Dita, Mircea Cel Mare Scutul Europei-Ocr PDF

MIRCEA CEL MARE
SCUTUL EUROPEI
www.dacoromanica.ro
www.dacoromanica.ro
FĂNUȘ NEAGU ♦ ALEXANDRU V. DIȚĂ
VIRGIL JOIȚA ♦ NICOLAE ȘERBĂNESCU
RADU ȘTEFAN VERGATTI ♦ DAN ZAMFIRESCU
MIRCEA CEL MARE

SCUTUL EUROPEI
Carte apărută cu binecuvântarea
înaltpreasfințitului Mitropolit Dr. Nifon
Arhiepiscopul Târgoviștei
înaltpreasfințitului Dr. Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului
Preasfintitului
» Gherasim
Episcopul Râmnicului
Preasfintitului Calinic
Episcopul Argeșului și Muscelului
Editura ROZA VÂNTURILOR

București - 2009
www.dacoromanica.ro
Tehnoredactare computerizată și concepție grafică:
Cezar-Octavian Diță
Adresa: EDITURA ROZA VÂNTURILOR

Strada Delinești, nr. 4, bloc TD 45, etaj 10, ap. 66,
Sector 6, București
Telefon: 021-413.93.63; Mobil: 0723.589.835
E-mail: ileanamihaila59@yahoo.com
Copyright © Toate drepturile aparțin editurii Roza Vânturilor - 2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Mircea cel Mare : scutul Europei / Fănuș Neagu, Alexandru V.

Diță, Virgil Joița,... - București: Roza Vânturilor, 2009
ISBN 978-973-1735-20-7
I. Neagu, Fănuș
II. Diță, Alexandru V.
III. Joița, Virgil
94 (498.1)"14" Mircea cel Mare

929 Mircea cel Mare
Coperta: Detaliu din vitraliul Mănăstirii Cozia
www.dacoromanica.ro
MĂREAȚA UMBRĂ DE LA COZIA
5
Peste doi ani ți jumătate, la 23 septembrie 2011, se vor împlini 625 ani de
la urcarea pe tron a lui Mircea I Basarab, numit „marele Io[an] Mircea
Voievod” de către strănepotul său, Radu cel Mare, ți „Mircea Voievod cel
Mare” de Matei Basarab. în epoca modernă aveau să-l numească „Mircea
cel Mare” B.P. Hasdeu ți A.D. Xenopol - întâii noțtri istorici de talie ți
celebritate internațională.
Vom aniversa prin urmare, foarte curând, țase secole ți un sfert de când,
sub conducerea lui Mircea cel Mare, românii au pățit pe scena istoriei
universale, jucând un rol pe care avem datoria să-lfacem cunoscut mai clar,
atât propriilor noțtri conaționali cât ți celor care, peste hotare, se întreabă cu
privire la rostul nostru în istoria continentului ce-țifăurețte astăzi un destin
solidar în cadrul Uniunii Europene. Este rolul de scut în fața expansiunii
otomane ce reuțise să reducă Peninsula Balcanică la un teritoriu vasal ți
începuse deja să-l transforme într-o parte constitutivă a imperiului ce se va
întinde curând pe trei continente.
întemeietorul acestui imperiu, sultanul Baiazid I supranumit „Fulge
rul”, ți-a exprimat dorința (consemnată de cronicarul francez contem
poran Jean Froissart) de a-i întinde hotarele ți peste Peninsula Italică vecină,
ți de a da calului său ovăz pe altarul bisericii Sfântul Petru, după care arfi
făcut din „Cetatea eternă” capitala acestei noi împărății islamice, revărsată
peste Europa după cea arabă, stăpână opt secole peste Peninsula Iberică.
Baiazid a fost însă constrâns de domnul Țării Românețti ți de puterea de
luptă ți de jertfă a oțtenilor lui să renunțe la acest vis, lăsând strănepotului
său Mehmed II doar gloria de a intra călare în Sfânta Sofia, ți de a-ți instala
capitala în Noua Romă bizantină.
Cu Mircea cel Mare începe acea confruntare de aproape jumătate de
mileniu încheiată sub zidurile Plevnei în 1877ți în decursul căreia nici Baia-
5
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
zid și nici vreunul dintre urmașii săi n-au reușit să împingă peste români
hotarul statornicit, pe vecie, de sabia biruitorului de la Rovine.
Cel maifrumos și cavaleresc omagiu adus marelui adversar de odinioară
ni l-a lăsat Ibn Kemal, primul istoric turc de înălțimea confraților europeni
din secolul Renașterii, care a trăit pe vremea ultimilor sultani din epoca
ascensiunii imperiului și a scris sub Solimán Magnificul, atunci când acest
imperiu urca pe cele mai înalte culmi: „Era cel mai vestit dintre principii
țărilor ghiaurilor ce erau în vremea sa”. Cuvinte pe care întâiul mare „tur-
colog” european, umanistul german Lowenklau, cu numele latinizat Leun-
clavius, le va traduce în monumentala sa lucrare închinată Imperiului
Otoman și tipărită în 1591 la Frankfurtprin „vir inter christianos fortissi-
mus et acerrimus” (coloana 418) - bărbatul cel mai puternic și cel mai ager
dintre creștini.
Nu mai puțin grăitoare despre imaginea domnului român, de data asta
în ochii unui contemporan de importanța regelui Ungariei (viitorul împă
rat al Imperiului German), Sigismund de Luxemburg, sunt rândurile des
coperite în 1986 de istoricul Șerban Papacostea într-o cronică germană scrisă
în latinește de Johann Heidenberg, zis Trithemius, mare figură a epocii,
născut la 1 februarie 1462 și mort la 13 decembrie 1516.
Istorisind bătălia de la Nicopole, acesta scria: „Cum s-a iscat ceartă
între principi care dintre ei să preia comanda asupra celorlalți, părerea
lui Sigismund a fost că trebuie numit înfrunte unul dintre cei care și să fi
cunoscut moravurile și obiceiurile dușmanilor și să fi luptat înainte cu ei.
Și de aceea l-a numit comandant al oștii pe principele Țării Românești,
bărbat viteaz, activ și puternic, care, luptându-se în mai multe rânduri cu
turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor”*.
Este pentru prima și ultima oară când un conducător al românilor este
propus spre a conduce o armată ce reprezenta, în acel moment, însăși
solidaritatea europeană în fața asaltului puterii asiatice a osmanlâilor. Din
păcate, după cum se știe, propunerea lui Sigismund de Luxemburg a fost
respinsă de contingentul burgund care, avântându-se orbește, a provocat
dezastrul armatei creștine. Un dezastru evitat pentru ai săi de Mircea, care a
reușit să se retragă la timp și să revină pe teritoriul Țării Românești.
* Mircea la Nicopole (1396). O mărturie ignorată, retipărit în volumul: Șerban Papa-
costea, Evul Mediu românesc. Realități politice și curente spirituale, București, Editura Corint,
2001, p. 75-78. ’
www.dacoromanica.ro
Pentru noi, importanța acestei mărturii, consemnată înainte de sfârșitul

secolului alXV-lea, este, la fel ca a marelui cronicar turc, aceea de a dovedi
amploarea și trăinicia gloriei europene a domnului român, atât la aliații
creștini cât și la adversarii lui otomani.
Cu toate că personalitatea și însemnătatea faptelor sale domină întreaga
noastră istorie medievală; cu toate că el a domnit - așa cum observa B.P.
Hasdeu în 1873 în Istoria critică a românilor - peste o Țară Românească
mai întinsă decât România din acel moment al domnitorului Carol, și cu
toate că Grigore Alexandrescu și Mihail Eminescu i-au închinat două dintre
capodoperele literaturii noastre, Umbra lui Mircea și prima parte din Scri
soarea 111, figura celui ce așteaptă învierea de apoi în ctitoria sa legendară de
pe malul Oltului este încă departe de a fi percepută și recunoscută în adevăra
tele ei dimensiuni, nu numai naționale, ci și internaționale. Iar Mănăstirea
Cozia nu a devenit încă ceea ce este Putna lui Ștefan cel Mare: un izvor ne
secat de încredere în sine și de tărie sufletească pentru întregul neam românesc.
Este o realitate peste care nu putem trece cu vederea că în timp ce despre
domnul Moldovei s-a scris o întreagă bibliotecă, în cuprinsul căreia strălu
cesc cele două cărți semnate de Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu, urmate
de ale unoreminenți autori din noile generații, cărțile dedicate lui Mircea cel
Mare pot fi numărate pe mai puțin decât degetele de la cele două mâini, și
niciuna n-a avut parte de un condei genial, care să o înscrie între valorile
trainice ale literaturii. Acolo, un singur monument nepieritor i s-a înălțat, e
drept, de Mihail Eminescu.
De la ultimele apariții memorabile, provocate de aniversarea celor 600
de ani de la urcare pe tron în 1986, și până astăzi, au trecut peste două
decenii. între timp nu s-au mai tipărit decât trei volume ale editurii Roza
Vânturilor, prilejuite de împlinirea în 1995 a șase secole de la victoria de la
Rovine, și teza de doctorat a istoricului Alexandru V. Diță, intitulată Mircea
cel Mare - între realitatea medievală și ficțiunea istoriografică modernă,
tipărită de Editura Publiferom în 2004 și având 564 de pagini.
în schimb, s-a publicat sub o semnătură românească și într-o revistă de
autoritate din Franța, după care a fost reprodusă și de una românească, o
nouă încercare de a readuce imaginea domnului român acolo unde o
așezase, în urmă cu 125 de ani, Alfons Huberși Constantin Irecek, și timp de
un secol istoriografia românească ce le-a ținut isonul.
Nu este singura încercare de a demola coloanele pe care s-a înălțat
7
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
conștiința de sine a poporului român, căci în același timp, o încercare simi

lară a fost îndreptată împotriva lui Ștefan cel Mare, de către alt conațional
care a înțeles să folosească aceeași publicație pentru a vesti lumii științifice
internaționale că la Baia domnul român a suferit o înfrângere totală din
partea regelui Ungariei Matia Corvin, înfrângere pe care istoricii români,
din naționalism, o prezintă ca o victorie, împotriva adevărului istoric. Și cu
ea s-a petrecut același lucru: afost preluată și difuzată în țară, într-un volum
apărut chiar sub egida Academiei Române!
Istoricul Manole Neagoe și regretatul și marele clasicist Dan Slușanschi
au răspuns, în cartea intitulată Campania din 1467 și lupta de la Baia,
publicată de Editura Roza Vânturilor acum doi ani .
** Cei doi autori au de
** La data aceea Ștefan S. Gorovei publicase în revista „Europe XXI”, Iași, XI
XII, 2002-2003, p. 41-56, articolul Baia, 1467, rămas necunoscut celor doi autori,
ceea ce oferă cititorilor ambelor lucrări reala plăcere de a confrunta două abordări
independente ale aceluiași eveniment de către personalități ilustre ale istoriografiei
noastre contemporane.
Scris și publicat înainte de apariția din „Revue Internaționale d’Histoire
Militaire” de la Vincennes, tomul LXXXVIII, 2003, p. 133-161, articolul din
„Europa XXI” a fost prima încercare de a da acestui eveniment o prezentare
întemeiată pe toată informația de care dispunem Ia ora actuală și pe un ton adecvat
realității istorice, despărțindu-se de tendința, desigur firească, dar nu conformă în
totul cu realitatea, tendință care, de la Grigore Ureche și până la Alexandru Gonța, a
vrut să vadă în ciocnirea titanilor de la Baia o victorie zdrobitoare și spectaculoasă a
domnului Țării Moldovei.
Ștefan Sorin Gorovei a găsit pentru prima oară măsura cea mai apropiată de
realitate pentru evaluarea ei. Fără a șovăi în a vedea victoria lui Ștefan cel Mare, a
caracterizat-o ca una „incompletă și foarte scump plătită” (p. 53).
Venind după încercarea istoricului Emanuel Antoche de a întoarce pe dos
realitatea istorică și a folosi cele mai perfecționate mijloace de comunicare, precum
internetul și o limbă universală, ca să-i pârască pe istoricii conaționali la confrații de
peste hotare ca falsificatori ai adevărului din pornire naționalistă sau interese poli
tice, cartea lui Manole Neagoe, care a avut șansa unei asocieri la efortul său din par
tea celui în opera căruia această colaborare va rămâne un titlu de referință pentru
totdeauna, a venit să aprofundeze și să lărgească examenul documentar început de
ilustrul confrate ieșean. Autorul ei a găsit - iară să aibă cunoștință de contribuția
acestuia - aceeași perspectivă, ajungând, în esență, la aceeași apreciere finală. Dar
cu deosebirea că pentru Manole Neagoe victoria de la Baia nu a fost una „incom
pletă”, ci în limitele în care putea fi scontată de cel angajat în această confruntare,
limite care până la urmă au fost hotărâte de patronul său ceresc - o victorie deplină.
Adică una în care Ștefan cel Mare și-a atins țelul: întoarcerea acasă fără niciun
8
www.dacoromanica.ro
monstrat că eșecul încercării de a demola această glorie istorică românească

s-a transformat într-un certificat de incompetență profesională.
în volumul de față se dă răspunsul celeilalte încercări, în mod semni
ficativ dedicată de autorul ei tocmai confratelui de misiune antiromânească
pe meleagurile apusene. Cum însă noua tentativă de a întoarce pe dos istoria
vine să sporească un șir întreg, inaugurat în 1884 de Alfons Huber și încă
neîncheiat (după cum se vede), am socotit necesară o lucrare care să dea
posibilitatea atât specialiștilor români, cât și celor de peste hotare interesați
de istoria României, să ia cunoștință de problemă în întregimea ei, și să
cântărească singuri greutatea argumentelor aduse în discuție de-a lungul
acestor 125 de ani.
Volumul defață va da posibilitate - sperăm - tuturor celor ce-l vor lua în
mână, pe de-o parte să urmărească „progresul adevărului” (ca să folosim
formula consacrată de Titu Maiorescu), deloc ușor și lipsit de sinuozități, iar
pe de alta, să se alăture cu toată convingerea celor ce, de la contemporanii săi
și posteritatea medievală până la Mihail Eminescu, au văzut în cel ce se
odihnește la Cozia, dar ale căruifapte continuă să fie urzeala întregii noastre
istorii până azi, un învingător glorios, un diplomat de geniu, un ctitor de țară
pentru veșnicie și un „scut al Europei”.
Domnului Dan Grigore Adamescu, al cărui sprijin moral și material a
însoțit necontenit „aventura” Rozei Vânturilor, de la întemeierea ei în
aprilie 1990 și până în prezent, și această carte îi este datoare. Dacă ea își va
împlini menirea pentru care e trimisă în lume, o parte din recunoștința celor
ce se vor simți mai mândri de neamul lor și mai încrezători în ziua lui de
mâine, legitimată de un asemenea trecut, i se cuvine domniei sale. Noi ținem
să i-o exprimăm de pe acum.
Am adresat Arhipăstorilor din Scaunele arhierești ale locurilor legate cel
mai strâns de fapta - întemeietoare pentru veacuri - a marelui domn,
rugămintea de a acorda înalta Lor binecuvântare cărții acesteia la plecarea
ei în lume: Târgoviștea, din care a făcut a doua capitală, menită unui mare
rezultat a marelui rege și a oștirii sale mult superioare ca număr și ca tehnică mili
tară, și eșecul încercării acestuia de a-1 înlocui cu unul din cei doi pretendenți la tron
pe care-i adusese cu el. Ocrotitorul ceresc al viitorului sfânt nu l-a mai ajutat și să-l
omoare pe regele Matia, ci doar să-l rănească. între cei ce l-au oprit de la așa ceva
aflându-se trei români ai oștii regale! Viitorul relațiilor dintre cei doi avea să-i tâlcu-
iască această voință a lui Dumnezeu ce o contrazicea pe a robului său Ștefan cel Mare!
9
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
viitor politic și cultural, începând cu epoca lui Radu cel Mare și Neagoe
Basarab, continuând cu a lui Matei Basarab și până la Epoca lui Ion Heliade
Rădulescu, adică a făuririi culturii și României moderne; Tomisul - capitala
ținutului de până la Marea cea Mare adus de el în alcătuirea Țării
Românești; Râmnicul Vâlcea „orașul domniei mele” cum l-a numit într-un
hrisov, și în apropierea căruia a hotărât să rămână pe veci.
Iar pentru că întreaga carte este închinată victoriei de pe Argeș, cu
siguranță câștigată mai sus de vechea capitală, în apropierea munților, era
firesc să încheie șirul celor ce o vor însoți cu această binecuvântare Prea-
sfințitul Calinic de la Curtea de Argeș.
Lângă numele înaltpreasfințiților și Preasfințiților ierarhi așezate pe
foia de titlu odată cu expresia profundei recunoștințe a tuturor semnatarilor
acestui volum, alăturăm cu aceleași adânci sentimente de gratitudine și re
cunoștință pe ale înaltpreasfințiților dr. Laurențiu, mitropolitul Ardealului,
Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților și dr. Andrei, arhiepiscopul Alba
Iuliei, și ale Preasfințiților dr. Casian, episcopul Dunării de Jos, Epifanie,
episcopul Buzăului și Vrancei, Galaction, episcopul Alexandriei și Teleor
manului, Ioan, episcopul Covasnei și Harghitei, dr. Nicodim, episcopul
Severinului și Strehaiei, și dr. Timotei, episcopul Aradului, Ienopolei și
Hălmagiului, precum și pe al Preacuviosului arhimandrit dr. Vartolomeu,
starețul Sfintei mănăstiri Cozia.
Cu toții au asigurat acestei cărți, încă înainte de apariție, un drum larg
deschis către cititorii români din țară și din lume, într-o vreme când ase
menea cărți cu greu își mai găsesc chiar și o cărare.
Cu numele Preasfințitului dr. Ioachim Băcăoanu, arhiereul vicar al
Episcopiei Romanului închei, spre a face urarea ca pana inspirată a scriito
rului acatistelor marilor voievozi și ierarhi recunoscuți deja în ceata sfinților
de către Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română să aștearnă, cât mai
curând, și pe al binecredinciosului Mircea Voievod cel Mare.
DAN ZAMFIRESCU
Directorul Editurii Roza Vânturilor
10
www.dacoromanica.ro
EĂNCȘNEAGU
Membra a£ Academiei Române
DE DIN VALE DE ROVINE...
tiindu-mă fascinat de istoria veche, de matca motivelor poetice,

Ș legendelor și miturilor românești, prietenul Ciprian Zaharia,
acest nou Domentian care-a reintrodus Bistrița lui Alexandru cel Bun
circuitul valorilor moderne, după o jumătate de mileniu de plutire în uitare,
îmi trimite cartea sa IosifI Mușat (în curs de apariție) ca să-mi vrăjească
două nopți de aprilie. încă din copilărie, care-i țara mirării flexibile, nu
înțelegeam un lucru: de ce din lungul șir de voievozi ai Țării Românești,
singurul pe care manualele îl numeau „cel mare”, ridicându-1 lângă steaua
lui Ștefan, domnul Moldovei, este doar Radu cel Mare?! în schimb, cel
ce-și zicea „Io Mircea Voievod” și care-a întins hotarul Țării Românești
până la Marea cea Mare și a făcut din Țara Româneasca unul din cele mai
de seamă state europene ale timpului era doar Mircea cel Bătrân!? De ce-ar
fi deci, Radu vodă „cel Mare”, iar Mircea numai „cel Bătrân”?
în școală, niciun profesor n-a știut să-mi dea răspuns la întrebarea-mi
obsesivă (considerată și insolentă), fapt care, prin timp, m-a aliniat părerii
celor care susțin că trecutul e mult mai imprevizibil decât viitorul. „Cel
Bătrân” i-au zis și Grigore Alexandrescu în Umbra lui Mircea la Cozia și
Mihai Eminescu în Scrisoarea III.
Cum îl numeau cei din vechime? Radu cel Mare, ctitorul Mănăstirii
Dealului, unul din urmașii la domnie, i-a zis cel dintâi așa cum se cuvine:
„velikij Io Mircea voevod”, adică „Marele Io Mircea Voievod”. Apoi ce
plină de râuri bogate și adânci și despicătoare de veacuri suna în gura lui
Matei Basarab zicerea ca o detunătură în bronzuri solemne: „Bătrânul
Mircea Voievod cel Mare”. Un cronicar turc îl numea „regele regilor
creștini din vreme a sa”, iar turcologul german Leunclavius, din vremea
11
www.dacoromanica.ro
FĂNUȘNEAGU
Renașterii: „principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”. Zugravii
de la Cozia, apoi cel de la Argeș și Bolnița Coziei, muindu-și pensulele în
vinul florilor de deasupra Tablei lui Traian, în tâmpla Oltului, l-au dăruit
nemuririi ca pe un tânăr cavaler cruciat, de altminteri singurul învingător
dintre ei. Pentru că Mircea cel Mare e singurul voievod creștin care a
obținut o victor e împotriva unei ordii otomane conduse de însuși sultanul -
și poate cel mai teribil dintre ei - Baiazid. Prin biruința de la Rovine (aflăm
azi, datorită cercetărilor lui Ciprian Zaharia, că bătălia s-a dat la 17 mai
1395 și nu la 10 octombrie 1394, cum greșit au socotit până acum istoricii,
cu excepția fabulosului Hașdeu), Mircea cel Mare a fixat Țara Românească
în mândria și respectul Europei, creându-i un nou statut politic, ajungând în
cele din urmă să arbitreze chiar urcarea la tron a urmașilor lui Baiazid.
Când unii din cei de demult i-au zis doar Mircea cel Bătrân (cronica
rul Radu Popescu), ei se refereau cu siguranță la Mircea Voievod, cel care
fixase cu mult timp înainte vatra și zarea istoriei noastre, deosebindu-1
astfel de omonimul mai aproape de ei, cenușiul Mircea „Ciobanul”, ci nu la
un bătrân vlăguit, secat de puteri. Și cred că nici la Bătrânul văzut doar ca
patriarh înțelept și resemnat, sau idol fără supuși. Grigorc Alexandrescu și
Mihai Eminescu, în genialele lor creații, au împrumutat termenul croni
carului Radu Popescu spre a zidi în conștiința urmașilor vechimea, tăria
pământului nostru, gloria, înțelepciunea neamului Românesc. Dar noi
suntem datori să-l așezam în constelație alături de Ștefan cel Mare, ca pe
biruitorul nu numai al sultanului Baiazid, ci și al tuturor îndoielilor noastre.
Căci el ne-a croit Destinul de slavă și dăinuire, el e cel ce-a oprit în malul
Dunării pulberea păgânătății și pierirea noastră. întunericul ca o noapte
ținând cinci sute de ani la sud de Dunăre n-a putut urca și la nord de
marele fluviu pentru că n-a găsit cărare pe spada marelui domn. Și-a-
tunci de ce numai „cel Bătrân”?
Hasdeu și apoi Xenopol i-au păstrat în nemurire numele cel aurit de
Matei Basarab: Mircea cel Mare. Dar în 1901, Onciul, în „Convorbiri
Literare” impune diamantul mai puțin șlefuit, cu ape mai scăzute și mai
rare: cel Bătrân. Vor sorbi din aceasta clătinare (ce păcat!) P.P. Panaitescu
și C.C. Giurescu, și-mi vine să cred că este singura biruință nedreaptă a
Poeziei, pentru că cei trei s-au sprijinit în toiagul de „cel Bătrân”, subjugați
de monumentele Eminescu și Alexandrescu. La 600 de ani de la urcarea
pe tron a lui Mircea cel Bătrân, eu aș dori ca istoricii (în genunchi
12
www.dacoromanica.ro
DE DIN VALE DE ROVINE-
iertare Alexandrescului și Eminescului) să ni-I redăruiască sub adevă

ratul său nume: Mircea cel Mare.
Ciprian Zaharia, întemeindu-se pe izvoare descifrate de Hasdeu și
ignorate de ceilalți istorici — data mortii despotului sârb Constantin, fiu[ lui
Dejan Dragaș, căzut în luptă în ziua de 17 mai 1395, în formidabila
înfruntare „de Ia Argeș”, cum o numesc cronicile otomane - așează în
întreaga ei măreție figura lui Mircea cel Mare și bătălia de la Rovine. Căci,
lăsând să persiste prin veacuri eroarea că ea a avut Ioc pe 10 octombrie 13 94
și nu Ia 17 mai 1395, istoricii îl fac pe Mircea ce! Mare să dispară o bucată
de timp din cronica neamului. Cum oare ar fi putut semna un tratat de
alianță, pe picior de egalitate, un Sigismund de Luxemburg, rege al Unga
riei și viitor împărat al Germaniei, cu un ieșit din istorie?! cu o persoană
nereprezentând nimic?! Eroarea fundamentală, care a dăinuit până în zilele
noastre, e că Mircea cel Mare s-a bătut cu turcii la Rovine (pe Argeș) și abia
după aceea a încheiat un tratat de alianță cu Sigismund pentru ducerea
aceleiași bătălii.
Adevărul, demonstrat temeinic de Ciprian Zaharia, atârnă de amarul
vieții și rigoarea logicii: întâiafost încheiată alianța-în 7 martie 1395—,și
apoi a avut loc bătălia, indiferent că împăratul (pe atunci rege) a ajuns în
Țara Românească numai în clipa când turcii erau pleavă vânturată.
încheind, spre zori, cartea lui Ciprian Zaharia, am întins mâna și am
scos din raft volumul lui Grigore Alexandrescu:
... Mircea! îmi răspunde: Mircea!
Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-lpriimesc.
Unul altuia îl spune: Dunărea se-nștiințeazăr
Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche!
priimește-nchinăciime
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ți
a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume
l-au hrănit.
13
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRUV. DIȚĂ
.Doctor în istorie
17 MAI 139S, O BATĂ IMPORTANTĂ

ÎNISTORIA UNIVERSALĂ
- victoria românească de la Rovine —
ercetarea sistematică a textelor (și a contextelor) în care cronicarii

C și istoricii, români și străini, au vorbit despre marea corifruntare
militară dintre oștile românești conduse de Mircea cel Mare și cele otom
conduse de Baiazid I (al cărei punct culminant a fost bătălia de la Rovine
sau, după cum consemnează izvoarele otomane, de la Argeș) duce landouă
constatări esențiale:
1. în decursul celor șase veacuri ce s-au scurs de atunci, despre acest
moment crucial din istoria noastră s-a scris mult și variat, începând cu
Epistola lui Philippe de Mezieres - redactată cam la trei ani după eveni
ment - și terminând cu cele mai recente puncte de vedere istoriografîce.
Este de remarcat faptul că în istoria universală se cunosc puține cazuri
similare, când evenimente legate, în primul rând, de destinul unui anumit
popor au obligat, prin importanță și implicații, un număr atât de mare de
specialiști din afara hotarelor țării respective să țină seamă de ele. De
„momentul” Rovine s-au ocupat și continuă să se ocupe istoricii Bizanțului
și ai Imperiului Otoman, ai Serbiei și ai Ungariei medievale, ai Bulgariei și
ai Poloniei, după cum, imediat ce s-a creat o disciplină științifică specială
menită a studia dintr-o perspectivă unitară popoarele din această parte a
Europei, el a intrat, firesc, în raza de interes a balcanologiei, a sud-est
europenisticii ori a istoriei Europei răsăriteano-centrale.
2. Natura informației vehiculate de toate aceste texte, apărute într-o
diversitate de limbi și țări, îl pune pe cititorul neprevenit într-o veritabilă
derută. Cele mai diverse, mai paradoxale și mai contradictorii afirmații se
14
www.dacoromanica.ro
VICTORIA ROMÂNEASCĂ DE LA ROVINE
acumulează pe fișele cercetătorului, constrângându-1 aproape să accepte

concluzia pesimistă că, din moment ce a fost loc pentru atâtea teze și opinii,
iar câteodată la un singur autor se întâlnesc versiuni ce se exclud între ele,
nimic nu se mai poate stabili cu certitudine în această privință. Nici data,
nici locul, nici care au fost urmările bătăliei!
Pentru a fi corect înțeleși vom enumera, sintetizat la maximum, tot
ceea ce sâ afirmat până. în momentul de față despre „strălucita victorie”1 de
la Rovine,eveniment care a demonstrat „foarte clar” - cum remarca încă în
anul 1883 cunoscutul bizantinolog Gustav Friedrich Hertzberg2 - că oștile
otomane nu sunt invincibile; decomplexând o Europă înspăimântată și
creând climatul propice realizării cruciadei de laNicopole3.
Și anume:
I. Că bătălia de la Rovine a avut loc după lupta de la Nicopole din
1396 (oricând, chiar și în 1417); la 10 octombrie 1394; la 17 mai 1395; la
sfașitul verii sau în toamna lui 1395; în toamna 1393.
IL Că „rovinele’’menționate ca loc al bătăliei în cronicile sârbești se
află lângă Craiova, pe Jiu, pe Ialomița, pe Argeș (de la vărsarea în Dunăre
până la Curtea de Argeș) sau chiar în Bulgaria.
III..Că rezultatul confruntării româno-otomane a fost:
a. totala zdrobire a oștilor lui Mircea de către cele conduse de
Baiazid, domnul român fiind silit fîesă se supună și să plătească
tribut, fie să fugă după ajutor la regele Sigismund de Luxem
burg, lăsând domnia unui „vlastel” pus de Baiazid, iar apoi reîn-
torcându-se cu trupe ungare spre a-și redobândi tronul;
b. lupta a avut un caracter nedecis, victoria militară neputând fi
atribuită cu certitudine vreuneia dintre părți, dârrezultatul poli
tic a fost net defavorabil românilor, care au trebuit să se „în
chine”, acceptând suzeranitatea otomană și plata tributului;
c. deși Mircea cel Mare a fost victorios pe câmpul’dfe luptă, puți
nătatea oștilor sale l-a obligat să se retragă spre capitală, unde a
1 Heinrich Geizer, Abriss der byzantinischen Kaisergeschichte, în K. Krum

bacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur von Justinian bis zum Ende des
Ostromischen Reiches (527-1453), München, 1897, p. 1.062.
- Gustav Friedrich Hertzberg, Geschichte des Byzantiner und des Osmanischen
Reiches bis gegen Ende des Sechszehnten Jahrhunderts, Berlin, 1883, p. 516.
3 Dejny Jugoslavie, Praga, 1970, p. 88.
15
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V, DITĂ
avut loc o nouă bătălie, de astă dată „nefericită“, după care,

fiind înlocuit în domnie, s-a refugiat la regele Sigismund, după
ajutor;
d. deplin victorios pe câmpul de luptă, Mircea a fost victima
unei conjurații a boierilor, temători de întărirea puterii centrale,
și a fost alungat din țară în urma unei răscoale interne;
e. la Rovine domnul român a câștigat o mare victorie, anin-
cându-l pe Baiazid la sud de Dunăre;
f. deși la Rovine s-a câștigat o victorie antiotomană, ea a fost
obținută nu de românii conduși de Mircea <cel Mare, ci de regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, venit să-și protejeze „va
salul”.
Prin urmare, se pot scoate din această varietate de teze, ipoteze și
afirmații câteva propoziții așezate pe o temelie documentară sigură și în
acord cu regulile elementare ale logicii ? Este întrebarea firească ce șLo
pune oricine, de la specialist la omul de cultură generală dornic să se lămu
rească dacă și în ce măsură acest fapt de istorie românească - devenit, prin
pana lui Mihai Eminescu, unul dintre stâlpii conștiinței noastre naționale -
reprezintă într-adevăr o dată importantă în istoria umanității.
Tocmai răspunsul la această întrebare constituie mobilul prezentului
demers științific.
I. DATA EXPEDIȚIEI NORD-DUNĂRENE A SULTANULUI

BAIAZID I ȘI A BĂTĂLIEI DE
LA ROVINE
1. în anul 1923 J.H. Mordtmann afirma, iar Franz Babinger, peste

două decenii, îl prelua, arătând că „în istoria lui Baiazid I Fulgerul numai
trei date sunt bine stabilite (feststehen), și anume: urcarea pe tron a sulta
nului, care coincide cu bătălia de la Kossovopolje, bătălia de la Nicopole
(28 sept. 1396) și înfrângerea de la Ankara (20 iulie 1402)”4. Babinger
4 Franz Babinger, Beginn der Tiirkensteuer in den Donaufiirstentiimern (1394
bzv. 1455), în „Siidost-Forschungen”, VIII (1943), p. 1-2; studiul a fost republicat, în
aceeași formă, un an mai târziu în volumul aceluiași, Beitrage zur Frühgeschichte
der TUrkenherrschaft in Rumelien (14.-15. Jahrhundert), Brün - Miinchen - Wien,
1944, p. 1-35 (textul citat de la p. 1-2).
16
www.dacoromanica.ro
încerca să consolideze, la rându-i, o a patra dată: cea a campaniei lui

Baiazid la nord de Dunăre, rămasă până astăzi subiect de discuție și ipoteză.
Totodată, în 1950, Donald Edgar Pitcher observa caracterul — după
părerea sa — dezordonat, haotic, „descreierat” (muddle-headed) al mișcă
rilor sultanului, ajungând la concluzia că „istoricul găsește că este aproape
imposibil să se aleagă între datele rivale ale campaniilor sultanului contra
grecilor sau să decidă când și cât de des a pătruns în Valahia și Karaman”5.
Chiar pentru primul atac otoman, condus de Firuz bei, credea că „ne aflăm
în fața celei mai înspăimântătoare confuzii”6.
într-o anumită măsură, impresia de confuzie „înspăimântătoare” și de
dificultăți insurmontabile în stabilirea raporturilor lui Baiazid cu Mircea
cel Mare și Țara Românească este totuși explicabilă atunci când știm că
vine din partea turcologilor, îndeobște obișnuiți a judeca lucrurile în primul
rând pe baza cuprinsului cronicilor otomane, ai căror autori nu se disting
prin precizie și, adesea, nici prin respectul față de adevăr. Dacă însă apli
căm metoda confruntării informațiilor provenite din izvor otoman cu totali
tatea surselor ce ne stau la dispoziție, dificultățile nu mai par atât de mari și
lucrurile încep să se limpezească. Din păcate, strategia urmată de Babinger
a fost exact contrară. El a căutat să deprecieze toate izvoarele neotomane, în
special pe cele bizantine și sârbești, ca să-și poată impune, în cele din urmă,
propria datare, dedusă în exclusivitate pe baza surselor otomane: toamna
1393, când s-ar fi desfășurat campania lui Baiazid și ar fi căzut în lupta de la
Rovine (10 octombrie) Marko Kralievici7.
Procedeul și-a spus cuvântul, datarea propusă de Babinger
anulându-se, practic, la simpla confruntare cu realitatea. Chiar dacă trecem
peste obiecțiile esențiale - faptul că până la evenimentele anului 1421, din
motive încă neprecizate, cronologia cronicilor otomane este greșită8 și deci
de neutilizat, iar izvoarele creștine contrazic, toate, datarea în anul 1393 -,
5 Donald Edgard Pitcher, An Historical Geography ofthe Ottoman Empirefrom
earliest times to the end ofthe sixteenth century wîth detailed mops io ¡Ilustrate the
expansion of the Sultanate, Leiden, 1972, p. 46 (terminată de autor încă în 1950,
lucrarea a văzut lumina tiparului abia la data menționată).
6 Ibidem, p. 49.
7 Franz Babinger, Beitrăge, p. 3-16.
’ Mihail Guboglu, Tabele sincronice. Datele Elegirei și datele erei noastre, cu o
introducere în cronologia musulmană, București, 1955, p. XLI.
17 .
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
nu se poate ignora faptul că Marko Kralievici a fost prezent lai întrunirea de

la Serez, care se știe că a avut loc în primăvara 13949, sau pentru cei ce moi
subscriu riguroasei demonstrații a lui Zakythinosj „lâ sfârșitul lui 1393,
începutul lui 1394”'°. Ceea ce înseamnă, oricum, că în toamnai lïii 1393
bătălia de la Rovine nu avusese loc din moment ce. Marko, cade altfel și
Constantin Dragaș se aflau alături de Baiazid la Serez. Ih plus, tocmai în
octombrie 1393 Constantin Dragaș făcea o danie.Mânăstirii Vatoped de la
Muntele Athos". Deci la această dată cel care, împreuna cu Marko
Kralievici și Ștefan Lazarevici, l-a însoțit pe Baiazid în campania din
Țara Românească și a murit la Rovine „într-un 17 mai” — alături de
Marko - se afla încă în viață și, desigur, în capitala sa de là Velbujd.
Eșecul lui Franz Babinger în tentativa de a data expediția condusă de
Baiazid în Țara Românească exclusiv pe izvoare otomane constituie, de fapt,,
eșecul unei metode și, totodată, un avertisment pentru alte încercări similare.
2. La fel de lipsită de temei este și așezarea campaniei sultanalè și a

marii confruntări româno-otomane după lupta de la Nicopole, așa cum
procedează Johann Cristian von Engel12, și toți cei ce l-au urmat, pornind
de {Êxpunerile istorice ale lui Laonic Chalcocondil13. împotriva datării
istoricului bizantin din turcocrație se ridică un text strict contemporan
a cărui valoare probatorie este indiscutabilă: Epistola lui Philippe de
Mézières, scrisă imediat după bătălia de la Nicopole și în care se
relatează despre dezastrul suferit în Țara Românească de oștile conduse
de Baiazid „environ trois ans a passés”.
3.4. Că așa stau lucrurile o dovedesc cu prisosință toate izvoarele
care, descriind evenimentul, includ și anul când a avut loc (firește, avem în
9 Denis A. Zakythinos, Le despoiat grec de Morée, Paris, 1932, p. 152-154. în
încheierea solidei sale demonstrații, istoricul grec afirmă: „Tous ces renseignements
nous permettent de fixer d’une manière irréfutable la date de la réunion de Sèrres au
commencement de l’année 1394, et, plus précisément, aux environs du mois de mai.”
10 V. Laurent, Un acte grec inédit du despote serbe Constantin Dragaș, în
„Revue des études byzantines”, V (1947), p. 180.
" Ibidem, p. 183-184.
12 Johann Cristiarrvon Engel, Geschichte der Moldau und der Walachey nebst
der historischen und statistischen Literatur beyder Lânder, Halle, 1804, p. 161 -162.
13 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. Vasile Grecu, București, Editura
Academiei R.P.R., 1958, p. 64.
18
www.dacoromanica.ro
VICTORIAROMÂNEASCĂ DE LA ROVINE
'.vedere êxclusiv sursele .creștine, căci cele otomane, am spus-o deja, sunt
inutilizabile i această privință). Iată-le, în ordinea cronologică a redactării,
pe<celeucunoscute pânăcastăzi:
—(Cronica bulgaro-bizantină - anul 6903;
— Viața lui Ștefan Lazarevici de Constantin Filosoful Koste-
nețki —anul 6903;
— Toate cronicîlosârbești (39) - anul 6903;
— Cronica scurtapostbizantină (Cronica 72a, după cum o codifică
cercetătorul P.''Schreiner) - anul 6903;
— Letopisețul brancovicesc = anul 6903.
Fiind vorba despre scrieri aparținând în exclusivitate ariei de civili
zație sud-dunărene, sistemul de computare este cel bizantin. Prin urmare,
anul 6903 „de la facerea lumii” corespunde, în ani ai erei noastre, inter
valului 1 septembrie 1394-31 august 1395, și aceasta este singura secvență
de timp în care discuția privind precizarea momentului când a avut loc
expediția sultanală întreprinsă de Baiazid la nord de Dunăre își află rostul
și temeiul documentar.
'Primul care încearcă să dateze precis evenimentele este istoricul ceh
Constantin Irecek. Dorind, în a sa Istorie a bulgarilor apărută în 1876, să
lămurească împrejurările ce au precedat moartea țarului bulgar Ivan Șișman,
el se ocupă și de expediția sultanului Baiazid în Țara Românească și
utilizează o variantă mai târzie a cronicilor sârbești, în care se pășea nu
numai anul 6903, ci și data de 10 octombrie. Ca urmare,profesorul vienez
vorbește despre campania „din toamnă” a lui Baiazid și datează bătălia de
cisivă la 10 octombrie 139414.
La numai un an de la apariția celebrei sinteze a lui Irecek, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, ocupându-se de Originile Craiovei, descoperea în
scrierea învățatului raguzan Giacomo di Pietro Luccari știrea-de altfel
14 Constantin Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 356-354. Dacă
istoricul sârb Jovan Raici, care a utilizat aceleași izvoare ca și Jirecek, n-rar fi greșit la
transformarea anilor erei bizantine în anii erei noastre - vorbind, prin urmare, de 10
octombrie 1395 - lui, și nu istoricului ceh, i s-ar fi datorat introducerea datei de 10
octombrie 1394 în circuitul istoriografiei modeme (Jovan Rajic, Istorija rciznih
slavenskih narodov, najpace Bolgar, Horvatov i Serbov, voi. III, Viena, 1794, p.83).
De la Raici, datarea 10 octombrie 1395 a fost preluată atât de Engel, cât și de Nicolae
Stoica de Hațeg.
19
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU
________ V. DITĂ
________ f__
neîntemeiată - potrivit căreia numele orașului ar veni de la vestitul erou al

eposului sud-dunărean Marko Kralievici, cel ce-I însoțise - împreună cu
Constantin Dragaș și Ștefan Lazarevici — pe sultanul Baiazid 1 în campania
sa contra Țării Românești și-și găsise moartea, după cum spun cronicile
sârbești și Viața lui Ștefan Lazarevici, în lupta cruntă dintre români și
otomani. După Luccari, această luptă s-ar fi dat lângă Craiova și, murind
acolo Marko Kralievici, localitatea i-ar fi preluat numele.
Informația — întărită și de Mauro Orbini - a dat prilejul lui Hasdeu să
lege figura mareului domn de istoria orașului oltean, paragraful respectiv
din studiul său numindu-se Mircea cel Mare lângă Craiova'5. Nici Luccari
și nici Orbini nu dădeau însă data bătăliei, iar celelalte izvoare indicau, așa
cum am văzut, doar intervalul 1 septembrie 1394-31 august 1395. B. P.
Hasdeu a găsit imediat soluția pentru a stabili cu precizie data bătăliei: în
cronicile sârbești, ca și în amintita biografie, se spune limpede că în lupta de
la „rovini” (na rovinah) au murit atât Marko Kralievici, cât și Constantin
Dragaș. Or, ziua morții acestuia din urmă este trecută într-un izvor
contemporan, Tipicul lui Roman, de Ia Mănăstirea Hilandar16. Este 17 mai,
fără an. Călăuzindu-se după cronicile sârbești și după Viata lui Ștefan
Lazarevici, încă Franz Miklosich a stabilit că anul nu poate fi decât 1395,
deci — a tras concluzia Hasdeu — bătălia s-a dat la 17 mai 1395.
Raționamentul i-a fost confirmat în anul 1901, când bizantinologul
român Constantin Litzica aduce în discuție un document de mare greutate.
Este vorba de dania făcută Mânăstirii Petra din Constantinopol de împăratul
bizantin Manuel II Paleologul și soția sa Elena, fiica despotului Constantin
Dragaș, cel căzut rn lupta de la Rovine17. în acest act se afirmă că monahii
trebuiau să comemoreze amintirea defunctului Constantin Dragaș prin patru
slujbe: două imediat „ca de 40 de zile și de 3 luni”, iar celelalte două pe
15 B.P. Hasdeu, Originile Craiovei (1'230-1400), în „Columna lui Traian”, VIII

(1877Xnr. 12, p. 668-669.
16 Fr. Miklosich, Monumenta Serbica spectantia historiam Serbiae, Bosnae,
Răgușii, Viennae, 1858, p. 227; vezi și V. Jagic, Tipik Romanov, în „Starine Jugo-
slavenska Akademija”, V (Î873), p. 3-7.
17 C. Litzica, Din domnia lui Mircea Vodă, în „Convorbiri Literare”, XXXV
(1901), p. 3TT (autorul a inclus acest studiu și în volumul său Studii și schițe
greco-roinâne, București, 1912, p. 13-36). Actul a fost publicat pentru întâia dată de
Franz Miklosich. și Joseph Müller, Acta et diplomata Graeca medii aevi sacra et
profana, voi. IT, Vindobonae, 1862, p. 260-261.
20
www.dacoromanica.ro
viitor, la împlinirea a 6 și 9 luni de la moartea lui18. Datând din octombrie

1395, documentul dovedește cu certitudine că în acel moment nu trecuseră
încă șase luni de la moartea lui Constantin, dar se împliniseră trei luni.
Rămânea de lămurit veracitatea datei de 10 octombrie 1394. A fa-
cut-o, în 1927/1928, istoricul George Spasoievici Radojcici cel mai bun
cunoscător al izvoarelor sârbești în problemă, care a atras atenția că data
respectivă apare numai în 10 dintre cele 39 de cronici sârbești în care se
vorbește despre bătălia de la Rovine. Și că acestea 10 sunt, de fapt, copii
ale unui singur arhetip târziu, prost informat și asupra lui Constantin
Dragaș, din care face două persoane: Constantin și Dragaș. Academi
cianul sârb nu încearcă nici o explicație asupra provenienței acestei date în
arhetipul postulat, dar susține data reală - 17 mai 1395 - cu exact argu
mentele lui Hasdeu și Litzica - Tipicul lui Roman și actul pentru Mănăstirea
Petra -, ignorând faptul că ambele fuseseră deja folosite19.
Istoriografia internațională - cu excepția lui Franz Babinger, care a
încercat să propui ă propria datare - a adoptat aproape unanim datarea lui
Radojcici (deci dat'rea lui B.P. Hasdeu), spre deosebire de cea româ
nească, rămasă pânărie curând - din motive pe care le-am precizat cu alt
prilej20 - la datarea lui Jirecek. Totodată, dacă urmărim din perspectiva
secolului scurs de la momentul celor două datări care a fost soarta fiecăreia
dintre ele, vom constata o deosebire esențială: în timp ce pentru data de 17
mai 1395 au apărut noi dovezi documentare, până la aceea, decisivă, ivită
chiar în zilele aniversării celor 600 de ani de la urcarea pe tron a lui
Mircea cel Mare ', în schimb, pentru 10 octombrie nu s-a adus nici un
argument, ci, dimpotrivă, valoarea documentară a variantei respective a
18 C. Litzica, art. cit., p. 377.

” G.Sp. Radojcic, Jedna glava iz zivota Ștefana Lazarevica od Constantin Filo
zofa, în „Hriscanski Zivot”, IV (1927), p. 138-144; Idem, Listina manastira Pe 'ra od
oktobra 1395 g. kao izvor za hronologiju bitke na Rovinama, în „Bogoslovlje organ
pravoslavnog bogoslovskog Fakulteta y Beogradu”, II (1927), p. 293-301 ; Idem, La
chronologie de la bataille de Rovine, în „Revue Historique du Sud-Est Européen”,
nr. 4-6/1928, p. 136-139.
20 Alexandru V. Diță, Victoria românească de la Rovine (17 mai 1395). Datare,
desfășurare, importanță internațională, în Almanahul Luceafărul 1987, p. 24.
21 Valeriu Veliman, O cronică turcească despre domnia lui Mircea cel Mare, în
„Revista Arhivelor”, nr. 4/1986, p. 372-385.
21
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ.
cronicilor sârbești a fost serios zdruncinată,. ca să nu spunem anulată, de

către demonstrația lui RadojcicL
în anul 1947, istoricul V. Laurentț discutând data de 17 mai 1395,
facea următoarea remarcă: „Bătălia de la Rovine a fost dată, deci, cel mai
devreme în cursul verii acestui an (1395 —Trebuie să o plasăm oare
la 17 mai, cum ne incită lista necrologică atipicului lui Roman, după cum
ne îndeamnă G. Sp. Radojcici? Mai înainte d!e a decide, trebuie să așteptăm
ca orientaliștii să-și spună ultimul lor cuvânt”22. Iată că recent s-a auzit, în
sfârșit, și cuvântul decisiv al „orientaliștîlor”! El aparține turcologuluf
Valeriu Veliman, care a editat și tradus, folosind manuscrisul inedit, rela
tarea campaniei sultanului Baiazid în Țara Românească făcută de Ibn
Kemal23. în lucrarea sa intitulată Istoriile dinastiei otomane, Ibn Kemal,
unul dintre cei mai reprezentativi și bine informați cronicari otomani, arată
categoric că expediția lui Baiazid la nord de Dunăre - singura întreprinsă
de el, personal, în Țara Românească—a avut loc primăvara și că în
lupta decisivă a căzut Constantin, care „era principele țării care, în limba de
acum, este cunoscută bine cu titlul de țara Kustendil”. Acest Constantin
prinț de Kustendil nu este altul decât Constantin Dragaș prințul de Velbujd
(numele pe care, anterior cuceririi otomane, îl purta actualul oraș Kjusten-
dil, situat, astăzi, în sud-vestul Republicii Bulgaria), despre care se știe cu
siguranță că a murit la 17 mai 1395 în lupta de la Rovine. Faptul este în
deplină concordanță cu celălalt detaliu furnizat de cronică - primăvara,
arătată ca anotimp când a avut loc expediția sultanală condusă de Baiazid
- și vine să confirme, desăvârșind, ceea ce până acum știam doar din izvoa
rele „creștine”: că victoria de la Rovine a fost obținută de românii con
duși de Mircea cel Mare la 17 mai 1395.
5. Vanitatea tinerească a regelui Sigismund de Luxemburg și iritarea

sultanului Baiazid I ne-au furnizat dovezi categorice spre a nu mai pierde
vremea cu ipoteza lui Ilie Minea - ultima de care trebuie luat act - potrivit
căreia campania sultanului și lupta de la Rovine ar fi avut loc în toamna
anului 1395, după ce se desfășurase, în lunile iulie-august, expediția
regelui ungar și a trupelor sale în Țara Românească24.
22 V. Laurent, art. cit., p. 180.

21 Valeriu Veliman, art. cit.
,‘l Ilie Minea, Principatele Române și politica orientală a împăratului Sigis-
22
www.dacoromanica.ro
Datarea lui Ilie Minea nu poate fi acceptată dintr-un motiv hotărâtor:

știm exact, din propriile sale diplome, când pășește regele Sigismund de
Luxemburg la sud de Carpați și în ce împrejurări anume: la 6 iulie 139525, ca
urmare a expediției lui Baiazid în Țara Românească. Deci cauza expediției
ungare este expediția anterioară a lui Baiazid.
La rândul său, sultanul otoman, într-o scrisoare citită la Buda pe 28
noiembrie 1395, scrisoare expediată lui Sigismund de Luxemburg, confir
mă că a părăsit Țara Românească mai înainte de apariția oștilor conduse
de Sigismund și-i reproșează regelui Ungariei că se laudă fără temei, în
toată Europa, că această retragere s-ar fi datorat apropierii oștilor sale:
„Tu te lauzi pretutindeni, spunând și lăudându-te, că m-ai gonit
pe mine de pe câmpul de luptă, ceea ce n-a fost adevărat deoarece
eu am hotărît să părăsesc câmpul de luptă din cauza unor situații
mai importante și de aceea îți trimit ție această scrisoare pentru ca
să-ncetezi să te mai lauzi întrucât în viitoarea lună martie voi veni
negreșit ca armata mea ca să te găsesc acolo unde ai fi sau ori unde
te-ai găsi și pentru ca încă de pe acum să încetezi să te mai lauzi
cum că m-ai fi gonit pe mine de pe câmpul de luptă și că nu aș fi
avut îndrăzneala să te aștept.”26
Așadar, sultanul nu dezminte succesiunea evenimentelor, ci numai

explicația pe care regele o dăduse retragerii sale. Baiazid susține că alte
motive l-au determinat să se retragă, dar confirmă că retragerea (și deci
expediția) avusese loc înainte de 6 iulie 1395, când Sigismund trecuse
Carpați i.
Sigismund afirmă și el, foarte clar, că la sosirea sa în Țara Româ
nească Baiazid plecase și nu mai rămăsese de cucerit din mâinile
mund, București, 1919, p. 69-70. Recent ideea a fost reactualizată, dar fără ca noul ei
susținător s-o poată face viabilă, ci din contră (Tahsim Gemil, Mircea l'Ancienface à
la politique impériale de Bayezid N, în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 1-2/1986,
p. 14-18.
25 Viorica Pervain, Din relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului
al XIV-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, XVIII
(1975), p. 104, 106-107, numai pentru prezentarea și discutarea datelor ca atare.
26 L. Thallôczy, Mantovai kovetjârâs Budân, 1395, în „Értekezések a tôrténeti
tudomânyok kôrebôl”, Budapest, 1905, p. 107-108.
23
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DITĂ
_________________ »__
otomanilor decât cetatea Nicopolul Mic (adică Tumu), unde cele două
oști - ungară și română - s-au unit spre a lichida ultimul punct otoman de
rezistență de pe malul stâng al Dunării:
„Pe lângă aceasta, atunci când primejdiosul dușman și persecutor
al crucii lui Hristos, ba chiar al întregii credințe ortodoxe, Baiazid,
stăpânul turcilor, rivalul cel mai important al maiestății noastre,
pătrunsese dușmănește cu o armată puternică a înșiși turcilor și a
altor neamuri barbare în părțile noastre transalpine, devastând și
jefuind aceste părți aproape în cea mai mare parte, și ocupase prin
forță cetatea noastră a Nicopolului Mic de la voievodul Mircea, ruda
noastră, și își lăsase în ea, pentru a o păstra, oameni de-ai săi, iar noi
ne-am grăbit cu o mare putere a noastră și am ieșit în întâmpinarea
îndrăznelii acestui Baiazid și pentru apărarea acestor părți ale
noastre, în special a sus-numitului castel al Nicopolului Mic, cu sco
pul de a-1 lua cu asalt. De acolo, Baiazid, aflând de sosirea noastră
în persoană, s-a retras. Și am cucerit acea cetate a Nicopolului Mic
din mâinile oamenilor lui.”27
De ce plecase Baiazid „trecând Dunărea fără vad” (cum spune cro
nica țării)? Pentru că „Mircea cu românii a înfrânt armata lui [...]. Și IIdirim
Baiazid a scăpat cu greutate cu puțini oameni”, după cum relatează Cro
nica 72 a.
In fața mărturiilor consonante și zdrobitoare ale celor doi prota
goniști, rezultă indubitabil că expediția lui Baiazid era terminată la 6
iulie 1395, deci nu avea cum să aibă loc în toamnă „sau la sfârșitul verii”.
11 ie Minea transforma cauza în efect și efectul în cauză!
în concluzie la acest prim capitol al cercetării noastre, se poate afirma
cu certitudine că:
1. expediția sultanului Baiazid la nord de Dunăre a avut loc în
primăvara anului 1395;
2. bătălia decisivă - de la Rovine - s-a dat la 17 mai 1395.
27 Ferdo Sisic, Nekoliko isprava izpocetkaXVst. Sabro ih i objasnio, în „Starine
Jugoslavenska Akademija”, XXXIX (1938), doc. nr. 72, p. 231-232. Documentul nu
este reprodus în D.R..H. D., voi. I, București, 1967. Am reprodus textul latin după is
toricul sârb în „ Fuga ” ș/,, restaurarea " tui Mircea cel Mare - între realitatea isto
rică medievală ți ficțiunea istoriografică modernă, București, Editura Roza Vântu
rilor, 1995, p. 65.
24
www.dacoromanica.ro
II. LOCALIZAREA CONFRUNTĂRII DECISIVE

ROMÂNO-OTOMANE DIN 17 MAI 1395
Este aproape de prisos a mai discuta, aici, dacă au existat una sau
două confruntări militare între oștile conduse de Mircea cel Mare și cele ale
lui Baiazid I în decursul campaniei sultanale la nord de Dunăre, din
moment ce toate izvoarele vorbesc de o singură luptă28, luptă în care au
murit cei doi vasali sud-dunăreni, Marko Kralievici și Constantin Dragaș.
Cel care, în pofida acestor izvoare, a inventat, pur și simplu, două bătălii,
din motive arătate de noi cu altă ocazie29, a fost Dimitre Onciul, urmat de
V. Motogna, Constantin C. Giurescu, P.P. Panaitescu și mulți alții. De aici
și apariția a două puncte geografice diferite unde ele ar fi avut loc: o bătălie
„victorioasă” la Rovine, alta, „nenorocoasă“, la Argeș. Or, dacă în privința
celei de la Argeș numele însuși al râului și localității arătau exact locul,
pentru Rovine s-au căutat, în decursul timpului, numeroase localizări posi
bile, de la Craiova și apa Jiului până la Ialomița, și de pe malurile Dunării
până la niște „ruine” din orașul Curtea de Argeș30.
Mărturia categorică a lui lbn Kemal, cronicarul otoman care a folosit
cea mai bogată și mai precisă documentare, dovedește, o dată mai mult, că
punctul de trecere a Dunării a fost Nicopolul, ceea ce se confirmă și
prin cucerirea cetății românești de pe celălalt mal, Nicopolul Mic
(Turnu). Dacă avem în vedere opinia lui Ferdinand Lot, după care
Nicopolul era „une place forte, clef de la Valachie et aussi d’Adrianople,
28 Cronica versificată a lui Enveri, ca și ambiguitatea lui Neșri sunt „argumente”

insignifiante în raport cu marea masă a celorlalte surse narative care sunt categorice
în această privință (Cronici turcești privind țările române, ed. Mihail Guboglu și
Mustafa Mehmet, voi. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 39, 113).
încercarea istoricului Șerban Papacostea de a invoca, în 1998, un izvor italian
adus în discuție pentru prima oară de dânsul, pentru existența a două bătălii, contra
zice flagrant textul acestui izvor, care nu cunoaște decât o singură bătălie, plasată în
mai, exact așa cum am demonstrat și noi încă din 1986. Vezi acum mai departe, la p.
108-115.
29 Alexandru V. Diță, Victoria românească de la Rovine (17 mai 1395), în
„Anale de Istorie”, nr. 4/1986, p. 30.
’n Discutarea tuturor opiniilor referitoare la localizarea Rovinelor la Nicolae
Stoicescu, Bătălia de la Rovine (17 mai 1395), București, Editura Militară, 1986, p.
52-56, 75-79.
25
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
capitale du sultan”31, putem atribui aceeași importanță strategică și perechii

sale de pe malul stâng al fluviului - cetatea Tumu —, încât planul de cucerire
a Țării Românești trebuia să implice neapărat trecerea acestei „chei” în
mâna sultanului. Informația cronicarului otoman despre moartea lui Con
stantin Dragaș în marea bătălie ce s-a purtat pe teritoriul nord-dunărean
dovedește că absolut toate izvoarele descriu un singur eveniment istoric
și că, deci, între lupta de la „rovini” a letopisețelor sârbești32 și aceea de
la Argeș a textelor otomane există o identitate absolută.
Așa cum remarca P.P. Panaitescu, „lupta nu poate fi căutată decât pe
linia ce unește Tumu cu Argeș”33. Dar toate încercările de a arăta cu exac
titate un loc anume pe cursul râului Argeș n-au depășit stadiul de ipoteză.34
La Țuțulești nu ne putem opri în nici un caz deoarece Argeșul curge
acum la o distanță foarte mare de satul respectiv și nu se poate admite că a
curs odinioară așa de aproape încât să cadă în el trupurile celor morți în
luptă și să-i înroșească apele.
31 Ferdinand Lot, L’art militaire et les armées au Moyen Age en Europe et dans le
Proche-Orient, vol. II, Paris, 1946, p. 219.
32 Este de observat și similitudinea — semnalată deja de Aurel Decei - dintre na
rovinah (deci rovini, la plural), care nu desemnează un toponim, ci se traduce prin
șanțuri, răpi, gropi, tranșee, locuri strâmte prielnice ambuscadei (vezi Franz Miklo-
sich, Lexiconpaleo-slovenico-graeco-latinum, Viena, 1862-1865, sub voce) și preci
zarea lui Idris Bitlisi (după A. Decei) că lupta s-a dat la hendek, ceea ce în limba turcă
înseamnă exact același lucru (vezi, Samy-bey Fraschery, Dictionaire turc-français,
ed. Diran Kelekian, Constantinopol, 1911, p. 552).
33 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, p. 243. Este curios cum
un militar, generalul Nicolau Teodor (Două erori istorice, București, 1934,1: Unde a
avut loc lupta de la Rovine?) după ce aduce argumente pentru faptul că „Lupta de la
Rovine nu a putut avea loc, nici la Ialomița, nici pe Jiu, ci numai pe directa linie de
operație urmată de armata lui Baiazid, direcție jalonată de punctele: Adrianopol-
Nicopole-Curtea de Argeș”, întrucât „Scopul politic, Baiazid nu-1 putea realiza decât
prin ocuparea capitalei Munteniei care la acea dată era Curtea de Argeș. Indrep-
tându-se spre capitală, Baiazid atrage implicit armata adversă pe această direcție,
Mircea fiind nevoit să-i țină calea” (p. 6-7), plasează totuși lupta... „în Rovina Căl-
mățuiului, lângă satul Putineiu, județul Teleorman”, ca și cum sultanul urma să
cucerească Giurgiul!
34 Faptul că în cronica țării din secolul al XVIl-lea apare Ialomița și nu Argeșul,
ca în cronicile otomane, a fost explicat deja prin confuzia ce s-a făcut cu victoria
obținută, în 1442, pe cursul acestui râu de către lancu de Hunedoara împotriva oștilor
otomane.
26
www.dacoromanica.ro
La confluența Argeșului cu Vâlsanul am putea accepta doar dacă am

traduce rovină cu mlaștină, ceea ce este incorect, termenul slavon fiindu-ne
transmis prin intermediul letopisețelor sârbești: Ha poBHHaxrt> (L. Stoja-
novici, Stări srpski rodoslovi i letopisi, Sr. Karlovți, 1927, p. 219) - la
rovini, forma de plural neputând fî folosită pentru a denumi o mlaștină, ci
râpi, șanțuri sau eventual tranșee săpate special pentru luptă. Transfor
marea lor într-un toponim este opera lui Irecek: „ pe o câmpie numită «La
rovini» (auf einem «na Rovinach» genannten Felde)” împământenită la
noi, după acesta, de Eminescu: „la Rovine în câmpii”. Pobb în toate limbile
slavone înseamnă groapă, șanț = \e fossé, și în niciuna mlaștină (F. Miklo-
sich, Dictionnaire abrégé de six langues slaves, Petersbourg et Moscou,
Vienne, 1885, p. 728). In cronicile otomane găsim hendek = șanțuri.
Localizarea propusă de G.T. Ionescu (Unde sunt Rovinele bătăliei din
1394?, în Contribuții la istoria românilor. Studii și materiale, Muzeul Bră
ilei ! Editura Istros, Brăila, 2004, p. 197-228), pe râul Neajlov, în apropiere
de actualul sat Siliște (comuna Căteasca, jud. Argeș) este exclusă, deoarece
Neaj Iovul din această parte a cursului său nu este un râu în care să se fi putut
arunca morții (cum spune cronica otomană) și nici în stare să curgă roșu de
sângele celor uciși, cum spune cronica slavonă. Iar numele râului ne este
dat în cronica otomană: Arkîs = Argeș. Este suficient să vezi unde se află
Siliște și curge Neajlovul și Neajlovelul și pe unde curge Argeșul, spre a
realiza imposibilitatea unei confuzii de nume în cronica otomană.
Arheologii cred că pot distinge un strat de cenușă de la sfârșitul
secolului al XIV-lea la curtea domnească din Argeș35, fapt care ar atesta
arderea capitalei și ne-ar îndreptăți să credem că lupta s-a dat la nord de
actuala Curte de Argeș, spre munți, ceea ce ar consuna și cu informațiile
unor cronici otomane ce menționează munții luați de Mircea ca sprijin în
apărare.
Oricum, până la noi revelații documentare, un singur fapt îl putem
stabili cu certitudine: că lupta de la Rovine s-a dat pe râul Argeș, în
regiunea capitalei de atunci a Țării Românești, orașul Argeș, cel mai
probabil la nord, spre munți. Mai mult este greu de afirmat fără a cădea în
ficțiune.
•b Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, București, Editura Militară, 1981,

p. 107.
TI
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
III. CARACTERUL CONFRUNTĂRII MILITARE

ROMÂNO-OTOMANE DIN ANUL 1395
După cum am precizat deja, bătălia de la Rovine a fost nu numai

datată în mod diferit și purtată pe hartă spre toate cele patru puncte
cardinale, ci și apreciată și înfățișată de o manieră ce-1 pune pe cititorul care
ia cunoștință de toate părerile într-o adevărată stare de perplexitate. Totuși,
pe măsură ce acesta urmărește textele diverșilor istorici, pentru ca apoi să
consulte izvoarele, se lămurește imediat că la originea adevăratei „babilonii
istoriografice” plăsmuite în jurul evenimentelor reale nu se află neputința
științei istorice, ci modul cu totul surprinzător în care au fost aplicate,
în cazul de față, regulile elementare de informare și logică. Afirmația
gratuită, de multe ori preluată de la un autor la altul fără cel mai ele
mentar control, și ficțiunea comodă ce se dispensează de efortul infor
mării și al criticii istorice sunt legea aproape universală, față de care
excepția ce numește adevărul se prezintă chiar ca o excepție.
Ar fi aproape inutil să mai zăbovim acum asupra istoriografiei ale
cărei teze, oricât de multe și de diverse, și-au dovedit, în cele din urmă,
caducitatea, în fața izvoarelor corect și obiectiv interpretate. Deci, lăsând în
urmă lunga defilare de ipoteze și erori, să trecem încă o dată în revistă însăși
mărturia documentelor, singurele în măsură a ne permite ca, prin coroborare,
să reconstituim realitatea.
în primăvara 1395, Baiazid 1 a întreprins o campanie de mari propor
ții împotriva Țării Românești. Această expediție - prima pe care un sultan
otoman o conduce personal la nord de Dunăre - nu a fost o simplă incur
siune de pradă și intimidare încredințabilă unui general, în speță Evrenos,
după cum - falsificând deliberat izvoarele - a susținut cândva Hammer36,
ci a fost o campanie sultanală37, care le depășea prin proporții pe toate cele
16 J. de Hammer, Histoire de l’Empire ottoman, voi, I, Paris, 1844, p. 104.

17 Mărturiile cronicilor otomane sunt unanime în acest sens, și la fel ale celor
creștine: Kostenețki, Cronica bizantino-bulgară, Cronica post-bizantină (72 a),
Laonic Chalcocondil. Letopisețul țării, în versiunea sa originală, atestată de traduce
rea arabă și de copiile cele mai vechi, menționează lupta lui Mircea cel Mare cu
sultanul Baiazid. Abia spre sfârșitul primului pătrar al secolului al XVIII-lea, când
condițiile istorice determinaseră apariția unui complex de autominimalizare la nive
lul mentalului colectiv românesc, un copist a schimbat textul, transformând pe sulta
nul Baiazid în „Basail beiul de la Nicopole”, iar marea confruntare a lui Mircea cu
28
www.dacoromanica.ro
întreprinse de Imperiul Otoman până atunci împotriva unui stat european.

Armata otomană concentrase, practic, întreaga capacitate militară a impe
riului, inclusiv forțele tuturor vasalilor din Europa și Asia, conduse și ele în
persoană de acești vasali, așa încât se poate spune cu deplin temei că, prin
efectivele angajate, armata îndreptată contra Țării Românești este compa
rabilă numai cu aceea concentrată împotriva cruciaților la Nicopole și a
lui Timur Lenk în 1402.
Obiectivul acestei mari întreprinderi, deopotrivă militară și politică,
era scoaterea Țării Românești din frontul luptei antiotomane38 fie prin
instaurarea stăpânirii otomane directe la nord de Dunăre (plan maximal),
fie prin reducerea ei la statutul de vasală a Imperiului Otoman, obligată la
plata tributului și la participarea militară alături de oastea imperiului, cum
era cazul lui Ștefan Lazarevici, Marko Kralievici, Constantin Dragaș și al
celorlalți participanți - alături de sultan - la această campanie (plan mi
nimal).
Riposta românească a fost pe măsura agresiunii. Armata Țării Ro-
Baiazid a devenit lupta sa cu „Basail bei din Nicopole”. Deși această copie a generat
la rândul ei o nouă tradiție manuscrisă a cronicii țării - pe care o întâlnim în tradu
cerea lui Filstich, la Aaron Florian și în ediția din Magazin istoric pentru Dacia —,
eroarea a fost sesizată aproape imediat: „Greșală și neștiință este aice al scriitorului ce
zice Baezet beiu de laNicopoe, că n-au fost Baezet beiu, ci sultan împăratul turcilor,
căruia și Ildărim îi zicea turcii {Istoria Țării Românești, 1290-1690. Letopisețul
cantacuzinesc, ed. C. Grecescu și D. Simonescu, București, Editura Academiei R.P.R.,
1960, p. 198).
38 Prin expediția sa de la Karinovasi, Mircea a obținut o importantă victorie, fapt
ce l-a determinat pe Baiazid să-și întrerupă campania din Anatolia și să revină în
Europa - o spun cronicile otomane. Reușita românească l-a impus dintr-o dată pe
Mircea cel Mare drept cel mai eficient lider european al luptei contra expansionis
mului otoman. Legăturile sale cu emirii din Anatolia, confruntați cu același expan
sionism, precum și tratativele cu Sigismund, care se vor solda în 1395 cu tratatul de la
Brașov, ni-1 arată acționând într-un cadru de politică externă foarte bine elaborat și
având o viziune lucidă asupra pericolului și a mijloacelor de a-i face față. Hotărârea
lui Baiazid de a organiza o expediție de proporții iară precedent — cel puțin pe
frontul european - contra domnului român ne dă măsura aprecierii acordate
noului adversar. Această realitate este pusă în lumină și de tratatul Istoria Bulgariei,,
voi. III, Sofia, 1982, p. 367: „Sultanul și-a întors privirea către Țara Românească.
Exasperat de acțiunea voievodului român Mircea, care se definise ca unul din prin
cipalii organizatori ai grupării antiotomane, Baiazid a îndreptat împotriva lui o mare
armată”.
29
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
mânești nu s-a putut reduce - cum s-a afirmat uneori - la 10.000 de oa
meni, reprezentând „oastea de curte”39, ci a concentrat întregul potențial
uman al țării, capabil să poarte armele: oastea cea mare40. Deci, războiul
antiotoman a fost purtat după principiul luptei armate a întregului popor.
Or, ținând seama de potențialul demografic al țării, oastea cea mare a Țării
Românești a putut totaliza, în 1395, circa 40.000 de oameni41, ceea ce o
arată a fi una dintre cele mai puternice armate europene ale timpului și o
situează la nivel echivalent celei conduse de Baiazid. Totodată, înzes
trarea, pregătirea și tehnica de luptă ale acestei oștiri, precum și sistemul
defensiv conceput de Mircea cel Mare la nivelul întregii țări se ridicau
indiscutabil la standardele continentale ale epocii.
La acestea se adaugă strategia și tactica elaborate de Mircea cel
Mare, care l-au pus pe Baiazid în fața unei situații insolite, obligându-1
să facă față unui război de guerilă, în accepțiunea strictă a termenului,
și să-și dezmintă celebru-i cognomen.
Intr-adevăr, campania de la nord de Dunăre nu a mai luat înfățișarea
confruntărilor militare de tip feudal de până atunci - Cirmen, Plocnik,
Cosovo - sau de după aceea (Nicopole și Ankara), în care principiul de
bază al purtării războiului permitea o desfășurare rapidă și o rezolvare
fidgerătoare a obiectivelor politico-militare urmărite (pentru care era cu
deosebire dotat cel supranumit „Fulgerul”). La nord de Dunăre, Baiazid
39 Teza conform căreia o oaste mică, dar vitează l-a înfruntat pe temutul Baiazid
este încă răspândită și mai face autoritate pentru unii istorici (cf. Acad. Ștefan Pascu,
Domn înțelept și viteaz, bun gospodar și făuritor de țară, în „România liberă”, din 20
IX 1986).
40 Istoria militară a poporului român, vol. II, București, Editura Militară, 1986,
p. 172,176. Cronica lui Ibn Kemal confirmă cu prisosință pe Chalcocondil, dându-ne
imaginea unui război în care au fost angajate toate resursele umane ale țării.
41 După estimarea recentă a lui Louis Roman în articolul Populația Țării
Românești în secolele XIV-XV („Revista de Istorie”, nr. 7/1986, p. 669-684) în
vremea lui Mircea existau în Țara Românească între 690.000 și 720.000 locuitori
(personal considerăm că cifra era mai mare, circa 1.000.000 de locuitori), fapt ce
permitea ridicarea unei armate de 40.000-50.000 de oameni. Sunt mărturii de epocă,
venind chiar de la domnii români, care confirmă acest fapt, iar Cronica Carrarese
informează că Radu I, tatăl lui Mircea cel Mare, a opus lui Ludovic cel Mare al
Ungariei o armată de „quaranta milia persone” (Apud G.I. Brătianu, L’expédition de
Louis Fr de Hongrie contre le prince de Valachie Radu Fr Basarab en 1377, în
„Revue Historique du Sud-Est Européen”, nr. 4-6/1925, p. 82).
30
www.dacoromanica.ro
s-a lovit, asemenea lui Napoleon în campania din Rusia, de un mod de

luptă cu totul nou, care-i eroda sistematic armata, frânându-i avântul,
demoralizând-o și interzicând o rezolvare definitivă a confruntării,
prin cucerirea vreunei cetăți-cheie sau prin dobândirea victoriei într-o
bătălie decisivă. Baiazid a fost obligat să lupte, la nord de Dunăre, nu
împotriva unei restrânse oștiri feudale, ci împotriva unei țări întregi,
hotărîtă să-și apere libertatea și credința cu orice preț și să nu înceteze
lupta decât o dată cu alungarea definitivă a cotropitorilor. Aceasta
explică de ce momentul culminant al campaniei - lupta de la Rovine din 17
mai 1395 - a avut un caracter extrem de sângeros, cu pierderi imense de
ambele părți, fapt ce i-a impresionat pe contemporani și a fost consemnat ca
atare în cronicile creștine și otomane.
Mărturiile cele mai apropiate de eveniment vorbesc categoric despre
un dezastru militar suferit de oastea condusă de Baiazid. Scriind în 1397
din mănăstirea celestinilor de la Paris, la scurt timp după catastrofala în
frângere suferită de cruciați la Nicopole, cunoscuta lui „Epistolă de plân
gere și consolare” (Epistre lamentable et consolatoire...), celebrul propaga
tor al cruciadei Philippe de Mezieres, după ce relata lupta lui Murad 1 cu
sârbii la Cosovo, continua: „De asemenea și fiul său, Baiazid - au trecut
cam trei ani de atunci -, a avut o altă bătălie, contra românilor, în care a fost
înfrânt cu desăvârșire (desconfis â plain) și a pierdut în jurul a 30.000 de
turci, care au murit în bătălie. Dar și o mare mulțime de creștini [români] de
asemenea au murit.”42
Să observăm că expresia „desconfis â plain” este folosită de Philippe
de Mezieres și în titlul Epistolei sale pentru a caracteriza dezastrul de la
Nicopole43. Se sublinia astfel similitudinea între înfrângerea lui Sigismund
la Nicopole și aceea a lui Baiazid la Rovine.
La rândul său, Constantin Kostenețki zis „Filosoful”, deținând in
formațiile direct de la Ștefan Lazarevici, participant el însuși la evenimen
tele din 1395, scria în 1431:
42 Pentru Philippe de Mezieres, lupta lui Murad la Cosovo se desfașurase contra
„unui prinț dinspre părțile Valahiei”. Românii ajunseseră a fi la sfârșitul secolului al
XlV-lea cei mai cunoscuți adversari ai puterii otomane, până la a servi ca reper geo
grafic (Oeuvres de Froissart, ed. Kervyn de Lettenhove, voi. XVI, Bruxelles, 1872,
P- 511).
43 Ibidem, p. 444. Cf. Dan Zamfirescu, Din nou despre victoria de la Rovine a lui
Mircea cel Mare, în volumul de față, p. 122-123.
31
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
„După aceasta a plănuit [Baiazid] război împotriva românilor,

fiind el trufaș și măreț. Și s-a ridicat cu toate puterile sale și a sosit
și a trecut Dunărea în anul 6903 [1 septembrie 1394-31 august
1395]. Și s-a împreunat în luptă cu marele și singur stăpânitorul
voievod loan Mircea. In care [luptă] a fost atât de mare vărsare de
sânge, încât nu se poate spune. Și atunci craii Marko și Constantin
au murit. Acolo cneazul Ștefan s-a întâlnit cu acești conducători, în
acel război despre care ne e cuvântul, deoarece toți aceștia erau cu
ismalitenii, dar nu de voie, ci de nevoie. Căci se spune despre feri
citul Marko că ar fi grăit către Constantin: «Eu zic și mă rog lui Dum
nezeu ca să fie de ajutor creștinilor, [iar] eu să fiu primul între morți
în lupta aceasta». Venind împăratul la ale sale a făcut pace cu dânșii.”44
Aceeași imagine ne-o oferă așa-numita Cronică bizantino-búlgara^,
care, deși a suferit ulterior o interpolare creatoare de confuzii, rămâne altfel
un izvor strict contemporan cu marele voievod român:
44 V. Jagic, Constantin Filosofi negov Zivot Ștefana Lazarevica despota srpsko-
ga; în „Glasnik srpskog ucenog drustva”, XLII (1875), p. 269-270.
45 In momentul de față, în urma cercetărilor istoricului D. Năstase, părerea lui
loan Bogdan, descoperitorul și primul ei editor, că am avea de-a face cu un produs al
istoriografiei bulgare, a fost supusă unei critici puternic argumentate. Conform tezei
lui D. Năstase, avem de-a face cu o cronică a bizantinului loan Chortasmenos, re
dactată inițial în grecește dar păstrată numai într-o versiune slavonă, realizată proba
bil chiar în Țara Românească, probabil la Tismana, versiune tradusă în românește și
integrată de Mihail Moxa, Ia 1620, în prima istorie universală în limba română.
O altă copie a versiunii slavone decât cea utilizată de Moxa, și în care apare o
interpolare absurdă ce a pus istoriografia modernă pe o pistă falsă, s-a păstrat în
miscelaneul copiat în a doua jumătate a sec. al XVI-Iea la Mănăstirea Slatina a lui
Lăpușneanu, manuscris acum în Biblioteca Academiei Ucrainene de Științe de la
Kiev. Ea a fost editată de loan Bogdan în 1891 și reeditată, la noi, de G. Mihăilă în
Mihail Moxa, Cronica universală, București, Ed. Minerva, 1989, p. 343-350. D.
Năstase a dat o nouă traducere acestei cronici, după aceea a lui Moxa de la 1620,
folosind ediția G. Mihăilă, după care a reprodus și textul slavon în Cronica expan
siunii otomane, 1296-1417, din volumul In honorem loan Caproșu. Studii de istorie,
Iași, Polirom, 2002, p. 227-268. Același autor a dat aceluiași text și prima sa versiune
într-o limbă modernă de circulație internațională, după versiunea latină a lui V. Iaghici,
care a însoțit ediția lui loan Bogdan: D. Năstase, La versión slave de la Chronique
Byzantine perdue deJean Chortasmenos (debut du XV-siécle), în Etudes byzantines
etpost-byzanfines, V, Editura Academiei Române, 2006, p. 321- 363. In Anexă este
reprodus textul slavon după ediția G. Mihăilă.
32
www.dacoromanica.ro
„Și, nu după multe zile, din nou s-a sculat [Baiazid] cu multă
mulțime de turci și s-a îndreptat asupra românilor lui Mircea
voievod. Și se dete o mare luptă, încât a căzut o mulțime de turci
aleși, dintre cei puternici. Și dintre domnii creștini au fost [printre
cei căzuți] Constantin Dragașevici și Marko Kralievici. Și atâta
mulțime iară de număr de sulițe s-a rupt, încât nu se vedea
văzduhul de mulțimea săgeților. Iar râul acela curgea însângerat de
mulțimea cadavrelor omenești, încât însuși Baiazid s-a înspăimân
tat și a fugit.
[Totuși, pe un oarecare dintre vlasteli l-a pus să conducă țara.
Iar Mircea a fugit în Țara Ungurească. Iar Baiazid, și el s-a întors
fugind, vrând să treacă Dunărea. Și a așezat paznici pe la toate
vadurile râului Dunărea.]
Și l-a prins pe țarul bulgar Șișman și l-a omorît în anul 6903
[1395], luna iunie 3. în felul acesta a luat Țara Bulgărească. Și a
pus într-însa dregătorii săi peste toată Țara Bulgărească.”46
Amintirea acestui dezastru suferit de otomani era încă vie la sud de
Dunăre în secolul al XVI-lea când a fost redactată cronica postbizantină,
descoperită și valorificată în anii din urmă:
„în anul 6903 [1 septembrie 1394-31 august 1395] porni
însuși sultanul Baiazid Ildirim spre Dunăre împotriva lui Mircea
voievodul românilor. Și a fost înfrânt de către români și Mircea cu
românii a înfrânat armata lui [a lui Baiazid], și el [Mircea] i-a luat
lui [Baiazid] bunurile (hasna toutestin ton bion tou), și l-a urmărit
până la Dunăre. Și atunci a fost ucis craiul Marko și Constantin
domnul de la Zegligovo (6 Zilygovou). Și Ildirim Baiazid a scăpat
cu greutate, cu puțini oameni.”47
46 Ioan Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichschrei-

bung, în „Archiv fur slavische Philologie”, XIII (1891), p. 530. Așezând uciderea
lui Șișman în același context cu expediția sultanală din Țara Românească, cro
nica dovedește și ea că oastea lui Baiazid n-a pășit la nord de Dunăre cu mult
înainte de 3 iunie 1395, deci în primăvara lui 1395.
47 Peter Schreiner, Die byzantinischen Kleinchroniken, voi. I, Wien 1975, p. 562;
vezi și traducerea din Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. IV, București, Editura
Academiei R.S.R., 1982, p. 561.
33
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
De asemenea, tradiția sârbească, din așa-numitele „cronici tinere”,

ne dă aceeași imagine: .
„A învins Mircea voievodul ungrovlah pe împăratul Baiazid la
Rovine și acolo a căzut Marko Kralievici [...] Și acolo au căzut
Constantin Jegligovaț și Dragoș (cronicile sârbești, mai târziu, au
făcut din Constantin Dragașevici două persoane - A VD) cu 8.000
de ostași și 3 voievozi care luptau pe lângă împăratul Baiazid. [...]
Mult s-a amărît împăratul de căderea lor și mai mult s-a înspă
imântat, fiindcă nu mai erau unii ca aceia în toată oștirea lui și nici
n-au mai fost după aceea.”48
înfrângerea lui Baiazid reiese în mod evident și din cronica lui Laonic
Chalcocondil, scrisă în a doua jumătate a secolului al XV-lea (încheiată
înainte de 1470):
„Și se zice că, armata fiind în marș [Mircea] se ținea strâns în
urma ei punând-o la mare suferință și o aducea în situații grele și nu
înceta să-i facă stricăciune. De aceea slujitorul său Brenez a dat cu
părerea să-și așeze oastea în tabără și așa să se ferească [...] Atun-
cea așadar Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără, rămânând pe loc
ziua aceea; a doua zi însă a trecut armata peste Istru în chipul cel
mai sigur, pe cât se putea. Așa îi merse deci cu armata în Dacia.”49
La rândul său, Macarie Melissenos (Pseudo-Sphrantzes), care scria în
ultimul pătrar al secolului al XVI-lea, utilizând desigur izvoare mai vechi și
tradiția, ne dă următoarea versiune:
„Apoi pornește cu război contra lui Mircea, domnul Țării Ro
mânești și a stricat mult loc. Apoi Mircea a venit la o luptă deschisă
într-un loc neprielnic, iar sultanul, chibzuindu-se în fața locului
rău, a lăsat lupta și s-a retras. .
Mai târziu, ajungând ei la înțelegere, Mircea a hotărît să-i dea o
plată (telos) și au făcut pace.”50
4* Lj. Stojanovic, Stări srpski rodoslovi i letopisi, Karlovci, 1927, p. 219.
Laconic Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. Vasile Grecu, p. 64-65.
sn Cu excepția ultimei fraze, am citat din traducerea lui Vasile Grecu (Georgios
Sphrantzes, Memorii, 1401-1477, București, Editura Academiei R.S.R., 1966), p. 223.
34
www.dacoromanica.ro
Această victorie nu poate fi ascunsă nici de cronicarii otomani Enveri

și Orudj, cei mai apropiați de evenimente, care, deși nu recunosc victoria
românească, nu o afirmă nici pe a sultanului, ci recurg la o explicație artifi
cială menită a estompa realitatea. Un alt cronicar, Șiicrullah, primul
cronicar oficial al imperiului pe care-l cunoaștem, preferă să arunce asupra
campaniei nord-dunărene a sultanului Baiazid vălul tăcerii depline51. Va
trebui să mai treacă timp pentru ca istoriografia otomană eludând adevărul
să-l înlocuiască cu minciuna aurită52. Dar chiar din mijlocul acestei crono-
grafii oficiale se ridică monumentala operă a lui Kemal Pașa Zade (Ibn
Kemal) (1468-1534), care ne oferă cea mai impresionantă evocare-cu
accente de epopee - a confruntării militare româno-otomane din 1395.
Deopotrivă oștean în trupele lui Baiazid al II-lea și însoțitor în
campanii al sultanilor următori, jurist, stilist și mare cărturar, Ibn Kemal,
născut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, devine istoricul oficial al
Imperiului Otoman sub trei mari sultani - Baiazid II, Selim I și Soliman
Magnificul. în opera sa istorică Tevarih-i al-i Osman (Istoriile dinastiei
otomane'), începută din îndemnul lui Baiazid II și tratând istoria imperiului
de la începuturi până în primii ani de domnie ai lui Soliman Magnificul,
pune la contribuție întreaga istoriografie otomană anterioară, precum și
izvoarele între timp pierdute, pe care le contopește într-o sinteză de mare
valoare istorică și literară. El ridică istoriografia otomană, aflată la
începuturile ei, la o înălțime ce o așază în rândul istoriografiei euro
pene a timpului. Și e cu atât mai semnificativ faptul că acest clasic al
istoriografiei otomane, mare cărturar multilateral, în același timp cunoscă
tor direct al vieții militare și excepțional scriitor a găsit resursele interioare
spre a se ridica deasupra rațiunilor personale, de neam și de stat, și a da
expresie admirației sale de oștean pentru vitejia adversarului, lăsându-ne
despre Mircea cel Mare și ai săi, și despre încleștarea de la Rovine, pagini
deosebit de expresive.
Iată acest text:
„[...] Venind [un] olăcar de la frontiera Valahiei, a sosit, a ajuns
51 Cronici turcești, voi. I, p. 32, 39, 49.
52 Modul în care cronicarii otomani transformă informațiile din textele prede
cesorilor pe măsură ce se depărtează în timp de evenimente a fost remarcat în articolul
lui Dan Zamfirescu, Din nou despre victoria de la Rovine a lui Mircea cel Mare, în
„Luceafărul” din 9 august 1986 (nr. 32), p. 6.
35
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
[la Baiazid]. A dat de știre, zicând: «Vrăjmașul care caută ura,

întorcându-se, a trecut peste apa Dunării în partea cealaltă». Fiind
aproape anotimpul iernii și dat fiind că nu erau zilele [potrivite
pentru] expediție în locuri îndepărtate, [Baiazid] a ajuns la Edime,
casa împărăției. Și a intrat împăcat în al său palat care împrăștie
bucurie. In acea iarnă, făcând popas, s-a oprit în pomenitul loc
plăcut. S-a preocupat de oastea și de ordinul pentru expediție, în
timpul verii, în țara Valahiei. Beilor săi li s-a dat de știre despre
akîn. Ei s-au străduit întru [aplicarea] ordinului de a-i chema pe
akîngii și a scoate [astfel] la iveală oastea de jefuitori. Făcând
eforturi pentru a orândui și a întregi armele de luptă și toate cele
trebuincioase pentru bătălie, au isprăvit [astfel] acele treburi. Ce
tele victorioase au fost gata cu armele, pedestrașul - pe jos,
călărețul - pe calul său. Au fost de față la ieșirea sultanului lumii și
la înălțarea spre cer a stindardului războiului sfânt.
Se arată cum principele Isfendiyăr a plecat spre locul bătăliei
din țara Valahiei și cum a luptat cu rebelul căruia ei îi zic
Mircea, care era emirul acelui loc.
[Era] în primăvara anului șapte sute nouăzeci și patru, când în
pătrimea locuită a pământului, cu primăvara [plină de] semnele
noului, s-a întâmplat plecarea de bun augur. Laleaua proaspătă
din zori ridicând fața rubinie a lumii din grădina de trandafiri a
sultanului, oastea câtă iarbă, venind [și stând] în picioare, în
mijlocul grădinii și la marginea pajiștii, a fost gata [de plecare].
[...] Sultanul, cuceritor al lumii, ridicând stindardul - ce aco
peră cerul - al războiului sfânt, punând să cânte trâmbițele cu
sunet ascuțit și goarnele cu răsunet de tunet, a tras oastea, oastea
cotropitoare de țări, și a pornit. A învăluit câmpia cu sfera înaltă a
groazei. Cu oștenii înzăuați, fața pământului a devenit ca de fier.
Din fiecare parte au venit, au ajuns, cu slujitorii și însoțitorii lor,
emirii ce împodobesc ordinea de bătaie. Precum se varsă fluviile în
marea învălurată au intrat ei în ordia ce străbate universul a
sultanului ce scrutează lumea. S-a revărsat pe câmp numeroasa
oaste precum torentul. Au venit, au pârjolit [totul în cale], cu
potcoavele ce împrăștie foc.
www.dacoromanica.ro
Pentru a face uitat caietul țării ghiaurilor răufăcători, au făcut

