Vasile Alecsandri

Călătorie în Africa. De la
Biaritz la Gibraltar
Dlui l. Alecsandri

Iubite frate!

— De 12 ani acum, de când călătoresc prin deosebitele părţi ale lumii, tu

mă urmăreşti cu ochii şi cu sufletul. Dulcea iubire de fraţi, care ne leagă
împreună, naşte în inima ta o grijă tainică asupra soartei mele de călător,
soartă expusă la tot soiul de întâmplări, şi adeseori de pericole. De aceea
preocuparea mea cea mai necontenită este de a-ţi scrie din toate colţurile
pământului unde mă aflu, pentru ca să-ţi dau semn de viaţă şi să te
îndemn a fi liniştit în privirea mea, căci este un Dumnezeu priitor pentru
călători. Eu acum am sosit la Gibraltar, această stâncă uriaşă acoperită
cu tunuri englezeşti; şi peste câteva ore plec la Maroc, spre a vizita în
grabă coastele Africii, pân-a nu intra în Spania. De vroieşti a cunoaşte
cum am făcut drumul până aici, îţi trimit jurnalul meu de călătorie. Adio;
ia-ţi copiliţa pe braţe şi spune-i că moşul ei are să-i aducă de jucărie pe
sultanul de Maroc.

(Gibraltar, 1853)

Tovarăşul meu de drum

Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, pierdut în fundul golfului de
Gasconia, pe ţărmurile Oceanului, şi îmi petreceam zilele într-o
necurmată plăcere. De la fereastra salonului meu, ochii mei se primblau
fără saţiu, când pe albastra şi mult măreaţa întindere a mării, când pe
tainica nemărginire a cerului. Închipuirea mea, urmând zborul ochilor,
se legăna pe vârful argintiu al valurilor şi, lunecând până în fundul
orizontului, mergea adeseori de se oprea, ca o pasăre călătoare, pe
catargele corăbiilor ce treceau în depărtare. Câte voiajuri plăcute am
făcut astfel! câte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca de pe jilţ!

Când răsărea soarele şi întindea un văl de aur pe faţa oceanului, mă

coboram degrabă pe malul nisipos şi mă aruncam în valuri. Răcoarea lor
mă pătrundea şi îmi cauza o mulţumire nespusă; mişcarea lor mă legăna
ca pe un copil în braţele mamei sale. Însă, deşi câteodată îmi treceau pe
deasupra capului valuri mari şi mă făceau să înghit fără voie apă amară şi
sărată, deşi altă dată ele, zdrobindu-se chiar în pieptul meu, îmi frângeau
şalele şi mă dau peste cap, aceste mici întâmplări adăugau o nouă
mulţumire petrecerii mele de înotător.

Într-o zi, însă, marea fiind liniştită şi limpede, mă depărtai de mal mai
mult decât obişnuit, înotând pe spinare fără a vedea încotro mă
îndreptam, căci ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele
fantastice ale norilor.

Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi

carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai ameţit, până ce atinsei
fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum de a rămânea acolo, mă
izbii puternic în sus, şi într-o clipală părui în faţa apei, boldind ochii de
jur împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lîngă mine, ieşind
din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a
unui tânăr englez.
Ne uitarăm unul la altul cu multă mirare şi puţină mânie şi, închinându-
ne apoi ca într-un salon, legarăm o convorbire foarte interesantă între
noi:

— Frumos carambol am făcut împreună! Oceanul a slujit de biliard şi

capetele noastre de bile.

— O! ies.

— Te-am lovit tare?

— O! ies.

— Îmi pare foarte rău. Te-ai cufundat adânc?

— O! ies, până în fund.

— Ca şi mine; şi ai înghiţit ceva apă sărată ?

— O! ies, ca vro două litre.

— Şi eu nu mai puţin. Eşti englez, domnule?

— O! ies; dar d-ta ?

— Român!

— De la Roma?

— Ba de la Moldova.
— Hau!

Trebuie să fac aici o observare. În convorbirea englezilor cuvântul

afirmativ O! ies! (aşa) şi exclamarea hau! joacă un rol foarte mare; ele
corespund cu caracteristicul îhî şi cu poznaşul elei al românilor.

