
ticăloșii nu sunt cu totul ticăloșiți, de cele mai multe ori aveau
mustrări de conștiință și erau nefericiți și captivi ai unor relații
întortocheate între idealurile socialiste și vechea mașinărie a
interesului de sine. Pentru opiniile sale, Ling Ling a fost
denunțată ca deviaționistă de dreapta și trimisă direct în lagărul
de muncă unde urma să fie calificată pentru muncile agricole.
Abia ce a trecut o săptămână, că munca ei a fost considerată
nesatisfăcătoare și a fost trimisă la închisoare. Ling Ling avea
experiență medicală și a putut să reziste unora dintre greutățile
din închisoare, dar după trei luni de temniță, ea trimitea o
spectaculoasă scrisoare Congresului Național al Poporului. „Tot ce
am scris de-a lungul timpului ar trebui distrus și ars, iar cenușa
aruncată în cele patru zări, scria ea. Nu am studiat suficient
operele conducătorului Mao Zedong și de aceea opera mea este
lipsită de valoare. Oricum, am doar șaizeci și șapte de ani și mi-a
mai rămas ceva viață de trăit. Mi-am păstrat încă ambiția. Dacă
mi se va cere să mă acopăr cu sânge și mizerie, o voi face. Dacă mi
se va cere să înfrunt dușmanii cu mâinile goale, așa voi face. Voi
lupta până mâinile mele vor fi pline de bătături.” Deși tatăl lui Lee
a fost scutit de închisoare, el și alți doi scriitori, considerați
apropiați ai lui Ling Ling, au fost trimiși la reeducare pe câmpurile
de lângă lagăr. I s-a permis să fumeze și să cânte, dar nu avea
voie să le vorbească tovarășilor săi de lucru, să se uite la cărți sau
să folosească un stilou.

Când s-a întors acasă, trei săptămâni mai târziu, nu a scos o

vorbă despre ce se întâmplase în timpul vizitei la sediul partidului
comunist. Dacă-l întrebau vecinii, el spunea că a fost o vizită
instructivă și nu mai adăuga nimic. Se apucă să fumeze opiu cu o
poftă necunoscută până atunci. După cum își amintea Lee, tatăl
său trăgea când și când câte-o pipă. Fuma cu disciplină, ca un
connoisseur, dar rareori mai mult de una o dată. A cumpămpărat
opiu de calitate și trăgea de o pipă de-a lungul unei seri. Acum era
altceva. Cu soția închisă în camera ei și cu mintea plină de
întrebări referitoare la munca a, se dedică cu trup și suflet pipei,
fumând între șase i opt de-a lungul unei singure zile și între ele
trăgea din țigară. Aprindea o țigară, o lăsa în scrumieră și-și
aprindea alta. Când făcea o pauză, se ducea la biroul au și lucra o
oră, două, nu mai mult, și astfel termină ultima dintre poveștile
lui Ah Chu, Erupția lui Ah Chu, centrată pe o criză de psoriazis
suferită de nefericitul om. Erau lungi descrieri ale naturii
nimicitoare a bolii, despre diferitele tipuri de scărpinături la care
recurse Ah Chu în speranța vană de a-și găsi alinarea. Întreaga i
arte de vreo două sute de pagini sau cam pe-acolo era dominată
de întunecimea iernii. Ploaie și măzăriche, fără să se întrevadă
speranța unei raze de soare, pentru ca Ah Chu, afundat în
insomnie și în capriciile bolii, își părăsea patul doar noaptea. În
final, ajuns doar o baltă de fiere și puroi zăcând în puturosul său
pat de boală, Ah Chu se spânzură de lampa din sufragerie. La
câteva minute după sinuciderea lui Ah Chu, soarele se ridică pe
cer, și este singurul moment în această narațiune densă și
claustrofobă când lumina apare din beznă. Erupția lui Ah Chu nu
s-a vândut prea bine și-i atrase o nedorită atenție oficială. Ziarul
Poporului spunea că tatăl lui Lee a flirtat prea mult cu metaforele
și de aceea cartea s-a înecat în confuzie. Oricum, de vreme ce era
opera unui autor tare și-a câștigat reputația criticând de zor
decadența, o greșeală i se trecea cu vederea. Aceasta păru să fie
linia oficială, pentru că ecoul ei s-a făcut simțit în alte publicații,
la fel și în discursul activiștilor despre care se vorbea că știau cum
merg treburile în partid. Tatăl lui Lee nici că băgă în seamă
criticile. Era preocupat de lucrul la o carte adevărată. Acum, că
Ah Chu murise în cele din urmă, mort fără posibilitatea de a fi
resuscitat, era liber să se concentreze pe un nou fel de a scrie, un
proiect pe care-l lăsase în așteptare de prea mulți ani. Lucra în
stilul său dezlânat, cu explozii de scris de jumătate de oră, de
parcă singura sa dorință ar fi fost doar să facă o pauză și să lase
pentru o vreme pipa din gură. Și, în felul acesta, publică un volum
subțirel intitulat Profeția, care dispăru de pe rafturile librăriilor
aproape imediat după lansare. Era 1957, anul primei epurări, și,
când librarii își dădură seama ce scria în carte fie distruseră
exemplarele pe care le aveau, fie le ascunseră, fie le rătăciră în
mod deliberat. Reacția oficială a fost extrem de rapidă. Tatăl lui
Lee era un revizionist, s-a spus, și trebuia trimis la țară la munca
de jos. Era un bandit fumător de opiu. Ar trebui să i se pună o
placardă pe care să scrie: SUNT UN MONSTRU. Un autor de
prostioare, care se considera de extremă stângă, susținea că acea
carte era produsul unei minți bolnave „care nu putea aparține
decât unui vierme pe cadavrul putrezilor săi stăpâni revizioniști”.
El ceru ca autorul să fie trimis la pușcărie. Cea mai înverșunată
critică veni din partea unui romancier ale cărui recente creațiuni
urmau un fir epic invariabil. Un țăran sărac intra în conflict cu un
superior. Țăranul era un înflăcărat exponent al ideilor
președintelui Mao. El este conducătorul țăranilor sau al
muncitorilor a căror credulitate nu era întrecută decât de
tinerețea și idealismul lor. Superiorul său era un bogătan mai în
vârstă, fost proprietar de pământ sau oficial guvernamental, un
tip lingușitor și înșelător, pe scurt, un desfrânat ticălos al cărui țel
era să saboteze prețioasele planuri ale sătucului – construcția
unui dig, să zicem, a unui pod sau a unui turn impunător. După
multe străduințe, eroul reușește să-și demaște superiorul din
cauza căruia se îmbolnăveau copiii din sat și motivul pentru care
regiunea nu prospera, în ciuda sârguinței locuitorilor. Bătrânul e
dat afară de la serviciu, iar tinerii muncitori preiau comanda. În
punctul culminant al narațiunii, tânărul protagonist cita de regulă
un aforism al președintelui referitor la permanența luptei de clasă:
„Ce a fost luat de la țărani trebuie să le fie returnat lor. Aceasta e
legea, acum și pentru totdeauna”. Sau: „După revoluție trebuie să
urmeze altă revoluție continuă”. Mai mult: „Oamenii spun că sunt
neliniștiți din cauza crizei de legume și săpun. Eu sunt neliniștit
înainte de miezul nopții, dar iau pastile de dormit și mă simt mai
bine. Încercați cu pastile”. Șabloanele după care-și construia
romancierul operele nu scăzură vânzările, de fapt acestea
crescură fără întrerupere de-a lungul anilor. Romancierul fu
primul care publică o lungă critică a Profeției spunând, printre
altele, că tatăl lui Lee merita sa fie executat pentru că opera sa
celebra decadența ca virtute. El era „un câine căruia-i place să-și
facă nevoile în întuneric, în mijlocul mlaștinii sângelui dezgustător
și împuțit al dușmanilor săi de clasă”. El era un „comerciant de
lacrimi de crocodil” și un „vânzător de cicatrice” și era momentul
să fie pedepsit pentru eșecurile sale. Câteva săptămâni mai târziu
romancierul profită de vârvora din capitală și tipări un afiș care-l
denunța cu litere de-o șchioapă pe tatăl lui Lee drept „o țeastă de
câine împuțit” și „un parazit contrarevoluționar de tipul lui
Hrușciov”. A fost unul dintre cele mai mult de o sută de mii de
afișe lipite la acea vreme pe ziduri prin tot Beijingul, însă chiar și-
așa fu remarcat, iar Ziarul Poporului câtă chiar câteva fraze din
acest afiș: „O muscă nu poate răsturna un ditamai copacul. Ce
poate face un visător decadent și burghez? Stop. Nu te lăsăm să
otrăvești viitorul socialist al Chinei!” Romancierul spunea că tatăl
lui Lee ar trebui înlăturat cu prima ocazie. Acesta părea să fie
verdictul colectiv al partidului, pentru că era clar că romancierul
nu făcea decât să reproducă ceea ce-i spusese stăpânul lui.
Cariera tatălui lui Lee se încheiase, dar, înainte de a fi închis, el
se îmbolnăvi.
 Capitolul 4
Tatăl lui, insecta
 Într-o după-amiază, Lee sosi acasă și-i găsi pe părinții săi
împărțind același pat după ani de înstrăinare. Nu făceau asta
pentru că ar fi pus capăt neînțelegerilor dintre ei, ci pentru e a
patul rămăsese ultima piesă de mobilier din casă, în afara
altarului și a pipelor tatălui. Nu prea mai erau bani, iar tatăl lui
vânduse lucrurile, mici sau mari, moștenirile de familie, hainele și
mobila. În camera nou eliberată părinții lui păreau niște străini
unul față de altul și amândoi față de Lee, străini defecți care nu
aveau nimic de cerut și nimic de spus. Tatăl său își pusese pipa
lângă pat. Era acolo o tavă cu un opaiț care, tremurând gata să se
stingă, lumina salteaua desfundată. Când trăgea un fum, obrajii
lui păreau să se năruiască. Slăbise foarte și lui Lee i se păru că
tatăl său nu mai semăna defel cu o ființă omenească. Era o pipă
lipită de un cap cu brațe și picioare scheletice. Sau un obiect
inanimat, o bucată noduroasă de lemn, un baston sau o statuetă
bine lustruită, lira o insectă, posibil una periculoasă, o succubus37
cu ochi verticali și antene interioare. Chiar și sunetele pe care le
făcea erau sunete de insectă, pocnete și plescăituri de sugar. Era
foarte interesant că transformarea suferită de tatăl său se
petrecuse atât de încet, că nici n-o observase. Când oare încetase
tatăl său să mai semene a om? Era o transformare permanentă
sau va reveni cândva la starea naturală? În timp ce tatăl fuma,
mama zăcea pe spate cu ochii deschiși, strângându-și degetele
mâinii stângi cu cele de la dreapta. Deși nu spunea nimic, reușea
să transmită imensa nemulțumire față de tot ceea ce o înconjura
și, mai ales, față de omul de lângă ea. Lee se cățără în pat, se
întoarse cu spatele la părinți și se culcă. Visă că era un orfan care
locuia pe un munte cu dragoni. Nu se găsea de mâncare sau apă
și, ca să supraviețuiască, trebuia ca unul dintre dragoni să-i
aducă alimente și fructe. Trecură anii și el crescu tot mai mare,
dar pe cât creștea el de mai mare, pe atât de mult se pipernicea
dragonul său protector, până într-o zi când își dădu seama că
prietenul său, dragonul, devenise un schelet ambulant, o
încâlcitură de oase prinse unul de altul, fără carne sau sânge ori
37
Demon-femelă în legendele medievale; corespondentul masculin este
incubus (n.tr.)
suflare. Se trezi într-o bună zi descoperind că dragonul se
fărâmițase într-o grămăjoară de oase frânte și atunci simți un
cutremur sub picioare și își dădu seama că muntele se încălzea
din miezul lui, că se ridica fum din râpe și că arborii se
încenușaseră, iar soarele dispăruse. Hotărî să părăsească muntele
și să meargă până va găsi de mâncare sau va muri, însă abia ce
porni, că din ceruri începu să curgă peste el o ploaie de tăciuni.
Merse mai repede și mai repede, până când, obosit, se culcă la
pământ să jelească și să moară. Se trezi în răpăitul tobelor. Fumul
era atât de gros, că-i era greu să respire. Când ochii i se adaptară,
se descoperi în casa părinților săi. S-ar fi putut afla foarte bine
afară, pentru că zidurile casei păreau să fi dispărut. Auzea pe
cineva bătând și se împletici prin cameră, incapabil să vadă de
fum. Torente de lacrimi îi curgeau din ochi și, dacă respira,
începea să tușească. Se îndreptă cu pași tremurați către locul de
unde se auzeau bubuielile și văzu atunci o umbră venind către el,
o umbră care-l împinse la loc în pat. Spaima dispăru pentru că o
recunoscu pe mama sa și o trânti la pământ și deschise ușa.
Fumul se subție și în casă se năpustiră vecinii. Unchiul său
alături de alt bărbat aruncau ciubere de apă peste salteaua
fumegândă. Îl scoaseră pe tatăl său afară, unde, bolnav și febril,
tremura necontrolat sub razele călduroase ale soarelui. Unchiul
său era copleșit de emoții năvalnice și-și scoase haina de mătase
pe care o purta și-i tăie mânecile cu foarfecă. Înfășură cu mânecile
picioarele tatălui lui Lee. Îl transportară apoi la spital unde acesta
muri a doua zi, nu din cauza asfixierii, ci a malnutriției. Unchiul
Lee cel bogat veni la funeralii cu o casă de două etaje făcută din
hârtie. Unchiul spuse: Cum casa ți-a ars, frate, îți dăruiesc o casă
mare. Lee râse de unchi-său. El zise: Unchiul meu cel bogat, ar fi
trebuit să-i dai o casă tatălui meu pe vremea când trăia.
Lee și mama lui merseră acasă după înmormântare. Sub
salteaua carbonizată, el găsi un exemplar al ultimei cărți scrise de
tatăl său și citi cu voce tare prima frază care-i pică sub ochi: „Nu
rămase nicio urmă din vechea corabie decât o țandără de catarg
pe care localnicii o înfipseră în nisip și așa se întâmplă că
țărmurile stâncoase ale Mării Chinei de Sud deveniră o sperietoare
pentru toți, mai puțin pentru cei mai disperați dintre oamenii
mării”. Dădu paginile înapoi și începu să citească romanul în
întregime. Ce fel de poveste mai era și asta? Spunea că e biografie,
dar existau acolo lucruri pe care niciun biograf nu le-ar fi putut
ști, de pildă, la ce se gândeau bărbații și femeile în momentele
cruciale ale vieții lor; și existau informații secrete, bunăoară peste
câți ani în viitor va muri un personaj de prim rang sau altul și din
ce suferință i se va trage; și mai descoperi afirmații vagi despre
destinul final al istoriei chineze când, scăpată din mâini, industria
va transforma orașele în depozite de deșeuri și otravă; iar în
centrul acestora se afla un personaj care nu era nici bărbat, nici
femeie, un autodidact charismatic care-și schimba identitatea
după cum dorea. Era aceasta un soi de autobiografie imaginară?
Era roman istoric, o ficțiune pură, grație atâtor detalii precise, nu
mai mult decât precise, de netăgăduit? Lee citi o pagină sau două,
apoi, copleșit de o melancolie bruscă, închise cartea și o puse sub
saltea. De-a lungul următoarelor zile o scoase de-acolo citind câte
pagini putea și punând-o apoi la loc înainte să-l învingă tristețea.
Îi luă mult s-o termine și când ajunse la sfârșit înțelese că acea
carte fusese adevărata încununare a operei tatălui său.

Profeția începe o sută de ani mai târziu, în viitor, în 2056, când

un tânăr arheolog, un indian cherokee, fugind din calea unui
cataclism nenumit dintr-un oraș nenumit, poposește într-o
regiune care-i este cumva cunoscută. O recunoaște din legendele
tribului său, deși acele povești nu mai pot fi auzite, pentru că
bătrânii care le știau muriseră. Se află pe tărâmul străbunilor săi,
meleag antic descris în imne și rugăciuni. Acum este un lanț
muntos urban abandonat. Zile în șir hălăduiește prin zonă. Este
singura ființă. Nu există coioți, păsări sau insecte. Nu există ape
curgătoare. Când i se face foame sau sete se injectează cu un
extract vegetal cu proteine și zahăr și când obosește ia o tabletă de
patru sau opt ore de somn, care-i permite să rămână treaz cât are
nevoie. Într-o dimineață, scannerul pe care-l poartă la centură
emite un semnal de avertizare urmat de tânguitul încet al unei
nene. Începe să sape, recitând numele culorilor pe care le avea în
trusa lui de vopseluri. „Albastru Alice”, spune el. El spune: „Soare
mayaș”. Apoi, foarte repede, „Roz electric, Roz carne, Roz
adevărat”. El spune: „Albastru fără culoare”. El spune: „Ambră
medie bastardă”. Când termină culorile, o ia din nou de la capăt,
Albastru Alice, Soare mayaș și așa mai departe. După-amiaza
târziu descoperă de ce săpase acolo, obiectul care-i declanșase
arena, un depozit de porțelan albastru cu alb, niște cioburi într-o
cutie ruginită și o mică medalie de bronz pe care era gravată o
inscripție, „Autorizată și conferită de Marele Ming”. Stabilește că
medalia era de la sfârșitul secolului al XIV-lea și face apoi o altă
descoperire. Porțelanul fusese adus în Statele Unite de
exploratorul Zheng în ultima dintre cele șapte călătorii făcute de
acesta în jurul lumii. Prima parte a romanului se termina brusc în
momentul în care tânărul cherokee apropie micuța medalie de
bronz de ochi în strălucirea tot mai palidă a soarelui.
A doua parte e povestită din punctul de vedere al ajutorului
unui constructor chinez de corăbii. Ajutorul este unul dintre miile
de oameni care lucrau în schimburi pentru a termina o joncă
amiral conform indicațiilor împăratului. Sunt pagini întregi de
amănunte despre construcția vasului, pasaje dubioase despre cel
mai bun lemn, despre condițiile ideale pentru oțetarul galben și
nucul kalo, metoda corectă de instruire a tâmplarilor, cum să faci
cel mai ușor scut de protecție și cum să te asiguri de etanșeitatea
compartimentelor de sub punte. Furnizează informații exacte
despre planul extraordinar al joncii și dimensiunile exacte ale
punții de la pupă și despre cabinele de depozitare cu meșteșug
întocmite. Cele mai revoluționare caracteristici sunt catargele,
nouă în total, număr considerat prisoselnic de constructorii
tradiționali de corăbii. Umblă vorba că bătrânii constructori de
ambarcațiuni sunt geloși, dar împăratul cere tot mai multe jonci,
vrea o mie cu totul și nu e timp pentru gelozii. Fiecare meșter de
corăbii din țară e chemat să ajute la construcția noii flote. Între
timp, după ce planurile navei amiral și parte din construcția ei
fură isprăvite, maestrul constructor muri. Tânărul lui ajutor, al
cărui nume nu-l aflăm, îi preia sarcinile. Muncește toată ziua și
doarme pe apucate și pe măsură ce jonca se apropie de final, el
începe să vorbească cu o voce care nu era a lui. Vorbește cu
autoritatea unui om al mării sau a unui om care știe secretul
corăbiilor de pe mare, care știe cum să recunoască trăsăturile care
fac fiecare navă unică în felul ei. Bărbații vin la el pentru a primi
ordine chiar dacă ideile lui sunt radicale și nu în întregime
realizabile. Se răspândește zvonul că tânărul ajutor e posedat de
pi ritul meșterului corăbier mort. Cum altfel s-ar putea explica
faptul că știe asemenea lucruri? Ajutorul nu dă atenție acestor
șoapte: nu are vreme. Când jonca e gata, are 160 de metri lungime
și 60 de metri lățime. În acest moment al poveștii, chiar la finalul
celei de-a doua părți, se face auzită vocea autorului, vocea
adevărată a tatălui Im Lee, care-i spune cititorului că jonca „era
cu mult mai mare decât Santa Maria, care avea abia 30 de metri
pe 10, un pitic dacă facem comparație”, și că „Zheng He a
comandat șaizeci de asemenea nave și multe altele mai mici, cu
mai bine de 27 000 de soldați, marangozi, poeți și medici, în vreme
ce Columb avea în comandă mai puțin de o sută de oameni”.
Ajuns aici, autorul face o sugestie provocatoare: „Nu fac
comparația cu Columb la întâmplare, o fac deliberat și cu
premeditare, pentru că, din punctul meu de vedere, America a
fost descoperită de pribeagul Zheng He, cu șaptezeci de ani
înaintea lui Columb”.
A treia și ultima secțiune a cărții e cea mai scurtă, ilar și cea
mai problematică din punct de vedere politic. Se referă la viața
unui tânăr musulman pe nume Ma, născut într-o provincie de la
granița sud-vestică. Băiatul este capturat de oamenii imperiului
Ming, este castrat, iar după ce primește un nume nou devine
servitorul unui principe. Este dus la curtea imperială unde e
inițiat în căile Fiilor Cerului. Când prințul devine împărat, el
decide să-și marcheze urcarea pe tron prin lansarea călătoriilor pe
mare multă vreme plănuite, dar niciodată puse în practică. Îl face
pe eunucul musulman amiralul flotei sale și-i spune să navigheze
până la linia orizontului, dincolo de pământurile cunoscute,
pentru a răspândi gloria dinastiei Ming. Povestea este spusă la
persoana a treia, însă are și lungi secvențe în care pătrunde în
mintea amiralului care nu ezită să facă previziuni politice: „China,
crede împăratul, este centrul universului, iar el este centrul
Chinei, prin urmare, el este centrul lumii. Încearcă din răsputeri
să ascundă asta, suferă de boala specifică tuturor conducătorilor
chinezi, care cred că sunt cea mai importantă formă de viață din
univers și că luptele și aversiunile lor nu sunt vrednice doar de
imitație, ci și de adorație”. Dar amiralul compune, de asemenea,
poeme de laudă deopotrivă lașe și banale:

Valurile-s înalte, furtuna aprigă, văile

mărilor adânci;
Pregătiți de moarte, temerarii aleargă
în toate direcțiile
Rugându-se la zeiță. Cine-i va proteja?
Cine altul decât viteazul împărat,
marele Ming?

Naratorul ultimei părți a romanului este un tânăr strănepot al

lui Zheng He, un băiat pe nume Soporo Onar, care pornește în
căutarea locului de odihnă veșnică al ilustrului său înaintaș. În
cele din urmă, căutările sunt zadarnice și mare parte din ultima
secțiune se referă nu la primele călătorii triumfătoare ale lui
Zheng He, ci la disperata călătorie finală. Se sfârșește cu moartea
sa în India și cu funeraliile pe mare și cu decizia lui Soporo de a-i
dedica un monument în paginile unei cărți. „Unde a murit Zheng
He în India? Undeva pe coasta vestică, probabil într-o regiune nu
departe de Bombay-ul de azi, îi spuse Lee lui Dimple, ceea ce
probabil că mi-a influențat propria decizie de a trăi aici. Apoi
adăugă: Mi-aș fi dorit să existe o traducere a cărții tatălui meu,
pentru că dacă există cineva care ar trage vreun folos citind
despre viața amiralului eunuc, acea persoană ai fi tu.”
 Capitolul 5
„Aprinde-mi o țigară ”
El îi spuse lui Dimple că avea 38 de ani când viața i s-a
schimbat într-un chip pe care nu l-ar fi prevăzut nicicând, în acel
an, la un banchet în Beijing, s-a pomenit stând alături de o femeie
al cărei păr era coafat la modă. Purta un costum de culoarea
prunei cu revere albe și venise cu un comisar naval care fuma
încontinuu țigări fără filtru străine. Pe la începutul serii,
comisarul trecu la coniac și imediat deveni tot mai tăcut și
neașteptat de flexibil pentru un așa bărbat masiv. Le spuse
chelnerilor să umple ceainicul și să aducă vin și sticle cu apă. Nu
vorbea decât dând ordine; nu conversă cu companionii săi. Cotul
său alunecă de pe masă și vărsă vinul femeii zvelte. Peste fața de
masă se întinse o pată mare și comisarul o privi fascinat, de parcă
ar fi fost pata comunismului însuși, pata de neoprit care se
întinsese peste lume și o boise în culoarea sângelui. Femeia – sau
fata, de vreme ce nu putea avea mai mult de douăzeci sau
douăzeci și unu de ani – ridică paharul și-l puse alături de farfuria
sa neatinsă. Îl umplu din nou cu ceva vin și luă o înghițitură. Apoi
îl rugă pe Lee s-o ajute cu comisarul. Îl cățară pe bărbat într-o
cameră deasupra sălii de banchet. Acolo fata îl așeză în pat și-i
scoase pantofii. El adormise deja. Fata își întinse rochia peste
șolduri privindu-l pe bărnatul din pat. Suspină exagerat
punându-și mâinile în șolduri, fără a se uita la Lee. Ea spuse:
— Primul împărat din dinastia Ming, Taizu, a alcătuit o listă de
ofense capitale pentru oficialii guvernamentali care înșiruia,
printre altele, și formarea clicilor și llalariseala. Beția în public era
și ea, de asemenea, un delict capital. Știi care era pedeapsa? Omul
era jupuit, pielea lui era umplută cu paie, iar el era expus într-o
clădire oficială pentru a servi ca avertisment pentru alți demnitari.
Ea suspină din nou lung și teatral, și îi plăcu atât de mult, c-o mai
făcu o dată. Apoi spuse: Aprinde-mi și mie o țigară dacă te tot
holbezi așa.
Lee făcu ce-i ceruse. Ea stătea în mijlocul camerei și arunca
fumul în tavan. El se gândi: „Chiar și tăcerea ei e plină de tâlc,
chiar și modul în care trage fumul în piept. Și-l aruncă spre tavan.
Vezi cât este de plină de viață. Este cumva actriță? Ar fi o
îndrăzneală prea mare s-o întreb?” înainte ca el să poată spune
ceva, ea se întoarse în sala de banchet și, ceva mai târziu, părăsi
masa și nu reveni. Câteva zile mai târziu, o văzu pedalând de zor
pe bicicletă prin curtea comisariatului. Avea părul strâns în coc și
purta salopetă. Arăta foarte diferită de fata cu țigara a cărei
imagine nu o putea uita. Se duse la ea, îi zise că îi adusese ceva.
Păru atât de dezorientată, încât el se întrebă dacă femeia îl
recunoștea. Îi dădu un cartuș de țigări, jumătate dintr-un pui gătit
și câteva bucăți de zahăr. Ea se uită la clădirea comisariatului și
ezită un moment înainte să pună darurile pe portbagajul
bicicletei. Ea spuse: Am douăzeci și trei de ani. Nu vreau să fiu o
întreținută. Mulțumesc pentru cadouri, adăugă ea, vorbind atât
de solemn, că el se întrebă dacă nu cumva o necăjise cumva O
urmări îndreptându-se cu bicicleta către comisariat. Era un fel de
a-i spune s-o lase în pace? Credea ea că voia s-o plătească astfel
pentru sex? La această idee simți un nod de frică în stomac. Apoi
îi trecu prin cap că ea spunea cu totul altceva. Ea nu voia să fie o
femeie întreținută: ea voia să-i fie soție. Și această idee îl umplu de
frică. Ea era prototipul eroinei clasice din China, conducătoarea
tipică și voia să fie soția lui. Era greu de crezut. Trebuia să se
consulte cu cineva, o persoană mai în vârstă în al cărei sfat să se
poată încrede. Dimineața următoare, tulburat, merse la
guvernatorul administrativ al acelei regiuni, șeful său, Wei Kuo-
Ching. Wei nu era singur și Lee îi ceru permisiunea să se
căsătorească în prezența colegilor șefului său. Care este numele
femeii, îl întrebă șeful său. Lee nu știa. O descrise și îi spuse cum
se cunoscuseră. O, spuse guvernatorul administrativ, te referi la
Pang Mei, asistenta comisarului Hu. Bătrânul îl bătu pe Lee pe
umăr și îi spuse să se însoare dacă asta era ceea ce-și dorea. Apoi
spuse: Sper că știi că nu e nevoie să iei o decizie atât de
dramatică.

Locuința lui ieșea din discuție. Erau prea mulți pe acolo mai tot
timpul și ar fi fost probleme dacă ar fi fost văzută ieșind din
camerele sale, poate o anchetă oficială, ar fi urmat umilințe,
pedepse, poate chiar închisoarea. Singurul mod în care puteau fi
singuri era în biroul său, târziu, când nu mai era nimeni pe-acolo.
O așteptă nervos să vină și o duse în depozit unde aranjase pături
și o pernă după un birou din spatele încăperii. Zăvorî ușa, stinse
luminile și rămaseră amândoi în întuneric, el ținând în brațe
trupul fetei fragil ca al unui copil. Pătrundea ceva lumină
neîndestulătoare de-afară, de la lămpile din stradă, suficientă cât
să-i zărească fața. Părea foarte serioasă, ceea ce-l făcea și mai
nervos. Când se întinse către penisul său, el tresări, iar când și-l
puse în gură, el scânci, chiar scânci, apoi se rușină. Ea scoase un
tub din poșetă și întinse puțină cremă cu o singură mișcare
experimentată. „În cur, îi spuse ea, trage-mi-o în cur!” Apoi se
rășchiră peste el și-l ajută s-o pătrundă și se jucă cu clitorisul în
vreme ce-l călărea. El se scăpă aproape imediat și din nou se
rușină. Mai târziu, cum stăteau unul lângă celălalt, ea spuse:
„Sunt prudentă. În cazul în care suntem prinși, examenul medical
va demonstra că sunt încă virgină”. Apoi, Pang Mei se întoarse pe
o parte, se încovrigă, ajungând la dimensiunea unei mingi mititele
și se culcă. Lee se gândi că o va lăsa să doarmă o jumătate de oră,
apoi o va trezi, se vor ferchezui și vor pleca. Dacă adormea și el, ar
fi fost o nenorocire. Se propti într-un cot pentru a o privi mai bine.
Se gândi la inundațiile de vară, ale Fluviului Galben și la
găluștile38 pe care le cumpăra uneori din gară. Se gândi la caii din
Mongolia, la tătarii cuceriți de ruși și la dragonii înțelepți și solitari
care trăiau în aerul încins de deasupra munților Sechiuan. Buzele
fetei se mișcau tăcut în somn și ochii tremurând ușor sub pleoape.
Se gândi la dragonii melancoliei din Sechiuan și chiar atunci simți
cum se cutremură camera. Aerul păru să se schimbe,
temperatura scăzu și nu mai era suficient oxigen. Sunetul
valurilor sau un bâzâit de țânțari se sparse de urechile sale.
Podeaua se zgudui ca și cum un imens animal ar fi fost prins sub

38
Bao sau humbow, aluat fiert. Are diferite umpluturi, de la carne la
legume și se condimentează cu sos de soia sau cu oțet. (n.tr.)
clădire, dar el știa că este imposibil. Fiecare obiect din cameră,
lampa cu picior, birourile, scaunele și fișierele, totul se cutremura.
Trase adânc aer în piept, dar nu-și putea umple plămânii. Se
ridică și căzu în genunchi. Când cutremurul de pământ se opri, el
stătea îngenuncheat pe pături cu mâinile încleștate în jurul
gleznelor subțiri ale fetei și o recunoscu drept salvatoarea sa.
 Capitolul 6
Către Wuhan
În acea dimineață, la sediu veni un activist cu o citație de la
comisariat. Lee se frământă: Cum au putut afla? Ce am făcut? Ce
am făcut? Se îmbrăcă repede și-l urmă pe bărbat până în camera
unde comisarul Hu stătea în fața unei table negre de școală cu o
duzină sau pe-acolo de alți țipi. Era și o masă cu dulciuri, ceai și
pachete de țigări așezate în piramidă. Erau țipi atât de importanți,
că nimeni nu le știa numele. Fumau și întrerupeau discursul
comisarului Hu cu glume grosolane.
„Comisare, te-am auzit noaptea trecută. Pământul s-a scuturat
atât de tare, că noi am crezut că fără doar și poate clădirea se va
prăbuși.” Mai târziu, luă cuvântul și Wei kuo-Ching, și Lee încercă
să fie atent, dar auzea doar unele cuvinte: blocadă și producție
industrială, și transporturi feroviare, și sabotaj, și rezerve militare.
Auzea cuvintele, însă nu putea cu niciun preț să le pună laolaltă
într-un întreg inteligibil. Se gândi la Pang Mei, cum dormea ea în
timpul cutremurului, cât erau de delicate picioarele ei și cât de
norocos era să fie cu ea. La prânz îi spuseră lui Lee că trebuia să
plece în capitala provinciei Wuhan, unde urma să-l întâlnească pe
comandantul militar regional, generalul Lo Tsai-ta, și să negocieze
încheierea luptelor facționale care paralizau orașul. Comisarul Hu
îi spuse că are o oră să-și facă bagajul. Când părăsi comisariatul,
se uită după Pang Mei, însă n-o văzu nicăieri.
Drumul spre Wuhan dură ceva mai puțin de patru ore.
Călătorea cu un detașament al Gărzilor Roșii care își schimbară
locurile între ei pe tot parcursul zborului. Arătau pe fereastră și
chicoteau. De ce oare chicoteau? Nu se putea vedea altceva decât
un zid cenușiu de nori și ploaie sau condens. Auzi un geamăt
venit din cele două motoare ale micului avion și simți cum
vibrează metalul sub picioarele lui. Se auzi un anunț: „Pasagerii
care transportă arme, muniție și material radioactiv trebuie să le
predea însoțitorilor de zbor de la care le vor primi înapoi după
aterizare”. La auzul acestora, unii membri ai Gărzilor Roșii
predară o grămadă de arme, inclusiv puști, pistoale și baionete.
Urmă apoi muzică tradițională. Lee ascultă până când muzica se
reduse la intensitatea unui fâsâit. Apoi, un alt anunț: „Ne
apropiem de Wuhan. Wuhan este un mare oraș industrial din
China centrală. Pasagerilor le este interzis să facă fotografii pe
fereastra avionului sau la sol. Cei care vor să-și aprindă țigările o
pot face”. Avionul survolă o vreme aeroportul înainte de aterizare,
iar însoțitorii le returnară armele membrilor Gărzilor Roșii. Se auzi
și mai multă muzică prin intercom, nu melodii chinezești, ci un
cântec din filmul occidental Mary Poppins.
Când Lee coborî din avion, observă neorânduiala de pe pistă:
avioanele și camioanele erau parcate haotic și peste tot bântuiau
tineri și tinere dând ordine care nu făceau decât să sporească
haosul. Ei rătăceau pe pistă de parcă ar fi fost vreo uliță sătească
sau stăteau pe vine și fumau și scriau măscări în țărână. Soarele
apusese și, pe când Lee se îndrepta către clădirea aeroportului, își
auzi numele strigat de tinerii gardieni cu care călătorise. Se
strânseseră în jurul unui jeep parcat chiar lângă avion. Îi făcură
semne lui Lee care se întoarse. Gardienii îl convinseseră pe șoferul
jeepului să-i ducă în oraș, puneau ei, iar dacă voia să vină cu ei,
Lee era bine-venit. Se înghesuiră cu toții în jeep. Când părăsiră
aeroportul și o luară pe drumul către oraș, gardienii hotărâră că
vor sa mănânce într-un restaurant. Hei, hei, hei, nea șoferu`,
spuse unul, dacă vezi vreun porc, treci peste el, că tare ne e
foame. Șoferul surâse, dar nu spuse nimic. Lui I, ce i se păru că
gardienii seamănă cu niște adolescenți insuportabili și nerușinați.
Nu le tăcea gura o clipă. La restaurant cerură char siu fan39 și
bere și, când primiră nota de plată, îi spuseră proprietarului că nu
au bani. Lee avea ceva bani gheață, dar tinerii nu-l lăsară să-i
scoată. Nu, nu, sunteți invitatul nostru. Vreți să ne pierdem
prestigiul? Se întoarseră către proprietar. Te invităm la Beijing, îi
spuseră ei. Vino la Beijing și vom putea schimba ceva idei
revoluționare. Vei fi oaspetele nostru. Omul era suficient de
deștept să nu se ia la harță cu ei.

39
Porc la grătar (în limba chineză) (n.tr.)
 Lee îi dădu telefon în acea noapte din hotelul său, însă
operatorul îi spuse că nu e în camera ei. Încercă să sune la acel
număr din oră în oră și renunță abia când se crăpa de ziuă.
Dimineața următoare întârzie la întâlnirea cu bărbatul despre
care comisarul Hu spunea că e o căpetenie militară. Generalul Lo
Tsai-Ta se ridică atunci când Lee apăru. Însă, în loc să-l facă să
se simtă bine venit, generalul își culese țigările, își ceru scuze și
părăsi camera. Ceva mai încolo, apăru un aghiotant care-i spuse
lui Lee că generalul nu era disponibil până târziu dupăamiază, că
era o criză la capătul de linie al căii ferate și că era necesară
prezența lui acolo. Lee părăsi clădirea și se plimbă către capătul
străzii, făcu colțul la dreapta de parcă ar fi știut încotro mergea.
Nu erau autobuze și nici taxiuri, însă strada era plină de oameni.
Pe la colțuri dospeau grămezi neridicate de gunoi și de ziare vechi.
Continuă să meargă și ajunse la un pod, faimosul pod pe care-l
știa toată țara ca o minune a ingineriei moderne. La baza sa, un
bărbat gătea orez pentru familia sa. În fluviu se bălăceau oameni,
iar hainele erau răsfirate pe parapete, să se usuce. Lee trecu de
un grup care studia oarece, un grup de cinci, șase inși care
stăteau în cerc ascultând o femeie care recita ceva. Era poezie sau
cuvintele unui cântec? Prinse din zbor câteva versuri:

Lumea e în flăcări, timpul este o bombă.

Zece mii de ani nu sunt suficienți.
Când rămân atâtea de făcut.

Acum putea zări podul în întregime. Observă că acolo își

făcuseră culcuș grupuri mici de oameni pe toată lungimea lui și că
ridicaseră un fel de baricadă la celălalt capăt. Când văzu ce se
întâmpla acolo, se opri și făcu cale întoarsă. La intersecție staționa
un autobuz și în spatele lui șerpuia un șir lung de mașini și
camioane și vehicule militare de transport, o linie întinsă dincolo
de limitele vederii sale. Șoferii dispăruseră și mașinile păreau că
nu se mișcaseră de multă vreme. Mai jos, și mâlosul Yangtse era
imobil, de parcă s-ar fi transformat în ciment.
Se întoarse noaptea la biroul generalului. Lo Tsai-Ta stătea pe o
sofa, cu o panama trasă peste ochii săi închiși și cu o țigară
aprinsă între degete. Purta o cămașă albă și pantaloni de olandă
să se asorteze cu pălăria, însă efectul general nu era de eleganță,
ci mai degrabă de oboseală. Părea prea istovit să vorbească. Mai
erau alți doi bărbați în încăpere care-l salutară pe Lee de parcă l-
ar fi cunoscut bine. Primul, un ofițer care se prezentă doar cu
numele de Tung, îl invită la o masă pe care erau o sticlă și niște
pahare. Lee își turnă niște coniac pe care-l îndoi cu apă minerală.
Trase degrabă o dușcă, apoi își luă paharul și se duse la fereastră.
Stai aici, spuse Tung, și Lee se așeză la capătul celălalt al sofalei
pe care ședea generalul. Observă că ochii generalului Lo îl
urmăriseră de la fereastră până pe sofa, dar, altminteri, generalul
era inert, ca un convalescent. Lee își așeză băutura pe podea și
așteptă cu coatele sprijinite pe genunchi. După o vreme, generalul
își ridică brațul și sorbi lent un fum din țigara lui. Tung și
camarazii săi purtau o conversație șoptită. Lee nu-l putea auzi pe
Tung, dar răspunsurile scurte ale celuilalt erau suficient de clare.
„Kaolu40”, spunea el, atunci când Tung se oprea să-și tragă
suflarea. Apoi, Tung se întoarse către I, ce și spuse:
— Wuhan este un caz-test. Aici se întâmplă toate: ciumă,
revolte fără sfârșit, productivitate în surplus, foame, o uluitoare
producție industrială, sfârșitul a tot și toate. Credem că Beijingul
ne folosește pentru un soi de experiment social. Vor să vadă cât de
mult poate fi pedepsit un oraș înainte de a claca. Au pus o
întrebare sau un set de întrebări interesante, trebuie să admit
asta. De exemplu, cât haos poate resorbi societatea? Care sunt
foloasele nebuniei? Există inteligență în negativitate? Cât de
departe se poate extinde distrugerea până când încetează să mai
fie creativă? Cât de utilă este șansa? Poate imaginația individuală
să înțeleagă ultima plajă, ultimul cântec de pasăre, ultimul apus
al ultimului cer? Locuitorii din Wuhan s-au gândit la toate aceste
întrebări, ne-am gândit la ele și le-am discutat în cel mai mic
amănunt. Le-am găsit, de asemenea, și răspunsurile, fie și numai
pentru propria noastră satisfacție. La o singură întrebare am fost

40
Mă gândesc, reflectez. (în chineza mandarină) (n.tr.)
incapabili să găsim răspunsul. Știi care?
Lee se gândi: „De ce continuați să stați aici?” Dar scutură din
cap.
— Nu, spuse el.
— Ce cauți aici? întrebă Tung.
La aceasta, cei trei oameni se uitară la Lee de parcă ar fi apărut
acolo din senin.
— Am fost trimis de Partid să urmăresc cu atenție ce se
întâmplă în Wuhan, spuse Lee. Se așteaptă de la mine un raport
și responsabilitățile mele nu trec mai departe de acesta.
Tung își scutură capul înainte chiar ca el să fi terminat.
— Nu, spuse el. Nu, nu, nu!
Acesta fu momentul în care Lee alese să facă un comentariu
despre Milionul de soldați maoiști revoluționari combatanți din
rândul muncitorilor eroi ai Wuhanului, o coaliție pe care, după
cum se știa, generalul o sprijinea, chiar dacă nu în mod deschis.
Efectivele Soldaților Muncitori erau mai mari decât ale armatei
rivale mai vechi, Centrala Muncitorilor maoiști combatanți din
zona proletară Wuhan, care era susținută de Beijing. Lee spuse că
se gândise că Soldații Muncitori produceau mare parte din
răzmerițele și haosul de pe străzi. Tung pufni disprețuitor.
— Ești un prost, spuse el. Centrul muncitorilor este cel i are
produce tulburările din Wuhan.
Lee dădu din cap încet.
— Se spune la Beijing, zise el, că batalioanele Soldaților
Muncitori ar trebui demobilizate.
La acestea, generalul se ridică în picioare și făcu semn (ă Lee ar
trebui să facă la fel.
— Întâlnirea noastră a luat sfârșit, spuse generalul.
Fu pentru prima dată când vorbi de față cu Lee și un lei de
semnal pentru Tung, care-și aruncă țigara pe podea și strigă un
slogan împotriva Centralei Muncitorilor.
Lee nu fu sigur dacă Tung scanda sloganul pentru că era prea
supărat pentru a mai putea da glas propriilor gânduri. El defilă
prin cameră și se opri în fața lui Lee.
— Sunt gata să-mi sacrific viața, spuse Tung. Suntem soldați.
Pentru asta suntem antrenați, să ne sacrificăm. Spune-le asta.
Apoi ieși trântind ușa după el.
 Capitolul 7
Răpit de două ori
Când Lee se întoarse la hotel și o căută la telefon pe Pang Mei
trecuse bine de miezul nopții. Auzi telefonul sunând la căminul
colegiului de inginerie și apoi o sirenă și oameni urlând jos, în
curte. „Wei?” spuse operatorul din Beijing. Jos, zgomotul se înteți
și mai mult și acum se auzeau anunțuri prin megafoane. Lee
închise telefonul și se duse la fereastră. O mașină de pompieri și
un camion cu bena acoperită de prelată intrau pe porțile hotelului
și o dubă care avea deasupra megafoane și transporta oameni care
aveau asupra lor arme, securi și sulițe improvizate. Se duse la ușă
și o zăvorî, apoi încercă un nou telefon. Vorbea cu recepționerul
comisariatului când îi sparseră ușa și-l culcară la pământ. Se
ridică și un bărbat care i se păru cumva cunoscut îl plesni peste
obraji atât de tare, că ochelarii îi zburară și aterizară pe covor în
cealaltă jumătate a camerei. Îi țiuiau urechile și cineva îl lovi în
stomac, iar altcineva îi seceră dintr-o mișcare picioarele. Lee se
prăbuși pe spate. Cămașa lui era stropită de sânge și-și simțea
coastele lovite. Îl ridicară și îi legară mâinile la spate. Apoi îl
obligară să iasă din clădire, să urce într-una dintre dube. În hol
era mare tămbălău. Mașinile oficiale ale hotelului fuseseră
răsturnate și distruse, iar un pin din curte era în flăcări.
Personalul hotelului stătea sub portic. Când Lee coborî treptele,
văzu un bărbat alergând către poartă. Săriră pe el, în haită, cu
mâinile goale sau cu patul puștii, culcându-l la pământ. Bărbatul
țipa:
— Ajutor, tovarăși, ajutați-mă!
Cu cine vorbea oare? Lee se gândi: „Cât e de ciudat ca, de frică,
să ceri ajutor exact de la cei care sunt sursa tragediei tale”. Un
bărbat care căra o secure se repezi și, cu o lovitură exactă și
economicoasă, îi tăie mâinile bărbatului căzut la pământ.
Bărbatul se strânse și tremură privindu-și mâinile retezate și
frânghiile de sânge care le uneau. Buzele sale se mișcară, iar
cuvinte pe care le spuse, dacă vorbea la urma urmei, erau mute.
Sângele băltea în jurul șoldurilor sale. Stătea în capul oaselor și
vomită, iar oamenii făcură un pas îndărăt, dezgustați. Apoi
bărbatul cu securea îl descăpățână, deși îi trebui ceva strădanie
pentru asta, pentru că securea nu prea mai era ascuțită și nu
trecea de oasele gâtului.
Lee era singurul prizonier, dar erau atâția oameni care-l
escortau, că duba era înghesuită și jilavă. Hainele îi musteau de
sânge și transpirație și fără ochelari se simțea infirm, deși putea
distinge destul de clar fețele celor care-l răpiseră. Se întrebă cât o
fi ceasul, apoi se gândi la virginitatea complicată a lui Pang Mei și,
din anume motive, la vorbele psalmodiate pe care le auzise mai
devreme în acea zi – sau să fi fost ieri? – repetând în gând ca pe-o
rugăciune: „Timpul este o bombă, lumea e în flăcări”. Nu-și putea
aminti restul cuvintelor, deși auzea foarte clar vocea femeii care le
recitase. Bărbații din dubă vorbeau de parcă el n-ar fi fost acolo
sau de parcă ar fi fost deja mort. Vorbeau despre fripturi de porc
la grătar și despre vinul din orez făcut acasă, despre cât de mult
poate înota cineva fără probleme vara înainte ca mâlul apei să te
tragă în afunduri (nu mai mult de o oră), făceau comparație între
avantajele jocului de cărți asupra mahjong-ului (pierzi mai puțină
vreme, ai mai multe șanse să câștigi repede bani), despre
eficacitatea penisului de cerb ca afrodiziac (excelent) și despre
soarta lui Lee, dacă va fi executat public sau hăcuit fără mare
tam-tam (consensul: public, cu o împușcătură în ceafă). Kaolu,
spunea unul dintre bărbați și atunci Lee l-a recunoscut pe ofițerul
care era în biroul generalului Lo. Răpitorii săi erau soldați. Purtau
brasarde care-i identificau ca membri ai grupării Soldaților
Muncitori, însă erau, de fapt, soldați; nu, erau rebeli. Ei erau, de
fapt, cei morți, se gândi Lee.