[o] schelă, în fața Nicopolului, la fluviul Dunărea ce seamănă cu
marea. Ieșiră la iveală corăbii nenumărate precum stelele. Tre
când peste acea apă care acum era precum miază-noaptea, au intrat
în țara vrăjmașilor care caută ura. Cohortele, precum valurile
mării, risipindu-se pe câmpie și în locurile muntoase, au ajuns la
primăvara prilejului. Și au adunat nenumăratele flori ale jefuirii.
Lui Mircea, din pricina orgoliului său, leul viteaz, nu i se
părea nici cât furnica. El știuse de atacul prințului de Rum
împotriva țării sale. Acel șarpe, făcând eforturi să se bată și să se
lupte cu acest dragon, se îngrijise să scoată la iveală oastea țării
sale. A dat poruncă, zicând să se adune oricăți luptători și călă
reți aleși [există] oriunde în țara Valahiei. Adunându-și călăreții
și pedestrașii într-un loc, dându-le arme și cele necesare, îi um
pluse cu arme pe acei rebeli. Pregătind, aranjând armele și usten
silele pentru bătălie, legându-și alaiul, desfacându-și sangeacul,
stătea gata pregătit pentru luptă. Stătea, privind în dreapta și în
stânga, supraveghind drumul, zi și noapte, zicând să vadă când
anume se va ivi avangarda oștii - călăuză a victoriei. într-o dimi
neață, în zori, acel rătăcit cu fața neagră a văzut deodată cum, pe
când zările lumii se albeau cu lumina strălucitoare a dimineții,
pământul se înnegrea cu spahiii sultanului ce colindă lumea.
Oastea, iute precum torentul și umblătoare pe câmp, revărsându-se
venea astfel încât, dacă ar fi întâmpinat-o [ea trecea mai departe și]
își croia drum spre fluviile Nil și Eufrat. Și înnegrea fluviile Amu și
Ceyhun [...]
Cu [acele] cohorte îngrozite, acel brav silitor s-a zăpăcit. Nu
și-a scos din minte uimirea [produsă de] valurile mării. Nu s-a
încumetat să iasă din adăpost. Nu și-a încordat arcul strădaniei. A
pus cu hotărîre piciorul sârguinței pe locul râvnei. Și a întins ghiara
luptei, încăierându-se și bătându-se cu leul cel viteaz pe câmpul de
luptă. Și a scos ghiara bătăliei. Nu s-a încovoiat într-o parte pre
cum șarpele. Nu a dat înapoi precum racul. S-a strecurat înainte
precum leopardul, [precum] crocodilul armoniei.
Ciocnindu-se [așadar] numeroasele cete ale gaziilor curajoși cu
ale răzvrătiților și rebelilor îngroziți, bazarul luptei s-a înfierbântat.
37
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
Și s-a umplut bolta cerului cu strigătele de sfadă și ceartă. Război

nicii au însângerat glia. Săgețile, puzderia de săgeți s-au izbit de
mulțimea imensă a săgeților ghiaurilor cu sfârșit nenorocit.
Cică s-au năpustit vulturii asupra capetelor lor, ca să sfâșie leșurile
acelor ghiauri necredincioși. In ziua aceea, de dimineață până
seara, au făcut să răsune bolta cerească de larma neasemuitei
bătălii. De la revărsatul zorilor și până la vremea amurgului, ce
tele care au pus în mișcare valurile de săbii s-au zbuciumat pre
cum marea. Până când marginea întinderii cerești a devenit arămie
cu purpura înserării, cele două oști neîntorcând fața, luptătorii,
nesătui de lupta așternută pe câmpul [mustind] de sânge, ci
mâncând săbii și cânepă în loc de carne și pâine, dând din mână în
mână, în chip de cupe, căpățâni pline cu vinul curat al sângelui, au
încins petrecerea bătăliei, au stat. Viețile bravilor [și] vitejilor din
cele două părți s-au mistuit în focul bătăliei pline de nenorociri.
Intr-adevăr, au fost nimiciți mulți ghiauri. Dar și dintre slujitorii
și însoțitorii monarhului lumii au căzut destul de mulți oameni.
Constantin, [unul] dintre serdarii ghiaurilor [ce își închinaseră]
sufletul și capul în calea șahului era dintre căpeteniile supuse ce
purtau la brâu sabia slujbei, dintre cei umili [ce își înclinaseră]
capul în fața sultanului lumii și care împodobeau, ca pietrele,
pământul la Pragul din interior-cuib al fericirii. Era principele
țării care, în limba de acum, este cunoscută bine cu titlul de
țara Kiistendil. Era [unul] dintre cei curajoși ca leopardul, în
zilele de război și bătălie, și [unul] dintre vitejii care, în momentul
loviturii de sabie, sunt precum vânătorii de lei. în acea bătălie,
aflându-se ca mitlâzim-i hass pe lângă fericita Scară a celui al cărui
loc este soarele, a stat vitejește pe maidanul devotamentului.
Scoțând la iveală semnele cinstei și slujirii, s-a străduit până când
a murit. Se dăruise pe bazarul luptei cu vrăjmașii răufăcători. S-a
obișnuit să primească admirația, a plecat.
Se arată cum prin măsurile preaînțeleptului vizir Aii pașa a fost
desfăcut nodul strădaniei vrăjmașului cu sfârșit nenorocit.
Cum a trecut vremea zilei, a venit seara. Norocosul monarh al
universului și-a pus în teacă sabia ce lumea-n foc o îneacă [...]
38
www.dacoromanica.ro
Cele două oști s-au despărțit una de alta. Și s-a stins focul
bătăliei. Crocodilii din Nilul luptei nemaiputând colinda prin ma
rea încăierării, iar cei ce înfrumusețează petrecerea nemaiputând
ține pe maidanul bătăliei sfatul de bătaie, neavând încotro, ¿zw
amânat până dimineața lupta. Bazarul războiului împrăștiindu-se,
s-au dus fiecare la locul său. Luând însă seamă condiția prudenței
și vigilenței sporite, nu au dus de pe câmp uneltele petrecerii
bătăliei. Au stat până dimineața, sprijinindu-se în vârful sulițelor.
Nu s-au așezat, coborînd [măcar timp de] un ceas de pe cai.
Aii pașa, sfetnicul, era vizirul fericitului monarh. Era leul în
zestrat cu pricepere în înfruntarea cu dușmanul și în orânduirea
bătăliilor. Luând [o] măsură bătrânească, la miezul nopții, a ajuns
cu făclii pe maidanul bătăliei, a văzut: glia era [plină] cu cada
vrele celor uciși. Și le-a poruncit slujitorilor și însoțitorilor care
erau și ei la fel pe muntele groazei: anume· câți musulmani au
pierit, d-ei vor găsi, [să-i adune]. La marginea locului bătăliei era
o apă curgătoare; au cărat [leșurile musulmanilor], le-au aruncat
în apa aceea, le-au făcut nevăzute.
Mai apoi s-a făcut dimineață. Adiind zefirul din zori, facla lunii
s-a stins. A simțit atacul spahiilor din Rum. Și oastea ce împrăștie
rugina și-a întors fața [...]
Vrăjmașul care caută ura, mânându-și calul spre [locul de]
luptă, și-a desfăcut sangeacurile și și-a legat alaiurile. Copleșind
cu arme numeroasele cete de valahi, a vuit, curgând precum
torentul cu oastea ca marea groazei. A venit la locul unde fusese
bătălia. S-a uitat, a văzut. Câmpul acela era plin, de la un capăt la
altul, cu leșuri de ghiauri ticăloși. Pocalul trupului, sfarâmându-se,
s-a golit de vinul curat al sângelui. Locul [unde se ținuse] petrece
rea luptei era plin cu vajnici beți. Nu se putea desprinde de lângă
morții săi, nu se vedea nici un leș de musulman. Sufletul înclinat
spre rele al acelui necredincios a fost cuprins de spaimă și ne
liniște. S-a schimbat la față. I s-a desfăcut nodul strădaniei și sâr-
guinței. Nu s-a mai înfruntat, pe locul înfruntării, cu vrăjmașul
[său din] bătălie, ci a făcut cale întoarsă, a plecat. Potolindu-se
vântul aducător de răutăți al aceluia de joasă speță, s-a stins focul
pornirii sale întru bătălie, s-a dus.
39
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
Cei mai mulți dintre oștenii islamului, încununați de victorie,

fiind vătămați, s-au bătut până la ultima suflare. Peste ei s-a așter
nut pulberea chinurilor bătăliei, și au sfărâmat oglinda strădaniilor
lor. Au avut norocul ca dușmanul să fie învins și biruit și să i se ia
armele și uneltele victoriei. Trecând Dunărea în partea de din
coace, teferi și încărcați cu pradă, s-au bucurat din plin de prăzile
aduse. Oștii biruitoare i s-a dat învoire. [Oștenii] au ajuns la locu
rile lor. S-au odihnit. Și-au găsit tihna. Preafericitul monarh s-a
întors la casa împărăției sale.
în iama aceea, stând la Edrine, s-a îngrijit de arme, pentru ca, în
timpul verii, să treacă iarăși în Valahia [,..]”53
Textul de mai sus reprezintă, fără îndoială, mărturia cea mai amplă,
cea mai elaborată din punct de vedere literar și cea mai elocventă pentru
realitatea istorică înfățișată. Limbajul bombastic folosit de Ibn Kemal,
caracteristic tuturor cronicilor otomane, nu trebuie să deruteze. Scriind în
epoca maximei străluciri și autorități imperiale a statului otoman, Ibn
Kemal, ca istoric oficial al acestuia, avea obligația de a elimina sau estompa
înfrângerile suferite de către otomani în decursul istoriei lor de până atunci,
„demonstrând” astfel axioma politică oficială privitoare la invincibilitatea
oastei profetului în lupta dusă împotriva lumii „ghiaure”. Prin urmare, el nu
putea recunoaște deschis că o armată condusă personal de sultan a putut fi
înfrântă și cu atât mai puțin putea vorbi despre o victorie a „creștinilor”
asupra „gaziilor”. Totuși, Ibn Kemal, neascunzându-și admirația față de
personalitatea lui Mircea cel Mare și de vitejia românească - fapt rarisim în
întreaga istoriografie otomană -, prezintă evenimentele într-o manieră ce
lasă faptele să vorbească de la sine, cititorul putând observa cu ușurință care
este, în realitate, adevărul (suntem siguri că a facut-o cu bună știință și
putem aduce ca argument faptul că deși a tradus din persană în turco-
osmană cronica lui Idris Bitlisi, caracterizată printr-o grandilocvență exa
cerbată și minimalizare deliberată a adversarilor, el nu s-a lăsat influențat
de spiritul atât de părtinitor al acesteia). Nu numai că Mircea ne apare ca
neînvins pe câmpul de luptă, dar chiar puterea combativă a oștirii sale
53 Valeriu Veliman, art. cit., p. 379-383. Toate sublinierile ne aparțin. Textul

cronicii este publicat pentru întâia dată în original, de pe manuscris, iar traducerea lui
integrală - tot pentru prima oară - este însoțită de numeroase adnotări. Aceste ad
notări nu privesc însă și datele din cronică, după cum ni se atrage atenția la p. 384.
40
www.dacoromanica.ro
este arătată ca rămânând nescăzută, capabilă să continue lupta cu

aceeași vigoare ca în ziua precedentă. Stratagema lui Aii pașa, pe care
Ibn Kemal o preia de la Enveri și Orudj, ca și pretinsul impact psihologic
avut asupra domnului român sunt explicații pe cât de vădit fanteziste, pe
atât de incapabile a învălui adevărul: marea înfrângere suferită de oștile
conduse de Baiazid. Realitate pe care cronicarul o lasă a fi întrevăzută, o
dată mai mult, prin precizarea imediată referitoare la intenția sultanului de a
reveni anul următor „iarăși în Valahia”, hotărâre total lipsită de sens pentru
un comandant deja victorios.
Relatarea sa reprezintă un summum al izvoarelor cunoscute până
atunci referitoare la victoria românească de la Rovine. Calitatea de cronicar
oficial i-a îngăduit să dispună de o informație superioară cronicilor ce i-au
precedat, depășindu-i de departe pe confrații din tabăra creștină prin cu
noașterea „din lăuntru” a problemelor otomane.
Ibn Kemal este singurul cronicar otoman care știe în amănunte desfă
șurarea evenimentelor (excepție făcând anul, din motive pe care le-am
precizat mai sus). Este singurul care plasează cu exactitate campania lui
Baiazid în primăvară, arătând cauzele amânării, și tot el este singurul croni
car otoman care cunoaște și acordă un spațiu important morții lui Constan
tin Dragaș, „prințul de Kiistendil”, la Rovine, fapt care-i vădește larga arie
de informație și capacitatea de orientare și sinteză.
Reiese cu deplină claritate din relatarea lui Ibn Kemal că nu au
existat două bătălii, sau mai multe, în cursul campaniei lui Baiazid, și că
nu s-a repetat expediția54, fiind vorba numai de un proiect nerealizat
deoarece - motivează autorul în continuare - Mircea s-ar fi supus aflând de
pregătirea unei noi expediții și ar fi fost primit cu brațele deschise de sultan,
ceea ce reprezintă modul cronicarului de a-și împlini până la urmă coman
damentele slujbei, fiindcă nimic nu dovedește realitatea spuselor sale cu
privire la această pretinsă supunere însoțită de tribut.
54 Cronicile otomane, cu excepția uneia singure - a lui Enveri -, care este un
poem în versuri și uzează de licențele genului, cunosc o singură expediție nord-du-
năreană a sultanului Baiazid I, și la fel toate sursele neotomane. Chalcocondil este
unicul izvor ce plasează această expediție după bătălia de la Nicopole, dar nu mai
vorbește de o alta, înainte de Nicopole ori după aceea, ceea ce înseamnă că și pentru el
a existat tot o singură expediție a lui Baiazid contra românilor. Istoricii care l-au
invocat pentru a putea vorbi despre o nouă expediție, în 1397, terminată cu o mare
victorie românească, s-au grăbit să inventeze o izbândă inexistentă, după ce știrbiseră,
prin adoptarea unei datări greșite, pe cea reală.
41
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
Reiese cu aceeași claritate că de ambele părți războiul a fost total, că a

mobilizat toată puterea militară a combatanților. Ibn Kemal este singurul
izvor care completează și confirmă pe Chalcocondil în privința strategiei și
a tacticii domnului român, despre care celelalte izvoare nu ne dau amă
nunte. Totodată, din întreaga descriere a campaniei se vede obiectivul ei,
care era cucerirea țării, nu un simplu raid de intimidare și jaf, de felul celui
întreprins cândva de Firuz bei și descris ceva mai înainte în cronică.
Singura modalitate de a argumenta convingător pretinsa victorie
sultanală era, ca și la Enveri și Orudj, invocarea păcii instituite după aceea
între sultan și domnul Țării Românești, pace arătată explicit a fi intervenit
după ce sultanul părăsise teritoriul Țării Românești, așa cum ne infor
mează și Kostenețki și Pseudo-Sphrantzes. Nici o vorbă despre schimbarea
statutului politic al țării în timpul campaniei și cu atât mai puțin despre
înlocuirea lui Mircea printr-un „vlastel” sau prin acel Vlad „Uzurpatorul”
despre care cronicarii otomani nu știu nimic. Ceea ce la Enveri fusese
numai daruri și la Orudj o laconică informare despre plata tributului, la Ibn
Kemal se transformă într-o amplă relatare, care duce cu gândul la
ceremonialul observat la domnii români din timpul său.
Așadar, despre marea confruntare militară româno-otomană
din primăvara 1395 există mărturii categorice, contemporane și ulte
rioare, care probează indiscutabil atât caracterul de deplină victorie
românească al bătăliei de Ia Rovine, cât și faptul că Ia nord de Dunăre
Baiazid a suferit un eșec total, militar și politic, statutul internațional
al Țării Românești - de stat independent - rămânând neschimbat, iar
Mircea cel Mare continuând a fi „mare voievod și domn singur stăpâ-
nitor a toată Tara Românească”.
* * *
Cu toate acestea, și chiar admițând datarea corectă - 17 mai 1395 -,

o mare parte din istoriografie a stăruit în a prezenta bătălia de la Rovine
- dintr-o diversitate de motive ce merg de la lipsa de informație până la
tendențiozitatea de sorginte personală sau politică - fie ca pe o categorică
înfrângere a românilor55, fie ca pe o luptă nedecisă militar, dar cu urmări
55 Punctul de plecare al acestei versiuni este istoriografia otomană, începând cu
Neșri - care stă la baza prelucrării lui Leunclavius (Historia musulmanae turcorum
de monumentis ipsorum exscriptae, Francofurdi, 1591) - și continuând cu Sa’aded-
42
www.dacoromanica.ro
politice echivalente cu înfrângerea56, fie, în sfârșit, ca pe o victorie
din - devenit cel mai accesibil prin traducerea Iui V. Bratutti (Chronica dell’origine e
progressione del’la Casa Othomana composta da Saidino Turco, I, Viena, 1649; II,
Madrid, 1652) - ambii transformați astfel în principalele surse de informație osmană
atât pentru istoricii străini, cât și pentru cei români.
Leunclavius este urmat cuvânt cu cuvânt și tradus în limba engleză de Richard
Knolles în lucrarea sa The General historié ofthe Turke ’sfrom thefirst beginning of
that Nation to the rising ofthe Othoman Familie with ail the notables expéditions of
the Christian Princes against [...], written by Richard Knolles, sometime fellowe of
Lincolne College in Oxford, două volume in folio, apărute în 1603 și cunoscând a
cincea reeditare în 1638. De la Knolles, pe care-1 citează, preia această versiune
William Wilkinson (An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia.
Including varions political observations relative to them, Londra, 1820), iar de la
acesta, prin intermediul ediției a doua, apărută în limba franceză la Paris în anul 1824,
Mihail Kogălniceanu în a sa Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques
transdanubiens (M. Kogălniceanu, Opere, vol. II, ed. Alexandru Zub, București,
Editura Academiei R.S.R., 1976, p. 89, unde pentru înfrângerea lui Mircea se trimite
Ia Wilkinson).
Hammer și Zinkeisen, turcologi moderni care se substituie, ca autorități în
materie, lui Leunclavius, Knolles și Cantemir nu se abat de la tradiția izvoarelor
otomane și reafirmă înfrângerea lui Mircea; la Hammer, cum am specificat, nici
măcar de Baiazid, ci de Evrenos bei. Ne-am fi așteptat ca situația să se modifice o dată
cu sinteza lui Nicolae lorga, Geschichte des osmanischen Reiches nach den Quellen
dargestellt, dar și aici citim: „Știrile despre bătălia de la satul Rovine lipsesc aproape
cu desăvârșire. O singură notiță în analele sârbești dă numele locului și data: 10
octombrie 1394. Baiazid a câștigat lupta, dar amândoi eroii sârbi au rămas pe câmpul
de luptă” (vol. I, Gotha, 1908, p. 276). Cu toate acestea, în opera lui Nicolae lorga se
găsesc și alte puncte de vedere, printre care și acela conform căruia „pe câmpul de
bătălie de la Rovine, în Oltenia, trupele sultanului fuseseră bătute de Mircea, domn al
Țării Românești” (Essai de synthèse de l’histoire de l'humanité, II. Histoire du
Moyen-Age, Paris, 1927, p. 523).
Și pentru Halii lnalcik „în 1395 Baiazid întreprinse o campanie până la Slanka-
men pe Dunăre și de acolo intrând în Țara Românească bătu pe Mircea la Argeș” (The
Ottoman Empire. The Classical Age 1300-1600, New York-Washington, 1973, p.
16). Izvorul pe care însuși marele istoric turc l-a descoperit spune însă exact invers:
că nu l-a putut bate (vezi p. 610 în volumul de față!).
56 Este teza adoptată de o parte a istoriografiei de peste hotare care nu acceptă
punctul de vedere expus în nota anterioară. Cel mai clar a formulat-o în 1943 Franz
Babinger, op. cit., p. 13-14. Vezi și: Donald M. Nicol, The Last Centuries of'Byzan-
tium, Londra, 1972, p. 316; John W. Barker, Manuel II Paleologus (1391- 1425): A
Study in Late Byzantine Statesmanship, New-Jersey, 1969, p. 127-128; lstorija Vi-
zantii, vol. III, Moscova, 1967, p. 169.
43
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
imposibil de fructificat, prin urmărirea și alungarea cotropitorilor, din

cauza insuficienței mijloacelor militare57.
Cel dintâi care s-a pronunțat împotriva afirmării caracterului de
indiscutabilă victorie românească al bătăliei de la Rovine a fost
academicianul austriac Alfons Huber. El l-a combătut pe Jirecek, care,
întemeiat pe mărturia lui Kostenețki și pe Cronograful lui Moxa, editat de
V. Grigorovici, susținuse acest caracter. Pentru Huber, argumentul suprem
îl constituia o lectură proprie a diplomelor lui Sigismund de Luxemburg în
care era relatată campania împotriva garnizoanei otomane lăsate la Tumu
de Baiazid. Lui Huber i s-a părut că descoperă în aceste diplome dovada că
Sigismund l-a ajutat pe Mircea să-și recapete stăpânirea asupra Țării
Românești, pe care arfi pierdut-o în urma bătăliei de la Rovine, și de aici a
tras concluzia că la 10 octombrie 1394 el nu a fost victorios, apărând la
Brașov în martie 1395 în postura unui refugiat sau fugar (cuvântul
Flüchtling întrebuințat de el are ambele sensuri)58.
Alfons Huber a pregătit astfel terenul pentru teoria „fugii” și „res
taurării” lui Mircea, teorie care a dobândit deplina ei cristalizare în 1892,
când Irecek a analizat Valoarea istorică a nou-descoperitei cronici bul
gare. Renunțând la părerea sa din 1876, Irecek a adoptat-o pe a lui Huber,
adaptând-o la știrea din cronica descoperită și editată de Ioan Bogdan, că,
deși victorios, Mircea a fost înlocuit cu un „vlastel” și s-a refugiat în „Țara
Ungurească”. El a văzut, pentru prima oară, în prezența lui Mircea cel Mare
la Brașov în martie 1395, spre a încheia tratatul cu Sigismund, argumentul
decisiv ce ar confirma informația din cronică. Tot el emite pentru prima
oară teoria că Sigismund a întreprins campania din Țara Românească
spre a-1 repune pe Mircea pe tron, dar la întoarcere a fost atacat de
partizanii fostului domn, „vlastelul” pus de Baiazid59.
57 Acest punct de vedere, cu toate implicațiile sale pentru modul cum este con
cepută succesiunea ulterioară a evenimentelor, a fost formulat întâia oară de Nicolae
Iorga în lucrarea Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p.
65-67.
58 A. Huber, Die Gefangennehmung der Königinnen Elisabeth und Maria von
Ungarn und die Kämpfe Köning Sigismunds gegen die neapolitanische Partei und
die übrigen Reichsfeinde in den Jahren 1386-1395, în „Archiv für Österreichische
Geschichte”, LXVI (1884), p. 545-547.
59 C. Jirecek, Zur Würdigung der neuentdeckten bulgarischen Chronic, în „Ar-
44
www.dacoromanica.ro
Teoria lui Jirecek a fost ulterior completată de istoricii români care

l-au identificat pe acel „vlastel” cu Vlad, domnul de la Argeș despre a cărui
existență se știa încă de la Cromer și care fusese reactualizat de Gebhardi și
Engel, dar fără ca vreunul dintre ei să încerce mai mult. Ceea ce a rezultat a
fost un complicat șir de ipoteze având în final un singur rezultat: Mircea cel
Mare, deși victorios la Rovine, a trebuit să părăsească țara și să lase
tronul în mâinile lui Vlad, să se refugieze la Brașov, să semneze cu
Sigismund tratatul din martie 1395 în condițiile de „fugar” - fără ca
cineva să poată explica deplina egalitate a partenerilor - și să fie
reîntronat în urma a nu mai puțin de patru expediții inițiate de
Sigismund. Firește, a mai vorbi în aceste condiții de o victorie - și încă
strălucită — înseamnă a folosi cuvinte fără acoperire.
O altă modalitate de a contesta victoria românească de la Rovine
- chiar recunoscând-o parțial ca victorie militară - este afirmarea faptului
că în urma acestei lupte Țara Românească a fost obligată să plătească tribut
și a devenit vasala otomanilor. De data aceasta nu mai avem a face cu o teză
istoriografică modernă, ci cu o teză a istoriografiei otomane, enunțată
întâia oară de cronicarul Orudj și impusă istoriografiei modeme-prin
puterea prestigiului științific - de turcologii Knolles, Hammer, Zinkeisen
și, mai aproape de noi, Franz Babinger.
Un biruitor care a doua zi după biruință plătește tribut sau fuge și este
înlocuit în domnie de către învinsul Baiazid printr-un „vlastel” de la care își
va recuceri tronul doar în urma a patru expediții ale unor trupe din afara
Țării Românești nu mai este un biruitor. Pe orice ton am vorbi despre
„strălucita biruință” de la Rovine ne aflăm în plin absurd dacă admitem în
același timp că ea s-a terminat cu o fugă și un apel la ajutorul extern pentru
recuperarea tronului.
Iată de ce trebuie să privim cu luciditate aceste două probleme esen
țiale, ambele create de istoriografia străină, care, la o cercetare critică
aprofundată, se dovedesc a nu fi decât simple „ficțiuni istoriografice”,
dezmințite atât de realitatea atestată de izvoare, cât și de judecata
dispusă a ține seamă de regulile elementare ale logicii.
în varianta lui Huber - părintele ei - teoria despre „fuga” lui Mircea
chiv fur slavische Philologie”, XIV (1892), p. 269-270; vezi și Idem, Geschichte der
Serben, voi. II, Gotha, 1918, p. 130-131.
45
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
își avea premisa esențială în presupunerea că la Rovine el nu a fost

victorios, dar această premisă era, la rândul ei, dedusă dintr-o presupusă
„restaurare” a sa pe tron, eveniment de care Sigismund de Luxemburg ar fi
pomenit în actele sale de cancelarie. Dacă Sigismund a trebuit să-l repună
pe tron-raționa Huber - înseamnă că el nu câștigase bătălia de la 10
octombrie 1394 - cum susține Jirecek- , ci o pierduse. Pierduse și tronul și
apăruse în Brașov ca refugiat, trebuind să fie restaurat de Sigismund. Se
pornea deci de la mărturia lui Sigismund spre a se deduce din ea ce s-a
petrecut la Rovine și se trăgea concluzia că la Brașov domnul român a
apărut ca fugar, în nevoia de a fi restaurat.
La teoria lui Huber se poate răspunde acum, mai întâi, că oricare
ar fi fost rezultatul bătăliei de la Rovine, Mircea cel Mare nu a apărut
la Brașov în calitatea de „Flüchtling” pentru simplul fapt că bătălia nu
avusese încă loc. Și cu aceasta se pune punct chestiunii „statutului” dom
nului român pe data de 7 martie 1395. El era deplin stăpânitor, șeful unei
armate pe care se conta, conducătorul unei țări pe ale cărei resurse econo
mice și posibilități de colaborare își întemeia Sigismund proiectul său de
cruciadă.
S-a observat în repetate rânduri că tratatul de la Brașov dovedește o
situație de deplină egalitate între parteneri și că nimic din prevederile
tratatului nu lasă să se întrevadă situația unui fugar fără țară, care
urma a fi restaurat pe tron60. Acum avem explicația deplină a feno
menului: lupta de la Rovine, în urma căreia se presupune că Mircea cel
Mare ar fi fost silit să fugă și să ceară, la Brașov, asistența lui Sigismund, nu
precede, ci succede tratatul de la Brașov din 7 martie. Cine, pe viitor, va
6(1 Primul care o face este istoricul Gheorghe Șincai (Hronica românilor, ed.
Florea Fugariu, voi. 1, București, 1967, p. 552-554). Constatarea i-a servit lui Ilie
Minea ca argument că după bătălia din „10 octombrie 1394” (care la Minea nu este
data bătăliei de la Rovine, așezată de el în toamna lui 1395), Mircea nu a fost înlăturat
de pe tron (op. cit., p. 56, 66). La fel V. Motogna, Politica externă a lui Mircea cel
Bătrân, Gherla, 1924, p. 11. Pe alți istorici care admit instalarea lui Vlad după 10
octombrie 1394 atât de evidenta egalitate a partenerilor în tratatul de la Brașov i-a
obligat să presupună că Mircea rămăsese stăpânul unei părți din țară și de aceea el nu
apare în fața regelui în postura de refugiat. Vezi G.T. Ionescu, Contribuții la
cronologia domniei lui Mircea cel Bătrân și a lui Vlad voievod în Țara Românească,
în Materiale ale sesiunii științifice a Institutului Pedagogic București pe anul 1956,
București, 1957, p. 273-275, 279, și volumul citat, din 2004, p. 131-160; Viorica
Pervain, op. cit., p. 97-98.
46
www.dacoromanica.ro
mai folosi cuvântul „fugar” sau „refugiat” pentru a-1 desemna pe domnul
român în apariția sa brașoveană va trebui mai întâi să facă demonstrația
inanității datei de 17 mai 1395 pentru bătălia de la Rovine, să ne convingă
de adevărul datei de 10 octombrie 1394 și mai ales să argumenteze, cu
izvoarele istorice în față, că, după confruntarea de la Rovine, Mircea cel
Mare a fost obligat să fugă. în absența acestei demonstrații enunțul se
autoanulează.
Cât privește afirmația lui Huber despre așa-zisa valoare probatorie a
documentelor lui Sigismund pentru teza „restaurării” lui Mircea pe tron de
către regele ungar în vara 1395, ea este infirmată chiar de diplomele invo
cate de învățatul austriac. Din nici una dintre ele nu rezultă că Mircea cel
Mare ar fi fost îndepărtat de pe tron, ci numai că în mâinile inva
datorului rămăsese un singur punct de pe teritoriul Țării Românești:
cetatea Turnu, a cărei recucerire a marcat singurul eveniment al cam
paniei antiotomane întreprinse de Sigismund de Luxemburg în Țara
Românească în lunile iulie-august 1395.61
S-a observat deja că orgoliosul rege nu ar fi uitat să amintească pe
larg, cu toate amănuntele de rigoare - dacă ar fi existat - o izbândă a lui
Baiazid asupra Iui Mircea, înlăturarea acestuia și cu atât mai mult
necesitatea restaurării lui pe tron cu ajutorul ungar62. Or, nimic în stare să ne
lase a presupune așa ceva nu rezultă din formulările actelor regale. Prin
urmare, baza documentară invocată de Alfons Huber nu există. Există,
dimpotrivă, o solidă bază documentară pentru a afirma că la Rovine vic
toria a aparținut lui Mircea și românilor, învinsul fiind Baiazid. în conse
cință, Sigismund nu avea de ce să-1 repună pe tron pe învingător.
Care este, în perspectiva a ceea ce știm azi, situația teoriei lui Irecek?
Această teorie se bazează exclusiv pe cronica descoperită de Ioan Bogdan,
care - după cum s-a văzut - conține și următoarea afirmație: „Totuși pe un
oarecare dintre vlasteli l-a pus să conducă țara. Iar Mircea a fugit în Țara
Ungurească. Iar Baiazid și el s-a întors fugind, vrând să treacă Dunărea. Și a
așezat paznici pe la toate vadurile râului Dunărea”.
Contradicția conținută de acest text a fost observată chiar de editorul
lui, în studiul ce însoțește ediția:
61 Alexandru V. Diță, art. cit., p. 38-39.
62 IIie Minea, op. cit., p. 65.
47
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
„Ciudat, cronica bulgară se contrazice ea însăși, susținând, pe de o parte,

că Mircea ar fi repurtat victoria și totuși s-ar fi refugiat la unguri, pe de altă
parte susține că Baiazid, fiind învins, ar fi căutat scăpare dincolo de Dunăre
și totuși ar fi numit pe un boier al țării ca domn în locul lui Mircea. Această
eroare provine, probabil, de la faptul că imediat după luptă, Mircea a plecat
la Brașov pentru a încheia un tratat cu Sigismund (7 martie 1395).”63
în mod constant s-a argumentat adevărul afirmației cronicii despre

„fuga în Țara Ungurească” prin apariția lui Mircea la Brașov în martie 1395
și prin tratatul care consemnează prezența lui la această dată. Iar calitatea de
„fugar” pe care ar fi avut-o în acel moment s-a „dovedit” cu mărturia cro
nicii. în logică, un asemenea mod de a raționa se numeștepetitioprincipii,
dar nimeni nu s-a împiedicat de logică într-o istoriografie dominată cel mai
adesea, exclusiv de ficțiune.
Știm, în clipa de față, că teoria lui Irecek se lovește nu numai de
principiile logicii, ci și de realitate: din moment ce Mircea cel Mare nu a
apărut la Brașov ca fugar, în nici un caz informația cronicii — că o admitem
sau nu - nu se putea referi la acel eveniment. De altfel este greu de crezut
(ca Ioan Bogdan) că acel ce scria tocmai la Constantinopol avea cunoștință
de întâlnirea Mircea - Sigismund din martie 1395.
Dar problema-cheie este aceea dacă rândurile citate mai sus au fost
scrise la Constantinopol 1 Cronica în sine s-a scris cu siguranță în Bizanț,
fiind terminată în primul pătrar al secolului al XV-lea, dar ea nu s-a păstrat
decât în copia slavonă din secolul al XVI-lea executată în Moldova de Isaia
de la Slatina64 și în versiunea românească inclusă de Mihail Moxa în
63 Ioan Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăila, București, 1968, p. 266.

64 Primul care a susținut originea bizantină a cronicii a fost Kaluzniacki în
Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius (1375-1393), Viena, 1901, p. 103,
n. 18. Această teză a fost dezvoltată de D. Năstase, Une chronique byzantineperdue
et sa version slavo-roumaine (la chronique de Tismana 1411-1413), în „Cyrillo-
methodianum”, IV (1977), p. 100-171 și în amplele studii deja citate, însoțite de
ediție și de traducerile în română și franceză. Este și singura parte convingătoare din
studiul său plin de ipoteze ingenioase, dar greu acceptabile în faza actuală a
argumentării. Ipoteza că autorul ar fi de origine greacă și s-ar identifica exact cu Ioan
Chortazmenos convinge cel mai puțin. A se vedea și opiniile mai noi ale lui Peter
Schreiner conform cărora am avea de-a face cu o cronică târzie, alcătuită prin tradu
cerea din limba greacă a unor cronici bizantine minore (Săcititijata ot bălgarskata
strednovekovna istorija văv vizantijskite kratki kroniki, în „Istoriceski pregled”, nr.
48
www.dacoromanica.ro
Cronograful său, versiune din care această interpolare absurdă lipsește.

S-o fi omis Moxa din patriotism, din dorința de a da imaginea unei victorii
integrale, sau ele nu se aflau în copia de care a dispus el? Le-a adăugat
Isaia de la Slatina, ori vreun copist anterior? lată la ce nu putem răspunde cu
certitudine, lipsindu-ne exemplarul pe care l-a folosit Moxa. Dar constata
rea ce o făcea Bogdan asupra absurdității informațiilor respective pare a
înclina balanța spre presupunerea că ne aflăm în fața unei interpolări a
cărei valoare documentară este oricum nulă în privința „fugii” lui Mir
cea după bătălia de la Rovine și la fel de nulă în privința așezării „vlas-
telului” de către Baiazid, tot în urma acestei bătălii. Căci nu de așezat
„vlasteli” a avut timp sultanul pe care cronicile ni-1 prezintă scăpând cu
greu peste Dunăre.
Nicio cronică otomană nu pomenește un eveniment atât de important
ca acela al schimbării domnului - eveniment ce ar fi permis tocmai
atenuarea înfrângerii și o mai ușoară măsluire a adevărului. Este bine știut
că, într-o împrejurare reală - înlocuirea lui Vlad Țepeș prin Radu cel
Frumos - izvoarele otomane nu uită să consemneze evenimentul.
Nici o mențiune în actele lui Sigismund, referitoare la evenimentele
anului 1395, despre vreun asemenea personaj. Dimpotrivă, când va apărea
Vlad, domnul de la Argeș, în 1396, actul lui Sigismund și însuși actul emis
de Vlad în mai 1396 îl arată ca urcat pe tron „de curând” (nuper).
In consecință, avem de-a face în cronica respectivă fie cu referiri la
evenimente mai târzii decât cele legate de bătălia de la Rovine și urmările
ei, dar puse în mod artificial în succesiune cauzală cu această bătălie, fie cu
o interpolare a copistului moldovean, care aproape două secole după
bătălia de la Rovine îl pune pe Mircea cel Mare într-o situație oarecum
similară cu a lui Petru Rareș înlocuit cu un „vlastel” - Ștefan Lăcustă - de
către sultanul Soliman Magnificul, și refugiat în cetățile sale transilvane, la
Ciceu.
Pe oricare dintre ipoteze am alege-o, un fapt este clar: „informația”
așa-numitei Cronici bizantino-bulgare despre „fuga” și înlocuirea lui
Mircea după bătălia de la Rovine, nu are nici o valoare. Toate documen
tele și izvoarele, contemporane cu evenimentele sau mai târzii, infirmă
această unică și izolată mărturie care a făcut o carieră absurdă, falsificând
2/1979, p. 107-111; Die byzantinischen Kleinchroniken und die Annalistik bei den
Siidslaven, în „Bulgarian Historical Review”, nr. 2/1978, p. 45-53).
49
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DITĂ
_________________ >__
aproape un secol, din cauza credibilității acordate, imaginea voievodului și

realitatea evenimentelor petrecute în primăvara și vara anului 1395.
Ce s-a petrecut în Țara Românească după marea victorie din 17 mai
1395 și când apare cu adevărat pe arena vieții politice acel atât de des
invocat Vlad „Uzurpatorul” sunt probleme de care ne vom ocupa într-un
studiu special, unde vom demonstra ceea ce am avut deja prilejul să
afirmăm:
• că domnia Iui Vlad nu este o consecință directă și imediată a bătăliei
de la Rovine;
• că aceia care I-au sprijinit să dobândească tronul, la sfârșitul anului
1395 ori la începutul anului următor, n-au fost otomanii cu suveranii Polo
niei, cum singur ne-o spune;
• că „uzurparea” sa a fost în realitate și o alternativă politică româ
nească, dictată de contextul internațional, și ea nu s-a extins decât asupra
unei părți de țară, căci Mircea cel Mare a continuat să domnească neîntre
rupt (fără a fi obligat să se refugieze undeva), făcând din Oltenia, adică din
„Banatul Severinului” peste care apare stăpân în documentul emis la Bra
șov, și a cărei stăpânire n-a pierdut-o (ceea ce i-a permis să apară Ia Nico-
pole în fruntea unui corp de armată suficient spre a-i justifica cererea de a
da primul atac), și „din părțile de peste munți” citadela luptei pentru redo
bândirea autorității asupra întregului teritoriu al Țării Românești.63
* * *
Nu putem însă încheia înainte de a sublinia, o dată mai mult, impor

tanța deosebită pe care lupta antiotomană purtată de români sub conducerea
lui Mircea cel Mare, încununată de biruința de la Rovine din 17 mai 1395, o
are în istoria națională și universală.
Faptul că însuși momentul declanșării plenare a îndelungatului con
flict româno-otoman coincide cu domnia lui Mircea cel Mare, așază, dintr-o
dată, gândul și fapta sa sub semnul „marilor curente ale istoriei universale”
(J. Pirenne). Excepționala personalitate politică și militară a voievodului,
vitejia și spiritul de sacrificiu ale poporului au imprimat - emblematic -
acestui început de multiseculară „serie istorică” valențe deosebit de ample.
63 Vezi Alexandru V. Diță, „Fuga” și „restaurarea" lui Mircea cel Mare intre
realitatea istorică medievală și ficțiunea istoriografică modernă, București, Editura
Roza Vânturilor, 1995.
50
www.dacoromanica.ro
Direct și masiv amenințat, Mircea cel Mare este primul domn român
care a reușit să pună la punct o politică de anvergură euro-asiatică, activă și
coerentă, devenind primul mare apărător european al liniei Dunării
împotriva hotărârii Imperiului Otoman de înstăpânire asupra flu
viului, „coloană vertebrală a Europei” — cum avea să-l definească, mai
târziu, Frederic al Il-lea, regele Prusiei.
Privită în această perspectivă, victoria de la Rovine ne apare ca prima
mare victorie, categorică și cu efect de durată, pe care un popor
european o obține împotriva oștilor otomane. Datorită ei, Islamul a fost
stăvilit pentru totdeauna la Dunărea de Jos, așa cum la Poitiers, în anul 722,
regele Carol Martel l-a oprit la PirineL Iar dacă în cele din urmă Soliman
Magnificul a reușit să-și ducă oștile până în centrul Europei și a făcut din
Buda capitală de pașalâc, la nord de Dunăre imperiul n-a reușit nicio
dată să-și împingă hotarul, aici existând în permanență un pământ al
libertății de unde s-a lucrat prin toate mijloacele, timp de cinci veacuri,
pentru supraviețuirea creștină și eliberarea părții de continent atât de
fulgerător căzută sub dominație asiatică.
Demonstrând Europei că otomanii nu sunt invincibili, Mircea era, și a

rămas până la sfârșit, unicul șef de stat creștin care a reușit să zdro
bească pe câmpul de luptă, în confruntare directă, o armată condusă
personal de sultan, din câte înregistrează istoria Imperiului Otoman,
atât de bogată în evenimente militare de amploare.
Succesul său din 17 mai 1395 impunând conștiinței europene factorul
militar românesc, a creat premisa imediată a concentrării de forțe de la
Nicopole, prima mare coaliție continentală antiotomană, care, deși a eșuat
pe câmpul de luptă, l-a îndepărtat pentru totdeauna pe Baiazid I de linia
Dunării, după ce crease Bizanțului momentul de răgaz ce i-a permis să-și
prelungească existența cu încă o jumătate de secol.
Biruitor până la capăt, Mircea cel Mare a avut puterea de a face
inexistente orice alte „legături” cu Imperiul Otoman în afară de obligația
acestuia de a respecta independența țării și integritatea teritoriului româ
nesc, dincolo de care nicio încălcare n-a rămas nesancționată de sabia
mărețului domn. învingând la 17 mai 1395, el a pus României temelii
trainice, asigurându-i viitorul într-o luptă care, deși a început mai înainte de
Rovine și nu s-a terminat o dată cu Plevna, își află în această „oră astrală”
românească momentul său esențial.
51
www.dacoromanica.ro
UN IZVOR NECUNOSCUT
DESPRE
VICTORIA LUI MIRCEA CEL MARE LA ROVINE
*
ste cunoscut faptul că tradiția istorică românească a păstrat din

E domnia voievodului Mircea cel Mare amintirea unei confruntări
cu oști le otomane conduse de sultanul Baiazid, confruntare care a însem
o mare victorie a domnului român: „Acesta au avut mare război cu Baezet
sultanul. Făcutu-s-au acel războipre apalalomițăi. Biruit-au Mircea vodă
pre turci și jar’ de număr au perit, trecând Baezet Dunărea fără vad” -
citim în Cronica Țării Românești alcătuită în vremea lui Matei Basarab
(așa-zisul Letopiseț Cantacuzinesc). Cu câteva decenii în urmă, la 1620,
Mihail Moxa consemnase în Cronograful său, care este prima încercare de
„istorie universală” redactată în limba română și prima tentativă de a-i
integra pe români în această istorie universală: „De-acii se rădică Baiazit
cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Și fu războiu mare,
câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgetelor, și mai
pierdu Baiazit oastea lui cu totul, iară pașii și voevozii periră toți. Atunce
peri Constantin Dragovici și Marco Cralevici. Așa de se vărsă sânge mult,
cât era văile crunte, deci se spăre Baiazit șifugi de trecu Dunărea. Și puse
socotitori pre la toate vadurile, și prinse pe Șușman, domnul Șcheilor de-l
tăe, ani 6903 ”.
* Deși documentul în discuție a fost publicat și în limba română în voi. IV. al
ediției Fontes, a rămas nefolosit până în momentul luării de către noi în discuție. A
fost motivul, cu valoare de provocare, pentru care l-am considerat necunoscut. [Notă
2008]
52
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
Tradiția românească despre victoria oștilor lui Mircea cel Mare asu
pra lui Baiazid consună cu alte două tradiții: cea bizantină și cea sâr
bească. Cronicarii bizantini Chalcocondil și Pseudo-Sphrantzes (Macarie
Melissenos), care au trăit deopotrivă în Bizanțul creștin și în cel musulman
și au scris după căderea Constantinopolului, cunosc o confruntare între
Mircea și Baiazid, confruntare din care domnul român a ieșit victorios.
Chalcocondil dă cea mai amplă descriere a expediției lui Baiazid și a stra
tegiei adoptate de Mircea cel Mare: războiul de hărțuire, mobilizarea între
gului popor, ceea ce-1 obligă pe sultan la defensivă și, în cele din urmă, la
părăsirea țării: „De aceea slujitorul său Brenez a dat cu părerea să-și așeze
oastea în tabără și așa să se ferească. Și de atunci Brenez pe urma acestui
sfat avea mare trecere la împăratul [...] Atuncea așadar Baiazid s-a adăpos
tit acolo în tabără rămânând pe loc ziua aceea; a doua zi însă a trecut armata
peste Istru în chipul cel mai sigur, pe cât se putea. Așa îi merse deci cu
armata în Dacia” {Expuneri istorice, ed. Vasile Grecu, București, 1958, p.
64).
Chalcocondil, născut în jurul anului 1423, și-a terminat opera înainte
de 1470, deci la aproape un secol după evenimentele relatate, ceea ce ex
plică greșita plasare a campaniei lui Baiazid după bătălia de la Nicopole și
puținele informații concrete despre această campanie. Ea a consemnat o
tradiție, ceea ce rămăsese în amintirea bizantinilor din cauza noutății și a
caracterului excepțional: strategia și tactica, cu totul noi, adoptate de
domnul român, precum și victoria finală a acestuia.
în aceleași linii, foarte generale și vagi, care fixează o tradiție mai de
grabă orală, ne este înfățișat evenimentul și de Pseudo-Sphrantzes: „Apoi
[Baiazid - AVD] pornește cu război contra lui Mircea, domnul Țării
Românești și a strioat mult loc. Apoi Mircea a venit la o luptă deschisă
într-un loc neprielnic, iar sultanul, chibzuindu-se în fața locului rău, a lăsat
lupta și s-a retras. Mai pe urmă, ajungând ei la înțelegere, Mircea s-a hotărât
să-i dea tribut și au trăit în pace” {Memorii. 1401-1477, ed. Vasile Grecu,
București, 1966, p. 223). întrucât textul lui Macarie Melissenos (care
oferea și informația inexactă despre tributul ce l-ar fi plătit Mircea lui Ba
iazid) a circulat și în cultura noastră veche, fiind cunoscut cronicarului
Radu Popescu, în secolul al XVIII-lea a servit ca punct de plecare pentru
plăsmuirea cunoscutului „tratat” dintre Mircea și Baiazid. De reținut că
53
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
Pseudo-Sphrantzes așează corect expediția lui Baiazid în Țara Românească

înaintea cruciadei de la Nicopole.
Tradiția bizantină despre victoria lui Mircea cel Mare în confruntarea
cu Baiazid și-a găsit însă o confirmare peremptorie într-una dintre acele
cronici scurte scrise în limba greacă, gen care, cunoscând o mare înflorire
în istoriografia bizantină, a continuat să fie folosit și după căderea Bizan
țului sub otomani. Textul ei a fost publicat de Peter Schreiner în culegerea
Die byzantinischen Kleinchroniken, voi. I, Viena, 1975, p. 560-564 (în
original) și voi. III, Viena, 1979, p. 114-116 (în traducere germană).
Această cronică urmărește cuceririle și formarea Imperiului Otoman între
anii 1354 și 1442, conținând știri foarte exacte și folosind - după
concluziile la care a ajuns editorul - izvoare mai vechi, atât sârbești, cât și
bizantine. Ea nu reprezintă o simplă traducere a celor dintâi și nici o simplă
copiere a celor din urmă, ci o lucrare nouă, de sine stătătoare, o sinteză a
surselor. Manuscrisul în care se păstrează (aflat actualmente în S.U.A.) a
fost copiat în anul 1624, dar P. Schreiner consideră că textul, așa cum îl
cunoaștem, a fost alcătuit în secolul al XVI-lea. Iată ce citim în Cronica 72a
- cum o codifică editorul ei - despre expediția lui Baiazid și rezultatele ei:
„în anul 6903 [1 septembrie 1394-31 august 1395] porni
Baiazid Ildirîm spre Dunăre împotriva lui Mircea voievodul
valahilor. Și a fost înfrânt de către valahi și Mircea cu valahii a
înfrânt armata lui, și el [Mircea] i-a luat lui [Baiazid] bunurile, și
l-a urmărit până la Dunăre. Și atunci au fost uciși era ml Marko și
Constantin domnul de la Jegligovo. Și Ildirîm Baiazid a scăpat cu
puțini oameni. ”
Fiind vorba despre un text din secolul al XVI-lea, ne putem întreba
care este greutatea lui ca izvor istoric. Vom încerca să răspundem în cele ce
urmează, începând prin a constata că este singura mărturie cronistică de
o asemenea precizie, întindere și amănunțime care confirmă categoric
tradiția românească și bizantină despre victoria Iui Mircea cel Mare și
a românilor în confruntarea cu Baiazid. Dacă acest text ar fi fost
cunoscut cercetătorilor noștri încă de la editarea lui, multe discuții oțioase
despre caracterul bătăliei de la Rovine ar fi putut fi evitate !
Acceptând părerea lui P. Schreiner că ne aflăm în fața unei sinteze de
izvoare atât bizantine, cât și sârbești, trebuie să luăm act că relatarea
54
www.dacoromanica.ro
UN IZVOR NECUNOSCUT
expediției lui Baiazid și a victoriei lui Mircea nu se mai găsește nicăieri în

această formă, întrucât autorul ei a dispus de unele izvoare pierdute între
timp.
Admițând înrudirea clară (pusă în lumină de editor pentru alte detalii
și susținută prin 8 argumente) cu letopisețele sârbești, constatăm că numai
trei elemente le sunt comune: anul 6903 (prezent în toate variantele
sârbești); victoria lui Mircea (amintită numai în grupul cronicilor târzii sau
„tinere”, cum le numește editorul L. Stojanovici); moartea în bătălie a lui
Marko Kralievici și Constantin Dejanovici (Dragaș), pe care-1 găsim numit
și „Jegligovaț”, dar numai în două copii ale cronicilor sârbești (Lj. Sto-
janovic, Stări srpski rodoslovi i letopisi, Sr. Karlovci, 1927, p. 219). Nici
un text sârbesc nu este preluat ca atare și, de altfel, este cazul să amintim că
atât de citatele cronici sârbești nu conțin decât următoarele știri:
A
1. In formele cele mai vechi:

„6903. în acest an turcii s-au luptat în Valahia și Marko și
Constantin au căzut”. Pentru micile variante ale unei formulări în esență
identice vezi L. Stojanovici, op. cit., p. 219. Singura variantă importantă
este aceea care adaugă la numele lui Constantin și „Jegligovaț”, amintind
apoi locul bătăliei: „na rovinah” (pluralul), care trebuie tradus „la rovini”,
adică șanțuri, răpi, locuri grele, propice unor ambuscade (Miklosich, în
dicționarul său, dă pentru rov echivalentele lâkkos (grecesc) și fovea
(latinesc).
2. în formele din letopisețele „tinere”:
„Anul 6903. Ă învins Mircea, voievodul Valahiei, pe împăratul

Baiazid la rovini (na rovinah) și acolo au căzut Marko Kralevici și
Costandin și Dragaș, octombrie 10 zile”. După cum se vede, din Constan
tin Dejanovici (Dragaș) se fac două persoane, Constantin și Dragaș. în alte
variante apar și alte nume de căzuți în luptă: un Andrei și un Comnen, iar
Constantin este numit și „Jegligovaț”. într-o variantă de la Hilandar se
amintește despre durerea lui Baiazid pentru cei căzuți, care au fost foarte
mulți, deci se consemnează tradiția despre pierderile grele suferite de oto
mani, pe care o găsim și în textul grecesc. Dar este vorba de o excepție.
Iată tot ce se poate lua din textele cunoscute azi și editate de Ljubomir
Stojanovici.
55
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
La începutul secolului al XVIII-lea găsim și relatarea din cronica lui

Gheorghe Brancovici, care este o reformulare a vechilor izvoare, păstrată
în versiunea latină a lui Pejacevici: „6903. A plecat Baiazid împotriva lui
Mircea, voievodul românilor, și l-a biruit Mircea pe Baiazid la Rovine. Și
în aceIstă luptă au pierit acel nobil Marko Kralievici, fiul regelui Vukașin
și Ccnstantin Jegligovaț, fiul despotului Dean Dragaș” (L. Stojanovici, op.
cit.;ț). 288-289).
Relatarea despre bătălia de la Rovine din Cronica 72 a prezintă mult
’•iai multe asemănări (conținând și două știri din letopisețele sârbești - anul
și numele celor doi cavaleri sud-dunăreni căzuți în luptă) cu textul din
așa-numita Cronică bulgară, tradus de Moxa și cunoscut în slavonă într-o
singură copie, moldovenească, din secolul al XVI-lea, descoperită și pu
blicată integral, în 1891, de loan Bogdan. Iată textul respectiv:
„Și nu după multe zile, din nou s-a sculat [Baiazid] cu multă mulțime
de turci și s-a îndreptat asupra românilor lui Mircea voievod. Și se dete o
mare luptă, încât au căzut o mulțime de turci aleși, dintre cei puternici, și
dintre domnii creștini au fost ¡printre cei căzuți] Constantin Dragașevici
și Marko Kralievici. Și atâta mulțime fără de număr de sulițe s-a rupt,
încât nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeților. Iar râul acela curgea
însângerat de mulțimea cadavrelor omenești, încât și însuși Baiazid s-a
înspăimântat și a fugit. Totuși pe un oarecare dintre vlasteli l-a pus să
conducă țara. Iar Mircea a fugit în Țara Ungurească. Iar Baiazid și el
s-a întorsfugind, vrând să treacă Dunărea. Și a așezat paznici pe la toate
vadurile râului Dunărea.
Și l-a prins pe țarul bulgar Șișman și l-a omorât în anul 6903 [1395]
luna iunie 3. In felul acesta a luat Țara Bulgărească. Și a pus într-însa
dregătorii săi peste toată Țara Bulgărească. ”
Dar despre acest text însuși P. Schreiner, și după el D. Năstase, susțin

că n-ar fi decât o prelucrare sau o traducere în slavonă a unei cronici
bizantine scurte, de felul Cronicii 72 a, dar pierdută în forma originală.
Fără a ne pronunța asupra formei originare a textului slav, reținem că
este dovedită scrierea lui la Constantinopol și nu în Bulgaria (cum
credea loan Bogdan), deci ne trimite tot la o tradiție bizantină, fapt ce
explică asemănările cu 72a, dar are o cu totul altă redactare, ceea ce ex
plică numeroasele deosebiri, observabile chiar și la o simplă lectură a celor
două relatări.
56
www.dacoromanica.ro
UN IZVOR NECUNOSCUT
Problema care se pune acum este: trebuie acceptată integral relatarea

din izvorul bizantino-slav descoperit de Ioan Bogdan, izvor care, în copia
lui Isaia de la Slatina este de aceeași vârstă - secolul al XVI-lea - cu cel
editat de Schreiner și pus acum în circulație în istoriografia noastră de
semnatarul articolului de față? Deși se cunoștea dinainte versiunea ro
mânească a lui Moxa, în care textul despre „fuga” și „înlocuirea” lui Mircea
nu apare, ceea ce poate însemna că Moxa a avut la dispoziție o copie mai
apropiată, sau chiar originalul păstrat la Tismana ori la Cozia, constatăm că
în istoriografia noastră s-a acordat credit nelimitat textului slavon, ceea ce a
dus la situația paradoxală că, din 1891, victoria lui Mircea cel Mare la Ro
vine a devenit o semiînfrângere, urmându-i - chipurile - refugiul la Brașov
și necesitatea ca regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, să întreprindă
„nu mai puțin de patru expediții” (P.P. Panaitescu) spre a-1 repune pe
Mircea pe tron. Dar încă editorul Ioan Bogdan constata: „Ciudat, cronica
bulgară se contrazice ea însăși, susținând pe de o parte că Mircea ar fi re
purtat victoria și totuși s-ar fi refugiat la unguri, pe de altă parte susține că
Baiazid, fiind învins, ar fi căutat scăpare dincolo de Dunăre și totuși ar fi
numit pe un boier al țării ca domn în locul lui Mircea” (Ioan Bogdan,
Scrieri alese, București, 1968, p. 266). Am arătat într-un studiu în curs de
apariție
** că așa-numita Cronică bulgară comasează două serii de
evenimente, ceea ce duce la confuzia observată de Bogdan. Dar hotărâtoare
nu este critica acestui izvor, ci confruntarea ambelor izvoare cu realitatea
istorică atestată de documentele strict contemporane: diplomele lui Sigis
mund de Luxemburg, scrisoarea lui Timur Lenk A
către Baiazid, scrisoarea
lui Baiazid către Sigismund de Luxemburg. împreună, ele confirmă cu
prisosință izvorul pe care-1 punem în circulație, emendând totodată in
terpolarea din copia lui Isaia de la Slatina și probând autenticitatea versiunii
românești a lui Moxa.
Esențială pentru stabilirea naturii bătăliei de la Rovine (victorie,
victorie parțială, semiînfrângere sau chiar înfrângere a lui Mircea, cum o
vedea C. Irecek) este datarea ei. Dacă acceptăm 10 octombrie 1394 - ca în
cronicile sârbești târzii - și combinăm cu informațiile preluate necritic din
„Cronica bulgară”, ne iese „scenariul” propus de Irecek în 1892: înfrânt la
** Mă refeream la studiul 17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală -
victoria românească de la Rovine, în voi. Marele Mircea Voievod, p. 254-277 [notă
2009].
57
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
Rovine, Mircea pierde tronul, petrece nu se știe unde din octombrie 1394 și
până în martie 1395, când, la Brașov, se aliază cu Sigismund, iar ceea ce
urmează sunt expediții comune de recuperare a tronului și de scoatere a
Țării Românești din mâinile otomanilor, care-și puseseră domn supus pe
Vlad Uzurpatorul.
Acest „scenariu” este însă fah, deoarece data de 10 octombrie, cum a
arătat academicianul sârb G. Sp. Radojcici încă din 1927, nu prezintă nici o
autoritate, apărând numai mtr-o variantă târzie a cronicilor sârbești, copiată
în zece exemplare (nu în zece variante, cum se afirmă de obicei !).
Dimpotrivă, dirtre celelalte două date propuse de istoriografia noastră -17
mai 1395 (B.P. Hasdeu și C. Litzica) și toamna lui 1395 (llie Minea) -
Radojcici se raliază (și după el întreaga istoriografie internațională) punc
tului de vedere propus de Hasdeu.
Din păcate, până de curând, în sprijinul datării bătăliei de la Rovine în
anul 1395 nu existau decât două argumente documentare, Tipicul lui
Roman și Don iția împăratului Manuel II Paleologul către Mănăstirea
Petra, care ambele confirmau moartea lui Constantin Dragaș la 17 mai
1395. Nicolae lorga a contestat însă valoarea probatorie a celor două
izvoare invocate de Hasdeu și Litzica, iar D. Onciul a venit cu ipoteza că de
fapt au existat două bătălii în cadrul aceleiași expediții a lui Baiazid: una la
10 octombrie 1394, în care să fi murit Marko, și alta la 17 mai 1395, în care
a murit Constantin. Chiar dacă ipoteza lui Onciul contrazicea toate izvoa
rele (care-i dau pe cei doi căzuți în aceeași bătăliei) și inventa o expediție a
lui Baiazid în umtradicfie cu tot ce se știe despre obiceiurile militare ale
otomanilor (expediție pornită toamna, iernare pe teritoriul inamicului,
prelungire a șederii oștirii și a sultanului timp de aproape un an la nord de
Dunăre !), o seamă de istorici au acceptat acest scenariu, lipsind un docu
ment hotărâtor care să-l infirme.
în momentul de față acest document există. El a fost publicat în
Turcia, în 1980, și a fost introdus în circuitul științei românești de
turcologul Tahsin Gemil, fiind pentru prima oară publicat în limba
franceză, pentru partea ce ne privește, în articolul său Mircea TAncienface
à la politique impériale de Bayezid Tr, apărut în nr. 1-2/1986 din „Revue
Roumaine d’Histoire”. Din acest document, cum demonstrează indiscu
tabil Tahsin Gemil, reiese că expediția lui Baiazid nu a avut loc în anul
1394, ci în anul 1395.
58
www.dacoromanica.ro
UN IZVOR NECUNOSCUT
în urma articolului său, data de 10 octombrie trebuie definitiv exclusă

din discuție. Rămân numai cele două, și anume 17 mai, propusă de Hasdeu,
Litzica și Radojcici — actualmente acceptată în toată istoriografia inter
națională -, și toamna lui 1395, propusă de Ilie Minea în cunoscuta lui mo
nografie Principatele Române și politica orientală a împăratului Sigis
mund, București, 1919, p. 69-70.
Datarea lui Ilie Minea nu poate fi însă acceptată dintr-un motiv
hotărâtor: știm exact, din propriile sale diplome, când pășește regele Sigis
mund de Luxemburg la sud de Carpați și în ce împrejurări anume. Ne-o
spune singur: la 6 iulie 1395, ca urmare a expediției lui Baiazid în Țara
Românească. Deci cauza expediției ungare este expediția anterioară a lui
Baiazid. .
La rândul său, sultanul otoman, într-o scrisoare citită la Buda pe 28
noiembrie 1395, scrisoare expediată lui Sigismund de Luxemburg, con
firmă că a părăsit Țara Românească mai înainte de apariția oștilor
conduse de Sigismund, și-i reproșează regelui Ungariei că se laudă fără
temei în toată Europa că această retragere s-ar fi datorat apropierii oștilor
sale. Baiazid afirmă că „alte motive” l-au determinat să se retragă, dar
confirmă că retragerea (și deci expediția) avusese loc înainte de 6 iulie
1395, când Sigismund trecuse Carpații. Acesta din urmă afirmă și el, foarte
amănunțit, că la sosirea.sa în Țara Românească, Baiazid plecase și nu mai
rămăsese de cucerit din mâinile otomanilor decât cetatea Nicopolul Mic
(adică Tumu), unde cele două oști - ungară și română - s-au unit spre a
lichida ultimul punct de rezistență otoman de pe malul stâng al Dunării.
De ce plecase Baiazid ? Ne-o spune Cronica 72 a !
în fața mărturiilor consonante și zdrobitoare ale celor doi actori ai
dramei, rezultă limpede că expediția lui Baiazid se terminase la 6 iulie
1395, deci nu avea cum să aibă loc „la sfârșitul verii sau în toamnă”. Ilie
Minea transformă deci cauza în efect și efectul în cauză !
Rămâne, prin urmare, ca unică dată plauzibilă pentru bătălia de la
Rovine aceea propusă în 1876 de B.P. Hasdeu: 17 mai 1395, data morții lui
Constantin Dragaș, despre care toate izvoarele spun că a murit împreună cu
Marko Kralievici în lupta de la Rovine.
Ce a fost lupta de la Rovine pentru Mircea cel Mare și români, ne-a
spus-o exact noul izvor, despre a cărui veridicitate și importanță nu credem
că se mai poate discuta.
59
www.dacoromanica.ro
DIN NOU DESPRE
BĂTĂLIA DE LA ROVINE
la bătălia de la „Rovine” la istoria polonă a lui Jan Dlugosz

ste titlul articolului apărut sub semnătura lui Sergiu Iosipescu
în nr. XXIII/2 (1986) al „Anuarului de istorie și arheologie «A.D.
Xenopol» din Iași”, paginile 707-712. Meritoriu în sine, prin tematica
tratată, noul demers al tânărului medievist se constituie într-un fel de
minibilanț al problematicii referitoare la victoria românească de la Rovine
din 17 mai 1395 - datare, localizare, denumire, istoriografie etc. -, citito
rul aflând aici, nu o dată, răspunsuri, soluții și informații pe cât de in
solite-în raport cu opțiunile de până acum ale lui Sergiu Iosipescu,
exprimate începând cu articolul La Rovine în câmpii (1974) - pe atât de
peremptorii. Totuși există în aceste „note” - cum le numește autorul lor - o
serie de scăpări și erori științifice, ca și altele, să le zicem, de nuanță etică,
pentru a căror corectare mă simt obligat a interveni, mai ales că cele din
urmă vizează direct activitatea științifică a subsemnatului și au darul de a
trezi nedumeriri în rândul celor interesați de subiect - fie că sunt sau nu
cunoscători în materie. Jn deschiderea articolului său Sergiu Iosipescu
introduce următoarea notă (p. 707):
„Adnotările pe marginea izvoarelor care le înfățișăm aici bunăvoinței
răbdătoare a cititorilor dezvoltă intervenția mea la dezbaterea organizată
de redacția de istorie a Editurii Militare în jurul datei bătăliei de la Rovine
la care au participat Al.V. Diță, M. Dogaru, Tahsin Gemil, Anca Tanașoca,
Andrei Pippidi, N. Stoicescu, Dan Zamfirescu (ianuarie 1986, București).
Ele trebuie a fi considerate drept urmare și îndreptarea celor scrise de mine
în articolul La Rovine în câmpii {Magazin istoric, VII, 12/1974, p. 14-18)”.
60
www.dacoromanica.ro
DIN NOU DESPRE BĂTĂLIA DE LA ROVINE
La aceste rânduri, menite mai mult a dezinforma decât a informa, tre

buie adăugat că:
1. Dezbaterea care s-a desfășurat în ziua de 27 ianuarie 1986, din
inițiativa și în sediul Editurii Militare, a avut ca bază de pornire a discuțiilor
REFERATUL pe care timp de cca 60 de minute subsemnatul l-a citit în fața
celor prezenți.
2. Pe parcursul dezbaterii NU a mai fost prezentat nici un referat sau
contrareferat, opiniile tuturor participanților pornind și gravitând, cum este
firesc în astfel de situații, în jurul celor susținute de referent.
3. în finalul discuției toți participanții s-au raliat, în ceea ce privește
data de 17 mai 1395 ca dată exactă a bătăliei de la Rovine, punctului nostru
de vedere.
4. Intervenția lui Sergiu Iosipescu s-a mărginit doar la observarea
corespondenței dintre 17 mai 1395 ca dată când a avut loc bătălia de la
Rovine și prezența aceleiași date în cronica lui Jan Diugosz, dar ca dată a
morții reginei Maria, soția lui Sigismund de Luxemburg (observație care dă
și titlul articolului din Anuar).
Că Sergiu Iosipescu nu se decisese încă definitiv pentru data de 17
mai 1395 nici în IUNIE 1986, ne-o dovedește articolul său Remarcabilă
personalitate a istoriei poporului român (apărut în revista „Munca politică
în Armata Republicii Socialiste România”, nr. 6/1986, p. 30-34) în care
citim
„Conștient de valoarea adversarului, sultanul Baiazid I a mobilizat, în
toamna anului 1394, forțele sale pentru a invada Țara Românească. Războ
iul cu Imperiul otoman, declanșat în anul 1394, a fost prima fază a unei
confruntări ce avea să se prelungească secole de-a rândul [...]. Efortul
excepțional al românilor, încununat de strălucita victorie de la Rovine, pe
Argeș, la 10 octombrie 1394, și de alte biruințe memorabile, a probat trăi
nicia edificiului statal românesc (p. 33 - sublinierile ne aparțin -
AVD). ’
Deci numai DUPĂ apariția în iulie-august (nr. 4) a studiului nostru

intitulat Victoria românească de la Rovine (17 mai 1395) - în revista
„Anale de istorie”, nr. 4/1986, p. 22-43-, pe care pretinde că nu l-a
cunoscut la data când își redacta „ notele ” din Anuar, și-a însușit această
opțiune (deși studiul amintit reproduce în cea mai mare parte referatul meu
audiat de Iosipescu la 27 ianuarie!).
61
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
5. Despre acest studiu, în finalul „notelor” sale, Sergiu Iosipescu

afirmă (p. 712):
„Aceste câteva adnotări pe marginea vechilor izvoare privitoare la
evenimentele din primăvara anului 1395, relevă aria nebănuit de mare a
interpretărilor posibile pentru reconstituirile istorice viitoare”. După care,
în notă, adaugă: „Una dintre acestea a apărut, după predarea prezentelor
note [sublinierea noastră - A VD], sub semnătura lui Alexandru V. Diță,
600 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Mare, în Anale
de istorie, XXXII, 4/1986, p. 22-43.”
„Aria interpretărilor” NU ESTE mare. Ea se reduce exclusiv la

poziția adoptată de volumul al I I-lea al Istoriei militare a poporului român,
lucrare despre care Sergiu Iosipescu se face a nu ști că există. După cum se
face a nu înțelege că titlul articolului nostru publicat în Anale este Victoria
românească de la Rovine (17 mai 1395) și nu 600 de ani de la urcarea pe
tron a domnitorului Mircea cel Mare (care este doar șapoul studiului pro-
priu-zis).
Observăm că vrând a lăsa impresia că nu ne datorează nimic, Sergiu
Iosipescu se infirmă singur, nu numai prin articolul din iunie 1986, citat
mai sus, ci și prin următorul pasaj din „notele” sale ieșene:
„Hașdeu afirma (1876) că «ilustra victorie de la Rovine a cărei
strălucire se revarsă asupra Craiovei, avusese loc anume la 17 mai 1395».”
(P- 707), ·
după care trimite la volumul Oltenescile, Craiova, 1884, p. 126-128.

Acest volum reproduce - printre altele - studiul Originile Craiovei
(1230-1400) apărut anterior în revista „Columna lui Traian”, fapt pe care
Hasdeu nu găsește necesar să-l menționeze. Paragraful 18. Mircea cel Mare
lângă Craiova - la care se referă Iosipescu - NU a apărut însă în 1876, ci în
nr. 12 din 1877 (anul VIII), paginile 666-671, discuția despre data bătăliei
de la Rovine fiind la p. 668-669. Prin urmare, în Oltenescile, Hasdeu nu
indică nici un an, iar în „Columna lui Traian” anul este corect: 1877. Nici
un alt istoric de atunci și până în prezent nu dă data 1876. Ea este o eroare
care ne aparține în-exclusivitate (am corectat-o între timp în articolul
Victoria românească de la Rovine - 17 mai 1395. Datare, desfășurare,
importanță internațională, în Almanah Luceafărul 1987, p. 23) și pe care
cititorul o poate întâlni la p. 29, nota nr. 8 din articolul pe care Sergiu
Iosipescu pretinde că... nu l-a citit!
www.dacoromanica.ro
6. Dacă aici Iosinescu afirmă că n-a citit, când este evident că a

facut-o, în schimb vrea să dea impresia că a citit când de fapt nu a citit. O
dovedește nota nr. 8, unde studiul unui foarte cunoscut istoric iugoslav
-Mihailo Dinic-, colaborator, printre altele, la celebra The Cambridge
Medieval History, este citat după cum urmează: „M. Dunic, Hronica sen
Deniskog kalugera kao izvor za boiove na Kosovu i Rovinama, în «Prilozi
za knizevnost, istorii i folklor», XVII, 1937, p. 61-66”. Trimiterea este
identică cu aceea întâlnită în nota 20, p. 241 din lucrarea lui P.P. Panai-
tescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, care, în conformitate cu meto
dologia cercetării istorice, trebuia menționată cu apud, deoarece în ambele
trimiteri sunt trei greșeli identice:
- numele autorului este scris Dunic, cu u în loc de i;
- în titlu stă scris boiove și nu bojeve (cum este corect);
- paginile reale sunt 51-66.nu 61-66.
Cum a fost imposibil ca P.P. Panaitescu să preia erorile de la Sergiu
Iosipescu, rămâne indiscutabil că cel care citează pe necitite este acesta din
urmă.
* * *
In continuare ne oprim la cele două „contribuții” - singurele origi

nale - care alcătuiesc însăși baza articolului din Anuar, deoarece, neco
rectate, ele ar putea înmulți ficțiunile istoriografice, și așa mult prea multe,
cu privire la evenimentele domniei lui Mircea cel Mare.
1. Crezând că a descoperit o corespondență între data de 17 mai 1395
din Historiae Polonicae Libri XII de Jan Dlugosz și lupta de la Rovine,
Sergiu Iosipescu afirmă:
„Un ecou dificil de reperat, al bătăliei de la 17 mai 1395 se află în
binecunoscuta Istorie polonă a lui Jan Dlugosz. Sub anul 1395 - unde se
înfățișează luptele de la Dunăre ale regelui Sigismund de Luxemburg,
inclusiv cruciada de la Nicopole - se consemnează și moartea reginei
Maria a Ungariei [...]. Astfel că data marții reginei Maria a Ungariei,
înregistrată de istoria lui Dlugosz se referă, de fapt, la altceva. Celebru prin
compulsarea atâtor surse pentru elaborarea operei sale, Jan Dlugosz a
inclus aici data unui alt eveniment. Cu probabilitate a unei știri sosite tot de
la Curtea Ungariei și care nu poatefi alta decât a marii bătălii a românilor
cu forțele Porții, desfășurată la 17 mai 1395. Tehnicile cronisticii medie-
63
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V, DITĂ
__ _____________ »__
vale ca și spiritul de asociere al istoriografului explică eroarea cronolo

gică [...] Alături de tipiconul de la Hilandar, data istoriei lui Jan Dlugosz
confirmă desfășurarea la 17 mai 1395 a unei mari bătălii în Țara Româ
nească, știrea ei fiind fără preget transmisă Curții polone de regele Sigis
mund de Luxemburg.” (sublinierile ne aparțin - A VD)
Ce este adevărat în cele de mai sus?

Nimic !
Totul este produsul exclusiv al imaginației lui Iosipescu care se dove
dește a fi nefamiliarizat cu cronística polonă. Totuși, ar fi putut cunoaște
măcar Dissertatio inaugurales histórica de Herda Reinhold, lucrare apărută
la Bratislava în 1865 și în care sunt prezentate și analizate o parte din
izvoarele folosite de Dlugosz pe parcursul elaborării Istoriei sale. Printre
acestea, un loc deosebit îl ocupă Anonimi arhidiaconi Gneznensis brevior
chronica Cracoviae (Scurtă cronică a Cracoviei a arhidiaconului anonim
de Gniezno), cronică a cărei redactare se încheie nu mult după anul 1395,
deci este strict contemporană evenimentelor ce ne interesează. „Dlugosz
- scrie Reinhold - urmează relatările acestui arhidiacon în cea mai mare
parte aproape textual, deși a mai avut în față și alte izvoare, îl preferă totuși
pe acesta” {op. cit., p. 31).
Acesta este și cazul informației privitoare la moartea reginei María,
despre care Dlugosz a citit pur și simplu în cronica arhidiaconului anonim
de Gniezno unde stă scris:
„Item Anno Domini MCCXCV die lune XVII mensis May
María Regina Ungariae uxor Sigismundi Regis obiit in Ungaria”.
[De asemenea, anul Domnului 1395, ziua luni 17, luna mai Maria
regina Ungariei, soția regelui Sigismund, a murit în Ungaria]
(Friedr. Wilh. de Sommersberg, Silesicarum rerum scriptores
aliquot adhuc inediti, tom II, Lipsiae, 1730, p. 154).
Este imposibil ca arhidiaconul de Gniezno să fi „încurcat fișele” pu
nând pentru decesul reginei Maria data bătăliei de la Rovine, pe care nu o
cunoaște, când știm că el „scrie ca martor ocular care, aflat într-o înaltă
poziție la Curtea Poloniei, cunoscuse foarte bine faptele și le expusese în
mod veridic” (Herda Reinhold, op.cit., p. 31).
Fiind cât se poate de clar că Dlugosz n-a făcut decât să consemneze o
informație care circula cu mult înainte ca el să-și fi scris opera, totuși, în
64
www.dacoromanica.ro
eventualitatea că ar putea apărea acum un articol intitulat De la bătălia de

la „Rovine” la... cronica arhidiaconului de Gniezno, ne grăbim să preci
zăm că și alte cronici conțin această dată pentru moartea reginei Maria: luni
17 mai 1395. Cei interesați pot consulta, spre exemplu, Monumento
Poloniae Histórica, tom II, Lwow, 1872, p. 922; ori Monumento Poloniae
Histórica, series nova, tom VI, Warsawa, 1962, p. 98.
2. La fel de neîntemeiate sunt și speculațiile pe marginea cronicii
postbizantine păstrate într-o copie din 1624, prin care Sergiu Iosipescu
încearcă, într-o manieră sofisticată, să explice cum a apărut în izvoare
cuvântul „Rovine”: un copist macedonean a citit grecescul to fousâto
(oastea), în timpul traducerii mentale l-a recepționat prin romanicul
fossatum (așezare întărită cu șanțuri), și l-a transcris urvina „ LA RO VINE ”.
Indiferent de împrejurări (pe care, oricum, autorul trebuia să le dove
dească - originea etnică a traducătorului, circulația paralelă a termenilor în
epocă, ca și semnificația lor, cu trimitere strictă la limba secolului al
XV-lea), personal găsesc imposibilă producerea unei astfel de situații ce
contrazice atât logica frazei și a contextului, cât și obișnuitul proces mental
ce are loc în timpul traducerii unui text. Observ însă că întregul eșafodaj
ridicat de Sergiu Iosipescu se sprijină pe afirmația:
„în fapt, cronicile sârbe [care vorbesc despre bătălia de la
Rovine -A. V.D.l] au utilizat un prototip grecesc” (p. 710).
Or, cel mai mare specialist din lume în așa-numitele cronici scurte,
Peter Schreiner, afirmă despre această cronică grecească - pe care inclu-
zând-o în monumentala sa colecție de cronici minore o codifică 72 a -
EXACT INVERSUL a ceea ce susține Sergiu Iosipescu, anume că „cele
mai importante informații au fost scrise având la bază un izvor analitic
sârbesc”. Dar, spre deosebire de Iosipescu, care numai afirmă, P. Schreiner
demonstrează: „Caracteristic pentru întrebuințarea unui model sârb sunt
următoarele considerente” și enumeră nu mai puțin de nouă, pe care
considerăm că nu e cazul să le reproducem aici (vezi Peter Schreiner, Die
byzantinischen Kleinekroniken, voi. I, Wien, 1975, p. 558-559). Până când
Sergiu Iosipescu nu va face o demonstrație care să infirme aceste nouă
argumente avansate de Schreiner, orice teorie de felul celei de mai sus
rămâne o simplă speculație sterilă.
Este, de asemenea, și cazul „demonstrației” pe care Iosipescu o făcea,
65
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
la fel de convins, în anul 1974, și despre care acum nu pomenește nimic,

deși ea se află la antipodul celor susținute în prezentul articol, contra-
zicându-Ie. Atunci „argumenta” că ROVINA nu înseamnă șanț, cum spune
acum și cum este și adevărat, ci... ruină, drept care forma corectă ar fi fost
ROVINA și nu ROVINE. „Părerea ar putea părea hazardată - scria Sergiu
losipescu dacă banul Mihai Cantacuzino în a sa Genealogie a Cantacu-
zinilor n-ar da formularea următoare: «...a venit asupra lui sultan Murat (de
fapt, Baiazid) cu care lovindu-se la satul Rovina și biruindu-se turcii au
fugit peste Dunăre»” (La Rovine în câmpii, p. 17). Numai că Sergiu
losipescu, vrând a ocoli „hazardul”, omite să precizeze că exact în aceeași
lucrare, descriind aceeași confruntare militară, banul Mihai Cantacuzino
dă și „formula” ROVINE (op.cit., ed. N. lorga, București, 1902, p. 496),
ceea ce înseamnă că în epocă ROVINA și ROVINE aveau accepțiune
identică. Fapt atestat, de altfel, și de o hotărnicie din 10 iulie 1724 unde
aceleiași localități (din județul Vâlcea) i se spune când ROVINA când RO-
VINILE (N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, voi.
XXI, București, 1911, p. 303-311).
încheiem observând că din 1974 și până astăzi nimic nu s-a schimbat
la Sergiu losipescu în maniera de cercetare a trecutului, chiar atunci când
concluziile la care ajunge se bat cap în cap.
66
www.dacoromanica.ro
CEL DINTÂI ECOU INTERNAȚIONAL
AL VICTORIEI ROMÂNEȘTI DE LA ROVINE
DIN 17 MAI 1395
ublicând în urmă cu o jumătate de secol - 1937 - studiul Hro-

P nika Sen-Deniskog kalugera kao izvor za bojeve na Kosovu i
Rovinatna istoricul iugoslav Mihailo Dinici se oprea1 asupra unei știr
conținute de Cronica monahilor de la Saint-Denis, scriere care, „redactată
sub supravegherea regalității”2, a constituit - după expresia lui Emile
Faguet - un adevăratjurnal oficial al regatului3, fiind, pentru evenimentele
secolelor X1V-XV, cel mai bine informat izvor al istoriografiei franceze.
Este vorba despre Cronica lui Carol al VI-lea, cartea XVI, cuprin
zând evenimentele anului 1395 - după 11 aprilie -, capitolul XVII, intitu
lat De victoria régis Hungarie contra Turcos4, capitol ale cărui informații,
opina Dinici, privesc „o confruntare armată care a avut loc în Țara
Românească, între regele ungar Sigismund și sultanul Baiazid, în luna mai
1395, fiind foarte probabil vorba de luptele de la Rovine”5.
1 Mihailo Dinic, Hronika Sen-Deniskog kalugera kao izvor za bojeve na Kosovu
i Rovinama, în „Prilozi za knizevnost, istorii i folklor”, XVII (1937), p. 51-66.
2 Emile Faguet, Histoire de la littérature française, vol. 1, Paris, 1905, p. 229.
3 Ibidem.
4 Chronique du religieux de Saint-Denys contenant le règne de Charles VI, de
1380 à 1422, publiée en latin pour la première fois et traduite par M.L. Bellaguet,
précédée d’une introduction par M. de Barante, vol. 11, Paris, 1840, p. 386-391 (în
continuare lucrarea se va cita Chronique du religieux de Saint-Denys).
5 Mihailo Dinic, op. cit., p. 52. Cu toate erorile conținute, studiul cercetătorului
67
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
A
In același an - 1937 - , la Leipzig, vedea lumina tiparului lucrarea lui
Maximilian Braun, „Kosovo”. Die Schlacht auf dem Amselfelde in
geschichtlicher und epischer Überlieferung, în care De victoria regis
Hungarie contra Turcos figurează ca unul dintre izvoarele importante
referitoare la confruntarea dintre oștile cneazului Lazăr și cele ale lui
Murad I din anul 13896. Deși observase că evenimentul este înregistrat sub
anul 13957, istoricul german a considerat, asemeni lui Constantin Irecek8,
Benjamin von Kallay9, J. Delaville le Roulx10, Cedomil Mijatovic" ș.a., că
„amănuntul” trebuie trecut cu vederea, el datorându-se unor cauze alea
torii.
La rândul său, P.P. Panaitescu a preluat parțial, prin filieră Dinici,
textul cronicii franceze, introducându-1 în istoriografia noastră o dată cu
publicarea monografiei sale dedicate lui Mircea cel Mare12, dar, față de
precedenții, el găsea că izvorul se referă, deopotrivă, la campania lui
Ștefan de Losoncz în Țara Românească, așezată - după J. Karâcsonyi13
iugoslav este, totuși, foarte important. Din păcate, el a rămas practic necunoscut până
de curând istoriografiei noastre, căci modul defectuos în care P.P. Panaitescu l-a
folosit (inclusiv citarea repetată a numelui autorului sub forma greșită de Dunic) nu
justifică o altă concluzie (vezi Alexandru V. Diță, Din nou despre bătălia de la
Rovine, în „Luceafărul”, nr. 37/1987, p. 6). Oarecum identic stau lucrurile și în ceea
ce privește textul cronicii franceze, deși cu numele ei suntem cât de cât familiarizați,
mai ales prin reproducerea sau menționarea unui fragment - întotdeauna același -
tradus și pus în circulație de P.P. Panaitescu, care însă, croșetându-1 și rupându-1 din
context, i-a dat o interpretare proprie, preluată ca atare și de către alți istorici (vezi
mai jos nota nr. 41).
6 Maximilian Braun, „ Kosovo Die Schlacht aufdem Amselfelde in geschicht
licher und epischer Überlieferung, Leipzig, 1937, p. 15-20.
7 Ibidem, p. 15-16.
’ Constantin Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Prag, 1876, p. 342-344.
9 Benjamin von Kallay, Geschichte der Serben, Budapesta - Viena - Leipzig,
1878, p. 166.
10 J. Delaville le Roulx, La France en Orient au XlVè siècle, vol. 1,1886, p. 222.
" Cedomil Mijatovic, Boj na Kosovu po kronici kalugera Sen-Deniskog, în
„Spomenik Srpska Kraljevska Akademija”, X (1891), p. 13.
12 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, p. 253-254.
13 Dr. Karâcsonyi Jânos, A magyarok és romänok mäsodik közös harca a törökök
eilen, în „Cultura”, nr. 1/1924, p. 12-16 (cu rezumatul în limba franceză la p. 80).
68
www.dacoromanica.ro
CEL DINTÂI ECOU INTERNAȚIONAL AL VICTORIEI DE LA ROVINE
- în aprilie-mai 1395l4, și la aceea a lui Sigismund de Luxemburg la sud de

Carpați, în iulie-august același an15.
Pentru a pune capăt unei atare situații, găsim îndreptățit și necesar ca
în cele ce urmează să traducem integral capitolul în discuție, după care să-l
analizăm din perspectivă istorică și istoriografi că, spre mai justa și deplina
sa înțelegere, mai ales că informațiile conținute permit stabilirea indiscu
tabilă a adevăratului moment istoric consemnat.
Iată, în traducere românească, textul cronicii:
Evenimentele pe care le-am relatat mai sus [referitoare la pacea

dintre Franța și Anglia - A VD] și pe care le-am aflat datorităfaimei lor sau
din gura unor persoane demne de încredere nu sunt singurele care s-au
petrecut în acest an. In luna iulie au fost trimiși din orașul Veneția soli la
regele Franței care să anunțe că dușmanul crucii, principele turcilor
Amurat, a fost ucis în luptă, după cum se spunea. Și anume că în anul
trecut, auzind acest turc că datorită păcii încheiate între regii Angliei și
Franței amândoi hotărâseră să pornească război cu mulțime nenumărată
de luptători spre distrugerea lui, înfricoșat de această știre inventată,
fugise în regiunile sale pentru ca să adune noi trupe de turci. Atunci nu
avea încredere în propriile sale puteri. Și de aceea în acest an aduse cu sine
o așa de mare mulțime de turci prin Valahia și Bulgaria, pe atunci regiuni
supuse lui, încât se lăuda că, cu sprijinul lor, în scurtă vreme va ocupa
întreaga creștinătate, care lucru, cu voia lui Dumnezeu, nu s-a realizat.
Deci, la sosirea lui, ilustrul rege al Ungariei a adunat acolo, în grabă, o
armată de luptătoriformată din nobili, nenobili, clerici și alți creștini; și
măcar că erau foarte puțini în comparație cu forța dușmanilor, punân-
du-și speranța lor întru Domnul, au hotărât să accepte riscul luptei
Regele a hotărât deci să trimită în avangardă patru sute dintre bărbații
săi cei mai aleși în întâmpinarea dușmanilor, pentru ca cercetându-le
situația să-l încunoștințeze despre felul în care ar trebui să-i atace. Dar,
după ce trecuseră un fluviu din apropiere le-au ieșit pe neașteptate în față
barbarii, care, înconjurându-i repede din toate părțile, i-au atacat cu
14 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 253-256.

15 Ibidem, p. 223, 256-258.
69
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
putere. Măcar că chiar și sufletele bărbaților foarte viteji obișnuiesc să

fie izbite de cele ce se petrec pe neașteptate, creștinilor nu le-a lipsit
îndrăzneala de a se opune. Totuși lupta nu a durat multă vreme în mod
îndoielnic, ci creștinii copleșiți de numărul turcilor care veneau fără
încetare au fost uciși luptând cu bărbăție.
Care fapt auzindu-l regele Ungariei nu l-a suportat netulburat;
chemând la sfat deîndată pe ostași, măcar că unii dintre ei socoteau demn
că este mai bine a părăsi locul și afugi, el nu afost de părerea acestora. Ci
îndemnându-i pe toți la îndrăzneală Iezise: „Noi toți, excelenți tovarăși de
luptă, să ne punem nădejdea în Hristos, care niciodată nu i-a înșelat pe cei
ce și-au pus speranța în el”; și a poruncit ca să se ridice împotriva duș
manilor. Toți s-au supus atunci poruncii regelui și toate puterile creștine se
aruncară asupra avangărzii dușmane care era deja slăbită din cauza luptei
anterioare, și au luptat cu vitejie dând lovituri puternice asupra dușma
nilor și fără îndoială nujarâ rezultate, datfiindcă cea mai mare parte a lor
[a otomanilor - A VD] era insuficient înarmată. In această luptă regele a
strălucit mai presus de toți, căci, măcar că a văzut de trei ori stindardul
său umilit la pământ și de tot atâtea ori ridicat, fără să se descurajeze îi
îndemna pe ai săi să lupte cu vitejie spre slava lui Iisus Hristos. Cu
ajutorul căruia barbarii au fost în cele din urmă învinși și aici s-a
manifestat răzbunarea cerească care trebuia să se exercite de către creș
tini împotriva acestui neam necredincios.
Aici sus-numitul Amurat și fiul lui cu 100.000 de dușmani au
murit. Noaptea a oprit uciderea celor care fugeau. Insă acei care veneau
în ajutorul acestora în marșforțat și care luptau sub steagurile lui Baiazid
nepotul lui Amurat, când au auzit de cele întâmplate au hotărât în
unanimitate să se retragă imediat. In aceeași zi, după cum raportau solii,
regele Ungariei jurase că sau îi va învinge pe dușmani sau va muri în
luptă; care jurământ și l-a îndeplinit cu o astfel de vitejie, încât nimic nu
l-a putut face să renunțe la cele începute, nici sfaturile alor săi, care
spuneau că iubita lui soție, regina, este aproape de moarte și că își trăgea
sufletul cu puțină speranță.
Regele Franței când a auzit de victorie s-a bucurat; și mulțumind lui
Dumnezeu în ziua următoare s-a dus la biserica Notre-Dame din Paris,
www.dacoromanica.ro
cu unchii săi și cu marii nobili, pentru a asculta cu devoțiune liturghia

Sfântului Spirit.16
16 Ultra superius scripta, que divulgante fama celebri, vel credibilium persona
rum crebra relacione cognovi, plicima de villa Veneciarum nuncii ad regem Francie
missi sunt mense jullio, qui adversarium Crucifixi, Turcorum principem Lamorat, in
prelio interfectum nunciaverunt, ut dicetur. Anno quippe jam elapso, audiens ipse
Turcus quod, pace facta inter reges Francie et Anglie, ambo cum multitudine pugila-
torum innumerabili ad intemecionem ipshis arma movere statuerant, hac adinventa
relacione territus, ad partes suas fugerat, ut novum delectum Sarracenorum congre-
garet. Tunc propriis viribus diffidebat. Et ideo anno isto tantam multitudinem Turco
rum secum per Walaquiam et Bulgariam, sibi tune subditas regiones, adduxerat,
quod, eorum auxilio se jactabat in brevi totam christianitatem occupaturum viribus;
quod tamen, favente Deo, minime adimplevit. Ad adventum quidem ejus inclitus rex
Hungarie ex nobilibus, ignobilibus, viris ecclesiasticis et aliis christianis exercitum
pugnatorum ilico congregavit; et quamvis perpauci essent respectu adversariorum,
spem tamen suam in Dominio reponentes, fortunam prelii statuerunt experiri. In
prima namque acie rex quadringentos ex electissimis viris dignum duxit premittere in
adversariorum occursum, ut eorum statum explorando de modo in eos insurgendi eum
redderent doctiorem. Sed cum propinquum quendam fluvium transissent, ex inspe-
rato barbaris obviarunt, qui eos undique mox circumdantes fortiter invaserunt. Quam
vis animos eciam virorum forcitum repentina soleant concutere, nec tamen christi-
colis defuit audacia resistendi. Non tamen anceps diu prelium duravit; sed tandem
mole superveniencium Turcorum oppressi christiani occiduntur fortiter dimicando.
Quod audiens rex Hungarie impacientissime tulit; ad colloquiumque milites mox
accersiens, quamvis loco cedere et fugere nonnulli dignum ducerent, hiis tamen non
acquievit. Sed omnes ad audaciam invitans, inquiens: „Omnes nos, commilitones op
timi, Christum spei anehoram figamus, qui nullum unquam in se sperancium fefellit”;
jussit in hostes insurgere. Mandato regio tunc obtemperatum fuit, et christicole vires
resumentes in primam aciem hostium, jam aliqualiter fessam ex pugna peracta,
irruentes fortiter pugnaverunt, cum lacertis hectoreis hinc înde ictus addentes super
hostes; et procul dubio non incassum, cum maxima pars eorum armis esset insuffi-
cienter contecta. In hac pugna super omnes strenuitas regis enituit; nam cum ter
vexillum suum vidisset ad terram humilitatum, et tot vivibus sublevatum, non tamen
constematus animo semper suos hortabatur ut ad honorem Jhesu Christi fortiter di
micarent. Quo favente, tandem barbari vieți sunt, et sic locum habuit vindicta celes-
tis, que per christicolas gentem sacrilegam fuerat exercenda.
Ibi Lamorat predictus et ejus filius cum centum milibus hostium ceciderunt.
Stragem fugiencium nox diremit. Qui autem ad auxilium istorum magnis itineribus
properabant, et qui sub vexillis Basite, nepotis Lamorat, militabant, ut rem gestam
cognoverunt, mox retrocedere unanimiter concluserunt. Ipsa die, ut nuncii refere-
bant, rex Hungarie hostes se debellaturum juraverat vel in prelio moriturum; quod
71
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
Deci la care dintre cele trei evenimente militare menționate mai sus se
referă acest pasaj din cronică, strict contemporan momentului istoric con
semnat? Că nu este vorba de bătălia de la Cosovo din 15 iunie 1389 - cum,
după Zinkeisen17, au crezut toți istoricii până la M. Braun - a demonstrat-o
cu prisosință M. Dinici, dovedind că „datele cronologice, topografice și
toate celelalte informații, în măsura în care pot fi verificate, arată clar
că în cronica delà Saint-Denis nu este descrisă lupta delà Cosovo”18. El
a observat, printre altele, că ceea ce a derutat aici a fost, în exclusivitate,
precizarea conform căreia în bătălie ar fi murit „Lamurat”, nume care i-a
trimis pe mulți istorici la sultanul Murad I, căzut într-adevăr pe câmpul de
luptă, dar, să nu uităm, într-o confruntare în care victoria a fost totuși de
partea otomanilor, și la care Sigismund de Luxemburg nu a participat și nu
a fost reprezentat.
Consultând vechile cronici franceze, Dinici observă că extrem de
puține cunosc numele exact al șefului statului otoman, în cele mai multe, și
nu dintre cele mai neimportante, Baiazid fiind numit la fel ca în Cronica de
la Saint-Denis: Lamorat, Lamorat Baxin, l’Amorath Baquin - Froissait fă
când chiar precizarea, utilă și concludentă discuției noastre, „roy Basaach,
dit l’Amorath Baquin”, dar folosindu-1 cu consecvență numai pe cel din
urmaw 19 .
Foarte clar, în această privință, se exprimă călătorul și ambasadorul
spaniol Ruy Gonzales de Clavijo, care, relatând despre moartea lui Murad
la Cosovo, explică:
„Și despre acesta am scris spre a se ști cine este cel care a fost numit
Murad {Murate) căci toți oamenii de stat ai Turciei, nouă, aici [în Occident
juramentum cum tanta strenuitate complevit, quod nec ad exhortacionem suorum, qui
eciam uxorem dilectissimam reginam tune morti proximam asserebant, et quod in
exigua spe trahebat animam, ab incepto potuit revocări. Rex vero Francie, ut victo-
riam audivit, letatus est; et Deo gracias agens, die sequenti, ad ecclesiam Nostre Do
mine Parisiensis pere grinacionem faciens cum avunculis suis, regni quoque proce-
ribus, ibidem missam solemnem de Spiritu Sanctojusitdevotissime celebrări. {Chro
nique du religieux de Saint-Denys, p. 386-391).
17 Johann Wilhelm Zinkeisen, Geschichte des osmanischen Reiches in Europa,
vol. I, Hamburg, 1840, p. 290.
18 Mihailo Dinic, op. cit., p. 60.
19 Ibidem, p. 60-61. Vezi și Oeuvres de Froissart, ed. Kervyn de Lettenhove, voi.
XV, Bruxelles, 1871, p. 217.
72
www.dacoromanica.ro
— A TD] ne sunt cunoscuți cu numele de Murad (Murate) și de fapt fiecare

dintre aceștia avea un nume al său deosebit.”20
Conform relatării lui P.P. Panaitescu, în urma demonstrației lui

Dinici, însuși M. Braun a renunțat la punctul său de vedere, adoptându-1 pe
cel al istoricului iugoslav:
„într-o convorbire ce am avut la Leipzig cu prof. Braun - spune, în
1944, P.P. Panaitescu-, autorul cărții despre Kossovo (sic), D-sa mi-a
comunicat că s-a convins că pasajul în chestiune privește lupta de la Rovine
și nu cea de la Kossovo, cum crezuse întâi.”21
Prin urmare, singurele care rămân în discuție sunt evenimentele

anului 1395, fapt stabilit tot de M. Dinici, care însă, necunoscând în
treaga bibliografie a problemei, amestecă lucrurile, ajungând să vorbească
- am precizat deja - despre victoria din luna mai obținută la Rovine, în Țara
Românească, de... oștile lui Sigismund de Luxemburg împotriva celor
conduse de sultanul Baiazid I.
înainte de a vedea care și cât de solide sunt argumentele istoricului
iugoslav, cât și cele ale lui P.P. Panaitescu, considerăm necesar să sta
bilim, Ia rându-ne, secvența de timp în care a putut avea Ioc marea
victorie creștină ce a făcut obiectul soliei venețiene.
Cronica spune răspicat despre confruntarea militară soldată cu
înfrângerea dezastruoasă a trupelor otomane că a avut loc în anul 1395,
adăugând și faptul că în urmă cu un an - deci în 1394 - sultanul renunțase
la campanie deoarece aflase că între regii Franței și Angliei se încheiase
pacea; precizare auxiliară menită a întări, o dată mai mult, valabilitatea
datei consemnate, știut fiind că începând cu toamna lui 1393 „pacea
convenită între cei doi regi era considerată ca făcută”22, astfel încât numai
în decursul anului 1394 știrea ar fi putut ajunge, dacă a ajuns, la
Adrianopol. Că personal ne îndoim ca ea să fi jucat vreun rol în hotărârea
sultanului de a renunța la campania proiectată - fapt real ce a avut loc la
20 Apud Mihailo Dinic, op. cit., p. 60-61.
21 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 223.
22 Joseph Calmette și Eugene Deprez, Histoire du Moyen Age, voi. VII/1: La
France etL'Angleterre en conflit, Paris, 1937, p. 256; pentru întreaga problematică
vezi J.N. Palmer, The Anglo-French Peace Negotiations, 1390-1396, în „Transac-
tions of the royal historical Society”, XVI (1966), p. 81-94.
73
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
începutul verii lui 139423 - este o altă problemă, care nu ține de cronologie,
singurul aspect ce ne interesează acum, mai ales că beneficiem de termeni
ante quem și post quem bine precizați, dincolo de care orice discuție este
inutilă.
Firește, momentul ante quem non trebuie să-l constituie limita de
început a anului 1395. Or, este știut că din secolul al Xl-lea și până la 1564
în cancelaria franceză s-a utilizat, neîntrerupt, pentru momentul de început
al anului așa-numitul stil de Paște sau stilus gallicus, fapt pentru care în tot
acest răstimp prima zi a anului a fost și aceeași cu sărbătoarea Paștelui,
fiind, prin urmare, un element mobil ce varia între limitele 22 martie - 25
aprilie, cum se întâmplă cu importanta sărbătoare creștină24. Cronica de la
Saint-Denis - cronică oficială - nu se abate de la regulă, fiecare carte
cuprinzând evenimentele unui singur an, socotit, firește, ca începând
în ziua de Paște. Astfel, ziua de început a anului 1395, indicată în text
ca atare și verificată de noi prin calcul, este data de 11 aprilie25.
Cât despre momentul post quem non, el trebuie precizat în funcție de
data când solia venețiană a sosit la Paris. Deoarece știm că aceasta a avut
loc în decursul lunii iulie - deci cel mai devreme pe 1, dar nu mai târziu de
31 - singura întrebare care rămâne privește durata soliei, cât timp, adică, a
fost necesar pentru ca știrea să ajungă la Veneția și de acolo la Paris.
23 Cauza reală a amânării campaniei otomane sultanale în Europa proiectată să
înceapă în primăvara lui 1394 a constituit-o masiva amenințare a oștilor lui Timur
Lenk, Baiazid fiind obligat să-și treacă oștile în partea anatoliană a imperiului său,
măsură interpretată de unii contemporani ca fiind o „retragere”. Dar la Veneția, pro
fund îngrijorată în decursul întregii primăveri, se știa la 24 iulie 1394 că „părțile lui
Baiazid sunt jefuite în prezent de către împăratul tătarilor”, iar el se luptă să și le apere
(S. Ljubic, Monumenta spectantia historiam Slavorum Meridionalium, vol. IV, Za
greb, 1874, p. 332-334, doc. nr. 473; Freddy Thiriet, Régestes des délibérations du
Senat de Venise concernant la Românie, vol. I: (1329-1399), 1958, p. 203-204, nr.
860). Despre amânarea campaniei proiectate știe și cronicarul otoman Ibn Kemal,
fără a cunoaște însă adevărata cauză (Valeriu Veliman, O cronică turcească despre
domnia lui Mircea cel Mare, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1986, p. 379; Idem, Dom
nia lui Mircea cel Mare în viziunea istoriografiei otomane, sec. XV-XVII, în voi.
Marele Mircea Voievod, coordonator Ion Pătroiu, București, 1987, p. 411).
24 A. Giry, Manuel de diplomatique, vol. I, Paris, 1925, p. 110-111; vezi și Ion
Ionașcu, Cronologia documentelor din Moldova și Țara Românească, în Documente
privind istoria României. Introducere, vol. I, București, 1956, p. 416.
25 Chronique du religieux de Saint-Denys, p. 249.
74
www.dacoromanica.ro
Cunoaștem, datorită amănunțitelor și pertinentelor cercetări între

prinse de P. Sardella, care era variația vitezei de circulație a știrilor în Eu
ropa la începutul secolului al XVI-lea26, viteză valabilă, indiscutabil, și
pentru perioada ce ne interesează, sfârșitul secolului al XIV-lea: Buda -
Veneția, 18 zile (în medie), maximum 35; Veneția - Paris, 12 zile (în
medie), maximum 34. Veracitatea datelor este probată, o dată mai mult, de
faptul că exact în anul 1395 lui Paul de Armaninis, trimisul ducelui de
Mantua (Francise de Gonzaga) la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, i-au
fost necesare 18-20 de zile pentru a ajunge de la Mantua la Buda27.
Ținând cont și de răstimpul cât i-a trebuit știrii să străbată din Țara
Românească până la Buda, în orice caz nu mai puțin de o săptămână, am
avea, în cele din urmă, pentru distanța Argeș (să zicem) - Buda - Veneția -
Paris un interval de maximum 80 de zile și de minimum 40. De aici
rezultă o constatare deosebit de importantă: indiferent pe care dintre va
riante am accepta-o, evenimentele relatate de soli s-au petrecut înainte de
1 iulie 1395.
Totuși, singura în discuție rămâne limita maximă, către ea îndrep-
tându-ne cazul cvasiidentic al știrii privind înfrângerea de la Nicopole, care
a ajuns la Paris în primele zile ale lunii decembrie 1396, bătălia având loc
pe 25 septembrie același an28. Prin urmare, dacă unui eveniment față de care
Franța era direct și urgent interesată i-au trebuit 70-75 de zile pentru a
străbate de la Dunăre până la malurile Senei29, atunci se impune certitu-
26 Pierre Sardella, Nouvelles et spéculations à Venise, Paris, 1948, apud Fernand

Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al Il-lea, traducere de
Mircea Gheorghe, voi. 11, București, 1985, p. 226. Vezi și Le grand atlas de l’histoire
mondiale, Paris, 1979, p. 144; Pierre Chaunu, Histoire, science sociale. La durée,
l’espace et l’homme à l’époque moderne, Paris, 1974, p. 265-270.
27 Lajos Thallôczy, Mantovai kôvetjârâs Budân. 1395, în „Ertekezések a
tôrténeti tudomânyok kôrébôl”, Budapest, 1905, p. 307-313.
2li Oeuvres de Froissart, ed. cit., vol. cit., p. 331-332; vezi și J. Delaville le Roulx,
op. cit., vol. I, p. 290-291.
Acesta este și motivul principal pentru care nu am adus în discuție viteza
minimă de circulație a știrilor pe care Sardella o stabilește în funcție de timpul realizat
de unii emisari, trimiși particulari și ștafete speciale. Notabil este faptul că emisarul
special pe care Baiazid îl trimite direct de pe câmpul de luptă de la Nicopole la Curtea
franceză, „messire Jacques de Helly”, spre a-1 înștiința pe rege despre înfrângerea de-
75
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
dinea că și în cazul izbânzii antiotomane din anul precedent situația n-a

putut fi alta și, deci, secvența de timp nu mai poate fi restrânsă dincolo de
două luni (60-70 de zile). In felul acesta și luna iunie, ca moment când a
avut loc evenimentul descris de solia venețiană, iese din discuție, data de
31 mai 1395 trebuind să fie acceptată — cu ușurință — ca moment post
quem non.
. In concluzie, marea victorie creștină obținută împotriva campaniei
sultanale de la Dunăre despre care solia venețiană relata la Paris în decursul
lunii iulie 1395 a fost obținută, cu siguranță, după 11 aprilie 1395, dar
înainte de 1 iunie 1395. Altfel spus, singurele date de lună care rămân
în discuție sunt lunile aprilie și mai 1395.
In baza celor știute astăzi cu certitudine, singură victoria românească
de la Rovine din 17 mai 1395 se încadrează între aceste limite de timp30.
Este - de altfel - constatarea la care a ajuns, în felul său, și Mihailo Dinici.
El conchidea:
„Am arătat în cele de mai sus că în cronica franceză luptele
prezentate puteau să aibă loc numai cu o zi sau două înainte de 17 mai.
Având în vedere toate acestea, noi optăm alternativa unor posibile
două victorii asupra lui Baiazid, de fapt la o singură victorie. Ea nu
poate fi alta decât cea dobândită la Rovine.
La rezolvarea propusă de noi se poate aduce un serios amendament:
izvoarele balcanice îl menționează numai pe Mircea ca adversar al lui
Baiazid la Rovine, în timp ce cronica franceză atribuie tot meritul victoriei
regelui ungar. Acest fapt ridică probleme deosebit de grele, deși noi nu le
considerăm de netrecut [...] In orice caz, trebuie să avem în vedere faptul
că în luna mai 1395 Mircea nu putea dispune de o forță militară capabilă
să înfrângă întreaga armată adusă de Baiazid în luptă. Scos din scaunul
zastruoasă a cruciaților, reușește să ajungă Ia Paris abia după trei luni de la consu
marea evenimentelor - la 25 decembrie 1396 (Oeuvres de Froissart, ed. cit., voi. cit.,
p. 328-332; vezi și J. Dellaville le Roulx, op. cit., voi. I, p. 291-292).
30 Istoria militară a poporului român, voi. II: Epoca de glorie a oastei celei mari.
A douajumătate a secolului al XlV-lea - primajumătate a secolului al XVI-lea, Bucu
rești, 1986, p. 167-173; Alexandru V. Diță, 17 mai 1395, o dată importantă în istoria
universală - victoria românească de la Rovine, în voi. Marele Mircea Voievod, p.
254-277. Vezi și Dr. Nicolae Stoicescu, Bătălia de la Rovine (17 mai 1395), Bucu
rești, 1986; Dr. Niculae Șerbănescu, dr. Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386
1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, București, 1987, p.
287-317. -
76
www.dacoromanica.ro
domnesc cu puțin timp înainte, el a venit din Ardeal pentru a-l redobândi
cu ajutorul regelui ungar. El oricum trebuie să fi avut o armată a sa, dar
evident că aceasta nu putea fi atât de puternică pentru a fi capabilă să
dobândească singură o victorie asupra sultanului.”31 (sublinierile ne
aparțin)
Vedem deci că, deși s-a apropiat atât de mult de răspunsul exact,
Dinici nu a reușit, totuși, să-1 exprime corect și datorită confraților români!
El ajunge astfel să vorbească:
1. Despre campania din mai 1395 a regelui Sigismund de Luxemburg
în Țara Românească, când în realitate ea s-a desfășurat între 6 iulie și sfârșitul
lunii august 139532.
2. Despre Mircea care în primăvara lui 1395 ar fi avut condiția de
înfrânt și alungat în Transilvania, de unde ar fi revenit ajutat de însuși
regele ungar, deși acceptarea datei de 17 mai 1395 - „strălucit confirmată”
de izvoare33 - ca dată a victoriei de la Rovine este incompatibilă cu o astfel
de ipostază. Dar istoricii la care Dinici trimite - A. Huber, N. Iorga, C.C.
Giurescu -, care-1 arată pe domnul român înfrânt și fugar susțin că acestea
sunt tocmai urmările bătăliei de la Rovine din „10 octombrie 1394”34.
Dar, dacă ultima inadvertență a scăpat până acum neobservată, cea
dintâi eroare a fost sancționată cu promptitudine de P.P. Panaitescu, pe
31 Mihailo Dinic, op. cit., p. 65-66. Opinie pe care autorul și-o menține și după
scurgerea a trei decenii de la publicarea acestui studiu (The Cambridge Medieval
History, voi. IV: The Byzantine Empire, part 1: Byzantium and its Neighbours,
Cambridge, 1966, p. 562-563).
32 Cel dintâi care observă că expediția lui Sigismund nu a avut loc în primăvară,
ci în vară este Nicolae Iorga: „Se admitea, pe baza unui izvor narativ autentic, că
această campanie s-a făcut în primăvară, deoarece regele a fost rechemat prin
moartea, întâmplată în maiu, a soției sale. Nu, expediția a avut loc numai în vară. în
21 iunie, prin două acte, regele întărește privilegii Feldioarei, aflându-se la Brașov.
La 6 iulie el e la Câmpulung.” (N. Iorga, Comunicări mărunte, în „Convorbiri
Literare”, XXXV, 1901, p. 1.055). Vezi prezentarea și discutarea argumentată doar a
datelor la Viorica Pervain, Din relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul
veacului al XV-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”,
XVIII (1975), p. 104,106-107.
33 Mihailo Dinic, op. cit., p. 61.
34 Ibidem, p. 56. Vezi Alexandru V. Diță, ¡7 mai ¡395, o dată importantă în
istoria universală - victoria românească de la Rovine, în loc. cit., p. 271 -276.
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
baza unui argument care însă între timp și-a dovedit caducitatea3’, deși
dreptatea, în esență, era de partea istoricului român. Prin urmare, P.P. Pa-
naitescu scrie:
„Știrea lui Dlugosz că regina Maria a murit la 17 mai 1395 și a lui
Thurocz că vestea a primit-o regele în timpul expediției din Țara Româ
nească a făcut pe cei mai mulți is oriei români [dar și străini - AED] să
creadă că această expediție a fos‘ în mai și nu în iulie-august, cum a fost în
realitate. Dar Karâcsonyi a dovedit că Dlugosz a greșit data și regina a
murit în realitate în ultimele zile ale lunii iunie sau la începutul lui
iulie”36.
Indiferent când a murit regina - și faptul s-a petrecut totuși la 17 mai

139537 — netemeinicia celor susținute de M. Dinici în legătură cu partici
parea lui Sigismund de Luxemburg și a oștilor sale la marea confruntare
militară româno-otomană care a avut loc la 17 mai 1395 la Rovine se
lovește de realitatea documentelor contemporane. Părăsind Buda după 31
mai 139538, pășind la sud de Carpați abia la începutul lunii iulie39, când
35 Alexandru V. Diță, Despre o ficțiune istoriografică, în „Anuarul Institutului

de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol» din Iași, XXVII (1990), p. 155-169.
Republicat în Idem, „Fuga” și „restaurarea" lui Mircea cel Mare între realitate
istorică medievală și ficțiune istoriografică modernă, București, 1995, p. 100-118.
[Această notă a fost introdusă în anul 1995 când prezentul studiu a fost republicat, cu
unele mici modificări, în volumul Alexandru V. Diță, 17 mai 1395, o dată importantă
în istoria universală - Victoria românească de la Rovine. Cu o prefață de dr. Dan
Zamfirescu, București, 1995, p. 75-98 -AVD],
36 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 257. Desigur că numai o lacunară cunoaștere a
bibliografiei explică faptul că la aproape patru decenii de la această punere la punct,
însușită unanim de istoriografia română, singur Nicolae Constantinescu mai ia de
bună inexistenta campanie din mai a regelui Sigismund (Nicolae Constantinescu,
Mircea cel Bătrân, București, 1981, p. 114); vezi și supra nota nr. 31.
37 Vezi supra nota nr. 35 și în volumul de față, articolul următor.
38 Dacă la 31 mai 1395 Sigismund se mai afla încă la Buda, pe data de 5 iunie era
deja „in villa Pyspuky” (Episcopia Bihorului), în drum spre Țara Românească
(Mâlyusz Elemer, Zsigmondkori okleveltâr, voi. I: (1387-1399), Budapest, 1951, p.
438-439, nr. 3.998, 4.004; vezi și Viorica Pervain, op. cit., p. 104).
39 Pe 21 iunie era la Brașov, pe 3 iulie la Zărnești, iar pe 6 iulie la Câmpulung
(Mâlyusz Elemer, op. cit., voi. 1, p. 441-443, nr. 4.025, 4.026, 4.035, 4.038; vezi și
Viorica Pervain, op. cit., p. 106-107, în special excelentele puneri la punct din notele
nr. 85 și 86).
www.dacoromanica.ro
CEL DINTÂIECOU INTERNAȚIONAL AL VICTORIEI DE LA ROVINE
Baiazid se afla de mai bine de o lună la sud de Dunăre40, regele

Ungariei n-a putut avea vreun amestec în evenimentele din primăvară,
după cum solia venețiană n-a putut relata-așa cum credea P.P.
Panaitescu - „mai ales [despre] campania lui Sigismund în Mun
tenia”41, care a luat sfârșit mai târziu cu cel puțin o lună de când la
Paris regele Franței celebrase deja la Notre Dame victoria antioto-
mană de la Dunăre. .
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește „expediția” banului Ștefan

de Losoncz în Țara Românească, pe care P.P. Panaitescu a identificat-o fără
ezitare în cei 400 de „bărbați aleși” menționați de cronică, în ciuda
faptului că între supoziția sa și textul izvorului există o discrepanță
flagrantă, așa cum, de altfel, a observat imediat C.C. Giurescu:
„Trecerea peste munți a lui Ștefan de Losoncz, însoțit de numai 400
de ostași, nu poate constitui o expediție, în înțelesul care se dă în mod
obișnuit acestui termen. El nu forma decât avantgarda armatei regale și
avea ca scop să se informeze asupra adversarului pentru ca regele să poată
ataca în cunoștință de cauză. Că aceasta este interpretarea exactă rezultă și
din cronica franceză pe care o citează d. Panaitescu și a cărei povestire o
reproduce.”42
Fără îndoială că în textul cronicii nu există nimic referitor la Ștefan

de Losoncz și oamenii săi, care nu porniseră în expediție nici pe 8 mai
139543, deși regele hotărâse trimiterea lor în Țara Românească, „în expe-
*■ 0 Alexandru V. Diță, Victoria românească de la Rovine (17 mai 1395), în