După această scurtă convorbire, englezul şi eu plecarăm către mal,

înotând unul lângă altul, şi, pân-a nu ajunge, tovarăşul meu zise:
— M-am scăldat astă-primăvară la Cadix în Marea Mediterană şi m-am
înecat de două ori...

— Şi n-ai murit nici o dată?

— Nu.

— Bravo! Eşti tare la viaţă.

Englezul meu începu a râde cu mulţumire şi mă întrebă de cunoşteam

Cadix?

— Nu-l cunosc încă, îi răspunsei; dar am de gând a pleca din Biariţ peste
trei zile, pentru ca să întreprind un voiaj în Spania.

— Hau!... Ai de gând să mergi în Spania?

— Dar; am de mult dorinţa de a vedea această ţară plină de minuni.

Englezul se opri puţin, înotând în loc, şi îmi zise:

— Domnule, am făcut cunoştinţă împreună prin un chip neobişnuit,

lovindu-ne în capete şi înecându-ne pe jumătate, pân-a nu ne vedea la
faţă. Toate aceste împrejurări mă fac a dori cunoştinţa d-tale mai de-
aproape şi mă îndeamnă a te ruga să-mi dai voie ca să te întovărăşesc în
călătoria d-tale.

Această propunere neaşteptată mă făcu şi pe mine să mă opresc în loc şi

să arunc un hau englezesc.

— Bine, domnule, îi zisei, nu este o lună de când ai vizitat Spania, şi

acum vrei iar să începi acest voiaj?

— O! ies! dacă mă primeşti ca tovarăş de drum.

— Te primesc cu mare mulţumire.

— Când plecăm?
— La 18 a lunii, adică peste trei zile.

— Şi unde ne întâlnim în ziua plecării?

— În Baiona, pe Piaţa de Arme.

— Prea bine; adio.

— A revedere.

Iată cum se întâmplă de-mi găsii un tovarăş de călătorie tocmai în fundul

Oceanului.

II

Malposta
A treia zi după această întâmplare, îmi luai ziua bună de la bătrânul
marinar care mă găzduise în vreme de patru săptămâni la Biariţ şi,
zicând adio măreţului Ocean, plecai la Baiona, unde ajunsei după o oră
de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de aşteptat până la plecarea
malpostei, o întrebuinţai primblându-mă prin oraş, cu gând de a găsi pe
noul meu tovarăş de călătorie.

De la ciocnirea capetelor noastre în sânul mării, nu mai dasem cu ochii

de el şi, prin urmare, dacă n-aş fi ştiut cât e de serioasă parola unui
englez, aş fi considerat propunerea lui de a mă întovărăşi în Spania ca o
propunere făcută în apă şi căzută în baltă. În curând însă îl zării pe piaţa
teatrului, aşezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele şi bând un
grog fierbinte. El mă aştepta în costumul său de turist, costum demn de
însemnat prin mulţimea buzunarelor şi prin mărimea bumbilor.

Cum mă zări, englezul îmi dete un gud morning şi mă strânse de mână

cu o amicie care îmi sclinti degetele.
— Unde mergem mai întâi? îl întrebai.

— La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitol.

— Şi de la Tuluza?

— La Nima, ca să vedem ruinele romane.

— Şi în sfârşit?

— La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania.

— Foarte bine; însă nu socoţi c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe

marginea Spaniei, să intrăm îndată pe pământul ei?

— Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată

lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată
coasta Spaniei: Barcelona, Valencia, Cartagena, Malaga etc., până la
Gibraltar. De aici ne îndreptăm spre Cadix, şi de la Cadix începem
adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitând: Sevilia, Cordova şi Grenada.
Pe urmă ajungem la Madrid, unde ne oprim câtă vreme ne-a plăcea,
până a ne întoarce în Franţa. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă
voieşti ca să trecem îndată munţii Pirinei, eu sunt gata să te urmez ori pe
unde vei merge.

— Planul d-tale este prea bun şi îmi place, cu atât mai mult că eu am
obicei a călători fără marş-rută hotărâtă de înainte, ci numai după
îndemnurile fanteziei mele. Haideţi dar pe la Marsilia, şi să ne fie
călătoria fericită!