Îl duseră într-o clădire care semăna cu cartierul general al

garnizoanei; îl duseră într-o celulă și-l lăsară acolo. Câteva ore
mai târziu, veniră doi oameni care-i dădură hainele jos și-l bătură,
foarte metodic, până când leșină. Îl trezi durerea. Știa că își
pierduse cunoștința o vreme, minute sau poate că ore: era greu de
spus pentru că timpul se dilatase. Fiecare părticică de corp
tremura sau ardea. Durerea încetinea timpul și fiecare clipă
devenise ceva de o complexitate imposibilă care-i consuma toată
energia pentru a o suporta. Se pierdu pe sine în propriul puls și în
infinitatea care trecea între fiecare bătaie de inimă. Dormi și se
trezi și apoi adormi la loc și se simțea ca un vizitator într-un
sistem solar necunoscut în care timpul prindea viteză sau
încetinea la întâmplare, îi dădură răgaz o vreme și el adormi. Apoi
bărbații se întoarseră și-l bătură din nou. Așa știu el că trecură o
zi, două zile, trei și patru zile. Căpătase un soi de obișnuință,
începea să se concentreze asupra durerii și se pregătea pentru ce
e mai rău, apoi, dintr-odată, fu răpit din nou de alții. Ei
deschiseră ușa celulei și cineva pe care el nu-l mai văzuse
vreodată spuse: „El este?” „Da”, spuse Tung, care avea mâinile
legate. Noii răpitori îl săltară pe Lee într-un jeep cu care merseră o
grămadă. Era noapte și stelele jos pe cer. Erau mai multe stele,
decât crezuse el vreodată că ar fi posibil, atât de multe stele, că
era ușor să se piardă printre ele, tot ce trebuia să facă era să-și
rezeme capul de banchetă și să scruteze infinitul. Mirosea a
eucalipt și a bălegar. Auzea păsări și se întreba de ce oare erau
treze în miez de noapte. Erau oare încurcate cum era și el de până
acum nemaivăzuta elasticitate a timpului? Noii răpitori conduseră
în afara Wuhanului și opriră pe un drum mocirlos care se răsucea
în sus printre dealuri. Nu-l bătură. Îl hrăniră și îi dădură un
schimb de haine și-i bandajară coastele. Apoi conduseră iar mai
departe și opriră la un aeroport de unde îl urcară într-un avion
care mergea la Beijing.
Dădu telefoane din spital și descoperi astfel că Pang Mei nu mai
lucra la comisariat și nici nu mai era înregistrată la căminul de
ingineri. Dădu mai multe telefoane. Află că un profesor pe care-l
cunoștea, unul dintre vechii prieteni ai tatălui său, se sinucisese.
Alții pur și simplu dispăruseră și se credea că sunt morți. Era
tratat încă pentru rănile sale când Wei Kuo-Ching veni să-l vadă.
— Ucigașii abia au ieșit din adolescență, tineri turbați, așa-ziși
radicali care vânează entuziasmați în haită, spuse Wei, care, deși
de obicei la patru ace, acum părea răpănos și mirosea oare a vin?
Se poate întâmpla orice oricui oricând. Ai auzit ce i s-a întâmplat
comisarului Hu? Într-o zi a apărut un afiș denunțător cu litere de-
o șchioapă, explică Wei, care spunea că Hu era „fiu de moșier”, un
„câine degenerat” și un „vânzător de bube”. Se arunca des cu
astfel de etichete în acele zile, așa că ar fi trebuit, probabil, să le
ignore. Dar pe afiș spune și că Hu era vinovat de perversiuni
sexuale cu femei degenerate ca el. Poate că-l știi pe Hu sau poate
că nu, dar el nu e genul de bărbat care să o încaseze fără a
riposta. A convocat o întrunire. A spus că acuzatorii săi erau
reacționari și revizioniști de dreapta. Că erau un pericol pentru
Partid. Spunea că sunt lași, că se ascund în spatele unor afișe
anonime. I-a provocat să iasă la lumină. În aceeași noapte au
apărut afișe noi care-l acuzau pe Hu de contrarevoluționarism.
Acuzațiile și contraacuzațiile au atras atenția, și Partidul a trimis o
echipă de lucru pentru a investiga. Echipa de lucru le-a interzis
studenților să mai pună alte afișe, dar l-a învinovățit și pe Hu,
spunând că ar trebui să recunoască o parte din greșelile sale. În
loc să calmeze lucrurile, acțiunile echipei au avut efectul contrar.
Studenții au sfidat interdicțiile și au pus afișe prin tot orașul. Au
mobilizat și grupări studențești din alte orașe care și-au trimis
reprezentanți la cele mai înalte niveluri ale birocrației de partid.
Răspunsul trebuie să le fi fost favorabil, întrucât ei și-au întețit
atacurile. Următorul val de afișe dădea detalii în legătură cu
pretinsele perversiuni ale lui Hu. Prostituate. Sex în grup.
Sodomie. Homosexualitate. Acesta a fost momentul în care Hu a
făcut o greșeală teribilă. A negat toate acuzațiile, spunând: „Și ce
dacă ar fi adevărat? Nici președintele nu este eunuc atunci când
vine vorba despre sex”. Au venit după el a doua zi. I-au vopsit cu
negru fața și l-au plimbat în sus și-n jos pe străzi. L-au pus într-o
cușcă și au atârnat pe gratii un afiș: EXPOZIȚIE DE ANIMALE. Nu
l-au lăsat să doarmă, să se spele sau să vorbească. Două
săptămâni a durat să-l facă să se căiască, pentru că se îndoise de
președinte, și să recunoască faptul că era vinovat de crime sexuale
și nu numai. Pang Mei a depus mărturie că profitase de ea și o
inițiase în perversiuni de pe alte meleaguri. Propriile fiice au fost
forțate să-l denunțe. „Este epurat”, spuse Wei.
Dar singura întrebare pe care se gândi Lee s-o pună a fost:
 — Ce s-a întâmplat cu Pang Mei?

A fost dezonorată, spuse Wei, studenții au făcut cu schimbul să

se ocupe de ea în grupuri. Au umilit-o, au zeflemisit-o, o insultau
pe stradă, vorbeau cu familia și colegii despre ea, năvăleau în casa
ei la orice oră din zi și din noapte. După câteva săptămâni, când
și-au dat seama că ea era pe punctul să cedeze, au pus pe ziduri
un afiș în care se spunea că nu ar trebui să i se permită să se
sinucidă. Am auzit că a fost deportată și este reeducată prin
muncă. Nu-i așa că e bine că te-ai decis să nu te căsătorești cu
ea? Ce greșeală ai fi făcut! Am venit să te avertizez. Au apărut afișe
care ne atacă departamentul și pe mine personal. Dacă eu sunt
atacat, tu vei fi următorul. Puține sunt lucrurile de care poți fi
sigur în zilele astea. Pofta de sânge; atacuri în grup împotriva
celor singuri sau izolați; haite de câini turbați pe străzi; sfârșitul.
Asta e realitatea în care trăim. Se poate întâmpla orice oricui
oricând.
 Capitolul 8
La Bombay
Dădu ordin oficial pentru rechiziționarea unui jeep. Rechiziția
era o minciună de la început până la coadă. Se aștepta să fie
descoperit și arestat, și pedepsit, dar nu se întâmplă nimic și-i fu
adus jeepul. Găsi o hartă a Asiei de odinioară. Numele se
schimbaseră, dar geografia era aceeași, își spuse el, și-și puse
cuferele în jeep și conduse către sud fără a mai privi în urmă.
Conduse distanțe lungi, conduse cât de mult putea înainte ca
foamea sau somnul să-l facă să oprească. Mergea noaptea și
dormea îmbrăcat în uniformă. Dacă trebuia, spunea că are o
misiune specială de la divizie. Opri în Sian, și în Chengtu, și în
Kunming. Descoperi că harta sa era atât de veche, încât era plină
de greșeli. O arse și-și cumpără una nouă. O dată ce părăsi China,
călătoria deveni mai lejeră. Nu mai trebuia să-și facă probleme că
va fi prins: Birmania era primitivă, iar în India era haos, nimeni
nu cerea hârtii și explicații. Trăi în Dacca, Calcutta, Cuttack,
Amritsar. Trăi în Delhi. În multe locuri găsi oameni care-i
semănau, indieni din provinciile nord-estice ale țării. Trăi în orașe
și localități cărora nici nu le învăță numele. Trăi în cămine,
pensiuni, în locuințe dărăpănate, învăță să conducă mașina ca
indienii. Renunță la jeep și cumpără un Ambassador și se gândi
că-l va conduce până se va sătura de el, însă nu se plictisi defel.
Atunci de ce a ales să oprească în Bombay, în loc să rămână în
Delhi sau Calcutta? Adevărul era că nu alesese. Venise în oraș
fără a avea de gând să rămână: a fost unul dintr-o serie de
evenimente întâmplătoare declanșate de fuga din țara sa.
Obișnuia să facă plimbări lungi în primele sale luni, perioadă de
convalescență și neîncredere, în care lăsase pericolele în urmă,
dar le purta încă vii în minte. Doar când își părăsea cămăruța și
se plimba pe țărm se simțea în largul său. Descoperise marea din
întâmplare, în prima săptămână, în timpul unei plimbări de
explorare care începuse din apropiere de Grand Road și sfârși în
Nariman Point. Se plimbă vreo trei ore și, în cea mai mare parte,
apa fu în orizontul său vizual sau în apropiere. Începuse să o
considere un dar, marea, pentru că era mereu aproape indiferent
unde te aflai. Era singurul aspect al Bombay-ului care nu-l
dezgusta.

— Tatăl meu a fost un om important, la fel și eu.

— Știu, mi-ai mai spus și-nainte. Erai în armată, erai și tu
important.
— Am fost atunci, în acele zile de demult.
— Ar trebui să te odihnești, spuse ea, nu te mai frământa
pentru lucrurile astea.
El clătină capul. Voia ca ea să înțeleagă. Făcu un semn către
cufărul în care-și ținea uniforma, documentele și fotografiile,
chitanțele plătite și neplătite de energie electrică și apă.
— Tu. Făcu un semn către pipe, făcu de două ori semn, mâna
sa plimbându-se încet de la prici la prici. Acum, eu nu important.
Eu doar bătrân cu junghiuri, nu prea multe de dat ție decât pipe.
Vreau să le iei. Singurul lucru valabil pe care-l am, ele zestrea ta.
Dădu din cap către ea.
— O, Lee, vreau să mai trăiești mult de-acum înainte, spuse ea.
Și domnul Lee scoase un sunet slab. Ea și-l va aminti mereu
când se va gândi la el în anii de după moartea lui, acea vocală
involuntară care se ridicase din adâncul pieptului său.
Transmitea cu mult mai multă claritate decât orice cuvânt ceea ce
ar fi vrut să spună, că era o umilință că trebuia să moară și o
umilință de două ori mai mare că trebuia să moară într-o țară
străină. Și ea își aminti minciuna pe care i-o spusese. Paisprezece
ani mai târziu, în 1998, când fu diagnosticată cu aceeași
boleșniță, ea își aminti minciuna.
— Cel care nu se întoarce pe meleagurile natale seamănă
omului care se îmbracă în finețuri și stă în întuneric, i-a spus el.
Plănuise dintotdeauna să se întoarcă în China la bătrânețe, să
moară acolo și să fie îngropat alături de străbunii săi. Promite-mi
că mă vei îngropa în China. Oricât timp îți va lua, mă vei îngropa.
Ea voia să-l liniștească.
— O, Lee, spusese ea, nu-ți face griji, îți promit. Mai târziu, cu
multă vreme după moartea lui, ea își va aminti toate acestea cu o
limpezime teribilă; cel mai mult își amintea hotărârea din ultimele
zile și instrucțiunile lăsate cu limbă de moarte. Urma să-i pună
cenușa într-o urnă pe care ar fi găsit-o în cufărul lui. Incinerarea
era mai rapidă ca înhumarea, spunea el, iar cenușa era mai ușor
de transportat și mai ușor de depozitat. Punea la punct aceste
afaceri, dar, în rest, abia de vorbea sau mânca; nu voia altceva
decât opiu. Își dorea să moară.

Într-o dimineață uscată de aprilie, ea îi luă cenușa cu taxiul

până în cimitirul chinezesc din Sewri, cu scaunul din față al
Ambassadorului plin de flori. Dimple stătea în spate cu Ah Fong,
cel mai bătrân prieten și client al domnului Lee, care trebui să fie
ajutat să urce în mașină.
— Mereu a spus că va fi primul care va muri, zise Ah Fong. Eu
i-am spus mereu: „Așteaptă, vei vedea, eu voi muri primul”.
Toată lumea moare, se gândi Dimple. Să-ți pierzi familia e ca și
cum ai muri, ceea ce înseamnă că am murit de două ori. La
magazinul chinezesc îi arătară un nasture negru cu care să-și
prindă sariul, vânzătorul spunând că-i ultima modă pe continent.
În loc să porți panglică la mână, porți un nasture, mătase, foarte
stilat. Ea dorea o panglică la mână, îi spuse, și o purta deasupra
bluzei sariului, una de modă veche care-i plăcuse domnului Lee,
din bumbac roșu și cu mâneci până la coate. Descoperi o
fotografie înrămată în care era domnul Lee în uniformă, poză pe
care o puse pe altarul în fața căruia turnă pe podea un strop de
vin roșu. Pe o farfurie era carne feliată de cocoș. Erau pește și
prăjiturele dulci cu ouă. Ea aprinse grămezi de bani norocoși
strânși în pachete roșii marcate cu simbolul fericirii îndoite.
Hainele sale erau încă în stare bună și nu se putea decide să le
ardă și pe ele, uniforma lui, jachetele de mătase împăturite,
tunicile albe și salopetele negre, pantofii lui de pânză neagră,
bastonul cu mâner de jad în formă de cap de câine. Le puse pe un
raft și uită de ele. O săptămână după funeralii, îl găsi pe Ah Fong
așteptând-o la khana dimineața devreme. Era agitat, vorbind
înainte chiar ca ea să deschidă ușa și era straniu să-l vezi pe
stradă la lumina zilei și să auzi ce avea de spus.
 — Am avut un vis. Ah Lee, stând în fața mea, tremurând de
frig, gol ca în ziua în care s-a născut. Zice el: „Nu am haine de
îmbrăcat. Dă-mi cămașa ta”. M-am trezit, am strigat, eram atât de
speriat! De ce nu i-ai ars hainele? Ăsta e un mesaj, îți trimite un
mesaj de dincolo de mormânt.
O sperie. Strânse lucrurile domnului Lee și luă un taxi până la
cimitir. Hainele de bumbac arseră repede, însă pantofii mocniră
îndelung, iar din tălpi se încolăcea un fuior de fum negru. Ea îi
rugă pe îngrijitori s-o ajute. Aceștia puseră toate lucrurile
grămadă și ele arseră ca un rug imens. O oră îi trebui focului să le
transforme în cenușă, iar ea așteptă singură pe o băncuță și apoi îl
simți, îi simți spiritul cum devine tot mai ușor sau era oare
propriul spirit ridicându-se la cer ca un balon? Făcuse ceea ce-și
dorise el până la ultimul detaliu, cu excepția faptului că nu-i
luase cenușa acasă cu ea și nu descoperise cum ar putea s-o ducă
în China. Ea îl părăsi în Sewri. Ani de zile mai târziu, i se da
șansa să-și corecteze greșeala, dar atunci nu va mai depinde de
ea. Și ea va înțelege că atunci când a simțit că spiritul lui a părăsit
cimitirul și s-a îndreptat către cer, avea doar în parte dreptate, dar
că ceea ce înțelesese greșit era direcția în care se îndrepta domnul
Lee și elementul în care se oprise. El se îndreptase în jos și aștepta
acum în apă ocazia de a-i vorbi din nou.
 Capitolul 9
Pipa ajunge la localul
lui Rashid
Ea împachetă pipele în muselină și le duse la Rashid. Era
devreme dimineața. Ușile cu sită erau deschise să intre lumina și
la radio se auzea o melodie din filmul Pyaasa, Guru Dutt cântând
despre durerile sufletești. O făcu să se gândească la filmele pe
care le văzuse în copilărie, excursiile secrete la Tardeo Talkies
pentru Raj Kapoor și Guru Dutt, tot aleanul acela sepia și filmele
guvernului indian despre război și industrie. Încăperea aparținea
aceleiași ere alb-negru. Ea intră cu pipele, iar Rashid citea un
cotidian în urdu. Era izolat, baricadat de o sticlă, pahare, țigări,
pipe, vase murdare, țoale zvârlite aiurea. Nu păru surprins s-o
vadă. O întrebă din prima dacă vrea un ceai.
— Pot să cer unul din balcon, spuse el. Îmi pun o cămașă și
comand un ceai.
— Nu vreau ceai, domnule Rashid, mulțumesc, spuse ea.
— OK, nicio problemă, nicio problemă. Ce pot face pentru tine?
— De fapt, v-am adus ceva.
Ea desfăcu pipele, le puse pe podea și o alese pe cea mai lungă,
cam un metru de la cap la cap.
— Vechi de cel puțin cinci sute de ani. Făcute de un chinez
maestru sculptor de pipe, cu mult mai bune decât pipele noastre
datorită calității și conservării lemnului.
— Nu e prea lungă?
— Nu, domnule, e construită pe același principiu ca o hookah.
Lungimea este foarte importantă, răcește fumul pe măsură ce
acesta străbate drumul de la cupă la muștiuc.
— Ți-ai exersat rolul.
— Da, domnule, puțin.
Îi plăcură manierele, hainele ei tradiționale, felul în care vorbea
hindi amestecând-o cu engleza. O privi cum potrivește lampa și
uleiul și chandu41 și îi plăcu de asemenea imaginea unei femei care

41
Opiu preparat (în hindi) (n.tr.)
pregătește fără grabă o pipă, pentru că era o femeie indiană într-o
chandu khana. Ea bătu țeava când pipa fu gata și îi trebui un
moment, un moment incomod, să prindă, să se adapteze
muștiucului imens. Dar ea avea dreptate: pipa era o operă de artă.
Lemnul era pătat cu cărămiziu, iar muștiucul și cupa aveau
intarsii de bronz. Poate că doar își imagina, dar fumul avea un
gust mai bun și putea trage fumuri mai adânci și un singur pyali
dura mai mult.
— Cât vrei pentru asta? Poate le iau pe amândouă.
— Nu vreau să vând pipele, domnule Rashid.
— Spune-mi Rashidbhai sau Bhai, nu domnule Rashid, nu
suntem în America.
— Bhai, permiteți-mi să lucrez pentru dumneavoastră. Pot face
pyali și să îngrijesc pipele.
El spuse că nu va putea s-o plătească. Putea să ia trei pyali pe
zi și banii primiți ca bacșiș. Putea mânca în khana, dar nu putea
dormi acolo.
— Am un loc unde dorm, dar fumez patru pyali pe zi de opiu
bun.
— Al meu e cel mai bun de pe stradă. Unde fumezi?
El fu mirat să afle că domnul Lee existase în carne și oase. Ca
toată lumea, auzise povestea unei khana chinezești undeva pe
strada Shuklaji, dar crezuse mereu că e o invenție. Dar el știa ce
valoare au istoriile vechi și o încorporă pe a domnului Lee în a sa.
Rashid le spunea tuturor că el cumpărase pipele de la bătrânul
chinez în persoană. Repetase povestea de atât de multe ori, că, în
cele din urmă, ajunse s-o creadă el însuși și, cu fiecare versiune,
adăuga noi detalii. Domnul Lee era pe patul de moarte când
trimisese după Rashid; penultimul lucru pe care-l făcuse înainte
de moarte: îi dăduse pipele; ultimul lucru pe care-l făcuse fu să
tragă un fum; nu dorise să ia altcineva pipele, numai Rashid,
pentru că voia să ajungă acolo unde ar fi fost cel mai de folos;
pipele aparținuseră inițial împăratului Chinei și căzuseră în
mâinile armatei naționaliste și așa mai departe.

Pentru a nu face de râs calitatea pipelor domnului Lee, el

punea acum mai puțină apă în mixtură. În scurtă vreme, locul
gemea de obișnuiți ai casei și turiști și toate felurile de oameni la
care nu te așteptai, veniți doar să viziteze locul. Ridică prețul unui
pyali de la două la trei rupii, dar opiul era atât de bun față de cel
de oriunde altundeva, că nu se plânse nimeni; dimpotrivă,
afacerea prospera. Veni un vlăjgan australian care fumă toată
ziua și desenă diverse într-un carnețel și cheltui o groază de bani.
Era generos: cumpăra pyali pentru toată lumea. Reveni a doua zi,
și următoarea și timp de o săptămână fu client fidel la locantă.
Comunica în special cu mâinile, pentru că nimeni nu se putea
înțelege cu el, deși vorbea englezește. După ce plecă, după ce
decolă către Sydney sau Melbourne sau te-miri-unde, cineva
spuse că era un cântăreț faimos ale cărui melodii puteau fi
ascultate la radio, în Occident, că scrisese un cântec despre
experiența trăită la Rashid, că spunea pe-acolo pe undeva că
„zăcea într-o văgăună din Bombay”. Apoi fiul unui bine-cunoscut
regizor se abătu pe-acolo. Turna prima sa peliculă și voia să
prindă atmosfera pentru o scenă dintr-un salon de opiu. Se așeză
la intrare, lângă zona spălătorului, și nu încercă nici măcar o
pipă. Scăpă numele actorilor și regizorilor, cu care avea strânse
legături de familie sau cel puțin așa pretindea. Nu flecăreala lui îl
irită pe Rashid, ci râsul lui ascuțit, mirosind de departe a
nebunie. Avea o pălărie de paie pe care o ținea în poală. Lua
notițe. Îi făcu o fotografie lui Dimple care va apărea, mulți ani mai
târziu, într-o carte despre saloanele opiului din Bombay (în
fotografie, o tânără ține o pipă la lampă, chipul ei este concentrat,
iar într-un colț al cadrului, o carte al cărei titlu se vede parțial,
ORILE RĂULUI). Se hotărî să încerce un pyali, fumă jumătate și se
năpusti pe scări să-și verse mațele. Dar ce au remarcat mai mult a
fost tehnica lui. Ștergea muștiucul cu o batistă îmbibată cu
dezinfectant, o ștergea de fiecare dată când trăgea un fum, astfel
că pipa duhni zile în șir a antiseptic. Când se reîntoarse de la
toaletă întrebă dacă poate să facă mai multe fotografii și Rashid
spuse că da, sigur că putea, dar după aceea ar trebui să-i rupă
picioarele fiului regizorului și să-i taie mâinile pentru a se asigura
că nu mai părăsește niciodată această khana, răspuns pe care
Rashid i-l oferi cu un surâs de parcă ar fi spus o glumă.
 Patroana bordelului, thailandeza lui Dimple, îi făcu o vizită
oficială lui Rashid. Avea o groază de nemulțumiri. Ea spuse că
Dimple petrecea prea mult timp la khana, că va deveni
dependentă de droguri cu normă întreagă, că nu mai câștiga bani
suficienți. Celelalte fete aduceau mai mulți bani, spunea
thailandeza, adresându-i-se doar lui Rashid. Thailandeza și
Dimple nu vorbiră deloc în timpul acestei vizite. Dimple îi făcu
pipa lui Rashid după cum o făcea mereu, liniștită și tăcută, în
vreme ce thailandeza își sorbi ceaiul, își ținu discursul și plecă. În
acea după-amiază, Rashid o duse pe Dimple într-o cameră care se
afla pe scara dintre khana și primul etaj, unde locuia familia lui.
Erau acolo un pătuț de lemn, un scaun și un spălător, o fereastră
cu o perdea colbuită. Ea știa ce vrea Rashid. Își scoase șalvarii, îi
împături și-i puse pe spătarul scaunului. Se așeză pe pătuț și-și
trase cămașa până la gât, pentru a-i arătă sânii. Picioarele ei erau
desfăcute, piele încrețită se întinse ca un vagin fantomă.
El spuse, semeni cu o femeie. Ea spuse, sunt o femeie,
convinge-te. Ea nu voia ca el să stea deasupra pentru că era prea
greu pentru spinarea ei. Îi spuse să se așeze pe pătuț, iar ea se
puse în fața lui, îi înconjură gâtul cu brațele, presându-și gleznele
de șoldurile lui. Le luă mult, drogurile încetinindu-i sângele; dar
ea nu se opri până când el nu termină, tremurând de efort, cu
mâinile chircite pe pat, privind-o în ochi.
— Dar tu, tu cum te simți? întrebă el.
— Grozav.
— Nu. Ce vreau să-mi spui, simți plăcerea sau nu?
— Nu cum o simți tu și nici cum o simte o femeie.
— Nu simți nimic.
— Oh, bilkul42, simt. Simt plăcerea, dar nu, cum îi zice?
Ușurarea.
El îi cercetă fața în vreme ce ea-și potrivi cămașa și-și aranjă
părul. El spuse:
— Vreau să te muți aici, în camera asta. Voi trimite pe cineva
să-ți adune lucrurile.
42
Cu siguranță (în hindi) (n.tr.)
 Viața ei la bordel se apropia de sfârșit. Fusese tratată mai bine
decât unele dintre celelalte, dar avea trei sau patru clienți pe zi.
Se apropia de treizeci de ani și se simțea deja de vârsta a doua.
Locuise și lucrase la numărul 007 mai mult de cincisprezece ani.
Își făcea treaba rapid. Clienții nu-și dădeau jos hainele. Își
desfăceau fermoarul, terminau în câteva minute și apoi plecau.
Dorința lor pentru ea, pentru sex, era teoretică. Nu avea
consistență reală. Era doar ideea unui eunuc într-o bordel
mizerabil din strada Shuklaji, asta era ceea ce plăteau ei. Dimple
se gândi: le place mizeria asta, nimic nu le întărea ștanga mai
mult. Nu se considerau homosexuali. Aveau soții și copii și făceau
mereu glume despre poponauți și fătălăi. Este economie curată: ei
cred că raportul calitate-preț e mai bun în cazul eunucilor decât
în cel al femeilor. I.unucii știu ce-și doresc bărbații într-un fel la
care alți randi nu au acces, ei știu că bărbaților le place mizeria.
Modul lui Lakshmi de a pune problema: Cât de câini putem fi
când suntem bărbați! Lakshmi lucra în stradă, făcându-i pe
proprietarii de magazine și pe trecători să-și lase banii, și făcea
asta doar pocnind din mâinile ei de bărbat. Ea făcu asta acum, cu
un pocnet ca de armă care se auzi peste zgomotul puternic al
circulației din Bombay. Un client din salonul central o privi
alarmat. Încerca s-o convingă pe thailandeză să-i facă o reducere
pentru două prostituate. Ea spuse:
— Bărbații sunt porci, noi știm și ei știu. Numai femeile nu știu.
Nu-i așa, drăguțule? îi spuse ea clientului. Nu ești tu un câine
care-mi amușină curul pentru un fulai gratuit?

După ce clientul plecă să caute un bordel cu discounturi mai

bune, Dimple ieși la balconul de la numărul 007 și privi în josul
străzii, la cuptoarele bucătarilor și la mulțimile de trecători. Apoi
își puse sandalele și ieși. Vânzătorul de paan asculta AIR43 și-i
zâmbi când intră în magazinul lui. Ea îi ceru o Calcutta meetha și-

43
All India Radio sau Akashvani, un post de radio care transmite pe tot
cuprinsul subcontinentului indian, (n.tr.)
l privi cum o prepară. El asculta comentariul unui meci de
crichet, partidă între India și Indiile de Vest44. Vorbiră o vreme
despre jucătorii la primire indieni față de cei vest-indieni. Indienii
erau pricepuți, însă nu la fel de buni ca negrii, spuse
comerciantul de paan. Dimple îl întrebă care era părerea lui
despre Gavaskar. Negustorul spuse că Gavaskar era în regulă, dar
că-i lipsea ceva. Nu avea instinct de ucigaș și asta era o problemă
cu indienii. Dimple îl întrebă dacă instinctul ucigaș era tot ceea
ce-ți trebuia ca să joci bine, iar vânzătorul de paan râse și spuse
că știa încotro bătea Dimple, dar că jucase o vreme el însuși și știa
câteva lucruri. Dimple spuse că nu făcea decât să-și ocupe timpul
în acea zi și apoi întrebă dacă a pus suficient supari45 în Calcutta.
Vânzătorul de paan îi spuse că era suficient supari să culce un cal
la pământ, iar dacă nu era mulțumită, să se întoarcă și-i va da
una gratuită. El adăugă că Gavaskar era un tip de ispravă și că
era un jucător excelent, dar că nu se obișnuise cu gustul sângelui.
Nu-l excita. Indienii erau prea blânzi, spuse vânzătorul de paan, și
asta era vina lui Gandhi. Bătrânul luase o rasă de luptători
însetați de sânge și-i transformase în sfinți.
Întoarsă în camera ei, mestecă paan-ul și se privi în oglinda de
mână atârnată de un cui deasupra lavoarului. Privi cu atenție
forma gurii și își examină ochii, și pielea, și părul făcând o
evaluare critică: nu era rău. Pe măsură ce avansa în vârstă,
trebuia să depună și mai mult efort pentru a arăta bine, se gândi
ea. Și cu cât era mai dificil, cu atât mai mult fuma. Cu cât fuma
mai mult, cu atât mai dificil devenea totul. Se gândi, dacă n-am
să mai arăt bine, nu mai doresc să trăiesc. Nu vreau să arăt ca
thailandeza a cărei singură bucurie în viață erau banii. Dimple era
ucenica thailandezei, era thailandeza-în-devenire. Când va fi
bătrână și nu va mai putea lucra, se va ocupa de afacere și le va
supraveghea pe celelalte curve. Va număra bani toată ziulica. Nu

44
Zona geografică a Mării Caraibelor incluzând insulele Antile și
arhipelagul Lukazan, în Atlanticul de Nord (n.tr.)
45
Nucă de betel sau de arec, renumită pentru principiile sale active
alcaloide (n.tr.)
va mai avea altă viață, lira ceva inevitabil care trebuia corectat și
ea își corecta viața. Astfel că-i ceru lui Rashid să aștepte până își
va aduce lucrurile cu încetul, mutându-se puțin câte puțin. Nu se
punea problema să-și ia câștigurile cu ea. Thailandeza ar fi spus
că Dimple îi datora bani pentru mâncare și acoperiș și poate că
era un schimb cinstit: schimba bani (câștigurile ei) pentru plăcere
(libertatea ei). Variante ale acestui tip de tranzacție se petreceau
în stradă cu miile, în fiecare zi.

Îi spuse unui singur client că pleacă, un găinar care fuma

mereu în zona ei. Fuma și vorbea încet, să nu-i poată auzi ceilalți
clienți. Rashid făcea glume, spunea că el e noul ei gagiu. Apoi
pungașul veni s-o vadă la bordel. Vindea cocaină și whisky pentru
unul dintre Domni. Era înalt și costeliv, iar picioarele sale subțiri
și genunchii osoși nu se potriveau defel cu pântecele său mare și
nici cu pieptul, și-și purta părul lung, curgându-i până la guler ca
un hippie. N-o plătea mereu la fel, îi dădea două sau trei sau
patru sute de rupii în bancnote mici, însă era dublu decât ar fi
trebuit să plătească, și ea era mereu fericită să-l vadă. El comanda
bere tare, Cannon sau Khajuraho, și se răscrăcăra în pat, bând
din sticlă. Bârfea despre viețile intime ale lui Raj Kapoor și Nargis,
Shashi Kapoor și Shabana Azmi, și subiectul lui favorit între toate,
Amitabh Bachehan și Rekha. O săruta pe buze. Ea își lingea
buzele și el o săruta din nou. Nu se grăbea, zăvora ușa și stătea
până când thailandeza începea să dea cu pumnii în ziduri,
strigând: „Salim. S-a terminat. Timpul s-a terminat. Dimple,
deschide, ți-a murit clientul acolo sau ce?”
Într-o noapte a rugat-o să aibă grijă de o geantă pentru el, o
geantă de umăr din mușama pe care scria Air India, închisă cu
fermoarul, fără a fi încuiată. El i-o dădu și dispăru. Ea găsi
înăuntru teancuri de bancnote de o sută de rupii, înfășurate într-
un tricou, două pistoale, pistoale mari cu șase camere ca armele
pe care le etala Clint Eastwood în filmele în engleză. Puse geanta
într-un fișier de oțel și ținu cheia pe-un lanț prins de betelia
șalvarilor săi. Salim fu plecat trei săptămâni. Se întoarse zdrobit,
cu răni pe tălpi și pe spinare. Spunea: Trăncăneli cu poliția,
șușoteli prietenești, yaar46, cu sticleții. Ea deschise o sticlă de ulei
White Flower dintr-o cutie pe care i-o dăduse domnul Lee și-i frecă
zonele tumefiate ale pielii. Uleiul îl ardea cu răceala lui, dar îl
ajută să se însănătoșească. După aceea, Salim îi aduse mici
daruri, clipsuri din plastic pentru păr, un lănțuc pentru chei, o
poșetuță, un jurnal îmbrăcat în piele neagră cu buzunărașe
pentru cărți de vizită și fotografii, care avea și prefixele telefonice
ale tuturor orașelor lumii. Uneori nu voia să facă sex, ci căuta
doar pe cineva cu care să vorbească. Voia să-i spună ce conținea
cartea pe care o citea, iar ea încerca să-i facă un rezumat, să
cuprindă în câteva fraze romanul de trei sute de pagini scris de
un autor latinoamerican sau european. Îi cerea amănunte despre
sănătatea ei, despre cum i-a mers în ziua aceea și asta o irita. Ce
era de spus? Zilele ei erau mereu la fel. Muncea la 007 și muncea
la Rashid și, când nu muncea, se străduia să învețe să citească și
cu asta basta, nu mai era nimic de adăugat. Întrebările lui erau
fără sens, dar mângâietoare. Ea se întrebă dacă asta înseamnă să
fii căsătorită, să fii soție. Erai plictisită, și iritată, și alinată, toate
în același timp.
— De ce pleci?
— Pentru că am ocazia s-o fac.
— Ce-ar fi să-ți ofer eu o șansă?
— M-aș gândi la ea, dar nu mi-ai făcut încă nicio ofertă.
— O voi face, poți să pariezi pe asta. O voi face cât de curând.
Însă n-o făcu și, într-o dimineață, ea-și puse lucrurile într-un
taxi: cutiile de tablă ale domnului Lee, patru sau cinci pachete
bine înfășurate în cârpe și o trusă de machiaj multietajată, de
genul celor pe care le aveau stewardesele de pe Air India. Era
puțin trecut de ora opt în dimineața de Crăciun. Nimeni nu era
treaz. Nimeni n-o văzu plecând, mai puțin Lakshmi, care spuse:
— Curvă, orice-ai face, să nu te mai întorci.

46
Formă colocvială de adresare în hindi: prietene, amice, drăguță (n.tr.)
CARTEA A TREIA
Amețiții
 Capitolul 1
Plimbare pe strada Shuklaji
Băiatul său mai mare, Jamal, aștepta la ușă. De cât timp stătea
acolo? Băiatul avea un talent să apară fără zgomot,
materializându-se din senin cu ochii săi căscați și cu mâna
întinsă în față. Avea șase ani și era deja un afacerist, tot ce voia de
la tatăl lui era să-i dea bani gheață. În funcție de starea de spirit,
Rashid îi dădea ceva mărunțiș sau nu-i dădea nimic. Astăzi îi era
rău de la opiu, și îi era frică, și cuvintele Domnului îi bolboroseau
prin cap.
— Nu, îi spuse el băiatului. Ieși, ieși.
Jamal se retrase, cu supărarea-n ochi, și Rashid coborî
bubuind pe scara de lemn, străduindu-se să-și pună cămașa, cu
brațele și stomacul atât de puhave, că îi trebui să depună ceva
atenție, strădanii suplimentare și răsuceli căznite. Se gândi: Sunt
un om de afaceri gras. De când asta? Nu cu mult timp în urmă
eram un cuțitar jigărit care încerca să-și facă un nume și acum,
iată-mă, antreprenor, cu parale în buzunar și cu cea mai ușoară
navetă din lume – ies pe ușă și cobor scările – cu toate acestea, nu
găsesc o clipă de pace sufletească. Oare cum s-a întâmplat asta?
Strada Shuklaji era o încâlceală delirantă de maghernițe,
hogeacuri pentru futai, camere unde locuiau familii, camere
pentru zei, camere secrete care se contractau ziua și se extindeau
noaptea. Nu era cine știe ce stradă. Era îngustă și congestionată și
un flux neîntrerupt de automobile, camioane, ricșe și biciclete
trecea pe acolo. Se întindea de la Grant Road până la Bombay
Central, în mijlocul ei, locanta lui Rashid devenise un simbol
local. Angajați calificați. Autentice pipe de opiu chinezești. Credit,
dacă-l meriți. Opiu de cea mai bună calitate. Începuse să
primească turiști ai opiului care auziseră de salon de la un prieten
pe o plajă undeva în Spania sau la o cafenea din Roma și băteau
tot drumul până pe strada Shuklaji să vadă cu ochii lor. Fumau o
pipă, două pentru că asta era și ideea și leneveau pe-acolo ore-n
șir, bând ceai și făcând poze, adunând amintiri, să aibă ce arăta
acasă. Cuplul venit din Amsterdam, de pildă, care a vrut să-i
viziteze apartamentul. I-a dus sus pe scări, unde locuia familia sa
în camere întinse pe toată suprafața clădirii, acolo unde soțiile lui
pregăteau mese mari, iar copiii lui bântuiau, el fiind în mare
măsură un tată și soț absent. Cei doi olandezi voiau să vadă totul,
să cerceteze toate camerele, de parcă ar fi fost într-un tur plătit,
un bonus pentru că se aventuraseră să fumeze opiul. Au dat
mâna cu membrii familiei lui și au pus nenumărate întrebări. Câți
copii avea? Câte neveste? A locuit mereu în Bombay? Cum se face
că engleza lui era atât de bună? Copiii lui mergeau la școală?
Apoi femeia a întrebat cum arăta o dimineață obișnuită. Iar el
nu avea ce răspuns să-i dea. Cum i-ar fi putut spune că se trezea
târziu și că se ducea direct în khana, amețit de cele șase sau șapte
ore fără droguri, în capul lui rulând spectrele focului infernal și
distrugerea totală a acestei lumi fără Dumnezeu; că-i trebuia să
pufăie din pipă o oră înainte ca lucrurile să revină pe făgașul
normal? Și că uneori, târziu după-amiază, după ce făcea o baie și
lua masa, bătea străzile și le spunea câteva vorbe comercianților.
OK? Bine? Da. Îi saluta scurt sau deloc, poate dădea din cap,
zâmbea, dacă simțea că trebuie. Voia doar să fie și el pe-acolo, la
plimbare printre teleguțe, taxiuri negre și galbene, bărbați și femei
urlând să se facă auziți peste claxoanele și freamătul străzii
Shuklaji. Privea capetele plutind în drum spre negoțul lor cu bani
și marfă, apostoli criminali ai marelui zeu Antreprenor și asta
dădea un impuls plăcerii de a-și pierde vremea, de a o lua mai
domol, de a absorbi totul.

Făcea cea mai scurtă navetă de pe strada lui, însă nu în acea

zi. Ieși din clădire și se îndreptă rapid către colț, ferindu-se de
strălucirea neașteptată. Era o sărbătoare oarecare, o sărbătoare
hindusă, pentru că templul era plin de oameni și-l putea vedea pe
preot, cu părul împletit, fără cămașă, cu dhoti47-ul său portocaliu,
o licărire în soare. Pe stradă, erau nenumărați comercianți, tați
respectabili, bunici și unchi, cetățenii de nădejde care-și luaseră
47
Numit și pancha sau veshti, veșmânt tradițional în India și Pakistan
constând într-o pânză înfășurată în jurul șoldurilor și al picioarelor (n.tr.)
liber de la propriile vieți. Auzea crâmpeie de gujarati, malayalam,
chiar și engleză pe când se îndreptau către apartamentele
numerotate de la etajul clădirilor de pe stradă. Trecu pe lângă
templu și pe buze îi veniră, incontrolabil, fragmente de rugăciune.
Când era amețit nu se întâmpla așa ceva, dar când îi era rău de la
opiu și era treaz – da, atunci, atunci zeul era mereu aproape.
„Călăuzește-ne pe cărarea cea dreaptă, tu cel care ești neclintit în
fața infidelilor și le arzi ochii cu fulgerul tău”, se rugă el. Ocoli un
mic grup de pe trotuar, trei infirmi în pijamale albe și fes pe cap
certându-se pe bani, cu cârjele sprijinite de zid. Munceau
împreună în fiecare zi, cerșind umăr la umăr, iar acum se acuzau
unul pe celălalt. El gândi: ideea că niște musulmani se bat pentru
câteva rupii este contrară sensului pe care-l aveau spusele
Profetului. Sau le adevereau. „Sau ca o ploaie ce se prăvale din cer
cu beznă, tunet și fulger. Își vâră ei degetele în urechi din pricina
trăsnetelor, de frica morții; Allah împresoară pe necredincioși.”48

O luă pe șoseaua Foras și se duse la showroom-ul Timely

Watch. Clopoțelul sună când intră în magazinul pustiu, ca de
obicei. Salim era la birou, în spate, și se ridică atunci când îl zări
pe Rashid, ocoli biroul purtând cele mai noi accesorii de modă
agățate de centura sa, cu căștile pompându-i un ritm metalic în
țeastă, un ritm disco, Saturday Night Fever, ce altceva? Modelele
lui Salim erau John Travolta și Amitabh Bachehan, și-și extrăsese
mare parte din stil și limbaj de la cei doi duri ai ecranului, sau cel
puțin așa spunea soția lui Rashid. Azi, purta pantaloni bleu
evazați și ghete disco, cămașa având aceeași nuanță de albastru ca
și pantalonii. Părul său, pieptănat cu cărare pe mijloc, îi cădea pe
umeri în șuvițe dezordonate. Rashid merse pe partea biroului
unde stătea Salim de obicei, se așeză pe scaunul directoral de
piele cu tetieră șmecheră, scoase un plic din buzunar și-l trânti cu
forță din plăcerea de a auzi bubuitul făcut de banii gheață. Și din
plăcerea de a-l vedea pe Salim devenind atent, scoțând o oglindă
afară din sertarul biroului și un pumn de fiole. Rashid rulase deja

48
Coran, Sura II: 19, traducere de George Grigore
o bancnotă de o sută de rupii. Presără conținutul unei fiole pe o
oglindă și îl inhală înainte ca Salim să-și tragă un scaun de partea
cealaltă a biroului. Salim era respectuos, chiar decent: nu se
atinse de plic.
— Ai primit whisky-ul?
— Desigur, Rashidbhai.
— Desigur, Rashidbhai, cât de politicos, de parcă aș fi unchiul
tău. Ai făcut rost de roșu sau negru?
— Black Labei, preferatul tău. Nu e ușor să găsești așa ceva în
zilele astea.
Se făcu comod în scaunul lui Salim, spătarul lăsându-se cu
clicuri metalice, cu ajutorul unui mecanism care făcea ajustări
fine pentru greutatea sa și-i permitea să se întindă cu totul pe
spate, fără vreun pericol să se răstoarne.
— Frumos scaun, yaar, trebuie c-o duci tare bine.
— O duc bine, bhai. Muncesc din greu, fac bani. Mă opresc din
muncă, ajung în stradă.
Rashid știa că acesta era adevărul. Nu era o marjă de manevră
prea mare în domeniul de activitate al lui Salim, vânzările de
cocaină și de whisky pe sub mână pentru familia de mafioți Lala.
Mai jumulea câte-un buzunar când apuca, o treabă riscantă cu
rezultate discutabile, și-și petrecea ziua în magazinul de ceasuri al
șefului, ocupându-se de clienții inexistenți. Lucra pentru Lala de
mai puțin de-un an și deja se citea asta pe fața lui, umbrele ridate
ca ale tovalului sub ochi. Domnul își alegea băieții de tineri și-i
punea să trudească până-i îmbătrânea prea mult pentru gusturile
sale. Bătrânului gangster îi plăcea să citeze din Baburnama49:
„Femeile pentru procreație, băieții pentru plăcere, pepenii pentru
desfătare”.
Salim îi dădu două sticle de Johnny Walker lui Rashid, care
verifică să nu se fi umblat la sigilii și nici capacele să nu fi fost
găurite. Ridică sticlele la lumină pentru a le examina culoarea, iar
Salim întrebă dacă văzuse noul film al lui Amitabh Bachehan, în
care Bachehan juca rolul unui fiu de polițist care devine criminal
pentru că văzuse cât este de grea viața tatălui său. Rashid spuse
Cartea autobiografică a lui Babur (1483-1530), fondatorul Imperiului
49

Mogul și strănepot îndepărtat al lui Timur (n.tr.)

că nu, nu-l văzuse și nici nu plănuia să-l vadă, avea lucruri mai
bune de făcut decât să-l vadă pe bulangiul de Amitabh Bachehan.
Salim spuse că cea mai bună scenă din film era confruntarea
dintre tatăl polițist și fiul său gangster.
— Știi ce-i spune tatălui jucat de bătrânul Sanjeev Kumar?
Ca răspuns, Rashid împrăștie o moviliță de pudră pe oglindă și
își înălță privirea, ținând bancnota de o sută de rupii în mână.
Salim se ridică să spună replica, rostind-o pe un ton baritonal
plictisit foarte asemănător cu al actorului înalt:
— „Ești un bărbat sau o pijama?”
— Și care a fost replica bulangiului de Sanjeev Kumar? întrebă
Rashid.
Salim se ridică iar.
— „Dacă sunt pijama, cel puțin sunt sută la sută cânepă
indiană, nu poliester american.”

Rashid se aplecă din nou către oglindă și tresări văzându-și fața

de-aproape, cu vinele albastre umflate pe tâmple, cu pielea de
culoarea laptelui smântânit, cu o bolnăvicioasă barbă verde
nerasă pe falei. Părul lui era prea lung, aproape la fel de lung ca
al lui Salim: avea nevoie de foarfecă și șampon. Paan-ul îi pătase
gura cu un roșu persistent. Mai rău stătea cu ochii, congestionați
și înnourați deopotrivă. De îndată, gâtlejul îi înțepeni și simți un
junghi în urechi. Își frecă gingiile cu un deget de pudră și-l
scutură un val de greață; își luă privirea de la chipul său
descompus.
— Bhai, fata aia din salonul tău, Dimple, cea care prepară
pipele.
— Ce?
— Dimple.
— Ce-i cu ea?
— Prepară pipe în khana ta.
— Știu ce face, șefu’, lucrează pentru mine.
— Este o hijra, așa e? Ea a fost bărbat o dată?
— Acum multă vreme. Avea probabil o mătărângă mai mare ca
a ta.
— Deci, mă mir că este atât de feminină. Vreau să spun că
dacă n-ai ști că e o hijra, ai crede că este sută la sută femeie.
— Ascultă, Salim, dacă ești atât de interesat, ar trebui să
vorbești cu ea, s-o inviți la un film, să o prezinți familiei tale. Îi
plac băieți ca tine.

Rashid se întoarse la khana cu pachetul de fiole și cu sticlele de

Johnny în mâini. Era mai liniștit acum. Chiar și canicula părea
acum mai blândă, soarele era deasupra capului, însă nu era
neplăcut; iar zgomotul din tâmplele lui se transformase într-un
vâjâit regulat și controlat, ca o hârtie ce arde într-o scrumieră.
Cămașa albă îi era descheiată până la piept, iar pantalonii i se
lăsaseră în jos, sub pântec. Purta numai alb. Monitoriza culorile
manechinelor din vitrine și ale oamenilor de pe stradă și pentru el
persoanele în alb erau la fel de diferite ca îngerii printre
pământeni.
Se gândi la replica lui Salim, „Ești bărbat sau o pijama?” Ar fi
vrut să aibă mai multe opțiuni, nu doar acestea două. Tatăl lui
spunea că se trăgeau din moguli, dintr-un beg adus de
Humayun50. O ramură a familiei locuia în Delhi și deținea în
proprietate case și grădini din secolul al XVI-lea. Era o legendă a
familiei căreia el nu-i dădea crezare, dar uneori se surprindea
gândindu-se la moguli și la majoun51-ul care le plăcea atât de
mult, dat pe gât cu o sticlă de lapte ca un medicament, și se
gândea la sine ca la un nou mogul, amestecându-le pe toate,
jonglând cu băutura, cocaina și hașișul. În această dimineață
trebuia să nu se pripească. Va drămui whisky-ul în cantități
cărora să le facă față, juma de sticlă, nu mai mult, și apoi celelalte
vor fi și ele ușor de dres: o linie de albeață mai întâi să facă ochi,
păhărele de Black la intervale regulate să-i țină nervii relaxați și
ideile alunecoase, și pe la chemarea de seară a muezinului, niște

50
Al doilea împărat mogul (1508-1556). A domnit peste un teritoriu imens
format din Afganistan, Pakistan și nordul Indiei. Ca și tatăl său Babur, a
pierdut imperiul, dar l-a recucerit ajutat de persani, (n.tr.)
51
Canabis amestecat cu fructe uscate, nuci și condimente într-un amestec
denumit majoun, adică poțiunea iubirii (în arabă), (n.tr.)
Cafenie împachetată în foiță sau fumată într-o țigară, pudra fiind
atât de compactă, că jointul trebuia reaprins mereu. Asta e o
chestie nouă, pudra cafenie, heroină garad52, cu complimentele
guvernului pakistanez, dulce de-ale gurii de la frații musulmani;
întrebarea era ce fel de guvern ar vedea în heroină altceva decât
otravă? Ce zeu ar binecuvânta asemenea drog?
„Călăuzește-ne pe cărarea cea dreaptă, tu cel care ești neclintit
în fața necredincioșilor.”
Fusese credincios cea mai mare parte a vieții sale, se rugase de
cinci ori pe zi și se urmase constrângerile alimentare. Apoi
începuse să schimbe un obicei cu altul, renunță la zei și acceptă
opiul. O dată cu heroina, se predase singur necuratului și pentru
asta urma să plătească, știa el. Va fi apucat de picioare și aruncat
în flăcări. Pentru că pudra era ceva nou, era otrava dracului în
persoană. Rashid știu asta de prima dată când îi văzu pe drogații
de pe stradă aplecați peste folia de staniol, după modul în care
trăgeau fumul, efectul instantaneu pe care-l avea, cum le închidea
ochii și-i izola de propriile trupuri și de lume. Îi văzu și gândi: ăsta
e viitorul, venind prea repede pentru a ne ocoli. Și acum făcea
același lucru și era neajutorat în fața mâniei lui Dumnezeu.