„Anale de Istorie”, nr. 4/1986, p. 33-34.
■*' P.P. Panaitescu, op. cit., p. 223.
42 Constantin C. Giurescu, In legătură cu Mircea cel Bătrân, în „Revista Istorică
Română”, XV (1945), p. 426. în ciuda acestei prompte corectări, opinia lui P.P.
Panaitescu a fost preluată, iară control, și chiar amplificată de: Gheorghe Ionescu,
Contribuțiuni la cronologia domniei lui Mircea cel Bătrân a lui Vlad voevod în
Țara Românească, în Materiale ale sesiunii științifice a Institutului pedagogic
București pe anul 1956, București, 1957, p. 276 [vezi acum volumul Gheorghe T.
Ionescu, Contribuții la istoria românilor (Studii și materiale), Muzeul Brăilei/
Editura lstros, Brăila, 2004]; Barbu Câmpina, Scrieri istorice, ed. Damaschin Mioc și
Eugen Stănescu, voi. I, București, 1973, p. 263-267; Viorica Pervain, op. cit., p.
101-103; Nicolae Constantinescu, op. cit.,p. 114.
■” Mâlyusz Elemer, op. cit., voi. I, p. 435-436, nr. 3.973.
79
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ
diția noastră pe care o facem împotriva turcilor”, încă de la începutul lunii

aprilie același an44. Fiind vorba în izvorul francez despre avangarda întregii
armate - după înfrângerea căreia regele cheamă „la sfat deîndatăpe ostași,
măcar că unii dintre ei socoteau demn a părăsi locul și a fugi" —, detașa
mentul autonom condus de Ștefan de Losoncz iese automat din discuție
deoarece el n-a constituit avangarda nici unei oștiri, cu atât mai puțin a
celei conduse de Sigismund de Luxemburg - pe care o precede Ia mare
distanță în timp -, ori a aceleia comandate de Mircea cel Mare în bă
tălia de Ia Rovine, Ia care, neputând ajunge în timp util, n-a participat.
* * *
Faptul că în solie Sigismund de Luxemburg figurează ca erou

principal dovedește doar că știrea a ajuns în Occident după ce, în prealabil,
a poposit la Buda, unde a fost denaturată, propagandistic, în folosul lui
Sigismund și în dauna lui Mircea, așa cum Matia Corvin - știm de la Bielski
-după victoria lui Ștefan cel Mare de la Vaslui, „a scris pretutindeni, Papei,
împăratului și altor domni creștini, însușind-și biruința asupra turcilor și
spunând că a câștigat-o căpitanul său, voievodul Moldovei, Ștefan, de care
el însuși se temea”45.
44 Documenta Romaniae Histórica, D. Relații între țările române, voi. I:
(1222-1456), București, 1977, p. 149-150, doc. nr. 93 (document emis de Sigismund
de Luxemburg la 6 aprilie 1395).
45 Istoria moldovenească din Kronica polska a lui Bielski, traducere de G.I.
Năstase, în „Cercetări Istorice”, I (1925), p. 123.
Modul imprecis și amalgamat în care sunt redate detaliile cu privire la eve
niment, vorbindu-se chiar despre uciderea sultanului în bătălie - dovadă incontes
tabilă despre amploarea dezastrului sau confuzie cu moartea lui Murad I la Cosovo
-, probează atât faptul că la baza știrilor a stat zvonul public, cât și graba cu care
regele a ținut să comunice Europei neașteptata - pentru el - biruință, înainte ca
relatarea celor întâmplate să-i parvină oficial, prin emisari speciali, pe care domnul
român firește că n-a întârziat să-i trimită aliatului de la Buda.
Credem că graba trebuie explicată mai ales prin faptul că încă din luna
februarie o ambasadă ungară condusă de Nicolae de Kanizsa fusese trimisă, după
cum spune însuși Sigismund de Luxemburg, „în regatul Franței și în alte locuri ale
Italiei cu treburi și solii de seamă ale noastre și ale regatului nostru” (Documenta
Romaniae Histórica, D., voi. I, p. 159). Deși așteptată la Veneția încă din ianuarie
1395 (S. Ljubic, op. cit., doc. nr. 483), ambasada este menționată documentar după
cum urmează: Veneția, 5-12 martie; Lyon, 8 mai; Dijon, 17-19 mai; Paris, 6 august
80
www.dacoromanica.ro
Lauda de sine a regelui Sigismund a făcut rapid înconjurul continen

tului, străbătând până și zidurile cetății Torino, în spatele cărora Marchizul
Thomas III de Saluces își îndulcea prizonieratul scriind Le Chevalier
errant, roman în care ficțiunea și realitatea istorică se împletesc, putând fi
însă deosebite cu ușurință. Elaborându-și opera în decursul anului 1395,
marchizul înregistrează imediat știrea victoriei lui Sigismund împotriva lui
Baiazid introducându-o în structura narativă a lucrării, înaintea luptei
dintre Galeazo de Mantua cu Boucicault din 13 august 1395, fapt remarcat
încă de N. Iorga46.
„Și când am fost acolo - scrie marchizul de Saluces - unde se afla
regele, l-am văzut, cu un arc în mână, tânăr cavaler și minunat de îndrăzneț,
și frumos cavaler, care nu cu mult timp în urmă câștigă o mare bătălie
contra lui Baltasar Basquin, care intrase în țara sa și o jefuia, cu care
prilej a făcut mare ucidere în acești turci. Acest Baltasar fu fiul lui
Amurat, care a dobândit atâtea țări.”47
Cum înainte de Nicopole regele ungar nu s-a confruntat niciodată

direct cu Baiazid, iar nota dominantă a tuturor soliilor și apelurilor sale
către Occident a fost întotdeauna sumbră și alarmantă48, este absolut sigur
(J. Delaville le Roulx, op. cit., vol. I, p. 230-232). Sub nici o formă această
ambasadă, destinată a canaliza efortul Europei spre o campanie antiotomană
generală, prezentând destinatarilor în culori negre situația dezastruoasă din
Balcani și iminenta amenințare asiatică ce plana asupra întregului continent
(vezi nota nr. 48), nu trebuie confundată - cum face Dinici {op. cit., p. 57-58) - cu
solia vestind biruința de la Dunăre, care dovedește, o dată mai mult, caracterul
inopinat, pentru Curtea de la Buda, al victoriei obținute împotriva oștilor Impe
riului Otoman.
46 N. Iorga, Thomas III Marquis de Saluces. Etude historique et littéraire, avec
une introduction sur la politique de ses prédécesseurs et un appendice de textes,
Paris, 1893, p. 84.
47 Ibidem, p. 187. Vezi și Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare, factor hotărâtor în
configurarea politico-istorică a Sud-Estului european, în voi. Marele Mircea
Voievod, p. 294-295 (în special nota nr. 60).
48 Chronique du religieux de Saint-Denys, p. 112 (printre altele, ambasadorii
unguri, sosiți la Paris în luna noiembrie a anului 1393, anunțau că regele Sigismund
ar fi pierdut 40.000 de ostași, fiind înfrânt într-o confruntare militară în care „ducele”
turcilor, „Lamorat Baxin”, comandase nici mai mult nici mai puțin decât 500.000 de
oameni; vezi și J. Delaville le Roulx, op. cit., vol. I, p. 224). L.S. Ljubic, op. cit., voi.
IV, doc., nr. 476 (referitor la ambasada trimisă la Veneția în anul 1394).
81
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
că la originea rândurilor de mai sus s-a aflat o sursă comună cu aceea a

Cronicii de la Saint-Denis.
însuși Baiazid a aflat de infatuarea fără suport real, dar de răsunet
european, a lui Sigismund, drept care, printr-o scrisoare citită la Buda și
raportată de Paul de Armaninis trimisul ducelui de Mantua Francisc
de Gonzague pe data de 28 noiembrie 1395, îl avertizează, prompt și plin
de mânie, în următorii termeni:
„Tu te lauzi pretutindeni, spunând și lăudându-te, că m-ai gonit pe
mine de pe câmpul de luptă, ceea ce n-a fost adevărat deoarece eu am
hotărât să părăsesc câmpul de luptă din cauza unor situații importante și de
aceea îți trimit ție această scrisoare pentru ca să încetezi să te mai lauzi
întrucât în viitoarea lună martie voi veni negreșit cu armata mea ca să te
găsesc acolo unde ai fi sau ori unde te-ai găsi și pentru ca încă de pe acum
să încetezi să te mai lauzi cum că m-ai fi gonit pe mine de pe câmpul de
luptă și că nu aș fi avut îndrăzneala să te aștept.”49
Prin urmare, în lumina tuturor precizărilor de mai sus, singura

concluzie logică ce poate fi desprinsă este că informația despre marea
victorie antiotomană adusă la cunoștința Curții pariziene de către emisarii
venețieni privește în exclusivitate victoria românească de la Rovine din
17 mai 1395 și nu are nici un fel de legătură cu regele Sigismund de
Luxemburg sau cu vreuna din inițiativele antiotomane ale regalității
ungare.50
Deosebit de elocventă este relatarea cu privire la ambasada condusă de Nicolae
de Kanizsa, deoarece reflectă starea de spirit generală ce domnea la Curtea din Buda
în iama lui 1394/1395. Căci, deși pleacă în misiune cu mult înainte de eveni
mentele din mai, ea nu ajunge la Paris decât îit august, așadar ilupă solia ce
anunțase marea victorie anti-otomană. Aceasta face ca Jurnalul” de la Saint Denis,
care tocmai înregistrase vestea biruinței, să considere știrile alarmante ca depășite și
să nu le mai consemneze imediat, ci abia când va vorbi despre pregătirea cruciadei,
când masivele pregătiri ale nobilimii franceze în vederea plecării în cruciadă trebuiau
să fie justificate în mod firesc prin cererea de ajutor a regelui Sigismund de
Luxemburg. Ca urmare, cele relatate de ambasadorii unguri în fața regelui
Carol al Vl-lea în luna august 1395 apar înregistrate în Cronica de la Saint
Denis împreună cu evenimentele anului 1396, socotit ca începând la 2 aprilie
(vezi Anexa //).
4’ Lajos Thalloczy, op. cit., p. 107-108.
50 Pentru motivele care au putut duce la amploarea dată de curtea franceză acestei
vești de victorie, vezi acum în volumul de față p. 361-362.
82
www.dacoromanica.ro
ANEXE
I
Beneficiind, pe lângă Chronique du religieux de Saint-Denys, de
numeroase alte surse documentare, având asupra evenimentelor și perspec
tiva pe care o dă scurgerea timpului, Jean Juvenal des Ursins (1388-1473)
ne-a lăsat unul dintre cele mai importante izvoare pentru cunoașterea
domniei și epocii lui Carol al VI-lea: Histoire de Charles VI, roy de France,
et des choses mémorables advenues durant quarantedeux années de son
règne, depuis 1380jusquies 1422. în această scriere „victoria regelui Un
gariei” obținută împotriva „sarazinilor”, deși concis redată, este redactată
într-o manieră coerentă, cu amănunte bine precizate și înlănțuite, autorul
înlăturând exagerările și căutând să restabilească identitatea exactă a per
sonajelor (în special a sultanului Baiazid, acum bine cunoscut Occiden
:
*
tului)
„ Șeful sarazinilor era Basac, care a rămas mult timp în fața Constan-
tinopolului, unde zisul mareșal [Boucicaut - A VD~\ a făcut multe fapte de
vitejie și de arme, ajutând mult la sprijinirea orașului Constantinopol, care
era asediat de zișii sarazini. Iar înăuntru era un cavaler francez numit
Chasteaumorant, care s-a purtat vitejește, în așa fel, încât Basac ridică
asediul. Și se duseră el și sarazinii lui.
* Et estoit chef des Sarrasins le Basac, qui fut longuement devant Constan
tinople, où ledit mareschal fit moult de belles vaillances et armes, et aida fort à
secourir la ville de Constantinople, qui estoit assiégée desdits Sarrasins. Et dedans
estoit un chevalier François nommé Chasteaumorant, lequel vaillamment se porta, et
tellemeiiv Hue le Basac leva son siège. Et s’en allèrent luy et ses Sarrasins.
Les Turcs, qui comme dessus est touché, s’estoient retraits quand ils avoient
sceu la venue des chrestiens, et mesmement de France, s’assemblèrent en bien grand
nombre. Et estoit meveilleuse chose de la grande quantité qui estoit, et leur sembloit
qu’ils pouvoient et dévoient conquester toute chrestienté. Le roy d’Hongrie assembla
gens pour leur resister bien cinquante-deux Sarrasins. Et quand ils furent aucunement
prés l’un de l’autre, le roy d’Hongrie envoya environ quatre cens hommes d’armes,
pour voir et conjecturer l’ost des Sarrasins. Lesquels furent enclos: mais vaillamment
et longuement se défendirent, tellement que plusieurs Sarrasins tuerent; et finalement
ne peurent resister à la puissance de leurs ennemis, et tous furent mis à mort. Quand
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
Turcii, cum s-a spus mai sus, se retrăseseră când aflaseră de venirea
creștinilor și chiar din Franța se adunară într-un destul de mare număr. Și
era un lucru remarcabil cât de mare era numărul lor [al sarazinilor-
A VD}, încât li se părea că puteau și trebuia să cucerească toată Creș
tinătatea. Regele Ungariei adună oameni pentru a le rezista, cam 52.000
de creștini, și se puse în mișcare; și cam tot atâția erau și sarazinii. Și când
fură în imediata apropiere unii de ceilalți, regele Ungariei trimise vreo 400
de oameni înarmați pentru a vedea și a aprecia oastea sarazinilor. Aceștia
au fost înconjurați, dar se apărară cu bărbăție și vreme îndelungată, încât
au ucis mulți sarazini; dar până la urmă nu au putut rezista puterii duș
manilor lor și aufost uciși cu toții. Când creștinii văzură această înfrângere
și își dădură seama cât de mare era numărul turcilor, ținură sfat cu privire
la ce aveau de făcut. Și cea mai mare parte a fost de părere să se retragă.
Dar regele, care era un cavaler viteaz, și alții dintre cei mai mari seniori
avură altă părere, că, adică, vor lupta împotriva lor. Și nu a mai încăput
tocmeală, deoarece erau prea aproape unii de alții. Și loviră ai noștri mai
întâi pe cei împotriva cărora luptaseră cei 400 și avuseseră morți și răniți.
Și a fost acerbă și aspră luptă de o parte și de alta. Și nu putură numiții
sarazini ai primei bătălii să susțină vitejia creștinilor șifură înfrânți. Atunci
regele Ungariei ridică stindardul său dând curaj oamenilor săi. Și atacară
Ies chrestiens veirent ceste desconfïture, et seurent la grande compagnée que les
Turcs estoient, ils eurent ensemble advis de ce qu’ils avoient à faire. Et fut la plus
grande partie d’opinion, qu’ils s’en retournassent. Mais le Roy, qui estoit vaillant
chevalier, et autres des plus grands seigneurs, eurent autre imagination, c’est à sca-
voir qu’on les combatist. Et ne fallut gueres marchander: car ils estoient les uns prés
des autres. Si frappèrent nos gens sur la premiere bataille, contre laquelle lesdits
quatre cens avoient combătu, et y en avoit de las et de blessez. Et y eut forte et aspre
besogne d’un costé et d’autre. Et ne purrent lesdits Sarrasins de la premiere bataille
soustenir la vaillance des chrestiens, et se trouvèrent desconfits. Lors le roy d’Hon
grie leva sa baniere, en donnant courrage à ses gens. Si frappa sur les Sarrasins,
lesquels n’arresterent point, et furent desconfits, et y en eut plusieurs mille de morts.
Et fut tué le fils dudit Basac, nommé l’Amaurabaquin. Et son neveu, accompagné de
grand nombre de Sarrasins, qui venoit à l’aide de son oncle pour combatre les
chrestiens, quand il sceut ladite desconfiture, il s’en retourna d’où il estoit venu.
Lesquelles choses venues à la cognoissance du Roy, il fit faire processions par tout
son royaume, et rendit et fit rendre grâces à Dieu (Joseph F. Michaud și Jean J.F.
Poujoulat, Nouvelle collection des mémoires pour servir à l’histoire de France
depuis le XIIIe siècle jusqu ’à la fin du XVIIIe, seria I, vol. II, Paris, 1836, p. 403).
84
www.dacoromanica.ro
pe sarazini, care nu rezistară, fură înfrânți, și au fost mai multe mii de

morți. Și afost ucis fiul numitului Basac, numit Amaurabaquin. Iar nepotul
său, întovărășit de un mare număr de sarazini, care venea în ajutorul
unchiului său, pentru a-i combate pe creștini, când văzu înfrângerea, se
înapoie de unde venise. Care lucru ajunse la cunoștința regelui [Franței],
care porunci să sefacă procesiuni în tot rega tul său și mulțumi șifăcu să se
ridice mulțumiri către Dumnezeu. ”
II
Cronica monahului de la Saint-Denis despre ambasada ungară con
dusă de Nicolae de Kanizsa (1395)
:
**
„ Despre francezii trimiși regelui Ungariei împotriva turcilor
Pe când se petreceau cele pe care le-am scris au venit la rege, la
Paris, din Anglia, Ungaria și Hainaut niște cavaleri și niște bărbați de
** De Gallicis regi Hungarie missis contra Turcos

Inter deliberandum que prescripsi, ab oris Anglie, Hungarie et Hanonie milites
et eminentis sciencie viri, functi legacionis officio, ad regem venerunt Parisius; quos
more solito curialiter recepit repetitis vicibus, non sine fluxu munerum, refecit
dapsiliter, et statuii amicabiliter audire feriis successivis. In ejus ergo presencia et
suorum illustrium, quatuor clari milites hungari, statura et apparatu magnifico ceteris
nunciis precellentes, assistencium judicio, primam audienciam assequti, primi eciam
debitum salutacionis affatum impenderunt nomine regis sui; hiisque facta dicendi
graciaque placerent:
„Ad serenitatem, inquiunt, regiam amicus et consaguineus vester nos misit, ut
statum regni sui referentes dolorosum, addamus et quod in brevi discrimen pacietur
ultimum, nisi vivida vestra prepotenti dextera, hucusque omni poscenti aperta, ce-
leriter suffragetur. Nam a Basita acelestissimo tyranno, Bulgarie, Walaquie et Panno
nie christianos locis plurimis vinculis mancipatos et compedibus, fame attrittos,
horrendis carcerum clausos ergastulis, squalore sordidos, indutos amaritudine et
ședere in mendicitate et ferro notum est universis; nec non et urbes illarum regionum,
prius regi Hungarie et fidei christiane devotas, jam in parte maxima jugum pati et
servitutem Turcorum durissimam, qui ferina rabie sanguinem christianorum annis
singulis sicientes, ad eorum exterminium finale incessanter insudant totis viribus.
Quis eorum sevicias siccis posset audire oculis? Rapiuntur ecclesiarum sacra pignora
85
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
știință recunoscuți având sarcina de a îndeplini o solie; pe care după

obicei i-a primit cu curtoazie de mai multe ori, nu fără [a le acorda]
numeroase daruri, le-a oferit ospăț și a hotărât în mod prietenesc să-i
asculte în mai multe zile succesive. De aceea, în prezența sa și a celor mai
vestiți dintre ai săi, patru faimoși cavaleri unguri, care-i întreceau pe toți
ceilalți soli și prin înfățișare și prin veșminte mărețe, după părerea celor
de față, au primit cei dintâi audiență și au ‘ exprimat, cei dintâi, de
asemenea, salutarea datorată în numele regelui lor; și acestora li s-a făcut
cinstea de a spune ceea ce aveau de spus. [Ziseră]:
«Suntem trimiși la maiestatea voastră regală de către prietenul și
ruda voastră pentru ca expunându-vă situația dureroasă a regatului său să
adăugăm și că în scurtă vreme se va ajunge și la ultima strâmtorare dacá
mâna voastră preaputernică, care până acum afost deschisă oricui a cerut
sprijin, nu va interveni în grabă. Căci este cunoscut tuturor căfoarte mulți
creștini din regiunile Bulgariei, Valahiei și Pannoniei, de către Baiazid,
cel mai crud tiran, au fost târâți în lanțuri, sfârșiți de foame, închiși în
hrubele înspăimântătoare ale închisorilor, plini de amărăciune, aduși în
sărăcie și într-o jalnică mizerie; totodată și orașele acelor regiuni supuse
mai înainte regelui Ungariei și credinței acum suportă în cea mai mare
et eortim filii, ut genuncium immundiciis deserviant et nomen Dei vivi annegent, aut
reduintur gladiis more bidencium, sanctis martiribus sociandi. Non est sacrilegis
locorum différencia nec personarum respectus; conviciantur sacerdotes, coguntur vir
gines fornican, nec matronis etas maturior suffragatur. Ad tantam tyrannidem vindi-
candam adversus gentem hanc immundarum sectatricem tradicionum, opibus tamen
et armis vallidam, repetitis vicibus arma mota et bella ancipiti marte gesta cunctis
notum est, regemque nostrum vario aventu et sepissime infausto conflixisse. Et quam-
vis acerbum miserandumque sit quod fateri fortuna christianorum cogit, addimus et
quod nequiora solito eis in brevi significavit infercnda iniquissimus vel Basita; ideo
ad umbram vestri auxilii, rex inclite, dignum ducunt recurrere. Hiñe est, serenissime
princeps, quod vobis et lilia deferentibus rex noster supplicat, ut consanguinitatisjure
et favore Dei, eidem accommodctis consilium et juvamen, promittens quod deinceps
nullus crit qui eumdem obsequio erga vos fideque poterit superare.”
In oculis omnium assistencium grata et omni accepcione digna visa fuit peti-
cio, et de consensu omnium needum exacto novendio, rex nuncios donis cumulatos
uberioribus remittens ad propria, eos gignos censuit auxilio, promisitque consan
guíneo suo regí opem ferre {Chronique du religieux de Saint-Denys, vol. II, p.
424-426). '
. 86 .
www.dacoromanica.ro
parte jugul și sclavia cumplită a turcilor, care, cu o furieferoce, sug sângele

creștinilor în fiecare an și se străduiesc fără încetare, din toate puterile,
pentru distrugerea lor definitivă. Cine ar putea să asculte fără să plângă
cruzimile lor ? Sunt răpite bunurile sfinte ale bisericilor șifiii lor pentru ca
să servească credinței păgâne și să nege numele Dumnezeului celui viu sau
sunt uciși cu săbiile ca animalele de jertfă, asimilându-i sfinților martiri.
Nu există nici o bună-cuviință pentru locurile sfinte și nici un respect al
persoanelor; preoții sunt insultați, fecioarele sunt constrânse la desfrâu și
nu sunt cruțate nici femeile de vârstă mai matură. Pentru a răzbuna
această atât de mare tiranie împotriva acestui neam care urmează obi
ceiuri atât de spurcate, dar care estefoarte puternic atât prin bogăție cât și
prin arme, se știe că de repetate ori am ridicat armele și am purtat războaie
cu sorți schimbători și că pe regele nostru l-au înfrânt în situații deosebite
și de obicei nefericite. Și măcar că acest lucru este penibil și rușinos pentru
a fi spus, soarta creștinilor ne obligă [s-o facem], și mai adăugăm șifaptul
că acest foarte nedrept Baiazid gândește ca să le aducă în scurtă vreme
necazuri și mai mari; de aceea, mărite rege, ei socotesc că este de datoria
lor să recurgă la umbra ajutorului vostru. De aici decurge faptul, mărite
principe, că regele nostru vă roagă pe voi și pe cei care poartă floarea de
crin ca, în virtutea rudeniei și pentru dragostea lui Dumnezeu, să-i acor
dați sfat și sprijin promițând că de acum înainte nu va fi nici unul care să-l
poată întrece în ascultare și în credință față de voi.»
Această cerere a apărut în ochii tuturor celor prezenți plăcută și
demnă de toată acceptarea și, cu consensul tuturor, înainte de trecerea a
nouă zile, regele, trimițându-i înapoi pe soli încărcați de daruri bogate, i-a
considerat demni de ajutor și a făgăduit regelui lor, ruda sa, să-i dea
sprijin. ”
87
www.dacoromanica.ro
DESPRE O FICȚIUNE ISTORIOGRAFICĂ
eși în ultimul timp mai justa cunoaștere și interpretare a izvoa

D relor documentare au făcut posibilă reconstituirea istorică
exactă pentru unele dintre momentele esențiale ale domniei lui Mirc
Mare, aceasta se mai află încă îngropată sub un adevărat munte de ficțiuni
istoriografice. Ficțiuni care, la o privire atentă, se dovedesc a avea „firești”
date de naștere și cauze ce, mai totdeauna, au ca fundament cunoașterea
deficitară a bibliografiei și a surselor - desigur edite, căci cele inedite nu
pot fi invocate și nici imputate.
Odată enunțată, ficțiunea capătă treptat valoarea unui „adevăr” față
de care dubiile se estompează tot mai mult pe măsura trecerii timpului, iar
credibilitatea acordată de cercetători funcționează fără restricții, căci
treptat se instaurează convingerea existenței unei demonstrații ab antiquo,
la care însă nimeni nu mai are curiozitatea să meargă, și cu atât mai puțin
s-o verifice. Din acest moment se trece la o nouă fază, când „bunul istorio
grafie dobândit” este însușit și citat ca atare de unii istorici, ori luat - de
alții - ca bază pentru elaborarea de noi ficțiuni istoriografice, care și aces
tea scapă curând controlului, proliferând neadevăruri după neadevăruri,
întrucât realitatea devine practic de neaflat, ascunsă fiind sub acest noian de
fanteziste „dovezi științifice” care par savant „argumentate” și „armoni
zate”.
Istoriografia domniei lui Mircea cel Mare cunoaște un număr însem
nat de astfel de cazuri: „prizonieratul la Brusa”; fuga din țară după bătălia
de la Rovine și restaurarea pe tron în urma a nu mai puțin de „patru expediții
recuperatoare” întreprinse de și din ordinul regelui Sigismund de Luxem-
88
www.dacoromanica.ro
DESPRE O FICȚIUNE ISTORIO GRAFICĂ
burg; „Mircea tributarul”; „Mircea închinătorul de țară”; campania sulta-

nală la nord de Dunăre în anul 1397 sunt numai câteva exemple.
Un altul, tot atât de elocvent în sensul celor de mai sus, îl constituie
data morții Măriei, regina Ungariei, fiica lui Ludovic cel Mare și soția lui
Sigismund de Luxemburg. Pentru istoria românilor această dată este im
portantă deoarece până acum a fost legată de către absolut toți istoricii
problemei de răstimpul în care Sigismund a întreprins campania sa în
țara românească de la sud de Carpați în anul 1395.
Până în anul 1907 nici un istoric nu s-a îndoit că data este cea con
semnată extrem de precis în analele timpului1 și intrată foarte devreme în
circuitul istoriografiei moderne prin preluarea ei de către istoricul Jan
Dlugosz în a sa Historiae Polonicae, unde, sub anul 1395, citim: „în ziua
de luni, a 17 zi a lunii mai, Maria regina Ungariei, soția lui Sigismund și
sora bună a reginei Hedviga a Poloniei, a murit la Buda ”2.
Informația este cu totul exactă-prin calcul rezultă că 17 mai 1395 a
căzut într-o zi de luni -, dar ea a fost pusă la îndoială și chiar „eliminată”
în anul 1907, când a văzut lumina tiparului studiul de mică întindere semnat
de János Karâcsonyi intitulat Ziua morții reginei Mărie?.
Deși la prima vedere argumentația sa pare strânsă și plauzibilă,
demonstrația în sine, privită atent, contravine logicii cercetării prin faptul
că aduce în discuție elemente fără legătură strictă cu subiectul tratat, dar
legate între ele prin simple supoziții și deducții subiective, care-1 „conduc”
pe cititor spre un punct dinainte ales și dorit de istoricul maghiar: data
exactă nu este 17 mai 1395, ci 27 iunie 1395.
1 Anonimi arhidiaconi Gneznensis breviar chronica Cracoviae, în Friedr. Wilh.
de Sommersberg, Silesicarum rerumscriptores aliquot adhuc inediti, tom II, Lipsiae,
1730, p. 154, unde citim: „Item Anno Domini MCCCXCV die lune XVII mensis
May Maria Regina Ungariae uxor Sigismundi Regis obiit in Ungaria”. Vezi și Monu
mento Poloniae Histórica, tom II, Lwow, 1872, p. 922; Ibidem, series nova, tom VI,
Warszawa, 1962, p. 98. Pentru problema în discuție, aceste izvoare au fost semnalate
istoriografiei românești în articolul nostru intitulat Din nou despre bătălia de la
Rovine, în „Luceafărul”, nr. 37/1987, p. 6. Vezi și volumul de față, p. 60-66.
2 „Die Lunae decima séptima mensis Maii, Maria Hungariae Regina, Sigismun
di consors, et germana soror Hedvigis Poloniae Reginae, Budae moritur” (Ioannis
Dlugossi, Historiae Polonicae libri XII etc., tom 1/2, Lipsiae, 1711, col. 147).
3 Karâcsonyi János, Măria királyné halóla napja, în „Szâzadok”, XLI (1907), p.
461 -463 (vezi traducerea în limba română a acestui articol în anexa studiului de față).
89
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
Fără a cunoștea vreun document care să infirme data de 17 mai 1395

ca dată a morții reginei Maria, Karâcsonyi, pornind de la convingerea că
Dlugosz „nu numai că îi părtinește pe polonezi, uneori chiar în detrimentul
adevărului, dar face și gafe”, proclamă că „este recomandabil să-i verificăm
datele”4. Drept care, după ce atrage atenția, în mod îndreptățit, că docu
mentul în care regina este menționată ca „cea de o pioasă amintire” nu este
din 10 iunie 1395, cum crezuseră Pray, Katona și Fejer, ci din 1 iunie 1396,
așa cum l-a datat corect Ortvai Tivadar5, invocă în favoarea datării propuse
de el diploma din 8 decembrie 1397 acordată de Sigismund fraților
Kanizsa. Referitor la această diplomă istoricul maghiar afirmă:
„Se cunoaște de mult actul emis de regele Sigismund în 1397 pentru
familia Kanizsa. Cancelaria lui Sigismund relatează amănunțit, la doi ani
după deces, împrejurările morții reginei. Dintre acestea notoriu este că Si
gismund nu s-a aflat lângă Maria în ziua morții sale, ci pornise împotriva
turcilor care ocupaseră Țara Românească și a românilor care țineau cu ei.
Cât timp el asedia Nicopole [Nicopolul Mic, adică cetatea Tumu-zlFZ)]
Maria fusese înmormântată de arhiepiscopul Ioan de Kanizsa, care, apoi,
s-a grăbit spre Cașovia împotriva regelui polon Vladislav Iagello pentru
a-l împiedica să năvălească în țară".6
Dar diploma din 8 decembrie 1397 nici nu „relatează amănunțit”

despre „împrejurările morții reginei”, nici nu afirmă că Sigismund „nu s-a
aflat lângă Maria în ziua morții sale”, ci doar că:
„în sfârșit, la jumătatea timpului, și pe când acestea se petreceau și se
desfășurau [campaniile din Moldova și Muntenia din ianuarie-august
1395 - A FZ)]7, strălucita principesă doamna Maria, regina de fericită amin
tire, fosta noastră soție, din porunca stăpânului ceresc a fost iertată de cele
omenești și a fost încredințată sânului pământului cu cea mai mare
cinste la Oradea. Domnul Joan arhiepiscopul, fiind prezent acolo, a fost
desemnat de către noi pentru apărarea regatului nostru în lipsa noastră.
Și după ce a îndeplinit și organizat în mod strălucit toate cele referitoare
la funeraliile regale, sfârșindu-le pe acestea, s-a îndreptat spre Cașovia,
4 Ibidem, p. 461.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 461-462 (sublinierile ne aparțin).
7 Mălyusz Elemer, Kirâlyi kancellâria es kronikairâs a közepkori Magyar-
orszâgon, Budapest, 1973, p. 82.
90
www.dacoromanica.ro
la hotarele regatului nostru, pe unde Vladislav regele Poloniei se străduia

să pătrundă cu gândul de a ocupa regatul nostru. Același domn loan arhi
episcopul împreună cu unii dintre credincioșii noștri care i se alăturaseră
precum și cu mulți ostași înarmați a ieșit în întâmpinarea însuși a regelui
Vladislav care înainta, închizând și oprind înaintarea lui și a oștilor lui mai
departe.”8
„Informația” potrivit căreia moartea reginei Maria ar fi survenit în

timp ce Sigismund lipsea din Buda, aflându-se în campania din Muntenia,
apare pentru prima oară în cronica lui Thuróczy, care însă nu are nici o
cunoștință despre însărcinarea arhiepiscopului loan de Kanizsa cu orga
nizarea funeraliilor în absența regelui. El afirmă:
„Totuși încă nu se înapoiase [din campania munteană - A VD] când
regina Maria, cuprinsă de o boală grea, a părăsit și domnia și viața. Iar
această moarte nu i-a provocat regelui Sigismund puțină grijă, căci
Vladislav, regele polonilor, avea în legătură de căsătorie pe sora uterină a
defunctei regine, numită Hedviga. Sfatuind-o deci pe soția lui să pună mâna
pe sceptrul surorii sale moarte, a pornit cu o armată numeroasă împotriva
regelui Sigismund. Și dacă prea respectabilul părinte, domnul loan de
Kanizsa, arhiepiscopul de Strigoniu, nu ar fi întărit hotarele regatului cu o
puternică ceată de ostași, ambițiosul principe, în absența regelui Sigis
mund, ar fi putut să-i tulbure puternic stăpânirea.”9
11 „Denique medio tempore et interim, dum hec fierent et agerentur, indita prin
ceps domina Maria regina felicis reminiscențe condamn conthoralis nostra precara
domino celi imperante rebus est exemta humanis Varadinique teiiuris gremio summo
cum decore extitit commendata, annotato domino lohanne archiepiscopo pro tuitione
regni noștri per nos in noștri absentia protunc deputata ibidem adherente et cuneta
exequiis incumbentia regalibus insignite moderante et peragente ac his expeditis ver
sus Cassoviam ad confinia regni noștri, per que Wladizlaus rex Polonie regnum nos
trum ocupaturus moliebatur subintrare, idem dominus Iohannes archiepiscopus cum
nonnullis aliis fidelibus subditis nostris sibi associatis cum plerisque suis armigeris
gentibus obviam ipsius Wladizlai regis protinus progrediens et viam ingrediendi sibi
et suorum armatorum cetui prorsus precludens.” (Eudoxiu de Hurmuzaki, Docu
mente privitoare la istoria românilor, voi. 1 2,//98-1459, București, 1890, p. 384).
Pentru alte ediții ale acestui document vezi Mályusz Elemér, Szigmondkori okle-
véltár, voi. I (1387-1399), Budapest, 1951, p. 565, nr. 5.101).
9 „Nondum tamen redierat, cum regina Maria gravi preventa egritudine regnum
pariter et vitam liquit. Nec illius obitus regi Sigismundo parum cure peperit. Nam rex
Polonorum Ladislaus defuncte regine sororem uterinam Aduigam denominatam ma-
trimonialis federis grato in contubernio habebat. lpsam igiturconiugem suam sceptro
91
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
După cum a demonstrat Elemer Mălyusz, „informația” despre

moartea reginei în absența lui Sigismund a apărut în cronica lui
Thuroczy datorită faptului că el a folosit ca izvor una dintre diplomele
acordate familiei Kanizsa, înțelegând însă greșit la ce moment anume
se referă cuvintele „medio tempore”. Thuroczy a crezut că „la jumătatea
timpului” indică mijlocul intervalului în care Sigismund de Luxemburg s-a
aflat la sud de Carpați, când în realitate aceste cuvinte apar în contextul
unei reveniri în planul narativ referitoare la întregul răstimp în care s-au
desfășurat ambele campanii regale din 1395, cea din Moldova și cea
din Muntenia, adică intervalul ianuarie-august 139510. Drept urmare,
Mălyusz afirmă:
„La reconstituirea evenimentelor, istoriografia științifică ungară, necu-
noscând dependența cronicii [lui Thuroczy - A VD] de diplomă [Mălyusz
utilizează diploma din 17 februarie 1401, care reproduce în mod identic
pasajul citat de noi mai sus al diplomei din 8 decembrie 1397-AVD]11, a
văzut între cele două o relație de complementare și întărire reciprocă [...].
Narațiunea lui Thuroczy este mai inexactă și dă ocazie la mai multe
răstălmăciri decât izvorul său. A dorit să se diferențieze de sursă doar
pentru a-și face relatarea mai fluentă, însă și atunci când a circumscris data
sau moartea reginei, în ambele cazuri, a greșit în legătură cu realitatea. Deci
în mod involuntar turnarea în formă literară s-a făcut în detrimentul
autenticității.”12
Eroarea lui Thuroczy a făcut însă o carieră extraordinară în istorio-
mortue sororis potiri ratus contra regem Sigismundum exercitum copiosum movit.
Et, nisi pater reverendissimus dominus lohannes de Kaniisa archiepiscopus Strigo-
niensis multo armatorum cetu regni confinia munivisset, ambitiosus princeps absente
rege Sigismundo regimen eius non minus turbare potuisset.” (Johannes de Thurocz,
Chronica Hungarorum, I. Textus, ed. Elisabeth Galântai și Julius Kristo, Budapest,
1985, p. 211).
10 Mălyusz Elemér, Kirălyi kancellària és kronikairàs a kôzépkori Magyar-
orszàgon, p. 79-83.
11 Ibidem, p. 79-80. Pentru textul întreg al diplomei din 17 februarie 1401 vezi
Ferdo Sisic, Nekoliko isprava izpocetka XVst., în „Starine. Na sviet izdaje Jugosla-
venska Akademija znanosti i umjetnosti”, XXXIX (1938), doc. 7, p. 145-154 (frag
mentul în discuție este la p. 148).
12 Mălyusz Elemér, op. cit., p. 81-82.
92
www.dacoromanica.ro
grafie, devenind un loc comun atât pentru istoricii unguri, cât și pentru cei
români, care, fără excepție - până la intervenția lui Mâlyusz -, au legat
moartea reginei Maria de răstimpul în care Sigismund s-a aflat în campania
din Muntenia. S-au adăugat între timp alte două afirmații cu același caracter
de ficțiune. Una, pe care am văzut-o deja la Karâcsonyi, conform căreia
regele ar fi însărcinat pe arhiepiscopul Ioan de Kanizsa, și având din nou
originea în lectura fantezistă a aceleiași diplome pentru frații de Kanizsa13,
a doua, brodată ad-hoc de istoricii moderni, care au inventat o „întoarcere
grăbită” a lui Sigismund de Luxemburg din campania de la sud de Carpați
în momentul în care îi parvine vestea despre moartea soției sale.
Ambele pot fi întâlnite, spre exemplu, în paginile volumului al 111-lea
din Istoria națiunii ungare, sinteză colectivă apărută în anul 1895 sub
redacția lui Szilâgyi Sândor, în care citim:
„în timp ce armata ungară asedia Nicopolul Mic, a sosit pe neaștep
tate de la Buda o veste de doliu, regina Maria, abia la o săptămână
după plecarea lui Sigismund, călătorind în munții Budei, a căzut de pe
cal, fiind victima unei nașteri premature. Sigismund n-a putut părăsi
câmpul de luptă înainte de terminarea războiului; deci l-a trimis îna
poi în țară pe arhiepiscopul Ioan de Kanizsa pentru a se îngriji de în
mormântarea reginei și a apăra interesele regelui de eventualele tul
burări. înmormântarea Măriei s-a desfășurat cu un fast și o pompă națio
nale. Ultimul Anjou ungar al cărui cap a purtat coroana ungară și-a găsit
locul de odihnă veșnică la Oradea, la picioarele Sfanțului Vladislav. în
13 Cel dintâi care a înțeles exact și în această privință textul diplomei acordată
fraților Kanizsa este tot Mâlyusz Elemer, în lucrarea căruia se află expusă, în deplin
consens cu documentul analizat, reconstituirea corectă a evenimentelor: „După
lămurirea datei, elementele narațiunii din diplomă pot fi legate unele de altele fără
nici o contradicție: Sigismund conduce corpul neînsuflețit al reginei la Oradea,
acolo ceremonia este condusă de arhiepiscop, apoi regele îl numește pe șcesta
locțiitor al său, iar el însuși își continuă drumul spre Brașov pentru a începe
campania proiectată. Toate acestea se petreceau între cele două războaie (medio
tempore). în timpul evenimentelor din Țara Românească, mai exact al lipsei lui
Sigismund între iulie-august. Kanizsa, liniștește conflictul cu propriile sale
forțe, așa cum ne-am putea imagina pe baza elogiilor unilaterale din diploma
emisă pentru el.” (op. cit., p. 82); vezi și Idem, Zsigmondkirâly uralma Magyar-
orszâgon, 1387-1437, Budapest, 1984, p. 46. în prezent avem și versiunea germană
Kaiser Sigismund in Ungarn. 1387-1437, realizată de Aniko Szmodits și publicată de editura
Academiei Ungare de Științe, 1990.
93
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
timpul acesta armiile ungare au cucerit Nicopolul Mic; asediul a costat

mult sânge, dintre ai noștri au fost răniți și Ștefan de Kanizsa și loan de
Maroth. Astfel, drepturile domnești ale lui Mircea și relațiile de suze
ranitate ale provinciei păreau a fi asigurate. Sigismund a pornit spre
casă fără nici o întârziere Regele trebuia să se grăbească spre țară
deoarece, la vestea morții Măriei, Hedviga s-a declarat moștenitoare de
drept a Ungariei și Vladislav se pregătea, în fruntea unei mari armate, să
intre în Ungaria pentru a impune pretențiile la tron ale consoartei sale.”14
Prin urmare, în 1907 Karâcsonyi nu inova atunci când, împotriva

textului diplomei, susținea ideea misiunii fictive a lui loan de Kanizsa, și cu
atât mai puțin când urma părerea generală - izvorâtă, am văzut, din cronica
lui Thuroczy - că Maria a murit în timp ce regele se afla în Muntenia.
„Contribuția” sa se limitează doar la deplasarea în timp, cu mai bine
de o lună, a datei când a survenit decesul reginei.
Ce valoare are ea ? Nici una 1 Căci un fapt este sigur: data reală a
fost-și va rămâne ca atare-data de 17 mai 1395, așa cum dovedesc
două izvoare care ar fi putut fi folosite în problema de față încă din 1887,
deci și de către Karâcsonyi 1 Ele vin să confirme din plin valabilitatea știrii
consemnată în analele polone. Este vorba de documentele păstrate în
arhivele orașului Raguza (Dubrovnik), strict contemporane evenimentelor,
și, tocmai de aceea, imposibil de contestat din punct de vedere cronologic.
Nepublicate integral nici până astăzi, conținutul lor ne-a fost făcut accesibil
prin intermediul regestelor efectuate de istoricii Josef Gelcich și Lajos
Thalloczy, care consemnează:
I
Consilium rogatorum .
22 mai 1395
„Expunerea și efectuarea celor de cuviință referitoare la cadavrul
stăpânei noastre regina Ungariei [,..]”13,
14 A magyar nemzet ttirtenete, voi. 111, Budapest, 1895, p. 423-424.

15 „De ponendo et faciendo exequias cadaveris domine nostre regine Ungarie”
(Gelcich Jozsef și Thalloczy Lajos, Ragusa es Magyarorszâg dsszekdtteteseinek
okleveltâra, Budapest, 1887, p. 713).
94
www.dacoromanica.ro
II
Consilium minus
7 iunie 1395
„Ser Matheus de Giorgio, ser Marinus de Gondula și ser Michael de
Luchaz au fost trimiși ca persoane oficiale [care să participe -ĂVD] la
desfășurarea funeraliilor cadavrului stăpânei noastre regina Ungariei etc.”16
Din moment ce la 22 mai 1395 la Raguza se aflase deja de moartea
reginei, iar pe 7 iunie același an erau menționați cei desemnați să participe
la funeralii ca fiind deja plecați în misiune, nu numai că data de 27 iunie
1395 apare superfluă, dar capătă confirmarea deplină adevărata dată a
morții reginei Maria: 17 mai 1395.
Corelația dintre aceste documente și știrea consemnată de Dlugosz a
fost observată de altfel încă din 1936 de către istoricul polon Josef
Skrzypek, în lucrarea căruia citim:
„Cronicele ungurești, inclusiv a lui Thuroczy, dau o dată falsă, scriind
că moartea a intervenit în anul 1392. Dabrowski, în ultimii douăzeci de ani,
dă ca dată a morții reginei Maria în jurul lui 27 iunie 1395, luându-se după
Karăcsonyi, care a stabilit această dată. Cu toate acestea, data oferită de
Dlugosz este sigură și am putea-o numai deplasa cu o zi sau două, pen
tru că ziua de 22 mai este cunoscută ca zi a morții Măriei din protocolul
ședințelor consilierilor orașului Raguza. Vezi Diplom. Ragusanum,'! 13,”17
Din păcate, această observație esențială a istoricului polon, deși aflată

într-o carte ce a aparținut lui P.P. Panaitescu18 (carte bogat adnotată și citată
frecvent în cunoscuta sa monografie dedicată lui Mircea cel Mare)19, a
16 „Ser Matheus de Giorgio, ser Marinus de Gondula et ser Michael de Luchaz
facti •"’erunt officiales ad faciendum fieri exequias cadaveris domine nostre regine
Ungarie etc” (Ibidem, p. 712).
17 Josef Skrzypek, Poludniowo-wschodnia polityka Polski od koronacji Jcigielly
do smierci Jadwigi i bitwy nad Worskla (1386-1399), Lwow, 1936, p. 88, nota 3.
Observăm că autorul polonez a înțeles greșit textul documentului invocat, căci 22
mai, am văzut deja, nu indică data morții reginei, ci momentul în care la Raguza
s-a aflat despre această moarte.
18 Astăzi este păstrată în Biblioteca Facultății de Istorie-Filosofie din București,
sub cota 111 9.084.
19 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, p. 21, 22, 28, 230, 232,
234, 248, 249, 272
95
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
rămas nefolosită până acum în istoriografia noastră, Panaitescu însuși

continuând să-l crediteze pe Karâcsonyi:
„Știrea lui Dlugosz, Chronica Polonorum, 1/2, p. 147, că regina Maria a
murit la 17 mai 1395 și a lui Thurócz, l.c., că vestea a primit-o regele în
timpul expediției din Țara Românească a făcut pe cei mai mulți istorici
români să creadă că această expediție a fost în mai și nu în iulie-august,
cum a fost în realitate. Dar Karâcsonyi, Maria királyné halála napja în
Szâzadok, 1907 (și Motogna, op. cit., p. 37) a dovedit că Dlugosz a greșit
data și regina a murit în realitate în ultimile zile ale lui iunie sau la
începutul lui iulie. ”20
Observăm că P.P. Panaitescu extinde în mod gratuit intervalul când

s-ar fi produs evenimentul, „în ultimile zile ale lui iunie sau la începutul lui
iulie”, trimițând în plus și la V. Motogna, care nu are în această privință
nici un fel de contribuție, ci doar pe aceea de a fi introdus în circuitul
istoriografiei românești articolul Iui Karâcsonyi. în micromonografia sa
dedicată politicii externe a lui Mircea cel Mare citim următoarele:
„Ajungând sub zidurile Nicopolei [Sigismund - A VD], luă cetatea subt
asediu. Aici primi știrea că soția sa a murit în urma unui accident. Regele
însă nu mai putea părăsi oștirea, ca să meargă la înmormântare. Trimise
deci pe loan Kanizsai, arhiepiscopul, ca să îngrijească de onorurile cele
din urmă ale soției sale și să apere interesele craiului, dacă s-ar fi ivit
complicațiuni după moartea adevăratei moștenitoare a lui Ludovic cel
Mare/’ Apoi, în notă: „Aici e locul să rectificăm o eroare, care se menține
?r;că în istoriografia noastră și care încurcă cronologia evenimentelor din
1395 (Cf. Onciul, Mircea cel Bătrân, nota 19). Toți istoricii noștri au
primit ca exactă știrea cronicarului polon Dlugosz că Maria, regina lui
Sigismund, a murit la 17 maiu 1395. Dl. 1. Karâcsonyi însă a dovedit, în
Szâzadok, 1907 (p. 462), că Dlugosz a greșit data. E constatat că Sigismund
n-a fost la înmormântarea soției sale, fiindcă atunci era la Nicopolea. In
locul său a trimis pe loan Kanizsai mitropolitul. Dacă María ar fi murit
în 17 maiu, Sigismund ar fi fost de față, căci în 8 și 31 maiu petrecea tot
în Buda, cum arată diplomele lui (Fejér, Cod. Dipl., X, 2, p. 393-394).
Cum văzurăm, numai în 21 iunie era la Brașov, coborând spre câmpul de
luptă «in descensu campestri». Astfel ajunge la concluzia că regina n-a
murit înainte de 27 iunie 1395.”21
20 Ibidem, p. 257 (sublinierile ne aparțin).
21 Victor Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, p. 12,
37 (sublinierile ne aparțin).
96
www.dacoromanica.ro
Trebuie să remarcăm faptul că în 1926 Ilie Minea a avertizat asupra

lipsei de temei a datării propuse de Karăcsonyi22, iar Nicolae Iorga, deși
urmează „scenariul” devenit tradițional, și în ciuda faptului că în 1925 V.
Motogna publicase în „Revista Istorică” un articol ce relua opiniile din
micromonografia citată23, nu-i acordă istoricului maghiar nici o atenție.
Astfel, în 1935, în volumul al II-lea din La place des Roumains dans
l’histoire universelle scrie următoarele:
„El [Sigismund - A VD] făcu mai degrabă o plimbare militară, ce-i
permitea să primească și omagiul unui vasal atât de important ca învingă
torul sultanului cel temut. Obișnuit cu aceste demonstrații, din care este în
mare parte alcătuită cariera sa, el înaintă până la Nicopolea cea Mică, dar
aflând de moartea soției sale, moștenitoarea Ungariei, a socotit că ceea ce
se impune este o întoarcere în pripă, pentru a pune în ordine treburile
regatului pe care-1 câștigase într-un fel numai prin căsătoria sa și care putea
să revină concurentului său napolitan, regele Ladislau.”24
Iar peste doi ani, în volumul al III-lea al monumentalei sale sinteze

Istoria românilor:
„Peste puțin [după 6 iulie 1395 -AVD] Nicopola Mică, ocupată de
trupele sultanului, era reluată. Planul acestei cruciate de recuperare putea
să fie sau un atac la Nicopolul turcesc sau trecerea spre Răsărit pentru a lovi
pe Vlad, dibaciu ascuns subt munte, pe la Argeș. La 17 maiu murise însă
regina Maria, ceia ce putea să zdruncine situația prințului-consort, ame
nințat să rămâie iarăși simplu marchis în Brandenburgul moștenirii sale.
Deci, și aici, cu lucrurile neisprăvite, oastea trebui să se retragă.”25
De altfel, în același an în care V. Motogna acredita în istoriografia

românească opiniile formulate în 1907 de Karăcsonyi, acesta din urmă
publică un nou articol, intitulat A doua luptă comună ungaro-romănă
împotriva turcilor, în care, părăsind teoria despre trimiterea lui Ioan de
Kanizsa, o adopta pe aceea a „întoarcerii grăbite” a lui Sigismund:
22 I. Minea, Informațiile românești ale cronicii lui Ian Dlugosz, Iași, 1926, p. 16,
nota nr. 1.
23 V. Motogna, Luptele lui Sigismund și Mircea cel Bătrân cu turcii (un
document inedit), în „Revista Istorică”, nr. 10-12/1925, p. 282-283.
24 N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ed. Radu Constantinescu,
București, 1985, p. 194-195.
25 Idem, Istoria românilor, voi. III, Ctitorii, București, 1937, p. 302.
97
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
„Cât de periculos a fost drumul pe care Ștefan de Losonch înaintase în

grabă o demonstrează și întoarcerea lui Sigismund acasă. Regele, după ce
l-a așezat pe Mircea în scaunul voievodal (sic!) și a ocupat Nicopolul cel
Mic, dorea să se întoarcă în Ungaria, oricum pe drumul cel mai scurt, deoa
rece soția sa murise la 27 iunie. La 24 august se afla deja la Orșova.”26
Aserțiunea istoricului maghiar, care urmându-1 pe Sigismund doar până

la Orșova n-a mai avut ocazia să observe că regele Ungariei era atât de gră
bit încât a zăbovit îndelung în Transilvania, apărând la Buda abia în decur
sul lunii noiembrie 139527, dovedește o dată mai mult puterea clișeelor pre
luate fără critică. E drept, nu lui Karâcsonyi, și cu atât mai puțin lui Motogna,
îi datorăm introducerea acestor clișee - a căror origine străină am văzut-o
căci teoria „grăbitei întoarceri” provocate chipurile de moartea regi
nei Maria fusese preluată în istoriografia românească încă de la sfâr
șitul secolului trecut și a continuat să circule până în momentul de față.
Ea a fost introdusă de Nicolae Iorga în 189928 și marele istoric i-a
rămas fidel, cum am arătat, până în ultima sa sinteză de istoria româ
nilor, fără a observa vreodată contradicția ce apăruse tocmai în urma
importantei sale contribuții din 1901, când a demonstrat că: „Se admitea, pe
baza unui izvor narativ autentic, că această campanie s-a făcut în primăvară
deoarece regele a fost rechemat prin moartea, întâmplată în maiu, a soției
sale. Nu, expediția a avut loc numai în vară. în 21 iunie, prin două acte,
regele întărește privilegii Feldioarei, aflându-se în Brașov. La 6 iulie, el e la
Câmpulung: «campestri nostro in descensu prope villam Hozymenzen voca-
tur». La 14 septembrie Sigismund e acum la Sibiu întors.”29
26 Dr. Karâcsonyi Jânos, A magyarok es românok mâsodik kozos harca tdrdkdk
ellen, în „Cultura”, nr. 1/1924, p. 16.
27 Itinerarul urmat de Sigismund de Luxemburg după retragerea din Muntenia
poate fi restabilit în funcție de datele la care acesta a emis documente în localitățile:
Caransebeș (25 august-2 septembrie) - Sibiu (13 septembrie-21 septembrie - Mediaș
(26 septembrie-2 octombrie) - Oradea (11 octombrie) - Tur (14 octombrie) - Vișe-
grad (6 noiembrie-12 noiembrie) - Buda (începând cu 25 noiembrie); vezi Mâlyusz
Elemer, Zsigmondkori okleveltâr, voi I, p. 447-456.
28 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 66
(„Nicopolea-Mică fu cucerită pentru Mircea {sic!), fără să se poată ajunge la un
resultat decisiv, căci, murind regina Maria, 17 mai, Sigismund fu chemat în grabă în
statele sale”).
29 Idem. Comunicări mărunte, în „Convorbiri Literare”, XXXV (1901), p. 1.055
(sublinierile ne aparțin).
98
www.dacoromanica.ro
DESPRE O FICȚIUNE ISTORJOGRAFICÄ
Este evident (sau ar fi trebuit să fie) că dacă expediția a avut loc „în
vară”, regele Sigismund aflându-se la 21 iunie pe drum și ajungând la Câm
pulung abia la 6 iulie, evenimentul morții reginei Maria se petrecuse cu
peste o lună în urmă, ceea ce - chiar dacă presupunem prin absurd că lui Si
gismund i-a trebuit o lună de zile să parcurgă drumul de la Buda la
Brașov3031- ar fi făcut imposibil ca o veste atât de importantă să nu-1 ajungă
din urmă decât în Muntenia, sub zidurile Nicopolului Mic, adică în iulie-
august 1395.
De fapt, încă din 1907 Karâcsonyi știa că Sigismund s-a aflat la
Buda în mod indiscutabil în decursul întregii luni mai (după cum o
dovedesc diplomele sale emise aici în acest răstimp)3'. Dar făcea tocmai
din aceasta principalul argument pentru a susține - sub obsesia clișe
ului Thuroczy - că moartea reginei n-a putut interveni în luna mai
deoarece cronicarul afirmase că ea a avut loc în absența regelui, iar
regele s-a aflat în luna mai la Buda.
Normal este, de bună seamă, să răstumăm acest raționament și să tra
gem concluzia logică din cele două premise clare - 1. prezența lui Sigis
mund la Buda în luna mai 1395 și 2. data morții reginei Maria: 17 mai 1395
-aceea că nu există nici o coincidență temporală între funeraliile regale
din capitala statului ungar și evenimentele militare în care regele a fost
implicat la sud de Carpați în vara anului 1395.
Toate acestea par acum, firește, foarte simple și coerente, dar situația
se prezintă cu totul altfel când parcurgem bibliografia românească a
problemei, din ultimele cinci decenii, de când, prin P.P. Panaitescu, arti
colul istoricului maghiar despre moartea reginei Maria se instaurează
definitiv în istoriografia noastră, în mod ciudat, tocmai în momentul în
care ieșea din alte istoriografii interesate de subiect (ca urmare a infir
mării categorice din lucrarea lui Skrzypek). „Fapt este că Tumul este luat -
scrie istoricul român - și o garnizoană ungurească fu lăsată acolo cu caste
lani ai regelui Sigismund. Dar regele se grăbi să se întoarcă în țară, aflând
că regina Maria murise la Buda, în urma unei nașteri premature pro
30 Traseul său a fost următorul: Buda (31 mai) - Strigoniu (1 iunie) - Episcopia
Bihorului (5 iunie) - Brașov (21 iunie) - Zămești (3 iulie) - Câmpulung (6 iulie);
vezi Mâlyusz Elemer, op. cit., voi. I, p. 439-443.
31 Ibidem, p. 433-438; vezi și anexa studiului de față.
99
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
vocate de o cădere de pe cal.”32 După care urmează nota prezentată de noi

mai sus.
Gheorghe T. Ionescu, urmându-1 întocmai pe Panaitescu - și nu
numai în această privință -, este cel dintâi care-i preia și adaosul, devenit de
acum „bun istoriografie dobândit”:
„După lupte grele asediul reușește, Tumul e luat și o garnizoană ungu
rească e lăsată în el. Nu fusese vreme să se facă mai mult fiindcă la sfâr
șitul lui iunie, începutul lui iulie 1395, regina Maria a Ungariei muri în
urma unui accident care-i provoacă o naștere înainte de vreme, ceea ce-1
făcu pe Sigismund să lase lucrurile baltă și să se grăbească spre casă.”33
Lucrurile devenind atât de „limpezi”, era „inevitabil” ca o întrebare

să nu fie pusă: ce ar fi făcut regele Sigismund dacă în timpul campaniei din
1395 nu i-ar fi murit soția ? După două decenii de la comunicarea lui Gh.T.
Ionescu, Tahsin Gemil încearcă un răspuns:
„Fortăreața [Tumu -JKD] nu a fost ocupată de către unguri decât în
iulie 1395, ca urmare a intervenției personale a regelui, cu importante forțe
armate. Dar Sigismund de Luxemburg a trebuit să se întoarcă fără întâr
ziere la Buda, căci între timp soția sa, Maria, murise, ceea ce punea pro
blema gravă a însăși legitimității domniei sale în Ungaria. Noi presupu
nem că fără moartea reginei, Sigismund de Luxemburg și-ar fi con
tinuat campania la sud de Dunăre.”34
în același an - 1986 - istoricul Nicolae Stoicescu făcea următoarea
precizare în monografia sa dedicată marii victorii românești de la Rovine:
„Legat de datarea acestei campanii în mai se află pretinsa dată, 17 mai
32 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 257.

33 Gheorghe Ionescu, Contribuțiuni la cronologia domniei lui Mircea cel Bătrân
și a lui Vlad voevod în Țara Românească, în Materiale ale Sesiunii științifice a
Institutului Pedagogic București pe anul 1956, București, 1957, p. 277 (sublinierile
ne aparțin). Cam în același timp Barbu Câmpina scria despre moartea reginei
survenită „în iulie 1395” fără a lega însă în vreun fel retragerea lui Sigismund din
Muntenia de acest eveniment (Barbu Câmpina, Scrieri istorice, ed. Damaschin Mioc
și Eugen Stănescu, vol. I, București, 1973, p. 269, nota nr. 69).
34 Tahsin Gemil, Mircea l'Ancien face à la politique impériale de BayezidT", în
„Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 1-2/ 1986, p. 14-15; vezi și Idem, Raporturile
romăno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare, în voi. Marele Mircea Voievod,
București, 1987, p. 346.
100
www.dacoromanica.ro
1395, a morții reginei Maria, soția Iui Sigismund de Luxemburg. întrucât

data morții reginei Ungariei are o deosebită importanță pentru datarea
expediției regale în Țara Românească, va trebui să arătăm că istoricii din
trecut (inclusiv D. Onciul) au luat de bună data indicată de I. Dlugosz: 17
mai 1395.1. Karâcsonyi, Màriakiràlynéhalàlanapja(„Sïâz&ào^', 1907, p.
462), a dovedit însă că învățatul polon a greși data. Dacă Maria ar fi
încetat din viață la 17 mai, Sigismund ar fi participat la înmormân
tarea soției sale, deoarece între 8 și 31 mai se afla la Buda. Știrea morții
a primit-o în timpul expediției din Țara Românească, în iulie 1395,
interpretată de unii istorici ca principala cauză a plecării sale precipitate din
Țara Românească de la sud de Carpați.”35
Fără să se complice cu astfel de detalii și utilizând o bibliografie

minimală, Iui Octavian Iliescu faptele îi par deosebit de clare:
„Dar ofensiva antiotomană se opri brusc după luarea Turnului, căci Si
gismund trebui să se întoarcă fără întârziere la Buda, unde regina
Maria, soția sa, decedase încă de la sfârșitul lui iunie sau începutul lui
iulie 1395. Cum ea era moștenitoarea coroanei Ungariei, în calitate de fiică
a regelui Ludovic I d’Anjou, grave probleme de succesiune dinastică recla
mau în mod imperios prezența lui Sigismund în capitala regatului Ungariei.
Din acest motiv, Sigismund și armata sa părăsiră repede teatrul de
operații lăsând în spate, pentru a-1 ajuta pe Mircea împotriva lui Vlad,
a partizanilor săi și a otomanilor, o simplă garnizoană în fortăreața
recucerită. Pentru acest motiv, regele apucă drumul de întoarcere cel
mai scurt, care ducea direct către est, traversând Oltenia.”36
Aceștia sunt - cel puțin după cunoștința noastră - istoricii români

care s-au lăsat seduși de afirmațiile lui Karâcsonyi.37 însuși autorul
35 Dr. Nicolae Stoicescu, Bătălia de la Rovine (17 mai 1395), București, 1986, p.
81. Vezi și Niculae Șerbănescu și Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418),
600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, București, 1987, p. 309.
36 Octavian Iliescu, Vlad I, voivode de Valachie: le règne, le sceau, et les
monnaies, în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 1-2/1988, p. 78.
37 Nu 1-am inclus aici pe Nicolae Constantinescu, care în 1981 mai vorbea încă de
campania efectuată în Muntenia de Sigismund de Luxemburg în luna mai 1395:
„Documentele vremii (sic !) mai amintesc că regele în persoană a participat apoi la o
luptă desfășurată probabil lângă Craiova (mai 1395); Sigismund reușind să cuce
rească pe seama sa cetatea Tumu (Nicopolul Mic), regele a lăsat acolo o garni
zoană, moartea reginei silindu-1 să se înapoieze în mare grabă la Buda” (Nicolae
Constantinescu, Mircea cel Bătrân, București, 1981, p. 114). Având în vedere
101
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
paginilor de față a optat o clipă pentru data de 27 iunie 1395 avansată de

istoricul maghiar.3839
* * *
Acela însă care a reușit să-1 depășească pe Karâcsonyi cu mult în

coeficientul de imaginație pus la contribuție în procesul cercetării istorice
este, fără îndoială, Sergiu Iosipescu, în articolul său intitulat Pe la bătălia
de la „rovine” la Istoria polonă a lui Jan Dlugosz^. Dacă pentru
Karâcsonyi, Dlugosz doar „făcea gafe”, pentru Sergiu Iosipescu - bazat la
rându-i pe „atenta critică a canonicului János Karâcsonyi” -, el apare ca un
savant distrat care-și încurcă însemnările, dintr-o asemenea încurcătură
rezultând folosirea notiței care consemna data bătăliei de la Rovine pentru
datarea morții reginei Maria.40 Un foarte complicat demers (în care intră,
această carență, inițial am fost tentați să credem că ea se datorează - ca și multe
altele - faptului că bibliografia consultată de autor n-a depășit începutul acestui
secol. Dar faptul că la pagina 12 domnia sa vorbește despre un document emis de
Sigismund la 2 februarie 1400, când în realitate izvorul în cauză este din 3 iulie 1400,
ne-a dovedit cu claritate că i-a fost cunoscută și monografia dedicată marelui domn în
1944 de P.P. Panaitescu. Căci Iui i se datorează această datare greșită (P.P. Panai-
tescu,op. cit., p. 351-352), datare pe care, cel puțin după publicarea studiului intitulat
Ceva despre relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului al XIV-lea
(„Studii și Materiale de Istorie Medie”, II, 1957, p. 425-426) de losif Pataki- unde,
tacit, se pun lucrurile la punct - nici un alt istoric n-a mai preluat-o. Vezi, în privința
datei corecte a documentului, și Mályusz Elemér, op. cit., voi. 11/1, p. 46, nr. 370.
38 In studiul nostru Cel dintâi ecou internațional al victoriei românești de la
Rovine din 17 mai 1395, apărut în volumul Românii în istoria universală, voi. I1I/1,
lași, 1988, p. 460, i-am reproșat istoricului iugoslav Mihailo Dinici că în anul 1937
mai vorbea despre moartea reginei Maria la 17 mai 1395 „deși eroarea fusese obser
vată de trei decenii” și trimiteam la articolul lui Karâcsonyi; vezi și Istoria militară a
poporului român, voi. II: Epoca de glorie a oastei celei mari. A doua jumătate a
secolului al XIV-lea - primajumătate a secolului alXVI-lea, București, 1986, p. 172.
39 Apărut în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol» din
lași”, 2/XX111, 1986, p. 707-712.
411 Sergiu Iosipescu afirmă următoarele: „Un ecou, dificil de reperat, al bătăliei
de la 17 mai 1395 se află în binecunoscuta Istorie polonă a lui Jan Dlugosz. Sub anul
1395 - unde se înfățișează luptele de la Dunăre ale regelui Sigismund de Luxemburg,
inclusiv cruciada de la Nicopole - se consemnează și moartea reginei Maria a Un
gariei («Maria Regina Hungariae moritur et Sigismundus Rex de Regno Hungariae
102
www.dacoromanica.ro
paradoxal, până și asocierea hramului mănăstirii cracoviene doar pe baza

unei coincidențe onomastice) a fost astfel determinat de o simplă identitate
de date - nu singura în istoria universală - între moartea reginei Maria și
marea victorie românească, ambele având loc la 17 mai 1395.
Sergiu Iosipescu, ignorând bibliografia problemei - ca și Karâcsonyi
- (nici măcar versiunea franceză a studiului lui Mâlyusz41 nu-i este cunos
cută), trece, în realitate, cu prea mare ușurință chiar peste textul cronicii
invocate, neobservând că Dlugosz nu pomenește nimic despre confrun
tarea româno-otomană de Ia Rovine. Or, logica elementară ne obligă să
presupunem că dacă ar fi existat acea știre „sosită tot de la Curtea Ungariei
și care nu poate fi alta decât a marii bătălii a românilor cu forțele Porții,
periclitatur»): «Die Lunae decima septima mensis Mail, Maria Hungariae Regina,
Sigismundi consors, et germana soror Hedvigis Poloniae Reginae, Budae moritur.
Qua absumpta, Hungarorum primates, ad suffïciendum sibi novum regem, quasi Si-
gismundus, coniuge mortua, Rex eorum esse desierit, animos intenderant». Accep
tată de istoriografia maghiară și română, data morții reginei Maria d’Anjou consem
nată de Dlugosz a făcut obiectul atentei critici a canonicului Jânos Karâcsonyi care a
demonstrat că evenimentul s-a produs la Buda la finele lunii iunie sau începutul lui
iulie 1395. Dovada peremptorie este prezența documentată la Buda între 8 și 31 mai
1395 a lui Sigismund de Luxemburg, ceea ce nu se potrivește în nici un chip cu
mențiunea cronicii lui Ioan de Thurocz - confirmată de mai multe diplome - după
care regele Ungariei a primit știrea morții soției sale în timpul campaniei în Țara
Românească. Astfel că data morții reginei Maria a Ungariei înregistrată de istoria lui
Dlugosz se referă, de fapt, la altceva. Celebru prin compulsarea atâtor surse pentru
elaborarea operei sale, Jan Dlugosz a inclus aici data unui alt eveniment, cu proba
bilitate a unei știri sosite tot de la Curtea Ungariei și care nu poate fi alta decât a
marii bătălii a românilor cu forțele Porții, desfășurată la 17 mai 1395. Tehnicile
cronisticii medievale ca și spiritul de asociere al istoriografului explică eroarea cro
nologică. Anterior pasajului despre sfârșitul reginei Maria la Buda, Dlugosz descri
sese ctitorirea mănăstirii carmélite Vizita Fecioarei Maria de lângă Cracovia -
«Monasterium extra muros Cracovienses in Arena fundatur». Hramul mănăstirii,
comemorat la 2 iulie, nu este desigur străin de evenimentele anului 1395. Ctitoria
perechii Jagellonice are valoarea unei simbolice pomeniri a morții reginei Maria a
Ungariei, sora Hedvigei, suverana Poloniei. Alături de tipiconul de la Hilandar, data
istoriei lui Jan Dlugosz confirmă desfășurarea la 17 mai 1395 a unei mari bătălii în
Țara Românească, știrea ei fiind fără preget transmisă Curții polone de regele
Sigismundde Luxemburg" (op. cit., p. 711; sublinierile ne aparțin).
41 Elemér Mâlyusz, La chancellerie royale et la rédaction des chroniques dans la
Hongrie médiévale, în „Le Moyen Âge”, 75 (1969), p. 51-86, 219-254.
103
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ
desfășurată la 17 mai 1395” era imposibil ca nici un ecou despre ea să nu

răzbată din paginile Istoriei polone a lui Dlugosz, chiar dacă transferase
(cum presupune, de altfel fără temei, Sergiu Iosipescu) data bătăliei asupra
evenimentului morții reginei! Cum știm însă că ambele evenimente s-au
petrecut la aceeași dată și că izvoare anterioare lui Dlugosz, chiar contem
porane evenimentului, cum este cazul cronicii arhidiaconului de Gniezno,
consem- nează data morții reginei Maria la 17 mai 139542, discuția devine
inutilă.
Prin urmare, cronica lui Dlugosz nu poate fi invocată sub nici o
formă în legătură cu bătălia de la Rovine și orice alăturare a ei cu izvoa
rele reale folosite pentru datarea acestui eveniment este cu desăvârșire
gratuită. Oricum, ipoteza lui Sergiu Iosipescu deține un loc aparte în șirul
atât de bogat al ficțiunilor istoriografice analizate în acest studiu.
ANEXA
Karăcsonyi Jânos, Ziua morții reginei Maria, în „Szâzadok”, XLI

(1907), p. 461-463 (traducere din limba maghiară de Ana Maria Coman).
Multă vreme istoricii unguri l-au crezut orbește pe celebrul istoric al
polonezilor, Dlugosz, cu toate că acesta nu numai că îi părtinește pe polo
nezi, uneori chiar în detrimentul adevărului, dar face și gafe, deci este
recomandabil să-i verificăm datele.
Astfel, până acum l-am crezut orbește în privința datei morții reginei
Maria, 17 mai 1395; mai mult, Pray Gyorgy a descoperit întâmplător un
document care confirmă aparent categoric informația lui Dlugosz. Acesta
publică un document al lui Știbor, voievodul Transilvaniei, în același timp
comite suprem de Poznan, datat în Ziua Domnului, deci 10 iunie 1395, în
orașul Semnte, care o pomenește pe regina Maria deja ca pe cea de o pioasă
42 V. Supra, nota nr. 1. Menționăm că ediția lui Friedrich Wilhelm von Sommer
sberg a fost folosită în această privință încă din 1885 de către Mârki Sândor, autorul
celei mai detaliate monografii dedicate personalității reginei Maria (Mârki Sândor,
Maria magyarorszâg Kirâlyneja. 1370-1395, Budapest, 1885 p. 148).
104
www.dacoromanica.ro
memorie (pie recordationis). Katona și Fejer1 preiau apoi de la el cu

fidelitate această dată care părea a fi epocală. Și Mârki Sândor acceptă 17
mai ca dată a morții Măriei2.
în primul rând, trebuie să eliminăm documentul voievodului Știbor,
care ne încurcă. Acest document n-a fost datat în realitate în 1395, ci la 1
iunie 1396. Acest lucru rezultă categoric din faptul că la 14 septembrie
1395 voievod al Transilvaniei era încă Szecsenyi Frank3; Ortvay Tivadar
publică mai pe larg documentul în Istoria orașului Poznan, însă nu cu data
de 1395, ci cu aceea de 1396 . însuși Fejer îl publică în întregime sub
această dată și încă după original5. Deci nu există nici o îndoială că
documentul datează din 1396 și, prin urmare, nu poate avea nici un rol în
stabilirea zilei decesului Măriei.
în schimb, se cunoaște de mult actul emis de regele Sigismund în
1397 pentru familia Kanizsai. Cancelaria lui Sigismund relatează amănun
țit, la doi ani după deces, împrejurările morții reginei6. Dintre acestea
notoriu este faptul că Sigismund nu s-a aflat lângă Maria în ziua morții
sale, ci pornise împotriva turcilor care ocupaseră Țara Românească și
a românilor care țineau cu ei. Cât timp el asedia Nicopole, regina Ma
ria fusese înmormântată de arhiepiscopul Kanizsai Jănos, care, apoi,
s-a grăbit spre Cașovia împotriva regelui polon Vladislav Iagello pen
tru a-1 împiedica să năvălească în țară.
Această împrejurare atât de importantă din punctul de vedere al
cronologiei răstoarnă imediat afirmația lui Dlugosz. Sigismund se afla la
Buda nu numai la 8 mai 1395, dar și la 31 mai 1395. La 5 iunie poposește
într-un sat cu numele de Püspöki (Corn. Tisa ? Bihor ?) și doar la 21 iunie
apare în tabăra de la Brașov. în sfârșit, la 1 iulie se odihnea după oboseala
trecerii peste munți la Câmpulung, în limba maghiară Hoszümezö, în Țara
Românească7.
De aici rezultă cu claritate că Sigismund a pornit spre tabăra de la
Brașov doar la începutul lunii iunie 1395. Dacă decesul Măriei ar fi
survenit la 17 mai 1395, atunci Sigismund ar fi fost încă lângă ea, ar fi
fost prezent la înmormântare, și ar fi împiedicat personal pretențiile la
tron ale lui Vladislav, respectiv, ale Hedvigăi. Insă, întrucât toate
acestea s-au petrecut în lipsa lui, nu putem fixa ca dată a morții reginei
Maria nici 17 iunie 1395. Și atunci, vestea doliului s-ar fi putut transmite
la Brașov prin călăreți rapizi în cinci zile. Brașovul se află la o distanță de
105
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
644 km de Buda, în direcția Arad, Vințul de Jos, Sibiu, Făgăraș, iar un

călăreț bun, schimbând caii, într-o zi (în luna iunie sunt zilele cele mai lungi)
poate parcurge 130 km.
Deci moartea reginei Maria trebuie s-o fixăm în jurul datei de 27
iunie. Atunci degeaba ar fi fost trimis la drum vreun curier rapid, întrucât ar
fi fost dificil să-1 găsească pe Sigismund la Brașov; dacă întâmplător l-ar fi
găsit acolo, nu s-ar mai fi putut întoarce fiind atât de implicat în periculoasa
traversare montană.
Insă campania din Țara Românească a durat toată luna iulie, astfel
încât am putea fixa ziua morții reginei Maria chiar la 17 iunie. Motivul
pentru care trebuie s-o situăm totuși la 27 iunie ni-1 oferă un document legat
de un mic împrumut. Potrivit acestuia, la 12 iulie, guvernatorul Jolsvai
Leustăch își avea tabăra deja lângă Eperjes, dovedind acolo că Ugocs
Mihăly din Konzar a luat cu împrumut pentru o lună 14 florini de la Kenez
Matyăs8.
Faptul că guvernatorul își avea tabăra la 12 iulie 1395 lângă Eperjes și
că nobilii de lângă el făceau mici împrumuturi pe termen scurt nu are alt
sens decât că după moartea reginei Maria guvernatorul s-a grăbit spre
graniță pentru a stăvili năvălirea în țară a Hedvigăi, respectiv, a soțului ei.
In vremea aceea adunarea unei oștiri și înaintarea până la Eperjes dura două
săptămâni și, astfel, scăzând din 12 iulie două săptămâni, ajungem la 27
iunie.
Importanța acestui act datat din tabăra de la Eperjes a fost recu
noscută deja de Schonherr Gyula, dar el n-a putut trage concluziile corecte
deoarece, fie dintr-o neînțelegere, fie dintr-o scăpare, a dezlegat greșit ziua
datării sale. A fixat-o la 12 iunie (nu iulie) și astfel n-a putut observa cât de
mult se contrazice documentul aflat în discuție cu informația lui Dlugosz.
Din această dată rezultă că un mare rol în preîntâmpinarea războiului
dintre Ungaria și Polonia, după moartea reginei Maria, l-au avut nu numai
arhiepiscopul Kanizsai Jănos, dar și guvernatorul Jolsvai Leustăch. Actul
emis în favoarea familiei Kanizsai nu neagă acest lucru, dar dorește să
eternizeze meritele neamului Kanizsai, și, astfel, păstrează tăcerea în
legătură cu meritele altora.
Tocmai faptul că la moartea reginei Maria, Sigismund era plecat
într-o campanie atât de periculoasă, dorind să recucerească țara la care
râvnea și regele polonez, a fost cauza care a determinat ca moartea reginei
106
www.dacoromanica.ro
Maria să nu provoace nici o modificare a domniei. Hedviga și soțul ei, prin

luarea Rusiei Roșii de Ia Ungaria, prin sprijinirea domnilor din Moldova și
Țara Românească împotriva Ungariei și atragerea lor, au pierdut dragostea
demnitarilor unguri și nu s-a găsit nimeni care în mod serios să le fi ținut
A
partea. In schimb, pe Sigismund, tânărul rege întors plin de glorie din
campania din Țara Românească, I-au primit cu bucurie.
In acest fel, o delimitarea mai exactă a unei zile îndoliate, cea a morții
reginei, clarifică mult mai bine evenimentele de importanță națională.
NOTE
1 Pray, Dissert. de S. Ladislao, 31; Katona, ffist. Crit.,Xl, 384; Fejer, Cod.
Dipl., X, 2, 340.
2 Maria kirâlyne, 148 (Μ. Tort. Eletrajzok, I. evg.).
3 Urk. zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III, 157-158.

4 Pozsony văros tort., III, 145.
5 Fejer, op. cit., X, 2, 393-394.
6 Idem, p. 445-446.
7 Fejer, op. cit., X, 8, 393; Kukuljevic, Jura Croatiae, I, 164; Thallöczy,

Mantovai követjaras, 34; Urk. zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III,
151; U Magyar Muzeum, 259.
8 Zichy, Okmt., IV, 318.
107
www.dacoromanica.ro
DIN NOU DESPRE PRIMELE ECOURI
INTERNAȚIONALE
9 ALE VICTORIEI
ROMÂNEȘTI DE LA ROVINE
DIN 17MAI1395
n articolul Mircea cel Bătrân și Baiazid. O întregire la cunoaș

I terea confruntărilor lor armate, apărut în Studii și Materiale de
Istorie Medie, XVI, București, Editura Academiei, 1998, p. 19-21, artic
retipărit în volumul Evul Mediu Românesc. Realități politice și curente
spirituale, Editura Corint, București, 2001, p. 71-74, istoricul Șerban Papa-
costea citează un fragment dintr-o cronică florentină denumită de editoarea
ei, Elina Bellondi, Cronica volgare di Anónimo Florentino', cu adaosul că
este atribuită unui contemporan, Piero di Giovanni Minerbetti. Din foaia de
titlu a ediției din care se citează ne dăm seama că intervalul de timp
consemnat în izvor se întinde între 1385 și 1409.
Citatul în discuție, pe care domnul Șerban Papacostea îl transcrie după
ediția italiană fără a-1 însoți de o traducere în limba română12 - este urmă
torul:
1 Cronica volgare di Anónimo Florentino dall ’anno 1385 al 1409, gia attribuita
a Piero di Giovanni Minerbetti, a cura di Elina Bellondi, în Rerum Italicarum Scrip-
tores. Raccolta degli storici italiani dai cinquecento al millecinquecento, nuova
edizione, XXVII, 2, p. 197.
2 Așa cum se procedează și cum a înțeles s-o facă în repetate rânduri însuși dl
Șerban Papacostea, vezi între altele: Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Impe
riul otoman în secolele XIV-XVI: ficțiune politică și realitate istorică, în voi. Stat,
societate, națiune. Interpretări istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu,
Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 97-98; Idem, Mircea laNico-
pole (1396): o mărturie ignorată, în „Revista de Istorie”, tom 39 (1986), nr. 7, p.
696-698, retipărit în volumul citat, p. 75-78.
108
www.dacoromanica.ro
DIN NOU DESPRE PRIMELE ECOURI INTERNAȚIONALE
Capitolo VII— Come ira ilRe d’Ungheria e ’lBaisettofuronograndi

bataglie, e ’l Baisetto vinse per alora
In questo tempo del mese di magio 1395, avendo il Re d’Ungheria

raunata molía gente d’arme per riparare che il Baisetto, figliuolo del
Moratto Bai turco, il quale piu di cento cinquanta migliaia d’uomerîi
armați venia addosso per torli il reame d’Ungheria, ed essendo li loro
campi vicino l ’uno all ’altro, e ordinato ciascuno di loro la sua gente a
battaglia, ciascuno confortad li suoi a bene operare e valentemente l'una
parte e l’altra combatterono, e con buon animo corsero alia bataglia, nella
quale molía gente fii morta; ma molti piú de ’Turchi che di Cristiani vi
morirono, ma niuna delle partí il difu vinta. Poi, l’altro di, ricominciata
tra loro battaglia aspra e crudele a presso che tuto il di combattutisi
ínsteme con grande mortalitá dell’una parte e dell’altra, pure alia fine il
campo rimase al Baisetto e a'Turchi, comecché molti piú furono morii
deTurchi che de’Cristiani E per questa vettoria con loro avuta dai
Baisetto, tutta Balaccia s’arrendé al Baisetto, e lui ubbidirono (s.n.). Ma
pure il Baisetto, per la grande perdita che avea fatto della sua gente, si
tornó’indietro con quella gente che rimasa gli era, che molta piu n’avea
perduta; e’l Re Gismundo d’Ungheria si tomó Buda con grande perdita
fatta dellasua gente, con i speranza di ristorare l’anno vegniente a tuto il
suo onoreperduto.3
Pentru o cât mai clară înțelegere, iată și traducerea în limba română:
Capitolul VII-Cum s-a desfășurat marea bătălie între regele

Ungariei și Baiazid, iar Baiazid atunci a învins.
în acel timp, în luna mai 1395, adunând regele Ungariei multă oaste
pentru a se apăra de Baiazid, fiul lui Murad beiul turc, care cu peste
150.000 de oameni înarmați venea asupra lui pentru a-i lua regatul
Ungariei, și fiind taberele lor apropiate una de cealaltă, și orănduindu-și
fiecare oastea pentru luptă, fiecare îmbărbătăndu-i pe ai săi la luptă și
s-au luptat vitejește ambele părți și au alergat cu însuflețire la luptă, în
care mulți oameni au fost omorîți; dar au pierit mai mulți turci decât
creștini, și nici o putere în acea zi nu a fost învinsă. Apoi, în ziua urmă
3 Apud Șerban Papacostea, art. cit., în loc cit, p. 20-21 (subliniere Șerban Papa-
costea) și în volum, p. 73,
109
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
toare, reîncepând între ei o luptă aspră și crudă și după ce au luptat

aproape întreaga zi cu mare ucidere de oameni de ambele părți, în cele din
urmă victoria a rămas de partea lui Baiazid și a turcilor, deși au murit mai
mulți dintre turci decât dintre creștini. Și ca urmare a acestei victorii
obținute de Baiazid, întreaga Valahie s-a supus lui Baiazid și i-a dat as
cultare. Dar totuși, Baiazid, din pricina marii pierderi suferite de (oamenii
săi, s-a retras cu cât i-a mai rămas din oaste, din care a pierdut cea mai
mare parte. Iar regele Sigismund al Ungariei s-a înapoiat la Buda cu mare
pierdere suferită de ai săi, în speranța de a recâștiga în anul următor toată
cinstea pierdută.
Interpretarea pe care dl Șerban Papacostea consideră că trebuie s-o
dea acestei informații este următoarea:
„Informațiile oferite de fragmentul citat sugerează următoarea recon
stituire a evenimentelor: în toamna anului 1394, în replică la atacurile lui
Mirceași ale lui Sigismund, Baiazid a întreprins o campanie în Țara Româ
nească, unde a suferit însă o mare înfrângere. Conștient de inevitabilitatea
unui nou atac turcesc, Mircea se întâlnește cu Sigismund în primăvara anu
lui următor la Brașov, consolidând alianța cu Ungaria. Noul asalt al lui Ba
iazid s-a produs efectiv în 1395, în luna mai, și s-a încheiat cu victoria sul
tanului; pierderile grele suferite în această înfruntare l-au silit pe Baiazid să
se retragă din țară, lăsând însă în fruntea acesteia un domn favorabil puterii
otomane. Faptul că autorul anonim al cronicii florentine situează acum,
adică în luna mai 1395, după și ca urmare a campaniei sultanului Baiazid,
supunerea Țării Românești, e un indiciu clar al eșecului campaniei oto
mane din toamna anului precedent.”4
Este aproape de prisos să mai subliniem ceea ce oricare cititor, chiar

neavizat, constată singur, și anume că oricum ar fi citit izvorul în ches
tiune, el nu poate „sugera” ceea ce domnul Șerban Papacostea pre
tinde că sugerează. încercarea domniei sale de a-i agăța, ca de un cui, tot
șirul de ficțiuni istoriografice cu care ne confruntăm de atâta amar de vreme
este făcută tabula rasa de simpla lectură a textului.
Acest text nu vorbește decât de o singură luptă, dată de sultanul
Baiazid, și pe care o plasează în luna mai din anul 1395, ceea ce exclude
ab initio posibilitatea de a introduce în discuție data de 10 octombrie 1394
și existența unei a doua expediții sultanale.
4 Ibidem, p. 21 (sublinierea ne aparține).
110
www.dacoromanica.ro
Potrivit acestei cronici, sultanul nu s-ar fi bătut cu românii, ci exclu

siv cu regele Sigismund de Luxemburg și cu armata ungară, exact așa cum
prezintă lucrurile și Cronica de la Saint-Denis, de care m-am ocupat într-un
studiu anterior5. Deosebirea este că acolo i se atribuie regelui Ungariei vic
toria, în timp ce aici el este înfățișat ca înfrânt, nu fără apariția unei situații
absurde: deși ni se spune că întreaga Valahie i s-ar fi supus ca urmare a
victoriei asupra regelui Ungariei, totuși sultanul biruitor, din cauza mari
lor pierderi suferite s-a retras cu ceea ce-i mai rămăsese din armată. La rân
dul său, regele înfrânt s-ar fi retras cu speranța să-și ia revanșa în anul
următor, aluzie Ia expediția de Ia Nicopole și dovadă că cele citite nu s-au
scris în anul 1395, ci după ce și aceste evenimente avuseseră Ioc. Cei doi
protagoniști ne sunt înfățișați plecând care încotro, deși unul victorios și
celălalt înfrânt.
Ceea ce uimește pe toți cei obișnuiți cu rigoarea și ascuțimea de spirit
a istoricului Șerban Papacostea este ușurința cu care a luat drept literă de
evanghelie acest izvor, în care realitatea se amestecă atât de evident cu
ficțiunea și fiecare parte poate fi cu ușurință separată de cealaltă prin ceea
ce știm din tot restul informației de care dispunem.
Este stabilit, fără putință de îndoială, în momentul de față, de
istoriografia ungară, că în toată luna mai din anul 1395 Regele Sigis
mund de Luxemburg s-a aflat la Buda, unde soția i-a murit Ia 17 mai din
cauza unei nașteri premature provocată de un accident de călărie6. Numai
după ce regele a dus rămășițele ei să fie îngropate la Oradea a putut pleca în
ajutorul domnului Țării Românești, ajungând acolo abia în luna iulie și
recuperând din mâinile garnizoanei otomane cetatea Tumu sau Nicopolul
Mic. Avem deci un „alibi” categoric pentru ne-prezența lui în luna mai,
spre a da lupta atribuită atât de Cronica de la Saint-Denis cât și de cronica
italiană. Dar putem presupune cu destul temei că sursa informațiilor le-a
fost comună.
Din moment ce confruntarea din mai 1395 n-a putut avea loc între
regele Sigismund și sultanul Baiazid, nu mai rămâne decât să admitem că
ne aflăm în fața unei variante distorsionate a unui fapt real: lupta de la
Rovine, pentru datarea căreia dispunem acum de singurul izvor direct în
care găsim indicată luna mai, stabilită până acum de Hasdeu și Litzica doar
5 Vezi volumul de față paginile 67-87.
6 Vezi în articolul anterior paginile 99 și 105 din volumul de față.
111
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚA
pe baza a două izvoare laterale: tipicul de la Hilandar și donația făcută

Mănăstirii Petra.
Din cronica lui Ibn Kemal s-a putut deduce că expediția și bătălia au
avut loc în primăvara lui 1395, fără a găsi însă temeiuri pentru luna mai.
Avem acum un izvor strict contemporan, în care confruntarea cu sultanul
Baiazid este plasată în luna mai. Este și importanța realăși implicit valoarea
contribuției domnului Șerban Papacostea la apropierea cu încă un pas de
adevăr: lupta de la Rovine s-a dat în luna mai, nu în octombrie, iar ex
pediția sultanului Baiazid din primăvara lui 1395 n-a fost nici precedată și
nici urmată de alta.
Rezultă, de asemenea, și din acest nou izvor, .amploarea bătăliei și
mărimea pierderilor. Că lupta a durat numai o zi, nu două, o știm dincro-
nicile otomane, unde s-a inserat legenda despre sfatul de a -se arunca în
timpul nopții leșurile turcilor în râul ce curgea pe acolo, cu siguranță Arge
șul, și a le lăsa pe câmpul de luptă doar pe ale creștinilor, ceea ce l-ar fi
înspăimântat a doua zi pe Mircea atât de mult, încât ar fi acceptat să se
supună și să plătească tribut!
Reală este și informația despre pierderile grele din armata sulta
nului, mai grele chiar decât din tabăra creștină. Atât așa-numita Cronică
bizantino-bulgară, atribuită în ultima vreme bizantinului Ioan Chortas-
menos, cât și mărturia cea mai exactă și mai apropiată de evenimente, aceea
a lui Philippe de Mezieres, confirmă această informație. Prima vorbește de
râul ce curgea roșu de sângele celor căzuți, iar a doua dă numărul pierde
rilor lui Baiazid: 30.000, dar recunoaște și marile pierderi ale creștinilor.
Că nu se poate vorbi de nici o înfrângere a creștinilor de către Baiazid
în mai 1395 avem toate dovezile, și nu le voi rememora aici, după ce m-am
ocupat pe larg de evenimente și de ecoul lor peste hotare, la Paris (unde se
afla și Philippe de Mezieres în mănăstirea celestinilor).
Aici avem un ecou deformat al realei victorii ce s-a câștigat de
către români, victorie pe care o găsim aici transformată într-o înfrân
gere și pusă imaginar în seama lui Sigismund de Luxemburg, dar
plasată corect cronologic: în luna mai 1395.
Cum se explică apariția acestui izvor și modul în care apar în el
evenimente din Țara Românească ?
In studiul Cel dintâi ecou internațional al victoriei românești de la
Rovine din 17 mai 1395, publicat în Românii în istoria universală, voi. III,
112
www.dacoromanica.ro
DIN NOU
_____ DESPRE PRIMELE ECOURI INTERNATIONALE
___________________________________ >________
1, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 1988, p. 453-4687, ocupându-mă cu acel

prilej în special de capitolul De victoria regis Hungarîae contra Turcos din
izvorul strict contemporan care este Cronica monahilor de la Saint-Denis,
și utilizând autori, precum Jean Juvenal des Ursins sau Thomas III Marquis
de Saluces, am stabilit că în decursul anului 1395 de la Buda, în afară de
cunoscuta solie către Europa occidentală condusă de arhiepiscopul Nicolae
de Kanizsa — (menționată la Veneția încă din ianuarie 1395 și ajungând la
Paris la 6 august 1395) prin care lumea creștină era conjurată în termeni
disperați să se unească într-o cruciadă îndreptată împotriva „celui mai crunt
tiran”, Baiazid -, a mai plecat o a doua solie, care depășind-o pe prima
vorbea despre o mare victorie obținută de Sigismund de Luxemburg îm
potriva lui Baiazid.
Cum nu există până acum nici o dovadă documentară că înainte
de Nicopole Baiazid șî Sigismund s-ar fi întâlnit măcar o singură dată
pe câmpul de luptă, iar de la Baiazid s-a păstrat o scrisoare citită la Buda în
28 noiembrie 1395, din care reiese explicit că sultanul aflase căSigismund,
mințind, se laudă „pretutindeni” că „m-ai fi gonit pe mine de pe câmpul de
luptă”, drept care îi promite că anul viitor (1396) „voi veni cu armata mea
ca să te găsesc acolo unde ai fi”, victoria anunțată intempestiv n-a putut fi
decât cea obținută de Mircea la Rovine. Victorie care, nedistrugându-1 pe
Baiazid, nu a fost în măsură să înlăture pericolul ce plana asupra lui Sigis
mund de Luxemburg, și deci nu a contramandat misiunea soliei inițiale prin
care se cerea sprijin în vederea organizării unei cruciade menite a-i izgoni
pe otomani din Europa. Drept care izvoarele timpului cumulând cele două
tipuri de informații au elaborat știri ce par cel puțin ambigui dacă nu contra
dictorii, atunci când nu se ține seama de contextul exact în care au fost
elaborate.
Cronica volgare diAnonimo Fiorentino dall’anno 1385 al 1409 este

un asemenea izvor contemporan8, dar care consemna evenimentele nu
7 Studiu pe care l-am republicat în volumul 17 mai 1395, o dată importantă în
istoria universală. Victoria românească de la Rovine, p. 75-98, și acum în volumul
de față, paginile 67-87.
8 Cronica volgare di Anonimo Fiorentino dall ’anno 1385 al 1409, giă attribuita
a Piero di Giovanni Minerbetti, a cura di Elina BeTlondi, în Rerum Italicarum
Scriptores. Raccolta degli storici italiani dal Cinquecento al millecinquecento ordi
nată da L.A. Muratori. Nuova edizione riveduta ampliata e corretta con la
113
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ
instantaneu, ci la cel puțin 1-2 ani de la momentul producerii, probabil

„trecând pe curat” diversele însemnări cotidiene ale autorului. Faptul poate
fi dovedit cu multe pasaje din cronică, dar cel mai concludent ni se pare
Capitolul iP al anului 1395 - deci exact anul ce ne interesează —, unde
evenimentul istoric descris este inserat la luna mai 1395, dar pe parcurs
sunt relatate evoluții din lunile noiembrie-decembrie 1395 și aprilie-
mai 1396, deci se consemna la mai bine de un an de la producerea
evenimentului.
La fel stau lucrurile și cu Capitolul VII al anului 1395: Come tra il Re
d’Ungheria e'l Baisetto jurono grandi bataglie, e’l Baisetto vinse per
allora. Concret, de aici aflăm despre o bătălie - una singură - care a durat
două zile și în care Sigismund, deși a fost victorios în prima zi, iar cei mai
mulți morți au fost din partea turcilor, totuși a doua zi Baiazid a rămas
stăpân pe câmpul de luptă fiind practic victorios și cucerind Valahia.
Pierderile mari de ambele părți îi determină pe ambii suverani să se retragă,
Sigismund având „speranța de a recâștiga în anul următor toată cinstea
pierdută”.
Numai că această ultimă precizare nu numai că lăsa deschisă pro
blema ajutorării de către occidentali a lui Sigismund, dar ne indică faptul că
informația a fost scrisă, mai mult ca sigur, după ce bătălia de la Ni-
copole din 1396 avusese loc, bătălie pe care cronicarul florentin o descrie
amănunțit în Capitolul VIII din anul 1396: Come il Re d’Ungheria com
batte con Baisetto turco, e il Re d’Ungheria fu vinto, e molti Franceschi vi
furono morti e presi.
Am făcut aceste precizări pentru a se înțelege că pasajul respectiv
reprezintă un cumul de date, care își au în luna mai a anului 1395 doar
începutul. Situația Valahiei descrisă aici nu este mult diferit de aceea pe
care am încercat noi înșine să o stabilim bazându-ne pe izvoarele strict
direzione di GiosueCarduccie Vîttorio· Fiorini, tomo XXVII, 2, Cittâ di Castello,
[1915] (pasajul aici în discuție se află Ta p. 197). Am repetat titlul ediției pentru a
putea adăuga cele omise de dl Papacostea în propria mențiune reprodusă în nota 1.
9 Intitulat Come li Florentini mandaro ambasciadori al Conte di Vertu per sapere
se doveanoi avere con toro o pace o giierra, e quanto lunga pratica si tenne con i suoi
ambasciadori; e poi pure si conchiuse insieme lega tra i Florentini e gli altri
collegati e 7 Conte di Vertij e li suoi aderenți con molti capitoli; efu la lega a difen-
sione delii stati di ciascuno contro ale compagne (p. 194196).
114
www.dacoromanica.ro
contemporane ale trimisului ducelui de Mantua la Buda, dar timpul Ia care

se referă nu este luna mai și nici succesiunea evenimentelor nu este cea din
cronică. Este vorba de o situație care va apărea peste câteva luni, în condi
țiile pe care am încercat să le reconstitui mir-o lucrare aparte10.
Dar ce este cu adevărat important aici nu este descrierea în sine a
evenimentului. Importantă este, așa cum am mai spus, indicarea pre
cisa a datei de an și lună când se spune că a avut loc această confrun
tare, ADICĂ LUNA MAI A ANULUI 1395. Căci ea vine să confirme
definitiv că eroarea îstoriografică modernă care așeza bătălia de la Rovine
în 10 octombrie în 1394 nu are legătură cu documentele strict contem
porane evenimentului - fiind o interpolare târzie din secolul ai XVII-lea11.
Această lună maî din cronica anonimului florentin este cea mai
precisă dată pe care un izvor care vorbește despre victoria ce o numim
„de la Rovine” o poartă.
Fără doar și poate, în arhivele și publicațiile apusene care conțin do
cumente ce se referă la soliile lui Sigismund de Luxemburg din anul 1395
se vor mai găsi numeroase relatări ale evenimentelor la care ne referim, și
sunt sigur că în vreunul dintre ele precizia va merge până la indicarea
exactă a datei de zi când imaginara „confruntare dintre Sigismund și Baia
zid” a avut loc, iar aceasta nu poate fi decât „ziua 17” a lunii mai din anul
1395.
Anonimulflorentin, aici în discuție, este practic penultimul pas către
acest moment, iar „luna mai 1395” pe care izvorul o indică este dovada
indubitabilă că demersul întreprins de noi, în repetate rânduri, de rediscu
tare și corijare a istoriografiei moderne cu privire la modul în care a stabilit
data bătăliei de la Rovine, este unul corect
10 Alexandru V. Diță, „Fuga” și „restaurarea” lui Mircea cel Mare între

realitate istorică medievală și ficțiune istoriografică modernă, București, Editura
Roza Vânturilor, 1995, p. 35-44.
'' Idem, 10 octombrie. Istoria unei interpolări... istorice, în volumul meu 17 mai
1395, o dată importantă în istoria universală. Victoria românească de la Rovine, p.
162-207.
115
www.dacoromanica.ro
DR. DAN ZAMFIRESCU
Membru al Academiei Oamenilor
de Știință din România
DIN NOU DESPRE VICTORIA

