Spre Pipirig - Calistrat Hogaș

Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia și de la dascălul Alecu,

care ne însoțise până acum, și, pe același drum al Arșițelor ne înturnarăm la Săcu, unde
maserăm peste noapte.

A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul și, călăuziți de un om de loc, tăiarăm de -a
curmezișul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios,
ieșirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puțin la
un han așezat pe șosea, la ieșirea din pădurile Săcului.

Era duminică, și lumea, câtă fusese și câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâșmă. În
toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâșma își are, ca și biserica, zeloșii săi
închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde și descompune trupul
bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găsești pricina pentru care oamenii, chiar de
munte, sunt decăzuți fizicește și moralicește. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele
lumești, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munților, de la copil până la bătrân,
apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc și populează
cimitirele rurale.

Deși politica îmi e nesuferită, trebui totuși să mă întâlnesc cu ea în drum, și încă la

Dumesnicu. Liniștiți, eu și tovarășul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându -ne
setea cu apă și zahăr; și iarăși liniștit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare
omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, își pot îng rămădi apa trebuitoare
pentru opt zile.

Și fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului

meu gând, apoi cine știe pe unde m -aș fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un
moșneag lung și uscat, c-un pahar într-o mână și cu o sticlă de rachiu în alta, nu s -ar fi
hotărât să se lege de mine.

— De nu v-ar fi cu supărare, domnișorule, zise el apropiindu -se, parcă v-aș cunoaște; nu

sunteți de la Piatra?

— Tocmai cum ești dumneata din satul dumitale. Și -apoi întrebarea n-are supărare; dar
cum se face de mă cunoști? Fără îndoială că la târg nu m -ai văzut cu opinci în picioare și
cu bocceaua-n spinare.

— D-apoi cum să nu vă cunosc pe d -ta și pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin

Șoarec ca dipotat la București! De nu erați 'neavoastră, cine știe pe ce ciocoi mai
alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne -ați luminat; doar Constantin Șoarec îi de -a
noștri, doar cu noi ș-o petrecut...
Și fiindcă nu eram dispus să învăț biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe usc ățivul meu
Plutarc, zicându-i:

— D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moșule, la Ion Mocanu!

— Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica15 de botez a lui Mocanu,
potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D -zeu; ba ce mai chef!... Apo i, dă, după
izbândă veselie, așa o lăsat Cel -de-Sus. Da ia poftiți și-ți cinsti câte o țî' de rapciu, zise el
turnând în pahar; îți hi osteniți.

— Nu tocmai, moșule; venim numai de la Săcu astăzi și suntem mai mult înfierbântați
decât osteniți; de aceea bem apă.

— Și rapciul răcorește, domnișorule, ia poftim!

— Dar și amețește, moșule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram amenințat...

— Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de țară...

Și-mi întinse paharul până sub nas.

Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecție. Tovarășul meu,
recrut în asemenea treburi, și crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de
dușcă până în fund; dar în schimb se oțerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că
rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oțetul de la Ierusalim.

"Așa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la
Dumesnicu."

Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm și, dorind rămas bun moșneagului,
plecarăm.

Soarele atingea meridiana și razele lui perpendiculare cădeau ca niște săgeți de foc peste
capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfășura ca o pânză albă și
lungă... dar lungă fără sfârșit. Cine -a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că și
drumul e lung ca urâtul; și când, mai cu seamă, duci în spate o coșcogemite boccea și pe
sfântul soare pe deasupra, fără să te poți scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai
nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te fa ci nemuritor, bătând drumul Pipirigului și
bând rachiu la Dumesnicu...

Tovarășul meu se înroșise ca o sfeclă și răsufla din greu ca un bou la jug.

— Mă rog, zise el deodată, foarte serios și oprindu -se în drum, d-ta, care ești meșter într-
o mulțime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine și boccea? aș vrea să
mă mai poarte și ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.

— Nimic mai ușor, numai dacă râvnești cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu,
uitându-mă lung la nasul lui, nu cum va, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul
Alecu? Ce-ai pățit?

Și nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub
umbra îngustă a chipiului și era deci roș ca un ardei; iar pielea zvântată de arșiță
începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observația mea și, îngrijit,
începu a-și netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu
ochii.

— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puțin o să ajungem la Ozana; acolo
vei face o baie nasului tău și are să -și vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găsești un
loc îndestul de adânc, unde să -l poți boteza în întregime.

— Îți vine să râzi?...

— Ba nu, zău, adică nu-ți puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să -ți spun, nu m-aș
simți în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, și o așa dihanie de nas.

Și cu de-acestea timpul trecea și drumul se scurta...

Intrasem pe prundul Ozanei.

Soarele pleca spre apus și puțin mai avea până ce să coboare după înaltele cre ste ale
Hălăucei.

Prundișul crâșca sub opinci și umbrele noastre deșirate ne însoțeau cu pași largi și cu
picioare lungi.

Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea așa
de fermecător de sub strălucirea cu care -l poleiau cele din urmă raze roșietice ale
apusului, încât o nesfârșită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală și
nevăzută peste această natură numai mie iubită și numai mie prietenă.

Totul era așa de încântător și eu eram atât de trist! Mă afl am atunci în una din acele stări
sufletești, care s-ar putea numi neutre, și din care e de ajuns să faci un pas înainte sau
înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălța de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri
pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă
striga din depărtare, mă trezi.

— Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o țâră.

Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, îmbrăcate
de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului și alergând spre noi, ne făceau
semn cu mâinile să ne oprim.

— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarășului meu; ia să ne oprim. Și, oprindu -ne,
sosiră și ele buluc. Toate erau roșii ca niște bujori și suflau ca niște foi în mișca re. Cât te-
ai șterge la ochi, furăm închiși din toate părțile într -un cerc de altițe și de catrințe; nici
una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.

"Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine și un ce rc de grații ca

acesta numai la Pipirig se poate găsi."

— Ei, și, în sfârșit, ce ne-ați oprit în drum; aveți să ne întrebați de ceva?

— Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai țanțoșă dintre ele; da v -am chitit de
departe că aveți mărunțișuri de vânzare.

— Că, adică, suntem coropcari, nu-i așa? Apoi n-ați chitit rău deloc, numai cât, în loc să
avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete și mure de la neveste; și
zicând aceasta, strânsei ușor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu și roș al celei ce-mi
vorbea. Cu o lovitură ușoară ea -mi dete mâna jos și o rupse de fugă, râzând cu hohot.
Celelalte o urmară și, ca un stol de rațe sălbatice speriate de vânător, zburară,
împrăștiindu-se, care încotro.

Stătui un minut spre a le privi cu m fug și, deși nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise
în mintea lor acești judecători în catrințe, deși mă văzui scoborât la simpla treaptă de
coropcar, totuși această neașteptată și hazlie întâmplare schimbă șirul gândurilor mele și -
mi aduse seninul în suflet și pe față.

Soarele se coborâse acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegând de prin
adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mișcare și, cel mult dacă un greier de miriște,
un scârțâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura a dânca liniște a văzduhurilor
cuprinse de amurg.

Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă țărănească, când iată că ne întâmpină preotul
din sat, care mă cunoștea.

— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde și -ncotro?

— De unde vrei și-ncotro vrei, părinte. Dar sfinția-ta?

— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriți nicăieri?

— Tocmai la aceasta ne gândeam și noi; suntem obosiți și flămânzi.

— Dacă-i așa, poftiți mă rog la mine și -om îngriji de toate.

Se înțelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroși invitația părintelui
Ionică Găleanu.

Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.

Nu știu pentru ce, stând întins pe un așternut de iarbă proaspăt cosită și mirosi toare și
privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în
niște timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreț prin închipuirea
mea cu lunga lui barbă și cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi bibli ce pline de soare se
deschideau înainte-mi ca niște guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor,
turmele albe pășteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăși
cum sosesc și bat la ușa binecuvântată a părintelui ev reilor; iar pe bătrâna Sarah mi -o
închipuiam umblând și aprinzând focul pentru cina de seară...

Și cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieșa vale a Pipirigului, lipsită de orice

aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic și blond, fără nici o asemănare cu
fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf. -sale, o femeie voinică
cu chip curat românesc și care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi
zdraveni și sănătoși, și din care pe nici unul nu -i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei
lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puțin încă semănăm cu îngerii călători; eu,
mai cu seamă, m-aș fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; și
totuși închipuirea mea voia cu orice preț să însemne o trăsătură de unire între măreția
legendară a trecutului și micimea schiloadă a timpului de față. Și cine știe pe unde ar mai
fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l -ar fi atârnat greu spre
pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui
Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare
mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din
jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș,
pline cu borș de oaie și numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură
albă de lemn, de asemenea nouă.

— Binecuvântează, părinte, zisei eu, așezându -mă la masă.

— Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului... și sfârșitul binecuvântării, adică

Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.

Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borșul fierbinte cu iuțeala potrivită foamei
fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele și încrețind fruntea. N -aveam furculițe și, prin
urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și
înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la
masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi;
sângele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pământ...

"Et misit soporem in Adamum."16

Atâta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus și o coastă în
minus.

Și, deși toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile și
lăvicerile sale, mă hotărâi totuși să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de
sibarit17; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai
puțin...

Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, mă mulțumii cu o pătură groasă de

iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă și curată
pocladă de lână țigaie făcută de însăși mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă
vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini și înfățată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă
și, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N -avui timp să mă îmbăt de
priveliștea măreață a serii aceleia. Luna și stelele, care înotau în negrele și depărtatele
adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâția ochi de foc cu gene de umbră... dar ce -mi
păsa mie de toate acestea? Mie -mi era somn și adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într -o
clipă de ochi.