GHEORGHE SÄSÄRMAN GHEORGHE DAVID

SANDA VOICULESCU

ȘAPTE CETĂȚI
SUB SOARELE
GLORIEI
 ȘAPTE CETĂȚI
SUB SOARELE
GLORIEI
I

t
i S
GHEOR.GHE SĂSĂRMAN • GHEORGHE
SANDA VOICULESCU

ȘAPTE CETĂȚI
SUB SOARELE
GLORIEI

biblioteca JUOEȚfâWA
I

f SECȚIA ARTĂ ~|

*359875.*

■ ■ •- .A-i.
Coperta: M. LĂZĂRESCU

1
 CUVlNT ÎNAINTE

Intr-o țară ciim e patria noastră, unde s-au perindat

atîtea evenimente dramatice, fiecare loc are o istorie a
lui, ca un nesfirșit răboj de fapte memorabile. Cîmpiile
și luncile s-au cutremurat de tumultul bătăliilor, vadu­
rile și trecătorile au văzut lungi cohorte de invadatori,
codrii și munții au fost loc de restriște și vatră de re­
naștere. Iarba își furișează rădăcinile prin straturi de
sînge și sudoare, iar aerul mai păstrează încă, precum
ceara urmele sigiliilor, imaginea unor străluminate chi­
puri de voievozi. Să pleci doar urechea, să deschizi pleoa­
pa și te vei umple de strofe de baladă.
Glia are glas, frunza are glas, izvorul are glas — și
toate știu depăna amintiri. Dintre toate, însă, mărturia
pietrelor e, poate, cea mai răscolitoare ; mărturia pietre­
lor rezemate una peste alta, înălțate din pulbere, înge­
mănate în zid. Zidul e semn al duratei, simbol al ne­
muririi faptelor omului. Zidul e monument și cronică.
Din cărți, istoria o poți cunoaște; cercetînd vechile zidiri
o retrăiești parcă, ajungi s-o îndrăgești cu adevărat.
Monumentele istorice sínt istorie vie, concretă, con­
centrată. Ele sínt scena sutelor de episoade ale căror per­
sonaje, mai bine ca oriunde, tocmai aici pot fi invocate,
reînsuflețite. Iar printre monumentele cele mai semnifi­
cative, cele mai bogate în fapte nepieritoare ale istoriei
noastre se numără cetățile medievale. Zbuciumata lor ex­
periență ilustrează, cum nu se poate mai bine, trăsătu­

5
 rile definitorii ale gloriosului trecut al poporului român,
„întreaga istorie a poporului român — subliniază Pro- !
gramul partidului nostru —■ se înfățișează ca istoria unor
necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele i
populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apă- i
rarea ființei naționale și neatîrnare, pentru progres și ci­
vilizație. încă de la apariția primelor formațiuni statale ;
românești, luptele maselor populare împotriva exploatării
feudale au fost strîns împletite cu luptele împotriva
dominației străine. Această particularitate specifică și-a
pus amprenta asupra întregii evoluții sociale a Româ­
niei, asupra felului de a fi și de a gîndi al poporului
român, asupra însuși destinului său istoric, carac­
terizat prin luptă hotărîtă, pliTiă de sacrificii pentru li­
bertate și unitate, pentru dreptul de a fi stăpîn în pro­
pria țară.“ 1 Evocarea vieții a șapte cetăți medievale de
pe teritoriul patriei noastre ne va prilejui, în paginile
acestei cărți, tocmai o asemenea demonstrație.
Cartea noastră se adresează unui public larg, și nu [
specialiștilor. Ea își propune să contribuie — adunînd 5
la un loc informații din mai multe surse și integrîndu-le Î
într-o viziune unică — la formarea și stimularea, mai ales
în rîndul cititorilor tineri, a interesului și pasiunii pen­
tru cercetarea trecutului de glorie al poporului român,
pentru cunoașterea meleagurilor atît de bogate în amin­
tiri ale patriei, a eroismului și abnegației sale pentru
păstrarea ființei noastre naționale.
Cetățile medievale de pe teritoriul României eviden­
țiază faptul că ■— chiar dacă n-a existat întotdeauna o
coordonare în acest sens, în cele trei provincii ale ei.
Țara Românească, Transilvania și Moldova — s-a mani­
festat o concepție unitară asupra necesității de prim rang
a constituirii unui sistem de fortificații menit să ridice
o păvăză de neînvins în calea cotropitorilor, să fie o ga­
ranție fermă a apărării independenței. Lupta eroică a
oștirii române și a maselor populare, a voievozilor și a
conducătorilor militari, pentru apărarea acelor nuclee
strategice fierbinți care erau cetățile, a reprezentat un
factor de cea mai mare însemnătate al ocrotirii pămîn-
tului străbun, al păstrării existenței de-sine-stătătoare a
poporului nostru. în același timp, însă, fortărețele Evului

6
 Mediu au jost și puncte nevralgice în desfășurarea lup­
telor de clasă, a răscoalelor țărănești, cucerirea sau pier­
derea lor pecetluind nu o dată episoade dintre cele mai
dramatice.
Desigur, sistemul defensiv era de o mare complexi­
tate, el includea orașe fortificate, cetăți țărănești și mă­
năstiri împresurate de ziduri. Ne-am oprit asupra unei
categorii aparte — acele fortărețe cu rol strategic, mili­
tar, ridicate pe cîte o înălțime din preajma orașului sau
a tîrgului (dar, cîteodată, departe de orice așezare), care
ocupau poziții-cheie in funcționarea întregului sistem.
Îndeobște, ele erau locuite — în timp de pace — de o
garnizoană restrînsă și numai la vremuri de cumpănă
constituiau un refugiu pentru familiile voievodului, ale
unor înalți dregători, pentru populația așezărilor înveci­
nate ; puține dintre ele, care au supraviețuit rosturilor
dintîi, au fost transformate în castele, în reședințe nobi­
liare.
Am ales dintre ele șapte, fiecare cu personalitatea ei
aparte, înscrisă totuși în tipologia generală. Am ales Bra-
nul, ca unică cetate locuită, de la data construirii și pînă
azi, practic fără întrerupere. Am ales Hunedoara, ca pe
cea mai monumentală dintre toate. Am ales Suceava, ca
fiind singura cetate de scaun, dintre cele de tipul pome­
nit. Am ales Poenarii, pentru forța ei de a evoca o epocă
dramatică, pentru admirabila așezare a construcției. Am
ales Deva, pentru valoarea ei urbanistică exemplară. Am
ales Neamțul, ca pe un campion al legendelor. In fine, t
am ales Severinul, pentru că destinul cetății cu acest
nume, ridicată la una dintre cele mai încercate porți ale
țării, rezumă, cum nu se poate mai bine, dramatica isto­
rie milenară a poporului nostru.
Cetățile amintite s-au făcut cunoscute în evul de mij­
loc, dar povestea lor, ca și povestea locurilor pe care ele
le-au străjuit, continuă pînă in vremurile noastre. Multe
ecouri vor fi răsunat intre zidurile lor acum un veac, în
zilele înflăcărate ale războiului pentru neatîrnare de la
1877. în timpul războiului antihitlerist, cînd întregul po­
por s-a unit în jurul cauzei fierbinți a scuturării jugului
-străin, a alungării cotropitorilor de pe pămîntul sfînt al
patriei, a dobîndirii adevăratei, deplinei independențe.

1
 clte japte de vitejie nu s-au săvîrșit prin preajma vesti­
giilor împovărate de glorie ale acestor cetăți, prin locuri
apărate de secole cu jertfa bravilor străbuni, și cîte pa­
gini nu s-au scris cu sînge în cronica nepieritoare a nea­
mului ! Astăzi, cînd eroismul poporului român a dobîn-
dit forma muncii entuziaste, libere, pline de abnegație,
pentru făurirea viitorului luminos al patriei, pentru bună­
starea noastră a tuturor și a generațiilor de mîine, astăzi
lupta și sacrificiul atîtor șiruri de viteji își află împli­
nire, își rotunjește sensul. Lîngă cetățile istoriei își des­
fășoară viața plină de clocot orașe și comune înfloritoare,
cetățile fără ziduri și bastioane ale industriei și ale știin­
ței au prins contur și se înalță fortărețele senine ale’unui
viitor fericit. Lor le sínt dedicate aceste rinduri, și celor
'(
care — neuitind lecția trecutului — le vor ocroti. f

NOTĂ :
J — Programul Partidului Comunist Román de făurire a so­
cietății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României
spre comunism, Editura politică, București, 1975, p. 29.
 CETATEA SEVERINULUI

ISTORIC
— 1233 — este amintit în documente primul ban al
Severinului, Luca.
— 1247 — cavalerii ioaniți primesc, de la regele Bela
al IV-lea, Țara Severinului, prin Diploma
l
ioaaifilor.
— 1254 — prima mențiune scrisă despre Cetatea Se­
verinului.
— circa 1330 — — cetatea constituie obiect de dispută între
circa 1396 voievozii români (Basarab I, Vladislav
Vlaicu, Mircea cel Bătrîn) și regatul ma­
ghiar.
— 1419 — atac turcesc respins de trupele lui Mi-
hail I, fiul lui Mircea cel Bătrîn.
— 1419 — Sigismund de Luxemburg ocupă Severi-
nul și numește comandant pe Pippo
Spano.
1425 — Pippo Spano este însărcinat cu refacerea
castruluî regal al Severinului.
— 1430 — Ban al Severinului este magistrul ordinu­
lui teuton, Nicolae de Radevitz.
— 1438 — Ban al Severinului este loan de Hune-
doara.
— 1524 — trupele lui Soliman Magnificul atacă ce-
tatea Severinului și o distrug.
— 1580 — Severinul devine raia turcească.
— 1667 — Moșia Severinului este împărțită între
Avram și Dumitru din Cerneți, fiii banu­
lui Radu Buzescu.

9
— 1936 — cercetări arheologice întreprinse de Alex.
Bărcăcilă.
— 1964 — cercetările arheologice sínt reluate de Mu­
zeul Porților de Fier, sub conducerea lui
M. Davidescu, obținîndu-se rezultate re­
velatoare.

TRASEU PRIN CETATE

Cetatea Severinului, așa cum apare ea astăzi, este rezultatul

unor etape de construcție dintre care, în afară de cea inițială.
mai importantă este etapa lucrărilor din timpul lui Pippo Spano.
Din secolul al XlII-lea (cu refaceri, probabil, din secolele
al XlV-lea sau al XV-lea) datează o curtină de ziduri delimitînd
o primă incintă, interioară, aproape dreptunghiulară, care — la
rîndul ei — este înconjurată pe trei laturi de o a doua centură
de ziduri, cu un bastion circular la mijlocul laturii răsăritene.
Se presupune că accesul se făcea pe sub unul dintre cele două
turnuri care întăreau lătura sudică — și anume, pe sub cel
dinspre sud-est. O platformă deschisă către Dunăre, adăugată
ulterior incintei exterioare. între cele două turnuri, era folosită
de artilerie. Incinta interioară era întărită pe latura nordică de
alte două turnuri, dintre care cel dinspre est păstrează — pe
înălțimea a trei nivele — un perete lateral prevăzut cu mete­
reze. Un alt turn, datorat lucrărilor de refacere, se află pe la­
tura apuseană. în interiorul cetății se mai văd urmele unei fîn-
tîni, ale unor ateliere pentru armament și ale unui cuptor de
pîine.
Vestigiile Cetății Severinului se află în vecinătatea grădinii
publice a municipiului de astăzi, nu departe de malul Dunării,
CETATEA
SEVERINULUI —
LA RĂSCRUCE DEVÎNTURI

Drobeta-Tumu Severin : nume consemnînd succesiu­

nea în timp a două orașe — unul din vremea antichității,
celălalt născut odată cu cristalizarea relațiilor feudale.
Două orașe într-unul singur ? Numai la prima vedere ;
de fapt, eie sínt fețe conjugate ale unei existențe istorice
unice, a cărei continuităte poate fi urmărită prin veacuri,
sintetizînd destinul zbuciumat al acestor meleaguri și ilus-
trînd dîrzenia locuitorilor săi. „Istoria vorbește că încă
cu 5500 de ani în urmă pe aceste meleaguri existau așe­
zări omenești — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu în
cuvîntarea rostită la Adunarea jubiliară prilejuită de îm­
plinirea a 1850 de ani de existență atestată documentar
a orașului Drobeta-Turnu Severin. In epoca statului geto-
dac s-a dezvoltat așezarea Drobeta, care, după cum știți,
a dăinuit multă vreme ; descoperirile atestă că, practic,
în toată perioada de la înființarea sa și pînă astăzi această
așezare a fost — dacă se poate spune așa — un sîmbure
al dezvoltării poporului român, deoarece timp de aproape
2000 de ani, în împrejurări grele, locuitorii au înfruntat
năvălirile, au făcut față greutăților, păstrîndu-și existența,
contribuind prin aceasta la menținerea și afirmarea fiin-
ției poporului român.“ Această strălucită caracterizare ar
putea servi drept motto pentru întreaga noastră carte.
Așezat chiar la ieșirea Dunării din încleștarea Porților
de Fier — azi Cetate a Luminii, unul dintre cele mai mari
complexe hidroenergetice ale Europei — municipiul Dro-

11
 beta-Turnu Severin te întîmpină cu o amplă gamă de
monumente istorice, cum numai orașele milenare pot
oferi : ruinele legendarului pod al lui Apollodor din Da­
masc, renumitul arhitect al antichității ; castrul construit
de împăratul Traian, spre a-și consolida pasul făcut peste
marele fluviu ; vestigiile pline de farmec ale cetății Ada-
Kaleh, reconstruite cu migală pe ostrovul Șimian, după
ce insula cu nume de rezonanță orientală a fost acoperită
de apele lacului de acumulare ; mai apoi — și nu în ulti ulti-­
mul rînd — Cetatea Severinului, reședința temută a ba­
nilor Severinului de odinioară...
Prin ce miracol să fi reușit, oare, acest oraș bătut de
toate vînt urile să-și păstreze, mereu redeșteptată, vatra
timp de aproape două milenii ? Descoperirile arheologice
au scos la iveală, nu o dată, așezări cîndva înfloritoare,
peste care s-au așternut mai apoi nu numai straturile de
pămînt, ci și uitarea. Care să fie atunci explicația faptului
că această urbe, datînd din antichitate, de la începuturile
erei noastre, s-a arătat mai tare decît urgia veacurilor ?
N-au destrămat-o nici valurile atîtor popoare migratoare,
în pustiitoarea lor trecere, nici atîtea războaie la care
Severinul a fost martor și cîmp de bătălie.
Ei bine, miracolul — dacă există vreunul — stă în
însăși tenacitatea cu care poporul nostru și-a făurit
istoria, în continuitatea ființării sale pe aceste meleaguri,
în pofida tuturor vicisitudinilor, în demnitatea și dîrzenia
cu care și-a apărat „sărăcia și nevoile și neamul“. Și,
desigur, în cazul particular al Severinului, în clarviziu­
nea voievozilor și conducătorilor militari care au înțeles
marea importanță strategică a acestui colț de pămînt,
înverșunîndu-se pe bună dreptate să nu-1 lase cu nici un
chip în părăsire. O privire aruncată pe hartă este, de­
altfel, lămuritoare : situat pe locul unde Dunărea taie
lanțurile muntoase ale Carpaților și Balcanilor, Severinul
fusese hărăzit, chiar prin poziția sa geografică, să fie, din
cele mai vechi timpuri, un nod de drumuri strategice,
cum puține se mai leagă pe întinsul continentului. Consta­
tarea o făcea — menționînd-o chiar în scris, la 17 august
1524 — baronul del Burgio : „Dacă se pierde Severinul,
Transilvania e pierdută și apoi prin Ungaria poți trece
fără nici o giâjă“ Cuvinte profetice, pentru că în acel

12
an Severinul va fi cucerit de turci și, peste numai doi
ani, bătălia de la Mohács va pecetlui, pentru amar de
vreme, soarta Ungariei.
Este neîndoielnic că aceeași însemnătate o va fi acor­
dat locului, cu multe veacuri în urmă, și împăratul
Traian, exasperat de nereușitele încercări de a-i aduce la
supunere pe daci și de a feri provincia de la sudul Dună­
rii de repetatele lor incursiuni. După primul război daco­
român, din anii 101—102, iscusitul strateg care era
Marcus Ulpius Traianus și-a dat seama că vitejii oșteni
ai lui Decebal nu vor putea fi înfrînți cît timp el nu va
deține un cap de pod la nord de marele fluviu. Iar cel
mai nimerit „vad“ pentru această cutezătoare întreprin­
dere i s-a arătat a fi aici, la Drobeta. De îndată ce împă­
ratul a înțeles că Decebal nu era dispus să respecte con­
dițiile păcii pe care i-o impusese, l-a pus la lucru pe
inginerul si arhitectul său cel mai priceput, care avea
să-și cîștige astfel o trainică reputație, mai solidă chiar
decît cea cuvenită pentru construirea Panteonului din
Roma. Era anul 103.
Dacă s-ar purcede astăzi la o reevaluare a construc­
țiilor antichității, podul de peste Dunăre al lui Apollodor
din Damasc ar avea toate drepturile să figureze la loc de
frunte pe o listă a minunilor lumii. De la înălțarea lui
și pînă mai în zilele noastre, podul nu a încetat să fie
admirat de toți cei care au avut prilejul să-1 vadă. Dio
Cassius l-a descris cu lux de amănunte. De la el aflăm
că era alcătuit din 20 de piloni, că avea înălțimea de 150
de picioare și o lățime de 60 de picioare. Tot el ne indică
cu precizie distanța dintre pilonii podului 170 de
picioare — precum și lungimea lui totală 3 570 de
picioare, adică 1 134,90 metri, cifră care s-a dovedit
riguros exactă. Ammianus Marcellinus, istoric din seco­
lul al IV-lea, nu pregeta nici el să-1 laude, spunîndu-ne
că Traian plănuia de mult construirea lui și că a ales
tocmai Drobeta, deoarece domina prin poziție valea flu­
viului și era un important nod de drumuri.
Mai tîrziu, Miron Costin, unul dintre puținii cărturari
ai vremii sale care l-au văzut (și care, ca om învățat ce
era, a știut să-1 prețuiască) ni-1 descrie în minunate
cuvinte : „Traian împăratul după izbîndă au căzut la apa

13
 Dunării unde șezînd cu oștile, au adunat din toate acele
părți și olate de lucrători, și au zidit mare minune a
veacurilor pe urmă, care pomenește pînă astăzi Turnul
Severinului. în Țara Muntenească este acela loc, malul
dincoace, acelui olat îi zic muntenii județul Jiului,
cum la noi ținutul Jiului. Cercat-am cîtăva, din ce este
de au primit numele său acest turn de-i zic Severinul,
că acest lucru l-au zidit Traian împărat, ce nu altul
deplin și aievea fără număr spun istoricii cînd au făcut
și podul, căruia cu ochii noștri am privit pragurile prin
apa limpede a Dunării, cînd am mers cu Dabija Vodă
cu oștile la Uivar.“ 3
în bună măsură, construcția proiectată de Apollodor
a rămas și astăzi o enigmă. Dacă cercetătorii au ajuns la
concluzia că masivele picioare ale podului au fost cons­
truite pe uscat —- și nu direct în apă — modul în care
au fost implantați pilonii în albia fluviului rămîne încă
nelămurit. S-a emis ipoteza că apele Dunării au fost abă­
tute din albia lor obișnuită —- și informația pusă în cir­
«
culație de Plinius cel Tînăr este confirmată de studiul
terenului, care păstrează, în această zonă, urmele unei
alte albii a Dunării. Abia în 1909, în urma distrugerii
nesăbuite a două picioare ale podului — care, chipurile,
împiedicau navigația — au fost găsite urmele unor che-
soane de lemn de cîte 36 m lungime și 24 m lățime, care
se presupune că ar fi servit la turnarea fundației puter­
nicilor piloni. Consistența zidăriei, fantastica sa rezistență
la eroziune rămîn greu de egalat, chiar și astăzi, pentru
constructori.
în anul 105, opera de căpetenie a lui Apollodor din
Damasc era gata. Pe uriașul pod treceau cohortele și
legiunile romane, pregătite pentru înfruntarea decisivă
cu viteazul rege al dacilor. După Tapae și asediul Sarmi-
zegetu’sei, cînd brava rezistență a „celor mai viteji dintre
traci“ a fost înfrîntă, peste Dacia se întindea o nouă stă-
pînire — cea romană. Traian nu-și considera încă misi­
unea de aici încheiată : podul peste Dunăre — obiectiv
izolat — constituia o țintă vulnerabilă. Drept pentru care,
prevăzătorul împărat a pus să se ridice, pe malul nordic
al fluviului, în directă legătură cu podul, castrul Drobeta,

14
în jurul căruia s-a înfiripat orașul, ridicat după puțină
vreme la rang de municipium.
De la Drobeta pînă la Turnu Severin mai era însă cale
lungă în timp. Aproape un mileniu... Un mileniu despre
care avem informații puține și nesigure. După retragerea
aureliană, din anul 271, cînd, de teama năvălirilor bar­
bare, funcționarii din aparatul administrativ s-au retras
la sud de Dunăre, lăsînd populația fostei provincii romane
Dacia față-n față cu urgia migrațiilor, peste Drobeta s-a
așternut, vremelnic, tăcerea. Cetele de goți, alani, avari,
huni și cîte vor mai fi fost se opreau poate, descumpă­
nite, în fața zidurilor de piatră ale castrului (în măsura
în care or mai fi rămas în picioare), ori, uimite, în fața
podului. După ce dijmuiau din puținul acelor pămînteni
care nu socotiseră mai înțelept să se refugieze la adă­
postul codrilor seculari, își reluau ■— lacome de bogății —
drumul spre soare-apune, spre Roma, acolo unde erau
adunate toate bogățiile lumii. Pe aici nu găsiseră decît
de-ale gurii și pietre. Și la ce le-ar fi fost bune, oare,
pietrele, dacă nu erau prețioase ?
Regiunea din preajma Porților de Fier își va regăsi,
oarecum, liniștea — una vremelnică și relativă, desigur —
abia peste cîteva veacuri. Iar atunci cînd este din nou
amintită în cronici, ea va purta numele Severinului. La
fel se vor numi cetatea și, mai apoi, orașul. în ce chip
a ajuns oare locul acesta să fie rebotezat ? Iată o temă
care a dat naștere la destule discuții și controverse.
Un mare învățat al neamului nostru, stolnicul Con­
stantin Cantacuzino, scria de pildă în lucrarea sa Istoria
Țării Românești: „...lîngă care pod este și Cetatea Seve­
rinului, dincoace mai sus oareceși, care era făcută de
Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decît Traian,
împărățind acela, cum zice Cárion, la anul de la Hristos
213, însă acuma spartă și mult veche să vede“ 4. Școlile
făcute în străinătate, la Padova, influența romană pe
care o identifica nu numai în limba vorbită de români,
ci și în destule vestigii istorice, l-au făcut, cum se
vede, pe eruditul stolnic să apropie cele două nume.
Sever — Severin... O legătură aparent logică, desi­
gur ispititoare, ducînd deîndată la un pretins întemeietor
al cetății și, implicit, la originile acesteia. Logic, dar nu

15
 tocmai adevărat, deși în unele privințe Constantin Canta-
cuzino are dreptate. Este în afară de orice îndoială că,
în anul amintit — 213 — imperiul roman era condus de
dinastia Severilor ; totuși, Septimius Severus, întemeie­
torul ei, murise în anul 211. Insă nici o dovadă — docu­
mentară sau arheologică — nu vine, din păcate, în spri­
jinul ipotezei formulate de stolnicul muntean. Primele
pietre ale Cetății Severinului s-au pus cu mai bine de
un mileniu mai tîrziu decît data avansată în citatul cu
pricina. Furat de asemănarea frapantă a două nume care
n-aveau nimic comun, cel care a fost un foarte bun
cunoscător al limbii latine se înșelase cînd a pus între ele
semnul legăturii. Fapt este că, în rîndul multor localnici
(și nu numai al lor), mai persistă și astăzi ideea originii
romane a Cetății Severinului.
O explicație mai plauzibilă pornește de Ia etimologia
slavă a cuvântului „severin“ — care i-ar atribui semni­ I

ficația „nord“ sau „de nord“. In acest caz, el ar putea I

desemna chiar situarea pe țărmul nordic al fluviului. Să
fie oare Severinul ținutul ..de dincolo de Dunăre“ pome­
nit la 826 într-o cronică ? Să dateze începuturile lui,
așadar, încă din prima jumătate a veacului al IX-lea ?
Rămîne de demonstrat. In orice caz, instituția banatu­
lui — de care numele Severinului se leagă — e atestată
la croați (poate o veche formă de organizare) și a fost doar
preluată de unguri atunci cînd, mai tîrziu, au ajuns să
o transpună aici.
Cert este că, la sfîrșitul secolului al Xll-lea și înce­
putul celui de-al XlII-lea, Severinul ajunge obiect de
dispută între Imperiul româno-bulgar și Ungaria. In ace­
eași perioadă, în anul 1233, într-o listă de dregători, apare
menționat și primul ban al Severinului, Luca. Moment
important, pentru că el marchează, totodată, revitalizarea
vechii Drobete, afirmarea ei sub noul nume ca oraș
medieval.
In timpul primilor Asănești — loan și Petru — și,
mai cu seamă, în vremea lui loniță Caloian, la sudul ’și
nordul Dunării își face apariția unul dintre cele mai
puternice state, din acea epocă, ale Peninsulei Balcanice
•— Imperiul româno-bulgar. La început, raporturile din­
tre noul stat și regatul Ungariei se menținură bune. Dar

16
 foarte curînd, sub domnia lui Asan Borilă (1207—1218)
conflictele au început. Nepot de soră și urmaș al lui
loniță (cu văduva căruia, dealtfel, s-a și căsătorit), Asan
Borilă a intrat mai întîi în divergență cu interesele boie­
rilor care, în anul 1211, la Vidin, au făcut o conjurație
împotriva sa. Această criză internă l-a determinat pe
Asan Borilă să caute sprijin la regele Ungariei, Andrei
al Il-lea, cu care era prieten. Ajutorul a sosit în același
an, în persoana comitelui loachim de Sibiu, care — cu
oastea sa de sași, români, secui și pecenegi — i-a înfrînt
pe boierii răsculați și l-a repus pe Asan Borilă în scaun.
(Informația, desprinsă dintr-un document de mai tîrziu,
datat 23 iunie 1250, este de două ori prețioasă : întîi,
pentru că pomenește de români, apoi pentru că, se pare,
trecerea oștilor s-ar fi făcut prin părțile Severinului).
Curînd, Asan Borilă — care a încercat să-și consolideze
poziția și printr-o legătură matrimonială, căsătorindu-și
fiica cu împăratul Henric de Flandra al Imperiului latin
de răsărit, creat în urma celei de-a IV-a cruciade, din
1202—1204 — trecu din nou prin grele încercări. Proas­
pătul său ginere a murit în 1216, lăsîndu-1 fără sprijinul
sperat ; boierii s-au grupat în jurul lui loan Asan al
Il-lea care, în 1218, a ocupat Tîrnovo, l-a prins pe țar
și l-a orbit.
Deși căsătorit cu Maria, fiica regelui Andrei, loan
al Il-lea era exponent al partidei potrivnice alianței cu
regatul Ungariei ; relațiile între cele două state s-au
înrăutățit, ajungîndu-se la declanșarea războiului. In anul
1230, oștile noului țar au fost înfrînte.
Ca măsură de prevedere, regele Andrei a hotărît apoi
constituirea Banatului de Severin, cu misiunea de a stră-
jui la hotarul cu imperiul româno-bulgar și de a servi
drept bază pentru noi acțiuni militare. Preluare a unei
mai vechi instituții a românilor și bulgarilor. Banatul
Severinului beneficia de un regim de semiautonomie ; el
reunea sudul Banatului și apusul Olteniei și își avea
centrul la Turnu Severin. Regele Andrei declanșează o
amplă campanie de catolicizare în rîndul populației din
această zonă, chemînd în ajutor călugării din ordinul pre­
dicatorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1237, papa Grigore
al IX-lea le poruncește acestora ; „mulțimea oamenilor

17
 din Țara Severinului să fie adusă prin strădaniile deose­
bitei voastre sîrguințe să primească învățătura credinței
catolice Sínt cuprinse în aceste rînduri alte două
informații prețioase : locuitorii erau numeroși și,' de rit
ortodox fiind, se arătau refractari față de noua credință,
impusă de autorități. De altminteri, regele Bela al IV-lea
— care, din 1235, era noul cîrmuitor al Ungariei — va
ajunge destul de repede la concluzia că locuitorii acestor
meleaguri știau să-și apere neatîrnarea și credința, că nu
puteau fi aduși la ascultare cu „duhul blîndeții“ ; drept
urmare, în anul 1247, el va chema în ajutor ordinul cava­
leresc al ioaniților — sau, cum li se mai spunea, al ospi­
talierilor. Este de presupus, însă, că la luarea acestei
decizii va fi contribuit una dintre cele mai cumplite
urgii din cîte s-au abătut asupra Severinului (ca asupra
întregii Europe Centrale, dealtfel) — marea invazie a
tătarilor din anii 1241—1242.
După bătălia de la Kalka (16 iunie 1223), unde marea
oaste tătară a lui Ginghis-han o înfrînsese pe aceea a
principatelor rusești, marele han al mongolilor hotărîse
o nouă expediție. Ea avea drept scop supunerea țărilor
despre a căror ispititoare bogăție căpeteniile învingătoare
la Kalka (Djebe și Subotai) culeseseră o sumedenie de
informații. întreruptă de moartea lui Ginghis-han, pregă­
tirea expediției a fost reluată în 1235. între 1237 și 1240
cnezatele rusești au fost ocupate, iar în 1241 a pornit
mare năvală. Armata mongolă — aflată sub comanda lui
Subotai și a lui Batu-han (nepotul lui Ginghis-han) — a
fost împărțită în trei grupuri : grupul de nord sub
comanda lui Baidar, cel de mijloc sub comanda lui Batu-
han însuși și a lui Subotai, și grupul de sud pus sub con­
ducerea lui Budjek.
Aripa de nord a intrat prima în acțiune, înfrîngîndu-1,
la 18 martie 1241, pe regele Boleslav al Poloniei. I-a
urmat aripa de sud, a cărei misiune era să neutralizeze
Cumania Neagră, să traverseze Cîmpia Dunării, să supună
statul româno-bulgar al Asăneștilor și, urmînd linia flu­
viului, să pătrundă pe teritoriul Ungariei ; planul de
operațiuni a fost urmat întocmai, iar traversarea Dunării
s-a făcut, se pare, printr-un loc situat nu departe de

18
Severin. La 10 aprilie 1241, cele două grupuri extreme
s-au reunit cu grosul armatei tătare care pătrunsese în
Cîmpia Tisei, traversînd Transilvania pe trei direcții.
Inspăimîntat, regele Bela al IV-lea s-a repliat dincolo
de Sajo, sperînd că apa rîului va constitui o bună stavilă
pînă îi vor sosi întăriri. A doua zi însă, în zori, oastea lui
era complet încercuită, căci Subotai trecuse în timpul
nopții vadul. Lupta s-a încheiat cu un mare dezastru
pentru unguri ; Bela al IV-lea a scăpat cu fuga, refugiin-
du-se într-una dintre insulele Adriaticii.
In iureșul lor năpraznic, tătarii și-ar fi continuat,
poate, campania pînă la Atlantic, așa cum își puseseră în
gînd, dacă în decembrie n-ar fi intervenit moartea mare­
lui han Ogodai, succesorul lui Ginghis-han. Cele două
căpetenii erau nevoite să se întoarcă din drum, pentru a
participa la desemnarea noului mare han. Așezați așadar
în cîmpiile din nordul Mării Negre, tătarii — care, mai
tîrziu, s-au constituit în Banatul Hoardei de Aur — au
continuat vreme îndelungată să reprezinte un mare peri­
col pentru statele din Europa Centrală. Infrîngerea din
1241 i-a determinat pe regii de la Buda să renunțe vre­
melnic la acțiunea de expansiune spre răsărit. Tătarii au
instaurat o domnie cu caracter nominal în Moldova și
Cîmpia Dunării, și chiar Transilvania și-a accentuat ten­
dințele de autonomie. In aceste condiții, pentru a-și
asigura liniștea la unul dintre punctele nevralgice ale
hotarului estic, a hotărît Bela al IV-lea să-i aducă — la
șase ani după invazia tătară — pe ioaniți.
Riguros organizați pe trepte și ierarhii, ioaniții
— împărțiți în cavaleri (titlu pe care îl puteau dobîndi
numai nobilii), sergenți (probabil cei recrutați din rîn-
dul orășenilor) și clerici (proveniți din rîndul fețelor bise­
ricești) —- puneau cumpătarea pe planul al doilea. Dim­
potrivă, abstinența era cea blamată, căci oșteanul-cava-
ler trebuia să fie puternic și bine hrănit, pentru a rezista
istovitoarelor campanii militare. Aflîndu-și încă sediul pe
coastele Asiei Mici, ioaniții nu ezitau să-și prezinte ser­
viciile oriunde apărea un front de luptă împotriva „ne­
credincioșilor“. Oferta regelui Bela al IV-lea nu putea fi.
așadar, decît acceptată cu bucurie, mai ales că era înso-

19
 țită și de numeroasele danii pe care le consemnează
celebra Diplomă a ioaniților, acordată la 2 iunie 1247 ^.
...lată-i, așadar, așezați — în 1247 — ca stăpîni peste
țările Amlașului, Făgărașului și Severinului, ca și peste
cnezatele lui loan și Farcaș. Trebuie precizat însă că
această din urmă stăpînire era mai mult iluzorie, dat fiind
că cele două cnezate se aflau doar în relații de vasalitate
cu regatul ungar. Dealtfel, actul prin care lui Rembal-
dus, marele preceptor al ordinului, i se acordau cnezate
și voievodate (primele menționate în aceste locuri) pare
să arate mai degrabă că tocmai ioaniții ar fi trebuit să
asigure aceste posesiuni asupra cărora regatul ungar
pretindea să-și exercite autoritatea. Astfel, se precizează
la un moment dat că regele dăruia cavalerilor, între altele,
un teren de patru sute de pluguri (măsură egală cu supra­
fața arată într-o zi de un plug) „în Feketig sau în alt
loc în Transilvania“ — dar dania era condiționată de
„intrarea în țara Cumaniei sau în Severin“. Cu alte
cuvinte, ioaniții erau poftiți să se arate mai întîi în stare
să intre în stăpînirea Severinului (sau a Cumaniei), și ,
abia apoi puteau beneficia de donațiile regale.
Documentul conține informații, demne de menționat,
referitoare la situația țării Severinului — principala
posesiune, pare-se, acordată ioaniților („întreaga țară a
Severinului împreună cu munții ce țin de ea, și cu toate
celelalte ce atîrnă de ea“). Una dintre cele mai importante
îndatoriri ale locuitorilor era serviciul în armată : „Dacă
ar veni vreo oaste asupra regatului nostru — de care
lucru să ne ferească Dumnezeu — a cincea parte din
ostașii țării amintite (a Severinului — n.n.) să fie datori
a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apă­
rarea țării“. Ordinul își primea răsplata în funcție de
numărul ostașilor cu care participa la o campanie. El era,
de asemenea, dator să ridice cetăți — „în țara Cumaniei“
cu precădere, dar și în alte locuri, de bună seamă, căci
ioaniții erau reputați constructori de fortificații și să
asigure astfel apărarea hotarelor.
Ajunși la Dunăre prin voia împrejurărilor și milosti-
virea regală, ioaniții și-au luat curînd în serios rolul de
străjuitori ai ținuturilor de graniță. Primul lor obiectiv
a fost, desigur, ridicarea unei fortărețe între zidurile

20
t
căreia să se poată retrage la nevoie și de unde să poată
supraveghea întreaga regiune. într-o scrisoare a regelui,
datînd din anul 1254, se arată cit se poate de explicit :
„o parte din frați i-am așezat în mijlocul regatului nostru
pentru apărarea castrelor ce facem să se zidească pe lîngă
Dunăre, la care (ocupație — n.n.) neamul nostru (e vorba
de maghiari — n.n.) nu este dedat. Căci așa au chibzuit
ai noștri în repetate rînduri că este o siguranță pentru
noi și pentru toată Europa ca Dunărea să- fie întărită de
fortărețe.“ în lipsa altor documente — și întrucît consti­
tuie prima mențiune scrisă despre Cetatea Severinului
— scrisoarea din 1254 poate fi luată drept act de atestare
a întemeierii acesteia. Chiar dacă nobilii cavaleri nu se
vor fi spetit amestecînd mortarul și cărînd pietre — treabă
pentru care foloseau, desigur, oameni de prin partea locu­
lui — se pare că, într-adevăr, fortăreața de la Severin
este opera lor (deși nu există încă dovezi arheologice, ea
ar putea continua, totuși, o mai veche fortificație). Șase
ani mai tîrziu însă, cetatea este pustiită și parțial distrusă
de către bulgari.
Urmărind drumul prin veacuri al unuia dintre cele
mai vechi orașe românești, am luat așadar act de nașterea
Cetății Severinului. Cînd, la sud de Carpați, Basarab înte­
meietorul va pune bazele primului stat feudal de-sine-
stătător, Severinul cu cetatea sa va avea soarta firească
a teritoriilor care aparțineau de drept țării. Bătălia de la
Posada, din anul 1330, marchează nu numai cîștigarea
independenței Țării Românești, ci și trecerea Cetății
Severinului în posesia adevăraților ei stăpîni. Și, timp de
aproape un secol, cu foarte mici întreruperi, ea va rămîne
astfel. îl vom întîlni ban al Severinului și pe vrednicul
voievod Vlaicu-Vladislav, ctitorul mănăstirii Vodița, căreia
îi va dărui, în 1366, „Dunărea de la cataracte pînă la
Orșova, cu viitoarea din mijloc și cu venitul domnesc
din opt vieșii“. Tratatul dintre Mircea cel Bătrîn și Sigis-
mund de Luxemburg, încheiat în 1406, chiar la Severin,
îl numește pe viteazul și înțeleptul domn al Țării Româ­
nești cu întreaga lui titulatură, inclusiv de ban al Seve­
rinului. Era o recunoaștere a tăriei și priceperii în luptă
a voievodului muntean, calități pe care Mircea le-a dove­
dit cu prisosință de-a lungul întregii sale domnii de 32

21
 de ani — și mai cu seamă la Rovine. Cetatea Severinului ‘
se afla pe mîini bune.
Domnii Țării Românești au fost, de la început, și bani '
de Severin — denumire simbolică desemnînd, de fapt, •
stăpînirea asupra acestui teritoriu (care le era deci feudă),
și nu îndeplinirea unei dregătorii (de pază a hotarului),
în hrisovul acordat la 23 noiembrie 1406 mănăstirii Tis-
mana, Mircea cel Bătrîn sublinia tocmai această reali­
tate : „Eu, Io Mircea Mare Voievod și singur stăpînitor,
domn a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste
munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Almașului
și Făgărașului și domn al Banatului Severinului“ (s.n.). ®
Așadar, voievodul Țării Românești nu era ban, ci domn
al Banatului. Dealtfel, paza hotarului dinspre această
parte a țării (dregătoria băniei) era îndeplinită de boieri
ca Sțănilă ban (menționat la 8 ianuarie 1407) ; un Radu
ban îl precedase (acesta era vornic la data emiterii docu­
mentului amintit).
în 1419, Banatul Severinului a fost pierdut de Țara
Românească. Instituția feudală a banatului a persistat
însă, în fruntea ei remarcîndu-se mari boieri precum
Craioveștii (dintre care unii vor ajunge domni) — și mai
cu seamă primul unificator al Principatelor Române,
Mihai Viteazul (care, înainte de a ajunge la tron — în
1593 — a fost, cum se știe, mare ban al Craiovei — între
1589 și 1591).
Cît timp a trăit Mircea cel Bătrîn, intențiile vicleanu­
lui Sigismund de Luxemburg de a acapara Severinul
aveau în față o stavilă de netrecut. După stingerea din
viață a marelui voievod, însă, calea era liberă. Mihail,
fiul acestuia, nu prea i-a moștenit virtuțile. Importanța
strategică a cetății era mult prea mare pentru a-1 lăsa
indiferent pe regele Ungariei, căruia nu-i fu greu să o
cucerească. Dar Cetatea Severinului, ea singură, nu era
o pavăză suficientă : în fața expansiunii turcești, a cărei
amenințare se făcea tot mai acută, era nevoie mai mult
decît de niște ziduri. Trebuia găsit omul, apărătorul de
nădejde și militarul priceput, care să reorganizeze ceta­
tea, în așa fel încît să o transforme într-o poartă cu ade­
vărat ferecată pentru otomani, tot mai insistenți în pre­
siunea exercitată la Dunăre.