DE LA ROVINE
A LUI MIRCEA CEL MARE
z\
n numărul 8 (august) al revistei „Magazin Istoric”, turcologul
I Mihai Maxim publică articolul Mircea cel Mare: oștean și di
plomat iscusit, în care, la pagina 12, se ocupă pe larg de confrunta
militară rcmâno-otomană de Ia Rovine. Autorul articolului afirmă: „Inva
zia s-a produs în toamna anului următor (1394 - n.n.) sau mai probabil în
primăvara anului 1395”. După care continuă într-o lungă „notă a autorului”
(cum ține să specifice redacția):
„Părerile istoricilor cu privire la data și locul bătăliei diferă, infor
mațiile furnizate de cronici - făcute cu întârziere de decenii și chiar de
secole de la desfășurarea evenimentului (s.n.) -fiind contradictorii.
Astfel, potrivit datelor din cronicile otomane, «bătălia de Ia Argeș»,
s-ar fi desfășurat în al șaptelea an al domniei lui Baiazid, ceea ce, prin
transformarea anilor Hegirei cu cei ai erei noastre ne dau ca dată a
bătăliei anul 1395-1396.
Zece dintre cronicile sârbești (care repetă însă un model târziu) afirmă
că bătălia a avut loc la 10 octombrie 1394; alte 29 de cronici afirmă că
lupta s-a desfășurat la 17 mai 1395 (sic!). Există și alte dovezi documen
tare solide în sprijinul acestei ipoteze (sic!) privind data principalei con
fruntări.
Aceasta nu exclude însă posibilitatea ca între Mircea și otomani să fi
avut loc mai multe bătălii, fapt sugerat și de unele izvoare istorice: unele
vorbesc de bătălia de la Argeș («Arkiș» - în cele otomane) altele de o luptă
la Rovine, al cărei loc de desfășurare este greu de precizat.
Despre desfășurarea a două lupte avea știință, de pildă, și cronicarul
bizantin Giorgios Sphrantzes. După informațiile lui «au avut doao răz
116
www.dacoromanica.ro
DIN NO U DESPRE VICTORIA DE LA ROVINE
boaie Mircea vodă cu Baiazid, împăratul turcesc, unul către Nicopoea,

altul pă apa Ialomiței și la amîndoao l-au biruit pe Baiazit-bei».
Contopirea mai multor lupte într-una singură este sugerată și de alte
izvoare. Astfel, un document din sec. XVI pomenește de faptul că lupta de
la Argeș ar fi durat «o săptămână». Or, se știe că principiile de purtare a
războiului în evul mediu făceau ca o luptă să nu dureze mai mult de o zi”
(„Magazin Istoric”, nr. 8, p. 12; toate sublinierile ne aparțin).
Suntem obligați, spre a preveni răspândirea largă a impresiei că în

materie de surse ale bătăliei de la Rovine ar domni o adevărată babilonie, să
supunem această notă unei analize amănunțite.
Procedăm metodic, pe puncte:
1. în absolut toate cronicile - bizantine, sârbe, bulgaro-bizantine -
care conțin o indicație cronologică precisă asupra confruntării dintre
Mircea cel Mare și Baiazid, apare invariabil anul 6903, ceea ce în crono
logia bizantină înseamnă perioada dintre 1 septembrie 1394 și 31 august
1395. Intre aceste cronici nu există deci nici o contradicție.
w S-ar părea că avem o contradicție între ele și analele otomane, dar
această contradicție este creată artificial, de autorul notei, deoarece „«al
șaptelea an al domniei lui Baiazid» nu înseamnă anul «1395-1396», ci
intervalul dintre 27 octombrie 1394 și 15 octombrie 1395 (vezi Ale
xandru V. Diță, Victoria românească de la Rovine, în „Anale de Istorie”,
nr. 4, p. 37, care trimite la Mihail Guboglu, Tabele sincronice. Datele
Hegirei și datele erei noastre cu o introducere în cronologia musulmană,
București, 1955, p. 160).
2. Există nu „zece dintre cronicile sârbești”, ci un singur tip de
cronică sârbească, din categoria celor „tinere” (cum le numește editorul
lor, Stojanovici) ori târzii, unde alături de anul 6903 apare și indicația lunii
și a zilei: octombrie 10. Acest tip de cronică se păstrează în zece copii, așa
cum a arătat încă din 1927-1928 viitorul academician sârb G.Sp. Radojcici.
Mai gravă este însă afirmația că „alte 29 de cronici afirmă că lupta s-a
desfășurat la 17 mai 1395”. în realitate nu există absolut nici o cronică în
care să apară data de 17 mai 1395, nici sârbă, nici turcă, nici bizantină.
Această dată a fost stabilită ca dată a bătăliei de la Rovine de către B.P.
Hasdeu, pe baza unei combinații de știri: știrea că în bătălia de la Rovine au
căzut Marco Kralievici și Constantin Dejanovici (relatată de multiple iz
117
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
voare, care sunt unanime în a atesta moartea celor doi în aceeași bătălie) și
știrea din „Tipiconul lui Roman” de la Hilandar că despotul Constantin, fiul
lui Dejan Dragaș, a murit la 17 mai (fără mențiune a anului). Ulterior, C.
Litzica, pe baza altui document, din octombrie 1395, și anume dania
împăratului Manuil Paleologul - ginerele lui Constantin Dejanovici —
pentru pomenirea socrului său mort la Rovine, a demonstrat că în octom
brie 1395 nu trecuseră încă 6 luni de la moartea lui Constantin, ceea ce
confirmă că tragicul eveniment se petrecuse la 17 mai 1395.
3. Deși nu figurează în vreo cronică (necum în 29 de cronici!) data de
17 mai 1395 nu reprezintă doar o „ipoteză”, ci în momentul de față poate fi
socotită un adevăr istoric măcar până la apariția unor elemente capabile să
impună o revizuire totală a celor cunoscute. Intuiția lui Hasdeu și-a găsit o
demonstrație solidă în amplul studiu al lui Alexandru V. Diță, citat mai sus.
Cine, de acum înainte, optează pentru data de 10 octombrie 1394 va trebui
mai întâi să procedeze la răsturnarea argumentării lui Diță și apoi la
argumentarea datei de 10 octombrie 1394 care - oricât de paradoxal ar
părea - nu a fost niciodată argumentată ci a fost adoptată dogmatic, de
la C. Irecek, de către toți cei ce nu au vrut să fie de acord cu Hasdeu!
4. Despre „bătălia de la Argeș” nu vorbesc „unele izvoare istorice”,

ci exclusiv izvoarele otomane. Așa încât paranteza „Arkis” în cele
otomane, pusă după cuvântul Argeș, nu servește spre a da o lămurire
suplimentară de ordin filologic, ci spre a face pe cititor să creadă că și alte
izvoare dau aceeași localizare, dar în forma „Argeș”. In realitate, singurele
izvoare externe care, în afara celor otomane, indică un loc pentru bătălia
dintre Mircea și Baiazid sunt cronicile sârbești. Ele spun că lupta s-a dat
„ na rovinah ” adică „la rovini” - plural. Rov înseamnă râpă, loc accidentat,
bun pentru ambuscade. „La Rovini” nu înseamnă deci o localitate anume,
care purta acest nume. Or, cronicile otomane și bizantine sunt de acord cu
cele sârbești atunci când spun că Baiazid a părăsit lupta văzând locul
neprielnic. In cronica bizantino-bulgară nu se dă nici un nume de loca
litate, dar se spune că „râul acela curgea roșu de sânge”, deci bătălia s-a dat
pe malul unui râu, al cărui nume nu ne este dat. Numele râului îl aflăm din
cronicile otomane: Argeșul.
Analiza comparată a tuturor izvoarelor demonstrează categoric faptul
că ele nu vorbesc de mai multe confruntări între Mircea și Baiazid, ci
118
www.dacoromanica.ro
DIN NO U DESPRE VICTORIA DE LA ROVINE
de una singură, pe care flecare în parte o descrie in felul ei, dar toate se
dovedesc a se referi la același eveniment, completându-se una pe alta și
consunând in mod evident.
„Bătălia de la Rovine” (dacă înțelegem Rovine ca un plural) și
„Bătălia de la Argeș” nu sunt așadar două bătălii, ci una și aceeași. Putem
folosi ambii termeni cu aceeași îndreptățire după cum spunem „Bătălia de
la Vaslui” sau „de la Podul înalt” ori „de la Războieni” sau „Valea Albă”.
Ca și „Podul înalt”, „Războieni” sau „Valea Albă”, care nu erau
denumiri cu rezonanță istorică înainte de faptele de arme petrecute acolo,
la fel „Rovine” a devenit un toponim de înaltă vibrație patriotică în urma
victoriei marelui Mircea și a genialei creații eminesciene, și nu trebuie
înlocuit cu „Bătălia de la Argeș” cum s-a propus uneori.
Faptul că nu putem arăta cu degetul unde anume, pe râul Argeș, au
fost aceste „Rovini” unde s-a dat lupta nu este un impediment. Nimeni nu
știe să ne spună, cu exactitate, nici unde a fost „Podul înalt”. Știm numai că
„lângă Vaslui”. Așa cum știm - îmbinând știrile din cronicile otomane cu
cele din cronicile sârbești și din cronica bizantino-bulgară - că „la Rovini”
a fost în apropiere de Curtea de Argeș!
Localizarea bătăliei „pe Ialomița” apare într-un singur izvor: Cronica
Țării Românești din secolul al XVII-lea, care în mod evident confundă
victoria lui Mircea cu aceea a lui Iancu de Hunedoara, câștigată cu
certitudine pe acest râu, atât victoria asupra lui Mezid Pașa, cât și numele
râului Ialomița fiind consemnate în cronicile sârbești (vezi L. Stojanovic,
Stări srpski rodoslovi i letopisi, Belgrad - Sr. Karlovți, 1927, p. 233 și 293).
„Lângă Craiova” este opera imaginației lui Luccari, preluată de istoricii
moderni. Aceste două localizări, fanteziste, nu sparg însă blocul monolitic
al izvoarelor celor mai importante, care concordă în a indica locul bătăliei
undeva pe râul Argeș, și anume de unde se vedeau munții, luați de
Mircea ca loc de ultimă retragere și apărare. De la Craiova nu se văd
munții Țării Românești și cu toate că Ialomița își are izvorul în vecinătatea
Argeșului, numele nu i-a fost reținut de cei mai în drept să-l memoreze: cei
ce suferiseră acolo o înfrângere... memorabilă.
5. Acolo însă unde eroarea devine mistificare deliberată a cititorului
este în invocarea mărturiei... cronicarului bizantin Georgios Sphrantzes!
Judecând după citatul ce ni se oferă, acest cronicar scria într-o frumoasă
119
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„română veche”, încât ai zice că n-a trăit la Bizanț, ci în țara lui Mircea cel
Mare: „au avut doao războaie Mircea vodă etc.” Cine și-ar putea imagina că
Mihai Maxim citează pe Sphrantzes, dar reproduce textul din... Radu
Popescu, fără a sufla un cuvânt despre procedeu?
Numai că Radu Popescu se dovedește - în tot fragmentul despre
Rovine - a fi „primul membru din familia lui Conu Leonida”, înaintea lui
Dionisie Eclesiarhul cel identificat de G. Călinescu! El înțelege izvoarele
pe dos, face paradă de erudiție și combină informațiile cu rezultate de acest
gen: „Zice istoricul Gheorghe Franți că au avut doao războaie Mircea
vodă cu Baiazit, împăratul turcesc, unul către Nicopoea, altul pă apa
Ialomițăi și la amîndoao l-au biruit pe Baiazit-bei (s.n.). Alt istoric scrie că
un război ce au avut Mircea vodă aufost la Rovine (unde vorfi Rovinile, nu
le spune). Și au avut ajutor Mircea Vodă pre Marco Cralevici și pe
Constandin și pă Dragaș, oameni de neam mare, sârbi, cu oști supt mâna
lor. Și au bătut Mircea vodă pre împăratul Baiazit la acest război, iar
Marco și Dragaș și Constantin au pierit în război. Deci după ce au făcut
Mircea vodă aceste izbânde, văzând obrăznicia turcilor, s-au împăcat cu ei
și i-aufost dândpoclon, PENTRU CA SĂ SE ODIHNEASCĂ ȚARA CU PACE”.
(Cuvintele cu majuscule sunt folosite ca titlu al paragrafului respectiv
din articolul lui M. Maxim).
Este inutil să căutăm în „Gheorghe Franți” pasajul din Radu Popescu,
după cum trudă zadarnică ar fi să căutăm vreo cronică în care să-i găsim pe
Marco Kralievici și Constantin Dejanovici... „ajutor lui Mircea vodă” și nu
vasali ai lui Baiazid, veniți să lupte alături de sultan împotriva creștinilor!
Putem însă bănui cam cum s-au petrecut lucrurile în mintea acestui „Conu
Leonida” din primul pătrar al secolului al XVIII-lea:
Iată pasajul autentic din cronica lui Macarie Melissenos (pseudo-
Sphrantzes) editată și tradusă de învățatul bizantinolog Vasile Grecu:
„Apoipornește (Baiazid -n.n.) cu război contra lui Mircea domnul Țării
Românești și a stricat mult loc. Apoi Mircea a venit la o luptă deschisă
într-un loc neprielnic, iar sultanul, chibzuindu-se în fața locului rău, a
lăsat lupta și s-a retras. Mai pe urmă, ajungând ei la înțelegere, Mircea s-a
hotărât să-i dea tribut și au trăit în pace” (G. Sphrantzes, Memorii,
1401-1477, ediție critică de Vasile Grecu, București, 1977, p. 223). După
aceea urmează relatarea bătăliei de la Nicopole, firește, fără urmă de
victorie a lui Mircea asupra lui „Baiazit-bei”.
120
www.dacoromanica.ro
DIN NOU DESPRE VICTORIA DE LA ROVINE
Din cronicile sârbești, Radu Popescu (sau, după alții, autorul anonim
al Istoriei domnilor Țării Românești) a luat, înțelegând-o pe dos, știrea
despre Marco și Constantin. A avut cu siguranță la dispoziție varianta
târzie, care face din Constantin Dejanovici (Dragașevici) două persoane:
Constantin și Dragaș. Și toponimul Rovine provine din același izvor iar din
așa-zisul „Letopiseț Cantacuzinesc” a luat „știrea” despre bătălia de pe
Ialomița, trecându-i-o în cont cronicarului bizantin. A rezultat ceea ce am
văzut!
Nu e mai puțin adevărat că, începând cu Radu Popescu - care aici
înțelege și amplifică pe pseudo-Sphrantzes - intră în istoriografia noastră
„poclonul” lui Mircea către Baiazid, despre care tradiția istorică și
cronica țării nu știuseră nimic până atunci, păstrând în memorie, timp
de peste trei secole, numai victoria- una singură, decisivă!
Imaginea lui Mircea ca dătător de „pocloane”, apoi și de tribut cu
sumă precisă (3.000 de galbeni!) va face carieră în epoca fanariotă,
estompând-o pe a mândrului biruitor de la Rovine. Este grăitor faptul că, în
acea epocă de umilire și descurajare națională, de neîncredere în sine,
cronicarii nu vor mai crede că românii au fost în stare să învingă un sultan și
chiar copiștii vor modifica textul vechii cronici a țării, spunând că Mircea
l-a bătut nu pe împărat, ci pe „Baiazid beiul de Nicopole”!
6. Este zadarnic efortul de a argumenta, pe baza unui document din
secolul al XVI-lea, că „s-au contopit mai multe bătălii într-una”. Nici un
izvor și nici un document nu sprijină teza a „două bătălii”, așa încât istoricii
trebuie să opteze: ori pentru 10 octombrie 1394, ori pentru 17 mai 1395.
Eschive de felul „sau mai probabil etc.” nu reușesc. Documentul din seco
lul al XVI-lea nu are nici o valoare în discuția de fată, fiindcă nu e vorba
dacă s-au dat una sau șapte bătălii într-o săptămână', ci dacă au fost în
adevăr două bătălii Ia distanță de 7 luni!
Al. Diță a arătat că, după cum adoptăm una sau alta din cele două date
pentru confruntarea decisivă dintre Mircea cel Mare și Baiazid, avem două
înscrieri diferite ale evenimentelor, două „scenarii” ce se exclud reciproc.
Acceptând că bătălia de ia Rovine s-a dat la 10 octombrie 1394, nu se mai
poate explica expediția din vara anului 1395 a regelui Sigismund decât așa
cum s-a explicat până acum: ca o întreprindere militară ce urmărea să-l
1 Pentru documentul la care se referă Mihai Maxim, vezi acum volumul de față,
paginile 608-614.
121
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
repună pe tron pe domnul român, alungat de Baiazid (deși... învingător!) și

înlocuit cu Vlad Uzurpatorul!
Acceptând data de 17 mai 1395, avem înscrierea logică, în acord cu
toate izvoarele, pe care a stabilit-o Al. Diță recent, și care l-a dus la con
cluzia că lupta de la Rovine este „cea mai mare victorie românească
împotriva oștilor Imperiului Otoman conduse de sultanul însuși și totodată
unica mare victorie obținută de un șef de stat creștin împotriva oastei
otomane condusă de sultan, în toată istoria Imperiului Otoman” (p. 41).
Căci adevărul despre bătălia de la Rovine acesta este: ea a însemnat
un dezastru militar pentru Baiazid, mai mare decât al cruciaților la
Nicopole (unde a pierit doar contingentul burgund) și diferit de acela de la
Ankara numai prin faptul că sultanul nu a căzut în mâinile învingătorului.
Dar pierderile lui au fost enorme și abia s-a putut salva cu puțini ostași.
Se poate replica la această afirmație cu observația lui M. Maxim că
despre acest „dezastru” ne vorbesc doar cronici mai târzii „cu decenii și
chiar secole de la desfășurarea evenimentului”. Iată însă că tot ca pe un
dezastru al oștilor invadatoare au receptat și unii dintre contem
poranii de seamă confruntarea româno-otomană. Avem în acest sens o
mărturie semnalată încă de la primii săi pași în istorie de marele nostru Ni
colae Iorga: lunga „Epistolă” a lui Philippe de Mezieres, compusă după în
frângerea de la Nicopole și publicată prima oară de Kervyn de Lettenhove
la sfârșitul volumului XVI al operelor lui Froissart, Bruxelles, 1872, pp.
444-523 (Vezi N. Iorga, Une collection de lettres de Philippe de Mezieres.
Notice sur le ms. 499 de la bibi, de 1’Arsenal, extras din „Revue histo
rique”, tomul 49, 1892, Paris, 1892).
în această Epistre lamentable et consolatoire sur le fait de la
desconfiture lacrimable du' noble et vaillant roy de Honguerie par Ies
Turcs devant la viile deNicopoli..., document de primă mână pentru starea
de spirit a unui lucid gânditor politic al vremii sale, Philippe de Mezieres (a
cărui biografie și personalitate au făcut obiectul celebrei și mereu citatei
cărți de tinerețe a lui N. Iorga) consacră un paragraf aproape admirativ
virtuților militare ale otomanilor, datorită cărora au ajuns a stăpâni atâtea
țări. Pentru rotunjirea palmaresului victoriilor, el nu ezită a trece chiar peste
realitatea istorică, incluzând între stăpânirile otomane „la double Wala-
quie” (poate cea dintâi formulă politică ce definește unitatea de neam a
Țării Românești și Moldovei).
122
www.dacoromanica.ro
Tocmai în acest paragraf, aproape encomiastic, și sub pana cuiva care

nu-și ascunde admirația față de vitejia otomană, găsim informația că după
ce în lupta de la Cosovo contra cneazului Lazăr „L’Amourath fu mors
vaillamment, et un ou deux de ses fils, et y perdi plus de XXm Turs qui
furent mors”, după aceea „Et son fils aussi Baxeth, environ trois ans a
passés, ot une autre bataille contre les Walaquiens en laquelle il fu des
confis à plain etperdi environ XXXm Turs quifurent mors en la bataille,
et grant planté de crestiens aussi furent mors”. (Deasemeni și fiul său,
Baiazid - au trecut cam trei ani de atunci - a avut o altă bătălie, contra
românilor, în care a fost înfrânt cu desăvârșire și a pierdut în jurul a 30.000
de turci, care au murit în bătălie. Și o mare mulțime de creștini deasemenea
a murit) (p. 511).
„Desconfis à plain” (termenul fiind același ca pentru Sigismund!) cu
„în jurul a 30.000 de morți” pierderi! Toate cronicile vor consemna aceeași
informație: mulțimea morților. Cel ce scria „cam la trei ani” după lupta de
la Rovine, și cei ce vor scrie după câteva decenii, sau după un secol, sunt de
acord în a ne da imaginea uneia dintre cele mai teribile și sângeroase
confruntări militare din câte cunoaște Europa în veacul acela și nu nu
mai atunci.
Victoria a fost scump plătită și de români, iar râul Argeș a curs roșu de
sângele ambelor tabere. Au murit, dar nu au fost răzbiți!
Cu excepția unui singur izvor, așa-numita „cronică bulgară” care s-a
dovedit acum că aglutinează evenimente petrecute la distanță de câteva
luni2, izvoarele creștine sunt unanime în a acorda domnului român victoria
deplină. O victorie pe care, de la Radu Popescu încoace, „istoricii” de felul
lui, sau chiar istorici foarte serioși, nu mai știu ce să mai facă spre a o
diminua și umbri, ajungând astfel a înlocui realitatea istorică cu tot felul de
„ficțiuni istoriografice” (după o expresie ce o datorăm lui Al. Diță).
Ne vom opri acum la ultima dintre aceste ficțiuni: cea din „Magazin
Istoric”.
„Bătălia (...) s-a încheiat cu o strălucită izbândă a oștii Țării
Românești (...). De menționat că Mircea a fost nevoit să înfrunte singur
dușmanul. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, cu care la 7 martie
1395 Mircea încheiase un tratat de alianță, nu i-a venit în ajutor, ci l-a
2 Vezi în volumul de față paginile 623-624.
123
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
«părăsit», cum singur avea s-o recunoască mai târziu față de nobilii săi.
Această izolare, la care s-au adăugat și alte împrejurări neprielnice
l-au împiedicat pe Mircea voievod să fructifice până la capăt izbânda
obținută pe câmpul de luptă. «Deci după ce au făcut Mircea vodă aceste
izbânde, văzând obrăznicia turcilor (e vorba mai ales de atacurile
prădalnice ale akingiilor - paranteză de M. Maxim) s-au împăcat cu ei și
i-au fost dând poclon, pentru ca să se odihnească țara cu pace», se
consemnează într-o cronică. Și izvoarele otomane menționează că «In cele
din urmă Yildirim a făcut pace cu voievodul Țării Românești». ”
«Care va fi fost realitatea?» - se întreabă M. Maxim și răspunde:
„Potrivit tradiției (subl. n.) după episodul (sic!) din 1395, Mircea nu a
plătit un tribut permanent, anual, care, în concepția islamică simboliza o
stare de supunere, ci numai sume episodice, cu titlu de dar, ca o «răscum
părare temporară a păcii», fără ca prin aceasta independența Țării Româ
nești să fi fost în vreun fel afectată. înseși izvoarele istorice - Radu Po
pescu cronicarul de pildă - le numesc în chip constant „plocoane” și nu tri
but sau haraci. La încheierea acestei păci, în care, deși învingător, Mircea
proceda la plata unor daruri (subl. n.) contribuie nu numai faptul că
voievodul fusese lăsat singur în fața otomanilor, ci și situația internă din
Țara Românească, în care o parte a boierimii trecuse de partea acelui Vlad
pe care istoriografia modernă l-a consemnat sub numele de Vlad Uzurpa
torul. în tentativa sa vremelnic reușită de a-1 înlătura pe Mircea din domnie,
Vlad a căutat să-și asigure protecția a două puteri etc.” (p. 12)
Este inutil să continuăm. întreg pasajul citat mută accentul de pe victo

ria de la Rovine pe... plata „poclonului”, problemă care ocupă de trei ori mai
mult spațiu în pagina așezată sub genericul „Ca să se odihnească țara în pace”.
Nu această deplasare de accent contrariază însă pe cititor, ci faptul că
un reputat turcolog care s-a ocupat în special de problema „capitulațiilor”,
nu reușește să ne spună nimic precis despre această problemă, căreia îi
acordă totuși așa de mult spațiu. Că rămâne pur și simplu la ceea ce știa...
Radu Popescul
Când s-a încheiat „pacea”? în ce an anume, în ce împrejurări anume?
în ce termeni? La ce „tradiție” se referă când spune „potrivit tradiției”?
Căci până la începutul secolului al XVIII-lea, când scrie Radu Popescu în
primii ani ai regimului fanariot, nimeni nu știe la noi, trei secole, nici de
„pocloane” nici de tribut plătit de Mircea!
Cei care insistă -atât de mult asupra faptului că „deși învingător
124
www.dacoromanica.ro
Mircea procedează la plata unor daruri“ ne rămân deci datori cu răspunsul

științific, care să înlocuiască simpla îngânare a lui Radu Popescu.
Până atunci vom observa că, din nou, în pasajul reprodus mai sus, i se
servesc cititorului jumătăți de informații, când nu direct dezinformații.
Nu este adevărat că Mircea a rămas singur și „izolat” în confrun
tarea cu Baiazid. „Episodul” din 1395 cunoaște două - să le zicem și noi -
„sub-episoade”: invazia lui Baiazid, războiul de hărțuire, retragerea pas cu
pas în direcția capitalei, în așteptarea prilejului unei înfruntări decisive, în
sfârșit, înfruntarea, pe Argeș. Aceasta se termină cu victoria lui Mircea și
urmărirea oștii otomane până la Dunăre. Este faza în care Sigismund este
absent personal, deși se angajase la Brașov, la 7 martie, să fie prezent.
Această absență i-a reproșat-o domnul român. Ea nu exclude însă pre
zența unor trupe ale regelui - mai ales cele recrutate din Transilvania -
alături de oastea Țării Românești.
Al doilea „sub-episod” începe la 6 iulie 1395, când oștile regatului
ungar, în frunte cu regele însuși, pășesc la sud de Carpați și străbat țara
curățită de turci, care se înstăpâniseră însă în cetatea Tumu și nu puteau fi
scoși. împreună cu Mircea, Sigismund lichidează acest cap de pod otoman
pe teritoriul Țării Românești. Așa se termină „episodul” invaziei lui
Baiazid în Țara Românească.
Deși au fost multe ipoteze cu privire la nu se mai știe câte alte invazii
ale sultanului, demonstrabilă pe izvoare este numai aceasta. Dar dacă
Baiazid pleca înfrânt, ce motive avea Mircea să încheie pace și să-i dea
daruri? între victoria de la Rovine și plata unor „plocoane” ori cum
vrem să le numim, nu poate fi admisă o consecuție și prin urmare afir
mația „deși învingător etc.” nu-și are rostul decât dacă urmărește să creeze
derută în mintea cititorului.
Izvoarele —puține - care admit o „ împăcare ” a lui Baiazid cu Mircea
nu o așază în contextul evenimentelor legate de victoria de la Rovine.
Cel mai aproape de evenimente, Constantin Kostenețki, scrie atât: „Venind
împăratul la ale sale, a făcut pace cu dânșii”. Cronica bizantino-bulgară
editată de Ioan Bogdan nu știe de plata tributului sau de darea „poclonului“
deși este singura care afirmă că Mircea a trebuit să se refugieze, după
bătălie, în Transilvania. Niciuna din cele 39 de cronici sârbești invocate
nu conține vreo informație despre tributul la turci al Țării Românești
în timpul lui Baiazid.
Nici Chalcocondil nu menționează un asemenea tribut pe vremea lui
125
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Baiazid, iar Macarie Melissenos nu-1 leagă de urmările luptei de la Rovine

și na dă o dată anume la care s-ar fi petrecut faptul.
Cronica editată de Schreiner și valorificată pentru prima oară în
istoriografia noastră de Al. Diță este, după câte știm, unicul izvor grecesc ce
conține știrea că, la o dată precisă, Țara Românească a început să plătească
tribut otomanilor: știrea urmează după aceea despre moartea lui Mircea și
evenimentul este plasat în anul 6928 (1 septembrie 1419 - 31 august
1420). P. Schreiner consideră că această cronică grecească a folosit izvoare
sârbești și într-adevăr anul 6928 apare într-o însemnare pe o psaltire
sârbească de la Hilandar: „în același an (6928) Amira sultan a luat Țara
Românească” (L. Stojanovici, Vechile rodoslovii și letopisețe sârbești,
Belgrad - Sr. Carlovți, 1927, p. 118, rândul 245). Același an în cronici, cu
mențiunea că sultanul a jefuit Țara Românească, dar a murit el însuși (p.
225. Vezi și p. 290).
Numai cronicile otomane sunt unanime în a striga pe toate vocile
„victoria” lui Baiazid și plata tributului, dar și aici se observă o nuanță:
Enveri, care este cel mai aproape de evenimente (a scris pe la 1465, la mai
puțin de un secol distanță!) vorbește doar de „plocon” („Mircea s-a împăcat
și a trimis avuții cu solii”) și-1 explică nu prin faptul că Mircea a fost înfrânt
în luptă, ci păcălit de otomani, care au aruncat morții lor în Argeș și au lăsat
pe ai lui Mircea pe câmpul de luptă! (vezi Cronici turcești privind țările
române, Extrase, voi. 1, București, 1966, p. 39). Dimpotrivă, cu cât scriu
mai târziu, cu atâta cronicarii otomani devin mai viteji, „victoria” Iui
Baiazid e mai totală și „darurile” devin TRIBUT.
Nu avem pretenții de turcologi și nu facem decât să citim, cu ochiul
unui nespecialist, cele ce s-au publicat din cronicile otomane. Nu negăm
apriori că s-ar putea demonstra cum că Mircea cel Mare recurge, temporar,
chiar și pe vremea lui Baiazid, la un mijloc de evitare a războiului de care se
folosise de atâtea ori în milenara-i existență Bizanțul față de barbari, și avea
să se folosească, mai târziu, Curtea de la .Viena în relațiile cu Imperiul
Otoman (Habsburgii figurând la loc de cinste pe lista tributarilor întocmită
la Istanbul\). Dar deocamdată nu se poate spune că avem demonstrarea
faptului, și cu atât mai puțin aici, în articolul din „Magazinul Istoric”!3
De ce atunci atâta „poclonologie” ipotetică, pe de trei ori mai mult
spațiu decât cel rezervat unei strălucite victorii sigure? Numai spre a turna
apă-n vin la o sărbătoare a neamului românesc?
3 Vezi în volumul de față paginile ce urmează.
126
www.dacoromanica.ro
MIRCEA CEL MARE - FACTOR HOTĂRÂTOR
ÎN CONFIGURAREA POLITICO-ISTORICĂ
A SUD-ESTULUI EUROPEAN
ltimul secol de existență a Bizanțului' este cuprins între 1352

U (când ostașii lui Osman se instalează în fortăreața Tzympe, de
unde peste doi ani vor intra în Gallipoli, așezându-se pentru multă vreme p
pământul Europei), și 1453, când Mehmed al II-lea cucerește Constanti-
nopolul, cu care ajunsese a se confunda întreaga civilizație bizantină („La
ville impériale était à présent tout l’empire”).2
Din această sută de ani, mai mult de jumătate se scurge după Bătălia
de la Rovine și se datorează, măcar în parte, intervenției lui Mircea cel
Mare în lupta popoarelor din sud-estul și centrul Europei împotriva
expansiunii otomane. Domnul român a creat o tradiție politică nouă: a
curajului înțelept, dar inflexibil, în fața unei „supraputeri” a timpului
aceluia, care reușise să intimideze și să anihileze puterile de rezistență ale
unei întregi părți din continentul european. El afăcut cel dintâi dovada că
se poate câștiga victoria în confruntarea pe câmpul de luptă, iar apoi că
există posibilitatea unor aranjamente pacifice, fie și temporare, de altă
natură decât închinarea și tributul impuse până atunci de semilună celor
cu care avusese de-a face.
Această tradiție politică și exemplul său au fost urmate de un șir
întreg de „cavaleri” (N. Iorga), precum Dan al II-lea „cel Viteaz” (cum îl
numește o cronică sârbească), Vlad Dracul, Iancu de Hunedoara, Vlad
Țepeș și Ștefan cel Mare, care-1 vor repeta, tipologic, pe învingătorul de la
Rovine, și ale căror eforturi necurmate au prelungit până spre sfârșitul
secolului al XV-lea lupta începută de Mircea cel Mare la sfârșitul celui de al
127
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
XlV-lea. Fapt ce a determinat până la urmă configurația politică a Europei

sud-estice și centrale pentru multe veacuri, reușind să sustragă definitiv,
aproape întreg pământul românesc - Muntenia, Moldova și Transilva
nia - sorții ce se abătuse asupra Peninsulei Balcanice și avea să se
abată, din 1526, asupra Ungariei.
în ciuda faptului că rezultatul însuși al acestei lupte, și anume
asigurarea unui spațiu nord-dunărean liber, pe care civilizația și a
mintirea vie a Bizanțului să se poată perpetua și rodi în noi forme de
cultură, într-o vreme când pe vechile vetre se stinsese aproape cu desă
vârșire, o recomandă atenției istoricilor Imperiului și Civilizației bizantine,
suntem încă foarte departe de o percepere clară și o apreciere pe măsură a
importanței fenomenului. Rolul românilor și al lui Mircea cel Mare
personal în evenimentele de la sfârșitul secolului al XlV-lea și din prima ju
mătate a secolului următor este trecut cu vederea, minimalizat, sau prezen
tat chiar în mod eronat de către majoritatea sintezelor dedicate istoriei
bizantine și otomane (cu care istoria bizantină se împletește strâns în acest
interval de timp, înainte de a se pierde într-însa). Bizantinologii și turco-
logii deopotrivă au contribuit la estomparea realității, iar uneori - cum se va
vedea - la completa ei falsificare, în pofida izvoarelor însele care le stăteau
la dispoziție. Dar imaginea personalității și lucrării istorice a lui Mircea
cel Mare iese esențial știrbită fără o idee clară despre ceea ce a fost
prezența sa pe eșichierul politic și militar al Europei sud-estice și cen
trale, mai cuprinzător spus, în întregul câmp de forță pe care se con
fruntau realitățile vremii din Europa și Asia deopotrivă.
Istoria ultimului secol al Bizanțului și istoria Imperiului Otoman
din Europa nu pot fi înțelese fără a cunoaște această personalitate
politică românească ce a decis stăvilirea expansiunii otomane la Du
năre și despre care însuși istoricul Ibn Kemal a afirmat că „ era cel mai
vestit dintre principii țărilor ghiaurilor ce erau în vremea sa ”3.
Este evident că Imperiul Otoman în formare, în ceea ce s-a numit
„prima sa etapă” de până la dezastrul lui Baiazid la Ankara4 a cunoscut o
singură stavilă în Europa: Țara Românească5. Este mai puțin evident, dar
nu mai puțin real, faptul ca intervenția românilor pe scena politică și
militară sud-est europeană la sfârșitul secolului al XlV-lea a creat
acestui imperiu în formare cele mai grave dificultăți militare și diplo
matice, împiedicându-l să ducă până la capăt prima tentativă de cucerire
128
www.dacoromanica.ro
a cetății imperiale și prelungind astfel existența Constantinopolului cu

încă o jumătate de secoL
Această jumătate de secol a Bizanțului, smulsă unei implacabile
prăbușiri de către românii lui Mircea cel Mare, a constituit exact răgazul de
pe urmă pentru o adevărată „transbordare” a valorilor și tradițiilor civiliza
ției bizantine la nord de Dunăre, de pe o corabie ce se scufunda, pe solul
ferm al unor state românești ce aveau să înfrunte, secole în șir, toate
furtunile, fără să se sfărâme de ele.
Dacă țările române au putut deveni, pentru secole, împreună cu
Rusia, singurele moștenitoare ale Bizanțului, după extincția vieții poli
tice și culturale la sud de Dunăre, și dacă s-a putut vorbi chiar de o mai
puternică moștenire bizantină la români decât la alții6, aceasta s-a
datorat tocmai acțiunii hotărâte și hotărâtoare a lui Mircea cel Mare.
In timpul său Țara Românească a devenit factorul cel mai important în
evoluția evenimentelor, reușind nu o dată să le imprime un sens de care se
ia act prin rezultate, fără a se cunoaște și recunoaște existența cauzelor. Iată
de ce, toate sintezele de istorie bizantină și otomană, cu atât mai mult cele
ce-și propun cuprinderea globală a istoriei „Sud-Estului european” sau -
după un concept mai nou - a istoriei „Europei estice și centrale”7 rămân
lacunare și până la urmă opace la înțelesurile adânci dacă nu privesc
lucrurile și din punctul de vedere al prezenței și acțiunii românilor și
conducătorului lor. A-l scoate din tabloul epocii pe biruitorul lui Baiazid și
pe sprijinitorul - după aceea - al tuturor acțiunilor de contracarare a creș
terii puterii otomane, a-i șterge lui Mircea cel Mare până și numele din
sintezele consacrate Bizanțului, a ignora deliberat momentul înscris de el în
istoria confruntărilor de pe scena acestei părți a continentului8 nu mai poate
fi, în ultimă instanță, decât un certificat de ignoranță, pe care cei ce proce
dează astfel și-1 acordă singuri, măcar pentru capitolul respectiv.
* * *
încercăm să formulăm, în paginile de față, câteva puncte de reper

pentru o mai bună aproximare a ceea ce a fost drama teribilă în urma căreia,
din această zonă, numai românii au reușit să se salveze, acum o jumătate de
mileniu, de lunga noapte a unei dominații pluriseculare. încercarea noastră
nu se pretinde insolită. Ea reia și dezvoltă câteva observații și rostiri
esențiale, care s-au adunat de-a lungul a mai bine de un secol în câmpul
129
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
bizantinologiei și turcologiei, dar au fost sufocate de mărăcinișul unor erori

trecute de la un autor la altul, dintr-o sinteză în alta, fără cel mai elementar
control critic.
încă din 1883, Gustav Friedrich Hertzberg, socotit unul dintre
întemeietorii bizantinologiei modeme scria - trecând în revistă evenimen
tele timpului - aceste rânduri deschizătoare de perspective:
„Dinspre partea politică, încorporarea imperiului bulgar în cel turcesc a
stârnit pe Bosfor și pe Dunărea ungară o mare spaimă și mânie. Era totuși
posibilă mai departe o victorie, pe care voievodul valah Mircea (care cu
puțin timp în urmă, încă înainte de 1390, se pare că după moartea lui
Ivanko, își luase și Dobrogea și Dristorul) a dobândit-o în toamna lui
1394 asupra turcilor ce veniseră din nou asupra lui, arătând foarte
clar că otomanii nu erau deloc invincibili”9.
*
In 1897, Heinrich Gelzer consemna în Abriss der byzantinischen
Keisergeschichte că „voievodul Mircea în 1394 îl învinsese în mod
strălucit pe Baiazid și-l alungase peste Dunăre”]Q. Ambii autori erau da
tori, atât pentru data bătăliei - 1394 -, cât și pentru aprecierea ei ca victorie
a lui Mircea cel Mare, lui Constantin Irecek11, dar ulterior - cum avea să
remarce G. Ostrogorski12-bizantinologii și-au schimbat punctul de vedere,
datorită unor influențe pe care nu avem a le discuta aici, făcând din con
fruntarea de la Rovine uneori o zdrobitoare înfrângere a românilor, alteori o
bătălie nedecisă militar, sau recunoscând-o drept victorie militară, soco
teau totuși că a fost urmată de supunerea Țării Românești la tribut. Ceea ce,
natural, excludea ideea formulată de Hertzberg.
Totuși, constatarea contrastului dintre prăbușirea Peninsulei
Balcanice și rezistența victorioasă a românilor a rămas, fiind uneori
afirmată la nota înaltă a lui Hertzberg, alteori recunoscută sub presiunea
realităților.
Bizantinologul german Hans Wilhelm Haussig, profesor la Univer
sitatea din Berlin scrie:
„Numai românii, sub domnul lor Mircea cel Bătrân, au reușit să respin
gă pe turci (bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395). Această victorie a
asigurat românilor ceea ce celorlalte popoare balcanice le-a fost oprit în
mod nedrept: autonomia politică sub dominația otomană"'11.
Statutul românilor este recunoscut și de M. Dinici într-o sinteză co

lectivă de mare audiență, deși se afirmă că Țara Românească a fost obligată
130
www.dacoromanica.ro
să se închine și ne aflăm departe de recunoașterea rolului jucat de români în

ultimele decenii din existenta Bizanțului14.
Se cuvine a menționa, în mod deosebit, cele scrise de colectivul de
istorici cehoslovaci, sub conducerea doctorului docent V. Zâcek, în 1970;
„Imediat după lupta de la Cosovo a căzut în mâinile turcilor Târnovo
(anul 1393), iar Bulgaria a fost transformată în provincie otomană. Nu
mai Țara Românească s-a împotrivit cu succes și voievodul Mircea a în
vins pe turci în lupta de lângă localitatea Rovine (anul 1395). în această
luptă au murit doi vasali macedoneni ai turcilor: Constantin Dejanovici și
regele Marko (Marko Kralievici din eposul sârb). Ținuturile macedonene
dependente au trecut sub administrația otomană directă. După victoria de
la Rovine a fost antrenat și Apusul într-o mare acțiune de cruciadă. Ea a
fost organizată de regele Ungariei, Sigismund, bine cunoscut în istoria
noastră. Armatele neorganizate ale cavalerilor au suferit o înfrângere
cruntă la Nicopole (anul 1396). ”15
Din cele citate mai sus se desprinde limpede ideea că în fața ofensivei
otomane, soldată cu prăbușirea primului stat balcanic încorporat pe deplin
imperiului în plin proces de constituire - Bulgaria de răsărit cu capitala
Târnovo - singurii care au fost în stare să opună rezistență în mod victorios
au fost românii lui Mircea cel Mare. Iar această victorie a demonstrat că nici
oștile otomane și nici Baiazid personal nu beneficiau de invincibilitate. E
ceea ce a reafirmat, în 1950, turcologul englez DonaJd Edgar Pitcher
care-i face următorul portret lui Baiazid I:
„în ciuda dificultăților de cronologie, campaniile lui Murad sunt destul
de logice spre a se putea desprinde din ele o noimă istorică și cronologică
limpede. Pentru domnia lui Baiazid I, pe de altă parte, este practic imposi
bil să se obțină ceva în stare să semene a «cronologie rațională». Aceasta
din cauză că acum trebuie să ne mulțumim nu numai cu relatările contra
dictorii ale cronicilor, dar și cu natura incoerentă, zăpăcită (descreierată) a
mișcărilor sultanului. Baiazid împarte cu marele său inamic, Timur, o a
proape totală incapacitate de a-și organiza cuceririle: amândoi se năpustesc
de la un capăt la altul al întinselor lor imperii, îngrozindu-și adversarii cu
fulgerătoarele lor campanii, dar nereușind să se asigure că răscoala nu va
izbucni din nou, imediat ce cuceritorul a plecat Astfel încât istoricul gă
sește că este aproape imposibil să aleagă între datele rivale ale campaniilor
sultanului contra grecilor, sau să decidă când și cât de des a pătruns în
Valahia și Karaman. Este totuși limpede că în ciuda reputației sale printre
contemporani, Baiazid nu a fost în nici un caz conducătorul veșnic învin
131
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
gător pe care turcii puteau să-l spere de la urmașul lui Murad, Orhan și
Osman. Chiar înainte de ziua fatală de la Ankara, el a fost bătut pe
câmpul de luptă măcar de doi adversari: Mircea al Valahiei și Biirha-
niiddin alSivas-ului”'6.
Turcologul englez este primul care descoperă - fără a face însă

legătura - cauza acestei „incoerențe” a lui Baiazid: „ intrigile sale (ale lui
Mircea - n.n.) diplomatice cu inamicii lui Baiazid, îndeosebi Isfendiaro-
gulari din Kastamonu și Sinop; ușurința comunicării pe mare între Sinop și
gurile Dunării însemna că oricare din aceste puteri ar fi putut să deschidă
un al doilea front dacă cealaltă era atacată”^1.
Cronicile otomane recunosc explicit legăturile domnului român cu
emirii din Anatolia, fără a realiza însă amploarea fenomenului și a-și da
seama că avem de-a face cu o grandioasă construcție politico-diplomatică,
un veritabil sistem ce funcționează proiectându-1 necontenit pe Baiazid
între Asia și Europa, până ce, intervenind în final Timur Lenk, jocul va lua
sfârșit cum se știe.
Nu firii „descreierate” (mudle-headed) a lui „Ildârâm” i se datorește
impresia de incoerență a acțiunilor sale, ci regiei create de politica genială a
lui Mircea, care l-a prins pe sultan în această rețea de alianțe asiatice18, după
cum tot el îl va înfrunta și învinge, în 1395, în baza unei alianțe europene -
cu Sigismund de Luxemburg - care a prilejuit primul tratat antiotoman
cunoscut în diplomația continentului19.
Mircea cel Mare s-a impus din primii ani de domnie ca un șef de stat
cu o personalitate excepțională și ca un partener esențial în alianțele și
combinațiile epocii. Primul care a sesizat valoarea acestui partener a fost
regele Vladislav Jagello al Poloniei, cu care domnul român a încheiat în
1390 un tratat de alianță pe bază de deplină
A egalitate, îndreptat împotriva
tendințelor expansioniste ale Ungariei. încheierea acestui tratat, verita
bilă consacrare internațională a statutului Țării Românești, l-a făcut
pe Robert Roesler să afirme că 1390 este anul în care culminează în
treaga evoluție a statului muntean, care-și vede în acel moment steaua
lui ajunsă la zenit20.
Dar pentru Roesler, ca și pentru toți cei ce au acceptat aserțiunea
turcologului austriac Joseph vonHammer, anul 1391 se prezintă ca un abis
în care această stea ar fi căzut brusc, deoarece Mircea cel Mare a fost atacat
132
www.dacoromanica.ro
atunci pentru prima oară de oștile otomane, sub conducerea lui Firuz Bei și
obligat să se supună și să plătească tribut. Autoritatea lui Hammer a făcut ca
formula lui „ cu începere din acel an Valahia este înscrisă ca tributară în
registrele Porții”2' să cunoască o carieră extraordinară în istoriografia
străină22 și română23, impunând, de peste un secol și jumătate, imaginea
unui domn tributar și supus Porții, imagine pe care încercarea lui Onciul de
a o estompa printr-o explicație forțată24 nu a modificat-o esențial.
„Registrul de tributari ai Porții" - o figură de stil

fără nici un temei in realitate
Din păcate nimeni, cu excepția - parțială - a turcologului german

Franz Babinger25 nu a respins această datare a „primului tribut” plătit de
Țara Românească otomanilor, astfel încât ne explicăm de ce atât bizanti
nologii, cât și turcologii au fost puțin dispuși să acorde un loc de marcă în
tabloul vremii celui ce s-ar fi închinat la prima furtună!
Dar era suficientă - pentru a spulbera clișeul negru al turcolo
gului austriac - verificarea „izvorului” la care făcea trimiterea atunci
când scăpa din condei formula (mereu repetată, unul de la altul, de istoricii
ulteriori) cu „registrul Porții”!
Mai întâi, pentru a constata că NU ESTE VORBA ACOLO DE NICI UN
REGISTRU: acesta nu e decât o „figură de stil” a lui Hammer, copiată de
Zinkeisen și acreditată de acesta printr-o falsă trimitere2**.
Mouradja d’Ohsson, la care trimetea Hammer în 1834, a fost un
diplomat suedez născut la Constantinopol în 1740 (m. Paris 1807) fiul
consulului Suediei la Smirna, armean de origine. „După ce mult timp afost
translator al ambasadei Suediei - citim în fișa alcătuită de Bouillet - a
devenit, în 1782, însărcinat cu afaceri, apoi ambasador al acestei puteri pe
lângă Poartă. El s-a apucat săfacă cunoscută civilizația turcilor și după ce
a adunat în acest scop ample materiale, veni să se stabilească la Paris
pentru a-și redacta opera. Prima parte apăru în acest oraș sub titlul de
Tableau général de Pempire ottoman, două volume infolio, 1787-1790, în
care el prezintă în detaliu toată administrația turcă, credințele și modul de
viață al otomanilor; a doua parte a fost publicată în 1804 sub titlul de
Tableau historique de l’Orient, 2 vol. in 8; se află prezentată aici, fără
prea multă critică, istoria dinastiilor persane; un al treilea volum al
133
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
lucrării Tableau de l’empire ottoman a fost publicat în 1821 (sic!) de către

fiul său"21.
Acest al treilea volum, in folio, apărut de fapt în 1820 este cel
folosit și citat de Hammer. In el citim, la pagina la care acesta ne trimite,
următoarele:
„Primul tribut plătit de Țara Românească, în 1390, sub Mircea I, era de
trei mii ducați, 30 iepe și douăzeci de șoimi; el a fost dublat începând din
anul următor. Moldova n-a fost impusă la început, sub voievodul Bogdan,
decât la patru mii ducați, patruzeci de iepe și douăzeci de șoimi”28.
Data, după cum vedem, este 1390, nu 1391. Acest an a fost adăugat
de traducătorul francez al Iui Hammer în paranteză, la p. 97, procedeu
folosit peste tot unde textul german nu conținea aceste date exacte. Cum
versiunea franceză s-a folosit mai ușor, această dată s-a răspândit și ea mai
ușor. Despre vreun registru nici o vorbă Ia Mouradja d’Ohsson, iar
valoarea informativă a textului său poate fi apreciată după un singur amă
nunt: autorul Iui nu știe când a plătit Moldova tribut prima oară (sub
Petru Aron, în 1456), dar copiază cu deplină credulitate cele conținute în
„Capitulațiile” alcătuite de patrioții moldoveni în preajma congresului de la
Focșani din 1772. Aici stătea scris: „Pentru semni de supunere, Moldova să
trimită pe tot anul la Țarigrad cu doi boieri patru mii de galbeni turcești și
patruzeci șoimi și patruzeci epi fatătoare, cu numi de peșcheș, adică dar”29.
Se știe că tocmai aceste „Capitulații” așază începutul tributului Moldovei
sub Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare. Dacă Mouradja d’Ohsson ar fi avut
acces Ia alte surse decât „Capitulațiile”, și anume chiar Ia vreun „re
gistru al Porții”, el nu ar fi comis această eroare!
Cât privește informațiile despre Țara Românească, sursele Iui sunt
aceleași. Suma de 3.000 de ducați era cea fixată de patrioții alcătuitori ai
memoriului către contele G.G. Orlov, memoriu al cărui autor este banul
Mihai Cantacuzino, ceea ce explică prezența acestei sume și în cartea sa30.
Pentru simetrie, s-au adăugat iepele și șoimii!
Aceasta este, prin urmare, sursa pe temeiul căreia, datorită autori
tății internaționale a lui Hammer și Zinkeisen, Țara Românească și
domnul ei au fost scoși tributari și închinați în 1390 (1391)!
S-au invocat, ulterior, și mărturii otomane, târzii, care-1 dădeau pe
Mircea tributar de mai mulți ani atunci când are loc confruntarea cu Baiazid
134
www.dacoromanica.ro
în 139531, dar singure ele nu au nicio valoare, cunoscându-se ușurința cu

care istoricii otomani afirmă în această privință cele mai incredibile
lucruri32 și de altfel tot o cronică mai târzie, a lui Ibn Kemal, le contrazice33.
Ceea ce exclude însă cu desăvârșire afirmația despre închinarea și
tributul lui Mircea cel Mare în urma primei incursiuni otomane la nord de
Dunăre este faptul că această incursiune a avut cu totul alt sfârșit decât
cel lăsat să se întrevadă de cronicarii otomani.
Toate izvoarele, atât otomane, cât și europene, pun prima campanie
otomană în Țara Românească, condusă de Firuz bei, în legătură cu eveni
mentele din Bulgaria de apus - pustiirea ținutului Vidinului și încercarea de
a cuceri orașul - și nu cu lupta de la Cosovo, în urma căreia Mircea ar fi fost
„pedepsit” prin această incursiune. La fel procedează, după cum s-a văzut,
și Hammer. Data adoptată de cea mai recentă sinteză pentru această in
cursiune este anul 139034.
Cronicarii otomani au exaltat fapta lui Firuz și au lăudat prăzile
aduse, uitând să ne spună ceea ce aflăm din alte izvoare: că această primă
incursiune otomană pe pământ românesc a prilejuit și prima victorie
românească asupra noului dușman.
Se cunosc și au fost adesea invocate mărturiile din „Cronica de la
Zografu” și Istoria slavo-bulgară a lui Paisie de la Hilandar35 însă greutatea
lor n-a fost prea mare deoarece erau ambele târzii (secolul al XVIII-lea). Nu
s-a recurs - după câte știm - la izvorul lui Paisie de la Hilandar, izvor cu
două secole mai vechi, și care nu e altul decât celebra II regno degli slavi a
lui Mauro Orbini din Raguza. Iată ce citim în penultima pagină a cărții sale,
apărută în 1601 și scrisă deci în a doua jumătate a secolului al XVI-lea:
„Nel qual tempo vennero in Bulgaria etiandio i Turchi, et con
questi Scismano, et suoi fratelli venuti alle mani, Assegno resto
morto nella battaglia, dopo la quale Scismano fece pace con li
Turchi, honorandoli et dando loro il tributo. Onde piu volte i
Turchi andarono facendo scorrerie in fin ’a Vidino, saccheggiando
et ruinando il paese, ma non poterono espugnare la cittă; et
passando dopo di la dai Danubio, penetrarono nelle parti di
Valachia. Onde il Voievoda de’ Valachi levate loro le barche,
nelle quali havevano tragettato quel fiume, diede loro adosso; et
gli ruppe nella giornata, et quelli, che non morirono nella
bataglia, credendo di potersi salvare nelle barche, et quelle non
135
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
trovado, saltavano nel 'aqua, per non venire in mano del ’nimico;
et cosi tutti perirono ”36.
Contextul în care apare informația nu mai lasă nici o îndoială că este
vorba de expediția lui Firuz bei. Mai înainte se relatase despre țarul Ivan
Alexandru, care la moartea sa lăsase trei fii și o fată deosebit de frumoasă
(devenită soția lui Murat) din a doua căsătorie. între Asen, Șișman și
Sracimir de la Vidin - fiul din prima căsătorie - și oștile otomane s-a dat
lupta și Asen a căzut. După care Șișman a făcut pace cu turcii și le-a plătit
tribut. Turcii pustiesc țara, încearcă să cucerească Vidinul, dar nu reușesc și
trec Dunărea spre a fi distruși de domnul Țării Românești, care le ascunde
bărcile și-i îneacă în fluviu.
Avem de-a face cu amintirea unei victorii românești ce se păstrase
în memoria sud-est europenilor timp de două secole, alături de aceea de
la Rovine. Cartea raguzanului este cvasicontemporană cu copia cronicii
postbizantine editată de Schreiner și cu cronicile sârbești „tinere” care
intrcduc știrea despre victoria de la Rovine contra lui Baiazid37.
Este greu de spus cât adevăr și câtă fantezie s-a amestecat în relatarea
tacticii folosite de Mircea, și este vădit că s-a exagerat victoria domnului
român vorbindu-se de distrugerea totală a oștilor prădalnice, care ar fi fost
nimicite pe câmpul de luptă și înecate în Dunăre. Dar nu este mai puțin
adevărat că memoria istorică a lumii balcanice din cealaltă tabără a
fixat această primă confruntare româno-otomană, de la nord de
Dunăre, ca pe o categorică înfrângere a năvălitorilor.
în condițiile în care expediția de pradă a lui Firuz bei s-a terminat
mult mai puțin glorios decât o înfățișează cronicile otomane, cade de la sine
presupunerea că Mircea ar fi acceptat cu acea ocazie să plătească tribut și
să-și închine țara. De altfel, în scrisoarea împăratului Manuel al II-lea Pale-
ologul către Demetrios Cydones, din iama anului 1391, în care sunt
enumerați vasalii europeni din acel moment ai Imperiului Otoman găsim pe
tribali (sârbi), mysi (bulgari) și iliri (albanezi), dar nu și pe români™, ceea
ce înseamnă că la Constantinopol se cunoștea situația lor de netributari ai
sultanului.
* * *
Este limpede că expediția lui Firuz bei nu a fost o acțiune de

represalii pentru o reală sau imaginară participare românească la
136
www.dacoromanica.ro
MIRCEA CEL MARE-FACTOR HOTĂRÂTOR
lupta de la Cosovo, ci o tipică expediție preliminară, în același timp de

jaf și de intimidare, care în strategia otomană preceda marile campa
nii de cucerire39. Nu este vorba de un simplu „akîn”, fiindcă nu ar fi rămas
așa de adânc săpată în memoria istoricilor otomani, care cu timpul i-au
exagerat proporțiile în loc să le estompeze. Dacă la Orudj se spune simplu că
Firuz a venit cu pradă „foarte bogată”, istoricii de mai târziu dau prăzilor
aduse proporții de basm, creând astfel o imagine aproape hiperbolică a forței
și înfloririi economice a Țării Românești pe vremea lui Mirceaicel Mare.
Pățania lui Firuz, rămasă în amintire după două secole și consemnată
de Mauro Orbini, va fi trecut din gură îri gură cu iuțeala fulgerului, în acea
atmosferă de teamă și dezorientare generală, făcând imediat din domnul
român o personalitate de prim-plan a vremii sale. E greu de spus dacă și
mai înainte el va fi încercat să ia legătura cu emirii din Anatolia, dar nu
încape îndoială că după aceasta legăturile sunt active și stau - cel puțin în
parte - la originea celei de a doua mari victorii antiotomane, reprezentată de
raidul de pedeapsă întreprins de Mircea împotriva taberei akîngiilor de la
Karinovasi (actuala Kamobat din Bulgaria)40.
în cartea citată, D.E. Pitcher, discutând data la care a putut avea loc
expediția lui Baiazid la nord de Dunăre, înclina să accepte datarea propusă
de Babinger - toamna lui 1393 - și nu cea admisă atunci octombrie 1394 -
pe motiv că ultima „ar ignora conexiunea probabilă cu Kastamonu”. Dar
cronicile otomane în care se relatează expediția de la Karinovasi sunt foarte
clare atunci când afirmă că Mircea a întreprins-o la instigația emirului Is-
fendiar din Kastamonu și înfățișează urmările ei: oprirea unei noi expediții
asupra Kastamonului și trecerea la două acțiuni în Europa: blocada Con-
stantinopolului și pregătirea expediției contra Țării Românești.
Efectul ne duce imediat cu gândul la cauză', expediția de la Kari
novasi, a fost întreprinsă41 spre a obliga pe Baiazid să slăbească presiunea
asupra Kastamonului. Deci apare limpede conexiunea postulată de Pitcher.
Această mare acțiune militară românească în care Mircea, în fruntea
oștilor sale, trece Dunărea, străbate Balcanii și nimicește pe akângii, întor-
cându-se cu pradă și prizonieri fără ca nimeni să-i poată sta împotrivă, ne dă
și dovada categorică a statutului Țării Românești în raporturile cu
Imperiul Otoman. Victoria sa este recunoscută fără ocol de cronicile oto
mane, care o prezintă în culori aproape apocaliptice, fapt ce dovedește am
ploarea acțiunii domnului român și impactul ei în mentalul colectiv al lumii
137
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
otomane. Or, o astfel de acțiune ar fifost de neconceput din partea unui

șef de stat înfricoșat, care se grăbise să-și închine țara și să plătească
tribut la prima amenințare!
Putem presupune că din acel moment faima lui Mircea cel Mare este
stabilită, și că Bizanțul ia act de valoarea militară a românilor, aceasta
devenind - cum observa Obolenski - cea mai importantă cauză a intere
sului său pentru poporul de la Dunăre42.
Acest interes de ordin politico-militar s-a’repercutat în alte sectoare
ale relațiilor româno-bizantine și a dus la stingerea conflictului ecleziastic
cu Moldova pe vremea lui Alexandru cel Bun43.
De ce n-a putut plăti Mircea celMare tribut în 1394-1395
Cronicile otomane pun în legătură cauzală directă incursiunea victo

rioasă de la Karinovasi și campania sultanului Baiazid în Țara Româ
nească.
Șocul produs de intervenția spectaculoasă a lui Mircea cel Mare, nu
numai în confruntarea dintre creștini și otomani la sud de Dunăre, dar și în
conflictele din Anatolia, a ridicat o problemă cu totul nouă în fața sultanului
Baiazid: el este obligat să facă față unei veritabile „sfidări” din partea
românilor, după ce fusese obișnuit doar să sfideze, să zdrobească ori să
miluiască pe vasalii săi.
Anul 1394 devine un an de intense pregătiri pentru o „soluție finală”
care avea în vedere în același timp cucerirea Constantinopolului - de
unde porneau mereu apelurile de ajutor, stimulând eforturile de concentrare
ale puterilor antiotomane - și lichidarea noului și puternicului adversar
de la nord de Dunăre, care cutezase a-i încălca teritoriile și-l obligase să-și
întrerupă acțiunile în Asia Mică.
In fața acestor pregătiri, tabăra creștină încearcă la rându-i o concen
trare de forțe, al cărei rezultat este primul tratat de alianță antiotomană
înregistrat în Europa: tratatul de la Brașov, din 7 martie 1395, între Mircea
cel Mare și regele Ungariei Sigismund de Luxemburg44. Prin acest tratat și
prin toate negocierile preliminare, Mircea cel Mare, încărcat de prestigiul a
două victorii antiotomane, stabilea o „sinergie” cu eforturile de „cruciadă”
ale regatului ungar, mai exact, ale regelui de origine germană Sigismund de
Luxemburg. Nu era vorba nici de o subordonare și nici de o integrare a
138
www.dacoromanica.ro
politicii și forțelor militare românești, cu atât mai puțin de asumarea, de

către regele Ungariei, a sorții „vasalului” său, cum s-a afirmat uneori iară
temei, ba chiar împotriva evidenței45. Mircea cel Mare a reușit să
angajeze solemn pe regele Sigismund că-i va da ajutor într-o viitoare
confruntare decisivă, pe care o vedea venind. Din partea Iui, Sigis
mund, care „nu era destul de puternic pentru a duce singur războiul cu
Baiazid”46 era vorba de a-și dobândi singurul aliat real, pe care se
putea conta - faptele o dovediseră - într-o viitoare „mare cruciadă” la
sud de Dunăre.
între proiectele grandioase și himerice ale regelui și calculele domnu
lui Țării Românești s-a realizat, măcar pentru moment, o sinergie, ceea ce a
avut o urmare foarte importantă: la nord de Dunăre Baiazid s-a lovit de o
coalițieputernică, nu de un șef de stat izolat și singur, ca în Sud47. După
ce fusese obligat să se zbată de la un capăt la altul al imperiului spre a
face față sistemului de alianțe în care-l prinsese domnul român, Baiazid
s-a izbit frontal de acest zid, al unei noi alianțe, de data asta europene,
care l-a obligat să părăsească, pentru prima oară înfrânt personal, o țară
europeană la a cărei cucerire pornise.
* * *
Ultimele cercetări, care au valorificat noi izvoare, de importanță

capitală (Epistola lui Philippe de Mezieres, cronica post bizantină din sec.
XVI, cronica lui Ibn Kemal)48 au pus punct, credem că în mod definitiv,
șirului de elucubrații ce, în istoriografia românească și străină, înfățișau
confruntarea româno-otomană ca pe o înfrângere a românilor și o victorie
otomană.
S-a demonstrat categoric justețea punctului de vedere adoptat inițial
de Irecek, Hertzberg, Gelzer și de o parte dintre cercetătorii din zilele noas
tre, potrivit cărora la Rovine românii au câștigat o „strălucită victorie”
(Gelzer), neștirbită de nici un fel de închinare, de nici un tribut și de
nicio „fugă” la Brașov (simplul fapt al datării corecte a bătăliei, 17 mai
1395 în loc de 10 octombrie 1394, eliminând automat ficțiunea istoriogra-
fică despre „fuga” lui Mircea după Rovine, și „restaurarea” lui de către regele
Sigismund). Marea expediție de cucerire a Țării Românești, cea mai
mare din câte organizaseră până atunci otomanii în Europa, adevă
139
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
rată „expediție imperială” a unei „invincibile armada” condusă de sul

tanul însuși, însoțit de toți vasalii săi din Asia și Europa, s-a terminat
cu un dezastru militar. El nu va fi depășit decât de cel din 1402, când
Baiazid însuși a fost prins de adversar49. Puțin a lipsit ca aceasta să se
întâmple în Țara Românească și informația ne-o furnizează tocmai cei ce
urmăriseră am zice „cu sufletul la gură” soarta expediției: bizantinii înșiși.
* * *
Un fapt esențial a scăpat din vedere tuturor bizantinologilor ce

s-au grăbit a vorbi de înfrângerea românilor și a lui Mircea cel Mare la
Rovine: cel mai puternic spațiu de rezonanță și cea mai trainică amin
tire și le-a găsit victoria de la Rovine tocmai la aceia care urmăriseră
evenimentele de după zidurile asediate. Iar marele biruitor al lui Baia
zid a dobândit statură de mit și de erou al istoriei universale tocmai
datorită mărturiilor unor locuitori ai capitalei fostului imperiu.
înainte cu un secol de Ibn Kemal (marele istoric al învinșilor), un
cronicar anonim ce scria istoria prăbușirii Peninsulei Balcanice sub oto
mani50, a ridicat cel dintâi monument aere perennius victoriei românești.
Este imaginea care, trecută în limba română datorită penei lui Mihail Moxa,
va inspira pe Eminescu în Scrisoarea III5'.
După Cronicarul anonim, identificat de D. Năstase în persoana lui
Ioan Chortasmenos, notarul patriarhiei din Constantinopol, care a trăit
„către 1370-1431”, al doilea creator al unui veritabil monument de slavă
victoriei românești asupra lui Baiazid este Laonic Chalcocondil (n. înainte
de 1423-1490), autor ce trăiește deja în Turcocrație. El își propune să ur
mărească în opera sa Expuneri istorice (care cuprinde perioada 1298-1463)
fenomenul ascensiunii împărăției otomane și al căderii celei bizantine52.
Contemporan cu alt viteaz legendar ce umpluse Europa de zvonul fap
telor sale - Vlad Țepeș Chalcocondil descoperă pe români în totalitate,
ca popor (dând informații despre originea, limba și starea lor prezentă).
Românii sunt, pentru el, singura forță ce a putut să se opună otoma
nilor, și două figuri dobândesc în scrierea sa proporții de eroi ai istoriei:
Mircea cel Mare și Vlad Țepeș. Chalcocondil acordă lui Mircea cel Mare
cel mai întins spațiu deținut de acesta într-un izvor istoric, cu excepția
„epopeii” lui Ibn Kemal, cavalerescul istoric al adversarilor.
140
www.dacoromanica.ro
Cronicarul bizantin (pe care istoricul otoman poate că l-a cunoscut)

e singurul ce ne descrie pe larg strategia și tactica urmate de români în
confruntarea cu Baiazid. El ne Iasă a vedea limpede că victoria le-a
aparținut românilor, și că sultanul a scăpat ca prin minune, datorită sfa
tului lui Evrenos bei (la el Brenez). Formulările hri sunt, desigur, prudente,
dat fiind locul unde scria și care-i impunea să aibă grijă de propriul cap. In
anumite chestiuni el se face ecoul versiunii oficiale otomane atunci când
vorbește despre propunerile de închinare făcute de Mircea pe vremea lui
Mehmed I. Dar în cazul expediției lui Baiazid nu face nicio concesie.
Eroarea de a plasa expediția nord-dunăreană dupăNicopole se dato
rește faptului că nu-i găsea altă motivare decât mânia lui Baiazid pentru
participarea românilor Ia marea bătălie. E oarecum o explicație de logică
literară, rntr-o vreme când istoria se învecina cu literatura, după modelul
anticilor. Eminescu însuși va proceda la fel în Scrisoarea IU, deși cunoștea
de Ia Irecek (și poate de 1a Hasdeu) succesiunea reală a evenimentelor. Dar
numai așezând Rovine dupăNicopole a putut realiza acel contrast genial -
redat în dialogul Mircea-Bai’azid - dintre tragedia de la Nicopole și victoria
Iui Mircea.
Influența lui ChalcocondiT a fost enormă și multă vreme* (până ce
Grigorovici a publicat cronograful luiMoxa) a fostsingurul ceaținutpiept
cronicarilor otomani folosiți șii traduși de Leunclaviu.% prin Gare se răspân
dea cu virulență versiunea înfrângerii românilor și închinării lor diipă lupta
cu Baiazid?3.
Alături de Laonic Chalcocondill, a mai circulat si a avutt oarecare
influență (la noi chiar foarte mare influență din cauza lui Radu Pdpescu) o
cronică poBt-bizantină atribuită multă vreme lui Ge orgi os Sphrantzes, dar
care s-a dovedit în secolul nostru (faptul fusese bănuit prima oară de Can
temir în secolul al XVIIT-lea54) că aparținemitropolitului Macarie Melis-
senosul Monembaziei. Aifostcompusă (și adăugată la cronica autentică
a lui Sphirantzes), prin 1573-1'575-5.
Și Macarie Melissenos prezintă confruntarea lui Baiazid cu românii
* o nereușită) a sultanului^ obligat - după el — să renunțe la luptă din
ca> pe
cauza locului neprielnic. Dar adaugă informația, inexistentă la Chalco-
aondilși care vaface o lungă carieră, că „mai târziu” Mircea afăcutpace
cu Baiazid, dându-i „telos”, ceea ce unii au înțeles „plocon” (Radu Po
pescu), alții tribut. Asupra acestei informații și textului respectiv vom
reveni ceva mai departe.
141
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Dar cea mai categorică mărturie pentru faima statornică de care

se bucura victoria românească ¡de la Rovine în lumea greacă postbi-
zantină ne-o oferă „cronica scurtă” descoperită și editată prima oară
în 197256, iar apoi de Peter Schreiner57. Ca tonalitate, deși nu ca text - ceea
ce-i arată independența - este foarte apropiată de cronica păstrată în medio-
bulgară și face parte din aceeași familie de texte în care este greu de decis
filiații între zona grecobizantină și zona slavă58. Le putem privi - înglobând
și mărturiile raguzane și bulgare - ca pe tot atâtea dovezi ale conștiinței
istorice sud-dunărene, ceea ce adeverește observația lui Mihail Eminescu
despre „memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregii Pe
ninsule Balcanice”59.
Desigur, există în unele dintre aceste texte bizantine și postbizantine

informații și formulări care-1 arată pe același biruitor al lui Baiazid făcând
pace, „mai târziu” și acceptând să dea „telos” (ca Macarie Melissenos). în
versiunea slavă a cronicii lui Chortasmenos, după victorie Mircea fuge în
Transilvania60. în sfârșit, este înfățișat oferind pace și tribut lui Mehmed I,
ca la Chalcocondil.
în mod curios, istoriografia universală și românească a acordat credit
în alb tuturor acestor „informații” parțial sau total eronate, și a clădit pe
temelia lor complicate ficțiuni, dar a estompat și ignorat pur și simplu
tocmai imaginea luminoasă a biruitorului de la Rovine.
Bizantinologia și istoriografia modernă au ajuns astfel cu rarele
excepții citate - să contrazică pe bizantinii înșiși, cu toate că au fost con
strânse a lua act, știrbind-o în toate felurile, de mărturia lui Chalcocondil.
Nu lipsesc - după cum s-a arătat - bizantinologi care au preferat să șteargă
cu totul din istoria Bizanțului târziu momentul înscris de românii conduși
de Mircea cel Mare și dacă din nicio istorie a Bizanțului, oricât de succintă,
nu vedem că lipsesc datele fatidice ale catastrofelor balcanice - Cirmen,
1371, Cosovo, 1389, căderea Bulgariei de răsărit, 1393, Nicopole, 1396 -
deși ele nu fac parte din istoria Bizanțului propriu-zis61 în schimb se crede
că poate lipsi, fără a afecta cu nimic prestigiul și seriozitatea semnatarului
cărții respective, singura mare victorie antiotomană, aceea care a avut
darul să păstreze, în sud-estul Europei, ultimul spațiu de refugiu și
continuitate pentru civilizația bizantină.
142
www.dacoromanica.ro
De la Rovine la Nicopole
Victoria categorică și răsunătoare a românilor asupra expediției

nord-dunărene a sultanului Baiazid, caracterul totalmente imaginar al
afirmațiilor ce susțin că în ciuda acestei victorii românii au plătit tribut,
ridică în fața istoricilor ce țin seama de mărturia izvoarelor o problemă deja
formulată, cum s-a văzut, de istoricii cehoslovaci în 1970: în ce măsură
victoria de la Rovine a contribuit la succesul eforturilor regelui Sigis
mund de solidarizare a Europei întregi cu ideea unei înfruntări deci
sive, în stare să elibereze Peninsula Balcanică de otomani?
Avem dovezi categorice că Sigismund de Luxemburg și-a însușit
pentru sine această victorie și a difuzat urbi et orbi știrea că Baiazid a fugit
din Țara Românească la auzul veștii că el, Sigismund, se apropie cu trupele
ungare. însuși sultanul Baiazid a fost înștiințat de versiunea propagan
distică a curții de la Buda și l-a avertizat pe rege printr-o solie specială în
toamna anului 139562. Istoricul sârb Mihailo Dinici a pus în lumină faptul
că informațiile din cronica franceză de la Saint Denis cu privire la o mare
victorie câștigată de regele Sigismund și de oștile sale asupra otomanilor,
informații ce au trezit mare entuziasm la curtea regelui Franței, proveneau
de la curieri speciali trimiși de rege, care au sprijinit cu vești mai bune, de
victorie, pe solii trimiși anterior să alarmeze Occidentul63. Ceea ce nu spune
istoricul sârb este că în momentul când se câștiga victoria de la Rovine,
pe care el însuși i-o concede parțial lui Sigismund, acesta nu trecuse încă
la sud de Carpați! Eroarea continuă încă a o face istoriografia sârbă, în
pofida cronologiei și evidențelor documentare.
Dar nu aceasta ne interesează aici, ci numai fenomenul în sine: prin
curtea de la Buda și personal prin soliile și versiunile oferite de Sigis
mund de Luxemburg Europei vremii sale, ecourile victoriei românești de
la Rovine și ale victoriei comune, româno-ungare, reprezentată de recu
cerirea cetății Turnu (Nicopolul Mic) din mâinile garnizoanei otomane
rămase după retragerea lui Baiazid, au devenitfactorul moral esențial al
mobilizării generale antiotomane.
Așa cum observa Hertzberg, românii făcuseră dovada că oștile oto
mane nu sunt invincibile, iar campania dunăreană a lui Sigismund de Lu
xemburg, din vara anului 1395, efectuată conform tratatului de la Brașov,
143
www.dacoromanica.ro
ÎDANZAMFIRESCU
reușise să-i dea regelui tnfbțaiEuropeLapusene aureola de învingător¡dl

lui Baiazid.
Aceasta ¡a fost marea ¡însemnătate a 'victoriei ¡de la ¡Rovine din
punctul de vederecal.istoriei generale: ea a creat climatulfavorabil con
centrării de oști ce a dus la cruciada de la 'Nicopdle. Toate eforturile
anterioare ale lui Sigismund dea solidariza'lumea occidentală cullppta^sa
antidtomană rămăseseră sterile. în scurtă vreme însă vedem .mișcându-se
din toate părțile oștile cruciaților. Este-greu de trecut cu vederea peste con-
secuția faptelor.
Dar confruntarea militară româno-otomană din primăvara anului
1395.aavut șio urmare imediată?Slăbirea strânsorii din jurul ConStanti-
nopdluluiJExact în momentuLîn care.Baiazid se hotărâse să termine cu
rămășițade imperiu și să cucerească Ultimul refugiu al glorieiși civilizației
bizantine, el a fost obligat să facă față unei forțe neașteptat de puternice și
unei coâlițiipolitico-militare româno-ungare<care Ea înfrânt. Era prima sa
mare înfrângerexuwaste consecințe. Ea s-a complicat datorită funcționării
perfecte a „mașinăriei infernale” pe care același’Mircea cel Mare i-o mon
tase împreună.cu emirii anatolieni. Gel ce pusese în funcție prima codliție
europeană de mari proporții,și-i adusesearmata ungară în frunte cu regele
însuși, era același domn al Țării Românești care-1 scosese din Asia și din
răbdări prin raidul de la Karinovasi, ținândurl în Europa mai bine de un an
de zile și bătându-1 răsunător, răstimp în care din nou luase foc celălalt
capăt al imperiului. Baiazid e obligat să părăsească în grabă nordul Du
nării și Europa și să se „năpustească” iarăși—după cuvântul lui Pitcher
- în Asia, renunțând momentan la ideea asaltuluifinal asupra capitalei
Fără a face legătura între eveniment61e.ee se înlănțuie totuși cu atâta
claritate și conferă totodată acțiunilor lui Baiazid acel caracter haotic
„descreierat” observat de turcologuLenglez, bizantinologul american John
W. Barker scrie, în prima monografie despre împăratul Manuel al II-lea
Paleologul, umbra măreață și tragică a Bizanțului muribund:
„în ciuda marii sale armate și a mașinilor de asediu, Baiazid a fost inca
pabil să străpungă fortificațiile, încă formidabile, ale Constantinopolului.
în loc de aceasta, a fost forțat să se așeze pentru o lungă blocadă, care până
la urmă a redus cetatea la mari greutăți. Dar, după primul șoc, poziția
bizantină pare să fi. devenit un pic mai puțin disperată, deși blocada a fost
menținută. Baiazid însuși și-a îndreptat gândurile către alte lucruri. La
144
www.dacoromanica.ro
MIRCEA CEL MARE-FACTOR HOTĂRÂTOR
¡începutul 'lui 1395, «dacă nu la -sfârșitul lui 1394, Baiazid l-a trimis pe
.generalul său Evrenos bei într-tuniraid de pedepsire în Peloponez. Un motiv
și mai mare de (distragere [ude laeucerirea Constantinopolului] pentru Baia
zid personal a fost «campania 'lui împotriva Bulgariei și, în mod special în
¡acest timp, contra ValahieL In cursul acesteia din urmă el a dat sânge
roasa bătălie de la Rovine, în mai 17,1395. "Semnificația imediată a aces
tei bătălii, pentru Bizanț, a constat în moartea, acolo, a lui Constantin
iHejanovici, socrul lui Manuel. JCa o ironie, prințul sârb n-.a fost omorât
llqptând contra turcilor, cum ar fi fost plăcut să se audă, ei în rândurile emi-
nilui, împreună eu tovarășii săi de vasalitate, celebrul Mărit© Kralievici,
care a fost de asemenea omorât, -și Ștefan Lazarevici, eare a scăpat. Mai
târziu, în acest an, în octorribrie, Manuel și soția sa, Elena, împreună au
depus danii respectiv de 100 și 500 de hyperpera la mănăstirea Petra (cu
hramul Sf. loan'Botezătorul), îneapitală, pentru a se avea grijă de amin
tirea tatălui împărătesei”64 Isubl. ne aparțin).
Bizanțul a luat act, deci, în modulcel maidirectde catastrofa oștilor și

a vasalilor sultanului, beneficiind totodată de urmările ei.
* -* *
În legăturăcu bătălia de la Nicopole, considerată obișnuit o catastrofă

creștină, un eșec’tragic, s-a emis m cartea deja citată o opinie mai nuanțată.
Punctulde vederecare a avut primatul până acum a fost cel occidental65, și
cine judecă exclusiv din perspectiva tragediei contingentului burgund
vede, firește, numai acest eșec. La fel dacă (urmărim dramaticul periplu al
regelui Sigismund, fugar pe ©corabie scăpată ca prin minune și obligat să
privească lungul șir de prizonieri rânduiți pe mal de Baiazid, cu călăii în
spate^și blestemându-J pecel ce-i adusese în această aventură.
'Nutrebuie uitat însă cala originea catastrofei stă un fapt pe care
mărturiile mai noi mu ¡numai că l-au confirmat, dar l-au întărit cu
formulări și mai «categorice (decât spusele lui Schiltberger: respingerea
de icătre acești burgunzi - viitoarele victime — a propunerii lui Sigis
mund ca întreaga bătălie să fie condusă de cel ce dovedise că știe să în
vingă pe otomani—Mircea cel Mare. Iată ce stă scris în Annales Hirsau-
gienseseare consemnează o versiune independentă de a lui Schiltberger:
„Și ctum s-a iscat (ceartă între principi, care dintre ei să preia
comanda asupra celorlalți,părerea luiSigismunda fost că trebuie
145
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
numit in frunte unul dintre cei care și să fi cunoscut moravurile și

obiceiurile dușmanilor și să fi luptat înainte cu ei. Și de aceea l-a
numit comandant al oștii pe principele Țării Românești, bărbat
viteaz, activ și puternic, care, luptându-se în mai multe rânduri cu
turcii, a triumfat în chip glorios (asupra lor) ”66.
Hotărârea, după cum se știe, a fost respinsă cu aroganță, burgunzii au
declanșat propria lor catastrofa, iar Mircea cel Mare văzând cum va fi
sfârșitul bătăliei a făcut exact manevra care-i va aduce, peste secole, glorie
lui Kutuzov la Austerlitz: și-a scos intactă armata din luptă și a trecut-o
înapoi în țară, cu riscul de a fi acuzat de „trădare”67, dar cu certitudinea că
astfel își asigură singura victorie ce mai rămânea posibilă în acele cir
cumstanțe tragice: victoria diplomatică.
Bătălia de la Nicopole a fost, desigur, o victorie militară a lui Baiazid,
cea mai strălucită și mai aducătoare de faimă, datorită naturii adversarilor și
vâlvei stârnite în lumea occidentală de tragica lor aventură. Această victo
rie i-a purtat numele peste țări și veacuri până în zilele noastre, crestându-1
adânc pe răbojul istoriei universale. Dar în același timp va trebui să luăm
act, tot mai ferm, și de o altă realitate, până acum ocultată de faima lui
Baiazid, dar în ultima vreme tot mai clar întrevăzută: cruciada întreprinsă
de Europa cavalerească, pentru prima și ultima oară unită sub semnul
idealului apărării continentului de agresiunea cuceritorului otoman,
nu a fost un eșec. Dimpotrivă. .
Nu încape îndoială că scopul ce și-l fixase Sigismund și cruciada
organizată de el - izgonirea otomanilor din Europa - era utopic. Puterea lor
prinsese rădăcini în Peninsula Balcanică și crescuse așa de repede tocmai
fiindcă găsise un teren propice, și nimeni nu mai putea salva pe cei ce
singuri nu erau în stare să se salveze. Dacă nu Baiazid, ci cruciații ^r fi fost
învingători la Nicopole, nu s-ar fi întâmplat altceva decât s-a întâmplat
după victoria lui Timur Lenk, urmată de anarhia din imperiu, când practic
puterea otomană a încetat să mai existe în Europa mai bine de un deceniu.
Singura soluție pe care au găsit-o atunci europenii înșiși a fost de a în
cerca să tragă maximum de foloase, fiecare pentru sine, aliindu-se cu
moștenitorii lui Baiazid și dându-și concursul la refacerea imperiului!68
Dar dacă marea expediție cruciată plecase la luptă cu o țintă ireali
zabilă, chiar în condițiile unei victorii răsunătoare, ea a reușit, în schimb,
146
www.dacoromanica.ro
să realizeze maximum ce se putea realiza în acel moment, chiar în

condițiile înfrângerii militare suferite: l-a obligat pe Baiazid să aban
doneze temporar proiectul cuceririi Constantinopolului și să-și mute
frontul în Asia, pentru a nu risca o nouă concentrare de forțe de aceeași
amploare, dar cu un sfârșit de care nu puteafi sigur că-i va aparține din
nou. Cum foarte plastic s-a rostit un istoric din zilele noastre „După Nico-
pole, Europei i-a trecut cheful de a maiface cruciade împotriva împără
ției otomane, dar și Baiazid a devenit atent în fața armelor europene” (a
dat atenție la ce însemnau armele europenilor)69.
Avântul cuceritor, furia biruitoare a lui „Ildârâm”, dezlănțuite pe
câmpia de la Cosovo și necontenit hrănite cu noi victorii câțiva ani la rând,
se loviseră ca valul de stâncă, în primăvara lui 1395, la nord de Dunăre, și se
spărseseră retrăgându-se înspumate în matca din care nu mai putuseră ieși.
La sfidarea arogantă trimisă lui Sigismund în toamna târzie a aceluiași an,
și după ce oștile beilor de margine năvăliseră în ținuturile de hotar ale rega
tului și peste o parte din Țara Românească, Baiazid s-a pomenit, la mai
puțin de un an după aceea, cu Europa pe cap. Din nou a trebuit să părăsească
asediul Constantinopolului și frontul asiatic și, cu viteza trăznetului care-i
dăduse supranumele, să reapară la Dunăre, spre a înfrunta pentru prima
oară o mare armată continentală. Era însă prea bun militar și politician prea
abil spre a nu realiza pericolul la care se expunea în cazul în care continua
provocările. Așa încât, după unele raiduri de intimidare în regatul ungar,
rămas temporar fără stăpânul ce fugise pe Dunăre, și după încorporarea
pământului ultimului vasal bulgar, de la Vidin, oștile otomane și sultanul
vor coborî spre sud, vor face câteva cuceriri în Grecia, și se vor trage în
Asia, de unde nu vor mai apuca să mai revină niciodată la Dunăre sub
conducerea sa70.
Ceea ce va căuta sultanul, după victoria de la Nicopole, va fi un status
quo cu această lume apuseană pe care nu mai dorea să o înfrunte și cu atât
mai puțin să o atragă în aceste părți prin acțiuni de amploare. O dată mai
mult, și asaltul decisiv asupra Constantinopolului a trebuit să fie amânat,
ceea ce a creat răgazul spre a se produce „minunea cea mare” din 1402.
Bizantinii au văzut în Timur Lenk instrumentul providenței care i-a
mântuit de Baiazid71. Putem fi siguri că dezastrul de la Ankara ar fi
venit prea târziu pentru cei din Constantinopol, dacă Baiazid ar fi fost
învingător la Rovine și cruciada de la Nicopole n-ar fi avut niciodată
loc!
147
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Pacea cu Baiazid. Condițiile și limitele ei
Cu extraordinara sa capacitate de a cântări și prevedea conjuncturile,

de care dăduse dovadă încă din vremea tratativelor cu Polonia72 Mircea cel
Mare a fost primul om politic ce și-a dat seama încotro se îndreaptă
lucrurile, și acest fapt l-a ajutat să iasă din cea mai grea situație cu care
fusese confruntat vreodată.
Intr-adevăr, în condiții ce rămân încă să fie lămurite, domnul român
pierduse la sfârșitul anului 1395 sau începutul anului 139673 tronul de la
Argeș, unde se instalase Vlad, vasal al regelui Poloniei, cu sprijin deopotrivă
polon și otoman. Rămas stăpân numai pe o parte din țară, Mircea venise la
Nicopole cu o armată destul de numeroasă și de puternică spre a-i îngădui
să ceară a da primul atac, dar având în spate o țară pe jumătate stăpânită de
altcineva. Apariția cruciaților crease posibilitatea unei redresări, dar dezas
trul lor îl lăsa de două ori descoperit: în fața lui Baiazid și în fața adver
sarului de la Argeș. Situația părea pierdută, dar se pare că una din trăsăturile
geniului politic al lui Mircea a fost tocmai aceea de a triumfa asupra unor
conjuncturi socotite de toți catastrofale și fără ieșire.
Soluția găsită de el a fost — după părerea mea — aceea de a oferi lui
Baiazid PACEA de care izvoare diverse și convergente vorbesc, confir-
mându-se unul pe altul.
Că între Mircea și Baiazid 1 a intervenit, într-un anumit moment, pe
care toate izvoarele îl așază după lupta de la Rovine, o pace, nu încape
îndoială. Contemporanii au avut cunoștință de ea și mărturia lui Constantin
Kostenețki, biograful oficial al despotului sârb Ștefan Lazarevici, care scrie
în 1431, este categorică. După ce descrie lupta de la Rovine și pieirea Iui
Marco Kralievici și Constantin Dejanovici el încheie: „Venind împăratul la
ale sale, a făcut pace cu dânșii” (cu românii)74. Constantin Irecek a inter
pretat această pace ca pe o ultimă mărturie a victoriei Iui Mircea asupra
sultanului: „Baiazid a trebuit, după o fugă lipsită de glorie, să încheie pace
cu Mircea”75. în realitate, Kostenețki nu spunea că pacea a intervenit dini
cauza unei victorii a domnului român, și cu atât mai puțin că Baiazid afost
silit să o încheie, ci arăta că pacea intervenise „ după ce împăratul venise
la ale sale ”, fără a spune când anume.
Cronicarul turc Orudj, sursa cea mai apropiată de evenimente și cea
mai puțin fantezistă76 descrie astfel situația: „Sultanul Baiazid-han s-a întors
148
www.dacoromanica.ro
cu cinste și a trecut Dunărea. De laNicopole el a venit de-a dreptul la Adria

nopol. Apoi necredinciosul Mircea, rămânând în neputință, s-a împăcat
și, trimițând haraciul său, s-a supus”.
Lăsând la o parte informația despre haraci și supunere, să reținem că
evenimentul „împăcării” sau - după Orudj - al „supunerii” intervine
după ce sultanul părăsise Țara Românească și ajunsese deja la Adria
nopol, nu când se afla pe teritoriul românesc. Nu este o legătură cauzală
între expediție și „rămânerea în neputință” ci această situație de cumpănă
este doar amintită după evenimentele anterioare.
Nu ni se explică ce este această neputință, mai ales că Orudj recu
noaște că sultanul nu fusese victorios pe câmpul de luptă dar este clar că
„trimișii” cu „haraciul” s-au dus să-1 caute la Adrianopol, nu când era
în tara lor!
Și pentru Ibn Kemal (care l-a folosit pe Orudj) împăcarea intervine la
oarecare timp după campania sultanului, motivul oferit de autor fiind
teama lui Mircea de o nouă expediție. Singurul care vorbește de o pace
încheiată pe loc, în timpul campaniei înseși, este cronicarul-poet Enveri,
contemporan cu Orudj: „Mircea s-a împăcat și a trimis avuții cu soli. Și
astfel de vicleșug a făcut Mircea în război cu sultanul”77. Pacea este deci,
pentru el, un «vicleșug» al lui Mircea, nu un act de supunere ca înfrânt
în luptă!
Textul capital, acela care - prin intermediul lui Radu Popescu - a

făcut o carieră deosebită în istoriografia românească, stând la temelia
„Capitulațiilor” și a pretinsului tratat al lui Baiazid cu Mircea cel Mare,
tratat pus în circulație de Dionisie Fotino în 1818, aparține însă lui Macarie
Melissenos:
„Apoi pornește cu război împotriva lui Mircea, domnul Țării

Românești, și a stricat mult loc. Apoi Mircea a venit la o. luptă
deschisă într-un loc neprielnic, iar sultanul, chibzuindu-se în fața
locului rău, a lăsat lupta și s-a retras.
Mai târziu, ajungând ei la înțelegere, Mircea a hotărît să-i dea
o plată (telos) și au făcut pace.”78
Am folosit traducerea lui Vasile Grecu, excepție făcând cu ultima
frază, care la Vasile Grecu este: „Mai pe urmă, ajungând ei la înțelegere,
Mircea s-a hotărât să-i dea tribut și au trăit în pace” - uoxepov εις
149
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
συνηβάσεις έλθόντες τέλος έταξεν ό Μίλτζας διδόναι αύτώ και

εΐρήνευσαν (ρ. 222).
Traducerea bizantinologului Vasile Grecu a fost revăzută astfel în
Fontes historiae daco-romanae (IV, 443): ,Jn cele din urmă (s.n.) ajun
gând la o învoială, Mircea s-a hotărât în sfârșit (s.n.') să-i dea tribut și au
trăit în pace.”
Ambele traduceri sugerează - ultima și mai mult decât prima - o
decizie la care Mircea ar fi ajuns la capătul unui proces psihologic și unor
experiențe („în cele din urmă”) și după o perioadă de șovăire (s-ahotărât, la
care noua traducere adaugă întăritorul „în sfârșit”). Or, textul original nu
justifică deloc nuanțele pe care i le impun traducătorii, și mai ales
adausul „ în sfârșit ” care confundă pe «telos = plată» cu «telos = sfârșit»
traducându-l astfel de două ori: o dată cu tribut și a doua oară (de altfel
greșit) cu în sfârșit.
In primul rând aoristul εΐρήνευσαν nu înseamnă „și au trăit în pace”,
ca și cum s-arfolosi o formă durativă caracterizând o perioadă întreagă de
timp, o situație de durată ce arfi rezultat, ci înseamnă precis: s-au împăcat,
au făcut pace (cum zice Kostenețki) potrivit valorii normale a aoristului. E
vorba așadar de o acțiune precis determinată în timp™. Ea se prezintă ca
rezultat al celor două acțiuni anterioare:
1. au ajuns la înțelegere εις συνηβάσεις έλθόντες și
2. τέλος έταξεν ό Μίλτζας διδόναι αύτώ, unde ambele traduceri
se depărtează de original, sau îl interpretează după bunul plac al fiecărui
traducător.
Mai întâi cuvântul ύστερον, cu care începe fraza, nu înseamnă
absolut deloc „în cele din urmă” - traducere involuntar tendențioasă, care
sugerează gratuit o abdicare finală sub imperiul nevoii -, ci exclusiv mai pe
urmă, cum traduce Vasile Grecu. Și mai exactă este traducerea cu mai
târziu (ca la M. Guboglu)80, fiindcă redă cel mai bine ideea orginalului.
Onciul observase încă de mult că „Franzes” (cum scrie el) așază pacea cu
Baiazid la oarecare distanță în timp de campania nord-dunăreană81.
Deci, întreaga acțiune de înțelegere între cei doi - după Macarie
Melissenos - nu s-a petrecut atunci, după lupta descrisă și după retragere, ci
mai târziu. Identitatea cu informația contemporanului Kostenețki e din
nou perfectă. Aceeași este situația mărturisită de Orudj. E greu de
crezut că cei trei s-au pus de acord, ori s-au cunoscut unul pe altul.
150
www.dacoromanica.ro
Venim acum la înțelesul

» cuvintelor.
Etaxen este verb și nu poate fi tradus decât ca atare. El nu înseamnă
„s-a hotărât” cu sens de decizie lăuntrică a lui Mircea, de proces psiho
logic, așa cum ne sugerează traducerea Vasile Grecu, a cărei nuanță greșită
noua traducere o apasă adăugând pe „în sfârșit”, ci înseamnă că Mircea a
rânduit, a convenit la masa tratativelor, a luat hotărârea, a ajuns la o
convenție.
Ce convenție? Telos didonai auto: să-i dea lui (adică lui Baiazid)
telos. Cuvântul a fost tradus de Grecu tribut și tradus încă o dată, în
Fontes... pe lângă tribut și cu „în sfârșit”.
Dar Telos are și sensul de „preț” plătit într-o luptă, sau preț plătit
pentru o lucrare executată. Acest înțeles nu implică repetiție și cu atât
mai puțin PERIODICITATE, cum era cazul cu tributul. Deci putem
traduce și că „Mircea a hotărât să-i dea o plată (Radu Popescu traduce cu
plocon) și au făcut pace”. Prin urmare, lectura corectă a întregului pasaj
este următoarea: „Mai târziu ajungând ei la înțelegere, Mircea hotărîsă-i
dea o plată, și au făcut pace”. *
Ce fel de „plată”?
„Avuțiile” duse de solii lui Mircea la tratative, de care vorbește
Enveri, nu puteau depăși, în intenția trimițătorului, obiceiurile vremii, care
prevedeau asemenea mijloace de „captatio benevolentiae”, fără ca ele să
însemneze supunere sau tribut. încât întrebarea lui Babinger dacă Mircea
„a plătit tribut mai mult decât o dată” este absurdă, din moment ce tributul
se definea tocmai prin periodicitatea sa și era semnul concret al unei stări
de dependență
* 2. Radu Popescu a nimerit aici termenul cel mai potrivit:
„plocon”.
Că pentru Orudj, Neșri și cronicarii otomani următori gestul lui
Mircea a putut fi interpretat ca un act de supunere și ca plată a tributului,
aceasta nu trebuie să ne mire, fiindcă este destul să citim pe Ibn Kemal
atunci când vorbește de raporturile lui Baiazid cu Sigismund de Luxem
burg după bătălia de la Nicopole, spre a ne da seama de mentalitatea acestor
cronicari. După Ibn Kemal „ulterior, în cursul aceluiași an, sultanul a între
prins o nouă expediție de această dată pentru cucerirea Ungariei”. învins,
* în textul din Marele Mircea Voievod o mână răuvoitoare a modificat în

„ Mircea s-a hotărât să-i dea Facem aici cuvenita corectură (notă 1995).
151
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
regele ,3 intrat pe calea ascultării și supunerii”' a încheiat pacea {akd-i ahd)

cu.sultanul și a acceptat săîși pună țara sub incidența legii islamice: „„.acel
nenorocit (= Sigismundde Luxemburg) cu sufletul înclinat spre rele, afost
de acord ca, în vilaietul Ungariei, să se așeze cădii în diferite locuri”*3.
Dacă nimeni nu se gândește un moment să dea credit unor asemenea
relatări, total lipsite de acoperire istorică, și să-1 vadă pe Sigismund „intrat
pe calea ascultării și a supunerii” la Baiazid, de ce am face-o în legătură cu
Mircea cel Mare?
Consider, prin urmare, că pacea dintre Baiazid și români, de care
ne vorbesc deopotrivă Constantin Kostenețki, Pseudo-Sphrantzes, En
veri și Orudj afost o realitate. Dar ea nu a presupus nici închinare și nici
plata vreunui tribut ci numai respectarea unui armistițiu care punea
capăt unor noi confruntări în viitor.
S-ar părea că această afirmație se lovește de la început de veto-ul
turcologilor, care au desfășurat o vastă erudiție în domeniul tradițiilor isla
mice și dreptului mohamedan spre a ne arăta că sultanii nu încheiau păci, ci
acordau, de la marea lor înălțime, cu infinită condescendență, un fel de
concesii plecați lor supuși ce acceptau să devină tributari. Cazul lui Mircea
cel Mare ar fi, atunci, primul care strică regula cunoscută.
Nu putem fi decât de acord. Dar domnul român era obișnuit să strice
asemenea reguli: el obținuse un tratat de pace de la „prieten la prieten” și de
la „frate la frate” cu regele Vladislav Jagello, care în momentul respectiv
domnea peste unul dintre cele mai întinse state din Europa și tot el convin
sese pe Sigismund de Luxemburg să accepte o alianță efectivă, condițio
nată de o suzeranitate pur formală, pentru mulțumirea orgoliului său, dar
fără niciun document în care o recunoștea.84
Pacea cu Baiazid se înscria deci în ceea ce pentru Mircea cel Mare
devenise tradiție. Și dacă ea a reprezentat la data respectivă un caz inedit,
nu a rămas și unic. Aproape cinci decenii mai târziu, în 1444, un alt
român, Iancu de Hunedoara, îl va obliga pe nepotul lui Baiazid, Murad
al II-lea, să accepte o pace în condiții mult mai scandaloase pentru „cu
tumele otomane”.
Cele petrecute în 1444 ne dau o idee despre ceea ce s-a putut petrece
în 1396, conjunctura însăși având multe asemănări. Căci iată cum descrie
G. Ostrogorski împrejurările care au dus la celebra Pace de la Szegedin
între regele Ungariei și Poloniei, Vladislav, și sultanul Murad al II-lea:
152
www.dacoromanica.ro
„Greutăți adevărate i-au venit puterii otomane din altă parte. Ca și pe

vremea lui Baiazid, progresele turcilor în peninsula balcanică angajară și
de data aceasta Ungaria în război. Eroicul voievod al Transilvaniei, Ioan
Corvin-Hunyadi câștigă asupra turcilor, în Serbia și în Valahia, strălucite
victorii ce stârniră pretutindeni entuziasmul și treziră noi speranțe. Papa
chemă popoarele creștine la cruciadă și în curând s-a adunat în sudul
Ungariei o armată pestriță de vreo 30.000 de oameni, comandată de regele
Vladislav III - tânărul Jagelon care reunea pe capul său coroanele Poloniei
și Ungariei -, de Hunyadi și de despotul sârb Gheorghe Brancovici, pe care
turcii îl alungaseră din țara sa.
La începutul lui octombrie 1443, pe când Murad II lupta în Asia Mică
împotriva emirului din Caramania, armata cruciaților trecu Dunărea Ia
Semendria (Smederevo). Ea traversă în marș forțat provinciile sârbești,
unde Hunyadi, care comanda avangarda, câștigă în amonte de Niș o nouă
victorie zdrobitoare asupra forțelor guvernatorului turc al Rumeliei. Ea
invada Bulgaria fără a întâmpina rezistență, puse mâna pe Sofia și de acolo
pomi asupra Traciei. Dar rezistența turcească se făcu atunci mai puternică,
iar rigorile iernii constrânseră armata creștină să se replieze. în retragere,
ea administră o nouă și gravă înfrângere osmanlâilor în trecătorile de la
Kunovița, la sud-est de Niș, în primele zile ale anului 1444.
Soarta părea că se schimbă. Otomanii până atunci mereu victorioși,
se vedeau reduși Ia defensivă din mai multe părți deodată. în Albania, unde
revolta clocea de ani de zile, viteazul Skanderbeg (Gheorghe Castriota) se
răsculă, și sub comanda sa mișcarea de eliberare luă proporții conside
rabile. Timp de douăzeci și cinci de ani (1443 -1468) «căpitanul Albaniei»
susținu contra forțelor superioare ale turcilor o luptă eroică ce stârni în
creștinătate o admirație entuziastă. Din sudul Greciei, despotul Constantin
luă ofensiva. El schimbase domeniul său de la Marea Neagră pentru
domeniul lui Teodor în Moreea și domnea din 1443 asupra părții celei mai
importante a Peloponesului, al cărui centru era la Mistra, în timp ce Teodor
își păstra vechea sa parte, mai micșorată. Prima lui treabă fu de a ridica
zidurile din hexamilion, distruse de turci în 1423. Apoi merse împotriva
Greciei centrale și puse mâna pe Atena și Teba. Ducele Nerio II Acciajuoli,
până atunci tributar turcilor, trebui să recunoască suzeranitatea despotului
de la Mistra și să se angajeze a plăti tribut.
în fața acestei evoluții a situației Murad II căută un compromis
cu adversarii săi. în iunie el primi la Adrianopole pe reprezentanții
regelui Vladislav, ai lui Gheorghe Brancovici și Ioan Hunyadi, cu care
semnă un armistițiu pe zece ani. Despotul sârb își redobândea teritoriul,
în vreme ce dependența Valahiei față de sultan devenea mai ușoară. Sulta
nul, care se retrase în Asia Mică după ce jurase pe acordurile intervenite, își
153
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
trimise plenipotențiarul în Ungaria pentru ratificarea acordului de către

regele Vladislav. La sfârșitul lui iulie acesta semnă și jură la rândul său pe
tratat, la Szegedin. Acordul implica în mod incontestabil o limitare
importantă a puterii turcești în Balcani și asigura creștinilor un răgaz
de zece ani.”85
Istoricul ungur David Angyal, profesor la Universitatea din Buda

pesta, care a închinat în 1911 un amplu studiu86 acestei păci și a stabilit cu
aproximație momentul când a fost încheiată (între 26 iulie și 1 august 1444)
scria:
„Este probabil că Brankovici dăduse de veste sultanului că e timpul
să-și trimită plenipotențiarii la regele Ungariei. Acești trimiși veniră,
într-adevăr, să-l găsească pe Vladislav la Szeged. în afară de daruri de
mare valoare pentru prinț (Outre des présents d’une grand valeur à
l’adresse de ce prince) ei erau însărcinați să ofere regelui următoarele
condiții: Sultanul dă Serbia și acea parte din Albania care a fost supusă
despotului, împreună cu cetățile ce se găseau acolo; el redă libertatea tutu
ror prizonierilor de război; se oferă să plătească 100.000 de ducați și pro
mite să trimită la Vladislav un corp de oaste de 25.000 de oameni, în
cazul în care regele va fi implicat într-un război. Pacea a fost încheiată
între cele două părți pentru zece ani, în condițiile ce s-au văzut, și regele
Ungariei, cu principalii seniori din anturajul său afirmară printr-un
jurământ solemn voința lor de a fi credincioși clauzelor tratatului” (p.
267-268, subi. ns.).
Dacă am aplica acestui tratat oferit de Murad II și pecetluit cu

jurământul său, iar la Szeged cu jurământul regelui și al marilor potentați ai
regatului, măsurile aplicate de cronicarii otomani și de istoricii moderni lui
Mircea cel Mare (cum se înscria această pace, oferită și acceptată de Murad
II, în prevederile „cutumelor” și „dreptului islamic” rămâne să ne-o spună,
de aci înainte, turcologii. Noi doar o constatăm!) ar trebui să considerăm
că din acest moment, pentru 10 ani, sultanul Murad al II-lea a devenit
vasalul și tributarul lui Vladislav III Jagiello al Ungariei. Dar este,
evident, vorba de o convenție prin care Murad II urmărea preîntâmpi
narea unei noi expediții ungare pe teritoriile sale.
în ultima instanță avem în față un tratat de nonbeligeranță - G.
Ostrogorski îl numește armistițiu, nu pace - pentru încheierea căruia
sultanul era dispus să facă o serie de sacrificii, inclusiv avansarea, o singură
dată, a unui „telos” de o sută de mii de ducați! Faptul că solii sultanului au
154
www.dacoromanica.ro
venit la tratative „cu bogate cadouri” pentru regele Ungariei dovedește o

dată mai mult că gestul e folosit în mod obișnuit în protocolul vremii, fără a
implica umilirea vreuneia din părți.
Se știe că, la numai câteva zile după solemnitatea jurământului, Vla
dislav și-a călcat acest jurământ (istoricul citat enumerând cauzele posibile
ale gestului său) și a pornit în noua campanie ce avea să se termine dezas
truos la Vama, unde atât regele cât și cardinalul Cesarini (care-1 dezlegase
de jurământ) și-au găsit moartea sub copitele cailor sultanului Murad al
II-lea. Odată cu ei s-a îngropat și speranța lumii balcanice de a mai fi
eliberată!
întorcându-ne acum la anul 1396-1397 găsim o situație în multe
asemănătoare. Deși Baiazid, spre deosebire de Murad, ieșise victorios din
confruntarea cu ofensiva „Europei” contra sa, el văzuse cu ochii pentru
prima oară o mare coaliție europeană, după ce fusese înfrânt, un an în urmă,
la Rovine. Putea prevedea în viitor noi complicații într-un moment în care
pe frontul asiatic situația era departe de a-i fi favorabilă. El nu putea fi, prin
urmare, decât receptiv la ofertele de pace venite din partea celui ce se
dovedise adversarul său cel mai eficient de-a lungul atâtor ani. Ca și solii
lui Murad al II-lea la Vladislav, o jumătate de secol după aceea, solii lui
Mircea, trecând Dunărea, veneau, firește, la Adrianopol, încărcați cu da
ruri, și succesul lor a fost, prin urmare, deplin.
In ce a putut consta această pace?
Suntem de părere că este vorba și aici de un „armistițiu” - primul
de acest fel acceptat de otomani în Europa -de o convenție reciprocă de
non-beligeranță, prin care părțile nu discutau și nu urmăreau decât
încetarea stării conflictuale dintre cele două state și garantarea reciprocă
a liniștii frontierelor. Firește, nu era vorba de o „pace perpetuă”, ci de o
soluție de compromis, menită a da celor doi parteneri libertatea de mișcare
pentru rezolvarea problemelor acute cu care erau confruntați în acel mo
ment: pentru Mircea, restabilirea autorității asupra întregului teritoriu al
țării, iar pentru Baiazid, asigurarea spatelui în vederea libertății de acțiune
pe frontul anatolian.
Desigur, se ridică acum întrebarea: ce dovezi pot fi invocate pentru
această caracterizare a păcii dintre Mircea și Baiazid?
în primul rând, întreaga desfășurare ulterioară a evenimentelor.
Este un fapt indiscutabil că până la dispariția sa de pe scena istoriei,
155
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
sultanul Baiazid nu a mai atacat Țara Românească. Așa-zisa „expediție

de pedepsire” pe care - după Chalcocondil - sultanul ar fi întreprins-o în
1397 la nord de Dunăre, și care s-ar fi terminat cu o mare victorie a
domnului român, este în întregime o „ficțiune istoriografică” de felul mul
telor care, în rău sau... în bine, au însoțit figura lui Mircea Voievod. In reali
tate, această expediție nu a existat87.
In ceea ce privește a doua „mare victorie” ce ar fi repurtat-o domnul
român potrivit raportului din Creta publicat de N. Iorga, textul e confuz și
data nesigură88, dar e cert că se relatează o expediție de pradă în Ungaria
întreprinsă de o oaste care, la întoarcere, a încălcat și teritoriul Țării Româ
nești, fiind sancționată prompt, așa cum va proceda mai târziu și Ștefan cel
Mare într-o împrejurare similară89. Nu este vorba însă de o confruntare
între cele două state90.
O asemenea confruntare părea că se profilează în 1399, când Mircea
cel Mare, aflat de pază la hotar, scria regelui Sigismund că sultanul s-a
întors la Adrianopole, de unde s-ar putea îndrepta spre Țara Românească,
și-1 prevenea pe Sigismund că, de va fi lăsat singur și de astă dată să înfrunte
pe sultan, s-ar putea să recurgă la alte mijloace - aluzie clară la o eventuală
închinare a tării91.
Scrisoarea regelui Sigismund, din care aflăm și conținutul celei
adresate de Mircea este semnificativă din două puncte de vedere:
1. demonstrează categoric statutul Țării Românești, care nu era în
1399 al unei țări „ închinate” și tributare, fapt ce-ipermitea lui Mircea să
amenințe cu o astfel de alternativă în cazul lipsei de sprijin...
2. arată că Țara Românească era privită, și în acel moment, ca un
factor hotărâtor în sistemul de apărare al lumii creștine împotriva
expansiunii otomane, ceea ce iarăși ar fi fost de neînțeles dacă țara s-ar fi
aflat în vreun fel în dependența sultanului
* 2.
Pericolul unei noi invazii otomane de mari proporții asupra Țării
Românești, care preocupa atât pe papă93, cât și pe regele Ungariei este
inexplicabil în condițiile unui aranjament anterior care ar fi rânduit
Țara Românească printre țările închinate și tributare. Intr-o aseme
nea situație, ar fi trebuit să se vorbească nu de pericolul ce-1 amenința
pe domnul român, ci de eventualitatea ca Țara Românească și armata
ei să sporească forța de șoc a armatei otomane, așa cum se întâmplase
cu oștile vasalilor suddunăreni la Rovine și la Nicopole!
156
www.dacoromanica.ro
în concluzie: pacea intervenită între Mircea cel Mare și Baiazid în