— Ol rait răspunde tovarăşul meu. Şi amândoi veseli, sprinteni ca nişte

şcolari în vacanţă, ne ducem la biroul malpostei, ne suim în trăsură şi
plecăm din Baiona pe la 11 ore.
Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsună sub copitele lor, şi în curând
ambele oraşe Baiona şi Saint-Esprit, despărţite prin râul Adur, rămân în
urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri.

Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este
f[...]ndoială malposta; şi dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele
mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul
numit Bas-Pirinei.

Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce

corespondenţele cu cea mai mare repejune; ea face tot drumul în fuga
cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute.
Călătorii trebuie dar să se îngrijească a lua cu ei provizii, căci altminteri
ar fi expuşi a rămânea nemâncaţi şi nebăuţi de 24 ore întregi,
împrejurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului.

Şoseaua trece de-a lungul munţilor Pirinei, în mijlocul unui şir necurmat
de grădini frumoase, de livezi îmbelşugate şi de câmpii răcorite prin
râurile Adur şi Gava. Ori încotro se îndreaptă ochiul, întâlneşte privelişti
romantice, casteluri noi şi elegante, parcuri pline de o veselă verdeaţă, în
vreme ce fundul orizontului este cuprins de minunata panoramă a
Pirineilor. Adaugă pe lângă aceste o climă plăcută, un cer limpede şi
albastru, o şosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici
şi o inimă voioasă de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să
fie mulţumit şi să uite toate necazurile vieţii?

Tovarăşul meu părea pătruns de o adâncă mulţumire sufletească şi

începuse a cânta o arie englezească foarte originală, deşi puţin
armonioasă. Caii, speriaţi, se vede, de acel cântec, alergau cât ce puteau;
roţile zburau pe pietrişul luciu al şoselei; clopoţeii aninaţi de gurile
hamurilor zuruiau vesel; postaşul pocnea din bici necontenit şi glumea
cu toate nevestele ce întâlnea pe drum; copacii de pe marginea soşelei
fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, lungiţi pe
perinele trăsurii, fumam cu plăcere şi priveam prin fumul albastru al
ţigaretelor câmpiile şi munţii care păreau că se învârteau împrejurul
nostru.

După puţină tăcere, tovarăşul meu şi eu ne uitarăm mai cu luare-aminte

unul la altul, cu gând de a face o cunoştinţă mai de aproape şi, după un
examen desăvârşit de vro cinci minute, rămânând mulţumiţi de
fizionomiile noastre, începurăm a grăi:

— Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod.
Cum e mai bine.

— Cu adevărat; şi pe lângă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una

din cele mai frumoase părţi ale Franţei, sub un cer limpede şi albastru
care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald.

— Eşti poet, domnul meu?

— Câteodată... când vreau să uit lumea; dar d-ta ?

— Şi eu cânt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trâmbiţă.

— Plăcut instrument!

— Îţi place?

— Foarte mult... de departe.

— Te cred. Ştii pentru ce am învăţat a suna din trâmbiţă?

— Pentru ca să alungi splinul1, poate?

— Ai ghicit. Sunt acum doi ani de când mă apucase această boală

grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare şi îl face să dorească a
scăpa de viaţă prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul. Îmi
întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumii şi, într-
un cuvânt, mă împinsese chiar pe marginea mormântului, căci
hotărâsem a mă împuşca.
— Şi cum ţi-ai schimbat hotărârea?

— în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; când era să trag

cocoşul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o
trâmbiţă sunând o bucată jalnică din opera Lucia a lui Donizetti; însă
într-un chip astfel de ciudat, încât m-a umflat râsul ca pe un nebun şi mi-
a răcorit splinul.

— Şi drept recunoştinţă pentru acest instrument care ţi-a scăpat viaţa, ai

hotărât să te faci trompetaş?

— Dar; şi de atunci îmbuc trâmbiţe şi rup urechile celor ce mă ascultă, de

câte ori vine de mă cearcă urâtul.

— Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cât vom fi împreună.