22
 Alegerea se opri asupra unui cavaler care își cîștigase
excepționale merite pe cîmpul de luptă, vădind o price­
pere și o energie ieșite din comun ; cornițele Timișoarei,
Filippo dei Școlari de Ozora Italian de origine, venind
de lîngă Florența, din Tizzano, el a rămas cunoscut pe
aceste meleaguri — ai căror inimoși locuitori l-au „adop­
tat“, datorită iscusinței și vitejiei sale — sub numele de
Pippo Spano ; Pippo după diminutivul cu care mama își
alinta fiul, Spano după dregătoria sa de spân (ispán) de
Timișoara. îndrăgind locurile și oamenii, acest brav om
de arme și-a făcut un veritabil crez din a-i apăra în fața
urgiei otomane.
Pregătit, ca mai toți florentinii, pentru cariera comer­
cială, Pippo Spano l-a însoțit, în centrul Europei, pe un
concitadin, Luca Pecchia. Dar calitățile sale mai degrabă
militare l-au făcut curînd remarcat, înălțînduJ în rang
— așa cum s-a întîmplat, cam în aceeași vreme, după
cum vom vedea, cu Voicu Românul și cu fiul acestuia,
lancu de Hunedoara. Conștient de necesitatea unirii for­
țelor antiotomane, el a fost unul dintre inițiatorii întîl-
nirii de la Se ver in (1406) dintre Mircea cel Bătrîn și Si-
gismund de Luxemburg ; ajuns consilier preferat al aces­
tuia din urmă, iată-1, după 1419, învestit cu dificila mi­
siune de a asigura paza Cetății Severinului.
In această calitate, Pippo Spano avea să devină un
aliat prețios al lui Dan al Il-lea, domn al Țării Româ­
nești după Mihail (1418—1420) și Radu Praznaglava. Vo­
ievod viteaz, hotărît să mențină neatîrnarea țării sale, să
dea curs aspirațiilor firești ale maselor populare. Dan
al Il-lea — ajutat și de banul Severinului — a repur­
tat o însemnată victorie la 26 februarie 1423, cînd, așa
cum spune un cronicar sas din Țara Birsei, „a culcat la
pămînt 30 000 de turci“. în urma acestui eveniment Se-
verinul ajunge în stăpînirea voievodului muntean ; în ace­
lași an, însă, solii sultanului Murád II încheie un armis­
tițiu din ale cărui prevederi Dan ai Il-lea a fost omis
— ceea ce le-a îngăduit turcilor să invadeze Țara Româ­
nească și să-1 înlocuiască pe nesupusul domn cu nedes­
toinicul Radu Praznaglava.
Preluînd cu destulă dificultate Cetatea Severinului la
1425 — și dată fiind starea destul de degradată a zidu-

23
 rilor (în bună măsură și datorită șubrezeniei dintru în­
ceput a fortificațiilor ridicate de către ioaniți) — Pippo
Spano este însărcinat cu refacerea și restaurarea ei. Vred-
nicul comandant se avîntă în această acțiune cu toată ho-
tărîrea și energia care îl caracterizau, aducînd transfor­
mări radicale cetății. S-ar putea spune că, în vremea lui,
Severinul este construit, practic, pentru a doua oară. După
ce își încheie în mod strălucit și această misiune, Pippo
Spano dispare însă fără urmă. Va fi fost doborît într-ăna
dintre numeroasele lupte la care se arăta în primele rîn-
duri ? Va fi căzut (așa cum deseori se întîmpla în acele
vremuri) în dizgrație ? Informațiile, sărace, de care dis­
punem, nu ne îngăduie să formulăm vreo ipotecă cît de
cît întemeiată în privința sfîrșitului acestui brav cavaler.
După înfrîngerea suferită la 1428 în Serbia, în fața
otomanilor, Sigismund de Luxemburg recurge la servi­
ciile teutonilor. Severinul a făcut astfel cunoștință iarăși
cu mantiile, purtînd semnul crucii, ale unui ordin cava­
leresc. De data aceasta, oaspeții cetății erau cei care — în
Orient, în Polonia, oriunde s-au dus — au stîrnit doar
spaimă și ură. Subvenționați inițial de negustorii bogați
ai Hansei, din Lübeck și Bremen, recompensați apoi cu
întinse moșii de către toți principii, regii și împărații care
și i-au dorit în slujba lor, teutonii și-au cîștigat pretutin­
deni un trist renume, căruia avea să-i pună capăt doar
desființarea Ordinului, la 1809, printr-un decret al lui Na­
poleon Bonaparte. Deocamdată, însă, ne aflăm abia în anul
1429, Ia sfîrșitul căruia un grup de cavaleri în frunte cu
Nicolaus (Klaus în alte documente) de Radewitz au fost
așezați în Banatul de Severin.
■ Mare feudal (pe lîngă dregătoria de ban al Severinu-
lui, le cumula și pe cele de preceptor al Ordinului, precep­
tor al fraților — călugări-ostași — din Ungaria si comite
al monetăriei regale de la Sibiu), Nicolaus de Radewitz
a intrat curînd în conflict cu românii bănățeni. Participînd
. Pippo Spano, dar și mai înainte — la campaniile
militare de apărare a strîmtorilor dunărene și dînd dovadă
de vitejie, românii bănățeni se bucuraseră de o largă auto­
nomie administrativă. Un document din februarie 1430 ne
îngăduie să cunoaștem forța militară pe care o reprezen­
tau districtele autonome românești de aici : la luptele anti-

24
otomane de pînă atunci participaseră 1333 oșteni și sluji­
tori, 144 pușcași, 643 cnezi și 1616 țărani liberi. Odată cu
venirea teutonilor, întreaga această forță urma să treacă
în dependența Ordinului, constituind trupele auxiliare
ale cavalerilor. Era o îngrădire deloc potrivită cu firea și
tradițiile de libertate ale locuitorilor.
La aceasta s-a adăugat și o nemulțumire foarte con­
cretă : inspectînd fortificațiile din zonă, teutonii au al­
cătuit o listă a cheltuielilor necesare pentru reparații, în-
sumînd nu mai puțin de... 314 822 guldeni — sumă uriașă
pentru acea vreme, menită desigur, în bună măsură, să
reechilibreze încăpătoarele pungi ale călugărilor cu man­
tie. Conflictul dintre teutoni și localnici a luat forme
acute : românii bănățeni refuzau să recunoască autoritatea
administrativă a banului, să se prezinte la judecăți, să con­
tribuie la repararea fortificațiilor.
în asemenea condiții, atacul din mai 1432 al trupelor
sultanului Murad II i-a găsit pe cavaleri izolați. Din în­
fruntarea turco-teutonă (forțele locale, românești, au lip­
sit aproape în totalitate). Ordinul a ieșit înfrînt. Cetatea
Severinului a fost ocupată, iar apărătorii ei au fost tre-
cuți prin ascuțișul săbiei. împrăștiați, urîți de către oa­
menii locului, teutonii au eșuat și în această a doua ten­
tativă a lor de a se împămînteni pe teritoriul țării noastre,
părăsind definitiv meleagurile românești în anul 1435 ®.
Trei ani mai tîrziu îl întîlnim în fruntea cetății, îm­
preună cu fratele său loan, pe lancu de Hunedoara, aflat
la primul său rang de demnitar. O guvernare scurtă, dar
meritorie ; pe lancu îl așteptau demnități mai importante,
care îi vor îngădui să desfășoare cu succes lupta împotriva
pericolului turcesc. In 1441, în urma alegerii lui drept vo­
ievod al Transilvaniei, Severinul e nevoit să-și ia rămas
bun de la una dintre cele mai strălucite personalități ale
vremii. Rămîne un titlu de mîndrie pentru cetate de a fi
numărat printre conducătorii săi pe acest brav apărător
al independenței.
Presiunea otomană de la Dunăre se face însă tot mai
mult simțită. Dacă, prin apărarea cu succes a Belgradului,
lancu reușește în 1456 să stăvilească înaintarea lui Moha-
med al Il-lea, la începutul veacului următor Soliman
Magnificul își îndreaptă toată atenția asupra Porților de

25
 Fier. ín 1524, luarea Severinului îi va oferi „cheia“ pen­
tru a-și deschide drumul spre Ungaria. Pregătirile pentru
cucerirea Cetății Severinului sínt minuțioase. „Comandan­
tul turc Balibeg, cu oamenii din regiune, construiește o
fortăreață în fața Severinului din care bate SeverinuÎ și-1
asediază, trecînd Dunărea și închizîndu-i trecătorile ca să i
nu se mai poată aproviziona“. „Profeția“ baronului del '
Burgio se adeverește : după căderea acestei veritabile porți !
situate la răscrucea tuturor drumurilor și viaturilor Eu- '
ropei. Ungaria devine o pradă ușoară pentru sultan, fiind
transformată în 1541 în pașalîc. Soarta Cetății Severinului
însăși va fi nu mai puțin crudă. Doar ruine, fumegînde
încă, mai rămîn în urma trecerii turcilor, în năprasnicul
lor iureș. Otomanii își vor aminti de importanța strategică
a Severinului abia cîteva decenii mai tîrziu ■— în 1580 — i
cînd vor înființa aici o raia.
In răstimpul 1524—1833 în jurul Severinului se aș- ‘
terne o aparentă tăcere. Căderea cetății sub loviturile l
turcilor i-a făcut pe mulți istorici să creadă într-o pe­
rioadă de totală stingere a vieții orașului și împrejuri­
milor. Realitatea a fost însă alta. O atentă cercetare de
arhivă w relevă perpetuarea unei stăpîniri românești în
moșia Severinului. Este, dealtfel, greu de crezut că la
1580 — tocmai în perioada cînd Mihai Viteazul, făurito- (
rul primei Uniri, se ridica bănișor de Mehedinți — pre- E
facerea zonei respective în raia turcească să fi fost efec­
tivă și durabilă. încă la 1560 Petru cel Tînăr dăruia
mănăstirii Tismana moșia Bresnița de lîngă Severin ; or,
o asemenea danie n-ar fi fost posibilă fără exercitarea
unei autorități reale de către voievodul Țării Românești
asupra teritoriului cu pricina.
Mai tîrziu, în 1667, moșia Severinului a fost lăsată ;
ca ocină lui Avram și Dumitru din Cerneți, fiii banului
Radu Buzescu. Vrednicul căpitan al lui Mihai intrase în
mod cert în stăpînirea ei în timpul domniei lui Radu
Vodă Șerban (1602—1611) — și încă poate chiar mai
înainte, în timpul domniei Viteazului. Urmașii Buzești-
lor au stăpînit în devălmășie acest pămînt pînă la 14 ia­
nuarie 1811, cînd în baza unui act juridic s-a produs
ieșirea din indiviziune a moșnenilor. De-a lungul vea­
cului al XVIII-lea au luat ființă, rînd pe rînd, sate ca

26
Schela-Cladovei și mahalale ca Dudașul sau Banovița
— care s-au contopit, determinînd construirea, după un
plan prestabilit, sistematizat, a unui oraș nou, la 1833.
Să rezumăm acum, chibzuind la destinul Cetății Seve-
rinului : o istorie relativ scurtă, de cîteva sute de ani !
Prefațată de virtejul tătarilor, ea a consemnat, în repezi
alternări, stăpînirea ioaniților, bulgarilor, ungurilor, teu­
tonilor, a turcilor. Statornic, însă, pentru un șir repetat
de decenii, cetatea a stat și a revenit sub sceptrul unor
voievozi români, sub sceptrul neatîrnării. Transpare, con­
densată în destinul acestei fortărețe — care, vitregită de
soartă, n-a prea avut timp să intre în cronicile muntene
— o întreagă istorie a meleagurilor noastre, peste care
trecură, cu veacurile, toate furtunile Europei. Descope­
rim într-un crîmpei de țară trăsături definitorii ale unui
popor — dîrzenie, demnă de o epopee, a celor mulți și
neștiuți, care au apărat ziduri fierbinți, împotrivindu-se
puhoaielor și revenind, de fiecare dată, cu și mai multă
credință, pe meterezele ființării. Patriotism fierbinte, dus
pînă la sacrificiu, închinat supraviețuirii țării, în ciuda
oricăror vicisitudini. Vitejie a conducătorilor iubitori de
neam și eroism al maselor anonime — adevăratele fău­
ritoare’ ale istoriei, chiar și atunci cînd prezența și fap­
tele nu le-au fost consemnate în documente scrise.
Cu asemenea trăsături ne vom reîntîlni și la celelalte
popasuri pe care ni le-am propus, de cele două părți
ale maiestuosului arc carpatic.

NOTE :
1 — Nicolae Ceaușescu, Romania pe drumul construirii so­
cietății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 7, Editura politică,
1973, p. 301.
2 — M. Davidescu, Monumente medievale din Turnu Seve­
rin, Editura Meridiane, București, 1969, p. 9.
3 — Miron Costin, Letopisețul țării Moldovei, în Opere (sub
îngrijirea lui P. P. Panaitescu), Editura de stat pentru literatură
și artă. București, 1958, p. 257.
— Cronicarii munteni. Editura pentru literatură. București,
1961, voi. I, p. 15.
5 — Pentru Diploma cavalerilor ioaniți vezi Documente pri­
vind istoria României, veacurile XIII, XIV și XV, B, Țara Româ­
nească, Editura Academiei, București, 1953, p. 1—5

27
 ® — Ibidem, p. 51.
— Ibidem, p. 54.
Pentru viața și activitatea lui Filippo dei Scolari de Ozora
vezi, pe larg, lucrarea lui E. Lăzărescu și N. Stoicescu, Țările
romane și Italia pînă la 1600, Editura științifică, București, 1972.
— Pentru prezența teutonilor la Severin vezi și loan Hațe-
gan. Cavalerii teutoni in Banatul Severinului, în Magazin istoria
nr. 8/1977.
“ — Vezi Catalog de documente privitoare la istoria muni­
cipiului Drobeta-Turnu Severin (1560—1900), Drobeta Turnu Seve­
rin, 1972, Studiul introductiv
— Ibidem, p. 35.
 CASTELUL DE LA HUNEDOARA

ISTORIC

— a doua jumă­ — construirea primei cetăți (castru), pe un

tate a secolu­ plan oval, de dimensiuni mai mici decît
lui al XlV-lea ale castelului actual.
— 1393 — primul document păstrat, emis din ceta-
tea Hunedoara.
— 1409 — atestare documentară privind intrarea do­
meniului Hunedoarei în stăpînirea lui Voi-
cu Românul.
— 1440—1450 — lucrări însemnate, dictate de lancu de Hu­
nedoara, în special pentru adaptarea ce­
tății la rezistența împotriva artileriei
— un nou zid exterior, întărit cu patru bas­
tioane rotunde, prevăzut cu dispozitive
de apărare (mâchicoulis, fente etc) —, dar
și la cerințele de castel-reședință ; este
lărgită aripa vestică.
— 1456 — moare lancu de Hunedoara ; castelul ră-
mîne în proprietatea soției sale și, apoi,
a fiului său. Matei Corvin.
— 1456—1480 — continuă lucrările la castel, se arată pri­
mele influențe ale Renașterii ; este cons­
truită aripa nordică (aripa M.atei).
— începutul seco­ — zidirea aripii estice și a turnului alb.
lului al «
XVn-lea
— a doua jumă­ — castelul trece în proprietatea succesivă a
tate a secolu­ mai multor familii ; este construită aripa
lui al XVlI-lea sudică.

29
 — 1722 — la moartea ultimului proprietar, castelul
intră în stăpînîrea austriacă, aici insta-
lîndu-se administrația minelor,
— 1817 — lucrări de reparații, urmate de o distru­
gere parțială, datorată trăznetului.
— 1854 — distrugere pricinuită de un incendiu.

— a doua jumă­ — lucrări de restaurare și transformare în

tate a secolu­ spirit neogotic, conduse de arhitectul
lui al XlX-lea Francisc Schultz.
— 1907 — lucrări de restaurare datorate arhitectu­
lui Ștefan Moeller.
— 1960 — încep lucrările de restaurare patronate de
Direcția Monumentelor Istorice.

TRASEU PRIN CASTEL

Accesul pe sub turnul porții se făcea pe un pod ridicător,

astăzi dispărut, în stingă, se afla camera de gardă („casa nem-
ților“), de unde se cobora
____ în camera
______ ___
de________
tortură. __
în dreapta in-
trării, toată latura vestică este ocupată de sala cavalerilor, spa­
țiu acoperit cu bolți gotice, susținute de un rînd de stîlpi me­
diani. O scară în spirală, exterioară, cu un elegant portal gotic
(de reținut stema sculptată a familiei Corvineștilor) duce la în­
căperea suprapusă sălii cavalerilor, numită sala Dietei. Latura
nordică, în sțînga intrării, este ocupată de aripa Matei. Distri­
buția încăperilor a fost sensibil modificată de reparațiile surve­
nite. Se păstrează însă loggiile suprapuse, în decorația cărora
se îmbină elemente ale goticului tîrziu cu primele forme ale
Renașterii. Loggia de la etaj păstrează, în forma originală, o
amplă compoziție în frescă, datînd din secolul al XV-lea, ale
cărei scene se presupune că ilustrează legenda familiei Corvi­
neștilor. De la etajul aripii Matei se poate ajunge la bastionul
buzduganului, care oferă o perspectivă a orașului Hunedoara.
Din loggia de la etaj se intră în sala Dietei, sală de consiliu,
construită în vremea lui lancu, distrusă în secolul al XVII-Iea
și restaurată în deceniul trecut. încăperea, acoperită cu bolți
gotice pe nervuri, este bogat decorată ; se păstrează fragmente
de frescă, printre care două medalioane cu portrete atribuite lui
Matei Basarab și Vasile Lupu. Către exteriorul cetății, pe toată
lungimea sălii Dietei, se desfășoară o elegantă loggie cu decora­
ție gotică. Loggia este rezemată pe patru contraforturi. Din sala
Dietei se trece în aripa de sud. Construcția este alipită zidului
cetății lui lancu, între bastionul paharnicului (sau Capistrano)
și bastionul pustiu. Aripa de sud se remarcă prin ancadramen-

30
tele ferestrelor, care anunță arhitectura barocului. De mai mare
interes este bastionul Capistrano, construcție prevăzută cu dis­
pozitive de apărare (mâchicoulis), bolți gotice pe nervuri și un
șemineu cu o elegantă decorație sculpturală. Din aripa Zolyomj
se ajunge la galeria care leagă cetatea de turnul Neboisa, adică
„nu te teme“. Element de fortificație în avanpost, turnul proteja
latura mai expusă a cetății. Atît turnul Neboisa, cit și galeria,
construcții destinate exclusiv apărării, au un caracter auster, su­
gestiv pentru fortificațiile medievale, fiind construite odată cu
prima cetate a lui lancu. Revenind în curtea interioară, poate fi
vizitată aripa estică. Fațada sa către curte, datorată restaurări­
lor din secolul al XlX-lea, are o arhitectură neogotică. Alături,
marele bastion alb, destinat gurilor de artilerie, a înglobat ve­
chiul turn de intrare în cetate.
într-o mică curte se află „fîntîna vie“, fragmente din zidul
primei cetăți, precum și un ancadrament de ușă romano-gotic,
datînd din aceeași perioadă. Din curte, pe lîngă bastionul tobo­
șarilor al cetății lui lancu, se trece pe zidul de incintă, pe lîngă
groapa urșilor, către o terasă alipită cetății în secolul al XVII-lea.
De aici se deschide o perspectivă amplă asupra orașului^și, ^către
dreapta, asupra bastionului numit „al buzduganului“, în între­
gime decorat cu o pictură în motive geometrice. Este cel mai
bine conservat dintre bastioanele cetății lui lancu de Hune­
doara.
 HUNEDOARA :
CORBUL CU INEL
ÎN CIOC

7’
Cînd spui, astăzi, Hunedoara,
’ , te gîndești, ... ...... ..
în primul
rînd, la Cetatea oțelului. Cu toate acestea, gîndul îți
zboară, fără să vrei, și la cealaltă cetate, al cărei blazon
a făcut faima așezării cu multe veacuri în urmă. Stră­
bați nerăbdător străzile marcate de forfota caracteristică
unei citadele industriale și, din clipă în clipă, te-aștepți
ca bastioanele vechii fortărețe — care ți-au devenit atît
de familiare încă din pozele primului manual școlar de
istorie a neamului, pe care le-ai reîntîlnit, în atîtea rîn-
duri, în ghidurile turistice, la standurile cu ilustrate — să
ți se arate în capătul unei străzi.
o întîlnire pe care o dorești demult, pe care ți-ai
pregătit-o minuțios, pe îndelete, pe care ți-o imaginezi
desfășurîndu-se firesc, ca o revedere cu o veche cunoș­
tință. Și, totuși, ea ți se înfățișează în mod surprinzător,
fără să-ți lase timp de acomodare. Dai colțul unei străzi
nu prea largi și te trezești în preajma portalului elegant
prin care se pătrunde în curtea exterioară, a „husarilor“.
Mai faci vreo douăzeci de pași și, iată, ți se arată, în
toată splendoarea ei, „cetatea Hunedoara, nespus de tare
prin poziția locului, unde s-a născut loan, tatăl divu-
lui rege Matei“ — cum scria, la 1502, Felix Pentacic
în lucrarea Despre drumurile pe care trebuie să se por­
nească expediția contra turcilor t.
loan sau, cum avea să rămînă în istorie, lancu de
Hunedoara... Soarta a făcut ca în acele secole de grea

32
cumpănă pentru destinele Europei, marcate,' îwI14S3pqte>
căderea Bizanțului, luptei antiotomane
preluată pe rînd' dejtreisVDievozi românii Mirce^, .lancuv
Ștefan. La porțilenBelgradului, la numaiîr.treij am. xiupâ
ce, sub zidurile Constanți nopolului, .destrămase- un mit;
al inexpugnabilității,; Mohamed văr Il-^lea și-a văzut spițlbe-cj
rată; la rîiidultolliiiiljLn .iățăolui JánGÜ, ifaiifta de .euc^
ritor'irezistibil. Șl pentru a^oape o sută;;de ani/ irrt5ítíi8i
turcească spre, inima Eutoper^ a fost stăvilită^i; '' ', lolec.''
Viața și faptele legendarului lancu sínt strîns, siriiple*
tite cu existența uetății . și, apoi, a castelului denlâ
Hunedoara. ’Ge-indrept,cnlanaici al. văzut él ■ lumirianzileLi
Tatăl biî,ăViOica!, n^tean. viteaz/sa^priinib cetatea, ;îriT,pre!«nă
cu dofneniuî careu ÖJ înconjura/în ianui l.ădffjlcîrid lancti:
avea vreo doi ani. Cine a fost Voicu. ^i; ce -fapte ;i»ări aduș/
dili partea regelui'Sigismund/.o asemenea favoare ? Actul
de danie dlnblS octombrie 1409 nume spuqe Iprea muLte>
Aflăm doarseă domeniul și castelul Hunedoarei; au.- fusi
Öáté-'íriéáföpíáiPé^'ldíi Vbicu/:fiu ăl lui iȘerbu șiilîmpreună.
cu el fraților săî/vMogoș și Radu, vărului său Radu șitjcu
fiul său, lancu, pentru meritele lor militare. Originea lui
Voicu este însă incertă și rămrne ■ controversată 1 până: în
zilele noââtre; POtiivit opereLlul ThuroczipiC/ironțca Țihn-
garoriim, familia tatălui lui lancu ar fi fost originară) din
Țara Românească, de mnde s-ar fi strămutat în Transil­
vania ; cîrid faptele xritejești ale; lui Voicu au atras ațenă
ția regelui, aceStă l-a ridicat în^TÎndul, nobililor. Gronicae
rUi bizaiîtîiiqCh^cocbndiliîtșituează.originea lui Voicu în
rîridul ribbîhmîi' ^iriărurite din‘Hațeg,’ lucî-U corifitmabrîri
parte. șî-dé'ün'"decumeht. anbeíiGr,;Jíri •dardi saipomerieșt©
de un anume Șerb, care era cneaz. ' -u
Din nordul'sau 'dhidsudulc?0arpaților.qVoicuț) fiul lui
Șerb, făcea' parte,t după' toate probabilitățile,' din pătura
conducătorilor locăli fomârtifi ajuris. în'Oastea regelui si-a
făcutofe^deOremaricat.iJÎarfittestoihltăai itábfóstiorásplátíitö-;
Vét<l& c^’tâtaogfBi uttd3dl»tre;>c01eomat;'aoHde constracs
ții diri Iritr^lil.'i^autP-rJJ^aÜJifhárturlef'flifignienlteli^rdfe
z^ și' fataéle idertfții-păStliatdopîriăiăsifâiîă:! CStddespbeiidoif
meniu, -'él '^uptinöéá^'Vl*do salifâ satie ÎJeeoiJdistFitiîăM fcaă/
puține';bî -o f^édotíomie) rrf®deBtăigsȘa9feuilmr.KrawHateiâ Hrițeri
gului'-ia fnceíMitúTcfilui'-déHál.teuinifiprézecel'aal v:cpc>’, .priH

>s
 ceperea lui Voicu și, mai apoi, a lui lancu, a știut să
dezvolte acest prim pas, înscriindu-i pe Huniazi printre
cei mai puternici seniori feudali ai vremii.
Acestea sínt mărturiile rămase în documente. Mai
știm că Voicu era căsătorit cu Elisabeta de Marginea, de
obîrșie aleasă și ea, probabil tot din rîndul nobilimii mă­
runte, al păturii locale cneziale. Elisabeta deține rolul
principal în cealaltă variantă — legendară — a trecerii
castelului Hunedoara în posesia lui Voicu și a urmașilor
săi. Legenda este mai generoasă în date decît actul de
donație din 1409 ; mai mult, ea lasă să se întrevadă că
descendența lui lancu de Hunedoara ar fi fost mai înaltă,
regală chiar. Una dintre versiuni ne este oferită de tipă­
ritura din 1574, aparținînd cunoscutului cronicar și tipo­
graf clujean Gaspar Heltai.
...Aflîndu-se cu alaiul său într-acele părți — spune le­
genda — și poposind într-o noapte în pădurile Hune­
doarei, regele Sigismund de Luxemburg auzi și de ne­
asemuita frumusețe a Elisabetei de Marginea. Sigismund
o plăcu nespus de mult, căci era — spune Gaspar Hel­
tai — „cum nu se găsește alta mai frumoasă pe fața
pămîntului“. Și, firește (cum stătea în obiceiul regilor),
se îndrăgosti de ea pe cît de tare, pe atît de puțin pla­
tonic. Reîntors după cîtăva vreme pe acele meleaguri,
regele avea să afle că Elisabeta aștepta un copil. Soco­
tind timpul, el se încredință de adevăr și îi dădu femeii,
pe lîngă „cheltuială îmbelșugată“, un inel ca dovadă de
recunoaștere. La cîțiva ani după nașterea copilului, a lui
lancu deci, Elisabeta se hotărî să-1 prezinte la curte.
Plecă însoțită de Voicu, soțul ei, de Gaspar de Marginea,
un frate, și de alte rubedenii.
In drum spre reședința regală de la Duda, cînd călă­
torii se odihneau, iar micul lancu se juca cu inelul, un
corb, atras de strălucirea metalului prețios, se repezi,
smulse inelul din mîinile băiatului și, cu el în cioc, se
așeză pe ramura unui copac din apropiere. Trezit de
strigătele copilului, unchiul său, Gaspar, luă un arc și
țintind corbul, reuși să-1 doboare cu prima săgeată, sal-
vînd astfel prețiosul dar. Odată drumeții ajunși la Buda,
inelul fu recunoscut de Sigismund, care îl luă sub ocro­
tirea sa pe lancu, donîndu-i, lui și tatălui său, castelul și

34
domeniul Hunedoarei. Și, impresionat de relatarea în-
tîmplării cu corbul, hotărî ca, pe viitor, blazonul Hunia-
zilor să fie un corb purtînd un inel în cioc.
Aceasta este legenda. Una dintre versiunile ei. Altele,
la fel de puțin verosimile, pretind că însuși copilul lancu
ar fi fost cel care a doborît corbul... Cine a văzut un
arc medieval sau a încercat vreodată să-i întindă coarda
își va da lesne seama că asemenea faptă nu poate fi pe
măsura unui copil de cîțiva ani. Totuși, nimeni nu va
reproșa unor legende astfel de exagerări, care nu le ate­
nuează farmecul.
Care este, oare, adevărul ? Cel consemnat în docu­
mentul din 1409 (contemporan lui lancu), sau cel relatat
cu mai bine de o sută de ani mai tîrziu ? Istoria, care
ne îndeamnă să preluăm critic izvoarele, înclină spre
prima variantă. Imaginația ne-ar sfătui, dimpotrivă, să
dăm crezare celei de-a doua. Pe de' altă, parte, tema
folclorică a inelului folosit drept „semn de recunoaș­
tere“ și furat de corb nu este o creație a secolului al
XV-lea. Obîrșia ei urcă în timp, aproape cu un mileniu,
tocmai în îndepărtata Northumbrie și se regăsește apoi
transpusă într-o epopee de prin anul 1170, legată de
faptele regelui Oswin (care a domnit între anii 634 și
642). Prin secolul al Xll-lea, aceeași legendă este întîlnită
în ținuturile Rinului și ale Dunării de sus, de unde pare
să fi ajuns și pe meleagurile transilvănene. Faptul că este
pomenită atît de Thuroczi în lucrarea citată mai înainte,
precum și în Rerum hungaricarum decades a lui Anto-
nius Bonfinius, nu face decît să confirme notorietatea de
care ea se bucura.
Corbul și inelul apar însă des în folclorul românesc,
nu numai la nord, ci și la sud de Carpați. Ciclul bala­
delor Novăceștilor este cît se poate de edificator ; in-
tr-una din variantele acestora. Gruia, întemnițat la Țari-
grad, încredințează unui corb inelul spre a-1 duce tatălui
său, ca să vină să-1 salveze. Tot corbul apare, dealtfel,
și pe stema Țării Românești, fapt care i-a determinat pe
unii istorici să pună în discuție ideea descălecatului le­
gendarului Negru Vodă din Transilvania, iar pe Alexan­
dru al Il-lea Mircea, domnul muntean, să emită pretenții
privind o închipuită descendență a sa corvinească.

35
 \

Aí^í&^á:tuPífceí^iftáí'íJöé‘‘íifov<ifet-^ÖWtteJ’'á-'
dWF?# cUp&o^'i^i^g^âQ/ațîî V'ééhé* și^'-âÎîP^0''^ăspîEtIita
a intervenit ín''öyS’tiftfeͧ^ferfiíigfeí®?‘Jéfe1iÍi<}égáV de urcäreä
l?ypNí&tePC^f<tiH^pé^tfSöAn¥)Utígáriéttrfte^Á457'^2-'iéíöd?-^prin
fnööAeá' titiPLat^äiäu ăl- V-léS^' Pöfe^ämüip'trön'ün regaítJcié-í
Vfeiea'^VncaÄf’^^anäi^ättträ' lüí-'Matei-tírébúís sä' fíe feus^^
țife'Uță- cü'^väda‘-ea fei?á'’S'öé <ie>"döttin^. ‘5rrtrÍA>’A^beBíe 'în
8Sr é í p&Ve^ilö^feíad f íesW' %¥eíüté ■ nu- rfiUÂiai 'írf 'TránSilvd-j
fíth, 'Cl' írt'mft-éagá'Euîbpă/'laiișâiiea -tiheifastfeV de te'gende
nú pMeäf^’ decit s'á sCrvedfecS-» inteteséfe-' CöA'i'né^tilnr.' iQ s'*'
Laitmotivul corbului cu inel în cioc f^áec regăsește 4n
cetblie, '■^ugpă’^if'îii'"m^^aPreScă-^e pe peretele loggiei
de' Id eiajul mâ-pii Matei,' Său Șetilptat îrt 'piatră, în mai
tbäPteßVeäränfeiJ' pe ziduri.' "Aceăstă■ este, -ÎP ‘Îăpt, '-stema
GoK'ine'ȘÎIlQr, -‘jtf'âba Wiatáríalá,'''neápülberatá de erdziu^^
dea-dini^tilüijhd^: .'^tít dé'‘Ptrí-^"regátá' ■ de^- Tí'egéndá,' înbît
e'ítbpoSlbiPde'';pfecföatd;áre-'á5ííiime-af^oél 'mai întîî; ' '
' Să' Pe'optim' pentru''b élipa^ÍÁ față podului care duce
Spre ^ăi’fă eefățîî;'' Averrt* Șiaittteâ 'OClillbr- 'Vederea‘"téd
ritäi'^uPoSbütä'^a^tttÖhölbe&t'äRrf'i in' -stîiigă,\‘ttiWiul pictat';
ziȘ 'și 'dr'büzdugánuiuiJ' őéPcuíürt'' acöpérisi'cónic' ; în'Cen­
tru, túriul ^oidii, către Câre^ke' îbdeamtîă,''părGă,' podul
CbnstrUiV'pe pilöni 'îriâlțl' 'de piatrăj"rnaíhá"dreapta,- -áöö-'
p0ri^tirPrrra§^ßfel-''^^ii '■'©ietei, ''dântieiăiî’iă ’'piatră-a' fe-
i^ătr^6r''-ișP'L)alb0ar!Îei0p' 'Scéiteia, coirtraffcȘtdtile' pütér-
de-â''df^pt'iii' p§*ștffăeă ipîrt fine; ia •dreapta
def ''tbtf,"täffidPW^botSlf,ßlegätf’de'Wtât^TptăPtr^ galéfíé'-Și
un í/6df^fcífíd'Vrf5^ídk;átbr7uid“íe{'>éá Șî^alfeiat pdrțîuri^-iâ
podüííliíde'^^dÖíeá’tfpr^''-'pöartá/Í39t> 9'’“' .aulniinoa ^uin
Coborîm pînă la drumul de pe malufpiridlöf Pără'rie
desparte-dd 'cetătfe^-;^ 'prrKiliiZîâșți ■ b 'iuSnV'ínCéf, în
susuÎ ápdb^UÍeffiJPafetfdl, f^ércéla'fcöi (fefypi^a^'’dffipre'-'
sionanțîispiîtfefl pödtílui’r iAíínéte’9 liidRi?^'^'irífeúíá
(coni'trtícfídi'ffáiaífd, ••p¥öbäbirj'0’d89'la9Rtieepätur-'^eac'u'tUf
al /-pieibrUl!'-tiet'rdC'ff'''dii‘ră,ticfihG^.t^d2fâătraf0țS
turil^9^ î^f^âgai‘fcdta?e9-^'fcrbât? fîrPăc ,^^1^030^0-
meiiteid^'T^ippie-'al^s feălîP^ eă's^âienîă^; 'piéTráTiá '‘gc^că?
eldgöP^-^'fáclíípfáflá’,. 'a9'l(k)rídáríiííf? §âs^Hdat'’;șî9iâio{j'âlC0â^
nPIöí® feâli?‘^pîdieipkD0pÎe$î'țî'’<re -iüäi^fa'^aCöä^ äi^öti ^g-
íÍíöftÍ9p3 Pdfa^iffcepefti'''friäi íbiíídoÖe-'WitM eâlăibr 'cUftíf
a fost -Syasöíeéce'adellat fVaöfecpadöváPup'íáescriap pe'ilei

se
 fifeii săpat.SRijȘ^efe
deasupra, Paunt^*';. SCdt ,pJsiîn t»/?aiaiiaf^ăifwieț3i4^îi
Ț^r^ fl^O'rT^Tieâs^u^iȘii ,ai; arătaÎtuaVijrfejnți.
deggw?; -yi^yoieyWUfeiS^ansUyauMiiJQStrSif?!; fffiMRȘt (iȘ^Îeb
^^^J■^Pr»rnla;^WlttjmÎH4!^^gQț'^ «Wîriiln^BÎĂ;
putut,să-i ^gb^a^ast^, î^;aiț,i^ip,irgbiae©^țînd/ifijj<^iî
eucpsalț*'^iisc, 9«9anuiB loii'iali;/b j Ib iodsB'i Btiug b 9b
, , Forț^5șața,^ifl3BftșăcfOTnSup,v«ăi<, qîflțJvSniPUîȚvaiyipniiiîii
asedii, îndÎ3?iite<,^7-(jdm,BÎQăÎțîii4’Br5ft9iiffliU^sțP0asăi
Siluatfe ^jq s^i^aiăbne) :î,iidearo«ă^;i fpafrcăi șări; ^ăm,
.a: a)SeF)G)eteî<djnjt9ftteipăryîB<:cParQMrge!ii|iy pș %^ăr?'
?iie;iHȘrriu^bgetătȘiqetl dpafecfifcrfmSqtrașqiț, ,^sifeU,uqan8^
li^ț aBrqpi^riSt.ea^ dfe®âUigÎfePfiintPfi^:gprdPRi|feiM
gSBppdiărifeio^cfeefeldjegftamgnWiÎ^Ei^teqaite; dîtgbÎWB
n^gp^isăcia BPîflntHș^nlj^hlWti&idf-d^pURăj «ÎSli
i^i^șiJ§GfirÎ5iR®Qifz^ab^șfealit RiÎQg^tî, îftiiSiS'flÎFSbț»
cțbPPȘQl^Șșgșgîi ^pre^^gqoq lolgasm 9Ib 976mîJB9n eb
GÎ7fiieâîiti)ariî§r9tiâorifihge&biMitBă^p,^iP9^.ii^nefth?(Pieb-iift
prima vizită, cai4®9!fifcttrifci,iiatăqc^)[iudieB-PFffS>plîid^£fi)
nefiqnp9țp^0'SC>a^9-pnpiAia39d^<teP?i’isitoÎBLft-:î^¥eaire,
rniBn¥ifictei<^ ^Wa^^ejBșd0Ș(g’i%-4Șl^.@b
tăci. 9Bwfi«îî>a®r6ifsj©lgleiig9ji_i ’ăgnfngndftDi?epla^^ȘnEpfe liî
iwrtfejbiȘ^ <4țfl?aiSBÎntfeăin3igfe®tiUGiîSivi®i’3îilBnitftî diji^
RteiețiiiSiotțșcîfeiteid^flm podș eepi^sșWiqeatffabyi^iij^id
. bUiiJ .iîfipxjstă-iBWiBiimăg^ÎÎ'plB /îPilPîioiiîșți^ iWffgUM
nqașfefii/saprp^Wf^pr^iistoripbC^i^gfrTpWcipînd -gg
prift-trcprahpitei ndfs tfematr^i^BeaiBiecidi Ăipșgg^og^ajftpl,
aiftisisfe^pșlftffidii 60»§e^i P^r$ă;ig0ry4pfiî șăB4așeuiii#»i%€i
Bîăpmtiiiț fărăusăBP®jiii^Qs>nte6FpJoiyi«iiaiii/^ [iVPa^ 4&
afesâqs^ide P^ iPffiandisicp: WflîtriI>pgși-ftjtQpas<^j^fi^b65ff
eăitffe i^xtesWb-iuBWvisgSfeiîe^scgipBră .îSg-pșulnPțqUîluiișgi
pace’flUfflșierdfeBăfiț^fejAiBiîiPB/tărînHtJjj^’wlBigșiiabfiyfHki
cutoaRâ mb3a©=Qî^rt«i£Îi{9î6§VițnafcÎrg:#fe»iffl#i'ețe,(^}^# gq
ăt^KOi^i)dMluiîl8îlPlfidpii8-ig©fii^l¥4ÎBbJ2B9 9iqr< Joi bîbiî
;; ffinQkJtf^onuBiit [Sfl/tpâiqeftiMiiWilt'PrtateiiPPftxȘftîpi^
le dăruia cetatea Hunedoarei BîeKÎB
miJitarfi^b Sggigrnpnd. cfeÎfusșrnhMEgiiagU&iUBCHB^'i^Îără
¥(jjfis-i'e lypritftiali^rprt^fiUab ÎP^SBg^cf^'ij^ț^iȘiBȘ^S^teiaidfft
fhâi®-zȘ|fc) Wqțg9{Wfeldft)jdQy^^hia^Bspșș}piginii nyiÎFiî®?.
esoÎ^irήfâl9?^ntoic&i 9ți-&/^«8€^’JÎ7,șai-ipijși (ie. riPÎ^rjelft
GWAaeiîPrrSP^sțăisigdHtaj^iliȘBÎăc’AfciP^'^^ui^fe'iiH^Îfilgfe'A
 Sigismund, cu ocazia încoronării acestuia, ca împărat, în
Italia. Priceperea sa militară l-a făcut repede remarcat
și, împreună cu un grup de oaste, îl regăsim în serviciul
ducelui Milanului. Cunoașterea Italiei, a științei militare
a apusenilor i-au fost de mare folos mai tîrziu, în lupta
împotriva otomanilor, făcîndu-1 să înțeleagă că modul
de a purta război al cavalerilor ajunsese perimat. Dar
inteligența tînărului oștean, neobișnuita sa receptivitate
la noua manieră de a lupta n-au scăpat atenției lui Sigis­
mund. Așa că, în 1439, lancu este din nou prezent în
suita regelui, la conciliul bisericii catolice de la Basel,
pentru ca apoi să participe la luptele duse împotriva
husiților. lancu învață mereu cîte ceva, chiar și de la
adversari ; în pofida convingerilor sale de nobil, în 1442,
cînd amintirea Bobîlnei era încă proaspătă, viteazul
comandant nu va pregeta — dînd expresie năzuințelor
de neatîrnare ale maselor populare — să recurgă la ridi-
carea oștii generale, după modelul husit, ca unică forță
capabilă să răspundă primejdiei turcești.
Dar pînă atunci mai aveau să treacă vreo cîțiva ani ;
deși i-a petrecut departe de domeniul pe care-1 primise
în stăpînire, lancu nu l-a uitat niciodată. Oriunde s-a
aflat, în Italia, Elveția, Cehia sau la Buda, gîndul lui
lancu s-a îndreptat mereu către Hunedoara și castelul ei.
In cariera sa de militar a adunat oarecare avere, ceea
ce — la un moment dat — îi îngăduia să întrețină, pe
cont propriu, un corp de oaste alcătuit din 50 de oameni,
ba chiar și să-1 împrumute pe rege cu o sumă apreciabilă
de bani ; resursele economice ale lui lancu au fost însă
îndreptate, în primul rînd, spre întărirea ocinei părin­
tești. Iar în 1450, cînd ajunsese unul dintre cei mai
puternici seniori feudali ai vremii, stăpînind moșii întinse
pe aproape 5 milioane de jugăre, atenția sa era concen­
trată tot spre castelul Hunedoarei căruia îi adaugă noi
și importante fortificații, adaptîndu-1 la cerința de a
rezista asediului artileriei.
Ca ban al Severinului, în 1438 — primă demnitate
mai importantă și pe care o deține împreună cu fratele
său loan (numit în documente tot loannes), cu cîțiva ani
mai tînăr — lancu are prilejul de a cunoaște nemijlocit
amenințarea turcească. Stăvilirii invaziei otomane avea

38
apoi să-și consacre întreaga viață, toată priceperea sa
militară.
In 1441, un nou eveniment intervine : disputa pentru
coroană dintre regele minor Ladislau și Vladislav, regele
Poloniei. lancu apără cauza celui de-al doilea care, odată
urcat pe tron, îl ridică pe sprijinitorul său în înalta
funcție de voievod al Transilvaniei. In această calitate,
lancu lansează campaniile sale antiotomane. Fiecare an
va consemna noi izbînzi : 1443 — lupta de la Poarta de
Fier ; peste cîteva luni — strălucita victorie de pe Ialo­
mița. unde un sangeac-bei și patru begi au căzut prizo­
nieri, iar însuși Sehabedin, beglerbegul Rumeliei, abia a
scăpat cu fuga. In 1443 — șase victorii fulgerătoare pe
valea Moravei, pe direcția Niș-Sofia, pînă la Zlatița ;
sultanul Mohamed al Il-lea recunoaște că „ungurii și
românii uniți sínt o mare putere“.
Anul 1444 este însă un an nefast. Influențat de legatul
papal Giulio Cesarini, Vladislav în persoană hotărăște o
cruciadă împotriva turcilor. Zadarnice au fost încercările
lui lancu și ale lui Vlad Dracul — voievodul muntean —
de a tempera avîntul cavalerilor și de a impune o tactică
potrivită luptei. Ca odinioară la Nicopole, cavalerii — în
frunte cu viteazul dar nesăbuitul Vladislav —• se arun­
cară. frontal, la Vama, asupra taberei turcești, suferind
o amarnică înfrîngere, pe care regele a plătit-o cu viața,
lancu de Hunedoara, împreună cu un mic corp de
oaste, a reușit să scape nevătămat; soarta îi surîde —
Dieta îl alege guvernator al Ungariei, pînă la majoratul
lui Ladislau Postumul. Ladislau nu putea însă uita că,
mai inainte cu doar cîțiva ani, lancu îi fusese adversar
politic. Și, cînd prilejul se va ivi, i-o va plăti !
îndatoririle de guvernator afectează pregătirea cam­
paniilor militare : în 1448, lancu pornește din nou pe
Valea Moravei, cu 22 000 de ostași, în intenția de a-și
uni forțele cu cele ale lui Skanderbeg ; însă la 17—19
octombrie, pe Cîmpia Mierlei, viteazul comandant pierde
nu numai o bătălie, ci și inițiativa. De acum înainte,
voievodul va duce o luptă crîncenă pentru oprirea înain­
tării turcești, tot mai greu de stăvilit, mai cu seamă după
căderea Constantinopolului.