1396, după evenimentul de la Nicopole, nu a schimbat cu nimic statutul
Țării Românești. A fost o pace negociată de pe poziții de deplină
egalitate, chiar dacă domnul român nu s-a dat în lături de a uza de mijloa
cele de „captatio benevolentiae” la care-i știa foarte sensibili pe otomani,
mai ales în timpul domniei lui Baiazid, când corupția începe să facă
ravagii94.
Această pace a fost respectată de ambele părți până în 1402, când
catastrofa de la Ankara (la care domnul Țării Românești n-a participat,
spre deosebire de amicul „cumnat” al sultanului, Ștefan Lazarevici, care
a părăsit ultimul câmpul de bătălie), pune capăt domniei lui Baiazid.
* * *
Reglementarea raporturilor cu Baiazid explică rapida rezolvare a

crizei interne, prin izolarea deplină a lui Vlad, lipsit brusc de orice
platformă politică și ajuns să fie salvat și adăpostit de regele Ungariei95.
Poziția politică pe care și-o făurește astfel Mircea cel Mare la sfârșitul
anului 1396, imediat după catastrofa de la Nicopole, explică pe de o parte
rapida înflorire economică a țării, pe de altă parte posibilitatea ca, trei ani
mai târziu, fără a-i păsa de reacția Poloniei, să pună pe tronul Moldovei un
protejat al său, pe Alexandru cel Bun, fapt prin care își asigură, până la
sfârșitul vieții, un prieten sigur în Țara Românească de la est, contribuind
hotărâtor la consolidarea și înflorirea acesteia după modelul muntean.
Se poate spune că rivalitatea polono-ungară pentru păstrarea sau
readucerea Moldovei în „ sfera de influență ” a unui rege sau a celuilalt a
fost tranșată de Mircea cel Mare, care a oferit vecinului modelul și spri
jinul pentru realizarea unei mari domnii românești, capabilă să țină la
distanță toate poftele de dominație ale vecinilor.
Acest spirit de neatârnare și măreție românească, pe care Alexan
dru cel Bun îl va ridica la o cotă atât de înaltă în Moldova, rămâne de
neînțeles fără prezența tutelară a uriașului contemporan muntean, al
cărui moștenitor și continuator, din nou la scară general-românească, va
fi cel înscăunat la 1400. La rândul lor, moștenitorii direcți ai marelui
Mircea - fiul său Vlad Dracul și nepotul Vlad Țepeș - vor pregăti, împre
ună cu Alexandru cel Bun, treptele către grandioasa sinteză românească din
personalitatea și opera lui Ștefan cel Mare.
157
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Se poate spune, prin urmare, că apogeul puterii și influenței

politice a lui Mircea cel Mare începe cu câțiva ani înaintea căderii lui
Baiazid în 1402.
După perioada de inerente tatonări și de pendulare între alianța cu
Polonia și apoi cu Ungaria, după repetatele confruntări militare cu Imperiul
Otoman, încheiate printr-o pace fără nicio scădere a sa și a țării, Mircea cel
Mare va desfășura, timp de două decenii încheiate, o politică de mare
anvergură, internă și externă, cu urmări hotărâtoare pentru întreg destinul
viitor al poporului român.
Inexistența unei „închinări" și unui "tribut" la sfârșitul domniei lui

Mircea cel Mare
S-a terminat oare această strălucitoare traiectorie sub semnul eveni

mentelor sumbre din timpul domniei sultanului Mehmed I, deplânse cu
atâta patos de Florian Aaron acum aproape un secol și jumătate?96
Se pare că ne aflăm, și de data asta, sub imperiul unor clișee a căror
revizuire devine imperioasă. O nouă cercetare a izvoarelor a dus recent la
constatări sensibil deosebite de ceea ce părea să fie adevărul imuabil. Ceea
ce Onciul a intuit încă de acum peste opt decenii începe să iasă la lumină:
Mircea cel Mare nu a pierdut Dobrogea * 1, iar faimoasa expediție a
sultanului Mehmed I, din primul său an de domnie, nu are mai multă
realitate decât expediția sultanului Baiaziddin 1397, chiar dacă una i-arfi.
fost domnului român spre victorie, iar cealaltă spre cădere și închinare!
In realitate, așa cum s-a demonstrat recent, până la sfârșitul anului
1416 Mehmed I nu a avut răgazul să treacă în Europa și să facă o
expediție în Țara Româneasca’*, astfel încât atât „închinarea” cât și
„tributul” la care l-ar fi supus pe Mircea cel Mare în 1414-1415 vin să se
adauge la celelalte „ficțiuni istoriografice” de felul „fugii” la Brașov după
bătălia de la Rovine, al celor „4 expediții de restaurare” ale regelui Sigis
mund sau al trecerii pe „registrul tributarilor” în 1391!
Dacă și realitatea expediției din 1417 mai are nevoie să fie probată
(cei care o admit considerând-o mai recent un „semieșec”99), un fapt este de
pe acum sigur: tot ce ni se spune în cronicile lui Laonic Chalcocondil și
Ducas, sau în cele otomane, despre tratatele, închinările și actul de cle
mență prin care Mehmed I ar fi „tras linie" și ar fi primit pe Mircea cel
158
www.dacoromanica.ro
Mare în „casa păcii” sunt produse ale imaginației. Ele erau menite să-1
împăuneze pe „sultanul restaurator”, pe „al doilea întemeietor al impe
riului” cu gloria de a fi adus la ascultare pe „cel mai vestit dintre principii
țărilor ghiaurilor ce erau în vremea sa”.
De aceea și diferă între ele: Ducas, Istoria turcobizantină, ed. V.
Grecu, p. 132, relatează faimoasa participare a unor soli (printre care și
români) la înscăunarea lui Mehmed I, care le-ar fi transmis cunoscutul
mesaj „eu pace iau și pace dau”. Chalcocondil însă nu are cunoștință nici
de faptul însuși, nici de mesaj, ci vorbește de atacul întreprins de Mehmed
I asupra Țării Românești imediat după întronare (vezi traducerea lui V.
Grecu, p. 120), ceea ce s-a dovedit categoric a nu fi adevărat. In schimb,
despre atac nu știe Ducas, de la care aflăm că Mehmed atacă Țara
Românească abia după ce Mircea sprijină pe pretendentul Mustafa (ed.
cit., p. 160). Până acum s-a acordat un credit total celor doi cronicari, com-
binându-se știrile, fără a observa că în realitate ele se contrazic și se
exclud.
Anca Ghiață100 a observat că Ducas indică printre tributarii impe
riului, alături de români, pe unguri, ceea ce este iarăși un neadevăr dovedit.
De ce mărturia sa ar fi adevărată .numai pentru români?
La rându-i, Macarie Melissenos afirmă că prima măsură a lui Meh
med I după întronare a fost să facă și mai greu birul nu numai asupra
Țării Românești ci și asupra Moldovei (ed. V. Grecu, p. 228-229), deși
este exclus ca Mircea să fi plătit bir și înainte de Mehmed I, adică pe
vremea când el era cel care punea sultan pe tronul lui Baiazid și
stăpânea până la hotarul Adrianopolului. Iar despre birul Moldovei știm
cu certitudine, chiar din documentele otomane, că n-a fost plătit decât sub
Petru Aron, în 1456!
Iată cum afirmații fără acoperire și ținând sau de imaginație, sau
de o logică falsă (cum e cazul cu plasarea luptei de la Rovine după
bătălia de la Nicopole) pot fi luate ca bază pentru tenace ficțiuni, de
felul celei ce l-a scos tributar și învins pe Mircea cel Mare când în 1413,
când în 1414, când în 1415 sau 1416, până la urmă convenindu-se că ar fi
fost posibil să se întâmple aceasta... cel mai devreme în 1417!101
Dar cronica post-bizantină editată de Schreiner, care folosește cu
siguranță izvoare analistice contemporane cu evenimentele scrie: „In anul
6928(1 sept. 1419-31 august 1420), sultanulKyritzes (Mehmed \-n.nj a
159
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
prădat Țara Românească. Și de atunci au fost siliți românii să dea

haraci turcilor” (Fontes..., IV, p. 561. La Schreiner în voi. I, p. 563 data
este greșit citită: „1417/6925 deși textul editat dă 6928. Lectura greșită a
fost corectată în voi. III, p. 116, unde se dă traducerea însemnării res
pective). Acest izvor se dovedește în genere bine informat și e de reținut că
numai aici găsim o însemnare analistică precisă pentru începerea tributului
Țării Românești, fapt legat concret de o acțiune otomană despre care
avem informații sigure: campania sultanului Mehmed I din 1419-1420.
Cea mai clară dovadă că la moartea lui Mircea cel Mare Țara
Românească era întreagă, de sine stătătoare și îndeajuns de temută pen
tru ca „sultanul restaurator” să nu îndrăznească a-i călca hotarul, lă
sând numai akângiii să-și încerce norocul, ne-o furnizează desfășurarea
ulterioară a evenimentelor'02 și luptele necurmate ce se vor mai purta,
aproape o jumătate de veac, până ce în 1462 sultanul Mehmed II „Cuce
ritorul” va reuși să pună pe tronul Țării Românești pe Radu cel Frumos.
Gest care semnifica el însuși renunțarea la visul lui Baiazid: de a cuceri
pământul de la nord de Dunăre.
Acest vis se sfărâmase, ca valurile de stâncă, de brațul și geniul lui
Mircea cel Mare.
Concluzii
Moștenirea pe care Mircea cel Mare a lăsat-o urmașilor nu a fost nici

tratatul fictiv cu Baiazid I și nici exemplul închinărilor și tributurilor, ci
fundamentarea adevăratei legități ce va guverna relațiile româno-
otomane timp de secole. Această legitate a fost definită de Kogălniceanu
în vestitul discurs din parlament, de la 9 mai 1877: „Erau niște legături sui
generis', niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături
cari erau tari când românii erau slabi”103.
Mircea cel Mare a reușit să fie până la capăt tare și să facă inexistente
orice alte „legături” cu Imperiul Otoman decât obligația acestuia de a
respecta independența țării și integritatea teritoriului românesc, atâta
vreme cât sabia lui le-a stat de pază.
Exemplul lui Mircea cel Mare și tradiția pe care el a creat-o, tradiție
de luptă, nu de închinare, de luptă pentru independență chiar în condiții
aparent imposibil de învins, dar pe care el le-a învins și a dovedit că se pot
160
www.dacoromanica.ro
învinge, s-a perpetuat prin vrednicii săi urmași de pe tot cuprinsul pămân
tului românesc. El este prototipul (Mihail Eminescu) lui Dan II, al lui Iancu
de Hunedoara, al lui Vlad Dracul și Vlad Țepeș - fiu și nepot -, al lui Ștefan
cel Mare și al tuturor vitejilor și neînfricaților apărători ai gliei strămoșești
spre toate zările, până azi.
Imperiul Otoman a fost constrâns, astfel, de Mircea cel Mare, să-și
oprească înaintarea sa vijelioasă la Dunăre și să recunoască, cu timpul,
în practica sa politică față de români, un complex de realități ce și-au
găsit ulterior expresia juridică în incontestabile documente sultanalew,
care au conferit realitate textelor elaborate în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea de patrioții munteni și moldoveni, în pofida caracterului lor
imaginar.
Dacă în latura lor formală aceste texte sunt opera lor, dacă aceste
„Capitulații”, reconstituite de Mihai Cantacuzino și grupul său, ori de pa
trioții moldoveni, fiecare potrivit tradiției locale, reprezintă fără îndoială
elaborate ale unui anumit moment politic și servesc o cauză comună, în
schimb conținutul lor era o realitate veche de secole, știută și admisă de
Poarta Otomană, ceea ce a și determinat-o pe aceasta să le accepte, în toate
prilejurile când s-a discutat statutul Principatelor Române.
Diplomația europeană le-a admis și folosit la rându-i atunci când, și în
măsura în care a vrut să contribuie ca poporul de la Dunăre să-și redo
bândească un destin politic major, fără de care Europa „secolului națiu
nilor” a simțit, instinctiv, că nu poate exista și rezista ca entitate de sine
stătătoare. Adevăr definit în limitele epocii și raportat la situația țării sale,
de regele Sigismund, în 1399.
Este meritul lui Mircea cel Mare de a fi convins, acum șase secole, pe
„europenii” vremii sale, de acest adevăr etern. Și de a fi hotărât, prin
lupta sa până la sfârșit biruitoare, purtată în fruntea poporului ro
mân, harta politică a Europei din aceste părți, pentru o jumătate de
mileniu.
NOTE
1 Ultimele două secole din istoria Bizanțului au făcut obiectul monografiei lui
Donald M. Nicol, The Last Centuries of Byzantium, 1261-1453, London, 1972.
Evenimentele și atmosfera „agoniei Bizanțului” sunt înfățișate pe larg în G.
161
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Ostrogorski, Histoire de l’État byzantin, trad. fr. de J. Gouillard, Paris, 1969; Louis
Bréhier, Vie et mort de Byzance (vol. I din Le monde byzantin, în „L’Evolution de
l’Humanité”), Paris, 1946, ediția nouă în 1969; Ch. Diehl, R. Guilland, L.
Oeconomos, R. Grousset, L'Europe Orientale de 1081 à 1453, Paris, 1945 (vol. IX,
partea 1 din Histoire du Moyen Âge, în Histoire généralefondée par Gustave Glotz).
In nici una din aceste sinteze și nici în altele, rolul românilor în desfășurarea
destinelor Bizanțului târziu nu este pus în lumină.
2 Ostrogorski, op. cit., p. 571.
3 Valeriu Veliman, O cronică turcească despre domnia lui Mircea cel Mare,
în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1986, p. 376.
4 Emst Werner, Die Geburt einer Grossmacht - Die Osmanen (1300-1481),
Berlin, 1966; Stanford Shaw, History of the Ottoman Empire and modern Turkey,
volume 1: Empire of the Gazis: The Rise and Decline of the Ottoman Empire
1280-1808, Cambridge University Press, 1976.
5 Alexandru V. Diță, Victoria românească de la Rovine (17 mai 1395), în
„Anale de Istorie”, nr. 4/1986, p. 41. Această afirmație am nuanțat-o ulterior, pu
nând-o de acord cu realitatea. Vezi volumul de față, paginile 179-184.
6 Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe,
500-1453, London, 1971, p. 368-369.
7 în S.U.A. a început să apară din 1974 A History of East Central Europe,
editors Peter F. Sugar, University of Washington, Donald W. Treadgold, University
of Washington, în unsprezece volume. Volumul V, apărut în 1977, este intitulat
Southeastern Europe under Ottoman Rule. 1354-1804 by Peter F. Sugar, și este
caracteristic pentru limitele în care istoriografia americană percepe uriașa luptă
pentru libertate dusă de popoarele Europei sud-estice și centrale împotriva expan
siunii otomane.
8 Așa procedează A.A. Vasiliev în Histoire de ¡’Empire Byzantin, traduit du
russe par P. Brodin, A. Bourguina, preface de M.Ch. Diehl, membre de l’institut, vol.
II, Paris, 1932, și autorii sintezei colective Istorija Vizantii v treh tomah, vol. III,
Moskva, 1967.
9 G.F. Hertzberg, Geschichte des Byzantiner und des Osmanischen Reiches bis
gegen Ende des sechszehnten Jahrhunderts, Berlin, 1883, p. 516.
10 „Regele Sigismund al Ungariei, sprijinit de o armată pestriță de cruciați, al
cărei nucleu erau cavalerii francezi, trece spre sud prin Porțile de Fier. în Valahia i se
alătură prințul Mircea, care în 1394 îl învinsese strălucit pe Baiazid și-1 alungase
peste Dunăre (Welcher 1394 Bajezid glänzend besigt und über die Donau
zurückgeworfen hatte)”. K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur
von Justinian bis zum Ende des oströmischen Reiches (527-1453), München, 1897,
p. 1062.
11 C. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 353-354.
162
www.dacoromanica.ro
12 Op. cit., p. 573, n. 1.

13 H.W. Haussig, Byzantinische Geschichte, în colecția „Urban Bücher”, W.
Kohlhammer Verlag, Stuttgart Berlin Köln Mainz, 1969, p. 152-153.
14 The Cambridge Medieval History, vol. IV. The Byzantine Empire, Part. I,
Byzantium andits neighbours, edited by J.M. Hussey, with the editorial assistance of
D.M. Nicol and G. Cowan, Cambridge, 1966, capitolul XII: The Balkans, 1018
1499, p. 564-565.
15 Dejiny Jugoslavie, Praga, Svoboda, 1970 (pe verso: „Zpracoval autorsky
kolektiv za odbomého redakcniho vedeni doc. dr. V. Zâcka, Dr. Sc. (kap. I-VII) a dr.
V. Starcevice C Sc. (kap. VIII a IX), p. 88.
16 An historical Geography of the Ottoman Empire front earliest times to the
end of the sixteenth Century, with detailed maps to illustrate the expansion of the
Sultanate, Leiden, E.J. Brill, 1972, p. 46. Terminată în 1950, a fost tipărită postum
datorită soției savantului, Erica Pitcher, și casei editoriale Brill, specializată în
lucrări de înaltă ținută științifică dar de difuziune mai restrânsă. La aceeași editură au
apărut în două volume și lucrările compatriotului nostru Emil Turdeanu: Apocryphes
slaves et roumains de ¡Ancien Testament, 1981,485 p. și Etudes de littérature rou
maine et d’écrits slaves et grecs des principautés roumaines, 1985, 509 p.
17 Op. cit., p. 49. Pentru consecințele ce decurgeau din această posibilitate -
devenită de altfel realitate - a se vedea Tahsin Gemil, Mircea TAncien face à la
politique imperiale de BayezidT', în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. XXV, N081-2,
1986, p. 3-21.
18 Pentru cronicarii otomani „instigatorii” sunt emirii anatolieni, dar este
limpede că domnul român nu era un „amăgit” cum îl văd cu naivitate sau cu patimă
acești cronicari. Vezi Cronici turcești privind țările române. Extrase, vol. 1, sec. IV—
mijlocul sec. XVII, volum alcătuit de Mihail Guboglu și Mustafa Mehmet, București,
1966. Există un studiu special consacrat problemei: Maria Matilda Alexandrescu
Dersca-Bulgaru, Les relations du prince de Valachie Mircea l’Ancien avec les émirs
seldjoukides d’Anatolie et leur candidat Musa au trône ottoman, în „Tarih Araștâr-
malari Dergisi”, VI (1968), n. 10-11, Ankara, 1972, p. 113-125. Despre momentul
1395 (autorul admite 1394) vezi p. 116.
19 Istoria militară a poporului român, vol. II, București, 1986, p. 166-167.
Părerea mea actuală despre acest așa-zis tratat, la paginile 193-195, nota 10.
20 R. Roesler, Romanische Studien, Leipzig, 1871, p. 307: „In diesem
Augenblick stand das walachische Fürstentum von neuem auf der rastlos erstrebten
Höhe, sein Gestirn culminirte” (In acest moment, domnia Românească era din nou pe
culmile spre care țintise fără preget: Steaua ei se înălțase la zenit).
21 J. v. Hammer, Geschichte des osmanischen Reiches, grossenteils aus bisher
unbenutzten Handschriften und Archiven, tipărită la Pesta, în 10 volume, din 1827
până în 1835 și imediat tradusă în franceză de Heilert: Histoire de l’Empire Ottoman
163
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
depuis son origine jusqu’à nos jours, traduite de l’allemand par J.J. Heilert, tom.
I-XVIII, Paris, Londra, St. Petersburg, 1835-1853. Hammer a publicat o nouă ediție,
„îmbunătățită” în patru volume, Buda, 1834-1836, tradusă și ea imediat: Histoire de
¡’Empire ottoman depuis son origine jusqu 'a nos jours, traduite de l’allemand sur la
deuxième édition par Μ. Dochez, Paris, 1844 (trei volume conținând materia celor
patru germane).
Pasajul ce avea să facă o atât de lungă carieră internațională este următorul:
„Myrtsche, der Fürst der Walachen, unterwarf sich huldigend und steuerbar dem
Sieger, und von diesen Jahre an steht die Walachen als tributzahlend in den
Registern der Pforte” (vol. I, ed, II, p. 187). Se trimite la „Mouradjea d’Ohsson,
Tabl. de l' Emp. Ottom., Fol. t. III, p. 438 nach dem Rausatur ebrar i.j. 793 (1390)”.
In versiunea franceză a lui Dochez (din care extragem un pasaj mai întins): „Dès ce
moment commença le premier siège ou plutât le premier blocus de Constantinople par
les Turcs. 11 dura sept automnes: un corps de troupes se tint toujours en observation.
Le reste de l’armée turque envahit la Bulgarie, la Valachie, la Bosnie et la Hongrie.
Mirtsche, prince de Valachie, se reconnut vasal el tributaire du vainqueur; et c ’est
depuis cette année que la Valachie est inscrite comme tributaire sur les registres de
la Porte (1391 )”, tomul I, p. 97.
22 Primul care o preia ad litteram este Johann Wilhelm Zinkeisen (1803
1863) autorul celei de-a doua mari sinteze de istorie otomană a secolului al XIX-lea:
Geschichte des osmanischen Reichs in Europa, vol. 1, Hamburg, 1840: „Seitdem,
angeblich seit dem Jahre 1391 wird die Walachei in den Registern der Pforte als
zinpflichtige Provinz des osmanischen Reiches genannt” (De atunci, adică din anul
1391, Valahia este numită în registrele Porții ca provincie tributară a Imperiului
Otoman). Dar nu citează pentru această formulare pe Hammer, de la care o ia, ci
trimite la „Seadeddin, p. 165” ca și cum cronicarul otoman ar certifica existența
„registrului”!
Imediat după Zinkeisen preia „informația” despre „Valahia tributară în 1391”
Szalay Ladislau în Geschichte Ungarns, vol. II, Pesta, 1869, p. 348 (care nu
menționează însă și „registrul”) și R. Roesler (op. cit., p. 312, tot fără mențiunea
„registrului”). El reapare însă la L. Kupelwieser, Die Kampfe Ungarns mit den
Osmanen bis zur Schiact bei Mohacs. 1526, Wien und Leipzig; 1895, p. 10 („In den
Registern der Pforte erscheint von nun an auch die Walachei als tributpflichting”) și
la W. Miller, The Balkans, London, 1896, p. 38 („On the registers of the Sublime
Porte Wallachia is inscribed as tributary state as far back as 1391”) și la R. Seton-
Watson, Histoire des Roumains, Paris, 1937 (versiunea franceză a celei engleze
apărute la Londra cu un an în urmă), p. 37 („En tout cas la Valachie este mentionnée
dans le registre des vassaux de la Sublime Porte en 1391 pour la première fois”).
Numai data, fără „registru” o găsim de asemenea la Gustaw Beckmann, Der Kampf
Kaisers Sigmund gegen die werdende Weltmacht der Osmanen. 1392-1437, Gotha,
1902, p. 5 („...1391 die Walachei den Türken tributpflichtig gemacht”) și la Franz
Fox, The Balkan Peninsula, London, 1915, p. 29 („lt was not until 1391 that the
164
www.dacoromanica.ro
MIRCEÁ CEL MARE - FACTOR HOTĂRÂTOR
Turks crossed the Danube and attacked the kingdoms of Wallachia and Moldavia, an
reduced Wallachia to the position of a tributary state”). Exemplele se pot înmulți.
23 Xenopol este primul care vorbește de „registru” după ce Hurmuzaki reținuse
numai data și pretinsul tribut („Mircea vodă se hotărî să cedeze mai bine pacinic,
decât să se-mpotrivească-n zadar, deci se-nchină cu omagiu de supunere în anul 1391
puternicului stăpânitor al osmanilor, îi prestă jurământ de vasal și se-ndatori a plăti
un tribut anual noului suveran”. Fragmente din Istoria Românilor, tomul ăntăiu,
Bucuresci, 1879, p. 263. Trimite la ediția 1 din Hammer, vol. 1, 1827). Pentru Xeno
pol, Mircea a fost bătut și luat prizonier la Brusa de Baiazid la prima confruntare
româno-otomană. „Voilà pourquoi la Valachie est inscrite comme tributaire sur les
registres de la Porte ottomane dès l’année 1391” {Histoire des Roumains de la Dacie
Trajane, vol. I, Paris, 1896, p. 255). Gr. Conduratu, Relațiile Țării Românești și
Moldovei cu Ungaria până la anul 1526, București, 1898, scrie la rându-i: „La
sfârșitul anului 1391 se pregătea pentru Muntenia condica țerilor tributare Turciei”,
trimițând la Hammer, traducerea lui Heilert. Și D. Onciul a crezut în registrul-
fantomă al lui Hammer: „Cronicarii turci, aflând în însemnările oficiale anul 1391 ca
dată în care Mircea a promis să plătească tribut și de la care Poarta a și încasat
tributul...” Curs de istoria românilor. Perioada de la Mircea cel Bătrân până la
1526, București, 1900, p. 222 (litografiat).
24 în cursul citat (p. 222, 274), Onciul a emis teoria că Mircea a acceptat
suzeranitatea lui Baiazid și a plătit tribut nu fiindcă ar fi fost învins, ci pentru
„posesiunile transdanubiene” pe care le-ar fi luat de la Baiazid! Nimic nu
sprijină această ipoteză, deși recent și-a găsit un nou adept: Andrei Pippidi, Sur une
inscription grecque de Silistra, în „Revue des études sud-est européennes” XXIV,
nr. 4, p. 327. Nota 19 de la pagina respectivă trebue deci completată: nu numai N.
lorga, ci și Onciul a presupus existența unor relații inițial „diferite de cele presupuse
de istorici” între Mircea și Baiazid. Dar nici unul, nici celălalt nu au trecut de
afirmarea lor, fără nici o dovadă.
25 Beginn der Türkensteuer in den Donaufürstentumern (1394-bzw. 1455), în
„Südost-Forschungen”, vol. VIII, München, 1943 (și extras) retipărit în volumul
Franz Babinger, Beiträge zur Frühgeschichte der Türkenherrschaft in Rumelien
(14-15 Jahrhundert) Brünn (München), Wien, 1944, p. 1-35. Cităm după această
ultimă ediție.
26 Primul care a observat și semnalat procedeul a fost Alfons Huber în Die
Gefangennehmung der Königinnen Elisabeth und Maria von Ungarn und die
Kämpfe König Sigismunds gegen die Neapolitanische Partei und die übrigen
Reichsfeinde in den Jahren 1386-1395, în „Archiv für österreichische Geschichte”,
tomul LXVI, 2, Hälfte, p. 574.
27 M.N. Bouillet, Dictionnaire universel d’histoire et de géographie, Paris,
1842. Cităm după ed. a 30-a, Paris, 1893, p. 1310-1311.
28 „Le premier tribut payé par la Valachie, en 1390, sous Mirtza I, était de trois
165
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
mille ducats, trente cavals et vingt faucons; il fut doublé des l’année suivante. La
Moldavie ne fut imposée d’abord, sous le Voyvode Bogdan, qu’a quatre mille
ducats, quarante cavals et vingt-quatre faucons” Tableau général de ¡’Empire otho-
man, divisé en deux parties dont l’une comprend la législation mahometane, l’autre
l’histoire de l’Empire othoman. Dédié au roi de Suède, par M. de Mxxx D’Ohsson,
chevalier de l’Ordre royal de Wasa, secrétaire de S.M. le Roi de Suède, ci-devant
son Interprète, chargé d’affaires â la Cour de Constantinople. Ouvrage enrichi de
figures. Tome troisième, publié par les soins de M.M. D’Ohsson, fils de l’auteur. A
Paris, de l’imprimerie de Firmin Didot, Imprimeur du roi et de l’institut, 1820, p. 438
(B.A.R., cota V. 276983). în volumul VII (ediția populară, folosită de Babinger), p.
442, exact același text.
• 29 Constantin Giurescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu
istoric, București, 1908, p. 8. Că Mouradjea d’Ohsson a putut cunoaște textul capitu-
lațiilor prezentate congresului de la Focșani reiese din însăși cariera sa de înalt
diplomat suedez acreditat la Poarta Otomană chiar în acest răstimp.
30 N. Iorga, Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino,
București, 1902, p. 459-499, și Istoria Terei Romănesci de frații Tunusli, tradusă de
George Sion, București, 1863, p. 129.
31 întreaga problemă, în cel mai dezvoltat și amănunțit studiu asupra ei: M.
Guboglu, Le tribut payé par les Principautés roumaines à la Portejusqu 'au debut du
XVIe siècle, în Omagiul profesorului Orner Lufti Barkan, Istanbul, 1985, p. 59-139.
în notă se menționează că „Acest scurt studiu este o versiune revăzută și sporită a
articolului meu publicat în «Revue des Études Islamiques» nr. 1, Paris, 1969, p.
49-80”. în mod deosebit interesează capitolul Etat de la question du kharâdj dans
l’historiographie roumaine, p. 72-87. Lipsește, din păcate, din acest studiu, tocmai
preocuparea de a explica specificul pe care l-a dobândit, la români, practica
plății tributului așa cum era concepută și aplicată de otomani. Pentru această pro
blemă a se vedea Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 30
Cum au știut să se folosească românii de „arma tributului” alături de
aceea a diplomației, atunci când celelalte arme nu mai ajungeau, reiese foarte
clar pentru oricine compară situația țărilor române cu a statelor sud-dunărene, pentru
care starea de „tributari” n-a fost decât o etapă din pierderea totală a indepen
denței și până la urmă a existenței. Pe când la români a fost tocmai unul din
mijloacele de salvgardare a statalității și apoi de rezistență multiseculară, până
la redobândirea deplinei independențe.
32 Vezi mai departe afirmațiile lui Ibn Kemal despre raporturile între Baiazid și
regatul Ungariei după bătălia de la Nicopole.
33 Valeriu Veliman, art. cit., p. 375 (Firuz bei) „a trecut Dunărea - ce sea
mănă cu marea întinsă cât lumea-pe malul celălalt, în țara Valahiei, care, în vremea
aceea, nu era încă il; era răzvrătită”. Nota traducătorului: „Prin acest termen (il
166
www.dacoromanica.ro
provincie, țară), Ibn Kemal va fi dorit să sublinieze faptul că, la acea dată, țara
Românească era încă independentă sau nesupusă față de Imperiul otoman” (n. 24).
34 Istoria militară a poporului român, voi. II, p. 159-160. Nu avem însă
argumente peremptorii pentru a așeza evenimentul cu precizie în intervalul ce
desparte lupta de la Cosovo de hotărârea lui Baiazid de a ataca Țara Românească,
hotărâre luată în 1394 și pusă în aplicare în 1395. Din vara lui 1389 până în
ianuarie - mai 1394, când Baiazid convoacă pe vasalii săi la Seres în perspectiva
marii campanii ce se pregătea, avem un spațiu de patru ani și jumătate în care se
cer plasate două principale momente ale confruntării româno-otomane: incur
siunea lui Firuz și replica lui Mircea, prin campania împotriva taberei akângiilor de
la Karinovasi. Ambele ridică încă serioase probleme de datare, așa cum multă vreme
a ridicat și bătălia de la Rovine. Un punct de reper pentru primul eveniment ar fi
atacarea Vidinului, dar istoriografia bulgară nu a reușit să determine acest moment,
în succesiunea căruia se plasează trecerea Dunării. Tratatul Istoria na Bălgaria, voi.
III, Sofia, 1982, p. 362, nu face nici o mențiune despre evenimentul atacării Vidi
nului, în schimb afirmă că „In 1391 o trupă (otred) otomană a trecut Dunărea și a
înfrânt pe oștenii lui Mircea” (nanesăl porazenie na voiskite na Mirco) ceea ce - cul
mea ironiei! - contrazice tocmai izvoarele bulgare, care-1 dau pe Mircea biruitor cu
această ocazie (vezi nota următoare). E greu de presupus (cum s-a afirmat multă
vreme) că imediat după Cosovo și tocmai pentru a-1 pedepsi pe Mircea, Baiazid l-a
trimis pe Firuz. Nici o cronică otomană nu dă această motivație, deși menționează
prezența românilor la bătălie. Dimpotrivă, toate leagă acțiunea lui Firuz de acțiu
nea contra Vidinului, deci o văd încadrată într-o campanie de amploare ce viza
deopotrivă cucerirea Vidinului (pe care unii cronicari o și afirmă!) și atacarea
Țării Românești. Și este normal: expediția lui Firuz nu a fost o simplă incursiune
de pradă, ci a avut un caracter complex, marcând momentul când se încearcă
intimidarea sau chiar începutul cuceririi Țării Românești, ceea ce nu se putea
concepe imediat după Cosovo, când Baiazid avea nevoie de răgaz să-și consoli
deze pozițiile câștigate în Serbia. însăși trecerea Dunării cerea pregătiri speciale, cu
atât mai mult cu cât era prima tentativă de acest fel. Deci plasarea acestei expediții în
toamna lui 1389, după Cosovo, este greu de susținut. Un moment plauzibil ar fi
începutul anului 1390, între ianuarie și martie.
Se știe ca la 20 ianuarie Mircea semna cu Vladislav Jagello un tratat în care
principalul său adversar apărea Sigismund și deci regatul ungar. în martie însă,
delegații săi cer substanțiale modificări (de altfel neacceptate de partener) ce nu lasă
nicio îndoială că domnul se orienta către o viitoare alianță și cu Sigismund.
împotriva cui? Și de unde această bruscă schimbare de poziție? E posibil ca între
momentul semnării tratatului în ianuarie și noile propuneri săfi intervenit atacul lui
Firuz, pe care Mircea l-a respins, dar care a contribuit la trecerea pericolului
otoman pe primul plan.
E o ipoteză, desigur. Putem presupune chiar că expediția lui Firuz s-a
produs în vara lui 1393, după căderea Târnovei - cum credea Onciul - sau în
167
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
timpul asediului condus nu de sultanul însuși, aflat în Asia, ci de unul din fiii săi.
în cadrul marii ofensive otomane pe linia Dunării tentativa de cucerire a
Vidinului și de amorsare a cuceririi Țării Românești nu este deloc imposibilă. în
acest caz replica lui Mircea din iama 1393-1394 s-ar înscrie în imediată succesiune a
incursiunii lui Firuz. Rămâne ca un izvor nou să decidă care dintre ipoteze este mai
aproape de adevăr, sau eventual să vină cu surprize.
în momentul de față (2009) turcologul Nagy Pienaru datează incursiunea lui
Mircea la Karinovasi în 1391, cel mai târziu în prima jumătate a lui 1392, conform
cronicii lui lbn Kemal, editată în sfârșit în Japonia de Koji lmazawa. în funcție de
această dată, ipoteza avansată în 1986, pentru anul 1390, pare a dobândi greutate.
j5 Intitulată Istoria pe scurt despre poporul bulgar și descoperită de Gheorghi
Sava Rakovski în 1865 la mănăstirea Zografu din Athos, așa-numita (de editorul ei,
Iordan Ivanov) „Zogrqfska bălgarska istorija" datează din secolul al XVIIl-lea și
este independentă de istoria lui Paisie de la Hilandar. Ea folosește izvoare mai vechi.
Deși expunerea este confuză, găsim relatarea unei incursiuni otomane după atacul
contra Vidinului când oștile „au mers de au prădat în Țara Românească și le-a lovit
Mircea voievodul român și le-a zdrobit rău și abia au scăpat” (am folosit pentru
traducere ediția Ivanov, Bălgarski starini iz Makedonija, ed. a 11-a, completată, Sofia,
1931, reeditată anastatic în 1970 sub redacția lui Boniu Anghelov și Dimităr Anghe-
lov. Textul cronicii se află la p. 630-642).
în celebra Istorie slavo-bulgară a lui Paisie de la Hilandar găsim următorul
text:,, în anul 1363 Alexandru a murit. Alexandru a lăsat treifii: Strașimir, Șișman și
Asen. După Alexandru s-a urcat pe tron Șișman. Dar sultanul Muradședea la Brusa
și între greci, bulgăriși Murad era în vremea țarului Alexandru pace. După moartea
sa bulgarii și grecii au încălcat această pace. Șișman s-a pus în mișcare și a luat de
la greci Adrene și le-a impus tribut. Din această cauză aceștia s-au adresat cu mare
rugăciune lui Murad contra bulgarilor. Și Murad a venit cu multă oaste turcească pe
Marea Neagră și pe uscat, contra Bulgariei. Turcii s-au împărțit - jumătate (au
mers) împotriva Bulgariei, jumătate contra Valahiei. In felul acesta Ioan Șișman și
cei doi frați ai săi, Strașimir și Asen, s-au bătut vitejește cu Murad și atunci i-au
învins pe turci și pe Murad. Au bătut rău oștile lui Murad și le-au gonit din Bulgaria.
In acest război turcii l-au ucis pe Asen, fratele Iui Șișman. De asemenea și acea
oaste turcească care a mers în Valahia a fost bătută de valahi; ceilalți s-au aruncut
în Dunăre. In felul acesta bulgarii și valahii s-au mântuit atunci de năvălirea
turcească ” (Slavjano-bălgarska istorija, pod redakcijata na Petăr Dinekov, Sofia,
1963, p. 65). ' ’
Acest text a fost uneori interpretat ca dând mărturie despre evenimentele din
1388 și despre o intervenție românească în dreapta Dunării, dar după cum s-a văzut,
deși plasează evenimentul în vremea lui Murad, cronica vorbește clar de o năvală
otomană peste Dunăre și anume, concomitent cu aceea contra Vidinului, adică
exact așa cum descriu cronicile otomane expediția lui Firuz bei. Un amănunt
aruncarea în Dunăre - ne face să ne gândim că Paisie a utilizat aici pe Mauro Orbini.
168
www.dacoromanica.ro
Oricum, ambele cronici bulgare dau pe români (și pe bulgari) învingători, spre
deosebire de cum procedează Istoria na Bălgarija\
36 „Și trecând de partea cealaltă a Dunării au pătruns în părțile Țării Româ
nești, unde voievodul românilor le-a luat bărcile în care traversaseră fluviul și i-a dat
peste cap (diede loro adosso). Și i-a zdrobit în luptă. Și aceia care nu au murit în
bătălie, crezând că pot să se salveze în bărci, și negăsindu-le pe acelea, au sărit în apă
spre a nu cădea în mâna dușmanului. în felul acesta au pierit cu toții”.
Că Firuz bei n-a făcut doar o plimbare de pradă, un „galop” triumfal (Liifti-
pașa, în Cronicile..., p. 236), cum îl prezintă cei mai mulți cronicari otomani, avem
mărturia lui Idris Bitlisi cunoscut ca unul dintre marii istoriografi otomani: „De ase
menea și Firuz-bci, la rândul său, împreună cu oștile nenumărate aflate pe locul din
fața Țării Românești, a trecut fluviul Dunărea, și după multe lupte cu dușmanii
credinței islamice, a luat bani și felurite lucruri și nenumărate prăzi și a prins în robie
nespus de mulți feciori destoinici și multe fiice cu înfățișare frumoasă, alegând a
cincea parte pentru sultan” Cronicile..., p. 156. Și Kodja Husein, mai târziu, men
ționează că „după luptă în mâinile lor a căzut o pradă bogată” Cronicile..., p. 236.
37 Vezi A.V. Diță, 17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală:
victoria românească de la Rovine, București, 1995, pe baza căreia am modificat
formularea din 1987. Am corectai și greșelile din traducerea cronicii lui Orbino.
Pentru echivalentul românesc al expresiei „diede loro adosso” sunt dator cu mulțu
miri filologului Cristian Moroianu, conferențiar la Universitatea din București și
lector trei ani la Universitatea din Padova.
38 The letters of Manuel ll Paleologus. Text, translation, and notes by George
T. Dennis, Dumbarton Oaks, 1977, p. 42-43 și notele de la pag. 48. Scrisorile sunt
caracterizate drept „a most valuable contemporary source for the years 1382-1417”
(E. Zachariadou).
j9 Vezi Tahsin Gemil, art. cit., p. 5.
40 Această importantă acțiune a fost pusă în lumină prima oară de Aurel Decei
în studiul Expediția lui Mircea cel Bătrân împotriva akângiilor de la Karinovasi
(1393), apărut mai întâi în franceză, în „Revue des Etudes Roumaines”, 1, 1953,
Paris, p. 130-151 și în românește în volumul postum Relații româno-orientale,
București, 1978, p. 140-155. Dar ea nu și-a dobândit locul ce-1 merită în succesiunea
marilor evenimente militare ale domniei lui Mircea cel Mare decât în Istoria militară
a poporului român, voi. II, p. 160-162, unde este caracterizată a fi „prima campanie
ofensivă europeană îndreptată împotriva Imperiului Otoman”.
41 în legătură cu data și împrejurările în care s-a petrecut această campanie,
Eiizabeth A. Zahariadou (Manuel // Paleólogos on the strife between Bayezid and
Kaddi Burhan al-Din Ahmad, în volumul Romanía and the Turks (c. 1300 - c. 1500),
Londra, Variorum Reprints, 1985) este de părere că românii au acționat „încurajați”
de zvonurile că Baiazid trecuse în Anatolia și că regele Sigismund atacase pe oto
mani în Serbia, evenimente ce se petrec în anul 1392. Deci campania de la Kari-
169
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
novași ar fi databilă în anul 1392 și s-ar afla în conexiune cu acțiunile lui Sigismund
la Dunăre. Pentru E. Zachariadou ar fi însă vorba de „a raid of the Wallachians on the
Danube frontier, in the region of Karinovasî” (p. 480) ceea ce ne dă cheia cone
xiunii ce o face cu expediția regelui Sigismund. în realitate Karinovasî nu e „pe
frontiera Dunării”, ci în sudul Balcanilor, iar cât privește datarea propusă de cer
cetătoarea greacă - 1392 - ea este confirmată acum de istoricul Nagy Pienaru.
42 The Byzantine Commonwealth..., p. 259.
43 Ciprian Zaharia, Iosif I Mușat întâiul mare ierarh român. Noi mărturii
privind viața culturală și spirituală a Moldovei în secolele XIV și XV, Editura
Episcopiei Romanului și Hușilor, 1987.
44 Analiza tratatului și evidențierea semnificațiilor internaționale în Istoria
militară a poporului român, II, p. 166-167, și Alexandru V. Diță, art. cit., p. 39-41.
Faptul că tratatul de la Brașov este anterior și nu posterior bătăliei de la Rovine a fost
susținut și de Tahsin Gemil, art. cit., p. 14. Că denumirea „tratat” nu este cea mai
potrivită pentru actul în sine, ceea ce nu înseamnă și infirmarea faptului însuși al unui
acord în vederea acțiunii comune antiotomane am arătat (vezi paginile 193-195 în
volumul de față).
45 Vezi Ivan Bozie, Sima Cirkovic, Milorad Ekmecic, Vladimir Dedijier, Isto
ria Jugoslavije. Drugo izdane, Prosveta, Beograd, 1973 (ed. 1, 1970), p. 94:
„într-adevăr, așezându-se în fruntea oștilor creștine el (Sigismund -n.n.) a întreprins
două campanii. Apărându-I pe voievodul valah, ca vasal al său, a înfrânt forțele
sultanului Ia Rovine în 1395”
46 L ’Europe Orientale de 1081 ă 1453..., p. 347.
47 Alexandru V. Diță, art. cit., p. 42.
48 Alexandru V. Diță, art. cit.', Dan Zamfirescu, Din nou despre victoria de la
Rovine a lui Mircea cel Mare, în „Luceafărul”, nr. 32 din 9 august 1986; Valeriu
Veliman, art. cit.
49 Vezi acum cele trei cărți ale lui Alexandru V. Diță care fac bilanțul, sinteza
și demonstrația personală - decisivă - a victoriei, a datei de 17 mai 1395 și a
inconsistenței fantasmagoriei istoriografice despre „fuga” și „restaurarea” lui Mircea
cel Mare: 17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală — victoria
românească de la Rovine, București, Editura Roza Vânturilor, 1995; „Fuga” și
„ restaurarea " lui Mircea cel Mare între realitatea istorică medievală și ficțiunea
istoriografică modernă, București, Editura Roza Vânturilor, 1995; Mircea cel Mare
- între realitatea medievală și ficțiunea istoriografică modernă, București, Editura
Publiferom, 2004.
50 Textul acestei cronici, cunoscută azi numai în versiunea medio-bulgară
editată în 1891 de Ioan Bogdan și în traducerea - prelucrare a lui Mihail Moxa,
editată prima oară de învățatul rus V. Grigorivici în 1859, a fost considerat de
Bogdan și Irecek a fi fost scris în Bulgaria, de unde denumirea de „Cronica bulgară”.
170
www.dacoromanica.ro
Dar Emil Kaluzniacki a observat primul (Werke des Patriarchen von Bulgarien
Eutymius, Wien, 1901, p. 103, n. 18) că este vorba de un locuitor al capitalei im
periului și nu de un bulgar din Bulgaria. în 1987 Peter Schreiner a susținut că
forma actuală medio-bulgară este o elaborare mai târzie și nu contemporană cu eve
nimentele, dar care a folosit izvoare mai vechi. (Die byzantinischen Kleinchroniken
und die Annalistik bei den Südslaven, în „Bulgarian Historical Review”, an. VI,
1978, nr. 2, p. 45-53).
Contribuția fundamentală și - se pare decisivă - la lămurirea genezei acestei
cronici, la identificarea autorului ei bizantin și la lămurirea istoriei textului pierdut în
originalul grecesc și păstrat în versiunea slavonă și cea românească (după cea
slavonă) aparține istoricului Dumitru Năstase, căruia îi datorăm și traducerea
textului slavon în româna de azi și în franceză. Vezi D. Năstase, Cronica expansiunii
otomane, 1296-1417, traducere și studiu introductiv de DumitruNăstase, în volumul
In honorem Ioan Caproșu. Studii de istorie, Editura Polirom, 2000 (textul medio-
bulgar este reprodus la p. 261-266 după ediția G. Mihăilă a cronicii lui Moxa);
același, La version slave de la chronique byzantine perdue de Jean Chortasmënos
(debut du XVe siècle), în „Etudes byzantines et post-byzantines”, V, București,
Editura Academiei Române, 2006, p. 321-363.
51 Versiunea lui Moxa a fost cunoscută lui Eminescu prin ediția integrală a
Cronografului, dată de Hasdeu în vol. I din Cuvente den bătrâni, București, 1878.
52 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice. Creșterea puterii turcești. Căderea
împărăției bizantine, în românește de Vasile Grecu, București, 1958.
53 Cea mai veche ediție a cronicii lui Chalcocondil apare în 1615: J. M.
Baumbach, Historiae Byzantinae scriptores très, Genevae, 1615, apoi în 1650 ediția
Fabrot în Corpus Byzantinae Historiae, Parisiis, reeditată în seria venețiană, 1729.
Cea mai folosită a fost ediția Bekker, cu traducere latină, din Corpus Scriptorum
Historiae Byzantinae, Bonn, 1843.
Anterior s-au publicat traduceri integrale în latină (de C. Clauserus, Basilaea,
1556, 1562) și franceză (Biaise de Vigenère, Paris, 1577). Cea română este a treia
și s-a făcut pe baza primei ediții critice a textului original de E. Darko, Laonici Chal-
cocondylae historiarum demonstrationes, 1-11, Budapestini, 1922-1927. Dar textele
din cronica lui Chalcocondil privitoare la români au fost excerptate, după versiunea
latină, și publicate de Johann Gotthilf Stritter în vasta sa culegere în 4 mari volume
(volumul al doilea având două părți) Memoriae populorum, olim ad Danubium,
Pontum Euxinum, Paludem Macotidem, Caucasum, Mare Caspicum et inde magis
adseptemtriones incolentium, e Scriptoribus historiae byzantinae erutae et digestae
a Ioanne GotthilfStrittero, gymnasii Academiae Scientiarum Imperialis Petropoli-
tanaeconrectore, Petropoli, 1771-1779, torni secundi, pars II. Secțiunea Valachiaex
scriptores byzantinis de la p. 893-936, caput I: Antiquissima Valachorum memoria,
et res sub eorum ducibus Myrxa seu Myltza et Dano gestae, p. 901 -91 1. Din această
culegere au luat știrile Gebhardi și Engel pentru cunoscutele lor sinteze. Pentru
171
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
prima oară întregul text privind campania lui Baiazid a fost tradus de
Gheorghe Șincai și a apărut în edițiile cronicii sale din 1853-1854, 1886 și 1967.
A fost publicat în original și însoțit de o nouă traducere de C. Litzica, în articolul
Din domnia lui Mircea Vodă, în „Convorbiri literare” XXXV, 1901, p. 366-367
(textul grecesc în nota 1 de la p. 367).
54 „Am presupus că scrierile sale sunt falsificate de o pană modernă” Istoria
Imperiului otoman, trad. de Iosif Hodoș, voi. I, București, 1876, p. 75, n. 24.
55 Cf. H. Hunger, Die Hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner,
Erster Band, München, 1978, p. 494-499, și introducerea lui Vasile Grecu la prima
ediție critică, realizată de el: Georgios Sphrantzes, Memorii. 1401-1477. în anexă
PseudoPhrantzes: Macarie Melissenos. Cronica 1258-1481, ediție critică de Vasile
Grecu, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966. Macarie
Melissenos a cărui prelucrare a inclus și memoriile autentice ale lui Sphrantzes (care
acopereau numai perioada 1401 -1477) a fost cunoscut secole în șir sub forma a ceea
ce s-a numit „Cronica mare” a lui Sphrantzes, spre deosebire de „Cronica mică” ce
era de fapt textul autentic. „Cronica mare” a fost cea mai răspândită, în manuscrise,
cunoscută și de Radu Popescu.
Ediția princeps a apărut abia în 1796 la Viena (K. Alter), o nouă ediție în
corpusul de la Bonn (Im. Bekker) cu ambele forme și cu versiune latină, o a treia la
Leipzig în 1935, îngrijită de J.B. Papadopoulos. V. Grecu a dat nu numai prima
ediție critică, dar și prima traducere integrală într-o limbă modernă.
56 A. Karpozilos - G.M. Parassoglu, Διίγησις βασιλέων των Ισμαηλι
τών, Α short chronicle, „Byzantion”, 42 (1972), p. 73-87.
57 Die byzantinischen Kleinchroniken 1. Teil. Einleitung und text, Wien, 1975,
p. 558-564; 2. Teil Historischer Kommentar, Wien, 1977, p. 357 (bătălia de la
Rovine); 3. Teil. Übersetzungen, Addenda et Corrigenda. Indices, Wien, 1979, p.
114-116.
58 Pentru raportul acestei cronici grecești cu izvoarele sârbești vezi acum A.V.
Diță, 17 mai 1395, o dată importantă..., p. 205-207 și în volumul de față, p. 52-59.
59 Μ. Eminescu, Opere, voi. XI, Edit. Acad., București, 1984, p. 19.
60 S-a demonstrat însă de către A.V. Diță că această „informație” este
interpolată în Moldova, în sec. XVI.
61 Un exemplu caracteristic ni-1 oferă Histoire de Byzance de Paul Lemerle
apărută în colecția „Que sais-je?” în 1943 și ajunsă în 1969 la a 6-a ediție. Datele
fatidice sunt prezente, victoria de la Rovine nu! E adevărat, sunt numai 127 de
pagini, dar Byzantinische Geschichte de Hans-Wilhelm Haussig, apărută tot într-o
colecție de largă popularizare, nu are cu mult mai multe (155).
62 Vezi Al. Diță, în volumul de față, p. 82.
63 Μ. Dinici, Hronika Sen-Deniskog kalugera kao izvor za Bojeve na Kosovu i
Rovinama (Cronica monahului de la Saint Denis ca izvor pentru luptele de la Cosovo
172
www.dacoromanica.ro
și Rovine), în „Prilozi za knizevnost, istorii i folklor”, XVII, 1937, p. 51-66, Ne

exprimăm recunoștința față de conducerea Bibliotecii Academiei Române pentru
procurarea unei fotocopii de pe acest articol de la Biblioteca Națională din Belgrad,
și cercetătoarei Eugenia loan de la Institutul de studii sud-est europene pentru
traducerea lui în limba română și permisiunea de a fi utilizată această versiune în
manuscris. De asemenea istoricului Alexandru V. Diță, din inițiativa căruia s-a
obținut și s-a realizat amintita traducere.
Tot Alexandru Diță ne-a atras atenția asupra următorului pasaj din scrierile lui
Thomas 111 Marquis de Saluces excerptat de N. lorga, pasaj care confirmă cu o
mărturie decisivă faptul că Sigismund de Luxemburg își însușise și trâmbița pe
cont propriu victoria lui Mircea asupra lui Baiazid: „Et, quant je fuz là où le roy
estoit,je le vy atout un arc en sa main, jeune chevalier et hardi à merveillez, et bel
chevalier, qui avoit, n ‘avoit mie grant temps, desconffist une grant bataille contre
Baldasar Basquin, qui estoit entré en sa terre et la lui gastoit, dont moult grant
occision fîst de cez Turz. Cil Baldasar fut jilz d’Amorat, qui tantez terres gaingna ’’
(Și când am fost acolo unde se afla regele, l-am văzut, cu un arc în mână, tânăr
cavaler și minunat de îndrăzneț, și frumos cavaler, care nu cu mult timp în urmă
câștigă o mare bătălie contra lui Baltasar Basquin, care intrase în țara sa și o
jefuia, cu care prilej a făcut mare ucidere în acești turci. Acest Baltasar fu fiul lui
Amurat, care a dobândit atâtea țări), N. lorga, Thomas 111 Marquis de Saluces, Etude
historique et littéraire, avec une introduction sur la politique de ses prédécesseurs et
un appendice de textes, Paris, 1893, p. 187. în notă, marele istoric comentează acest
pasaj: „Probabil că bătălia de care este vorba nu era decât unul din acele zvonuri
(n’était qu’un de ces bruits) asupra războiului contra turcilor, care se răspândeau
adesea în această epocă (vezi Călugărul de la Saint-Denis, 11, 112-3) sau poate
(peut-être aussi) vreo versiune falsă asupra bătăliei de la Cosovo (15 iunie 1389)
unde pieri Murad”. [Pentru Cronica de la Saint Denis vezi acum A.V. Diță, Cel dintâi
ecou internațional al Victoriei românești de la Rovine din 17 mai 1395, în voi. cit.
p.75-98 și în volumul de față p. 67-87]. .
64 Manuel II Paleologus (1391-1425): A Study in Late Byzantine States
manship, Rutgers University Press, New Brunswick New Jersei, 1969, p. 127-128.
65 Cele mai cunoscute și citate monografii occidentale asupra bătăliei de la
Nicopole sunt J. Delaviile le Roulx, La France en Orient au XlVe siècle. Expéditions
du maréchal Boucicaut, Paris, 1886, 2 volume; Gustav Kling, Die Schlacht bei
Nikopolis im Jahre 1396. lnaugural-Dissertation, Berlin, 1906; Aziz Suryal Atiya,
The crusade ofNicopolis, London, 1934.
66 Șerban Papacostea, Mircea la Nicopol (1396): o mărturie ignorată, în
„Revista de isterie”, tom. 39, 1986, nr. 7, p. 697 și în volumul Evul Mediu românesc.
Realități politice și curente spirituale, București, Editura Corint, 2001, p. 75-78.
67 Pentru originea acestor acuze (cu care ne întâlnim până și în Cambridge
Medieval History, IV, 1923, p. 561) a se vedea Francise Pali, Les croisades en Orient
173
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
au bas Moyen Age. Observations critiques sur l'ouvrage de Μ. Atiya, în „Revue

historique du Sud-Est européen”, XIX, 2, 1942, p. 527-583, în special p. 573-575.
68 Un studiu excepțional și în felul lui unic în istoriografia internațională a dat,
asupra acestui proces, Șerban Papacostea, La Valachie et la crise de structure de
l’Empire Ottoman (14021413), în „Revue Roumaine d’Histoire”, tome XXV, nr.
1-2, 1986, p. 23-33.
69 Julius von Farkas, Südosteuropa. Ein Überblick, Göttingen, 1955, p. 64:
„Nach Nikopolis verlor Europa die Lust, gegen das Osmanenreich einen Kreuzzug
zu fuhren, der Sultan aber gab die Achtung von den europäischen Waffen auf’.
Pornind de la această idee a lui Julius von Farkas, am prezentat la Nicopole, în
ziua de 25 septembrie 1996, la Sesiunea științifică internațională „ 600 de ani de la
expediția cruciată a regelui ungar Sigismund și de la bătălia de la Nicopole din anul
1396" comunicarea Nicopole, septembrie 1396, o înfrângere militară, dar o mare
victorie a solidarității europene, publicată în românește în Istorie și cultură, Bucu
rești, Editura Roza Vânturilor, 2003, vol. I, p. 88-108, și în limba bulgară, în care am
citit-o la Sesiune, în volumul 1396. Die Schlacht bei Nikopolis. Das Schicksal von
Bulgarien, Balkanländer und Europa. Zusammensetzung und Redaktion von Prof.
Dr. Vassil Gjuzelev, korr. Mitglied der Bulgarischen Akademie der Wissenschaften,
Sofia, 1999, Verlag Tilia, Akademischen Verlag „Prof. Marin Drinow”, p. 33-44.
70 Această retragere asiatică, unde sultanul ar fi ascultat și cântece românești
de la robii capturați la nord de Dunăre a fost evocată de Ducas într-un pasaj celebru al
cronicii sale. A fost „binele său de pe urmă”, înaintea catastrofei de la Ankara!
71 P. Gautier, Un récit inédit du siège de Constantinople par les Turcs
(1394-1402), în „Revue des études byzantines”, tome XXIII, 1965, p. 100-111; idem,
Action de grâces de Démétrius Chrysoloras a la Théotocos pour l'anniversaire de la
Bataille d’Ankara (28 Juillet 1403), în „Revue des études byzantines”, XIX,
Mélangés Raymond Janin, Paris, 1961, p. 340-357.
72 In martie 1390 Mircea dă dovadă că prevede cursul ulterior al evenimen
telor (care aveau să-1 constrângă pe regele Ungariei să-i caute prietenia și alianța)
pregătind diplomatic pe regele Poloniei să accepte o antantă româno-ungară. Jagello
respinge condițiile lui Mircea, pentru ca șapte ani mai târziu să ajungă el însuși
Ia o antantă cu Ungaria sub presiunea pericolului otoman, iar în 1412 să încheie
pacea de la Lublau care consacră într-un fel triumful liniei preconizate de
domnul român în 1390: alianța antiotomanăpeste tensiunile intercreștine!
73 Pentru toată această problemă a se vedea acum A.V. Diță, „Fuga” și
„restaurarea” lui Mircea cel Mare între realitate istorică medievală și ficțiune
istoriografică modernă, București, 1995. Convingerea mea acum (2009) este că
acela care a reușit să-1 instaleze pe Vlad la Argeș a fost domnul Moldovei, Ștefan I,
care-și luase angajamentul, în ianuarie 1395, față de suzeranul său, regele Poloniei,
să-1 susțină împotriva lui Mircea (vezi actul publicat de Mihai Costăchescu în
Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, volumul II, lași, Viața
174
www.dacoromanica.ro
Românească, 1932, p. 613-614. Este clar specificat în acest act de închinare că se

obligă, față de rege și de „Crăiasa Hedviga”, „Să-i ajutăm cu toată puterea noastră, cu
toți prietenii, cu toți frații noștri, cu copiii noștri și cu nepoții noștri împotriva
Craiului Ungariei, contra voevodului Basarabiei, contra turcilor, contra tătarilor,
contra polonilor”.
74 Textul original în „Glasnik srpsksog ucenog drustva”, XLII (1875), p. 270.
Traducere în Al. Diță, 77 mai 1395... , p. 51.
75 Geschichte der Bulgaren, p. 354.
76 Este aprecierea lui Franz Babinger, editorul său.
77 Cronicile..., p. 39.
78 Georgios Sphrantzes, Memorii..., ed. cit., p. 222-223.
79 Autorul își exprimă recunoștința profundă elenistului Petru Creția pentru
amabilitate a de a-i fi lămurit sensul exact al textului lui Melissenos.
80 Art. cit., p. 93: „Plus tard”.
81 Curs de istoria românilor, 1900, p. 354.
82 Vezi, pentru situația statelor tributare din sudul Dunării G. Ostrogorski,
Byzance. Etat tributaire de l'Empire Turc, în Zur byzantinischen Geschichte.
Ausgewahlte kleine Schriften, Darmstadt, 1973, p. 237 și 241.
83 V. Veliman, art. cit., p. 383.
84 Vezi p. 193, nota 10.
85 Histoire de l’État byzantin, p. 586-587.
86 Le traité de paix de Szegedavec les Turcs (¡444), în „Revue de Hongrie”, an
IV, 1911, nr. 3, p. 255-268, și nr. 4, p. 374-392.
87 P.P. Panaitescu respinge primul realitatea acestei expediții și se poate ușor
constata că nici un istoric ce i-a susținut existența nu a adus cel mai mic argument în
favoarea ei. Toți se întemeiază pe Chalcocondil, care în mod evident așază după
Nicopole campania din 1395, crezând că găsește o motivație în supărarea pricinuită
lui Baiazid de participarea lui Mircea la lupta de la Nicopole. Dar nicio cronică
otomană nu consemnează măcar prezența românilor la această bătălie, necum o
pondere de natură să stârnească mânia sultanului! O campanie otomană sultanală nu
era un akân oarecare, în stare să treacă neobservat. Or, nici o cronică otomană nu
consemnează după Nicopole un astfel de eveniment. Doar naivul Evlia Celebi, trei
secole mai târziu, va depăși - anticipat - pe istoricii români, trecându-1 Dunărea pe
Baiazid nu mai puțin de... șapte ori!
88 N. Iorga a publicat documentul de două ori: în Acte șifragmente, vol. III, p.
4-5, datându-1 „3 martie 1401” și în „Revue Historique du Sud-Est Européen, XIV,
1937, p. 90-91, datându-I „ MCCCClj (MCCCCllj? mense marccii die IIj" fără a da
explicații asupra diferenței. Numai un nou examen al originalului ne poate da
lămuriri.
175
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
89 Este vorba de bine cunoscuta expediție a lui Malcoci-Oglu din anul 1499,
care a lăsat urme și în folclor.
90 A fost demonstrat foarte clar și pe temeiul unui document inedit de Const.
Al. lonescu, Un război al lui Mircea în 1399 (Un document nou), în „Noua revistă
română” nr. 45 din 1 decembrie 1901, p. 418-419. Vezi și Litzica, Studii și schițe
greco-române, București, 1912, p. 13.
91 Suntem informați despre această alternativă în fața căreia Mircea îl punea pe
Sigismund din scrisoarea regelui de la 23 martie 1399 către loan de Paztoch,
scrisoare publicată prima oară, după originalul din arhiva Muzeului Național din
Budapesta, de Victor Motogna în anexa studiului său, Politica externă a lui Mircea
cel Bătrân, Gherla, 1924, p. 41-43 (fără traducere). Textul s-a publicat cu traducere
românească în Documenta Romaniae Histórica, D. voi. 1, p. 171-174.
92 „Pentru că în scrisoarea acelui Mircea băgăm de seamă și vedem în chip
neîndoios că, dacă nu ne îngrijim fără zăbavă de ajutor potrivit și nu ne apropiem de
părțile acelea, va trebui să ne îndoim și să ne temem foarte mult că românii,
văzându-se lipsiți de ajutorul nostru, nu vor mai rămâne credincioși și nu vor mai fi
statornici, ci se vor supune în scurtă vreme jugului turcesc. Dacă s-ar întâmpla
acest lucru, pe care bunul Dumnezeu să-l îndepărteze (de noi) știțifoarte bine în ce
primejdie și pericol ar ajunge apoi țara noastră” (D.R.H., D, voi. 1, p. 173).
93 Scrisorile papei Grigore IX s-au publicat în Hurmuzaki, voi. 1/2, p.
402-408.
94 Hammer, op. cit., trad. Dochez, voi. I, p. 100-101.
95 Ipoteza lui Onciul, emisă în cursul din 1900 și menținută până la capăt, că
în realitate nu Mircea, ci Vlad ar fi fost cel ce a plătit tribut lui Baiazid, și anume după
lupta de la Rovine, a fost reactualizată de P.P. Panaitescu în Mircea cel Bătrân,
București, 1944. Trecând peste faptul că Onciul era adevăratul ei părinte, autorul
monografiei citate își facea un titlu de glorie din a fi „dovedit pentru prima oară că
Mircea n-a plătit tribut turcilor în tot timpul domniei lui Baiazid și până în 1417” (p.
9), ci acela care l-a plătit a fost Vlad (vezi Addenda, p. 355-357). Ceea ce însemna,
totuși, că Țara Românească, fie prin Mircea, fie prin Vlad, l-a plătit!
Că Mircea nu putea plăti tribut după Rovine, nu fiindcă l-a plătit Vlad, ci
fiindcă el era biruitorul, am arătat. Rămâne să spunem două cuvinte despre ipoteza
lui Onciul că Vlad a fost tributar turcilor și vasal al lui Baiazid în timpul scurtei sale
domnii de mai puțin de un an. Această ipoteză se lovește de următoarele dificultăți:
1. Nici un izvor otoman și nici de altă proveniență nu pomenește de o pace
între Vlad și Baiazid, ci numai între Mircea și Baiazid. Nu putem presupune că
toate izvoarele - otomane, sârbe, bizantine - au făcut o confuzie între persoane.
2. Nici chiar așa-zisa „Cronică bizantino-bulgară", singura care știe de „un
Vlastel” dar fără a-1 numi, nu-1 prezintă ca vasal sau tributar ci doar ca pus pe tron
de sultan. Iar cronicile otomane îl ignoră cu totul, deși ar fi avut tot interesul să
menționeze un succes politic de această natură: înlocuirea lui Mircea cu un supus al
176
www.dacoromanica.ro
sultanului Baiazid. Ceea ce arată că el nu a fost exponentul acțiunii și politicii

otomane, nu a fost vasal al lui Baiazid.
3. Unicul izvor cunoscut care-I menționează pe Vlad ca instalat de otomani
este diploma lui Sigismund de Luxemburg acordată voievodului Știbor Ia 8
decembrie 1397. Dar nici ea nu-I înfățișează ca vasal otoman.
4. Vlad se recunoaște singur, în unicu-i document lăsat, a fi fost instalat de
regele Poloniei al cărui vasal se recunoaște.
Dacă ținem seamă de raporturile ce existau în acel moment între poloni și
otomani, raporturi de colaborare în contra hegemonismului ungar - putem admite că
un domn pus de regele Poloniei, chiar cu colaborare otomană, nu era obligat să fie
vasalul și tributarul Iui Baiazid.
5. întrucât nu Știbor l-a înlăturat pe Vlad și l-a restaurat pe Mircea (simpla
lectură a diplomei lui Sigismund este suficientă spre a înlătura această ficțiune
istoriografică), ci .Mircea și partizanii săi l-au alungat de pe tron, Vladfiind găsit
de Știbor „ închis în cetateaDâmboviței", rămâne o enigmă, admițând statutul lui
Vlad de vasal sau chiar numai de domn acceptat și pus pe tron de poloni cu
sprijinul lui Baiazid, cum de s-a putut petrece această înlăturare a lui imediat
după catastrofa de la Nicopole, adică tocmai într-un moment când Mircea era
în maximă dificultate, iar Vlad era „omul” învingătorului! Trebuia să se fi
petrecut ceva între Mircea și Baiazid, pentru a se asigura că sultanul nu va interveni
în favoarea Iui Vlad, și este tocmai pacea care i-a dat mână liberă să-și recâștige
tronul de la Argeș.
Că nu Mircea, ci Vlad ar fi cel ce a încheiat pacea cu Baiazid, de care vorbesc
izvoarele, rămâne deci o ipoteză care are împotrivă și documentele și logica. Dacă
Vlad ar fi fost susținut dc Baiazid este greu de crezut că în situația creată după
înfrângerea cruciaților la Nicopole clasa conducătoare și militară totodată ar fi
mers alături de Mircea, împotriva protejatului și vasalului atotputernicului
Ildârîm! Dar obținând pacea cu sultanul, Mircea l-a lipsit pe Vlad de posi
bilitatea de a primi sprijin otoman și l-a izolat în societatea munteană ce știa
acum de partea cui înclină puterea.
96 Este interesant de constatat că până Ia acest studiu al nostru, nici un pas
înainte nu se făcuse de la tezele (și tonul) lui Florian Aaron din Idee repede de Istoria
Prințipatului Țării Rumânești, tom. I, București, 1855, p. 68-70. '
97 Radu-Ștefan Ciobanu, A fost pierdută Dohrogea de Mircea cel Bătrân?, în
„Revista de istorie”, nr. 8/1986, p. 764-773. Vezi acum articolul din volumul de față.
98 Nagy Pienaru, Relațiile lui Mircea cel Mare (¡3861418) cu Mehmed l
Celebi, în „Revista de istorie”, nr. 8/1986, p. 774-794.
"Nagy Pienaru,art. cit.,p. 784. Virgil Ciocîltan (Competițiapentru controlul
Dunării inferioare (1412-1420), în „Revista de istorie”, tom. 35, 1982, nr. 11, p.
1196-1197) o contestă cu totul.
100 Vezi Anca Ghiață, Condițiile instaurării dominației otomane în Dobro-
gea... în loc. cit., p. 87-94, și Viorica Pervain, Lupta antiotomană a țărilor române în
177
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
anii 1419-1420, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie, Cluj-Napoca”, XIX

(1976), p. 55-79).
Pentru ușurința cu care manipulau informațiile cronicile otomane când era
vorba de fațada oficială, vezi și Nagy Pienaru art. cit., p. 783.
101 Izvoarele sunt unanime în a atesta faptul că Mehmed I s-a oprit Ia
Dunăre și nu a încercat o campanie în interiorul Țării Românești. Cele relatate
despre întărirea „cetății Giurgiu” cu această ocazie sunt ficțiuni, deoarece ni se spune
că tot atunci a întărit Isaccea, din nordul Dobrogei, deși se știe acum ferm că
Dobrogea nu a fost pierdută decât de fiul Iui Mircea, Mihail.
102 Dacă Mircea cel Mare ar fi încheiat o convenție cu Mehmed I, de felul celei
dintre Ștefan cel Mare și Mehmed II, sau dacă - lăsându-i asta cu limbă de moarte
fiului său, ca în legenda despre Ștefan și Bogdan - ar fi încheiat-o Mihail, atunci
paralelismul cu Moldova, la care procedează arbitrar istoricii, ar trebui să continue,
ceea ce nu e cazul. Căci după convenția respectivă a urmat în Moldova un lung
răstimp de pace, pe când aici constatăm că în 1420 are Ioc marea campanie
sultanală în decursul căreia Mihail moare cu sabia în mână.
Abia după căderea lui Mihail are loc cucerirea unor teritorii din Țara
Românească și a cetăților de margine. Dar nici atunci lupta nu încetează, căci Dan al
II-lea, Vlad Dracul și Vlad Țepeș își transmit ștafeta în efortul de a păstra ce se mai
putea păstra din moștenirea politică a lui Mircea cel Mare.
Avântul vitejesc, alternând cu „închinări” de circumstanță în vederea
așteptării noilor prilejuri de luptă, definește încă o jumătate de secol din istoria
Țării Românești, până ce abia în 1462 Mahomed al II-lea „Cuceritorul”
reușește să impună pe tronul Țării Românești pe Radu cel Frumos. Dar tocmai
atunci tradiția creată de Mircea cel Mare trece în mâinile lui Ștefan al Moldovei,
care prin efortul său militar și diplomatic întârzie pentru încă o perioadă de timp
instaurarea dominației otomane asupra țărilor române.
Când și sabia marelui moldovean - cel mai strălucit moștenitor și executor
testamentar al lui Mircea cel Mare - va trebui să intre în teacă, Imperiul Otoman va
trebui Ia rându-i să accepte realitatea ce se va dovedi de aci înainte imuabilă:
țările române, poporul român sunt imposibil de cucerit și stăpânit. în conse
cință, Imperiul se va vedea obligat să accepte un sistem de relații speciale, caracte
rizat de Filippo Buonacorsi Callimachus prin cuvintele: „după ce au respins armele și
încercările (românii) s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători” (apud
Șerban Papacostea, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul otoman, în
volumul Stat, Societate, Națiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982, p. 98).
103 M. Kogălniceanu, Opere, IV, partea a IV-a, București, 1978, p. 478.
104 Existența și semnificația lor au fost demonstrate categoric de Mihai Maxim
în studiul Din istoria relațiilor româno-otomane. „Capitulațiile", în „Anale de
istorie”, nr. 6/1982, p. 34-68 și în cartea Țările române și înalta poartă. Cadrul
juridic al relațiilor româno-otomane în Evul Mediu. Cu o prefață de Prof. dr. Halii
Inalcik, București, Editura Enciclopedică, 1993.
178
www.dacoromanica.ro
SOLIDARITATEA ROMÂNO-UNGARĂ
- VECTOR AL ISTORIEI EUROPENE
u mulți ani în urmă, unul dintre cei mai mari medieviști occi
C dentali, Ferdinand Lot, scria în decembrie 1932, referindu-se la
modul cum era înfățișată istoria continentului nostru de către confrații săi ap
seni: „Ne legăm de luptele sterile ale Franței și Angliei în sec. XIV și XV.
Ceea ce importă pentru istoria europeană este rezistența la turci a greci
lor, sârbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor, în fine a rușilor, din sec.
XIIIpână în al XVI-lea secol. Grație sacrificiului «balcanicilor» și slavi
lor din răsărit a putut să continue civilizația occidentală în Europa de
Apus și e ceva de care germanii, italienii, francezii nu-și dau seama în
deajuns”'.
Nimic nu s-a schimbat de atunci, și toate istoriile Europei în circulație
și cele deja traduse la noi ne-o dovedesc!
Iată de ce o renovare solidară a istoriei Europei de către istoricii țări
lor ce s-au mântuit pe sine de ordinea impusă de Cei Mari după al Doilea
Război Mondial, ordine care i-a făcut timp de o jumătate de secol sclavii
imperiului sovietic, este imperativul categoric al ceasului de față.
Un veritabil capitol de epopee a luptei pentru Europa este solidari
tatea româno-ungară. îi datorăm cu toții, noi europenii de la Atlantic la
Urali et ultra, una din cele mai splendide realizări europene: Renașterea
1 Acest pasaj din darea de seamă a lui Ferdinand Lot la lucrarea lui L. Halphen,
L’essor de l 'Europe (XIe-XIIIe siècles (volumul VI din Peuples et civilisations. His
toire générale publiée sous la direction de Louis Halphen et Philippe Sagnac, Paris,
Librairie Félix Alcan, 1932), apărută în numărul pe decembrie 1932 din „Revue
historique”, a fost extras și reprodus de Gh.I. Brătianu în La place de l ’Europe orien
tale dans l’histoire générale du Moyen Age, „Revista istorică română”, 111, 1933,
fasc. I, p. 78.
179
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMF1RESCU
italiană! Ea n-ar fi existat niciodată dacă Italia n-ar fi evitat, la sfârșitul

secolului al XIV-lea, soarta Spaniei, devenită maură pentru opt secole și a
Peninsulei Balcanice, devenită otomană pentru alte cinci. Iar acest miracol
poartă un singur nume: SOLIDARITATEA ROMÂNO-UNGARĂ sau - dacă ci
tim de la Budapesta - LTNGARO-ROMÂNĂ. De oriunde citim, ea este același
fenomen, care a hotărât destinul întregii Europe acum șase secole.
Fără îndoială, Ferdinand Lot avea dreptate să evoce „sacrificiul”
(immolation) esticilor, cu care s-a plătit salvarea și înflorirea Occidentului.
Dar dacă ar fi fost numai sacrificiul, fără o EPOCALĂ VICTORIE și fără o
EPOPEE care a început pe malul Argeșului, la 17 mai 1395, și a durat fără
întrerupere până la tragedia din câmpia de la Mohacs, la 29 august 1526,
pentru a renaște la sfârșitul secolului al XVI-lea sub Mihai Viteazul și
Sigismund Bâthory, acest sacrificiu ar fi fost la fel de zadarnic precum
tragedia de la Cosovo Pole, din 1389, prăbușirea Târnovei în 1393 și căde
rea Bizanțului în 1453!
Ceea ce a decis viitorul Italiei aflată în ajunul uriașei înfloriri
numită „Renașterea” n-a fost un sacrificiu, n-a fost „imolarea” ungu
rilor și românilor, ci TRIUMFUL LOR EPOCAL, MÂNĂ ÎN MÂNĂ.
în fața uriașei primejdii ce amenința toată Europa cu soarta, deja

aproape pecetluită, a Bizanțului, Serbiei și Bulgariei, Mircea cel Mare
{cel Bătrân este idioția creată de cronicarul lui Nicolae Mavrocordat, Radu
Caridi din Popești, și însușită de o parte din istoriografia noastră modernă și
contemporană) a avut tăria de suflet și geniul de a pune capăt la șase decenii
de confruntări militare româno-ungare și de a merge la Brașov în întâm
pinarea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Acesta se întorcea din expediția în Moldova, după cronicile ungare
victorios în confruntarea cu Ștefan I, dar după inscripția dictată de Ștefan
cel Mare pe piatra de mormânt a omonimului predecesor, nițel bătut. Ori
cum, bucuros ca marele domn al Țării Românești, deja impus ca figură de
prim-plan pe scena politică est-europeană, prin relațiile sale cu celălalt
mare regat, polon, să-i devină vasal și aliat.
Că acesta ar fi venit să-i cerșească ajutorul, fără țară, fără armată,
alungat deja de Baiazid de pe tron și înlocuit cu un Vlad „Uzurpatorul”, este
una din neroziile ce se mai predau prin manualele „alternative” și s-a născut
din greșita datare a bătăliei de la Rovine {10 octombrie 1394 în loc de data
180
www.dacoromanica.ro
SOLIDARITATEA ROMÂNO-UNGARĂ
reală: 17 mai 1395). Istoria acestei erori și demontarea ei s-a făcut de către
Alexandru V. Diță, în teza sa de doctorat2.
La 7 martie 1395, la Brașov, s-au pus bazele acestei solidarități de
luptă anti-otomană româno-ungară, care va dura până în 1526 și va obliga
puterea otomană să renunțe la proiectul lui Baiazid 1, creatorul imperiului,
proiect consemnat de Jean Froissart, cronicarul francez contemporan, și
transpus în versu-i celebru de Mihail Eminescu: „Din pristolul de la Roma
să dau calului ovăz”.
Calul lui Baiazid s-a poticnit și s-a oprit în fața zidului româno-ungar,
după ce călcase în copitele sale Serbia, Bulgaria de Răsărit (peste un an și
pe cea de Apus) și redusese Bizanțul la condiția de umil vasal al turcului.
* * *
Bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395, a fost o înfrângere categorică a

Imperiului Otoman și singura bătălie în care un sultan otoman a fost
învins și alungat de pe câmpul de luptă de către un șef de stat creștin.
Dar acest șef de stat își asigurase în prealabil coeziunea întregii societăți și
voința ei de luptă pe viață și pe moarte, prin alianța cu cel mai mare și
puternic regat creștin din această parte de Europă.
Sigismund de Luxemburg n-a putut fi prezent la Argeș la 17 mai
1395, fiindcă exact în aceeași zi i-a murit soția, fiica lui Ludovic cel Mare,
și aceea care-i garantase coroana regatului. A trebuit să rămână la patul
bolnavei și nu numai să o îngroape, ci să-și asigure tronul. Dar imediat
după aceea, în fruntea oștilor regale, a pornit să-și ajute aliatul a cărui
victorie o anunțase deja la Paris, unde s-au tras clopotele de la Notre-
Dame și regele însuși a mers în fruntea unei procesiuni spre a mulțumi
lui Dumnezeu pentru marea victorie „hongroise”! Ceea ce nu era un
fals, victoriile vasalilor contând ca ale suzeranilor, iar pentru regele Unga
riei, întâlnirea de la Brașov echivalase cu o recunoaștere a unui anumit raport
de vasalitate, pe care abilul domn lăsase să-l creadă acceptat, deși nu sem
nase un act în acest sens, sau, în orice caz, nu este cunoscut, singurul care s-a
descoperit și publicat fiind „comunicatul” său după întâlnirea cu regele3.*1
2 Mircea cel Mare - între realitatea medievală și ficțiunea istoriografică
modernă, București, Editura Publiferom, 2000.
1 Ceea ce se obișnuiește a se numi „tratatul de la Brașov” accentuându-se poziția
de egalitate absolută a partenerilor este o legendă a istoricilor noștri. Simpla lectură a
textului o infirmă, el nefiind redactat ca tratat și nefiind semnat de ambii parteneri!
181
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Sigismund de Luxemburg
Mircea cel Mare
182
www.dacoromanica.ro
SOLIDARITATEA ROMÄNO-UNGARÄ
Sigismund de Luxemburg a ajuns în Țara Românească abia în

iulie 1395, mult după ce Baiazid „trecuse Dunărea fără vad” la în
toarcere, cum scrie cronicarul nostru. Dar el este cel ce a reușit să recuce
rească cetatea Tumu sau Nicopolul Mic, intrată în mâna invadatorului.
Importanța acestei recuceriri, cu care Sigismund s-a lăudat în toată
Europa, nu era deloc mai mică decât alungarea lui Baiazid de pe pământul
pe care venise să-1 cucerească. Fiind rămasă în mâna lui Baiazid, cetatea ar
fi devenit ceea ce Chilia și Cetatea Albă vor deveni în mâna lui Baiazid al
II-lea, adică arma cu care rezistența militară a românilor era redusă la
tăcere pentru totdeauna.
Același Sigismund, rege german al Ungariei45,va propune la Nicopole
(s-a demonstrat aceasta de către Șerban Papacostea pe baza unei cronici des
coperite de dânsul) ca domnul Țării Românești să fie conducătorul între
gii oștiri creștine adunate în cruciadă, recomandându-1 orgolioșilor
apuseni drept acela care îi mai învinsese glorios pe otomani, și era cel
mai destoinics. Se știe cu câtă superbie propunerea a fost refuzată de către
cei ce s-au avântat nebunește, trăgând toată „Creștinătatea” în catastrofă.
Totuși, deși Nicopole a fost o înfrângere militară, a fost și o de
monstrație a forței rezultate din coeziunea europeană, și sultanul n-a
mai îndrăznit să mai provoace Europa și să mai viseze la Roma6.
Tamerlan îl va obliga, peste șase ani, să nu mai viseze la nimic!
4 Despre regele Sigismund, considerat „una din figurile cele mai importante ale
Europei medievale” (Gh. Lazăr), s-au publicat în 1990 și 1996 două monografii:
Elemer Malyusz, Kaiser Sigismund in Ungarn, 1387-1437, Budapesta, 1990 (Biblio
teca Facultății de istorie din București, III 23924) și Iorg K. Hoensch, Kaiser
Sigismund, Herrscher an der Schwelle zur Neuzeit: 13681437, München, 1996 (un
exemplar în biblioteca subsemnatului).
5 Ș. Papacostea, Mircea la Nicopole (1396): o mărturie ignorată.
6 Am încercat să demonstrez aceasta - și demonstrația mea a fost acceptată și
elogiată, având ecouri și în presă-în comunicarea Nicopole, septembrie 1396, o în
frângere militară, dar o mare victorie a solidarității europene, citită în limba bulgară
la Nicopole, la 25 septembrie 1996, la Sesiunea științifică internațională „ 600 de ani
de la expediția cruciată a regelui ungar Sigismund și de la bătălia de la Nicopole din
anul 1396”. Versiunea bulgară a apărut în volumul: 1396. Bătălia de la Nicopole în
destinul Bulgariei, țărilor balcanice și Europei. Alcătuit și redactat de prof. univ.
Vasil Gjuzelev, membru corespondent al Academiei Bulgare de Științe, Sofia, 1999,
p. 33-44. Versiunea românească am publicat-o în Istorie și cultură, voi. I, București,
Editura Roza Vânturilor, 2003, p. 88-103.
183
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în fața imperiului refăcut de către unul dintre fiii lui Baiazid, Meh
med I, Țara Românească se va supune sub fiul lui Mircea, Mihail, în 1420.
Moldova lui Alexandru cel Bun va rezista însă victorios, amânând eveni
mentul fatidic până în 5 iunie 1456, sub Petru Aron.
în luptă au rămas, un moment doar, Ungaria cu regele Sigismund și
voievodatul Transilvaniei care i-a dat istoriei ungare și europene pe Iancu
de Hunedoara și pe jumătate-românul rege Matia Corvin.
Deși cu momente mai puțin fericite, solidaritatea româno-ungară va
funcționa însă mai departe, datorită lui Sigismund de Luxemburg și Iancu
de Hunedoara, sub Vlad Dracul, fiul natural al lui Mircea cel Mare, și apoi
sub Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, aceștia fiind „pupilii” Atletului lui Hris-
tos de la Buda și aliații - cu peripeții - ai fiului său, regele Matia Corvinul.
Ea a dat de furcă mereu sultanilor, împiedicați astfel să spo
rească marele câștig al cuceririi cetății Sfântului Constantin și prin
cucerirea Belgradului - cheia pătrunderii spre inima Europei. Cuceri
torul Bizanțului va fi respins trei ani mai târziu, în iulie 1456, de Iancu de
Hunedoara, și pentru a doua oară un mare sultan este silit să abando
neze ideea expansiunii spre Occident!
Italia a rămas, în felul acesta, un vis neîmplinit al lui Baiazid, și a
putut deveni visul aievea al Europei.
Atunci când Soliman Magnificul își va permite să reia ofensiva
otomană contra Europei, abia după 131 de ani de la dubla victorie
româno-ungară din primăvara și vara anului 1395 (deci aproape un
secol și jumătate a ținut digul româno-ungar ridicat în fața diluviului
otoman) era prea târziu pentru a mai obține altceva decât împărțirea
Ungariei cu marele rival, biruitor până la urmă peste secole, dar care
domina deja Europa apuseană: Imperiul Roman de Națiune Germană,
condus în acel moment de Carol Quintul (1519-1556).
Soliman a ratat cucerirea Vienei - noul vis care înlocuise pristolul de
la Roma. A doua ratare, în 1683, va marca și începutul declinului Impe
riului Otoman.
Acesta este marele rezultat al solidarității româno-ungare, creatoare
de istorie europeană.
, 184
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CU DATA REALĂ A
VICTORIEI DE LA ROVINE
untem singurul popor din lume căruia proprii istorici - ce-i drept,
S nu toți, dar mulți și influenți - i-au transformat cea mai mare
victorie (o victorie de importanță hotărâtoare pentru spațiul sud-es
european și cu urmări de lungă durată pentru întreaga configurație a
Europei) într-o înfrângere sau, în cel mai bun caz, într-o victorie după care
cel victorios a trebuit să fugă la regele ungar Sigismund de Luxemburg spre
a primi ajutor și a fi restaurat pe tron de armatele străine!
Timp de mai bine de un secol, învățământul românesc de toate
gradele a fost constrâns să propage și să dogmatizeze această istorie
schilodită, rod nu numai al unor erori profesionale și al unei triste vasalități
intelectuale față de doi savanți străini -Alfons Huber și Constantin Irecek-
dar și al unor nefericite moravuri „balcanice”, pentru care un adevăr
descoperit de altul poate deveni, numai prin aceasta, indezirabil și înlo
cuibil cu sminteala proprie.
Dar să recapitulăm faptele.
în 1875 un istoric ceh de numai 21 de ani, Constantin Josef Irecek
(n. Viena, 24.VII. 1854- m. în același loc, la 10.1.1918) publica la Praga, în
cehă, iar în anul următor în germană, o carte ce avea să devină clasică:
Geschichte der Bulgaren. împreună cu Geschichte der Serben, apărută la
Gotha (volumul I, până la 1371, în 1911; voi. II, partea I, până la 1571,
postum, în 1918), ea l-a consacrat, alături de austriacul Johann Christian
von Engel (17.X.1770-20.III.1814), drept cel mai mare istoric al popoa
relor Sud-Estului european din secolul al XlX-lea și primul pătrar al seco
lului XX.
185
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în 1878 o nouă ediție a Istoriei bulgarilor, întregită și revăzută

substanțial, apare în limba rusă din inițiativa comunității bulgare de la
Odessa, traducători fiind finlandezul F.G. Brun, profesor la Universitatea
din Odessa, și istoricul bulgar V.N. Palauzov, care-și pregătea titlul de
magistru la aceeași universitate. Ediția rusă de la Odessa va fi tradusă în
bulgară de către N.D. Rainov și Z. Boiadjiev, profesori la gimnaziul din
Gabrovo, și se va tipări la Tâmovo, în 1886. O nouă traducere din rusește,
supravegheată și prefațată de marele istoric V.N. Zlatarski, vor realiza, în
1929, Andrei Diamandiev și Ivan Raev. Ea va fi retipărită în 1978, la Sofia,
sub redacția profesorului Petăr Hr. Petrov. Istoria sârbilor va fi la rândul ei
tradusă de unul dintre ucenicii și studenții lui Irecek, Iovan Radonici, și va
apărea la Belgrad în 1922 și 1923. Atât pentru istoriografia bulgară cât și
pentru cea sârbă, sintezele lui Irecek au jucat un rol decisiv în dezvoltarea
lor modernă.
Și în istoriografia română, cartea lui Irecek, în versiunea germană din
1876, a dobândit o importanță hotărâtoare în două direcții:
1. A consacrat, pentru prima oară într-o lucrare de circulație
internațională, victoria lui Mircea cel Mare asupra sultanului Baiazid,
folosind în acest scop două izvoare fundamentale, atunci editate: Viața
despotului Ștefan Lazarevici, redactată în 1431 de Constantin Kostenețki
(„Filosoful”), prieten intim și istoric oficial al singurului supraviețuitor
dintre cei trei prinți sârbi vasali aduși cu forța de Baiazid în campania de la
nord de Dunăre1, și Cronica universală a lui Mihail Moxa, alcătuită în 1620
în limba română, pe baza izvoarelor slavone, între care se numără și
excepțional de importanta istorie a căderii Peninsulei Balcanice sub turci,
cu relatarea confruntării dintre Baiazid și domnul Țării Românești2.
1 Prima ediție a Vieții, după un manuscris păstrat în Lavra Troița Sergheevsk din
Rusia, a dat-o Andrei Popov în 1869. A doua a dat-o Safaric, după un manuscris păs
trat tot în Rusia, la Universitatea din Odessa, și a apărut în „Glasnik Srpskog ucenog
drustva”, 28, 1870 (e cea folosită și citată de Irecek). A treia aparține lui V. Iaghici și
s-a tipărit tot în „Glasnik”, 42, 1875, având la bază un alt manuscris păstrat la
Universitatea din Odessa. Ultima a apărut în 1956: Lebensbeschreibung des Despo
ten Stephan Lazarevic von Konstantin dem Philosophen, hrsg. und übersetzt von Μ.
Braun, Gravenhage-Wiesbaden, 1956. Apud Șerban Papacostea, Evul mediu ro
mânesc..., p. 84, nota 15.
2 Manuscrisul original, autograf, al scrierii lui Moxa a fost luat de la Mănăstirea
Bistrița din Oltenia de colecționarul și istoricul rus V. Grigorovici, în cursul unei
186
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CU DATA REALĂ A VICTORIEI
2. Folosind analistica medievală sârbească ce consemna, la rân-

du-i, înfrângerea lui Baiazid de către „Mircea Voevod”, a extras de aici
data greșită de 10 octombrie 6903 (1394), reușind să o impună pentru
multă vreme istoriografiei românești și internaționale, cu consecințe
nefaste pentru adevărul istoric.
De asemenea, a localizat tot greșit bătălia, într-o câmpie (auf einem
„ na Rovinach ” gennanten Felde), ceea ce, contrazicând adevărul istoric, a
avut însă o neașteptată și excepțională urmare literară: cavalcada valahă
împotriva oștirii otomane, din Scrisoarea III, de o forță evocatoare și o
concretețe de-a dreptul „cinematografică”, deși cea de-a șaptea artă încă nu
fusese inventată! Dacă Eminescu, unul dintre primii cititori ai cărții lui Ire-
cek, n-ar fi reținut că bătălia s-a dat „la Rovine în câmpii” (ceea ce traduce
cuvânt cu cuvânt formularea din carte), ci la loc strâmt, cu munții în spate și
pe apa Argeșului înroșită de sângele celor căzuți (cum s-a întâmplat în reali
tate, potrivit izvoarelor interne și otomane), literatura universală ar fi fost
lipsită de una dintre cele mai impresionante evocări în versuri ale confrun
tărilor umane, comparabilă cu Iliada și net superioară Poltavei lui Pușkin!
Dacă la Mihail Eminescu - informat la zi cu tot ceea ce privea istoria
țării sale și a vecinilor, în vederea ziaristicii din timpul conflagrației ruso-
româno-turce și al Congresului de la Berlin - cartea lui Irecek a rodit fericit,
chiar și atunci când greșea, prin Nicolae Iorga și commilitonul său Dimitre
Onciul, apoi prin elevii acestora (dintre care se vor recruta Constantin C.
Giurescu, P.P. Panaitescu și alți corifei ai generației), ceea ce va triumfa
va fi eroarea de datare. Ea va duce la falsificarea întregii succesiuni a
călătorii din 1844-1845, mai înainte ca generația pașoptistă să-l repereze și să-l in
cludă în proiectul ei de editare a izvoarelor naționale. L-a publicat, parțial, în 1859, în
cartea sa Despre Serbia în relațiile ei cu țările vecine, mai ales în secolul alXlV-lea și
al XE-lea. Discurs ținut la 10 iunie 1858 în Adunarea festivă a Universității Impe
riale din Kazan, Kazan, 1859,60 p. + Anexele numerotate de la p. 1 la 90. în acestea
se ocupă printre primii (după Safaric în 1851 și înaintea marelui studiu al lui laghici
din 1877) de analistica sârbă medievală, publicând cu acest prilej o cronică sârbească
și partea din Cronica universală a lui Moxa în care este relatată domnia lui loan VI
Cantacuzino (cel ce a adus turcii în Europa), urmată de analele sârbești și de cronica
„bizantino-bulgară”, traduse și compilate de cronicarul român. Sub textul românesc
se dă traducerea lui în rusește realizată de editor. Vezi și Mihail Moxa, Cronica
universală. Ediție critică, însoțită de izvoare, studiu introductiv, note și indici de G.
Mihăilă, Editura Minerva, București, 1989, p. 55-56.
187
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
evenimentelor și la metamorfoza paradoxală a unei victorii de im

portanță europeană într-o înfrângere, sau o pseudo-victorie urmată de
fugă.
Pentru ca această entorsă a adevărului să se producă și să dureze mai
bine de un secol, a intervenit și un factor subiectiv: resentimentele Iui N.
Iorga și adversitatea junimiștilor Dimitre Onciul și Ioan Bogdan față de
titanul care, doi ani după apariția cărții lui Irecek, fixa, într-una din acele
caracteristice fulgerări revelatoare ale geniului său, adevărata dată a
bătăliei zise „de la Rovine” (deși Rovine nu este un toponim, iar în
analistica sârbă, de unde l-au luat și Radu Popescu și Irecek, se vorbește la
plural: „na rovinah” adică la șanțuri sau râpe).
La sfârșitul anului 1877, B.P. Hasdeu - căci despre el este vorba -
ajungea cu cercetarea sa asupra Originilor Craiovei (publicată în serial în
„Columna lui Traian”) la paragraful al 18-lea, intitulat Mircea cel Mare
lângă Craiova. Lectura lui ni-l arată încă o dată pe marele savant stăpânind
o informație de o varietate uluitoare, care îngăduie geniului său acele apro
pieri neașteptate, menite să provoace descărcarea de fulger a unei intuiții
fundamentale, definitive. Este și cazul ideii de a data victoria lui Mircea
pornind de la informația cronicilor sârbești medievale că în bătălie a
căzut, alături de Marco Kralievici, Constantin Dragaș. Numele acestuia,
însoțit de ziua morții sale, se află într-un manuscris de la Viena ce apar
ținuse Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos și din care slavistul Miklo-
sich a extras și publicat în anul 1858, în cartea sa Monumenta Serbica, lista
conducătorilor Serbiei medievale și a zilelor trecerii lor întru cele veșnice.
Folosindu-se de acest extras, B.P. Hasdeu a ajuns la concluzia următoare:
„ Frații Constantin și Dragaș, menționați alături cu Marco între victi
mele brațului român în bătălia de lângă Craiova erau și ei din familia
princiară sârbească. Grație lor, noi putem lămuri nu numai luna, dar până
și ziua în care s-a întâmplat acea superbă izbândă, căci într-un vechi tipic
al mănăstirii sârbești Hilandar din Sfântul Mup'e este înscris: «Meseța
maia 17 dăn prestavi se Constantin [i] Dragaș.» Adecă: «în 17 zile ale lui
maiu au răposat Constantin și Dragaș.» Prin urmare ilustra victorie de la
Rovine, a cării strălucire se revarsă asupra Craiovii, avusese loc anume
la 17mai 1395” („Columna lui Traian”, decembrie 1877, p. 669).
Să trecem cu vederea faptul că B.P. Hasdeu a avut la dispoziție o for

mă coruptă a analelor sârbești, unde dintr-un singur personaj - Constantin
188
www.dacoromanica.ro
Dragaș - se făcuse două: Constantin și Dragaș. Alterare căreia el îi acordă

girul absolut, permițându-și să intervină chiar în textul tipicului de la
Hilandar, unde introduce un i [și] care nu există! Introduce apoi acest și în
traducerea proprie, fără să atragă atenția cititorului - prin paranteze drepte
- asupra adăugirii, operată de dânsul și inexistentă în textul respectiv!
Să lăsăm la o parte și eșecul tentativei sale de a conferi Craiovei, pe
temeiul mărturiei cronicilor târzii ale lui Luccari și Mauro Orbini, o glorie
ce aparține în realitate cetății domnești de pe Argeș, și să reținem numai
strălucita operație a minții sale excepționale, care, asociind două informații
atât de disparate și aparent din zone fără nicio legătură - cronici și tipice bise
ricești - a reușit să dateze, cu exactitate matematică, o victorie de a cărei
amploare și importanță abia în zilele noastre începem să ne dăm seama.
Este suficient să urmărească cineva bâjbâiala și eșecurile ulterioare
ale unor istorici de talia lui Xenopol în datarea aceluiași eveniment, spre a
cântări greutatea contribuției hasdeiene. Dar mai ales se va vedea impor
tanța ei din cele ce s-au spus și se mai scriu încă până în anii din urmă!
* * *
Dacă B.P. Hasdeu n-a reușit (și nu va reuși) să-i convingă pe

adversarii săi cu privire la data adevărată a bătăliei, el a reușit, în schimb, să
pună la dispoziția cercetătorilor români textul integral al Cronicii univer
sale a lui Mihail Moxa, după ce ani în șir îi rămăsese chiar lui inaccesibil în
ediția Grigorovici3. In 1878 acest text se tipărea în primul volum din
Cuvinte din bătrâni, după o copie executată de ucenicul și cel mai strălucit
3 „Am văzut-o o singură dată, timp de câteva ore, și de atunci mi-a fost absolut
imposibil să mi-o procur. Ea poate să vă intereseze mult, căci conține o cronică scrisă
în românește în prima jumătate a secolului al XVII-lea, rămasă necunoscută istori
cilor și filologilor români. Sub raportul limbii n-am avut răgazul să o examinez”, îi
scria B.P. Hasdeu lui Suchardt la 14 noiembrie 1877. Iar la 12 decembrie revenea,
adăugând: „îmi amintesc, de asemenea, că am văzut o dată cartea lui Grigorovici la
Rakovski, în timpul șederii sale la București (1863-1864) unde a murit” (apud G.
Mihăilă, op. cit., p. 56).
în 1930 Biblioteca Academiei Române a reușit să achiziționeze un exemplar
din această rarisimă carte, înregistrat cu cota 11.101252. Pe forzațul ei, Ion Bianu a
făcut însemnarea: „Această carte a fost cunoscută de B.P. Hasdeu, care o citează în
Cuvente din bătrâni, tom 1, pag. 339, unde vorbește despre Cronica Iui Mihail Moxa
(1620) 1. Bianu”. Sub însemnare, o ștampilă cu data 23 sept. 1930.
189
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
discipol al său, Grigore Tocilescu, și va ajunge imediat în mâinile lui

Mihail Eminescu (autor al unei profunde și admirative recenzii)4 care, cu
textul lui Mihail Moxa în mână si cartea savantului străin ce-i confirma
vibrația lui lăuntrică la gloria strămoșilor, va crea, în prima parte a Scrisorii
III, nu numai o capodoperă literară, ci un veritabil monument al istorio
grafiei românești. Aici el concentrează întreaga experiență istorică a
neamului său, identifică permanențele condiției sale istorice și definește
arta politică ce i-a asigurat dăinuirea.
Mircea cel Mare devine, sub pana eminesciană, purtătorul de cu
vânt al unei națiuni întregi, simbolul măreției sale în istoria universală,
mit și totodată contemporan perpetuu. E ceea ce făcuseră din Ștefan cel
Mare moldovenii săi, și nu este întâmplător că tocmai organizatorul serbă
rilor de la Putna din 1871 și cel ce va implora, peste câțiva ani, pe marele
voievod să se ridice din mormânt spre a-și mântui neamul, a devenit cel mai
profund și cel mai aproape de adevăr dintre istoricii care au scris de
spre Mircea cel Mare. Nimeni, niciodată, nu l-a mai egalat, și nu-1 va egala.
în schimb, curând după apariția Scrisorii III în numărul din mai 1881
al „Convorbirilor literare”, o întreagă istoriografie, din afara și dinlăuntrul
hotarelor naționale, avea să se nevoiască, până în zilele noastre, să-i surpe
statuia înălțată și să-i afume icoana așezată de el în sufletul neamului ro
mânesc!
II
Istoria acestei aventuri penibile, care nu dă semne că vrea să se