Englezul începu a râde şi îmi făgădui că m-a scuti de acea plăcere în toată
vremea cât vom călători amândoi. Eu îl încredinţai asemene din parte-mi
că nu-i voi citi nici o poezie, şi astfel ne făcurăm cei mai buni amici din
lume. După încheierea acestui tratat intre noi, aprinserăm două ţigări
rumene de Havana, care ne făcură să gândim fireşte la ciubucul turcesc
şi, prin urmare, la voiajurile în Orient.

— Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul.

— Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson.

— Dicson? doctorul Dicson.

— Dar; un tânăr foarte plăcut, adevărat gentlman, nalt, purtând ochelari.

— Ochelari de aur?

— Întocmai; îl cunoşti?

— Cunosc o persoană asemene precum zici, dar se numeşte Covlei... Nu-i

el.
— Acest Dicson era mare amator de cafea turcească şi cunoştea toate
cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atât din partea Europei, cât şi de
pe malurile Asiei; însă îmi mărturisea că nimeni în lume nu ştia să facă
cafea mai bună decât dervişul Abdalah-Osman, pe care îl întâlnise el în
drumul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervişului să-i trimită o
pereche de metanii de calembec, drept mulţumire pentru minunatul
felegean de cafea ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-şi
împlinească făgăduinţa. Aflând în sfârşit că eu era să mă pornesc de la
Constantinopol ca să merg la Brusa, îmi încredinţă perechea de metanii
şi mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aş întâlni
cumva în călătoria mea.

— Şi l-ai găsit?

— L-am găsit.

— Cum, unde şi când?

— La anul 1845, între Ghemlic şi Brusa, în Asia. Plecasem din

Constantinopol pe un vapor turcesc, cu gând de a merge să vizitez Brusa,
vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor
ce se înalţă din sânul ei ca lăncile unei armii de uriaşi, precum şi prin
frumoasele materii de mătase lucrate în fabricile sale. Debarcând la
Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic al Mării de Marmara, tovarăşii mei
şi eu ne suirăm pe cai şi luarăm drumul Brusei.

Cărarea ce duce la acest oraş, bătută de copitele cailor şi ale cămilelor,

trece peste câmpii şi colnice acoperite cu o iarbă sălbatică şi mirositoare,
şi călătorul este expus, în vreme de şase ore, la razele arzătoare ale unui
soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pielea lui.

Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte şi ni se părea că aveam

fiecare câte un boţ de iască în gât. Setea ne muncea fără milă şi ne silea
să răcnim turceşte: aman! când din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe
malul unui mic pârâu. Câţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde
oazis chiar lângă cărare şi împrăştiau o umbră drăgălaşă împrejurul lor.
Îţi poţi închipui bucuria noastră!

Ne coborâm îndată de pe cai şi dăm năvală la izvor; dar pân-a nu apuca a

bea, un bătrân ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi şi ne opreşte de a
face o asemene nebunie, căci, osteniţi şi înfierbântaţi cum ne găseam de
pe drum, ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghiţeam cât de puţină apă rece.
El ne sfătuieşte să ne odihnim mai întâi vro cinci minute la umbră şi ne
pofteşte pe nişte rogojini curate care îi serveau lui de pat.

Bunătatea întipărită pe faţa acestui om ne îndeamnă a primi invitarea

lui, şi dar, fără întârziere, ne şi lungim sub paltini, aşteptând cu
nerăbdare învoirea lui, pentru ca să sorbim dintr-o duşcă pârâul întreg.
Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minut, un secol! În sfârşit cinci
minute se împlinesc!... Săltăm în picioare cu ochii ţintiţi spre izvor; dar
iată că bătrânul derviş ni se înfăţişează cu o cutie de rahatlocum şi cu o
tabla de pahare cu apă.

Evalah! Işalah! Maşalah!... Într-o clipală cutia şi paharele sunt deşarte,

setea noastră stinsă, şi mulţumirea noastră cu atât mai mare că bătrânul
ne aduce îndată pe o altă tabla mai mică câteva felegene de cafea; dar ce
cafea! o minune de cafea, plăcută, parfumată, demnă de un sultan!
Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulţumiri necunoscute;
credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri.