Ocoli aleea către khana și-l găsi pe fiul său la tutungerie

cumpărând țigări. Jamal văzu viteza cu care se apropia tatăl său
și privi înfricoșat pe alee, însă nu era niciun loc unde să se
ascundă. Rashid îl înșfacă pe băiat de încheietura mâinii și-l
strânse până când acesta scăpă țigările. Tutungiul spuse: „Bhai,
nu avea bani, așa că i-am dat pe credit, credeam că sunt pentru
dumneata”. Rashid se uită la chipul fiului său, la prostia și
încăpățânarea lui și furia îi umplu plămânii cu catran.
— Ai șase ani și stai pe stradă fumând, futu-i.
Zdrobi țigările în mâini și lăsă resturile să cadă la pământ. Îl
prinse pe fiu-său de gât și-l împinse în zid. Când băiatul se
împiedică, Rashid își dori să cadă și să-și rupă ceva. Voia să audă
ceva rupându-se în fiul său. Jamal era terifiat, dar spaima lui nu

52
Pudră (în hindi) (n.tr.)
făcea decât să-l întărâte și mai mult pe Rashid.
— Urcă la etaj! Du-te sau te omor.
Se uită la mâinile sale și descoperi cu surpriză că încă mai căra
sticlele de whisky și cocaina. Puse sticlele pe caldarâm cu atenție,
implicându-se total în acest efort, însă nu reuși să-și limpezească
mințile. Își auzi fiul scoțând țipete mici care păreau să vină de
departe sau dintr-un tunel, un tunel îngust care mirosea a carne
în putrefacție. Rashid auzi corbii, croncănitul subit care părea să
vină direct din înalt, deși nu era nicio pasăre pe cer. El strânse
pumnul în jurul fiolelor și-și lovi băiatul în cap, iar Jamal stătea în
praful scării, hohotele sale de plâns auzindu-se din stradă. Rashid
se aplecă peste el, cu umerii încordați și-l lovi din nou. Apoi îi
văzu pe tutungiu și pe clienții lui holbându-se din ușa prăvăliei.
„Ce e?” se răsti la ei, furia lui fiind dublată acum de rușine și,
când oamenii dispărură, puse cocaina în buzunar, apucă whisky-
ul și, cu mâna rămasă liberă, îl trase pe băiat în sus pe scări.
 Capitolul 2
Bengali
Era prea devreme pentru clienți. Când Rashid ajunse acasă,
agitat și mormăind în barbă, în salon nu erau decât Dimple și
Bengali. Bătrânul ținea socotelile și făcea curat prin salon și era
cu Rashid din primele zile, când acesta era un tapori53 care vindea
charas54 lângă stația Grant Road. Bengali petrecuse cea mai mare
parte a vieții închizând și deschizând o cutie de tablă care-i servea
drept casă de marcat, punând înăuntru bani, scoțându-i. Lucra
pentru Rashid de mulți ani, dar nimeni nu știa o iotă despre viața
lui înainte să fi venit în strada Shuklaji, cu excepția faptului că
fusese cândva funcționar și lucrase într-un birou guvernamental
din Calcutta. Avea între 50 și 70 de ani, pielea ridată curgându-i
pe oase, și vorbea engleză cu un afectat accent britanic.
— Sizigiu, spuse el într-o după-amiază și repetă cuvântul în caz
că studentul nu-l auzise de prima dată. Ăsta-i motivul pentru care
a luat-o lumea razna.
— Ce?
— Sizigiu. Nu s-a mai întâmplat niciodată până acum și nici nu
se va mai întâmpla.
— Nu, probabil că nu. Se-ntâmplă doar o dată în viață.
— Cum ar putea să nu afecteze tot ce mișcă? Nouă planete
aliniate de aceeași parte a Soarelui. Ar putea fi sfârșitul lumii,
cum spun unii?
— E tentant să vezi lucrurile în felul ăsta, bănuiesc, un fel de
teorie unificată a apocalipsei.
— Înțelegi, toate planetele aliniate, ca rățuștele pe lac. Cred că e
o chestiune de viață și de moarte, asta a alinierii planetelor.
Probabil, cea mai importantă dintre toate.
Bengali stătea în poziția sa obișnuită, aplecat peste genunchii
săi osoși. Părea să zâmbească, dar nu puteai fi sigur, pentru că

53
Vagabond, huligan, mardeiaș (în hindi). Cei mai celebri sunt cei din
Mumbai, care vorbesc o versiune hindi numită tapori. (n.tr.)
54
Hașiș produs din gudron de canabis (n.tr.)
fața sa era atât de slabă și pielea îi strălucea. I-a spus studentului
să nu-și facă griji. Chandulis și charabis erau precum gândacii.
Vor supraviețui, inclusiv sfârșitului lumii. A citat un proverb din
Punjab, sau poem, sau limerick:
Charasi, Kkadi na marsi.
Gar marsi, tho chealis admi agay Karsi.
Și vorbi astfel vreme de vreo zece minute, foarte tacticos despre
tradiția istorică a miturilor apocaliptice ca un cărturar, iar
studentul îl ascultă cu gura căscată. Ceea ce făcea Bengali, gândi
Rashid, era să brodeze speculații, să le plăsmuiască din nimic.
Bengali însuși era o speculație. Vorbea despre personaje
mitologice, religioase și politice de parcă le-ar fi știut intim, le-ar fi
știut numeroasele slăbiciuni personale și preaomeneasca
murdărie de prin cotloanele sufletești. Era la per tu cu Isus, Nehru
și Gandhi, cu Cassius Clay, Winston Churchill, Gina Lollobrigida
și Jean-Paul Sartre.
— Ar fi fost povestea lui Orfeu diferită dacă ar fi ales să cânte
un alt cântec ceva mai vesel? îl întreba Bengali pe student.
Probabil că, în neatenția lui, a făcut o greșeală, o fundamentală
eroare de judecată și a ales cântecul greșit. Dacă ar fi să le cânt
Furiilor ceva, eu personal aș alege ceva care să le facă plăcere.
Dacă ar fi ales mai înțelept? Ce s-ar fi întâmplat? Și-ar fi păstrat
soția și capul pe umeri? Și, atenție, doar așa, ca digresiune, să
subliniez că adevăratul interes al poveștii îl constituie portretul
psihologic al unei persoane îndurerate. Pentru că știi totul despre
durere, știi că principala ei manifestare exterioară este o profundă
buimăceală, un fel de aiureală lipsită de griji.
De la Orfeu la Icar sau Stephen Dedalus el tăcea o piruetă către
eroii culturali bengalezi, Tagore și Satyajit Ray și familia Dutts,
Guru, Toru55 și Michael Madhusudhan56. Împărtășea martiriul

55
Oameni de film de la Bollywood. Despre Guru (1925-1964) s-a spus că
este un fel de Orson Welles indian. Sanjay (1959) a jucat și a regizat filme
în hindi, iar în 1993 a fost implicat în atentatele de la Mumbai, fiind
condamnat la cinci ani de închisoare.
56
Poet și dramaturg bengalez (1824-1873). Meghnad Badh Kavya, epopee în
locului căruia-i cădeau pradă toți bengalezii, convingerea că ei
erau cei mai talentați și înzestrați oameni de pe pământ. Dar
Bengali era un nonconformist și unele dintre opiniile sale păreau
niște blasfemii.
— Ce-ar fi fost dacă Tagore nu ar fi câștigat premiul Nobel
atunci când l-a câștigat, cum i-ar fi afectat asta opera? Întreba
Bengali. Eu personal sunt convins că l-ar fi determinat să fie mai
deschis experimentelor, cu totul și cu totul mai interesant, în
special în poezia sa, care, deși m-am născut în Bengal și am fost
deprins să-l țin pe Tagore la mare preț încă de când am învățat să
citesc, trebuie să spun că parte din aceasta, în special operele de
pe urmă, nu sunt prea bune. Și de ce să n-o spun? Problema cu
Tagore este că întregul era cu mult, mult mai mare decât suma
părților. Complexitatea personajului e cea care contează. Dar
Tagore misticul și poetul? Tagore pictorul? Tagore compozitorul?
Niciunul dintre Tagore ăștia nu face prea multe parale.

Bătrânul stătea lângă oală, aspirând aburii printr-un soi de

osmoză. Când îl văzu pe Rashid, se ridică să-i prepare șefului său
un pyali. Afară, ziua era luminată de soarele amiezii, iar Rashid
putu vedea balconul de vizavi al lui Khalid, vechea balustradă de
fier și vopseaua verde coșcovită de pe ziduri. Se întâlneau azi, el și
Khalid, după prânz, adică oricând înainte de rugăciunea de seară.
Rashid pescui ziarul și-și puse ochelarii, dar nu se putu concentra
asupra cuvintelor. Era încă măcinat de furia stârnită de fiu-său.
Puse ziarul deoparte și își pregăti o doză de cocaină și deodată
cameră se însufleți, se aprinseră două lămpi, oala fu împinsă în
spălătoria pavată cu cărămidă de la intrare, Dimple se întinse din
culcușul ei să pregătească pipa, iar Bengali își puse pyali-urile pe
o tavă.
— Chal, chal, grăbiți-vă, spuse Rashid, o tot frecați și pipa mea
încă nu e gata!
Dimple, care îi pregătea deja pipa, nu păru să-l audă; îndesa o
andrea într-un pyali. Apoi bătu ușurel țeava și Rashid se ghemui
lângă pipă. Fumă stând cu picioarele încrucișate, și nu cum

nouă cânturi, este considerată capodopera sa.

spunea tradiția, pe spate, cu genunchii lăsați în părți, cu tălpile
alipite, picioarele formând astfel un triunghi. Era afacerist, era
tată. Nu va zăcea acolo cu picioarele răscrăcărate la vedere. Trase
prelung din pipă și un fuior de fum se ridică din nările sale,
învăluindu-i fața. Trase din nou, însă de astă dată nu mai elimină
fumul: îl înghiți. Se uită la ceas. Era puțin înainte de amiază, iar
khana era deja întunecoasă, un fel de semiîntuneric permanent.
Camera îi făcea pe oameni să vorbească în șoaptă, de parcă ar fi
fost lăcaș de rugă și pomenire, ceea ce, din punctul lui de vedere,
chiar era. Deja erau momente când simțea că totul o ia la vale,
viața cum o știa el dispărea sub ochii săi, pipele, lămpile cu ulei
încărcate de straturi de zgură neagră adunată de-a lungul anilor,
discuțiile pe care le-ar putea începe un bărbat pierzându-și mai
apoi interesul pentru ele, tot ritualul pe care-l venera și căruia i se
supunea, toate-toate volatilizându-se.
 Capitolul 3
Obiceiuri de afaceri
în lumea interlopă:
o ofertă
Când sosi Khalid, Rashid lua prânzul, scurmând prin tăvile de
oțel risipite pe jos. Mâncarea, adusă aburindă din apartament, de
la etaj, fu însoțită de niște pește de la Delhi Darbar, de un maldăr
de lipii, de creier prăjit și de lassi57 gros, fără spumă, cu un capac
consistent de smântână. Poftea după creier și pește, îi plăcea
creierul cu textura sa ca a omletei și strania rezistență când își
umplea gura cu el. Nevasta sa mai în vârstă, Dariya, încercase să
prepare acasă, dar nu reușea să-i dea aroma pe care părea s-o
potrivească bucătarul de la Delhi Darbar, fără vreo strădanie
specială. Îi trimisese biryani, berbecuț cu orez, dar nu în vase
separate, și tăvi cu ceapă proaspătă și castraveți proaspeți, și
cremă de linte cu usturoi, fără coriandru. Nu mânca biryani, ci
carne de berbec, cumpăra carnea el însuși de trei ori pe
săptămână. Pentru că-și permitea, mânca în fiecare zi carne,
uneori de două ori pe zi, uneori berbec și pui. Stătea cu picioarele
încrucișate, avea mâinile mânjite cu orez și mașala, croindu-și
drum prin a doua tavă de biryani, și-și invită vecinul să i se
alăture, însă Khalid refuză, cum făcea mereu, nu vru nici măcar
să guste din carne. Ceea ce era un fel foarte nemusulman de a fi,
ca să nu mai spunem că era o grosolănie. Rashid se gândi: asta
facem, mâncăm împreună din aceeași farfurie. În felul ăsta ne
reamintim că suntem frați. Îi făcu semn lui Khalid să se așeze.
Oricum, n-avea chef să-și împartă prânzul cu nimeni și voia să
savureze pe-ndelete lassi-ul, pe care-l lăsase la urmă, ca desert.
Dar prezența lui Khalid în khana îi tăiase orice plăcere pentru
mâncare. Îi trebui ceva să-l ignore pe omul care se tologise acolo,
cu gura aproape de urechea lui Rashid, spunând că vrea să-i
vorbească între patru ochi, de parcă Bengali și Dimple n-ar fi fost
de încredere. Rashid continuă să mănânce, devorând metodic

57
Băutură din iaurt, tradițională în India și Pakistan (n.tr.)
platourile.
— Suntem între patru ochi, spuse el, când își spălă mâinile la
robinet. Începură cu toate dichisurile. Salaam alikum. Alikum as
salaam. Cum îți mai e? Cum merg afacerile? Familia ta? Cum stai
cu sănătatea? Apoi se întinseră să bea un ceai cu tot tabietul, cu
paani kum de la restaurantul din josul străzii, adus la repezeală
de unul dintre ucenicii care prepara pipe. Khana se umplea cu
clienți, însă Khalid pregeta să înceapă să vorbească, așa că Rashid
îi propuse să stea pe balcon o vreme, să soarbă din paharele lor
cu milky chai și abia asta îl făcu să înceapă să vorbească.
— Mult mai bine, Rashidbhai, pe balcon e mai retras, acolo-ți
pot spune noutățile.
— Să mi le spui.
O clipă, și Rashid schimbă câteva vorbe cu Bengali, ceva
referitor la prepararea unei alte tranșe de chandu, un ordin inutil
pentru că era ceva ce Bengali n-ar fi uitat niciodată să facă.
— OK.
— M-a căutat Sam Biryani. Ai auzit de el, a apărut și prin ziare.
— Chiar prea mult.
— Mi-a făcut o ofertă, cu condiții foarte bune, să deschid o rețea
de heroină care va furniza marfă pentru zona de la Tardeo la
Nagpada.
— Dacă e o propunere bună, accept-o.
— D-asta sunt aici. Am mai încercat să vorbesc cu tine, însă nu
mi-ai dat niciodată un răspund limpede. Părerea mea este că ar
trebui s-o facem împreună. Heroina este viitorul afacerii ăsteia.
— Pălăria ta e de blană, nu? Nu ți-e cald pe vremea asta?
— Protejează, bhai, iarna și vara, d-asta o purtăm noi, ăștia din
Kashmir.
— D-asta și aveți capetele înfierbântate voi, ăștia din Kashmir.
Mai scoate-o când și când, miya, ți-ai limpezi astfel mințile. Între
timp ascultă-mă: Nu voi vinde pudră d-aia aici.
— Tragi pe nas, dar nu vrei s-o vinzi.
— O folosesc cu atenție.
— Toată lumea spune asta. Ce spui despre paștun, despre
Kader Khan? Încerc să-mi aduc aminte, în cât timp l-a pus la
pământ. În juma de an? Sau mai puțin? Ditamai flăcăul și uită-te
acum la el, un dependent de te bagă-n sperieți.
— Despre asta vrei să vorbim? Să-mi ții o predică despre răul
pe care-l produc drogurile?
— Ești un om educat. Vezi în felul tău mersul lucrurilor.
— Vrei să spui că nu văd bine ceva.
— Vreau să spun că ar trebui să te gândești cum să-ți
diversifici, să-ți extinzi afacerea.
— Heroina desparte ce e puternic de ce e slab; scoate la iveală
ce e mai rău și ce e mai bun din om. D-asta paștunul a cedat așa
repede, pe dinăuntru nu avea nimic.
— Dar tu?

Rashid se uită în stradă. O cerșetoare stătea pe vine pe

mormanul de gunoi de lângă tomberonul de la intersecția străzii
Shuklaji cu Arab Gully. Era negricioasă și rotofeie și purta o
kameez strâmtă suflecată în jurul mijlocului. Golindu-se.
Termenul potrivit pentru ceea ce făcea acolo. Observă că avea
părul frezat cu mult stil, tăiat scurt peste urechi, cu perciuni
ascuțiți și o codiță la spate. Mizeria strânsă de sub ea începuse să
se extindă pe stradă, iar trecătorii treceau peste, fără comentarii.
Apoi femeia ridică privirea și ochii ei îi întâlniră pe ai lui Rashid
care nu văzu strop de rușine pe fața ei, ci doar inteligență. De la
balcon, putu vedea vizavi, în khana lui Khalid. Era o cameră mai
mică, avea o singură pipă și niciun client, nimeni în afară de omul
care prepara pipele. Locanta lui Rashid era deja ocupată, niște
hippie stăteau chirciți în jurul unei pipe și câțiva studenți de la
Colegiul Wilson în jurul alteia. Așteptând la coadă era Dawood
Chikna, un promițător om de afaceri și gangster, și Bachpan,
codoșul, cu prietenul și asociatul său, găinarul Pasina. Ultimul la
rând era un flăcău căruia i se spunea Spiderman după felul în
care se țâra în patru labe. Salim era și el acolo, îmbrăcase o
cămașă nouă, galbenă, apretată, dintr-acelea cu buzunare și guler
larg. Stătea la standul unde Dimple prepara pipele, adâncit într-o
conversație cu ea. Rashid ar fi vrut să știe ce trăncănesc, dar nu-l
putea auzi decât pe Khalid, care spunea că un afacerist nu
trebuia să consume niciodată din propria marfa, în special dacă
era băgat în afaceri cu droguri, și că un musulman nu-și pune
metehnele înaintea datoriei pentru Dumnezeu, că numai
necredincioșii fac asta. Rashid o privi pe cerșetoare care scurma
gunoiul de pe trotuar și se gândi la felul în care proceda. Un
bărbat își păstra reputația câtă vreme nu părea să se amețească
niciodată. Astfel, după-amiezile, citea Inquilab, privind chiorâș
editorialele, unele articole despre isprăvile Frăției Musulmane în
Siria și despre cele mai recente incursiuni evreiești în Liban, dând
fără să vrea scurt din cap. Apoi îi ordona ceva lui Bengali, nu
contează ce, striga să-i aducă pipa sau masa, cerea să vină
masorul, să-i aducă un whisky sau cocaină, un ordin lătrat către
un angajat, să restabilească ierarhia în raport cu ceilalți. Seara,
dacă băuse prea mult, mergea la etaj și trăgea un pui de somn
vreo oră, două. Și se găsea mereu cocaină să-l pună din nou pe
picioare. Chiar atunci, Rashid observă ceva straniu. Toate
zgomotele și activitatea înghețaseră, de parcă un val uriaș era pe
punctul să măture strada și acela era momentul de calm înainte
să se prăbușească peste oraș. Cerșetoarea încremenise cu totul,
statuie de marmură neagră ascultând concentrată la vremile care
treceau peste ea; la anii de tumult și vărsări de sânge și așa-zisă
Independență; la anii în care farurile erau vopsite cu negru pentru
a nu putea fi localizate de avioanele de luptă pakistaneze; la anii
de reglementări și control și planificare socialistă; la anii eșecului.
Totul înghețase, chiar și circulația, razele soarelui și curentul
anemic de vânt, și atunci femeia s-a întors la ale ei, iar strada și-a
reluat ritmul normal și Rashid și-a dat seama că-și ținuse
respirația.

— Ce face cerșetoarea aia, ce face acolo? îl întrebă pe Khalid.

— Chandu58 e deja o chestie a trecutului, spuse Khalid, ca și
pipele astea.
— Ca toate cele, ca noi înșine.
— Vorbește nasha59, nu vorbești dumneata. Uite, în foarte

58
Opiu (în hindi) (n.tr.)
59
Amețeală, beție care-1 face pe om să aibă mințile împrăștiate (în hindi)
scurtă vreme, toate aceste khana vor fi închise, inclusiv asta a
dumitale. Luna trecută au închis șase. Într-o singură lună. Cu
lacătele și lanțurile gratuite ale fiscului.
— Sunt prea multe pe strada asta. Hai să le închidem.
— Și apoi? Ce afaceri vei mai face?
— Una, alta…
— Ai o licență în arte, deh! Om educat, dar vorbești de parcă n-
ai ști nici azbuchea.
Rashid își dădu părul căzut peste față cu amândouă mâinile,
lăsând gândurile să prindă formă înainte de a le rosti.
— Ce ciudat, spuse, numai oamenii needucați investesc atâta în
educație. Când mergi la școală, îți dai seama cât de puțin
înseamnă, pentru că strada aparține celui care o cucerește. Astăzi
este a noastră, mâine alții ne vor lua locul. Problema mea e că nu-
mi place heroina. Consumatorii de heroină calcă accelerația și se
îndreaptă fără ezitare către zidul din față. Mașina merge cu zece
kilometri pe oră pentru ca deodată să accelereze la o sută!
Superviteză, apoi bum! Un fumător de pipă poate fuma ani de zile
și să rămână sănătos; garadulis60 sunt nerăbdători, vor să moară
repede. Spui că suntem oameni de afaceri și că ar trebui să le
furnizezi oamenilor ce doresc. Ei bine, ce fel de om de afaceri aș fi
dacă le-aș da heroină celor care vin aici să fumeze chandu? Aș fi o
pizdă de afacerist. Mi-aș trage singur un glonț în picior. Și ăsta e
felul meu de a-ți spune să nu-mi mai ceri niciodată să intru în
afaceri cu tine.
Salim, Pasina și Dimple nu se uitau către el, dar câțiva alții îi
priveau. Chiar și Bengali, impasibil cum era bătrânul, uitase de
sine și se holba la ei. Khalid își aprinse
0 țigară, trase din ea privindu-l pe Rashid. Cămașa îi era îndesată
în pantalonii cu pense, iar căciula-i ședea pe-o parte. Era traficant
de droguri, dar arăta a băiat de prăvălie.
În cele din urmă spuse:
— Nebuna? își cârpește șalvarii, îi coase, d-aia e pe jumătate

(n.tr.)
60
Consumatori de garad (heroină, în hindi) (n.tr.)
îmbrăcată. E nebună, dar își ține gura. Kaamvali hijda, Dimple, de
ce o lași să trăncănească atâta?
— Clienților le place s-o audă vorbind.
— În cartea noastră sfântă scrie că femeile trebuie să tacă acolo
unde sunt adunați mai mulți bărbați. Nu le este permis să
vorbească. Este o khana pentru fumătorii de opiu, dar, de
asemenea, este o adunare a bărbaților. Spune-i asta.
— Spune-i asta cu propria gură, uite-o acolo.
Dar Khalid nu privi în direcția ei.
— Kaam, spuse Bengali, parcă pentru sine, înseamnă muncă
în hindi, dar dorință sau plăcere în sanscrită. Kaamvali, așadar,
are un dublu înțeles de care cu siguranță acest domn nu este
conștient.

Rashid trimise pe cineva să-i ducă biscuiți Mărie și ceai

cerșetoarei care încă mai cosea, șezând pe trotuar la intersecția
străzii Shuklaji și Arab Gully. Nu stătea, în acel moment, chircită
pe gunoi. Lui Rashid îi trecu prin cap că femeia folosea grămada
de gunoi ca toaletă, iar trotuarul era locul unde trăia. El îl auzi pe
Khalid spunând ceva despre tatonarea pentru găsirea unor noi
surse de venit și necesitatea de a dezvolta poftele consumatorilor
dacă voia să rămână în afaceri. Dădea din gură să nu rămână de
ocară. Rashid privea un băiat de la ceainăria din josul străzii
dându-i femeii un pahar de ceai cu lapte și o farfurie cu biscuiți.
Stătea pe acoperișul de metal de la restaurantul Delite, restaurant
care pusese lacătul pe ușă și al cărui acoperiș zăcea pe stradă de
luni de zile, cu tinicheaua lui strâmbă. Ea sorbi ceaiul, cu degetul
mic ridicat în aer. Mâncă biscuiții unul câte unul, grațioasă,
înmuindu-i pe rând în ceai înainte de a-i băga în gură. Zâmbea.
 Capitolul 4
Sari și burkha
Se mută într-o cameră aflată la jumătatea scării care lega
khana lui Rashid de etaj. Nu urca niciodată la etaj, unde locuia
familia lui. Însă din când în când se întâlnea cu ei pe scară sau pe
stradă și înțelese că fiul mai vârsnic al lui Rashid, Jamal, era
dușmanul ei de moarte. Soțiile lui Rashid erau mai prietenoase
chiar dacă nu prea vorbărețe. Doar Rashid părea să nu fie afectat
cu nimic. Pentru a marca noul ei statut, îi dădu un nume nou,
Zeenat, și-i aduse o burkha. S-a așezat pe singurul scaun din
cameră, sorbindu-și paharul de whisky de dimineață și scrutând-o
prin fumul de țigară.
— Nu e bine, spuse el, nu vezi ce gâlme are? Scoate kameez-ul
și lasă pe tine șalvarii.
Ea scoase cămașa cu model pe care o purta și se strecură din
nou în burkha. El o privea, cu brațele sprijinite pe spătarul
scaunului. Apoi dădu din cap aprobator și o duse în fața oglinzii.
Ea văzu cum se mula materialul negru strălucitor. „Cât de multe
dezvăluie”, gândi ea, și se privi în oglindă șoptind: Zeenat. După o
vreme, Rashid îi ceru să-și scoată și șalvarii și acum burkha o
atinge mătăsoasă pe piele. Îi plăcea atât de mult, că dori s-o ia la
plimbare cu taxiul, să stea în spate să admire priveliștea, să fie
singurii care să știe că ea e dezbrăcată sub burkha. „Nu, spuse ea,
nu, niciodată.” Dar se distra de minune.

Nu a încetat să poarte sariuri care-i acopereau picioarele și-i

expuneau pântecul, îi expuneau cea mai intimă porțiune de trup,
cea care ar fi văzută doar de un iubit sau de un soț. Învățase cum
să poarte jupa dată în jos, pe șolduri, cum să se aplece în față
doar aparent accidental, lăsând pallu61 să alunece doar puțin. Era
încântată de numeroasele foloase găsite de femei sariului, cum îl
purtau fără lenjerie intimă, dormeau în el, făceau baie cu el, îl
foloseau ca prosop și cuvertură, având avantajul că pur și simplu
îl suflecau dacă voiau să facă un pipi sau aveau un client. Dar ea
61
Capătul liber al sariului (n.tr.)
se admiră îmbrăcată cu burkha și își dădu seama că e ceva foarte
diferit. Uneltele atracției erau mai puține. Doar fața era vizibilă,
doar picioarele și mâinile și, pentru că totul era ascuns, licărirea
unui ochi sau a gurii devenea cutremurătoare și puternică. Și
întunecimea acestuia, degradeurile, materialul care cădea diferit
pe sâni și coapse! Ea se minună de oamenii care creaseră un
asemenea obiect vestimentar. Cât de mult se vor fi temut de
propria dorință! Dacă vrei ca o femeie să poarte așa ceva trebuie
că știi pericolul care stă în contemplare. Îl cunoști și-ți știi
neputința și visezi la un costum care să ascundă cauza rușinii
tale. Dar costumul nu face decât să te pedepsească și mai mult.
Te face să vrei să-ți smulgi ochiul, să-l scoți și să-l ții, pulsând și
cu mușchii atârnând în palmă, oferindu-l ca o insolită ofrandă.
Ieși pe stradă în burkha și văzu felul în care oamenii se uitau la
rujul de pe buzele ei și la kaajal62-ul care-i încercăna ochii.
Bărbații o sorbeau din ochi, hinduși, musulmani, creștini, toți se
holbau la ea. S-a oprit în față la bazarul de pe Grant Road, unde
erau grămezi de genți pe trotuar. Vânzătorul era un tinerel cu
pantaloni evazați ai cărui ochi se lipiseră de picioarele ei.
Cumpără o poșetuță și o plăti cu bancnote mici, hârtii șifonate de
o rupie, două sau cinci pe care le scoase din sutien. Vânzătorul
luă bancnotele cu un zâmbet, făcând tot posibilul ca degetele lor
să se atingă. Plecă și, după aceea, toți vânzătorii păreau să
vorbească deodată, să vorbească doar pentru ea, făcându-i oferte
speciale – „Hello, madam, prețuri scăzute doar pentru tine”, nu
pentru că ar fi vrut ca ea să cumpere ceva, ci pentru că doreau să
se oprească, să o poată vedea în voie.

Nu renunță la sariuri. Își schimbă vestimentația în funcție de ce

voia să fie: Dimple sau Zeenat, hindusă sau musulmană. Fiecare
nume era însoțit de setul său de podoabe. Apoi, Bengali îi spuse
despre un magazin din Tardeo care vindea sariuri din întregul
subcontinent. Așa că merse într-o după-amiază în anotimpul când
se coace mangoul să cumpere Begum Bahar. Era un material 1
62
Pudră minerală compusă din malahit, sulf și grăsime animală, folosită
în trecut pentru a marca linia ochilor (n.tr.)
subțire aproape transparent. Bengali îi spuse că femeile își
vopseau fesele și picioarele când purtau Begum Bahar, așa că
încercă și ea la fel, se vopsi cu șelac roșu și apoi se privi în oglindă.
Nu purta bluză pe sub sari și efectul era subtil. Puteai zări forma
feselor și a coapselor, dar modelul țesăturii îi acoperea suficient
demult contururile. Știa că unii dintre clienți ar fi plătit o groază
s-o vadă în Begum Bahar. Bengali îi spuse că acum arăta ca o
doamnă din clasa negustorilor, o femeiușcă Bania indolentă cu
mulți admiratori.
— Nu, spuse ea, privind la dungile de sub ochi, atât de
întunecate că păreau niște vânătăi. Nu, semăn cu o femeie al cărei
singur admirator s-a spânzurat cu atât de multă vreme în urmă,
că ea nici măcar numele lui nu și-l mai amintește și nici de ce s-a
sinucis sau dacă ei îi e dor de el, singurele lucruri de care e sigură
sunt singurătatea, părerile de rău și, peste toate, furia.
— Greșești, îi spuse Bengali, admiratorii tăi sunt fără număr și
sunt mândru să mă număr și pe mine printre ei. Și părăsi camera
atât de repede, că ea știu cât de rușinat se simțea.
Își schimbă sariul cu o pereche de șalvari. Nu purta niciodată
burkha la lucru; Rashid spunea că nu încape nicio discuție.
Clienții lui erau codoși și fumători de opiu, da, dar erau
conservatori în privința anumitor lucruri și nu ar accepta cu
ușurință ca o femeie în burkha să le pregătească pipele. Șalvarii,
spunea el, erau mult mai potriviți. Așa că-și puse niște șalvari și se
duse la standul ei unde se afla pipa principală și, după ce pregăti
primul pyali al zilei pentru Rashid, îi servi pe cei care așteptau,
Rumi fiind ca de obicei printre ei. Îi dăduse ghes să vină nu doar
fumatul pipei, ci și vorbitul cu ea. Îi împrumută căștile lui și-i
puse niște muzică așa cum ea nu mai auzise, în special jazz, pe
care dacă nu începuse să-l placă, măcar începuse să-l guste,
spunea el, ca gustul pentru anșoa sau pentru ciocolata amară, o
reevaluare neașteptată care apare la bărbați către amurgul vieții.
El îi vorbi despre munca lui sau despre problemele de-acasă, și
flecări despre viața lui care, după cum i se părea lui Dimple, era
un dezastru total.
 Noaptea dinainte, spunea el, venise acasă de la muncă la ora
obișnuită, în jur de zece, pentru că trambalarea cu trenul și
autobuzul dura o oră și jumătate. Intrase pe ușă, iar televizorul
urla din dormitor. Cerea prea mult dacă ar fi vrut să-și miște
cineva ciolanele până la ușă, să-l întâmpine, să-i dea binețe? Ea
era mereu obosită, așa spunea, era atât de obosită că se trezea
epuizată. Mă rog, cine n-ar fi? Oricine ar fi obosit dacă s-ar fi uitat
atât de mult la Doordarshan 63. El era cel care muncea toată ziua,
și ea era obosită, i se plânse lui Dimple, cu vocea plină de
amărăciune. Își puse jos servieta și apoi merse la baie să-și spele
funinginea de pe mâini și de pe față. Își puse o pereche de jeans și
un tricou cu Pink Floyd simțindu-se acum mai puțin amploaiat ca
înainte. În bucătărie se uită la maldărul de vase murdare din
chiuvetă și verifică să vadă dacă apăruseră gândaci. Niciunul
deocamdată, dar vor năvăli torențial după ce va închide lumina.
Cina era în cuptor, caldă încă. Ea mâncase deja, soția lui, a cărei
principală plăcere în viață era mâncarea. Mânca prânzul, se
sufoca mâncând, apoi începea de îndată să vorbească despre cină.
De parcă nu mai era nimic pentru care să merite să rămână
trează. Dar stai, ce spune el? Sigur că era ceva: televizorul.
Mâncare și televiziune, în ordinea asta, dar preferabil împreună.
Încălzi lintea galbenă și o porție de ardei verzi uscați și puse
holurile pe o farfurie, mai înghesui o mână de lipii și merse cu
mâncarea în dormitor unde se așeză pe-un scaun, în fața
televizorului cu tava în echilibru pe genunchi. Soția lui purta
aceeași cămașă de noapte pe care o purtase și la plecarea lui de
acasă, în acea dimineață. Vorbea la telefon cu mătușica din Delhi.
Chiar în timp ce el își lua cina, vorbea în gujarati64 și se holba la
televizor. Conversația se învârtea în jurul unui meniu tot mai

Serviciul național de televiziune din India (n.tr.)

63

64
Limbă indo-europeană vorbită în India, în regiunea vestică Gujarat
(n.tr.)
cuprinzător de lipii, pâinici, thepla65, undhyu66 și chaas67. Fiecare
subiect revenea în cele din urmă la mâncare. Acum ajunsese să
înțeleagă suficient demult limba pentru a-și da seama ce discută.
Cum îi spunea soția lui mătușii cât de mult îi lipsea crema de
mango pe care aceasta o făcea și cum îi sclipeau ochii când rostea
cuvântul cremă. Ar fi putut vorbi despre sex sau zei. El ar fi putut
la fel de bine să nu fie acolo. Stai puțin, tocmai îi spunea ceva. Ea
acoperise receptorul cu mâna și-i șoptea că e înghețată în frigider.
Soția lui era jainistă: erau multe alimentele pe care familia sa nu
le mânca, o listă impresionantă de alimente cu totul și cu totul
inofensive. Înghețata ieșea din discuție, pentru că era făcută cu
ouă. Dacă părinții ei ar fi fost în vizită, ar fi cotrobăit prin
bucătărie să găsească și să ascundă înghețata, cartofii, usturoiul
și ceapa. Din punctul de vedere al familiei soției sale, toți cei care
nu erau jainiști erau poluați, contaminați, blestemați și era doar o
diferență de nuanță între o asemenea persoană și un paria, din
afara castelor. El și soția lui s-au cunoscut ca studenți la colegiul
Elphinestone și, când s-au decis să se căsătorească (la revenirea
sa în Bombay, după ce petrecuse un an în State), părinții ei au
izbucnit în lacrimi și amenințări, singura lor obiecție fiind că el nu
aparținea comunității lor. Nu avea niciun sens să le spună că era
brahman, nici să menționeze că era descendent al înțelepților
rishi, cei care scriseseră Vedele, ceea ce chiar era, un arian pur,
unul dintre aleși. Ce și-ar putea dori o soție mai mult? o întrebă el
pe Dimple. După cină, a pus farfuriile în chiuvetă și a ieșit să se
plimbe. Și a plecat înainte s-o tragă de guler pe nevastă-sa, să-i
spună să mai facă și ea câte-o baie, să-și mai schimbe țoalele, să
acționeze ca o ființă omenească. Dar ar fi sărit și ea, de asemenea,
spunându-i că s-ar purta ca o soție, dacă el s-ar comporta ca un
soț, ar scoate-o în lume din când în când, dacă ar mai și aduce
bani acasă în loc să-i cheltuiască pe ai ei. În mașină, pentru a-și
65
Lipii cu condimente (șofran de India, praf de chilii) și iaurt (n.tr.)
66
Mixtură de legume cu sos de curry și uneori nucă de cocos, specifică
Gujaratului (n.tr.)
67
Cremă de lapte cu chimion și ghimbir (n.tr.)
limpezi mințile, băgă în casetofon Band of Gypsies și dădu
volumul la maximum, conduse aiurea, ceea ce recunoscu
mândru, după cum i se păru lui Dimple, pentru că rânji și se
prefăcu că schimbă viteza. Deschise o fereastră și atunci văzu
marea și întoarse la Otter’s Club și o luă pe promenada de pe
Șoseaua Carter unde cetățenii model își făceau plimbarea de
seară. Parcă la o cotitură să nu-l repereze niciun caraliu și vârî
două doze de heroină într-o țigară. Apoi făcu o digresiune,
spunându-i lui Dimple că știe cele 1 001 nume ale divinității și
cele 1 001 nume ale heroinei și, dacă uneori le amestecă în vreo
rugăciune de arti68 și dacă, de exemplu, spune Satyam, Sharam,
Sundaram – Adevărul este că Heroina este Frumusețea – el știa că
este permis, pentru că oricum nu are nimeni urechi de ascultat,
nu la ceea ce spune el. Ceea ce voia să știe asta era: cine-i punea
vorbele astea în cap? Cum se izvodeau propozițiile astea atât de
bine formulate, că păreau rostite de o voce divină? De ce a spus,
cum a făcut într-o seară la o întrunire Mahim NA, într-o încăpere
iluminată orbitor, o cruce roșie de neon strălucind pe fundalul
unei faleze ruinate: „Tatăl nostru care ești în pudră, slăvită fie
pudra Ta, pudra Ta este curată, pudra Ta este bomba, acum și-n
ora morții noastre. Aferim”. Și s-o spună atât de solemn că nu s-a
ofensat nimeni, nici măcar catolicii, pentru că și-a împreunat
mâinile, vocea lui unduindu-se ipocrit. Și desigur: fumase înainte
de întrunire. Și desigur: heroina era cea care-l umplea de căldură
și sentimente camaraderești față de colecția de egomaniaci
interesați din cadrul anonimilor narcoobsedați. Și, în fine, desigur:
era heroina, spuse Rumi, privind-o în ochi pe Dimple fără să
clipească, privind-o atât de intens, că ea trebui să reconsidere
trecutul. Observă lungimea neobișnuită a genelor sale, ca ale unei
fete, deși nu putea spune ce culoare au ochii lui pentru că fumul
se prelingea încet pe pielea lui și se aduna în bulboane în jurul
gurii.

68
Ceremonia luminii, foarte importantă în credința hindusă. Se crede că
provine din ritualul focului, homa, pomenit în Vede. (n.tr.)
 Capitolul 5
Dum Maro Dum69
Rashid ieși cu ea într-o bună zi. Spunea că vrea să se poarte ca
oamenii sărmani, să mănânce niște aer pe Chowpatty, să
mănânce aer și să bea briza mării și să se bucure. Ea se gândi că
era o replică siropoasă. Dar o inspiră tonul cu care rostise
cuvintele și puse pe ea o rochie de șifon cu buline albe și negre,
care era cel mai vesel lucru pe care-l avea. Luară un taxi până pe
plajă și-i spuseră să aștepte cât se plimbau ei pe nisip. Rashid își
aprinse o țigară dintr-un pachet de 555 și apoi de la mucul
acesteia aprinse alta. Fumă tot timpul cât se plimbară pe plajă,
nu mai mult de douăzeci de minute și apoi el vru să oprească
undeva pentru o băutură, spunea el, să ia un scotch sau un
coniac Honeydew, ți-ar prinde bine, nu, un strop de coniac? Ea
sugeră în schimb un lassi. Merseră la Rajasthan Lassi, dar, nu
era sezonul fructelor sapota. Lassi era atât de gros că semăna cu
înghețata, numai că era mai bun, servit într-un pahar cu o
lingură care stătea înfiptă în crema groasă. Stătură pe bancheta
din spate a taxiului și mâncară fiecare câte două, unul după altul
și primi și șoferul unul. Apoi se duseră la Opera House ca să vadă
Hare Krishna, Hare Ram, filmul care ocupa de departe primul loc
printre preferințele lui Rashid. Fusese lansat cu cel puțin zece ani
în urmă, așa că nu fu nevoie să stea la coadă sau să cumpere
bilete la negru. Îl văzuse de multe ori și știa toate cuvintele tuturor
cântecelor și o bună parte a replicilor pe care le rostea cu voce
tare, în special pe cele ale lui Dev Anand, deși îi displăcea actorul.
— E o curvă, uită-te la el, dă din aripi ca un poponar.
Cântecul său preferat era Dum Maro Dum, în care o turmă de
hippioți autohtoni fuma interminabile pipe, iar actrița principală
cânta playback cu vocea lui Asha Bhosle, Asha părând să fi stat
trează trei nopți, fumând prea mult opiu și bând prea mult o
poșircă de whisky. Și lui Dimple îi plăcea ritmul matol al muzicii.

Duniya ne hum ko diya kya?

69
Mai trage un fum. (n.tr.)
 Duniya se hum ne liya kya?
Hum sub kiparva kare kyun?
Sub ne humara kiya kya?70

Cântecul îi răsună în creier zile la rând, fără a avea vreo

semnificație pentru ea. Tot ce văzuse era un grup de copii bogați
fumând hașiș pe munte. Văzuse cât erau de frumoși, le auzise
râsetele. Nu munceau, dar aveau, cu toate acestea, o groază de
bani și haine la modă și familii care-și făceau probleme din cauza
lor. De ce se văicăreau atâta? Împotriva cui se revoltau? De ce nu
acceptau asta, că le plăcea să se amețească fumând hașiș?

Nu prinsese semnificațiile filmului, dar știa care era motivul

pentru care Hare Krishna, Hare Ram era filmul preferat al lui
Rashid: Zeenat Aman, actrița cu piele de bronz și fustă scurtă cu
al cărei nume o botezase pe Dimple. Era peste tot, pe afișele
filmului, pe panourile publicitare înalte de două etaje. Era pe
coperta revistei Stardust, zâmbind de parcă ar fi știut un secret pe
care nimeni altcineva nu-l mai știa: știa de ce stăteai acolo cu
revista în mână, holbându-te la poza ei înfiorat sau poate privind-
o cu o dorință amestecată cu orbire. Revista îi găsise un nume,
Zeenie Baby. Erau multe bârfe despre prietenii lui Zeenie din
Londra, New York și Bombay, despre mama ei hrăpăreață care se
îngrijea de cariera ei și de viața ei sentimentală. Revista avea și
nume pentru rubricile sale: sentimentale, exclusivități, dezvăluiri-
bombă. Citea – repede, foarte repede, deși uneori rostea o
propoziție cu voce tare, să înțeleagă ce vrea să spună – despre
dragostea lui Zeenie pentru tatăl ei, un scriitor care murise de
tânăr, contemplă fotografiile modestelor case în care crescuse
Zeenie și se uită la fermecătoarele cadre din filmele care o
făcuseră faimoasă. Este romanță curată, se gândi Dimple, ca
Meena Kumari și Madhubala, și Begum Akhtar, legende feminine
îndrăgite de eunuci, prostituate și poeți.
Rashid o duse la un salon de înfrumusețare din Colaba, unde-i

70
Ce ne dă nouă lumea?/Ce luăm noi de la ea?/De ce să ne îngrijorăm
pentru alții?/Ce au făcut ei pentru noi? (în hindi) (n.tr.)
ceru coafezei să-i îndrepte părul. Fă-l să cadă ca o cortină, ca al
lui Zeenat, uite aici, spuse el, arătându-i în Stardust. Fu nevoie de
ore de trudă cu placa de îndreptat părul, stând pe scaun, citind o
revistă, ascultând muzică la radio, Lata, cine altcineva? Cântând
Yeh Mausam. Dar, după aceea, gustă o clipă din ce înseamnă să
fii Zeenie, frumoasă, faimoasă, dorită de toți, ceea ce i se întâmplă
când făcu o plimbare pe stradă, cu activitățile ei obișnuite, iar
bărbații întorceau capul holbându-se după ea sau o urmăreau
sau încercau să pornească o conversație, orice conversație, de
parcă ea ar fi emis un fel de bioradar, un soi de rază hormonală
care magnetiza masculii. Un spaniol de la khana îi spunea actriței
Zeenat Bărbat – trebui să explice gluma, pentru că, spunea el,
avea ceva fascinant, de travestit, în ea. Dimple îi prepara a doua
pipă când bărbatul spuse: semeni cu ea.
— Ești a patra persoană care zice asta.
— A patra persoană azi? zămbi el.
— Nu, nu astăzi, spuse ea. Dar sunt mai drăguță.
— Mult, mult mai drăguță, aprobă el.
Nu era adevărat, nu era defel, dar se putea preface.

Dimple, în cinematograf cu Rashid, se uită la fața ca o lună

plină a lui Zeenie, la fața ei rotundă și albă ca laptele înfruntând
toate nedreptățile lumii; și Dimple tânji după o soră, o soră mai în
vârstă cu care să poată vorbi. Nu-și luă ochii de la Zeenie, în rolul
unei femei care-și părăsește familia destrămată și-și ia numele de
Janice și nu-și mai amintește de fratele ei când, adulți deja, se
reîntâlnesc.
FRATELE LUI JANICE (încercând să-i deblocheze memoria):
Privește floarea asta. Îți plăceau florile.
(Janice acceptă floarea cu un zâmbet de o dulceață care-ți
spunea, dacă ești cunoscător în de-alde d-astea, că urma să
moară curând.)
JANICE: Frumusețea este în minte, în ochi.
(Erau într-un grup de tineri flower-power. Cineva îi dă o pipă și
ea trage un puf cu o eleganță imposibilă și i-o trece mai departe
fratelui ei, deși nu-l cunoaște încă.
 FRATELE LUI JANICE: Nu, mă chinuie tușea.
JANICE (pe un ton mustrător): Dacă vrei să stai printre noi,
trebuie să fii ca noi. Fericire, beție, pace, astea sunt lucrurile în
care credem. Tu crezi în fericire?
FRATELE LUI JANICE: Nu poți crede în fericire decât fumând
hașiș?
(Rashid știa replica și nu se prea gândea la ea. El o urla de
fiecare dată puțin defazat față de Dev Anand, râzând gros în timp
ce-l imita pe actor. Un bărbat care stătea pe rândul din fața lor se
întoarse să spună ceva, dar se răzgândi.)
FRATELE LUI JANICE: Ești fericită? Janice, ești fericită?
(Janice rămâne tăcută o vreme, cu o lumină în ochi, o lumină
străveche ca lumina unei luni moarte demult, și când vorbește o
face în șoaptă și toți din sală se apleacă în față ca s-o audă.)
JANICE: Da, nu am mai fost niciodată atât de fericită. E bine să
fugi de-acasă când nimeni nu te vrea și să ai atâta dragoste de
împărtășit pentru toți ceilalți.