39
 Pricqperea militară.^:l-ui -la'ncurcontiiruâosă .'sje.;afiKiî|e
și în noile condiții ; dovada o face una dintre cele . mai
tn4r.í=><lizbífetóí-.ale; vieițiiitsaie r bátáfe'victerioasálíié-íla' Bel-
gradí'i c&a:'«ai;é'á desöurajait,'rpentru’o^aprcíajiíeibunrí.veaci
iûrèssulesrtoman.Tâpife -mrhá oEuixjpei. ; ,Din nefericire^ : după
afcieastă.'.bătălie fianbutii+U'maț aplicat să .se d-eîwtoarcăi
așfeeieiuîi făciisesiai ătîteâ :alte "rîndürîy lăi'casteiul'isău drag
de ia;íii!Míiedoaraa<íini\lngátxícul 9lú5n$4<xl3a7néd.salriII-lea :se
sù sttogëÇ ifeihsâp^inîni fil'dií tîisânhçlxlaidl a'uigiîst..l456-;
râjBiisodeaiitanățiih/tabăvâii'dte la ZerriunysJîo sî^sq ; ioiZ
-osi©q giîndinlula ijosftria iluîi ipenwHe^opute'eűtetrt’toiirapre-í
siöridntaiíöíarlfeiá (Da$tótui!ij^dFápfaíKá:íía8réí!ft'enítá;.á acês^
iidefeMoltată« din l^fetîhcaî .p§ifîic®diâlâi '3ii-i
ceá^tttUie - uisn i^eváítií-öíözeia țoat i Î9tiWilêî’'^«i<iiÆectÜEll
tî-angîlgănen&o D®ișfa-i neleaientelelI dé;fáiiiitíröfQiânânicâfiși
pînă la cele care anunțăRbărfJcutGi» treteîhdiprin goticifși
Rângșterb teJrttetffla’piiödtíKelefceie inai aüteiiíifeé ăletinor
eponjè dôoïihaffe.'iînflisrire aptiigticâ'/șii'pîKâelâ (.pâsti^ai-îteeci-
gfcitiicácsounör-le&tíaurárii^bíbEanRfbpmá’ri/dlTiíoÉpaculitreGUt)
fieicaûæ(qîiHtràjia<pe9àdwi nnldestiiS {jcépríuJ uh; resfcuanurwei
áüstorie apartenMtr.'îeîictPk 'CÎile.mâl'ivâloraîasei pâfți: ale
moHumraitului .etecparè. neprezi'Ktâ.biCOA^îfșittîareaîîthâjdriT
tateio-saau supfâbidțiiill: tütdÉepnîncèrdàniisiiJ / ian ultima
í?€st:süujareí ifșo izbhth'i^;, lesT^dea farmêfeulf șicâtrăllicirea.
EâfFttuL 'oă(e3tî.gtâ;Jun sülídoifiinanlq goticulj Ponfèrà'compo-
abțiețm.i anume: ftmitateÿ um eçfeiiJibnu. cdnvingătdr. ;Iar goti­
cul jffipi’ezintă;^^ ;prin ;exeelență/i contribuția),Epocii d.e aur
BliiUíoíancUii. lifiîq .igr-inpni ’ [j. ■!Oj.j''’:9 . ' '<1
AíWOöifti jftUU,PițBt3)bJ’e.[fPteR...()Stili^tic;;-.eapâtă
deplină vigpaa^e în organizare^ șp^țiiilui. Ideea de bază,
de a consolida iȘpest, prăpăstios pipipr , de deal printr-o
iț^intă .jfpțjtific^tâj,, a, foșț uițerior. .îrp'^ogăți^: prin fupcți-
.ț^ijj-p^idenți^Ie,^, ‘pupate în j'iirul curțu,. .interioare., A
rezultat 'ó.'Ptfaíűci.tá , combinație,, țnțre, .çel^' ' două orierir
lafî nie șpațiUlîii —.către exterjor ,§i către iriierîor. .Ceea
te p'are^’ÎpttăYeață^^'pe 'dinafară,.,^st’e' un .veritabil palat',
‘pă''drhăuiitV'ti; ’Cpntfadicția 'é'départe'de p fi 'stridentă ;
mftppțriiză, ’ 'fcele 'două féfé se ’éxalta'i'écifirod, ținirile se
TftÂb-ț^et^âzăr'și'"Se'’' înlăfițiiie.’ Ôealtfël,' așa ; ciim' - fastul
ffit^íioarétor' raiíbáte 'pîniă afăi'ă's^ în 'capiii ’ bógat orriăt
mentalelor balcoane ale sălii ■Dlétéî’,^de-pildă -iC. austeri-

««)

»
tatea tratării gpățiuliii exteriprj^e Ișșă-, ,Pă sesizata, cb
pentru ceL.^țăț,, îp turte, mavfu, s^amă,:prm: legaturile
directeactual,ja^,^porUb fpsțyi feri} porîți^ix
trecerea spre fîntîna și spre groapa ;
te3iifipippi)zj.jțî[^ dqpppsaipjaj^fjfar^^

j9P,Vpi,^]te^bdjntç,^ iuteri(»;,i>r e:5ctertgr

ànÎRiîR&yiiït?, înc^rĂloț WPiiH-^jP«!0nYf?Wr - W
Wr^rèî’ej?î°à^itiiÎÎ^/ exprițp^ PÎwW;i^Pr^F!^:

¥Hațări.7pinyp ^ÇQgi.jmPipstpnaiÿ
fițdârÎr^e3p§țțrj3flV?WțPj(§Î^-79Cț^J^W^
atuppj ^ȘJȘfticfan^nxppiçj,
construcție, că desenul
feuFp.fiiipè^ nr PWr^,..PFi^^hâmsf
î^pnițipfi r4ictaiteg4%B9i^
nihdifi filîț^lRHP^oKe lnșpjfj^^eij^ ai^^py^ p

leig^fl%aaçpstHi ma^^FRifi
îWJW ,UiW a^u^Rla^q^țelgd?, qati^e JancUp^gpțîdțîP^P^r^
aSoij ifosul PAiȘi il)«’¥?e;4ft9?Feasța
șiiâBe^ii^îypi^ip^ib^U: ^Ç?>.y9r .da.ife[-^pâ, pupp 15,^m
4^141415^3,.:,deși fnt impptfțy.a p^içpwrj așț^ptajh — ..ay .au întu-
i
nit, ti^^prul Gău-țatj fagaduiRla,_ n7a ipst„pçsp^V^ta.gAtudç2.
pjipi de;pbidă, ,cei, trei pri^zpruéià ar fii^oplrt
în zi4pi;capeiei, iîngă fîntîn^ PriP carp .pçzuniau, jp, çip,^
cuvinte.4pituația^t;apă ipveți,.;d.ar: suil.pțr;iiu,,!iiînșeriptia
păsți;^^..(iair .dr^țnatica jntîinplnre : pareză :;Et., fost, nas-
eocită uțteripr,' '.pentru-, a explica o fraza _ pe : atunci de
neînțeles.i, Descifrpț; mai ' ,recent, de .specialiști-, textul
-rr-^.săpât^în .^aupiațră, după toate probabiUtațile, în^^
do.ua 'iușmăț^te a .veacului al-.XV-lea, r—,. glăsuiește cam
așan «Cpl 'ț^f-jejj^gSțrjș.. .această j inscripție pjstC: Hassapf
carettrăiește.ip?;rob la ghiaùrirtm cétatea de lîngà bisey
riçâ“ 5,, Sâtisiacția . .ăe a cunoaște conținutițl exact al ipșp
eripțței ;es,te,„,poate^' a^tepuată, peatvu.^j^pj.i,..'prțn dezmipr
jțireapiipSP’^dcț... Adeseori, poe^aj>7Ț-;,4eși- tnai; puțip
 exactă — este preferată durității reci, de metal, a ade­
vărului științific. Și, totuși, oamenii continuă să caute
adevărul, care nu o dată întrece în farmec cele mai
îndrăznețe născociri.
Să luăm, de pildă, încoronarea ca rege a lui Matei
Corvin, fiul cel mic al viteazului lancu. Mai sus amin­
tita legendă a corbului — pe care cei mai mulți istorici
o pun tocmai pe seama necesității de a da un temei
juridic pretențiilor la tron ale familiei — o fi conținînd,
cine știe, un sîmbure de istorie veritabilă. In schimb,
faptele care s-au succedat de la epidemia de ciumă din
tabăra de la Zemun și pînă la încoronare, la vîrsta de
numai iS ani, a „divului rege Matei“, sínt în asemenea
măsură atinse de magia extraordinarului încît, deși incon­
testabile din punct de vedere istoric, ar putea, fi consi­
derate drept o fantastică legendă.
Cum spuneam mai înainte, Ladislau al V-lea nu i-a
iertat niciodată lui lancu de Hunedoara că, în 1441, a
sprijinit candidatura lui Vladislav al Poloniei la tronul
Ungariei. Încredințînd postul de guvernator, pe timpul
cît era minor, lui lancu, el nu făcuse decît să accepte o
realitate. Prin calitățile și meritele sale, lancu se impu­
nea drept cel mai puternic și de vază curtean. Accep­
tarea nu însemna însă și resemnare ! Și, în 1448, după
dezastrul de pe Cîmpia Mierlei, ocazia de a-și plăti poli­
țele s-a ivit : influențat și de anumiți curteni, între care
cei din familia Cili, Ladislau i-a retras lui lancu demni­
tatea de guvernator ai regatului. Era doar un aconto“ :
răzbunarea, cumplită răzbunare, avea să vină mai tîrziu.
Este drept, ea nu-1 va mai găsi pe lancu în viață, dar va
pricinui familiei sale multe lacrimi și deznădejde.
In numai doi ani, lui Matei — mezinul familiei __
i-a fost dat să trăiască întîmplări dintre cele mai dra­
matice. Mai întîi, tatăl îi este răpus de ciumă ; după șapte
luni, fratele mai mare este executat din porunca regelui
— ca urmare a unor intrigi de curte — iar el însuși,
nevîrstnic pentru eșafod, ia drumul exilului și e ținut
în captivitate la Praga de către Jiri de Podebrad, regele
Boemiei. După alte opt luni, moartea prematură a lui
Ladislau redeschide problema succesiunii la tron. Poate
că acum este povestită pentru întîia oară legenda cor-

42
bului cu inelul în cioc. Prizonierul de la Praga candi­
dează și obține coroana — cu condiția de a lua în căsăto­
rie pe fiica lui Jiri, care îl susține. încă două luni, și
Matei Corvin este proclamat rege !
Castelul își păstrează și astăzi splendoarea. Sala cava­
lerilor, de pildă — în care se intră direct din curte —
poartă, pe capitelul uneia dintre coloanele sale octogo-
nale, o inscripție latină consemnînd numele ctitorului și
anul construcției — „mîndrul și mărețul lancu de Hune­
doara — 1452“. După cum îi sună titulatura, în această
sală se întruneau, de obicei, oștenii întorși* de pe cîmpul
de luptă, cavalerii. Aspectul ei actual e datorat lucrărilor
de restaurare de la sfîrșitul secolului trecut, conduse de
arhitectul Francisc Schultz.
La sala Dietei se ajunge urcînd scara spirală — stră­
lucit exemplu de construcție din piatră, în care utilita­
tea e expresiv servită de tehnica alcătuirii : fiecare treap­
tă, rezemată pe ziduri și pe sîmburele central, formează
o lamelă în cochilia unui melc de proporții respectabile.
Sala Dietei se află exact deasupra sălii cavalerilor ; ea
își merită mai puțin numele decît cealaltă, deoarece nu
există nici o dovadă că Dieta Transilvaniei s-ar fi întru­
nit vreodată aici. Este vorba, probabil, de o sală de con­
siliu. Recent restaurată, ea se dovedește mai elegantă, ca
proporții, decît sala de la parter, are bolți mai înalte. Că­
tre exteriorul cetății, sala comunică cu coridorul suspen­
dat și cu balcoanele pe care le-am admirat de pe pod,
înainte de a intra pe poartă. Pe un perete al sălii Dietei
s-au păstrat cîteva medalioane, pictate în veacul
al XVIII-lea, cînd interiorul fusese compartimentat. Cum
am mai zis, două dintre portretele acestei galerii sínt atri­
buite lui Matei Basarab și Vasile Lupu ; se pare că isto­
ricii nu sínt de acord cu o asemenea identificare, admi-
țînd însă că e vorba de doi domnitori români — al Mol­
dovei și al Țării Românești — contemporani cu princi­
pele Gábriel Bethlen.
Capela castelului constituie o ilustrare remarcabilă a
variantei ardelenești a stilului gotic. Nu găsim aici uimi­
toare dantelării de piatră care aproape că își anulează
greutatea și pe care te miri cum se pot rezema bolțile,
nici vitralii fascinante prin care, multicoloră, lumina trece

43
 tr&nsfoiTOÎndu-sc SÎ' arpëgir datifekïte' de' or^fe? Șdbrăj’^â;'
nti^ lipsita^ de elegâhță/dinJ5iesronan^ -prîrt^ ș'pațidl ei elan-
sat,- iâsîrid 'plinului, ^dariei, ^rittiuî cuvînt^ 'îft dialog 'èu
golurile arcuite, capela-iiîrheșț&Gpl?ln: arrifcnia
ilPf; priri;feăSUi-ă;:-^te<Ț)â)4eețiiithdâ ÎeiriÎiiâ âr.ciopKrii pie­
trei, prin liniçfëâ 'pé cafdJpăfcâid'eriiană. i’bliq ob /îodaa
■' ’elii ' fii%-/ iațâ-^e^ajUrîȘîf'l^ a^i]^--'d^'"'iî*ôrd,‘'^c^iè -jSoâr'tS
aumelë:rè^eliii'Matei.-i‘iaf4ëtit'dà;’eiupJü^âcdi-la'éürtè,-^!^
zdniei’ îft^îHràd-' ^iJftiêértinât Îa''®iiâăv'acestâ'fe¥â'îiiâi"puțin
ti’aîiltd' légat' de eitddeié''fetrăbtiiiâ^ pë‘-é&re-pà'^intelé>'^èaîii’
6f-țidhSfdfhia9diîftof6^tăi«âțăfJin^pUfe]$^bilâi9Gti'teti?''a^§^
téâjidèpàt-tfe^ da;^ d itea'asit&éyJM^- Gé'idfe^-^edA<ïiriuâfe
lÜfcràriïè-^îïWem'te^â é^îSf^aba lîf/tfpîacdfe ŸêsédÇÂtâ'i rê^
gală de ocazie. Aripa ridicată dSîÎp^raridă'^îtîi'^8eiăt'îPâeâîe
această-sM$iii&are7-inăifeîHdntoWăfâi pStifâîidélreÿ^nflden-
țeî’‘deus<sf§înte'i itâiîaia aiiR^ășterinoa- i^îp^npxeggtiie
sQpi’âpi3gd,5e>ilieritaWigpi<fe Wf«éai iafeeèÎéa'iâ? oîfețîcȘSârPsfî^
iffimilidé aiiibî^»e)Jd'iipfețiîîoecȘijptfWiefed«n«^iSeS:'6r^
t$4^!eDêciâeiiiÀi;i«ïeâqcdfetêi«ëi varpdté^ï’iwftiiçicâiideplin'
teineî,ofe§iël/6'j niés ciquaBsb îoexo éIîë aa ioJaia bIbS
un lKJ%£(îftpEÊinérèà'Qltènièî9dii91ôfddfôirtiïiastüeî;uÇtei^-t®
aP«iâî-i4ÎsWral^iâiicéfeiëibpWêiSegfeupi«ïaferâi-ii9fflag^i®3
tei«ej ăiicapeieio pfeté'cfecfeeiigüia'dÎWtasîÆgiaée^dfedltiî Îîfl
ihteli-ito-qâêie; isféî,i^9h^è 9«
dfeP GafeteiùlUifrbfei^»^e.'iéâ2i;(âdÜ<âDpÿH^iiiÊâfoE{iÎ{çcfà'|â
nft^ 'ïi^s^e-' <de ■^ftrieii^&kiuifnpr^f<>^gf^,9'èaiié'âP
tfe8êfcâPae^dê -'teôVviiiggtîîèi'? @Pi0a îafeffipîăffbi- bafâèetçiï
^teOdéfcdifescsiaïâfifeaaâ,^ -^gățig fâptê'iéaî-ei dfocôiiàdés
ttd’i^ncîà îiftW9iîatul9eaoÂlg^flta iffâÎiSmiêâ'i^ëqHel'taii
êôa^niëi^idéfeWi'Tæg.iigiçgpfi^ fbMëiaiflésfeata -^û-
gi‘avitffiidi«'ivljîât^ifêggiai9i^êïe9i 9âi«aibîfiu^gi^t^ia pe:
câfei ePcP'âdâügaèei'âaste^iiiKfiVdè ’. lgÎBHdii&lôaii^;'^fieiicâJi-éd
pi^eiâînt^'i6913dKfffeiiâi^ianadi-igț^D shî€>3ae9!à ^üiisfiatî i îH
rAbif îiüblic ^'■d®'âbiioèi/gëKfell§^e0feagéi «â-^i^àn$^ii^îi
là^adapd^ dd’biafeiiÎddtestarélagiîégîfitiiitWÎ dtifeptdfePQfe
tron. Ambiție cu totul firească darfe^diflSsiei'ti^cQeâteBP,
Kpfeițâ'-deBiePțiiSîiiWiiiiiii o aluiltanoo iuiuloJaso slogeO
-iMa ipi0OmM^eV>to?Vîffi ^n^tîftsG dîâ9ii?tofe,'iitîii9fîEîaeă
ffiți^.i-'FȘuKfeăti^ n'ăînPațpH(iiW9({ți! ffggitqbi ji¥^9èf^)p-,fe^î
i*è^iif}9séiiÇ9âêTré^ fficSnaîhi'WfZGsinâi^-^i^șW SSÎ^țPdă
îWdèitîttifiayÎRétmeolriusOsiS'lai p&iqrftfesepilesÀ îfiefiîtM-ito^

8it
el Lîiidi, în—1504 — iar nei <Jol cupll dl săi, Crlstofor $1
Elisabeta, l-au urmata camic^rajiwnr^- La 1508, ultimul
vlăstar direct al familiei CorvineștiFof se stingea. Castelul
nuiicJuaiLl couiiiiud od Lxfeie, sa Ilb Liceul dinii-0 mPF
lenire într-alta, dintr-o stăpînire într-alta... Asedii, dis­
trugeri, refaceri, adăugiri și restaurări s-au succedat aici,
pînă în zilele noastre. Dar istoria celei mai înalte glorii
a monumentului fusese scrisă în acel veac, al XV-lea
— veacul Corvineștilor.

NOTE ;
1 — Călători străini despre Țările Române, voi. 1, Editura
științifică, București, 1968, p. 444.
2 — Ibidem, voi. I, p. 326)IHOT2I „ j t, i-,„„
’ Vezi Oliver Velescu, Castelul de Io Hunedoara, Editura
Meridiane, București, 1968, p. 30—31. .„ _
-00 KinsJai'zs bJzoJs o'ibo Jfiomuoob iuranq
JsBvni ăqulj tidcdo-iq ftliioibh .«voa iije)
.(etLl —1121) ineie)
-oibaiior duz uBovu l'jJcîoo i? BoJeiilnooț — lTf.1
.iJșsnferrio-i sluiiizib miaq oij
"H
-msxL'J ob bnuinziaiS iulossi Je lofi nu —
-iido ubovb iovoQ iiioliuoo! bo bîbob aiud
.iifăio'i -loli-iubis ii-ic'inqoT cijca
iPH —
iul 1 vsIzibclV ob eJiU’iBb olzo eolGloo
.meobonull ob uonsl
.Hci .ven —
ulozjsm !? zni'iquj ub il?9nci6j oIsîboozbi 9151
.iouoQ lu-iut ni sIbIîb oIsJbz nib olsrnriqo
I.IGCI —
b'lJC'J ofo .Z903UZ iriăl .BJBibOZB ylZ9 69JB190
.onsmoio oloquai
-MU-iJzib J29iuL91i-iq il?9O-iuJ i-iuoBlB ion —
.iijBÎSO B9a9ib9?.B î? iUlUȘBlO B91
ozions-iT iul B9i6i9hqo-iq aJzs B9ÎB199 — I«cl
-noqmi nfi-wul ioÎB BSBi}ini sib’ .-<111290
.gaBoiîilqmB i? 9199BÎ91 9b gtnBJ
0091 —
-niBnî B9lB9 ni BqB19 o oiulilznoo bsIbIoo
.lusE9iiy icriiM iul B olBlmuil) 1I1B1
-oiq Bniinăi Ba boIeIio bo oIșbtbIoiI BlsiO — ;o9î
•IOV o ; igincvlianBiT -loliqioni'iq b olBlai-iq
nBÎoJȘ .noIrli-iU IgiidfiO .bnii 9q .inîqBla
uilfioA .1 isojlBfl 9rIai09rIO ,n9lril9a

.noIriloS loiidGO iul Suqrnil ni .i-iBi')uI — !;9i —

 CETATEA DEVA

ISTORIC
— 1269 — primul document care atestă existența ce­
tății Deva, ridicată probabil după invazia
tatară (1241—1242).
— 1371 localitatea și cetatea aveau sub jurisdic­
ție patru districte românești.
— 1427
— un act al regelui Sigismund de Luxem­
burg arată că locuitorii Devei aveau obli­
gația reparării zidurilor cetății.
— 1444
—• cetatea este dăruită de Vladislav I lui
lancu de Hunedoara.
— 1437, 1514, răscoalele țărănești au cuprins și masele
1516
oprimate din satele aflate în jurul Devei,
— 1550
cetatea este asediată, fără succes, de către
trupele otomane.
•— 1552, 10Ô7 — noi atacuri turcești prilejuiesc distruge­
rea orașului și asedierea cetății.
— 1581 — cetatea este proprietatea lui Francise
Gesthy, care inițiază aici lucrări impor­
tante de refacere și amplificare.
— 1600 — cetatea constituie o etapă în calea înain­
tam triumfale a lui Mihai Viteazul.
— 1607 Dieta hotărăște ca cetatea să rămînă pro­
prietate a principilor Transilvaniei ; o vor
stăpîni, pe rînd, Gabriel Bethlen, Ștefan
Bethlen, Gheorghe Răkozi I, Acatiu
Baresay.
— 1621 — lucrări, în timpul lui Gabriel Bethlen.

46
— 1687 — cetatea este ocupată de trupele habsbur-
gice.
— 1706 — asediu desfășurat de trupele răsculate,
conduse de Rákóczi II ; lucrări de refa­
cere și amplificare a fortificațiilor, în spe­
cial în zona de vest, din ordinul guver­
natorului militar Steinville.
— 1784—1785 — masele țărănești din jurul Devei, în frunte
cu Horea, Cloșca și Crișan, se răscoală.
— 1784 — cetatea este asediată de trupele țărani­
lor iobagi conduse de Horea, Cloșca și
Crișan.
— 1817 — restaurarea cetății din ordinul lui Fran-
cisc I.
— 1849 — explozia depozitelor de muniții arunca in
aer zidurile cetății.

TRASEU PRIN CETATE

Cetatea Devei apare ca un sistem complex de construcții de
apărare, alcătuit din patru incinte cvasiconcentrice, înconjurate
de ziduri și dispuse pe terase succesive, învăluind dealul. Curti­
nele urmăresc îndeaproape configurația neregiilată a terenului,
în partea superioară detașîndu-se dominant cetatea. Așa cum
ni se înfățișează astăzi, întreaga cetate este rezultatul^ unor lu­
crări în etape, desfășurate din secolul al XlV-lea pînă în seco­
lul al XVIII-lea. Ea este vizibil marcată de distrugerea de la
mijlocul secolului al XlX-lea. Se pot cu greu distinge diferitele
faze de construcție a zidurilor de piatră ruinate și reparate pe
alocuri cu cărămidă.
Accesul se face prin poarta boltită din sud-vestul primei
incinte ; drumul urmărește, în continuare, traseul zidului și tra­
versează „poarta de mijloc“ — construcție completă, alcătuită
dintr-un gang și o încăpere de gardă. Se pătrunde apoi în a
doua incintă — în prezent aproape distrusă, în special către
sud — și, ocolind nucleul central pe lîngă turnul de est și turnul
cu pulbere, se ajunge în dreptul intrării în castelul propriu-zis.
Inițial, accesul se făcea traversînd un pod mobil, astăzi dispărut.
Poarta interioară“ permite intrarea în curtea interioară a că­
țelului. In jurul acesteia se desfășurau, pe^ două etaje, diferite
încăperi — aflate acum într-o stare de ruină avansată. Pe latura
nordică, alături de poartă, se aflau camera de gardă, temnița și
bucătăria. Clădirile de pe laturile de vest și sud ocupate
la parter de depozite, iar la etaj de locuințe — încăperi boltite,
de mari dimensiuni. Către est, spațiile erau legate de funcțiuni
militare. întregul ansamblu era întărit cu bastioane de apărare,
platforme de artilerie, contraforturi.
 -■p ■ fiißClilOü fi'ji.'-.ij
- DEVA — “
iP'POb Uii';;.;
—GETATEAo?! —
in:', if 'VI-' ■ ȘI ORAȘUL
'W nî Ißi'j
•!1 iUÎLCJOISil

esïi—P8?i —

1*871 —

iul lunibi.) nib ii,fioiB'iijpt.'-,-: — VX8I —

.1 oaio
ii|inum 9b -lotolisoqgb eisolqzg — 0x81 —
.itJjâJ'f.» -jliTi/pv

Aminteam, în cele cîteva cuvinte de început, despre

valoarea urbaniștică .exenjpl^ a cșță;yi Deva. Ai zice
că întreaga urbe' à'd-éiscut' dti priVirea Ațintită spre acest
monumeriț, ^fascinată parcă de grandoarea lui. Intr-ade-
yaiȚ, .rețeaUa de fștirăz^a orbului
încît majoritateastrăzilor principaie , pornesc ^radiaL;^^^^
un evantai uidâș, dinspre dealul cetățiiypS-făr păreaicăsnu
ff^.partüïsp’ rifdi" cîïëva sütë;' dë-mfetri* fât^à B^^sesiza
Pi^P?ența^i^j^n^re. '
unui deaíyprápástfe)s,4o;,ultiníA z-vîcnïreôa
iána: ' Ruscâij<-înaint& de* a ’capiitula definitiv in ’lunca.-ÎVfo-
Peșului), doffiihítíd^de' fê'ô înălțime de'laO^dë'^ittêtA'
cetatea^ a^pl mopuméntai'àt jÀfiifeüîüî
cadran ;;sofer pes.csreneyaptaiûl,; sțră^kr.„il ;.4egépe^2.în
ëîmpie. .BJsIqmc j yxJi.izdanoo — "auL J'p lUia: ái-fipri Ziv

Ui%-i.-euse?iet,.^2ge feîan.^<«f/pç;;jîijg,i£rtæ
întregii ășezărUi bu; áré: o-'asenaeneai vateăm de'ôrierltâii’el

tanteç. TiicaJtëBiiijnw æuyraio legat de .ihcița ■Ui'bariájs ntoæea-j;

ctóiioerapbdendai.HitíeputüTÍlei açœâifiirn«encaie!g«ônpiei4;ii(ie
altfel, în negura thnpurilôd'-'^^'dàf 'teâtë ■eeî't^bă'i-etedft^

48
s-au 'dëZvôlfet absolut ^Spontán, tà'’«' gíft'öífë*'rfbàiîistiéâ
Îe-a cizelat, secole dê^à rindul? ïn’ orice .caz/ buléVâŸdul
central al Devei o dovedește cu prisosință : ^rteül dë’lèi
poalele dealului' reprezintă o trecere logică de la'vegëtâ-^
ția luxuriantă a povîrnișurilor către' 'âpățiiir'lîi'edoițiihâitli
arhitectural ; o piață leagă parcul de bulevardul proprtü-^
zis care, după ce trece pe lîngă o a doua piață șl interj
sectează o stradă împPr'tantă, se prefâCe îrit/^ espTăhadă'
amplă — contribuție de prestigiu â urbaniștilor cöhtéftía
porani, înscrisă' consecvërtt în sisterfîül' de '•'gîhdire' 'cÓiíQ
săcrat de tendință brașului. Dëaltféî',-^« altiăfflendăih^l
izbutit al zilelor riôastrë' îl reprezintă iluminarea riodttirrfă
a vestigiilor cetății, prin căite spectafeôiul urbanistic ^o'áté
fi prelungit și'după lăsarea întunericului. ;
Stinca această &hifcâ, înt'eȘmîhtatâ în^'Vërdë Vëgëbàî'
și încununată de ruine, -are o istÔrîé ïïiiTénârà'.
în parcul de la poalei^ ei, ă'stătuîî-în brönz;*! lût Décet-;
bal — avînd pe'^ăoclu, în basorelief, lupOă'iCa etfusCâ'Șî
legendarii ei pui de orh' — nu ë' dêloc îHtîtnplâtoărâ'Ș
arheologii au găsit pe terasele dealului urme dë civili­
zație datînd încă din neolitic și din epocă bronzului. în
timpul dacilor, pe această culme ăti existât ' forțifiCății,
din care se mai păstrează pietre folosite afioi îa ridîCâü’ëà
zidurilor cetății medievale. Nu putea să dcapC > ochîülüî-
dibaci al celor care au stăpînit munții întăriți ai OrăȘ'tiei
— Costești, Blidaru, Piatra Roșie — tocmai b asemenea
fortăreață naturală, care străjuia' lurica Mureșului; aș-
teptîndu-și dülgheríi și pîetrariid-A'ceastă prezență dacica'
este semnificativă pentru Vechimea și ■ continuitatea con­
cepției privind rolùl strategic pentru apărarea țării al
unui sistem defensiv alcătuit din înălțimi'fortificate, blici
romanii n'-ăti' neglijai loctil și.' chiar' dâcâv la''ăm'plaKârea
unui castrUi terenul'1-ău ales Ceva mai fe'bralëj laoMiciS
(azi Vețel\ - aVSâu Și'aicii 'plè culmea tare'vegheăiiă Muréd
sul, Ó reddtă; un'post'dă "Observație. Iar deCeealaltâ: part»
ă Orașului,"fâ răȘă'rit;>''se'!aHm îftcâ 'Un ioá.stm"<rőman?(cea:
dê'ta Gerfeisarau"'!-'-^’ '-■ -itcP .-'bl oimb 2 ,;( ob
•'■^Despre' fcëèà ce 'Sí-á îritîmplăb de'PÎă'Tefraget-eaobdnfe
niStrațîCi rórhadé dirt'^âci'ă șî pînâ'’prift<VëaçÜtjàHNnM^
Se^Știe-măi'puțin ( abSCriță șnfoTmâțiilor'Jî.St'driȘieiiamfortt'
teîW''pi^?^liSîb'#dfrti' ^Rit-Kë^îleige'hdëdpfix^üihrftfemeàeiû
 rea cetății actuale. Unele fac apel la personaje de basm
zine, uriași, pitici, balauri ; altele rămîn în perimetrul
verosimilului, și se cunoaște chiar o variantă în care
apare un meșter Manole local. i Legendele nu oferă date
pentru a stabili anul zidirii, și nici temeiuri pentru a-1
identifica pe ctitor. Nici numele localității (și al cetății)
— care se trage de la un cuvînt slav tradus prin „fe­
cioară“ — nu spune mai mult. Cit despre faptul că înte­
meierea cetății e pusă pe seama unor eroi înzestrați cu
puteri supranaturale, el ar putea fi explicat prin aceea
că, în timpul, migrației popoarelor, amintirea adevărați-
lor ziditori ai cetăților și castrelor antice — ale căror
ruine vor fi fost încă numeroase în aceste locuri — s-a
stins ; s-a produs, treptat, o primă translație : impresio­
nantele vestigii ale fortărețelor de odinioară, care depă­
șeau cu mult limitele capacității constructive a localni­
cilor readuși la o viață patriarhală, nu puteau fi atri­
buite, în închipuirea acestora, unor oameni, unor semeni
de-ai lor. Mult mai verosimil era să le socotească opera
uriașilor, a zînelor, a altor ființe dispunînd de forțe mi­
raculoase. Cu timpul, s-a petrecut o a doua translație :
risipite de vremuri, ruinele antice au fost cu totul date
uitării ; cum legendele, însă, supraviețuiau, li s-a găsit
un nou obiect — cetatea feudală a Devei, în exemplul
nostru.
Adevărul istoric asupra zidirii fortăreței medievale
poate fi descifrat printre rîndurile unor documente da-
tînd din veacul al XlII-lea. Așezată la intrarea în Țara
Hațegului — acest colț de țară românească în care aproape
fiecare sat înseamnă o veche reședință cnezială, în care
iscusite mîini de meșter au ridicat monumente unice prin
originalitatea lor (cum e cetatea Colț, sau biserica de la
Densuș, splendidă și ciudată în același timp, înălțată din
blocuri de marmură și piatră de la Ulpia Traiana Sarmi-
zegetusa) — Deva își începe existența ca avanpost al ex­
tinderii dorninației ungare asupra regiunii. Prin diploma
de la 2 iunie 1247, regele Bela al IV-lea acordă cavale­
rilor ioaniți „jumătate din toate veniturile și foloasele
ce se. vor strînge pe seama regelui de la românii ce locu­
iesc în țara Litua — în afară de țara Hațegului, cu cele
ce țin de dînsa“ 2. La acea dată deci. Țara Hațegului se afla

50
într-o situație oarecare asemănătoare voievodatului lui
Litovoi, (țara Litua) — din care, poate, făcea parte chiar.
Intr-un temeinic studiu asupra diploméi și a teritoriilor
aflate sub stăpînirea lui Litovoi, reputatul arheolog și cer­
cetător al Țării Hațegului, Radu Popa, consideră că voie­
vodatul acestuia se întindea atît la sud de Carpați (cne­
zatul sau feuda proprie în zona Gorjului, cnezatul lui
Farcaș în Vîlcea, cnezatul lui loan în sudul Olteniei), cît
și la nord de munți — incluzînd Țara Hațegului. Asupra
acesteia din urmă, autoritatea lui Litovoi era pesemne
mai slabă, sau începuse să fie trecută pe seama stăpînirii
regale, de vreme ce Bela al IV-lea nu voia să cedeze
foloasele pe care le obținea de aici.
Cert este că la 1247 Țara Hațegului — și, implicit,
zona Devei, deși nemenționată explicit — se mai afla încă
în stăpînirea nobililor români, cnezi și juzi. Poate că și
aici/în această străveche vatră dacică, existau curți cne-
ziale ca la Densuș, Streisîngeorgiu, sau acea enigmatică
Britonie identificată de curînd ca fiind continuatoare în
spațiu și timp a Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. Regiunea
era supusă unui proces de extindere a autorității catolice
și regale : la 1265 — deci la mai puțin de două decenii
de la alcătuirea diplomei ioaniților — e pomenit deja
arhidiaconul de Hunedoara, ceea ce înseamnă că repre­
zentanții bisericii catolice reușiseră să-și implanteze in­
fluența în regiune. Patru ani mai tîrziu — în 1269 —
este amintită și cetatea regală Deva, o primă mențiune
dintr-o zbuciumată istorie. Peste încă șapte ani, comita­
tul Hunedoarei consacra înlocuirea unei forme de guver­
nare (aceea a cnezilor și voievozilor — cărora le rămî-
neau atribuții restrînse, adesea simbolice) cu o alta, avînd
drept „argument“ oastea feudală a regelui.
Așezarea unui castru regal în acest loc era bine mo­
tivată. Deva se afla la locul de convergență a unor căi
de acces de mare însemnătate strategică și comercială.
Cetatea avea și rosturi economice, legate de transportul
sării pe Mureș spre Cîmpia Panoniei, precum și de ex­
ploatarea minelor de fier, aur și argint din regiunea în­
vecinată.

51
 ini §’;a..aí|i;viat-cgțo. piitei,-;
’Vc4i;îr^5^pță--iRpbyjâ?i’4, /Îeg^tă;f^e ,jnșțjtuția'-yjoiev,o4^^
%rrFiW?}ÍYá^ip^_;’7rn(^IJ§^;'ííVlfctb^'a^ecani.tat^„regplui,_.(iar
in9*î^?^R$^rRgî>Pi9fcț^țf!t^nd,ipț62 dejjj au.touQipie fírppl-iticfá-
AR^SÎ%-J^Pi<4îPi?j<j4eyjif'o-'țVji,<^ijțe,;.pvi....dec^bi'ref îp. țirnpuț
l-'4h’j9'9te'‘3/4c>9o^’6 iro«''6feyod,. <50,. .unple^ JntreruțperiA’^î-q
.șjg|.gâȘ. pe.;fqp4ul șlăbipiunii, ctoyer.
jpi;,:țlinaști)și., ^rpadipne; ■ care. ,<^^., Iq
pi îyill^SiȚP.Șir^^eK dU(i^. mai:ea invșziș, ș. tiătariilo;!'
<iiîJn'l-^i, [ bupg, -rnăf^viră coatrplyl ..ș^yp^-și
Ți?fyisi};Yaniei,;4n,3^-egiunV[ințiiegi. sdiîPEpiiitate^ Igpț fiijad^
pw^mai^o,,,.‘ ab
Koland Boiș a ajunș,, vojQyod.^.țî^r-qr vi'.erțiș,,cînd rége
3Í iV“ipa Gumapui.-Îirp nesțâtpțnjca, lîpsif
de, aütoritá,te, , regeié a, Intrș.i în.' conflict, cü /yoiéyödul
— confjict pe/care acesta din urmat a. ,înțeles Éa-f tranö-'
ínfr-un’ áyarítaj/politíc. Öesi'ad'ámés;ií‘tön^
Cuniafiül, liöland fiorș sb^éónsidera,'
riu mái i^iîțin, égalul regelüíi Intr-ün' döcurdéht ce poaidá:
data de S^ldriié 1288, eb vorbește despre vöictmdatur jiii
cáfe-l óbndüóéá éa déspre' „regiium' TransilVaniae“ (r.e-
gatul TrânsilVâniei), dîSli'ncb'Ș’i égaT cu yréghum; HUnga-^
leste- déosebit-l^de ilnpdrtánt -ái prirr
aceea 'că- mdhțtonează-'cónybéaite 'é' Öíétei Tianb
sílva'rttei, 'compusă'-^ aș'EP'ttint’ ăfiagâi dintr-un-rsiteddcu-
-i^ 'dMi^^'iobîÎÎK'iSășiiV’SSeîiît, ’fö'in&M'ií.
din 'părțileTransiíVbniéí*? ' .on;.-! ;o-í ni ..Víoi;;,-
'‘;Séi^fíáláféáfC|rómáhi?6r ^câ- föpreáéntanti egaîfrin
/ lD'Íetéí''c8dét'ítdié^b -t^efféctáié’lai pogîțieiayăfciabptxlib
9^'^ ó' diéátí •' aSéiWártátöare eüf é^^célörtóite ftópii-
l'âțif di'Ă' Trâidsflvaniă’iiabvăââ-' dâ féiidálÍtatédi-Jdiögh^rá;
mi'' i^ukfóé 'éá' W'/^4títüié' îftlJpotblîtăt-e^ •‘uhöftí.W&-iJfde-
lucruri — sociald/'șT^ÎWaî éü'éé'ítmá,9pölitidé'í-iJitMöriÖ^é;
^Ö^^áTfá^párté,- dă^'ătegfă fáp'fuVfe’â;>ăn- ariüiíötésöttpre-
í>áfídmafea íjaöfönömíéü
v^'v’ddâtWîuii rö'df]ffiriii,VináyhiáíW,r^.ái^'ii9'i3eéüipiínt§íégeaw
sa acfíöftézé önif'-^.'fÎDriPă-^ etíprímáre:'speéifit® teppué
•líBértáté'' álé delbiîfeâîî largi
mase populare ■ ^iP Tránidlvániáp în($fferertt''-'de ií^pöináy
iitate. .ÉíBnioov

32
 • bAtuastă colaborare, țintind autonomia dolină șijdilîar
independență-voieVodatiiÎui’'va" deveni niai evidentă îp
tirnpul lui Ladislau Ran (1254*^1315), căie-s-^a ridi’catafâJ
țiș împotriva autorității regale de, la Budâ/ Liiițitei pur­
tate de el, 'pîfaă'la efîrșițul ^zilelctf ^le/ și; apoi <Je- ini‘lui,
i se ‘ Vdf alătură - șț' rortiânii • tiățegaWi.' Intiyuh ddeUmeUfe
din 1315-— prin‘Căi^ Ni&lae de 'Brrtonia, judele; Hațe­
gului - apelează- Îâ’ ăutoritateă' lUi ■ Carul Robett'-tîd^,' AnJoU
pentru fi- repu’s'in drepturi- —deducetn că itd'Piâniî- C^-
eumentul"'nuwiește pe dor dintre" ăi, pătl^fși'iLădislău,
1
babiriniidî' 'dăpeteniiyf'odupiaseră 'Pii4orțâ'-Unele'^ihp^n șii
păm&kurtPduttf repUrieÎdă'J îtio drăptUrP^-W^Ur-
d&iăr îd anuP-1'315f-dîȘd
re^Itg-i0ăfifec4i'fr6^Aî‘->yi

fia HW^Îiftjnîns-ă^Îâi'îiie^tlfl-ite- rit^aifiV-’îuF.fe^sfatf

Îîafr? tf^biîâe'-'ăă ^ă’UlMenȘlbȘ^dl iSă^Hi^nîfăM'ă
tabil domn ali-Tbanăi-'h-ăbieii b?)Ș®ftîrta'^’VbidVddătr^^fc®
â>tfto«țtft‘eiă'^aniii
vină-" îS^Tubfele^ - ffiarb*^' p^3if^den^Pla-®Îf^bi4Î'8Uft.^ăiS^ .-
(5aată'Pd^dăstâîftîbiâ-^șpa^nfHe&W'V6îăV5d,i'de^ă¥dăD^^^
S^șFte.i'ÎÎÎ- Ki'tftoHe «K-Ș*^6->Î.-
tr4f‘fflffe țrK««;'»! teijflae’waufliisft'piitex'iiiiig«

căHti% •■^‘iWfeiăf^P^'^ây^^oâ^odăflilUi^'Tțfeăsili^âWi^^ îd
dfdfiaiFâe^aobîîidlf^ iiiri<3ip&ii'd^4^iP5n9Ttfpt%f ’a
.iricoiriumooxe luIuJon x>J^î\9i

rier^fiâ'TOf CMo*^de^H^ăiiEp -^Îăte' îÂ^ă,^

fdfat W SșsțdfePYffifer^ĂyfiaiSrl'JâWfep^

Țoli^iflii^aaașți^ajg â&
iă' ■¥iri^"^ă'5awds ■ ■idt^t^fegâmr.piăa^

numai candidatului bavarez, ci și luii^at^P tfoWPW

_&2 ddț^atbiftuîfiîiii'^eit^fi^fifflrtd^prââ^ăie/^h-
'^^iViethit^<ș^Uftîi^i?ifftndu-4roin^Dââolt)ț)^Bpaqp^Ti\TOiffi

68
 vödül (deși catolic) și-a căsătorit fiica — în intenția de a
realiza o alianță potrivnică noului pretendent la tronul
Ungariei cu Ștefan Uroș, fiul regelui (ortodox) al Ser­
biei, Ștefan Milutin.
Soluția la această dificilă situație pentru regatul un­
gar a găsit-o papa Clement al V-lea — cel care, dealtfel,
cîțiva ani mai tîrziu, nu va ezita să dispună arderea pe
rug a însuși marelui magistru al Ordinului Templierilor.
Capul bisericii catolice l-a trimis în sprijinul lui Carol
Róbert pe cardinalul Gentile, cu misiunea de a-1 anunța
pe răzvrătitul de la Deva că, dacă nu va înapoia coroana
pînă la 2 februarie 1310 (comunicarea avea loc la 25 de­
cembrie 1309), va fi excomunicat — pe motiv că își dă­
duse asentimentul la căsătoria fiicei sale cu un prinț or­
todox, un rătăcit de la „dreapta credință". Rechizitoriul
era amplu, cuprinzînd — printre altele — mențiunea că
nerestituirea unor bunuri regale, reținute cu forța, ar fi
putut incita la nesupunere și pe alți nobili.
Excomunicarea era în acele vremuri o pedeapsă de
maximă gravitate, care îl lovea nu numai pe cel împo­
triva căruia era pronunțată, ci și pe cei care ar fi cutezat
să-1 urmeze. Scoaterea în afara bisericii echivala — în
concepția ideologică predominant religioasă a feudalis­
mului — cu o scoatere în afara legii. Părăsiți de vasali,
singuri și fără posibilitate de replică, excomunicați! ar
fi devenit victime sigure ale adversarilor politici. Suve­
rani cu puternice armate, stăpîni de imperii, nu au putut
rezista actului excomunicării. Cel mai cunoscut este, de­
sigur, cazul lui Henric al IV-lea, împăratul Sfîntului im­
periu roman de națiune germană, care, excomunicat de
papa Grigore al Vll-lea, a trebuit să se umilească la
Canossa, în anul 1077, pentru a-și putea redobîndi tronul.
Evident, papa nu putea face uz de excomunicare în orice
împrejurare și împotriva oricărui adversar. In cazul care
ne interesează, însă, voievodul Transilvaniei nu dispunea
de forțe suficiente pentru a ține piept amenințărilor care
veneau concomitent din partea bisericii și din partea unui
rege înrudit îndeaproape cu Filip cel Frumos, puternicul
suveran al Franței.
In această situație, Ladislau Kan a trebuit să cedeze.
El a înapoiat coroana, cu condiția îndeplinirii unor cereri

54
pe care i le-a înaintat lui Carol Róbert. Acesta a accep­
tat condiția pusă, făgăduind să îndeplinească cererile (al
căror conținut nu ne este însă cunoscut) — dar nu și-a
ținut făgăduiala. In anii următori, conflictul va reizbucni,
oferindu-i regelui prilejul de a-1 îndepărta pe Ladislau
Kan de la cîrma voievodatului. Motivul imediat l-a cons­
tituit refuzul acestuia de a se supune hotărîrii lui Carol
Róbert, .din anul 1315, de a așeza garnizoane proprii in
toate cetățile din Transilvania (deci și la Deva) — hotă-
rîre care afecta grav tendințele de autonomie ale nobi­
limii locale, și în primul rînd ale voievodului. Invocîn-
du-i nesupunerea, regele a obținut înlăturarea primej­
diosului său dușman din funcția de voievod.
Decis să continue lupta pentru neatîrnarea Transil­
vaniei, Kan a organizat o răscoală, cu scopul de a-1 aduce
pe tronul Ungariei pe aliatul său Andrei de Halici. Răz­
vrătirea a izbucnit în 1317 ; răsculații au luat în stăpî-
nire cîteva cetăți — printre care Lita, Ciceul și Deva.
Pînă la urmă, Carol Róbert s-a dovedit însă mai tare ;
cumpărîndu-i pe unii, promițîndu-le altora iertarea și
redobîndirea bunurilor, el a reușit să-i determine, în 1321
pe apărătorii Litei și Ciceului să-i deschidă porțile. Deva
— domeniul familiei Kan, pare-se — a rezistat pînă în
anul 1324.
Fiii lui Ladislau Kan au continuat rezistența, retră-
gîndu-se la niște „dușmani și necredincioși“, cum se men­
ționează în 1329. Pornind de la o relatare a Cronicii pic­
tate de la Viena — în care se arată că victoria din 1330
a viteazului domn al Țării Românești Basarab I în fața
oastei lui Carol Róbert, la Posada, s-ar datora și îndem­
nului unui „voievod transilvan. Torna“ — istoricul I. Lu-
paș consideră că acei „dușmani și necredincioși“ erau
românii de la sud de Carpați. Nu este exclus. întreaga
politică a lui Ladislau Kan — în centrul căreia a stat
efortul de a păstra autonomia Transilvaniei — s-a bazat
pe sprijinul maselor, pe alianța cu românii din Hațeg, din
Maramureș și — de ce nu ? -— din Țara Românească. Cu
domnia sa ia sfîrșit unul dintre importantele capitole ale
dezvoltării voievodatului Transilvaniei, care s-a aflat la
un pas de a-și cuceri deplina independență, în luptă cu
regalitatea ungară.