Numai un singur om pe lume era în stare să facă asemene cafea, şi acel

om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la
Constantinopol. Adresându-mă deci la dervişul bătrân, îl întrebai:

— Nu eşti d-ta Abdalah-Osman?

— Benim, răspunse dervişul.

— Cunoşti pe Dicson-Bei?
— Eve.

— Dacă eşti Abdalah-Osman şi cunoşti pe Dicson-Bei, iată o pereche de

metanii de calembec ce m-a însărcinat amicul nostru ca să ţi le aduc, ca
un suvenir pentru minunata cafea ce a băut la d-ta. Zicând acestea, am
dat metaniile bătrânului Abdalah-Osman; iar el îşi dezmierdă barba cu o
adâncă uimire şi îmi făcu trei temenele, în vreme ce încălecam pentru ca
să-mi urmez drumul la Brusa.

Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte şi, deodată, lovind tare

cu pumnul în trăsură, făcu jurământ ca să meargă la anul viitor în Asia şi
să se oprească la jumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeaua
vestită a lui Abdalah-Osman. Nu ştiu de mai există încă acel pustnic
cuvios, care de mai mulţi ani acum vieţuia singur pe malul unui pârâu
necunoscut din Asia şi care avea de mulţumire a da tuturor călătorilor
rahatlocum, apă proaspătă şi cafea gratis; dar ce ştiu de sigur este că,
dacă el nu s-a dus încă să-şi primească răsplata cuvenită în raiul lui
Mohamed, negreşit are să facă cunoştinţă cu englezul meu la anul viitor.

În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se cobora spre apus

într-un ocean de flăcări, şi razele lui străbăteau ca nişte săgeţi de aur
printre frunzele copacilor. Munţii Pirinei se înveleau treptat cu o mantie
roşietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu
diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe
poalele dealurilor; cerul limpede şi transparent se întindea deasupra
noastră ca un văl subţire şi albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis,
lucirea argintie a câtorva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur
uriaş, se îndrepta spre culmea munţilor şi părea că zbura către cuibul
său, ascuns în naltele stânci ale Pirineilor. Era acum momentul tainic
când toată natura se pregăteşte pentru odihna nopţii; ora în care sufletul
se pătrunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de
merge să se închine lui Dumnezeu.
Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roş împestriţat cu felurite
cusături şi, acoperindu-şi capul, se înfundă în colţul caleştii, unde începu
curând a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe
gânduri şi, în dulcele leagăn al malpostei, mă repezii până la Moldova.

Îmi revăzui ţara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă şi, supus
farmecului acelei dulci reverii, mă simţii rătăcind în lumea drăgălaşă a
suvenirelor... Însă un hop al trăsurii mă trezi din acel vis frumos lângă
tovarăşul meu de drum, ce avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul
ţuguiat ce îi cădea pe nas.

Acum umbrele nopţii acoperiseră pământul, şi copacii se zăreau ca

fantasme din altă lume ce se alungau pe câmpi, până ce se pierdeau în
întunericul depărtării. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele
cădeau de-a lungul cerului, lăsând o urmă argintie după dânsele; altele
se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca nişte mari
brilianturi pe omătul din vârfurile Pirineilor.

Tot era în lume tainic şi adânc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a

naturii, în nemişcarea obiectelor ce ne înconjurau, repejunea malpostei
sem[...]ndoită, tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic.
Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe şosea, o pată lungă de lumină,
în care caii se zăreau călcând în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub
dânşii ca nişte balauri negri.

Îmi închipuiam că mă aflam în împărăţia fantasmelor, răpit de carul

unui geniu de noapte şi urmărit de hârâitul grozav al unor balauri
nevăzuţi. Însă luna se ridică încet pe marginea orizontului, şi, la gingaşa
sa lumină, fantasmagoria pieri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură
nevăzute, balaurii intrară în pământ, şi cruntul lor hârâit se pref[...]n
nevinovatul horăit al englezului ce dormea cât şapte la spatele mele.

De-ar putea cineva să stenografieze toate gândurile care trec prin mintea
omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volume întregi de
idei înalte şi de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă
ochii. Adormii ca un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon
jucând parola cu Papură-vodă. A doua zi mă trezii în Tuluza.