Dimple își imagina că Janice îi spune toate acestea doar ei, că

nici nu-i băga în seamă pe ceilalți din cinematograf și că-și plecase
fața ei ca o lună în așa fel, încât frumoșii și muribunzii ei ochi să
privească direct în ochii lui Dimple. Și-ar fi dorit ca Rashid să-i fi
spus Janice, în loc de Zeenat, Janice, care nu-și amintea de
mama sau de tatăl ei, care ciupea strunele unei chitare, spunând:
„O, cunosc melodia asta, îmi stă pe vârful limbii, pregătește-mi o
altă pipă și o să mi-o amintesc. Ce cântec e ăsta?” Era atât de
amețită, că părea un extraterestru dintr-o glorioasă specie,
superioară celei omenești. Și, mai târziu, întinsă în iarbă,
pierdută, munții în jurul ei, această adorabilă fată privește către
public și spune: „Oare de ce ne aduc părinții noștri pe lume? O
clipă de plăcere și se bagă la jug pe viață. În realitate, nici nu ne
doresc”.
Dimple înțelegea bine în ce consta suferința lui Janice. Să știi
că nu ești iubită de părinții tăi era o rană care nu se vindecă
niciodată. Nimic din ce a uitat Dimple din viața ei de dinainte, ca
să poată merge mai departe, nu putuse schimba acest adevăr
fundamental. A fost mereu subjugată de el. A fost sub umbra lui
mereu. Putea crede că se simte bine, dar nu era așa. Dacă nu
dormea suficient sau era neliniștită, acesta o prindea din urmă, la
fel de proaspăt, de umed și de roșu cum fusese mereu. La scena în
care fratele și sora se întâlneau în fine într-un sat din
Kathmandu, Dimple nu se mai strădui să-și ascundă lacrimile. Și
alții plângeau, bărbați și femei, familii întregi se jeleau împreună,
molfăind popcorn și sorbind zgomotos din sticlele de Thums Up și
Fanta.

Filmul avu un efect extraordinar asupra lui Rashid, deși-l

văzuse de multe ori. El nu scoase o vorbă până ce urcară în taxiul
care-i aduse din nou în strada Shuklaji. Numărul 8, îi spuse el lui
Dimple, rășchirând în aer șapte degete. Și am să-l văd din nou.
Ăsta e filmul care m-a făcut să mă apuc de droguri. El este
motivul pentru care mi-am pus pe picioare prima adda71 și am
devenit hippie. Singurul lucru pe care nu-l suport este Dev Anand
ăla. Nu ar rezista trei minute pe strada Shuklaji. Apoi el cântă
cântecul ăla cu atâta forță, că melodia își pierde capacitatea de a
te obseda și devine un fel de imn. Și se târăște pe după cor, în
prima strofă atât de cunoscută:

Dum maro dum,

Mit jaaye hum.
Bolo subah sham

Apoi se opri. Nici în ruptul capului nu ar fi rostit ultimul vers

„Hare Krishna, Hare Ram”. Era prea hindus pentru el. În schimb,
gândindu-se la cină, cântă strofa din nou, schimbând cuvintele.

Dum aloo dum,

Mit jaaye hum.
Bolo subah sham,

71
În cultura indiană, comunitate, loc de întrunire, în special între membrii
tineri ai aceleiași caste sau palier social. în vremurile de azi, caracteristică
intelectualității din clasa mijlocie (n.tr.)
 Dum aloo dum.72

72
Trage din nou un fum/Grijile toate vor dispărea,/Cântă de dimineață
până seara/ Trage din nou un fum! (n.tr.)
 Capitolul 6
Fetida asafetida73

După ce porni mașina din nou se simți mai bine. Era, de fapt,
un miracol felul în care își recăpătase stima de sine, îi spuse Rumi
lui Dimple. Conduse către Khar cu „Machine Gun” dat la
maximum, pocnind din buze ca babanele tobe bas ale lui Buddy
Miles, ca să nu mai punem la socoteală difuzoarele de căcat ale
mașinii ăleia de căcat; apoi ecoul și ciudatele interferențe radio, un
fel de zgomot de elicopter, desantul aerian din Vietnam probabil,
apoi Jimi din nou, făcând căcatul ăla voodoo la care se pricepe,
spațiile dintre note lichefiindu-se în niște zgârieturi sonore date cu
încetinitorul, chitara stridentă, mai mult decât stridentă, ca un
accident de mașină cu încetinitorul, contopirea metalului cu
carnea: îi dădea fiori de fiecare dată. Îl făcea să vrea să izbească
mașina într-un zid, să bea până crăpa, să-și tatueze niște vorbe pe
piept cu un cui ruginit și cu vopsea industrială, Kill You Quick. Și
asta, zise Rumi, se întâmpla când o zări pe femeie. Stătea la
intersecția dintre Khar Dhanda cu șoseaua Juhu. Se întoarse în
lumina farurilor când auzi mașina încetinind. Pielea ei întunecată
era plină de urme vechi de vărsat, iar părul îi era fixat cu agrafe și
căra ca o gospodină una dintre sacoșele acelea vărgate pentru
cumpărături. Se uită fix la el. El opri mașina, iar ea își apropie
capul de fereastră. El văzu un mănunchi de chei prinse pe un inel
de argint plin de ornamente agățat de cingătoarea sariului ei.
Poate chiar era o gospodină, făcând ceva activități pe de lături ca
să suplimenteze veniturile familiei sale. „Pot să urc?” spuse ea.
Negociară un preț, iar el conduse până găsi o stradă suficient de
întunecoasă, parcă între două mașini, dădu cu spatele și opri
motorul. Îi spuse să meargă pe bancheta din spate și se așeză și el
lângă ea, simțind deja duhoarea ei, ce să fi fost? Usturoi?
Asafetida? Gătise de curând și corpul ei răspândea un puternic
miros care-l excita. Mirosea a mâncare și a transpirație, se simțea
și un iz vag de colonie și-și freca arătătorul și mijlociul de degetul
73
Rășină obținută din rizomii de fenicul. Are miros puternic și
respingător, însă în mâncare capătă gustul prazului, (n.tr.)
mare. El se scotoci în blugi și-i dădu o bancnotă de o sută de
rupii, spunându-i că vrea să-i facă sex oral. Ea îi aruncă o privire
de parcă i-ar fi spus că ea nu face așa ceva, de parcă ieșise în
stradă să vândă sex, dar numai în condițiile stabilite de ea. „Nu-ți
dai drumul la mine în gură, da?” spuse ea, iar vocea ei era cea a
unui om de afaceri: ar fi putut fi o curvă de pe strada Shuklaji. Iar
când trecu la treabă, după o vreme, cu capul săltând ca o jucărie,
cu o cascadă de agrafe ținându-i părul pe după urechi, și se prea
poate ca el să fi moțăit doar o clipă, o clipă mititică, ea zise, ți-ai
dat drumul în somn sau ce? Ea mormăi ceva în bambayya hindi,
ceva ce el nu înțelese și începu să-și strângă lucrurile, pregătindu-
se să coboare din mașină. „Termină”, îi spuse el, cu vocea sunând
mai tare decât ar fi vrut în mica mașină. Ea își puse sacoșa jos și
se întoarse la treabă. Penisul lui era doar pe jumătate în erecție,
când femeia se opri. O dor fălcile, se plânse ea, și-i ceru s-o ia,
ceea ce el făcu, fără chef, pentru că asta nu era parte a târgului
inițial: fututul însemna muncă. O plesni ușurel, iar ea gemu, îi
plăcea; îl plesni și ea ca răspuns. Apoi o lovi din nou. Ea-i înhăță
mâna, iar el o pocni în cap, muncind din greu, iar când îi veni să
se slobozească, pentru prima dată după atâtea săptămâni, el făcu
ce făcea mereu, urlă cuvinte pe care nu le cunoștea și acum urla și
ea, de frică și astfel, s-o facă să tacă, o izbi în gură de-i dădu
sângele, iar vederea acestuia îl excită și îl făcu să se slobozească a
doua oară. Ieși din femeie, încă umed, și deschise ușa. Ea gemea
însă era inconștientă. O puse pe pământ lângă un cărucior
abandonat și niște grămăjoare de excremente, umane, după
miros, și după ce se mai gândi puțin, își băgă mâinile pe sub bluza
ei, dându-și seama că nu-i atinsese sânii până atunci, și-ar fi fost
păcat, pentru că erau umflați și cu sfârcurile umede.
Le frământă scurtă vreme, apoi luă teancul de bancnote din
sutienul ei, porni mașina și plecă pe cât de încet putu.
În acel moment, Dimple încercă să nu-și trădeze surpriza. Ea
spuse: „Ar fi trebuit să mă întrebi pe mine.
Am o prietenă care s-ar fi îngrijit mult mai bine de tine”.

Rumi îi spuse că s-a dus acasă după aventura cu gospodina-

parașută. A intrat pe ușă în toiul unei sărbători de familie de
proporții, veniseră rudele soției, umblând prin casă pe jumătate
dezbrăcați. Primul lucru pe care-l fac oamenii de genul ăsta: intră
pe ușă și-și aruncă hainele de pe ei. Erau cinci la număr, un
bărbat în boxeri, soția lui, din păcate complet îmbrăcată, doi
copilandri pe jumătate despuiați și o femeie mai în vârstă,
făcuseră cu toții o oprire în drumul lor spre casă, la Ahmedabad.
Rumi se așeză pe o canapea în camera de zi, răsfoind o revistă, în
vreme ce călătorii își împachetau bagajele și dădeau telefoane.
Femeia mai în vârstă se lăuda cu noua mașină a fiului ei. El
prinse cuvântul Măruți, după cum se și presupunea c-o va face. Și
dacă n-ar fi făcut-o, ea îl repetă în engleză, pentru el. Darshan a
cumpărat o mașină nouă, spunea ea, Măruți, o mașină atât de
drăguță. Partenerul lui a cumpărat un nou model Ambassador,
dar Măruți consumă mai puțin. Cel puțin Darshan părea să se
simtă stânjenit de lăudăroșenia mamei sale. Tocmai atunci copilul
mai mare intră din bucătărie. Purta doar lenjeria de corp și scoase
un huuuu când străbătu camera. În ultimul moment, chiar când
era pe punctul să se lovească de canapea, schimbă brusc direcția
înscriindu-se pe un nou culoar de zbor, paralel cu zidul, iar
țipătul lui deveni mai ascuțit. Celălalt copil, o fetiță, se bălăbănea
prin cameră ca un bețiv bătrân, lovindu-se de mobilă și
bolborosind cu o expresie de fericire pe chip. O clipă mai târziu,
fața ei se boți și o auziră cum expiră prelung. Apoi nu mai respiră
deloc. Brațele îi atârnau în lături și doar picioarele ei se mai
mișcau pe loc. Trecu un lung și chinuitor moment, toți așteptând
ca fetița să respire. Apoi: un vaiet prelungit atât de puternic, încât
îl deșteptă cu totul pe Rumi care era pe jumătate ațipit. Aici Rumi
făcu o mică digresiune. Copilăria este un fel de afecțiune mintală,
îi spuse el lui Dimple. Copiii știu că au un dezavantaj fără
speranță față de ceilalți; sunt cu totul nepotriviți pentru lumea
asta. Sunt scunzi, stângaci și tolomaci, semioameni, un ghem fără
speranțe de ectoplasmă și rahat, organisme pipernicite incapabile
să facă rost de hrană și să-și țină găoaza curată. Pretind atenție
constantă și nu-și pot face cunoscute nevoile. Tot ce puteau face
era să aștepte să le treacă, ani de zile de așteptare până trece
năpasta. Ar fi putut face să urle pe oricine din senin. De îndată, el
o auzi pe soția lui întrebându-și vărul cum îi merg afacerile.
Verișorul și partenerul lui puseseră pe picioare compania în urmă
cu opt ani și asigurau suport tehnic pentru rețelele de
calculatoare. Nu începuseră bine, începuseră atât de rău de fapt,
că se gândiseră la un moment dat să pună lacătul pe afacere.
Apoi economia și-a revenit și comenzile au început să curgă din
toate părțile. Acum aveau un succes atât de mare, că el îi
cumpără mamei sale un apartament. Toată lumea, i se păru lui
Rumi, făcea bani, cu excepția lui. După ce rudele ei plecară, soția
sa se culcă. Imediat după revenirea sa din LA, unde muncise în
domeniul publicității și câștigase mai bine ca acasă, ea a fost cea
care îl stârnea să facă sex. Era insațiabilă; doar asta făceau.
Venea acasă de la muncă și primul lucru pe care-l făcea ea era să-
l tragă în dormitor. Era greu de crezut că e aceeași femeie. Dacă ar
fi adus mai mulți bani acasă, s-ar fi schimbat ceva? Desigur, s-ar
fi schimbat, era sigur. Felul ei de-a fi s-a schimbat aproape în
aceeași lună și în aceeași zi în care și-a pierdut slujba la agenție și
s-a angajat la firma de intermedieri a tatălui ei. În cazul acesta,
dacă banii erau lubrifiantul care-i redeștepta apetitul sexual, care
era diferența între ea și femeia pe care o plătise mai devreme, în
acea seară? Dacă ar fi vreo diferență, aceea era că prostituata
ieșea mai bine din această comparație. Cel puțin ea era sinceră cu
profesia și locul ei în viață. Soția lui nu era sinceră cu nimic. Dacă
ar fi fost, ar fi înțeles că datoria ei era să-l servească și să-l facă
fericit. El era pati74-ul ei, soțul și domnul ei, și fericirea lui era
truda ei. Asta gândea el zăcând lângă soția sa adormită, îi spuse
Rumi lui Dimple, și îi făcea plăcere să-și amintească aventura cu
prostituata, s-o retrăiască, în vreme ce soția lui stătea alături de
el și să amușine din nou mirosul de transpirație și bucătărie al
femeii întâlnite pe stradă. Își adulmecă mâinile și zâmbi în
întuneric.

74
Stăpân (în urdu) (n.tr.)
 Capitolul 7
Practici de afaceri ale
lumii interlope C & E75
Pe ușă era pus un lacăt Godrej. Oamenii urcau la etaj și lacătul
era primul lucru pe care-l vedeau. Apoi vedeau anunțul de la fisc
pe zid și înțelegeau că localul lui Rashid era închis pe termen
nedeterminat. Plecau în altă parte. În dimineața aceea, Rashid,
Dimple și Bengali erau în Gilass Palass, o ceainărie unde se
vindeau și răcoritoare, lângă Grant Road Station. Doar Bengali
remarcă oglinzile de pe ziduri și tavan și, de-a lungul poliței de
sticlă afumată care se întindea de jur împrejurul sălii, o colecție
de figurine semănând cu lebede și cu androgini, probabil niște
femei-îngeri. Rashid bea un ceai mașala, ținând în mâna sa
ridicată o țigară 555.
— Nu înseamnă nimic, zicea el, e temporar, spuneți-le tuturor
că vom deschide în foarte scurtă vreme.
— Cât de scurtă?
— Foarte scurtă.
— Ai spus deja asta!
— Mănâncă-ți biscuiții khari.
— Ți-am spus eu că ceva nu era în regulă. Șperțul.
— Ba nu mi-ai spus.
— Să observi diverse chestii, să ți le spun. Și apoi tu să uiți. La
ce bun?
— Nu mi-ai spus nimic.000000
— Cu siguranță ți-am spus, frate, ți-am spus că era ceva în
neregulă când a venit omul de la fisc și a cerut cinci sute de
bătrâne, în loc de cincizeci, ca de obicei. Omul ia bani de la tine
de ani de zile, aceeași sumă mereu, așa, ca o taxă, și deodată
adaugă un zero. Ceva nu era în regulă.
— Când mi-ai spus asta? Crezi că am uitat?
— De ce nu? Doar uiți totul.
I se adresa folosind formule de politețe, deși cuvintele ei nu erau

75
Custom and Excise, taxe și impozite (n.tr.)
defel politicoase. Pe fața lui Bengali se puteau citi gândurile:
„Uită-te la femeia asta, până ieri era o prostituată într-un hotel
pentru hijra și ia ascult-o acum, cum vorbește de parcă ar fi egala
lui Rashid”. Era îngrozit de felul cum se purta față de șeful său și
de felul cum spunea tot ce-i trăsnea prin cap, indiferent dacă
dovedea respect sau nu. Vorbește de parcă ar fi nevasta lui, iar
Rashid ascultă ca un soț, se gândi el. Dar ea e mai mult ca o soție,
mai mult decât amândouă soțiile lui la un loc: ea este partenera
lui de afaceri și e mai bună decât el la asta. Dacă ea ar fi condus
afacerea, am fi fost bogați, iar concurența, carne tocată.
— Deci, de-asta și ești aici, ca să-mi aduci aminte.
— Și între timp?
— Între timp, avem un local temporar și vom merge mai
departe.
— Se pare că va fi un lung între timp. Și tu ce vei face mai
precis?
— Ceva, mă gândesc eu.
— Frate, khana nu se va redeschide de una singură.
Rashid își aprinse țigara și aruncă un rotocol de fum în aer,
apoi aruncă altul prin primul.
— Știu cine e în spatele poveștii ăsteia: bhadwa, codoșul. A
venit să mă vadă, mi-a făcut o ofertă să-mi cumpere localul, cu
un preț atât de mic, că mi-am dat seama că el e cel care va trimite
fiscul să pună lacătul pe ușă.
— Khalid. El a aranjat să te scoată din afacere.
— Sau s-o preia.
Plătiră nota și merseră la noul local pe care-l închinase Rashid
în Arab Gully. Se afla pe o stradă laterală dintr-o stradă laterală.
Intrară și puseră de-o pipă (locul era atât de strâmt, că nu era
spațiu decât pentru una), iar Rashid se simțea deja confortabil,
prea confortabil, după părerea lui Dimple. Ea i se plânse lui
Bengali că acceptase inacceptabilul. El făcea ceea ce făcuse
dintotdeauna. Fuma pipele făcute de ea. Își bea whisky-ul Black
Labei și se alina cu ceva heroină. Comanda mâncarea la Delhi
Darbar. Nu părea îngrijorat că pierduse khana sau că fusese scos
din afacere de un bărbat de teapa lui Khalid. Ia-o înapoi, îi
spunea ea lui Rashid. Indiferent ce trebuie să faci. Calcă-l în
picioare, dacă trebuie, dar ia-o înapoi.

Bengali observă că părul ei de culoarea mierii începuse să se

împuțineze, iar trupul își pierduse din rotunjime. Îi apăruseră
riduri noi în jurul gurii ei și pielea ei era mai întunecată. Se
întrebă dacă nu cumva de aceea începuse să poarte burkha. Voia
să-i spună să nu se îngrijoreze că, neagră sau albă, era o femeie
extraordinară. Apoi, într-o noapte, pe când se ducea să-i aducă
cina lui Rashid, observă ceva care-l înfioră. O văzu stând sub un
felinar pe stradă, în fața casei domnului Lee, deși locanta
chinezului nu mai exista de multă vreme acolo. Era devreme, pe
la vreo 11, dar strada era întunecoasă, erau puțini trecători, iar el
nu o zări pe Dimple decât când ajunse la câțiva pași de ea. Era
îmbrăcată cu totul în negru și, în bezna nopții, singurul lucru care
se zărea era chipul ei. Stătea înghețată, cu ochii ridicați către
lumina lăptoasă a lămpii, nemișcată, mai puțin buzele ei, cu care
părea să rostească o rugăciune sau să poarte o conversație, deși
n-o putea auzi defel. Ochii îi erau larg deschiși, de parcă ar fi
cerșit ceva, ar fi implorat pe cineva neîndurător, cineva care nu ar
uita vreodată sau nu ar lăsa-o să-și uite greșelile. Din instinct, vru
să-și ceară iertare, fără să știe prea bine pentru ce anume. În
lumina fluorescentă părea o umbră învăluită în pânză neagră,
unduindu-se ca velele unei corăbii. Ce fel de corabie? O corabie
arabă, gândi Bengali, o dhow, o corabie-fantomă ai cărei marinari
ieșeau arar pe punte pentru că trebuiau să se spetească de două
ori mai mult ca oamenii vii. Pielea îi era ușor vineție și trăsăturile,
ca tăiate în piatră. Se holba în sus fără să clipească și ceea ce-și
va aminti el de-a pururi era că nu văzu lumină în ochii ei, nici
chiar lumina reflectată de lampa stradală. El gândi: aceasta este o
femeie care înțelege moartea. I-a mușcat din carne și i-a plăcut.
Gândul acesta-l înfricoșă și trecu pe lângă ea fără să zăbovească.

Dimple rezolvă singură problema lui Khalid, fără știință și fără

vrere. Salim o descoperi în salon la Arab Gully, un spațiu atât de
strâmt, că nici nu s-ar fi putut numi o khana. Era cât un dulap,
mai îngust ca în camerele de la 007, și cu greu îți făceai loc să te
întinzi pentru un fum. Era o singură pipă, cea pe care o folosea
Rashid. Salim trebui să aștepte alături de alți doi oameni, să
aștepte în stradă, în vreme ce febra O îl cuprindea tot mai mult.
Înăuntru, nu putea vorbi deschis cu Dimple, pentru că zidurile
aveau urechi și nu era decât un singur subiect al zilei. Salim
ascultă prefăcându-se că nu aude nimic și întrebă cum de știau
că Khalid a fost cel care a tras obloanele la khana lui. Era vreo
posibilitate ca agenții fiscului să o fi făcut-o din pricini de ei
știute? Rashid puse jos pipa și trase adânc aer în piept, de parcă
urma să ia cuvântul la o adunare publică.
— Salim, sunt un om de afaceri, la asta mă duce mintea. Pe
tine te duce să șterpelești portofele în așa fel încât omul să nu știe
în veci că a fost tâlhărit. Khalid a vrut mereu să pună laba pe
afacerea mea. Știu asta. Știu asta la fel de sigur pe cât știi cât să
ceri pe cocaina lui Lala.
— Cu siguranță a fost Khalid, spuse Dimple. L-am văzut cu
peștele ăla, omul fiscului, bot în bot. Nu va fi fericit decât când va
pune laba pe afacerea ta, să dubleze el prețul și să dilueze opiul
până nu va mai avea niciun efect.
După aceea, puseră laolaltă detalii primite de la informatorii de
pe stradă, de încredere sau nu. Salim a fost văzut mergând la
Khalid cu doi prieteni, Kaanya turnătorul și Pasina ăl mai meșter
borfaș. Ei așteptară până când Khalid rămase singur, apoi îl
umflară forțat cu două pyali de opiu amestecat cu apă fierbinte.
Khalid nu era fumător și băutura avu efect degrabă. Îl puseră la
pământ și-i legară mâinile cu o sfoară.
— Uite ce facem cu un șmecher ca tine, te vom scoate la o
plimbărică, spuse Salim.
— O lungă plimbare, până la Pydhonie sau Dongri sau chiar
până la intersecția cu Grant Road, spuse Kaanya.
— Te vom lăsa pe stradă, zise Pasina, râzând cu gura până la
urechi, cu gingiile și buzele roșii și strălucitoare hlizite peste fața
sa întunecată.
— Este târziu noaptea, așa e, și nimeni pe-aici, zise Salim.
— Târziu noaptea, da. Te vom lăsa să zaci puțin acolo, să
contempli, să te uiți la stele, să studieze norii, să vezi dacă vine
ploaia. N-am dreptate? întrebă Pasina.
 — Bilkul. Sută-n sută corect, zise și Kaanya.
— Apoi, după ce-ți găsești tihna și plăcerea șezând, luăm o
piatră, că-s grămadă sub podul de la Grant Road, și ți-o vom vârî
în tărtăcuță, spuse Salim.
— Nu-ți face griji, miya76, e halal77, rânji Pasina.
— Mai cu suflet decât halal, măi nea, e mai rapid, spuse
Kaanya.
— Iar paparazzi vor scrie niște știruci ceva despre Pathar Maar,
ucigașul cu pietre, bla-bla-bla, zise Salim.
— Toată lumea-i fericită, chiar și spărgătorii de piatră, spuse
Pasina.
Apoi trăgându-și din nou rânjetul ăla roșu peste față, adăugă:
— Cred că băiatului ăsta-i tihnește și s-a liniștit acușica. Ar
trebui să ți-o tragi mai des în venă, miya, îți face bine.

Îl lăsară legat fedeleș, scremându-se pe sec pentru că nu-i mai

rămăsese nimic de vomitat. Îl lăsară pe podea cu ușa deschisă și
apoi se duseră în strada Shuklaji, oprindu-se să-și ia niște jalebi
pe care-l înfulecară câinește din ziare, un jalebi mai galben ca
niciodată, galben ca oul și foarte dulce, fierbinte de la prăjeală.
Stăteau în mulțime, trei oameni fericiți dând din falei, fără să
scoată o vorbă pe când clemfăneau. Salim își mâncă porția din
afară spre interior, păstrând la final bucățelele mai tari de la
centru, unde melasa era mai groasă. După jalebi, băură câte un
pahar de ceai mașala și gata. Împrumutară un taxi de la fratele lui
Kaanya și merseră la locuința lui Khalid. Așteptară până când fiul
său veni acasă cu pantalonii lui scurți și tricoul albastru, cu
ditamai ghiozdanul plin cu cărți. Îl luară de toartă și-l băgară în
mașină, apoi – asta era ideea lui Pasina – îi lăsară ghiozdanul pe
aleea din fața casei.
Prietenii lui Salim îl duseră pe băiatul de nouă ani, astmatic,
prea bine crescut pentru a fi înfricoșat, la Pune, la vreo șase sau
șapte ore distanță pe autostrada națională. Se cazară într-o

76
Domnule dragă (în arabă) (n.tr.)
77
Permis, acceptabil în acord cu legea islamică (n.tr.)
pensiune pe șoseaua MG și pentru următoarele câteva zile
merseră la film, două, uneori trei runde pe zi. Văzură Star cu
Kumar Gaurav și muzica lui Biddu. Prost, îi spuse Pasina lui
Salim la telefon. Budhu ar trebui să rămână la chestiile alea pe
care le știe, Tina Charles și muzica disco. Când vine vorba despre
hindi nu face nici cât o ceapă degerată. Cântecele alea sunt pur și
simplu răsuflate, fără pic de suflet, nenică. Chiar și bachcha78 s-a
plictisit.
— Biddu.
— Da, amice, Sallu, îi știu numele. Biddu, Budhu, același prost.
Văzură Desh Premee, cu Amitabh Bachehan, actorul preferat al
lui Kaanya și Salim. Amitji cu o mustață și ce mai mustață, ca o
omidă storcoșită și moartă pe buza de sus, chiar și pe Kaanya l-a
dezamăgit, spunea Pasina, și succinta sa critică era categorică:
crede-mă, un fiasco total din cauza mustății ăleia futute. Văzură
apoi Namak Halal și Shakti, amândouă îl aveau pe afiș pe Amitabh
alături de Smita Patil, căreia Pasina îi spunea „întunecata
promisiune”, niște vorbe găsite de el într-o revistă de filme. Cei doi
răpitori avură cuvinte bune de spus despre cele două filme. Îi
plăcuseră chiar și copilului, zicea Pasina. Încă un copil, nu poate
să se pișe de-a-n picioarelea, dar ar trebui să-l fi văzut cum se
holba la Smitaji: ochii lui erau ca farurile de la o mașină.
Salim îl căută pe Khalid la o zi sau două după ce fiul lui fusese
răpit, îi dădea telefon de câteva ori pe zi, la ore ciudate, pentru a-l
ține la curent cu informații despre băiat. „Bacheha are astm,
bietul de el, trebuie îngrijit în permanență.” „Se pare că băiețașul
tău îți calcă pe urme, e încăpățânat ca dracu’.” „Dacă e să mă
întrebi, mănâncă mult, prea mult.” Khalid îi replica: „Te rog”.
Atâta apuca să spună înainte ca Salim să încheie convorbirea.
Astfel că atunci când, cinci zile după răpirea copilului, răpitorii îi
dădură o șansă și-l lăsară să vorbească, Khalid avea multe de
spus și nu-i trebui lui Rashid nici măcar o săptămână să-și
redeschidă dugheana.

78
Copil (în hindi) (n.tr.)
 Capitolul 8
O înțelegere chimică
O vreme, ea continuă să fumeze opiu și doar sporadic heroină,
însă foarte repede – fu surprinsă ea însăși cât de repede – nu mai
fuma decât heroină. Pregătea pipa cu opiu pentru clienți, dar nu
mai avea chef să fumeze și ea. I se păru peste noapte că toată
lumea trecuse pe praf, clienții, cei care fumau pipă, chiar și
Rashid, care ura heroina, dar o și fuma deopotrivă. Apoi Salim îi
aduse bunătăți dintr-o sursă nouă. Avea și un nume nou:
Chemical. Când îl încercă pentru prima dată, ea simți cum se
închide ceva în ea, poate sistemul ei nervos, sau creierul, vreun
motoraș pe undeva. Se simți alunecând de pe saltea pe podea. Pe
jos era un strat gros de bumbac împletit și sub acesta erau
bulboanele albastre ale viselor ei apăsătoare. Era trează, dar
departe de corpul ei și nu putea să-și ridice mâna, ci doar să
zboare. Cu cât se prăbușea mai adânc în apă, cu atât mai ușor îi
era să se afunde; era foarte ușor, nu-i cerea niciun efort. Se așeză
greoi pe fundul abisului, unde zăcea inertă și relaxată, ca acele
creaturi care se vânzoleau în jurul ei. Cea mai apropiată era
țeasta unui bătrân, era capul domnului Lee, care se întoarse sau
se rostogoli către ea și spuse, Te aștept. Știi de ce sunt în fundul
bulboanei ăsteia? Ea știa, sigur că știa, dar nu putea scoate o
vorbă. Pentru că ți-ai încălcat promisiunea, spuse domnul Lee,
pentru că m-ai mințit. Spuneai că ești fiica mea, dar nu te-ai
comportat ca o fiică. M-ai abandonat. Știi asta, nu-i așa? Dimple
încuviință dând din cap. Spuneai că ai să-mi duci cenușa în
China, dar nu mi-ai dus-o. Știi măcar pe unde e? Nu, tătucă Lee,
nu știu, spuse ea. Observă că fața lui nu era chiar umedă, ci
acoperită cu mici bulbuci și observă că apa începea să se
răcească. Știi de ce sunt aici? Să-mi aduci aminte, zise ea, să fii
sigur că nu voi uita niciodată. Nu greșești cu asta. O, da, de data
asta te-ai prins. Atunci își dădu ea seama că domnul Lee vorbea o
engleză perfectă și se întrebă dacă nu avusese cumva această
pricepere dintotdeauna, dar preferase pur și simplu să nu se
folosească de ea. Sunt aici pentru că spiritul meu a fost incapabil
să călătorească în locul sortit lui, spuse el. Mi-am părăsit trupul
sau acesta m-a părăsit pe mine, ceea ce reprezintă prima moarte.
A doua moarte se petrece când cei care te iubesc și sunt iubiți de
noi mor de asemenea sau uită, iar numele noastre nu mai sunt
rostite defel. Spirite cum este al meu trebuie să aștepte, ar putea fi
vorba despre niscai afaceri neterminate, sau despre o moarte
violentă, sau n-am fost înmormântați cum se cuvine, sau hainele
noastre nu au fost arse cu noi, din indiferent ce motiv, trebuie să
așteptăm și singurul loc în care putem exista este apa. Altminteri,
am dispărea. Nu-mi place chestia asta. Fumez opiu chinezesc, cel
mai bun opiu din lume: desigur, urăsc apa. Dar trebuie să stau
aici dacă vreau să supraviețuiesc. Îți poți imagina ce încercare e
asta? Îți poți imagina cât de enervant e? Desigur, nu poți, ești una
dintre cei vii, spuse domnul Lee cu atâta scârbă, că Dimple se
înfioră. OK, suficient deocamdată, nu voi mai vorbi” „Bine, spuse
Dimple, pentru că ai spus o groază, chiar așa.” Observă că apa
este înghețată și că nu-și mai putea simți picioarele. Însă domnul
Lee nu terminase. O ultimă chestiune: „Trebuie să mă cari, să mă
iei în cârcă, pentru că piciorul meu este încă fracturat. Nu se
schimbă nimic după ce mori, în afară de faptul că nu mai poți
face jumătate din lucrurile pe care obișnuiai să le faci, iar pe
celelalte nu mai ai niciun chef să le faci. A, și trebuie să trăiești în
apa asta bocnă”. Îl luă în cârcă, era ușor ca o pană și se ridicară la
suprafață unde el pluti și își umplu plămânii cu aer, dar nu-i dădu
drumul. O prinse cu mâinile de față și-i șopti în ureche. „Să te
întorci să mă vezi și îți voi da o șansă să-ți respecți promisiunea pe
care mi-ai făcut-o.” Apoi se îndepărtă înotând cu pricepere. Chiar
în acel moment ea simți din nou cum se scufundă, își simți
plămânii umplându-se cu apă și își dădu seama că trebuie să se
trezească sau să moară.

Fructe sau legume se găseau cu greu de cumpărat, dar heroină

era pe tot drumul. Cineva-i spuse să nu iasă: o gașcă de derbedei
incendiase secția de poliție și acum pe stradă umblau grupuri
înarmate care vânau oameni să le dea foc sau să-i violeze. Erau
incendii în tot orașul, cu toate acestea de Shuklaji nu se
atinseseră până acum. Când ieși pe stradă, observă că singurii
care bântuiau puzderie pe-acolo erau dependenții de heroină, de
parcă ar fi fost atinși de mâinile unui zeu mai puternic decât zeii
puși pe foc și pentru că erau binecuvântați de un zeu mai puternic
nu puteau fi atinși de mâinile omului. La Salim, ea fuma
Chemical, foarte puțin, pentru că acum știa cum să-l folosească,
știa să-l respecte. Îl întrebă pe Salim:
— De ce e atât de tare?
— Au pus otravă de șobolani în el, spuse el, iar stricnina dă
tărie rahatului ăsta. Să nu-ți faci griji, nu ne va ucide, nu suntem
șobolani.
Însă privindu-l, nu era sigură că e adevărat. El slăbise mult.
Dinții lui erau proeminenți, iar firele din mustață îi erau scurte și
țepoase, ca niște cusături proaspăt surfilate pe fața sa. Ea se
gândi: ce repede a îmbătrânit! Apoi: Și eu, de asemenea. Fereastra
era deschisă și-i pătrunse în nări mirosul de carburant și de
cauciuc ars.
— Pe cine omoară, îl întrebă ea, pe musulmani sau pe hinduși?
— Se omoară între ei, jegurile, să sperăm că le reușește de data
asta.
Ea își puse fiolele în geantă și ieși din dugheană. Nu avea mult
de mers până la khana, cu toate acestea azi drumul i se păru
necunoscut. Nimic nu se clintea pe stradă, mai puțin un om care
împingea un cărucior lung. Era departe și de la acea distanță
singurul lucru pe care-l putea distinge erau kurta lui albă
murdară și picioarele desculțe. În cărucior erau niște obiecte
lungi, bețe sau săbii, ea nu-și putu da seama. Făcu un ocol pe
strada Kamanthipura III. Era un drum pe care, de obicei, nu era
greu să-l străbați: oamenii își puneau așternutul pe trotuar și-și
petreceau toată ziua tândălind la umbra îngustă. Însă
așternuturile dispăruseră, cuștile curvelor erau închise, iar
dughenele aveau și ele lacătul pus. Nu era deschis nimic în afară
de prăvălia unui raddiwalla, în care un bătrân stătea după o
balanță și mai multe grămezi de cărți uzate și reviste. Ea se întinse
și luă ce-i veni la mână pentru că acum citea în mod curent, dar
nu depășise obiceiul de a citi la nimereală.
 UNELE FOLOASE ALE REÎNCARNĂRII
de S.T. Pânde
Șeful Catedrei de Teologie Simetrie, Universitatea Haryana

Ea recunoscu numele autorului și se uită mai atentă la carte.

Era subțirică și bine păstrată, un manual cu ilustrații. Bătrânul
raddiwalla i-o dădu pentru o rupie. Ea se întoarse repejor la
khana. Ușa era închisă. Bătu cu putere de câteva ori și îl strigă pe
Bengali. Ciocăni iar în ușă. „Elai, deschide, știu că ești acolo, ușa e
încuiată pe dinăuntru.” „Du-te acasă, îi spuse el. Du-te acasă și
nu te mai întoarce.” Ea plecă. Cotrobăind prin geantă după cheie,
avu deodată senzația că era urmărită de cineva, însă când se
întoarse nu era nimeni.

Nu era vanitoasă, dimpotrivă. De ce să-și arate chipul dacă nu

voia să fie zărită? Era recunoscătoare refugiului pe care i-l oferea
burkha. Simplifica lucrurile, făcea ca viața de zi cu zi să fie
suportabilă, ceea ce, după cum știa prea bine, nu era ușor. Își
dădea cu koajal pe la ochi, își vopsea unghiile, își punea o pereche
de sandale și era gata de mers la lucru. Își dădea voalul deoparte
când pregătea pipele, iar Rashid nu avea nimic de obiectat. Acasă
trăgea repede un fum: punea niște pudră pe o folie pe care o
încălzea cu un chibrit aprins, trăgea un fum cu un pai și era gata.
Pentru că trăgea puțin, repeta procesul de câte ori putea.
Într-o după-amiază, Rashid veni cu o pungă de legume
proaspete, cu o cutie cu carne de berbec bine condimentat și niște
pâinișoare calde încă de la el din bucătărie, pentru că nu se găsea
mâncare prin piețe.
— Nu ieși, găștile controlează orașul, îi spuse el. Au hotărât ei
că sunt călăii noștri.
Apoi observă că fumează Chemical și vru să încerce și el.
Dimple îi spuse prin ce trecuse prima dată când fumase. Îi povesti
toată succesiunea de coșmaruri începând cu casa în care erau
bazine cu apă albastră și terminând cu dialogul avut cu domnul
Lee. Îi era acum frică de apă, spuse ea, chiar și o băltoacă făcută
de ploaie o înspăimânta. „E o otravă puternică, îți face nu-ș ce la
cap.” însă avertismentul nu avu alt rezultat decât că Rashid își
dori și mai tare să încerce. El spuse: „Dacă e pe-atât de puternic
precum spui, trebuie atunci s-o iau cu ușurelul. Mai întâi sex,
apoi un fum”. Dimple se aplecă peste pat, iar el se puse în
genunchi în spatele ei. Observă cât de osos devenise fundul ei. O
umezi cu puțin scuipat și se gândi la cerșetoarea cu tunsoarea
aceea al cărei trup fusese descoperit pe străzi, ultima victimă a lui
Pathar Maar, după cum spuneau ziarele. Sau o fi fost victimă a
războaielor dintre hinduși și musulmani? Cărei comunități îi
aparținea? Oare ea știa? Nimeni nu știa, nici măcar omul care o
omorâse să se distreze; iar el i-o trase lui Dimple, pe care drogul o
făcuse să moțăie. Rashid văzu cum îi cade capul pe saltea și își
închise ochii concentrându-se pe propriul orgasm, dar pe lângă el
trecu, pe un val de cerneală, un cap fără corp. Când bătrânul
chinez se răsuci rânjind, Rashid urlă un nume. Ieși din Dimple și
se prăbuși la podea, trăgând cu greu aer în piept. Ce nume
strigase? Nu știa. Ce-și aminti, ce nu va uita nicicând, fu revelația
pe care o avu de îndată: visele se scurg.

Se scurg, gândi Rashid, șezând pe podeaua camerei lui Dimple,

în timp ce ciorile amuțiră, iar străzile se învăpăiară de la flăcările
unui depozit de cherestea incendiat în vecinătate. Visele se scurg
dintr-un cap în altul; ele călătoresc între cei care se îndreaptă în
aceeași direcție, să zicem, amanți, și între cei care împărtășesc
lanțurile euforiei provocate de narcotice și cele ale morții. De aceea
este țeasta chinezotului în mine. Visez visul lui Dimple și vreau
să-l opresc și nu știu cum. Cerșetoarea e moartă acum, la fel și
Dimple și merită să ajung în iad pentru că fut morți. Simți mirosul
de fum de la depozitul incendiat, fața i se făcu leoarcă de sudoare
și încăperea deveni roșie. „Merit să fiu aici în iad”, se gândi el. Se
întinse și-și frământă mătărânga cu mâna, o frământă cât putu de
tare, o frământă până când începu să urle și atunci avu o viziune
despre el însuși în viitor, stând într-o cameră pe înserat, încă
visându-i visul, numai că visul nu era despre domnul Lee, ci
despre sine însuși, ani buni după moartea lui Dimple, când el va fi
bătrân și pios și va aștepta stafia ei, și auzi cuvintele ei viitoare,
cuvintele drăgăstoase cu care-i dădea binețe: visele se scurg și
morții se întorc, însă numai dacă te iubesc. Din zecile de cuvinte
pe care le-ar fi spus în viitor, el va fi șocat de cuvântul iubire,
pentru că nu mai fusese rostit până atunci între ei, nici măcar o
dată cât fuseseră împreună. Atunci, Rashid va ști că aceste vorbe
sunt adevărate, deși ar fi fost fericit să le audă de la ea; și tot până
atunci va fi recunoscător, uimit, dar recunoscător, că ea s-a întors
pentru a-i face acest compliment.

Ea se gândise la ce ar trebui să spună, se pregătise sufletește.

Când domnul Lee îi mulțumise că se întorsese, ea spusese:
„Pentru nimic. Cum aș fi putut să nu mă întorc? Măcar atâta îți
datorez. Acum spune despre ce voiai să-mi vorbește data trecută”.
El clipi către ea, iar pe fața lui impasibilă pâlpâiau umbre vineții.
Ea observă micii bulbuci pe care-i avea la colțul buzelor. În recent
deprinsa lui engleză fără accent îi spuse:
— Când tatăl meu a murit, viețile noastre s-au schimbat pentru
totdeauna. Mama mea a fost alungată, iar eu a trebuit să încep să
muncesc. Tatăl meu își pierduse orice interes bărbătesc. Singurul
lucru de care era interesat era opiul. Apoi a murit lăsându-ne
astfel de izbeliște, însă eu i-am cinstit mereu memoria. Am
participat la toate ritualurile cât de mult am putut. Mi-am
îndeplinit datoria de fiu. După ce am devenit tată mi-a fost mereu
frică să nu devin ca el, să devin un sclav al opiului și să uit cum e
să fii bărbat. Astfel că am fost atent, am făcut tot ce mi-a stat în
putință să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Când am murit, tu ce
ai făcut? Nu erai tu fiica mea? Nu am fost eu un tată mai bun
decât tatăl tău adevărat? Te-am părăsit doar când n-am mai avut
de ales. Până atunci te-am protejat și mi-am împărțit tot avutul cu
tine. În schimb, te-am rugat un singur lucru. Când mi-ai spus că
te vei ține de cuvânt, știai că n-o vei face? Asta e întrebarea pe
care voiam să ți-o pun. De aceea ți-am cerut să te întorci.
Îi răspunse atât de încet, încât chiar și ea abia de se auzi
vorbind.
— Nu, taică Lee, când am spus că o voi face, vorbeam serios.
 — Nu ai făcut-o: ai mințit atunci și minți și acum. Ți-ai bătut joc
de un bătrân bolnav.
Lacrimile lui Dimple aveau o culoare ușor diferită de a apei,
erau mai puțin transparente, de o nuanță albastru-deschis.
— Bunicule Lee, spuse ea, iartă-mă. Te rog, îmi pare rău. Ce
trebuie să fac pentru a te face să mă ierți? Când îi auzi răspunsul
știu că nu va fi niciodată în stare să-l liniștească, știu că îi voia
răul, că nu o va ierta niciodată și că nici ea nu se va ierta și că
tristețea nu dispare o dată cu moartea.
— Fumează mai mult Chemical, spuse domnul Lee.
 Capitolul 9
O făptură intoxicată
Era în 1992, ceea ce înseamnă că locuia de zece ani în
apartamentul aflat între khana lui Rashid și apartamentul
acestuia și, cu toate că-și încrucișase pașii cu familia lui pe scări
sau prin cartier – aparent o sursă de suferință pentru soțiile lui,
care-și coborau ochii și treceau pe lângă ea fără o vorbă ea nu
fusese niciodată la el acasă și nu știa nimic despre viața lui de
familie. Rashid vorbea rareori despre soțiile lui și, dac-o făcea, era
pentru a se plânge de unele mărunte chestiuni gospodărești, de
parcă ar fi fost angajații lui, și el era dezamăgit de calitatea muncii
lor. Ea se întrebă dacă nu vorbea cumva și despre ea la fel și, dacă
vorbea, până la urmă, despre ea cu cineva. Soțiile lui erau cele
care făceau ca lucrurile să meargă în gospodăria lui, îi spălau
cămășile alea albe și-i făceau mâncarea cum îi plăcea. Pe de altă
parte, ea nu avea niciun statut oficial. Nu-i putea face copii sau
găti, nu-i putea oferi decât sex și conversație. Cel puțin despre
sex, Rashid nu se putea plânge, știa ea, pentru că fusese
odinioară slujba ei și fusese bună la asta. Nu avea nemulțumiri,
ea însă, da, chiar dacă nu era nimeni căruia să i le spună. Lui îi
era silă de atingere, orice fel de atingere, așadar, dezmierdările
ieșeau din discuție. Nu-i plăcea să fie văzut cu ea în public. Se
lăsa îndelung așteptat. Uneori când făceau dragoste, ea se gândea
la o istorie pe care o citise despre un oraș lovit de ciumă din
Europa. Te perpeleai câteva zile și apoi mureai, uite-așa. Imediat
ce erau identificați, bolnavii erau îngrămădiți în căruță și duși la
cimitir, unde erau azvârliți jos încă în viață, pentru a fi îngropați.
În căruță, bărbații și femeile se călăreau unii pe alții ca animalele
și nu se opreau nici chiar când erau înșfăcați de gropari și
aruncați pe pământ. I se părea că ei doi, ea și Rashid, și-o trăgeau
ca partenerii bolnavi de ciumă, frenetic, până la moarte.

Ea spuse, vorbește-mi despre viața ta de la etaj, cum este să ai

o familie și să nu fii singur niciodată? Însă Rashid se mulțumi să
clatine din cap. Fuma un joint cu Chemical. Era fericit, de ce să-și
aprindă paie-n cap? Peste toate, spuse el, a vorbi despre ceva
anume înseamnă, cumva, să cobești. Ea spuse, de fapt a vorbi
despre ceva este un fel de a alunga ghinionul, pentru că, dacă-l
rostești, nu se va mai întâmpla. El nu știa chestiile astea de bază
pentru că era încă un amator în privința superstițiilor, iar ea, pe
de altă parte, era maestră în materie, așa că discuția nu merse
mai departe. Ea se duse la ușă să-l conducă și i se păru, privindu-
l cum urcă scările, că era singurul ei contact cu viața. Nu mai
văzuse pe nimeni altcineva în acea zi. Khana era închisă, în oraș
se declarase stare de asediu și, dacă se uita la străzile deșerte, se
simțea de parcă ar fi fost singura supraviețuitoare a unui teribil
dezastru planetar. Rămase pe palier mult după ce ecoul pașilor lui
Rashid pieri. Chipul îi era scăldat de transpirație și lăsă aerul s-o
răcorească. Se amușină gândind: Miros a sex. Apoi i se păru că
zărește o umbră ciucită pe scara care ducea jos, în stradă. Coborî
câteva trepte, dar nu văzu pe nimeni. Chemical, se gândi ea, îmi
strică mintea. Vorbesc cu un mort și cred că sunt spionată.

Se așeză pe podea și deschise cartea pe care o descoperise în

dugheana bătrânului raddiwalla. Era sigură că era autorul pe
care-l citise cu multă vreme în urmă, S.T. Pânde, dar înainte
vreme el se prezenta ca profesor de istorie, nu de teologie și
simetrie, și lucra la altă universitate. Cum ar putea exista doi
profesori cu același nume care să scrie manuale pentru copii? Dar
dacă era același om, cum se face că era expert în atât de multe
domenii? Însă era, până la coadă, simetria un domeniu de studiu?
Deschise o pagină la întâmplare, după cum îi plăcea ei să citească
o carte, și porni de la primul rând:

la ce folosesc atunci aceste mașinațiuni ale dorinței?

De vreme ce Dumnezeu a creat fiecare desăvârșire a
corpului ca obiect corespondent al gratificației,
aspirația pentru imortalitate este în sine proba
imortalității, așa cum este și existența stării sale
gemene, imutabilitatea. Cf. Upanișada Katha: „Atunci
 când sufletul acela care sălășluiește în corp este smuls
din rădăcini și eliberat din trup, ce mai rămâne? Asta
este aceea”.

Răsfoi cartea către începutul ei și atunci își dădu seama că

Unele foloase ale reîncarnării nu făcea parte din programa
materiilor de examen. Pagina de titlu, pagina iii, purta pe ea doar
numele cărții și al autorului: nu se spunea nimic cum că ar fi un
manual. Față în față, pe pagina îi, erau detaliile tehnice, Această
ediție a fost publicată în 1987 de STP Enterprises. New Delhi *
Madras * Bhubaneshwar. Pe pagina iv se afla adresa din Haryana
a STP Enterprises, iar în josul paginii se spunea că editorul cărții
este India Educațional Services. Pe pagina următoare erau titlul
cărții și al autorului, de astă dată tipărite cu caractere de modă
veche, xilogravate, iar imediat după aceea, Cuprinsul. Pânde își
împărțise cartea în două secțiuni, „O introducerea în reîncarnarea
agresiva1 și „Algebra ființei”. Prima secțiune enumera „practicile
reîncarnării agresive” cu referire la morțile stranii, violente sau
dureroase și începea cu un prolog în care rezuma fiecare capitol
care urma:

Imortalitatea
Vinovăție & Consecințe
secțiunile de la 3 la 6 erau omise
Premoniția
Răzbunarea
Aglosia

O luă de la început și își croi drum încet prin text.