55
 -qa-îg, p^:i'iaaij<)i/iii'niâțw<ire- ,cai'u(lei'izala prin îșțărirea, au-
. tpri^^ii; -i^glesi^jUbjCarol. Rpbert ; (13d8—lâ42) §ț .Ludq-
yiG ;Ce!i:3\^§î’-(e X1342;-7-1^87),/peya. ya jAȚpa unirqÎi inai PJ+fe
irnpșf^anț ân iyiața. poliț-ică, și m^iț^i^ăi ajyQi^yqdatpJpii
Mulțgj^vreine^ ■îg(;,ppfida_jînășpifirji 'lexploaț^ij exercitațq
de qgtre;nqbyTOqâ igagliiar^r în; .pațegulu} ș-fau .mqn-i
ținut) fqrnieÎe,-;/;^ qrgșnizarq ,tra<îițjqn,alpj,5ale; ,rQmâpijqț
—r cayq .au Gqn,tiiijU!at;gă,|4§,inajorț|ațeg:pop)ȚlgțijqigLa
d,qi piIdă. șățernijidiijh.'celg;pgțru djsUi-cțe ,Rys"^ i js^bgydyj
nieq,(Cetșții.,regglq;Pevgj înț -fșupțj^icP'/FP^^iiofcîj, .îfnpq-i
tî'Âv^sq-.DudișqșBii/yaaPi -FPPfeFimqlegilqiT^^iPielÎevPPt
riniJii-ți]^ țqÎij»-,j,udeeatȘ(j(țupă, „leggg.gFqm%gij]^j‘^._,(yius. v^țâ-
chicum^S cumb^v£^„șpRpșj îpți^upii^qcp^gn,tl,ăa a - 'Gib
-h>!Ț4Pîcăi.^jș§eiligță[ a>;<Qș(:, o
yFenFe,i-lpc.Ji) ițjț^(^e. Rqpuigfe,,p^ijdpytg,;y^ppg șpRHȘ
p^l r§țgifi /nșqjiltgțjg(cui^|a4eșjșșițțjs-fg^îjițîiș^
Pișik bPPiPȘPgptgp .sgrgiî rqclgingj'ț^jjeptun.lfr,-:GU
inai,(3nultă lypbemen^ă, șșu, să^șp igcă..singnpj9drepjtat,e^țjn
ePFȘ^iiP^b’jȘPWÎ P!^/oț^^9-^s.tp,fgJpțcvgjȘjt-ț pgfdsî/țd ■ trupul
.Î93b) Zăp^K?ii??i^i^îSnșportaț^ppr_e .^vațjppț-.^
t'egipV:ifțWfiFP?9ftiÎQS>,^a^aș^i țpfe-q; ^-igprqpigșe
^sCPt^țPrii^ RbPP^MbdP-/SrfPId^:^e;,țăi'gpi.iCigijîCg,nlcgy
.P?i%M!Î(țojpyqKJ^.i a^ia.a^,.șq)^it fȘ^sqșpq^ gășjpdgfidSPQSt
între zidurile Devei. r,;.,,.
-ă'ii§4 J^Wi?aTÎ’î^§rnRoP’'P?,eș^<-iN6. PÎI^in, i'^adai5 la
IWe^aWRȘiii'ifeiWFgțW Ră^upii^jîn BȘițqtuj de.i^de
iîii^pg,sprcușul.9.^țu;ile, Ggtațji^gu 'i^șpănjțtț .pîippul
flțqsțiu;ivizual,.;agcunșe. de povârnișul _abrupț'și;^de. vege­
tație. lin panou, ne j atrage atenția; asuprq, iaptgjpi vCă • dea-r
Ipjz.pe; care-șl avern.;în, ^pță. este up,.yeȚit)abițnnîqnupient
al^ naturii;,că. a . fosț d^Îaraț [rezervație. naturală și;. este
ocrotit de Îegq^ Aceasta: deqarece, pe o supr^ață relaț(y
restrînsă, cresc ajM-oape-1500 de specii de plapte, unele
dintre ele rare șau chiar unice.! De asemenea și pentru
bogata faună n locului, din rîndul căreia se faqe remar­
cată vepinoașq viperă: cu. corn.; Un aitnpano,n ne seryește
drept qăiăuză pe cărărilg care iau dealul cu așalt.
• D^va eștg^g fără .îndoială, un caz exemplar prin gra­
darea savantă■■ ș.^trăirilor; pe cșre; le prilejuiește- parcurge-r
rea, în i suită;. ;g.. maiestuoasei esplanade, a. bulevarcjului
dominat tot mai categoric, chiar obsedant, de fortăreață.

«5fi
Ajianifei 4nf ipäPö^'isfäcfeat) W lotul jßfil pnotiwiVȚfcireâ • de: ire^
zistlbiiâi; ppe^ențăi i acefetjățili I ««fleiiftmai i îi» '• p«âdut>©. ca înto-o
rfiare:3vegiît03iă>,ifeaj:4ii.;vls^ te lia^ifJiOpUisatJÎh: siisul pantei
dc^ ^-gâ?țiă> ii'duriteiiîflsivfeiblle ^‘entiisbunbijaersCf daiz:^a
câtor itîiagîiie^ țiu^nșfiiiiasiiîntipărită'Iar. cînd,
la' ’Câpătut tii«tfeuiut; le cgimțl sWalpahnepincirise de soarö]
tecrea pe-tiA tâîîîniJte'gieÂdalij^-¥iYsdpxiS''tife»pului,'ajttde toiai}
pate!e«^ti&nțăJ.V'ro'I7. Iß nidßo ionuJß oq ,ßbß-i/- !:.■:! ool
b’ Îatâ-ifie; âCum,i-{âtr;hlaP;«^*4xâpeodie- poarfâ țipimei.)inq
cidt^'^dö'raiduri; î>.e .ăoeste ipovh;ft1[8ui>b tca>')șii ia .poalele
d^liiîâî^ soâia eöii^inSg'tKfiiltecdcasQiideteiatjieeaiiii isteria
T^anSiWătiieil; aitvaäatösti'.ittfrtoliv''^ A^deulddl Xții-f-ledi
cum£iâiîdbder!aittî'^âuopor«iti0șlieilii’’pf''ineipedn3i!itrănsâva!ri
să^Îi^uidicăi'CetoldeiWeji/icatfeil ipisoțea/înriaÎDud 1600)
pe^lMiKâpaVlteaasî/iîn.ldWitn %|«>rdiiirteabiiriibein'aiă de;de
Pi’ägaiioee'f-äicäbaltiifecÜtotääiQgäiiaip^rip/deßioirigiiaiie, Visä-f
riöS Sără, 'tii băihiit WiScärel artsupriăs .TransilvEtoîM Jd; 174â4a
ăiet si^âu"piM!tefcdt<Ăîte^ă! ^söddeoale itDagjcixlui;>sfwșaj:ai
răscoalei lui Horea, Cloșca și Cfî^L W acculme
â)‘fr&AiÂitârilwr0<k;iaie5®ie^'Vddffutu&taîiKjVtl!l»-iea,..cetatea
D^vi^îtiaîqjcdpăitf, iihrdrSä i^emffpdöeudjß^eesnlrdhio ;'"f
âtdi'fe’dbiărăniwiîfdaSef5i>îteITlâiifcihdWi^’^fee9\>îrirău-->
tăb^J‘-^ca0tdflÎ;ÎV-'î600!âMierabil. bOblî^ți»iî& iobăgimii .cre^
töäü diîerfteiifofme/iSitudțianefrp'agravată: de
feliiiite> abuzuri .fdot^ul^ifeudab esteIn«;qtumaiqstăpinulr,
ci itideeätörul dîobagUiui9kâu.''Abuzdâ2ă; rslă^nul, dre-
găWto idî-1iiâSlb-;'dări țăbâ'nul- ''are: prear'îmțirie ;pdsibilitați
der'âbărăte.' Nd-Ma ' ^Uîte ^î;iGhe0rg;he)C£ințăi,' în Cronira
să^?*^lafărăddfe'-'slAjbeTe-dăte^’Wrfăceâ-'domnilor pămintescii,
îricebînd '^def' Iu'fti ipîriă'i sirnbâta sara . în toată săptămina
pre&'töf ăiiUl,."d'0«âfllea âiirâcă alta mu ;se putea lucra,
domnii‘Aei'ptoiritesd,9ptie -iobagiiJ săi Iv teinietea cu cărți
■pe lâ'’alți (fömni;^ '-îflfeușP-'Ioslf aP'iIHeâ înlcălătoria sa; la
lAigoi, Deva, -Alba'luWSebăș și Sibiu se ărată uons-
tdmatb.dö tebU'zurtle iidbîlimâl'Jl Dihtrdo toți ■ țăranii An
Ti^atiSilVăbîă,9Sitdă|iâ: -teacttiälugrea 0 -aurparca moțir din
Muiițîi' Aptisehi, și-' CU deosebite pe'domeniul Zlatnet
Diibă'însfatfrâreU'istâpÎhiriîiiHabăburgicei' mai ales, cîrtd
mineritul se îriteil^ficâi-pbvefile devîfltot mai numeroäte.
iobagii încearcă mâilîwtîl,! firește; câile'legale. Se plîng
•autorităților '•idomenidlC'/o'lale'J coiiiitatuliîi) guvernului; și
 chiar curții imperiale. Dar, cu toate că împărat al Austriei
este un aderent al iluminismului, iobagii — români, ma­
ghiari și de alte naționalități — nu află dreptatea de ni­
căieri. Deznădejdea este atît de mare, încît ea face cu-
rînd loc revoltei. Intrați azi în legendă, capii răscoalei
din anul 1784 erau, de faipt, trei oameni obișnuiți. Horea,
pe numele său adevărat Vasile Nicola, zis Ursu, era de
loc din Arada, pe atunci cătun al Albacului. Se spune că
porecla de Horea și-o cîștigase fiindcă avea obiceiul de
a cînta, ori, cum se spune în munți, de a „hori“. Cloșca
— pe numele adevărat Ion Oargă, iobag din Cărpiniș,
de lîngă Abrud — era cel mai credincios tovarăș al lui
Horea. Crișan — Marcu Giurgiu sau Crișan Giurgiu —
era tot din Cărpiniș, mai în vîrstă decît cei doi și sin­
gurul care, fiind în tinerețe soldat, avea oarecare expe­
riență militară. Ajunseseră cu toții atît de faimoși încît
era suficient să sosească zvonul că unul dintre ei se pre­
gătește să vină cu o ceată de răsculați pentru ca sate
întregi să se ridice la luptă.
După evenimentele din Mesteacăn, din ziua de 28 oc­
tombrie, cînd Crișan chemase țăranii la luptă pentru a-i
conduce la Alba lulia, nobilimea a intrat în alertă. Ves­
tea mișcărilor din Zarand i-a înspăimîntat pe feudali :
pentru a se pune la adăpost de furia răsculaților, care
se îndreptau spre Hunedoara și Șoimuș, ei se refugiază
în centrele întărite și orașele cele mai apropiate. Deva
era unul dintre acestea ; între zidurile cetății s-au adunat
numeroși nobili. De aceea, cînd țăranii ieșiră din munți,
primul lor gînd a fost să atace Deva. Odată luată Deva,
și-au făcut socoteală răsculații, restul Transilvaniei va
cădea mai ușor. în ziua de 6 noiembrie, țăranii ridicați
la luptă s-au apropiat de oraș. Intervenția brutală a gră­
nicerilor i-a făcut, însă, să dea îndărăt. Doar pentru
moment. A doua zi, răsculații hotărîră să reînceapă asal­
tul. în toate satele din împrejurimi au fost trimiși soli
cu poruncă să cheme cîte un om din fiecare casă, pentru
atacul Devei, căci, spuneau trimișii, „vine Horea, cu
steag roșu și cu mare mulțime de oameni dinspre Alba
lulia, să stingă împreună nobilimea de aici“.
La 7 noiembrie, țăranii răsculați atacară din nou, cu
forțe sporite, cetatea Devei. Fortificația era însă puter-

58
 nică, iar răsculații prea puțin deprinși cu asemenea asal­
turi. Vitejia singură nu era de ajuns ; țăranii fură din
nou respinși, lăsînd pe cîmpia din fața orașului 72 de
morți. Alți 44 de răsculați au fost prinși. Nici situația
nobililor din cetate nu' era strălucită : cu toată izbînda
obținută, ei nu izbutiseră să despresoare cetatea. între
timp, răscoala se întindea cu repeziciune. Cîmpenii, Abru­
dul, Roșia, Baia de Arieș cad pe rînd în fața furiei răs-
culaților. Iobagii ridicați la luptă se simțeau biruitori pre-
' tutindeni. Deva nu o putuseră cuprinde încă, dar erau
siguri că și ea li se va supune, încrezători în victorie,
țăranii taberei din Zarand adresară — prin Giurgiu Mar­
cul din Criscior, Ion Abrudeanu și Petre Abrudeanu din
Ruda — un ultimatum nimicitor nobilimii adunate în
cetate. Textul scris de notarul stării civile din Șoimuș ar
merita, poate, să fie înscris pe o placă, pe zidurile ce-
! tății ; el constituie cel mai avansat obiectiv de luptă
apărut în cursul răscoalei, țintind schimbarea din temelii
a orînduirii. Cu cinci ani înainte de căderea Bastiliei,
era formulat aici, la Deva, un lapidar manifest anti­
feudal, un adevărat program de transformări revoluțio­
nare :
„Nobilul comitat împreună cu toți stăpînii de moșii
și cu toată seminția lor să jure pe cruce.
Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi
undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască.
Nobilii stăpîni de moșii să-și părăsească o dată pen­
tru totdeauna moșiile.
Și ei să plătească dare ca și poporul de rînd.
Pămînturile lor să se împartă între poporul de rînd,
după porunca ce o va da înaltul împărat“.
Urma ca în cazul în care „comitatul și nobilii stăpîni
de moșii“ s-ar fi învoit la aceasta, să ridice pe cetate, pe
prăjini cît mai lungi, steaguri albe. Țăranii, în schimb, le
făgăduiau pace. Dar steagurile albe n-au apărut din ceta­
tea Devei : nobilimea și armata imperială începeau să-și
revină din șocul pricinuit, la început, de revolta țăranilor
iobagi. Pînă atunci, guvernatorul, baronul Samuel Bru-
kenthal, și comandantul armatei, baronul Preisz, aflați
în rivalitate, pierduseră vremea în interminabile cores­
pondențe — deși locuiau amîndoi în piața Sibiului. în

59
 fața prirnejdiei, linsănîșțîaUnirăjqfQM'ft^SÎi.
reeuBseră ilairXergiverffăiffi îi^riite ijă spațănatâția' rășcu-
lațilbf deilarmobilul pr&cipal aț Iwptși; Prin prpînișiunep
că dorințele' r.ăscuiațilnri vor finâipplinițe, ei reușiț'ăr șă
slăbească; pentuu; moxnen.t: lupțar-iobșgilor;,; -Greînfju-rȘțiji^țțip
pentru..regmpareaÎOTțșlob în ved^rgafjQvițurilOT /^epiși^.
Dacă armatiaiieâitaf.îiieâot^'i ;teea§6nlfti' a<îțiiyni)^cpnc^țe,-
nobilwíla rindiiil Ibib.erau! nxuâti pi5eflZ.înșpăimînț%ți;<ppiîțr'’ft
ao'făceoibncelsiîniDrapăoq -judecatăițgyîbarăig,țăK’'3n.îioPFÂ’ftȘii
în ■fațanDe.Y©iriîurăr!dacapitațjKijVlașaei’e;.as^ă!aățpOTgcȘt;flJi
petrecut laî Hinteduarfll 2Îdi)Bc|iidi^vA§adjl gg jș b j rnrob
; Văzrîndulgfe rmgelațip'ițărfiiiiâ besTîiîiQattă
însă .prea’'tîriziiAi satit^iteiriiiiiofcfje^iAgasgÎ'ăifcbS^gî îăffiaîyi
de oăieî-ăveaiii'.Tibdoie. -in'i toată TcaiîSiiyaîUafiijeîn.cșgțur'ă
represaliile nlbăs<fidățiir£BtîuLpiiefairti9âe^r;^îiÎ.aÎk95îț9iâî®
eăpetdfKifeM-ăsîîoaleiripai epau; totuși9ÎJ1 iibegțg^
în’că-dspafFanlfeaaifihirîndiifîmăjiiae; vfeo spuiili^floși SceștȘfti
Îâf'JSJedecăndM'ijețiiîri'ipădunea iț Seotiușaii i pădwarul
Mlelzfer^SSiisaAiiunîddădea,!; peastrlirsî$0u'de.igfll]tiS9?ioPe
Hiî’ea 3ș5eTC.liSîfoa pâiiinîhanarrnâieC aMs cgilidibi'i^gg^g
datl’eroWurâidușîadegațbfinrteițaiitî Ife-tfelÎ^iuHu.
mai scăpă o lună. La 30 ianuarie 1785 a fost însă capțpj-
Fățiși eb Șăncțnie pbpnntti Efififfi0[,'sâ «îEăftdă-îCănîlăîbțîi, săi
conducători fusesejărprmșia-iipiS^ -gil <eli)8f8i3»®t4«flîjti^riă
să'.îinduteqUHYSUpilâfeiuoii.âlD.ilanțurâiîeieUU !f{^taf>Ufji9^din
sat îrosatîHpfiiiiferu^ciî adătajțij-offiBtKeaiijarî
la:Jitevdf4i înapQEeeBiSq iș-s? ii?orn gfa inîqsfa iilidoPi
Cu martiriul de la Alba lulia aeluatffEÎsrșjfeeiălsatoslp
care a sciisi iuab iiiirtaîeqp^i(nile'i$bente!Eâtofel^ âteiăsț^iei
jjoporuhiiiiroipân. 9-Deși basfidiul 9EăSailfttfl@fh®MiîJlgftilise,
cetatea Devei sd'iapîqpiă IridBSfiiîS&tiâl/ (e:wt^îd©ii^teqi5&
fori^ieațibcTOililteifătiii’enia,, liiHi eîaliMîț) d?
înpitelftfeârdq-unibi r^iortiejâatițcBii^icăgtțPÎ? ligie
Mitiouskbi .'^ăpmQianÎ& OitbtbaiJgâsîaajigBgfițSrSăjijeifj'ijBȘq
rată'j Vifcita;ânapărăt^ejctnanifÎin%6^i^Uâtî,
tșat;^ totiîșțpTCiel $ÎHtinqpd'^tB’iin®nyil®nKirffîÎfdi®rgațfe7g{lăeă4
iiKnipire.sKînat&'xiQ qEfriyteiii^^i i eși âiidii-iiuq InseperBa ăfffip^
rațiîloiv'iMifflc’.a'teau'isăi cpstfcfiifiiStîilglei-ÎloriBi^i^ <Î^EgRfl
lj2;rbni.sPffi‘îa l&3SiBdșa,daii}mQetsfteUi^iiaiia9
toatăon^idițitairaiieb^enîiasttea-er. Btîdiîrfa-ijirgaeîSÎIÎBzÎinqîî
nisă.'.' Inidi&pdlsirpYdlutibhiipsșopfeiStSioI uJȘ9BcGidesy1niiSffl(aij[

«e
.uiîde^ inanLțîi LW'eâ Isâ-' puniă'icapSt
definitiv zbuciumatei șale existențe. n -’-o.'-i
im^^g îii adfe^ îttnăiW^UBt' aSsfnutólJJlíÖíGjStetaltea cohti-
nu'Â’'^ âfâtfe’á§á 4üfti9& aej«íí«-ó-^’ftiifíé(»rtíwnpór!anp Szroa
Sfevöííi^Pdpbtieí/ípé latüríti pröftfeOTJ íninDevaa: ^Sít; ține
rhdl®-MiöfeiilúV din'-'Bánát’în du«' pînB'l'â Eifevașlnu; iVei
veOdá^ ntcíiieí’fcá idJcétatd-véche, dáv mén^nutánmai bin©
e&’Ö^Saáíöí’Jfcf - aceyF!Öfásiü"Se ' áfl'á cöntféntbatáí-íntreagai
Tablă'^béÖédácá dinZíntrdgúl íööríöt-at' ab Hunédoárei, jcerca
dén^S í(5rasid ȘÎ péfeté 300<--'de .^teaHéldinoöacöLsíi déncoló
dé'Muf'éiü*^^^ ’^ iuíulR'ísaag alanib'io dua ab í.ü • I f'l.
c ’ijI
Desigur 'íiftttíé fdí-pá'bé'^'-sá^ anUiițeiiâpropiei'.ea, fataJu-
lúi deznódámínt ál cetățîi; Gamízoana de vevoluțioiiain
pașoptiști, stabilita aici; éVa bine • aprovizionată!
capabflă-Să reziste'CU succes trupelor imiperialte. In drumul
sâu’'âpi^'- ăfmată aflată- lâ Silnu.,:(însuși igfeneralub Bem se
oprise cîtva-timp Ia fefetâtd; pentru a'da-xb sene de dispo«
ziții'pritdnd- apărărea' ei. Lă numai!doWa-'zile după, plec
reí'ácestuW îiitr-Ld9'înă'bdșît«>âi’e Zi ' de -augu.st. așa cunt
áíláni'í'ótíde lă Sáva'BáVoití TopovioV se) ;auzu in oraș • aun
ti-áznét^-zÖudUitorid© pămînt fca I eütrémúbul;. care ne tăcu
să nâ Hdibărh si ââ^he uităm'la^fatalu cetățurâ; . care zacea
într-iurt nor -măre de îunt; femeile cuipochir ' mai bum
vázüra știrbitură^ (Zidurilor)“. - J , ..
Din falnica- - cétáte : a ( Deveî nu! măi rămăseseră' decit
ruine; -■ DUpâ cum ■ -S-ă iâflat de' lar-'puținii' rsupraviețuitora
ai'igartiizöafídl;- în acea -zlufuseseră descărcate încă 14
torie'de-mumțîîtîrt-hofet^lâ dUcârsprd^de^ziticuuea mai
mât^’fgiiiiădceî! cid^aiCi aU .rostogofeVbutoăiele; ctr:-pulbere
pînă-rf’‘Ffcdtta' cazematelor,.'-. „GâPspre onlșt©(.-butoaie•- dp
rafchlii^îi^'biifft'! ărirtâ"-autorul rîndiitilbt’imăloȘus merEțiOt:!,
natetCîțtea dintră ebi eăiU^fee'îndef^nîîcdaU'CUudțaaiiircatol,
bűiiíbb-^um'blöuSéiP'pipa aprmsăoîfll gih-ă,ilîain Itf îritcăi-ea;
íd'íbédíufíi’títePîȘioprâ^aU'!>s]!ăi^ir#fiislă=>f0(ii Bravadă'tristă
síi'áe'fiécréZtitr-ííéglÍffeta, pîâms scúmp dá-Cátreiéei-vinos
vâț^iț'O'âtplozia á 'teát -îătăfâfi^iHsă, -nuo numai pentru
eF--și'’'0etifriii%etătăaidăPă,qti‘mpicii0q»proape șase
veadiifi?''fúSdée9ffiÉH'töteiiÍcéióÜ' maíusemnííícáti.ve' mișcări
sofale ’de' pd'’-te^ŐBtíI( 'Trá'öSÍlVad4fei-.' După .cumplitul
aâcia^ti'^ftătuMf â9S!-emt șă'9-^âe§ă’^tș6ă8ca:iidîstrugereaj
 aducînd ruinele în starea în care se înfățișează în secolul
nostru.
Pe potecile abrupte ale dealului cetății, în rînduri
nenumărate, de-a lungul sutelor de ani, au urcat asedia­
torii ; cei mai mulți dintre ei au fost înfrînți sub zidurile
fortăreței, dar alții și alții le-au luat locul. Cetatea Deva
a cunoscut asediul oștilor lui Soliman cel Mare, al arma­
tei conduse de Basta, al transilvănenilor răsculați pentru
libertate, în frunte cu Ștefan Bocskay, al curuților con­
duși de Răkoczy al Il-lea, al iobagilor lui Horea, al revo­
luționarilor de sub ordinele generalului Czetz. De unde
i se trage, oare, un atît de zbuciumat destin ?
Un răspuns la această întrebare îl oferă, poate, panoul
din fața primei porți. Este reprodus, acolo, un citat din
Descrierea Transilvaniei, publicată de călătorul italian
Giovan Andrea Gromo, la 1567 : „în stînga acestui oraș,
la o depărtare de vreo zece mile, la mijlocul văii, spre
Lipova, este așezată, pe un munte ascuțit, care stă izolat
din toate părțile, prea puternica [cetate] Deva, care e
socotită ca una dintre cele mai importante fortărețe ale
acelei țări, atît din faptul că ea e situată la intrarea cea
mai primejdioasă unde se unesc tustrele drumurile ce
vin dinafară și pe care turcii pot pătrunde de-a dreptul,
cît și pentru faptul că, dacă ar fi cucerită această cetate,
i-ar sta deschisă calea dușmanului în întreaga țară, iai'
dacă se va menține, atunci poate fi nimicită orice armată
oricît de mare care s-ar încumeta să pătrundă pe aici.
Dar și în afară de aceasta ea este de necucerit, pentru
că domină un rîu atît de însemnat ce nu poate fi abătut
pe nici o cale, și e așezată pe acel munte care e în atin­
gere chiar (cu rîul) și este de o așa mare înălțime de
jur-împrejur că (cetatea) nu poate fi bătută de nici o
artilerie și e atît de tare, că nu se poate mina. Cetatea
este totdeauna aprovizionată cu tot ce-i trebuie pe trei
ani și chiar mai mult, pentru a înfrunta cel mai dîrz
asediu, și are mari înlesniri, cu rîul și cu pădurile și
munții din apropiere, pentru a primi ajutor sau a salva
garnizoana, dacă cumva într-o întîmplare nenorocită ar
fi silită la aceasta. De aceea, principele ține aici totdea­
una ca garnizoană pe oamenii săi cei mai credincioși și

62
își păstrează acolo bogățiile și comorile sale cele mai de
preț“
De la prima poartă și pînă la cea de-a doua, adosată
aceluiași zid al incintei exterioare, și apoi mai departe,
drumul urcă printr-un uriaș jgheab elicoidal, ca o pîrtie
de bob, avînd în dreapta coasta abruptă a dealului și în
stînga puternicul zid de piatră. Odată pătrunși în acest
jgheab, asediatorii erau mai vulnerabili chiar decît în
afara cetății. Pare de neînțeles cum a fost posibil ca
— în ciuda asigurărilor date în descrierea lui Gromo —
unele asedii să fie victorioase. (Ar fi fost, desigur, mai
interesant să putem spune că fortăreața în care ne aflăm
s-a dovedit invincibilă ; dar o asemenea afirmație n-ar
corespunde adevărului istoric.)
Trecînd de-a doua poartă și ajungînd la capătul jghea­
bului, cîmpul de vizibilitate se lărgește brusc. De aici,
fiecare înaintare de cîțiva pași dezvăluie noi fețe ale
monumentului, dar și noi unghiuri ale unei panorame
fără egal. De la înălțimea coamei de deal, ochilor noștri
le e dată o admirabilă priveliște : lunca Mureșului, mean­
drele leneșe ale rîului, culmile Munților Zarandului, ale
Munților Metalici, ale Munților Sebeșului, ale masivului
Poiana Ruscă. Se zice că, în zilele cu o atmosferă limpede,
pot fi zărite, către sud, chiar și piscurile Retezatului și
ale Parîngului !
Dar aspectul cel mai interesant, poate, al panoramei
este vederea orașului Deva. De aici, de sus, evantaiul
străzilor care converg spre cetate se deslușește ca în
palmă. Abia acum înțelegi cu adevărat că nu-i cu putința
ca aceste străzi să fi fost trasate la întîmplare, că întreaga
configurație a orașului a fost orientată, ca pilitura de
fier în cîmpul unui magnet, de liniile de forță generate
prin prezența impunătoare a fortărețe!. Să mai facem
un ultim tur de orizont — răsplată meritată a celor care
nu abandonează urcușul — și să pătrundem în incinta
cetății propriu-zise. Zidurile ei, păstrînd pe alocuri o înăl­
țime considerabilă, reușesc să sugereze proporțiile inițiale
ale fortificațiilor, alura lor impozantă.
Urmașii de astăzi ai atîtor generații de luptători pen­
tru neatîrnare și pentru dreptate socială cunosc prețul
plătit pentru ca toți truditorii de pe aceste meleaguri

63
 românii raaghiaiiíú>-^i: :de ; alte: naționalități f-rr: să poată
făuri azi România socialistă, o țară prosperă, cu o viață
tot mai îinbălșugatăBoo bI B' îq - - ol isoq Biir'fq oC
Orașul care ,șe întinde-Is ipicioareie cetății. Deva este
reședința unui;; județ, .cu{'O ântenșă. viață economică și
socială, aflatjprintije' teritoriile cu cel: mai înalt grad de
urbanizare ;aj RomânîeiONu;„departe ;se înalță: o gigantibă
termocentrală,. ună dintre cele mai mari din .țară., tApro­
pierea „cetății de .foc*! agiHuftedoareig i.eops.tiițuiieij șiuen,
pentru aceste plaiuri străvechi}, o Sur.săj^de inepuiziabilă
vitalitate. Síngelé iobagilor; noăi'cuts în. zadatda ■. 9i;.
9-iBO nî idou iBlnd b9 onuqa mo-iuq a?. JuBao-ioli;,
i -srn-iiÎB B9ff9fr[9;o iBfa ; clidionivni libavob r-
NOTE: (.oriolai iului''.-ibB ob'ioqae-iof:

tbră Mcridiané/Bu'éni&^í,^il96S; ^.i'lfc-b-W.si/ ab ,i..'q.i':i3 .liiuio

2 Documente , prtaiad istorio, , ííoTnonietiBlseiria B, irTara
Românească, . yepeuylle íXílb și XV,jp^dițijira;i Aț^dețiiței,
București, :1953,'pf.? fJ' i,
— Radu Robă, LitöróiMrt poiéioi ■ itiite '6n^i; în Magazih
istoric, nr, 4/1^^- ubf-, ‘ : ej#if9vncj bLob;? îc , ■„ .■ s
4 :— CălătCfj^ strâlht: despre; Țările 'RÓPíáne.LyoJ.: 14, .Editară
științifică, București, 1968, p. 341 - , .ííbIoIL lolilniji
L ; ooix 98 .B92Ufl Snfi.L L
. : -'■'•1!’3.;;q i-) .bV'' it îi.r
! iuiugnî'iB'î 9!,
■ ; i»i ,9ÎKOi| Ji Ir-'! 190 lunOiîjaB 7bQ
. .■e.u.- ‘ O .ioic of; bzoQ i/durB'io B9i9b97 91--;
zuríuÍHob .Uidoa 9'iq? g79vrio') S'îb-) lofisBiJ-
i-un b-i iP-iB/ob;- uo !g9[9inî /uuie BfdA .fimÎBr
i.- . .O'iblq''-;‘oi pf 9,.;- ; f! Aoi fí^ 9î?;9'>r ly :
■ q s , ,;:-r.rfi9i-jc l«oi B iuJuiB'io B 9ÍiB'iugilno;;
. - Bl’.'o'i 9b 9Í;;!!íI 9fa .tgn^Gm r'jm: iuqmîo nî '19
j,;î; Li-', .i !ț9'(L;'ioî p 9'iBoîLniiqff, Bîn9s9‘iq niiq
;..'!9'i L.ti;+rf9rii Lîciqaă'i — Inosi'io 9b 'iui miiiii nu
: ' r i rngbnu'jicq éí: îș — Iijzuow LsB9riobnfidE un
-liuú > í'ixjooIg 9q bnî'iiaeq .Í9 9Îi'iubiS .93ix-ni'iqoiq jrjBÎ99
■; 9fiif'ioqo'iq 9s9'i9§u« 989?u9'i .Élídfi-igbianírj oíuij
.BtnBsoqrni lof s'infB /loiiiiBoiîiJ'ioî síi,
-■■■ ■; ■•.'oiBiqnl 9b iiÎB'i9n9’^ 'ioîîîb îb isLlan 9b iișBrrnU
■ iq 9<onu9 bíbíoo« 9ÍBíq9'ib ij'iín9q iș 9'iBn'iîÎB9ri icii
j .' <‘B9[9m 9Îa99B 9q 9b ifioJibu'ii hol no uilrî9q liláíq

83
 CETATEA POENARI

ISTORIC

— prima jumă­ — prima fază de construcție a cetății :

tate a secolu­ turnul-donjon, refugiu voievodal.
lui al XlV-lea
— 1336 — în diploma lui Carol Robert, regele Un­
gariei, este menționată Cetatea Argeșu­
lui. Ea este deteriorată de luptele aces­
tuia cu Basarab I. Nu este dovedit că
această cetate ar fi cea de la Poenari.
— 1450—1500 — a doua fază de construcție a cetății (cor-
tina exterioară), probabil în vremea lui
Vlad Țepeș. Cetatea capătă funcții de
apărare, de refugiu și, poate, de vistierie.
— 1481 — prima mențiune documentară a Cetății
Poenari.
1529 — cetatea Poenari este cedată temporar
Ungariei (în timpul domniei lui Radu de
la Afumați), în schimbul unor ținuturi
din Transilvania.
— 1560 — ultima mențiune documentară a Cetății
Poenari.
— sfîrșitul seco- — cetatea a fost, probabil, părăsită.
lului al XVI-
lea
— sfîrșitul seco- — în Istoria Țării Românești, de cind au
lului al XVII- descălecat pravoslavnicii creștini, este
lea amintită cetatea lui Vlad Țepeș.
— 1968—1970 — cercetări arheologice și lucrări de restau­
rare a cetății.

65
 TRASEU PRIN CETATE

Drumul spre cetate pornește din șoseaua Curtea de Argeș-

Baraj, urcînd _ o scară amenajată de curînd. Accesul inițial se
făcea probabil pe un drum întărit, după cum arată urmple
păstrate, cu ziduri de sprijin. înainte de a se ajunge la cetate,
exista, se pare, un avanpost, din care s-au păstrat doar resturi’
de ziduri. Intrarea în cetate se face pe sub turnul mare circular
din colțul de nord-vest, ridicat odată cu zidurile incintei. Se pot
vedea încă urmele părților laterale ale vechii porți. Imediat în
stingă, se vede ceea ce s-a păstrat din prima cetate — un turn
izolat,_un donjon, de plan aproape pătrat. Dat fiind că era lipsit
de ușă la parter, se presupune că intrarea se făcea, cu ajutorul
unei scări mobile, direct la etajul I.
Zidurile, groase de circa 2 m, alcătuiesc o incintă de plan
neregulat — apropiat ca formă de un dreptunghi — adaptat
perfect la configurația terenului. în interior, în afară de cîteva
ziduri distruse, se mai văd urmele unei încăperi căptușite cu
piatră fățuită — vechea cisternă a cetății. Zidul de pe latura
nordică s-a prăbușit, antrenînd, se pare, și un turn care apare
în gravuri mai vechi. Pe latura sudică se păstrează două turnuri
circulare, iar pe latura vestică, alături de turnul mare, se afla
încă unul, de dimensiuni mai mici.
POENARI —
CETATEA LUI DRACULA

Roger Caillois definește fantasticul, într-o carte dedi­

cată acestei teme (în inima fantasticului), ca fiind „o
întrerupere a ordinii recunoscute, o năvală a inadmisibi­
lului în sînul inalterabilei legalități cotidiene și nu substi­
tuirea totală a universului exclusiv miraculos“. Această
definiție, aparținînd unui exeget celebru al literaturii și
artei fantastice, poate servi ca punct de plecare pentru
o discuție în jurul mitului lui Dracula.
Folclorul românesc — caracterizat în general prin
bogăție și printr-o mare diversitate — cuprinde și nume­
roase legende. De la Miorița și Meșterul Manóle, de la
legendele așa-zise istorice, și pînă la legende cu flori și
păsări, cum este aceea a ciocîrliei, ele se bucură de o
largă circulație, făcînd ocolul țării și trecînd chiar dincolo
de hotarele ei, mulțumită rîvnei culegătorilor de folclor,
scriitorilor, oamenilor de cultură.
O întîmplare — greu de calificat cu exactitate — face
însă ca legenda de obîrșie românească cu cel mai mare
răsunet în lume, depășind categoric ca arie de întindere
atîtea altele, să fie una ignorată cu desăvîrșire și în
mod paradoxal de folclorul nostru. Este vorba despre
mitul lui Dracula. După cum vom vedea mai departe,
paradoxul e numai aparent, deoarece mitul cu pricina
este de dată relativ recentă și nu s-a născut în România,
motiv pentru care nu și-a găsit loc printre legendele
acestor meleaguri.

67
 Ca personaj literar, Dracula apare odată cu romanul
cu același nume al scriitorului irlandez Bram Stoker, la
1897. El are un asemenea succes public incit Dracula
devine erou de foileton, reînviind în felurite ipostaze ;
romanele sínt ecranizate, se scriu scenarii, sălile cinema­
tografelor sínt luate cu asalt. In S.U.A. și în Europa
occidentală, vîlva continuă și azi, Dracula ’rămînînd un
concurent serios al lui Tarzan, Fantômas, James Bond.
Subiectul romanului ar putea fi rezumat în cîteva
fraze. Un oarecare Jonathan Harker călătorește prin
Transilvania. Intr-o noapte, pe cînd se afla în drum
spre pasul Bîrgăului, englezul acceptă să schimbe poșta­
lionul de Vatra Dornei cu o caleașcă a contelui Dracula
și să facă, un popas la castelul din munți al acestuia.
Personajul principal trece printr-o serie de peripeții, care
îl pun în fața unei lumi stranii, bîntuite de enigme și
superstiții. In cele din urmă, aflăm că misteriosul conte
— care face și el o călătorie în Anglia — supraviețuiește
de cîteva secole prin vampirism, pe seama vitalității
altor oameni.
Așadar, folosind cuvintele lui Caillois, mai întîi „inal­
terabila legalitate cotidiană“ ; apoi, o „întrerupere a
ordinii recunoscute“ — trecerea în caleașca lui Dracula —
ceea ce face cu putință „năvala inadmisiljilului“. Definiția i
fantasticului își găsește o ilustrare convingătoare. Con- ț
trastul dintre real și imaginar, ambiguitatea savant dozată í,
sínt explicații plauzibile ale interesului stîrnit în lume ;
de această legendă, fabricată în urmă cu opt decenii.
Ce să aibă, oare, comun — în afară de alegerea de
către autor a Transilvaniei drept scenă a acțiunii —
mitul vampirului de esență vitalistă, Dracula, cu istoria
și legendele țării noastre ? Așa cum, pe bună dreptate,
s-a străduit să dovedească profesorul de origine română
Radu Florescu, de la Universitatea din Boston, perso­
najul istoric real de la care pleacă totul nu este altul
decît Vlad Țepeș. E destul de ușor de explicat de ce
asemenea ipoteză a apărut abia în anii din urmă : publi­
cul occidental știa tot atît de puțin despre Vlad Tepeș,
pe cît de puțin știa publicul român despre contele Dra­
cula cel imaginar. Undeva, trebuia să se producă con-

68
fluența celor două informații : în mintea unui cercetător
de origine română din America.
în cartea lui Sebastian Münster, Cosmografia, apărută
la 1544 — carte care s-a bucurat de o largă circulație,
încă din Evul Mediu, în Europa — figurează următorul
pasaj : „Așadar, regele Matei (Corvin — n.n.) l-a luat
prizonier pe Dracula în munții Transilvaniei și l-a dus
în închisoare la Buda unde l-a pedepsit cu temnița zece
ani. Se amintește că Dracula era de o cruzime și de o
dreptate nemaiauzită. Se povestește că atunci cînd solii
turcilor au refuzat să-și scoată în semn de cinstire tur-
banele (invocînd) datina strămoșească, el, ca o confir-
mare a acestei datini, a pus să li se înfigă trei cuie în
cap, ca să nu mai poată să și le scoată ; și că a tras în
țeapă nenumărați turci, iar el, stînd printre ei, se ospăta
strălucit cu prietenii (...). Unui negustor florentin, care
întreba cu mare grijă, cum să-și ferâască banii (de pri­
mejdia hoților), i-a poruncit să-i lase noaptea în mijlocul
drumului și, după ce nu i-a lipsit din banii numărați, l-a
lăsat să plece nevătămat. S-a purtat cu atîta asprime
încît în (acea) țară barbară putea orișicine să stea cu
avuțiile sale în mijlocul pădurilor în cea mai mare sigu­
ranță. Pe acest (Dracula) l-a- reașezat apoi Matei în
vechea sa demnitate, dar a fost ucis în lupta cu turcii
și capul său trimis în dar lui Mahomed“. *
Să nu discutăm exactitatea știrilor pe care Münster
le pune în circulație — cu vădită reținere, sub mențiunea
că „se spune“.— la aproape șapte decenii după moartea
voievodului. Fapt este că orice elev de școală de la noi
care va citi pasajul reprodus aici — și care îl va fi inspi­
rat, probabil, direct sau reluat într-o altă variantă, pe
Bram Stoker — va recunoaște, sub numele de Dracula,.
pe Vlad Țepeș. Căci acesta era fiul lui Vlad Dracul și i
se spunea Draculea (sau Drăculea) și atît tatăl, cît și fiul
sínt cunoscuți în Europa Evului Mediu sub același nume
— o poreclă, de fapt — Dracula sau Dragula (!). Dacă
vom reciti acum rîndurile din Cosmografia, vom înțelege
că nu e nevoie de multă imaginație pentru a face trecerea
de la personajul real Dracula-Țepeș la personajul literar
Dracula-vampirul.