încheie, începe în anul 1884, când academicianul austriac Alfons Huber
(autorul istoriei țării sale în celebra colecție de la Gotha în care Irecek a
scris Istoria sârbilor și N. Iorga pe a poporului nostru și a Imperiului
Otoman) publică în „Archiv für österreichische Geschichte”, LXVI, 1884,
p. 541-548 un articol în care, pe baza unei lecturi a diplomelor regelui
Sigismund de Luxemburg ce se va dovedi abia peste un veac eronată,
ajunge la concluzia că în confruntarea dintre români și otomani, din 10 oc
tombrie 1394 (sici), aceștia din urmă n-au fost învinși, deoarece diplomele
4 Vezi Dan Zamfirescu, Eminescu și Hasdeu, în volumul Accente și profiluri,

București, 1983, p. 308-310, și Istorie și cultură, voi. II, București, Editura Roza
Vânturilor, 2003, p. 154-155.
190
www.dacoromanica.ro
lui Sigismund vorbesc - după părerea lui Huber - de o restaurare în

domnie a lui Mircea, care fusese deci înlăturat de turci, și la 7 martie 1395,
când se întâlnise la Brașov cu regele Sigismund și încheiase cu el un fel de
convenție de colaborare antiotomană, nu mai era stăpânul țării și armatei
sale, ci doar un Fluchtling - un refugiat sau un fugar (cuvântul german ad
mite ambele echivalente românești).
Prin urmare - scria Huber într-o notă -„De aici rezultă că povestirea
din Viața despotului sârb Ștefan Lazarevici, folosită ca având valoare
istorică de către C. Jirecek în Geschichte der Bulgaren, p. 353, și potrivit
căreia sultanul Baiazid în cursul invaziei sale în Valahia a fost cu desă
vârșire zdrobit la 10 octombrie 1394, iar mulțipași și voievozi au pierit, nu
corespunde adevărului ’’!
„Adevărul”, după academicianul austriac, se afla tocmai la anti
pod: Mircea a fost înfrânt și obligat să fugă și să ceară ajutor lui Sigis
mund, spre a fi repus pe tron.
Teoria „restaurării” lui Mircea cel Mare pe tron de către regele Unga
riei Sigismund de Luxemburg - teorie sporită de Huber cu „fuga” după
confruntarea cu Baiazid, fusese avansată prima oară de istoricul iluminist
maghiar Georgius Pray (1723-1801) în sinteza sa de Istoria Ungariei scrisă
în latinește și apărută în cinci volume la Viena, din 1763 până în 1770. Este
prima istorie a țării sale publicată în epoca modernă și o nouă ediție, numai
în trei volume și în format în 8, spre deosebire de monumentalele in folio
ale primei, se va tipări la Buda chiar în anul morții sale, 1801. Acolo, în
volumul al doilea p. 165-167, găsim acest text care conține in nuce, aproape
toate „locurile comune” reîntâlnite apoi timp de aproape două secole:
„[Sigismund adună trupe] pe care socotea că le poate întoarce mai ușor
împotriva lui Baiazid, care trecând în acest timp cu armele în Valahia și
ocupând Nicopolul Mic, îl lipsise pe voievodul Mircea aproape de orice
stăpânire. Pentru că era de temut ca nu cumva, dacă turcii și-ar stabili o
așezare puternică pe ambele țărmuri ale Dunării, aceasta să devină cu tim
pul pentru Ungaria o cauză de necazuri, strângând de aceea ostași cât era
necesar, pătrunse la sfârșitul iernii în Transilvania. Mircea veni să-l vadă
pe el, care întârzia câtva timp la Brașov, și făgăduindu-i din nou supu
nere și depunându-și jurământul s-a angajat pe sine și pe boierii săi ca
ori de câte ori regele va pomi cu război împotriva turcilor și aliaților lor, fie
în persoană, fie printr-un delegat, tot de atâtea ori el însuși în persoană sau
reprezentantul lui îi va veni într-ajutor cu toate forțele și va îngădui cu bună
191
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
credință ca regele să aibă trecere asigurată prin Valahia și aici, atât cât
situația o va cere, să rămână în siguranță cu ai săi, iar cetățile și întăriturile
să le poată ocupa pentru sine în țara dușmană. Iar dacă va voi să se înapo
ieze cu armata, voievodul însuși să fie obligat să-și licențieze armata ne-
maireținând decât pe aceia care ar fi suficient pentru a opri pe dușman la
frontieră. De asemenea, dacă regele ar avea de-a face cu turcii de cealaltă
parte a Dunării, într-o regiune opusă Valahiei, s-a hotărât și s-a adăugat ca
din nevoia de a purta războiul, fie aici, fie de cealaltă parte a Dunării, să
ofere trupelor regale alimente plătite la preț corespunzător.
Acestea întărite cu aprobarea mutuală, regele, pătrunzând în Valahia,
Baiazid înspăimântat de venirea lui s-a grăbit să se retragă pe celălalt
țărm al Dunării și după ce cetatea Nicopole a fost luată cu asalt i-a
lipsit pe turci de întreagă această stăpânire.
După ce a recuperat Valahia și a restituit-o voievodului, a venit un
sol din Ungaria care l-a înștiințat că între timp soția i-a murit. Moartea
neașteptată ar fi putut aduce o primejdie însemnată domniei dacă loan,
arhiepiscopul de Strigoniu, hotărând ceea ce cerea împrejurarea, n-ar fi
vegheat”5.
Izvoarele lui Pray pentru această expunere sunt neîndoielnic două:

primul, Cronica Hungarorum a lui loan de Thurocz (Thurôczi Janoș), al
doilea istoric de curte al regelui MatiaCorvin alături de italianul Antonio
Bonfini, a cărui cronică s-a tipărit de altfel în 1488 la Augsburg și Oblo-
mouț „fără îndoială la ordinul regelui”6. în cronică este glorificat părintele
său, Iancu de Hunedoara și el însuși, dar este înfățișată și domnia lui Sigis
mund de Luxemburg. „în vreme ce prima parte a scrierii se sprijină în între
gime pe cronici, în a doua autorul aduce o notă personală în istorisirea dom
niei lui Sigismund, a regentului [loan de Hunedoara] și a regelui Matia”7.
Printre aceste „note personale” se numără și informația falsă, dar care
avea să facă o carieră fantastică în istoriografia românească, direct sau prin
intermediul lui Pray care a introdus-o și folosit-o cum s-a văzut în sinteza
5 Apud Alexandru V. Dițâ, „ Fuga ” și „ restaurarea ” iui Mircea cei Mare între
realitate istorică medievală și ficțiune istoriografîcă modernă, București, Editura
Roza Vânturilor, 1995, p. 50.Vezi Anexa B-2 (r 93) textul latinesc. Autorul a repro
dus integral, în anexa C 8, p. 94-99, și textul german din articolul lui Alfons Huber în
care tratează problema „fugarului” Mircea.
“ Histoire abrégée de la littérature hongoise par Tibor Klaniczay, Jôzef
Szauder, Miklos Szabolcsi, Budapest, Editura Corvina, 1962, P· 25-26.
7 Ibidem.
192
www.dacoromanica.ro
sa, cum că regina Maria a murit pe când Sigismund se afla în expediție

în Țara Românească8. Dar este de reținut că versiunea întreruperii
campaniei în urma venirii unui sol cu vestea decesului nu se află în
cronică, ci este produsul imaginației lui Pray, și de la el a intrat în
istoriografia românească pentru un secol.
Al doilea izvor, al cărui conținut este relatat amănunțit, este așa-zisul
„tratat de la Brașov” din 7 martie 1395, care - citit ca lumea - se dovedește
a fi cu totul altceva, dar din care s-au găsit unii (precum numismatul C.
Moisil9, preluat de Constantin C. Giurescu) să mai scoată un argument pen
tru înfrângerea lui Mircea, care, chipurile, ar fi pierdut pecetea cea mare
fugind de Baiazid10.
8 Extrasele din cronica lui Thurocz la A.V. Diță, op. cit., p. 87: De exercitu regis
Sigismundi în partes Tranalpinas et de morte Mărie regine Sequitur. Versiunea
românească lap. 481; regele, după ce a luat Nicopolul Mic „s-a înapoiat în Ungaria cu
triumf fericit. Totuși încă nu se înapoiase când regina Maria cuprinsă de o boală
grea a părăsit și domnia și viața”.
Gheorghe Șincai, cel mai mare istoric român după Dimitrie Cantemir, cu un
rol enorm în depistarea și aducerea pe românește a mai tuturor izvoarelor ce sunt
utilizate de două secole încoace, ocupându-se de informațiile cronicii lui Thurocz a
corectat anul morții reginei Maria, care apărea în 1392 la Thurocz (ed. Florea Fu-
gariu, p. 548).
’ C. Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân, în „Revista arhivelor”, VI, 1945, p.
275, și extras: „Există cea mai mare probabilitate, că primele două tipare de metal
s-au pierdut în unele lupte cu turcii sau în retragerile precipitate ce au urmat acestor
lupte, căci aproape toate luptele lui Mircea cel Bătrân cu turcii, chiar și cele
victorioase, s-au terminat cu retrageri adeseori dezastruoase ale armatei sale
sub presiunea armatelor turcești mult superioare ca număr, ca organizație și ca
pregătire militară.” [...] „Cel mai vechi sigiliu mare domnesc ce ni s-a păstrat de la
Mircea cel Bătrân este cel de la tratatul de alianță cu regele polon Vladislav Jagello,
încheiat la Lublin la 20 ianuarie 1390” (p. 16-17 ale extrasului. Sublinierea îmi
aparține).
10 Explicația absenței acestei peceți este natura însăși a documentului, care nu
este un tratat, ci, în termenii de astăzi, un „Comunicat” dat de domnul român despre
întâlnirea cu regele Ungariei și cele ce s-au hotărât cu această ocazie.
în text se mai consemnează că „de aceea noi, din îndemnul numai al nostru și
dintre toată a noastră dărnicie, fără a fi siliți și nici împresurați [de nimeni], sub
credința și jurământul nostru și ai boierilor noștri, făcut de noi mai înainte, așa
cum se cuvine, am făgăduit și făgăduim zisului domn /și/ rege, prin rândurile
acestea, a păzi și a băga în seamă neschimbate cele mai jos scrise”. Urmează
expunerea condițiilor în care va conlucra cu regele Sigismund.
193
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Cronica lui Thurocz apăruse recent (1766) în prima sa reeditare

modernă, datorată lui J.G. Schwandtner, la Viena, în primul tom din Scrip-
tores rerum hungaricarum, iar „tratatul” de la Brașov l-a publicat Pray,
Katona, Wagner.
* * *
Șapte ani după apariția articolului lui Alfons Huber, în 1891, slavistul
Ioan Bogdan (1864-1919), cel mai norocos descoperitor de izvoare din
S-a interpretat această menționare în text a jurămintelor ce au precedat redac

tarea lui ca o aluzie la prestarea jurământului de vasalitate, dar ele se referă foarte
clar la obligațiile asumate în vederea campaniei preconizate, pentru a-1 asigura
pe rege că vor fi respectate întocmai. Octavian lliescu în articolul Vlad F’, voivode
de Valachie, le regne, le sceau et Ies monnaies, în „Revue Roumaine d’Histoire”,
XXVII, 1988, nr. 1-2, p. 80 observă că, spre deosebire de tratatul cu regele Poloniei,
în care Mircea este domnul Țării Românești Deigratia, ceea ce stabilea clar faptul că
actul nu implică nici un raport de vasalitate, din actul de la Brașov Dei gratia a
dispărut. Problema este (mi-a atras atenția domnul Radu Ștefan Vergatti) dacă și actul
de la Brașov cerea neapărat prezența acestei formule, tocmai nefiind un tratat, ca
acela cu regele Poloniei.
Textul nu este însă doar un comunicat, ci este și un angajament scris cu care
Sigismund pleca acasă și-1 va depune în arhivă (se păstrează în Arhiva Națională
Maghiară, Dl .8043), de unde îl vor scoate și publica Pray, Katona, Wagner și alții.
Ca și actele pentru regele Poloniei, publicate de Dogiel, care însă erau - afară
de cel al lui Mircea - documentele specifice relațiilor de vasalitate (un exemplu doar
cu două luni anterior celui de la Brașov este închinarea lui Ștefan 1 al Moldovei, în 6
ianuarie 1395, și apoi a lui Vlad „Uzurpatorul” în 28 mai 1896), acesta se va păstra de
„beneficiar”. Numai că Mircea nu a semnat la Brașov un act de vasalitate, ci
obligații privind lupta comună. Pe această „hârtie la mână” a găsit modalitatea de a
nu pune sigiliul cel mare, pretextând că nu-1 are cu el, dar promițând că odată ajuns
acasă va urma și actul prevăzut cu pecetea: „Spre mai mare învederare și neîndo-
ială că cele de mai sus se vor păzi cu sfințenie de noi, așa cum se arată mai sus, am
dat pomenitului domn, regele această [scrisoare], pecetluită cu pecetea noastră cea
mică, în lipsa celei mari, fagăduindu-i a-i da alta, tot asemenea și cu același
cuprins, cu pecetea cea mare, atârnată” (DRH, D. Relațiile între Țările Române,
voi. I, p. 140-142). Dar făgăduitul act cu pecetea mare și atârnată nu a venit niciodată,
căci e imposibil de conceput că s-a pierdut, și a rămas în schimb doar acesta în arhiva
regelui!
Documentul elaborat la Brașov este o capodoperă de diplomație. Este dovada
că atâta vreme cât a trăit, Mircea cel Mare n-a semnat niciun act de închinare,
nici către Sigismund, nici către regele Poloniei și nici către Baiazid sau Meh
med I! Desigur, nu un „Fluchtling” putea proceda în acest mod!
194
www.dacoromanica.ro
istoriografia românească, a descoperit într-un „sbornic” slavonesc scris în

Moldova în secolul al XVI-lea de Isaia de la Mănăstirea Slatina, o foarte
prețioasă cronică ce începea cu anul 1296 și se termina în anul 1413. Ea
reprezenta o veritabilă istorie a cuceririi Peninsulei Balcanice de către
otomani.
Ioan Bogdan a văzut în acest text unica operă istoriografică rămasă
din vechea literatură bulgară și a acreditat-o ca atare prin ediția și studiul
său din „Archiv fur slavische Philologie”11. El a argumentat teza redactării
lucrării de către un bulgar și din punctul de vedere bulgăresc, între anii
1413-1421, „fără îndoială în Bulgaria” (zicea Ioan Bogdan, deși la data
aceea nu mai exista statul bulgar, iar marile centre de cultură fuseseră
răvășite de vicisitudinile istoriei).
Caracterizând-o admirabil ca „o istorie contemporană a turcilor și
popoarelor balcanice, căci ea nu cuprinde numai istoria bulgarilor din
ultimii ani ai independenței lor, ci este mai mult o istorie generală a Orien
tului în secolul al XlV-lea și începutul secolului al XV-lea ” (p. 261), ca „ o
relatare aproape sistematică a puterii crescânde a turcilor de la Osman
până la Mahomed I (12961413), zugrăvind în același timp și căderea sub
stăpânirea turcească a popoarelor balcanice (bulgari, sârbi, greci, alba
nezi și români) ” (p. 263), Ioan Bogdan nu se îndoia că a descoperit „cea
Primul care, deși mai vedea în documentul de la Brașov un tratat propriu-zis,
încheiat pe picior de egalitate, a considerat gestul domnului român de a folosi pecetea
mică o abilă modalitate de a nu angaja țara, ci numai pe sine personal, a fost A.V.
Diță, în op. cit., p. 33.
Primul care a depus un efort special spre a demonstra vasalitatea domnului
român față de regele Ungariei, trecând mai întâi în revistă toate încercările istorio
grafiei române de a contesta sau estompa acest fapt real a fost istoricul Marius
Diaconescu, The Relations of Vassalage between Sigismund ofLuxemburg, King of
Hungary, aud Mircea the Old, Voivode of Wallachia, în „Mediaevalia Transilva-
nica”, publicație editată de Muzeul Județean Satu Mare, tomul II, nr. 2, Satu Mare,
1998, p. 245-282. Dar cu toată insistența asupra acestui aspect din personalitatea și
domnia lui Mircea „the Old” n-a putut spori cu nimic baza documentară față de actu1
de la Brașov, pe care nu-1 consideră, la rându-i, un tratat, ci un fel de „document
adițional” (p. 257) la cel de vasalitate. Care însă... nu există!
11 Acest studiu a fost tradus în românește și tipărit în Ioan Bogdan, Scrieri alese,
cu o prefață de Emil Petrovici. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de G.
Mihăilă, Editura Academiei Române, București, 1968, p. 255-269. Citatele și trimi
terile noastre privesc această versiune și ediție.
195
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
mai strălucită realizare a slavilor sudici” (p. 262), comparabilă, fără a

păli, cu istoriografia bizantină și sârbă din aceeași perioadă. „Nicăieri
această perioadă, cuprinsă între 1371-1409, fatală pentru popoarele bal
canice, n-a fost descrisă atât de frumos ca în această cronică, în care
vedem în ea acum un strălucit pandant la opera lui Constantin Fi
losoful” (p. 264).
Ioan Bogdan excludea „ipoteza că această cronică ar fi fost scrisă
undeva în Moldova sau Țara Românească, datorită faptului că informațiile
despre istoria acesteia din urmă sunt sărăcăcioase și neclare, iar despre
Moldova ele lipsesc cu desăvârșire” (p. 263) [5.w.J, dar de data aceasta ne
aflăm, evident, în fața unui caz surprinzător de cecitate, la un savant totuși
atât de perspicace, care stabilea cu deplină siguranță perioada în care s-a
putut alcătui cronica: înainte de 1453 (căci cetatea imperială este încă -
prin voia Domnului - a creștinilor) și cel mai probabil „în primii ani ai
domniei lui Mehmed I (1413-1421)” (p. 263).
In realitate, în această „Istorie a cuceririi Peninsulei Balcanice de
către turci” există un singur punct luminos, o singură mare victorie
creștină, înfățișată pe larg și cu o intensă vibrație: victoria lui Mircea
asupra lui Baiazid, adică evenimentul esențial al secolului de istorie
românească ce se încheia. Cum se mai poate vorbi, atunci, de „informații
sărăcăcioase și neclare”?
Adevărul este că Ioan Bogdan, care descoperise de fapt izvorul lui
Mihail Moxa pentru partea respectivă a Cronicii {„Cronica bulgară este
tradusă integral”-constată el la p. 269) a fost șocat de o „informație” care
nu exista în versiunea lui Moxa: că deși Baiazid fusese învins, și a trebuit să
fugă peste Dunăre, el a reușit să pună în locul lui Mircea un „vlastel”, iar
Mircea a fugit, la rându-i, în Ardeal.
Evident că aceasta este „neclaritatea” invocată, cum de altfel se vede
din comentariul consacrat întregului pasaj privind bătălia de la Rovine:
„Lupta dc Ia Rovine între Mircea și Baiazid e, în esență, în con
cordanță cu pasajul clasic din Constantin «Glasnik», XLII, 269-270.
Data (1394), înfrângerea lui Baiazid și fuga peste Dunăre sunt în ambele
izvoare identice; în ceea ce privește relatarea urmărilor luptei, ele diferă.
Ciudat, Cronica bulgară se contrazice ea însăși, susținând, pe de o parte,
că Mircea ar fi repurtat victoria și totuși s-ar fi refugiat la unguri, pe de
altă parte susține că Baiazid, fiind învins, ar fi căutat scăpare dincolo de
196
www.dacoromanica.ro
Dunăre și totuși arfi numit pe un boier al țării ca domn în locul lui Mircea.
Această eroare provine, probabil, de la faptul că, imediat după luptă,
Mircea a plecat la Brașov, pentru a încheia un tratat cu Sigismund (7
martie 1395). Urmarea luptei a fost, de fapt, cum arată Constantin,
împăcarea taberelor opuse. Baiazid s-a convins că n-are nici un rost
să-l urmărească pe Mircea în pădurile sale de netrecut, luând hotă
rârea mai avantajoasă de a subjuga definitiv Bulgaria” (p. 266) [subli
nierile îmi aparțin D.Z.].
Ioan Bogdan nu a acceptat, așadar, valoarea documentară a „infor

mației” despre fuga lui Mircea în Ardeal după lupta victorioasă cu Baiazid,
reperându-i și subliniindu-i prompt absurditatea. El a continuat să vadă în
bătălia de la Rovine o strălucită victorie, ca și B.P. Hasdeu, Mihail Emines-
cu și C. Irecek, cel din 1876. Datând-o însă, după C. lrecek, la 10 octombrie
1394 (această dată este atribuită abuziv și lui Constantin Filosoful, care în
biografia lui Ștefan Lazarevici nu are decât anul erei bizantine: 6903,
interpretabil cu 1394 numai dacă admitem că lupta s-a dat în octombrie
1394, ceea ce nu scrie nicăieri Constantin Kostenețki „Filosoful”) a fost
obligat să plaseze recucerirea cetății Tumu cu sprijinul lui Sigismund
(faptul istoric real pe care s-au întemeiat toate speculațiile lui Pray și
Huber) „în anul următor”, când, în realitate, evenimentul s-a petrecut la
două luni după victoria domnului român din mai 1395.
Ultimul cuvânt al lui Ioan Bogdan în aceste probleme poate fi citit în
Luptele românilor cu turcii până la Mihai Viteazul, conferință ținută la 25
ianuarie 1898 sub bolta Ateneului Român12.
12 Luptele românilor cu turcii până la Mihai Viteazul. Cultura română veche.
Două conferințe ținute în sala Ateneului Român din București, în zilele de 25 și 29
ianuarie 1898, București, 1898. Iată ce citim la p. 12-13 „Baiezid (sic!), apropiindu-se
de Țara Românească la 1393, când supuse definitiv Bulgaria ostică, cucerind și
reducând în cenușe capitala Tâmova, trecu la 1394 Dunărea cu o puternică armată și
cu despoții sârbești Ștefan Lazarevici, Marco Cralievici și Constantin Dragașevici în
suita sa; dar Baiezid e bătut de Mircea cumplit la 10 Octomvrie și se întoarce rușinat
peste Dunăre, punând stăpânire numai peNicopolul mic sau Tumul, pe care îl pierde
în anul următor, fiind recucerit de Mircea cu ajutorul regelui unguresc
Sigismund.
«Și se dete o mare luptă» (ne spune o cronică bulgărească aproape contim
porană, pe care a tradus-o și cronicarul muntean Moxa) «și o mulțime de viteji turci
căzură de mânile puternicilor domni creștini, între care se aflau și Constantin
Dragașevici și Marco Cralievici, și atât de multe sulițe s-au rupt, încât de mulțimea
săgeților nu se putea vedea nici cerul, iar apa de pe acolo era încruntată de sângele
197
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Un an mai târziu, Nicolae Iorga (1871-1940), în Studii istorice

asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, punea - pentru aproape un
secol - istoriografia românească pe direcția greșită stabilită - în succe
siunea lui Pray și Huber-de Constantin Irecekîn 1892.
III
Sub titlul Zur Wiirdigund der neuentdeckten bulgar Chronik
[Despre valoarea nou descoperitei cronici bulgare], tipărit în „Archiv fur
slavische Philologie”, tom 14,1892, p. 255-277, Constantin Irecek a făcut
un examen amănunțit al valorii istorice a nou-descoperitei „cronici bul
gare” editate de Ioan Bogdan în volumul precedent al revistei lui Iaghici. în
cadrul acestei analize, oprindu-se la relatarea bătăliei dintre Mircea și Ba
iazid, învățatul cehoaustriac și-a abjurat total poziția din cartea tinereții
sale, însușindu-și punctul de vedere al lui Huber și acordând - spre
deosebire de Ioan Bogdan - deplină încredere „informației” despre
fuga lui Mircea și înlocuirea lui cu un „vlastel”.
Iată ce scrie C. Irecek:
„Baiazid vine în toamna anului 1394 în Țara Românească, cu o mare
armată, în care se găseau și principii vasali sârbi Ștefan, «regele» Marco
multelor trupuri omenești. Baiazit însuși se cutremură și fugi.» Tot așa e descrisă
această luptă într-un alt izvor contimporan, în viața lui Ștefan Lazarevici, scrisă pe la
1431 de Constantin Filosoful: în ea se mai povestește că despotul Marco, eroul
legendar al poesiei populare sârbești, ar fi zis înainte de luptă cătră colegul său
Constantin, că se roagă lui Dumnezeu să ajute creștinilor și să cadă el însuși cel dintâi
în luptă. Analele sârbești ne dau locul acestei lupte: Rovine.
După o înfrângere atât de strălucită nu e de mirare să vedem pe Mircea doi ani
mai apoi, la 1396, împotriva turcilor în marea bătălie de la Nicopoli pe Dunăre, în
care creștinii apuseni sub comanda lui Sigismund regele Ungariei veniseră pentru
prima oară în număr mai mare în ajutorul celor răsăriteni”.
Traducerea dată de marele slavist citatului din așa-zisa cronică bulgară este din
păcate creatoare de confuzie pentru cine nu cunoaște istoria și originalul! S-ar putea
înțelege că „între puternicii domni creștini de mâinile cărora au căzut mulțime de
viteji turci” se aflau și Constantin Dragașevici și Marko Cralievici! Traducerea
exactă este: „Și se dete o luptă mare, încât a căzut o mulțime de turci aleși, dintre cei
puternici [adică de căpetenii}. Și dintre domnii creștini au fost [printre cei căzuți]
Constantin Dragașevici și Marko Kralievici”. Apud Al.V. Diță, Mircea cel Mare între
realitatea medievală și ficțiunea istoriografică modernă, București, Editura Publi-
ferom, 2000, p. 247.
198
www.dacoromanica.ro
-fiul lui Vukașin - și Constantin. El cucerește Nicopolul Mic (acum Turnu

Măgurele) în fața Nicopolului bulgăresc, și pătrunde în interiorul țării,
pustiind și jefuind. Voievodul Mircea și-a dus mare parte din locuitori la
adăpost în Carpați, a hărțuit pe inamic și s-a încumetat la o bătălie mai
mare într-un ținut păduros, unde cu slabele sale forțe de luptă se putea
măsura cu supraputerea (wo er es mit seinen schwârcheren Streitkrăfien
mit der Uebermacht aufnehmen konnte). Ca loc al luptei, analele sârbești
numesc o localitate Rovine; după Ioan Bogdan („Archiv”, XIII, 497, n. 2)
există acum numai un sat Rovinari, situat în extremitatea vestică a jude
țului Gorj, în vreme ce mai vechii cronicari români căutau locul luptei în
județul Ialomița. O informație turcească deplasează bătălia pe răul Argeș.
Cronica bulgară scrie doar de un râu, fără să-l numească. Data analelor
sârbești, 10 octombrie 1394, nu poate fi pusă la îndoială. Baiazid a în
vins, dar cu pierderi grele. (Bajezid siegte, aber unter schweren Verlusten).
Pe lângă unele mărimi turcești, au căzut și regele Marco și Constantin.
Mircea a fugit în Ungaria, unde se afla la 7 martie 1395 în Brașov, la
regele Sigismund. Baiazid a așezat un alt nobil valah ca voievod, al
cărui nume nu ne este cunoscut, a lăsat la întoarcere o garnizoană î:i
Nicopolul Mic, și a trecut Dunărea înapoi.
In mai și iunie 1395 vine regele Sigismund în Țara Românească, pune
din nou pe Mircea ca voievod și cucerește Nicopolul Mic de la turci. La
întoarcere armata ungară în marș este atacată la o trecătoare din Carpați
de cete de români cu lănci și săgeți otrăvite. Cu toate că acest atac prin
surprindere a fost întreprins de partida filoturcă, care-1 combătea pe
Mircea, Sigismund va scrie, mai târziu, despre trădarea protejatului
său.
La 6 iulie 1395, Sigismund, revenit deja în Ungaria, data «in campestri
nostro descensu prope villam Hozyomezu vocatam» desigur în «Hoszu-
mezo»pe Tisa superioară, în Maramureș, iar la 26 d.M. seafiaîn OfenM.
Acesta este „scenariul Irecek”, devenit literă de evanghelie pentru

istoriografia românească în urma adoptării și completării lui de către
Nicolae Iorga, în 1899, în cartea citată:
„ Urmează provocațiunea lui Mircea, care profită de lipsa Sultanului,
ocupat cu preparativele luptei împotriva emirului de Castemuni. Deși
promisese tribut, el trece Dunărea și pradă «șesul Cadin» sau «Carino-
vasis». Baiazid răspunde trecând râul la rândul său, în Muntenia, pe la
Nicopole. Nicopolea Mică e ocupată, domnul urmărit până la Argeș. Aici
13 Apud Alexandru V. Diță, „Fuga" și „restaurarea” lui Mircea cel Mare..., p.

56-57.
199
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
acesta își alege o posițiune tare, unde Baiazid nu cuteză să-l atace. El
plecă, lăsând un alt domn în scaun. [Deși nu cutezase să-l atace! - n.n.\
pe Vlad, poate unul din boierii lui Mircea, vornicul menționat în 1391.
In cursul acestei campanii, se dădu lupta din 10 octombrie 1394 la Rovine,
în care căzură principii Marcu și Constantin, după analele sârbești.
Mircea învinsese, dar, ca și Țepeș în 1462, ca și Mihai în 1595, el nu se
putu folosi de victorie și se retrase la munți, spre Argeș.
Numai așa se pot împăca mărturiile cronicarilor turci citați, a Bizan
tinului Phrantzes, trecut cu vederea până acum, a cronicelor sârbești și
a documentelor de care va fi vorba îndată.
Anul 1394 e ocupat de lupta dintre vechiul domn și cel introdus de
turci. Mircea pare să fi fost învins; în orice cas, situațiunea sa deveni în
curând așa de grea, încât el trebui să treacă munții, alergând la ajutorul
regelui Sigismund. La 7 martie 1395, în Brașov, se încheie un tractat
contra turcilor între cei doi domni: ni s-a păstrat actul dat de Mircea prin
care el se îndatora a sprijini după putință orice expedițiune contra inimi
cului comun. Lupta începu, în curând, zice cronica ungurească, «contra
turcilor și muntenilor», adecă muntenilor lui Vlad.
Nicopolea-Mică fu cucerită pentru Mircea, fără să se poată ajunge la
un résultat decisiv, căci, murind regina Maria (17 mai), Sigismund fu
chemat în grabă în statele sale, urmărit de ostașii lui Vlad cari îl loviră
în munți la «Pozata» sau «Pazata». La 28 mai al anului următor, Vlad,
«domn al Basarabiei și comite de Severin» era în scaunul său din Argeș: el
se declară vasal al lui Vladislav Iagello și Hedvigei, regi legitimi ai
Ungariei, cari îi confirmase stăpânirea" (p. 65-66).
în acest labirint, construit de N. Iorga pornind de la C. Irecek și cu
aportul de ultimă oră al lui Sphrantzes (neglijat de istoricii moderni, dar
folosit din plin la începutul secolului al XVlll-lea de Radu Popescu) isto
ricii români se vor rătăci aproape un secol.
* * *
Dimitre Onciul (1856-1923) va încerca să împace ideea de victorie a

domnului român cu deja dogmatizata teză a fugii sale după victorie, în
căutare de ajutor la regele Sigismund, cu armele căruia va fi repus pe tron.
Pentru aceasta, el va inventa pur și simplu o a doua bătălie, nefericită (N.
Iorga inventase doar paralela cu Mihai Viteazul la Călugăreni și cu
Vlad Țepeș în 1462, care va face lungă carieră, fiind adoptată și de stu
denții și viitorii săi contestatari, Constantin C. Giurescu și P.P. Panaitescu!)
200
www.dacoromanica.ro
în care Mircea ar fi fost învins, și ca urmare înlocuit cu Vlad și obligat să

fugă peste munți.
Dimitre Onciul a fost, după mai tânărul cu 15 ani N. Iorga din Studii
istorice asupra Chiliei și Cetății Albe (1899) și Geschichte des Rumä
nischen Volkes (1905), istoricul român cu cea mai mare influență asupra
evoluției studiilor despre Mircea cel Mare. Prin celebrul său studiu despre
Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui, publicat în „Convorbiri
literare” începând din noiembrie 1901 până în martie 1903, dar rămas
neterminat și retipărit abia în 1968 și 200614, a dat întâia cercetare fun
damentală a istoriografiei românești consacrată marelui domn și a reușit să
impună supranumele „cel Bătrân” creat de Radul Popescu în Istoria dom
nilor Țării Românești, înlăturând pentru aproape un secol pe „Mircea cel
Mare”-cumîl numiseră B.P. Hasdeuși A.D. Xenopol- deși el personal,în
ultimul curs ținut la Universitatea din București, în anul universitar 1920
1921, avea să-l numească de zece ori Mircea cel Mare și niciodată cel
Bătrân!15
Numit la 18 noiembrie 1895 profesor de istoria românilor la Univer
sitatea din București (o lună după Nicolae Iorga, numit la 24 octombrie cu
adresa nr. 7847)16 cu obligația de a o trata din cele mai vechi timpuri până la
1526, Dimitre Onciul și-a început cursul în februarie și-l va ține până la
sfârșitul anului universitar 1920-1921, când va fi țintuit la pat de o boală
veche, murind la numai 67 de ani. El va împărți materia pe trei ani, după
care o va relua da capo cu o nouă serie de studenți.
Din anii universitari 1895-96 (acesta acoperit doar pentru lunile
februarie-iunie), 96-97 și 97-98 ni s-a păstrat un singur curs litografiat, din
ultimul an, acum în Biblioteca Națională, cota IVI 9079.
începând din anul universitar 1898-1899, când are loc și o reorgani
zare administrativă conformă cu noua lege a învățământului, cursul lui
14 Dimitre Onciul, Scrieri istorice. Ediție critică îngrijită de Aurelian Sacerdo-
țeanu, București, Editura științifică, 1968, voi. 11, p. 19-142; Academia Română.
Cărți de căpătâi. Dimitre Onciul (18561923), Scrieri alese. Ediție îngrijită de acad.
Ștefan Ștefanescu, dr. Dorina N. Rusu, dr. Bogdan-Alexandru Halic, cu un cuvânt
înainte de acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, București, Editura
Academiei Române, 2006, p. 434-512.
15 La paginile 128, 145, 164, 209, 246 (de două ori), 247, 248, 258, 298.
16 Anuarul Universității din București pe anul școlar 1895-1896. Al I V-lea anuar,
201
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Dimitre Onciul are norocul unor eminenți stenografi și editori, datorită

cărora putem urmări pas cu pas, până în anul universitar 1920-1921, efortul
primului adevărat profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucu
rești de a elabora, pe această cale, o nouă istorie a poporului nostru pentru
perioada ce i se încredințase, dar din care n-a depășit niciodată anul 1504,
cu sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare.
A.D. Xenopol își încheiase nu de mult (1893) cele șase volume ale
sintezei sale, și publicase la Paris, chiar în anul când Dimitre Onciul pășea
la catedră, versiunea ei franceză în două volume, prefațată de Alfred
Rambaud. Era cel mai prețios dar pe care Ion C. Brătianu îl făcuse neamului
românesc în cultură, numind pe recenta sa achiziție (istoricul trecuse la
liberali în 1880) profesor titular la Catedra de istoria românilor a Univer
sității din Iași, începând din august 1883. După șase ani, în septembrie
1889, A.D. Xenopol va începe editarea Istoriei românilor din Dacia Tra-
iană, scoțând câte un volum pe an până în 1893, când împlinea 41 de ani.
Socotit „trădător” de către junimiștii care până la 36 de ani nu-i
putuseră asigura cariera pentru care avea și vocația și pregătirea necesare,
aceștia s-au preocupat, în schimb, să-i găsească și să promoveze un rival! El
a fost descoperit în bucovineanul Dimitre Onciul, adus profesor la Bucu
rești la 40 de ani, în plină maturitate, după ce se impusese în Bucovina na
tală și se afirmase, alături de mai tânărul cu opt ani Ioan Bogdan, ca una din
stelele de primă mărime ale generației prin care Junimea și „Convorbirile
literare”, după ce dominaseră două decenii viața literară, impuneau „direc
ția nouă” și în domeniul științific (între ei și geograful Simion Mehedinți).
Dimitre Onciul debutase în „Convorbiri literare” în 1884, cu studiul
Iuga Vodă domn al Moldovei la 1374 și 1400, angajând pe acest subiect o
polemică cu A.D. Xenopol în 1886. Făcuse, la cerere, o amplă recenzie
cărții lui Xenopol Teoria lui Roesler, în șase numere din 1885, afir-
mându-se ca un egal al proaspătului profesor de la Iași. Titu Maiorescu a
înțeles că era singurul în stare să-i facă „pereche” celui răzlețit de confreria
ce-1 trimisese la studii și făcuse din el o figură de prim-plan a vremii17.
Totodată, prin Ioan Bogdan - care devenise la 20 iunie 1892 titularul
17 Pentru rolul lui Maiorescu în promovarea lui Dimitre Onciul, vezi Ilie Minea,
Locul lui D. Onciul în istoriografia românească, în volumul său Paralipomena, Iași,
1939, p. 6-7 și Pamfil Georgian, Dimitre Onciul. 26 octombrie 1856 - 20 martie
1923, Extras din „Convorbiri literare”, nr. 7-12/1940, p. 899.
202
www.dacoromanica.ro
celei dintâi catedre de studii slave din România - și prin Dimitre Onciul,
Titu Maiorescu ridica în fața eternului rival, B.P. Hasdeu, doi specialiști în
două domenii pe tărâmul cărora titanul strălucise până atunci singur, și
aceasta după ce-1 eclipsase și-1 împinsese la margine în conștiința publică
prin instituirea cultului lui Mihail Eminescu, în al cărui pontifex maximus
se erijase (B.P. Hasdeu înțelesese perfect manevra, dar nu i-a putut opune
decât două versuri vitriolante din poezia Dumnezeu, despre „cârtița schim-
bată-n elefant”).
Titu Maiorescu devenise la 28 octombrie 1892 rectorul Universității
din București pentru o perioadă de 4 ani și este aproape sigur că i se dato
rează crearea în 1895 a unei catedre destinate predării istoriei românilor de
la origini până la sfârșitul secolului al XVII-lea, care urma să fie ocupată de
Onciul. Scoasă la concurs, Titu Maiorescu, în calitatea de rector, a devenit
președintele comisiei ce urma să decidă, la Iași, cine va fi viitorul titular al
noii catedre. Din comisia prezidată de el și care urma să analizeze dosarul
unui singur candidat, Dimitre Onciul de la Cernăuți, făceau parte A.D.
Xenopol, Aron Densușianu, Andrei Vizanti, Constantin Leonardescu, Ion
Caragiani și Petre Rășcanu, iar concursul fusese fixat la 11 noiembrie 1895.
Surpriza a venit de la B.P. Hasdeu, care a cerut să fie numit el, pe baza
lucrărilor, fără a mai trece prin concurs. Maiorescu și comisia i-au respins și
cererea și candidatura la concurs pe chestiuni de procedură (nu era în
termenul cerut de lege și se făcuse printr-o telegramă) și astfel Onciul a fost
numit, la 18 noiembrie 1895, cu adresa nr. 8796, titularul noii catedre18,
venind triumfal de la Cernăuți, unde la plecare i s-a dat un banchet de rămas
bun.
Ioan Bogdan, Dimitre Onciul și Simion Mehedinți (fondatorul geo
grafiei ca știință la noi și unul din marii geografi ai epocii sale) au succedat,
în strategia culturală maioresciană, marilor figuri literare din prima etapă:
Mihail Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici și I.L. Caragiale, venind să
umple golul din știință, deplâns de Maiorescu în 1882, în a doua partea a
articolului Literatura română și străinătatea (inclus în volumul III din
Critice). Li se vor alătura filosofii: Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu și Ion
18 Marin Popescu-Spineni, Contribuțiuni la istoria învățământului superior. Fa
cultatea de filosofîe și Utere din București de la început până în prezent. Istoric,
bio-bibliografie, programe, regulamente, statistici, diagrame, București, Cultura
Națională, 1928, p. 116 și Anuarul..., p. 14.
203
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Petrovici. Cu toții vor datora lui Titu Maiorescu același cult al perfecțiunii
„în fond și formă” pe care îl va respinge însă geniul furtunos al tânărului
Neculai Iorga, caracterizat infailibil de Titu Maiorescu, de la primii pași,
prin cuvintele: „Domnul Iorga varsă dimineața ce-a mâncat seara!”. Dar a
fost îmbrățișat și el de „Covorbirile literare” (unde cumnatul său, Ioan
Bogdan, figura din 1900 în comitetul de redacție, devenind în 1902 direc
torul revistei) până ce va deveni noul concurent la dominația scenei cultu
rale, și foarte curând va fi câștigător al competiției. Nu însă fără a plăti un
tribut aproape fatal anti-maiorescianismului său structural.
Dimitre Onciul va intra în Academia Română ca membru corespon
dent în aprilie 1889, fiind votat în aceeași ședință cu A.D. Xenopol. Dar
titular va deveni abia în 11 aprilie 1905, spre deosebire de A.D. Xenopol
care în 1893 va lua locul rămas liber prin moartea lui Mihail Kogălniceanu.
Iși va încheia însă viața ca președinte al ei, cu puțin înainte de a-și încheia
mandatul, ceea ce-1 va face pe Vasile Pârvan să spună, în cuvântarea ținută
la Biserica Mihai Vodă din partea Academiei, la 22 martie 1923, că „desti
nul a voit ca el să plece încununat”. Același Vasile Pârvan, atunci vicepreșe
dinte al Academiei, a ținut să sublinieze, anunțându-i săvârșirea din viață la
ședința extraordinară din 20 martie că „este primul caz când președintele
Academiei Române a fost numai om de știință. Onciul în politică n-a în
semnat nimic. Timp de patru decenii a lucrat numai în chiliuța lui, consa-
crându-se cu totul științei și numeroaselor instituții culturale din care a
făcut parte”19.
* * *
Cursul de istoria românilor, ținut de Dimitre Onciul cu o singură

întrerupere în anii războiului 1916-1917 și 1917-1918 (până la 26 aprilie
când se redeschide Universitatea din București sub ocupația germană) se
păstrează într-un mare număr de stenograme litografiate, nu toate ajunse în
Biblioteca Academiei Române (unde sunt acum 11), dar completându-se în
mare măsură cu cele din Biblioteca Națională și din Biblioteca Facultății de
19 Academia Română. Anale. Tomul XLIII. Ședințele din 1922-1923, București,
1923, p. 48. După slujba de la Mihai Vodă rămășițele pământești ale lui D. Onciul au
fost duse și înmormântate la Cernăuți. „Serviciul divin, amintea Pârvan, se va oficia
poimâine, joi, la ora 2, în biserica Mihai-Vodă. Cortegiul, în drumul spre Gara de
Nord, va trece prin fața Universității și pe la Academie”.
204
www.dacoromanica.ro
istorie a Universității din București. Câteva - între care unul în posesia

autorului acestor pagini - n-au intrat încă în bibliotecile publice, dar poate
că acest lucru se va petrece în viitor.
întrucât nu s-a întocmit până acum o bibliografie a lor, iar în biblio
grafia operei lui Dimitre Onciul alcătuită în 1940 și publicată de Aurelian
Sacerdoțeanu în „Revista arhivelor” nu sunt înregistrate decât cinci ase
menea cursuri20, am fost obligat să umplu acest gol pentru a putea urmări de
când, unde și cum a înfățișat Dimitre Onciul figura și domnia lui Mircea cel
Mare. El fiind singurul înainte de P.P. Panaitescu în 1944 care ne-a lăsat, în
aceste cursuri, o veritabilă monografie. Iar în cuvântarea ținută la Mitro
polie „la cinci sute de ani de la moartea lui”, în ziua de 31 ianuarie stil
vechi/13 februarie stil nou, 1918, Dimitre Onciul ne-a dat despre Mircea
I Basarab întâia sinteză științifică alcătuită de un istoric de clasă înaltă
și de mare autoritate în epocă21. Va trebui să treacă un sfert de veac până
20 Aurelian Sacerdoțeanu, Contribuții bibliografice. 1. Opera lui Dimitre Onciul.

11. Bibliografie veche. 1. Cărți. 2. Periodice: „Arhiva românească ”, „Foae de storia
română", „Foaia Societății românismul. III. Bibliografie nouă. Extras din „Revista
arhivelor”, IV, 1940, nr. 1, București, Cartea românească, 1940.
21 S-a publicat de Atelierele grafice Socec, în două ediții, una a Academiei Ro
mâne și alta a Comisiunii monumentelor istorice, singura deosebire constând în
mențiunea de pe copertă. Este însoțită de o ilustrație realizată după pictura murală de
la Cozia, reprezentând pe Mircea și fiul său Mihail, susținând biserica dar nu este
fotografia tabloului votiv. Cuvântarea este însoțită de o precuvântare și de 36 de note
așezate la sfârșit. S-a publicat și în „Analele Academiei Române. Partea adminis
trativă și dezbaterile”, Seria 11. Tomul XLI, 1920-1921, București, 1922, p. 175190,
cu mențiunea „Ședința de la 15 februarie 1918”. De data asta notele apar sub text. La
p. 191 este reprodusă în facsimil Porunca dată căpeteniilor Dârstorului, anexată și în
broșură. Nu este însă însoțită de portretul tipărit pe hârtie cretată și lipit in ediția de la
Socec.
La data publicării acestei cuvântări nu existau decât trei încercări de a prezenta
domnia și figura lui Mircea cel Mare: D. Bolintineanu, Viața lui Vlad Țepeșși Mircea
cel Bătrân, București, 1863, ediția a doua „revăzută și corectată” în 1870; Mincu
Popescu, licențiat în filosofie și litere, Studiu asupra lui MirceaVodă cel Bătrân
(1386-1418), București, 1885 (145 p.) și Dumitru N. lotta, Mircea Vodă cel Mare.
Teză pentru licență, București, 1893, Facultatea de Litere și Filosofie (X + 195 p.),
toate lipsite de orice valoare științifică. Anul următor, 1919, va vedea însă apariția
cărții discipolului și protejatului său ardelean Ilie Minea, Principatele române și
politica orientală a împăratului Sigismund. Note istorice, București, Tipografia
„Convorbiri literare” care este întâia operă științifică autentică tipărită ce rezervă
205
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
ce vom mai înregistra apariția alteia, și după aceea alte patru decenii până
ce întreaga problematică a persoanei și domniei lui Mircea cel Mare, cu
care Dimitre Onciul a fost primul care s-a luptat, va fi pusă pe alte baze și se
va tipări din nou o monografie pe măsura subiectului, alcătuită de preotul
profesor Niculae Șerbănescu și de profesorul dr. Nicolae Stoicescu.
în cuvântul său de despărțire de marele dispărut, Vasile Pârvan spu
nea: „ Când Cel acum adormit a fost să-și aleagă piatra de încercare a
talentului său de cetitor în cărțile sybiline ale Istoriei, el nu a întârziat la
întrebări ușoare, la rezumări de documente limpezi, ci, în romantică în
drăzneală, a atacat problema cea unică: misterul originei noastre în țările
de azi. Și cumințenia sa, tactul său, învățătura sa, n-au fost mai prejos de
îndrăzneala sa. El a înțeles că problema era mai mare decât mărginirea
unei singure vieți omenești și de aoeea a dăruit tot ce avea în puterile sale:
statornicia întregii sale vieți întru lupta cu sfinxul. Și credința sa a fost
răsplătită. Vor trece secole și numele lui va fi legat mereu de povestea
epică a luptei cu taina mare a istoriei noastre ”22.
La rândul său, preotul profesor Niculae M, Popescu, chemat să ocupe
locul lui D. Onciul în Academia Română, își va încheia discursul de recep
ție consacrat în întregime predecesorului cu cuvintele: „ Un lucru va rămâ
nea al lui D. Onciul cât vasta literatura istorică românească: introducerea
în lămurirea trecutului românesc a unei metode serioase de cercetare
istorică ”,
Evocându-1 în 1940, fostul student și editor al ultimelor sale cursuri,
Pamfil Georgian, devenit între timp un eminent și cunoscut profesor de
liceu și autor de manuale, punea accentul asupra faptului că în cei 21 de ani
universitari întregi, și încă 3 luni din alți doi, cât a predat la Universitatea
din București „ lui i-a fost dat să pregătească seriile de profesori de istorie
și de cercetători ai trecutului cu care neamul nostru se poate mândri în
acest sfert al veacului XX" (p. 900).
Cursul lui Dimitre Onciul oferă, într-adevăr, spectacolul unei minți
care se luptă cu problemele cele mai grele ale trecutului nostru. Dar nu
numai cu cele legate de timpul până la întemeierea Țărilor Române, ci și cu
cele ridicate de stabilirea adevărului în legătură cu personalități și domnii
domnului Țării Românești cel mai mare număr de pagini din cele 273. Ea a rămas
până astăzi indispensabilă celui ce se ocupă de personalitatea și domnia lui Mircea cel
Mare.
22 Memoriale, București, Cultura națională, 1923, p. 89-90.
206
www.dacoromanica.ro
din perioada ce a urmat. Iar dintre acestea, figura și domnia lui Mircea cel
Mare deține fără îndoială primul loc, fie și dacă ținem seamă că ele fac
obiectul principal a cinci cursuri din anii universitari 1900-1901, 1902
1903, 1905-1906, 1909-1910 și ultimul pe care l-a mai putut ține, între
1920-1921. De Alexandru cel Bun nu a ajuns a se ocupa decât în trei dintre
ele, iar de Ștefan cel Mare numai în 1903-1904 și 1906-1907.
în cursul din anul universitar 1900-1901, când a abordat prima oară
această perioadă, el spunea: „ Ca să înțelegem istoria noastră trebuie să o
vedem așa cum a evoluat—ca istorie a unui poporpe teritoriul ocupat de el
și în mediul etnic înconjurător — spre organismul statului român și al
națiunii române de astăzi, păstrând în sine germenele statului român și al
națiunii române de mâine” — un mod dea sugera, în 1900-1901, că împli
nirea acestei istorii se află în viitor și cursul trebuie să o servească.
„Intr-o asemenea expunere - continua Dimitre Onciul - totdeauna
vasta pe primul plan personalitățile istorice mult mai marcante din cutare
timp, iar pe lângă acestea celelalte personalități, care intră în acțiune în
mod maipuțin însemnat. Așa și în timpul de care ne ocupăm acum, Mircea
e personalitatea principală a dezvoltării noastre istorice; dar această pre
cederé o are numai în primajumătate a domniei sale. In a doua jumătate
altă personalitate istorică se impune mai mult atenției noastre: e Alexan
dru cel Bun ”. Numai că de acesta n-a mai ajuns să se ocupe nici în cursul
din 1905-1906 și nici în cel din 1920-19211
Cursul lui Dimitre Onciul este cea mai patetică încordare a unei minți
românești, după B.P. Hasdeu și Mihail Eminescu și în același timp cu
Nicolae Iorga, de a cuprinde și înțelege existența în timp a neamului româ
nesc și rostul său pe lume. El se așează pe o poziție proprie în fața efortului
similar al lui A.D. Xenopol, care a generat prima sinteză veritabilă închi
nată istoriei românilor, și precede încercarea lui N. Iorga de a o înlocui pe
aceasta din urmă cu propria sinteză, în 1905.
Atunci când se va publica la Gotha sinteza Iui N. Iorga, cursul lui
Onciul fusese deja elaborat, stenografiat și litografiat până la capăt
(acesta fiind domnia Iui Ștefan cel Mare!), aflându-se deja Ia a treia
reluare.
Dimitre Onciul nu va lăsa, pe lângă acest curs decât o singură încer
care de sinteză: în 1906, când i se va cere să o scrie pentru catalogul expo
ziției jubiliare din Parcul Carol. Publicată în partea întâia din acest catalog23
23 Expozițiunea generală română 1906. Călăuză oficială și catalogul expozi-
207
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMF1RESCU
unde urma după Simion Mehedinți cu România. Schiță geografică (25

pagini) și intitulată Din istoria României, această operă de 105 pagini cu
literă mică a fost singura ce s-a bucurat de celebritate și răspândire în timpul
vieții autorului. A fost publicată ca extras, de Socec, menționându-se pe
copertă: Extras din Călăuza oficială a Expozițiunei generale române din
1906, București, 1906, deci cu aceeași literă foarte mică (BAR, I 3452).
Paralel s-a tras alt tiraj, doar cu foaia de titlu schimbată, și pe altă hârtie, cu
mențiunea „Editura librăriei Socec”.
In 1908 s-a publicat o ediție cu aspect de carte, în format 19 x 12 cm și
literă normală, în colecția „Scriitori români” Biblioteca Socec. Pe coperta
exterioară scrie: „Ediție îndreptată de autor”, și data este 1909 (BAR,
I 14078). Această ediție are 196 pagini față de cele 105 din „Catalog” și în
plus are lista domnilor Țării Românești și Moldovei, pe două coloane pa
ralele, la sfârșitul cărora, pe un rând apare Dinastia Hohenzollern a Româ
niei. Dedesubt, mare, cu bold CAROL I, și sub el Domn (1866-1881) și
rege (de la 14 martie 1881) al României.
Cartea se încheia cu cuvintele: „ Cu această credință, România intră
în al 41-lea an al domniei regelui Carol, năzuind mereu tot înainte spre
viitorul ce menirea ei i-l păstrează, și având drept călăuză, după cuvântul
regelui, falnica deviză a Coroanei de oțel: «Prin noi înșine» ”.
Două ilustrații, trase pe hârtie cretată și lipite la început, îi repre
zentau pe împăratul Traian și pe regele Carol I.
In același an, 1908, cartea este preluată, împreună cu lista domnilor
adăugată textului din Catalogul expoziției dar fără cele două ilustrații, în
cea mai răspândită și populară colecție: „Biblioteca pentru toți” a lui
Alcalay, cu nr. 361-362 bis (BAR, I 12245) și va fi reeditată în 1913 (BAR,
I 740509). în 1914 apare și „Ediția a Il-a” din cea inclusă în colecția
„Scriitori români” (BAR, I 37894)24. Va fi din nou retipărită integral, după
92 de ani, în ediția Academiei Române, paginile 351-433.
în schimb, cursul nu a făcut încă obiectul unei ediții critice întemeiate
țiunei. Autorizat de Comisariatul general, București, Atelierele grafice Socec et Co,
Societate anonimă, 1906. Cele două părți alcătuesc un singur volum (BAR 1 5141),
călăuza propriu-zisă prin expoziție fiind cea de-a doua. în prima găsim Schița geo
grafică a lui Simion Mehedinți, Din istoria română a lui Dimitre Onciul și o prezen
tare a vieții economice. Volumele sunt înțesate cu numeroase reclame.
24 în Biblioteca Națională este datată 1906 o ediție din BPT înregistrată la cota
1 12233. ’ ’
208
www.dacoromanica.ro
pe toate stenogramele litografiate de care dispunem. Ea rămâne să fie reali

zată în viitor, mai ales acum când datorită eforturilor lui Aurelian Sacer-
doțeanu, fără îndoială cel mai fidel discipol și apoi continuator al său, la
Universitatea din București și la Arhivele Statului, iar până acum trei ani și
singurul care se luptase pentru punerea operei sale în mâinile noilor gene
rații, fiind continuat și întregit abia după 35 de ani prin impunătoarea cu
legere îngrijită la Editura Academiei Române de acad. Ștefan Ștefanescu,
dr. Dorina Rusu și dr. Bogdan Alexandru Halic, aproape tot ce a tipărit
Dimitre Onciul în timpul vieții, precum și câteva texte editate postum, au
fost reunite în volume25.
25 Au rămas neincluse în volumele apărute până acum: 1. Acte privitoare la
instalarea episcopului Dosoftei în Cernăuți la 30 ianuarie (10 februarie 1782). Cu
lese din Archiva Ministeriului l.R. de Resboiu din Viena, de dr. D. Onciul, „Can
dela”, Cernăuți, IX, 1896, nr. 3, p. 149-158; 2. Zur Geschichte der Stadt Czernowitz,
„Czernowitzen Zeitung”, 1893, aprilie 6 [foileton]; 3. Documente inedite privitoare
la istoria românilor 1. Suceava, 18, noembre 1392. Roman Vodă, domnul Moldovei,
dăruește lui Toader și fraților lui Dumitru, Petru, Mihail și Gicozan un sat pe Su
ceava. Comunicat de domnul profesor D. Onciul, „Revista pentru istorie, arheologie
și fi 1 osofie”, VII, 1894, p. 367-370. 4. Zece Maiu. Conferință ținută la serbarea șco
lară din 10 maiu 1900 de Dimitre Onciul, București, 1900, Socec. 5. Un act româ
nesc de la Mihai Viteazul, „Convorbiri literare”, XXXV, 1901, p. 715-718, 1055
(rectificare). 6. Comunicare în chestiunea fdiațiunii lui Basarab ce! Tânăr, „Con
vorbiri literare”, XXXVII, 1903, p. 710-711. 7. Alegerea regelui Carol 1 al Româ
niei. Conferință ținută la 9 aprilie în Ateneul Român de Dimitre Onciul, București,
1906, 41 p. Socec. 8. La XXIV ianuarie, „Convorbiri literare” XLIII, 1909, p. 14-36.
9. Ideea dinastică în dezvoltarea statului român, „Convorbiri literare”, XLIII, 1909,
p. 172-377, 436-494. 10. Răspuns la discursul de recepție al lui T. V. Ștefanelli, Bu
curești, 1911, retipărit în Academia Română. Discursuri de recepție, IV (1907
1911), volum îngrijit și indice general de dr. Dorina N. Rusu, București, Editura
Academiei Române, 2005, p. 279-285. 11. Regele Carol l-iu, „Buletinul Comisiunii
monumentelor istorice”, VII, 1914, p. 145-147. 12. Conferință asupra domniei
regelui Carol 1 de dr. D. Onciul, p. 15-27 în Facultatea de Filosofie și Litere din
București, Comemorarea regelui Carol 1 cu prilejul deschiderii cursurilor Facultății
la 1 noembrie 1914, București, Socec, 1914,28 p. 13. Din trecutul Bucovinei, Extras
din „Convorbiri literare”, XLIX, 1915, nr. 6-7, p. 589-606, 729-744. 14. Regina Eli-
saveta, „Buletinul Comisiunii monumentelor istorice”, IX, 1916, p. 1-5. 15. Regina
Elisaveta. Necrolog pronunțat la cursul de istoria românilor de la Universitatea din
București, „Convorbiri literare”, L, 1916, p, 254-258. 16. Cuvânt la deschiderea
cursului de istoria românilor la 26 aprilie 1918, București, Socec, 1918, 22 p. 17.
Titu Maiorescu. (Cuvântare), „Convorbiri literare”, LII, 1920, p. 292-294. 18.
209
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Prin devotamentul fără margini al aceluiași Aurelian Sacerdoțeanu au

fost traduse în românește și publicate cele patru scrieri tipărite în ger
mană26.
Dacă dăm crezare studentului său din ultimii ani (1919-1921), Pamfil
Georgian, „Onciul în opera lui a îngrijit cu aceeași rigoare și forma ca și
fondul. Ca profesor, niciodată n-a intrat la curs fără prelegerea scrisă într-o
formă perfectă, care făcea să curgă cuvintele pe le rostea cu o cadență per
fectă. Niciun cuvânt de prisos: forma studiată până în cele mai mici amănun
te” (p. 908). Aceasta explică o anumită constanță a expunerii. Odată elabo
rat în primii ani de predare, cursul a fost după aceea reluat, iar stenografii
puși în situația de a nota din nou un text rămas în cea mai mare parte același.
Fac excepție comprimările sau acele cursuri în care aborda probleme
noi sau relua materia dintr-un alt unghi, cum au fost cele două cursuri din
ultimii săi doi ani universitari (1919-1920 și 1920-1921) notate și litogra
fiate chiar de Pamfil Georgian, sau cursul despre ideile cu privire la origi
nile românilor, sau cel dedicat domniei regelui Carol I și României mo
deme, în anul universitar 1914-1915, despre care însă nu s-a prea făcut
amintire.
în cazul personalității și domniei lui Mircea cel Mare, această con
stanță a ideilor și chiar a formulărilor se observă cu pregnanță, de Ia prima
abordare a subiectului, în cursul din 1900-1901, până la ultimul său curs,
cel din 1920-1921, notat de Pamfil Georgian. Pe acest traseu, de două
decenii încheiate, va trebui să-1 urmărim pe autor.
* * *
în cursul din 1900-1901 stenografiat de „d-șoara E. Belu”, i se con
Domnul lacob Negruzzi la optzeci de ani, „Convorbiri literare”, Anul 55, nr. 1,
ianuarie 1923, p. 1.
26 Zur Geschichte der Bukowina, Cernăuți, 1887, 29 p. = Din istoria Bucovinei,
în Scrieri istorice. Ediție critică îngrijită de Aurelian Sacerdoțeanu, București, 1968,
voi. I, p. 280-312; Zur rumänischen Streitfrage, iulie 1887 = Despre controversata
chestiune română, în același volum, p. 261-279; Zur Geschichte der Romanen in
Marmarosch, 15 p. 1890 = Din istoria românilor din Maramureș, în același volum,
p. 313-327.
Geschichte der Bukowina vor der Vereinigung mit Oestterreich, 1899 = Isto
ria Bucovinei înainte de unirea cu Austria, în același volum, p. 494-559.
210
www.dacoromanica.ro
sacră lui Mircea „cel Bătrân” paginile 103-289 și 339-381, cu totul 228 de
pagini - dimensiunile unei monografii.
Paginile 103-178 sunt acoperite de trei probleme: 1. Data urcării pe
tron, stabilită cu precizie: 1386; 2. Modul în care a luat tronul, cu respin
gerea categorică a tezei „fratricidului” emisă de A.D. Xenopol și B.P.
Hasdeu: „Dac-am insistat așa de mult asupra acestei întrebări, am facut-o
numai în vederea învinuirii atât de nedrepte și neîntemeiate pe care istoricii
români, domnii Xenopol și Hasdeu, o aduc umbrei lui Mircea, acelui Mir
cea care în hrisoavele sale pomenește cu pioasă amintire pe fratele și pre
decesorul său Dan, numit «sfânt răposatul frate al domniei mele». Și că
acest Mircea a fost fratricid, care ar mai spune-o ar face un adevărat blas-
fem” (Vezi pagina 119, dar e greșită, urmând după 120, după care s-a repe
tat 119 și 120, urmate de 121, care în realitate este 123). 3. Reconstituirea
întinderii Țării Românești sub Mircea pornind de la titlul din cel mai vechi
document rămas, emis pentru mănăstirea Cozia în 1387, fără lună, și în
cercarea de a stabili modul în care a intrat în stăpânirea tuturor pose
siunilor menționate în acest titlu.
în toamna anului 1901, așadar după ce încheiase prima sa expunere
despre personalitatea și domnia lui Mircea într-un curs universitar, va în
cepe să apară în „Convorbiri literare” Titlul lui Mircea cel Bătrân și pose
siunile lui (începând din numărul 11, noiembrie 1901, p. 1010-034) cu pri
mele două părți: Țara Românească II. Părțile peste munți. La p. 1034 gă
sim amintit că „în 1396, rivalul lui Mircea, un oarecare Vlad, care cu ajuto
rul turcilor izbutise să ia în 1395 (sic!) domnia, căuta, spre a se menține,
sprijinul regelui Poloniei, pe atunci pretendent la tronul Ungariei”.
Publicarea acestui studiu va continua anul următor, în nr. 1, ianuarie
1902, p. 27-53 (III. Banatul Severinului) și nr. 8, august, p. 716-753 (IV.
Amlașul și Făgărașul), iar ultimele două vor apare în numărul 1 din ianua
rie 1903. p. 16-30 (V. Stăpânireafeudelor ungurești) și nr. 3, martie 1903,
p. 209-231 (V. Stăpânirea feudelor ungurești, urmare) când D. Onciul se
apropia de încheierea primei reluări a domniei lui Mircea, în anul univer
sitar 1902-1903.
Aici, în cea din urmă apariție, la p. 215-218 găsim primul text tipărit
de D. Onciul în legătură cu confruntarea româno-otomană:
„Când în toamna anului 1394 sultanul Baiazid în persoană veni în
fruntea oștii sale asupra Țerii Românești, cu gând să o supună și să stri
211
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
vească pe domnul ei care i se împotrivise în Câmpia Mierlei, Mircea trebui

să țină piept el singur. învingător la Rovine (lângă Craiova) în 10
octobre 1394, el perdu apoi lupta la Argeș și fu nevoit să se retragă în
Transilvania.
în același timp, Sigismund, găsind momentul oportun spre a restabili
suzeranitatea coroanei ungurești în Moldova, abia ce terminase lupta contra
adversarilor dinăuntru, trecu munții pe la începutul lui ianuarie și înaintă
până la Suceava, unde sili pe Ștefan să i se închine. întorcându-se din Mol
dova, el încheie la Brașov cunoscutul tractat cu Mircea pentru lupta contra
turcilor (7 martie 1395). în mai următor, el trecu munții în Țeara Ro
mânească, ajutând pe Mircea să-și reia tronul.
După retragerea lui Mircea în Transilvania în urma înfrângerii de
la Argeș, tronul Țerii Românești a fost ocupat de uzurpatorul Vlad ca
vasal turcesc, care i-a fost opus de turci ca rival. Spre a ține țeara în
ascultare, turcii au ocupat pe malul stâng al Dunării cetatea Nicopolea
Mică (azi Turnu Măgurele) în dreptul Nicopolei din Bulgaria.
Sigismund, după cum spune în diplomele sale, bătu «pe vlahi (parti
zanii lui Vlad) și pe turci», luă Nicopolea Mică din mâinile turcilor și «re-
institui pe Mircea în domnie». într-acestea primind veste de moartea so
ției sale (17 mai 1395), el se întoarse în Ungaria, trecând pe la Câmpu
lung, de unde este dată o diplomă a lui din 6 iulie 1395. La întoarcere el fu
atacat de «vlahi» (partizanii lui Vlad) în munții de la Posada (lângă
Rucăr), de ale căror «săgeți otrăvite» și «crude lovituri» cu anevoie scăpă
peste munți.
în diplomele lui Sigismund relative la această expediție, Mircea, numit
Vaivoda noster Transalpinus sau familiaris noster, este arătat ca vasal
unguresc; iar Țeara Românescă, numită partes nostrae Transalpinae, este
considerată ca dependentă de Ungaria. De fapt, raportul de vasalitate
reînnoit odată cu recâștigarea părților de peste munți la începutul
domniei lui Mircea, nu era decât pentru aceste posesiuni ca feude
ungurești. Pretențiunile de suzeranitate asupra Țerii Românești înseși,
Mircea le-a recunoscut atât de puțin după 1395 cât și mai înainte, când
luase măsuri de apărare contra lor prin alianța cu Polonia. în anul următor,
el luă parte la nenorocita bătălie de la Nicopole (28 septembrie 1396),
conform tractatului”.
Acest text se continuă și completează într-o lungă notă de subsol

având următorul conținut:
„Analele sârbești, ed. Stojanovic, în «Glasnik», LIII, 1883, p. 75 și în
«Spomenik», 111, 1890, p. 126, 132, 140, dau data de 10 octombrie 6903 (=
212
www.dacoromanica.ro
1394) pentru bătălia de la Rovine, unde ar fi căzut Marco Cralevici,

Constantin și Dragaș. După analele sârbești cunoscute lui Mauro Orbini (//
regno de gli Slavi, Pesaro, 1601, p. 279) și lui Luccari (Copioso ristretto
degli annali di Rausa, Veneția, 1605, p. 724, bătălia în care a căzut Marco
Cralevici (Constantin și Dragaș nu sunt numiți aici) a fost «lângă orașul
Craiova». în cântecele sârbești, locul morții lui Marco este numit «Urvina»
(B.P. Hasdeu, Originile Craiovei, «Columna lui Traian», VIII, p. 668), în
care recunoaștem Rovinele. Despre Constantin și Dragaș se știe că au
murit în 17 mai 1395 (Miklosich, Monum. Serbica, p. 227), negreșit în
lupta reluată atunci de Mircea în unire cu ungurii (vezi mai jos). Deci,
data de 10 octombrie 1394 nu se poate raporta decât la moartea lui
Marco Cralevici la Rovine.
Alte versiuni ale analelor sârbești cum și cronica lui Moxa (B.P.
Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I, p. 402) pun bătălia de la Rovine la 6903
fără lună; iar cronica bulgărească (ed. Ioan Bogdan, în «Archiv. F. slav.
Phil.», XIII, p. 530) nu dă nici anul, punând-o între evenimente din 1389
1395. După această cronică, Mircea, cu toată învingerea repurtată, a fost
nevoit să se retragă în Ungaria, după ce Baiazid «a pus pe unul dintre prin
cipi să guverneze țara». Cronicile turcești, care pun greșit acest război în
1391, arată pe Mircea ca învins, iar bătălia o pun la Argeș (Leunclavius,
Historia musulmana, Francofurt, 1591, col. 320: «in loco quem Turcitam
Arcaș, quam Artzes nominant») sau în loc muntos (Seadeddin, I, p. 165:
«ad una Montagna»). După aceste date trebuie să admitem o victorie a
lui Mircea la Rovine (10 octombrie 1394), unde a căzut Marco Cra
levici; apoi o înfrângere la Argeș, după care Mircea s-a retras în Tran
silvania; în fine, o victorie a lui Mircea în unire cu ungurii la 17 mai
1395, când au murit Constantin și Dragaș. Cf. Litzica, Din domnia lui
Mircea Vodă («Convorbiri literare», XXXV, 366 sqq.), unde victoria de la
Rovine e pusă la 17 mai 1395 (c. și B.P. Hasdeu, op. cit., p. 669), iar la 10
octombrie 1394 înfrângerea de la Argeș.” (sublinierile îmi aparțin aici și în
restul citatelor)
Acesta este „scenariul Onciul” (am dat cu aldine elementele princi

pale din care a fost alcătuit), care se va păstra neschimbat până la ultima lui
expunere din ultimul curs ținut la Universitatea din București în anul 1920
1921. în cursul din 1900-1901 îl găsim deja cristalizat și în continuare dăm
integral această parte din curs, ea fiind până acum inedită și inaccesibilă în
alt mod celor ce nu pot merge la exemplarele cursului, păstrate în Biblioteca
Academiei Române și a Facultății de Istorie din București.
213
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Expediția turcilor contra lui Mircea la 1394 (p. 211-254)

în cele precedente am expus și examinat știrile relative la domnia lui
Mircea cel Bătrân până la căderea Bulgariei răsăritene în 1393, când
aceasta fu anexată la Imperiul Otoman.
După căderea Bulgariei, Țara Românească, hotărându-se la Dunăre ne
mijlocit cu stăpânirea turcească, avea să îndure cea dintâi urmările acestei
întinderi a turcilor. Posesiunile transdanubiene ale lui Mircea, Silistra și
partea de lângă Dunăre, de lângă despotatul lui Dobrotici, ambele luate de
la statele vasale ale Imperiului Otoman la începutul domniei sale, cum și
participarea lui ca aliat al sârbilor în bătălia de la Cosovo, nu putea să nu
provoace un conflict cu noul vecin, neîmpăcatul dușman al creștinătății. în
același timp cu ocuparea Bulgariei, pusă de cronicarii turci în mod greșit la
1388, Leunclavius pune și ocuparea de către turci a posesiunilor transdanu
biene ale lui Mircea. El zice: „Aii pașa, după cucerirea Bulgariei, a plecat
apoi cu oștile spre acele cetăți și castele, pe care valahul transalpin (?)
trecând Dunărea le ocupase în Bulgaria, și fără greutate le recuceri pe toate,
ducând trupele din garnizoană în captivitate”. Atrag atenția că acest pasa
giu al lui Leunclavius a fost trecut cu vederea până acum.
Din aceasta se vede foarte clarín care timp posesiunele transdanu
biene ale lui Mircea au fost atacate de turci. Ele sunt puse în strânsă
legătură cu cucerirea Bulgariei, deși el o pune la 1388; dar din alte
izvoare știm că Bulgaria a fost cucerită în 1393. Tot atunci Leunclavius
pune ca și Seadeddin coprinderea Silistrei, pe care ambii o arată ca fiind a
lui Șișman. Totuși Leunclavius, atât în Historia musulmana cât și în Anua
les, vorbește de a doua coprindere a Silistrei de către turci la 795, adică
1393, fără a spune de la cine a fost luată Silistra la această dată. Această
dată coincide în mod surprinzător cu ocuparea Bulgariei răsăritene după
detronarea lui Șișman, pusă în analele sârbești la 17 iulie 1395.
Din anul 1393 e și ultimul hrisov al lui Mircea din prima jumătate a
domniei sale, în care el mai poartă titlul de domn al Silistrei și peste malul
drept al Dunării. Coincidența acestor date e un indiciu aproape sigur că
Silistra ca și celelalte posesiuni transdanubiene ale lui Mircea, numite țara
lui Dobrodici, au fost ocupate de turci curând după anexarea Bulgariei în
1393. Știrile cronicarilor turci despre coprinderea Silistrei și celorlalte
posesiuni transdanubiene ale lui Mircea în 1388, pe timpul expedițiunei
din acel an contra lui Șișman, când ei pun din eroare și ocuparea definitivă
a Bulgariei, nu poate fi decât o eroare provenită din amestecul a 2 expedi-
țiuni deosebite contra lui Șișman: una din 1388, alta din 1393 puse greșit în
același timp la 1388.
Faptul că ambele expedițiuni au fost făcute sub același comandant,
214
www.dacoromanica.ro
anume Aii pașa, și de ambele dăți turcii coprind capitala Tâmova și cetatea
Nicopole, pare a fi cauzat această confundare. Căci și la 1388 și la 1393
comandantul expediției turcești contra lui Șișman e Aii pașa, care mai co
prinde Tâmova apoi Nicopole, și pe urmă întâmplându-se și aceste fapte
aproape în mod identic la 1388 și 1393 cronicarii turci le-au amestecat,
punând ambele ca o singură expediție la 1388. Pe timpul acestei expedi-
țiuni ei punând și ocuparea Silistrei și celorlalte posesiuni transdanubiene
ale lui Mircea, constatate prin titlul lui Mircea din 1393, e clar că și ocu
parea posesiunilor lui Mircea a fost pusă în mod greșit la 1388 în loc de
1393.
Despre cele 2 coprinderi ale cetății Nicopole din dreapta Dunărei are
știre și Leunclavius, punând exact pe cea dintâi la 1388, a doua la 1393 o
dată cu Silistra; dar el nu-și dă sama cum și de la cine e coprinsă Silistra și
Nicopole în 1393. Dacă Bulgaria a fost cucerită în 1388 de la cine ar fi luat
turcii Silistra și Nicoploe în 1393?
Conflictul pentru posesiunile transdanubiene ale lui Mircea, urmat
după ocuparea Bulgariei răsăritene în 1393, e prima luptă a lui Mircea
cu turcii după bătălia de la Cosovo. Despre această luptă nu aflăm știre
decât de la Leunclavius, care însă, cum am văzut, o pune greșit înainte de
bătălia de la Cosovo pe timpul expediției contra lui Șișman în 1388, con
fundând-o cu această expediție din 1393. în acest mod cred că se explică
destul de clar o întrebare pân-acum foarte încurcată:
între bătălia de la Cosovo 1389 și bătălia de la Nicopole 1396, cronicarii
turci înseamnă două expediții în Țara Românească: una pe la 1390 sub con
ducerea lui Feri Bei (?) [Firuz bei], alta la 1391 sub conducerea sultanului
Baiazid însuși. Toate celelalte mărturii bizantine, bulgărești, sârbești,
românești, ungurești cunosc în acest interval de timp numai expediția lui
Baiazid, pe care analele sârbești o pun în octombrie 1394, iar celelalte știri
amintite, înaintea bătăliei de la Nicopole, iară dată precisă. Și la Leun
clavius atât în Historia musulmana cât și în Annales, expediția lui Baiazid
în Țara Românească, făcută după dânsul în 1391, e pusă cu un an înaintea
bătăliei de la Nicopole 1396, pe care el o pune însă greșit la 1391. Această
evidentă eroare de dată cu privire al bătălia de la Nicopole, pe lângă mai
multe date greșite ale cronicarilor turcești, nu mai lasă nicio îndoială că anii
1390 și 1391 ai cronicelor turcești pentru expedițiile făcute în Țara Româ
nească sunt date greșite. Cât despre expediția lui Baiazid, anul 1394 al
analelor sârbești se confirmă și prin documente ungurești, cum vom
vedea mai în urmă. Mărturiile documentelor ungurești pun în afară de
orice îndoială că data analelor sârbești e exactă.
Expediția lui Feriz bei însemnată în cronicele turcești cu un an mai
înainte de cea a lui Baiazid, a urmat probabil pe la sfârșitul anului 1393,
215
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
îndată după căderea Bulgariei răsăritene, când turcii au ocupat și posesi

unile transdanubiene ale lui Mircea. Despre această expediție cronicarii
turci nu spun mai mult decât că turcii trecând pe neașteptate Dunărea au
prădat Țara Românească. Atâta e tot ce ei știu să spună despre expediția lui
Feriz bei în Țara Românească. Tot așa și Seadeddin și Leunclavius în
ambele scrieri ale sale. Expediția lui Feriz bei a fost negreșit o incursi
une neînsemnată și probabil în legătură cu luptele din același timp
pentru posesiunile transdanubiene ale lui Mircea.
Această incursiune prădalnică, cum și perderea posesiunilor sale
transdanubiene nu puteau să lase indiferent pe Mircea. Curând după
aceasta, probabil pe la începutul anului 1394, el trecu Dunărea jefuind
orașele și țările turcești. Un mare număr de turci au fost în această
expediție parte omorâți, parte duși în captivitate în Țara Românească,
cum spun cronicele turcești.
Baiazid, p-atunci ocupat în Asia, primind vestea despre acest atac al lui
Mircea, veni în grabă la Adrianopole și cu puternică oaste plecă la Dunăre.
In 10 octombrie 1394, după cum spun analele sârbești, se dădu celebra
luptă de la Rovine lângă Craiova, în care Baiazid fu bătut de Mircea.
Cronica lui Moxa înregistrează această victorie a lui Mircea, cel dintâi
principe creștin învingător asupra lui Baiazid Fulgerul imediat înaintea
bătăliei de la Nicopole 1396 cu următoarele cuvinte: „De aici se ridică
Baiazet cu turcii asupra românilor; deci se lovi cu Mircea Voevodul și
fu război mare că se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea să
geților. Și multă oaste perdu Baiazet; și pașii cu toții. Atunci peri Con
stantin Dragusevic și Marco Kralevici. Se vărsă sânge mult de erau
văile înroșite. Deci se speriă Baiazet și fugi de trecu Dunărea și puse
iscoditori (?) pe la toate vadurile!”27 în același mod și la același loc e
povestită această luptă și în cronica bulgărească publicată de d-1 Bogdan în
„Archiv für slavische Philologie”, dar această cronică mai adaugă că Baia
zid, retrăgându-se în fugă din Țara Românească, puse pe unul din familia
domnitoare să stăpânească țara, iar Mircea se refugie în Ungaria. Accen
tuez cuvântul „din familia domnitoare”, fiindcă textul bulgăresc spune
„blastei”28 (?), ceea ce înseamnă „aproape de domnitor”. A pus pe unul din
tre „blasteli”, adică pe unul din familia domnitoare și nu putem admite că
era un boer cu totul străin de familia domnitoare.
Și Franzes, singurul cronicar bizantin care ne dă știre despre acest
7 în textul lui Mihail Moxa: Socotitori = paznici, supraveghetori, purtători de
grijă (Neagoe Basarab era „socotitorul” patriarhului Nifon. Toate notele îmi aparțin -
D.Z.
’’’ Cuvânt auzit greșit: vlaslel.
. 216 .
www.dacoromanica.ro
război, pe care, de asemenea, îl pune imediat înaintea bătăliei de la Nico-

pole, arată pe Mircea ca învingător. Dar mai adaogă că Mircea făcând
pace cu turcii s-a învoit să plătească tribut. Cronicarii turci spun că
Mircea după această luptă crâncenă în care a opus o puternică rezistență,
perzând cea mai mare parte a oastei sale, a fost silit să se retragă în fugă și
apoi să ceară ertare, promițând să plătească tribut. Leunclavius mai nu
mește Argeș ca loc al luptei și prezintă pe Mircea ca fiind tributar mai dina
inte și reînnoind promisiunea tributului după acest război. Și Seadeddin
lasă a se înțelege că Mircea ar fi fost tributar mai dinainte, zicând că el se
obligă a plăti un tribut mai mare decât cel obișnuit și ordinar.
La cine s-ar raporta acest „mai mare decât cel obișnuit și ordinar?” înțe
lesul acestor cuvinte nu poate fi decât că Seadeddin ca și Leunclavius are în
vedere o îndatorire de tribut al lui Mircea încă înainte de acest război. Din
documentele ungurești reiese că Mircea după lupta cu Baiazid a fost
nevoit să se retragă în Ungaria și că în absența lui un alt voievod a luat
domnia ca vasal turcesc, cum spune și cronica bulgărească. Faptul e de
asemenea constatat prin documentele lui Sigismund, pe care le voi
cita.
In mai 1395, Mircea se întoarce apoi ajutat de Sigismund și alungă
pe vasalul turcesc, ocupând iarăși tronul.
Aceste diferite știri nu pot fi puse în acord decât în următorul mod:
După intrarea turcilor în țară se dădu prima luptă la Rovine, unde Mircea,
după unanimele mărturii ale știrilor bulgărești, sârbești, bizantine și româ
nești, a fost învingător. Dar suferind pierderi însemnate el se retrase apoi la
Argeș, unde s-a dat probabil a doua luptă, care a fost nenorocită pen
tru Mircea, încât el fu nevoit să se retragă în Ardeal. Turcii pun în locul
lui un alt domn ca vasal, pe un oarecare Vlad, pe care nu-1 cunoaștem decât
dintr-un act al său din 28 mai 1396, când el nu mai era în posesiunea
efectivă a tronului.
Prin acest Vlad nu prin Mircea, Țara Românească a devenit atunci
tributară turcilor. Cât despre tributul mai din urmă al lui Mircea, pus Iară
probabilitate în acest timp, vom examina chestiunea la locul său, unde vom
vedea că celebrul tractat de închinare al lui Mircea către turci e din
anul 1402, după data care o poartă. Iar dacă știrea cronicarilor turcești
despre tributul lui Mircea dinainte de război, neconfirmat prin alte mărtu
rii, nu-i apocrifa, nu i-am putea da alt înțeles decât al unui tribut promis
pentru posesiunile transdanubiene. Această promisiune ar fi putut să ur
meze după bătălia de la Cosovo, poate chiar pe la anul 1391, unde înre
gistrează mărturiile turcești, ceea ce ar fi putut să dea și motiv pentru pu
nerea greșită a războiului cu Mircea la acest an. Cronicarii turci, aflând în
însemnările oficiale anul 1391 ca dată în care Mircea a promis să
217
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
plătească tribut și de la care Poarta a și încasat tributul, au crezut că în

acel an a urmat războiul și de aceea în loc să-1 pună în 1394-5, când în
adevăr s-a petrecut, l-au pus la 1391. După pierderea posesiunelor trans-
danubiene pe la sfârșitul anului 1393 și după războiul din 1394-5,
Mircea nu mai plătește tribut până în a doua jumătate a domniei sale,
când iarăși are în stăpânire posesiunele transdanubiene, cum vom
vedea la locul său.
Fiind în Ardeal, Mircea încheie în 7 martie la Brașov un tratat de alianță
ofensivă și defensivă cu regele Sigismund contra turcilor. Acest tractat îl
găsim în original în colecția Hurmuzaki, voi. I, p. II, și este foarte important
din punct de vedere al relațiunilor lui Mircea cu ungurii, dacă Mircea era
vasal unguresc sau nu; și din această cauză voi să vi-1 comunic în întregime
după traducerea lui Șincai, care deși arhaică însă e exactă și conformă cu
originalul. Ea se află în voi. I, p. 579. [este reprodus textul după G. Șincai],
[...]
Dacă Mircea pune pecetea mică Ia acest tractat, neavând cu sine
pecetea mare, se vede că s-a refugiat în Ardeal în așa grabă încât n-a
putut să ia cu sine pecetea cea mare sau nu era cu sine boerul care
purta pecetea. Acesta e un indiciu în tot cazul. Din acest tractat, care e
foarte important pentru modul cum e încheiat între Sigismund și Mircea, se
vede că Mircea nu apare deloc ca vasal Ungariei, ci tractatul se încheie,
ca și tractatul lui Mircea cu Vladislav Iagello din 1390,1391, pe picior
aproape egal, fiecare din ei având același obligațiuni, cu deosebire numai
că Mircea e obligat de a da proviziuni trupelor ungurești când vor trece prin
țara lui sau aproape pe lângă țara lui, pentru care proviziuni ungurii vor fi
obligați să plătească suma cuvenită.
In baza acestui tractat Mircea, unit cu Sigismund, începe în mai
următor din nou războiul contra turcilor, din care iese învingător,
reluându-și tronul și alungând pe vasalul turcesc din țară. Acest război
rămâne să fie tratat în cele următoare. Aici mai trebuie să lămurim pretinsa
surghiunire a lui Mircea la Brusa, despre care vorbește d-1 Xenopol în
Istoria românilor.
Episcopul Melchisedec în scrierea sa asupra lui Grigorie Țamblac,
publicată în „Revista pentru istorie și filologie” din 1884, reproduce unele
părți din scrierea lui Țamblac și mai ales din viața Sfintei Paraschivei, pe
care Sfântă Mircea o adusese în Țara Românească din Bulgaria, ș-anume,
cu consimțământul lui Baiazid, după cucerirea Bulgariei de către turci.
Aceasta ar fi un indiciu că imediat după cucerirea Bulgariei de turci, rela-
țiunele dintre Mircea și turci nu s-au stricat imediat, ci erau bune, întrucât
Mircea cu consimțământul turcilor poate să scoată moaștele Sfintei Para-
schiva spre a le aduce în Țara Românească.
218
www.dacoromanica.ro
între fragmentele, pe care episcopul Melchisedec Ie reproduse în scrie

rea sa, se găsește următoarea știre, că după bătălia, pe care Mircea a avut-o
cu Baiazet (se înțelege bătălia din 1394 deși pusă greșit după bătălia de la
Nicopole de Țamblac) Mircea a fost prins de către Baiazet și dus în sur
ghiun la Brusa. Pe baza unei asemenea știri din Viața Sfintei Paraschiva,
scrisă de Țamblac și transmisă nouă în copie foarte târzie, bineînțeles că nu
se putea afirma fără oarecare altă mărturie că Mircea ar fi fost prins și dus
în Asia Mică. Această știre cu siguranță nu-i alta decât o transcriere greșită
a numelui Brașov, scris Brusa.
Vedem după tractatul încheiat de Mircea cu Sigismund ia Brașov
în martie 1395, că Mircea după bătălia cu Baiazet se retrage la Brașov
în Ardeal, unde stă câtva timp, în care vreme în țară domnia un alt
voievod ca vasal turcesc. Și din Brașov Mircea, unit cu Sigismund,
continuă din nou războiul contra turcilor prin care învinge și alungă
pe vasalul turcesc din tron. Prin urmare, știrea aceasta despre sur
ghiunirea lui Mircea, răspândită fără nicio critică în manualele noas
tre de istorie, trebuie odată să fie înlăturată.
în urma tractatului încheiat, Sigismund întreprinde în mai următor o
expediție în Țara Românească, ajutând pe Mircea să-și reia tronul.
Cronicarul unguresc pune această expediție în al 6-lea an al domniei lui Si
gismund, adică în 1392, și o prezentează ca fiind făcută contra turcilor și
românilor, fără a face mențiune de alianța cu Mircea. Cât despre timpul ex-
pedițiunei Turocz se dezminte el însuși zicând că pe când Sigismund era în
Țara Românească în război cu turcii și românii, a murit soția sa Maria, ceea
ce l-a nevoit să se întoarcă acasă, după ce luase de la turci cetatea Nico-
polea Mică. Maria a murit însă în 17 mai 1395, nu în 1392. în afară de
această dată sigură, mai multe diplome ale lui Sigismund, în care se face
mențiune despre expediția în Țara Românească și de moartea soției sale în
acel timp, arată data acestei expedițiuni cum și decursul ei. Ultima diplo
mă a lui Sigismund, dată în Ungaria înainte de expediție, este din 8 mai
1395; iar cea dintâi după expediție e din 26 iulie același an. în timpul
expediției moare soția sa la 17 mai, iar din 6 iulie e o diplomă a lui Si
gismund, dată lângă Câmpulung în Țara Românească evident la în
toarcere. Această diplomă se găsește la Fejer: Codex diplomaticus Hun-
gariae. (E curios că, colecția Hurmuzaki, care reproduce documentele din
alte colecții, care se raportă la istoria românilor, n-a luat această diplomă,
cum și altele în care se găsesc date referitoare la istoria noastră. O diplomă
dată de regele Ungariei în Țara Românească în apropiere de Câmpulung,
deși nu se raportă direct la țara noastră însăși, nu trebuie să lipsească din
colecția documentelor privitoare la istorie).
Deci între 8 și 15 mai Sigismund a intrat în Țara Românească; iar
219
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
între 6 și 28 iulie el s-a reîntors în Ungaria. Astfel, data acestei expe-

dițiuni se stabilește cu perfectă certitudine; ea s-a făcut din luna mai,
între 8 și 15, până în iulie, între 6 și 26 anul 1395. în diplomele în care
Sigismund răsplătește serviciile nobililor săi în această expediție, motivul
și decursul războiului e arătat în următorul mod: „Baiazet, intrând cu
puternică oaste în Țara Românească, devastase o mare parte a țării și luase
de la Mircea cetatea Nicopole Mic, adică Tumu Măgurele, situat în fața
Nicopolei din dreapta Dunărei și numit astfel Nicopole Mic, pe când cel
din dreapta Dunărei se numește Nicopole Mare.
Luând această cetate, Baiazet pune în ea o garnizoană turcească. Așa
spun diplomele lui Sigismund.
Sigismund, auzind de furia tirană a lui Baiazet, a plecat contra lui spre a
lua cetatea din mânele turcilor și spre a restitui în domnie pe Mircea,
confederatul său, care fusese scos de către turci. Mircea e numit aici
„familiares nostrae”, ceea ce va să zică amic sau federat; nu-i tocmai vasal,
ci Sigismund vrea să indice un fel de clientele.
în lupta cu turcii și românii, cum zice diploma lui Sigismund (bineîn
țeles cu românii partizanii turcilor), Sigismund, învingând pe dușmani,
recucerește cetatea Nicopole Mic, unde lasă castelani credincioși, și
restabilește în domnie pe voevodul Mircea. Apoi primind veste de moar
tea soției sale se întoarce în Ungaria. întorcându-se victorios din război,
oastea lui a fost atacată de români în loc muntos și strâmt, la muntele numit
Bazdac sau Pesedac (?) cu săgeți și sulițe otrăvite. Ei au fost bătuți de Ni
colae Gara, care astfel a asigurat persoana regelui cum și trecerea trupelor.
Muntele Pazadal (?)29, nume ce nu se mai găsește astăzi întrebuințat, tre
buie căutat în regiunea Câmpulungului, pe unde Sigismund, după di
ploma din 6 iulie 1395, s-a întors în Ungaria.
într-o diplomă din 1408 se spune că atacul asupra oastei ungurești la
întoarcere a fost făcut de Mircea. Celelalte diplome, care fac mențiune
despre acest atac, una din 1397 publicată în documente, alta din 1406, pe
care n-o găsim publicată în documente, ci numai în Codex diplomaticus...,
colecția Academiei ungurești, vorbesc numai de vlahi, fără a numi pe
Mircea ca urzitor al atacului, cu toate că în cea din 1406 numește pe Mircea
ca restabilit în domnie cu ajutorul ungarilor. Altă diplomă, din 1404, arată
pe Mircea ca amic al lui Sigismund.
Documentele mai apropiate de evenimentele în chestiune nearătând
niciun fel de ostilitate a lui Mircea față de unguri, ci din contră prezen-
tându-1 ca amic, nu-i deloc probabil că el să se fi întors contra aliatului
său după ce cu ajutorul acestuia și-a recucerit tronul. Atacul asupra
oastei ungurești la ieșirea ei din țară a fost făcut negreșit de partizanii
2’ Cuvânt auzit greșit: Paszata = Posada.
220
www.dacoromanica.ro
vasalului turcesc combătut de Sigismund și răsturnat de Mircea cu

ajutorul ungurilor. Adaosul despre infidelitatea și ingratitudinea lui Mir
cea din diploma de la 1408 trebuie pus pe sama scriitorului. Acesta,
copiind după o diplomă anterioară, probabil după cea din 1406, serviciile
lui Nicolae Gara, pentru care se dă această diplomă din 1408 cât și cea din
1406, pare a fi adăugat de la sine, în necunoștință de cauză, pasagiul lui
Mircea în legătură cu atacul făcut de vlahi, cum spune în diploma an
terioară, cu toate că în diploma anterioară nu-i vorba de un atac făcut de
Mircea, ci numai de un atac făcut de vlahi, adică de partizanii vasalului
pus de turci. Intr-o singură diplomă, anume cea din urmă, care face men
țiune despre această expediție a lui Sigismund, cea din 1408, se atribuie lui
Mircea acest atac ca o infidelitate și ingratitudine a lui.
Orișicum, Mircea rămâne amic lui Sigismund, luând parte și în urmă la
războiul acestuia cu turcii, în războiul de la Nicopole; dar în 1408 când se
face adaosul în diplome despre infidelitatea și ingratitudinea lui, el
trecea deja de neamic al ungurilor, fiind împăcat cu turcii și tributar
lor. în această situațiune e explicabil că scriitorul documentului din 1408
copiind un document anterior în care se făcea mențiune despre atacul ro
mânilor asupra oștilor ungurești la întoarcere, a adăugat de la sine pe
Mircea în modul cum se găsește în această diplomă. După toate știrile și
după raporturile în care se găsește Mircea cu Sigismund, atât în acest timp
cât și în urmă, e absolut inadmisibil ca Mircea să se fi făcut capabil de
un asemenea act de nelealitate față cu aliatul său Sigismund, lucru
care nu ar fi putut să treacă neobservat nici de cronicarii contim
porani din Ungaria, nici de celelalte documente ale lui Sigismund în
care se face mențiune despre această expedițiune a lui în Țara Ro
mânească.
Voevodul, pus de turci și răsturnat de Mircea în 1395 cu ajutorul lui
Sigismund, mai reapare în 1396, înainte de bătălia de la Nicopole. în anul
următor^0 el recunoaște printr-un act dat la Argeș în 28 mai suzeranitatea
regelui Vladislav al Poloniei și a soției sale Edviga, primind de la dânșii, ca
moștenitori ai regatului Ungariei, voevodatul Basarabiei, adică Țara
Românească și posesiunele din regatul Ungariei, adică Amlaș și Făgăraș.
El se numește „Wlad vaiwoda Bassarabiae nec comes de Severinus...
etc.”. Numele de Basarabia pentru Țara Rom[ânească] îl găsim și în alte
părți. El se găsește în două documente ale lui Mircea din sec. XV încât nu
ne surprinde deloc că acest Vlad poartă acest titlu.
Diploma are și un sigiliu, reprezentând marca Țărei Rom[ânești] un scut
în câmpul căruia se află vulturul cu crucea, o stea cu 6 raze și semiluna,
Data actului este 28 mai 1396, deci „anul următor” în raport cu 1395.
221
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
simbolul suzeranității turcești. împrejur are inscripția următoare (cu li

tere slavonești): (HRI lipsește) SOVUL IO VLAD VOIVODA.
Vă atrag atenția asupra acestui sigiliu din următorul motiv: d-1 Toci-
lescu în ultima ediție a manualului său de istoria română, crede că domnul
pus în locul lui Mircea de către turci ar fi fost Dan, fiul lui Dan I, fratele și
predecesorul lui Mircea, care Dan II pe urmă se găsește în luptă cu fiul lui
Mircea, Mihail. Această părere nu poate fi întemeiată pe nimic alta decât pe
o știre a lui Ducas, după care Dan, pe timpul când moare Mircea, se găsește
la turci, apoi se duce la Constantinopol și cu ajutorul împăratului bizantin
vine în Țara Românească ca să-și susțină tronul contra fiului lui Mircea. De
aici se deduce că era în ostilitate cu Mircea încă pe timpul când trăia un
chiul său. Pe această temă d-1 Tocilescu a admis că Dan ar fi fost acel pe
care l-au pus turcii. Această părere n-o putem admite în vederea acestui
sigiliu. In mai 1396 Vlad acesta, având sigiliul său propriu ca voevod al
Țărei Românești, e bine înțeles că acest sigiliu îl avea din timpul când
era domn. La 1396 nu mai era domn, când dă acest hrisov, pentru că
atunci domnia Mircea; dar sigiliul îl avea din timpul când fusese
domn.
Deci e evident că înainte de anul 1395, pe când Mircea e refugiat în
Ardeal și turcii pun alt domn, acela nu poate să fie altul decât acest Vlad,
care în 1396 face o nouă încercare de a ocupa tronul Țărei Românești
cu ajutorul lui Vladislav, regele Poloniei.
Ca să înțelegem mai bine raportul dintre el și Vladislav și cum vine ca
Vlad să aibă un amestec în aceste afaceri, voi comunica actul său de
închinare în coprinsul întreg după traducerea lui Șincai [Se reproduce actul
integral).
[-]
Prin urmare, din acest document vedem că acest Vlad declara c-a primit
voevodatul Basarabiei, adică al Țărei Romțânești], și posesiunele din rega
tul Ungariei, adică Amlașul și Făgărașul, le-a primit din mâna lui Vladislav
și soției sale Edviga în calitatea lor de rege și regină a Ungariei, ea fiind
singura fiică în viață a fostului rege Ludovic; și că el datorește lui ridicarea
sa la domnie. Prin urmare, de aici se vede că el căuta să dobândească
iarăși tronul Țărei Românești cu ajutorul lui Vladislav și al Edvigei, pe
care îi recunoaște ca adevărați moștenitori ai tronului Ungariei, după
moartea Măriei, soția lui Sigismund.
E știut că, murind Maria, sora mai mică, Edviga, regina Poloniei, a înce
put să facă pretențiuni la tronul Ungariei. Spre a afirma aceste pretențiuni
Vladislav lagello pleacă chiar pe la începutul anului 1396 sau pe la sfârșitul
lui 1395 spre Ungaria și amenință să intre în țară cu război pentru a ocupa
tronul Ungariei în numele soției sale. Și numai arhiepiscopul Strigonului,
222
www.dacoromanica.ro
auzind că înaintează la fruntariile țării, l-a înduplecat să se întoarcă înapoi