IMORTALITATEA. În care autorul postulează ideea că

reîncarnarea, ca mod prin care se prelungește indefinit existența
pământeană a unei entități, este nimic altceva decât un blestem.
Autorul susține că numai entitățile intoxicate, care au uitat de
Dumnezeu, își doresc o viață nesfârșită în care să se dedea
nesfârșit plăcerilor. Autorul sugerează că asemenea entități ar
trebui să se preocupe activ de existența lor postumă și să decidă
în ce formă intenționează să revină. Dacă vor să bea și să
mănânce nemăsurat demult, ar trebui să ceară să li se dea trupul
unui porc; dacă vor să zacă la soare și să facă economii de
mișcare, ar trebui să ceară corpul unei șopârle; iar dacă vor să
copuleze zi și noapte ar trebui să pretindă trupul unei maimuțe.
Autorul nu vrea cu niciun chip să susțină că doar la aceste trei
categorii de trupuri se limitează alegerea posibilă a unei entități
intoxicate, cu siguranță nu, de vreme ce există o multitudine de
situații, de exemplu: invidie reprimată, somnolență, micțiunea
arogantă, frică de înălțimi, devotament față de înălțimi, frică de
apă, devotament față de apă etc.

VINOVĂȚIE CONSECINȚĂ. În care autorul postulează ideea că

nu există inocenți și nici spectatori, pentru că toate ființele vii
joacă un rol activ în încarnări, reîncarnări și existențele
subsecvente; că fiecare entitate își poartă de la naștere păcatele și
memoriile existenței anterioare astfel încât cu cât sunt mai
puternice amintirile, cu atât e mai dinamic jocul speranței și al
puterii în viața sa timpurie; că aceste amintiri pălesc atunci când
ne îndreptăm către adolescență, o pierdere care se petrece în
ciuda eforturilor noastre de a le păstra, pentru că suntem
încurajați să le uităm de familiile noastre și de societatea în care
depunem atâta efort să ne integrăm; că aceia care mor în chinuri,
deși aparent nu este vina lor, plătesc, de fapt, pentru trecutele
greșeli; că, prin urmare, chestiunea cruzimii lui Dumnezeu este
discutabilă de vreme ce divinitatea nu intervine în felul în care ne
ghidăm nașterile pe traiectorii ascendente sau descendente, după
cum ne este traseul; și că nu există vreo acțiune fără vreo
consecință imediată sau întârziată.
PREMONIȚIA: în care autorul aduce un exemplu din propria
viață. Cu zile înainte de moartea scumpei sale soții, ea purta o
înflăcărată discuție cu autorul, conversație ale cărei detalii autorul
este incapabil să și le amintească în acest moment. Era în
legătură cu tabieturile legate de munca autorului, despre care
soția sa credea să sunt obsesive și că-l izolau. Ea spunea că se
simte singură și ruptă atât de soțul ei, cât și de lume. Autorul,
înfuriat de intruziunea în viața sa și de timpul pe care-l pierdea,
timp pe care l-ar fi putut petrece cu profit în biroul său, era pe
punctul să-i spună soției sale în cei mai duri termeni cu putință
că ar trebui să-și caute propria obsesie și că nu trebuie să aștepte
ca fericirea să vină de la el, cuvinte aspre pe care i le mai azvârlise
în față și înainte, însă atunci deveni conștient de chipul care se
afla imediat în spatele ei. Persoana, îmbrăcată în haine largi de
bumbac alb, îi spuse autorului, poate nu exact cu vorbele astea,
dar îi comunică tranșant că nu ar trebui să dea drumul vorbelor
pe care le avea pe limbă, chitite și pregătite să i le arunce în față.
Persoana cu pricina spuse că soția sa nu mai aparținea lumii
ăsteia și că el, autorul, ar trebui să fie cât se poate de amabil cu
ea sau va avea remușcări întreaga viață. Chiar atunci, soția sa se
îndreptă către fereastră, unde-și aprinse o țigară, iar companionul
ei invizibil o urmă și el, astfel că se afla imediat în spatele și
deasupra ei, ca un fel de umbră șchioapă. După cum cititorul a
anticipat corect, autorul nu a urmat sfatul personajului îmbrăcat
cu robă albă. Autorul se folosește de această anecdotă pentru a
analiza problema premoniției în cazurile de reîncarnare.
RĂZBUNAREA: în care autorul oferă o procedură pentru
entitățile dezamăgite care doresc să obțină satisfacție de la cei
care le-au cauzat probleme în timpul celor mai recente perioade
de viață. Autorul menționează în mod special miresele aruncate în
foc de rudele soțului ca pedeapsă pentru că au adus o dotă
necorespunzătoare. Autorul enumeră pașii pe care trebuie să-i
parcurgă aceste femei pentru a se putea reîncarna în familiile care
le-au distrus, pentru a decima sus-numita familie chiar din
interiorul ei. Mai întâi, autorul recomandă ca reîncarnarea să fie
amânată până când noua nevastă rămâne însărcinată, de regulă o
perioadă de circa nouă, zece luni, pentru că recăsătorirea soțului
se succedă aproape imediat după moartea soției anterioare; în
etapa a doua, entitatea care se reîncarnează pătrunde în pântecul
respectiv și își asumă forma fetală, un proces care necesită
redutabile procedee și manevre; în al treilea rând, ea trebuie să se
concentreze pe strădania sa în întreaga copilărie care urmează,
pentru că vor apărea multe forțe care se vor strădui să-i
submineze hotărârea; și ultima etapă, trebuie să se străduiască să
ascundă orice semne fizice, cum ar fi semnele de arsură pe care le
are pe piele din naștere și evidenta aversiune față de foc, care ar
putea semnala unui dușman mai perspicace că ea este, de fapt,
nevasta rătăcitoare revenită acasă. Autorul susține că dorința este
o facultate fundamentală care asigură o reîncarnare reușită, în
special când scopul dorit este răzbunarea. Tehnicile descrise în
acest capitol pot fi aplicate de orice entitate, id est ele nu
reprezintă doar prerogativa soțiilor ucise.
AGLOSIA: în care autorul explică fenomenul cunoscut ca
reîncarnare parțială și susține că entitățile parțial reîncarnate,
numite de asemenea și stafii sau spirite, sunt un exemplu nu de
reîncarnare, ci de întârziere a plecării. Întârzierea este produsă, de
regulă, de o anormalitate a tranziției unei entități din lumea
viețuitoarelor pe cealaltă lume. Autorul postulează posibilitatea de
a ține sub control întârzierea asigurându-se că nu pierde șansa de
a-și lua rămas-bun de la entitatea care pleacă. Din nou, autorul
oferă un exemplu din propria experiență. Când soția sa a murit,
pe neașteptate și tragic, el a efectuat un ritual experimental în
încercarea de a lua legătura cu ea. Autorul și-a amputat limba cu
ajutorul unei proceduri chirurgicale minore. El nu-și poate
permite să divulge detalii în legătură cu această procedură,
întrucât legalitatea acesteia este discutabilă; dar el poate declara
că, pentru a spune așa, a fost extrem de mulțumit de eficiența ei.
Ca rezultat al mutilării sale, autorului i-au fost acordate câteva
conversații cu soția sa, care nu a părut defel descurajată de
dezlimbarea sa. Ba mai mult decât atât, autorul sugerează că,
departe de a stânjeni interacțiunile pe mai târziu, lipsa unei limbi
poate, de fapt, să le îmbunătățească. Deși nu le recomandă
cititorilor săi o asemenea măsură, el o propune ca posibil răspuns
la întrebarea: De ce scrii? Și de asemenea: Cum se face că nu
răspunzi niciodată la telefon? El sugerează totodată ca și
decapitarea să fie luată în calcul, însă numai de entitățile
avansate, pricepute la autodecapitare.

Dimple sări la finalul cărții sperând să găsească o fotografie a

lui Pânde, dar pe locul unde ar fi trebuit să se afle poza autorului
era o schiță făcută cu mâna, un autoportret. Cartea era foarte
subțire și, la mijloc, avea insertată o fasciculă lucioasă cu alte
câteva desene care corespundeau foarte aproximativ pasajelor pe
care se presupune că le ilustrau. Fig. 8, de exemplu, care ar fi
trebuit să fie o ilustrație a secțiunii despre imortalitate nu avea
defel de-a face cu ceva din carte, din ce putu observa ea, decât cu
faptul că vorbele „devotament față de apă” apăreau ca un fel de
legendă. Înțelese în acel moment că Pânde era un impostor, că
tipărise cartea el însuși (STP era compania lui, denumită după
inițialele sale) și înțelese, de asemenea, că singura parte din carte
care nu era mincinoasă era crucea atârnată de gâtul autorului în
autoportretul de pe ultima copertă. Credea într-un Dumnezeu
creștin, asta se vedea cu ochiul liber și, pe măsură ce se uita la
desen, înțelese că și ea dorea, de asemenea, pentru prima dată în
viață, să meargă la biserică.
 Khana își redeschise porțile ziua următoare. După-amiază
târziu, ea își puse o rochie și se duse la Salini să cumpere
Chemical. Mormane de moloz și caroseria unui taxi incendiat erau
împrăștiate pe stradă. Ea observă că nu era niciun câine pe-
aproape, nici măcar unul de sămânță. Unde plecaseră? Nu erau
nici vaci, nici păsări. Salim îi spusese că nu mai avea cocaină și-i
transmise scuze lui Rashid, rugând-o să-i spună că heroină avea
din belșug și va avea pe mai departe. În special, Chemical avea o
grămadă. Cum așa, îl întrebă ea, de unde venea aprovizionarea,
de nu era influențată de ce se petrecea în oraș? Salim îi zâmbi cu
o duioșie subită. Trecuse multă vreme de când nu mai făcuse sex
cu nimeni, se gândi el, cu atât mai puțin cu o femeie sau cu o fi
i/ra-femeie. Ce făceau gangsterii ăia din clanul Lala cu el nu era
sex, era onorariu. Dălde Lala îi luau curul ca premiu în schimbul
oportunității de afaceri pe care i-o ofereau, iar plăcerea era, în
schimb, în întregime de-o singură parte. Cu greu își putea aminti
Salim cum era să ai o erecție, dar în acel moment se simți atras de
Dimple și ar fi făcut sex cu ea, un sex prietenos, sau nostalgic,
sau plin de tandrețe.
— Stai jos, spuse el, și-ți voi explica. Garad-ul vine din
Pakistan. Știi ce înseamnă garad în urdu? Resturi. Ăsta e rahatul
nerafinat pe care-l aruncă atunci când fac maal-ul de bună
calitate pentru dependenții din țările bogate. Nici chiar cel mai
decăzut junkie din America-Shamerica nu s-ar atinge în veci de
garad. D-asta nea Paki îl trimite aici. Îl cumpărăm cu limba
scoasă și cerem și mai mult. Și, ca să-i adăugăm un gust special,
punem și mai mult rahat și-i spunem Chemical. Acum s-ar putea
să știi că îți trebuie o pricepere specială, un talent nemaipomenit
să iei un drog prost și să-l faci și mai prost. Dar îți spun eu cum
stă treaba cu adevărat, suntem niște bulangii periculoși, toți ăștia
de pe strada Shuklaji, merităm să crăpăm, suntem fericiți doar
când ne dăm cu tărtăcuțele de podea și ne rugăm la Dumnezeul
prafului. Merităm să dăm colțul.
Dimple îi spuse să vorbească în numele lui.
— Nu vreau să mor, spuse ea, nu astăzi. Am multe lucruri de
făcut. Spune-mi de ce Chemical se găsește fără probleme în zilele
astea când nu sunt nici roșii la piață.
— Pentru că, Dimpy dragă, orașul este al politicienilor și al
pungașilor și unii politicieni sunt mai pungași decât toți pungașii
la un loc. Vânzările de garad sunt protejate, n-are a face că vine
din Pakistan. O țin tot într-o gargară despre musulmani și ne ard
casele și dughenele, dar asta e o afacere de miliarde de rupii, iar
în Bombay banii sunt singura religie. Nu sunt proști. Acuma
răspunde-mi tu mie: încotro te-ndrepți?
Dimple dădu din cap.
— Lumea se sfârșește, spuse ea, oricui i se poate întâmpla orice
oricând.

De la dugheana lui Salim, își îndreptă pașii către

cinematograful Novelty. Pe toată strada principală, magazinele
erau închise. Erau cete de bărbați, mereu bărbați și mereu în
grup, care se holbau la ea când trecea pe lângă ei și putu să simtă
o diferență în felul în care o priveau. Nu era felul lor obișnuit de a
se holba, era mai degrabă o privire practică, de parcă ar fi cântărit
câtă carne avea pe ea, estimând ce profit ar aduce la piață. Peste
tot era moloz, peste tot fumul incendiilor recente. Văzu taxiuri
arzând, învăluite de fum. Văzu un papuc de femeie, unul singur,
în mijlocul străzii. Nu părea stricat, imitație de piele cu flori
albastre și galbene pe curele. Mai văzu doi oameni care aveau
arme de pe vremea lui Pazvante: unul ducea pe umeri o spadă,
altul un trident. Își țineau mâinile la gură și-și pupau vârful
degetelor. Din palmele lor ținute căuș se ridica un fum alb. O
priviră fără să vorbească până când ea dispăru după colț. Nu era
sigură unde se află biserica și se grăbi pe stradă până când o găsi,
ascunsă între o secție de poliție și un magazin cu electrice. Secția
de poliție era închisă. De ce n-ar fi fost într-o zi în care orașul era
în flăcări? Poliția și câinii, gândi ea, erau mereu primii care
miroseau pericolul și dispăreau. Urcând treptele bisericii, avu
senzația că este spionată. Dar era un fapt atât de comun în aceste
zile sentimentul că ești urmărit, că n-o mai deranja defel.
Ușile bisericii erau închise, dar nu zăvorâte, și ea se împinse în
ele să le deschidă. Intră într-o cămăruță în care erau scaune
metalice și o statuie a lui Isus Cristos. Singura lumină era cea a
unui bec care ardea într-o colivie deasupra statuii care părea să
plutească în aer peste ea, cu o mână arătând către tavan. Își
netezi rochia, una lungă până-n pământ. Era pentru prima dată
după mai multe luni când purta altceva decât o burkha. Își netezi
rochia și făcu o reverență în fața statuii. Unde învățase să facă
reverențe? Apoi trase un scaun în fața lui Isus Cristos, își scoase
pantofii și se cățără pe el. Stând pe vârfuri putu să-i atingă mâna
și să-și pună fruntea pe degetul lui arătător. Ea observă că buzele
sale erau roz-albastre, ciudate buze, ca acelea ale unui mort care
a fost machiat fără pricepere pentru priveghi. Părul său era
nespălat, iar ochii, obosiți. Pe chipul lui nu se vedea nici cea mai
mică urmă de zâmbet, nicio sugestie că viața sa a fost altceva
decât o luptă titanică. Împotriva a ce? Împotriva propriei ființe,
împotriva lașității și nevredniciei sale și, mai presus de toate,
împotriva propriei rușini. Ea știa că viața lui era o încercare de
când se trezea până la ultimele gânduri înainte de culcare, dacă
se culca vreodată, pentru că erau mici pete vineții sub ochii săi și
nu părea că apucase să se odihnească prea mult. Rănile sale erau
impresionante și strălucitoare, răni care nu se pot vindeca, răni de
stea de cinema, care vor rămâne pentru totdeauna proaspete și
coroana de spini din jurul capului făcea să-i curgă stropi de sânge
în ochi și pe buzele pline de culoare. Simți deodată o recunoștință
atât de mare, că o făcu să se așeze și să-și acopere fața cu palmele.
Apoi, când ridică din nou privirea, ea văzu cuvintele care-i
părăseau gura, deși buzele sale moarte nu se mișcară, iar
cuvintele îi apărură scrise cu fum parcă, cuvinte englezești pe care
nu avu nicio problemă să le înțeleagă: „iubește-mă pentru că sunt
sărac și singur ca și tine”.

După plecarea lui Dimple, Salim închise prăvălia și plecă să-i

dea șefului său câștigurile din ziua aceea. Casa familiei Lala se
afla pe o alee în mijlocul unui labirint de străduțe departe de
șoseaua principală și era păzită de tineri înarmați cu pistoale.
Salim se gândi la libertate și frică. Orașul ardea; poate că era
sfârșitul lumii, ceea ce însemna că nu mai era nimic de care să-ți
fie frică. Nimic nu mai conta. Se gândi la Dimple și fu din nou
năpădit de un val de afecțiune și melancolie. Când ajunse în
salonul familiei Lala, șeful lui era într-o întâlnire cu alți barosani,
bărbații stând în jurul mesei cu costumele lor pathan79, bând
whisky și ceai. Puse punga cu bani lângă scaunul șefului și
așteptă până când bătrânul Lala ordonă să fie luată. Șeful le
vorbea prietenilor săi despre Chemical, spunându-le că era atât
de tare că-i omorâse cobaiul, nemțălăul de Eckhardt, care era
dependent și care o mierlise luând o doză. Bărbații izbucniră în
râs. Porcul o merita, spuse unul. Voia să moară, spuse și șeful, și
el printre hohote de râs. Salim îl cunoscuse pe Eckhardt și-i
plăcuse de el. Fusese mereu surprins de tehnica pe care o avea
germanul să-și administreze drogul: el băga acul în coapsă, direct
prin blugi și folosea același ac de seringă cât de mult putea. Îi
plăcea privirea de pe chipul oamenilor care-l vedeau cum se
injectează direct prin haine, întrebau cu toții de ce, și el spunea,
ei, asta-i bună, nu e evident? De ce să mă mai obosesc căutând o
nenorocită de venă? Eckhardt își tatuase o frunză de canabis pe
gambă și într-o zi o jupui cu o lamă de bărbierit pentru că,
spunea el, tatuajul era un simbol satanic pus acolo de Dumnezeu
să-l tulbure pe el, Eckhardt. O fi fost nebun germanul, dar cu
Salim se purtase mereu curtenitor și-i părea rău să audă că
murise. Se întoarse la magazin și-și făcu o țigară întinzând o lungă
linie de Chemical pe un petic curat de hârtie. Își aprinse o țigară
Four Square și urmări dâra de heroină cu jarul ei. Se gândea să
închidă taraba când șeful ăl mare intră în biroul din spate și, fără
un cuvânt, îl aplecă pe Salim peste masă și-i trase jos șalvarii. Pe
birou e ulei de cocos, spuse Salim. Ca răspuns, șeful se înfipse
mai tare-n el, iar Salim simți ceva rupându-i-se în rect. Mâinile
șefului erau pe gâtul lui, apăsându-l în jos, mâini de uriaș care-l
făceau să respire cu greutate. Apoi văzu briceagul lui pe birou. Îl
deschise și dibuind în spate îi emasculă din două sau trei
smucituri de cuțit. La început nu curse sânge, erau doar fâșii de

79
Costum tradițional pakistanez, purtat și de comunitatea paștună din
Punjab (n.tr.)
țesuturi roșii și albe, apoi începu să curgă ca o fântână pe podele.
Șeful se holbă la el o clipă, apoi începu să mugească, iar Salim își
înfipse cuțitul în gâtul huidumei, însă nu se întâmplă nimic,
uriașul continuă să urle. Gangsterul închise gura doar când Salim
ridică seiful și-i dădu cu el în cap. Salim trase cadavrul pe aleea
din spatele magazinului. Curăță pardoseala biroului, puse lacătul
și plecă acasă.

Era teribilul ianuarie al anului 1993; cadavrul șefului era unul

dintre multele care zăceau pe străzile orașului. Salim știu că
lumea avea habar de ce i se întâmplase gangsterului, pentru că el,
Salim, fusese văzut plecând din magazin cu hainele pătate de
sânge. Se așteptă să fie căutat de poliție, dar nu-l vizită nimeni.
Două luni mai târziu fu arestat pentru o tâlhărie despre care nu
știa nimic. În timpul anchetei, după o zi și jumătate, Salim
mărturisi asasinarea gangsterului și că fusese contactat să ucidă
un producător de film. Apoi se sinucise spânzurându-se cu
propria curea, după cum se spune în procesul-verbal al poliției.
Deși avea mai multe contuzii care nu se potriveau cu teoria că și
le-ar fi produs singur, nu avea familie și trupul său nu fu
revendicat de nimeni. Polițiștii care conduseseră interogatoriul
fuseseră prieteni și parteneri de afaceri cu gangsterul. După
interogatoriu, nu s-au mai obosit să ascundă urmele de bocanci și
pumni, iar mai târziu, în acea noapte, la Topaz, o berărie unde se
oploșiseră polițiștii, se băură multe halbe în cinstea gangsterului și
a celor care-l răzbunaseră.

În ziua de Crăciun, Dimple se întoarse în biserică. Era acolo o

mână de oameni, necăjiți din cartier care căutau un loc unde să
se odihnească fără să se teamă că ar putea fi atacați. Arătau storși
de vlagă. Dimple voia să se roage, dar singura rugăciune pe care-o
știa era pentru Fecioara Maria, pe care o tot repetă, deși nu părea
cel mai nimerit lucru pe care să-l facă. Pe drumul către casă,
furișându-se printre străzile goale și pline de moloz observă ici-
colo cete de bărbați. Dintr-un motiv anume, se aflau pe o parte a
drumului, de parcă ar fi fost acolo trasată o linie pe care nu voiau
s-o depășească. Ea opri doar când un bărbat îi tăie drumul, un
bețiv cu o bandană care-i cădea pe ochi. Mesteca paan și avea un
rânjet abia schițat pe buze. Ochii lui erau atât de roșii, încât ea se
întrebă dacă nu cumva avea conjuctivită. El spuse un singur
cuvânt. Naam80? Era un semnal pentru ceilalți să se adune în
jurul ei, s-o examineze de parcă s-ar fi uitat la o pasăre rară, o
pasăre cu mâini umane și sâni de femeie. Dimple, spuse ea,
privind în ochii bețivului. Creștină? Fără nicio ezitare, ea
încuviință. Bărbatul scuipă un jet de suc la picioarele ei și câțiva
stropi roșii îi pătară sandalele. Nikaal81, îi spuse el scuturând din
cap, iar ea se îndepărtă în grabă. Se gândi: dacă aș fi purtat o
burkha nu m-ar mai fi cruțat, rochia mi-a salvat viața. Dar,
înainte să o ia pe strada Shuklaji, auzi un strigăt și se opri, și
simți cum i se ridică părul de pe mâini. „S-au răzgândit”, își spuse
ea. Dar ei strigau la un băiat pe bicicletă. Era Jamal; își dădu
seama atunci că băiatul o urmărise și că o urmărea de multă
vreme. Unul dintre bărbați apucă coarnele bicicletei, iar altul îl
înșfacă de tunică. Ea nu-i putea auzi ce spun, însă văzu expresia
de pe fața băiatului și că încearcă să se smulgă din strânsoare.
Apoi își dădu seama că strigă. Era la mai puțin de un metru de
siguranța străzii Shuklaji, dar putea fi la fel de bine în altă țară.
Urlă: Opriți-vă. Bărbații priviră către ea. Jamal o arătă cu degetul
și spuse ceva, ceva esențial pentru că ei îi dădură drumul să
plece. El fugi direct către ea. Nu fugi, spuse ea, orice ai face, nu
fugi. Îl apucă de mână și merseră domol către casă. Ce le spusese
bărbaților acelora? Jamal nu i-ar mărturisi. Dar de atunci înainte
o saluta mereu când o întâlnea pe stradă sau pe scări, ceea ce
pentru ea era un lucru mare, o mare realizare, ceva cu care, în
fine, se putea mândri.

80
Numele (în hindi) (n.tr.)
81
Pleacă (în hindi) (n.tr.)
 Capitolul 10
Confesionalul
Cam pe-atunci, pe când orașul se sinucidea și mirosul de stârv
putred spânzura prin aer, Rumi îi spuse că omorâse pe cineva
sau, în fine, că aproape omorâse un om. Trebuia să-l repeadă pe
unchiul său la aeroport și pe drum, în Bandra East, a fost oprit de
poliție pentru că trecuse pe roșu. Era prima dată după multă
vreme când era oprit. Polițistul îi ceru permisul de conducere și,
desigur, nu-l avea la el, atunci, ca niciodată, îl uitase acasă. În loc
să obiecteze sau să se certe, întinse o bancnotă și îi mulțumi
omului în marathi. Era ca și cum ar fi plătit o amendă. Unchiul
său tăcu în tot acest timp. Dar când Rumi porni mașina, Angre
izbucni într-o tiradă. El spuse:
— A da mită este cel mai rău lucru pe care-l poate face un
indian. Perpetuezi un sistem ticăloșit tolerând un model corupt
care a pus țara asta în genunchi. Unchiul său era CEO al
companiei, vorbitor cu state vechi, care putea turna rahat ore în
șir la microfon în fața unei săli pline. Era antrenat în chestii d-
astea. Zise: Generația ta culege roadele pentru care bătrânii voștri
au asudat și s-au sacrificat. Eram tânăr în timpul luptei pentru
libertate și știu ce sacrificii au făcut părinții mei, știu ce simplu și
frugal trăiam. Mai presus de toate, credeam în adevăr și sunt
profund îndurerat să văd felul în care ai scos bancnotele alea din
buzunar și i le-ai dat omului ăluia, de parcă ai fi cumpărat un
bilet la cinema.
Tot restul călătoriei, adică vreo patruzeci de minute, nu a mai
scos nimeni o vorbă în mașină. La aeroport, unchiul său își luă
valiza și plecă fără să spună mulțumesc sau la revedere. Va fi
crâncen ce va urma! Tatăl său, care era ruda săracă în companie,
va fi tocat mărunt în legătură cu felul în care Rumi periclita
viitorul familiei mituind un polițist în fața unchiului. Spunând
asta, Rumi se opri un moment, apoi puse mai multe întrebări care
nu-i erau adresate lui Dimple. Cum rămâne cu propriul viitor?
Abia-și revenea după nefericirile matrimoniale. Căsătoria lui se
dusese pe copcă. A-și părăsi soția însemna să părăsească și
compania familiei ei. Ceea ce însemna să se întoarcă în compania
tatălui unde i se dădeau sarcini înjositoare cum ar fi să-și ducă
unchiul la nenorocitul ăla de aeroport. Era doar o chestiune de
timp când îl va lovi valul de rahat. Ce s-ar întâmpla cu el? Va fi
concediat, desigur. Și apoi? Unde se va duce? Ce va trebui să facă
pentru bani?

Era târziu, trecuse de zece, dar traficul era încă aglomerat pe

drumul care ducea de la aeroport în oraș. Gazele de eșapament de
peste zi trecuseră în regim nocturn: norul de praf toxic plutea
peste asfalt umplând aerul cu miasma emisiilor industriale. Lăsă
fereastra jos și își umplu plămânii cu obișnuitul iz acru și metalic
al aerului Bombay-ului. Conduse în viteză tot drumul până în
Bandra, unde, oprit la un stop, văzu un bărbat adormit sub pasaj,
cu capul și corpul învelit într-o velință. Părea un cadavru gata de
incinerare sau o grămadă de zdrențe pregătită pentru incinerator.
Alături erau toate bunurile lui, împachetate în cearșafuri și în
apropiere cineva aprinsese un foc. Rumi nu-l observă pe bărbatul
îmbrăcat cu haine de funcționar decât atunci când acesta se
aplecă la fereastra pasagerului spunându-i ceva despre un
cauciuc spart. Când Rumi se uită la cauciucuri, bărbatul se
întinse în mașină, îi înșfacă portofelul și o zbughi în direcție
opusă. Rumi părăsi mașina acolo, fără s-o mai închidă și o luă la
goană după individ. A fost un reflex, îi spuse el lui Dimple, alerga
fără probleme, după ritmul muzicii din capul său, iaba-duba și
versurile care-i zumzăiau în cap: „Dacă nu te întâlnesc în viața
aceasta, Te voi vedea în următoarea, să nu întârzii”. Văzul și
mirosul erau atât de intense, încât putea simți respirația hoțului și
duhoarea grea a transpirației sale. Vederea sa periferică era
uluitoare. Observă un gândac târându-se pe zidul pasajului. Îl
zări pe omul care dormea, vasele lui de gătit, cărămizile pe care-și
lua masa. Știu că erau calde încă, știu asta fără a le atinge. Se
mișca, nu, era mișcat, era un corp pur. Hoțul se ghemui într-o
zonă întunecoasă de sub pasaj. Purica portofelul lui Rumi punând
în propriul buzunar ce găsea atunci când Rumi își repezi piciorul
în șalele bărbatului, lovi cu furie, ridică-te, nenorocitule. Bărbatul
sări în picioare, cu părul vâlvoi. Un zidar sau vreun boschetar cu
haine strâmbe de funcționar care nu se apără decât atunci când
Rumi îl lovi în stomac. Atunci începu să dea aiurea cu pumnii în
aer, în vreme ce Rumi îl lovi din nou priceput în piept și în
stomac. Atunci, îi spuse el lui Dimple, a scos ciocanul de la brâu
și l-a strâns cu ambele mâini așa cum exersase de atâtea ori. Știa
deja ce sunet va scoate, sunetul metalului îngropându-se în
obrazul bărbatului. Doar asta știa; nu era însă pregătit pentru
fericirea care îl cutremură dinspre mâini până în creier când se
îndepărtă, privirea de pe chipul bărbatului somnoros, bolborosind
înspăimântat, implorându-l pe Rumi să nu-i facă rău.
 Capitolul 11
Zbor
În ultima zi – o zi de potop, cu apă adunată în straturi verzi și
cafenii deasupra căreia plutea o membrană de zoaie, cu străzi și
case inundate și împrejurimile revenind la starea inițială de
mlaștină alimentată de ploaia pestilențială, un loc potrivit
mangrovelor și vieții subacvatice, nu oamenilor; în ziua aceea
când rețeaua de aprovizionare și administrare a orașului cedă și
era imposibil să mai găsești ouă și cafea, cu atât mai puțin
drogurile la care tânjeam; când totul părea în cele din urmă
rezolvat, părăseam cartierul, apartamentul, locuința, plecam
știind că nu mă voi mai întoarce – în acea ultimă zi, plecând,
orașul mi s-a înfățișat ca imaginea adevărată a eului meu anihilat:
un obiect al abandonului, meritând numai milă, închis ermetic, în
toate modurile cu putință, față de lume.

Orașul își revendica șapte insule din mare. În anotimpul ploios,

marea și le cerea înapoi. Preț de două zile, cerul a fost de fier, iar
în a treia, ploaia s-a insinuat în fiecare ungher. Nu a încetat
vreme de o săptămână. M-am uitat după cei doi ereți care-și
făceau veacul în cocotierul de lângă fereastra mea de la etajul
patru. M-am sprijinit cu mâinile de pervaz și m-am aplecat până i-
am văzut, două păsări mari, una-ntr-alta, nefericite în voia
potopului. Am străbătut cameră după cameră. Era o pată pe zidul
dormitorului, o dâră decolorată cam până la nivelul taliei, unde
apa săpase prin zidărie și, cu toate că podeaua era curată, mai
puțin praful, stăteam exact în locul unde fusese fotoliul meu. Asta
am făcut, m-am aplecat și m-am lăsat pe vine așteptând un
telefon de la compania aeriană. Telefonul nu a sunat și m-am
întors pe străzile inundate. La stația Bandra, navetiștii abandonați
jucau cărți. Cântarul nu scotea un sunet, iar la bază, pe
platforma lui, dormea un băiețel cu gura căscată. S-ar putea să-l
fi văzut pe Rumi chiar acolo, iar dacă nu acolo, atunci nu prea
departe, sub streașină Platformei Unu, sau poate că stătea pe
cealaltă parte, privind către mare și către drumul care duce la
Bandstand, nu-mi mai aduc aminte acum. Plec, mă gândeam, și
acum trăiesc ultimele clipe. Doream să fiu generos față de oraș
pentru că-l părăseam și mi-am imaginat un fir de vânt străbătând
străzile ruinate, un fir de aer pur, inimaginabil într-o asemenea
degradare. Am simțit cum își face loc tristețea în pieptul meu și
abia atunci am înțeles că nu mă voi elibera niciodată de acel
haotic și învechit Bombay. M-am gândit: cât de aproape sunt de
fericire și cât de departe în înțelegere. Și acolo, în lumina aceea
sufocată de ploaie, era Rumi, cu pantalonii săi cu pense și cu
cămașa albă la buzunarul căreia pixul era aliniat perfect la
verticală, fără altă culoare pe el în afara semnului 82 de culoarea
șofranului plasat aproape de linia părului său ras. Căscă
asemenea unui bătrân și mă fixă cu ochii său apoși spunând oraș
nebun-nebun. Apoi adăugă că dealerii nu mai aveau maal și că
trebuia să mergem în zona centrală a Bombay-ului. Dar nu se
mișcă de la locul lui. Își aprinse o țigară Charminar și-mi oferi una
și mie. Încearcă asta, fără filtru sau mentol: în comparație cu
țigările Charminar, cele Camei sunt o porcărie, iar Gauloise-le
sunt pentru poponari.

Ploaia răpăia și am văzut sau mi-am imaginat că văd silueta

înaltă a lui Rumi în fața mea și am pornit lipăind după el. Ceva
mai târziu, am pierdut noțiunea timpului și a spațiului, m-am
pierdut, tocmai de aceea oameni ca mine ajung să se drogheze, în
primă instanță. Lângă noi a oprit un autobuz roșu cu etaj, iar noi
ne-am urcat. Apa curgea în valuri peste caroseria sa ruginită. De
la etaj priveliștea era fabuloasă, ca o scenă dintr-un documentar.
Cerul avea culoarea ochilor negri. Vacile stăteau în apă, prea
înspăimântate să facă vreo mișcare. Oamenii treceau cu grijă
peste bordura care separa, în mijlocul drumului, cele două direcții
de mers. Mergeau într-un șir discontinuu și-și cărau cutiile,
umbrelele moarte și pungile de plastic pline cu resturi ale
naufragiului. Când au văzut autobuzul, unii dintre ei au încercat

82
Tilak, marchează în hinduism apartenența la o sectă sau castă, (n.tr.)
să alerge după el, însă alții au rămas unde erau. Am coborât la
Grant Road și ne-am croit drum până la Hijde ki Galii. Magazinele
și restaurantele erau deschise, însă sub pod, unde de regulă
mulțimea de vânzători era prea densă pentru a te mai târgui, nu
era nimeni, doar schela de bambus, nepriponită, în calea apelor.

Playhouse Lodge fusese cândva un teatru cu trei etaje, acoperiș

țuguiat, cu frontoane și arcuri gotice și cu un măreț nume
colonial. Însă englezii ieșiseră din uz, iar sala de spectacole
ajunsese să fie cunoscută printr-o variație fonetică, Pilahouse, cu
un aiuristic înțeles bilingv, yellowhouse. Acum era locuibilă doar
cu numele, nu existau camere și nu stătea acolo nimeni care să se
aștepte la room-service sau lenjerie curată. Acolo își plasă Rashid
maghernița cu opiu după ce se închise definitiv cea din strada
Shuklaji. Scara care ducea către Pilahouse era făcută din lemn
negeluit, scândurile erau strâmbe cu primele trepte înghițite de
apă. În apropiere de capătul de sus al scării se cuibăriseră cam
jumătate de duzină de oameni. Aerul era greu de muște și de la
duhoarea lăsată de o toaletă publică de-alături. Rumi vru să
treacă în față, însă bărbatul din capătul scării nu-i cedă locul. Era
drogat cu Mandrax și vorbea fără noimă. Spunea: stai domol,
așteaptă-l pe jupânu’ s-o pună, înțelegi? Spunea: dacă poftești,
aștepți, gen. Rumi se întinse peste el și bătu în ușă. Se auzi o
conversație, vocea monotonă, rapidă a lui Rumi, cea a drogatului,
spartă și înceată.
— Deci, îl așteptăm pe african să-și facă nevoile, asta-mi spui tu
mie?
— Așa e.
— E scârbos.
— Mda, spuse drogatul, chicotind. A adus heroina în cur și
toată ziua s-a căznit s-o dea afară.
— Asta e al dracului de scârbos.
Rumi se strâmbă rostind asta, dar nu schiță niciun gest că ar
vrea să plece.
— Rahatul ăla de heroină e în rahatul lui, d-asta așteptăm?
— Așa ajunge aici. Catâri, gen.
 — Catâri? Măgari africani, gen.
— Ce-ai vrea, avertismente de sănătate de la guvern pe cutie?
Să fie totul curat și bine organizat, cu informații de nutriție pe
laterala ambalajului și cu date de expirare, ceva de genul „dacă nu
te amețește, du-te la oficiul pentru protecția consumatorului, fă
plângere împotriva dealeruluf?
Rumi tuși în pumn și-și frecă mâinile. Spuse:
— Am văzut un negru o dată când eram copil, la mine la școală,
un student venit din Nigeria în schimb de experiență. Părea atât
de murdar, ca o maimuță. Știi ce am făcut? Nu mai văzusem altul
înainte și șocul pe care l-am avut m-a făcut să vărs. Îți spun
adevărul. Apoi, când am trăit în LA, am văzut o groază și m-am
obișnuit să nu mai vărs. Am învățat să fiu om de lume. Dar nici
măcar în LA, unde, crede-mă, ciudățeniile sunt la ordinea zilei,
nici chiar acolo nu am așteptat la coadă ca un negru să-și facă
nevoile.

Țara asta idioată, curva asta de țară, cum dracului s-ar putea
crede că poți trăi aici fără droguri? Uită-te la cei din Gujarat,
curve de oameni, toți știm asta, curve peste poate. Iar cei din
Kashmir, curve desăvârșite, dă-le un deget și-or să-ți ia mâna cu
totul. Keraliții și cei din Kannadiga, adică jegurile alea din sud?
Curve, curve șmechere, nu am nimic personal cu ei, dar ăsta e
adevărul, știi și tu asta, o știu și eu. Iar cei din Punjab, chiar
trebuie să vorbesc despre ei? Curvele numărul unu. Îți vor da de
băut și-ți vor lua măsurile pentru copârșeu. Bengalezii și cei din
Odisha sunt, desigur, peste categoria ta de curvăsăreală, ei sunt
pizde de înalt nivel, curve de calitatea întâi, care inventează noi
niveluri de curvăsăreală zi de zi. Dar nici chiar ei nu se apropie de
nivelul de curvăsăreală perfecționat de sinzi83, care sunt cele mai
sofisticate curve pe plan mondial, inventatori și meșteșugarii
ghidului curvăsărelii, curve perfecționiste. Cât despre creștini,
englezii și ăia din Goa sunt curve, după cum știi, curve mai presus

83
Populație pakistaneză de origine indo-ariană. Cele 40 de milioane de
sinzi locuiesc în Sindh, una dintre cele patru provincii ale țării, (n.tr.)
de orice discuție, deși își vor face năravul de parcă vorbele nu ar fi
părăsit niciodată buzele lor și nici nu le-ar fi pătruns creierii. În
ceea ce privește, upiții sau apiții84 sunt ditamai criminalii, născuți
criminali, nu poți să le încredințezi nici măcar un creion. Apoi
sunt curvele în așteptare și curvele prin asociere, cum ar fi
zoroastrienii sau tribalii. Se poartă de parcă n-ar fi curve, dar
sunt în sinea lor, sunt curve cu flăcări. Singurii care nu sunt
curve în întreaga țară sunt maharashtrienii85. Îți garantez eu că s-
a cam stricat și căruța lor în ultima vreme, dar, cel puțin cu
maharashtrienii, ce vezi e ceea ce primești, sunt insule de
sănătate într-o mare de curve. Dar chiar și pe-aici, în singurul loc
unde sunt interzise curvele într-o țară de curve, te provoc să
trăiești fără să o dai pe narcotice de grad A, spuse Rumi,
întinzându-se să bată în ușă cu bubuieli rapide și nerăbdătoare.

Ciocănea încă în ușă când aceasta se deschise și o hijra cu sari

de bumbac pătat de noroi și apă ne făcu semn să intrăm. Camera
era mică și goală, excepție făcând saltelele de paie pentru dormit și
lămpile cu ulei și un afiș, portretul unei blonde cu o pălărie cu
boruri largi însoțit de cuvintele „Adunați bobocii de trandafiri câtă
vreme puteți”. Într-un colț, Rashid își umplea o țigară cu prafuri.
O dată aprinsă, țigara produse un fior de nebunie și pentru o clipă
am mirosit culoarea acesteia, verde acid, ca bariul strălucitor al
focurilor de artificii.
— Am primit comision, dar le spun oamenilor să stea departe
de rahatul ăsta.
Pentru rahat folosi cuvântul englezesc. Sheet.
— Rahatu-i rahat, știi asta.
— În special azi, rahatul e rahat, spuse Rumi.
— Afeem este diferit.
— Afeem.
— Este vechiul cuvânt pentru opiu. Stai tologit pe spate, cineva
84
Din statele Uttar Pradesh, aflat în nordul Indiei, respectiv Andhra Pradesh, din sud-estul subcontinentului (n.tr.)
85
Populația marathi sunt un grup indo-arian, care ocupă o regiune din
vestul Indiei, și este a doua entitate subnațională ca mărime din lume,
numărând circa 110 milioane de oameni. (n.tr.)
îți face pipa, nu te grăbești, savurezi momentul.
— Până când lumea se schimbă și totul se duce dracului. Cât
de veche crezi că e chestia ăsta? Am spus eu.
— Cel puțin cinci sute de ani și va mai dura cinci sute, mai
mult decât noi toți. Am cumpărat-o pe strada Shuklaji de la un
refugiat chinez care s-a adăpostit în Bombay. A cerut o groază de
bani, mai mult decât aveam, la fel demult cât ai plăti pentru o
antichitate dintr-un magazin de pe strada Colaba, dar uită-te la
sculpturi și la lemnul de tek. Am cumpărat două cu zece mii de
rupii acum vreo douăzeci de ani. Trebuie că valorează sute de mii
azi.
Se uita la pipă, dar degetele sale-i erau arse de jointul de
heroină. Nu mă interesa opiul, voiam să-mi explodeze creierii.
— Tipule, te-ai prins de șpil? șopti Rumi.
— Adică?
— Toți sunt pe-aici musulmani, mai puțin noi doi. Ai observat?
Nu i-am răspuns: heroina avea felul ei de a da perspectivă
lucrurilor, iar cea socio-teologică era undeva la fundul grămezii.
Dar cei din jur au auzit discuția noastră, îmi așteptam rândul să
intru, când Rashid a spus:
— Stai jos aici. Spune-mi de ce crezi că musulmanii nu sunt de
încredere?
— Dar n-am spus asta.
— Nu trebuie să rostești ceea ce e scris pe fața ta.
— Nu e nimic pe fața mea, decât plictiseală, dom’ Rashid.
Plictiseală și apoi și mai multă plictiseală. Vin la dumneata în
salon de atât de mulți ani și totuși, ce știi despre mine?
— Știu că ți-o tragi în venă. Nu-i ăsta cel mai important lucru?
Râse zgomotos la propria glumă. Adăugă apoi: Ai trecut de la opiu
la heroină când te-ai mutat în Bandra, vorbești englezește când te
droghezi, ești creștin din Kerala. Acum spune-mi de ce nu ai
încredere în musulmani. Toți tragem în piept pe-aici, nashe ki
aulad, măgari drogați, n-are de cine să-ți fie frică.
— Nu e vorba că nu trebuie să avem încredere în tine.
— Atunci?
— Atunci de ce să nu vorbim despre lucrul ăla pe care nu-l
pomenim acum? Asta vrei să spui?
 — Da.
— Nu mă poți cunoaște defel prin religia mea.
— A mea este o cale prin care mă poți cunoaște. Când mă rog,
simt că fac ceva curat.
— Dar de ce să te rogi atât de tare, încât să-ți audă tot cartierul
rugăciunile? De ce să folosești microfoane? Și tobe, și muzică la
miezul nopții.
Atunci se băgă și omul cu Mandraxul și spuse:
— Este un oraș în Kerala, gen, pe drumul principal are un
templu, o moschee și o biserică și toate folosesc difuzoare, cea mai
gălăgioasă stradă din lume.
— Orașul s-a schimbat, oamenii-și poartă religia pe chip. Ca
musulman, mă simt nedorit în multe locuri și simți și tu asta,
spuse Rashid.
— Da, simt. Cine nu?
— Creștin fiind, ar trebui s-o simți la fel demult ca mine. OK,
nu trebuie să ai încredere în toți musulmanii, dar ce spui despre
hinduși?
— Care e treaba cu hindușii, dom’ Rashid? întrebă Rumi.
— Hmm, tu, cu ciocanul ăla în servietă, abia aștepți un nou
război.
— Ciocanul?
— Curvă, toată strada știe de ciocanul ăla.
— E doar o măsură de precauție.
— Așa trebuie că e, că pe-acilișea nu sunt cuie.
Unii dintre bărbații care stăteau sprijiniți de perete începură să
râdă, dar Jamal, fiul lui Rashid, nu schiță nici măcar un zâmbet.
Era adolescent pe-atunci și era serios și cufundat în gânduri.
— Spune-mi de ce porți numele unui mare poet musulman,
dacă ești hindus?
— Este o poreclă.
— Rumi este un nume măreț pentru un destin măreț.
— Rumi e nume musulman?
— Jalal al-Din Rumi. Chiar și curvele care nu citesc o carte în
viața lor ți-ar recita un gazel scris de parcă l-ar fi scris ele cu
mânușița lor.
 Chiar atunci, o curviștină spuse:
— „Toți mor, și el, și ea, / Dacă știi asta, cum să nu te cuprindă
mila?”
Rashid își dădu ochii peste cap și trase un fum din pipă și altul
din joint.
— Erau într-o vreme treizeci și șase de chandu khana pe
această stradă, spuse el, iar acum a mea este ultima din oraș,
spuse el. Dacă te duci pe balcon și te uiți afară în noapte, poți
crede că este ultima de pe fața pământului și, în scurtă vreme, va
dispărea și ea, și tu de asemenea, și ce va fi dup-aia? Afaceri, noi
afaceri și, dacă vrei să faci noi afaceri, te rogi acelorași sfinți
precum clientul tău. Creștinule, spuse el. Mă auzi?
Dar, înainte să-i răspund, hijra în sari pătat a apărut din nou
în ușă, era rândul nostru, iar eu m-am năpustit împreună cu
Rumi înăuntru.

Hijra ne-a condus după un zid despărțitor, într-o cămăruță din

spate, unde nigerianul ședea la birou. Avea de o parte o cană de
plastic pe o farfuriuță plină de pliculețe de ceai folosite și o colecție
de sticluțe. Mai erau acolo câteva tipuri de laxative și o sticlă cu
sirop de tuse. Pe o tavă am văzut o duzină și mai bine de ouă de
cauciuc, spălate, dar suficient de mari, încât să mă întreb cum
de-a reușit să și le bage-n rect. Avea pe cap o bonetă curățică, iar
pantofii lui negri străluceau. Avea o zabiba86 pe frunte și ochii
limpezi în spatele ochelarilor cu rame de aur. Ne-a spus că-l
cheamă Pepsi și și-a cerut iertare pentru întârziere. E dificil să-ți
faci nevoile știind că ești așteptat de atâta lume. Apoi tăie două
linii inegale de pudră alb-murdară pe coperta lucioasă a unei
reviste de cinema. Îi dădu lui Rumi o bancnotă de o sută de rupii
rulată strâns. Cele două linii gemene tăiau diagonal faimosul
zâmbet și amețitorul decolteu al actriței de pe coperta revistei.
Rumi se aplecă cu bancnota în nas și trase o linie apoi închise
ochii și-și băgă degetele în urechi. Am tăiat linia mea în două, una
pentru fiecare nară. Pulberea m-a izbit în sinusuri cu o puternică

86
Semn pe fruntea unor musulmani, produs, se zice, de fricţiunea permanentă cu covorul în timpul celor cinci
rugăciuni zilnice, (n.tr.)
arsură chimică, iar genunchii mi-au fost dizolvați de cutremurul
anhidrid care deconectează sinapsele neurale, topește oasele și
țesuturile înlăturând orice posibilitate de a mai simți durerea. M-
am gândit: dacă durerea este ceva împărtășit de toate creaturile,
atunci nu mai sunt animal sau plantă; sunt debranșat de la
pulsul metabolic; sunt un mineral.