69
 S-ar putea desigur ca, pentru un Münster influențat
de ideile Renașterii, faptele descrise să pară de neînchi­
puit. Să nu uităm însă că, în răstimpul scurs de la domnia
lui Vlad Țepeș pînă la anul consemnării, imaginația
povestitorilor orali a putut „îngroșa“ chiar și actele de
cruzime. Numeroase alte surse, mai apropiate în timp de
domnia lui Vlad, vorbesc în termeni elogioși despre spi­
ritul de dreptate și cinste care îl conducea pe aprigul
domn. într-o istorisire slavă a vieții acestuia, de pildă, se
arăta : „Așa de mult ura răul din țara sa, că dacă săvîrșea
cineva vreun rău, fie hoție sau tîlhărie sau vreo minciună
sau nedreptate, acela nu era chip să rămînă viu. Fie că
era boier mare sau preot, ori călugăr, sau om de rînd, ba
chiar dacă cineva ar fi avut prea mare bogăție nu putea
să se răscumpere de la moarte. Și atît de temut era, încît
avea într-un loc un izvor al lui și o fîntînă și la izvor
veneau călători mulți din multe părți. Iar el a așezat la
fîntîna aceea, în loc pustiu, o cupă mare și minunată de
aur. Și cine vrea să bea apă, trebuia să bea cu acea cupă
și s-o pună la locul acela înapoi. Și cîtă vreme a existat
acea cupă nimeni n-a îndrăznit s-o ia“.
O altă povestire despre Vlad Țepeș cuprinde o ade­
vărată pildă de dreptate : „Odată a venit un oarecare
negustor străin din Țara Ungurească în cetatea lui. Și,
după poruncă, și-a lăsat căruța lui pe ulița orașului, iar
el însuși a dormit în casă. Și a venit cineva și a furat
din căruță 160 ducați de aur. Negustorul s-a dus la Dra-
cula și i-a spus de pierderea aurului. Iar Dracula i-a
spus : «Du-te, în această noapte vei găsi aurul. Dacă nu
se află hoțul, atunci voi nimici tot orașul». Și a poruncit
să se puie peste noapte în car, din aurul său, toți banii și
a mai adăugat un zlot. Negustorul sculîndu-se, a găsit
aurul și a numărat o dată și de două ori. Și a aflat un
zlot mai mult. Și s-a dus la Dracula și i-a spus : ^<Stă-
pîne am găsit aurul. Și iată, este un zlot mai mult care
nu este al meu». Atunci au adus și pe hoț cu aurul. Și a
spus negustorului : «Mergi în pace ; dacă nu mi-ai fi
l
spus despre zlot, eram gata să te pun în țeapă cu acest
hoț»“.
Că va fi fost intransigent cu toți cei necinstiți și cu
dușmanii țării — este de netăgăduit. A avut însă și parte
I
70
de atîtea trădări din partea boierilor incit se va fi con­
vins că aceasta e singura cale de a-i pierde. Că, totuși,
va fi fost mai aspru decit alți contemporani ai săi —
lucrul e, de asemenea, posibil. Dar că aceasta a fost tră­
sătura dominantă a voievodului Țării Românești nu putem
fi de acord. In fond, toate acțiunile sale au avut un țel
suprem, plin de noblețe : Întărirea autorității centrale in
fața tendințelor centrifuge ale boierilor, pentru apărarea
neatîrnării țării în fața primejdiei otomane. Dealtfel,
trebuie să arătăm că, in documentele Țării Românești,
Vlad nu apare cu numele de „Țepeș“ decit pe la 1550,
la aproape un secol de la moartea sa. Este o dovadă în
plus că multe dintre pedepsele aplicate de el în timpul
vieții erau considerate firești și justificate. Dacă Bram
Stoker ar fi cunoscut aceste trăsături de caracter ale lui
Vlad-Dracula, el ar fi ales, poate, pentru eroul său, un
alt nume. ‘
Și pentru că am ajuns să ne referim din nou la
Dracula, să ne oprim acum asupra acestei a doua porecle
a domnitorului Țării Românești. De fapt, în ordine cro­
nologică, ea este prima, pentru că a circulat, cum spu­
neam, chiar și în perioada contemporană domniei sale.
Sub acest nume este cunoscut în toate documentele
rusești și germane. I se spune cînd Dracula, cînd Dracol,
Dracole, Drăcie și Drakule. Povesti o muntianskom voie-
vode Dracule circulă în toată lumea slavă între secolele
al XV-lea și al XVIII-lea, cunoscînd nu mai puțin de
unsprezece versiuni. Verancsics, cronicarul maghiar care
a trăit între 1504 și 1573, scrie — la rîndul său — că
locuitorii Țării Românești se numesc „draguli“.
Este, desigur, cazul să ne întrebăm : ce a determinat
o asemenea notorietate a poreclei ? Ce a determinat larga
ei circulație ? Trebuie să arătăm că porecla în sine nu
conține nimic peiorativ. In 1431, regele Sigismund l-a
primit pe Vlad în ordinul cavaleresc cruciat al Dragonu­
lui. Alcătuit la început din numai 24 de baroni, acest
ordin era rezervat ma"’i nobilimi. La ceremonii, cavalerii
purtau o costumație neobișnuită și fascinantă pentru
locuitorii Țării Românești, oameni simpli, înveșmîntațl
în portul tradițional.

71

1
 Vlad, tatăl lui Țepeș, era deci Vlad Dragonul, nume
straniu pentru supușii lui, care l-au metamorfozat în
Vlad Dracul. Cît despre Draculea, sau Dracula, numele
dat lui Țepeș, al doilea fiu al său, nu este — după cum
aprecia prof. C. C. Giurescu — decît porecla populară
din categoria antroponimelor românești terminate în
„ulea“. Așadar, nimic de-a face cu dracul — chiar dacă
unii, contemporani sau urmași, au fost tentați să facă
asocierea.
Nu știm dacă Vlad Țepeș va fi făcut și el parte din
ordinul Dragonului, urmîndu-i tatălui său, așa cum îl
urmase și la tron. In Austria, la Castelul Ambras, există
însă un portret al lui Vlad Țepeș. Este, de altminteri,
unul dintre puținele portrete păstrate ale voievozilor I

români. El seamănă foarte mult cu descrierea pe care

Nicolae de Modrussa — nunțiu papal în Ungaria — o
face lui Vlad : „Nu foatte înalt de statură, dar foarte
vînjos și puternic (...) ; fața și bărbia îi erau rase cu
excepția mustății, tîmplele umflate sporeau volumul
capului. Un gît ca de taur lega ceafa înaltă de umerii lăți
pe care cădeau plete negre și cîrlionți“.
Să revenim, însă, la eroul lui Stoker : dacă e vorba,
într-adevăr, de Vlad Țepeș, ce căuta acesta — și, mai
ales, ce căuta castelul lui — în Transilvania ? E drept,
Țepeș și-a petrecut aici multe luni de așteptare, el a
trecut prin Transilvania în drum spre temniță și Ia îna­
poierea lui pe tronul Țării Românești ; dar sínt episoade
mai puțin semnificative ale vieții voievodului și, în nici
un caz, el n-a avut un castel în împrejurimile Bistriței.
Eroarea scriitorului ar putea să vină de Ia faptul că
Sebastian Münster vorbește despre Dracula într-un sub­
capitol din Cosmografia lui, dedicat... Transilvaniei ! Pen­
tru Bram Stoker — care, se presupune, nu era un stră­
lucit cunoscător al istoriei românești — este o eroare
explicabilă.
Unicul castel care, aparținînd, într-adevăr, lui Vlad
Țepeș, ar fi meritat cu prisosință să intre în legendă drept
..Castel al lui Dracula“ este — cum vom arăta îndată —■
cetatea Poenari (sau, cum mai e numită uneori. Cetatea
Argeșului). Accesul purcede din șoseaua care duce de la
Curtea de Argeș spre barajul hidrocentralei de pe cursul

72
 superior al rîului ; venind pe șosea, silueta monumen­
tului se distinge privirii călătorului de departe, profilată
pe cer, în vîrful unei culmi împădurite. Pe măsură ce ne
apropiem, ruinele — care domină valea de la o înălțime
amețitoare — devin tot mai impresionante. Pînă cînd
— după ce trecem de Căpățîneni și de centrala hidroelec­
trică — imaginea lor se ascunde îndărătul vegetației.
Valea se îngustează brusc, devine șerpuită, ia forma
unui defileu cu pereți extrem de înclinați. Un panou ne
avertizează că, la cîteva zeci de metri, pornește, spre
stînga, drumul către cetate. Practic, este singurul acces
posibil : ceilalți versanți ai muntelui — pe care șoseaua
îl ocolește într-un cot foarte strîns, continuîndu-și apoi
serpentinele pînă la barajul-lacului de acumulare și, mai
departe, spre creasta Făgărașului — sínt atît de abrupți
încît doar un alpinist s-ar putea aventura să-i escaladeze.
Să pornim, așadar, spre vîrf. Diferența de nivel între
șosea și cetate trece de 200 de metri. Avem de urcat
aproape 1 500 de trepte. Faptul că, pînă în ultîma clipă,
fortăreața rămîne ascunsă privirii, sporește tensiunea
așteptării.
Am ajuns ! Dintr-odată, frunzișul se desface și des­
coperim, drept în față, vestigiile semețe ale Cetății Poe­
nari. Mai avem de trecut doar printr-o șea îngustă, pe
lîngă cocheta căsuță a paznicului, și iată-ne punînd picio­
rul pe treptele care urcă spre poartă. Trecem pe lîngă
turnul porții, printr-un gang îngust, apoi printr-o curte
prelungă și ne găsim chiar în inima fortăreței. De aici,
privirea zboară nestingherită, de jurîmprejur. Parcă am
: ■ fi pe o insulă, scăldată din toate părțile de impercepti-
: bilele talazuri ale oceanului aerian. Nicăieri, la nici una
dintre celelalte șase cetăți pe care le-am vizitat sau le
vom mai vizita împreună, nu poate fi regăsită senzația
aceasta de izolare mîndră și dominatoare. Versanții
opuși, sălbateci, acoperiți de codru — apropiați, gata să-i
atingi cu mîna și totuși parcă situați pe un alt tărîm,
despărțiți de o magică barieră — care delimitează pe trei
sferturi abisul înfricoșător din jurul stîncii, ferestrele
largi dinspre sud, prin spărtura cărora poți supraveghea
valea Argeșului pînă hăt, departe, făceau din acest cuib

73
 de vulturi un post de strajă și un loc de refugiu fără
cusur.
Cine să fi avut ideea extraordinară de a încununa
vîrful de stîncă cu o fortăreață ? Cînd fiecare piatră, fie­
care cărămidă, fiecare căldare de apă, de var, sau de
nisip trebuia urcată pe poteca șerpuită, prin eforturi
istovitoare, tocmai de la poalele muntelui ! Ne-ar fi plăcut
să putem spune acum : ei bine, da, Țepeș a avut această
drăcească și năstrușnică idee. Dar, în realitate, prima
zidire este mai veche.
Care au fost începuturile cetății ? Cine a fost primul I
ei ziditor ? Este o întrebare pe care e firesc să ți-o pui,
mai cu seamă că, în decursul istoriei, cetatea a purtat
diferite nume. I s-a spus și „Cetatea Argeșului“ și „Ceta­
tea lui Negru Vodă“, dar și „Cetatea lui Țepeș“. Dacă
denumirea de „Cetatea Poenari“ este astăzi îndeobște
folosită, e și pentru faptul că sub această titulatură o
întîlnim încă în documente datînd din secolele al XV-lea
și al XVIII-lea. Numele i-a fost dat după satul Poenari,
situat nu departe, la vreo 6 km, tot pe valea Argeșului,
sat aflat cîndva pe moșia domnească a cetății.
Numele de „Cetate a Argeșului“ este legat de faptul
că. se află aproape de fosta reședință domnească Curtea
de Argeș ; sub acest nume, au presupus unii cercetători,
este pomenită în două diplome maghiare din secolul al
XlV-lea. Este vorba de diploma din 17 octombrie 1336 și
de diploma din 30 iunie 1347 — ambele referindu-se la
momente din timpul campaniei din anul 1330, cînd oastea
lui Carol Robert s-ar fi aflat „înaintea cetății Argeș“.
Cum orașul Curtea de Argeș nu era întărit, s-a presupus
că acel „castrum Argias“ ar fi, de fapt, cetatea Poenari, I
dată fiind apropierea ei de reședința domnească. Ipoteza i
a fost însă înlăturată deoarece poziția excentrică a cetății
nu ar corespunde presupuselor itinerare pe care regele
Ungariei le-ar fi urmat în retragerea sa după înfrîngerea
suferită în fața lui Basarab întemeietorul.
Un prim bastion, de formă pătrată în plan — singurul
(dintre cele păstrate) care putea fi locuit, chiar și pe timp
de iarnă, întrucît avea încăperi închise — datează,
pare-se, din veacul al XlV-lea, așa cum o dovedesc cer­
cetările arheologice începute în 1968 de Direcția monu-

74
meritelor istorice. Donjonul pătrat avea mai multe nive­
luri ; laturile lui măsoară opt metri și jumătate în exte­
rior și ceva mai mult de patru în interior.
Ipoteza construirii acestei prime fortărețe de către
Mircea cel Bătrîn pare într-o oarecare măsură demnă de
crezare. Vrednicul voievod s-a îngrijit de-a lungul întregii
sale domnii de organizarea unui sistem defensiv, menit
să asigure paza eficace a hotarelor împotriva celor care
ar fi cutezat să amenințe suveranitatea țării. La sud,
otomanii erau tot mai mult tentați să depășească bariera
naturală a Dunării ; la nord, schimbătorul Sigismund de
Luxemburg (care aspira cu asiduitate la tronul Sfîntului
imperiu romano-german) nu prezenta nici el prea multe
garanții — în pofida repetatelor sale angajamente de a-1
ajuta pe voievodul Țării Românești.
Nu ni s-a păstrat o descriere a zidirii nucleului dintîi
al Poenarilor. Știm în schimb cum a fost construită ceta­
tea Giurgiu — din relatarea pe care Jehan de Wawrin
a făcut-o fiului său Walerand de Wawrin, iar acesta a
încredințat-o hîrtiei. Cronicarul vorbește despre „o foarte
puternică cetate pătrată“, construită din piatră și întărită
cu bîrne. Din aceeași sursă aflăm că Vlad Dracul (fiul lui
Mircea) ar fi spus că fiecare piatră din zidul cetății (pro­
curată de peste Dunăre, de la Rusciuk) l-a costat pe tatăl
său un bolovan de sare. Această cheltuială — sarea fiind
unul dintre produsele scumpe și căutate ale vremii (dar
nelipsind, din fericire, din subsolul românesc) — reflectă
desigur grija domnitorului pentru întărirea capacității de
apărare a țării, în acord cu năzuințele de libertate ale
maselor populare.
La Poenari, evident, procurarea pietrei nu era tot atît
de costisitoare ca la Giurgiu (deși transportul ei la locul
cetății era cu mult mai dificil). Menționăm însă că fortă­
reața avea aceeași formă pătrată în plan și era construită
în aceeași manieră — ceea ce, în măsura în care ipoteza
zidirii ei sub Mircea cel Bătrîn este plauzibilă, reflectă
existența unei concepții unitare asupra sistemului defen­
siv și sub raport arhitectural.
Cetatea propriu-zisă, alcătuind o incintă alungită, pe
un plan de formă neregulată, adaptat la configurația stîn-
cii, a fost construită, după toate probabilitățile, abia la

75
 mijlocul veacului următor. Mutarea capitalei Țării Româ­
nești, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, de la
Curtea de Argeș la Tîrgoviște, părea să micșoreze, oare­
cum, importanța fortărețe! de la Poenari. Totuși, s-ar
zice că voievodul Vlad Țepeș a găsit cu cale să recon­
struiască radical cetatea ; în acea vreme, probabil, monu­
mentul a căpătat forma lui definitivă.
E de presupus că, nu o dată, în zilele de restriște,
domnitorul s-a retras aici. Cert este că și în tradiția
orală, zidirea din acest vîrf de munte a rămas cu numele
de „Cetate a lui Țepeș“. Iată de ce afirmam mai la început
că este singura care ar fi meritat să poarte titlul de
„Castel al lui Dracula“. Meritul ar fi fost îndreptățit, în
egală măsură, și de formidabila ei așezare, de sălbăticia
peisajului, de dificultățile accesului, care o făceau de
necucerit. Cu siguranță că dacă Bram Stoker ar fi avut
posibilitatea să se documenteze mai temeinic, dacă ar fi
aflat de fortăreața de la Poenari, dacă ar fi cercetat-o,
forța romanului său ar fi avut de cîștigat. Mai ales că,
pînă spre sfîrșitul secolului trecut, cetatea s-a păstrat
aproape în întregime : aici nu a existat — cum vom
vedea la Tîrgu Neamț — tentația de a se utiliza piatra
zidurilor pentru construcția de case. Ar fi fost mult mai
greu, pentru localnici, să o coboare de pe munte, decît
să o scoată din rîu sau, chiar, dintr-o carieră...
Intre timp însă, unul dintre bastioanele semicirculare
ale incintei — împreună cu o bună parte a zidurilor de
pe latura de nord și cu construcțiile care vor mai fi exis­
tat în acea parte — s-a surpat, odată cu prăbușirea unui
versant al stîncii. Ruina continua să avanseze, așa încît
recenta restaurare, de o înaltă ținută, a vestigiilor a venit
într-al doisprezecelea ceas. Zidurile au fost consolidate ;
cu același prilej a fost amenajat în mod remarcabil dru­
mul de acces, s-a montat instalația de iluminat nocturn
și s-a construit o locuință pentru paznicul-ghid. Se știe
mai puțin despre soarta unei galerii subterane care ar fi
răspuns cîndva la poalele muntelui, într-un loc numit
azi „la pivniți“, și care le-ar fi permis apărătorilor să
părăsească cetatea în taină — galerie despre care se
amintește în Istoria arhitecturii in România a profeso­
rului arhitect Grigore lonescu.

76
 Unele temeiuri ale tradiției care îi atribuie lui Țepeș
paternitatea integrală asupra cetății Poenari pot fi des­
lușite în paginile cronicii lui Radu Popescu, Istoriile dom­
niilor Țării Românești : „Făcut-au tîrgoviștenilor mare
pedeapsă, pentru o vină ce avusese, că făcuse unui frate
al Vladului-vodă un necaz. Pentru aceia au trimis slu­
jitori, și, în Joia dă Paște lovindu-i, au prinsu și pe băr­
bați, si pă muieri, și feciorii, și fétele, împodobiți fiind,
i-au dus la cetatea Poienarii, de au lucrat pînă li s-au
spart hainele“. •
O altă versiune figurează în Letopisețul Cantacuzinesc
(Istoria Țării Românești, de cînd ah descălecat '^avoslav-
nicii creștini) : „Vlad-vodă, Țăpeș. Acesta au fă(mt ceta­
tea de la Poenari și au făcut sfînta mănăstire ot Sneagov.
Mai făcut-au un lucru cu orășanii den Tîrgoviște, pentru
o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă.
Cînd au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe,
iar cei tineri la hore, așa fără véste pre toți i-au cuprins.
(...) Iar cîți au fost tineri cu nevestele lor și cu fête rnari,
așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au
dus la Poenari, de au lucrat la cetate, pînă s-au spart
toate hainele dupre ei și au rămas toți dezyăscuh m pieile
goale. Pentru aceia i-au scos nume Țepețuș. Domnit-au
ani 15“. 3
Ce o fi adevărat, oare, din întîmplarea cu orășenii
din Tîrgoviște, pedepsiți să lucreze la cetatea Poenari .
Greu de precizat, de merne ce Letopisețul pune in circu­
lație și informații inexacte, cum ar fi confuzia (scuza­
bilă, după scurgerea a două veacuri) care se face intre
Tepes și Tepeluș — aceasta din urmă fiind porecla lui
Basarab cel Tînăr, domn al Țării Românești între anu
1477__ 1481. Că Vlad Țepeș avea o pricină cu tîrgoviștenii
este cît se poate de adevărat. Aceștia se făcuseră vinoyați
de uciderea fratelui său Mircea — prinț viteaz, întîiul
născut al lui Vlad Dracul. Poate că tocmai de la curnplita
pedeapsă a pornit legenda cum că Vlad-vodă va fi fost
chiar întemeietorul cetății. - . 4.. i
După alte izvoare, el ar fi dat un mare ospăț in timpul
căruia i-ar fi invitat pe boieri să spună cîți domni se pe­
rindaseră pînă atunci pe tronul Țării Românești. Și, po­
vestesc cronicarii, unii au spus 30, alții au știut 20, iar

77
 cei tineri cunoșteau doar 7. Era limpede că prea deasa
schimbare a domnilor se datora, în bună măsură, intri-
boierești, lăcomiei și trădărilor din partea unor dre­
gători Atunci, pentru a da o pildă, mulți dintre cei pre-
zenți la ospăț au fost duși, din porunca voievodului să
muncească la zidirea cetății. ’
Și într-un caz, și în celălalt — și chiar dacă faptele
nu ș-au petrecut întru totul așa cum se relatează în
cronici un eveniment de aceste proporții a stăruit
multa vreme m memoria contemporanilor si a urmașilor
și-a întins ecoul din generație în generație, cu deformă­
rile Șl adaosurile operate de fiecare povestitor. Iar de la
o asemenea povestire la împămîntenirea credinței cum că
cetatea ar _fi fost zidită de Vlad nu era departe. Precum
șteian insa, la Suceava și Neamț, Vlad Țepeș — strateg
de primă mînă și el — nu a făcut probabil decît un act
necesar, legat de poziția deosebit de favorabilă si impor­
tanța militara a Poenarilor, aducînd aici o seamă de îm­
bunătățiri — lucru care, dacă ne gîndim bine, echivalează
totuși, cu o reconstrucție pe baze noi a cetății.
™ °. personalitate copleșitoare, Vlad Tepes
merită, fără îndoială, să figureze în galeria marilor dom­
nitori români, alături de Mircea cel Bătrîn, Alexandru l
cel Bun, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Evenimentul
cel mai cunoscut al primei sale domnii este lupta de
Vlad refuzase să mai
plateasca tribut turcilor — și cu atît mai puțin se gîndea
sa dea copiii ceruți pentru corpul de ieniceri. Nemulțu­
mit, Mohamed al Il-lea a încercat să-1 înlăture printr-un
vicleșug, trimjțîndu-i vorbă prin grecul Catavolinos să
vină Ia Giurgiu pentru negocieri. Țepes sesiză însă peri­
colul și, la rîndul său, ticlui un alt plan : veni cu tri­
butul și cu un număr de copii, aducînd însă pe ascuns
și un corp de oaste, care la momentul potrivit înconjură
tabăra otomană, luîndu-i prizonieri pe Catavolinos și pe
Hamza-pașa, beiul de Nicopole. Revenind la Tîrgoviște,
Vlad a poruncit ca toți prizonierii să fie trași în țeapă ;
celor doi capi le-a rezervat, în semn de .,cinstire“, cîte-o
țeapă mai înaltă ! Răzbunarea lui Mohamed n-a întîr-
ziat . în fruntea unei armate de 250 000 de oameni (cifra
dată de Chalcocondil, cronicarul bizantin, este însă pro-

78
babil exagerată) veni la Dunăre. Cu numai 10 000 de oș­
teni, Țepeș dădu înapoi, retrăgîndu-se din calea dușrna-
nului, nu însă fără a-1 hărțui. Intr-una din nopți, chiar,
cu un mic detașament îmlDrăcat în straie turcești, pă­
trunse în inima taberei otomane, încercînd să-1 ucidă pe
sultan...
Părăsit de boieri, care l-au preferat pe domnul adus
de turci, Radu cel Frumos (fratele mai mic al lui Țepeș),
Vlad se retrase la Brașov. Aici însă îl așteptau alți duș­
mani — negustorii din oraș, cu care intrase mai demult
în conflict. Găsind un prilej nimerit de răzbunare, ei
ticluiră trei scrisori, adresate ca din partea voievodului
către Mohamed, pe care le făcură să ajungă în mîinile
lui Matei Corvin. Or, scrisorile vorbeau — nici mai mult,
nici mai puțin — de „promisiunea“ lui Vlad de a înlesni
turcilor cucerirea Transilvaniei. Impulsiv, Matei dădu ere
zare scrisorilor, aruncîndu-1 pe voievod în închisoarea^ de
la Vișegrad, pînă în 1474, cînd l-a eliberat, stabilmdu-i
însă reședință fixă la Pesta. Reîntors în 1476 la tronul
Țării Românești, după numai o lună fu ucis de baiota
Basarab, venit cu ajutor turcesc. . ,
Narînd aceste evenimente, sîntem totuși departe de
a fi epuizat descrierea personalității complexe a lui Vlad
Tepes. însăși porecla de „Țepeș“ nu este întru totul jus­
tificabilă. E drept, voievodul Țării Românești a luat nu
o dată măsuri drastice împotriva celor care_ încercau sa
uzurpe autoritatea centrală. Pedeapsa aplicate tragerea
în țeapă — nu era însă o născocire a sa. O foloseau și
o vor mai folosi și alți domnitori din vremurile acelea
Basarab cel Tînăr, amintit mai înainte, a purtat el
porecla de Țepeluș, dar — din nenorocire pentru Tara
Românească — nu s-a făcut cunoscut prin fapte vrednice
de laudă. ,
In Cosmografia lui Münster există un amanunt, pe
care l-am lăsat dinadins mai la urmă ; după_ vitejeasca
moarte a voievodului, într-o cu totul inegală luptă cu
ostile otomane, capul retezat al lui Vlad Țepeș a fost
trimis în dar sultanului Mohamed. O afirmă, dealtfel,
și Bonfinius, cronicarul lui Matei Corvin. Nu era, din
partea lui Laiotă, un gest de complezență oarecare : vi­
teazul și aprigul Vlad dobîndise o asemenea faimă la

79
 Coi^tantinopol, încît, numai la auzul numelui său se răs-
pmdea groaza printre turci. Bătrînul padișah putea să se
ocupe acum de răfuielile lui cu celălalt răSoSc de
dincolo de Milcov, cu Ștefan cel Mare. ’
La Mănăstirea Snagov, ctitorie a lui Țepeș, au fost
descoperite, mtr-un mormînt neidentificat, resturile unui
costum bărbătesc de croială occidentală, în culorile verde
dreptul mîinilor se afla o cunună de aur lu­
crata in tehnica „cloisonné“ cu pietre de faianță care
alternează cu gheare de aur ținînd cîte o peruzea După
unele opinii œvalerul îngropat aici, sub pardoseala goală
Î'rn ° ™înecă a costumului

ane poX șt?? ’

Din nefericire, după moartea -lui Vlad Tepes — cel
care a investit atîtea eforturi în întărirea cetății și trans-
Xortăreață într-adevăr de necucerit —
olul Poenarilor in istoria Țării Românești începe să de­
vină tot mai neguros. 4 -In timpul domniei lui Basarab '
'u ^P^^® menționat un Ratea „pîrcălab al
Li “ perioada imediat următoare, în timpul
m- ir Călugărul, este deținut aici un boier Milea, fiul
ianid““ lui Tatul, care vrînd să ridice alt domn peste
capul voievodului „a căzut în mîna domniei lui, de l-a
trimis sa-1 arunce în cetatea Poenari. Iar Voico, tatăl lui
Milea, a venit înaintea jupanului Gherghina pîrcălab, de
1 au dat Șl l-au închinat jumătatea lui din Topoloveni
pt ® P® de Ia moarte cumplită.“
Pe la 1509, cum menționează Sébastian Comagni din
®^^ura, in „Geografia“ sa, între localitățile mai însem­
nate din Țara Românească, alături de „Craiova civitas“
„Aigis Civitas“ și „Tergovista oppidum ex lignis totum’
fabricațum există și cetatea Poenari, ridicată pe o stîncă
ascuțita, unde se păstrează banii principelui țării — Pov-
nar deinde castellum in acuta petra eminet, ubi pecuniae
prmcipis regionis custodiuntur“.
închisoare, vistierie — cetatea Poenari își păstra încă
mitul inexpugnabilității. Dar rolul ei militar încetase trep­
tat odată cu tot mai accentuata dominație turcească. Spo­
radic totuși, Poenarii mai continuă să ia parte activă la

80
evenimentele istorice. Nu mai departe, în timpul domniei
lui Radu de la Afumați, cel care a purtat cu turcii 20 de
războaie. Al paisprezecelea dintre ele a avut loc .,1a cetate,
la Poenari, cu horanii“. Dacă sínt socotite luptele purtate
de Radu, această a paisprezecea bătălie ar fi avut loc între
lunile iunie și octombrie ale anului 1522. Curînd, însă,
cetatea va trece din stăpînirea Țării Românești în cea a
Transilvaniei. Fortărețele muntene deveneau nesigure în
fața pericolului otoman și Radu a preferat să obțină, în
schimbul cetății Poenari, de la voievodul Transilvaniei,
posesiunea domeniilor de la Vințul de Jos și de la Vurpăr,
aflate oricum la adăpostul arcului carpatic. Cei care pai
să o ia sub oblăduirea lor sínt sibienii, căci ei trimit în
1524 prin Stan Valahul, o sumă de bani castelanului ce­
tății, Thoma Mysky. In 1528 însă, cînd Radu pierde pose­
siunea celor două localități din Ardeal, Poenarii revin
Țării Românești. .
Mai sínt amintiți în documentele vremii o seama de
pîrcălabi ai cetății ; Diicul și Stan în 1534 ; jupan Dră-
ghici — tot în 1534 ; prin 1540 și 1543, în documentele
brașovenilor apare un „Neagu de Poynar“. Ultimul pircă-
lab pomenit este Micle ; faptul se petrece în 1560. Pre­
zențe episodice însă, toate, și fără deosebită însemnătate
politică. Fortificația își trăise epoca de glorie în timpul
asprului dar dreptului Vlad-vodă, cel pe care contempo­
ranii l-au numit Dracula, iar urmașii Țepeș. A fost acesta
un personaj teribil, cu o soartă nu mai pyțin teribila , ne
păstrăm convingerea că, niciodată, cruzimea lui nu_ s-a
întors împotriva faimosului său spirit de dreptate, ca ea
n-a fost decît o armă pentru a păstra neațîrnarea țării,
pentru a impune respectarea ei înăuntrul și în afara ho­
tarelor.
NOTE :
1 — Călători străini despre Țările Române, voi. I, Editura
științifică. București, 1968, p. 506.
2 — Cronicarii munteni, voi. I, Editura pentru literatură. Bucu­
rești. 1961, p. 242.
3 — Ibidcm, voi. I, p. 85. . . . .
4 Detalii pentru istoria cetății Poenari yezi și in articolul
lui Gheorghe I. Cantacuzino, Cetatea Poenari, în Studii și cerce­
tări de istorie veche, nr. 2/1971, pp. 263 290.

81
 BRAN

ISTORIC
— 19 noiembrie — Brașovenii ridică o cetate la Bran „cu
1377 propriile lor osteneli și cheltuieli“.
— 1395 prin tratatul de alianță încheiat între
Mircea cel Bătrîn și Sigismund de Lu­
xemburg, cetatea Bran devine posesiune
a Țării Românești.
— 1412 un document emis la Sibiu precizează mu­
tarea vămii de la Bran la Brașov.
— 1419 — cetatea trece sub stăpînirea comitelui se­
cuilor, subordonat voievodului Transil­
vaniei.
— 1448 — Nicolae de Bizere este numit castelan al
Branului.
1498 — cetatea Branului intră în posesia Brașovu­
lui, împreună cu întregul domeniu ; încep
lucrări de renovare de mică importanță.
— secolul — cetatea Branului este disputată între prin­
al XVI-lea cipii Transilvaniei și brașoveni.
— 1612 — Gabriel Báthory ocupă cetatea.
— 1622—1625 — importante lucrări la cetate, datorate lui
Gabriel Báthory și executate în spiritul
artei Renașterii.
— 1651 — principele Gheorghe Rákóczi al Il-lea vin­
de cetatea Bran brașovenilor.
— sfîrșitul seco­ — Transilvania intră sub stăpînirea habsbur-
lului al gicâ ; Branul începe să-și piardă rolul
XVII-lea militar.

82
 — 1723 — renovarea cetății sub Stephan Filtich, jude
al Brașovului.
— 1848 — locuitorii Branului se răscoală și obțin
desființarea iobăgiei.
— 1886 — renovare a cetății, ca urmare a transfor­
mărilor operate de austrieci în 1877.
1922 — transformarea cetății în castel regal.

1
 BRAN —
POARTĂ
A TRANSILVANIEI

_ Podișul Transilvaniei a fost inu ____o dată comparat, el

însuși, cu o gigantică cetate, făurită de natură. Zidurile
uriașe ale Carpaților și ale Munților Apuseni alcătuiesc
intr-adevar, o incintă greu de trecut, chiar dacă ținem
seama de cele cîteva porți pe care, prevăzător, „ctitorul“
care a fost Natura le-a lăsat la îndemîna oamenilor. La
una dintre aceste porți străjuiește, de aproape/sase veacuri
fortăreața Branului./
Branului este, din punctul de vedere al
zidirii geologice, printre cele mai strașnic păzite; cele
doua bastioane care o flanchează — Bucegii la răsărit
ș. Hatra Craiului, la apus - au pereții Si'£ aSpți
Șl înălțimea atit de mare încît nici un strateg serios nu
s a gindit vreodată să-și oblige oștile să le escaladeze./Cu
asemenea străjeri, la răsărit și la apus, misiunea fortăre-
ței avea cele mai sigure premise de reușită. Avînd mereu
sub ochi încîntătoarea vedere a Bucegilor și a Pietrei
Craiului, apărătorii cetății se vor fi simțit în deplină si-
guranța : atacatorii n-aveau nici o șansă de a le cădea în
spate oricit de subtile manevre de învăluire ar fi născo­
cit. Unicul drum practicabil pentru un grup cît de cît nu­
meros, echipat cu toate cele necesare purtării unei cam­
panii militare, rămînea culoarul îngust al văii.
Poarta este, de fapt, o portiță. Așa se explică faptul
— aproape de necrezut, altminteri — că o fortăreață re­
lativ firavă, cum e cetatea Bran, s-a dovedit suficientă,

84
 totuși, pentru a asigura paza trecătorii. Se pare că, cu
cîteva excepții, ea nici măcar n-a fost asediată, atît de
evident hazardată ar fi fost o asemenea întreprindere.
Dealtfel, trecătoarea a servit mai degrabă negustorilor
decît războinicilor. Drumul de la Cîmpulung Muscel
— prin Rucăr, Giuvala, Bran și Rîșnov — la Brașov
era în Evul Mediu un drum pașnic, un drum al negoțului
înfloritor, un drum de păstori, un drum între două prin­
cipate aflate, îndeobște, în bune relații — doar erau amîn-
două locuite de fiii aceluiași neam. Rolul militar al gar­
nizoanei Branului s-a împletit, mai tot timpul, cu rolul
de pază a acestui drum comercial, ca și cu acela de
vamă. . , ,
Pe aici și-a aflat făgaș, veacuri de-a rindul, cea mai
importantă legătură între Țara Românească și Transi -
vania — două dintre cele trei provincii în care, în vir­
tutea împrejurărilor istorice, își ducea viața poporul ro­
mân. De ce să fi trecut drumul tocmai pe aici, și nu pe
firul Prahovei, variantă care — cu arnenajările rnodeme
de azi — poate părea mult mai firească, mai cornodă Nu
e la mijloc nici un mister și nici vreo presupusă lij^a de
pricepere din partea oamenilor acelor vrernuri. Mersul
istoriei a făcut ca primele formațiuni feudale romanești
de la sud de Carpați și apoi întemeierea statului de sine
stătător Țara Românească să aibă drept priimipale cen
tre orașele Cîmpulung și Curtea de Argeș. Or, cel mai
scurt drum între acestea și puternicul centru meșteșugă­
resc care era Brașovul trecea prin pasul Branului. Pe
aici, înainte chiar de zidirea cetății, caravanele neguță­
» torilor se îndreptau spre Argeș, Slatina și Turnu Măgu­
rele, spre depărtatul și opulentul Bizanț ; pe aici veneau
din Orient mirodenii și mătăsuri fine, pentru a li schim-
bate pe catifea si postavuri. Creșterea rolului Tîrgoviș-
tei, în vremea lui Mircea cel Bătrîn, și apariția Bucureș-
tiuiui (menționat într-un document abia în 1459) vor
muta, cu timpul, axa intereselor pe Valea Prahovei. Pina
atunci, însă, mai aveau să treacă sute de ani...
/Actul de naștere a fortărețe! de la Bran datează din
a doua jumătate a secolului al XlV-lea, după ce, în iureșul
lor, otomanii ajunseseră la Dunăre.|Incepură primele lor
incursiuni pe meleagurile românești : cea mai veche dm-

85
 tre cele atestate de documente s-a petrecut în vremea
lui Vlaicu-Vladislav, în anul 1369. Cotropitorii s-au retras,
dar pericolul se menținea, creștea în intensitate./Clar­
văzător, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, si-a dat re­
pede seama că pretențiile turcilor nu se vor limita la
Țara Românească, că ei vor încerca să pătrundă și în
Transilvania. Mai ales după pierderea Rucărului, în urma'
înfrîngerii în războiul pe care îl purtase cu Vlaicu, de­
venea imperios necesară construirea unei cetăți la Bran,
pentru ca importantul drum să poată fi ținut sub con­
trol și, la nevoie, chiar blocat. Ludovic de Ănjou i-a con­
vins mai întîi pe brașoveni că ridicarea unei asemenea
fortărețe ar veni m sprijinul intereselor lor — lucru cît
se poate de adevărat, dealtminteri, dovadă că brașovenii
au răspuns de îndată chemării. Faptul trebuie să se fi
petrecut în vara anului 1377, de vreme ce la 19 noiem­
brie, în același an, Ludovic de Anjou le adresează o
scrisoare prin^ care le confirmă stăpînirea unor sate din
Țara Bîrsei, îi scutește de impozitul crăiesc și stabilește
o serie de taxe vamale reduse, drept răsplată pentru că
locuitorii orașului s-au oferit să construiască noua cetate
regală a Branului, dînd meșteșugari, materiale si bani,
tăind pădurile ,în lung și-n lat“ — despădurind'deci și’
nivelmd locul, j
• P"“ urmare, rosturi militare, rolul
ei fund să apere cel mai umblat (și cel mai accesibil)
drum_ spre Transilvania. /Dealtfel, îndată ce este con­
struita probabil începînd cu anul următor, căci docu­
mentul e redactat în plină toamnă și ar fi greu să ne
închipuim că lucrările au pornit în pragul iernii — ceta­
tea! Branului primește și primul corp de oaste pentru
paza.jfEste vorba de mercenari aduși tocmai din Anglia
briganți și balistari./ Cetate regală, Branul e dotat foarte
curind și cu un domeniu feudal ; mai multe sate (nu însă
dmtre cele din apropierea cetății, ai căror locuitori — co-
u 1 Ș^j ’ fiindcă vara locuiau mai mult în coli-
ele de pe finețe erau oameni liberi, învestiți probabil
Șl cu îndatoriri grănicerești), pășuni, venitul unor mori
precum și al ocnei de sare de la Feldioara. ĂAnituri con­
sistente, fără îndoială, care făceau viața castelanului, nu­
mit de rege la conducerea cetății, să fie îmbelșugată și

86
rîvnită. Mai cu seamă că, foarte curînd,/veniturile vor
crește considerabil, odată cu mutarea vămii de la Brașov
(unde fúsese stabilită după pierderea Rucărului) la Bran/
Aici era percepută tricessima, ceea ce reprezenta a
treizecea parte din valoarea mărfii. In principiu, ea se
vărsa vistieriei regale, dar e greu de crezut că cei doi
castelani (foarte curînd de la întemeierea cetății, caste­
lanul ajunge să fie secondat de un vicecastelan) nu folo­
seau prilejul pentru a-și rotunji veniturile. De asemenea,
este de presupus că balistarii și briganții nu se mulțu­
meau numai cu soldele lor trimestriale. Cel puțin bri­
ganții și-au făcut, pretutindeni, pe unde au hălăduit, un
trist renume, care se va răspîndi în întreaga Europă. In
orice caz, la începuturi, viața se arăta destul de îmbie­
toare la Bran : zilele se derulau pașnic, iar amenințarea
otomană întîrzia să se concretizeze.
flntîrzia și pentru că pe tronul Țării Românești stă­
tea un voievod căruia atît mîndrul Sigismund de Luxem­
burg, cît și Vladislav Jagelló, regele Poloniei, au căutat
să-i cîștige prietenia : Mircea cel BătrînJ La Rovine, «Ful-
gerul“ Baiazid, care nu cunoscuse pînă atunci înfrînge-
rea, se dăduse bătut în fața luij Prețul răsunătoarei vic­
torii fusese însă mare, pentru oștirea munteană, așa că
iMircea cel Bătrîn se văzu nevoit să ia drumul Rucărului
și al Branului pentru a căuta, la Brașov, împreună cu
Sigismund, o cale comună în lupta antiotomană.(Este și
meritul regelui Ungariei de a fi înțeles că ornul cel mai
potrivit să preia comanda campaniei împotriva turcilor
era tocmai Mircea, pe care îl recomandau nu numai expe­
riența și vitejia, ci și certe calități de tactician și strateg,
jrratatul încheiat în 1395 la Brașov schimbă și soarta
cetății Bran — care, cu acest prilej, trece în posesiunea
domnului Țării Românești. Pe lîngă Bran, voievodul Mir­
cea primea și cetatea Bologa, de lîngă Cluj, loc de re­
fugiu în caz că presiunea otomană ar fi devenit mult
prea puternică pentru ca oastea română să mai poată
rezista. |
I Din 1395 și pînă în 1419, cetatea Bran va sta sub
oblăduirea domnitorului Țării Românești.| Domeniul re­
zervat ei, satele, pajiștile și celelalte beneficii enumerate
vor rămîne însă în stăpînirea Ungariei. Cu toate acestea.

87
 Mircea va ști să ia cele mai nimerite măsuri pentru con­
solidarea fortărețe! ; printre acestea se numără menți­
nerea vămii de la Bran, dar în folosul Țării Românești.
O aflăm din două documente, rămase celebre, din anul
1413 — unul în limba slavonă, iar celălalt (de fapt, co­
pia — sau, mai bine-spus, traducerea sa) în limba latină.
Figurează aici știri de un interes istoric deosebit, cu
privire la mărfurile care treceau pe la cetatea Bran, pen­
tru a fi vămuite. Predominau, firește, produsele autoh­
tone : pește, vite, ceară, lînă, porci, oi, miei, vinuri, brîn-
zeturi și blănuri. De o largă circulație se bucurau însă
și mărfurile tranzitate. Pe de o parte, cele orientale
— piper, șofran, bumbac, camelot; pe de alta, cele apu­
sene — în special stofele și catifeaua de felurite sorti­
mente, de Ipria (Ypres de azi), Luvia (Louvain, tot din
Belgia), fără a fi omis „vilariul“ (catifeaua) din Cehia
și din Colonia. Un articol care se bucura de asemenea
de multă căutare îl reprezentau „șepcile frîncești“.
Pentru că am ajuns să vorbim despre vamă — și Bra-
nul a fost o cetate care a trăit în primul rînd din vămile
percepute de la neguțători — trebuie să arătăm că unii
inclină să le socotească o piedică în calea dezvoltării legă­
turilor comerciale. Se invocă mai cu seamă faimosul exem­
plu al sării în Franța, care — datorită numeroaselor vămi
pe care era nevoită să le suporte de-a lungul și de-a
latul regatului — își sporea de cîteva ori prețul. Ce-i
drept, prin ponderea lor ridicată, în alcătuirea prețului
unor produse, vămile îngreunau, într-o anume măsură,
schimbul de mărfuri. Nu-i mai puțin adevărat însă că,
odată cu vama, cei care o percepeau își asumau și obli­
gația de a-i apăra pe negustori, de a le asigura protec­
ția. Domnitorii români nu vor face excepție : și Vlaicu-
Vladislav și Mircea și — mai tîrziu — Vlad Țepeș vor
acorda protecția lor negustorilor brașoveni, care erau
liberi astfel să-și desfacă produsele în toată țara „fără
a da nimănui seamă“. Totuși, taxele vamale nu prea
erau privite cu bunăvoință. Ceva mai tîrziu, cînd pozi­
țiile negustorilor în cele două țări române se vor conso­
lida, ei vor căuta nu o dată să ocolească rutele obișnuite
(stîrnind, firește, protestul beneficiarilor), printr-un veri­
tabil comerț de contrabandă, pe cărările numai de ei știute

88
 ale munților. Aceasta, pentru că taxele de la Bran (și, res­
pectiv, Rodna, pentru moldoveni) erau ridicate. Piedică sau
nu, vămile au constituit, vreme de cîteva secole, cum spu­
neam, principala sursă de venituri a cetății Bran ; era o
sursă consistentă, deoarece atît castelanul cît și vicecaste-
lanul, după ce acopereau din ea toate cheltuielile pentim
întreținerea fortărețe!, se alegeau cu importante beneficii.
I îndată după moartea lui Mircea cel Bătrîn, petrecută
în 1418, cetatea Bran trece din nou în stăpînirea Transil­
vaniei. Brațul energic al „celui mai viteaz dintre principi ,
cum se exprima un cronicar al vremii, nu mai era. Dom­
nitorii care i-au urmat, fiul său Mihail, apoi Băneștii și
Drăculestii, încleștați mereu în certuri și lupte pentru
domnie,’ au creat o situație de permanentă instabilitate
politică, în condițiile căreia țara însăși era amenințata
să încapă pe mîna turcilor. Profitînd de aceste împre­
jurări, de slăbiciunea domnitorilor munteni, și vrînd sa
se asigure împotriva unui atac otoman prin poarta Pia­
nului, Sigismund a ocupat cetatea.
Timp de cîteva decenii, fortăreața Branului va fi tre­
cută sub directa conducere a comitelui secuilor acesta
avea să numească pe castelani, așa cum făcea Și în cazul
altor cetăți transilvănene. De modul cum administra do­
meniul, cornițele dădea socoteală vicevoievodului și voie­
vodului Transilvaniei. în 1441 se petrece un fapt nota­
bil • voievod al Transilvaniei devine lancu de Hunedoara,
noul purtător al „ștafetei“ în lupta antiotomana. Unul
dintre cei mai înzestrați comandanți de oști ai istoiiei
noastre, lancu a sesizat deosebita importanță strategica
a cetății de la Bran. Convins că ea poate deveni un bas­
tion de netrecut în calea înaintării turcilor, lancu ordona
o serie de reparații, sporește garnizoana și se interesează
îndeaproape de mersul lucrărilor pe care, atunci cind
poate, le supraveghează direct. Pe aici coboară el cu
oastea în 1442, în prima campanie împotriva turcilor ;
face, probabil, un popas la cetate, în vederea^ reîmpros­
pătării forțelor unei oștiri care avea să-i aducă strălucita
izbîndă de pe Ialomița. Sensibil la necazurile țărănimii
— originea cnezială a tatălui său, Voicu Românul,^ iși
spunea cuvîntul! — lancu ia, în perioada cît se ocupă de
Bran, și o serie de măsuri de limitare a abuzurilor sa\ir-

89
 șite de castelani și de garnizoana cetății. Cit a trăit el,
viața localnicilor cunoaște o anume îmbunătățire, mai
ales după 1448, cînd îl aduce castelan la Bran pe Nicolae
de Bizere, nobil român din Banat.
Un 1498, un nou eveniment survine în istoria Branu-
lui . brașovenii intră în stăpînirea cetății. Era, desigur,
o doleanță mai veche a neguțătorilor și meșteșugarilor
din Brașov, care, la drept vorbind, contribuiseră din plin
la ridicarea fortărețe!. Cu toate privilegiile acordate, de-a
lungul anilor — de către Ludovic de Anjou, Vlaicu,’ Mir-
cea. Matei Corvin în 1467, Ștefan Báthory în 1486 — vama
de la Bran frîna în bună măsură larga circulație a măr­
furilor. Chiar dacă brașovenii erau avantajați (ei erau
dezlegați să-și vîndă și să-și treacă mărfurile prin toată
Țara Românească, în vreme ce negustorii munteni, de
pildă, puteau să-și desfacă produsele numai în Țara Bir­
sei și la Brașov), situația nu era de natură să-i mulțu­
mească. Bogății conducători ai orașului rîvneau să aca­
pareze toate veniturile obținute la Bran, venituri care
intrau încă în^ vistieria regală. |In mod paradoxal, trece­
rea Branului în stăpînirea brașovenilor a fost prilejuită
tocmai de... secătuirea vistieriei regale ; la un moment
dat, regele a fost nevoit să recurgă la un împrumut de
3 000 de florini. Brașovenii i l-au dat, condiționîndu-1 de
zălogirea cetății pe termen de zece ani.!»
Zece ani reprezentau un termen scurt. Brașovenii își
făcuseră însă bine socotelile — nu degeaba erau negus-
tori. In zece ani, dată fiind situația financiară a țării
vistieriei regale i-ar fi fost de-a dreptul imposibil să
achite datoria./Și, într-adevăr, previziunile s-au adeverit :
zece ani mai tîrziu, în 1508, vistieria era silită să recurgă
la încă un împrumut de 2 000 de florini, pentru ca după
alți cinci ani datoria să sporească la 6 300 de florini ! /
Zimții lucitori ai galbenilor se dovedeau mai puternici
decît tăișul săbiilor și ascuțișul halebardelor. Principii
Transilvaniei nu se vor împăca ușor cu noua stare de
luci UI i, ei vor căuta să reintre în posesia cetății și a
bogatelor venituri pe care aceasta le aducea. Brașovenii
eiau însă prea iscusiți pentru a lăsa să le scape printre
degete un asemenea cîștig. De aici, un sir de lupte, sol­
date cu pustiirea repetată a Țării Birsei.