și să facă pace cu Sigismund. Pe timpul acestor pretenții ale lui Vladislav la
tronul Ungariei, acest Vlad se grăbește a-1 recunoaște pe Vladislav și Ed-
viga ca regi ai Ungariei și a se declara vasal al lor în calitate de domn al
Țârei Românești. Dar domnia lui în Țara Rom|ânească] era o domnie
fictivă, pentru că atunci domnia în țară Mircea; el însă nu poate fi alt
personaj decât acel Vlad, pe care îl puseseră turcii în domnia Țârei
Romțânești] contra lui Mircea. Nu-i probabil să fie fiul natural al lui
Mircea, Vlad Dracul, precum se credea înainte, pentru că lipsește ori ce
indiciu pentru aceasta; pe d-altă parte Vlad Dracul pe la 1396 pare a fi fost
prea tânăr pentru a putea încerca o răzvrătire contra tatălui său.
în contra acestui Vlad, care la 1395 domnia în Țara Romțâneascăj
ca vasal turcesc, e îndreptat actul lui Ștefan, domnul Moldovei, din 6
ianuarie 1395, prin care act Ștefan recunoaște suzeranitatea lui Vla
dislav, regele Poloniei și a reginei Edviga, și se obligă a-i veni în ajutor
cu toată oastea contra regelui Ungariei, voevodului Basarabiei, tur
cilor, tătarilor și rușilor.
Pe atunci, 6 ianuarie 1396, voevod al Basarabiei, adică al Țărei
Românțești], era chiar acest Vlad; și de aici vedem că Ștefan, făcând
actul său de închinare către regele Poloniei și, numind pe acest domn al
Basarabiei ca dușman al său și al Poloniei, o face fiindcă el era vasal
turcesc și turcii fiind considerați ca dușmani în acest act, ur- mează de
la sine că și vasalul lor în Țara Romțânească] să fie considerat
dușman. Contra lui Mircea nu putea să fie îndreptată această alianță a
domnului Moldovei cu regele Poloniei, fiindcă moștenitorii erau în cele
mai bune relațiuni cu Mircea și chiar sprijiniți de dânsul în luptele lor
contra altor pretendenți la domnie31.
Succesul avut la 1395 contra turcilor în Țara Romțânească] a
încurajat pe Sigismund să continue lupta. O victorie însemnată asupra
turcilor ar fi întărit mai bine situația lui înăuntru, devenită dificilă prin
pretențiile cumnatei sale Edviga la tronul Ungariei. De aceea, înainte de
expediția din 1395 în Țara Romțânească], Sigismund în urma luptelor
avute cu turcii în Serbia cu un an înainte, a căutat să câștige ajutorul pu
terilor occidentale pentru o expediție mare contra turcilor. Planul lui era de
a scoate pe turci cu desăvârșire din Europa.
Acest plan al unei cruciade creștine contra turcilor află răsunet mai ales
în Franța. Ducele de Burgundia trimisese deci pe la începutul anului 1395 o
31 Toată această parte din curs arată cât de greu i-a fost lui D. Onciul să extragă
realitatea dintr-o documentație ce se dovedește altfel completă, dar nu-1 ferește de
concluzii eronate la sfârșitul raționamentelor sale critice.
223
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
delegațiune la Veneția spre a îndupleca pe puternica republică să ia parte la

această întreprindere. în martie sosi acolo și o solie ungurească în același
scop. Dar venețienii, nedispuși a-și periclita interesele lor comerciale în
părțile stăpânite de turci fără perspectiva unui succes sigur, declară a lua
parte numai în cazul când întreprinderea s-ar face cu mare putere armată; în
acest caz ei se obligară a da a 4-a parte din flota creștină, anume 6 din 25
galere. Ca putere maritimă această contribuiré a venețienilor pentru creș
tini contra turcilor era bineînțeles mare, fiindcă celelalte puteri nu dispu
neau de o flotă așa de însemnată ca Veneția; încât la 25 galere venețienii să
contribuie cu 6, aceasta era mult în raport cu puterea lor armată.
De aceea Sigismund ca și ducele de Burgundia primiră aceste condi-
țiuni și se obligară ca în primăvara următoare să facă pregătirile necesare
pentru cruciada asupra căreia conveneau. După această înțelegere Sigis
mund încheie în februarie 1396 o alianță și cu împăratul bizantin Emanoil
și primește a fi pe la sfârșitul lui mai cu oastea sa la Dunăre, iar pe la
sfârșitul lui iulie chiar la Constantinopol.
Pe la sfârșitul lui aprilie, francezii și burgunzii, vreo 6.000 de oameni,
între cari vre-o mie de cavaleri înzelați, se puseră în mișcare sub condu
cerea lui loan de Nevers, fiul ducelui Filip de Burgundia, însoțit de mai
multe rude ale regelui și de cavaleri celebri. Cu dânșii se unesc și cele de
englezi sub conducerea ducelui de... [spațiu lăsat gol], cum și germani sub
conducerea lui... [idem], fiul palatinului și regelui... [idem], și sub condu
cerea burgravului de Niimberg, străbunul casei de Hohenzollern. împreună
cu ungurii, oastea creștină se urca la 60.000 de oameni, aproape toată călă-
rime. Pe la sfârșitul lui iulie sau începutul lui august, Sigismund în fruntea
acestei oaste trecu frontiera de sud a regatului său spre a intra în Bulgaria.
La oastea creștină se alătură și Mircea cu românii.
După m-me de Lussanne, care a scris niște memorii asupra acestui răz
boi, au luat parte și moldovenii; ea numește între cei care au luptat la
Nicopole pe Jean Prince de Valaquie et le Prince de Moldavie. loan e
Mircea, numit după numele personal al tuturor domnilor noștri; iar pe
principele Moldovei nu-1 numește cu numele său. Un neamț, care în bătălia
de la Nicopole a căzut prins în mâinile turcilor ș-apoi a avut o aventură
îndelungată, fiind dus în Asia și d-acolo a călătorit prin Asia, Africa și s-a
întors în Europa, aceasta numește numai pe Mircea între principii români,
care au luat parte la bătălie; îl numește duce al Valahiei. După m-me de
Lussanne, în consiliul de război ținut înainte de lupta decisivă, s-a făcut
propunerea din partea generalilor ungurești să se trimeată întâi în luptă
________ românii și moldovenii sub principii lor. Schiltberger (?)32 zice că însuși
12 Deși apare semnul întrebării, dovedind că stenograful nu era sigur de ce auzise,
numele e scris corect.
224
www.dacoromanica.ro
Mircea a cerut ca el cu românii să înceapă lupta, dar cavalerii francezi au

reclamat pentru sine onoarea primului atac.
Până a se da lupta decisivă la Nicopole, oastea creștină începu războiul
cu noroc. Cetatea Vidin unde domnea Sracimir ca vasal turcesc, a fost silită
să se predea; de asemenea și cetatea Rahova, situată mai spre răsărit, care
era ocupată de turci.
La 12 septembrie oastea creștină ajunse sub zidurile Nicopolei. Pe când
creștinii asediau cetatea, înconjurată de apă și pe uscat, sosi Baiazet la 28
septembrie în fața oastei creștine. Oastea lui era de vreo 100.000 de oa
meni; deci mai tare decât oastea creștină. Totuși vitejia și armamentul mai
bun al creștinilor ar fi putut să aibă succes și să repurteze o victorie, dacă nu
le lipsea o conducere unică și mai energică.
Francezii, neconsimțind a ceda onoarea primului atac românilor și
ungurilor mai deprinși cu modul de luptă al turcilor, precum cerea Sigis
mund, au cauzat nenorocita înfrângere a creștinilor la Nicopole. La început
francezii avură succes, respingând rândurile întâi ale dușmanilor; dar îna
intară prea repede și se ciocniră cu rândurile comandate de însuși Baiazet,
fără a aștepta apropierea restului oștirei creștine. înconjurați pe neașteptate
de dușmani, ei căzură, parte pe câmpul de bătaie, parte fură prinși. Astfel,
oastea aceasta franceză fu cu desăvârșire desființată, parte prin moarte,
parte prin prindere. Sigismund însuși, în urma dezastrului, cu restul oștirei
nu mai putu îndrepta răul făcut, cu toate că aduse turcilor însemnate
pierderi în lupta continuată în urmă. în cele din urmă el fu nevoit să se
retragă cu oastea descurajată. Numai o mică parte din mândra oștire a putut
scăpa în grabă prin Țara Românească; mulți se înecară în Dunăre.
Baiazet însuși a suferit mari perderi: 20-30.000 de oameni au căzut în
această memorabilă bătălie. în ziua următoare, Baiazet puse în furia lui să
se tae vreo 3.000 de prizonieri pe locul bătăliei de la Nicopole. Numai cei
mai nobili scăpară cu viață, Baiazet dând ordine a nu-i ucide pentru a
obține sume mari de bani pentru răscumpărarea lor. în schimbul sumei de
200 de mii de ducați, plătindu-se pe jumătate de Sigismund, iar jumătate de
francezi, cavalerii căpătară peste un an libertatea. Cei care au scăpat din
această dezastruoasă luptă s-au întors prin Țara Romfânească] în patria lor.
Sigismund însuși cu burgravul de Nürenberg și câțiva nobili ai săi s-au
întors pe apă, pe Dunăre și mare, până la Constantinopol; înconjurară
Peloponezul, toată Dalmația unde ajunseră abia la anul nou.
Victoria turcilor la Nicopole a fost în asemenea măsură ca și cea de
la Cosovo hotărâtoare pentru soarta creștinilor de la Dunăre. Prin a
ceastă învingere puterea turcească în Peninsula balcanică se înrădă-
cină atât de puternic, încât secole și secole n-au mai fost în stare ca să
zdruncine acest dușman al creștinătății înfipt în inima Europei.
225
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Dar până a se stabili atât de puternic și până a deveni pentru totdeauna stă
pân și biruitor pe statele creștine de la Dunăre, pe Baiazet îl mai aștepta
încă o înfrângere din partea domnului român Mircea. Acest război l-a
avut Mircea după bătălia de la Nicopole și din cauza participării lui la
această bătălie.
Am reprodus integral textul din curs pentru a se vedea cum a încercat

întâia oară Dimitre Onciul să descifreze „cartea sybilinică” cu care, iată, ne
confruntăm și noi, după 109 ani!
El credea, de asemenea, în expediția întreprinsă de Baiazid după Ni
copole, și iată ce citim sub titlul
Războiul lui Mircea cu turcii de la 1397 (p. 254-289)
Participarea lui Mircea la bătălia de la Nicopole de la 1396 a avut
de urmare un nou război cu turcii, în care Mircea repurtă o memo
rabilă victorie asupra lui Baiazet. Despre acest război Calcocondylas
relatează, imediat după bătălia de la Nicopole, următoarele [se reproduce
textul cunoscut din Chalcocondil] [...]
Am dat întreg textul lui Chalcocondil - scrie D. Onciul - ca să se vadă
mai bine cum spune el acest război al lui Mircea cu turcii. E prima ocazie ce
o găsim în scrierea sa de a vorbi despre români, unde interpolează infor-
mațiunile ce ne dă despre originea și obiceiurile acestui popor.
Acest război al lui Mircea cu Baiazet Chalcocondil îl pune între bătălia
de la Nicopole din 1396, fără altă determinare de timp, și între expediția
contra Constantinopolului și Greciei, făcută după alte mărturii, în vara
anului 1397. Incursiunea în Ungaria, menționată de Chalcocondil înainte
de războiul cu Mircea, unde zice că după Nicopole a plecat în Panonia și
Pano-Dacia, iar apoi a mers cu război contra lui Mircea; deci această incur
siune s-a făcut după cronicarul polon Dlugoș în iarna anului 1396-7. Prin
urmare, războiul cu Mircea, pus de Chalcocondil între aceste eveni
mente, trebuie să se fi întâmplat pe la începutul anului 1397. Engel îl
pune fără niciun temei la 1398 și această dată a fost primită în manualele
noastre de istoria românilor; dar după cum vedem, după locul unde e pus
acest război, între evenimentele din iama an[ilor] 1396-7 și vara an[ului]
1397, războiul nu s-a putut întâmpla decât la început sau în primăvara
anului 1397.
La anul următor după bătălia de la Nicopole, vasăzică tot în 1397, deși
cu dată greșită, și Leunclavius pune acest război, anume în 1393 pentru că
el pune bătălia de la Nicopole în 1392 în loc de 1396.
Deci în acest an greșit face mențiune și Leunclavius de un război al lui
226
www.dacoromanica.ro
Baiazet cu principele Valahiei, urmat din cauza ajutorului ce acesta l-a dat
regelui Ungariei. Rezultatul războiului e prezentat aici la Leunclavius ca
victorios pentru Baiazet. Dar această știre a cronicarului turcesc, tradus de
Leunclavius, se dezminte prin mărturia nepărtinitoare a lui Chalcocondil.
Orișicum, războiul astfel descris de Chalcocondil nu poate fi o victorie a
lui Baiazet asupra lui Mircea cum spune Leunclavius fără niciun amănunt:
„Valaho redacto in ordinem...”, adică vorbește despre o victorie a lui
Baiazet fără a arăta niciun motiv. Acesta nu-i decât modul lăudăros al
cronicarilor turci de a atribui oștirilor turcești totdeauna victorii.
Privitor la această victorie a lui Mircea asupra lui Baiazet - și nu la
cea de la Rovine din 1394 - se raportă știrea din Cronica anonimă a
Țârei Românești, care zice:
„ Mircea Vodă Bătrânul. Acesta a avut mare război cu Baiazet Bei de la
Nicopole. (Nici n-are știre de cine e Baiazet)33. Făcu-tu-s-au acest război
pre apa Ialomiței; înfrâns-a Mircea Vodă pe turci și fără număr au perit,
trecând Baiazet Bei Dunărea fără vad. Și alte multe războaie au avut cu
turcii ”.
Războiul fiind pus pe apa Ialomiței, cum concordă cu știrile pe care le
avem de la Chalcocondil despre pădurile de stejar și locul greu în care
intrase oastea lui Baiazet în acest război, deci e probabilă această știre, care
se păstrează în cronica noastră, despre victoria lui Mircea asupra lui
Baiazet-război pus după Nicopole-și e probabil că s-a întâmplat chiar în
regiunea Ialomiței, precum spune Cronica anonimă. Iar Constantin Căpi
tanul, care scoate, cum știm, știrile sale mai vechi din cronica anonimă,
zice: „ Mircea Vodă Bătrânul, care după niște semne ce se văd, e vrednic
de laudă și multe lucruri va fi făcut vrednice de auzit, dar ai noștri nimic
n-au scris, fără numai ce aflăm la streini. Zice cronicarul Franzes că a avut
2 războaie Mircea vodă cu împăratul turcesc, Baiazet: unu către Nicopole,
altul pe apa Ialomiței, și la amândouă l-a biruit pe Baiazet Bei. Alt istoric
scrie: Un război ce a avut Mircea Vodă au fost la Rovine. Unde vor fi
Rovinele nu spune. Și a bătut Mircea Vodă pe împăratul Baiazet la acest
” Eroarea cu „Baiazid bei” este preluată de D. Onciul din ediția Letopisețului

Țării Românești (Letopisețul cantacuzinesc) dată de A.T. Laurian și N. Bălcescu în
tomul IV din „Magazin istoric pentru Dacia” (p. 231-372). Deși se pretinde că a fost
folosit manuscrisul din vremea lui Ștefan Cantacuzino, care aparținea chiar voievo
dului, având pecetea sa imprimată în fum, găsim în ediție forma coruptă, din manu
scrisele mai târzii. Intr-al lui Ștefan Cantacuzino textul este corect: „Mircea Voievod
Bătrânul. Acesta a avut mare război cu Baiazet sultanul' etc. Vezi Istoria Țării
Românești. 1290-1690. Ediție critică de C. Grecescu și Dan Simonescu, București,
Editura Academiei Române, 1960, p. 3.
acoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
război. Deci după ce a făcut Mircea Vodă acest război, văzând obrăznicia
turcească s-a împăcat cu ei, dând plocon ca să trăiască în pace ”j4.
Textul lui Franzes conține un singur război al lui Mircea cu Baiazet,
înainte de bătălia de la Nicopole, când știm că s-a dat lupta de la Rovine și
Argeș. Dar rezultatul războiului e arătat de Franzes ca și la Chalcocondil în
războiul de la Nicopole. După întoarcerea lui Baiazet în Europa din ex
pediția făcută în Asia de unde s-a întors în 1394, zice Franzes: „Apoi în-
torcându-se în Europa a făcut război ungurilor și i-a bătut o dată și de
a doua oară și a supus o parte din Albania. De asemenea, a mers cu război în
contra lui Mircea, domnul Valahiei și a jefuit multe locuri; dar apoi Mircea
dându-i luptă deschisă într-un oarecare loc greu, Baiazet a pierdut lupta
cedând greutății locului și s-a întors, după ce ei au încheiat un tractat prin
care Mircea a promis să plătească tribut și au făcut pace”.
Apoi urmează bătălia de la Nicopole. După rezultatul războiului se
pare că Franzes amestecă aici ambele războaie ale lui Mircea cu
Baiazet, cel dinainte și cel după Nicopole; de la unul a luat timpul în
care s-a întâmplat, iar de la celălalt locul. Cât despre războiul întâmplat
înainte de bătălia de la Nicopole, în care Mircea în cele din urmă e nevoit
să se retragă la Brașov, fiind pus în locul lui alt domn ca vasal turcesc,
e imposibil de a admite că un scriitor bine informat să fi reprezentat
rezultatul astfel precum îl găsim scris la Franzesj5. Tratatul, despre care
are știre Franzes nu s-a încheiat imediat după război, ci mai târziu, cum
vom vedea în urmă.
34 Atribuită lui Radu Popescu sau unui cronicar anonim din „partida Bălenilor”
(dar în nici un caz lui Constantin Căpitanul cum a apărut în „Magazin istoric pentru
Dacia”, tomul 1), Istoria domnilor Țării Românești se remarcă prin gafele autorului,
prin dezinformări rezultate din apartenența acestuia la familia lui Conu Leonida (G.
Călinescu) și prin colectarea de legende infamante, precum nașterea lui Mihai Vitea
zul dintr-o cârciumăreasă de la Târgul de Floci. Cronicarul îi dă pe Marco Kralievici
și Constantin Dejanovici Dragaș aliați ai domnului Țării Românești („ajutoare” ale
lui) când în realitate au venit în oastea sultanului! Cronicarul Sphrantzes (de fapt
Macarie Melissenos) nu vorbește de un război pe apa lalomiței și în nici un caz nu-1
dă pe Mircea învingător la Nicopole. Despre expediția sultanului în Țara Româ
nească spune doar că sultanul nu a dat nicio luptă, ci a renunțat, din cauza locului
neprielnic, nu c-a fost bătut de Mircea. Vezi Georgios Sphrantzes, Memorii 1401
1477. In anexă, Pseudo-Phrantzes: Macarie Melissens 1258-1481. Ediție critică de
Vasile Grecu, București, Editura Academiei Române, 1966, p. 222 (Versiunea româ
nească, p. 223). în privința tributului vezi în volumul de față paginile 150-152.
35 în realitate, cel bine informat era Sphrantzes (Macarie Melissenos), iar cel în
eroare era D. Onciul.
228
www.dacoromanica.ro
Deci trebuie să admitem că la Franzes se găsește, de asemenea, știre

despre războiul lui Mircea cu turcii din 1397, despre care ne relatează mai
bine și la locul său Chalcocondil. Dar acest război fiind pus la Franzes
înainte de Nicopole, se vede că-i confundat cu primul război al lui Mircea
din 1394-5 și ambele fiind contopite într-un singur război și pus cu
rezultatul războiului din 1397 înainte de bătălia de la Nicopole.
Cele două războaie ale lui Mircea cu Baiazet sunt confundate și la
Grigorie Țamblac în Viața Sf. Paraschive, dar în mod invers. Aici războiul
lui Mircea, anume unul singur, e pus după bătălia de la Nicopole, însă cu
rezultatul războiului dinainte de Nicopole; pe când la Franzes războul îl gă
sim înainte de Nicopole cu rezultatul războiului dupăNicopolej6. Țamblac
zice: „regele Ungariei Sigismund, trecând Dunărea, a coprins țara Valahiei
și s-a așezat în Nicopole cu oastea frâncilor. Stăpânitorul otoman Baiazet,
auzind acestea pe când asedia Constantinopolul, se întoarse asupra acestui
dușman, și o strașnică luptă s-a dat pe câmpia Nicopole. Mai mulți frânei au
perit în valurile Dunării. Victoria a încoronat pe turci și îngâmfatul duce al
lor a intrat în hotarele Daciei și a ieșit întru întâmpinare Mircea, încurajat
prin cuvântul dat pentru pace. Dar în mod trădător a fost alungat și trimis la
Brussa, căci numărul comorilor amăgise pe dușman și toate averile le-a luat
acela în mânele sale”. (Această parte se află publicată la episcfopul] Melchi
sedec în „Revista pentru istforie], filfologie] și arch[eologie]” din 1894.
Episcfopul] Melchisedec, care a publicat în traducere această parte din
scrierea lui Țamblac, admite ca fapt istoric exilarea lui Mircea la Brussa
după bătălia pentru Nicopole; după dânsul a urmat apoi și d-1 Tocilescu și
d-1 Xenopol.
în realitate n-avem a face decât cu retragerea lui Mircea la Brașov în
1395, după primul său război cu Baiazet, numele de Brașov fiind transcris
greșit Brussa la Țamblac37. Aceasta reiese și din expunerea lui Țamblac,
unde războiul lui Sigismund cu turcii la Nicopole Mic, adică Tumu Măgu
rele, din 1395 e confundat cu războiul de la Nicopole mare, căci Țamblac
zice că Sigismund în acest război a coprins țara Valachiei. Aceasta nu s-a
16 Prin urmare D. Onciul nu este doar inventatorul celor două bătălii din 1394
(din care nici una n-a existat) ci și al bătăliei de după Nicopole, din 1397, despre care
vorbește Chalcocondil, care însă nu are cunoștință de două și nici de una înainte de
Nicopole. D. Onciul forțează și pe „Franzes” să depună mărturie în favoarea tezei
sale, deși acesta nu are absolut nicio cunoștință despre o bătălie după Nicopole, ci
numai de una înainte de Nicopole! Sub imperiul adoptării datei greșite de 10 octom
brie, rigoarea și spiritul critic al istoricului se dereglează ca o busolă pusă pe un
magnet.
17 D. Onciul va reveni și va corecta această ipoteză. Vezi mai departe.
229
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
făcut decât în războiul de la Nicopole Mic din 1395, când Sigismund în

adevăr a coprins Țara Românească, răsturnând sau scoțând din
domnie pe rivalul lui Mircea sau ajutându-I să ocupe din nou domnia.
Deci la Țamblac vedem că se confundă bătălia de la Nicopole Mic, în care
Sigismund coprinde Valahia, cum zice el, și bătălia de la Nicopole Mare
din 1396, după care a urmat al doilea război al lui Mircea cu Baiazet.
Prin această confundare, și retragerea lui Mircea la Brașov pe timpul răz
boiului de la Nicopole Mic a fost pusă pe timpul războiului de la Nicopole
Mare ca o exilare la Brussa. Astfel, fabula cu exilarea lui Mircea la Brussa
trebuie înlăturată, acum pentru totdeauna. Dar d-1 Tocilescu crede a găsi un
sprijin pentru aceasta în documentul uzurpatorului Vlad din 1396, pe care
l-am comunicat.
Părerea d-lui Tocilescu bazându-se pe un document, trebuie s-o cerce
tăm. D-sa pune data documentului „dies sanctis Trinitatis” la 18 octombrie,
deci după bătălia de la Nicopole, întâmplată la 28 septembrie, același an;
dar acest calcul e greșit, căci ziua Sf. Trinității în 1396 e la 28 mai, după
cum fiecare se poate convinge în cronologiile existente, cum e Mas Latrie38
și Grotefend39 la Academie.
Prin urmare, uzurpatorul Vlad a luat domnia ca vasal turcesc înainte de
bătălia de la Nicopole (1396) și n-are a face nimic cu înlocuirea lui Mircea
după această bătălie, cum crede d-1 Tocilescu. El e voevodul pus de turci
în primul război al lui Mircea cu Baiazet și răsturnat în 1395 cu
ajutorul lui Sigismund, cum am văzut din diplomele acestuia.
In urmă Vlad încercă să ia domnia și căută sprijinul regelui Poloniei, pe
care îl recunoaște ca adevărat moștenitor al Ungariei după moartea soției
lui Sigismund, recunoscându-1 [recunoscându-se?] el însuși prin actul din
28 mai 1396 ca vasal al lui. Dar pe timpul bătăliei de la Nicopole el e
prins de Știbor, voevodul Ardealului, și dus împreună cu soția sa și cu
copiii în Ungaria. Această știre se găsește expusă foarte pe larg cu privire
la prinderea lui Vlad de către Știbor dintr-un document a lui Sigismund din
1397, publicat într-o scriere a lui Venzel, apărută la Budapesta la 1874; dar
acest document fusese trecut cu vederea în chestiunea de care ne ocupăm, și
a atras atenția asupra lui d-1 Iorga în scrierea sa: Chila și Cetatea Albă. Așa
scapă Mircea de rivalul său, care închinase țara turcilor și polonilor.
38 Mas Latrie, Trésor de chronologie, d’histoire et de géographie pour l'étude et
l’emploi des documents du moyen âge, Paris, 1889.
39 Dr. H. Grotefend, Handbuch der historischen Chronologie des deutschen
Mittelalters und der Neuzeit, Hannover, 1872; Zeitrechnung des deutschen Mittel
alters und der Neuzeit, 1-11, Hannover, 1891-1892; Taschenbuch der Zeitrechnung
des deutschen Mittelalters und der Neuzeit. Für den praktischen Gebrauch und zu
Lehrzwecken, Hannover und Leipzig, 1898.
230
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CU DATĂ REALĂ A VICTORIEI
După războiul victorios contra lui Baiazet din 1397 Mircea mai are o
luptă cu turcii în 1400. Despre aceasta ne informează un raport din Creta
din 3 martie 1401, publicat de d-1 lorgaîn Acte șifragmente, voi. 111. Aici
se zice că un oarecare Emanoil Calo din Enos în Turcia spune că fiind în
noiembrie trecut în partea Tesalonicului a văzut niște turci, care se întor
ceau din Ungaria, unde făcuseră o incursiune. Acei turci au spus că 66.000
de turci au năvălit în Ungaria, prădând și luând cu sine mulți prinși; dar
întorcându-se prin Valahia ei au fost atacați acolo de o numeroasă oaste din
Ungaria împreună cu un oarecare Mircea Vlachu, evident Mircea Vodă,
care îi bătu așa încât mulți au fost prinși, alții uciși sau înecați și n-au scăpat
decât vreo 3.000, care s-au întors în Turcia.
Deși această știre ne vine cam prin a treia mână, iar nu dintr-o sor
ginte directă, totuși n-avem motiv de a ne îndoi despre raportul acesta
contimporan cu privire Ia o victorie a lui Mircea asupra turcilor,
întâmplat prin 1400. Veracitatea acestei mărturii contimporane pare a se
confirma chiar, abstracție făcând de numărul exagerat al perderilor, zicând
că din 66.000 de turci nu s-au întors decât 3.000; nu poate fi admis aceasta,
în afară de aceasta, veracitatea raportului contimporan pare a se adeveri și
prin o scrisoare a papei Bonifaciu al IX din 1399, în care papa dă ordin să se
predice o expediție cruciată contra turcilor, care voesc să distrugă Constan-
tinopolul și să invadeze Vlahia și Ungaria. Deci în 1399 papa prevede o
invaziune turcească în Vlahia și Ungaria, precum zice raportul că s-a
și întâmplat în adevăr în 1400. Iar în 1404 Sigismund scrie lui Filip,
ducele Burgundei, că voevodul Țărei Românești a reputat cu ajutorul
trupelor, ce el le-a trimes, o frumoasă victorie asupra turcilor.
O victorie a lui Mircea asupra turcilor, repurtată cu ajutorul trupelor
ungurești înainte de 1404, pare să fie chiar aceea despre care vorbește
raportul din Creta cu privire la această victorie a lui Mircea asupra turcilor
cu ajutorul Ungariei în 1400. între ambele date, cea din 1399 a papei
Bonifaciu, și 1404 din scrisoarea lui Sigismund e acest raport din Creta
despre victoria lui Mircea cu ajutorul oastei ungurești asupra turcilor în
Țara Rom[ânească], concordând perfect cu spusele papei Bonifaciu și ale
regelui Sigismund. Aceasta e chiar lupta lui Mircea cu turcii, despre care
avem știre din prima jumătate a domniei lui. Curând după aceasta el în
cheie tractat cu turcii, de care scrie Franzes.
Textul tractatului ni s-a transmis în traducere de Fotino în Istoria
Daciei, voi. 3, fără ca Fotino să ne spună de unde are acest text. El poartă
data an[ului] 805, luna Rabiul ave (adică luna II). Această dată e 1402 de la
29 septembrie până la 29 octombrie. în acest timp cade luna aceea a
an[ului] 805. Căci anul mahometan e cu 11 zile mai mic decât anul solar.
Astfel, totdeauna începutul anului rămâne în urmă și nu vine anul nou al
mahometanilor totdeauna la aceeași epocă, ci face un ciclu și începe din
231
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
nou anul ca la începutul ciclului. Din această cauză diferite luni ale anului
mahometan cad în diferite timpuri. Așa în 805 luna Rabiul ave cade în
timpul de la 29 septembrie până la 29 octombrie; acesta e însă anful] 1408.
Dar despre aceasta rămâne să vorbim la a doua jumătate a domniei lui
Mircea în legătură cu evenimentele următoare.
Din știrile expuse și examinate până aici, relative la domnia lui Mircea
până la 1402, am văzut că prima jumătate a domniei lui e în mare parte
umplută de luptele cu turcii. în timpul luptei cu vasalul turcesc țarul Șiș-
man de la Târnova, în care fratele și predecesorul său Dan și-a pierdut
viața, Mircea ia domnia în 1386, rămânând stăpân pe Silistra și Dobrogea,
luate probabil într-o luptă de la vasalii turcești Șișman și Dobrodici. Ve
nind la domnie cu hotărârea de a susține bărbătește lupta cu turcii, înfrun
tând vitejește cumplita furtună ce amenința din partea dușmanului creștină
tății, el se alie cu statele creștine vecine, ș-anume cu Ungaria, unde de la
începutul domniei sale poseda ducatele de Amlaș și Făgăraș ca feude ungu
rești, cu Serbia, unde domnia bunul său după mamă, Lazăr, cu Moldova cu
care îl unia legături naționale și probabil și legături de înrudire cu dinastia
Mușat, în fine și cu Polonia în urma suzeranităței acesteia asupra Moldovei.
Era să fie o puternică coaliție creștină menită nu numai să oprească
înaintarea turcilor spre apus și mează-noapte, dar să și scape crești
nătatea de iataganul lor crunt și jugul lor cumplit, dacă aliații lui
Mircea erau în același rând uniți între dânșii. Dar neînțelegerile de
altă ordine au zădărnicit realizarea unei mari idei, astfel concepută de
războinicul și nu mai puțin înțeleptul domn român. în luptele sale cu
turcii Mircea, singurul principe creștin dintre contimporanii săi, a fost de
două ori, el singur cu românii săi, învingător asupra lui Baiazet însuși în
1394 la Rovine, în 1397 pe Ialomița, iar alte două victorii asupra turcilor
le-a repurtat în unire cu ungurii: în 1395 la Tumu Măgurele, atunci Ni-
copole Mic, în fine la 1400, într-o parte nenumită a țărei.
Ca aliat al sârbilor la bătălia de la Cosovo40 1 3 89 și al creștinilor în
1396, în ambele lupte nenorocoase pentru creștini el are un rol important,
comandând de două ori aripa stângă a oastei creștine. în afară de aceste
Bouă înfrângeri împărțite cu aliații săi, el singur a perdut după cât se știe
cu siguranță, numai lupta de la Argeș, după care e nevoit să se retragă
în Ardeal în 1395.
Dar această luptă a fost perdută mai ales prin neunirea din năuntru, pro
vocată de rivalul său Vlad, pus de turci ca vasal41.
40 în curs e greșit: Nicopole. Participarea lui Mircea la bătălia de la de la Cosovo
nu este demonstrată, deci nici înfrângerea de acolo. Rămâne doar Nicopole!
41 în realitate, cum această înfrângere este imaginată de D. Onciul, singura
dată când Mircea este pus în dificultate este înlăturarea sa temporară de la
232
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CU DATĂ REALĂ A VICTORIEI
în același război, dacă nu puțin mai înainte Mircea a perdut și pose-

siunele lui Trandanubiene, Silistra și Dobrogea, ocupate de turci după că
derea Bulgariei răsăritene în 1393. Deja în 1388 (?) pe timpul expedițiunei
sultanului Murat, cronicarii turci pun cel dintâi conflict al lui Mircea cu
turcii pentru posesiunele lui transdanubiene, care fuseseră luate de români
de la statele vasale ale Imperiului Otoman; dar știm că el avea în stăpânire
aceste posesiuni încă în 1393. Dacă conflictul s-a întâmplat pe la 1388,
cum spun cronicarii turci, și nu abia după căderea Bulgariei în 1393, când
turcii ocupă posesiunele, apoi acel prim conflict s-a sfârșit, de asemenea,
cu un succes al lui Mircea, căci el menține posesiunele încă 5-6 ani, deși
cum se pare în schimbul unui mic tribut, asupra căruia n-avem decât
mărturii nesigure ale cronicarilor turcești. E însă sigur că de la răz
boiul din 1394 după care Mircea nu mai are posesiunele transdanu
biene, el nu plătește niciun tribut până în a doua jumătate a domniei
sale, când acele posesiuni se află iarăși în stăpânirea lui. Tributul, ce
s-a încercat să plătească nu ca învins ci în urmă chiar ca învingător,
era pentru posesiunea transdanubiană.
în 14 ani, până la 1400 cât se poate constata, de patru42 ori învingător
asupra turcilor, o singură dată învins în țara lui, și atunci numai prin o
trădătoare defecțiune înăuntru43. Mircea și-a cucerit admirațiunea pu
ternicului său dușman, care îl recunoaște ca principe între creștini cel mai
viteaz și cel mai ager: „princeps Mirches et Vlacchico vir inter christianos
fortissimus et acerrimus” cum îl numește cronicarul turc tradus de Leun-
clavius. Scurt dar mai coprinzător, aceste cuvinte ale cronicarului turc
caracterizează personalitatea impunătorului erou al românilor. „Și multe
lucruri va fi făcut vrednice de auzit, zice cronicarul nostru Constantin Că
pitanul, dar ai noștri n-au scris fără numai ce aflăm de la străini”. El o zice
cu durerea patriotului pentru un trecut glorios, în întuneric îngropat, al
neamului său44.
Argeș și înlocuirea cu Vlad, în toamna anului 1395, iar atunci factorul militar nu
l-au reprezentat turcii lui Baiazid ci moldovenii lui Ștefan I!
42 în realitate învingător a fost doar o singură dată, dar într-o victorie epocală, la
Rovine, în 17 mai 1395. Dar expediția la Karinovsi rămâne ea însăși o mare demon
strație de forță, și i se adaugă pățania lui Firuz bei, fie și ca legendă intrată în memoria
posterității (vezi volumul de față, p. 137-139).
43 Formularea lui D. Onciul este fericită! Dar se aplică nu inventatei de el în
frângeri „de la Argeș”, ci temporarei alungări de la Argeș, de partida și susținătorii lui
Vlad.
44 Era încă o afirmație în pofida realității lansată de autorul Istoriei domnilor
Țării Românești, care avea totuși sub ochi, transcriind și polemizând, Letopisețul
Țării Românești, unde în cinci rânduri se consemnase marea victorie în urma căreia
233
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Cel mai viteaz și cel mai ager principe creștin între contimporanii săi
din câți au avut lupte cu turcii, românul Mircea, prin luptele sale eroice
pentru țara sa și creștinătate și-a câștigat pentru totdeauna recunoștința și
lauda posterității, nu numai la ai săi dar și la creștinătatea întreagă.
Vecinii noștri, bulgarii și sârbii, îi păstrează admirațiune în cântecele lor
populare până astăzi. Și cu mirare ne întrebăm: de ce oare românii lui a
proape l-au uitat? Să fie oare ingratitudine sau nepăsare? Dar câtă tradi-
țiune națională a putut oare să supraviețuiască groaznicelor măceluri ce au
urmat după dânsul, nefastelor lupte intestine, neunirei și dușmăniei din
năuntru, atunci cum totdeauna au fost păcatul cel mai mare al neamului, duș
manul neîmpăcat al statului, piedeca cea mai mare a civilizației noastre?45.
Acest rău mai mult ca orice a zădărnicit și dezvoltarea unei istoriografii
naționale care în Țara Românească n-a început decât în sec. XVI. Iacă de ce
numai din fragmentele mărturiilor streine astăzi - mai putem reconstrui
umbra măreței figuri a lui Mircea în istorie. Mărturii interne pentru aceasta
de streini glorificată domnie n-avem decât resturi istorice. Câteva hrisoave
ce s-au mai păstrat relative la domnia lui Mircea pentru mânăstiri, vreo 5
tipuri de monede în colecția Academiei Române, descrise de d-1 Sturza în
articolul Ban din Etymologicm Magnum și din scrierea sa Uebersicht der
Münzen und Medaillen des Fürstenthums Romänien, apărut la Viena,
1874; apoi mai sunt ca resturi din timpul lui Mircea mănăstirile zidite de
dânsul, Cozia și Cotmeana, o inscripție de pe clopotul de la Cotmeana. în
fine, portretul lui Mircea și mormântul lui la Cozia, dar acesta cu peatra
ștearsă de barbaria timpurilor.
Monastirea Cozia, care cu toată Comisiunea pentru conservarea monu
mentelor noastre istorice, păstrează mormântul ctitorului ei erou într-o
stare neîngrijită, a fost zidită de Mircea în locul unei biserici vechi, întoc
mite ca mănăstire de tatăl său Radu, primul fondator al Coziei. Hrisovul de
fundațiune al lui Mircea, în care zice că a ridicat din temelie mănăstirea, e
din 20 mai 1388, păstrat numai în traducere românească în condica de la
Cozia. în acest hrisov, el spune Cozia și mănăstirea Cotmeana, întemeiată
Baiazid trecuse înapoi Dunărea „fără vad”. Erau amintite „multe alte” lupte cu
turcii și în nici un caz „informații” de felul celuia luate „de la streini”, cum că domnul
Țării Românești a dat „plocoane” turcilor!
Desigur, Radu Popescu sau cine o fi fost, n-avea cunoștință de cronograful lui
Mihail Moxa, și el unul „de-ai noștri”.
45 Din păcate toată istoria acestei „bătălii pentru Rovine”, pe care o scriem aici,
ilustrează din plin această ieremiadă. Adversitatea față de B.P. Hasdeu a prezidat
revărsarea de erori științifice din scrisul lui D. Onciul și N. Iorga, care au deposedat
un secol poporul român de conștiința victoriei de la Rovine, genial intuită și glorifi
cată numai de Eminescu.
234
www.dacoromanica.ro
de tatăl său Radu, probabil în același mod ca și Cozia, ș-apoi din nou zidită
de Mircea. Mihail, fiul lui Mircea, în hrisovul său pentru Cozia din 12 iunie
1418 numește pe tatăl său și bunul său ca fondator al acestei mănăstiri.
Cronica Țărei Românești cunoaște numai pe Mircea ca fondator al ambelor
mănăstiri. Deja în 1387, deci al 11-lea an al domniei sale, Mircea face o
donațiune pentru Cozia, numită atunci Nucet: e numele vechi sau numele
vechii mănăstiri a lui Radu, care după ridicarea noei mănăstiri a lui Mircea
primește numele de Cozia. In 1382 Mircea confirmă și adaugă și donați-
unea tatălui său Radu și fratelui său Dan pentru mănăstirea Tismana, cum și
donațiunea unchiului său Vladislav pentru mănăstirea Vodița, ambele
unite sub egumenul Nicodim, în mod analog cum Cozia și Cotmeana erau
unite sub egumenul Sofronie. în anul următor el mai adaugă și alte dona-
țiuni pentru aceste mănăstiri. Portretul lui Mircea de la Cozia, unde e repre
zentat ca ctitor ținând biserica în mână împreună cu fiul său Mihail, pe care
îl găsim asociat la domnie deja din 1391, e reprodus în colecția Hurmuzaki,
voi. I, p. II.
Portretul îl înfățișează în vârstă mijlocie de bărbat, deci în prima
jumătate a domniei, cu barba rasă, cu părul lung și castaniu ca și mustățile;
iar pe fiul său Mihail ca băiat tânăr fără mustăți, cu părul lung și castaniu.
Amândoi sunt în costum ostășesc medieval cu hlamida pe umăr și cu
coroană pe cap. Pe monedele sale, cele dintâi monede românești cu efigia
domnitorului, Mircea e înfățișat cu plete și barbă în hlamidă, ținând în
mâna dreaptă o spadă sau o lance, în mâna stângă globul și crucea. Cum
prin faptele sale eroice în timp de lupte sau prin fundațiunele și actele
sale pioase în timp de pace, Mircea și-a înscris falnica sa figură și un
falnic nume în istorie.
* * *
Din prima jumătate a domniei lui Mircea, în care personalitatea lui do
mină istoria noastră, ne mai rămâne să luăm în privire relațiunile lui cu
Moldova pe timpul venirei la domnie a lui Alexandru cel Bun, înainte de a
trece la expunerea evenimentelor din a doua jumătate a domniei lui Mircea.
[...]
înainte de a trece la domnia lui Alexandru cel Bun voi da o rectificare
privitoare la pretinsa exilare a lui Mircea la Brussa. Ne aducem aminte că
am susținut că aici am avea a face cu o greșeală de lectură, citindu-se
Brussa în loc de Brașov. Dar nici aceasta nu-i exact. Episcopul Melchi
sedec, care a scos la iveală această exilare la Brussa, a comis o gravă eroare.
Grig[orie] Țamblac nu vorbește în pasajul acela din Viața Sf. Paraschive de
Mircea, ci de cu totul de altă persoană. Și iaca cum: Viața Sf. Paraschive,
pe care se bazează această știre e scrisă de Euftimie, patriarhul de la Târ-
nova, și în cea mai veche scriere în limba slavă.
235
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Viața Sf. Paraschive ni s-a păstrat cu acele adause ale lui Grig[orie]
Țamblac și în modul acesta amplificată e publicată în Mineiul, editat de
Comisia arheologică din Petersburg, 1874. Prin urmare, acest minei era
deja publicat pe când Melchisedec a scos studiul său despre Țamblac și
când a publicat Viața Sf. Paraschive. Neputând însă afla Viața Sf. Paras
chive de Euftimie și nici textul original al lui Țamblac, am dat însă de alte
știri, și anume, de o scriere mai nouă a lui Kaluzniacki: Zurălteren Paraske-
valitteratur [Despre literatura asupra Sf. Paraschiva la greci, slavi și
români], apărută în „Analele Academiei” din Viena, 1899.
în acest studiu Kaluzniacki arată că pasajul dat de episc[opul] Melchi
sedec ca raportându-se la Mircea se raporta la Sracimir, domnul Bulgariei
apusene, căci Țamblac zice că după mutarea moaștelor de la Târnova la
Belgrad, ele au mai stat câtva timp la țarul orașului Bdin (Vidin), de pe apa
Istru (de lângă Dunăre). Prin urmare de aici se vede că țarul orașului Vidin
nu e altul decât Sracimir, domnul Bulgariei apusene. Care să fie motivul
însă că acest text al lui Țamblac Melchisedec l-a interpretat ca raportân
du-se la Mircea? Căci numele lui Mircea nu-i numit, nici numele lui
Sracimir, ci se află numai „țarul de la Vidin de lângă Istru”.
Toată eroarea lui Melchisedec se bazează pe altă eroare, comisă de alții
înainte de dânsul, și anume de Muraviev în Viețile sfinților rusești. (Mura
viev, publicat la Petersburg în 1859), cum și pe altă eroare comisă de Mar
tinov (Annus ecclesiasticus greaco-slavicus, publicat în 1863), apărute
înainte de a se edita Viața Sf. Paraschive de Eftimie cu adausurile lui
Țamblac (1874). Acești doi, Muraviev și Martinov, înțelegând rău locul
despre țarul de la Vidin de lângă Istru și raportându-1 la domnul Țărei
Românești, au pus în loc de „țarul de la Vidin”, domnul Valahiei. Și în
urma acestei erori, comisă de Muraviev și Martinov, Melchisedec a înțeles
acel pasaj din Viața Sf. Paraschive ca raportându-se la Mircea, și a pus
numele lui Mircea pe când în realitate Viața Sf. Paraschive nu conține
numele lui Mircea. Așa fiind, cade explicarea dată că prin Brussa am avea
să înțelegem Brașov. Nu-i vorba nici de Mircea, nici de retragerea lui la
Brașov, ci e simplu vorba de Sracimir, care după bătălia de la Nicopole,
cum știm și din alte mărturii, a fost detronat de către turci și țara lui ane
xată la Imperiul Otoman. După Viața Sf. Paraschive el a fost exilat la
Brussa.
Așa se termină celebra fabulă despre exilarea lui Mircea la Brussa, care
de atâția ani face nesigură istoria noastră. [...]
De la p. 339 până la 380 Dimitre Onciul se luptă cu cea mai încețoșată

parte din domnia lui Mircea cel Mare: relațiile cu succesorii lui Baiazid și
problema „închinării” țării lui Mehmed I. Din nou recurgem la reproduce
236
www.dacoromanica.ro
rea textului din curs, nu numai pentru că astfel cititorul acestor pagini va
putea să-și dea seama, pentru prima oară, de ceea ce a însemnat modul lui
Dimitre Onciul de a explora trecutul nostru și a descifra problemele pe care
Ie ridică în fața istoricului, ci și pentru a avea enunțarea, cu proprii cuvinte,
a soluțiilor Ia care s-a oprit, și pe care cei ce vor veni după el le vorperpetua,
chiar în erorile lor, sau Ie vor rectifica.
„înainte dea trecela expunerea acestei nouă împrejurări trebuie să luăm
în privire șf relațiunile lui Mircea cu turcii sub urmașii lui Baiazet, de la
1402 încoace.
Pe timpul înoirei alianței sale cu Polonia în 1403 și în 1411, Mircea se
găsește dej a în alte relați uni cu turcii decât fusese sub Baiazet până la 1401.
Tractatul de alianță al lui Mircea din 1411 poartă un sigiliu, pe care
pentru prima oară în actele lui Mircea, găsim figurând în marca țărei și
semiluna ca simbol al suzeranităței turcești46. Semiluna se găsește în
marca Țărei Românești pentru prima dată în timpul lui Vlad, rivalul
lui Mircea, impus țărei ca domn de către turci și ca vasal turcesc. De
asemenea, și până la 1403, când se reînnoiește pentru prima dată alianța în
timpul lui Alexandru [cel Bun], în scrisoarea pe care Mircea o adresează
regelui polon, el se numește, în afară de domn al Țărei Românești, „încă și
domn al multor orașe turcești”; ceea ce înseamnă că poseda teritorii din
colo de Dunăre ca feud turcesc.
Acestea sunt singurele probe că Mircea sub urmașii lui Baiazet de la
1402 încoace își schimbase cu desăvârșire politica față cu turci, recunos
când suzeranitatea turcească. E întrebarea numai pentru ce? Poate după
cum mai înainte Țara Românească recunoștea suzeranitatea Ungariei nu
mai pentru feudele ungurești din Ardeal, și acum ea recunoștea suzerani
tatea turcească pentru acele orașe turcești, pe care le numește ca posedân-
du-le ca feud turcesc. După modul cum Mircea încheie alianța cu Polonia,
cu alte state, după cum ia măsuri de apărare contra unui atac din partea
Ungariei și eventual din partea altor dușmani, dintre care nu pot fi excluși
turcii, se pare că vasalitatea lui Mircea față de turci nu se raporta la
Țara Românească, ci ea se raporta numai la teritoriile posedate de
dânsul dincolo de Dunăre.
(Dar această chestiune rămâne să fie tratată mai de aproape cu toate
probele ce avem la îndemână în altă lecție).
46 Despre reala semnificație a „craiului nou” în stema Țării Românești, fără nicio
legătură cu vasalitatea la turci, ne putem da seama din prezența sa în sigiliul lui
Mircea de pe tratatul de alianță cu Polonia, din 1390, când nu era vorba de nici o
vasalitate. Vezi C. Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân, extras din „Revista arhi
velor”, VI, 2, 1945, p. 9.
237
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
[■··]
Domnia lui Mircea de la 1402 până la 1418 (p. 342-381)
A doua jumătate a domniei lui Mircea de la 1402 până la 1418 se
deosebește de prima jumătate în mod esențial prin felul relațiunilor lui cu
turcii.
Pe când prima jumătate a domniei lui e umplută de lupte cu turcii, în a
doua jumătate aceste relațiuni se schimbă cu desăvârșire. Căderea lui Ba-
iazet în bătălia de la Angora în 20 iulie 1402, unde el fu învins și prins de
hanul tătăresc Timur, și starea Imperiului Otoman sub fii lui ce își disputau
moștenirea, aduse cu sine posibilitatea acestei schimbări.
Din fiii lui Baiazet care au scăpat din bătălia de la Angora, cel mai mare
Suleiman, a luat în stăpânire partea europeană, iar cel mai mic, Mahomet,
partea asiatică a imperiului. Un alt fiu, Muza, a fost prins împreună cu tatăl
său și liberat numai după moartea lui Baiazet, în martie 1403. Ceilalți fii nu
ne importă aici, numai acești 3 având relațiuni cu Mircea.
Suleiman, după bătălia de la Angora, refugiindu-se în Europa și luând
în stăpânire partea europeană a imperiului, pe când partea asiatică era încă
în mâna lui Timur, a avut grijă mai înainte de toate să-și asigure moștenirea
cel puțin pentru Europa. Provocat de Timur ca să i se închine ca vasal, el se
grăbi a-i trimite daruri și apoi a-i presta chiar omagiul de vasal prin o lega-
țiune trimeasă la hanul tătăresc. Timur îi recunoscu posesiunea europeană
printr-un act formal de învestitură. (Asupra acestei chestiuni are date mai
dezvoltate Hammer, tradus în franțuzește; mai pe scurt, la Zinkeisen:
Istoria Imperiului Otoman}.
Spre a-și asigura liniștea și din partea vecinilor în Europa, Suleiman
încheie, încă înainte de sfârșitul anului 1402, un tractat de pace și amiciecu
împăratul bizantin Emanoil, retrocedându-i aproape toate părțile grecești
ce fuseseră cucerite de Baiazet de la bizantini și renunțând și la tributul pe
care împăratul se obligase a-i plăti lui Baiazet. în consecința păcei și ami-
ciei încheiate, Suleiman trimise pe un frate al său și pe sora sa ca ostatici la
curtea bizantină, iar împăratul îi dădu o nepoată a sa ca soție. Astfel, pacea
între Imperiul Otoman și Imperiul Bizantin era asigurată pentru câtva timp.
Restul Peninsulei Balcanice, cât era în stăpânirea turcească împreună cu
Serbia ca țară vasală, urma să fie sub ascultarea necontestată a sultanului.
Din această parte Suleiman n-avea deocamdată nimic de temut.
Dintre vecinii europenei cu care Baiazet avusese lupte și care puteau să
prezinte un pericol mai apropiat pentru urmașul lui, nu mai era decât
Ungaria și Țara Românească. însă Ungaria era pe atunci încurcată prin certe
lăuntrice, partidul napolitan ridicându-se din nou contra lui Sigismund și
amenințându-l cu detronarea. Lucrurile merseră atât de departe încât
238
www.dacoromanica.ro
partidul napolitan izbuti a pune mâna pe Sigismund și a-I ține închis câteva
luni la Vișegrad (?), din care închisoare Sigismund a scăpat, dar de pericol
nu scăpase încă, fiindcă partidul napolitan era destul de puternic și era gata
să izbutească a aduce pe Vladislav de Neapole ca rege în Ungaria. în peri
col de a-și perde tronul, regele Ungariei era bun bucuros să aibă pace cu
vecinii, necum să caute el certe cu dânșii. Astfel, Suleiman n-avea în Eu
ropa pentru moment decât un singur vecin de temut: pe românul
Mircea.
De patru ori învingător asupra lui Baiazet la Rovine în 1394, la
Nicopole mic împreună cu Sigismund în 1395, după bătălia de la
Nicopole Mare, în 1397, în fine, la 1400, Mircea și-a câștigat la turci
renumele de „principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, cum îl
numește cronicarul turc tradus de Leunclavius.
Poate de aceea Baiazet după ultimul război cu neînvinsul domn român a
făcut o învoială cu Mircea înainte de a pleca în Asia contra lui Timur.
Cronicarul bizantin Franzes, scriitor în a doua jumătate a sec. XV, numai
70 de ani mai târziu după evenimentele acestea, vorbind de victoria lui
Mircea asupra lui Baiazet înainte de bătălia de la Nicopole, probabil cea de
la Rovine, zice: „în urma ei au încheiat un pact prin care Mircea a promis
să-i dea tribut și au domnit pace. Și el (Mircea) a primit multă țară în
părțile Bulgariei și ale Serbiei”.
Cronicarii turci fac pe Mircea tributar deja în 1391, unde ei pun și
expedițiunea lui Baiazet în Țara Românească. La locul său am văzut că
această dată e greșită, căci extensiunea lui Baiazet n-a putut fi decât după
căderea Bulgariei în 1393, unde o pun și analele sârbești la 1394 toamna,
precum și cronica bulgară și Moxa, cum și Franzes și unde să și confirmă
prin documentele ungurești.
Pe timpul acestei prime expedițiuni a lui Baiazet contra lui Mircea, Țara
Românească devine în adevăr tributară; dar nu Mircea e acela care se
obligă a plăti tribut, ci rivalul său Vlad, pus de turci. Mircea, învin
gător cu ajutor de la unguri contra rivalului său susținut de turci,
continuă lupta contra turcilor până la 1400. Abia după această dată ar fi
loc pentru pactul cu Baiazet despre care ne vorbește Franzes.
La istoricii noștri găsim știre despre tributul lui Mircea mai întâi în Cro
nica cantacuzinească, citată de Șincai sub numele de Anonimul românesc,
care s-a păstrat în manuscris la Oradea Mare. Aici se zice: „Mircea Vodă au
închinat întâi țara (?) la turci cu haraciu ca să dea pe an 3.000 de bani roși.
După aceasta cerând turcii de la el să înalțe haraciul să le dea și lor 500 de
prunci pe an, au deschis război cu turcii și bătându-se la Rovine în județul
Ialomița cu însuși împăratul (sultanul) Amurat II i-au gonit pe turci până în
hotarele Adrianopolei!”.
239
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Tot așa spune și cronologia domnilor din Istoria Țăreî Românești a fra
ților Tunusli, scrisă grecește după un manuscris al stolnicului Cantacuzino,
care nu-i decât Cronica cantacuzinească utilizată de Șincai47. Dar la
Tunusli găsim și adaosul că după bătălia de la Rovine Țara Românească a
rămas iarăși liberă și independentă. Sultanul Amurat II, numit ca învins de
Mircea la Rovine, a domnit de la 1421-1451. EI e pus greșit în locul lui Ba-
iazet, fiul lui Murat I, cine știe prin ce confundare de nume și fapte! La
Tunusli se mai află și alte știri relative la tributul Țârei Românești. In
capitolul 38 intitulat: Prima capitulațiune a Țârei Românești către Poarta
otomană sub Mircea Vodă, se zice: „Fiindcă pe atunci țara aceasta era zbu
ciumată de neîncetate războae cu vecinii, Mircea Vodă văzând că Imperiul
turcesc era prea puternic, stăpân pe tătari și toată latura de dincolo de
Dunăre, au închinat și el țara promițând să dea ca semn de supunere 3.000
de bani roșii pe an, numai ca să fie protejată, fără ca să aibă împăratul tur
cesc vreun amestec în guvernarea statului. Turcii nu s-au ținut de promi
siune, ci peste puțin timp au mărit tributul, cerând 10.000 de galbeni pe
fiecare an și 500 de băeți. Aceasta neputând suferi Mircea Vodă peste doi
ani s-au revoltat și au stricat tocmeala. Dar peste trei ani, la 1386 (după
1383 când autorul pune începutul domniei lui Mircea) a venit însuși sulta
nul cu război asupra lui Mircea Vodă și lovindu-se la Rovine în Ialomița,
sultanul nu numai c-a fost învins ci și gonit până la hotarele Adrianopolei.
După aceasta țara a rămas iarăși liberă în curs de 71 de ani până pe timpul
lui Laiot Vodă, numit Basaraba”.
în capitolul următor se dă textul capitulațiunei a Il-a atribuită lui Laiot
Basarab. După textul capitulațiunei autorul adaugă: „Aceste condițiuni se
găsesc și în firmanele mai moderne”. Apoi citează 7 firmane relative la
drepturile și libertatea țărei și zice: „Acestea s-au respectat până la 1714 pe
timpul domniei lui Ștefan48 Vodă Cantacuzino”.
Deci aduce lucrurile până în timpul său. Autorul nu spune de unde
cunoaște firmanele și capitulațiunile. Numai la capitulațiunea lui Mircea
zice: „precum se vede în Bizantida (?)” înțelegând probabil o colecțiune de
acte oficiale din Bizanț, adică Constantinopol. Aceste capitulațiuni și fir
mane împreună cu textul întreg al capitulației lui Mircea le reproduce și
Fotino în Istoria Daciei, voi. 3. Despre proveniența lor Fotino zice:
„Coprinderea acestor documente am găsit-o într-o cărticică ce mi-a dat-o
fericitul întru memorie Alexandru Văcărescu, carele o poseda de la tatăl
său banu Enache Văcărescu, carele și acesta le-au căpătat cu mare cheltu
47 Este vorba, în realitate, de scrierea lui Mihai Cantacuzino, al cărei autor va fi

identificat de N. Iorga în 1902.
48 în curs e greșit: Șerban.
240
www.dacoromanica.ro
ială de bani, copiindu-le după condicile împărătești când se afla la Con-

stantinopol. Iacă și textul capitulațiunei lui Mircea, după Fotino, în tradu
cerea lui Sion (p. 342-350)”.
Se dă textul49 după care urmează:

I-]
Acest tractat în traducere modernă e reprodus și de Mitilineu în Colecția
de tractate și convențiunile României cu țările streine, 1884. Și după
dânsul se găsește reprodus și în Acte și documente relative la istoria renaș
terii române, voi. I, 1888, însă cu anii după Christos 1391, pe când Fotino
dă anul 1393.
Ambele date nu corespund cu data tractatului după era mahometană,
adică anul 805, luna Bablu-ewel [corect: RabiulewelJ, care e în 1402 de la
29 septembrie până la 29 octombrie. Anul 1391 din Mitilineu și Acte și
documente e cel admis de Zinkeisen după data greșită a cronicarilor turci,
care pun la 1391 expedițiunea lui Baiazet în Țara Românească și după
această dată s-a admis că atunci Țara Românească a devenit și tributară
turcilor. Anul 1393 din Fotino se bazează pe o dată greșită a bătăliei de la
Nicopole din 1396, care bătălie e pusă de Fotino în 1395.
Fotino crede că după această bătălie Baiazet a făcut expedițiunea în
Țara Românească,?! precum în adevăr s-a făcut, și că atunci Țara Româ
nească a ajuns tributară Turciei. El zice:
„Mircea văzând triumful turcilor în această bătălie și temându-se ca să
nu vie și asupra țărei sale, s-a dus de bună voe la sultanul și închinându-se
i-a promis a-i fi supus și a-i da pe fiecare an câte 3.000 de bani roșii, însă cu
tocmele, ca țara să fie autonomă, turcii să nu aibă nicio putere sau amestec
în ea, și altele. Cronologia țărei spune că capitulațiunea lui Mircea s-a făcut
în anul 1383, dar bătălia de Ia Nicopole a urmat la 1393; prin urmare după
anul acesta Mircea a închinat țara la turci, precum spune cronologia
Serbiei”.
Cronologia țărei nu-i alta decât Cronica cantacuzinească reprodusă în
citatele lui Șincai și în Istoria lui Tunusli. Cronologia Serbiei, pe care se
bazează Fotino, nu-i cunoscută astăzi și nu putem ști ce a scos Fotino din
aceasta. închinarea lui Mircea o pune după anul 1393. Orișicum, anul dat
de tradiția publicată de dânsul nu-i 1393, cum transcrie el greșit anul
după era mahometană, ci 1402 între 29 septembrie și 29 octombrie.
Autenticitatea acestei date ca și tradiția însăși bineînțeles nu poate
fî considerată ca sigură, cât timp nu cunoaștem actul original sau o
copie autentică a lui. Poate condica, după care banul Enache Văcărescu
4l’ Vezi în volumul de față, pagina 672.
241
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
și-a procurat copia cunoscută lui Fotino se mai păstrează încă în arhivele
turcești, unde ar trebui cercetată; dar până la alte descoperiri trebuie să
ținem samă de acest prea important act, așa precum el ni se prezintă.
Asupra existenței unui asemenea tractat al Iui Mircea nu poate fi
nicio îndoială, având în vedere mărturia cronicarului bizantin Franzes.
Chiar și data tractatului se potrivește cu timpul indicat de Franzes, care
spune că pactul s-a încheiat mai târziu, după bătălia lui Mircea cu Baiazet,
dar încă pe timpul lui Baiazet. In octombrie 1402, data tractatului după
textul lui Fotino, Baiazet trăia încă în captivitate la Timur. Deci Suleiman
ținea atunci domnia încă în numele tatălui său. Astfel s-ar împăca și data
tractatului cu știrea lui Franzes. Totuși nu e exclus că deja Baiazet însuși
înainte de a pleca în Asia contra lui Timur să fi fost făcut învoiala cn
Mircea, după care s-ar fi încheiat tractatul formal de Suleiman în
numele tatălui său.
Necesitatea acestui tractat prin care Suleiman își asigură liniștea din
partea războinicului domn român era acum mai mare pentru dânsul decât
pentru Mircea. Din același motiv, el încheie, tot pe atunci și tractat de pace
și amicie cu împăratul bizantin, renunțând chiar la o mare parte din cuce
ririle tatălui său, cum și la tributul promis de bizantini.
Dar nu mai puțin și pentru Țara Românească tractatul lui Mircea
prezintă însemnate foloase, asigurându-i pacea în afară și indepen
dența înăuntru.
Prin acest tractat, prin stipulațiunile căruia, s-a bizuit până în timpul din
urmă raporturile noastre ca vasali cu Poarta otomană, s-a asigurat pentru
viitor și existența statului român atât în contra eventualelor cuceriri tur
cești, cât și mai ales contra celorlalți vecini, care până în timpurile mai nouă
tot tindea la posesiunea țărei noastre și ale căror intenții le-a zădărnicit Mir
cea prin suzeranitate turcească. Acesta e folosul pe care ni l-a adus înțe
leaptă politică a lui Mircea.
Revenind la data tractatului mai trebuie să observ că istoricii noștri
mai noi pun capitulațiunea lui Mircea pe la începutul domniei lui Ma
homet 1, care a ocupat tronul în 1413. Așa d-1 Xenopol pune pe atunci
însă fără o dată precisă; d-1 Tocilescu pune în 1411, când Mahomet nu
ocupase încă tronul; d-1 Bogdan în două conferințe din 1898 despre luptele
românilor cu turcii admite anul 1413. Tot această dată pare a o admite și d-1
Iorga în „Convorbiri literare” din anul trecut, unde face o recenziune a
istoriei române de d-1 Tocilescu.
Această dată n-o putea admite în niciun caz. Intr-un act adresat rege
lui Poloniei fără îndoială Mircea poartă titlul de domn al multor orașe tur
cești. Prin aceasta avem să înțelegem feudele turcești, pe care Mircea le
primise peste Dunăre la încheierea tractatului, cum spune Franzes: „și au
242
www.dacoromanica.ro
primit multă țară în părțile Bulgariei și Serbiei”50. în Serbia nu se constată

că Mircea ar fi posedat ceva; așa că știrea lui Franzes poate să fie greșită în
această privință. Dar posesiunea lui în Bulgaria e bine constatată.
în a doua jumătate a domniei sale Mircea reia vechiul său titlu de „stă-
pânitor de amândouă malurile Dunărei până la marea cea mare și al cetății
’ Dârstorului”, titlu constatat în prima jumătate a domniei sale numai până la
1393. După această dată apar hrisoave datate în care regăsim acest titlu: e
unul din 1406, pe urmă altele din 1409, 1413 și 1415. Hrisovul din 1409 e
publicat de Venelin cu data 1399 și tradus de d-1 Hasdeu în „Archiva
istorică” cu aceeași dată. Dar data e greșit citită, căci documentul original,
care se păstrează în Arhiva statului, are data 6917. Venelin a scăpat din
vedere pe 10 și a citit 6907 și a scos de aici 1399 pe când în realitate e 1409.
La 1399 Mircea nu purta titlul de domn pe ambele maluri ale Dunărei, căci
atunci era în luptă cu Baiazet. Deci titlul lui reprezintă posesiunea transda-
nubiană a lui Mircea, anume Silistra și Dobrogea perdute în luptele cu
turcii și redobândite în urma tractatului de vasalitate ca feude tur
cești. Ele fiind constatate din nou în posesiunea lui Mircea deja în 1406
prin documente, rezultă fără îndoială că tractatul a fost încheiat înainte
de această dată. Astfel, data 1402 din textul lui Fotino se confirmă prin
titlul Iui Mircea.
Tractatul nu face mențiunea de posesiunea transdanubiană primită de
Mircea ca feud turcesc în schimbul tributului; dar titlul lui Mircea pe lân
gă mărturia Iui Franzes pune în afară de orice îndoială că această po
sesiune a fost redobândită Ia încheierea tractatului. Prin posesiunile
transdanubiene ca feude turcești, vasalitatea Iui Mircea față de Impe
riul Otoman se prezintă în același mod ca și vasalitatea față de Ungaria
pentru posesiunile ardelenești. Și într-un caz și într-altul o vasalitate
efectivă nu exista decât pentru feudele posedate, fără vr-un drept de suzera
nitate asupra Țărei Românești însăși. Abia nefastele certe intestine sub ur
mașii lui Mircea au adus cu sine amestecul tot mai înjositor și al ungurilor
și al turcilor în afacerile din năuntru ale țărei.
Pentru posesiunile transdanubiene Mircea pare să fi recunoscut su
zeranitatea turcească. De aceea, Ia începutul domniei sale cel puțin
tractatele Iui de alianță cu regele Poloniei din 1390-91, în care Mircea
poartă titlul de stăpânitor al Dobrogei și Silistrei, sunt prevăzute cu un
50 în realitate, textul lui Macarie Melissenos (Pseudo-Phrantzes) „Și din ce a mai

rămas din Bulgaria și Serbia a luat mult loc” nu se referă la Mircea, chiar dacă
urmează imediat după relatarea înțelegerii cu Baiazid, ci la acesta din urmă. Dovadă
că se continuă cu „Și cu împăratul Germaniei Sigismund, ajungându-se la război,
Sigismund a ajuns până la Nicopole etc.” Vezi ediția și traducerea lui Vasile Grecu,
op. cit., p. 223.
243
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
sigiliu, care pe lângă marca țărei, anume vulturul cu crucea reprezintă

și semiluna cu stea. Aceeași marcă o are și sigiliul vasalului turcesc
Vlad la actul lui din 1396, apoi cu oarecare modificare și sigiliul lui
Mircea la tractatul de alianță cu polonii din 1411 (?) când iarăși are
posesiunea transdanubiană. La hrisoavele interne ale Iui Mircea cu
marcă nu se găsește niciodată semiluna; aceasta nu se poate explica
altfel decât ca semn al suzeranității turcești; la Mircea ea reprezintă
posesiunea transdanubiană ca feud turcesc. Lipsa ei în hrisoavele in
terne e un indiciu că semiluna nu făcea parte din marca țărei; ea figura
numai în sigiliul domnului, reprezentând feudul turcesc din dreapta
Dunărei, care se afla în posesiunea lui personală, care nu făcea parte
din Țara Românească, ci era posesiunea domnului, după cum Amlașul
și Făgărașul erau beneficiul personal al domnilor anteriori de către
regii Ungariei însă nu încorporat la Țara Românească.
Așa fiind ar urma că Mircea s-a învoit să plătească deja înainte de
războiul cu Baiazet un mic tribut pentru posesiunea transdanubiană,
care fusese luată de Ia statele vasale ale Imperiului Otoman, anume de
la Bulgaria și principatul lui Dobrodici. Dar atunci această învoială s-a
făcut fără un tratat formal. In raport cu aceasta cronicarii turci îl
arată ca tributar deja dinainte de război. Perzând apoi posesiunea
transdanubiană Mircea nu mai plătește tribut până Ia redobândirea ei
în 1402.
Suma tributului e fixată în tractatul de la 1402 la 3.000 de bani roși de
țară sau 500 lei de argint în monedă turcească. Cronica cantacuzinească și
Tunusli vorbesc numai de 3.000 de bani roși. E mai probabil că prin bani
roși sunt de înțeles florini roși, adică galbeni de aur, căci 500 lei argint,
aproximativ 250 fr., ar fi un tribut prea mic; precum se constată în altă parte
capitulațiunea II din anul 872, adică 1467 august 2 până la 1468 iulie 22,
suma tributului e 10.000 galbeni turcești. Prin urmare, de la 500 lei la
10.000 galbeni turcești e diferență prea mare. Până la 1402 încă nu sunt
cunoscuți leii turcești de argint. Iată că și din acest punct de vedere nu
putem admite suma de 500 lei de argint ca tribut; se poate ca 500 lei turcești
de argint au fost adăugați în copia cunoscută lui Fotino ca explicare a celor
3.000 de bani roși după sistemul monetar de atunci, căci Cronica can
tacuzinească și Tunusli nu dau o valoare corespunzătoare pentru această
sumă. Orișicum cestiunea aceasta nu poate fi rezolvită în mod definitiv
până ce nu cunoaștem o copie autentică a tractatului, dacă din fericire
se va mai găsi în condica respectivă în arhivele turcești. Dar din
considerațiunile arătate n-avem niciun motiv de a bănui autenticitatea
acestui tractat, nici data lui; iar cât pentru suma tributului e mai probabil
în tot cazul c-avem aici a face cu 3.000 de galbeni decât cu o sumă mică.
anica.ro
Această sumă de 3.000 de galbeni e tributul obișnuit pe care turcii îl perce

peau pe atunci. Tot atât plătea și Moldova în timpul lui Aron I.
în octombrie 1402 se încheie tractatul prin care se recunoaște inde
pendență țărei și dreptul d-a se guverna după legile ei proprii, domnul
să încheie pace cu vecinii când va voi. In schimbul tributului Mircea
primește posesiunea transdanubiană, pe care o perduse în întâiul răz
boi cu Baiazet. Tractatul nu o menționează, dar se adeverește prin cro
nica lui Franzes și titlul lui Mircea după 1402.
în martie 1403 moare Baiazet și fiii lui încep cearta. Mahomet luă partea
din Asia, o menține în lupte cu vasalii răzvrătiți cum și contra fratelui mai
mare Soliman, care luând în posesiune partea europeană a Imperiului Oto
man căută să-și asigure succesiunea la tron încheind tractate cu bizantinii și
Mircea. Totuși Soliman nu se mulțumi numai cu această parte și pretindea
imperiul întreg, ca fiind cel mai mare. Mahomet nu cedează. La 1404 Soli
man trecu în Asia ca să ia partea lui Mahomet. Se urmară mai multe lupte
nedecise până ce Mircea interveni și mută câmpul de luptă în Europa. Mir
cea intră în înțelegere cu Muza și îi dă ajutor contra lui Soliman și Maho
met. O luptă comună a creștinătății ar fi fost cu succes dacă contimporanii
lui Mircea ar fi înțeles momentul acesta oportun ca el. Singur el nu putea
face totul.
Muza fusese prins împreună cu Baiazet la Angora; liberat, el petrecea
pe lângă Mahomet fără a pretinde domnia. în luptele lui Mahomet cu
Soliman, Muza se oferi să cucerească pentru Mahomet partea imperiului și
s-o guverneze pentru el. Seadeddin spune că Muza fu chemat de Mircea să
vie contra lui Soliman, care nemulțumea pe Mircea. După mărturiile scrii
torilor bizantini, Chalcocondil și Ducas, Muza ar fi cerut ajutor lui Mir
cea, promițându-i partea din țara pe care va cuceri-o. Oricum ar fi însă ei se
înțeleg. Apoi Muza vine pe mare până în țara lui Mircea. E de notat că
Muza vine pe mare și se știe că stăpânirea lui Mircea se întindea până
acolo, ceea ce se confirmă prin titlul din hrisoavele lui. Domnul român
primește bine pe Muza și îi dă ajutor sub Dan I [condus de Dan 1]. Cu
această oaste Muza trece Dunărea. O mare parte din popoarele provinciilor
turcești de la Dunăre și sârbii cu Ștefan Lazarevici se asociară cu el. Muza
coprinse Turcia de Europa și se proclamă domn al Turciei, Tesaliei (?).
Soliman, vestit de progresele fratelui său, vine cu oastea sa în Europa;
lângă Constantinopol se întâlniră. Domnul sârbilor trădă pe Muza împre
ună cu alți turci din oastea lui. împăratul bizantin îndemnă pe Ștefan Laza
revici să părăsească pe Muza și el perdu lupta. Muza fugi în Muntenia.
Soliman intră victorios în Adrianopole. Aici Soliman ducea o viață de
desfrâu; cuceririle lui în Asia căzură una după alta în mânele lui Mahomet,
245
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
iar Muza facea pregătiri pentru o nouă luptă. După câtva timp de refugiu la
Mircea, Muza se ține apoi în muntele Hemului, unde câștigă mai mulți
partizani din cei nemulțumiți cu domnia de desfrâu și cruzime a lui Soli
man. în 1410 el începu cu o oaste de români, bulgari și turci din nou luptași
înaintă până la Adrianopole. Generalii lui Soliman, trecând în partea lui
Muza, îi deschiseră porțile capitalei. Se povestește că chiar pe timpul când
Muza era dinaintea Adrianopolei și cea mai mare parte a turcilor trecuse pe
partea lui, un general al lui Soliman vine să-1 vestească și să-1 provoace din
nou ca să iasă să înceapă războiul pentru apărare, căci în loc de aceasta el
petrecea în veselie și beții și chiar în momentul când intrase generalul la
dânsul el era în baie. Generalul provocându-1 să iasă din baie să lupte, el
zice: „Cine e acel Muza care cutează să mă turbure din plăcerile mele?”
Generalul provocându-1 cu multă insistență, Soliman i-a tăiat barba. Gene
ralul ieși din palat plin de sânge și provocă mulțimea de a răsturna pe acest
imbecil domn Soliman. Astfel încât toți turcii și toată oastea trecând pe
partea lui Muza, porțile capitalei fură deschise și el intră victorios și fu bine
primit de toți în Adrianopole. Soliman, refugiindu-se spre Constantino-
pole, fu prins și ucis, iar Muza fu proclamat domn al părții europene pe la
1411. ’
Până aici se admitea anul 1410 pentru începutul domniei lui Muza, dar
după acte noi publicate de d-1 Iorga în Notes et extraits relative la cruciate
se vede că la începutul lui februarie Soliman trăia încă și e menționat ca
mort în aprilie același an. Deci între începutul lui februarie și începutul lui
aprilie a fost ucis Soliman și Muza a fost recunoscut în genere ca domn.
Asupra acestor evenimente avem știri amănunțite de la cronicarii turci Sea-
deddin, Leunclavius, cum și de la cronicarii bizantini Chalcocondil, Ducas și
Franzes; de asemenea și în cronica lui Moxa și cronica bulgărească pu
blicată de d-1 Bogdan. în analele sârbești găsim mai puține date privitoare
la aceasta. Cât despre scrierile mai însemnate asupra acestor evenimente
sunt Hammer: Istoria Imperiului Otoman, voi. II și Zinkeisen: Istoria Im
periului Otoman, voi. I.
Muza, începând lupta contra lui Soliman, se obligase față de fratele său
Mahomet să guverneze în numele lui partea europeană ce va cuceri; dar
după ce rămase învingător nu se ține de acest angajament ci luă domnia
pentru sine. Astfel, luptele pentru succesiune între fiii lui Baiazet nu înce
tară cu moartea lui Soliman; ele urmară cu aceeași înverșunare între Muza
și Mahomet. în aceste lupte Mahomet era sprijinit de bizantini și sârbi, pe
care Muza venind la domnie nu întârzie a-i combate din cauza atitudinei lor
în lupta cu Soliman. Mircea continuă a ține parte lui Muza atât în baza
amicilor de pân-acum cât și în interesul său de a întreține diviziunea între
ambii pretendenți. Această politică ar fi trebuit s-o urmărească și ceilalți
, 246
www.dacoromanica.ro
principi creștini, atât bizantini cât și sârbi cum și creștinii occidentali pen
tru a întreține diviziunea între fii lui Baiazet spre a obține foloasele pe care
le reclama creștinătatea și civilizația europeană. Dar cum vedem, ceilalți
creștini, contimporani lui Mircea, nu înțelegeau această importanță a mo
mentului.
Din știrile ce mai avem nu vedem dacă la luptele care au urmat apoi
între Muza și Mahomet, Mircea a luat parte sau nu, dar prietenia lui pentru
Muza îi aduce în cele din urmă dușmănia lui Mahomet. De aceea în 1411
Mahomet începu lupta contra lui Muza.
El fu chemat în Europa de bizantini, care se văzură atăcați de Muza
cu scop de a recuceri părțile retrocedate de Soliman și spre a pretinde tribu
tul cu care împăratul se obligase către Baiazet.
Adus la Constantinopol, Mahomet reînnoi tractatul încheiat de Soliman
cu împăratul și cu ajutorul bizantinilor el începu războiul contra lui Muza.
Lupta se dădu aproape de Constantinopol; Muza rămase învingător și sili
pe Mahomet a se retrage în Asia. In anul următor Mahomet începu din nou
lupta: de astă dată cu mai mult noroc, ajutat de bizantini și de sârbi precum
și prin o însemnată defecțiune a turcilor din oastea lui Muza, Mahomet re-
purtă o victorie decisivă asupra rivalului său. Muza învins și părăsit de ai
săi căută scăpare în fuga spre Țara Românească, dar fu prins și ucis în 1413.
Mahomet intră triumfător în Adrianopole, care îi deschise porțile. Ast
fel, după 10 ani de lupte intestine, provocate de diviziunea dintre fiii lui Ba
iazet, Imperiul Otoman ajunse a fi unit sub un singur stăpânitor în Maho
met I, fiul cel mai mic cu drept cuvânt glorificat de turci ca restauratorul și
al doilea întemeietor al imperiului. Nepriceperii politice a creștinilor balca
nici și nepăsărei creștinilor occidentali, Europa și creștinătatea are să da-
torească mai mult această reîntărire a neîmpăcatului său dușman și a jugu
lui asupritor ce el l-a adus în urmă. In această nemernicie politică se înalță
între contimporanii lui personalitatea lui Mircea, singurul reprezentant
al unei politici mai conformă cu interesele creștinătății și ale civiliza-
țiunei europene, cu adevărat principe între creștini cel mai viteaz și cel
mai ager, cum l-au judecat turcii.
Spre a se răzbuna asupra lui Mircea pentru legătura sa cu Muza, Maho
met trimise chiar la începutul domniei sale o oaste contra domnului român.
Asupra acestei expedițiuni n-aflăm din mărturiile respective decât că Țara
Românească a fost devastată de turci și că Mircea a obținut pace, promițând
să plătească tributul. Știrea ne-o dă mai întâi Chalcocondil. Mircea, după
pacea încheiată cu Mahomet a păstrat și posesiunea transdanubiană
numită în titlul său încă și după această dată pe la 1415, ultimul docu
ment pe care îl mai avem de la dânsul.
247
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
între solii vasali, care au venit la Adrianopole să prezenteze omagiul cu

venit noului sultan, sunt numiți la Ducas și solii valahi. Acești soli nu pot fi
trimiși decât în urma expedițiunei făcute în contra lui Mircea, după
care s-a încheiat pace.
Probabil la această pace se raportă și mărturia cronicarilor turci că Ma
homet a ratificat condițiile și capitulațiunea de pace cu Mircea, cum zice
Seadeddin; prin care capitulațiune pare a se înțelege reînnoirea tractatului
încheiat cu Soliman în 1402. Deci și cronicarii turci au cunoștință de o ca
pitulațiune existentă între Mircea și între turci. Prin cuvântul capitulațiune
turcii înțelegeau atunci orice tractat. Ei toate tractatele care le încheiau cu
statele creștine nu le numim tractate ci capitulațiuni, prin care au încheiat
acele tractate cu dânșii și că li s-au închinat întrucâtva. Așa, de exemplu,
primul tractat al turcilor cu Franța în timpul lui Francisc I e numit și acesta
capitulațiune cum se numesc și tractatele cu țările noastre.
Deci cronicarii turci, având știre despre existența unei capitulațiuni
a lui Mircea cu turcii, care se reînnoiește în timpul lui Mahomet,
confirmă și ei existența tractatului încheiat la 1402 cu Soliman, despre
a cărui autenticitate nu suntem siguri, neavând originalul sau copie
autentică.
Tot în anul 1 al domniei sale Mahomet a reînnoit tractatul încheiat de
Soliman cu împăratul bizantin, păstrând aceleași condițiuni, anume retro
cedarea părților grecești, pe care Baiazet le cucerise de la bizantini, și re
nunțarea la tributul pe care împăratul se obligase a-1 plăti turcilor. Acele
condițiuni, primite de Soliman, au fost primite și de Mahomet, care a re
înnoit tractatul lui Soliman din 1402 cu bizantinii.
Cu toată reînnoirea capitulațiunei anterioare, pacea dintre Mircea
și Mahomet n-a fost însă durabilă. Principalul motiv de ostilitate nu pare
a fi fost refuzarea tributului din partea lui Mircea, cum spun cronicarii
turci, ci mai ales ospitalitatea și sprijinul dat de dânsul unui nou pretendent
la tronul otoman. E remarcabil că Mircea sprijinește din nou un pretendent,
care se ivește, contra lui Mahomet, precum mai înainte sprijinise pe Muza
întâia oară contra lui Soliman, apoi contra lui Mahomet. Curând după ce
Mahomet reunește imperiul sub stăpânirea sa, se ivi în Asia un pretendent
care se dădea drept Mustafa, tiul lui Baiazet, cel dispărut în bătălia de la
Angora; nu i s-a găsit cadavrul lui și nu se știa ce-i cu dânsul. In tot timpul
luptelor dintre fiii lui Baiazet pentru succesiune de la 1303-13 nu s-a ivit
acest pretendent, ci abia după 1413 când Mahomet rămase singur stăpâni-
tor al Imperiului Otoman, abia atunci se ivește acest pretendent, care se
pretinde a fi Mustafa, fiul lui Baiazet. Cronicarii bizantini, afară de Fran
zes, îl consideră pe acest Mustafa ca adevărat fiu al lui Baiazet; numai
Francezii numește fals, pseudo-Mustafa. Cronicarii turci sunt toți de acord
www.dacoromanica.ro
că acesta era un impostor, care n-avea niciun drept să pretindă a fi fiul lui
Baiazet, pentru a combate pe Mahomet și a face pretențiuni la tron.
Pe la 1416 acest pseudo-Mustafa vine la Mircea, care îi dădu ospita
litate și îl ajută chiar cu trupe, cum mai înainte pe Muza. Acest pretendent
trecând apoi peste Dunăre spre a începe lupta contra lui Mahomet, fu bătut
și se refugie la bizantini. La cererea de a fi extrădat, împăratul a refuzat
zicând că nu poate să facă aceasta, dar că-1 va ține închis până la sfârșit. Și
așa s-a întâmplat, a murit în închisoare la bizantini.
Tot pe acel timp Mircea dădu ospitalitate și ajutor unui fost amic al lui
Muza, eruditul Bedredin (?), cunoscut ca răzvrătitor și întemeietor al unei
secte între mahometani. Sub protecția lui Mircea Bedredin se așeză în Silis-
tra ca să-și formeze adepți printre turci, apoi ducându-se în Munții Hemu
lui el căzu în mânele lui Mahomet, care îl condamnă la moarte.
Cum se vede din acestea, Mircea sprijinește și ajută în tot chipul pe
acele persoane, care ar putea să producă oarecare neuniri în Imperiul Oto
man care să aibă urmare slăbirea imperiului și, bineînțeles, întărirea state
lor creștine față cu turcii. Ospitalitatea și ajutorul dat de Mircea acestor doi
atraseră domnului român din nou mânia lui Mahomet; urmează o nouă
expediție în Țara Românească făcută între 1416 și 1418, despre care nu
se spune mai mult decât că țara a fost rău prădată și devastată. Despre
această expediție ne informează Ducas, zicând de-a dreptul că ea a fost
făcută din cauza sprijinului pe care Mircea îl dăduse lui pseudo-Mustafa.
Probabil că la această expediție se raportă și știrile cronicarilor turci despre
războiul lui Mahomet cu Mircea, pus de dânșii la 1416 și considerat până
acum ca un război deosebit, admițând trei războaie în loc de două.
Așa, de exemplu, și Hammer și Zinkeisen admit trei războaie ale lui
Mahomet cu Mircea: unul cel menționat de Chalcocondil la începutul
domniei lui Mahomet; al doilea cel menționat de cronicarii turci la
1416, și al treilea cel menționat de Ducas către sfârșitul domniei lui
Mircea. D-l Onciul crede însă că n-avem să admitem aceste trei expe-
dițiuni ci numai două: cea de la începutul domniei lui Mahomet pe la
1413 sau 1414, poate și cea de la sfârșitul domniei lui Mircea, pe la
1416 sau 1417. Ceea ce spun cronicarii turci despre această expediție e
probabil cea din urmă menționată de Ducas; cu aceasta se pare că ei con
fundă și evenimentele din prima expediție, menționată de Chalcocondil.
Cu privire la expediția pusă la 1416 cronicarii turci spun că Mircea s-a
învoit să plătească tributul ce datora pe trei ani. E întrebarea de când datora
Mircea acest tribut pe trei ani? Din timpul lui Muza, când Mircea poate n-a
plătit tributul, și chiar Muza domnise trei ani? Din timpul lui Soliman și
Muza? Sau că această datorie a tributului e socotită din timpul lui Maho
met, după știrile care ni le dau Chalcocondil și Ducas, care arată că la
249
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
începutul domniei lui Mahomet Mircea s-a învoit să plătească tribut. E

greu a admite că acești trei ani ar fi de înțeles din timpul domniei lui Maho
met; e mai probabil că Mahomet a pretins tribut pentru timpul anterior, din
timpul lui Muza când Mircea n-a plătit acest tribut. Astfel, știrea aceasta
ar trebui s-o raportăm mai curând la prima expediție, după care Mir
cea se învoiește să plătească tributul ca mai înainte, obținând cu aceas
tă condiție pacea. între prăzile, pe care turcii le-au făcut în Țara Româ
nească, Seadeddin numește în mod destul de caracteristic fecioare mândre
ca soarele și drăgălașe ca trandafirii, pe care turcii le scot din Țara Româ
nească și le duc în Turcia.
Ultima expediție făcută sub Mahomet în Țara Românească, când
după cronicarii turci, turcii ocupă Giurgiu și întăresc Isaccea și Eni-
saria (?) [Enisala] în Dobrogea, pusă de acești trei cronicari pe ia
sfârșitul domniei lui Mircea, acolo unde constatăm expediția de care
ne spune Ducas, pare mai curând a fi expediția făcută contra lui Mi
hail, fiul lui Mircea, la 1419 sau 1420. Iacă de ce: Cronicarii turci pun
toate acestea într-o singură expediție; dar la Leunclavius, care după expe
diția făcută în Țara Românească zice că turcii au ocupat aceste cetăți și
le-au reîntărit, spune că curând după această expediție Mahomet a murit.
Știm că moare în 1421: dacă moare curând după expediție, bineînțeles
că expediția trebuie să fie cu un an sau doi înainte de a muri. Aceasta e
chiar expediția făcută sub Mahomet contra lui Mihail, fiul lui Mircea,
când Dan, rivalul lui Mihail, cheamă în ajutor pe turci contra vărului
său. Și e probabil că abia în timpul acela după moartea lui Mircea
turcii au reocupat Silistra și Dobrogea, pe care Mircea le păstrase
până la sfârșitul domniei sale în titlul său.
Cetățile Isaccea și Enisaria, pe care turcii le întăresc în timpul ultimei
expedițiuni făcută sub Mahomet în Țara Românească, sunt în Dobrogea și
pentru a fi reîntărite de către turci urmează că ele au fost ocupate atunci de
către turci, încât Mihail cum și Radu, alt fiu al lui Mircea, păstrează la 1419
încă titlul de domn al ambelor laturi ale Dunării până la mare și al cetății
Dârostorului stăpânitor. E greu de crezut că acești fii ai lui Mircea ar fi
păstrat acest titlu fără să fi posedat în adevăr la începutul domniei
aceste posesiuni, dacă Mircea le-ar fi perdut. E probabil că Mircea a
păstrat posesiunile transdanubiene până la sfârșitul domniei sale și că
acestea au fost perdute în timpul urmașilor săi, mai ales în timpul lup
telor dintre Mihail și Dan, când turcii intervenind pentru Dan contra lui
Mihail e foarte probabil că au pus mâna și pe Dobrogea, întărind cetățile
dobrogene Isaccea și Enisaria.
După o domnie glorioasă în apărarea țărei sale contra acestei primej

dioase dușmănii, Mircea moare la începutul anului 1418. în Analele sâr
250
www.dacoromanica.ro
bești, publicate de Stoianovici, găsim data morței în două variante: într-un

exemplar de Anale se dă ziua de 31 ianuarie 6927, iar în altă cronică se dă
ziua de 4 februarie 6927 (1418) Diferența de 31 la 4 februarie nu-i mare,
încât e foarte probabil că o dată se raporta la moartea lui Mircea, iar a doua
la înmormântarea lui. Așa că nu vom greși dacă vom admite ziua de 31
ianuarie ca dată a morței lui Mircea, iar ziua de 4 februarie ca ziua
înmormântărei lui. Acestea sunt singurele date mai precise pe care le
avem în izvoare cu privire la data morței lui Mircea. La Moxa și în cronica
bulgară nu se spune decât singur anul 1418, sau după era bizantină 6927.
Cu aceasta am încheiat cele ce aveam să spun despre relațiunile politice
ale lui Mircea cu vecinii. Ne mai rămâne încă să ne ocupăm de relațiunile
lui comerciale cum și despre ceea ce știm din timpul lui cu privire la or
ganizarea țărei înăuntru.” (p. 351-380).
Cu acest capitol, prezent la sfârșitul cursului și reprezentând prima

încercare de analiză a politicii „interne” a domnului, reluată și dezvoltată,
cu mijloacele de care dispunea la data aceea, de către P.P. Panaitescu în
1944, se încheie ceea ce putem considera a fi întâia monografie științifică
dedicată lui Mircea cel Mare. De la întinderea teritorială la organizarea
internă a țării, cu insistență firească asupra politicii sale externe și a luptelor
cu Imperiul Otoman.
Este de prisos să facem aici o analiză pentru a separa ceea ce a rămas
valabil după un secol și un deceniu din acest uriaș efort, întrucât volumul de
față oferă cititorului tocmai sita necesară acestei cerneri și am scos în
evidență cu aldine toate acele afirmații care aveau să facă „școală”, fiind
preluate de-a lungul a peste un secol, unele chiar în articolul ce a provocat
paginile de față.
Este însă o surpriză pentru cei ce împărtășesc părerea lui I.C. Filitti,
formulată în necrologul din „Convorbiri literare”, nr. 3/1923, și anume că
„ Onciul a fost dintre savanții care au contribuit la izgonirea din domeniul
istoriei noastre a construcțiilor imaginare și deducțiilor pripite”, să con
state cantitatea de „construcții imaginare” și deducții dacă nu pripite, în
orice caz greșite, la care l-a condamnat simplul fapt că spiritul său critic n-a
ales calea ce ducea spre adevărul istoric, ci s-a rătăcit luând de bună o
datare greșită, cu consecințe atât de multiple și îndelungate.
Cursul elaborat în 1900-1901 va fi repetat de încă trei ori, fără
schimbări ale scenariului inițial și inovații, și aproape cu aceleași formulări,
până în 1909-1910 inclusiv. Ni s-au păstrat toate, din 1902-1903, 1905
251
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
1906 și 1909-1910 (Vezi Addenda). Dacă Aurelian Sacerdoțeanu avea

dreptate când afirma că și cel din 1908-1909 s-ar fi oprit la moartea lui
Mircea cel Mare, ne-am găsi în situația că s-a ocupat doi ani la rând de acest
subiect. Dar personal am explicat în Addenda de ce nu cred aceasta.
Următorul curs despre Mircea cel Mare ajuns până la noi vine
abia peste un deceniu, în 1920-1921, fiind și ultimul ținut. Aici găsim
ultimul cuvânt, chiar și după cel rostit în catedrala mitropolitană în 31 ia
nuarie 1918. Principala sa noutate este abandonarea lui „cel Bătrân”
pentru „cel Mare” al lui B.P. Hasdeu și A.D. Xenopol, de care se ferise
două decenii.
Prelegerile fiind datate, putem cunoaște exact și perioada în care și-a
ținut pe cele despre Mircea și domnia lui: din 8 februarie până în 7 iunie
1921. Din ultima prelegere lipsește sfârșitul în cursul cunoscut acum doar
într-un singur exemplar, în Biblioteca Facultății de Istorie. A aparținut lui
P.P. Panaitescu, căruia i se datorează titlurile prelegerilor, adăugate cu scri
sul lui foarte caracteristic.
Și în acest ultim curs găsim același plan ca de-a lungul celor două
decenii, în cele patru cursuri anterioare ce ne stau la dispoziție. La început o
expunere amplă a situației externe la venirea sa pe tron (p. 164-190) prece
dată de o scurtă introducere: „Trecem acum la domniile lui Dan I și a lui
Mircea cel Mare în Țara Românească și ale contemporanilor lor în Mol
dova. Cu aceste două domnii începe o nouă epocă în istoria Principatelor
Române, epoca de consolidare a lor, prin care, în vremuri de grea cum
pănă să asigure existența și continuitatea statului român" (p. 164).
Urmează analiza „teritoriului stăpânirii lui”, după ce atrage atenția
auditoriului că „ în timpul domniei lui, Țările Românești intră în evenimen
tele de istorie universală ale Europei cu un rol foarte important”.
începând, o dată cu prelegerea din 1 aprilie, să înfățișeze evenimen
tele domniei, repetă principiul său de expunere a domniilor din cele două
țări în legăturile dintre ele, nu izolat, și subliniază încă o dată că „ Țările
românești erau amenințate de primejdia turcească, care devine o primejdie
pentru întreaga creștinătate. Româniifăcând zid de apărare din brațele lor
împotriva barbariei păgâne, au adus un serviciu neprețuit cauzei creștine.
Ei au fost aceia care au rezistat cu bărbăție furtunii dezlănțuite de furia
turcească, păstrându-și propria lor individualitate, în timp ce state ca
Serbia, Bulgaria și Imperiul Bizantin cad, unul după altul, sub furia
252
www.dacoromanica.ro
■ ÎN LEGĂTURĂ CU DATA REALĂ A VICTORIEI
păgânilor. In această epocă statele românești au avut un rol destul de în

semnat și de cea mai mare importanță, atrăgând asupra lor privirile apu
sului civilizat al Europei ” (p. 247).
Din nou apare Mircea prezent la lupta de la Cosovo, unde „pierderile
creștine fură enorme. In războaiele următoare, pe care le-au avut turcii cu
creștinătatea, au întâlnit în drumul înaintării lor vânjosul braț al lui Mircea
și al românilor lui, de care s-au sfărâmat multe valuri păgâne” (p. 252).
In prelegerea din 5 aprilie, după ce amintise că „am văzut în ce condi
ții a luat parte Mircea la coaliția creștină din 1389 și cum a fost înfrânt în
bătălia de la Cosovo” continuă: „Participarea lui Mircea trebuia să aducă cu
sine și eventualitatea unui conflict cu turcii”, așa încât își ia măsuri, tri
mițând soli la Petru Mușat spre a-i mijloci tratatul cu Polonia.
Confruntarea de la Rovine este înfățișată în prelegerea din 8 aprilie
1921 (p. 258-271). Expediția de pradă a lui Firuz bei este prezentată ca un
dezastru pentru turci, deoarece o mare parte dintre năvălitori au fost prinși
și duși captivi în interiorul Țării Românești, ceea ce face că
„Baiazid primind trista veste a acestei pierderi, dădu la 10 octombrie
1394 memorabila bătălie de la Rovine, lângă Craiova, în care a fost
bătut. Această victorie a românilor o mărturisesc toate cronicele contem
porane pe care le cunoaștem [urmează exemplele]. Numai cronicele tur
cești spun că turcii au fost biruitori și că domnul Țării Românești a fost silit
să plătească tribut. [...]
Intr-adevăr, la Rovine învingătorul a fost Mircea, dar nu despre această
bătălie vorbesc cronicele turcești, care spun că domnul Țării Românești a
fost învins și silit să plătească tribut, [se dă relatarea din „cronica bulgară”].
După cum vedem, cronica bulgărească are un adaos, amănuntul în
plus că turcii ar fi pus în Țara Românească un alt domn în locul lui
Mircea, care s-ar fi retras în urma acestei lupte.
Am spus că lupta s-a dat lângă Rovine. Care Rovine? Cel de lângă
Craiova sau cel de lângă apa Ialomiței? întrebarea aceasta trebuie lămurită.
Unele știri, cu deosebire Genealogia Cantacuzineștilor de Mihail51 Canta-
cuzino, după care a urmat apoi și Cronologia fraților Tunusli, spune că lup
ta s-ar fi dat la Rovine pe apa Ialomiței. Cea mai veche știre unde s-ar găsi
această localitate ni-o dă Mauro Orbini și Luccari (1605). Ei spun52 că lupta
s-ar fi dat lângă Craiova și că în această luptă a căzut și Marko Kralevici.
51 Corectură de P. P. Panaitescu. în curs: Constantin.
52 Corecturi de P.P. Panaitescu. în curs e Marko Robini Lucari, notat de ste
nograf.
253
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
într-adevăr, în cântecele populare sârbești se spune că Marko Kralevici

și-ar fi găsit moartea la Urvina, o formă coruptă a numelui de Rovine. După
cum vedem, mărturiile raguzane se completează prin mărturiile sârbești. In
Analele sârbești, moartea lui Marko e pusă la 10 octombrie 1394. Marko
Kralevici era un principe macedo-sârb care, recunoscând suzeranitatea
turcească, fusese silit de către turci săiaparte alături de ei în această luptă.
în afară de Marko Kralevici se mai menționează ca luând parte alături
de turci și luptând împotriva creștinilor, un alt principe, Constantin Draga-
șevici. Credeți oare că Analele turcești au dat atâta atenție unei lupte date
într-altă țară? Data de 10 octombrie 1394, pe care o dau aceste anale, se ra
portă la moartea lui Marko Kralevici, la care dată s-a fixat și bătălia la care
el a luat parte. Cu privire la celălalt principe, Constantin Dragașevici,
un document publicat în Monumenta Serbiae, ne dă de știre că acest
principe ar fi murit la 17 mai 1395.
Să vedem acum în ce fel trebuie să lămurim aceste două știri care ne dau
date deosebite pentru morțile celor doi principi: 10 octombrie 1394 și 17
mai 139553.
în afară de aceste mărturii, cronica lui Franți [Franzes], arată pe Mircea
ca învingător, dar imediat adaogă: „făcând mai târziu pace, s-a învoit să dee
și tribut”. Ceilalți cronicari turci susțin că Mircea a fost silit să se retragă în
fugă54. Leunclavius numește chiar o localitate, Arcaș, Artzes, Argeș, ca loc
al acelei lupte în care Mircea e prezentat ca tributar și reînnoind tributul.
Seadeddin spune că lupta s-a dat într-o regiune muntoasă, care ar cores
punde cu spusele lui Leunclavius, care dă chiar Argeșul ca loc al luptei.
Din documentele ungurești reiese că Mircea, după lupta cu Baiazid
a fost nevoit să se retragă în Ungaria și un alt voievod a luat domnia,
obligându-se cătră turci a plăti tribut. în mai 1395, Mircea se reîn
toarce din Ardeal și alungă pe vasalul turcesc, recuperându-și tronul.
Toate aceste știri nu pot fi puse de acord.
La 10 octombrie 1394 s-a dat lupta în care a căzut Marko Kralevici.
Data morții lui, cunoscută Analelor sârbești, ni s-a păstrat și ca dată a
luptei. în această luptă Mircea a pierdut foarte multă oaste. E lucru știut că
atunci când sultanul conduce în persoană vreo expediție, oastea se ridică la
cel puțin 100 000 de soldați. Armata românească, care, după cum spune
minunatul poet Mihail Eminescu, își apăra „sărăcia și nevoile și neamul”, a
53 în realitate cronicile sârbești îi dau morți pe ambii „la Rovine” în anul 6903
când s-a dat bătălia. 10 octombrie este o interpolare târzie și nu data aflată inițial în
cronică.
54 în realitatea nicio cronică turcească nu spune că Mircea s-a retras, și încă în
fugă, ci că s-a retras sultanul Baiazid, dar Mircea i-a trimis daruri și au făcut pace.
254
www.dacoromanica.ro
rezistat eroic în fața cotropitorului val al păgânilor. Folosindu-se de cu

noașterea amănunțită a locurilor din țară cum și de orice loc nepriincios
pentru dușman, românii au izbutit să biruie pe turcii conduși de însăși sul
tanul Baiazid. Mircea, eclipsat [sic] și sleit de puteri, a fost nevoit să se
retragă după lupta de la Rovine la Argeș. Aici s-a dat o a doua luptă,
care singură e menționată de Analele turcești.
In lupta de la Argeș, se vede că Mircea a fost învins55. înfrângerea
s-a datorat unui trădător, care era pretendent la tronul Țării Româ
nești și era susținut și de un oarecare număr de boieri în pretențiunile
sale. Atunci au pus turcii pe acest pretendent în scaunul Țării Româ
nești, fapt menționat de către cronicarul Leunclavius56.
55 Până în ultimul curs D. Onciul își menține această reprezentare despre eveni
mentele respective, izvorâtă în întregime din imaginația sa, combinată cu a lui N.
Iorga.
56 Nu există o asemenea mențiune, despre punerea unui pretendent, în Leun
clavius. Iată întreg pasajul din cartea sa referitor la expediția lui Firuz bei și lupta de la
Argeș:
Sed Vaiuoda Valachiae Mirtzes, qui annuum Turcis tributum se soluturum
promiserat, intellecta Baiasidis hac expeditione Pontica, cuius occasione Valachicis a
finibus quamlongissime copias abducturus erat; Danubium transmisii, et Carino-uasin
depopulatus, magnum Musulmanorum numerum partim occidit, et Sehidorum siue
martyrum agminibus adgregauit, partim seruituti mancipatos in Valachiam secum
abduxit. Baiasites illatae suis finibus cladis certior factus, expeditionem Ponticam in
aliud tempus reiecit, et Hadrianopolim reuersus, ibidem Akenzilaros siue Volones
conuenire iussit. Hi praemissi, ad urbem Nicopolim Danubium traiecerunt, Vala
chiam ingressi sunt, praedis agendis et flammis absumserunt omnia, spoliis seipsos
opimis ditarunt. Tamdem Mirtzes in loco, quem Turci tam Arcaș, quam Artzes nomi-
nant, infesto Musulmanos adgressus proelio, prima statim coitione census maiorem
exercitus sui partem ferro peremptam amisit. Quapropter infelicis conatus ac teme-
ritatis suae paenitentia ductus, culpam supplex deprecatus est; et interueniente stipu-
latione noua, qua se deinceps pendendo tributo Baiasiti obnoxium fore professus est,
in clientelam admissus fuit. Gesta fuerunt haec anno extincti Muhametis, Turcorum
prophetae, D CC XCIII. Laonici tamen opinione res hae Valachicae Nicopolitanam
cladem secutae sunt, de qua mox agendum. Ex omnino uidetur Baiasites iterato bello
Valachum oppugnasse, Turcis etiam testibus.
Dar Mircea, Voievodul Valahiei, care se angajase că le va plăti turcilor birul
anual, aflând despre această expediție Pontică a lui Baiazid, avea intenția de a duce,
cu acest prilej, trupe cât mai departe de hotarele valahe; a trecut Dunărea și, pustiind
de oameni Carin-vasin, pe unii - un mare număr de musulmani - i-a ucis și i-a pus în
rândul trupelor sehizilor sau martirilor, iar pe alții, luați în robie, i-a dus cu sine în
Valahia. Baiazid, aflând de nenorocirea care s-a abătut asupra hotarelor sale, a amâ-
255
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
într-adevăr, în martie 1395, Mircea se afla la Brașov, unde face o

alianță cu Sigismund al Ungariei care-l ajuta spre a-și putea redo
bândi tronul. Mircea reintră în scurt timp în țară, alungă pe rivalul
său și-și reocupă tronul.
Cine era pretendentul pus de turci? Acest pretendent la tronul Țării
Românești era Vlad, de la care ni s-a păstrat un document pe care-l vom
cunoaște mai târziu. Se pare că acest Vlad era mai degrabă un fiu natural,
decât un descendent legitim al Basarabilor. Nu suntem informați mai de
aproape asupra acestui pretendent.
Fiind în Ardeal, la 7 mai 1395, Mircea încheie la Brașov un tratat de
alianță și în mai următor începe un nou război, din care iese învingător.
Tratatul încheiat la 7 martie 1395 cu Sigismund al Ungariei conținea
stipulațiuni din care se vede că Mircea trata nu în calitate de vasal, ci de
egal. Pentru ajutorul ce-1 va obține de la Sigismund contra turcilor, Mircea
se obligă să meargă în persoană, atunci când și regele Sigismund va merge
în persoană, sau va trimite numai armata sa când și regele va trimite numai
armata sa; iar cât despre merinde și toate celelalte necesare trupelor de
ajutor, se vor plăti.
în astfel de condițiuni, acest tratat nu putea fi considerat ca fiind al
unui vasal, ci este un tratat de la egal la egal, cu obligațiuni de ambele
părți. Nicăieri nu se văd cumva obligațiuni numai pentru Țara Româ
nească.
Socotesc necesar să vă lămuresc cu această ocazie o chestiune pe care o
cetiți în Istoria românilor a răposatului Xenopol, în care se afirmă despre
Mircea un lucru foarte fantastic. Se spune despre Mircea că, după luptă, ar
fi fost prins și dus captiv de cătră Baiazid la Brusa, de unde a fost eliberat
numai după ce ar fi plătit tribut. Dacă într-adevăr, Țara Românească
nat expediția pontică pentru altă dată și, întorcându-se la Adrianopol, a dat poruncă să
se adune acolo akenzilarii sau voluntarii. Aceștia, trimiși înainte, au trecut Dunărea
spre cetatea Nicopole, au intrat în Valahia, au nimicit totul, jefuind și dând foc, și s-au
îmbogățit cu prăzi îmbelșugate. Atunci Mircea, în locul pe care turcii îl numesc ba
Arcaș, ba Artzes, atrăgându-i pe musulmani într-o luptă plină de primejdii, de la
prima înfruntare și-a pierdut pe dată cea mai mare parte a efectivului armatei, căzută
sub puterea armelor. De aceea, cuprins de căință pentru planul său necugetat și pentru
nesăbuința sa, a cerut iertare pentru vina sa; și introducându-se o nouă clauză, prin
care el se angaja că îi va plăti daune lui Baiazid pe lângă bir, a fost primit ca vasal.
Faptele acestea s-au petrecut în anul 793 de la moartea lui Mohamed, profetul tur
cilor. Numai că după părerea lui Laonicus, aceste întîmplări valahe au avut loc după
dezastrul de la Nicopole, despre care va fi vorba de îndată. Intr-un cuvânt, este lim
pede că Baiazid a atacat Valahia într-un al doilea război, după cum aduc mărturii și
turcii (Versiune românească de prof. univ. dr. Ioana Costa).
256
www.dacoromanica.ro
este tributară turcilor, faptul acesta nu-1 privește pe Mircea, ci pe