Rumi și Pepsi stăteau pe canapea, fumând un joint crâncen de

tutun negru de Bombay, plutind în fum și vorbe. Omul Mandrax
era și el acolo, aplecat, cu ochii largi de înțelegere sau prostie.
Hijra, pe podea, fuma firicelele de pudră de pe o folie de aluminiu.
Tăiase fâșii dintr-un pachet gol de țigări Gold Flake pe care le
aprindea de la o lumânare și le ținea apoi sub bucata de aluminiu,
iar când pudra se topea și începea să se ridice un firicel de fum,
ea îl aspira printr-un pai acoperit cu folie. Trăgea adânc în piept
până când fumul dispărea în celulele ei unde se transfigura și
multiplica. Părul îi era tuns foarte scurt și avea o rană pe obraz, o
tăietură adâncă plină de mucus. Mă uitam la ea, nu puteam să-
mi mut privirea, iar când m-a văzut privind-o, ochii ei s-au
umplut de lacrimi și atunci mi-am dat seama că era Dimple și mi-
a fost rușine că mi-a luat atât ca s-o recunosc. Ea a arătat cu un
deget către gaura din obraz, dar nu a scos o vorbă. Am făcut ce
mi-a fost la îndemână: m-am buzunărit după parale, mi-am
păstrat ceva pentru taxiul către casă și ce mi-a mai rămas am pus
pe podea lângă ea. Ceva mai mult de șase sute de rupii. Voiam să
fac ceva pentru ea, însă adevărul e că eram prea amețit să-mi
pese. Într-un colț fulgerau imagini mute pe ecranul unui televizor:
imagini fără sonor ale unor femei și bărbați sănătoși, albi,
alergând cu încetinitorul pe o plajă. Nisipul era curat și soarele
strălucea, apa era limpede, iar culorile atât de vii, că păreau la fel
de ireale ca și oamenii aceia alergând în costume de baie. Am spus
ceva, nu-mi amintesc ce, iar Dimple a încercat să ridice privirea,
dar nu a reușit, era prea drogată.

M-am gândit: pentru fiecare fericire trebuie să existe o

nefericire egală și de semn contrar. Apoi am tras niște hașiș și
camera s-a umplut de lumină. Totul era transparent. Pielea
brațelor mele era la fel de subțire ca hârtia. Am privit în
măruntaiele mele și am văzut oasele mișcându-se, învăluite în
așternuturi roz transparente, iar între timp ploaia cădea în rafale
diluviene pe acoperiș, valuri de apă țâșnind din ferestre și
adunându-se în colțul camerei. Am fumat hașișul acela de
Bombay negru și puturos, care avea culoarea și consistența
căcărezelor de capră și am zvântat heroina de pe bucățile de folie.
Am spus acele vorbe, cele frumoase, fără înțeles sau consecință.
Am izbucnit în râs fără motiv și am întrerupt râsul cu ziduri de
tăcere. Pepsi și-a întins covorul de rugăciune și am așteptat în
camera unde televizorul pâlpâia ca un șemineu, iar ploaia
bolborosea și bufnea. Am fumat. Oamenii veneau și plecau. Am
spus vorbe frumoase și am invocat heroina cu numele ei
sărbătoresc. Nu am dormit, dar eram plin de vise și când mi-am
făcut loc să plec afară se crăpa de ziuă. Ploaia se rărise. Totul era
luminat de înțelesuri. Apa clipocea pe ruinele orașului, apa
murdară era amestecată cu petale, gunoaie și cu mirosul esenței
de trandafiri. Oamenii se bălăceau pe stradă, uzi până la piele, cu
chipurile extatice în lumina cenușie. Îi știam de frați cum stăteam
în ploaie. Mi-am întins larg brațele mele jalnice, amăgitoare.
Voiam să strâng la piept orașul, fiecare femeie, copil, animal și
bărbat. Voiam să-i salvez pe toți. Atunci am zărit-o pe Dimple pe
balcon, citind o carte, citind-o concentrată de parcă întreaga-i
viață ar fi depins de acele cuvinte. Când m-a văzut s-a ridicat. Pe
obrazul ei se afla un petic de leucoplast și-mi spuse ceva ce n-am
înțeles sau poate că am înțeles, dar nu-mi mai amintesc acum. M-
am dus să-mi iau rămas-bun, iar ea mi-a șoptit ceva în ureche,
repetând ce-mi spusese mai devreme sau altceva, deși nu am
înțeles până n-am văzut valiza Air India în mâna ei. Își
împachetase lucrurile și mă așteptase pe balcon.
— M-am gândit la tine mult, am zis. Uneori îmi spuneam să vin
doar să te salut, dar am fost mereu prea departe și mereu într-o
oarecare criză.
— Criza de fiecare zi. Asta e viața noastră.
 — Da, în fiecare zi aceeași criză. De câți bani pot face rost?
Unde voi găsi niște rahat să bag în mine? Unde voi găsi mai mult?
Încă ploua și sub noi apa care curgea pe stradă păru deodată
foarte adâncă, deși știam că nu este. Dimple se uită cum se face o
băltoacă pe balcon.
— Ia-mă cu tine, spuse. Voi muri dacă mai rămân.

Ce scuză aș fi putut invoca, alta decât faptul că eram pe picior

de plecare și nu aveam unde s-o duc? Și atunci mi-am dat seama
că nici măcar nu era adevărat, aveam un loc unde s-o duc. Am
plecat de parcă era cu totul și cu totul normal, am ieșit împreună,
eu cărând valiza, Dimple privind drept în față, concentrată pe
efortul de a coborî fragila scară de lemn și eu doar am întors
privirea să văd dacă n-a băgat cineva de seamă plecarea noastră,
Rashid, poate, sau unul dintre sicofanții lui, bălăngănindu-se
după noi, dar nu era nimeni. Apa scăzuse puțin și am găsit un
taxi pe strada principală. Dimple a rămas tăcută până când am
trecut pe faleza de la Mahim, apoi ea și-a amintit ce-i spusese
cineva cândva, că singurul lucru frumos din Bombay este marea,
dar nu era adevărat, mai erau și alte lucruri frumoase, deși ea în
acel moment nu se putea gândi la vreunul. După o vreme, ea a
întrebat când vom trece pe lângă plaja Chowpatty și i-am spus că
o lăsasem în urmă, dar ea a părut atât de șocată, încât l-am rugat
pe taximetrist să întoarcă și să ne ducă acolo. Am parcat pe
marginea drumului și am făcut câțiva pași pe plaja pustie. Marea
era umflată de valuri și ploaie. Pe cer nu se vedea nicio pasăre sau
erau doar păsări fluorescente care piuiau melodii aspre, păsări
care erau, de fapt, zmeie de hârtie și care, după cum am observat
câteva momente mai târziu, nu erau defel fluorescente și
transparente, și nici măcar zmeie, ci corbi cârâind spart, nu
melodios, iar Dimple s-a ghemuit sub cerul teribil plin de păsări
luminoase și m-a întrebat dacă văd luminile unui vapor aflat la
orizont. Am privit locul spre care se îndreptase degetul ei, dar nu
am zărit nimic, pentru că marea era plină de valuri zdrențuite și
de ploaie. Nu-mi mai amintesc ce i-am răspuns sau dacă i-am
răspuns ceva, dar chiar atunci am trăit un moment de premoniție,
un sentiment de dor și neliniște, sentimentul lui Dimple, și pentru
o clipă am văzut prin ochii ei o joncă pierdută cu pânzele
zdrențuite care părea să fi navigat o lungă distanță în timp, din
trecut în viitor, cu câteva opriri pentru reparații și pentru a umple
magazia cu provizii. Și am știut, de asemenea, că ea dorea ca nava
să trimită o barcă s-o ia și pe ea, s-o ducă de-acolo, s-o ducă într-
un tărâm de pace și puritate, unde ar fi putut supraviețui
vindecându-și rănile și chiar atunci, simțind cum tristețea ei mi se
cuibărește în capul pieptului, ea s-a ridicat și s-a întors la taxi.

Pe când ieșeam din lift îndreptându-ne către apartamentul

meu, am auzit telefonul sunând. Erau de la compania aeriană.
Sunaseră să-mi spună că zborul meu fusese în fine reprogramat și
că urma să plec chiar în acea zi. Am pus receptorul în furcă și m-
am uitat de jur împrejur prin apartament și dintr-odată mi s-a
părut că plec prea devreme. Am descoperit într-o valiză o pereche
de blugi și un tricou și Dimple și le-a pus în locul sariului. Ședeam
pe podea și ea vorbea despre multe. Spunea că heroina nu o mai
amețea, că fuma doar ca să se simtă bine, să nu fie bolnavă.
Fusese la un doctor care spunea că are o problemă la stomac și că
s-ar putea să fie nevoie să se opereze. Lucrul care-i plăcea,
probabil singurul, era să citească și, mai mult ca orice, îi plăcea
să citească despre mare. Citea, în acel moment, o carte care
conținea o sută de cuvinte pentru mare, cuvinte pe care nu le
văzuse niciodată înainte, și alte cuvinte, mai bune chiar, cuvinte
care erau mai de folos pentru că erau banale. Spuse că îi plăcea
cartea pentru că bărbații de acolo erau la fel de obsedați și smintiți
ca și oamenii pe care-i cunoștea și, cu toate că era o carte
voluminoasă, capitolele erau scurte, ca niște poeme, scurte și
misterioase și că erau acolo cântece – cântece marinărești, și de
leagăn, și de pahar, și cântece ciudate pentru încurajarea
bărbaților. Se uita la pereții coșcoviți ai acelui apartament gol și a
întrebat dacă putea bea niște ceai, însă bucătăria fusese
dezmembrată și într-o clipă i-am luat valiza și am plecat amândoi
cu ricșa la o dugheană unde aveau ceai tare servit cu pâine prăjită
cu unt. Am auzit clopotele și mi-am dat seama că era duminică.
Ploaia se oprise. Mijea chiar o rază de soare. Am dus-o pe Dimple
la Safer, centrul de dezintoxicare unde făcusem fără succes cea
mai recentă cură. Centrul funcționa lângă o biserică de pe Chapel
Road și era, de obicei, deschis pe la orele șase dimineața când
pacienții aveau cursuri de yoga înainte de micul dejun. Tocmai
făceau ceaiul de dimineață când am ajuns acolo și, o oră mai
târziu, Dimple era înregistrată și se instalase acolo. Când a venit
momentul să plec, ne-am strâns mâna ca băieții.
Și, cu toate că așteptam de o săptămână, cu bagajele făcute și
gata de plecare, am ajuns la aeroport în ultimul minut. Am trecut
la repezeală pe la imigrație, am străbătut coridoarele cu tencuiala
căzută și holurile mucede de umezeală, goale, mai puțin paznicii
care m-au urmărit cum trec pe lângă ei, cu pupilele cât vârful
acului, pline de lumină albă cosmică. În avion, mi-am aruncat
geanta în compartimentul de deasupra, însă mi-am împachetat cu
grijă haina de velur și am ținut-o lângă mine pe tot timpul
zborului. În buzunarul interior era o gaură și în ea vârâsem o
punguliță cu heroină. În timp ce avionul era încă pe pistă, am
făcut prima excursie la baie unde am tăiat o linie de heroină pe
spatele portofelului. M-am întors pe scaunul meu și am stat cu
capul lăsat pe spate, lăsând heroina să se dizolve în adâncul
gâtului. M-am trezit din ațipeală când avionul se ridica în aer și cu
ochii pe jumătate închiși mi s-a părut că disting acoperișurile
ruginite ale mahalalei Bandra de unde mi-am cumpărat droguri
atâta amar de vreme, locuințele cu o singură încăpere unde trăia
întreaga familie, tutungeriile dărăpănate unde se vindeau țigări,
baterii și becuri, canalele deschise și înfundate și mulțimea de
oameni mergând unul după altul și, preț de o clipă, am zărit
străzile cartierului Central și scările din spatele clădirii Pilahouse
Lodge, încă inundate, deși ploaia se oprise, și trăsăturile
oamenilor pe care-i știam încețoșate și recompuse într-un chip
foarte cunoscut mie, cu toate că n-aș fi putut să spun de ce,
chipul unei surori pe care nu o întâlnisem niciodată sau al unei
persoane iubite care murise.
 Capitolul 12
Reabilitat, recidivist
Rumi se dusese la dugheana lui Shakoor, nu la a lui Rashid,
pentru că Shakoor îi premia fidelitatea cu linii suplimentare de
cocaină, heroina lui era mai ieftină și mai tare și, oricum, Rumi nu
voia să tragă opiu, așa că de ce s-ar mai fi deplasat până la
Rashid? Se afla înăuntru cu câțiva țipi, un dealer de droguri și un
proxenet, iar dealerul îi spunea proxenetului, ascultă, nu mă
asculți? Hei, ți-am atras atenția? Proxenetul era gata să tragă un
fum cu un pai scurt din plastic. Scoase paiul din gură și privi la
dealer.
— Ei bine, zise acesta, dacă ești sigur că poți risipi un minut
din prețiosul tău timp, am să-ți spun ceva care-o să-ți placă.
Proxenetul continuă să-l privească pe dealer care era mai tânăr
ca el, dar cu care semăna și avea cam aceeași constituție. De fapt,
gândi Rumi, ar fi putut fi frați sau verișori, chiar și mustățile lor
erau identice.
— Adu o femeie cu tine, spuse dealerul. Nu ai învățat nimic?
Când vede o femeie, orice femeie, chiar și una dintre curvele tale
de pe stradă, Shakoor întinde linii de cocaină de parcă ar fi la
liber.
Proxenetul mormăi ceva, apoi ochii i se închiseră și începu să
moțăie. Dealerul îl privi pe pește pentru o vreme, apoi se întoarse
la Rumi și zise în engleză:
— Ai dracu’ de pești, n-au nicio ambiție decât pentru păsărică.
— Spune pizdă, nu păsărică, zise Rumi. Numai păsăricile spun
păsărică.
— Ce? întrebă dealerul. Crezi că nu știu diferența dintre pizdă și
păsărică?
— Ți-am povestit ceva despre zilele petrecute în LA? zise Rumi.
— Da, încuviință dealerul. Mi-ai povestit. Vii dintr-o familie
bună și ai fost la școală în State și ai condus o limuzină. Nu ai fost
mereu dependent de heroină.
— Ți-am povestit vreodată despre cântăreață? întrebă Rumi.
— Nu mai știu, recunoscu dealerul. Care cântăreață?
 — Bine, uite, ascultă, zise Rumi, lasă-mă să-ți povestesc despre
cântăreață.

Conduceam o limuzină, și nu orice fel de limuzină, ci una

lungă, de fițe, îi spuse Rumi traficantului de cocaină al cărui
nume nu-l știa, deși făcuseră afaceri și nu doar o dată. Uneori
luam de la aeroport producători sau țipi din showbiz și ei se
întindeau la cocaină și tequila, iar eu îmi spuneam că, mde, tipii
ăștia își trăiesc viața. Sau duceam gagicuțe noaptea, puicuțe
trotilate care și-o trăgeau în mașină, atât erau de amețite că s-ar fi
futut cu oricine.
Uneori eram zile întregi pe drumuri, trotilat de-a binelea.
Schimbă-ți hainele în portbagaj, condu cursă după cursă, dormi
în parcarea aeroportului și droghează-te tot timpul. Școală,
neicușorule!
— Nu, spuse peștele, a fost mai bună ca școala, ți-au tras-o și ți-
ai tras-o-n venă.
— Ai dreptate, spuse Rumi, pentru prima dată ai dreptate sută
la sută, futu-i: a fost mai educațiv ca la școală. O dată am luat o
cursă de la aeroport, o femeie mai trecută, poate de 30 de ani. Am
ajuns la ea acasă și s-a răzgândit. Mi-a spus că nu vrea să meargă
acasă, vrea să ne mai învârtim o vreme. De-abia ieșise de la un
concert din New York și era încă excitată. Voia să se relaxeze. „Ești
cântăreață?” o întreb eu. „Da, spune ea. Sunt cântăreață și sunt
angajată la operă”. Am mai condus o vreme gândindu-mă: operă.
Apoi am spus: „Uite, știu că îți cer mult, dar mă întreb dacă nu ai
putea cânta ceva. Vreau să spun, nu am fost niciodată la operă”.
O vedeam în oglinda retrovizoare și am observat expresia de pe
chipul ei, o milă profundă, de parcă nu ar fi putut crede că există
oameni pe fața pământului care nu au ascultat niciodată muzică
de operă. Și-a pus paharul jos, a făcut câteva exerciții de respirație
și a spus apoi că nu, nu are s-o facă, pentru că nu poate cânta
așezată. Atunci am spus că nu e nicio problemă și am ridicat
capota limuzinei. Însă avea nevoie de o pișcătură, așa i-a spus, o
pișcătură pentru nasul ei. Am dus-o în locul ăla pe care-l știam în
East Venice și am intrat într-o casă fără mobilă, doar cu o
dormeză desfundată, cu boschetari în curte, tot ce vrei, și
cântăreața stând în cur și rupând totul în cale, fumând, trăgând
cocaină, dând peste cap țoiuri de whisky. Noaptea târziu m-a
întrebat dacă cred în stafii! Mi-a spus că nici ea nu a crezut până
de curând când a început să creadă că stafiile sunt o sursă de
consolare, poate că singura sursă de consolare pentru rudele
înlăcrimate. Și s-a întins și mi-a luat mădularul și l-a supt acolo,
pe dormeză, cu toți copiii ăia împrăștiați pretutindeni, mi-a supt-o
de parc-ar fi fost prima dată când o sugea și nu-i venea să creadă
ce gust bun are. Sau de parcă sugea viitorul, îl sugea pe rând câte
o zi, zile pe care nu se mai aștepta să le vadă, zile care ar dispărea
la o pală de vânt dacă nu le-ar fi supt cu toată tandrețea și
talentul și ambiția sa. Ți-a supt-o cineva așa? Îl întrebă el pe
proxenet.
Peștele râse cu sughițuri.
— Dar ție? îl întrebă Rumi pe dealer. Ți-a supt-o cineva așa?
Dealerul nu spuse nimic, și Rumi ceru un Thums Up87 într-un
pahar cu multă gheață.
— Când s-a crăpat de ziuă, continuă Rumi, m-a trezit. Am tras
la repezeală câteva linii de cocaină și am urcat în limuzină.
Conduceam pe lângă plajă și era încă întuneric, străzile erau
liniștite și frumoase înainte ca ciudații și bulangiii să dea drumul
la rahatul zilnic, nu? Oceanul era la dreapta mea și acela a fost
momentul în care ea mi-a spus să deschid capota și a început să
cânte, atât de tare, că n-ai fi crezut vreodată că vocea aia
puternică venea din femeia aia micuță și dintr-odată mi-a dat
seama, știi? Cuvintele erau în germană, dar am priceput sensurile
operei, am înțeles că era expresia directă a durerii. Am înțeles de
ce avea nevoie să stea în picioare și să-și înalțe capul de parcă ar fi
vrut să-și exprime tristețea direct lui Dumnezeu, care era autorul
acesteia. Și am condus acea mașină babană mai bine decât am
făcut-o vreodată și decât am s-o mai fac pentru că nu voiam să
întrerup momentul, scânteierea soarelui, plaja, apa albastră și

87
Marcă indiană de cola lansată pe piață în 1977 pentru a suplini
retragerea Coca-Cola din India (n.tr.)
curată și vocea ei ridicându-se spre ceruri. Am vrut ca ea să
continue să cânte, am vrut să cânte pentru totdeauna. Mă
gândeam că, atâta timp cât ea cânta, eu aveam să conduc.

Rumi povestea cum conducea el pe autostrăzile din California

pe pilot automat, iar mintea îi era pe jumătate în altă parte. Unde,
mai exact? La ce se gândea când vorbea despre cântăreața de
operă? Mintea lui nu era în văzduh, laolaltă cu puternica voce
care încerca să ajungă la urechile lui Dumnezeu, ci jos, pe
pământ, meditând asupra unei perechi de cizme de cowboy, ca să
fim mai exacți, o pereche de cizme de struț Tony Lamas, cele mai
frumoase cizme pe care le-a avut vreodată, și avusese câteva.
Cântăreața de operă îi ceru să oprească să mănânce ceva, avea
nevoie de mâncare, altminteri zahărul din sânge va exploda. Se
opriră la un restaurant non-stop, pâine prăjită, ouă și bere pentru
el, ouă fierte pentru ea, cu șuncă și cafea. Restaurantul avea
fotografiile înrămate ale unor muzicieni morți pe pereți, dar numai
ale celor morți de tineri, muzicienii morți din cauze naturale la o
vârstă înaintată nu erau la fel de prețuiți. Rumi a fost surprins de
numărul fotografiilor, de cât de mulți erau muzicienii morți tineri
și cât de multe genurile în care excelaseră. După micul dejun, ea
veni lângă el pe bancheta din față a mașinii, se făcu ghem pe
scaun și-și puse capul pe umărul lui. O duse pe Mulholland Drive,
iar acolo ea-i spuse s-o aștepte în mașină. El nu putea s-o urmeze.
Așteptă, găsi un post cu știri la radio, apoi un post de rock, numai
că muzica nu era chiar rock, era un fel de litanie, iar vocea aceea
robotică spunea ceva despre cadavre putrezind pe aleile sângerii
ale lunii, cu carnea lor sfâșiată de șobolanii mari cât pisica cu care
se hrăniră pisici mari cât un câine și apoi plecară. Când se
termină melodia, cântăreața își vârî capul la fereastra mașinii și-i
dădu cizmele. „Ale cui sunt astea?” întrebă el. „Ale unui prieten,
spuse ea, un prieten care a murit. Vreau să le iei tu.” Rumi nu
voia cizmele unui bărbat mort, dar când le-a încercat, i s-au
potrivit de parcă ar fi fost făcute special pentru el. Nu a pomenit
asta când a povestit cum a plimbat-o pe cântăreața de operă pe
dealurile din Los Angeles: până la urmă a păstrat cizmele.
 Noua viață a lui Dimple la Safer se desfășura conform unui
program riguros. Tratamentul era integral la Spitalul Holy Family.
Gaura din obraz nu era periculoasă, îi spuseră doctorii, cel puțin
nu pentru moment. Era mai bine să aștepte să vadă cum
evoluează, dar mai întâi trebuie să se detoxifice. Oamenii de la
Safer o puseră pe chloropromazin, care se găsea pe stradă sub
eticheta Largagtyl și câteva luni mai târziu descoperi cât de
controversat era medicamentul acesta și cât de periculos, pentru
că era încă în stadiu experimental. Însă ea făcu ce-i spuseseră,
luă medicamentele pe care i le dădură și încercă să
supraviețuiască detoxifierii. Chloropromazinul o făcu să
halucineze atât de tare, că nu mai era conștientă de tulburările pe
care le îndura, de durere, de panică și diaree, pentru că delira.
Patru sau cinci zile după ce începuse să ia medicamentul, când
cea mai rea criză a sevrajului trecu, nu i-l mai administrară.
Vreme de două săptămâni nu putu ține nimic în măruntaie și o
lună de zile nu dormi deloc, stătea trează pe otomană și aștepta să
se crape de ziuă. Centrul de reabilitare era la etajul de sus al casei
parohiale și auzea de pe acoperiș păsările la patru dimineața. Apoi
cerul se lumina, se trezeau și alții și începea ziua. La șase aveau
cursul de yoga. Trebuie să participe toți depedenții, nătărăii, i-a
spus unul dintre tovarășii de reabilitare, este obligatoriu. După
yoga urma micul dejun: două ouă ochi, două bucăți de pâine
prăjită, gem, unt și ceai cu lapte. Apoi începea terapia fizică de
dimineață, o oră și jumătate de măturat și frecat. O dată pe
săptămână curățau lună biserica în care era situat centrul,
Biserica Muntele Cârmei, unde se ținea anual sărbătoarea Sfintei
Fecioare îndurerate88. După aceea, nătărăii făceau duș sau cea
mai mare parte dintre ei. Noii nătărăi care nu suportau atingerea
apei se duceau direct la întâlnirea de dimineață. Erau două
întâlniri pe zi, conduse de pacienții care se lăsaseră de droguri de
mai multă vreme. La prima întâlnire, tipul care conducea grupul,
un catolic mai în vârstă, pe nume Carl, îi puse o întrebare. Ea

88
Beata Maria Virgo Perdolens, importantă sărbătoare a creștinilor catolici
care are loc pe 15 septembrie (n. tr.)
încă simțea efectele chloropromazinului, și îi venea greu să mintă.
Singura minciună de care s-a putut ține a fost a numelui și a
genului ei. Astfel că atunci când
Cari o întrebă: „De ce te droghezi?” ea răspunse ce avea în cap,
îi spuse adevărul, pentru că o astfel de întrebare merita cel puțin
un răspuns real. Ea spuse, o, cine știe, sunt atât de multe motive
bune și nimeni nu le pomenește și principalul lucru pe care
nimeni nu-l pomenește este pacea pe care-o aduce drogul, cât de
bine este să fii sclavul cuiva, regularitatea și obiceiul dependenței,
faptul că este un antidot la singurătate și felul în care devine
familia ta, îți oferă o dragoste maternă și te protejează și te păzește
de rele.
— Dar există obiceiuri bune și rele, spuse Carl, încercând să se
păstreze pe domeniul înaltelor valori morale, să-și protejeze poziția
ca arhitect al acelei întruniri. Drogurile sunt un obicei rău, de ce
să le iei?
— Pentru că, spuse Dimple, nu heroina este cea de care
suntem dependenți, ci de drama vieții suntem dependenți, de
haosul ei, aceasta este adevărata dependență și nu vom trece
niciodată peste asta. Și pentru că atunci când ajungi la ea, la viața
la înălțime, adică la viața dependentului, este cea mai bună dintre
puținele opțiuni pe care le avem la dispoziție – astfel că de ce am
alege altceva? Când ridică privirea îl văzu pe Carl holbându-se la
ea cu ochii larg deschiși și, când el îi ceru să continue pe un ton
care sugera animozitate sau cel puțin repulsie, ea spuse că se
simte rău și că nu mai are nimic de adăugat.

— Să-mi spui, zise dealerul către Rumi, cum era tipa,

cântăreața, păsărică sau pizdă?
— O pizdă, răspunse Rumi, sunt toate niște pizde, iar în acel
moment intră în cameră cineva, un bărbat atât de negru, că ar fi
putut fi african, cu o gură roșie, care mirosea a transpirație și a
canalizare și, pentru moment, Rumi se gândi că era dracul în
stare naturală, înnegrit și plin de funingine, sau dracul abia
revenit din flăcările iadului, cu gura lui roșie gata să explodeze de
râs, dar era Shakoor. Împărțea promoțional niște doze dintr-o
marfa nouă. Gratuit, spuse el, cine vrea să încerce primul? Peștele
deschise ochii și spuse: Eu, vreau eu să încerc, apoi și-l prepară
și-și legă un garou la mână înainte ca Rumi să spună ceva.
Proxenetul își înfipse seringa în venele sale distruse, dar nu găsi
niciun firicel de sânge și cu cât săpa mai adânc, cu atât mai
frustrat era. Shakoor îi dădu un flacon lui Rumi, iar acesta risipi
puțin pe suprafața mesei și-l trase pe nas, apoi simți că trupul lui
se înmoaie și inima își rărește bătăile, de fapt simți cum inima sa
se extinde și încremenește în piept și apoi reîncepe să bată. Se
clătină până în baie, trase apă pe nas și scuipă cât de mult praf
putu. Vomă, apoi vomă din nou și picioarele nu i se supuneau și
trecu ceva vreme până când să se simtă suficient de în puteri ca
să se întoarcă în cameră. Shakoor și dealerul de droguri erau în
picioare, stăteau aproape în acel spațiu strâmt, privind cu atenție
la peștele care era inconștient.
— Scoate-l de-aici, spuse Shakoor. Dealerul pescui un pistol de
sub cămașă, un pistol artizanal care aproape sigur și-ar fi greșit
ținta, deși exista posibilitate și să nu o greșească, îl îndreptă către
Rumi și spuse: Hai, față de cur, apucă-l pe bulangiul ăsta și
scoate-l de-aici.
Îl urmă pe Rumi, în timp ce acesta începu să-l tragă pe
proxenet afară, mai întâi de mâini, apoi de picioare, îl scoase din
khana în drum, la lumina zilei.
— Ne mai vedem, pizdă, spuse dealerul care intră din nou în
dugheana lui Shakoor.
Rumi, vomitând sec și fără forță, îl puse pe pește pe drum și
leșină sau adormi. Îl trezi un polițist slăbănog, dintr-o castă
inferioară sau fără castă, probabil un chamar89, care-l trase într-o
dubă și îi spuse că proxenetul este mort și că ar putea fi el însuși
mort. Și polițistul îi mai spuse un lucru pe care-l știa deja: că era
într-o mare belea.
Carl o întrebă dacă nu vrea să participe la o ședință la centru
89
Comunitate impură, considerată acum o castă recunoscută, dar aflată în
afara tradiționalei structuri social-religioase a celor patru caste.
Comunitatea chamar este mai bine reprezentată în special în nordul
Indiei, în Pakistan și în Nepal, (n.tr.)
săptămâna următoare. Putea face ce vrea, să-și aleagă un subiect
ca, de pildă, mândria sau credința sau să discute o carte, cartea
aceea nemaipomenită a lui Anthony D’Mello 90, Rugăciunea
broaștei, de exemplu, sau să organizeze o oră de studiu pe o temă
oarecare. Ea încă tremura din pricina medicamentelor antisevraj,
chlopromazin și avii; se simțea de parcă ar fi năpârlit și-și simțea
carnea jupuită și răzuită. Apoi Carl o întrebă la ce tip de curs ar
participa, ce subiect ar interesa-o, iar răspunsul răsări în mintea
ei aproape imediat ce auzi întrebarea: ar fi vrut să predea istoria,
spuse ea, o istorie a răului după cum o sugerează unii, cunoscuți
sau obscuri, inclusiv poeții, preoții și prostituatele, dar fără a se
limita doar la aceștia. Carl începu să dea din cap înainte ca ea să
termine de vorbit. Nepotrivit, inadecvat și supracompensație fură
câteva dintre cuvintele pe care le folosi și mai rosti și altele care
nu erau însă la fel de interesante. Carl credea că seminarul la
care se gândise ea era mai potrivit pentru o universitate sau
pentru o serie de conferințe estetico-simandicoase. Nu era nimic
dătător de speranțe în ele, deci cum ar fi putut beneficia un grup
de dependenți la recuperare, a căror priză la cumpătare, ca să nu
vorbim despre realitate, era atât de alunecoasă, ca să nu intrăm
în amănunte? Ea fu de acord că nu era nimic întăritor în acest
subiect, sau nimic evident dătător de speranțe, dar ceva beneficii
ar putea trage cei aflați la recuperare, de vreme ce dependența era
unul dintre obiectivele de frontieră către care tânjea răul, iar ea
voia să vorbească despre ideile lui Burroughs, Baudelaire,
Cocteau și de Quincey, pentru a numi doar patru istorici ai răului,
deși ultimul numit era un caz singular. Cine sunt ăștia, întrebă
Carl, poeți și prostituate? Scriitori, spuse Dimple. Carl întrebă
dacă luaseră cu toții droguri. Da, spuse Dimple, au luat, în
special opiu. Bine atunci, sunt dependenți, pur și simplu, niște
nime-n drum care au avut noroc: nu trebuie să aibă încredere în
ei. Și, pe de altă parte, spuse Carl, ăștia nu sunt genul ăla de
90
Iezuit indian și psihoterapeut (1931-1987). Extrem de influent în
creștinismul asiatic cu toate că, postum (1998), Vaticanul, prin Congregatio
pro Doctrina Fidei, a criticat unele enunțuri ale operei sale considerându-le
incompatibile cu credința catolică. (n.tr.)
gânditori pozitivi asupra cărora ne place să ne concentrăm aici, la
centru. Programul ăsta își propune să-i facă pe oameni să renunțe
la heroină, nu să le cânte romanțe la ureche.

Când efectele heroinei începură să treacă, îl tăie diareea.

Closetul era o gaură în podea imposibil de localizat pentru că era
atât de mult rahat împrejur, săptămâni, luni, ani de rahat strâns
acolo. Călcă atent cu pantofii în grămadă, își dădu pantalonii jos
și înălță mormanul, încercând să nu respire pe nas. Apoi se
întoarse la locul lui pe podea, căscă și tremură în sevraj. Erau
trupuri în jurul lui, oameni apărându-și cu mâinile bunurile, dacă
aveau oarece, și se așeză în locul lui, cu ochii și nasul curgându-i,
până când lângă el apăru un irakian înalt cu nas de porc,
materializându-se dintr-un nor de tutun și-l întrebă dacă are bani
și dacă vrea niște heroină. Rumi cumpără trei bobițe și trase în
piept două direct din mână și doar atunci i se opri diareea. Mai
cumpără și niște țigări beedi91 de la irakian și le fumă cu atenție,
câte-o jumătate o dată, iar când termină trase de șnur și despături
frunza de kendu, salvând puținul tutun rămas, în acea noapte,
Rumi zăcu în locul său de dormit, înconjurat de trupurile hoților,
și poponarilor, și asasinilor, și ateilor; se gândi la îndoială. Își
spuse: îndoiala este o altă vorbă pentru ura de sine, pentru că,
dacă te îndoiești de tine și de locul pe care-l ai în lume, deschizi de
bunăvoie ușa eșecului. Locul tău nu este între bărbați. Ești
purtătorul unui virus și ești contagios și trebuie să fii culcat la
pământ, pentru că îndoiala este cel mai periculos răsfăț dintre
toate, mai periculos decât frivolitatea sau lăcomia, pentru că
îndoiala se hrănește cu sine însăși ca tuberculoza sau cancerul și,
spre deosebire de cei care suferă de aceste boli, cel care se
îndoiește nu merită simpatie: îndoiala este o opțiune. Își spuse: nu
pot fi ucis pentru că nu am niciun dubiu și dacă pronunț aceste

91
Țigări tipic indiene, din tutun tăiat, dar neprelucrat învelite cu frunze
ale arborelui kendu și strânse la capăt cu ajutorul unui șnur a cărui
culoare indică tăria țigării. Sunt preferate de aproape jumătate dintre
fumătorii indieni, (n.tr.)
vorbe, ele devin adevărate. Spuse vorbele cu voce tare: Nu pot fi
ucis. Răsuflă adânc și își umplu plămânii cu mirosul clocit al
celulei, cu putorile și vânturile criminalilor din jurul său. Apoi,
țintind cu atenție, scuipă în colțul unde dormeau ucigașii, cel mai
bun loc, sub fereastră. Erau doi dintre aceștia acolo, un bărbat
care-și sugrumase nevasta și doi copii în somn și un altul care-și
înjunghiase un prieten căruia-i datora bani, își înfipsese cuțitul în
el de treizeci și două de ori și-apoi îi aruncase cadavrul într-un
canal de evacuare și va evita (luni mai târziu, multă vreme după
ce cazul dispăruse din paginile presei locale) pedeapsa cu moartea
grație unei chichițe judiciare. Trupurile celor doi nu impresionau,
unul avea burta cât un poloboc și era astmatic, iar celălalt era un
tânăr costeliv cu o halitoză teribilă. Însă erau tratați ca vedetele de
film, nu purtau zeghe de pușcărie și li se permitea să iasă la
plimbare o dată pe zi, când doreau ei. Stropul de flegmă al lui
Rumi ateriză pe piciorul gol al bărbatului care-și strangulase
familia. Acesta deschise ochii și-și frecă piciorul de podea,
curățându-l cu atenție. Apoi se ridică în capul oaselor și privi în
jur până îl zări pe Rumi.
— Știu ce vrei, spuse el.
— Habar n-ai de nimic, replică Rumi. Nimic care să schimbe
ceva pe fața pământului.
— Prietene, zise criminalul, îți spun ceea ce știu și tu să-mi spui
dacă greșesc. Vrei să mă lovești și vrei să fii lovit, vrei să fii bătut
până aproape să crapi? Nu-i așa? Vrei să simți gust de sânge
pentru că ești plictisit și durerea e preferabilă nimicului. Nu am
dreptate? Eu, pe de altă parte, prefer plictiseala pentru că mă
liniștește.
Ce vreau să spun, dacă nu poți dormi, cere-i irakianului niște
Mandrax. Nu o să mă bat cu tine. După ce-și rosti discursul,
criminalul își puse brațul peste ochi și rămase nemișcat.

Era primul ei vis de săptămâni și prima dată când dormea de

când se internase la Safer. Era un vis despre un poster aflat pe
zidul de la Rashid, pus acolo de nici nu-și mai amintea când, un
afiș cu o blondă cu pălărie de soare. În vis ea se ridica de pe
otomana pe care stătea și se ducea la fereastra care dădea către o
pajiște bogată și verde, felul acela de verde care rănește ochii de
cât de strălucitor e. Ea o privea pe fata cea blondă cum își scoase
pălăria mare, imensă și o pune pe pajiște (iar acum visul căpătă o
calitate cinematografică pentru că nu mai privea scena prin
fereastră: marginea deveni un fel de lentile care se focalizau ori se
îndepărtau cu o viteză amețitoare) și atunci văzu că fata nu era
singură, că era, de fapt, înconjurată de o armată de umbre care se
mișcau la marginea peluzei, se mișcau de parcă dreptul lor asupra
pajiștii, asupra verdelui strălucitor, asupra cerului și culorii
albastre, asupra pământului și miilor sale de culori cu neputință
de recunoscut ar fi fost mai veche decât al ei, atât de vechi, că nu
putea fi ignorat decât cu riscul de a se pune în pericol. Fata, care
nu avea mai mult de 13–14 ani, își scoase pălăria și o puse cu
grijă pe pământ. Apoi își ridică rochia sau pelerina, un veșmânt
aproape imaterial de bumbac împodobit cu un desen înflorat și se
ghemui lângă pălărie și o umplu cu sânge sau rahat, cu ceva,
oricum, care era negru și care se închegă pe bordura întoarsă în
sus a pălăriei. Și apoi începură să pâlpâie cuvinte în josul
ecranului ca o subtitrare și umbrele care se îngrămădeau la
marginea ecranului porniră către centru, către fetiță a cărei piele
era albă și roz. Camera se focaliză pe chipul ei, pe buzele ei ca
niște petale care rostiră, foarte clar: „ce?” Dar subtitrarea care
apăru în jocul ferestrei sau a ecranului suna cu totul altfel: „Ai
fost fără nume și păgân. Ți-am creat un spațiu de desfășurare. De
două sute de ani ți-am lăsat loc de desfășurare și cum mă
recompensezi tu?” Apoi sprâncenele fetiței luară forma unui V
invers, iar pe buzele ei se putea citi cuvântul „Nu”. De îndată ce
cuvântul îi părăsi buzele fu cotropită de umbre care atunci când
ieșiră în lumină, se văzu că sunt siluete preoțești tradiționale în
robe albe sau galbene ca șofranul, altele purtau bonete și zdrențe
purpurii. În câteva clipe, una dintre siluetele îmbrăcate cu haine
purpurii își ridică sutana expunându-și pântecul cafeniu uriaș și
penisul negru înconjurat cu floace cărunte. Își băgă mâna în
pălărie și se mânji apoi de îndată și alții începură să facă același
lucru. Camera căzu la pământ de parcă persoana care o ținea
fusese atacată sau se întorsese la acele activități pe care le
avusese înainte să înceapă înregistrarea, iar apoi când camera
începu să transmită din nou în prim-plan apăru un penis care o
penetra pe fetiță foarte încet, apoi două cuvinte începură să
lunece de-a lungul ecranului, cuvinte care erau repetate la fiecare
penetrare, penisul alunecând acum doar pe jumătatea lungimii
sale în micul orificiu al fetiței, și era un prim-plan al chipului ei,
care părea prostit mai degrabă decât îndurerat, și din nou
apărură cuvintele cu ghilimele „tradiție” și „valori” și camera reveni
la preot, a cărui față era lucioasă de scuipat și transpirație, iar
cuvintelor pe care le spunea el nu le trebuia nicio subtitrare
pentru erau sincronizate și perfect audibile: „Aceasta este India”,
și Dimple se trezi cu inima bătându-i atât de repede, că se gândi
că va muri, iar gândul că va muri o făcu să se simtă deodată
confortabil.

Ziua a treia (sau poate că a doua) l-au dus la parter într-o

cameră cu un avocat, un musulman, care i-a spus că s-a aranjat
cu cauțiunea și că ei intenționează să încerce o nouă abordare, îi
vor da de ales între reabilitare și pușcărie.
— Ei bine, ce să zic, domnule avocat, ce târg nemaipomenit îmi
oferi, spuse Rumi, mulțumesc.
Luă o cutie de chibrituri din buzunar, o deschise și scoase la
iveală o jumătate de beedi. O aprinse și trase adânc în piept și
când slobozi fumul, musulmanul se dădu îndărăt pentru că
putoarea era atât de puternică.
— Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc degeaba, spuse Rumi.
Pușcărie sau libertate, asta e o alegere, dezintoxicare sau heroină,
asta e o alegere, dar dezintoxicare sau închisoare? Este parcă aș
alege între moarte și agonie. Nu, rectific, e parcă ai alege între
sifilis sau gonoree.
— Eu știu ce aș alege, spuse musulmanul.
— Și eu știu ce ai alege, spuse Rumi, dar este o alegere greșită.
Vrei să știi de ce? Când m-au adus aici, m-am gândit că totul s-a
sfârșit. M-am gândit că ăsta mi-a fost norocul, că voi fi înjunghiat,
strâns de gât sau alte alea, pentru că sunt hindus. M-am gândit
că închisoarea va fi plină de musulmani și voi fi la baza ierarhiei
penale.
Ei bine, sunt la bază, dar nu pentru că sunt hindus. Poți crede
asta?
Musulmanul nu spuse nimic.
— M-am întrebat cum se face că un dependent de heroină se
află pe cea mai joasă treaptă a scării sociale, mai jos chiar ca ăia
de caută prin gunoaie sau ca un borfaș? Cum se poate asta? Am
întrebat un ucigaș plătit care avea contract să omoare un
producător de film. „Spune-mi, i-am zis eu, vreau să știu. De ce ar
avea încredere un hindus într-un musulman în privința unui
dependent de droguri? Tu ești hindus, tu să-mi spui.” Asasinul m-
a privit de parcă ar fi vrut să-mi ia măsurile pentru un costum
sau un coșciug, apoi mi-a răspuns: „Dependenții vor face orice”.
Iar eu i-am zis: „De ce-i scoți tu moț cocoț în față pe dependenți?
Oricine ar face orice”. Ucigașul a spus: „Dependenții și-i dau în gât
pe ai lor, chestie pe care nici măcar pungașii n-ar face-o”. Ce mi-ai
adus? spuse Rumi după ce tăcu o vreme.
— Noutăți, spuse musulmanul, cele mai bune știri la care poți
spera.
— Vreau să spun, mi-ai adus mâncare și țigări și bani?
— Nu, spuse musulmanul, ți-am adus ceva mai bun, te vom
scoate afară, am pus la punct o înțelegere cu tribunalul.
— Lasă-mi doar niște parale, spuse Rumi, cât ai. Le poți
recupera de la taică-meu.
— Uite, Ramesh, spuse musulmanul, vei ieși din pușcărie, totul
este aranjat, la fel și cu banii, ia-o mai ușurel, nu fi atât de
încordat.
Desigur, nu a mers așa ușor cum spusese că va merge
musulmanul al cărui nume era Majid. A fost nevoie de încă o
săptămână de zeamă de linte și de orez nespălat, încă o
săptămână în care să-și păzească spatele și apoi, o excursie la
tribunal, unde Majid musulmanul i-a acoperit cu vorbe. După
aceea, un polițist l-a îndesat într-un jeep și l-a escortat la un
centru recomandat de judecător, care spunea că e prima instituție
de acest fel în India, unde se desfășura un program susținut de
foști dependenți de droguri, program care presupunea exerciții
fizice și spirituale pentru a ajuta la o recuperare rapidă (expresie
care-l făcu pe Rumi să zâmbească, pentru că suna de parcă
judecătorul ar fi făcut reclamă plătită și pentru că, dacă se știe
ceva cu certitudine, este că nu există recuperare rapidă când e
vorba despre heroină), și că era vorba în principal de sesiuni, în
parte psihoterapie, în parte critică literară, conduse de un fost
călugăr și dependent de heroină pe nume Soporo Onar, care
preluase conducerea centrului cu câteva luni înainte. Judecătorul
spunea că ușile centrului erau zăvorâte doar noaptea și că nu era
imposibil să evadezi de-acolo, dar judecătorul era de părere că ar
fi fost mai înțelept pentru Rumi să respecte cele șase luni ale
sentinței decât să simtă toată viața în ceafă răsuflarea justiției.

Odată cu visele vin și amintirile, sau poate că nu erau chiar

amintiri, ci doar fantasme despre care ea-și imagina că sunt
amintiri. Era de parcă, ridicând norul de heroină și chandu care o
însoțise atât de mulți ani, ar fi pus în libertate și amintirile legate
de copilăria ei, dacă chiar erau amintiri adevărate. A mirat-o că și-
a amintit de altarul improvizat de mama ei pe polița de jos a unui
dulap metalic, un altar de care nu știa nimeni decât ea și mama
ei. Își aminti de gălbenelele puse de mama ei pe altar, de imaginea
înrămată a ochilor lui Buddha din templul Swayambunath 92 și de
pictura unei femei care purta un voal siniliu. Ea știa că femeia
îmbrăcată în albastru era Fecioara Maria și că mama ei adora atât
zei hinduși, cât și pe Dumnezeul creștin. Dar cum e cu putință ca
ea să-și amintească asemenea lucruri de vreme ce fusese
despărțită de părinții ei la șapte ani și la opt locuia deja cu
thailandeza care o botezase Dimple93, nu pentru că ar fi avut

92
Unul dintre cele mai vechi complexe religioase din Nepal (construcția a
început în secolul al V-lea d.H.), situat pe vârful unui deal de lângă valea
Kathmandu. Este cunoscut și ca Templul Maimuței. Stupă budistă a
complexului este decorată cu reprezentări ale ochilor și sprâncenelor lui
Buddha. (n.tr.)
93
Gropițe (în lb. engleză) (n.tr.)
vreuna, ci pentru că o actriță cu numele ăsta, pentru o clipă
fulgerătoare, atrăsese imaginația surescitată a națiunii? Însă își
amintea, și-o amintea cu o claritate de cristal pe mama ei cum o
încredința preotului. Și-și amintea, de asemenea, mutrele făcute
de mama sa când urla fără motiv și o trăgea de păr și bătăile cu
tatăl ei de care nu-și mai amintea defel pentru că murise tânăr și-
și aminti ștreangul din care a fost salvată mama ei, un ștreang
improvizat dintr-o dupatta94 agățată de un piron înfipt în zidul
bucătăriei. Sau cumva mama domnului Lee a fost salvată din
ștreang? Furase cumva amintirea aceasta? Poate că nici nu avea
de fapt amintiri, poate că le fura pe ale altora, pentru că ea nu
avea amintiri proprii.

În prima zi petrecută la centru, Rumi i-a cunoscut doar pe cei

doi pacienți care urmau să-i stea alături în timpul detoxifierii.
Zoroastrianul spuse că-l cheamă Bull și era cel mai tare dintre cei
doi. Numele catolicului era Charlie care pretindea că e electrician
și luptător cu cuțitul. Dormeau cu schimbul ca să-l țină în
permanență sub supraveghere pe Rumi. În a doua noapte
petrecută acolo, când medicamentele pe care i le dădeau nu prea
aveau efect defel, începu să lovească zidul, mai întâi cu pumnul,
apoi cu capul, iar zoroastrianul și catolicul îi mutară patul în
mijlocul camerei și-l legară cu frânghii din nailon și bumbac. El
tot cerea medicamente mai puternice, dar tot ce-i putură da a fost
Diazepam în capsulele alea inutile de 5 mg.
— Proastă sincronizare, nenicule, spuse catolicul. De când a
luat Soporo hățurile, lucrurile s-au schimbat, înainte ți s-ar fi dat
cele mai bune medicamente, numa bune să ai halucinații. Soporo
crede că un ageamiu rece este cel mai bun ageamiu.
— Să i-o trag lui Soporo, spuse Rumi. Zoroastrianul râse și-l
lovi în stomac, iar durerea ușură sevrajul, astfel că Rumi repetă:
să i-o trag lui Soporo.
De astă dată zoroastrianul se mulțumi să râdă.
94
Voal, eșarfa tradițională, element esențial al vestimentației femeilor din
sud-estul Asiei, a cărui istorie poate fi trasată până în perioada civilizației
văii Indusului, în epoca de bronz (n.tr.)
 — Dacă ai avea un brici, ți-ai tăia venele, nu-i așa?
— Să ți-o trag și ție, spuse Rumi și vomită în direcția lui.
Bull făcu o piruetă ferindu-se cu ușurință.
— Cel puțin tu ai atitudinea corectă, zise el.