90
 /Dacă, în anii de început, cei doi castelani ai cetății
erau aleși anual de către județul și Sfatul Brașovului
dintre cetățenii de vază, pe la mijlocul veacului al XVI-lea
ei încep să fie numiți direct de către județ. Foarte cu-
rînd după aceea, întîiul castelan al cetății devine chiar
județul, pentru ca al doilea castelan să nu fie altul decîț
seniorul senatului. / Profiturile aduse de aceste funcții
erau, se vede treaba, atît de importante, încît cei doi dre­
gători aflați în fruntea orașului le-au trecut în beneficiul
lor.
Anual, castelanii prezentau o dare de seamă asupra
modului în care fusese administrată cetatea, eveniment
consumat, de obicei, în luna ianuarie, în Casa Sfatului
din Brașov. Cum obligațiile pe care le aveau în oraș re­
clamau prezența lor, aproape neîncetat, la Brașov, cas­
telanii din această perioadă numeau, pentru administra­
rea cetății, slujbași cu leafă ; un pîrcălab însărcinat cu
administrarea domeniului și judecarea pricinilor, un che-
lar care gestiona alimentele, un pivnicer care ținea contul
băuturilor. Garnizoana era alcătuită din doi străjer! — ca­
re supravegheau, cu schimbul, drumul și împrejui imile
cetății — și, de la caz la caz, din 8—16 paznici ai porții,
în caz de pericol, cetatea putea fi întărită cu 7—12 ,,tra-
banți“ (soldați mercenari) chemați de la Rîșnov pentru
a veni în ajutorul celor din cetate. Remunerarea acestor
eforturi consuma nu mai puțin de o treime din încasă­
rile vămii. iPe lîngă aceasta, brașovenii șe vor pricepe sa
sporească veniturile domeniului, atît prin înăsprirea ex­
ploatării țărănimii cît și prin înființarea unor noi suise
de cîștig : o moară de malț (pomenită încă de la 1460),
un joagăr (menționat prima dată în 1504) și o „moara
de hîrtie“ (1546)| - o t
Care erau ocupațiile celor din fortăreață ? In al ara
treburilor administrative, care răpeau o bună parte din
timp, desigur că străjerii și ostașii din garnizoană se în­
treceau adesea în exerciții militare. Un loc aparte în viața
cetății era rezervat primirii diferiților oaspeți care po­
poseau aici — precum Pierre Lescalopier, student al Uni­
versității din Padova, în 1574, sau Nicolae Pătrașcu Vodă
în 1599. Cînd musafirii erau oameni de seamă, în sălile
castelului aveau loc serbări fastuoase, cu multă cheltuială

91

i
 din partea castelanilor. Pentru a face față unor asemenea
ocazii, lingă cetate fusese amenajat și un vivarium (un fel
de heleșteu, probabil) în care erau crescuți păstrăvi de
toată frumusețea. La 9 iulie 1600, cînd soția lui Mihai Vi­
teazul poposește la Bran, pîrcălabul cetății, Hannes Conrad,
pune doi pescari care prind — ce contaloilizare riguroa­
să ! — 207 bucăți. Pe pășunile domeniului creștea și o
turmă de oi, pentru care, la Bran, sínt angajați păstori,
recompensați cu lefuri, îmbrăcăminte și încălțăminte.
Cum arăta, în acele vremuri, faimoasa cetate ? Cali­
tățile strategice ale poziției, care i-au convins, cîndva, pe
ctitori să aleagă măgura Branului pentru a ridica, în
vîrf de stîncă, o strașnică fortăreață, sínt subliniate de
mulți călători^ care au vizitat-o în veacurile trecute și au
descris-o în însemnările lor. Iată, în cele ce urmează,
cîteva mărturii datînd din veacul al XVI-lea. ^Umanistul
de origine română Nicolaus Olahus scria în Despre Tran­
silvania, capitolul XIV : „...Cetatea Bran, nespus de tare
și ca o închizătoare și poartă a Transilvaniei așezată în-
tr-un loc foarte abrupt prin care se intră în Țara Româ­
nească.“ în Cosrnograjia lui Sebastian Münster găsim
însernnat : „De aici se deschide un drum îngust prin
munți spre Tîrgoviște și acest drum este străjuit de ce­
tatea Bran ca să nu poată pătrunde dușmanul ușor“.P
Giovan Andrea Gromo, în a sa Descriere a Transilva­
niei, pomenește în două locuri despre Bran : .,Din mij­
locul hotarului cu Țara Românească și mergînd spre nord
într-acolo unde această țară se mărginește cu Moldova
(localizare, evident, eronată — n.n.), găsim, în mijlocul
unei văi, puternicul castel Bran, așezat pe o stîncă, la
picioarele căreia curge un mic rîu încîntător, pe care
principele îl arendează pentru scoaterea aurului cel mai
curat (informație fantezistă —■ n.n.) și în care se găsesc
de asemenea o mulțime de păstrăvi gustoși și lipani, pre­
cum și raci minunați“ ; „La o depărtare de alte opt mile
de acea cetate (cetatea Rîșnov) găsim un alt castel foarte
puternic așezat pe o înălțime în întregime stîncoasă, în
mijlocul unei văi înguste, prin care se trece în Țara Ro­
mânească, acolo unde aceasta se mărginește cu Moldova
(aceeași eroare — n.n.) și este despărțită, prin chei foarte
înguste, de alți doi munți (desigur, Bucegii și Piatra Cra-

92
iului — n.n.), inaccesibili din cauza pereților lor abrupți
și a codrilor deși (...)• Castelul acesta se numește Bran
și este foarte bine păzit și totdeauna bine înzestrat cu
tot ce e trebuitor pentru o apărare puternică, și stă de
asemenea sub privegherea sfatului orășenesc al Brașo-
vului“
Pentru a înțelege mai exact impresia produsă pe
atunci de cetate asupra călătorilor, ar trebui să ne ima-
ginăm că valea pîrîului Turcu era mult mai sălbatecă
decît astăzi, că — cu excepția celor două șiruri de for­
tificații, care barau trecerea, și a clădirii vămii — nici o
zidire nu se zărea prin apropiere, nici o casă, că satul
de astăzi nu exista și că defrișarea pădurii încă nu înce­
puse. In acel peisaj auster, străjuit de culmile prăpăsti­
oase de la răsărit și apus, apariția unei fortărețe solitare
trebuie să fi fost tulburătoare. Chiar și astăzi, cînd — ve­
nind pe șosea, dinspre Rucăr, de pildă — el ți se arată,
la o cotitură, pentru prima dată, reușește să te farmece.
Rămîi, fără să vrei, cu privirea fixată în direcția lui, îl
cauți, cînd dispare printre crengile copacilor.
Bineînțeles, acum castelul nu mai reprezintă, ca pe
vremuri, o redută.fVizitîndu-i încăperile, descoperi fastul
interioarelor, mobilierul de preț, atmosfera de reședință
luxoasăȚJEste rezultatul transformărilor de după primul
război mondial, cînd cetatea a fost prefăcută în castel de
vară, adăugîndu-i-se un etaj, două scări și... un lift ! To­
tuși, formele generale, volumele mari, au rămas cele
autentice, ^espre rolul de odinioară al cetății vorbește
turnul de strajă (donjonul), cu acoperișul foarte înclinat,
într-o singură apă, și avînd montat pe acoperiș postul de
observare ; vorbesc gurile de tragere — chiar dacă unele
au fost transformate în ferestre — prevăzute cu obloane
pivotante de lemn, ca și tunul datînd din anul 1601, care
se mai păstrează îndărătul uneia dintre aceste guri ; vor­
besc pietrele masive, de neclintit, ale turnului dreptun­
ghiular, de pe latura de răsărit, construit pe locul vechii
intrări, cele două mâchicoulis-uri (ciocuri prin care se
vărsa asupra asediatorilor apă clocotită, ulei fiert sau
smoală încinsă) de la ultimul lui nivel și scara secretă,
îngropată în grosimea zidului, care ducea la elej vor­
bește fîntîna, adîncă de 57 de metri, săpată în stîncă și

93
 transformată în puț de ascensor, precum și fosta temniță
subterană?}
_ Despre forța de temut a cetății glăsuiește un alt
călător al veacului ai XVI-lea, Filippo Pigafetta, în rapor­
tul său către Belisarie Vinta, cancelarul marelui duce de
Toscana : „Acolo s-a clădit un castel care aproape zăvo­
rește valea, (căci) cu artileria închide trecerea pasului și
este numit Törcsvár (numele maghiar al cetății, provenit
de la numele pîrîului Turcu — n.n,), și acolo se plătește
vama“
'^Afirmam, mai la început, că pasul acesta a servit mai
mult zeul comerțului decît pe acela al războiului.! Totuși,
istoria lui n-a fost lipsită de evenimente militare.
La începutul secolului al XVII-lea, spre exemplu,
cînd Branul prospera, valoarea mărfurilor trecute, an de
an, prin vamă, atingea cifre impresionante, la un moment
dat chiar 167 000 de florini. Sumele care intrau, sub
formă de taxe vamale, în casele de bani ale castelanilor
creșteau și ele, fapt care stîrnea și mai mult interesul
principilor Transilvaniei ; ei nu puteau nicicum uita că,
odată, cetatea le-a fost subordonată. (în 1612, Gábriel
Báthory îi cheamă pe brașoveni la '“judecată, în fața
Dietei din Sighișoara, pentru restituirea cetății. Neîntre­
zărind, totuși, sorți de izbîndă, și întrucît procesul ame­
nința să se prelungească, principele recurge la un vicle­
șug. La 4 aprilie 1612 îi convinge, după unul din rarele
asedii ale cetății, pe vicecastelanii Johann Raab și Dávid
Horváth să predea Branul fără luptă, promițîndu-le
libertatea. Ajuns astfel stăpîn pe fortăreață, el își uită
făgăduiala și, o săptămînă rnai tîrziu, ordonă mutilarea
și apoi spînzurarea celor doi,7
După Gábriel Báthory, în timpul succesorului acestuia,
Gábriel Bethlen, și apoi al celorlalți principi care le-au
urmat, Branul se află, deci, sub stăpînirea lor. Pînă în
1651. în acest an, strîmtorát din punct de vedere finan­
ciar, iGheorghe Rákóczi al Il-lea vinde iarăși cetatea
negustorilor brașoveni, f Pentru a doua oară în istoria
Branului, Mercur îl învingea pe Marté ! Din acest an.
Brașovul se poate considera singurul stăpînitor al cetății,
chiar dacă în 1660 un general al lui Gheorghe Rákóczi II
o asediază și o ocupă sau chiar dacă principii își rezervă

94
dreptul, destul de stînjenitor, de a menține aici o garni­
zoană.
Sfîrșitul secolului al XVII-lea aduce o schimbare
importantă în viața social-politică a Transilvaniei. Jódată
cu diploma leopoldină din 1691, dominația otomană este
înlocuită de cea austriacă. Pentru Bran începe epoca decli-
nuluî^în 1704, totuși, fortăreața rezistă asediului curuților
răsculați, cărora se presupune că li s-au alăturat cetele
haiducului Bucur Cîmpeanu. Chiar dacă, în continuare,
la cetate se mai menține o mică garnizoană, localitățile
din împrejurimi sínt împînzite de regimente austriece,
socotite mai apte să apere granițele. Schimbarea de
stăpînire aduce cu sine și adînci prefaceri sociale. Dife­
rențierea țărănimii se adîncește, iar „colibașii“, oameni
liberi, încep să fie supuși din ce în ce mai mult la dări
și corvezi. De aceea, nu o dată, de-a lungul secolului al
XVIII-lea, ei se răscoală.
Declinul cetății se adîncește și mai multtîn veacul
al XIX-lea.|Dezvoltarea impetuoasă a meșteșugurilor și
a comerțului face inutilă vama de la Bran, care, în 1836,
este desființată.^După încetarea rolului său de vamă,
Branul rămîne doar un punct întărit, tot mai puțin impor­
tant din punct de vedere militar. In timpul revoluției de
la 1848, cetatea este ocupată de sătenii de pe domeniul
Branului. Numele ei mai apare, menționat sporadic, în
unele acte ; notabil este că, la 1877, de teamă că Româ­
nia, după ce și-a proclamat independența proprie, va
încerca realizarea vechiului și arzătorului deziderat națio­
nal — unirea Transilvaniei cu România —, autoritățile
austriece dispun întărirea cetății. Acoperișurile sínt
distruse și înlocuite cu împletituri din nuiele și pămînt.
Brașovenii — pe care o legătură statornicită de veacuri
i-a făcut să simtă Branul ca pe o parte integrantă a pro­
priului lor oraș — intentează un proces guvernului
austro-ungar, reușind să obțină readucerea, în 1886, a
cetății la aspectul ei anterior.QSatisfacție oarecum pla­
tonică, căci Brașovul nu mai avea nevoie de Bran. 11 și
cedează, cîțiva ani mai tîrziu, oficiului silvic, care insta­
lează aici pe brigadierii silvici și pădurarii din Bran^

95
 Iată cum, pe neobservate, cu gîndul la istorie, am
ajunsLla intrarea castelului ; mai demult, accesul spre
poartă se_ făcea cu ajutorul unei scări mobile, care putea
fi ridicată în timpul nopții sau în caz de primejdie — și
nu ca acum, pe treptele de piatră ale unei scări de onoare.
Dealtfel, pînă în primul sfert al veacului al XVII-lea..
exista un alt bastion al intrării, pe locul actualului turn
dreptunghiular, cel placat cu piatră, iar accesul la poartă
era îngreunat prin același sistem al scării de lemn mobile,,
ce putea fi coborîtă sau ridicată pe scripeți, după împre­
jurări, și la care se mai adăuga o grilă de bîrne, glisantă,,
precum cuțitul unei ghilotine^Acea intrare mai veche e
descrisă de Pierre Lescalopier, personaj amintit de noi
mai înainte, astfel : „Apoi am trecut muntele pomenit,
înalt, greu (de suit) și plin de păduri întinse și în vîrf am
întîlnit prima strajă din Transilvania, într-un mic castel
care nu are nici o ușă și ei intră înăuntru cu o scară pe
care o trag după ei. Acest castel se numește Bran“ ® —
scrie drumețul, în a sa Călătorie în Țara Românească și
Transilvania.
în castel (astăzi amenajat ca muzeu) tot urcînd și
coborînd, trecînd dintr-o încăpere într-alta și de la un
nivel la celălalt, poți ajunge să te zăpăcești. Totodată,
rămîi cu impresia că existau surprinzător de multe și de
spațioase încăperi în această cetate care, privită de afară,
produce impresia unei miniaturi. Acest paradox are,,
desigur, explicațiile lui și reprezintă, în cea mai mare
măsură, rezultatul remarcabilei măiestrii a constructo­
rilor de pe aceste meleaguri, în utilizarea reliefului, în
organizarea spațiului. Denivelările terenului au fost
transformate, de anonimul arhitect, din dezavantaj
într-o reală calitate. Pintenul cel mai înalt al stîncii i-a
servit drept temelie pentru donjon ; o platformă, lărgită
cît a fost posibil, a devenit curte interioară și, în jurul
ei, cît mai strîns, s-a dezvoltat incinta cetății.
Cu toate schimbările intervenite, cetatea Bran rămîne
unul dintre cele mai strălucite exemple, de la noi, ale
adaptării unei construcții la configurația terenului, ale
folosirii funcționale a proprietăților naturale ale locului.

96
ale așa-zisei gîndiri arhitecturale și militare organice.
Castelul crește, parcă, din stîncă, ființa lui se dezvoltă
firesc, tot mai avîntată pe măsură ce, desprinzîndu-se de
roca dură a muntelui, își ridică creștetul spre lumină.
Broderia care încoronează peretele central al donjonu-
lui — element decorativ de inspirație barocă — sugerează
admirabil tocmai această treptată dematerializare. Pon­
derată totuși, de vreme ce fortăreața trebuia să rămînă
destul de solid încastrată în stîncă pentru a rezista ase-
diilor. Fragilitatea pe care o sugerează, cînd o privești
de la o anume distanță, vine de la silueta ei zveltă, și
nu de la substanța zidurilor, consistentă, întărită în
vigoare prin parametrul oarecum brutal, contrastant, al
bastionului estic.
Acesta e Branul ; alături, într-un frumos decor natu­
ral, un sector etnografic al muzeului prezintă cîteva
gospodării și construcții de industrie sătească, caracte­
ristice pentru așezările „colibașilor“ — locuitori ai plaiu­
rilor de munte, oameni cu o îndelungată tradiție a liber­
tății sociale, nesupuși iobăgie! decît spre sfîrșitul veacu­
lui al XVIII-lea, și. doar pentru scurtă vreme. Casele
țărănești de aici sínt de două ori interesante : întîi, pentru
că ocupațiile pe care le reprezintă — ciobănitul, crește­
rea vitelor, țesutul postavului etc. — sínt strîns legate
de existența cetății, al cărei rost feudal era, printre ■
altele, strîngerea dărilor de la populația domeniului care
îi fusese atribuit; al doilea, pentru că ilustrează filonul
autentic al arhitecturii populare, dragostea săteanului
pentru frumos, simțul lui înnăscut al armoniei și al echi­
librului, pasiunea și migala cu care își împodobea casa,
uneltele, portul, mobilierul.
De partea cealaltă a castelului, către sud, se află clă­
direa vămii, datînd din amil 1758 ; se mai văd vestigiile
zidurilor care operau odipioară trecerea în lungul văii —
mărturii ale principalului rost al fortărețe!, de a obliga
pe negustorii care pătrundeau în Transilvania la plata
taxelor stabilite. Din vămuire și din biruri și-a perpetuat
vigoarea cetatea Branului, veniturile astfel obținute
pentru proprietarii ei i-au determinat pe aceștia să se

97
îngrijească de buna ei stare. Așa se face că, dintre toate
vechile redute ale Evului Mediu de pe teritoriul țării,
Branul este singura care a rămas în stare de funcționare’
practic fără întrerupere,. pînă "înI timpurile moderne.

NO T E :

* — Călători străini despre Țările Române, voi. I, Editura

științifică, București, 1968, p. 492.
— Ibidem, p. 504.
’ — Ibidem, voi. II, p. 328 și 358.
Ibidem, voi. III, p. 544—545,
® Ibidem, voi. II, p. 429

Z
I
 CETATEA NEAMȚULUI

ISTORIC

— 1374—1391 — domnia lui Petru I Mușat, ctitorul cetă­

ții
— în jurul anu­ — prima fază de construcție a cetății.
lui 1375
— 1395 — prima mențiune documentară referitoare
la Cetatea Neamțului.
— 1457—1504 — domnia lui Ștefan cel Mare, care a întă­
rit și adaptat cetatea la noile condiții de
luptă determinate de apariția artileriei.
— 1475 — în urma bătăliei de la Vaslui, în care
Soliman Hadîmbul este învins, sínt adușî
prizonieri turci în cetate.
— 1476 — anul bătăliei de la Valea Albă ; cetatea
este supusă unui asediu turcesc nereușit.
— 1538 — cetatea Neamț este închinată de boieri
lui Soliman Magnificul.
1564—1568 — a doua domnie a lui Lăpușneanu ; ceta­
tea este parțial distrusă din ordinul oto­
manilor.
— 1600 — cetatea Neamț, sub steagul primei Uniri,
găzduiește oșteni ai lui Mihai Viteazul.
-- 1646 — se încheie lucrările de reparație ordo­
nate de Vasile Lupu, care dă cetății
funcția temporară de mănăstire și adă­
post al familiei voievodului.
— 1662—1672 — în cetate funcționează o monetărie.

99
 — 1674 — cetatea este ocupată de poloni, care insta­
lează aici 0 garnizoană de mercenari
nemți.
— 1675 — Dumitrașcu Cantacuzino distruge parțial
cetatea, din ordinul otomanilor.
— 1686 — moare, în cetatea Neamțului, domnița
Ruxandra — fiică a lui Vasile Lupu și
văduvă a lui Timuș Hmielnițki.
— 1691 — asediul trupelor lui .Jan Sobieski.
— 1699 — cetatea Neamțului este reluată de mol­
doveni.
— 1718 — cetatea este distrusă din ordinul lui
Mihai Racoviță.
— 1866 — cetatea Neamțului este declarată de auto­
rități monument istoric.
— 1939 — primele lucrări de degajare a ruinelor.
— 1950 — încep lucrări de cercetare și restaurare
științifică, extinse după 1965 de Acade­
mia Republicii Socialiste România și
Direcția Monumentelor Istorice.

TRASEU PRIN CETATE

o prezentare succintă a structurii cetății permite o mai bună

înțelegere a formelor ei. Nucleul central, cel mai vechi, datează
din epoca lui Petru I Mușat. E vorba de o cetate de plan pătrat,
întărită la colțuri cu turnuri pătrate, prinse în interiorul incin­
tei. Accesul se făcea pe latura nordică, întreaga construcție fiind
protejată către est, sud și vest de pantele naturale ale terenului,
iar către nord, de un șanț de apărare.
■ In vremea lui Ștefan cel Mare, pentru a face față noilor
cerințe impuse de apariția artileriei, a avut loc o a doua etapă
de construcție. Zidurile nucleului central au fost înălțate pînă
la circa 20 m, înglobînd vechile creneluri și fiind prevăzute cu
metereze la partea superioară. A fost amenajat un nou șanț de
apărare și un pod pe piloni de piatră. In interiorul incintei, pe
trei laturi, au fost ridicate clădiri de locuit.
Intrarea actuală în cetate se face pe podul fix de lemn,
construit de restauratori pe urmele vechiului pod, peste șanțul
de apărare. De pe pod se desfășoară imaginea puternicului zid
de apărare cu bastioane circulare, ridicat din ordinul lui Ștefan
cel Mare. Drumul duce către platforma delimitată de acest zid
către exterior, și de incinta mușatină, către interior — aceasta
din urmă alcătuită din ziduri înalte, întărite, în special pe latura
estică, de contraforturi. Accesul în cetate se face pe sub turnul

100
 ț I

din colțul de nord-est, fiind protejat! inițTal^ cii punți jpobile,

ridicate cu lanțuri. 1- -
în interiorul curții sínt amplasate, pe trei laturi, diferite
construcții, în general cu subsol, parter și etaj. Majoritatea încă­
perilor erau boltite — fragmente de bolți se mai păstrează și
astăzi — și decorate cu sculpturi în piatră. Pe latura de răsărit,
în stînga porții, se aflau temnița și monetăria. Tot pe această
latură, lîngă turnul porții, se află o fereastră de care se leagă
legenda mamei lui Ștefan cel Mare. Către sud, deasupra unor
beciuri, se aflau apartamentele domnești, astăzi dispărute. In
locul lor a fost amenajată o terasă deschisă spre vale. Către
apus erau încăperile destinate oștenilor, printre care o spațioasă
sală a cavalerilor. Turnurile, cu rol de apărare, ^erau probabil
legate printr-un drum
' Pe ’latura
de strajă. " ' nordică șe
” mai păs-
trează vechea poartă a fortului mușatin. O altă poartă, mai mică,
există pe latura vestică.

'A

• i,
 PE O STÎNCĂ
NEAGRĂ...

Ca întreaga zonă cuprinsă între rîurile Moldova si

Bistrița, Neamțul este, fără îndoială, unul dintre ținutu­
rile cele mai bogate în legende, din cîte are pămîntul
românesc. Incepînd cu lecția, ajunsă de pomină, pe care
i-a dat-o Ștefan cel Mare lui Matei Corvin, în 1467, la
Baia, și sfîrșind cu enigma frumoasei Calipso, cea care
și-a găsit liniștea la Mănăstirea Neamț, secolele trecute
au copleșit aceste plaiuri cu întîmplări petrecute aievea,
adevărate numai pe jumătate sau scornite pe de-a-ntre-
gul. In lucrarea Cetatea Neamțului, Radu Popa le-a rezu­
mat pe cele din prima categorie într-un pasaj remarcabil :
la Baia, străvechea capitală de pe apa Moldovei, și
pînă la Piatra Neamț, unde se află curtea domnească de
pe Bistrița a lui Ștefan cel Mare, se înlănțuie locurile
strîns legate de istoria Moldovei. La Ghindăoani, moldo­
venii lui Ștefan Mușat au zdrobit oștirile lui Sigismund
de Luxemburg, afirmînd la sfîrșitul veacului al XlV-lea
neatîrnarea țării. La Războieni, un veac mai tîrziu,
întreaga Moldovă, strînsă în jurul lui Ștefan cel Mare,
s-a împotrivit eroic armatelor fără număr ale sultanului
Mohamed al Il-lea și tot în acest loc a înălțat marele
domn monumentul ce păstrează amintirea vitejilor căzuți
în luptă cu puterea turcească. La Neamț, în mijlocul
brazilor, se ridică mănăstirea cu același nume, străvechi
lăcaș de cultură în care s-au făurit cărți și opere de artă
vestite și unde Ștefan cel Mare a zidit în 1497 biserica.

102
ce mai strălucită ctitorie a sa. La Agapia se află frescele
zugrăvite de marele nostru pictor Nicolae Grigorescu, iar
la Humulești — meleagurile copilăriei lui Ion Creangă.
Și numărătoarea unor asemenea locuri ar putea continua
pe pagini întregi“ In mijlocul lor, în inima ținutului,
se ridică Cetatea Neamțului...
Drumul cel mai spectaculos spre faimoasa cetate este
cel care vine dinspre Piatra Neamț. De pe culmea Cră-
căoanilor, o extraordinară priveliște se deschide către
valea Ozanei „cea limpede curgătoare“. Humuleștiul lui
Creangă, acum cartier al orașului Tîrgu Neamț, se înfă­
țișează spre dreapta, în direcția în care rîul își caută
grăbit vărsarea în undele mai adinei ale Moldovei. Drept
înainte, pe versantul opus al albiei majore a Ozanei,
deasupra unor rîpe sălbatice, pot fi deslușite zidurile
semețe încă ale fortărețe!.
.
Cînd te apropii, o culme împădurită se îndărătnicește
o vreme să-ți astupe vederea ; apoi,dealul Pleșu, cu rîpa
lui verzuie „1 ___ ruinele
și cu ’l- creastă,
_1—1- -din ----- întîmpină
te din
nou. După
L — ---- - zeci de metri, intri
cîteva în pădure : ui ci,
urci — — ai de învins o diferență de nivel de^ de o sută de
metri —, cetatea nicăieri ! Și, deodată, cînd ești pe
punctul să-ți pierzi orice speranță, te trezești în fața
impresionantelor vestigii. Cobori în șanț ; abia acum, de
tot sub ziduri, simți cu adevărat — și foarte pe departe,
totuși — cam ce senzație putea să producă o asemenea
alcătuire de piatră asupra imprudentului asediatoi care
ar fi cutezat să pătrundă pînă aici. Și, fără să vrei, te
trec fiorii...
Cum a fost înjghebat acest cuib de vulturi, sus, pe
culmea atît de greu de suit ?
Originea cetății Neamțului a constituit de multă vrerne
o preocupare pentru cronicari și istorici. I s-a atribuit,
pe rînd, sorginte teutonică, romanică, ba chiar și dacică.
Neobositul căutător de adevăr, care a fost Miron Costin,
își exprimă chiar dezamăgirea de a nu putea găsi înce­
puturile nici ale ei, nici ale altor cetăți moldovene — căci,
spune el, „prin mănăstiri nu se găsește nimic despre ele,
deoarece sínt foarte vechi, iar mănăstirile mai nouă, nici
răposatul Ureche nu pomenește despre ele, ftici scriitorii
români nu spun ce cetate de ce popor a fost zidită“.

103
 Dimitrie Cantemir, reputatul savant de talie europeană
credea și el că cetățile, în forma lor inițială, ar fi fost
zidite de către romani, dar că primii domni pămînteni
adăugiri prețioase. Discuțiile asupra vechimii
■ continuat, multă vreme, o parte dintre cercetă-
ton iiind derutați și de numele ei — Neamțul —, găsind
in aceasta o explicație a zidirii sale de către teutoni. Dar
teutonii, se știe din bulele papale din anii 1225—1234, au
fost așezați în Țara Bîrsei, neavînd nici o contingență cu
meleagurile nemțene. Denumirea ținutului, si apoi a cetă­
ții, pare să fie împrumutată de la numele rîului ; ade­
vărul asupra vechimii cetății Neamțului a fost stabilit
rnult mai tîrziu, odată cu începerea, aici, a unor temeinice
științifice săpături arheologice și lucrări de restaurare.
Ca și cetatea Sucevei, cum vom vedea în următorul capi­
tol, cetatea Neamțului este opera întemeietorului dinas­
tiei Mușatinilor, Petru I, domn al Moldovei între 1374
(dată probabilă) și 1391.
Generoasă, de obicei, în date, în ceea ce-1 privește pe
Bogdan I, cel care a înlăturat suzeranitatea maghiară,
întemeind statul feudal de sine stătător Moldova, istoria
iși oprește mai puțin atenția asupra lui Petru I care,
mtr-o măsură și mai mare decît înaintașul său, a contri­
buit la întărirea statului abia înfiripat. Numeroasele
șantiere, — arheologice — de la Neamț, Suceava, Șcheia
iVadesc însă o operă constructivă remarcabilă, rolul pre­
ponderent revenindu-i lui Petru, fiul Mușatei. Intr-ade-
yăr, la urcarea sa pe tron. Petru găsea ’o Moldovă nu
numai năatîrnată, dar și din ce în ce mai prosperă. Tîr-
gurile își înfiripau o activitate meșteșugărească și negus­
torească. Boierii țării deveneau mai bogați, iar domnul,
stăpînul lor, era unul dintre cei mai puternici feudali
moldoveni. Petru Mușat, de pildă, nu numai că a aco­
perit cheltuielile prilejuite de construirea unui șirag de
cetăți, dar a putut chiar să-1 împrumute pe regele Polo­
niei cu o importantă sumă de bani.
Construirea cetăților din ordinul lui era, așadar, deter­
minată de doi factori : pe de o parte, de necesitatea de a
întări autoritatea centrală pe plan intern, pe de altă
parte, de apărarea țării, abia afirmată în contextul
est-european, împotriva primejdiilor din afară, între care

104
pericolul invaziilor tătărești continua să fie cel mai grav.
Voievod înzestrat cu un dezvoltat simț politic. Petru
Mușat nu a făcut altceva decît să pregătească terenul pen­
tru domnia lui Alexandru cel Bun — cel socotit de isto­
rici un veritabil ctitor al orînduirii de stat moldovene. E
greu de crezut însă că, fără un asemenea predecesor.
Alexandru ar fi putut să confere Moldovei prestigiul de
care s-a bucurat sub sceptrul său. In 1391, cînd se stin- •
gea din viață. Petru I Mușat putea fi mulțumit : lăsa
urmașilor o țară puternică, apărată din toate părțile prin-
tr-un sistem defensiv de mare "însemnătate strategică.
alcătuit din fortărețe greu de cucerit. Una dintre acestea
— Neamțul — va trece cu succes, peste numai patru ani,
„proba de foc“. Este anul 1395, cînd apare, dealtfel, și
prima mențiune documentară asupra cetății.
Supărat că, în conflictul ungaro-polon. Ștefan Mușat,
domnul de atunci al Moldovei, luase partea polonilor,
regele Sigis.mund de Luxemburg a întreprins o expediție
de pedepsire. Pe la începutul anului, în ziua de 2 februa­
rie, oștile lui se aflau în fața cetății Neamțului („ante
castrum Nempch“), asupra căreia s-a abătut, astfel, pri­
mul asediu. Și acest prim asediu a însemnat, totodată, un
prim triumf al fortărețe! ; zidurile ei au rezistat forței
de șoc a cavalerilor lui Sigismund, iar cîteva zile mai
tîrziu făloasa armată se retrăgea de-a valma, după zdro­
bitoarea înfrîngere suferită la Hindău (Ghindăoani), în
fața ostașilor veniți, la chemarea domnului moldovean,
să-și apere țara. Ani în șir, cetatea Neamțului a fost prima
chemată să dea piept cu invadatorii, de oriunde veneau
ei. Ca o dovadă a importanței acesteia stă mărturie, prin­
tre altele, faptul că pînă și în timpul unui voievod pașnic,
așa cum a fost Alexandru cel Bun, destinele cetății erau
lăsate pe mîna unuia dintre cei mai puternici, mai influ-
enți boieri ai țării — Stanislav Rotompan ; primul pîr-
călab al cetății este pomenit în anul 1403 cu numele de
Șandru.
La jumătatea secolului al XV-lea, Moldova este con­
fruntată cu cel mai mare pericol din întreaga ei istorie
de pînă atunci — acela al invaziei otomane. Ajunși la
Dunăre, de nici un veac, turcii reușiseră să înfrîngă
rezistența — destul de slabă — opusă de despoiatele sîr-

105
 bești și țaratele bulgare, și aveau acum drept țintă Țara
Românească și Moldova. In Moldova, însă, au dat piept
cu neînfricatul Ștefan cel Mare, care, după ce și-a conso­
lidat domnia obținută în anul 1457, a intrat în conflict
deschis cu Poarta, refuzînd plata tributului. Era o sumă
la otomanii nu păreau dispuși să renunțe ușor. Așa
că, în 1475, oastea condusă de Soliman Hadîmbul, begler-
begul Rumeliei, s-a îndreptat, la începutul lunii ianuarie
spre Moldova. La 10 ianuarie 1475, la Podul înalt, Ștefan
a obținut, cum se știe, o răsunătoare victorie, alungîndu-i
apoi din urmă pe turci pînă la Dunăre. O ofensă urmată
de o înfrîngere — era prea mult pentru răbdarea lui
Mohamed al Il-lea, cel care îngenunchease Bizanțul !
In vara anului următor, sub comanda directă a sul­
tanului, o oaste de 200 000 oameni trece Dunărea pentru
pedepsirea nesupusului domn. Dinspre răsărit, tătarii lui
Ghirai aliați ai sultanului — își începuseră și ei pus-
tiitoarea năvală. Iar Ștefan se afla în fața acestui puhoi
numai cu „oastea cea mică“, deoarece țăranii fuseseră
lăsați la vetre, ca să-și culeagă holdele tocmai aflate în
pîrg. Hărțuind continuu oastea vrăjmașă, voievodul a
trebuit, în cele din urmă, să-și stabilească tabăra la Valea
Albă, pentru o bătălie hotărîtoare. Vitejia moldovenilor
în apărarea gliei strămoșești a fost, și de această dată,
exemplară ; turcii au suferit pierderi considerabile (unii
conternporani apreciau că dintre apărătorii semilunii ar
fi pierit patruzeci de mii), în vreme ce dintre moldoveni
abia ar fi căzut 200—300 de oameni. Evident, ambele
cifiș par exagerate, prima în plus, cealaltă în minus.
Covîrșitorul număr de invadatori l-a determinat, oricum,
pe Ștefan să se retragă în munți, pentru a aduna oaste ;
soarta Moldovei fu lăsată, în această grea încercare, pe
umerii celor două cetăți de vază ale țării : Neamțul
— avînd în frunte pe pîrcălabul Arbore cel Bătrîn, și
Suceava — apărată de însuși cumnatul domnului, Sen-
drea.
Neputînd obține nici un alt beneficiu în urma dificilei
lupte de la Războieni (Valea Albă), silit „să se tragă îna­
poi“ din fața inexpugnabilei Suceve — cum vom vedea,
mai în amănunt, la viitorul nostru popas —, Mohamed
al Il-lea socoti, probabil, că luarea Neamțului i-ar putea

106
servi drept consolare. Giovanni Maria Angiolello, în Expe­
diția sultanului Mohamed al Il-lea în Moldova, descrie
faptele în felul următor : ci întorcîndu-se tabăra pe
altă cale, ne-am dus la un castel puternic situat în munți,
în care se găseau prizonierii prinși cu un an mai înainte,
în iarnă, cînd a fost zdrobit pașa Soliman (este
vorba, evident, de lupta de la Podul Inalt-Vaslui,
la 1475 — n.n.). (...) Făcîndu-se încercarea de a se cuceri
zisa cetate, s-au așezat șapte bombarde și timp de opt
zile s-au străduit a o cuprinde. Două din acele bombarde
au plesnit, iar acei care se găseau în cetate n-au vrut să
stea de vorbă, toți se apărau cu tunurile și nu le păsa de
noi.“ Mai tîrziu, adăugind poate și unele informații care
intraseră în legendă. Ion Neculce va scrie în Letopisețul
Țării Moldovei : „Iar împăratul turcescu au vinit cu toată
puterea lui la Cetatea Neamțului. Și au suit pușcile dea­
supra unui munte pre despre Moldova. Și au început a
bate Cetatea Neamțului foarte tare. Iar pre acee vreme
era un neamțu închis în-cetate. Și vădzînd că bat cetatea,
au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ștefan-vodă să-1
sloboadă de la închisoare, din temniță, pre dînsul, că el
va mîntui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-1 pre
acel neamțu de la închisoare, s-au și apucatu acel neamțu
de au îndreptat pușcile din cetate asupra turcilor, unde
sta acolo în munte, de ave nevoie cetatea. Și au lovit în
gura unei pușci turcești, de au sfărmat-o. Și au început
a bate în corturile turcilor, cît și boldul de la cortul
împăratului l-au sfărîmat. Deci n-au mai putut sta turcii
întru acel vîrvu de munte, de unde ave cetatea nevoie,
ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel locu.“
Că Neculce nu exagerează în privința iscusinței ochi­
torilor din cetate pare destul de sigur, de vreme ce o
cronică contemporană evenimentelor face următoarea
precizare : „...atunci au tras din castel în tunul cel mare
și au împușcat și pe comandantul artileriei“. Alte amă-
nute trebuie privite cu o oarecare rezervă însă. Ne-o
dovedește referirea la mama voievodului, personaj care
nu se mai afla în viață la data cînd s-a desfășurat ase­
diul. Dealtfel, tot Neculce este cel care a pus în circulație
legenda, ajunsă pe urmă de o largă notorietate datorită

107
 poeziei lui Dimitrie Bolintineanu, despre „muma“ lui
Ștefan cel Mare : „Ștefan-vodă cel Bun, bătîndu-1 turcii
la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamțului. Și
fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre și i-au
dzis că paserea în cuibul său nu piere. Ce să se ducă în
sus, să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Și așe, pe
cuvîntul mîne-sa, s-au dus în sus și au strînsu oaste“ 3.
Cum spuneam, mama lui Ștefan, doamna Oltea,
numită și Maria, trecuse demult în rîndul celor drepți
— la 4 noiembrie 1465, cum o arată limpede inscripția
săpată pe lespedea de piatră care îi acoperă mormîntul,
la mănăstirea Probota. Inspirat de cuvintele cronicaru­
lui, poetul își îngăduie să introducă în scenă încă un
personaj romantic, pe „tînăra domniță, dulce și suavă ca
o garofiță“. Cu tot regretul, trebuie să spunem că nici
soția voievodului nu putea fi, pe atunci, la adăpostul
Cetății Neamțului. Maria de Mangop căzuse, oarecum, în
disgrație și, dealtfel, se știe că se afla refugiată la
Suceava, de unde se arăta îngrijorată că nu primește vești
de la soțul ei. Maria Voichița, drăgălașa fiică a lui Radu
cel Frumos, de-abia fusese luată în captivitate, împreună
cu mama ei, după o expediție de pedepsire împotriva
domnului Țării Românești și era încă o copilă de 13—14
ani. Adevăruri care n-au împiedicat generații de elevi
să se lase fermecați de versurile lui Bolintineanu :
„Pe o stincă neagră, intr-un vechi castel,
Unde curge-n vale un riu mititel...“

Am zice că nici nu e de mirare. Compuse într-o epocă

de mare însuflețire patriotică, dînd formă poetică unei
legende de o reală vibrație dramatică, aceste versuri
pentiu care s-a găsit și o melodie —■ fac parte din
minimul de stihuri pe care orice concetățean de-al nostru
le poartă în memorie. Și, poate tocmai pentru că nu e
decît o ficțiune, legenda aceasta se numără printre cele
mai izbutite producții românești ale genului. Tradiția
vrea, împotriva adevărului istoric, să creeze probe mate­
riale ale faptelor plăsmuite ; la Neamț, lîngă turnul de
intrare, se mai văd urmele unei ferestre; de aici, se

108
spune, mama și-ar fi mustrat fiul, îngenuncheat în fața
porții, îndemnîndu-1 să „meargă la oștire
Să revenim, însă, în cetatea împresurată : lupta a
fost mult mai aprigă decît reușesc s-o sugereze citatele
amintite. Departe de a nu le păsa de asediatori, cei din-
dărătul zidurilor au suferit importante pierderi, între care
cea mai grea a constituit-o, desigur, moartea pncala-
bului cetății, Arbore cel Bătrîn. Cu toate acestea, garni­
zoana a rezistat vitejește, iar porțile au rămas închise in
fața sultanului. E drept, fortăreața mușatina, neadaptata
la lupta cu artileria, n-ar fi putut rezista asediului. Ștefan
cel Mare avusese însă prevederea să aducă substanțiale
prefaceri cetății — consolidarea și supraînălțarea ziduri­
lor, încoronate de metereze, platformă exterioara delimi­
tată de puternicul zid de sprijin cu bastioane circulare,
noul șanț de apărare și podul pe piloni — care au in a
rit-o considerabil, făcînd din ea o reduta inexpugnabi .
Deci succesul de la Războieni nu a folosit cu nimic
lui Mohamed al Il-lea. Apropierea toamnei, hărțuielile
continue la care oștirea otomană ^ra supusa din partea
pilcurilor de ostași moldoveni l-au silit, in cele din urrna,
pe sultan la o retragere rușinoasă. Nu numai ca nu răz­
bunase înfrîngerea suferită de Sohman Hadimbu dar
și-a văzut oștile alungate, în dezordine, pina dincolo de
hotarele Moldovei, peste Dunăre
pornit de padișah sfîrșea printr-un nou și răsunător
triumf al lui Ștefan cel Mare, mai strălucit chiai deci
cel de la Podul înalt, întrucît învinsul era acum însuși
sultanul. La obținerea acestui important succes militar,
cetatea Neamțului își dăduse din plin obolul.
Vreme de cîteva decenii, apoi, împrejurul fortaieți a
domnit liniștea. S-au perindat pe aici, m continua
seamă de mari boieri, semn al importanței acordate
tăretei în sistemul de apărare al țarii. Anul 1538 con
nează însă un episod tragic în istoria Moldovei ejusod
care va afecta și Neamțul. Continuind PolAica
de tatăl său, marele Ștefan, Petru Rareș
conflict cu turcii, al căror sultan era acum Sohma
Magnificul. Moldova din vremea lui Rareș nu mai era
însă cea de pe timpul lui Ștefan : boierimea, tot mai
puternică, ajunsese să prefere pacea rușinoasa și plata

109
 tributului către Poartă decit un domn autoritar, decis să
apere cu forța armelor neatîrnarea țării. Așa se face că
in anul in care în fruntea unei armate de 220 000 de
oameni — sultanul porni expediția de pedepsire a
„neascultătorului Rareș, boierii îl trădară, deschizînd
porțile Sucevei. Domnul abia apucă să fugă, lăsîndu-și
întreaga vistierie in mîinile dușmanilor. Drumul ales de
e trecea prin ținutul Neamțului : nu avea altă cale spre
a ajunge la Ciceu, posesiunea sa din Transilvania, unde
ai îl putut să-și pună .viața la adăpost. Apucă, așadar
drumul munților, după cum scrie Grigore Ureche : ’ Fără
drum, fără povață, au dat de strîmtori ca acele ce nu
erau nici de cal, nici de picior, ci au căutat a lăsare calul,
î'^'^ăduindu-se prin munte, flămînd
Șl trudit, au nimerit la un pîrîu și au dat de niște pescari,
care daca i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. Acești
pescari, după ce i-au dat de mîncare și de băut l-au
imbracat in haine proaste de-ale lor și, jje înserate’ l-au
scos in Ardeal printre santinelele ungurești, care între-
bindu-i cine sínt, ei au răspuns : <<sîntem pescari»“. Astfel
a trecut Petru Vodă granița, reușind sîmbătă 21 septem­
brie sa ajungă la Ciceu, unde intrînd în cetate a si
închis porțile.
Neamțului nu s-a oprit vodă Rares.
Unnind pilda sucevenilor, boierii deschiseră si aici por-
unde'^pîfÎ Soliman. Dar dacă la Suceava,
unde se afla întreaga curte domnească, turcii au avut ce
prada, cetatea Neamțului, cu o garnizoană săracă, avu
de suferit. Totuși, sultanul și-a dat seama că
atit timp cit sistemul de fortificații al Moldovei va con­
tinua sa ramină în picioare, țara va reprezenta un greu
obstacol in calea expansiunii plănuite.
Pentru o vreme, mai apoi, evenimentele Neamțului
s au mvirtit in jurul certurilor pentru domnie. Astfel, în
timpul lui Despot vodă, cînd mercenarii conduși de
oachim Prudentius se aflau la Suceava pentru a-1 spri­
jini pe domn. Ștefan Tomșa atacă cetatea Neamțului si
măcelări garnizoana. Cu fiecare nou
Cu fiecare turcii se
episod, turcii
nou episod, se
convingeau mai mult de necesitatea distrugerii acestor
fortificații Momentul potrivit se ivi la urcarea pe tron
pentru a doua oară, a lui Alexandru Lăpușneanu (1564—-

110
1568). Atunci, ca o condiție a confirmării domniei, Poarta
impuse dărîmarea cetăților țării și mutarea capitalei la
lași. Docil și, în același timp, dornic să-și recapete dom­
nia, Lăpușneanu se conformă acestor pretenții, dînd dis­
poziție pentru arderea și părăsirea fortărețelor. O consem­
nează și Letopisețul Țării Moldovei, care arată : „Deci
Alexandru-vodă făcînd pre cuvîntul împăratului, umplîndu
toate cetățile de lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au
răsipit“. Âșa cum vom vedea însă și în cazul Sucevei,
distrugerile nu au fost atît de mari cum le vor fi văzut
contemporanii. Puternica fortăreață mușatină, întărită de
Ștefan și de alți domnitori care impuneau țăranilor, între
obligațiile curente, și munca la cetate, făcuseră ca Neam­
țul să nu poată fi distrusă cu una cu două.
Deși absentă pentru o vreme din viața politică a Mol­
dovei, cetatea Neamțului n-a fost părăsită de tot. In timpul
domniei lui Ieremia Movilă, aici mai exista o garnizoană,
care nu a opus însă nici un fel de rezistență intrării atot­
biruitoare a lui Mihai Viteazul — primul făptuitor al
Unirii, năzuință statornică a românilor din cele trei pro­
vincii. Consemnînd faptul, Miron Costin arăta : „îndată ce
au sosit la Suceava, i s-au închinat și cetatea Sucevei și a
Neamțului, la cetăți punîndu oșteni de ai sei, pedestrași .
în continuare. Neamțul are o contribuție mai palidă în
istoria țării. La aceasta vor contribui, ce-i drept, și desele
schimbări de domnie, și voievozii minați mai curînd de
mirajul îmbogățirii decît de dorința de a întări țara. Toc­
mai de aceea, poate, domnia de aproape două deceriii a lui
Vasile Lupu va însemna un moment de cotitură și în viața
fortărețe! din valea Ozanei. Curînd după urcarea pe tronul
Moldovei, (1634), luminatul voievod începe aici, ca și la
Suceava, lucrări de reconstrucție, intenționînd să traiis-
forme cetatea într-un loc de refugiu pentru averea și fa­
milia sa. Pentru a evita însă un conflict cu turcii, Vasile
Lupu atribuie fortărețe! refăcute destinația aparentă de
mănăstire. Despre acea etapă de construcție, un martor
ocular — Petru Diódat — menționează în raportul său că­
tre papă, la 1641 : „Lîngă Tîrgu Neamț, pe o colină, se
vede un mic castel, cu turnulețele sale... Acest castel a
stat mulți ani părăsit și acum Vasile Lupu îl renovează
și se lucrează zi de zi“. Se lucra, într-adev ăr, cu sîrg

111
 de vreme ce, după numai cinci ani, Marco Bandini putea
sa/aca următoarea descriere: „Spre apus de acest oraș
(Tirgu Neamț), este pe un vîrf de munte zidită o mănăstire
care oferă o formă mai mult de cetate, decît de loc de si­
hăstrie. Zidul dinspre răsărit este dublu, altul exterior de
80 de picioare, cel din interior de 50 de picioare, lățimea
m multe părți, e de 15 picioare : partea dinafară, .suspen­
data dimpreună cu puntea, se ridică de la fața pămîntului
in înălțime de 50 de picioare. (...) Are patru turnuri de
paza, păzitorii porților sínt oșteni ai domnului, încît i-ai
zice mai corect fortăreață decît mănăstire“. 5
Mănăstire fortificată sau fortăreață slujind de mănăs­
tire, Cetatea Neamțului i-a fost de mare folos lui Vasile
Bupu care, nu o dată, în nenumăratele sale conflicte cu
Matei Basarab și apoi cu Gheorghe Ștefan, și-a trimis
aici la adapost soția, comorile și pe fiul său Stefăniță, cel
care avea sa devină domn sub porecla de Papură voievod
Infrmgerea suferită însă în 1653, la Suceava — cînd Va-
sile vodăi își vede pierdute și tronul, și soția, luată cap­
tiva de Gheorghe Ștefan —, schimbă soarta Neamțului.
Turcii nu mai puteau fi înșelați : ceea ce observase atît
de simplu Marco Bandini le va fi sărit în ochi și lor.
Drept urmare, la venirea în scaun a lui Durnitrașcu Can-
tacuzmo, ei impun din nou distrugerea cetăților, între
care și a Neamțului, chiar dacă oficial aceasta se chema
mănăstire. Și de data aceasta însă, fortăreața din culmea
Pleșului a avut mai puțin de suferit decît altele. Neamțul
mai avea încă de spus un cuvînt în istoria Moldovei — si
11 va spune !
Era în vremea campaniilor regelui Poloniei, Jan So-
pi’ima. desfășurată la 1686, regele pustii toată.
Moldova ; Ruxandra, fiică a iui Vasile Lupu și văduvă a
lui Timuș Hmielnițki, trăia retrasă la mănăstirea din
Cetatea Neamțului. Aici fu surprinsă de un detașament de
războinici poloni, călăuziți de Vasile Krupenski (sau Cru-
penios) un boiernaș care avea o moșie în ținutul Botoșa­
nilor, la Federeni. După unele informații, acesta ar fi
constrms-o, mai demult, pe Ruxandra să-1 accepte ca soț.
Dar mîndra domniță nu-1 voia și, ca să scape de el, se
refugiase tocmai la Neamț. Pornit să se răzbune, Kru­
penski găsise momentul prielnic : el îl convinse pe So-

112
bieski că Ruxandra ascunde la Neamț nemăsurate bogății
și obținu încuviințarea s-o urmărească cu o ceată de po­
loni și cazaci. După un scurt asediu, ajutați se pare și de
o trădare, atacatorii au pătruns în cetate, au prins-o pe
domniță și — spune Neculce — „cu multe munci au
muncit-o pentru avuția ei, iar pe urmă i-au tăiat capul
pe prag“. Miza acestei sîngeroase crime se dovedi însă
mult mai modestă decît o înfățișase instigatorul : avuțiile
fabuloase nu existau. Vasile Krupenski și oamenii săi
găsiră doar cîteva bijuterii și 19 000 de galbeni. Adevă­
ratul motiv al silniciilor și al omorului pare mai degrabă
turbata sete de răzbunare a lui Krupenski, decît jaful
propriu-zis. .
Impresionați de tragicul sfîrșit al fiicei lui Vasile
Lupu, căreia nu i-au putut fi de folos lucrările de întă­
rire ordonate, cîndva, de înțeleptul ei tată, urmașii vor
face să se nască o nouă legendă. Intr-o încăpere care ?
— a castelului, unde nefericita prințesă ar fi fost chi­
nuită spre a se afla locul unde îi erau îngropate presu­
pusele comori, legenda spune că ar fi rămas, pe pereți,
pentru foarte multă vreme, urmele însîngerate, de ne­
șters, ale palmelor sale...
în curtea interioară, dacă ne apropiem, spre sud, de
zidul de incintă, vom găsi un loc de unde valea largă a
Ozanei- poate fi cercetată pînă la mari depărtări. De aici,
dintr-un turn sau de pe drumul de strajă, pîndarii pu­
teau descoperi din timp apropierea oricăror oștiri vrăj­
mașe. Așa s-a întîmplat, probabil, și la 1691, cînd cetatea
a fost din nou asediată de trupele polone, avîndu-1 în
frunte, de data asta, pe însuși regele Sobieski, faimosul
erou al despresurării Vienei. De la acest episod ne-a ră-
mas încă o legenda istorică de toată frumusețea, glăsuind
despre vitejia unei gărzi mult inferioare numeric față de
asediatori, care numai după cîteva zile de înverșunată
luptă a putut fi convinsă — printr-o scrisoare ticluită ca
venind din partea domnului, zice-se — să depună armele.
E foarte greu, astăzi, să mai știm care au fost propor­
țiile reale ale întîmplării. Izvoare istorice poloneze afirmă
că garnizoana număra 400 de luptători. Prezența unei
garnizoane importante pare a fi dovedită și de faptul ca
locuitorii satului Vînători, din apropierea cetății, erau

113
 scutiți de alte obligații tocmai pentru a asigura paza for­
tărețe! împotriva oricărei invazii. Desigur, cronicarii po­
loni aveau tot interesul să exagereze în plus, pentru a
nu știrbi prestigiul regelui lor. Dar și Dimitrie Cantemir
cu numai cîțiva ani mai tîrziu, vorbește de 19
apărători ar putea fi bănuit că exagerează în minus,
pentru a spori faima tatălui său, aflat pe tronul Moldo­
vei la vremea asediului lui Sobieski. Cert este că Ne-
gruzzi, în a cărui nuvelă Sobiețki și plăieșii figurează
doar nouă apărători, „romanțează“ puțin lucrurile. Nuvela
lui, insă, un monument al literaturii române — este
convingătoare și ne place să credem că, chiar dacă unele
detalii nu sínt întru totul veridice, în linii mari ea res-
P^tă adevărul, reconstituie cu măiestrie atmosfera vre­
mii și psihologia „pLăieșilor“.
Evident parodistică — ca multe alte „cîntece de vi­
tejie“ ale sale — poezia, poate mai puțin cunoscută. Ce­
tatea Neamțului a lui George Coșbuc exploatează filonul
umoristic al întîmplărilor povestite de aceeași legendă.
Sigur este că întîmplarea a avut loc : era cîntecul de le­
bădă al cetății Neamțului, care vreme de veacuri fusese
Unul dintre redutabilele bastioane ale neatîrnării Mol-
, învingătorii de la Ghindăoani și ai lui Mohamed
al Il-lea își dovediseră încă o dată, din plin, vitejia si
priceperea în luptă. După asediu, timp de opt ani, ceta­
tea s-a aflat în stăpînirea polonilor, care instalaseră, aici,
o gainizoană. Rolul ei în istoria Moldovei încetase însă.
Cîțiva ani mai tîrziu, eruditul savant și domn Dimitrie
Cantemir și-o va aminti, dar mai mult pentru a-și face
reproșuri. „înainte ca Moldova să fi fost închinată tur­
cilor scrie el — la izbucnirea războaielor, voievozii își
trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de
nebii uit , și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte
sigur penti u locuitori, cînd sínt atacați de vecinii lor. Din
această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit
aici palate destul de mari, care se văd încă si acum ; în.să
nu li se poartă de grijă așa cum s-ar cuveni.“ 6 Li se va
purta și mai puțin de grijă în anii următori. La 1716,
cetatea este violent atacată de austrieci, care de aici în­
treprind apoi o expediție împotriva lașului. In anul 1718,
domnitorul Mihail Racoviță — înspăimîntat la gîndul că

114
episodul s-ar putea repeta — poruncește aruncarea în
aer a unei părți a zidurilor. Distrusă, părăsită, fortăreața
a căzut, treptat, în paragină, redusă la o mărturie răsco­
litoare a măreției unor veacuri demult apuse.
Mai tîrziu, pricinile' de a deplînge aceste locuri de
glorioasă amintire se vor înmulți considerabil. Scriitorul
Nicu Gane avea să spună : „Dacă tunurile dușmanilor din­
afară și — mai mult încă — puterea distrugătoare a se­
colelor au dărîmat în parte cetatea, cea mai mare parte a
fost dărîmată de mîna vandalică și impietatea tîrgoveților
din orașul Neamț, care și-au zidit casele lor cu pietrele
acestor sfinte mini.“ In șirul cărturarilor români care au
luat atitudine în favoarea ocrotirii vestigiilor acestui atît
de împovărat de legende monument se numără poetul
Alexandru Hrisoverghi — care, la 1830, le-a închinat o
odă —, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Asachi, Bogdan
Petriceicu-Hasdeu. Acesta din urmă scria : „Din cetatea
ilustră prin vechime și forță n-ar fi rămas astăzi măcar
o bucățică de piatră sub izbirile administrației regulamen­
tare, dacă poetul Hrisoverghi nu protesta la timp contra
ultravandalismului de a ruina pînă și ruinele.“
Așa se face că inegalabilul povestitor Ion Creangă^ cel
care și-a petrecut copilăria atît de aproape de locul fai­
moasei fortărețe, o zugrăvește — în Amintirile sale — in
aqua-forte ; din rîndurile sale răzbate însă o unda de
nostalgie : „Iar deasupra Condrenilor, pe vîrful unui deal
nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetate a Neamțu­
lui, îngrădită cu pusthu, acoperită cu fulger, locuită vara
de vitele fugărite de strechie și străjuită de ceucele și vin-
dereii, care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-msa.
Un veritabil rapsod al acestor meleaguri, Caliștrat Hogaș,
mai puțin tentat de șarje umoristice, pe menține în limi­
tele unei descrieri pitorești : „In față,^ orizontul era în­
chis de cele din urmă ramuri ale rîpoșilor munți de
marnă cenușie ai Neamțului, care se-ntindeau ca o fîșie
de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioa­
rele lor, orașul alb cu pîrîul său limpede scînteia sub
lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea ne­
mișcată și gînditoare, pare-că, vestita Cetate a Neamțului,
Cetatea lui Ștefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre
trecute. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a

115
 ne odihni și a ne sătura ochii și sufletul de această mă­
reață priveliște...“.
Deși declarată, încă din 1866, monument istoric, ruina­
rea cetății a continuat multă vreme. Lucrul destructiv al
secolelor trebuia curmat : cu aproape trei decenii în urmă,
au început lucrările de cercetare și restaurare științifică
a monumentului ; rezultatul migăloasei munci a’ arheolo­
gilor, istoricilor, arhitecților și constructorilor îl avem
acum împlinit.
Monumentele arhitecturii noastre medievale au avut
de înfruntat, parcă, mai multe vicisitudini decit pe ori­
care alt meridian. A fost acest pămînt o răspîntie a is­
toriei, un tărîm al luptei crîncene cu vremelnicia, un
teatru de îndîrjită înfruntare între puterile lumii. Și cu
atît mai de preț ne sínt altarele sacre, nestinse, ale’ cre­
dinței în neatîrnarea țării, în dîrzenia acestui popor care
a supraviețuit tuturor încercărilor, transmițînd — din ge­
nerație în generație — dragostea fierbinte pentru patrie,
încrederea într-un viitor mai bun.

NOTE :

*Radu Popa, Cetatea Neamțului, Editura Meridiane, Bucu­

rești,1968, p. 5—6.
2Ion Neculce, Letopisețul Tării Moldovei, ESPLA, București
1959,p. 9. > V ,
Ibidem.
’
Nedic Lemnaru, Pe o stîncă neagră. Editura tineretului
București, 1968, p. 133.
® Idem.
® Ibidem, p. 143.
 CETATEA SUCEVEI

ISTORIC
i
1
— a doua jumă­ — prima etapă de existență a cetății re­
tate a secolului ședință domnească a lui Petru 1 Mușat
al XlV-lea (nucleul central al actualei cetăți).
— 1388 _ primul act emis de Petru I Mușat din
cetatea Suceava — menționată, cu acest
prilej, drept capitală, pentru prima dată.
— 1400—1432 _ lucrări executate din ordinul lui Ale­
xandru cel Bun, printre care amenajări
la poarta de intrare și diferite construcții
pe platoul din spatele cetății.
— 1450 _ cetatea este ocupată de trupele poloneze.
— 1457—1504 — domnia lui Ștefan cel Mare ; importante
lucrări dc întărire executate, în două
etape, din ordinul său.
— (înainte de 1476) _ se construiește un nou zid care încon­
joară cetatea lui Petru I Mușat, un nou
șanț de apărare mai larg, podul de ac­
ces pe piloni etc.
1476 — cetatea rezistă asediului trupelor conduse
de Mohamed II.
— (după 1476) — o nouă etapă de construcție, constînd din
dublarea celui de al doilea zid al cetății
și întărirea lui cu bastioane rotunde.
— 1509 — asediul ratat al trupelor lui Kameniecki,
în vremea lui Bogdan cel Orb.
— 1538 — Soliman Magnificul cucerește cetatea Su­
cevei prin trădare.

117
 — 1552—1561 domnia lui Alexandru Lăpusneanu ; lu­
crări de reparații.
— 1564—1568 a doua domnie a lui Alexandru' Lăpuș-
neanu ; forțat de turci, el părăsește ce­
tatea și mută capitala țării la Iași.
— sfîrșitul seco­ — Aron Vodă (1592—1595) și Ștefan Răzvan
lului al XVI-lea (1595) își stabilesc temporar reședința Ia
Suceava, contrar ordinelor otomanilor.
— 1595—1606 — domnia lui Ieremia Movilă ; lucrări de
reparație, redînd cetătii funcțiile mili­
tare.
— 1600 Mihai Viteazul își face intrarea trium­
fală în cetatea Sucevei.
— 1634—1653 — domnia lui Vasile Lupu; luciărf de re­
parații menite să transforme cetatea în-
tr-o reședință fastuoasă.
— 1653 — Gheorghe Ștefan ocupă cetatea Sucevei
mvingînd trupele lui Vasile Lupu, care
era sprijinit de cazacii ginerelui său Ti­
muș Hmielnițki.
— 1675 din ordinul turcilor, Dumitrașcu Canta-
cuzino distruge cetățile moldovene, prin­
tre care și pe aceea a Sucevei.
— (1678 sau 1684) cutremurul distruge turnul cel mare ,ne-
. buisa‘*
— 1895—1904 lucrări de cercetare conduse de arhitec­
tul austriac K. A. Romstorfer.
— 1951
cetatea Sucevei este transformată în șan­
tier arheologic iar, mai ales după 1965,
in șantier de refacere, sub conducerea
Academiei Republicii Socialiste România •
lucrările de restaurare continuă șl în
prezent.

TRASEU PRIN CETATE

cetătii aSaXTn ® acces, de pe platoul din spatele

cetății, apare o prima imagine a ansamblului : un nucleu cen-
aparținind epocii lui Petru I Mușat — înconjurat
qi alcătuită din ziduri groase de circa 4—6 m
Marp^ bastioane rotunde, datorată vremii lui Ștefan cel
îi urmi’atura. nordica, înspre lunca Sucevei, a dispărut
in urma unei alunecări de teren.
® Străjuită de un șanț de apărare, întărit cu
zidărie de piatră (contraescarpă). Accesul se făcea pe un pod cu
piloni care ducea la o poartă îngustă, urmată de o capcană

118
 (cursa de șoareci). Pătrunzînd în incinta cuprinsă între zidurile
datînd din epoca lui Ștefan cel Mare și Castelul Mușatin, poate
fi parcurs un traseu urmînd cele trei laturi păstrate ale acestuia.
Castelul inițial avea o formă apropiată de pătrat, înconjurat cu
ziduri groase, prevăzute, probabil, cu creneluri și întărite la col­
țuri și în mijlocul fiecărei laturi cu turnuri pătrate. Intrarea în
curtea interioară se făcea prin colțul de nord-est, printr-o poartă
culisantă.
Construcțiile din interiorul incintei, dispuse pe cele patru
laturi (cea nordică fiind acum distrusă), datează parțial din vre­
mea lui Petru I Mușat, parțial din cea a lui Ștefan cel Mare.
Pe latura estică se iaăstrează urmele unui corp de construcție
cu parter și etaj ; la parter se aflau încăperile corpului^ de gardă
și o criptă, iar la etaj, unde șe ajungea pe o scară în spirală,
apartamentele domnești. In vremea lui Petru Mușat, intrarea se
făcea pe latura sudică. Ștefan cel Mare a dispus să se constru­
iască aici încăperi, pe două nivele. Către vest se aflau probabil
spațiile gospodărești cu pivnițe, parter și etaj. Palatul domnesc
I
se afla pe latura, acum distrusă, dinspre nord, de unde se des­
chide perspectiva spre o spectaculoasă panoramă a orașului.
Platoul din spatele cetății, locuit din cele mai vechi timpuri,
păstrează urmele unei case de mari dimensiuni. lOt .aici au fost
descoperite vestigii ale unor locuințe, depozite și ateliere mește­
șugărești.

I
 SUCEAVA —
CETATE DE SCAUN

Suceava. Inima unei țări de nestemate arhitecturale,

semănate printre păduri de brad, Ia poale ucde uuum.
obcini. wvui
Locul
unde,^ ca nicăieri mai limpede, trecutul și prezentul stau
față în față, își contopesc puterile. Și, în miezul lui, ca
un pol de atracție, plasată în fața orașului contemporan —
vechea cetate de scaun. întemeierea ei, în ultimul sfert
al celui de-al XlV-lea veac, i se datorește, probabil, lui
Petru I Mușat ; precizarea acestei paternități a reprezen­
tat un important succes al arheologilor, știut fiind că,
pînă atunci, circulaseră tot soiul de ipoteze în legătură
cu construcția cetății.
Primii care, contrariați de incertitudinea ce plana asu­
pra actului de naștere („cît am cercetat să știu ceva de
ce niam sínt făcute, un cuvînt, o pomenire n-am putut
afla, cu rnare jale“ scria Miron Costin în Ds neamul
moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor), s-au lăsat
tentați să pună în circulație teze fanteziste au fost chiar
cronicarii moldoveni. Ei au acreditat ideea că cetatea Su­
cevei — ca și alte cetăți moldovenești — ar fi fost zidită
de daci sau de romani. Mult mai tîrziu, cercetătorii mo­
derni au emis ipoteza tot atît de puțin întemeiată că cti­
torii ar fi fost teutoni ; dar prezența teutonilor pe aceste
meleaguri n-a putut fi dovedită.
Cu toate cele spuse mai sus, întemeierea de către
Petru I Mușat a cetății ar putea să pară neînsemnată pe
lîngă faptul — care reprezintă un merit mult mai mare —

120
că el a mutat capitala la Suceava. Luarea acestei decizii
e atît de importantă, incit existența cetății poate fi soco­
tită una dintre consecințele ei. Suceava a fost, prin ex­
celență, o cetate de scaun : veacul ce a urmat rnutării re­
ședinței domnului Moldovei la Iași n-a fost decit un lung
si dramatic epilog.
In urmă cu sute de ani, cind urmașii lui Bogdan, vo­
ievodul coboritor din Țara Maramureșului, puneau bazele
statului feudal de sine stătător Moldova, pe un teritoriu
de Îndelungată locuire permanentă a populației roma­
nești, pe locul cetății Suceava se Întindea, falnica, pădu­
rea. Aflat in căutare de vetre pentru zidirea de fortiti-
cații menite să apere țara de repetatele invazii vecine, cel
dinții mușatin. Petru, a schimbat soarta acelui codru ;
topoarele au Început să doboare arborii la părnint, iar
focul a înlăturat lăstărișul și buturugile, netezind platoul
viitoarei cetăți. Faptul este atestat arheologic ; pe toata
suprafața cercetată se Întinde, chiar la bază, o dunga de
cenușă in care — in afară de bucăți de cărbune — nu
apar nici un fel de urme. Pădurea se uscase. In locul ei,
zidarii, dulgherii, pietrarii, o mulțime de Ixwratori au
ridicat din temelii viitoarea cetate de scaun. Era o con­
strucție din piatră, avînd plan rectangular, cu lațurile de
lungimi apropiate ; 36 pe 40 de metri — o fortificație de
mici dimensiuni in comparație cu ruinele de azi, dai gran­
dioasă pentru posibilitățile de atunci. ,
In aceeași vreme a fost intemeiată și cetatea Șcheia,
aflată nu departe, la nord-vest de oraș, conținuînd, in
ideea lui Petru Mușat, un lanț de fortificații rnenit sa
Întărească autoritatea domnitorului nu iiurnai in fața pu­
terilor vecine, ci și a eventualelor frămintări interne.
Exista și o a treia fortăreață, cea de pe Dealul Ruina
(nume el insuși edificator), nu departe de Șiret. Așadar,
iată trei cetăți, dintre care numai uneia singure Suce­
vei — i-a fost hărăzită consacrarea, printr-un destin is­
toric ieșit din comun. Încă din vremea urmașilor lui
Petru I, a lui Alexandru cel Bun Îndeosebi, rolul celor­
lalte două incepe să pălească, toate resursele fiind con­
centrate spre Întărirea cetății de scaun. Ce-i drept, nu
numai rațiunile economice Îndemnau la această favoare :
autoritatea domnească sporise între timp considerabil și.

121
 desigur, întreținerea, concomitentă, a trei cetăți atît de
apropiate devenise nejustificată.
Deși întemeiată, cum spuneam, în ultimele decenii ale
veacului al XlV-lea, abia în a dopa jumătate a veacului
următor avea să se apropie cetatea Sucevei de apogeul
gloriei sale, numele ei rămînînd legat pentru totdeauna
de numele celui mai luminat domn al Moldovei, Ștefan
cel Mare. „...Era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său
îl știia a-1 acoperi și unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La
de războaie meșter, unde era nevoie însuși s&
vîrîia, ca văzîndu-1 ai săi să nu să îndărăpteaze și pentru
acéia rar războiu de nu biruia. Și unde-1 biruia alții, nu
pierdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să ridica dea­
supra biruitorilor.“ i Așa îl descrie Grigore Ureche. Au
fost și alți domni care s-au remarcat prin răsunătoare
fapte de arme, printr-o domnie îndelungată, prin înțe­
lepciune politică. Au fost și alții care și-au împlinit cu
prisosință menirea de ctitori de țară și de nepieritoare
monumente, care au deschis o epocă în arhitectura aces­
tor meleaguri. Au mai zidit și alții cetăți și palate. Nici
unul, însă, n-a îmbinat cu mai multă strălucire ca el
toate calitățile care fac dintr-un om un mare conducător,
si dintr-un domnitor — un mare om.
Figură fascinantă a istoriei noastre, copleșind prin
personalitate, vitejie, iscusință nu numai pe contemporanii
săi, ci și pe cei care l-au urmat, veacuri de-a rîndul.
Ștefan s-a integrat atît de adînc în conștiința poporului,
încît — mai ales în nordul Moldovei — nu există lăcaș de
cultură, cetate, luptă de care amintirea marelui voievod
să nu fie legată. Cum vom vedea mai departe, viteazul
voievod a poruncit lucrări de o deosebită importanță și la
Suceava : fortul mușatin a fost refăcut ; considerabil ex­
tinsă, cetatea a fost adusă la dimensiunile de astăzi. Cu
toate acestea — și faptul este paradoxal — în memoria
localnicilor numele lui Ștefan și al Sucevei sínt legate
prin două legende, prin două existențe imaginare.
Prima și, dealtminteri, de mai largă circulație, îi
atribuie domnitorului construcția unui foarte lung tunel
subteran, care traversa orașul de la cetatea de scaun la
cetatea Șcheia sau, în alte variante, la mănăstirea Zamca.
Astăzi eh? ar, legenda are destui susținători printre suce-

122
veni, care afirmă fie că au văzut ei înșiși acest tunel (dar
că din cauza prăbușirii terenului e înfundat după cîțiva
metri), fie că el trebuie să existe undeva, și că ar adă­
posti minunate comori. Cum și mai înainte am încercat
să lămurim temeiurile unor astfel de legende, s-o facem
și acum. O explicație logică ar fi că fiecare cetate ti ebuia
să aibă și o ieșire secretă, neștiută decît de domn și de
cîțiva oameni de încredere. Săpăturile arheologice nu au
oferit însă, deocamdată, nici un punct de plecai e îii
această privință. Și chiar dacă o asemenea trecere seci etă
ar fi existat, este de necrezut ca ea să fi măsurat cîțiva
kilometri lungime. Dacă, pînă și cu mijloacele tehnice
de astăzi, realizarea ei ar fi foarte solicitantă, ne putem
închipui că, pe la jumătatea secolului al XV-lea, ea ar
fi depășit net posibilitățile constructorilor.
Și, apoi, de ce neapărat pe sub oraș ? Aici intervine
cel de-al doilea izvor al legendei : vechea Suceavă, mai
ales în zona cuprinsă între biserica Sf. Dumitru, Curtea
Domnească și biserica Domnițelor, era un puternic cen­
tru negustoresc, clădirile fiind practic ridicate deasupra
unei adevărate rețele de beciuri. Densitatea lor este atît
de mare încît uneori între ele nu mai rămîne nesăpat
decît un spațiu de cîțiva metri. Cele mai multe sínt con­
strucții solide, de o trăinicie cu totul aparte, caie
face utilizabile și astăzi. Există însă printre ele și zidiri
mai șubrede, ale căror bolți au început să se prăbușească.
Fiecare nouă prăbușire, care aduce la lumina zilei cîte o
nouă galerie, pînă atunci nebănuită, reînvie ideea existen­
ței tunelului. Desele alunecări de teren provocate de ploi
în perimetrul Sucevei sínt — în mod cu totul neîntemeiat,
dealtfel — puse și ele pe seama legendarului tunel. De
va fi existat acesta cu adevărat nu se știe ; în orice caz,
nu putea să aibă proporțiile pe care imaginația localni­
cilor i le atribuie.
Cea de-a doua legendă relatează despre existența unui
pod suspendat (din piele !) care, trecînd pîrîul din veci­
nătatea cetății, mergea pînă la biserica Mirăuților. Un
pod suspendat — după ce, mai înainte, fusese vorba de
un tunel! Și de data asta, imaginația depășește limita
verosimilului. Biserica Mirăuților este destul de aproape
de cetate. In linie dreaptă, drumul pînă la ea n-ar măsura

123
 mai mult de trei sute de metri. Fiind una dintre cele mai
vechi lăcașuri de cult ale orașului, aici venea — pînă la
începutul veacului al XVI-lea, cînd s-a construit biserica
Sf. Gheorghe (numită, mai tîrziu, Sf. Ion cel Nou) •— fa­
milia voievodală, în zilele de sărbătoare, ca să asculte
slujba religioasă. Neacceptînd ideea că vodă ar fi putut
rnerge, în asemenea ocazii, pe jos, ca orice muritor, sau
călare, sau în caleașcă, localnicii au născocit acest pod
suspendat, transpus parcă dintr-un basm popular. Această
a doua legendă este chiar și mai greu de crezut decît
cea dintîi, a tunelului...
Atribuite lui Ștefan (se putea altminteri ?) cele două
alcătuiri — una subterană, alta aeriană — rămîn, deocam­
dată, doar în imaginația, cum se vede avîntată a suce­
venilor. Nici una dintre ele nu a putut fi atestată nici
documentar, nici arheologic, chiar dacă bătrinii orașului
oricînd să afirme, cu mîna pe inimă, că în co­
pilăria lor, pe la anul 1900, cetatea Sucevei era încă stră­
juită de două porți masive de fier (intrarea în așa-zisul
tunel ?) care ar fi fost apoi acoperite de dărîmături. Por­
ții® a căror existență ar fi, oricum, mai demnă de cre­
zare — au dispărut însă fără urmă, dacă au fost
cumva mai mult decît o plăsmuire. N-ar fi totuși exclus
ca ele să fi urmat calea atîtor și atîtor blocuri din zidurile
care au servit, ani în șir, drept carieră de piatră și care
astăzi pot fi găsite pavînd strada ce duce la cetate sau
întărind fundația vreunei locuințe.
Pentru că tot sîntem la capitolul legende, nu putem
omite faptul că afirmații privind existența unui tunel
care ar lega fortăreața de oraș circulă nu numai la Su­
ceava, ci și în jurul altor cetăți moldovenești — de pildă,
la Roman, unde cetatea nouă a fost construită tot de’
Ștefan cel Mare. Aceasta confirmă caracterul fictiv al
ipotezei. în fine, pentru a demonstra și în alt chip că
existența tunelului ar fi greu de crezut, mai dispunem
de un argument pe care, cu îngăduința cititorilor, îl vom
expune la momentul potrivit...
Că realitatea celor două construcții legendare poate fi
pusă — și pe bună dreptate — sub semnul întrebării este
una ; că Ștefan cel Mare a jucat un rol covîrșitor în întă­
rirea și dezvoltarea cetății este însă cu totul alta — și-i

124
mai presus de orice umbră de îndoială. Am mai spus-o.
In timpul domniei lui Ștefan, Suceava a devenit acea
cetate despre care Mustafa Gelal Zade, cronicarul turc,
putea să scrie la 1538 ; „Cetatea este înaltă, tuinuiile
sínt solide, porțile înguste, șanțurile largi ; este așa de
nepătrunsă îricît ar împiedica și zborul unei păsări. In
turnurile sale se găsesc așezate tunuri de^ toate dimen­
siunile și muniții și provizii din abundență. In șanțurile
cetății sínt înfipte țepușe de fier și de lemn, care alcă­
tuiesc piedici secundare. Cetatea este așa de bine întărită
încît cucerirea ei este foarte dificilă“ Ba chiar „anevo­
ioasă ca și vînătoarea păsării măiastre“. Căci, spunea tot
atunci Matracéi, alt cronicar, cetatea „avea ziduri nume­
roase și puternice (...), pereții cetăților aveau trei rinduri
de turnuri, care se înalță la cer și se întind de la un
capăt la altul“ . , , - j .
Turcii vorbeau în deplină cunoștința de cauza deșpie
tăria Sucevei, căci își încercaseră puterile asupa ei, îuca
în 1476. După bătălia victorioasă de la Vaslui, din 10 ia­
nuarie 1475, Ștefan-vodă știa că trebuie să se aștepte la
o nouă „pedepsire“ din partea turcilor. Pentru organiza-
rea unei apărări eficiente se impunea o rapidă consoli-
dare a sistemului defensiv, în primul rînd prin întărirea
fortificațiilor. Ca și Neamțul, Suceava a stat m atenția
domnitorului, cu atît mai mult cu cît cetatea era și re­
ședința de scaun. In jurul fortăreței lui Petru Mușat, a
o distanță de 20—25 m (pe locul vechiului șanț), el a
pus să se construiască un zid lat de 2 m, susținut
exterior de contraforturi situate la intervale de 8 1 m.
Totodată, alături de vechiul șanț de apărare (urnplut pen­
tru a face posibilă înălțarea noului zid), a fost sapat altul,
lat de 20 m la bază și de 30 m la nivelul terenului, ele­
ment ce îngreuna și mai mult asedierea cetății, ușurind
în același timp misiunea apărătorilor. Șanțul era dispus
pe laturile de est și de sud-est, care — spre deosebire de
celelalte — nu erau protejate de pante naturale accen-
^^^în anul 1476, așadar, după ce — fulgerată de hoarda
tătarilor și trădată de domnul muntean Laioță Moldova
cunoscu îirgia puhoiului turcesc, marele voievod, copleșit
la Războieni, dar nu înfrînt, încredință cetăților sale o

125
 giea misiune. Și, în frunte cu Suceava, ele se arătară
vrednice de o atît de împovărătoare răspundere. întărită
cu multă pricepere din porunca lui Ștefan, cetatea de
scaun a ținut piept asediului, ocrotindu-i între zidurile
ei și pe locuitorii orașului (care — deși „era înconjurat
cu șanțuri și pălăngi“, cum menționează un document
contemporan — fusese cucerit și pustiit). Așa se face că
ținta lui Mohamed al Il-lea, supunerea Moldovei, n-a
fost atinsă ; aici, sub zidurile Sucevei, a început rușinoasa
infiîngeie a oștirii otomane. „Ca să nu-și piardă vremea
în zadar“ zice Angiolello — sultanul dădu semnalul de
retragere.
. să prefacă vremelnica înfrîngere de la Răz-
boieni într-o nouă și strălucită manifestare victorioasă
a voinței de libertate și neatîrnare atît de caracteristice
pentru poporul român. Ștefan cel Mare nu s-a lăsat amă­
git de succes ci, deîndată, a purces la o și mai strașnică
întărire a fortărețelor care alcătuiau sistemul strategic
defensiv al țării. Zidului exterior al cetății Sucevei i-a fost
adósat încă un zid, gros de 2—4 metri ; pe traseul lui,
clin Ioc în loc, au fost ridicate bastioane semicirculare *
contraescarpa șanțului de apărare a fost consolidată cu un
zid de piatră. Reduta era acum pregătită să înfrunte alte
asedii, alți năvălitori — care nu vor întîrzia, dealtfel
să se arate. ’
Căci nu numai turcilor le-a fost dat să cunoască și
să recunoască tăria cetății de scaun a Moldovei : leșii au
pus-o și ei la încercare, cu aceleași consecințe dezastru­
oase, cu prilejul campaniei din 1497 a trufașului rege
loan Albert. Nicolae lorga, în a sa Istorie a iui Ștefan
cel Mare, descrie iscusit, cu multe amănunte, acest măreț
episod din epopeea cetății : „După două zile, cînd se orîn-
duiră cele patru tabere și se așezară carele în jurul cor­
turilor, tunurile începură să bată în cetate, tunuri cum
nu se mai văzuse prin acele părți, căci unul cerea patru­
zeci, iar altul cincizeci de cai ca să fie mișcate din loc.
Citeva ghiulele de-ale acestora să lovească în porțile de
ștejar, Și ele se vor deschide pentru intrarea mîndră a
noului stăpînitor de neam bun si vestită viță (E vorba
de Sigismund din Zips, fratele lui loan Albert, pe care
acesta il aducea cu gîndul să-1 așeze pe tronul Moldovei —

126
n.n.) Dar zidurile se arătară mai tari decit cum se
credea, și ele ținură bine la prubă ; valahii care săgetau
din dosul lor sau trăgeau cu sinețele, ba chiar împroșcau
si ei din tunuri, mai mici, dar bine întrebuințate, erau
oameni neînfrînți și foarte ageri, cu adevărat neadormiți,
căci ei dregeau în ceasurile jertfite ale nopților pagubele
pe care dușmanul le putea face ziua. In zadar deschi­
deau polonii poarta de intrare pentru Sigismund ; mol­
dovenii o zideau înapoi pînă în revărsatul zorilor, giă-
mădind pietre, cărămizi și lemne.
Așa trecură două săptămîni și în tabăra așa de bucu­
roasă la început, așa de îmbătată de jafuri, foametea în­
cepu să-și arate chipul supt și sarbăd. In sus și în jos,
dincoace și dincolo de Șiret, țara era pustie ; grînele se­
cerate stăteau la loc bun, iar oamenii, afară de nevolnici,
se aflau la Roman, între două ape, a Moldovei și a Șire­
tului, în apropierea muntelui, în jurul lui Vodă. Suceava
nu se putea lua fără să se înfrunte zilele reci care se
grăbeau ; drumul înainte era închis și de primejdia mol­
dovenilor și de a turcilor. înapoi însă, cu toată rușinea,
putea să se întoarcă cineva, bătut, deși fără să se lupte ?
Da, însă numai cu voia lui Ștefan“.
Iar Ștefan, după amăgitoarele promisiuni ale lui loan
Albert, nu era dispus la îngăduință. Stau mărturie codrii
Cosminului, deveniți Dumbrava Roșie, ca atîtea și atîtea
dumbrăvi din vremea sa, unde marele voievod îi -i’ăș-
plătise“ pe cei care vroiseră să încalce neatîrnarea țării.
Mai laconic, dar cu vorbe păstrind aroma vremurilor
de demult, Grigore Ureche zugrăvise și el tabloul acestui
asediu neputincios, în Letopisețul Țării Moldovei: ..Deci
craiul leșescu au venitu cu toată puterea sa la cetatea
Sucevii, duminică, septemvrie 24 de zile. Iară în 26, marți
de cătră sară, au început a bate cetatea și au bătut piegiur
dînsa trei săptămîni și zioa și noaptea și nimica n-au fo-
lositu, nădăjduindu că se va închina țara (...) Așa țara
strîngîndu-să, iară din cetate cît putiia să apăra și ce ri-
sipiia leșii zioa cu pușcile, noaptea astupa găurile și le
întăriia, de le era munca lor în zadar, iară pre afară, unde
afla Ieși răschirați dupre hrană, îi lega și îi tăia de nu
erau volnici nici într-o parte să iasă. Mai multu stiica