Se simțea de parcă s-ar fi alăturat unui cult, pentru că tot ce

vorbeau întreaga zi era Soporo, Soporo și iară
Soporo, povești de care nici nu voia să știe, nemite să le audă
iar și iar: cum a dovedit Soporo că tipul care condusese înainte
centrul era multidependent (sex, alcool și heroină), pe care le
folosea chiar sub nasul lor, moțăind în timpul ședințelor de
consiliere și nu se alegea nimeni cu nimic pentru că, la urma
urmei, el conducea sesiunile; cum Soporo a mers după el la o
întrunire NA95 și l-a făcut să admită toate astea; cum, trei luni
după ce a preluat conducerea, a convins administrația să dea mai
mulți bani și să închirieze încă un etaj al bisericii, unde au
construit o sală de gimnastică și câteva de întruniri; cum veneau
tot soiul de indivizi la întâlnirile organizate de el, inclusiv țipi care
nu luaseră droguri niciodată în viața lor și cum, dacă Rumi se
recupera bine, putea participa la discuțiile de miercuri seară, pe
tema „Sfârșitul timpului”.
— Am auzit un zvon, spuse Jean-Luc, un narcoman francez
care trăia în India din anii ’70 evoluând de atunci de la opiu, la
heroină și apoi la Tidigesic, un opiat chimic. Vrei să-ți spun? Se
zvonește că ne va vorbi despre cum heroina distruge ideea de timp
ca imperativ logic sau cronologic și că va vorbi despre albumul lui
Miles Davis, Kind of Blue, despre care spune că este un exemplu
de timp-heroină, nu de timp muzical, și că urmează să
demonstreze asta propunându-ne spre audiție câteva melodii.
— Și unde are loc întrunirea asta? întrebă Rumi.
— Mai jos, în anexa bisericii, spuse Jean-Luc. Avem nevoie de o
sală mai mare ca asta pentru că va veni multă lume, nu știu de

95
Narcotics Anonymous, adică Dependenții de droguri anonimi,
organizație mondială care propune un model de reabilitare în 12 pași
(n.tr.)
ce.
— Cum se ajunge acolo? întrebă Rumi.
— Pe jos, cum altfel?
— Hei, ageamiule, spuse zoroastrianul aflat în partea cealaltă a
sălii, vrei să fii luat în cârcă până acolo? Asta e?
Era pentru prima dată când Rumi lua cina la masă, stând
alături de ceilalți și încercând să mănânce. Mâinile sale tremurau
atât de tare, că nu putea ține un pahar și se simțea slăbit și avea
grețuri; în special vederea mâncării, limba servită la cina de
duminică, îl făcea să se simtă și mai rău. Limba avea forma și
textura aspră a unei limbi omenești, doar că era de vreo patru,
cinci ori mai mare, mai roz și mai groasă, greu de mestecat și
înghițit. Îi privi pe ceilalți cum o hăpăiau și i se păru că ei se
străduiau să-și înghită propriile limbi, să se sinucidă în cel mai
feroce chip și era măturat de un val de greață albă amestecată cu
dezgust. Se gândea: Nu meritați să mâncați, nu cu pofta asta și nu
vă meritați dinții sănătoși și nici excelenta voastră digestie. Nu
meritați să trăiți, se gândi el, atingându-și pe furiș gâtul simțindu-
și pielea arzând de febră. „Mai jos”, adică unde se afla locul de
întrunire, păru de îndată o distanță imposibilă, căci el străbătea
cu greu distanța de la masă la otomană fără ajutor.
Se simți mai bine sau pretinse că se simte mai bine, astfel că
miercuri, când îi văzu că făceau duș și se râdeau, îi imită, iar când
ei își puseră cele mai bune haine, își puse și el singurele haine pe
care le avea, o cămașă ecosez și jeanșii pe care-i spălase de mână
cândva în închisoare și apoi la centru și când o duzină de pacienți
și nepacienți ieșiră, păstoriți de zoroastrian și de catolic, el era
printre aceștia, mergând cu pașii împiedicați ai unui convalescent,
un inadaptat alături de alții ca el, mergând împleticit sau tacticos
printre oamenii normali, în vreme ce Jean-Luc își grebla părul său
blond murdar cu mâinile, iar Walter grăsanul, care își aprindea o
țigară după alta, vorbea de unul singur în oriya 96 și se chiombeau
cu toții la femeile de pe stradă. Se opriră să-și ia ceai și prăjituri,

Limbă indiană de origine indo-ariană vorbită de circa 33 de milioane de

96

oameni, în special în statele din golful Bengal (n.tr.)

apoi făcură altă oprire pentru beedi și țigări, apoi pe drumul
dintre tutungerie și anexa bisericii unde urma să aibă loc
conferința lui Soporo Onar, o distanță de douăzeci de metri, chiar
mai puțin, Rumi făcu pași înapoi și se pierdu în mulțimea
trecătorilor.

Bull nu-și dădu seama că tipul nou-venit dispăruse decât

atunci când se așezară și putu să numere capetele prezente.
Repetă numărătoarea, dar rezultatul fu același, zece nătărăi, unde
era al unsprezecelea? Inspectă congregația, obișnuita adunătură
de depedenți, ratați și boșorogi, mătușici în capoate, enoriași
bolnăvicioși și, pe ultimele rânduri, un grup de flăcăi în haine de
camuflaj și bascheți, părând cu totul și cu totul de pe altă planetă.
El îi spuse lui Charlie:
— L-am pierdut pe ageamiul ăla nou, cum îl chema, Ramesh?
Charlie făcu și el o numărătoare.
— Se va întoarce, spuse el, unde s-ar putea duce?
Bull scutură din cap pentru că încăperea se umplea și nu
puteau vorbi fără să tragă și alții cu urechea. Dar pe rândul din
față se aflau doar inși internați la Safer, cu toții păreau să știe că
nou-venitul făcuse picioare, era pe undeva acum, trăgându-și-o în
venă și, cu toate că nimeni nu spuse nimic, unii priveau către
ieșire dorindu-și să fie și ei în stradă, liberi să facă tot ce le pică
bine, inclusiv să se distrugă, pentru că, nu-i așa?, nu acesta era
înțelesul adevărat al libertății, să alegi, perfecta capacitate a unui
adult de a fi capabil să decidă de unul singur ce e rău și ce e bine
și să aleagă greșit dacă asta își dorea? Bull trecuse prin asta el
însuși atunci când își imagina că renunță la tot, după toate lunile
alea de abstinență neobișnuită, pentru o ultimă escapadă
nebunească și știa că și Charlie trecuse prin așa ceva: un iureș al
sângelui care dădea senzația de fericire. O fi timp pentru o țigară
scurtă? întrebă Jean-Luc, iar Bull ar fi spus, în mod normal, da,
însă aveau pe cap un fugar și cine știe ce mecanisme declanșase
incidentul ăsta în capul franțuzului? Ezită și ezitarea lui fu
suficientă pentru ca Jean-Luc să știe exact ce se petrecea în capul
buldogului. Și chiar atunci părintele Fo își drese vocea.

Se amestecă printre oamenii care se îndreptau către cafeneaua

din colț. Făcea parte dintr-un nou lanț de cafenele cu ferestre
uriașe, cu decorații cărămizii, să-i facă pe clienți să simtă căldura,
să-i amețească, dar care-l umpleau, în schimb, pe el de furie.
Trecu strada la salonul de frumusețe Nikita, Ladies Gents, intră
rapid și închise ușa în spatele lui, zăvorând-o înainte ca fata să
apuce să protesteze. Nu era nimeni altcineva în salon. Trase
perdelele și îi spuse să-și scoată bluza, iar ea nu protestă. Era
tânără, cu pielea smeadă, avea sânii grei pe care și-i scoase cu
mișcări stângace din cupa sutienului. El îi trase jos pantalonii, îi
lăsă să cadă în jurul gleznelor și-i spuse să stea nemișcată și se
uită la reflecția ei din oglindă, să-și atingă sfârcurile și vaginul și
să nu facă nimic altceva. „Nu te mișca, spuse el, nu mișca nimic
decât degetele.” Apoi dădu ocolul prin magherniță, deschizând
sertare și scoțând uleiuri vegetale pentru masaj, și prosoape, și
vopsea de păr, și henna, și ceară de depilat, aruncându-le pe toate
pe podea. Un borcan cu henna se făcu fărâme, dar nu și sticluțele
cu ulei de masaj, iar Rumi își continuă delirul, deschizând și
închizând, aruncând totul grămadă. Simți deodată un miros, o
puternică duhoare corporală amestecată cu inconfundabila
putoare a fricii. Ooo, gândi el, când văzu că ochii fetei se umpleau
cu lacrimi și că, pe fruntea ei, se întuneca o cicatrice de mărimea
unei unghii. Nu era drăguță: cu ochii înlăcrimați era chiar urâtă.
— Spune-mi unde este, spuse el.
Dar fata își rostogoli ochii în cap, iar mâinile îi căzură de-o
parte și de alta a corpului.
— Nu te opri din pipăit, spuse el, și o lovi peste fese cu palma.
Ea era prea speriată să vorbească, dar încerca să-i spună ceva,
rostogolitul ochilor era un mesaj, nu preludiul vreunui leșin. El
privi într-o parte și descoperi un altar. În spatele portretului lui
Ganesh97 și al unui băț de tămâie era o cutia cu trei mii șase sute

97
Cunoscut și cu numele de Ganapati sau Vinayaka, zeitate cu cap de
elefant, al cărei cult este foarte răspândit în India și Nepal. Este patron al
de rupii. Asta e tot?
— Nu mai am nimic altceva, spuse fata în hindi.
— Da prin buzunare ce ai?
Ea își scutură capul. Descoperi o sută nouăzeci de rupii în
buzunarul din spate al șalvarilor și-i transferă de îndată în
portofelul lui.
— Poate că-ți dau un bacșiș de saftea, spuse el, dar mai întâi
vreau un masaj integral. Pune un prosop curat pe banchetă
pentru mine. Ordinul îi limpezi mințile pentru că muta prezența
lui în salon într-un context profesional, el era clientul, iar ea
maseuza. Credea că știe ce se aștepta de la ea, deși faptul că știa
nu-i micșoră defel frica. Ea îi ceru să-și scoată hainele și întoarse
capul când el se dezbrăcă rămânând în chiloți.
— Aapka naam98, sir? întrebă ea.
— Rumi, vreau să spun Ramesh.
— Aap Mohammedan hai99?
— Nu.
— Mă cheamă Zoya.
— Zoya.
— Zoya Shaukat Ali, musulmană.
— Stai puțin, Zoya, te-am întrebat eu cum te cheamă?
— Ji, nahi100.
— Atunci de ce-mi spui? Crezi că-mi pasă? De ce mă întrebi
dacă sunt musulman?
— Aapka naam, sir. Iertare.
— Numele meu este Ramesh. Pricepi?
— Da, domnule.
— Ai ulei de cocos?
— Da, domnule.
— Dă asta jos, și asta, așa și pune ulei. Haide, pune mai mult,
mai mult.
— Da, sir.

artelor, zeu al intelectului, al înțelepciunii și al începuturilor, cel care

înlătură obstacolele, (n.tr.)
98
Cum vă cheamă (în hindi) (n.tr.)
99
Este un nume mahomedan? (în hindi) (n.tr.)
100
Nu, domnule (în hindi) (n.tr.)
 — Miroși urât.
— Da?
— Transpirația ta pute urât, de fapt este oribilă. De ce asta?
— Nu știu, sir.
— Spune-mi de ce.
— Nu.
— Pentru că mănânci prea multă carne.
— Nu, sir, nu mănânc prea multă.
— Nu, nu, sir. Da, sir.
— Da, sir.
— Miroase-mă. Haide. Vezi? Nu miroase rău. De ce? Pentru că
mănânc numai mâncare vegetariană. Hai, folosește ambele mâini.
Nu-mi atinge sfârcurile, spuse Rumi.
— Stânga este pentru strânsul mâinii, dreapta este pentru
mâncare, sir! spuse fata.
— Dreapta, stânga, crezi că ești hindusă? Folosește mâna
cealaltă, folosește ambele mâini.
Se holbă la ea cu neîncredere și, când îi pătrunse fofoloanca cu
degetele, ea behăi be, be, ca o căpriță.

Anexa era o cameră mare cu acoperiș înalt și cu scaune pliante

în locul stranelor. Întâlnirile Narcomanilor Anonimi erau ținute
acolo și la fel cele ale pensionarilor. Era un spațiu vast în care nu
se afla nimic altceva în afara unui covor de un roșu ofilit și o cruce
pe un perete, doar crucea, nimic atârnând de ea. Începutul îl făcu
părintele Fo, omul care-i oferise lui Safer spațiu în biserica sa. Se
vorbise mult prin ziare și la televizor despre munca sa cu
dependenții de droguri și cu bătrânii. În fiecare an, în timpul
târgului101, numele său apărea scris cu litere doar ușor mai mici
decât cele ale titlurilor anunțând festivitățile. În primul rând,
părintele Fo se ridică pentru a cânta Lead, Kindly Light102 cu o
101
India International Trade Fair, Târgul internațional din India, înființat
din 1980, se desfășoară anual între 14 și 27 noiembrie în New Delhi și e
considerat unul dintre cele mai importante evenimente economice și
turistice din subcontinent. (n.tr.)
Imn religios al cărui text este un poem scris de John Henry Newman în 1833 şi pus pe melodia Lux Benigna,
102

compusă în 1865 de John Bacchus Dykes. (n.tr.)

neașteptată voce baritonală. Băieții în haine de camuflaj i se
alăturară pentru a susține armonia. Când imnul se termină,
părintele Fo le mulțumi cântăreților care se întoarseră pe locurile
lor. Apoi spuse:
— Este pentru mine o mare plăcere să vă prezint un tânăr care,
sper eu, ne va mai cinsti cu prezența în multe alte ocazii ca
aceasta.
Soporo nu se grăbi să iasă în față. Își roti privirea de jur
împrejur către audiență, apoi spuse:
— Am o întrebare pentru voi și o confesiune de făcut și, pentru
a încheia, să vă împărtășesc un regret.
Se auziră niște aplauze răzlețe dinspre rândul băieților de la
Safer, dar, după ce Soporo își privi palmele, se opriră.
Continuă spunând că venise la întâlnire schițându-și în minte
structura unui discurs care să se refere la muzică și la timp, însă,
privind în sală, a înțeles că nu era un subiect relevant și că nu ar
fi interesat pe nimeni, oricum nu mai mult de cinci minute și mai
târziu, rememorându-l, tot ce și-ar fi amintit din discurs ar fi fost
un fel de ghiveci prostesc de vorbe. Se opri iar și-și privi palmele
de parcă ar fi uitat ceva.
— Cred că avem lucruri mai importante despre care să vorbim
astăzi, spuse. Și atunci începu să vorbească despre ce înseamnă
libertatea, adică exercitarea liberului-arbitru opusă năravurilor
trupului, cum ar fi fumatul sau injectarea heroinei. La cuvântul
heroină se simți o ușoară schimbare de atmosferă în sală, fiecare
persoană din public trăgând adânc aer în piept sau foindu-se pe
scaun. Vreau să încep cu o întrebare. Este adevărat că a băga
heroină în tine este unul dintre exemplele cele mai convingătoare
de exercitare a liberului-arbitru? Cred că este un bun subiect de
deliberări. Toți dependenții știu cât de multă dependență dă drogul
și cât este de periculos. Supradoză, infecție, crimă, știm la ce risc
ne supunem și totuși alegem să ne băgăm heroină în venă. Aici
Soporo făcu o pauză și se holbă la băieții de la Safer sau la un
punct aflat chiar deasupra lor de parcă ar fi citit de pe un
teleprompter, iar demonstrația alunecă într-o digresiune piezișă.
Aminti un comentator care afirmase că natura de analgezic a
drogului era cea care dădea o dependență atât de mare, că, dacă
oamenii de știință ar izola și ar neutraliza factorul analgezic,
atunci nu ar mai exista nicio teamă că drogul ar putea da
dependență. Dar de ce nu a făcut asta niciun om de știință până
azi, să sintetizeze o versiune a drogului care să producă doar
plăcere, cum ar veni, plăcere fără efecte adverse? Pentru că atunci
savantul ar intra pe domeniul eticii, în domeniul lui Dumnezeu,
ar extirpa răul și ar lăsa doar binele sau, cu alte cuvinte, ar
extermina diavolul și l-ar lăsa doar pe Dumnezeu, și asta e ceva ce
niciun guvern sau instituție religioasă nu ar tolera și cu atât mai
puțin ar răsplăti. Sistemul depinde de ideea consecințelor pe care
le au acțiunile cuiva, iar consecința, după cum știu mulți dintre
noi, este pur și simplu o altă poreclă a diavolului. Dar vreau să
spun două vorbe despre Dumnezeu. Vreau să vă reamintesc șocul
și spaima pe care Dumnezeu le-a resimțit atunci când a înțeles că
nu este singurul zeu al lumii. Cum știm ce știa el? Sunt un zeu
gelos și nu există niciun alt zeu în afară de mine, le-a spus el
îngerilor, dând de înțeles astfel că existau și alți zei, altfel de ce ar
fi fost el gelos? Și, atâta vreme cât există invidie, cum ar putea
exista libertate? Iar dacă Dumnezeu nu este liber, de ce s-ar
aștepta omul să fie? Iertați-mă, spuse Soporo, și se duse încetișor
la scaunul său. Luă o sticlă de apă din rucsac și reveni la locul
inițial, care era o zonă fără scaune din capătul sălii. Nu avea nici
amvon, nici microfon. Își dăți gura cu o înghițitură de apă, o
înghiți cu atenție și apoi puse sticla pe pământ, la picioarele sale.
Spuse că era posibil ca, într-o bună zi, vreun savant să ducă la
bun sfârșit această cercetare, dar până atunci heroina va
continua nesmintit să dea depedență. Apoi adăugă:
— Interesant e că o alegem, în ciuda oricărei evidențe, o alegem
și continuăm s-o alegem. Este acesta exemplul liberului-arbitru în
acțiune? Iată întrebarea mea. Și în al doilea rând: sunt
dependenții liberi? Sunt ei, de fapt, cei mai liberi dintre oameni?

Luă un taxi până în parcul Rajesh Khanna și-l lăsă să aștepte

până când merse în mahalaua tamilă cunoscută ca Murugan
Chawl103 și cumpără un pachețel de cinci grame. Femeia care-i
vânduse gunoiul avea un bebeluș atârnat de-o țâță, iar Rumi se
așeză imediat pe podea și trase la repezeală o linie întinsă pe
încheietura mâinii și apoi își făcu un joint. I se încordară imediat
bucile și se simți mai bine, mai bine decât bine, cel mai bine,
infinit de bine. Femeia îi povestea despre fratele ei care condusese
afacerea cu gunoi a familiei, dar care murise de tuberculoză și
droguri. Doi dintre cumnații ei muriseră din cauza unor boli
misterioase pe care ea o atribuia heroinei cu aditivi, iar soțul ei,
de asemenea dependent, căzuse din tren pe la începutul anului,
lăsând-o cu doi copii etc. etc. Etc. Vaietul aluneca pe creștetul lui
ca ploaia și el se holba la sânii ei, mai bine spus la sânul ei pentru
că doar unul era vizibil, o țâță jalnică suptă de vampirul acela
bebeluș-lipitoare care se îngroșa pe măsură ce-l privea. Nu avea
mai mult de un an, părul lui negru unsuros i se lipise de cap și
avea fața unei scroafe bătrâne, iar viitorul îi era scris pe frunte:
copilărie fără tată; adolescență îngropată în găinării; heroină sau
alcool către sfârșitul adolescenței, apoi și mai multe tâlhării, boală
și sfârșitul obișnuit.
— De ce ai mai făcut un copil? o întrebă el pe femeie. Nu ai
bani, bărbat-tu a fost dependent, iar tu aveai deja o gură de
hrănit, de ce să te mai căptușești cu alta? Fața femeii era
unsuroasă și părul gras îi era strâns cu o cordeluță de cauciuc.
Ea își desprinse copilul de la sân și i-l dădu.
— Ia-l în brațe și vei afla răspunsul, spuse ea.
El văzu un strop de lapte albicios pe sfârcul ei negru. Ea zâmbi
timidă și-și trase bluza acoperindu-se și doar atunci el se uită la
lucrușorul pe care-l ținea în mâini. Când îi întâlni ochii, copilul
începu să plângă. Vru să-i strângă mâna deformată, de pitic,
pentru că reacția aceea era primul semn de inteligență pe care-l
observase de-a lungul acelei zile. Îl ținu departe și-l examină,
culoarea, de neatins, și duhoarea, fetidă, un amestec grețos de

103
Murugan, cunoscut și sub numele de Kartikeya, este zeul războiului,
iar chawl este o clădire de patru, cinci etaje de garsoniere din periferiile
marilor orașe indiene, (n.tr.)
pudră de talc și ulei de cocos Parachute. Ar fi vrut să-l ia cu el,
dar cum? Și cu ce ar fi putut recompensa corect mama pentru
progenitura acea parazitară, câte rupii, o mie, două? Trebuie că o
parte din ceea ce simțea se transmise cumva de la sine mamei
printr-un fel de voodoo aborigen.
— Dă-mi-l, spuse ea. Dă-mi-l, dă-mi-l.
Copilul urla din nou din rărunchi, cu gura căscată și cu ochii
strânși, iar Rumi era tulburat de vacarmul pe care-l putea
produce. Știa că mama nu mai avea mult și începea să strige după
ajutor și apoi, într-o clipă, bărbații membri ai clanului ei criminal
ar fi năvălit pe ușă. Îi dădu copilul înapoi și părăsi camera. Merse
de-a lungul șanțului de scurgere până ajunse în stradă. În fiecare
magherniță pe lângă care trecu era o femeie care gătea, în vreme
ce bărbatul bea niște alcool făcut în casă, iar copiii borau sau se
pișau undeva pe lângă rigolă. Ocoli cu grijă micile grămezi de
excremente apoase și-și imagină o bombă incendiară de mari
proporții care ar fi pus capăt sărăciei și suferinței din Murugan
Chawl, o explozie frumoasă, uriașă care să înghită întreaga
mahala și să-i arunce pe locuitorii ei direct în lumea următoare.
Zâmbind acum, se simți gata să-i reîntâlnească pe labagiii de la
reabilitare, însă mai întâi avea de făcut o ultimă oprire și uitase cu
totul de taximetrist care încă-l aștepta făcând potecă pe lângă
rabla aia de Fiat de căcat.
— Chalo104, îi spuse bărbatului, care urcă în mașină fără să
crâcnească. Îi spuse să meargă în Bandra East, la mahalaua de
lângă gară, atât de săracă, încât nici nu avea nume, de unde luă
un gram de Charlie și se regală cu o linie rapidă – sau trei.

Soporo spuse că are ceva de mărturisit. Făcu vreo câțiva pași în

jurul scenei, neatent, ca un bolnav, apoi luă iar sticla și sorbi cu
grijă o înghițitură. În locul mărturisirii, făcu o glumă. Spuse că
atunci când se uită prin sală la păcătoși și sfinți, la tineri și
bătrâni, știe că în comparație cu grozăvenia altor mărturii, a lui
nici măcar nu era vreuna mai acătării.
— Dar iată-ne aici, oricum, spuse el, pentru că la urma urmei
104
Dă-i drumul, cale-o. (în hindi) (n.tr.)
sunt în locul potrivit pentru a o face. Apoi le spuse că era un om
needucat sau poate că nu needucat, dar, cu siguranță, neșcolit. Pe
când creștea în China avusese posibilitatea să studieze, dar
preferase să pună cârca la muncă și, ulterior, venise în India cu
intenția de a desluși misterul ultimelor zile ale unuia dintre
străbunii săi, un amiral chinez musulman care murise aici. În loc
să soluționeze o problemă, și-a creat alta, a devenit dependent și
s-a pierdut prin Bombay. Dar chiar și în acei ani pierduți, poate
decenii, citise. Ce a citit? Tot ce-i ieșea în cale, citea fără sistem.
Nu avea disciplină și își putea permite să nu aibă, de vreme ce nu-
și propunea să fie vreun savant. Citea pentru că cititul îi dădea o
satisfacție imediată pe care nu o căpăta nicicum altfel și, după
cum se întâmplă cu toți dependenții, satisfacția era cel mai
important lucru. Îi plăceau istoria, călătoriile, antropologia, cărțile
gastronomice (pe care le citea după cum citea și celelalte cărți, de
plăcere); îi plăceau cărțile cu informații specializate. Acum citea
despre un poet din secolul al XIII-lea care inventase o formă
poetică anume, o formă care nu era atât dificilă, cât diabolică,
într-atât că poeții care i-au urmat rareori au încercat să scrie mai
mult de un asemenea poem în întreaga lor viață și aproape
niciunul nu a scris trei sau mai multe, și la fel stăteau lucrurile și
acum, la șapte sute de ani de când fusese inventată. Poemul
constă în cinci stanțe de douăsprezece versuri fiecare și o stanță
finală de cinci versuri, cu o structură a rimei foarte strictă și
extrem de complicată în care rima nu era din finalul unui cuvânt,
ci cuvântul în întregime, în fiecare stanță, cuvintele rimă erau
repetate de un anumit număr de ori conform unei scheme care
varia (deși chiar și variațiunile era stricte) de-a lungul poemului. Și
cu toate că erau 65 de versuri, nu erau decât cinci cuvinte rimă,
imaginați-vă, ceea ce înseamnă că poetul trebuie să fie cât de
inventiv putea fi în cadrul acestei structuri formale stricte. De
exemplu, spuse Saporo, scriind cu degetul pe o tablă imaginară,
iată succesiunea rimelor din prima stanță:
a
b
a
 a
e
a
a
d
d
a
e
e.
În următoarea stanță, rima e trece pe primul loc:
e
a
e
e
b
e
e
c
c
e
d
d.
Iar în a treia stanță, rima d ocupă primul loc și așa mai departe
până la strofa finală, unde fiecare cuvânt apare din nou pentru
ultima oară. Aranjamentul și rearanjamentul cuvintelor rimă
permit ca fiecare să fie egal între egali, fie și numai pentru o
stanță. Este una dintre cele mai năstrușnice forme posibile și, cu
siguranță, este greu să găsești alta mai greu de pus pe hârtie.
Spunând acestea, Soporo se opri și-și ridică mâinile în aer de
parcă ar fi vrut să împace o mulțime furioasă.
— OK, OK, spuse el, mai suportați-mă puțin. Chestiunea este:
de ce a inventat poetul o formă atât de complicată? Nu avea el
altceva mai bun de făcut? O fi fost vreun mocofan care voia să
facă o artă și-așa dificilă mai dificilă? Sau va fi fost el pur și
simplu pervers, ceea ce trebuie că a fost într-o oarecare măsură,
la urma urmei era poet și încă unul bun. Când a fost întrebat,
poetul a spus la început că nu face parte dintre cei care-și explică
de ce-urile. Apoi a spus că a vrut să creeze o formă care să-l
îmbrace în lanțuri, pentru că în închisoarea formei era extaz curat
și libertate să scrie un asemenea poem. Așadar, există libertate și
libertate. Acum, spuse Soporo, iată mărturisirea mea: S-ar putea
să mă reapuc de heroină. Aș putea să o fac diseară, când veți fi
toți plecați acasă și rămân singur în camera mea, citind o carte și
bând ceai sau nici măcar citind, privind pur și simplu pe fereastră
la vânzoleala din stradă și la mașinile care trec încoace și-ncolo.
Nu fumez, nu beau, nu iau droguri și trăiesc singur. Mă uit la
mașinile pline de oameni și mă uit la mâinile mele și mă mir ce să
fac cu ele și este o posibilitate, mereu există această posibilitate să
ies din casă, să iau un taxi și să mă duc într-un loc pe care-l
cunosc. Aș putea face asta, aș putea să n-o fac. Oricum, sunt liber
să aleg pentru că nimeni în lume nu va fi afectat de această
decizie decât eu însumi, și asta, prieteni, este adevărul fericit și
neînfrumusețat al întregii povești.

Soporo spuse că e obosit. I-ar plăcea să vorbească mai mult,

însă obosea repede în acele zile și avea nevoie de odihnă. Spuse că
mai era un ultim lucru pe care dorea să-l facă înainte de a pune
capăt acelei întâlniri. Voia să spună ceva despre uzura planificată.
Primul film englezesc pe care-l văzuse în 1980 sau 1981 la Eros,
care era pe-atunci cel mai mare cinematograf din Bombay, situat
lângă stația Churchgate, după cum știu cu toții, sau, dacă nu, ar
trebui, desigur. Acțiunea filmului se petrecea în Los Angeles într-
un viitor nu prea îndepărtat. După cum își amintea ca prin ceață,
era vorba despre o corporație care crease o trupă specializată de
mașini de luptă, creaturi asemănătoare oamenilor proiectate să se
autodistrugă după un număr prestabilit de ani, pentru că această
corporație, fiind o corporație, era condusă de niște hârțogari
paranoici care nu voiau ca o rasă de ființe superioare să bată
creanga pe suprafața planetei. Apropiindu-se momentul anihilării
lor, mașinile ucigașe care sunt binecuvântate sau blestemate să
aibă emoții umane și furie umană devin tot mai disperate. Ele
decid să-l găsească pe cel care conducea corporația, creatorul lor,
zeul care-i crease ca rod al imaginației sale, în vreme ce, în
realitate, el nu le semăna defel, e lipsit de frumusețe, e un tip
intelectual, distant. Imaginaseră o cale prin care să pătrundă în
fortăreața în care locuia el și să-l convingă să anuleze
condamnarea la moarte încorporată în celulele lor. Era un semn
de nesupunere și spectatorul adâncit în fotoliul său simte ceva din
euforia umanoizilor ajunși în fața zeului lor. Dar nici chiar zeul nu
le poate schimba soarta, care o dată scrisă era ireversibilă. Liderul
rebelilor îl ia cu binișorul pe maestru, apoi îi sfărâmă țeasta, după
cum tind s-o facă fiii cu tații lor. Echipa de mașinării minunate se
stinge membru cu membru până când nu mai rămâne decât șeful
lor, cel mai frumos și periculos dintre ei toți și, când îi vine clipa
să moară, el face un gest neașteptat de milă. El îl lasă pe
detectivul care-l urmărea să trăiască, un detectiv corupt, care-i
omorâse iubita și prietenii, care-l urmărise neîncetat fără milă, i-a
permis ucigașului să trăiască, l-a salvat, de fapt, pentru că în
ultimul moment, văzând că propria viață se apropie de sfârșit, el
cedează sentimentalismului. Și care spectator nu simte ceva din
tulburarea lui?
La aceasta, Soporo făcu o pauză, iar privirea lui hălădui în
jurul sălii și se concentră asupra crucii, de parcă n-ar mai fi văzut
până atunci un asemenea obiect straniu și repetă cuvintele uzură
planificată.
— Mă întreb, spuse Soporo, dacă ați mai auzit sintagma asta
înainte, pentru că am văzut-o recent și nu-mi amintesc unde. Însă
ideea este că acea corporație proiecta produse care să aibă o
scurtă durată de întrebuințare, ca acele computere drăguțe pe
care le-am văzut zilele acestea, cu logouri strălucitoare, fructul
biblic pe jumătate mâncat și așa mai departe, obiecte drăguțe
proiectate să se autodistrugă, astfel că ești nevoit să cumperi altul
în următorii câțiva ani, și altul, și altul, punând în felul acesta
umărul la alimentarea imperiului insectelor, insecte în costum de
insectă, gândind gânduri de insectă cu creierii lor erotizați de
insectă. Da, și în cele din urmă, spuse Soporo, ca să încheie, voia
să sublinieze două lucruri. În primul rând, nimic din ceea ce
spusese atunci nu era original sau nou, erau idei pe care le
culesese din aer, din lucruri pe care oamenii le spuseseră sau nu,
din cioburi culese acum multă vreme sau doar cu un moment
înainte, noțiuni sau emoții împărtășite de alții, recuperate din
mediul social. În al doilea rând, voia să sugereze un antidot la!
Uzură, planificată sau altfel, iar ideea lui era aceea a unui bocet
de grup, a unui gong, care, în China, însemna un ritual
aparținând colectivității sau împărtășit de oameni. Bocetul despre
care vorbea ar fi trebuit să fie unul scurt, și cum ar fi putut fi
altfel de vreme ce nu poate fi în veci suficient de lung pentru a
exprima durerea lumii? El sugeră ca fiecare om să petreacă o
vreme gândindu-se la cei pe care-i pierduseră, băieții și fetele și
bărbații și femeile care fuseseră distruși de heroină și să rostească
numele celor morți, să le spună în gând sau cu voce tare, nu
conta, dar să le spună numele în întregime, pentru că așa trebuia
făcută treaba asta, să spui numele în întregime și să-ți amintești,
ăsta e felul în care-i onorezi pe morți.

A fost o vreme, chiar după ce s-a mutat în cele două cămăruțe

din casa parohială, când mergea la Safer aproape zilnic. Acum
mergea doar de trei ori pe săptămână, pentru întâlniri și
gospodărie, pentru a verifica contabilitatea, a face provizii, a
cumpăra medicamente, haine și lenjerie și pentru a rezolva
problemele care se iveau. Era un fel de om de legătură între
părintele
Fo și responsabilii de zi cu zi, adică Bull. Această stare de fapt îi
lăsa libertatea să facă orice ar fi dorit, ceea ce, până la urmă, nici
nu era mult. Era pe terasă vorbind cu Charlotte despre
bucătăreală, spunându-i și ei aceleași lucruri pe care le spunea de
luni în șir, repetându-le de parcă ea ar fi fost un copil, ceea ce, cu
siguranță, nu era.
— Folosește mai puțin ulei, îi spuse el. Nu prăji excesiv, când
pregătești creveți pune-i la final și închide focul. Fă ce fac chinezii,
încălzește la maximum bucăți nu mai mari de-o mușcătură și,
Charlotte, ai auzit ceva din ce am spus?
Și chiar atunci Bull veni să-l vadă. Făcură o plimbare pe terasă,
în vreme ce Charlotte tocă legumele, marină carnea și spălă
orezul.
Este vorba despre ageamiul ăla nou, spuse Bull. Fugise cu o zi
înainte, o zbughise când mergeau către întrunirea cu Soporo și
acum se întorsese, cerând să fie primit înapoi. Tipul era o nucă
greu de spart, un nenorocit, parte a unui experiment de
reabilitare pus la cale de închisoare, spuse Bull, și ar trebui să
primească o lecție să n-o poată duce. El se gândi că ar trebui să-l
lase să fiarbă în suc propriu, să-l lase să petreacă niște zile pe
stradă și s-ar întoarce alt om. Altminteri, urma să le facă o groază
de probleme, ar fi o problemă mai mare decât merita, Bull putea
simți asta de pe-acum.
Soporo rânji brusc.
— Să presupunem că am spus același lucru despre tine când
te-ai arătat pentru prima dată pe-aici? Îți amintești ce nenorocit
erai și tu?
— Știi doar că nu-i poți salva pe toți, spuse Bull. Unele suflete
sunt dincolo de salvare. Alte suflete sunt dincoace.
Coborâră la etajul trei unde Rumi, stând în așteptare de partea
cealaltă a porții, bloca scările. Moțăia pe trepte. Deschise ochii
când îi auzi pe Soporo și Bull, dar nu se ridică în picioare.
— Te-aș lăsa să intri, începu Soporo, dar mi s-a spus că n-ar fi
o idee prea bună.
Rumi îl privi pe Soporo în ochi și spuse:
— Te rog, lasă-mă să intru. Îți dau cuvântul meu că nu se va
mai repeta.
— Nu te cred, zise Bull.
— Nu tu iei deciziile aici, spuse Rumi.
— Vezi? Se întoarse Bull către Soporo. Înțelegi acum ce voiam
să spun? Tipul este dincolo de reabilitare, ne pierdem timpul.
— Domnule Soporo, vă dau cuvântul meu, domnule. Nu se va
mai întâmpla din nou. Nu te voi mai abandona de astă dată.
Saporo îi spuse lui Bull să deschidă poarta, care nu avea
lacătul pus, iar Rumi intră fără să mai scoată un cuvânt. În acea
zi nu vorbi prea mult: își mâncă mâncarea, își făcu treaba, dormi
bine. De asemenea, în următoarele zile, părea să se fi schimbat,
de parcă s-ar fi împăcat cu o viață cumpătată. Ulterior, după ce
teribilele incidente care au urmat fură analizate și răs-analizate,
pacienții își amintiră cât de diferit părea în acele zile, cât de
interesat era de absolut orice, de modul în care funcționa centrul,
de istoria sa, de povestea personală a lui Saporo. Te inspiră,
spunea el, atât de mult îl inspira, încât dorea să știe tot ce se
putea despre acest om. Și apoi, trei zile mai târziu, o făcu din nou,
dispăru o noapte și o zi, revenind pe când se servea cina.

Bull îl sună pe Soporo în casa parohială și-i spuse că Ramesh

se întorsese și le cerea să-l lase să intre, însă de data aceasta nu-i
mai puteau da drumul. Existau reguli. Unui pușcăriaș nu i se
permitea decât o evadare, două, apoi era trimis pachet înapoi la
Arthur Road sau Yerawada sau Tihar sau la închisoarea de la care
venea, pentru că un lucru era sigur, nu-și avea locul la Safer. De
asemenea, cerea să-l vadă pe Soporo în persoană, de fapt nu
cerea, ordona, de parcă ar fi fost la restaurant și ar fi vrut să i se
plângă directorului. Bull nu-l lăsase să intre, iar el se dusese într-
unul din șantierele abandonate de peste drum, intrase în vreun
canal și chiar în acele clipe probabil că și-o trăgea cu spor în venă.
Bull îi propuse să aștepte până dimineață, apoi să cheme
autoritățile și să le lase pe ele să-l salte pe individ. Vom vedea, îi
replică Soporo, apoi puse receptorul în furcă. Spinarea sa își făcea
de cap, își făcea de cap de zile bune și simțea că se lăsa cu ceva,
cu o răceală probabil, și puse deoparte cartea pe care o răsfoia și
se duse la bucătărie să-și facă o ceașcă de ceai. Puse apa la fiert,
tăie ghimbirul în fâșii lungi și puse o jumătate de lămâie în
storcător. Turnă apa fierbinte într-o cană mare, scufundă și apoi
scoase pe margine un pliculeț cu ceai de Ceylon, adăugă ghimbir
și lămâie și luă cana cu el în living unde puse în ceai o linguriță de
miere dintr-o sticluță pe care o avea pe masă. Se așeză pe scaunul
de la fereastră și se uită după lună peste acoperișuri și, cu toate
că n-o putu zări, îi văzu reflexia în fereastra unei clădiri. Se uită
prin cameră sorbind din ceai. Era mică și nepretențioasă: pe
podea erau teancuri de cărți înșiruite pe lângă ziduri, pentru că
nu se străduise să-și facă niște rafturi, și mai erau vederi lipite pe
oglindă, iar în pahare de sticlă avea niște scindapsus105, multă

105
Denumit și moneyplant sau Pothos auriu în Statele Unite, Epipremnum
lumină (ferestrele apartamentului dădeau către răsărit) și ceva
aer. Era un locșor liniștit, cu vorbele părintelui Fo, „senin și
modest”. Mai sorbi o dată și se strâmbă puțin: pusese prea multă
lămâie. Se gândi: îmi va părea rău că plec de-aici.

Își puse pantofii și luă un băț cu el, pentru că noaptea câinii

erau stăpânii străzilor. Când părăsi biserica, mergând liniștit în
întuneric, se lovi de cineva, care căzu pe drum urlând, ai, ai,
piciorul meu. Cine era? Diavolul, diavolul. Atunci, el o recunoscu
pe Tara sau Sitara, cea care mătura și șmotruia prin biserică și o
ajuta pe Charlotte în bucătărie. Ea spuse, iartă-mă, părinte Onar,
nu am știut că ești tu. Te rog, iartă-mă. Unde te duci la ora asta?
El o ajută să se ridice și o asigură că-i era bine, o rugă iar să nu-i
mai spună părinte, dar îi spusese asta de atât de multe ori
înainte, încât nu se îndoi că ea va uita aceste cuvinte imediat ce le
va auzi. Soporo ieși din curtea bisericii și porni pe drumul mare
către șantierele pustii din Bandra East. După o vreme, zări
conductele canalizării, o duzină d-astea, conducte gigantice
împrăștiindu-se alandala la marginea curții și apoi auzi pe cineva
cântând și se luă după acea voce. Nu putea înțelege decât parte
din cuvinte. Un bărbat cu o casă frumoasă, o soție frumoasă și o
mașină frumoasă se trezește într-o bună zi și-și dă seama că nimic
din avuția lui atât de prețuită nu-i aparține. Cântecul era dezlânat
și fals până când Rumi ajunse la pasajul care părea refrenul
cântecului, ceva despre viața într-un pântec uriaș. Stătea la buza
pipei cu toate flecuștețele necesare risipite în jur, o lumânare, o
cutie cu chibrituri și o brichetă, eprubete cu capace de diferite
culori, juma de duzină de țigări scuturate și folii de argint. Când îl
văzu pe Soporo, se ridică în picioare, deși continuă să cânte încă
un minut. Era înalt și puternic. Soporo se simți ca un pitic în
comparație cu el, un pitic bătrân și becisnic. Rumi spuse:
— Domnule Soporo, domnule, ce frumos din partea
dumneavoastră să-mi cinstiți umila mea vizuină cu ilustra
dumneavoastră prezență! Vă rog, stați undeva dacă găsiți ceva să

aureum este o plantă cățărătoare cu rădăcini aeriene, (n.tr.)

nu fie într-atât de sărăcăcios. O, aproape am uitat, nu sunteți un
neștiutor în ale sărăciei, nu-i așa? Atunci Rumi zâmbi sau încercă
să zâmbească. Știam că veți veni, spuse el. Știu ce vă poate pielea.
— Nu, nu știi, spuse Saporo.
— Am știut de îndată ce v-am zărit, spuse Rumi. Și am știut că
veți veni. Știu chiar și ce veți face în continuare. Mă veți lăsa să mă
întorc la Safer și să stau cât îmi poftește suflețelul. Dacă ți-aș cere
bani, mi-ați da fără crâcneală. Mă veți lăsa, cu alte cuvinte, să fac
tot ce poftesc. Știți de ce?
Soporo găsi un bloc de ciment prin molozul șantierului. Se
așeză și strănută.
— Spune-mi de ce, spuse el.
— Pentru că nu judecați, cum n-ați făcut-o niciodată. Acceptați
totul fără să condamnați. De ce credeți că v-am spus lucrurile
alea? Erați ca un doctor sau un preot, niciodată surprins de ceva,
și cel mai puțin surprins de isprăvile oamenilor. Știam că nu ați
spune niciodată, așa că v-am spus-o eu. Am trecut cu vederea
unele lucruri, desigur. Atunci Rumi îi spuse lui Soporo o parte din
ceea ce omisese. De pildă, spuse el, lăsase deoparte povestea cu
femeia aceea cu mințile brambura care trăia sub podul de la
Grant Road, nebuna aia care avea un copil acoperit de păduchi.
Atât de nepotrivit, spuse el, totul. Vreau să spun, ce poți zice de
un astfel de copil? Ce se poate spune despre mamă? Se prefăcu,
în acest moment, că se gândește. Și cine altcineva? Da, o
cerșetoare din Arab Gully. Voia să moară, m-a implorat s-o omor,
iar eu nu aș fi făcut-o pentru că nu mi-am asumat rolul de călău
al lui Dumnezeu. Și atunci am făcut-o, tocmai de aceea. Era
munca mea în interesul societății. Așadar, întrebarea e: ce se
poate spune mai rău despre mine – că am salvat două, trei
persoane de propria nenorocire? Apropo, aș face asta și pentru
dumneata, dar care ar fi folosul? Dumneata ești deja mort. Se
puse pe jos și în scurtă vreme începu să moțăie atât de profund,
că atinse țărâna cu capul. Saporo se ridică în picioare și se
îndreptă către el. Văzu pulsul puternic bătând în venele din gâtul
lui Rumi. Un corb croncăni undeva, în apropiere; la acea oră a
nopții era un sunet neașteptat. Se simțea miros de fum, frunze
sau gunoi și un avion trecut pe deasupra lor, zburând incredibil
de jos. Soporo se uită la Rumi și se gândi: cât de ușor ar fi.
 CARTEA A PATRA
Unele foloase ale reîncarnării

Capitolul 1
O mare acumulare de mici înfrângeri
Am revenit în oraș în etape. Am zburat în Delhi apoi, câteva zile
mai târziu, am luat un tren către Bombay. Am petrecut cea mai
mare parte a ultimei etape a drumului stând la ușa expresului
Rajdhani și privind peisajele care îmi treceau prin față. Târziu în
noapte, o siluetă își târșâi pașii către mine. Chipul său era umed
de sânge și ciupit de vărsat, iar din gura lui care se tot frământa
nu am auzit niciun cuvânt. Atunci mi-am dat seama că petele nu
erau de sânge, ci de paan, dâre lungi pe bărbie și pe tricou. S-a
șters la gură și a dispărut înapoi în compartiment. Pe culoar s-a
așternut tăcerea, dar numai pentru câteva clipe. Ușa s-a deschis
iar și de astă dată omul a reușit să parcurgă drumul către closet,
unde s-a agățat de barele laterale și s-a aplecat în spațiul strâmt,
înghesuindu-se între oglindă și canalul de colectare pentru a
voma în chiuvetă. Am intrat în compartiment și m-am suit în
cușeta mea. Am visat că l-am întâlnit pe Rumi în barul unui tip
care murise; mi-am imaginat că aud jucătorii de cărți mormăind
ecuații care să le poarte noroc, rugăciuni complexe pentru
câștigarea banilor; mi s-a părut că-l văd pe pictorul Xavier, dând
peste cap pahare cu martini și pierzând bani la masă cu Dimple,
care avea un dinte de aur și un bandaj la ochi și o pipă
atârnându-i printre picioare, și la fiecare întrebare a pictorului ea
dădea același răspuns, că orașul era o uriașă acumulare de mici
înfrângeri, nimic mai mult, și fiecare nou-venit în oraș aducea cu
sine minuscula-i contribuție la această inepuizabilă grămadă.
Eram prea obosit să înțeleg o iotă. Mult mai târziu, când am ieșit
pe culoar, omul cu fața ciupită de vărsat era încă acolo, cu
mâinile încă strânse de marginile chiuvetei și examinându-se în
oglindă. Acum am înțeles ce spunea.
 — Bolnav, spunea el, sunt bolnav. Și așa și era, fără îndoială.

Am visat că lucrurile se petreceau cu douăzeci de ani înainte, în

1984, și că mă aflu în Colaba. Căzuse curentul în oraș și tot
auzeam țipetele copilașilor. Am intrat într-un restaurant pe unde
bântuiau nigerienii din Bombay, iar prietenul meu stătea în
camera din spate dând pe gât țoiuri de vodcă și țapi de bere. Pe
tejgheaua barului ardeau lumânări puse-n rând. Am luat un
scaun și am spus că-mi părea bine că-l văd. Unde fusese vreme de
douăzeci de ani? Rumi a râs din toți rărunchii. Ăsta e trecutul, a
spus el, nu prezentul. Apoi; Am murit. Nu ai auzit? A râs din nou,
ușurel, parcă pentru sine. Îmi pare rău, i-am zis, îmi pare rău că
am uitat. Ce ți s-a întâmplat când ai murit? El și-a scuturat capul
și a zâmbit. Nu înțeleg de ce te obosești, a spus el. Oricum nu poți
să faci nimic în legătură cu asta. Vei continua să te prefaci. Ar
trebui să te întrebi de ce: poate pentru că nu ai imaginație sau
pentru că este singura modalitate să suporți gândul la moarte? Ca
să fiu sincer cu tine, habar n-am de ce o faci, dar o faci, o faceți
cu toții, vă prefaceți că viața voastră este eternă. Ochii lui erau pe
jumătate închiși și fața sa era roșie în lumina lumânărilor. Spuse:
dar nu asta am venit să-ți zic. Am așteptat, dar tot încerca să
capteze atenția barmanului. L-am rugat să-mi spună ce voia să-
mi spună, pentru că am venit de departe pentru asta. El a lovit cu
mâna în tejgheaua barului și a cerut o votcă de la gheață și niște
apă. Când eram hindus din casta superioară, îmi băteam nevasta
o dată sau de două ori pe lună, știai asta? Uneori cu papucul,
alteori cu mâna goală; trebuia s-o învăț inevitabilitatea supunerii.
Știam care mi-e datoria, chiar dacă ea nu știa. Și care era datoria
mea, dificila mea datorie pe care, ca s-o spun de la început, mi-o
înfăptuiam strâmbând din nas, deși nu fără oarece entuziasm?
Să-i învăț pe cei care s-au născut din pântecul îmburicat al
Domnului, din șoldurile și coapsele Domnului, din partea de jos,
din membrele neștiute ale Domnului, din regiunile sale inferioare,
din Africile și Sud-Americile sale, din părțile sale de nenumit
despre care nu s-ar putea face vorbire fără mari riscuri pentru cel
care le rostește. Am încercat să-i învăț pe cei născuți umili că
lumea e mult mai mare, nemăsurat mai mare decât puținul știut
de ei. Am vrut să-i învăț strălucirea și umilința, de asemenea
rezistența. Am încercat să o învăț pe soția mea și pe alte femei,
căzăturile alea care-mi plac, pizdele în care-mi înfig mătărânga
mea pământie, pentru că am vrut să le dau o lecție, dar, de
asemenea, pentru că mi-a plăcut. Știi de ce am venit în spelunca
asta? Ca să-ți spun asta, să-ți spun că mi-am bătut soția cu
papucul și cu mâna goală. Am bătut-o până când a început să-i
placă și ei. M-ai auzit? Și acum, că ți-am spus asta, pot pleca? Eu
i-am spus, stai puțin, de ce-mi spui chestiile astea? Eu nu am
nevastă. Rumi s-a uitat la mine și a râs. Apoi mi-a spus: Nu ai
înțeles nimic. Și-a scos apoi o piatră neagră din cizma sa de
cowboy, o piatră plată care fusese ascuțită până căpătase un cioc
bont. Pathar, a spus el. Dar nu sunt așa sau nu chiar. Apoi a dat
pe gât cinzeaca, și-a terminat berea și a părăsit barul, iar eu am
stat acolo până când m-am trezit într-un tren care traversa
câmpiile indiene.