127
 ioruși decîtu celor închiși, că în toate zilele li se adăogi a
lipsa flămînziciunii.“
Care să fi fost secretul inexpugnabilității acestei for­
tărețe, care, în cei 47 de ani de domnie ai lui Ștefan, nu
și-a deschis porțile decît pentru prieteni ? Desigur, îna­
inte de toate, tăria ei stătea în vitejia apărătorilor. Nici
nu putea fi altfel, cînd portar al Sucevei era, la 1476
Șendrea, cumnatul lui Ștefan, iar la 1497 apărător îi era
Luca Arbore, figură legendară și el în istoria Moldovei,
slujitor credincios al domnului — așa cum, de pildă, frații’
Buzești vor fi, un secol mai tîrziu, pentru Mihai Vitea­
zul. Și am socotit vitejia mai presus de toate pentru că
la puțină vreme după moartea înțeleptului și aprigului’
Ștefan, cmd turcii vor izbuti, în sfîrșit, să pătrundă în
cetate, aceasta se va datora tocmai trădării, lașității bo­
ierilor. Curajul oștenilor vrednici, însă, era bine servit
la Suceava de sistemul ingenios al fortificațiilor. Fortul
mușatin, cu cele opt turnuri ale sale, cu zidurile strașnic
consolidate, fusese împrejmuit, cum spuneam, din po­
runca lui Ștefan, cu o a doua incintă, iar aceasta, la rîn-
du. ei, a fost dublată prin alipirea unui nou zid, mai
gros încă, prevăzut și el cu bastioane. Dincolo de incinta
exterioară urmau, pe trei laturi, pantele repezi ale
unui pinten care, de la o înălțime de 70 de metri, domină
lunca Sucevei; pe cea de a patra latură, unde terenul se
prelungește într-o domoală colină, fusese săpat șanțul de
apărare, întărit cu zidul de contraescarpă și dublat de un
val de pămînt. Accesul se făcea, pe atunci, pe un pod
ridicat pe picioare de piatră, iar poarta era precedată de
o capcană — un puț vertical, fără ieșire, numit și „cursă
de șoareci“, în care mulți asediatori neîndemînatici își
vor fi găsit sfîrșitul.
Ar fi cu totul greșit, însă, dacă ne-am închipui că
cetatea de scaun a Sucevei era doar o inexpugnabilă re­
dută un loc de refugiu pentru zile de restriște și atîta
tot. Ștefan nu disprețuia ceremonialul și plăcerile unei
vieți tihnite și, în anii de pace, își îngăduia zile senine,
petiecute într-un cadru potrivit cu demnitatea sa. Pe
lîngă Curtea Domnească, ale cărei ruine se pot vedea și
astazi în perimetrul vechi al orașului, el a pus să se ame­
najeze în acest scop vechiul fort mușatin din inima ce-

128
tății. în mijlocul fortăreței se ridica, pe atunci, un ade­
vărat palat voievodal, care cuprindea, desigur, o sală a
tronului, săli de consiliu, de ospețe, apartamentele dom­
nești, camere pentru musafiri de seamă ; mai stau, încă,
în picioare ruinele încăperilor corpului de gardă, ale be-
ciurilor cu provizii, ale altor anexe gospodărești.
Copleșiți de măreția ruinelor — atîtea cîte s-au în­
durat să ne lase incendiile, cutremurele, vicisitudinile is­
toriei — ne putem imagina splendoarea cetății aflate la
apogeul gloriei sale, în zilele domniei lui Ștefan cel Mare.
Străluminată de nimbul unei nepieritoare faime, împovă­
rată de amiptirea atîtor fapte de vitejie, dar și a unor
întîmplări cumplite, înfiorătoare, cetatea s-a arătat de
neînfrânt în fața asediilor dinafară (și mărturiile străini­
lor sínt mai edificatoare în această privință chiar decît
cele ale cronicarilor moldoveni) ; de-a lungul zbuciuma­
tei sale istorii. Suceava a avut însă mult de suferit din
pricina intrigilor înfiripate la adăpostul zidurilor ei.
Explicația este, în fond, logică : reședință a țării. Su­
ceava a fost — incomparabil mai des decît Neamțul, de
pildă — teatrul unor dramatice evenimente politice. Aici
își dădeau întîlnire toți marii boieri, dregători de frunte
ai țării ; aici se urzeau cele mai abile planuri de măiâre,
se puneau la cale crime și trădări. Fapte nu o dată sîn-
geroase s-au petrecut între masivele, tăcutele ziduri ale
fortăreței.
Ștefan cel Mare a izbutit, pentru o jumătate de secol,
să pună ordine între zurbagiii boieri ai Moldovei. A avut
și el împotriviri, nu-i vorbă. A știut însă să le curme la
timp, aducîndu-i pe vinovați fie la ascultare, fie sub se­
curea gîdelui. Au fost zile aprige, care trebuie înțelese în
spiritul acelor timpuri, și nu sub înrîurirea mentalității
secolului XX. Ceea ce astăzi ar putea să pară exces de
zel sau de cruzime, putea să privească atunci lucruri fi­
rești, determinate, de o anume structură socială. Totuși,
epoca lui Ștefan a fost relativ calmă sub aspectul frămîn-
tărilor boierești. Dar după 1504, după acel,„apus de soare“
al Moldovei, certurile și intrigile au reizbucnit cu neîn-
frînată patimă. Deși în bună măsură rod al ficțiunii, tri­
logia lui Delavrancea surprinde cu destulă fidelitate spi­
ritul epocii : frămîntările iscate odată cu stingerea din

129
 viață a lui Ștefan au căpătat accente acute în timpul dom­
niei nepotului acestuia, Ștefăniță.
Aici însă literatura se află în dezacord cu istoria. Dacă
„Viforul“ ne înfățișează un Ștefăniță crud, mînat de am­
biții și pasiuni, cercetarea istorică a ajuns de mult la o
altă concluzie. Ce i se reproșează, în primul rînd, lui
Ștefăniță ? Decapitarea lui Luca Arbore, pîrcălabul ce­
tății, mentorul său din copilărie și conducătorul de fapt
al statului pe timpul cît nevîrstnicul domn fusese încă
minor. Familia Arbureștilor, care se bucura de notorietate
în viața politică a țării — să nu uităm că un Arbore („cel
Bătrîn“) apărase cetatea Neamțului la 1476, iar un altul,
pe cea a Sucevei la 1497 —, ajunsese printre cele mai in­
fluente, bogate și puternice familii moldovenești. Bene­
ficiind de o asemenea poziție, Luca nu putea fi străin
de dorința de a se vedea instalat în tronul țării ; mai ales
că fiul lui Ștefan, Bogdan cel Orb, după unii era departe
de virtuțile tatălui său. Nu același lucru se poate spune
despre Ștefăniță ; așa cum, la vremea lui, vajnicul său
bunic făcuse să cadă capetele multor boieri „hicleni“,
nepotul era decis să impună, cu tăișul săbiei dacă era
nevoie, autoritatea voievodală. Moartea lui Luca Arbore
și a altor boieri din tabăra acestuia nu era decît rezulta­
tul firesc al strădaniei de a consolida puterea domnului
în fața încercărilor de nesupunere ale boierimii. Altmin­
teri, Ștefăniță a căutat, pe toate căile — chiar dacă nu
cu aceleași rezultate — să continue lupta pentru neatîr-
narea țării, atît de strălucit slujită de vrednicul său îna­
intaș, al cărui nume îl purta. Boierii nu i-au uitat însă
înverșunarea, iar cronicarii s-au int^-ecut în a-1 înveșmînta
în cele mai negre culori, ponegrind a-l pe nedrept și peste
măsură.
Dealtfel, aceiași boieri care, în 1527, s-au grăbit să
salute urcarea pe tron a lui Petru Rareș — ca pe o
binecuvîntare, după domnia lui Ștefăniță — erau cu­
prinși, după încă 11 ani, de amarnice regrete. Din același
aluat cu tatăl și nepotul său, Petru Rareș nu se arătase
dispus, nici el, să le facă vreo concesie. Este de înțeles :
pregătindu-se să înfrunte tăvălugul oștilor otomane, el
avea nevoie, în ța'ră, de liniște și ascultare. Spre nenoro­
cul lui, boierii trăseseră destulă învățătură din pățaniile

130
lor mai vechi și au procedat cu mai multă abilitate. In
1538 la 18 septembrie, cînd Soliman Magnificul sosea în
fața cetății Sucevei, aceștia au ales calea perfidă a tră­
dării. Omagiat, mai la început, ca un binefăcător al țării,
Petru Rareș trebuia să fugă acum umilit, îmbrăcat în
haine de rînd, pentru a scăpa de urgia turcilor și a bo­
ierilor sperjuri. Iar Suceava, falnica Suceavă, care nici­
odată pînă atunci nu se plecase în fața vreunui cuceritor,
și-a deschis porțile înaintea oștilor otomane. In cuvinte
pline de patos, Macarie, cronicarul lui Rareș, va deplînge
acest trist eveniment : „Atunci și prea frumoasa cetate a
Sucevei se supuse turcilor și o batjocoriră ca pe roaba
cea de pe urmă“
Intr-adevăr, oștile otomane prădară cumplit Suceava.
Ținta lor era vistieria domnească, ale cărei comori, în
graba fugii sale, Rareș nu mai apucase să le ia cu el, ci
doar să le ascundă. Ienicerii răscoliră multă vreme în-
treaga cetate, fără să le dea de urmă, Se vede însă că
abstinența propovăduită de Mohamed era, încă de pe
vremea aceea, o vorbă luată adeseori în deșert : scotocind
prin pivnițele cetății, cu gîndul la vin de bună seamă, ei
găsiră în niște butoaie uriașe rîvnitul tezaur. Și trebuie
să fi fost cu adevărat fabulos, de vreme ce cronicarii
turci se grăbesc să-1 descrie cu lux de amănunte. Căci,
spune același Mustafa Gelal Zade, bogățiile găsite aici „au
depășit închipuirea emirilor : berbeci de argint, carafe,
ibrice, cușme, pahare, săbii încrustate cu pietre prețioase,
săbii germane, săbii foarte înguste și cu vîrf ascuțit, perle,
giuvaericale“ și multe, multe altele, care au luat calea
Stambulului. Această evocare ne oferă prilejul de a pre­
zenta un promis argument, în disputa privind ipotetica
existență a unui tunel subteran, aflat în legătură cu fortă­
reața ; dacă tunelul ar fi mai mult decît o frumoasă le-
gendă,dacă el ar fi existat într-adevăr, ar fi de necrezut ca
Petru Rareș să fi riscat lăsarea avuțiilor la îndemîna
năvălitorilor, în loc să le încredințeze ascunzișului atît de
sigur al galeriilor subterane !
Dar să revenim la zbuciumata viață a cetății : boierii
avură curînd prilejul să regrete trădarea lor față de Petru
Rareș. Nu numai pentru cele două săptămîni de prădă-
ciuni la care s-au lăsat expuși după pătrunderea în ce-

131
 täte a oștilor lui Soliman, pagubă trecătoare, pe care
dregătorii se vor fi priceput să o repare, cu vîrf și în­
desat, pe spinarea țărănimii aservite. Noul domn însă, pe
nume Ștefan, și el adus cu atîta bucurie și nenumărate
speranțe, se dovedi departe de a-i mulțumi. Adus de turci
ca om devotat lor (se născuse la Istanbul), Ștefan Lă­
custă * — care se pretindea și el a fi fiu natural al ma­
relui voievod al cărui nume îl purta (în realitate era fiul
lui Alexăndrel, iar acesta, al lui Ștefan cel Mare) — a
încercat totuși să urmeze politica dusă de înaintașul său
la tron. Prețul domniei fusese mare : Bugeacul a intrat
sub stăpînire turcească, iar Tighina a devenit raia, cu
numele Bender. Domnitorul își propusese însă ca, într-un
interval de doi ani, să le recupereze ; pentru aceasta a
stabilit legături cu habsburgii și polonii, și, în noiembrie .
1540, a atacat garnizoana turcească, masacrînd-o. Pe bo-
ieri, perspectiva unor noi conflicte cu turcii nu-i încînta
deloc, mai ales că purtarea lui Ștefan Lăcustă n-a fost de
natură să le cucerească simpatia. După numai doi ani de
domnie. Lăcustă Vodă sfîrșea prin a fi ucis, în cetatea
Sucevei, chiar de către cei care îl aclamaseră. (Mai bine
de un secol, urmele acestui omor vor rămîne vizibile,
într-un foișor al cetății : „și astăzi se cunoaște sîngele pe
zidul pereților casei aceea, pistruiat din Ștefan Vodă“,
va nota Nicolae Costin.)
După încă o lună și trei săptămini, în care domnia a
aparținut lui Alexandru Cornea, țara și Suceava — mai
puțin boierii, temători pentru trădarea lor din 1538 —
l-au întîmpinat din nou pe Petru Rareș, de astă dată un
domn obosit, liniștit. Amara experiență trăită cu trei ani
în urmă îl convinsese că din partea lor nu se putea aș-
tepta la nici un sprijin. Va mai domni cinci ani și se va

* în vremea sa se abătu asupra Moldovei una din cele mai

pustiitoare nenorociri ale acelor veacuri — invazia lăcustelor.
Norul devoratoarelor insecte pustia orice urmă de vegetație în-
tîlnită în cale, potopea cîmpiile pînă atunci verzi, lăsînd în urmă
uscăciune și jale. A urmat foamete cumplită. Voievodul s-a ales
cu porecla de Lăcustă Vodă, pe care continuă s-o poarte în toate
manualele de istorie.

132
stinge, rămînînd pentru totdeauna în galeria marilor vo­
ievozi ai țării.
Desigur, Suceava a cunoscut și tihna zilelor netulbu­
rate și veselia praznicelor domnești, prilejuite de vreo
nuntă a odraslelor familiei voievodale. Atunci, pe sub
bolți gîlgîia nobilul vin al podgoriilor Moldovei, iar vitele
și berbecii se perpeleau pe jăratec, întru îndestularea
celui din urmă oștean din garda cetății. Așa trebuie să
fi fost, de bună seamă, și la măreața nuntă a lui Bogdan
cel Orb cu Ruxandra, fiica domnitorului muntean Mihnea.
De acest eveniment se leagă și prezența, în vistieria Su­
cevei, a unor neprețuite izvodiri ale meșteșugarilor bra­
șoveni. Drept zestre pentru fiica sa, Mihnea comandase
brașovenilor 24 de cești din argint. Pumnalul lui Dimi-
trie laxici a curmat însă viața voievodului muntean, re­
fugiat, cum se știe, la Sibiu. Ceștile au rămas, pentru o
vreme, la brașoveni. Și se pare că erau foarte izbutite,
căci aceștia au recurs la un tertip, cu gîndul să le dobîn-
dească definitiv ; învoiala inițială spunea că ceștile tre­
buiau predate fie lui Mihnea, fie mamei copilului său,
Mircea. Or, între timp, mama lui Mircea murind, noua
soție, rămasă văduvă, a lui Mihnea — Voica — îi era
acestuia doar mamă... vitregă. A fost pînă la urmă nece­
sar arbitrajul regelui Ungariei, care îi dădu Voicăi drep­
tate. Neavînd încotro, brașovenii trimiseră ceștile adevă­
ratului lor proprietar. La destinație însă n-au sosit decît
23. Intrate în zestrea- Ruxandrei, ele luară drumul Mol­
dovei. Pentru scurtă vreme, totuși : în 1538, după jefuirea
Sucevei de către turci, e de presupus că ceștile au ajuns
la Stambul, în stăpînirea cine știe cărui bei. Urma lor s-a
pierdut, ca a atîtor altor comori care au aparținut cîndva
familiilor domnitoare din Țările Române. Iar despre cea
de-a 24-a ceașcă nu se mai păstrează nici o amintire...
După Petru Rareș, faima cetății Suceava a început,
înceUîncet, să se stingă. Puternicele ziduri de piatră, în­
suflețite cîndva de vitejia străbunilor, erau lăsate în amor­
țire. Nu le mai îndemnau către dî.rza înfruntare a po­
trivnicilor nici Petru Mușat, întemeietorul, nici înțeleptul
Alexandru, nici invincibilul Ștefan, nici aprigul Rareș.
Noii domni nu știau cum și ce să mai facă pentru a intra
și rămîne în grațiile Porții otomane... Trecuseră în cealaltă

133
 lume comandanții vajnici, ca Șendrea și Arbore. Veni­
seră alți dregători dispuși mai curînd să mînuiască armele
șireteniei, ale intrigii, decît sabia.
Venise vremea vornicului Moțoc, cel care în numai
cîțiva ani a schimbat, prin trădare, trei stăpîni, trei dom­
nitori. Mai întîi slujise stolnicului Petre, cel care, ca domn,
își va spune Alexandru Lăpușneanu, pentru a trece, la
prima clătinare a acestuia, în slujba lui Despot-Vodă.
Vornicul n-a pregetat să trădeze pînă și dragostea fiicei
sale, slujindu-i — fără succes dealtfel — drept pețitor
lui Despot mai întîi pe lîngă Dobra, fiica lui Mircea Cio­
banul, apoi pe lîngă principesa Elisabeta, fiica lui Con­
stantin de Ostrog (o „logodnică“ în vîrstă de... șapte ani !)
și apoi pentru Christiana, fata nobilului polonez Martin
Sborovski. Cînd hatmanul Ștefan Tomșa a poposit sub
zidurile cetății Sucevei, pentru a-1 detrona pe Despot,
Moțoc și-a oferit din nou serviciile, iar cînd a căzut și
Tomșa — neprimind steagul de domnie de la turci (îi
fusese dat cu puțin înainte lui Alexandru Lăpușneanu) —
vornicul a fugit în Polonia. Această prevăzătoare retra­
gere nu l-a ferit însă de mînia lui Alexandru Lăpușneanu
care, în dorința de a curma intrigile politice de la curtea
Moldovei, a intervenit cu insistență pe lîngă ocrotitorii
vornicului, obținînd, în cele din urmă, decapitarea lui
ca și a spătarului Spancioc și a postelnicului Veveriță.
Nuvela lui Negruzzi, în care se spune că Moțoc a fost
pedepsit de popor, nu-și găsește, așadar, deplină confir­
mare în realitate.
Obosită de atîta zbucium, cetatea își apropia sfîrșitul.
In 1564, supunîndu-se hotărîrii turcești, Lăpușneanu o
incendiază și mută capitala la Iași. Mărturii arheologice
vin să confirme acest tragic episod din viața venerabilei
fortărețe. Cercetările efectuate aici au dus la descope­
rirea, în stratul corespunzînd domniei lui Alexandru Lă­
pușneanu, în șanțul de apărare, a unui strat de cenușă
care — în dreptul porților — are grosimea de un centi­
metru. Este tot ceea ce a mai rămas din falnica reședință.
Chiar dacă, la 1573, deci cu aproape zece ani mai
tîrziu, Blaise de Vigenere mai putea să vorbească despre
o Moldovă „al cărei oraș mai de seamă este Suceava, în­
tărit de minune și de necucerit“ ®, un act hotărîtor fusese

134
între timp consumat. O descriere anonimă a țării, datînd
din deceniul următor, îl consemnează pe un ton oarecum
neutru ; „Nu departe de acești munți se află, pe un loc
înalt, cetatea Sucevei, vechea reședință a principilor, dar
a fost dărîmată pe jumătate de voievodul Alexandru (Lă-
pușneanu) în anul 1564, pentru ca dușmanii săi să nu
poată pune din nou stăpînire pe ea ; poate fi deci ușor
refăcută“ Și tot pe atunci, călătorul maghiar Lestâr
Gyulafi spune : „cetatea se află sus pe un deal, și e
numită cetatea lui Despot, pentru că în ea a fost ucis
Despot“ 8.
Este pentru noi de necrezut ca faima Sucevei să fi
fost atît de repede dată uitării, redusă la proporțiile unui
eveniment de importanță minoră. Cît privește persoana
lui Despot, multă vreme desconsiderată, ea a preo­
cupat îndeajuns pe istorici. Cine era acest original aven­
turier, nu lipsit de o seamă de calități, pe care drama
semnată de Alecsandri îl caracterizează unilateral, doar
prin dorința lui de a parveni, abil dusă la îndeplinire ?
Documente vrednice de crezare și dovezi istorice incon­
testabile ne înfățișează un alt Despot, mult mai bogat în
trăsături, interesat de propășirea economică a țării, de
ale cărei destine a dispus pentru scurtă vreme, inițiator
al unei ample campanii antiotomane.
Despot Vodă — o figură poate unică în istoria Mol­
dovei ! Senior de Samos și marchiz de Păros (cum singur
se intitulase), conte palatin — (făcut de Carol Quintul) —,
lacob Eraclid Despot mergea cu emfaza și lăudăroșenia
pînă la a se socoti de descendență olimpiană, pretinzîn-
du-se nici mai mult nici mai puțin decît urmașul pe
pămînt al lui Hercule ! O genealogie extrem de bogată,
miinchhauseniană, care însă nu l-a împiedicat să se aciu­
eze la curtea lui Lăpușneanu, uzînd de o așa-zisă înru­
dire cu Ruxandra, soția domni torului. Viața sa aventu­
roasă, trăită pe la multe curți europene, ne demonstrează
încă o dată cît de lesne puteau fi crezuți, în acele vre­
muri, oamenii înzestrați cu imaginație. Să ne mai rni-
răm, oare, că legenda corbului cu inel în cioc a Hunia-
zilor, sau poveștile macabre care circulau pe seama lui
Vlad Țepeș „prindeau“ atît de lesne ? Rapida ascensiune

135
 a lui Despot este, poate, în această privință, cea mai eloc­
ventă dovadă.
Ceea ce nu înseamnă că Despot Vodă n-a fost lipsit
de spirit raționalist. Ajuns, prin tertipurile sale, domn al
Moldovei, s-a îngrijit să aducă în cetatea Sucevei, din
Ardeal, un bănar, zis Lupu (Wolfgang Aurifex), mește­
șugar vestit în baterea monezilor. Era un lucru de seamă
pentru acele vremuri — și, mai apoi, pînă la Eustratie
Dabija, puțini vor mai bate monedă în Țara Moldovei.
Marile planuri ale lui Despot s-au năruit însă repede
datorită exploatării crunte a țărănimii ; a izbucnit curînd
o răscoală, în urma căreia — trădat de garnizoana coman­
dată de Petru Devay — el și-a găsit un tragic sfîrșit.
Tot cercetările istoricilor ne îndeamnă să credem că
nici Alexandru Lăpușneanu nu poate fi privit exclusiv
cu ochii cu care l-a văzut Costache Negruzzi. Chiar hulita
mutare a capitalei la Iași nu reprezintă doar un act de
supunere față de turci — deși nicicînd nu i se va putea
ierta arderea Sucevei —, ci și rezultatul unei tendințe
firești, determinată de dezvoltarea vieții economice și so­
ciale în Moldova, în hotarele ei din a doua jumătate a
veacului al XVI-lea. Este drept, după actul din 1564,
Suceava a decăzut ; lașul, în schimb, situat în centrul
țării, a ajuns pe o treaptă înfloritoare, pînă atunci nebă­
nuită — ceea ce confirmă cu prisosință justețea orientării
voievodului.
Dar să revenim la Suceava. Deși distrusă și arsă din
temelii, vitalitatea cetății era încă prea puternică pentru
ca aceasta să moară. Exclusă din sistemul defensiv încă
viguros al Moldovei, fortăreața va continua să ducă o
existență — lipsită de acum de fastul specific curții dom­
nești — dar nu chiar fără de orice folos pentru țară. Spo­
radic, o mai întîlnim în viața politică a Moldovei. Intre
1592 și 1595 ea redevine, temporar, sub Aron Vodă și Ște­
fan Răzvan, reședință domnească. In timpul celui dintîi,
are și o garnizoană, alcătuită din lefegii, în frunte cu Mi-
hail Tolnaj, „hatman și căpitan de Suceava“. Ieremia
Movilă îi mai aduce și el unele îmbunătățiri : Miron Costin,
cronicarul, îndeamnă pe cititor să caute „la turnul Cetății
Suceavei dinspre miazăzi, unde scrie sus că este tocmit de
Irimie Vodă“. Iar la 25 mai 1603, are loc aici nunta Chiaj-

136
nei, fiica lui Ieremia Movilă, cu nobilul polonez Mihai
Wisznowiecki. Așadar, la nici 30 de ani de la distrugere,
refăcută ici, întărită colo, cetatea Sucevei rezista. Afir­
mația cronicarului moldovean se dovedea valabilă — Su­
ceava putea fi refăcută.
Mai ales că se apropiau evenimente memorabile, de
profundă rezonanță istorică, ia care zidurile cetății de
scaun aveau să fie martore. La 29 mai 1600, porțile Su­
cevei se deschideau larg pentru a-1 primi pe Mihai Vi­
teazul în glorioasa sa campanie de unire a celcr trei
țări române. Omul de încredere al polonilor și al lui
ieremia Movilă fugise. Noul pîrcălab, loan Kaptury, de­
punea jurămîntul de credință : „Eu, loan Kaptury, pîrcă-
labul Cetății Suceava, mă jur (...) că voi fi drept și cu
credință domnului meu, stăpînitorul și domnul Ardea­
lului, Țării Românești și Moldovei, Măriei Sale lui Mihai
Vodă și fiului Măriei Sale, lui Petru Vodă tot așa-i voi
fi drept și cu credință și voi ține pentru Măririle lor ce­
tatea ce mi-a fost încredințată mie, după priceperea mea,
pînă-mi va sta capul“. Fără îndoială, vechea reședință a
lui Ștefan nu putea fi lipsită de dreptul de a participa,
de a-și oferi ființa drept loc de desfășurare pentru acest
moment cu forță de simbol al istoriei noastre naționale.
Marcase, oare, anul 1564 apusul Sucevei ? Episodul con­
sumat la 1600 arată foarte limpede că fusese vorba doar
despre o trecătoare eclipsă. Renăscută din propria-i ce­
nușă, cetatea avea să constituie o prezență încă activă
în viața țării. Iar unul dintre cele mai grele examene îl
va avea de dat — peste aproape un secol de la incendie­
rea ei de către Lăpușneanu — în timpul domniei lui
Vasile Lupu.
Om de aleasă cultură, stăpînit de dorința de a lăsa
posterității ctitorii, opere arhitectonice fără egal, Vasile
Lupu n-a pregetat să investească sume de bani — consi­
derabile nu numai pentru acea vreme — pentru reface­
rea cetății Sucevei. O refacere pe care luminatul domn
al Moldovei o voia nu atît în spiritul vremurilor dintru
început, cît mai aproape de cerințele veacului al XVII-lea.
Pînă la Vasile Lupu cetatea fusese o construcție austeră,
adaptată în primul rînd, și cu strictețe, funcționalității
ei militare. încăperile erau relativ mici, iar volumele ast-

137
 fel concepute încît să fie cît mai puțin expuse la lovi­
turile asediatorilor. Pentru Vasile Lupu Suceava va fi
însă nu numai cetate, ci și palat. El urmărea să desăvîr-
șească, în această privință — dar cu alte gusturi și mij­
loace — ceea ce Ștefan cel Mare abia începuse. Vestigiile
păstrate pînă în zilele noastre sínt edificatoare în acest
sens : e lucru cert că stîlpii din cărămidă, adosați zidu­
rilor mai vechi, datează din această perioadă. Probabil
că pe aceștia se sprijinea un foișor de lemn, amenajat la
etaj, de jur-împrejurul curții interioare. Adept al ele­
ganței, renumit pentru hainele scumpe în care se înveș-
mînta cu multe prilejuri. Vasile Lupu iubea luxul și a
făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca Suceava să
etaleze fast. Și tocmai acum, în vremea sa, cînd cetatea
părea hărăzită unei splendori neașteptate, printr-o ciu­
dată întorsătură a soartei i-a fost dat să trăiască poate
cel mai cumplit, cel mai pustiitor asediu din întreaga ei
existență.
Era în anul 1653. în urma ambițioaselor dispute pen­
tru tron cu Matei Basarab, armatele muntenești și tran­
silvănene au pătruns în Moldova, pe Milcov și prin pasul
Oituz, începîndu-și înaintarea spre Roman. Lui Vasile
Lupu abia i-a rămas timp să-1 trimită pe fiul său, Ște-
făniță, împreună cu toate odoarele, spre cetatea Neam­
țului și să-1 cheme în ajutor pe ginerele său Timuș, fiul
lui Bogdan Hmielnițki, hatmanul cazacilor. Contraofen­
siva moldovenilor fu oprită la Finta, unde Vasile Lupu
suferi o năpraznică înfrîngere. Bătut și unnărit de oștile
lui Matei Basarab, află la Iași că, pornit din Ardeal,
Gheorghe Ștefan — boierul care-i rîvnea tronul — ve­
nea și el cu oaste puternică asupra Moldovei. Neputîn-
du-se împotrivi, Vasile Lupu fugi la Rîșcov, iar doamna
Ecaterina și Ștefăniță se refugiară în cetatea Sucevei.
Se întrezărea o apropiată și definitivă prăbușire.
Venit de la Rîșcov cu ajutor din partea lui Bogdan
Hmielnițki, Vasile Lupu îl învinse pe Gheorghe Ștefan,
punîndu-1 pe fugă. Succes vremelnic însă, pentru că,
peste puțină vreme, acesta se reîntoarse și el, cu ajutor
de la loan Cazimir — un corp de oaste condus de Dimi-
trie Wisznowiecki. Timuș fu nevoit să se închidă în ceta­
tea Sucevei, iar oștenii săi organizară o tabără pe pla-

138
tóul din afara zidurilor cetății. Oștenii lui Gheorghe Ște­
fan și polonezii, așezați în tabără la poalele dealului, în­
cepură asediul. Un asediu cu adevărat crîncen, caie
depășea limitele unei lupte oarecare, între două tabere,
fiind dublat de un duel „între cei doi comandanți“
deoparte Timuș, de cealaltă Wisznowiecki. Amîndoi fu­
seseră pretendenți la mîna frumoasei fete a lui Vasile
Lupu, domnița Ruxandra. Primul — încununat de suc­
ces, al doilea — respins. Se anunța, așadar, o luptă pe
viață si pe moarte, căci, cu nici un chip, nici unul dinți e
adversari n-ar fi acceptat să se lase învins, să cedeze.
Trei luni si jumătate a durat asediul ! Sub tirul per­
manent al artileriei lui Gheorghe Ștefan și a polonilor —
cărora li se mai adăugaseră și 6 000 de unguri sub co­
manda lui loan Kémény — zidurile Sucevei își dovedeau
încă o dată tăria care le adusese faima inexpugnabilității.
începu o rezistență eroică, întocmai ca în lunile ce au
urmat bătăliei de la Războieni. Neoboșiți, asediații luptau
ziua, iar noaptea reparau stricăciunile produse de pu­
ternica artilerie inamică. Cetatea Sucevei retrăia anii din
tinerețe, cînd rezistase cu succes lui Mohamed al Il-lea.
Dar asediul de atunci fusese scurt în comparație cu
acesta. Lipsurile începură să fie resirnțite din plin în
rîndul apărătorilor cetății. Curînd, mîncarea deveni o
problemă ; apoi, odată cu epuizarea^ ultimelor rezerve de
alimente, o cruntă foamete își arătă colții. Cei închiși
între ziduri — notează Miron Costin — ajunseseră să
frigă, pentru a le mînca, piei de cai morți, opinci și
rădăcini... . .
Poate că, totuși, fortăreața ar fi rezistat. Dar, in ziua
de 16 februarie 1653, trei prizonieri poloni evadară și n
arătară lui Mihail Wisznowiecki locul unde Timuș obiș­
nuia să se arate seara. Fostul rival al acestuia la mina
Ruxandrei n-a stat pe gînduri, căci i se oferea prilejul
unei nesperate răzbunări : a concentrat tirul artileriei in
direcția indicată de cei trei fugari și una din lovituri și-a
atins ținta, doborîndu-1 pe Timuș. Rămași făiă con u-
cător, cazacii n-au mai vrut să lupte și, în aceasta si­
tuație, Ecaterina și Ștefăniță se văzură siliți sa predea
cetatea.

139
 încă o dată fortăreața Sucevei își dovedea trăinicia,
puterea de rezistență. In întreaga sa istorie, nici un ase-
diatoi n-a leușit s-o cucerească prin luptă. Dușmanii i-an
trecut pragul numai în urma capitulării asediaților sau
prin trădare, niciodată însă prin propriile lor forțe. .Si
acum, dacă ar mai fi rezistat cinci zile, ar fi fost salvată :
Bogdan Hmielnițki venea în ajutorul fiului său. Era prea
tîiziu, însă, căci nu mai avea să găsească decît un trup
neînsuflețit. Cît despre Ecaterina și Ștefăniță, ei îl ur­
mau, captivi, pe Gheorghe Ștefan, spre moșia acestuia,
la Buciulești, pe Bistrița... Se încheia astfel încă unul
dintre episoadele memorabile și dramatice din existența
fostei cetăți de scaun a Moldovei. Ea va mai fi mențio­
nată sporadic, în timpul lui Eustratie Dabija, cînd aici
funcționa o monetărie, și în timpul lui Bogdan Petri-
ceicu, cînd ocupată de poloni — ea servește acestora
drept punct de plecare în incui-siuni de jaf.
Imediat însă după aceasta, în 1675, în vremea iui
Dumitrașcu Cantacuzino, se scrie ultimul act din viața
fortărețe!. Din ordinul turcilor, noul voievod a luat, în
luna iulie, toate măsurile pentru distrugerea cetăților’din
Moldova. Cuvintele cronicarilor relatează cu multă amă­
răciune acest trist eveniment. Iată cum îl descrie Nicolae
Costin, fiul înțeleptului Miron : „au scris (Dumitrașcu —
n.n.) la turci de i-au trimis oaste și punînd lagum sub
zidurile cetăților le-au aruncat din temelie. Numai Ceta­
tea Sucevei, neputînd-o strica cu lagum, au umplut-o de
3u ars-o. Si asa,
slăbindu-i zidul, s-au risipit.“ Nu mai puțin amară esté
lelatarea lui Ion Neculce, care ne informează că cetă­
țile au foșt^ distruse din ordinul vizirului, pentru a nu
mai fi oști în ele. „Trimis-au Dumitrașco Vodă pre Pa-
naiotachi ușerul Morona, cu un Agă turc pentru ca să
stiice cetățile și cu alți boieri ; și atunci ieșind nemții
(ostile străine — n.n.) din Suceava, au intrat acel Panaio-
mchi și cu acel Agă, tălmaci fiind Panaiotachi Agăi
Decii atunci au stricat Cetatea Sucevei.“ Un strat de
cenușă îi stătuse la temelie, în urma arderii pădurii de
pe \ 1 emea lui Petru Mușat, un alt strat de cenușă în­
cheia ciclul, după ce. vreme de trei secole. Suceava stă-
tu.«e în fruntea cetăților moldovenești.

140
 Ca și cum această distrugere n-ar fi suficientă, un
puternic cutremur — în timpul celei de-a treia domnii
a lui Duca Vodă (1678—1684) — desăvîrși ruina prin
prăbușirea turnului cel mare „ce-i ziceau oamenii turnul
Nebuisăi, adică nu te teme“, probabil turnul de acces,
de pe latura răsăriteană, în colțul de miazănoapte al
acesteia. De acum înainte oamenii vor veni aici doar
atrași de mirajul glorioaselor vestigii, așa cum avea s-o
tacă marele erudit Dimitrie Cantemir, care în Descrierea
Moldovei relatează : „Suceava are în zidurile ei o piatra
mare, în care sínt săpate șapte turnuri acoperite cu o
coroană imperială, pe care o țin doi lei. Afară de aceasta,
se mai vede în temelia turnurilor o piatră, în caie stau
doi pești solzoși, cu capetele în jos și cu coadele în sus,
țin sub dînșii capul unui bour, iar în coarnele acestuia
o stea cu șase raze.“ O imagine puțin diferită de stema
Sucevei, așa cum ne este ea cunoscută din alte relatăii
heraldice — pe scut de aur, o cetate crenelată cu șapte
turnuri, așezată pe o terasă verde ; în fața cetății, Sfîntul
Gheorghe de argint, nimbat cu aur, străpunge cu lancea
un balaur tot de aur ; din scutul în cincî turnuri iese
capul de bour negru al Moldovei, cu steaua de azur întie
coarne. ,
Pe la 1700, cetatea fusese aproape uitată : calatorul
polon Rafael Leszczynski arată că la Suceava se mai păs­
trează doar ruinele palatului domnesc, unde pe viemuii
locuiseră voievozii țării. Despre vechea fortăreață, caie
era complet ruinată, călătorul nu face nici o mențiune.
Transformată într-o uriașă îngrămădire de moloz, ce­
tatea de scaun a Sucevei n-a mai găzduit apoi pe nimeni.
Pînă într-o bună zi cînd, aici, a fost inaugurat un prim
șantier arheologic. Astăzi, după o îndelungată rnunca de
cercetare, conservare și restaurare — finalizată mai cu
seamă în ultimele două decenii — monumentul a fost adus
la a dispune de elementele care să-i îngăduie vizitato­
rului compunerea unei imagini sugestive despre alcătu­
irea lui de odinioară.
Pe un plan simbolic, se poate spune cu îndreptății e
că cetatea Sucevei a fost nu numai restaurată, ci și am­
plificată la scara majoră a contemporaneității. Daca-ți
ridici privirile de aici, dintre ruinele fierbinți, din vatia

141
 cu pioșenie ocrotită, astăzi, a unei seculare istorii, des­
coperi, în fața ochilor chiar, panorama unui oraș plin de
viață. De sus, de la castelul de apă care a întrecut cu
mult turnurile Zamcăi, și pînă la coșurile uzinelor din
luncă. Suceava trăiește anii plini de vigoare ai unei ade­
vărate redeșteptări. După secole de lîncezeală, fosta ca­
pitală a Moldovei cunoaște o dezvoltare uimitoare • în­
tinsa zonă industrială, zecile de blocuri de locuințe care
au schimbat din temelie orașul, edificiile social-culturale
cele mai felurite, dau municipiului o nouă înfățișare, în
care se regăsesc în armonie, verticalele prezentului și
silueta tradițională. Ai această revelație, mai limpede ca
- oriunde, aici, lîngă zidurile cetății, avînd sub ochi o
priveliște de neuitat. Puntea spațială susținută la un
capăt de piața centrală a orașului — cea deschisă spre
dealul Cetății, proiectată de urbaniști în ideea de a sub­
linia legătura cu veacurile trecute —, se regăsește într-o
manieră convingătoare la celălalt capăt ai ei, în cetate.
Fascinat de orașul desfășurat într-un larg amfiteatru, în­
țelegi că puntea aceasta nu trece numai prin spațiu, ci și
prin timp, legînd, peste veacuri, cele mai fierbinți năzuințe
ale străbunilor de împlinirile noastre, faptele lor fără
moarte — de idealurile mărețe ale generației de astăzi.
„La cetatea de scaun — remarca secretarul general al
partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu prilejul unei
vizite pe aceste meleaguri — ni s-a vorbit despre distru­
gerile care au avut loc și despre preocuparea de a păstra
și restaura acest monument istoric, pentru a înfățișa oa­
menilor muncii trecutul minunat de luptă al poporului.
Desigur, tovarăși, astăzi nu mai ridicăm asemenea cetăți.
Ridicăm însă noi cetăți care nu vor mai putea fi distruse
de nimeni. Cetățile noastre sínt industria, agricultura,
știința și cultura. Un popor care are o industrie puter­
nică, o agricultură puternică, o știință și o cultură îna­
intate va dăinui peste veacuri și nu va putea fi niciodată
înfrînt“ ®.
Sínt cuvinte pline de demnitate și optimism, potrivite
să stea în încheierea rîndurilor acestei cărți dedicate
redutelor neatîrnării.

142
 NOTE ;
1 — Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ESPLA,
București, 1958, ediția a doua, p. 120.
2 __M. D. Matei și Al. Andronic, Cetatea de scaun a Sucevei,.
Editura Meridiane, București, 1965, p. 36—37.
3 — Ibidem, p. 37.
4 — Grigore Ureche, op. cit., p. 111.
. 37.
5 — M. D. Matei și Al. Andronic, op. cit., p.
6 _ Călători străini despre Țările Romane, voi. II, p. 641.
’ — Ibidem, voi. III, p. 201.
8 — Ibidem, p. 208. _ .
____
9 _ Nicolae Ceaușescu, Romania pe drumuL desăvirșirii
1/Editura politică, București, 1968,
construcției socialiste, voi.
p. 434.
 SCURTA BIBLIOGRAFIE

NICOLAE CEAUȘESCU
— Romania pe drumul construirii societății .‘oeialiste multi-
Γ968-197l'’°““‘^’ Editura politică.

* * *
— Prograrnul Partidului Comunist Român de făurire a
societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a
19°?“”'®* Editura politică, București,

Lucrări generale
* * *
“ ii«“..«“»?-

ION lONAȘCU, ȘTEFAN PASCU (sub redacția)

Istoria medie a României, -voi. I (veacurile XI—XVI)
Eoitura didactică și pedagogică. București, 1966. ’
CONSTANTIN C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU
— Istoria românilor. Editura Albatros, București, 1971.
* ♦ *

privind istoria României, veacurile XIII_ XV

B, Țara Românească, Editura Academiei, București, 1953.’
* * *
— Catalog de documente privitoare la istoria municipiului
Crobeta-Turnu Severin (1560—1900) Drobsia-Turnu Se-
verin, 1972 (studiul introductiv).

144
 ♦ * *
_ Călători străini despre Țările Române, voi. I -VI, Edi­
tura științifică. București, 1968—1976.

Lucrări speciale
AL. ANDRONIC și MIRCEA D. MATEI
_ Cetatea de Scaun a Sucevei, Editura Meridiane, Bucu­
rești, 1965.

MIRON COSTIN ,.
— Letopisețul Țării Moldovei, în Opere alese. Editura ști­
ințifică, București, 1967.
* ♦ *
— Cronicarii Munteni, Editura pentru literatură, București,
1961.

— Monumente istorice din Oltenia, Editura Meridiane, Bucu­

rești, 1964.

OCT. FLOCA și BEN BASSA iqko

— Cetatea Deva, Editura Meridiane, București, 1968.

TITUS HASDEU „ ,.
— Cetatea Bran, Editura Meridiane, București, 1971.
C GANE
— Trecute vieți de doamne și domnițe, voi. I, Editura Ju­
nimea, Iași, 1971.
C* C’TTJR.ESCU
_ Viteazul și temutul Vlad Țepeș, revista „Magazin is­
toric“, nr. 3/1974.
ST. S. GOROVEI .-107«
— Mușatinii, Editura Militară, București, 1976.

ANA Meridiane, București, 1S63.

'=■ Editura știintliicA,

București, 1972.
NEDIC LEMNARII , . _ „„a- ,0^0
— Pe o stîncă neagră. Editura tineretului. București, 1968.

CAMIL MUREȘAN^^^^^^^ra, Editura Militară, București, 1976.

P. P. PANAITESCU „ ..
— Mircea cel Bătrin, tip. Bucovina, București, 1944.

145
ȘTEFAN PASCU
— Voievodatul Transilvaniei, voi. I, Editura Dacia, Clui
1971.
RADU POPA
Cetatea Neamțului, ed. Il-a, Editura Meridiane Bucu­
rești, 1968.
D. TUDOR
— Drobeta, Editura Meridiane, București, 1965.
GRIGORE URECHE
Letopisețul Țării Moldovei (sub îngrijirea lui L Onu)
Editura științifică. București, 1967. ’
OLIVER VELESCU
Editura Meridiane, București,
 CUPRINS

Cuvînt înainte 5

Cetatea Severinului 9

Castelul de la Hunedoara 29
46
Cetatea Deva.............................
Cetatea Poenari . . • • 65
82
Bran
99
Cetatea Neamțului . . • •
Cetatea Sucevei . . . ■ . 117
 1

i i

r f

ii' i
*
Retiactor; colonei C. DOBÎNDÂ
Teîinoredactor: M. NICOLAE

Bun at Itfiar 23. 02. 197S. Apărut 197/1. Tiraj 10250 exem­
plare. Htrlie scris hp II A 60 g/mt Format 540x840116
CoH tipar 9'!,. B 295.

Tiparul executat sub comanda

nr. 1812 la
întreprinderea poligrafică
r
„13 Decembrie 1918“
str. Grigore Alexandreseu nr. 89—S7
București,
Republica Socialistă România

r ■
EDITURA MILITARĂ