Târziu în noapte, am ajuns la ușă și am deschis-o cu greu. Mi-

am văzut umbra într-un dreptunghi de lumină care plutea peste
câmpii în acea dimineață. Când trenul s-a oprit la Kurla, eram
franjuri de nesomn. Mi-am încălcat regula și am acceptat primul
taximetrist care mi-a ieșit în cale. Pe autostradă, șoferul a oprit
lăsând motorul să meargă pentru a-și cumpăra niscaiva tutun și
de-ale gurii.
— OK, a spus el, să-mi spuneți pe unde vreți s-o luăm, pe
autostradă sau pe centură? Este decizia dumneavoastră.
Mi-am dat seama că era un fel de a mă testa cât de bine cunosc
orașul. În funcție de ruta aleasă și-ar fi dat seama dacă veneam în
oraș pentru prima dată (și m-ar fi tras în piept cât putea) sau un
cunoscător al Bombay-ului (și m-ar fi tras în piept mai puțin). Era
devreme, dar străzile erau pline de oameni. Trei călugărițe jainiste
traversau podul pe jos, una după alta, cu robe albe și broboade pe
cap. Purtau pe umeri niște toiege de care atârnau legături mici și
albe. Cu ce-și umpluseră oare trăistuțele? Saboții și măștile lor
erau din bumbac alb și gros și nu le apărau defel de poluare care
era cumplită. Dar nu pentru a se apăra de lume își pusese
călugărițele mască; ci pentru a proteja lumea de micile lor
sminteli. Când am ajuns la destinație, prețul de pe aparatul de
taxat era de două ori și jumătate mai mare decât ar fi trebuit să
fie. Cadranul era acoperit cu plastic negru, aproape opac și
imposibil de curățat. Bun venit în Bombay! Mi-am zis și am plătit.

Bănuiesc că era cumva o revenire acasă. Am găsit un loc de

închiriat și m-am mutat câteva săptămâni mai târziu, după ce a
trecut cel mai rău muson, deși continua să plouă zi de zi. Dădeai
colțul și ajungeai la blocul Bandra în care locuisem cu zece ani în
urmă. Nu văzusem apartament mai mic. Avea mașină de spălat,
dar nu și frigider, avea borcane cu mirodenii, dar nu și masă pe
care să mănânc. Cratița era minusculă, nu puteam pune în ea
mai mult de două căni cu apă. Mașina de gătit avea două ochiuri.
Mai era o canapea extensibilă, un raft pentru cărți, un dulap din
oțel, un fotoliu, o chicinetă, o baie, toate îngrămădite într-un
spațiu de nici 30 de metri pătrați. Într-o săptămână m-am
obișnuit cu bârlogul și era ca și cum n-aș fi plecat niciodată.
Orașul se schimbase, dar blocurile-turn tot în mijlocul puzderiei
de maghernițe fuseseră construite. Se făcuseră șosele noi, dar
singurul rezultat era că puteai goni de la un ambuteiaj la altul.
Într-o noapte am luat o ricșă către casă. Stând într-un ambuteiaj
pe Hill Road, am văzut un om croindu-și drum prin trafic. Se țâra
în patru labe, cocoșat peste poate, ca să facă impresie. L-am zărit
într-o intersecție cu baruri, restaurante, pasaje comerciale de-o
parte și de alta și un spital. Era incredibil de aglomerat, un lung
scrâșnet de demaraje și frâne, iar cocoșatul își făcea drum cu
calm, jonglând cu numeroase frânturi de informație: fabricantul
vehiculului, ce pasager căra, ruta de acces dintre scuter și ricșă,
cât loc mai era pe refugiul pentru pietoni. Se țâra la fereastra unei
noi mașini și i-am văzut gura mișcându-se. Apoi și-a întins palma
și la fereastră a apărut mâna unei femei ținând o bancnotă. El a
luat banii și s-a dat gheboșat deoparte, însă, în loc să încerce la
una dintre celelalte mașini, a venit la ricșa mea. Când am scuturat
din cap, omul mi-a surâs.
— Omule, cum a trecut vremea, a spus el în hindi. Îți amintești
de mine de la Rashid?
Mi-am reamintit: era poreclit Spiderman.
— Shankar, te simți bine?
— Foarte bine, boss. M-am însurat, mi-am cumpărat casă.
Părea surprins. Am renunțat la heroină, a adăugat.
Luminile semaforului s-au schimbat, dar omul meu nu a făcut
nicio mișcare să-și pornească ricșa, părea fascinat de Spiderman.
În jurul nostru, întreg cartierul se blocase, mugind de claxoane.
Văzut din ricșă, orașul era un amestec de gaze de eșapament, gros
cât un stat de om. Și toxic. Shankar m-a întrebat dacă mă voi
duce să-l văd pe Rashid. Nu mă gândisem la asta, dar, dintr-
odată, întrebarea, pusă așa spontan, a părut foarte importantă.
— Salută-l din partea mea, a spus Shankar. Nu pot s-o fac
personal. Dacă mă mai duc pe-acolo, s-ar putea să nu mă mai
întorc. Știi cum e.
 Capitolul 2
Cetățeanul
Șoferul asculta la radio cu volumul dat la maximum un meci de
crichet, India – Pakistan. Pe drumul către locanta lui Rashid, preț
de o oră și jumătate blocat în traficul de la prânz, am tot ascultat
angoasele frățești hindu-musulmane reciclate sub forma unor
comentarii experte. Am coborât la intersecția dintre strada
Shuklaji și Arab Gully și am evaluat o secundă schimbările.
Răsăriseră noi blocuri de sticlă și oțel. Strada în sine era la fel de
îngustă și spartă ca întotdeauna, dar avea un Medonald’s la colț și
magazine noi și mi-am dat seama că e o chestiune de timp până
va dispărea și restul cartierului. M-am învârtit năuc câteva
minute prin zonă. Apoi am înțeles că mă aflam chiar în față. Nu
observasem casa pentru că poarta de la intrare dispăruse și
trebuia să dai colțul ca să intri. Vechea khana devenise un spațiu
de birouri. Spațiul era împărțit cu ziduri de placaj și birouri, iar pe
tavan erau tuburi de neon. Tineri și tinere stăteau la calculatoare,
cu căștile la urechi vorbind în microfoane. Televizorul din colț era
pe un canal de știri și un băiat îmbrăcat cu o uniformă albastră se
învârtea printre birouri cu un ceainic. Baia cu butoaiele sale de
tablă și cu șanțul de scurgere era acum o chicinetă cu două
chiuvete și un frigider miniatural. Într-un cubicul aflat în locul
fostului balcon stătea un bărbat. Ocupa singurul spațiu privat din
cameră. Avea biroul dotat cu computer, printer și avizier. Și-a
închis monitorul calculatorului și se ridică.
— Cine sunteți dumneavoastră?
— Îl caut pe Rashid, cândva era proprietarul acestui loc. Știți
unde l-aș putea găsi?
— Nu aici. Puteți scrie numărul de telefon pe carnețelul acela de
acolo și-i voi spune să vă caute.
Ni s-a alăturat un mic grup de angajați.
— Uite, i-ai putea spune că un vechi prieten e aici și vrea să-l
vadă? Nu-i voi răpi mult timp.
 — Trebuie să-mi spui cum te cheamă, să-mi dai ceva informații,
bătrâne prieten, altfel nu va dori să te vadă.
— Spune-i că veneam deseori pe-aici pe vremuri și că am bătut
un drum lung să-l salut.
Am zărit ceva tresărind, ceva involuntar declanșat de vreo vorbă
spusă sau de felul cum vorbeam. A făcut semn către un scaun,
însă eu am rămas unde eram. Ceilalți au plecat la treburile lor, iar
eu și Jamal am rămas privindu-ne în ochi, ca niște cowboy din
westernurile-spaghetti. El a tras primul.
— Da, eu sunt Jamal, a spus el, iar mâna lui era moale, inertă.
L-am întrebat dacă tatăl său locuia încă la etaj.
— Tatăl meu, a spus el, nu se mai ocupă cu drogurile, încă mai
vrei să-l vezi?

Funcționarii lui făceau mai multe lucruri deodată și aveau

accentul plin de noile inflexiuni popularizate de televiziunea prin
cablu și recunoscute în întreaga lume, adunate de prin America
via Friends și Seinfeld. Două femei stăteau la birouri alăturate și
discutau despre o clientă.
— Avea un nume al dracului de lung, patru silabe, spunea una.
— Cum, spuse cealaltă, ca Gonsalves?
— Nu, spuse prima, patru si-la-be, cum ar fi O-Dohher-tee, și-i
zic, taie din el, gagico.
A doua femeie spuse:
— Zi-i Doh.
Au râs amândouă și m-au privit, apoi s-au oprit din râs. M-am
zărit o clipă într-o oglindă agățată de-un zid. Aveam o geantă roșie
de piele cu schimburi. Aveam cheile unei camere închiriate în
suburbii. Aveam un carnețel și un telefon celular și bani și niciun
motiv să fiu acolo. Când s-a întors Jamal, își schimbase bluza lui
albă de birou cu o kurta și o bonetă. Avea în picioare jutis106 cum
nu mai văzusem în Bombay, din piele întunecată de cămilă cu
broderii ample și vârful încovoiat într-un arc uriaș.
— Tatăl meu este ocupat, a spus el, nu vrea să vadă pe nimeni.
— Va dori să mă vadă. Am fost prietenul lui.

Un fel de cipici confecționați de obicei din piele și bogat ornamentați,

106

specifici nordului Indiei și zonelor învecinate (n.tr.)

 — Ești un client. A avut mulți clienți și cu toții au crezut că sunt
prietenii lui. Așa era afacerea și el nu s-a priceput la ea.
— Jamal, nu-ți place chestia asta, știu, dar tatăl tău e prietenul
meu. Pot să-l văd?
— Așază-te și servește un ceai. Hai să discutăm puțin și mai
vedem noi.

— Ești Dom Ullis, spuse el. Obișnuiam să-ți spunem Doom sau
Dum, de la „Dum Maro Dum”, și fredonă versul. Uneori te
numeam Ullis îndrăcitul din cauza lucrurilor nebunești pe care le
spuneai. Sunt mai bătrân acum. Cei de vârsta mea nu mai iau cu
ușurință cultura noastră. Nu suntem la fel de toleranți ca părinții
noștri, însă-ți amintești? Spuneai că religia nu este importantă.
M-a uimit că-și amintea o conversație care avusese loc cu atâția
ani în urmă, își amintea de ea cu atâta claritate, de parcă abia se
petrecuse. Rememora fără greș cuvintele pe care eu și Rashid le
schimbaserăm și le uitaserăm. Era de parcă le-ar mai auzi
răsunându-i în cap.
— Știi ce mi-a spus tatăl meu pe când eram copil? M-a întrebat.
Mi-a spus că suntem urmașii mogulilor. Nu trebuie să uit asta
vreodată și trebuie să fiu mândru. Am citit câte ceva: am studiat
ce au adus mogulii în India, invențiile lor, gheața, apa curentă și
grădinile concepute să mângâie ochii și spiritul. Dar ce-și
amintesc indienii? Numai piramida de cranii. Ei spun, vezi ce
însetați de sânge au fost musulmanii? Încă de pe-atunci le plăcea
să ucidă.
I-am spus lui Jamal că era o deosebire între el și moguli, pentru
că mogulii iubeau viața, și poezia, și frumusețea.
— Ce altceva mai iubești tu în afară de moarte? I-am spus eu.
Din cine știe ce motiv, cuvintele mele i-au făcut plăcere. Ne-am
mutat la biroul lui, unde s-a așezat în fotoliu și a privit cu atenție
la calculator. Camera era extrem de umedă. Stăteam pe scaunul
vizitatorului și-mi ștergeam gâtul cu palmele.
— Ai văzut ce se întâmplă în Afganistan?
— Cine nu vede? E subiect de știri la orice oră.
— Dar vezi oare? Și în Irak? Au ocupat vechiul Babilon și-l
fortifică, l-au transformat într-o zonă restricționată și toată ziua
bună ziua sapă și tot sapă. Descoperă obiecte care aparțin istoriei
și apoi le distrug sau le fură.
— Da.
— Gândește-te dacă ar face cineva asta în Washington, DC sau
în Chicago sau New York, dacă ar incendia bibliotecile, ar fura
obiecte antice, ar bombarda orașe și localități. Ce s-ar întâmpla?
— Nu am ști niciodată cum se termină asta.
— În doi ani vor fi douăzeci de cărți și filme despre incidentele
astea, asta s-ar întâmpla.

Rămase tăcut pentru o vreme. Pe o poliță lângă calculator era o

fotografie a lui Jamal și o tânără femeie cu burkha.
— Farheen, logodnica mea, a spus el, când m-a văzut uitându-
mă la fotografie. Căsătorie din dragoste. Este mai în vârstă decât
mine cu doi ani. Apoi a spus: stai puțin, și a urlat la un bărbat din
partea cealaltă a camerei care juca bridge pe computer.
Omul a lăsat jocul de izbeliște și a venit la noi.
— Acesta este Kumar, brahman hindus. Mulți dintre prietenii
mei sunt brahmani. Kumar nu s-a atins de carne toată viața lui.
— O, nu vorbi de carne, a zis Kumar. Am spus mereu că
animalele au mai multe drepturi să existe pe această planetă
decât noi.
Jamal i-a cerut lui Kumar să comande mai mult ceai pentru noi
și l-a lăsat să plece. Acum, că se mândrise cu prietena lui, cu
amicul său brahman, cu urbanitatea sa, se putea întoarce la
subiect.
— Oricine poate deveni un atacator sinucigaș cu bombe, dacă e
întărâtat suficient. Unii dintre prietenii mei radicali spun că ar
putea s-o ia cu ușurință pe panta asta. Noi, vreau să spun, ei, a
făcut o pauză și a zâmbit, ca să mă facă să înțeleg că glumea, ei ar
face-o dacă nu ar mai avea altă opțiune. Știi ce spun ăștia? Ai
mereu ceva la care să tânjești dacă devii un CP. A surâs din nou și
a adăugat: Cetățean al paradisului.
— Care sunt atracțiile paradisului pentru un bărbat ca tine? Nu
ești lipsit de putere și nici furios.
 — Am fost la un colegiu creștin, a spus el, și prietenii mei sunt
hinduși, dar eu sunt musulman din cap până-n picioare. Tatăl
meu a vrut să urmez școli bune. Mi-a ales cel mai bun colegiu pe
care și-l putea permite, nu i-a păsat al cărei comunități era. Eram
unul dintre cei doar patru musulmani de-acolo. Profesorii erau
hinduși și catolici. Într-o zi, profesorul de matematică m-a găsit
citind o revistă în timpul orei. M-a pălmuit de față cu toată clasa.
Spunea: „Cine vă credeți, oameni buni? De ce sunteți în India? Ar
trebui să vă ocupați de jihad, în Afganistan”. Apoi, în timpul
revoltelor, o gașcă m-a dat jos de pe bicicletă. Nu purtam bonetă
sau kurta. Vorbeam în marathi, cu toate acestea nu m-au lăsat să
plec. Eram foarte tânăr. Am cedat. Am văzut-o pe femeia hijra,
kaamvali107 a lui taică-miu. Purta o rochie ca a creștinelor. Am
arătat spre ea și le-am spus că e mama mea.
— Dimple, am spus eu.
— Cum crezi că m-au făcut să mă simt toate astea? A
continuat. Puternic? Tatăl meu ne obliga să citim cartea sfântă în
fiecare noapte. Știai că făcea asta? În fiecare noapte: una sau
două sure. Venea drogat acasă, înnebunit, și mă punea să citesc
câteva versete în vreme ce i se închideau ochii și-i curgea
scuipatul din gură. Jamal s-a oprit de parcă ar fi rămas în pană
de cuvinte. Pentru o vreme s-a așternut tăcerea. Apoi s-a uitat la
ceas și s-a ridicat. Tatăl meu era dependent. Era dependent de
orice. Acum a devenit el însuși. Urcă. Stă la primul etaj.

Pereții erau proaspăt vopsiți bej, dar lemnul scării și al

balustradei era uzat. Am urcat, trecând pe lângă o ușă zăvorâtă
aflată pe odihna scării dintre etaje. Ușa de la primul etaj era
deschisă și un bec ardea pe hol, altminteri restul casei era
cufundat în întuneric. Rashid stătea pe scaun în fața ferestrei
deschise, iar singurele zgomote din cameră veneau de jos, din
curte, unde se jucau copiii. Vocile lor se loveau de zidul casei
stârnind ecoul, voci pătrunzătoare, răsunând de furie. Se holba pe
fereastră, dar nu dădea semne că vede sau aude ceva. Avea pe

107
Menajeră (în hindu) (n.tr.)
cap o bonetă croșetată și prefira mătăniile de rugăciune pe care le
avea în mână. Am fost surprins de cât era de slab, de expresia
inaccesibilă a chipului său și de hainele pe care le purta, un
tricou albastru și pantaloni negri noi, Rashid, care preferase
mereu albul.
— Rashidbhai? Am spus eu.
El a clipit și a privit sălbatic în jur. M-am prezentat. I-am spus
că fusesem plecat mulți ani și că mă întorsesem recent. I-am spus
că era o plăcere să-l văd. M-am prezentat din nou și rigiditatea lui
a dispărut.
— Toate astea s-au petrecut acum mult timp.
Renunțase la droguri și slăbise. Schimbându-și viața, a pierdut
mai mult din greutate. Nu recunoșteam nimic din omul care
fusese. Barba îi era albă. Avea obrajii supți și brațele osoase.
Slăbise, iar charisma lui dispăruse.
— Cum îți mai e?
El dădea din cap aprobator. Apoi, răzgândindu-se, a scuturat
din cap ca să-mi dea de înțeles că nu-i e bine sau că nu prea știa
cum îi e sau în semn că nu-i pasă. În cameră a intrat o fată
aducându-i ceaiul.
— Mă gândesc deseori la zilele acelea, când khana dumitale era
cea mai bună din oraș. Unii spun că din toată țara.
— Inutil. A fost greșeala mea, afacerea aia tâmpită.
— Nu a fost o greșeală așa mare. Măcar ești încă aici.
— Nu sunt aici.
— Dimple? Am întrebat.
— A murit.
— Bengali?
— Mort.
— Rumi?
— Mort.
— Și dumneata? L-am întrebat. În viață?
Era deja vlăguit de discuție. A clipit către mine, privindu-mă în
ochi. Apoi și-a scuturat obrajii acoperiți de barbă albă.
— Tot mai rău cu fiecare zi. Și în viață.
Fata a revenit cu o farfurie albă cu struguri, spălați și fără
coajă.
 — Prea mult, i-a spus el. Dar și-a întins degetele bătrâne și roz
și a luat câteva boabe, apoi a împins farfuria către mine. Am luat
și eu câteva. În cameră domnea tăcerea.
— Ce s-a întâmplat cu Dimple? l-am întrebat.
Fata voia să-i dea mai mulți struguri.
— Nu, nu, nu, a spus el.

Zăvorî biroul. Își luă telefonul, cheile și plecă. Tatăl său stătea
în camera lui, cu ventilatorul oprit și cu fereastra deschisă,
nefăcând, după cât putu Jamal să vadă, absolut nimic. Stătea
toată ziua în aceeași poziție, holbându-se afară, pe fereastră.
Uneori Jamal îl auzea vorbind de unul singur, foarte încet, de
parcă se ferea să-l audă cineva. Părăsea camera rar, uneori
pentru o plimbare, alteori la apartamentul de pe odihna scărilor,
unde locuise cândva kaamvali. Jamal nu-și putea imagina ce
făcea în apartament. Camerele erau pline de gunoaie și mucegai și
lucruri numai bune de aruncat la gunoi. Merse în camera lui și se
spălă la chiuvetă pe față și pe gât. Luă un prosop și se gândi la
Farheen, la burtica ei grăsuță care nu înceta să-l excite. Purta
modele de burkha pe care și le desena singură, modele croite ca
niște halate de laborator, strânse în jurul șoldurilor și pântecului.
Îi amintea de acea kaamvali a tatălui său. O dată, într-o pensiune
din Lonavla, el ejaculase de atâtea ori, încât începuse să numere
orgasmele.
— Numărul șapte, ce zici de chestia asta?
— Aș vrea să te gândești să-mi oferi și mie ceva plăcere, îi
replică Farheen. Uneori, îmi doresc ca tu să fi fost ceva mai în
vârstă sau să te comporți mai matur.
El nu spuse nimic la acestea, pentru că avea vârsta pe care o
avea, era mai tânăr ca ea cu doi ani și nu putea face nimic să
schimbe asta. Când se gândea la asta, la felul lipsit de pasiune cu
care-l evalua în timp ce și-o trăgeau, la modul în care-l săruta, la
faptul că nimic din ce făcuse el n-o surprindea, de parcă și-ar fi
tras-o de multe ori cu mulți bărbați și la faptul că nu vorbea defel
despre căsătorie, deși era o fată bătrână la cei douăzeci și cinci de
ani ai ei, deja mai bătrână decât vârsta pe care-o avuseseră
surorile sale când se măritaseră, iar când aduse vorba, tot ce
spunea ea era că el nu e pregătit – toate acestea îl înnebuneau, îl
făceau să-și dorească să fie a lui. Își trecu degetele prin păr,
verifică să vadă dacă e bărbierit bine, apoi închise luminile și ieși.

Rashid era în camera lui și se gândea la indiferență. El și fiul

său rareori vorbeau, deoarece conversația era arma lui Jamal, o
modalitate de a-l contrazice pe tatăl său. Spunea tot ce-i trecea
prin cap sau, mai degrabă, lucruri care nu-i trecuseră niciodată
prin cap până atunci, întorsături ciudate de frază fără nicio
legătură cu realitatea. Ultima dată când stătuseră de vorbă,
Rashid se plânsese de finanțele gospodăriei. Spusese că Jamal nu
pusese suficient deoparte pentru situații neprevăzute din viitor.
Jamal replicase: „Cine dă o ceapă degerată pe asta? Spune
viitorului să se ducă să și-o tragă singur”. În acel moment,
conversația se încheie, iar Rashid se întoarse în apartamentul
său, își luă mătăniile, se așeză în fotoliu și se întrebă dacă nu
cumva unele tipuri de comunicare nu s-ar putea realiza mai bine
fără cuvinte. Comunicarea între animale, bunăoară, era lipsită de
cuvinte și foarte eficientă. Poate comunicarea între tată și fiu ar
trebui să fie la fel, mai mult tăcută. Se gândi la bizarele mesaje
text de un cuvânt pe care le schimba Jamal cu amicii săi, „gr8”,
„rotfimfao”, „ftds”. Era ca și cum nu le-ar fi păsat dacă erau
înțeleși sau ca și cum le făcea plăcere să nu fie înțeleși sau
hotărâseră că avantajele obscurității cântăreau mai greu decât
cele ale clarității. Distilaseră comunicarea până la esență:
exclamații guturale, înțelegere parțială, indiferență. Nu le păsa de
cuvinte și de ce însemnau cuvintele. Tradiția nu-i mișca. Se gândi
la adolescentele îmbrăcate în burkha pe care le vedea pe străzi,
fumând fără să se sinchisească în drum spre școală. Oarecum
imaginea îl șoca de fiecare dată. Acum era timpul să învețe ceva de
la tineri, în cazul acesta, utilitatea indiferenței. Sau era timpul s-o
reînvețe, pentru că era o lecție pe care o știuse cândva. Se întoarse
la rugăciunile lui, degetul mare și indexul începând să numere.
Din curtea de dedesubt auzi sunete de copii. Erau sunetele pe
care le auzea în majoritatea zilelor, țipetele și plânsetele țâncilor, o
armată mare, și în acele momente avea impresia că orașul era o
pușcărie pentru copiii neglijați, băieți sălbatici și fete care se
creșteau singuri, cerșind, furând, vânzând, drogându-se, iar fiul
său era printre ei, și nu era nimic ce ar putea să facă el, pentru
că, la urma urmei, acesta era Bombay-ul și cum altfel ar putea să
fie?

Era sâmbătă noaptea și în fața ușii se adunase o grămadă de

lume. Clubul era doar pentru cupluri, așa că o luase pe Farheen și
se duseseră cu mașina în Juhu, o oră în trafic și încă o vreme
așteptând la intrare. După douăzeci de minute formă numărul
care i se dăduse și-i spuse femeii care-i răspunse că era acolo,
aștepta afară și că nu-l deranja să plece dacă erau aglomerați, dar
că nu avea de gând să mai aștepte. Femeia coborî personal, se
prezentă ca fiind Natasha și îi conduse la etaj. Urcară cu un
ascensor de sticlă, montat pe o parte a clădirii. Avea un accent
cum el nu mai auzise până atunci, poate sud-american, și tot
drumul până sus ea vorbi la telefonul mobil, ținând un alt telefon
în mâna liberă. „O să încerc, spunea ea. Vă promit. O să încerc.”
Tot drumul, cale de trei etaje, repetă promisiunea. De îndată ce
ajunseră, Natasha dispăru. Jamal și Farheen se uitară în jur,
căutând o masă, dar nu era niciuna nici în sală, nici la bar, iar
aglomerația era mai mare decât în stația de metrou Grant Road la
oră de vârf.
— E iadul? șopti Farheen împinsă în el de mulțime.
— Nu, spuse Jamal, e cocaina.
Ceea ce, cu siguranță, era – o fantezie cu cocaină dirijată de un
producător de extravaganțe de la Bollywood, pentru că fiecare
suprafață, oriunde se uita el, era strălucitoare, tejghelele de bar,
măsuțele joase, fotoliile și taburetele: aluminiu sau metal sau
plastic alb. Tavanul avea sute de lămpi cilindrice care schimbau
întruna culoarea luminii. Chiar și rezervoarele de apă din toalete
aveau borduri pe margini, ca să-ți păstreze drogurile în siguranță.
Vedea pe chipuri și simțea în aer cocaina și MDMA și Ecstasy,
drogurile noi pentru Bombay-ul nou.
Rusul cu care trebuia să se întâlnească ședea singur într-o
zonă din apropiere de toalete, o zonă pentru bărbați și femei care-
și așteptau partenerii. Și ce făceau partenerii lor? Femeile numai
piele și os și bărbații musculoși pe care-i vedea în jur arătau ca și
cum nu aveau vreme de pierdut cu lucruri ordinare, precum
urinatul și defecatul. Stăteau la toaletă și se întorceau cu
zâmbetul înghețat pe buze și trăgându-și nasul. Zâmbetul de pe
propriul chip era destul de sincer. Știa la ce se uita, o mare
oportunitate formată din mai multe oportunități mai mici. Se
strădui să nu lase entuziasmul să i se citească pe față în timp ce
negocie cu rusul, un bărbat mare, îmbrăcat în pardesiu, care nu
zâmbea niciodată. Încheiară afacerea chiar la masa de acolo,
Jamal îi dădu cocaina, iar rusul, banii. Apoi bărbatul spuse că
vrea s-o încerce. Voia și Jamal puțină? Jamal răspunse că nu voia
cocaină, pentru că îl agită și, dacă vrea să fie agitat, preferă
cafeaua, care era mai ieftină și mai sigură. Rusul se uită surprins
la el și-i zise lui Jamal că probabil avea dreptate, dar ar fi mai
bine să păstreze pentru el astfel de păreri, pentru că nu voia ca
astfel de vorbe să ajungă la urechile clienților săi.
— Ești rus? îl întrebă Farheen pe bărbat.
— Da, rus, replică el.
— N-am mai întâlnit un rus până acum, îi spuse Farheen.
— Mă cheamă Boris, spuse omul, ca pe Boris Elțân, doar că nu
beau la fel demult.
Farheen spuse că nu știa cine era Boris Elțân.
— Gând eram mic, mă uitam la filme indiene, Awaara, Mera
JVaam Joker. Îmi place Raj Kapoor, spuse Boris.
Farheen nu știa cine era Raj Kapoor, și îi spuse asta.
Jamal zâmbi și spuse:
— Nu a auzit de filmele astea, e prea tânără.
Rusul nu zâmbi.
— Tânără sau bătrână, ar trebui să știi cine e Raj Kapoor. Este
un mare artist indian.
— Avem și actori mari, ai auzit de Dilip Kumar? Mare, mare,
mai bun decât Raj Kapoor. Știi care e numele adevărat al lui Dilip
Kumar? Ghicește.
Rusul se ridică și-și luă țigările, telefonul și bricheta grea din
argint. Ezită un minut înainte de a pleca de la masă.
— Yusuf! strigă Jamal, în timp ce bărbatul își croia drum prin
mulțime. Yusuf Khan!

Farheen purta blugi, pentru că așa-i ceruse el, și pantofii aveau

tocuri atât de mari, că era aproape la fel de înaltă ca Jamal. Li
spuse că vrea să bea ceva, pentru că asta fac oamenii când merg
într-un club, nu-i așa? Vorbea de parcă s-ar fi așteptat să fie
contrazisă.
Adu-mi unul drăguț, zise ea arătând cu degetul spre o femeie
neagră, îmbrăcată în rochie, care ținea în mână un cocktail roz
într-un pahar cu picior înalt.
Când se întoarse cu băutura lui Farheen, ea luă o înghițitură și-
i zâmbi în semn de mulțumire. Se uită la luminile din tavan, care
se făcură albastre din aurii și privi mulțimea din jurul lor, oameni
care dansau sau treceau pe lângă ei. Îl întrebă dacă nu-i pare rău
că le dă droguri unor oameni care nu au învățat niciodată să
spună nu, care plăteau pentru propria distrugere. Jamal o țintui
cu privirea.
— Privește în jur, spuse el, aceștia sunt clienții mei. Vezi vreun
musulman?
— De unde știi că nu e niciunul aici? Uită-te la noi, nu arătăm
ca niște musulmani, dar suntem, zise ea.
Asta nu era perfect adevărat. Jamal începuse să-și lase barbă,
deși continua să-și radă obrajii și mustața. Și, deși ea nu purta
burkha, era acoperită, era decentă, ceea ce era mai mult decât se
putea spune despre femeile din jur, femei de toate vârstele și
culorile, care veneau singure și dansau singure. Dansau și se
priveau în oglindă. Bărbații le cumpărau băutură și glumeau cu
ele. Vorbeau foarte puțină hindi și ceva engleză, dar erau fluente
în alte limbi neidentificabile.

Lui nu-i plăcea să danseze: îl făcea să se simtă caraghios.

— Hai, soldatule, spuse Farheen. Îți arăt eu.
Dacă el ar fi refuzat, ea ar fi dansat singură. Așa că las-o să-l
conducă pe ring. Dansul era frenetic și frumos, oameni de toate
rasele și din toate clasele sociale, toți se mișcau în ritm. Unii se
legănau de parcă erau prea înalți ca să stea în picioare, alții abia
dacă se mișcau sau își mișcau doar șoldurile. Lumina metalică se
pogora în valuri peste ei. Era ca și cum s-ar fi aflat pe o scenă la
care nu se uita nimeni. Simți sânii unei femei atingându-i spatele
și alte trupuri frecându-se de șoldurile și coapsele lui. Apoi
Farheen îl sărută. Își vârî limba în gura lui. Buzele îi erau reci și
umede de la cocktail. Preț de o clipă rămaseră absolut nemișcați,
apoi se aplecă și-i urlă în ureche:
— Dansează, spuse ea, dansează sau vom muri.
 Capitolul 3
Împachetarea
Am revenit a doua zi și l-am găsit pe Rashid în camera sa,
stând pe scaunul de la fereastră cu șiragul de mătănii în mâini.
— Ce faci? Ți-e mai bine azi?
— Nu-mi va fi niciodată bine sau mai bine, am depășit vârsta
aia. Acum nu există decât rău și mai rău.
— Voiam să-mi prezint omagiile.
— Sunt om bătrân. Nu vreau să vorbesc despre zilele acelea
îndepărtate.
Dar le aduse chiar el în discuție.
— Lucrul pe care-l regret este heroina, a distrus totul. Dacă
rămâneam la opiu, locanta mea ar fi fost încă deschisă. Aș fi
făcut, în continuare, bani zi de zi, în loc să stau pe scaun și să tot
zic: dacă, dacă, dacă. Atâția oameni ar mai fi fost încă în viață,
Dimple, chiar și prietenul tău, individul ăla nebun care omora cu
ciocanul. Nu, poate că bulangiul ăla n-ar mai fi trăit.
În loc să spună „bulangiu” ca toată lumea, în gura lui Rashid
cuvântul sună bulan-hă-giu, iar felul în care îl rostea făcea ca
vorba să sune ca în arabă.
— Rumi, am spus.
— Da, el. A venit aici cu niște dinți, o placă dentară veche într-
un borcan de gem. Spunea că era a lui Mahatma Gandhi și a
încercat să mi-o vândă pentru 10 000 de rupii. I-am spus: „șefule,
ești un nebun, iar asta este locanta cu opiu, nu cu nebuni 108”. I-a
plăcut chestia asta. A spus că dantura era a lui Gandhi, cu totul
autentică, altminteri garantează returnarea banilor. A spus că a
luat-o de la un bărbat care-o adusese de la alt bărbat care-o
furase de la fiul lui Gandhi, bețivanul. A spus că guvernul mi-ar
da ca recompensă bani gheață, toate astea mi le spunea cu voce
tare și toată lumea râdea. Mi-am imaginat ziarele titrând pe prima
pagină: TRAFICANT MUSULMAN DE DROGURI CUMPĂRĂ DINȚII
LUI GANDHI. I-am zis să-i scoată din locantă, înainte să

Joc de cuvinte în original chandu khana (locanta cu opiu) și pagal khana

108

(casa nebunilor) (n.tr.)

izbucnească o altă revoltă. Așa că lunaticul ăsta a tras ceva
heroină și apoi a tuns-o. Borcanul cu dinți l-a lăsat aici.
Fata veni aducând o tavă cu ceai și biscuiți.
— Ani mai târziu, a spus el, am fost la o întâlnire organizată la
colegiul Bhavan la care participa unul dintre nepoții lui Gandhi,
un soi de savant pasămite. După aceea l-am întrebat dacă e
adevărat ce mi-a spus Rumi, că bătrânul își neglija propria
familie. Știi ce mi-a spus?
— Nici măcar nu pot bănui.
— Copiii, mi-a spus el, s-ar putea să fi suferit ceva ceva, că nu
li s-a acordat atenție, dar generația următoare a compensat asta.
Desigur, făcea paradă. Spunea că păcatele taților ar putea să
tulbure viața copiilor, dar faptele bune o înseninează pe a
nepoților. Era înalt, cadaveric, cu ochelari prea mari pentru fața
lui. A tăcut o vreme. Părea plictisit. Apoi mi-a spus că e un lucru
pe care eu nu-l înțeleg la Gandhi, nimeni nu a reușit, nimeni nu a
înțeles că, pentru el, cel mai important lucru din lume, mai
important chiar decât ideile și politica, erau faptele simple ale
existenței. Viața trăită în căutarea sinelui este cea mai sublimă
formă de artă. Dar spunea lucrurile astea de parcă nu și-ar fi
crezut propriile cuvinte.
— Cum a murit Rumi?
— Cineva i-a sfărâmat capul cu o bucată de conductă din
beton. Se spune că ar fi fost Pathar Maar, dar nu cred asta. Eu
cred că Pathar Maar a murit acum multă vreme ori s-a mutat în
alt oraș. Probabil că Rumi a dat ochii cu un imitator. Dosarul este
încă nesoluționat.
Rashid se ridică încet. Scoase un mănunchi de chei din
buzunar și i-l dădu fetei. Îi spuse să mă ducă la apartamentul
situat pe odihna scării dintre etaje.
— Vechiul bârlog al lui Zeenat, spuse el. Este un cufăr sub pat.
Ea te va ajuta să-l aduci aici.

Era un apartament tipic pentru vechiul Bombay: tavanul era

înalt și avea podele acoperite cu gresie. Ușa de la intrare dădea în
living, care avea o masă iraniană acoperită cu o placă de
marmură și niște scaune. Restul spațiului era acoperit de
echipamente de calculator și tastaturi și terminale îmbătrânite sau
stricate. Fata se strecură printre ele și făcu un semn către un
cufăr de tinichea, înțepenit sub singurul pat din cameră. L-am
tras afară și, unul de-o parte, altul de alta, l-am cărat până în
camera lui Rashid. Trase de un cârlig și, deschizându-i capacul, o
mână de documente și tăieturi din ziare se împrăștie pe podea.
Erau în chineză și mai era o fotografie a unui tânăr ofițer în
uniformă. Rashid trase afară o paporniță de genul celor pe care
gospodinele din Bombay le umplu până la refuz cu coriandru,
ceapă și roșii. Înăuntru era o pipă, singura care supraviețuise. Mi-
o întinse. I-am adulmecat cupa după aroma demult dispărută și
cred că i-am simțit mirosul de melasă, de somn și boală.
— O poți lua tu, spuse Rashid. Nu o vreau.
Am văzut borcanul cu placa dentară pe care Rumi încercase să
i-o vândă lui Rashid și l-am întrebat dacă mi l-ar putea da.
— Ce să faci cu el? Să-l vinzi guvernului pentru milioane de
rupii? Ia ce vrei. Jamal vrea să arunce totul de-acolo.
Am scormonit printre lucrurile din cufăr făcând două grămezi.
Pipa și placa dentară le-am pus într-o grămadă. Am adăugat o
tăietură din ziarul Indian Express, un exemplar dintr-un manual
școlar, câteva carnețele și un exemplar din Sex Detective.
— Ce vei face cu toate astea? mă întrebă Rashid.
— Cine știe? Poate voi organiza o expoziție.
— Da, de ce nu? Pune-n galantar rușinea noastră, pentru ca
oamenii să-i înțeleagă pe cei mai decăzuți dintre decăzuți, pe
prostituate și criminali și dependenți de droguri, cei fără credință
în Dumnezeu sau în om, fără credință în orice mai puțin în
adevărul propriilor simțuri. Ar fi ceva de valoare pentru tine?
Vocea sa era foarte slabă, de parcă ar fi trebuit să străbată o
mare distanță până să se facă auzită. Camera se întunecase, iar
în aerul de-afară se vedeau forme, mici ca niște nuiele mișcându-
se printre arborii de mango. Am stat împreună pe măsură ce în
cameră s-a lăsat tot mai mult întunericul. Fata a deschis lumina
când a plecat, dar lampa de pe masă nu a făcut decât să
sporească obscuritatea din cameră, scăldând toate lucrurile într-
un licăr gălbui și anemic. Rashid stătea neclintit, dar când m-am
ridicat să plec s-a ridicat și el și, în crepuscul, cu bătrânele stafii
plutind în aerul dintre noi, i-am văzut tulburarea din ochi.

— Vreau să-ți spun ceva, zise el. Știu ce ai făcut. Ai dus-o la

centrul de recuperare și ăsta a fost un lucru bun. Dar ea s-a
întors. Știai asta? Când s-a îmbolnăvit s-a întors în vechea ei
cameră să moară. Știam că e bolnavă pentru că petrecea mare
parte din zi stând într-un scaun, pur și simplu stând, fără să
citească, părând un om bătrân. Și apoi, la o săptămână după ce a
făcut o infecție, dintr-odată s-a simțit și mai rău și doctorul Belani
a venit s-o consulte, bătrânul nostru doctor de familie din Sindh.
Mi-a șoptit că e foarte bolnavă, dar cu ea a glumit, i-a spus că are
constituția de taur și Zeenat, glumind și ea, i-a spus că nu era o
comparație prea măgulitoare. Mai târziu mi-a spus: „Știu ce ți-a
zis, nu e nimic rău că am auzit”. Mi-a spus să nu mă îngrijorez,
că nu intenționa să moară chiar atunci. Dar aproape chiar din
acea zi s-a petrecut o schimbare în ea. Nu, nu în ziua aceea, ci
după ce a revenit din spital. A trebuit s-o ducem la spital pentru
tratament, îngrozitorul tratament care-i producea căderea părului
și mai multă durere decât însăși boala. Și când a revenit din spital
s-a schimbat. Mi-a spus că era o ferăstruică în spatele ambulanței
care a dus-o la spital și că, pe când zăcea acolo privind afară pe
acea fereastră, a întrezărit un crâmpei de cer și ceva copaci, și a
putut să-i vadă pe asistentă și pe șofer, iar aceste imagini banale o
umpluseră de bucurie și recunoștință. De ce bucurie, de ce
recunoștință dintre toate sentimentele posibile? Am întrebat-o eu.
Pentru că, a spus ea, știu ce viață norocoasă am trăit și am înțeles
totul: semnificația exactă a soarelui pe cerul infinit și pomii care
tremură în jurul nostru și oamenii atât de hămesiți de afecțiune, și
am înțeles ce nebunie e să te simți arogant și furios. Asta e tot.
Am înțeles ce norocoasă am fost să înțeleg toate acestea și să fiu
iubită atât de mult. M-am gândit că boala o făcea să spună toate
astea, dar, Nasrani, mi-au dat lacrimile văzând-o atât de radioasă
și felul în care vorbea de parcă ar fi fost într-un soi de extaz. Sunt
iubită, a spus ea. Iar tu, dragul meu prieten, ești iubit și tu peste
măsură. După ce a murit, am renunțat la afacere. Am învățat să
mă rog, nu de cinci ori, ci de șase, de opt ori pe zi. Mă rog, toată
ziua, dar viermele nu putea fi ucis prin rugăciune: era încă în
mine. Vezi tu, am înțeles că nu mă rugam să-l preamăresc pe
Dumnezeu, mă rugam din propriile motive egoiste, și atât e de
mare mila Domnului, că mi-a ascultat oricum rugăciunile
înfocate, egoiste cum erau. Ăsta e înțelesul milostiveniei, nu crezi,
când este oferită celui care n-o merită? Așadar, am stat în scaunul
meu și m-am rugat și, în cele din urmă, am fost recompensat.
Într-o noapte am auzit o ușă închizându-se jos, în apartamentul
lui Zeenat. Am auzit apa la toaletă și un scaun hârșâit pe podea.
Este o clădire liniștită, sunetele răzbat departe noaptea. Nu am
făcut nimic într-o primă fază. Am continuat să mă rog, dar știam
de unde veneau acele zgomote. Câteva nopți după aceea, am auzit
o ușă trântindu-se și am coborât. Camera era exact așa cum o
lăsase ea, înțelegi. Am intrat și m-am așezat pe pat și am așteptat.
Ușa era deschisă și am crezut că nu va trece mult până să apară.
Dar ea nu a apărut. M-am întors la programul meu obișnuit, m-
am rugat, m-am culcat și, din nou, într-o noapte am auzit ceva la
mezanin. Am coborât. Credeam că pot sta treaz toată noaptea, dar
am adormit. Când m-am trezit, mi-am dat seama că nu va veni.
Am vrut să folosesc toaleta și ăla e locul unde am descoperit-o,
stând pe scaun. Ochii ei erau plini de frică. Am întrebat-o: ce ți-a
luat atâta? L-am povestit viața mea, cum am abandonat otrava și
mi-am umplut mintea cu rugăciuni. I-am vorbit despre familia
mea, despre singurătatea mea, despre ea. I-am spus cât de mult
îmi lipsește. Am întrebat-o din nou: De ce ți-a luat atâta să vii? I-
am spus că speram să se întoarcă să mă bântuie. Și acela a fost
singurul moment în care s-a comportat ca vechea Dimple. A spus:
Să te bântui? Ascultă-mă, nu sunt o fantomă, încă sunt aici. Am
fost aici în tot acest timp însă m-am ținut deoparte din calea ta.
Morții nu devin mereu fantome. Suntem ca visele care călătoresc
de la o persoană la alta. Ne întoarcem, însă numai dacă ne
iubești. I-am spus că nu trebuie să-mi explice nimic mie. I-am
spus că aș fi fericit fie și numai dacă și-ar face timp să stea cu
mine o vreme. Vezi tu, Nasrani, am devenit un om bătrân și
smintit. Încă vorbesc cu ea, mereu mai mult, pe măsură ce trec
zilele.

Întors în apartament m-am uitat pe hârtiile pe care le salvasem,

reclame din reviste pentru balonzaide Duckback și pentru mașini
de spălat semiautomate și pentru loteria instant Balaji, cu
premiul cel mare de „un milion de rupii”; fotografii de membri ai
congresului și de criminali, opinii despre sex și bani și despre
infrastructura degradată a orașului și mi-a sărit în ochi că acele
articole ar fi putut fi retipărite, fără probleme, cu schimbări
minore, în ziarul acelei zile și nimic n-ar fi fost mai pertinent. Într-
un carnețel am găsit liste nesfârșite: nume de infirmieri; o
comparație între mirosuri, de pildă între mirosul corditei și sulf;
câteva definiții ale cuvântului remușcare; o pagină ruptă dintr-o
carte cu diferite nume sau titluri, Țâță de secară, Regii
Recidivelor, Mască de Piele pentru foc, Spor de Baud, Maree
Moartă, Penis Vestigial, Cangrenă Rafinată și Dezmierdare
Tentaculară, Peristaltis Revers, împachetarea, Enigmatica
Răpciugă, Whisky-ul meu Mandarin, Stupori Plebee, Canale
ombilicale și multe altele, prea multe pentru a le înșirui aici; mai
era un articol decupat dintr-o revistă, o poveste în care un copilaș
adoarme într-o casă din care adulții dispăruseră. Copilul aleargă
prin casă înspăimântat. Apoi învață. Așteaptă în casa goală și în
grădinile labirintice. Îngrijește florile. Crește până ajunge adult. Se
păstrează în formă și prevăzător și așteaptă. Trăiește „într-o lume,
scria Dimple, în care doar durerea era reală”. Am adormit citind și
târziu noaptea am auzit pași prin tavan, lucruri căzând, pe cineva
tușind și șoapte. M-am trezit spunând: Cine este? Credeam că aud
voci de dincolo de ușa de la intrare. Vecinii mei din stânga erau o
familie formată din patru membri într-un spațiu la fel de mare ca
acela în care stăteam eu. Nu l-am văzut niciodată pe tată, un tip
care muncea din greu și nu venea acasă decât să doarmă. Ei își
țineau ușile deschise toată ziua, nu aveau cum trăi altfel în spațiul
acela strâmt. Copilul lor cel mai mic, o fetiță de vreo șase ani, își
citea tema cu voce tare. M-am așezat pe dormeza din camera mea
și am ascultat vocea ei atât de reală. „Când soarele se ridică pe
cer, spunem «Bună dimineața».” Când am deschis ușa la prânz, ea
și mama ei m-au privit cu interes sau poate doar cu milă. Dacă eu
le puteam auzi, cu siguranță mă auzeau și ele pe mine, vorbind cu
oaspeții mei invizibili. M-am prezentat. Am spus: Ullis e numele
meu. Ei sunt prietenii mei. Asta am făcut. Astea sunt lucrurile pe
care le-am spus și le-am visat. Mama și fiica m-au privit și au
privit apoi dincolo de mine, de parcă ar fi putut și ele vedea
formele care umpleau aerul. Târziu în acea noapte, după ce vecinii
mei s-au băgat în așternuturi, mi-am făcut loc în cămăruța mea și
am aprins o lampă cu petrol și pipa. Aceasta este istoria pe care
mi-a spus-o pipa. Tot ce am avut de făcut a fost să o transcriu
aici, vorbă de vorbă, începând și terminând cu una și aceeași:
Bombay.