Vlad, care se recunoaște vasal turcesc. într-adevăr, acest Vlad își ia
obligațiunea de a plăti tribut57, căci constatăm că Mircea era mai departe
în lupte cu turcii.
Xenopol se întemeiază pe o știre din Viața Sf. Paraschiva, în care se
spune că sultanul a prins pe domnul de la Dunăre și l-a dus la Brusa.
Melchisedec a crezut că domnul de la Dunăre n-ar fi altul decât Mircea cel
Mare. Această ipoteză fantastică a admis-o și răposatul Xenopol. Nu
Mircea era domnul de la Dunăre, ci un altul. Era Srațimir, nu Mircea, căci
Srațimir a fost prins în 1396 și dus captiv la Brusa. De la această dată
dispare într-adevăr Srațimir, căci în 1397, țara lui este supusă și prefăcută
în provincie turcească.
Mircea deși a suferit înfrângerea în această luptă, totuși, în cele din
urmă constatăm că rămâne învingător, căci în primăvara lui 1395 vine cu
ajutor de la unguri și bate pe turci la Nicopolis Minor (Turnu Mă
gurele).
Mărturiile ungurești, cronicile și documentele ni-1 arată pe Mircea reîn-
torcându-se în țară și totodată și pe Sigismund, venind pe la începutul lui
mai, scoțând din domnie pe Vlad, Mircea luând din nou domnia, lup-
tându-se la Nicopolis Minor, restabilind domnia lui Mircea în întreaga
Țară Românească. Se mai spune că tot pe atunci a murit Maria, soția lui
Sigismund, la 17 mai 1395, și chiar în acea zi a murit, după cum spune
cronica și documentele sârbești, și Constantin Dragașevici: „...și tot
aici au căzut”.58
Cei doi eroi: Constantin Dragașevici și Marko Kralevici au fost numiți
împreună în Analele sârbești. Numai unul din ei însă a căzut în lupta de
la Rovine, Marko Kralevici, celălalt erou, Constantin Dragașevici, a
căzut în lupta de la 17 mai 1395, de la Nicopol. Astfel numai, putem
împăca toate știrile pe care le avem.
Din documentele rămase de la Sigismund reiese timpul precis când Si-
57 Afirmație fără nicio bază documentară. Singurul document în care Vlad își
recunoaște condiția de vasal este cel din mai 1396, și atunci apare ca vasal al regelui
Poloniei. Tradus prima oară în românește de Gh. Șincai în cronica sa, a fost din nou
tradus de Aurel lordănescu pentru Alexandru Diță care l-a publicat împreună cu
originalul latin în teza de doctorat, la p. 336-337 (versiunea latină la p. 381-382). în
Documenta Romaniae histórica. B. Țara Românească, voi. I, nu a fost reprodus, în
trucât nu era act intern.
58 D. Onciul lansează din nou această ficțiune în istoriografia românească și se
referă precis la 17 mai 1395, făcând din ea data bătăliei de laNicopolul Mic! în cursul
din 1909-1910 nu le găsim, dar este schițată în cursul din 1900-1901.
257
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
gismund s-a găsit în țară. Astfel, se constată că la 8 mai 1395 era în Ardeal
și la 17 mai se afla în luptă59. La întoarcere e constatat la 6 iuliu 1395 la
Câmpulung, iar la 28 iuliu, același an, avem cel dintâi document dat de
Sigismund în Ungaria, după lupta de la Nicopolis Minor60. Deci, expediția
a ținut cam între 8 mai 1395 și 6 iuliu 1395. Documentele ungurești ni mai
spun că la întoarcere, Sigismund ar fi fost atacat în munți la punctul Pasata,
adică Posada, trecătoare în munți. Mulți dintre istoricii noștri au atribuit
acest atac lui Mircea, dar faptele nu sunt așa. Ar fi un act de felonie din
partea domnului român ca tocmai el să fi atacat pe cel care-i dăduse
ajutor pentru restabilirea sa în domnie. Nu Mircea, ci trădătorul Vlad
a fost cel care a atacat, însoțit de câțiva partizani, pe Sigismund61. Dacă
ar fi fost Mircea, se putea oare ca în anul următor să se înceapă lupta
împotriva turcilor sau se putea ca Sigismund să se mai alieze cu Mircea în
lupta din 1396? Desigur că nu! Această greșeală, prin care Mircea e arătat
ca atacând pe Sigismund la întoarcerea sa în Ungaria trebuie înlăturată
pentru totdeauna din manualele noastre de istorie.
Este adevărat că într-un document unguresc, în care se reproduce o
donațiune făcută printr-un document anterior, unuia căruia i se răsplătesc
serviciile aduse în luptă cu vlahii, e trecut Mircea. Desigur că documentul
anterior a avut numele Vlad. Documentul posterior în loc de Vlad
pune pe Mircea. înlocuirea acestui nume, așa cum v-am arătat-o, găsește
explicația prin faptul că 1) atunci când se dă documentul posterior, era în
Țara Românească, ca domn, Mircea și, apoi, 2) prin faptul că atunci Mircea
făcuse pace cu turcii, ceea ce făcea să fie considerat ca dușman. De aceea
deci, scriitorul acestui documente a pus Mircea în loc de Vlad62.
în anul următor Sigismund trimite pe Știbor cu armata, prinde pe
59 Ambele date sunt greșite. La 17 mai era la Buda, la căpătâiul soției moarte în
acea zi.
6(1 în realitate 6 iulie este data când a sosit în Țara Românească venind prin
Ardeal de la Buda, la 25 august se afla lângă Severin și primul act după întoarcere
este dat la Caransebeș, la 2 septembrie.
61 Teza atacării de către „partida filo-turcă” (la data aceea istoricii români nu-1
identificaseră pe Vlad în „vlastelul” cronicii editate de Ioan Bogdan) a fost enunțată
de Irecek: „Cu toate că acest atac prin surprindere a fost întreprins de partida filo-
turcă, care-1 combătea pe Mircea, Sigismund va scrie mai târziu despre trădarea pro
tejatului său” vezi p. 205. în realitate, regele avea dreptate și împrejurările în care s-a
petrecut această criză din relațiile lor au fost reconstituite de Al. V. Dițăîn 1995 și în
teza de doctorat.
62 Din nou asistăm la modul în care D. Onciul pune la contribuție imaginația sa
creatoare împotriva literei documentului.
258
www.dacoromanica.ro
Vlad și-1 aduce în Transilvania, unde el dispare. Ultimele succese l-au

încurajat pe Mircea63 ca să întreprindă cruciata împotriva turcilor.
în 1396 a urmat expediția cea mare a lui Sigismund, în care a luat parte
integrantă și Mircea. Pe timpul acestei expediții vedem reapărând din nou
Vlad. Și anume cu ce scop?
în timpul bătăliei de la Nicopolis moare soția lui Sigismund64, care era
reprezentanta directă a moștenirii coroanei statului unguresc. Neavând co
pii, moștenirea lui Sigismund devenea dubioasă. într-adevăr, soră-sa Hed-
wiga, regina Poloniei, a început să aibă pretențiuni de a uni coroana ungu
rească cu coroana polonă. Aceste pretențiuni erau cu atât mai puternice, cu
cât erau, totodată, susținute și de soțul Hedwigei, Vladislav Jagello. Ele
însă au rămas iluzorii.
După moartea Măriei, Vlad, ajutat fiind de regele polon Vladislav Ja
gello, ridică din nou și el pretențiuni. într-adevăr, din 28 mai 1396, de la
Argeș, e un act dat de Vladislav, voevod al Basarabiei (nu al Transal
pinei)65 și al posesiunilor din regatul unguresc, Amlaș și Făgăraș66. E un act
omagial pentru regele Vladislav Jagello ca rege al Ungariei și se află publi
cat în Hurmuzaki, voi. I-iu, p. 2, având sigiliul: Hrisovo lo Vlad Voevoda.
Am văzut mai sus cum Sigismund trimite pe Știbor cu armată care,
prinzând pe trădătorul Vlad, îl duce captiv în Transilvania, unde i se pierde
urma. Așa se termină această încercare de ocupare a tronului Țării Româ
nești de către trădătorul pretendent Vlad.
Numai datorită zidului de brațe românești, vitejeștei rezistențe a lui Mir
cea în această eroică luptă, plină de mari și strălucite fapte și cu ajutorul dat
de Sigismund, s-a ajuns la definitiva înfrângere a turcilor la Nicopolful Mic],
Acest succes, cel dintâi și, totodată cel mai însemnat, l-a încurajat să în
treprindă o nouă și mare luptă împotriva turcilor păgâni, (p. 259-271)
63 Probabil e greșeala stenografului. în cursurile anterioare era vorba de încura
jarea lui Sigismund, cum se afirmă și mai departe.
M Se referă desigur la bătălia de la Nicopolul Mic, în timpul căreia Thuroczi și
Pray au pus greșit moartea reginei Maria. După ultimul, acest deces l-ar fi silit pe rege
să-și întrerupă campania și să revină la Buda. D. Onciul procedează aici la o în
toarcere în timp, spre a explica raportul lui Vlad cu regele Poloniei.
65 „Transalpină” era Țara Românească numai față de Ungaria, și la fel „ungro-
vlahă”. Pentru Polonia era „Bessarabia” după întemeietor și numele dinastiei. Vlad se
numește în actul respectiv „Wlad Woyewoda Bessarabie nec non comes de Severino
etc.”. Acest etc. a cărui apariție în actele latinești este frecventă indică faptul că
posesiunile erau mai multe decât cele menționate în intitulatio dar nu putem spune la
câte anume se referă etc. din actul lui Vlad.
66 E-e nu apar, ci apare Severinul, de care D. Onciul nu amintește.
259
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
XVII. 12/4/1921. [Mircea: Nicopole (1396) și luptele următoare]67

Am văzut succesul lui Mircea ce l-a avut în lupta cu turcii, care a format
victoria însemnată a oștirilor creștine în contra turcilor. Acest succes încu
rajează pe Sigismund să continue lupta cu gândul de a scoate pe turci din
Europa.
înainte de expediția întreprinsă în 1395, Sigismund, în urma luptelor
din Serbia, cată să câștige sprijinul apusului contra turcilor. în special
francezii, burgunzii trimit în 1395 o delegație în Veneția, pentru a lua parte
la războiul contra turcilor, dar venețienii nu erau dispuși la un război cu
turcii, din cauza relațiunilor comerciale pe care le aveau cu ei și nu voiau să
participe decât în cazul unei expediții mari. Atunci venețienii ar fi dat 6
galere pentru flotă. în urma acestei înțelegeri, Sigismund încheie cu Ma-
nuil68 de Constantinopol o alianță și promite că va veni în mai la Dunăre
(1396). Pe la sfârșitul lui aprilie trimise vreo 6.000 de pedestrași sub con
ducerea lui Ion de Nevers. Cu aceștia se unesc și cete de englezi și germani
sub Rupprecht de Fals și oștirea burgrafului de Nüremberg și cete de ita
lieni și poloni ca voluntari. împreună cu ungurii, oastea creștină ajungea la
vreo 100.000 de oameni, 6.000 de cavalerie, restul pedeștri.
La sfârșitul lui iuliu, Sigismund trece spre Bulgaria și se alipește de
Mircea. După m-me de Luiseaux69, la această armată s-ar fi alăturat și
moldoveni, care erau, spun francezii, sub conducerea unuia Jean, adică Io,
și nu un domn, căci atunci domnea Ștefan I-iu, care nu trăia nici cu ungurii,
nic’ cu Mircea în relații bune.
Știri despre acest război avem mai de aproape în informațiile lui Schilt
berger, un german care era și el în oaste, fusese prins și scăpase și care
spune că Mircea ar fi cerut să înceapă lupta, dar cererea a fost discutată în
consiliul de război și Sigismund a fost de aceeași părere cu Mircea de a
începe lupta. Cavalerii francezi însă cer onoarea primului atac.
Cetatea Vidinului se predă, de asemenea și Rahova. La 28 septembrie
sosește Baiazid cu 100.000 de oameni, mulți cavaleri [călăreți], deci erau
superiori creștinilor, cărora le lipsea o conducere unitară. Francezii se
depărtează prea mult de grosul armatei și cad în cursa întinsă de turci cu
niște țăruși, care împiedică caii francezilor. Sigismund nu mai putu face
nimic și se retrase cu oastea descurajată pe malul românesc. Mulți s-au
înecat, alții au fost prinși. Baiazid pierde în această luptă 2-3.000 de oa
67 Titlu adăugat de P.P. Panaitescu lângă numărul și data prelegerii din cursul
litografiat.
68 Corectat de P.P. Panaitescu. în curs: Emanuil.
69 Nume transcris greșit. Este doamna de Lussan, nume corect notat în alte ste
nograme.
260
www.dacoromanica.ro
meni. Dintre prizonierii luați de turci, numai cei bogați au putut scăpa,
răscumpărându-se. Sigismund cu burgraful de Niiremberg se întoarseră pe
mare prin Dalmația în Ungaria.
Motivul acestei întoarceri pe apă este că s-ar fi temut de un atac din
partea românilor, la fel cu cel din 1395. Se poate săfi făcut acest drum pen
tru a însoți alte resturi ale armatei creștine, care erau mai avantajate în
întoarcerea pe apă.
Oastea ungurească a fost trimisă prin Țara Românească cu voevo-
dul Știbor și a luat pe Vlad, pretendent la domnia Țării Românești.
Victoria aceasta a turcilor a fost, ca și cea de la Cosovo, hotărâtoare
pentru soarta creștinilor. Aici, prin această victorie, turcii pun stăpânire de
finitivă pe Peninsula Balcanică, descurajând cumplit pe creștini.
Participarea lui Mircea avu ca urmare un nou război cu turcii. E de
mirare, dar așa este. Oastea turcă, de astă dată, este bătută. Despre
aceasta avem o mărturie de la Chalcocondil, care avea izvoare relative la
această luptă. El poate da o expunere adevărată a luptei. El zice: „După ce
Baiazid devasta Panonia și Pano-Dacia (Ardealul), voi apoi să se ridice
contra lui Mircea cu război, domnul Daciei, pentru că purtase război, unit
cu ungurii contra lor”. Chalcocondil dă și câteva indicații etnografice și
geografice asupra Țării Românești și asupra luptei ce a decurs. Din poves
tirea lui reiese că lupta s-a sfârșit cu retragerea rușinoasă a oastei lui Ba
iazid, care a fost înfrântă. Folosindu-se de situația cunoscută, Mircea a știut
să atace pe turci și astfel a făcut ca turcii să fie înfrânți. Acest război, Chal
cocondil îl pune după bătălia din 1396 și înainte de expediția împotriva
Constantinopolei. Incursiunea din Ungaria e pusă de Dlugosz în iama lui
1397.
Cronicarul turc tradus de Leunclavius vorbește de lupta cu domnul
Mircea, dar cronicarul spune că turcii au câștigat victoria, ceea ce se
dezminte prin Chalcocondil70. Despre lupta cu turcii avem știri și în Franți,
dar această luptă e pusă la el înainte de lupta de la Nicopol. Rezultatul bă
tăliei e același ca și în Chalcocondil. Apoi, Mircea a încheiat pace și a plătit
tribut. Franți confundă războiul de dinainte de Nicopol cu cel de după
Nicopol și le pune în același război. După rezultatul războiului se vede
această confundare. Acest al 5-lea război e pus pe apa Ialomiței, dar nu
e așa. Bătălia de la Rovine e numită așa pentru că în timpul cronicarului se
70 Despre o nouă campanie a sultanului și o nouă ciocnire a lui Baiazid cu Mircea
în afară de cea descrisă în coloanele 319 și 320 ale cărții sale Historiae musulmane
turcorum de monumentis ipsorum exscriptae, libri XVIII, Francfurt, 1591, nu găsim
absolut nicio mențiune în Leunclavius, iar Chalcocondil se referă la unica expediție a
sultanului, pe care însă o așează după Nicopole, în timp ce la Leunclavius apare
corect, înainte de relatarea amplă a bătăliei de la Nicopole.
261
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
găsește numai în Ialomița o localitate Rovine, loc mlăștinos, dar această

luptă e dată lângă Craiova, iar despre al 5-lea război nu știm unde s-a dat71.
După războiul victorios din 1397, Mircea a mai avut luptă cu turcii
în 3 martie 1400. Acest lucru se mai confirmă și printr-un raport din Creta,
din 3 martie 1401, publicat de Iorga în Acte țifragmente. Lupta lui Mircea
e confirmată și în scrisoarea lui Sigismund cătră Filip, ducele Burgundiei,
unde acesta pomenește de victoria lui Mircea contra turcilor, 1404, data
scrisorii.
Mai avem un act de la Enos, în care se arată că turcii întorcându-se din
Ungaria, au fost atacați de români. Mai e și o altă dovadă pentru această e
pocă. în 1399, Bonifaciu al IX-lea provoacă lumea catolică la o nouă expe
diție cruciată contra turcilor, care voiau să invadeze Ungaria și Valahia.
Această luptă a lui Mircea din 1401 e ultima luptă a lui Mircea cu turcii.
Curând apoi Mircea încheie tratatul cu turcii, tratat pomenit de
Franți. Asupra acestui tratat ni s-a transmis un text, publicat de Fo-
tino în Istoria Daciei, pe care zice că-l are de la Văcărescu, care-l are de
la tată-său, care l-a copiat din condicile turcești.
Fotino dă data acestui document de 805. Textul prezintă îndoituri (sic),
așa că nu putem spune că e autentic. Fotino dă data greșită de 1393, căci
805, luna Robi-el-Aver Conet: corespunde cu anul 1402, din 29 septembrie
până la 20 octombrie.
Chiar în 1402, situația în Imperiul turcesc era așa, încât un tratat de pace
între Mircea și turci era foarte potrivit. Această chestie ne va preocupa în
altă parte.
Tratatul lui Franți se potrivește cu versiunea lui Fotino, căci în anii
următori îl vedem pe Mircea amestecat în afacerile turcești ca un om care
avea oarecare legături cu ei. (p. 271-277)
XXXIV. 31/5/1921. [Tratatul lui Mircea cu turcii (1402)]72

[...] Să terminăm acum a doua jumătate a domniei lui Mircea, de la
1408 la 1418.
Această perioadă a domniei lui se deosebește de cea dintâi prin felul
relațiilor cu turcii, cu care, în cea dintâi domnie, avusese lupte. Schimbarea
a fost adusă de căderea, la Angora, a sultanului Baiazid (iuliu, 1402).
Dintre fiii lui Baiazid, cel mai mare, Suleiman, a luat partea europeană,
iar Mohamed pe cea asiatică, domnind în numele tatălui lor, care, împreună
cu Musa, fratele lor, era în închisoare. în cele din urmă, Musa a fost eli
berat. Suleiman, luând în stăpânire partea europeană, și-a asigurat moșteni
71 Nu exista nicio Ialomiță în Pseudo-Phrantzes = Macarie Melissenos. Vezi
ediția și traducerea lui Vasilc Grecu.
72 Titlu adăugat de P.P. Panaitescu.
262
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CUDATAREĂLĂA VICTORIEI
rea. Trimise daruri lui Timur, hanul tătar, și prin delegați, îi prestă jurământ
de credință. Timur, printr-un act formal de învestitură, recunoscu atunci pe
Suleiman. înainte de anul 1402, acesta făcu un tratat cu împăratul bizantin,
în folosul căruia renunța la teritoriile cuprinse de tată-său din Imperiul
Bizantin cum și la tributul ce-1 primea. El trimise pe soră-sa la curtea bi
zantină ca ostatecă, iar împăratul îi dete în căsătorie pe fiica lui. Restul
Peninsulei Balcanice însă și Serbia trebuiau să rămână ale sultanului.
între vecinii europeni, mai periculoși pentru turci erau acum ungurii,
care erau încurcați în certuri politice și răzvrătiri împotriva regelui, cum și
Țara Românească, unde domnea Mircea care de patru ori învingător asupra
■ lui Baiazid în luptele de la Rovine, de la Tumu Măgurele apoi după Nico-
pole și în cele din urmă în 1400 asupra oștirii turcești care năvălise în țară,
își câștigă numele de principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager
(princeps inter christianos fortissimus et acerrimus).
După aceea Mircea făcu în cele din urmă pace cu turcii. Poate că aceasta
a fost o morală [măsura?] contra lui Timur (?).
Cronicarul Franți, care-și sfârșește cronica de scris în 1478, relatând
războiul lui Mircea cu turcii înainte de lupta de la Nicopol, zice: „Mai pe
urmă ei au încheiat pact. Mircea a promis să plătească tribut și a primit în
schimb mult loc din părțile lăsate Bulgariei și Serbiei”73. Deci, de aici
rezultă că Mircea face pace cu Baiazid după victoria lui contra turcilor
și înainte de lupta de la Nicopol. Cronicarii turci numesc tributar pe
Mircea încă din 1391. însă expediția după care s-a făcut pacea și s-a fixat
tributul e în 1394, cronologia deci e greșită. Desigur că analiștii turci fac
aluzie în știrile lor la rivalul lui Mircea, Vlad. Prin urmare, după Rovine
s-a învoit Mircea la tribut. Știrea lui Franți, cum că Mircea s-a învoit să
dee tribut, se găsește confirmată de Calcocondylas, care arată pe Mircea
tributar în vremea lui Mohamed I-iu, nu în vremea lui Baiazid. în Genea
logia Cantacuzinilor, scrisă de Mihail Cantacuzino în 1775, se spune:
„Mircea V[oie]v[od] s-a supus întâia dată la turci cu haraci de 3 000 de bani
roșii. Turcii, cerând și 300 de copii, a venit Murad (greșit, trebuia Moha
med) cu oaste, dar fiind învins, a fugit”. Tot așa e redată știrea și în Ano
nimul românesc și în Istoria fraților Tunusli. Sultanul Murad (1421-1451)
e pus, greșit, în locul lui Baiazid.
în Genealogia Cantacuzinilor găsim acte prezentate contelui Orlof în
1772 la Congresul de la Focșani de cătră boierii țării la capitulațiile înche
iate cu turcii. E lucru de mirare că boierii români, care au prezentat actele
n-au întâmpinat din partea turcilor nicio piedică. Turcii n-au contestat. în
ele se spunea: „Principatul Țării Românești era autonom până la Mircea
V[oie]v[od]. în acele vremuri, Mircea a închinat țara turcilor, care erau mai
73 Vezi nota 50.
263
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
tari pe atunci, fagăduindu-le 3.000 de bani roșii ca haraci. Turcii însă au ce
rut și 500 de copii și 10.000 de galbeni. Refuzând, Murad al 11-lea a trimis pe
seraschier, care s-a bătut cu domnul român în Ilfov. Peste trei luni a venit
chiar sultanul cu oaste, dar a fugit până la Adrianopol, fiind bătut de Mircea”.
Intre boierii care au prezentat actele era și Mihail Cantacuzino, autorul
Genealogiei. La Tunusli se mai află și alte știri: fiindcă țara era zbuciu
mată, Mircea V[oie]v[od] a închinat-o cu 3.000 de bani roșii pe an. Turcii
nu și-au ținut promisiunea și au cerut și 500 de copii, iar domnul s-a revol
tat. Peste trei ani, sultanul era învins la Rovine și după aceea, țara a fost 77
de ani independentă, până la Laiotă Basarab.
Cronicile țării n-au cunoștință de închinarea lui Mircea, ci numai
de cea a lui Laiotă Basarab, domn între 1460 și 1477 și care a închinat
țara turcilor. Știrea se află în Cronica Țării Românești, în Cronica lui
Constantin Căpitanul. Despre închinarea țării turcilor făcută de Laiotă Ba
sarab, avem o știre din 1601, un document, în care boierii spun că recunosc
suzeranitatea turcilor de 140 de ani. Făcând scăderea, 1601-140, rămâne
tocmai anul 1461.
Actul de închinare a țării către turci era al lui Laiotă. Țara era tribu
tară din vremea lui Mircea, dar nu era vasală. Domnul plătea tribut,
dar n-avea nicio obligație. Primul domn vasal e Laiotă Basarab, care, ca
atare, ia parte la expediția sultanului în contra Țării Românești [corect:
Moldovei],
S-a păstrat și un pretins text de capitulații cu privire la tribut, dat de
Fotino în Istoria Daciei. Fotino l-a primit de la Alex, Văcărescu, copiat,
cum zice el, de tată-său, Enache Văcărescu, după condicile împărătești, pe
când se afla la Constantinopol, Textul e publicat în Acte și documente de
D.A, Sturdza și Colescu-Vartic, 1900, Fotino dă data hegirei 805, luna
Rebi-el-avor, corespunzător cu anul după Hristos 1402, de la 29 septem-
brie-29 octombrie. Cuprinsul textului, în rezumat, e acesta: „Voevodul Ță
rii Românești, carele s-a supus puterii noastre, îl așezăm pentru guvernare
cu legile proprii și voevod Valahiei”. Textul e fals cu desăvârșire, lucru
care se constată din scrisoarea lui Mahomed al II-lea către Petru Aron
și din care se vede stilul. După aceea se face actul omagial al boierilor și
mitropolitului țării ca să se plătească tributul. Aceste fapte sunt autentice.
Textele prezentate la Focșani sunt însă fabricate, dar cuprindeau și oare
care dispoziții din vechime. Faptul că turcii nu le-au contestat e o dovadă că
ele erau recunoscute de țară, probabil în urma unei tradițiuni. Abstracție
făcând de textul capitulațiilor, a căror autenticitate e dubioasă, data
de octombrie 1402 are totuși multă probabilitate. Ea concordă cu datele
ce le-avem asupra relațiilor lui Mircea cu turcii, cum și cu situația Impe
riului Otoman.
264
www.dacoromanica.ro
Suleiman era în împrejurări critice. în octombrie 1402, Baiazid era în

captivitatea lui Timur. Suleiman era amenințat de Timur și era nevoit să-și
asigure pacea cu vecinii din Europa. El încheie un tratat de pace și amiciție
cu Manuil, retrocedându-i aproape toate părțile grecești pe care le cucerise
Baiazid de la bizantini. Aceeași politică a urmat-o el, precum se vede, și
față de Mircea, încheind cu el capitulați! și retrocedându-i partea
transdanubiană. După această „pace” din 1402, Mircea stăpânește
deci iarăși Dobrogea, iar autonomia și integritatea țării îi sunt garantate,
cu dreptul de alegere a domnitorului dintre fiii de domni ai dinastiei na
ționale, după vechiul obicei al pământului.
Dobrogea și Silistra, care fuseseră ocupate de turci în 1393 și care,
după această dată nu se mai găsește în titlul hrisoavelor lui Mircea
până pe la 1403, reapar iar în titlu, mai întâi sub forma de „domn al
mai multor cetăți turcești”, apoi sub forma veche, de la începutul
domniei. După cum se vede, ele i-au fost restituite la încheierea păcii în
schimbul tributului. Ultima dată, aceste posesiuni se mai găsesc în titlul
fiului său, Mihail, urmașul în domnie, care le pierde în război cu turcii, sub
care și rămân până la războiul independenții.
Capitulația lui Mircea, pusă în anul hegirei 805 (1402) în concor
danță cu data când posesiunea transdanubiană reapare în titlul
domnesc, a format baza legăturilor ulterioare ale Țării Românești cu
Poarta otomană. Era o înțelegere de bună voie, iar nu o închinare prin
înfrângere.
Ca domn tributar, Mircea a mai avut ostilități cu turcii, susținând pe
un fiu al lui Baiazid, Musa, împotriva fraților săi în luptele pentru succe
siunea la tron, după moartea fratelui lor. Fratele mai tânăr, Mohamed,
ieșind învingător din aceste lupte, a trimis oaste împotriva lui Mircea
(1413). Rezultatul acestei expediții a fost, spun cronicile turcești, că Mir
cea s-a învoit să plătească tributul ce-1 datora pe trei ani de zile. în același
timp, „ratificând condițiile și capitulațiile păcii”, fiind reînnoită în capitu
lația anterioară. Se vede că tributul nu fusese plătit în timpul domniei lui
Musa (1410-1413).
Cronicile mai înregistrează o expediție turcească la 1416 în Țara Româ
nească, pe care o vom cunoaște-o în cele viitoare.
Notă: prin 3.000 de bani roșii înțelegem 3.000 de galbeni. Banul roș era
o monedă mică de aramă. 3.000 de bani ar valora cam 500 de lei - lucru
inadmisibil - mai ales că tributul se plătea în galbeni (p. 336-343).
XXXV-7/6/1921 [Mircea: Sfârșitul domniei (1402-1418)]74

Cu expunerea ultimei părți din domnia lui Mircea vom încheia cursul
74 Titlu adăugat de P.P. Panaitescu.
265
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
din anul acesta, rămânând ca în anul viitor să facem și cea de a doua ju
mătate a domniei lui Alexandru cel Bun din Moldova.
După bătălia de la Angora, Baiazid75 luând partea cea mai mare a
imperiului turcesc, încheie tratate cu împăratul bizantin și cu Mircea. Prin
tratatul încheiat cu Mircea în 1402, se recunoștea de cătră sultan indepen
dența țării înăuntru, cu dreptul de a se guverna singură și de a face război și
a încheia pace după cum va crede domnul țării de cuviință. In schimbul
tributului, Mircea primește din nou în stăpânirea sa posesiunile transda-
nubiene, de data aceasta însă ca feude turcești. Menționez că le-a reprimit
ca feude turcești aceste posesiuni transdanubiene, deoarece Dobrotici,
înainte de a dispărea din arena istorică, recunoscuse suzeranitatea
sultanului. Prin urmare, sultanul considera aceste posesiuni ca Fiind
supuse de drept suzeranității sale. După moartea lui Dobrotici, Do-
brogea împreună cu Silistra Fiind luate de Mircea, acesta n-a mai
recunoscut suzeranitatea sultanului.
Tratatul de pace încheiat între Baiazid și Mircea nu face cunoscută
această retrocedare a posesiunilor de dincolo de Dunăre ce-i fuseseră luate
nu de mult timp lui Mircea. Titlul lui Mircea, cum și cronicarul bizantin
Franți și cronicarii turci, ne spun de pierderea acestor posesiuni și de
retrocedarea lor la încheierea tratatului. Tradiția s-a păstrat numai în ce
privește condițiile în care s-a încheiat tratatul. Faptul acesta mai reiese și
din actele ce s-au prezentat la Focșani. Tratatul are în plus o dată după era
hegirei, pe care toți istoricii au calculat-o greșit și care, cu toate acestea, se
potrivește cu evenimentele din acest timp.
După moartea lui Baiazid în captivitatea lui Timur cel Șchiop (iuliu
1403), Mohamed, cel mai mic fiu, a luat în stăpânire partea asiatică a impe
riului și a menținut-o în lupta cu vasalii răzvrătiți, cum și în contra preten
țiilor unui frate mai mare, asupra căruia rămâne biruitor. In posesia părții
ocupate, el voia să ajungă la o înțelegere cu frate-său mai mare, Suleiman,
împărțind împreună imperiul, așa ca acesta să păstreze partea europeană,
iar Mohamed pe cea asiatică, așa cum le aveau deja în stăpânire. Suleiman
însă, pretextând că e cel mai mare dintre frați, pretindea stăpânirea între
gului imperiu. Mohamed, nevoind să cedeze, ajung la un conflict armat.
Spre sfârșitul anului 1404, Suleiman trece în Asia spre a lua în stăpânire și
partea ocupată de Mohamed. Luptele urmează cu a... [cuvând ilizibil în
litogramă] până când intervine Mircea, când, în 1406, teatrul luptei trece
din Asia în Europa. Mircea se pune în înțelegere cu Musa, fiul mijlociu al
lui Baiazid, și pretendent la tronul imperiului turcesc. Mircea dădu ajutor
lui Musa împotriva fraților săi, Suleiman și Mohamed.
O asemenea politică, prin care se urmărea dezbinarea între fiii lui Baia-
75 Notat greșit. De fapt Suleiman. Cum s-a arătat mai înainte.
266
www.dacoromanica.ro
zid, ar fi adus un real succes, însă, între contemporanii săi, Mircea era sin
gurul care înțelegea să urmeze o astfel de cale. Toți ceilalți principi creștini
n-au înțeles importanța momentului, căci, dacă se urma politica preconi
zată de Mircea, întreaga creștinătate ar fi obținut un desăvârșit succes din
punctul de vedere al intereselor creștine. Singur, Mircea nu putea obține
rezultatul final ce-ar fi trebuit să-l culeagă drept rod al politicii sale.” (p.
344-346. Sfârșitul lipsește.)
Am reprodus din nou, integral, textul din ultimul curs privitor la

evenimentele legate de confruntarea de la Rovine și de sfârșitul domniei,
pentru a permite comparația cu acela din 1900-1901 și a vedea cum s-a în
cheiat încercarea lui Dimitre Onciul de a descifra această pagină „sibili
nică” din istoria noastră.
Am identificat astfel izvorul multor afirmații ale istoricilor următori -
simple reluări din Dimitre Onciul, până la cele mai recente.
Cât de încețoșată era încă, în aceste pagini „testamentare” (spun
pagini, deoarece, după Pamfil Georgian, el venea la ore cu un curs scris),
viziunea celui mai activ spirit critic al istoriografiei românești, se poate
constata și din faptul că până în ultimul moment pentru D. Onciul „In afară
de aceste două înfrângeri, din Câmpia Mierlei și de la Nicopol, Mircea
a mai suferit una la Argeș, după bătălia de la Rovine, când s-a retras în
Ardeal, de unde întorcându-se cu ajutor de la unguri a repurtat o stră
lucită victorie asupra trădătorului Vlad pe care l-a alungat, reocupând
tronul Țării Românești” (p. 299).
înainte de a încheia, să vedem ceea ce a lăsat Dimitre Onciul tipărit,

facându-le cunoscute și unui auditoriu ce depășea zidurile sălii de curs.
în sinteza Din istoria României publicată în 1906 avem al doilea text
tipărit consacrat lui Mircea cel Mare, după articolul despre titlu și posesiuni
întrerupt în aprilie 1903. Iată acest text:
„în Țara Românească, după domnia pașnică a lui Radu 1, șirul domnilor
războinici se continuă cu fii săi Dan 1 (1385-1386) și Mircea I cel Bătrân
(1386-1418). Dan întreprinse recucerirea Severinukti, năvălind cu puter
nică oaste în Banat. El căzu în luptă cu țarul bulgar Șișman, când românii
au cucerit Silistra și Dobrogea, țara lui Dobrotici (mort pe la 1386), care se
desfăcuse de Bulgaria. Mircea, în cele dintâi hrisoave ale sale (1387), se
numește «mare voievod și domnitor a toată țara Ungrovlahici și al părților
de peste munți, încă și spre părțile tătărești, și Amlașului și Făgărașului
267
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
herțeg, și banatului de la Severin domn, și de amândouă părțile pe toată Du

nărea până la marea cea mare și cetății Dârstorului stăpânitor». In docu
mente latinești, el poartă titlul: «voievod transalpin, duce al Făgărașului și
Amlașului, comite (sau ban) al Severinului, despot al țerei lui Dobrotici și
domn al Silistrei». Posesiunile exterioare numite în titlu (între cari cele
«spre părțile tătărești» erau un rest din anterioara posesiune de lângă Mil-
cov până la mare) erau stăpânite în realitate. Severinul și părțile de peste
munți (Amlașul și Făgărașul) au fost recâștigate, după luptele lui Dan cu
ungurii, ca feude ungurești; iar Dobrogea și Silistra au fost cucerite în răz
boi cu Șișman.
Prin posesiunea transdanubiană, Mircea intră în conflict cu turcii,
cărora Dobrotici fusese tributar, cum era și Șișman. în bătălia de la Câmpul
Mierlei (1389), el luptă contra lor ca aliat al sârbilor. în vederea furtunii
ce-1 aștepta în urmă, el încheie, prin mijlocirea lui Petru Mușat, un tractat
de alianță cu regele Poloniei (1390), înnoit la începutul domniei lui Roman
(1391). Era o alianță defensivă (în care era cuprinsă și Moldova ca țară sub
suzeranitate polonă) contra oricărui dușman, însă în primul rând contra re
gelui Ungariei, în cazul când acesta ar ataca pe unul din aliați. Atacul ungu
resc la care aliații se așteptau privea mai ales Moldova. Spre a o supune din
nou suzeranității ungurești, regele Sigismund trecu munții în iama din
1394 spre 1395, chiar pe timpul când Mircea era în cel mai greu război
cu turcii.
Sultanul Baiazid, învingătorul de la Câmpul Mierlei, supunând Bulgaria
răsăriteană cu capital Tâmova (1393), luase Dobrogea cu Silistra. După
încercarea lui Mircea de a le recuceri, Baiazid, cu puternică oaste, trecu
Dunărea în Țara Românească. La Rovine, lângă Craiova s-a dat memo
rabila bătălie din 10 octombrie 1394, în care, după mărturii sârbești, bul
gărești, bizantine și românești, Mircea - «principe creștin cel mai viteaz și
cel mai ager», cum îl numește cronicarul turcesc - a învins pe Baiazid. «Și
fu războiu mare cât se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea
săgeatelor, așa de se vărsa sânge mult cât era văile crunte». Pierderile de
ambe părțile fiind mari Baiazid se retrase peste Dunăre, iar Mircea la
Argeș. Aici turcii îl atacară din nou; cu ajutorul vrăjmașului dină
untru, al pretendentului la domnie Vlad, ridicat rival ca vasal turcesc,
învingătorul de la Rovine fu învins și silit a se retrage peste munți. în
același timp, Sigismund trecea munții în Moldova.
La Suceava domnea Ștefan I (1394-1400), «nepotul» lui Roman. El a

venit la domnie «cu ajutorul» regelui Poloniei, după detronarea unchiului
său în urma ostilităților ce acesta avusese cu ducele lituan Vitold, vărul și
puternicul vasal al regelui. Aceasta avu ca urmare o încordare în relațiunile
268
www.dacoromanica.ro
cu Mircea, aliatul lui Roman. în războiul cu turcii, regele Poloniei și

domnul Moldovei, aliații lui de până atunci, nu i-au venit în ajutor. Acum
Mircea, nevoit să caute ajutorul regelui Ungariei, nu putea să ajute pe
domnul Moldovei contra ungurilor. Sigismund, înaintând până la Suceava,
sili pe Ștefan, după o rezistență înverșunată, să i se închine (ianuarie 1395).
în același timp, Ștefan trimise și regelui Poloniei un act omagial. Conform
obligațiunei sale din acest act, el luă apoi parte la expediția polono-li-
tuaniană sub conducerea lui Vitold contra tătarilor (1399); dar oastea
creștină fu bătută, și neizbânda atrase lui Ștefan căderea, prin o încercare a
Iui Roman de a ocupa iarăși tronul. De aceste certe profită Iu ga (Jurevîci),
fiul Iui Iurg Koriatovici și al Anastasiei, spre a lua domnia (1400), până
când Mircea interveni (după moartea lui Roman și a Iui Ștefan) în favoarea
tui Alexandru, fiul Iui Roman.
Sigismund, întorcându-se din expediția în Moldova, încheie la Brașov

(7 martie 1395) un tractat cui Mircea, prin care acesta din urmă se obligă,
pentru ajutorul ce· regele îi va da contra turcilor, să-i vină în ajutor contra
lor totdeauna și d în persoană, de câte ori regele va pleca în persoană, și
numai cu oastea. Cu ajutorul lui Sigismund, Mircea învinse pe rivalul
său VTad și recuceri cetatea
* Nicopolea Mică (Turnu Măgurele) din
mâinile turcilor (maitr 1395). La reîntoarcere, Sigismund fu atacat, în
munți (la Posada lângă Rucăr), de o ceată de români, negreșit partizani ai
lui Vlad
*. în anul următor, Mircea luă parte, ca aliat al regelui Ungariei, la
bătălia de la Nicopole (28> septembrie 1396), nenorocoasă pentru oastea
*,.
creștină compusă de unguri, români, germani, francezi și englezi. Alături
cu regele Ungariei și cu domnul Țării Românești, a luptat acolo burgravul
de Nuremberg, Frederic VI de Zollem, strămoșul domnitorului României
sub a cărui conducere, «tot acolo, după cinci secole aproape, urmașii lui
MirGea, răzbunând pe strămoșii lor, au început lupta care a întemeiat re
gatul român».
După bătălia de la Nicopole, Mircea avu din nou lupte cu turcii și cu
Vlad, susținut de ei. Vlad fu prins de oastea ungurească ce veni în ajutor lui
Mircea; iar turcii, bătuți pe teren nepriincios lor, se retraseră cu mari pier
deri (1397). După o nouă izbândă asupra unei oști turcești ce năvăli în
Țara Românească (1400), Mircea făcu pace cu turcii, învoindu-se a
plăti tribut, în schimbul posesiunei transdanubiene, recâștigată ca
feud turcesc: ea este numită apoi (după o întrerupere de la 1393) iarăși în
titlu lui («de amândouă părțile pe Dunăre până la marea cea mare», cu
«cetatea Dârstorului» și alte «cetăți turcești»). Prin capitulațiunea înche
iată după această pace (pusă la anul hegirei 805, luna rebi-el avvvel =
1402 octombrie), care a format baza legăturilor ulterioare cu Poarta,
se garanta autonomia țărei, cu dreptul de alegere a domnului în
269
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
schimbul unui tribut anual de 3.000 «bani roșii» (galbeni). Și ca domn

tributar, Mircea a mai avut lupte cu turcii, ajutând pe un fiu al lui Baia
zid, Musa, contra fraților lui (1406-1413); în urmă, cu sultanul Mahomet 1
(1413 și 1416), cu care a înnoit capitulațiunea anterioară.
Pe lângă faptele sale războinice, pentru care el a fost aprețuit ca cel mai
viteaz principe creștin între contemporanii săi, Mircea s-a distins și prin
faptele păcei. El a înzestrat cu donațiuni fundațiunile mănăstirești ale
tatălui său și a zidit biserica mânăstirei de la Cozia, un prețios monument al
vechei arhitecturi românești; aici se află mormântul său și chipul său zugră
vit ca ctitor. în domnia lui s-a reînființat episcopatul catolic de Argeș. Cu
grijă și pentru prosperarea economică a țărei, el a acordat privilegii comer
ciale neguțătorilor din Lemberg (unul în 1409, și altul anterior, fără dată) și
a reînnoit pe cele acordate de predecesorii săi brașovenilor, stabilind taxele
vamale (1413). Cu Mircea se încheie șirul domnilor sub care princi
patul Țării Românești s-a consolidat așa încât a putut să reziste furtu
nilor următoare”. (Ed. II, p. 35-41).
A treia și ultima oară Dimitre Onciul dă la tipar despre Mircea cel

Mare cuvântarea rostită la 31 ianuarie/16 februarie stil nou 1918 în cate
drala Mitropoliei, moment fără îndoială memorabil și reprezentând culmea
prezenței sale în conștiința publică.
Tipărind imediat textul, însoțit de bogate note, atât sub auspiciile
Academiei Române cât și ale Comisiunii monumentelor istorice, Dimitre
Onciul i-a adăugat o prefață în care a descris evenimentul, menționând ofi
cialitățile prezente și adăogând: „Catedrala era plină până la cel din urmă
spațiu pentru ascultători, așa că mulți care au mai venit să depună omagiul
lor de venerațiune n-au găsit loc în biserică. Și cerul s-a înseninat, trimițând
razele calde ale unui soare luminos ca de primăvară, care veneau să învio
reze serbarea ca o binecuvântare de sus».
De la primele cuvinte oratorul a ținut să arate că (la fel ca momentul în
care își citea el cuvântul, ceea ce toți de față înțelegeau de la sine) „ Mircea
Vodă cel Bătrân, a cărui pomenire de 500 de ani de la moartea lui o ser
băm astăzi, a ocupat tronul Basarabilor într-un timp când tânărul princi
pat al Țării Românești, după abia un secol de la întemeiere, se afla în cea
mai grea cumpănă.
Ca și trimis de pronie, el veni atunci să ținăfrâiele statului și să hotă
rască soarta țării sale și a neamului românesc
După aceste cuvinte, perfect corespunzător adevărului istoric, și după
270
www.dacoromanica.ro
ÎN legătură cu data reală a victoriei
ce amintește că „aici puterea covârșitoare a osmanilor a întâmpinat mai

întâi rezistența inimoasă a lui Mircea [...] între cei mai de frunte luptători ai
creștinătății în secolul său, ca și pe urmă Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul,
câte-și trei au înscris cu spada lor-în lupta sfântă pentru cruce și civilizație
creștină, în luptă eroică pentru neatârnare - pagini în istorie care sunt fala
neamului românesc”, Dimitre Onciul trece la lecția de istorie servită asis
tenței.
începe, ca și la Universitate, cu demonstrația succintă a faptului că
„era cea mai mare întindere de durată mai lungă ce se constată sub un domn
al Țărei Românești. Continuă (tot ca la curs) cu relațiile externe, cedând
ispitei de a „politiza” când amintește de cele cu regele german al Ungariei:
„Bunele lor relațiuni n-au fost tulburate niciodată și tot timpul domniei lui
Mircea, care în alăturarea sa la puternicul vecin din apus găsea cel mai
sigur reazim contra pericolului amenințător din răsărit”.
Era, desigur, o forțare a adevărului, dar Dimitre Onciul era consec
vent cu teza lui că întâmplarea de la Posada nu fusese opera lui Mircea
(numit expres de rege!), vinovatul fiind Vlad cu oamenii săi.
Aceeași cosmetizare festivă o găsim și în relatarea bătăliei de la
Rovine, cu trecerea sub tăcere a părții „nefericite” (de altfel inventate chiar
de el!):
„în anul următor Baiazit Fulgerul trecu Dunărea, ca să îngenunche pe
Mircea sau să-l zdrobească. La Rovine, lângă Craiova, s-a dat memorabila
bătălie din 10 octombrie 1394, unde Mircea - după mărturii sârbești, bul
gărești, bizantine, italienești-raguzane și românești - a învins pe Baiazit.
«Și fu războiu mare cât se întuneca văzduhul de mulțimea săgetelor» - zice
cronicarul nostru - «așa de se vărsa sânge mult cât era văile crunte» -, «și
mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul».
Mircea singur cu românii săi, tară niciun ajutor din altă parte, a repurtat
această învingere, în lupta sfântă ce a întreprins pentru creștinătate.
în primăvara următoare, regele Ungariei Sigismund îi veni în ajutor,
conform alianței încheiate atunci, ca să susțină pe aliatul său, în același
timp și vasalul său pentru posesiunile de peste munți, contra noilor atacuri,
când oastea turcească a înaintat până la capital Argeș. în maiu 1395, amân
doi împreună repurtară o nouă învingere asupra turcilor, la Turnu Măgu
rele, în fața Nicopolei.
Aceste succese încurajară pe Sigismund să întreprindă, în anul următor,
expediția cruciată ce o pregătea pentru a scoate pe turci din Europa”, (p.
11-12).
271
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
La Nicopole „Era prima dată când călărașii și arcașii români legau

frăție de arme cu cavalerii împlătoșați ai Occidentului germano-latin”.
Dimitre Onciul n-a trăit să vadă cum și a doua oară, această „frăție de arme”
cu cei veniți - de data asta pe pantere - se va sfârși tot dezastruos, cam din
aceleași motive.
Evident, regăsim și în această lecție „expediția din 1397” a lui Baia
zid și la sfârșit dogma închinării finale:
„După o a patra izbândă, repurtată - cum arată o mărturie contemporană
- asupra unei oști turcești ce năvăli în țară la 1400, Mircea făcu, în cele din
urmă, pace cu turcii. El se învoi să plătească tribut, garantându-i-se auto
nomia și integritatea terii, cu dreptul de alegere a domnului dintre firi de
domni ai dinastiei naționale, după vechiul obicei al pământului.
In același timp, îi fu retrocedată posesiunea transdanubiană, Dobrogea
cu Silistra, care fusese ocupată de turci în luptele după supunerea Bulgariei
în 1393. După această dată, ea nu se mai află în titlul din hrisoavele lui
Mircea până pe la 1403, când ea reapare iarăși în titlul lui, mai întâi sub for
ma de «Domn al multor cetăți turcești», apoi cu vechiul titlu de la începutul
domniei. Cum se vede, ea i-a fost restituită la încheierea păcii, în schimbul
tributului. Ultima dată, ea se află încă în titlul fiului său Mihail, urmaș în
domnie (1418-1420), sub care a fost pierdută în războiul cu turcii, până la
recucerirea ei în Războiul Independenței.
Capitulațiunea lui Mircea (pusă la anul hegirei 805 = 1402 d. Chr.,
în concordanță cu data când posesiunea transdanubiană reapare în
titlul lui) a format baza legăturilor ulterioare ale Țării Românești cu
Poarta otomană. Era o înțelegere de bunăvoie, nu o închinare impusă prin
învingere. In acest chip, înțelepciunea prevăzătoare a lui Mircea a că
utat să asigure viitorul țării sale de către o fatală supunere prin arme.
Aceiași măsură înțeleaptă a luat apoi și Ștefan ce Mare pentru
Moldova, la sfârșitul glorioasei sale domnii. Astfel, pe când celelalte
state creștine din sud-estul Europei au căzut victimă cumplitei furtuni
musulmane, Principatele românești le-au supraviețuit în greaua luptă, ur-
mându-și fără întrerupere o viață politică a lor proprie, și stând timp înde
lungat în fruntea creștinătății ortodoxe, drept scut al Bisericii Răsăritului
și adăpost al tradițiunilor ei.
Ca domn tributar, Mircea a mai avut ostilități cu turcii, susținând pe un
fiu al lui Baiazit, Musa, contra fraților lui, în luptele pentru succesiune
după moartea tatălui lor. Fratele cel mai tânăr, Mohamed, ieșind învingător
din aceste lupte a trimis, în 1413, oastea sa contra lui Mircea. Rezultatul
acestei expedițiuni a fost, cum spun cronicile turcești, că Mircea s-a
învoit să plătească tributul ce datora pe trei ani; în același timp s-au
272
www.dacoromanica.ro
«ratificat condițiunile și capitulațiunile păcii”, fiind reînnoită capitu-

latinnea anterioară.
Cronicile mai înregistrează o expediție turcească în Țara Românească la
1416. Pe atunci, Mircea dăduse ospitalitate unui pretendent fals la moște
nirea lui Baiazit, cum și unui fost amic al lui Musa, învățatul Bedreddin,
care făcea propagandă pentru o Tefarmă a islamului, combătută de Moha
med. Amândoi căutând și găsind adăpost la Mircea, această împrejurare a
dat motivul pentru ultimul său război cu turcii. Ca pradă făcută atunci în
Țara Românească, cronicarul turcesc arată, în stilul înflorit al orientalilor,
«feciori mândri ca soarele și fete drăgălașe ca trandafirii”: așa era apreciată
rasa românească.
Atâta rezultat, pe lângă tributul obținut de bunăvoie, înfricoșata putere a
osmanilor avu în cinci războaie contra lui Mircea, domnul român pe care ei
au învățat a-1 prețui ca «principe între creștini cel mai viteaz și cel mai
ager»”, (p. 13-14).
Este ultimul „tablou votiv” zugrăvit în cuvinte de istoric, într-un text

tipărit și într-un moment solemn. El ne ^pare grevat de toate reaiele „bătălii
nefericite” ale sale și ale istoriografiei românești cu problemele ridicate de
acest capitol, cel mai strălucit, cel mai important al istoriei noastre me
dievale, dar și cel mai năpăstuit de istoricii
Finalul encomiastic al cuvântării vine ca o notă chinuită în dizar-
monie cu restul. Iar pentru a fi consecvent cu sine până la sfârșit, Dimitre
Onciul va trece în note toate inepțiile pe care le tăcuse în fața auditorului din
catedrala Mitropoliei.
Cauza cauzelor tuturor eșecurilor în găsirea unui răspuns în același
timp logic și conform cu izvoarele este în mod evident și la Dimitre Onciul,
ca și la N. Iorga, adoptarea datei greșite pentru lupta de la Rovine și
respingerea obstinantă a datării propuse de B.P. Hasdeu. Ironie a vieții,
D. Onciul a reținut de la B.P. Hasdeu eroarea - localizarea bătăliei „de la
Rovine” lângă Craiova - respingând partea adevărată: datarea bătăliei la
17 mai 1395!
Timp de două decenii și în cele cinci cursuri cunoscute în care se
ocupă de Mircea cel Mare (1900-1901, 1902-1903, 1905-1906, 1909-1910
și 1920-1921) el nu a găsit de cuviință să pună în discuție 17 mai 1395 ca
dată a bătăliei de la Rovine, fie și pentru ca să o respingă, așa cum a făcut
N. Iorga (cu cât succes e altă problemă!) replicând Iui Constantin Litzica.
Dar se folosește de această dată în ultimul său curs pentru a mai înzestra
273
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
istoriografia noastră cu o nouă invenție: separarea morților de la Rovine,

distribuiți în două lupte și la două date diferite, împotriva tuturor copiilor de
care dispunem de pe letopisețele sârbești și a mărturiei categorice a lui
Constantin Kostenețki, biograful și prietenul singurului scăpat, Ștefan
Lazarevici, care în 1431 scria: „După aceasta a pornit [Baiazid] război
împotriva românilor, fiind el trufaș și măreț. Și s-a ridicat cu toate puterile
sale și a sosit și a trecut Dunărea în anul 6903. Și s-a împreunat în luptă cu
marele și singur stăpânitorul voievod Ioan Mircea. In care [luptă] a fost
atât de mare vărsare de sânge, încât nu se poate spune. Și atunci craii
Marko și Constantin au murit”76.
A intrat în legendă severitatea și vocea de Jupiter tonans cu care pro
fesorul își pironea învățăceii cu întrebarea și imperativul: „Documentul!”.
Din păcate, atunci când a inventat, și a repetat douăzeci de ani, a doua
bătălie - nenorocită - de la Argeș (adică tocmai acolo unde s-a câștigat de
fapt victoria!), după victoria (imaginară), „de la Craiova”, ca și atunci când
i-a trimis să moară în două lupte diferite pe cei căzuți împreună la 17 mai
1395, D. Onciul a uitat să-și adreseze aceeași întrebare și poruncă sieși!
* * *
Scenariul lui D. Onciul, cu cele două bătălii urmate de fuga la Brașov

după ajutorul lui Sigismund, a fost însușit de studentul și continuatorul său
(după cei doi ani ai lui Ion Ursu - octombrie 1923-iunie 1925) la catedra de
istoria românilor de la Universitatea din București, Constantin C. Giu-
rescu, și predicat la încă douăzeci de promoții de studenți77.
76 Apud A.V. Diță, Mircea cel Mare între realitatea medievală și ficțiunea
istoriografică modernă, p. 246-247.
77 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I. Din cele mai vechi timpuri până
la moartea lui Alexandru cel Bun (1432). Ediția a treia revăzută și adăogită, Bucu
rești, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1938: „Oastea turcească a
trecut Dunărea, a ocupat mai întâi Nicopolul Mic sau Turnu și a înaintat apoi - se pare
-prin Oltenia pe valea Jiului. Cu sultanul veneau și vasalii sârbi Marco Cralevici și
Constantin Dragașevici. Lupta s-a dat la «Rovine», în ziua de 10 Octombrie 1394. Cu
privire la locul unde se aflau aceste «Rovine», există o discuție: unii cred că ar fi fost
lângă Craiova, alții le așează pe apa Ialomiței. Mai probabilă pare prima ipoteză. Cert
este că lupta a avut un caracter foarte violent, ambele oștiri luptând cu înverșunare.
Cronica românească a lui Moxa de la începutul veacului al XVII-lea, traducând o
veche cronică sârbească, spune următoarele: «De acii se ridică Baiazid cu turcii spre
rumâni. Deci, se loviră cu Mircea Voevod și fu război mare cât se întuneca de nu se
274
www.dacoromanica.ro
Celălalt student, căruia îi datorăm păstrarea a trei din cursurile sale

din urmă, inclusiv cel cu ultima prezentare a domniei lui „Mircea cel
Mare”, îi va prelua separarea morților de la Rovine („Constantin căzu și el
în acel război, ceva mai târziu”) și invenția celor două bătălii însușindu-și
totodată cu orgoliu, fără a da sursa, teza plății tributului la turci de către
Vlad, nu de Mircea. Dar concurându-și fostul dascăl în înlocuirea „docu
mentului” cu imaginația, va croi, la rându-i, un scenariu în care va inventa
„nu mai puțin de patru campanii” întreprinse de Sigismund spre a-1 repune
vedea văzduhul de mulțimea săgeatelor. Și mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul. Iar
pașii și voievozii periră toți; atunci perii Constantin Dragovici (recte Dragașevici!) și
Marco Cralevici. Așa de se vărsă sânge mult, cât era văile crunte».
Victoria fu a lui Mircea: izvoarele contemporane sunt categorice în privința
aceasta. Dar întocmai cum se va întâmpla două sute de ani mai târziu, la
Călugăreni, ea nu putu împiedica înaintarea armatei turcești. Forțele lui Mircea
erau într-o disproporție numerică prea mare față de cele ale lui Baiazid. O
exploatare a victoriei, o urmărire a armatei turcești spre a fi aruncată peste
Dunăre nu era cu putință. Așa încât, deși biruitor, Mircea se retrage spre Argeș,
cum va face și urmașul său Mihai Viteazul. Aici, în preajma scaunului domnesc,
a avut loc, după cronicele turcești, o nouă luptă, defavorabilă muntenilor.
Mircea este nevoit să treacă în Ardeal; în locul lui, Baiazid așeză ca domn pe un
boier Vlad despre care se crede că ar fi fost înrudit cu familia Basarabilor.
împrejurările arătau prin urmare cât de justificată fusese politica de apropiere progre
sivă față de Sigismund a lui Mircea. La 7 martie 1395, în Brașov, se încheia în
condiții de perfectă egalitate un tratat de alianță între cei doi monarhi. Se prevedea
anume că atunci când regele Ungariei va merge cu armata sa împotriva turcilor, să
meargă și Mircea; invers, când Mircea va fi atacat de turci, regele Ungariei să fie
obligat a-i da ajutor. Trecerea prin țara lui Mircea este liberă pentru rege și oștile sale;
proviziile însă vor fi plătite cu bani gata în orașele sau cetățile ce se vor lua de la turci,
garnizoanele puse de Sigismund vor fi dublate de acelea ale lui Mircea. Tratatul este
întărit cu pecetea cea mică, «în lipsa celei mari» care nu putuse fi luată, probabil, în
cursul retragerii, din cancelaria domnească. Se va face însă mai târziu un tratat
identic care va purta această pecete mare [nu se va face!].
La 6 aprilie, armata lui Sigismundși aceea a lui Mircea reunite erau gata de
plecare spre Țara Românească. Campania a avut loc în cursul lunii mai și a dus la
reluarea cetății Turnul din mâna turcilor.
în legătură cu această campanie trebuie pusă, credem noi, omorârea țarului
Șișman - la 3 iunie 1395 - de către Baiazid. Se vede că vasalul bulgar nu putuse
împiedica reluarea Turnului sau se făcuse vinovat de vreo mare greșeală. Victoria
aliaților creștini n-a lămurit însă definitiv situația din Țara Românească. Vlad cel pus
de turci n-a putut fi gonit; mai mult chiar, el îndrăznește să atace, în munți,
275
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
pe tron pe Mircea! Toată această parte din monografia devenită între timp
„clasica”78 rânduiește pe autor, alături de D. Onciul, N. Iorga și Constantin
C. Giurescu, între cei ce au reușit să întoarcă istoria pe dos timp de aproape
o sută de ani, tocmai fiindcă au călcat regula de aur instituită de „părintele
istoriei critice”: documentul!
IV
în 1901, elenistul Constantin Litzica a publicat în numărul 4 din
aprilie al „Convorbirilor literare”, XXXV, 1901, p. 366-383, articolul Din
oastea ungară pe când ea se înapoia de la Turnu și-i pricinuîește mari pierderi.
In urma acestei biruințe, Vlad păstrează domnia sau cel puțin jumătatea dinspre răsă
rit a țării, inclusiv Argeșul. Din această reședință, dă el ta 28 mai 1396 actul omagial
către Vladislav Iagello, regele Poloniei, către soția acestuia Hedviga și urmașii lor,
făgăduind credință și ascultare. Daeă Vlad n-ar fi stăpânit în Argeș, un asemenea
act, cu indicația precisă a locului și datei când s-a emis, ar fî fost imposibilă.
Trebuie deci să admitem că Mircea a rămas câtăva vreme în Oltenia:, dacă nu cumva
s-a retras din nou în Ardeal” (p. 463-464).
Am dat cu aldine calcurile după D. Onciul, iar ultima subliniere atrage atenția
asupra distanței luate de D. Onciul în privința lua Vlad, care nu mai este văzut alungat
de Sigismund și Mircea imediat după „tratatul” de la Brașov, și nici fără tron atunci
când dădea actul din 28 mai 1396!
7* A fost reeditată în 2000 de Editura Corint: P J’’. Panaitescu, Mircea cel Bătrân,
Ediția a 11-a. ediție îngrijită, note, comentarii și indice de Gheorghe Lazăr. în
„Cuvântul înainte” ce însoțește noua ediție, Șerban Papacostea arată că „monografia
închinată de istoricul Petre P. Panaitescu marelui domnitor a marcat un moment
însemnat în evoluția istoriografiei române*7’ ceea ce este adevărat, dar în privința
„punctelor nevralgice” ea n-a făcut decât să investească aberațiile predecesorilor cu
propriul prestigiu, sporit de aspectul impunător al cărții și de valoarea ei în restul
paginilor.
Un singurlucru este în afară de discuție: din 1918, de la cuvântarea lui Dimitre
Onciul, și până la P.P. Panaitescu^ nimeni nu a mai încercat să dea o imagine de
ansamblu despre cel mai important factor al istoriei noastre, nu numai medievale. Iar
în privința dimensiunilor materiale ale căiții, (363 pagini în 1944 și 454 în noua
ediție), se va scurge un sfert de secol până la apariția, în 1987, a volumului colectiv
Marele Mircea Voievod (586 pagini) și a monografiei Mircea cel Mare (1386-1418).
600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești de preotul Nicolae Șerbănescu și
Nicolae Stoicescu (421 p.). Recordul îl va deține, începând din 2004, teza de doctorat
al lui Alexandru V. Diță, Mircea cel Mare - între realitatea medievală și ficțiunea
istoriografiei modernă^ cu cele 565 de pagini - cea mai mare carte „de autor”.
276
www.dacoromanica.ro
domnia lui Mircea-Vodă în care a reactulaizat datarea lui Hasdeu — 17

mai 1395 - disprețuită chiar și de discipolul său cel mai drag, Gr. G.
Tocilescu, înfeudat și el total datării lui C. Irecek și teoriei lui D. Onciul
despre „cele două bătălii”79.
Este meritul lui Litzica, pe lângă noua traducere a relatării lui
Chalcocondil despre campania sultanului Baiazid, prima oară tradusă de
Gh. Șincai pentru cronica sa (vezi Opere I. Hronica românilor. Tom I.
Ediție îngrijită și studiu asupra limbii de Florea Fugariu. Prefață și note de
Manole Neagoe, București, Editura pentru literatură, 1967, p. 559-560), de
a fi obligat istoriografia românească să ia notă de această datare peste care
se trecuse cu ușurință, și de a-i fi adus în sprijin un nou și foarte puternic
argument, folosit înaintea sa (dar în sens invers) de C. Irecek, în articolul
citat (p. 268-269): dania împăratului Manuil al II-lea și a soției sale
Elena, fiica lui Constantin Dragaș cel căzut la Rovine, pentru Mânăs-
79 Gr. G. Tocilescu, Manual de istoria Românilor pentru clasa a IV-a gimnazială

și școalele de fete, 1909, ed. 2, p. 52-53: „în a. 1394 Baiazid, în fruntea unei armate
cum nu mai avusese încă, trecu Dunărea pe la Severin și începu a pustii și robi Țara
Românească. Mircea duse pe femei, copii și bătrâni de la șes, cu toate vitele și
trebuincioasele de hrană, în deplină siguranță, punând să arză holdele în urma lor.
Apoi își întocmi bine oastea, și la o câmpie deschisă și mlăștinoasă numită Rovine
(după o versiune a cronicei sârbe «supt orașul Craiova», după altă cronică «pe apa
lalomiței»), se dă o bătălie cruntă (10 oct. 1394), în care Mircea este învingător. «Și
fu războiu mare cât se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgetelor, și mai
pierdu Baiazid oaste lui cu totul, iar pașii și voivozii pieriră toți; așa de se vărsă sânge
mult cât era văile crunte. Deci se speriă Baiazid și fugi de trecu Dunărea», lăsând în
mâna românilor toate munițiunile de războiu, toate vitele și prăzile luate.
Aceasta era cea dintâiu victorie ce un principe creștin câștigă asupra
groaznicului Ildirim.
Baiazid, după o fugă așa de rușinoasă a căutat numai decât să-și răzbune.
A trecut înapoi Dunărea, cu o nouă armată numeroasă de turci și de alte nea
muri barbare, și la o strâmtoare de munte lângă Argeș (poate Curtea de Argeș), a
sfărâmat armata română. Atunci boerii partizani ai turcilor părăsesc pe Mircea,
care se vede silit a fugi la Sigismund în Ungaria. Sigismund vine în persoană cu ar
mata sa, fugărește pe turci (Nicopole Mic, azi Tumu Măgurele 1395) și ajută lui Mir
cea a-și redobândi țara și tronul. Dar la întoarcere, pe când trecea grabnic cițoștirea
prin strâmtorile muntelui Posada (mai sus de Rucăr, jud. Muscel), regele este lovit de
o ploaie de săgeți otrăvite și de bolovani aruncați de rămășițele oștirii unui pretendent
la tronul Țării Românești. Regele abia scăpă cu viață, iar ungurii pățiră o înfrângere și
un măcel tot așa de mare ca pe timpul lui Carol Robert si Ludovic”.
277
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
tirea Petra, din octombrie 1395. Acest izvor fundamental pentru datarea
confruntării româno-otomane, publicat de Miklosich și Müller încă din
1862 în Acta Patriarchatus Constantinopolitani (voi. II, Viena, 1862, p.
260-264), a rămas nefolosit de B.P. Hasdeu și a fost amintit de C. Irecek,
carc-1 credea însă emis la un an de la moartea lui Constantin în octombrie
1394, trecând cu vederea peste adaosul-cheie ce-i contrazicea această
datare. El devine, datorită lui C. Litzica, o piesă decisivă în discuție.
Din păcate, contribuția lui C. Litzica, reeditată în volumul său Studii
și schițe greco-române, I, București, 1912, p. 13-36 „cu oarecari modificări
necesitate de observațiunile d-lui N. Iorga”, nu va avea niciun ecou și nici
un efect, timp de peste opt decenii, deoarece imediat după apariție N. Iorga
a intervenit în numărul următor, în aceeași revistă, drastic și autoritar, deși
cu observații ce nu suportă critica, scoțându-i-o din circulație (articolul Cu
privire la luptele lui Mircea cu turcii, p. 473-476. A fost retipărit de Șerban
Papacostca în N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 141-143 ).
C. Litzica însuși n-a știut, de altfel, să facă uz de contribuția sa, con
cluzia confuzelor sale deliberări fiind, în esență, la unison cu teza domi-
A
nantă: „In toamna anului 1394 Baiazid intră în Muntenia, poate că bate
pe Mircea la 10 octombrie la Argeș, în orice caz pune în locu-i pe Vlad,
dar e bătut la 17 mai 1395 la Rovine, și alungat peste Dunăre”.
Marea sa „descoperire” era, deci, că au existat două campanii con
duse de Baiazid la nord de Dunăre: una în toamna anului 1394 și alta în mai
1395, ceea ce nimeni nu susținuse (dar își va găsi adepți în vremea noas
tră!), cele două bătălii ale lui D. Onciul succedându-se în cursul aceleiași
campanii! Și că dintre aceste „două” bătălii, prima a fost cea pierdută și a
doua câștigată. Adică invers de cum susținea D. Onciul și va susține Gr.
Tocilescu.
Deși D. Onciul a luat cunoștință, desigur imediat după apariție, de
articolul lui C. Litzica (îl va cita în nota din 1903), el nu se va lăsa convins
în privința datei bătăliei de la Rovine, dar se va folosi până la urmă de
această datare, așa cum s-a văzut mai înainte, pentru o nouă invenție isto-
riografică: plasarea la 17 mai 1395 a bătăliei de laNicopolul Mic și moartea
lui Constantin „și Drăgaș” în această bătălie și nu la Rovine!
278
www.dacoromanica.ro
Anul 1905 este hotarul peste care combinațiile istoriografiei ro

mânești în coordonatele trasate de Pray, Huber și Irecek se revarsă în
maFea albie a istoriografiei universale. Acum apare ceea ce avea să devină
cea mai cunoscută, mai folosită si mai autoritară sinteză de istorie româ
nească din secolul trecut: Geschichte des Rumcinischen Volkes im Rahmen
seiner Staatsbildungen de N. Iorga, două volume în celebra colecție
„Allgemeine Staatengeschichte” de la Gotha, condusă de marele istoric
german Karl Lamprecht (profesorul de la Universitatea din Leipzig ce-i
conferise autorului doctoratul).
De aici înainte, confrații din toată lumea aveau să citească, într-o
limbă de mare circulație, următoarele:
„Sultanul merse apoi în Asia; Mircea se folosi de această luptă pentru a
năvăli în Bulgaria turcească. La întoarcerea lui Baiazid însă, el fu atacat în
propria-i țară de însuși sultanul; totuși la Rovine pe Dunăre, în valea mlăș
tinoasă a Jiului, turcii fură bătuți, și principii sârbi Marcu și Constantin,
cari urmaseră de nevoie pe stăpânul lor păgân, căzură în lupta nedorită.
Dar, după biruință, prea slab fiind, Mircea se trase îndărăt, luă cu
dânsul tesaurul îngrămădit la Argeș și se refugie peste munți, la același
rege Sigismund, împotriva căruia abia de câțiva ani, în 1390 încheiase
un tratat formal cu regele polon și pretendent la coroana Ungariei,
Vladislav Lituanul. Sigismund iarăși nu uitase din parte-i să treacă nume
noi în vechile liste ale banilor ungurești din Banatul de Severin și doria iară
îndoială să imite ca un cuceritor pe Carol Robert sau Ludovic cel Mare.
Acum însă primejdia amenințătoare spulberase toate aceste gânduri, căci
de la 1391 Ungaria însăși îndurase jaful năvălirilor turcești, iar după fuga
lui Mircea, în cetatea domnească din șes a Dâmboviței, domnia un
oarecare Vlad80, care era sprijinit și totodată supraveghiat de o garni-
soană turcească81. La 7 martie 1395 regele încheie cu voievodul fugar
80 în realitate Vlad domnea la Argeș, acolo de unde dădea actul de închinare față
de regele Poloniei și unde l-au căutat trimișii lui Sigismund. în „Cetatea Dâmboviței”
situată „pe valea râului cu același nume, pe drumul între Târgoviște și Rucăr”
(Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăți medievale din țara Românească. Secolele XIII
XVI, București, Editura științifică și enciclopedică, 1981, p. 126) se va refugia și va fi
asediat de Mircea, fiind salvat și dus la Buda de Știbor.
81 Nu există niciun temei documentar pentru această afirmație izvorât exclusiv
acoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
un tratat la Brașov, ca să cucerească din nou granița Dunării pentru

creștinătate. |...j
După câteva luni Baiazid apăru ca să pedepsească pe dușmănosul vecin
pentru atacul său82, și, după ce izgoni pe Mircea, nu găsi un mai bun
favorit pe care să-1 poată pune domn la Dunăre decât pe același Vlad care în
ar-ul 1396 menționează binefacerile arătate lui de regele Poloniei și-i jură
credință acestuia, legitimul moștenitor al Ungariei, în felul vasalilor, ca
subditus. La o astfel de umilință nu se înjosise până atunci niciun domn
al Țării Românești.
Sigismund nu putea îngădui stăpânirea acestor doi protejați po-
lono-turci, Ștefan și Vlad. încă pe la sfârșitul anului 1394, dacă nu mai din
vreme-în ultimele luni ale acestui an bântuia războiul turco-muntean
chiar lângă hotarele statului său - regele ungur își adună oștile și voia să
gonească în persoană pe Ștefan din Moldova; își tăie drum prin pasul secu
ilor spre capitala voievodului, care, bătut - la „Hindov” probabil Hârlău8384 -
trebui să renunțe la luptă. Hârlăul pare să fie orașul pe care el și l-a ales ca a
doua reședință pentru partea răsăriteană a țerii sale, și dacă presupunerea e
dreaptă, acesta ar fi orașul domnesc în care Ștefan recunoscu supremația
Ungariei, totuși numai pentru ca îndată după aceea, la 6 ianuar 1395,
Ștefan să jure solemn credință polonilor^ și ajutor împotriva oricui,
bineînțeles și a lui Mircea, domnul muntean', la 2 februar Sigismund era
în Ardeal, iar la 3 februar înaintea Cetății Neamțului, pentru ca două
sprezece zile după aceasta să dea diplome din Brașov: legătura între aceste
fapte, în lipsă de alte știri, rămâne nesigură.
în anul 1395 regele veni în Țara Românească - acum turcească - și
înaintă până la Dunăre, unde izgoni pe turci din Nicopolia Mică, Tur
nul; nu putu însă pune mâna pe Vlad; ba, dimpotrivă, acest vasal turcesc
dete marelui „Craiu”, pe când acesta se întorcea, o lovitură simțită în
din „talentul poetic” cu care N. Iorga încerca uneori să se apropie de adevărul istoric
(vezi prefața la Istoriologia umană').
82 Presupus asupra acelor „orașe turcești” pe care le va dobândi însă abia pe
vremea lui Musa. în realitate era vorba de atacarea taberei akângiilor de la Carino-
vasi.
83 P.P. Panaitescu va propune localitatea Ghindăoani. Ștefan cel Mare consemna,
dimpotrivă, pe piatra de mormânt a lui Ștefan I: „care a bătut pe unguri la Hindău”.
84 în realitate actul din 6 ianuarie 1395 precede și nu succede campaniei lui
Sigismund. Acesta era încă la Criș, în județul Târnava Mică, la 5 ianuarie 1395. La 2
februarie era în fața Cetății Neamțului și nu în Ardeal, iar la 14 februarie revenise în
Brașov.
280
www.dacoromanica.ro
munții de la Posada, din județul Muscelului, lovitură de care însuși

Basarab n-ar fi avut să se rușineze.
Printr-o strălucitoare oaste de cavaleri alergați în ajutor din depărtatul
Apus supt comanda unor mari seniori de sânge regesc, prin proprii săi os
tași, pe cari-i adună în număr mare pentru o campanie hotărâtoare, și nu în
ultimul rând prin partizanii munteni al lui Mircea, nădăjduia Sigismund să
se libereze în anul 1396 de vecinătatea turcească. Vlad fu bătut de voievo
dul ardelean Știbor, Strașimir fu scăpat de suzeranitatea turcească de către
regele însuși, țermul stâng85 al Dunării ajunse pentru câteva săptămâni în
stăpânire ungurească, dar în septembrie marea biruință a sultanului, care
alergă ca „fulgerul” la locul primejduit, îngrozitoarea înfrângere a crești
nilor la Nicopole, nimici toate aceste speranțe.
în anul 1397 Știbor veni din nou pentru a reda lui Mircea Țara
Românească și de data aceasta izbuti să prindă pe uzurpator în cetatea
Dâmboviței. La recucerirea orașelor dunărene Silistra, Nicopole și Vidin
chiar în același an, însuși Baiazid trecu Dunărea, probabil în pădu
rosul județ Teleorman, dar o înaintare printre dușmani, cari pândeau
de jur împrejur pe poteci numai lor cunoscute, se arătă cu neputință.
Atâta timp cât trăi învingătorul de la Nicopole, Mircea rămase un dușman
de neînvins pentru turci”8687
.
Punctul de vedere potrivnic adevărului triumfa astfel, în mod para

doxal, asupra acestui adevăr, consemnat și păstrat de la Mihail Moxa și
Letopisețul Țării Românești
* 1 la B.P. Hasdeu și Mihail Eminescu, prin pana
85 Desigur, privind spre amonte, altfel era cel drept.
86 Istoria poporului românesc de N. lorga. Traducere din limba germană de
OtiliaTeodoru-Ionescu, voi. II, București, 1922, p. 48-49, 57-59. Această traducere a
fost reeditată în 1985 de Editura științifică și enciclopedică într-un singur volum,
îngrijit de Georgeta Penelea. Textul reprodus este la p. 240 și 245.
87 In așa-numitul „Letopiseț Cantacuzinesc”, care este de fapt cronica internă
compilată pe vremea lui Matei Basarab și doar adăugată în spirit „cantacuzinesc” mai
târziu, citim despre Mircea cel Mare: „Mircea-voievod bătrânul. Acesta au avut
mare război cu Baiezid-sultanul. Făcutu-s-au acel război pre apa lalomiții. Biru
it-au Mircea-vodă pe turci și făr ’ de număr au perit, trecând Baiezid Dunărea fără
vad. Și alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au și sfânta mănăstire den Coziia,
și sfânta mănăstire Cotmeana când era văleatul 6891. Și au domnit Mircea-vodă ani
29 și au murit în domnie și s-au îngropat la mănăstirea lui, la Cozia”. Singurele
erori: confundarea victoriei de pe apa Ialomiței, a lui Iancu de Hunedoara, cu victoria
lui Mircea, și numărul mai mic al anilor de domnie - 29 în loc de 32. în rest, istoricul
din veacul al XVII-lea spune adevărul, transmis de tradiție, dar dispărut un
veac sub năvala științei moderne.
281
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
celui socotit, desigur nu pe nedrept, dar nu și în cazul de față, cel mai mare
istoric român!
VI
Va trebui să treacă aproape un sfert de secol pentru ca ceva să se
schimbe, dar exclusiv în istoriografia de peste hotare, în legătură cu acest
„scenariu” (e penibil să o constatăm, dar în sinteza sa de Istorie a Imperiu
lui Otoman N. Iorga prezintă „Rovinele” drept o categorică victorie a sul
tanului)88. Și anume, s-a schimbat data bătăliei de la Rovine.
în 1928 „Revue Historique du Sud-Est Européen”, a lui N. Iorga,
dădea găzduire, în nr. 4-6, p. 136-139 sub titlul La chronologie de la
bataille de Rovine unei sinteze a cercetărilor publicate cu un an în urmă de
istoricul sârb George Spasojevici Radojcici în limba și în revistele din țara
sa. Marea „noutate” a articolului era datarea bătăliei la... 17 mai 1395, pe
baza acelorași două argumente folosite de Hasdeu și Litzica: „Tipicul” de
la Hilandar și dania împăratului Manuil. Dar fără ca vreunul dintre cei doi
să fie citat undeva!!
Singura adevărată noutate în contribuția istoricului sârb consta în ob
De o valoare inestimabilă este și redactarea aceluiași pasaj din cronică, în
versiunea arabă a lui Macarie Zaim, realizată în Țara Românească prin anii 1656
1658 după un intermediar grecesc, acum pierdut. Iată-1 în versiunea românească
realizată de cel căruia îi datorăm descoperirea prețiosului manuscris - academicianul
Virgil Cândea: „ După el a venit Mircea voievod cel Bătrân. EI a zidit mănăstirea
Cozia și a purtat mare luptă împotriva căpeteniei agarenilor Baiazid, la Ialomița,și
l-a biruit. A ucis dintre ei în război oamenifără de număr. Și Baiazid a fugit, a trecut
Dunărea curmeziș, și s-a întors la locul lui. Acest domn Mircea a rămas în scaun ani
29 și a murit ”, (Virgil Cândea, Letopisețul Țării Românești, 1292-1654, în versiunea
arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, 1970, nr. 4, p. 673-692. Textul citat se
află la p. 681).
88 „Bajesid errang den Sieg, aber die beiden serbischen Helden blieben tot auf
dem Felde”. (Geschichte des Osmanischen Reiches. Nach den quellen dargestăllt,
Erster Bând (Bis 1451), Gotha, 1908, p. 276). în 1915, în Carpații în luptele dintre
românii și unguri, din „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii istorice”,
Seria II, tom XXXVIII, 1915-1916, va scrie despre „Mircea, bătut la Rovine, urmărit
până la Argeș de avangarda otomană” și care „trecuse la Brașov pentru a cere ajutor”.
Vezi și N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc. Ediție îngrijită de Șerban
Papacostea, București, Editura științifică și enciclopedică, 1984, p. 172.
282
www.dacoromanica.ro
servația - ce-i drept capitală - că data de 10 octombrie 1394 provenea

dintr-o ramură târzie a letopisețelor sârbești, și se reducea la un singur
prototip, copiat în mai multe exemplare, dintre care astăzi ne mai sunt
cunoscute zece. încrederea ce i-o acordase C. Irecek („Data analelor sâr
bești, 10 octombrie 1394, nu poate fi pusă la îndoială”) se dovedea, prin
urmare, o eroare cu viață lungă!
Istoriografia internațională s-a conformat imediat demonstrației isto
ricului sârb și a adoptat aproape unanim această dată, citându-1, evident, cu
articolul în limba franceză apărut la București. în schimb, istoriografia
română a rămas credincioasă mai departe datei de 10 octombrie 1394 și
întregului „scenariu” regentat de ea!
Ceea ce nu s-a schimbat însă nici în lucrările istoricilor străini a fost
teza „fugii” și „restaurării” lui Mircea de către regele Sigismund, deși deve
nise limpede că nu mai putea fi un „Fluchtling“ la 7 martie 1395 - cum
susținuse Huber și la remorca lui mai toată istoriografia românească - deoa
rece... bătălia nu se dăduse! Dar cine să se împiedice de asemenea „amă
nunte” când istoriografia românească întreagă afirma, de un secol, că bi
ruitorul de la Rovine a fugit, a doua zi, după ajutor peste munți?
Iată ce scriau, de pildă, în 1931, savanții autori ai volumului Lafin du
Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval, care este al VI I-lea din
celebra serie Peuples et civilisations. Histoire générale publiée sous la
direction de Louis Halphen et Philippe Sagnac, la pagina 486: „Anul urmă
tor (1394) Baiazid invadă Țara Românească, de unde, la apropierea sa,
prințul Mircea fugi nebunește {s’enfuit éperdu) până în Ungaria” (înțe
lege: la Brașov). Mai aproape de noi, în lucrarea devenită clasică a savan
tului turc Halii Inalcik, intitulată The Ottoman Empire, The Classical Age
1300-1600, New York-Washington, 1973, p. 16: ,,în 1395 Baiazid între
prinde o campanie până la Slankamen pe Dunăre și de acolo, intrând în Țara
Românească, a bătut {defeated) pe Mircea la Argeș”89.
Ca o bătălie nedecisă, dar în urma căreia Mircea s-a supus și a plătit
tribut, este prezentată lupta de la Rovine de Barker, în cunoscuta mono
89 în versiunea românească, Halii Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300-
!6A)0. Ediție și studiu introductiv de Mihai Maxim. Traducere, notă, completarea
glosarului și indicelui de Dan Prodan, București, Editura enciclopedică, 1996, p. 59.
Evident, și pentru „decanul osmanisticii mondiale” (M. Maxim) „Țara Românească,
de asemenea, a fost adusă Ia statut de vasal”.
283
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
grafie americană despre împăratul Manuil II Paleologul90 și de Donald M.

Nicol în TheLast Centuries ofByzantium 1261-1453, Londra, 1972, p. 316
(The military outcome was indecisive, but the political consequence was
that Mircea of Wallachia too accepted the status of a vassal of the
Sultan” (p. 316).
Cititorii lui Le petit Larousse compact 2003 află despre „Mircea Ie
Grand, m. en 1418, prince de la Valachie (1386-1418). Grand chef mili
taire, il participa a la bataille de Nicopolis (1396) contre Ies ottomans”
ceea ce, spre onoarea celebrei publicații înseamnă abandonarea mai vechii
„informații” din ediții anterioare despre tributul plătit sultanilor. Dar încă
nu-1 omologhează drept singurul șefde stat creștin care a învins pe câmpul
de luptă un sultan și tot singurul care a reușit să pună pe tron un sultani
în schimb, în sinteza de istoria românilor publicată în 1984 de
Georges Castellan în colecția de mare răspândire „Que sais-je?” citim ur-
Λ
mătoarele: „In 1395 sultanul Baiazid I invada Valahia în fruntea unei
puternice armate: ciocnirea avu loc la 17 mai la Rovine, aproape de Cra
iova. Mircea, în luptă cu o revoltă a boierilor, fugi în Transilvania pentru
a se pune sub protecția regelui Ungariei Adversarul său deveni voievod
sub numele de Dan I (1395-97) și acceptă să plătească tribut (haraci)
sultanului”.
Așa era prezentată „fraților noștri de pe Sena”, la exact un secol de la
apariția articolului lui Huber, victoria militară ce a marcat ieșirea românilor
pe marea scenă a istoriei europene, și pentru care s-au tras clopotele la
Notre Dame și a fost oficiat un Te Deum în prezența regelui Carol al Vl-lea
și a întregii curți! Chiar adoptând data corectă, chiar observând anacro
nismul „fugii” la Sigismund în martie 1395 când bătălia nu avusese loc,
până Ia urmă, indiferent de momentul când are Ioc, și indiferent de
cauză (aici se adoptă una din multiplele „cauze“ scornite de istorio
grafia din țară în căutare de explicații la o non-realitate) rezultatul final
este același: domnul român a fugit! Sau, vorba domnului H.R. Patapie-
vici, „ca urmare a victoriei de la Rovine, Mircea este constrâns să se refu
gieze în Ardeal”91.
în cea mai recentă istorie a Imperiului Otoman accesibilă și în limba
română, citim:
90 Vezi în volumul de față pagina 145.
” Cerul văzut prin lentilă, București, Editura Nemira, 1995, p. 120.
284
www.dacoromanica.ro
„în același timp Bâyezid pornise către Țara Românească. Sprijinit de

vasalii sârbi, el intră în țară. După bătălia fără un rezultat limpede de la
Rovine (17 mai 1395), Mircea, aliat al ungurilor, a trebuit să se su
pună. După aceasta, suveranul otoman pomi către Nicopole, unde ordonă
executarea țarului Șișman (3 iunie 1395). Dobrogea era acum în mâinile
turcilor. Garnizoane otomane ocupau punctele de trecere peste Dunăre. Nu
mai era de acum înainte niciun stat tampon între primul stat catolic,
Ungaria și teritoriile Iui Bâyezid”92.
* * *
Dacă la un autor ca Georges Castellan o asemenea imagine poate fi, în

ultima instanță, explicabilă, la Emil Turdeanu, marele nostru specialist în
literatura veche și slavist de recunoaștere mondială, angajat să înfățișeze
publicului de peste hotare o sinteză a luptelor românilor pentru apărarea
liniei Dunării în fața Imperiului Otoman, afirmații de felul celor ce urmează
nu pot decât să ne umple sufletul de amărăciune, constatând cu câtă înver
șunare s-au înrădăcinat, în cele mai alese minți și mai devotate suflete, bu
ruienile crescute timp de un secol peste genialul basorelief eminescian:
„După ce a adunat, la Nicopole, o mare armată, la care trebuiră să se
adauge toți vasalii săi balcanici, Sultanul trecu Dunărea în octombrie și
pătrunse în «pădurea nebună» (turcescul Deli-orman, actualuljudeț Tele
orman), care acoperea drumul spre capitală. Numeroase ambuscadeJacu-
ră înaintarea înceată și grea. In sfârșit, Ia 10 octombrie, într-un loc așezat
probabil în apropierea capitalei de la Argeș (potrivit ipotezei lui P.P.
Panaitescu) și pe care cronicarii contemporani îl numesc simplu rovine
«șanțuri» sau «tranșee», Mircea încercă să-și înhațe adversarul prin sur
prindere. Luptafu îndârjită și unul dintre regișorii sârbi ce luptau alături
de turci își pierdu viața: este Marcu Kralevici, care nu lăsă mai puțin, în
poezia epică sârbească, amintirea unui erou prestigios al cauzei creștine.
Decimați de către o ploaie de săgeți atât de deasă că «întunecase cerul» —
zice cronica — și șarjați de cavaleria română care lupta cu sulițe de lemn,
armata lui Baiazidfu aruncată înapoi. Dar domnul român nu avea mij
loacele pentru a-și exploata victoria sa. El se văzu,în felul acesta, obli
gat să se retragă în fața noii presiuni otomane și, în cele din urmă, să
facă apel la regele Ungariei.
Atitudinea lui Mircea față de Sigismund de Luxemburg fusese multă
92 Coordonator Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman. Traducere de Cris
tina Bârsan, București, Editura BIC ALL, 2001, p. 45. [Sublinierile îmi aparțin].
285
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
vreme aceea a unei neîncrederi prudente. Amintindu-și pretențiile regilor

Ungariei de a-și impune suzeranitatea domnilor Țării Românești, Mircea
se grăbi, la începutul domniei sale, să caute alianța regelui Poloniei Vla
dislav Jagello (tratatul de la Lublin, 1390), rivalul lui Sigismund. Dar
acum, obligat să recurgă la regele Ungariei spre a alunga inamicul co
mun, el încheie cu el o alianță în toată regula, care definea datoriile reci
proce în caz de acțiune contra turcilor. începând cu acest tratat, încheiat
la Brașov, la 7 martie 1395, muntenii s-au aliat cu ungurii în lupta co
mună contra turcilor. Până atunci, ei luptaseră singuri, și-i revine numai
lui Mircea meritul de a fi apărat Dobrogea, de a fi nimicit pe akângii în
câmpia Krainei, și de a fi înfrânt pe sultanul Baiazid la Rovine.
Expediția condusă de Sigismund în Țara Românească, în iulie
1395, mătură rezistența lui Vlad, voievodul impus și apărat de turci93*,
atinge Dunărea și ia cetatea Turnu (în fața Nicopolei). Dar la în
toarcere, regele este atacat prin surprindere, într-o trecătoare a Car-
paților și nu scapă decât cu mari daune prestigiului său. Țara Româ
nească rămâne în mâinile uzurpatorului.
O nouă expediție este încredințată atunci «voivodului» Transilvaniei
Știbor de Sciborzyk, de origine poloneză. Acesta întâlnește pe Vlad și ar
mata sa turco-valahă, îl provoacă la un duel, îl rănește, îi împrăștie trupele,
îi redă lui Mircea tronul și, împreună cu el, se pregătește pentru marele
eveniment care, în sfârșit, redă speranța lumii creștine" ^.
Adică marea cruciadă de la Nicopolei

Cu greu s-ar fi putut realiza, spre sfârșitul veacului trecut, o mai desă
vârșită sinteză a tuturor „productelor” nefericite ale unei istoriografii româ
nești împinse, la începutul aceluiași veac, de către D. Onciul și N. Iorga, în
„rovinele” lui Pray, Huber și Irecek, lărgite și adâncite de propriile călăriri
pe nori, și întreținute de ferma voință de a nu-i da dreptate lui B.P. Hasdeu.
De la Irecek, D. Onciul și N. Iorga până la Constantin C. Giurescu și P.P.
Panaitescu, nimic nu lipsește!
1)1 Informație inexactă, preluată „din tradiție”, ca și următoarele. Sigismund
n-aveacum să-1 „măture” pe Vlad, care încă... nu apăruse pe scena istoriei! O va face
abia în toamna/iama lui 1395, cel mai târziu la 10 decembrie, cum a arătat A. V. Diță.
1,4 Emile Turdeanu, Les luttes des Roumains pour l’indépendance. La défense du
Danube, du XlVe au XVIe siècles, reprintéd from „Rumanian Studies”, vol. V, 1980
1986, Leiden, 1986, p. 11-12 (sublinieri'e ne aparțin). Informația că în drum spre
Nicopole Ștybor „i-a redat lui Mircea tronul” este de asemenea ireală. Abia în anul
următor domnul român îl va alunga din capitală și asedia în „cetatea Dâmboviței”, de
unde Știbor îl va lua și duce la Buda. ·
286
www.dacoromanica.ro
Lipsește, în schimb, numele lui Constantin Dragaș dintre morții de la

Rovine. Dar apare, cu o consecvență iorghistă față de propriilc-i ipoteze
inconsistente, identificarea localității Karinovasi cu Kraina sârbească, din
imediata noastră vecinătate, deși marele turcolog Aurel Decei stabilise,
încă din 1953, într-o glorioasă revistă din exil printre editorii și colabora
torii principali ai căreia se număra însuși profesorul Turdeanu, că este vor
ba de localitatea actuală Karnobat. Adică de o expediție formidabilă,
peste Balcani, care-1 duce pe domnul român în inima imperiului
european, unde lichidează pur și simplu - spre groaza rămasă înscrisă
în cronicile otomane — tabăra celor ce-i atacaseră și prădaseră țara95.
Desigur, o asemenea expediție, care ne duce cu gândul la Hanibal și
Napoleon (citați în ironie de neuitatul învățat într-o scrisoare adresată
subsemnatului), nu putea să încapă în mentalitatea celor ce, de aproape un
secol, și-1 imaginează pe domnul român trecând doar Carpații, în fuga spre
Sigismund de Luxemburg!
VII
Așa se prezenta situația în istoriografia românească și internațională

la un secol după apariția articolului lui Alfons Huber.
In 1984 am pornit, împreună cu părintele arhimandrit Ciprian Za-
haria (19.06.1931-26.12.2007), starețul sfintei Mănăstiri Bistrița din jud.
Neamț, de veșnică și luminoasă pomenire, la care mă dusese în august
1983 colonelul Ioan Strujan, vechi și neprețuit commilton pe baricadele
cauzei naționale și prieten cu amândoi (cu părintele stareț fiind consătean din
Boroaia și coleg de școală primară), o cercetare a raporturilor româno-bizan-
tine în ultimul secol de existență a Imperiului. Pentru dânsul era necesară
monografiei închinate primului mitropolit al Moldovei, Iosif I „Mușat”96.
95 Aurel Decei, L’expédition de Mircea 1er contre Ies akinci de Karinovasi
(1393), în „Revue des Études Roumaines”, I, 1953, p. 130-151. Versiunea româ
nească a acestui studiu a apărut în volumul Aurel Decei, Relații româno-orientale,
București, Editura științifică și enciclopedică, 1978, p. 140-156. Din păcate, marele
nostru turcolog n-a făcut excepție când a trebuit să scrie la rându-i despre confrun
tarea de la Rovine, preluând și data de 10 octombrie și „scenariul” tradițional. Vezi
Istoria Imperiului Otoman până la 1656, București, Editura științifică și enciclo
pedică, 1978, p. 63.
96 Folosesc ghilimele deoarece, așa cum a arătat Ștefan Sorin Gorovei într-o
287
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
am fost surprinși amândoi să constatăm, pe de o parte, că istoriografia mon

dială adoptase de mult data de 17 mai 1395 pentru confruntarea româno-
otomană, iar pe de alta că există și istorici în ochii cărora confruntarea se
înfățișează ca o victorie românească de ample ecouri și însemnate
consecințe, fie că aceștia au scris înainte de intervenția academicianului
vienez, fie după aceea.
Astfel, în 1883, bizantinologul Gustav Friedrich Hertzberg consi
dera că românii au demonstrat lumii balcanice, dar și europene, că oștile
otomane nu sunt invincibile97, iar Heinrich Geizer, autorul unui Abriss der
byzantischen Kaisergeschichte în celebra Geschichte der Byzantinischen
Litteratnr a lui Krumbacher (ed. 2, 1897), prelua - evident după Irecek cel
din 1876 - informația că „în 1394 Mircea l-a învins în mod strălucit pe Ba
iazid și l-a aruncat peste Dunăre” (welcher 1394 Bajezidglänzend besiegt
und über die Donau zurükgeworfen hatte, p. 1062).
Dar ceea ce ne-a trezit din „somnul dogmatic” al istoriografiei româ
nești a fost lectura comentariilor părintelui Jean Darrouzès din monu
mentala Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I: Les
actes des patriarches. Fase. VI. Les regestes de 1377 à 1410, Paris, 1979,
unde, la pagina 277 am citit cu justificată emoție aceste rânduri ce propun o
explicație pentru brusca schimbare de atitudine a Patriarhiei Bizantine în
conflictul cu Moldova, în toamna anului 1395:
„ Evenimentul care a putut să provoace pregătirea unei noi
misiuni este sosirea unui curier ce aducea vestea bătăliei de la
Rovine (17 mai 1395). Intr-o epistolă scrisă din fundul Cretei,
IosifVrienios (Oeuvres, 147) îi exprimă Patriarhului Ecumenic
bucuria sa că creștinii au biruit pe necredincioși (ont pris Ie
dessus sur les infidèles), controlează Dunărea și au cucerit ora
șele de pe malul ei”.
Ceea ce era o descriere exactă a situației după victoria românilor asu
deosebit de valoroasă recenzie la cartea părintelui Zaharia, adăugarea acestui Mușat

la numele mitropolitului nu se justifică. Vezi Ștefan S. Gorovei, între istoria reală și
imaginar. Acțiuni politice și culturale în veacul XVIII, Iași, Ediura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, 2003, p. 195-214.
97 Geschichte des Byzantiner un des Osmanischen bis gegen Ende des Sechsze
hnten Jahrhunderts, Berlin, 18 83, p. 516.
288
www.dacoromanica.ro
pra lui Baiazid și recucerirea cetății Tumu de către oștile regelui Sigis
mund de Luxemburg.
Pornind de la această imagine oferită de un document strict
contemporan și radical opusă celei cultivate un secol de istoricii noștri,
am întreprins reexaminarea întregului „dosar Rovine”. Dar lucrurile
s-ar fi oprit, de bună seamă, la recunoașterea justeții datării lui Hasdeu și la
acceptarea entuziastă a tezei părintelui Darrouzes că victoria din 17 mai
1395 a determinat o radicală reconsiderare a poziției Bizanțului față
de români în general și de curtea de la Suceava în special (cu privire la
evoluția conflictului legat de persoana Mitropolitului Iosif Mușat)98 dacă
demersul nostru nu ar fi cucerit interesul, energia și vocația istorică de
excepție ale unui tânăr specialist, licențiat în istorie și autor al mai multor
contribuții eminente de istorie medievală99, Alexandru V. Diță.
încredințându-i manuscrisul cărții sale despre Iosif I „Mușat” re
gretatul părinte Ciprian Zaharia100 a reușit o achiziție literalmente excepțio
nală pentru „cauză”, deoarece Alexandru V. Diță și-a făcut din „bătălia
pentru Rovine” un veritabil destin. Autorul paginilor de față a fost el însuși
prins în vârtejul de entuziasm, supraomenească muncă și norocoasă inves
tigație documentară cu care a venit cel ce, la 28 de ani ai săi, îi amintea - nu
fără melancolie — de propria bătălie pentru învățăturile lui Neagoe Ba-
sarab, începută în 1961, la exact aceeași vârstă!
Așa se face că, dintr-o cercetare de bizantinologie și istorie eclezias
tică s-a născut o mini-epopee istoriografică de care va rămâne legată
restituirea in integrum, către națiunea română, a celei mai mari victorii
românești pe câmpul de luptă, unica victorie a unui principe creștin
împotriva unui sultan otoman din întreaga istorie aproape milenară a
98 Arhimadritul Ciprian Zahria, Iosif I Mușat - întâiul mare ierarh român. Noi
mărturii privind viața culturală a Moldovei în secolele XIV și XV, Editura Episcopiei
Romanului și Hușilor, 1987.
99 Reunite acum în volumul între Clio și Polemos. Studii de istorie critică, Bucu
rești, Editura Roza Vânturilor, 2009.
100 Ulterior ne-am decis a publica fiecare partea care-i revenea: părintele Ciprian
Zahria în monografia din 1987, iar subsemnatul în studiul din volumul colectiv
Marele Mircea Voievod, reprodus acum la paginile 127-177. în prefața la cartea celui
dintâi se consemnează faptul că „încercarea noastră s-a transformat, datorită istoricu
lui Alexandru V. Diță, într-o temeinică și înnoitoare cercetare de sine stătătoare, adu
cătoare de argumente peremptorii” (p. 7-8).
289
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Imperiului Semilunii, și „ora astrală” a istoriei noastre medievale și a

istoriei întregului Sud-Est european. Căci de rezultatele acestei confrun
tări epocale și decisive între români și Imperiul Otoman în formare a
depins, apoi, configurarea vieții istorice, religioase și culturale a unei în
tinse părți de Europă pentru o jumătate de mileniu.
Istoria victoriei românești de Ia Rovine este istoria unei biruințe nu
numai materiale, militare, ci - așa cum remarca Hertzberg - istoria unei
izbânzi morale. Ea a întărit o lume în hotărârea de a nu se lăsa strivită și
neantizată, și a pregătit, de fapt, premizele pentru o rezistență de o ju
mătate de mileniu, care și-a avut baza și sprijinul material pe pămân
tul salvat de marele domn de soarta Peninsulei Balcanice. Rezistentă
încheiată cu renașterea națională a Sud-Estului european în secolul al XIX-
lea și primul pătrar al secolului XX.
De aceea, alături de marele voievod care a câștigat-o pe câmpul de
luptă, alături de B.P. Hasdeu care i-a fixat genial data și caracterul, alături
de Mihail Eminescu ce a făcut din ea partea întâi din Scrisoarea III,
victoria de la Rovine îi datorează lui Alexandru V. Dită » scoaterea din
„grajdurile lui Augias” ale unei istoriografii ce o transformase în ceea ce
am văzut!
* * *
Două evenimente au permis declanșarea și desfășurarea acestei „bă

tălii pentru Rovine” care împlinește 23 de ani cu cartea de față, bătălie dată
în știința românească după șase secole de la câștigarea ei pe câmpul de
luptă: apropiata încheiere a lucrărilor la cel de al doilea volum din tratatul
Istoria militară a poporului român și împlinirea, la 23 septembrie 1986, a
600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea I Basarab.
Lucrând ca redactor la Editura militară și având în sarcină suprave
gherea redacțională a volumului respectiv, A.V. Diță l-a pus în gardă pe
șeful redacției de istorie a editurii, maiorul (pe atunci) Ioan Talpeș, că
urmează să apară, în curând, o carte a unui „popă” din Moldova în care se
demonstrează că data bătăliei de la Rovine este 17 mai 1395 și că ea a fost o
victorie totală și epocală a românilor, obținută prin „lupta întregului popor”
(sintagmă având caracter de dogmă istoriografică la data aceea!).
Cum tratatul era tributar vechiului „scenariu” dictat de adoptarea lui
290
www.dacoromanica.ro
10 octombrie 1394, și cum urma să dobândească greutatea unei cărți ofi

ciale, riscul de a fi infirmat de... starețul de la Bistrița moldovenească do
bândea o coloratură politică. E ceea ce l-a determinat pe viitorul general
Ioan Talpeș să prezinte situația atotputernicului în armată frate al șefului
statului, Ilie Ceaușescu, răspunzător de întreaga lucrare.
Hotărârea acestuia a fost ca la sediul editurii să fie convocați pentru o
discuție atât partizanii datei de 10 octombrie 1394 cât și cei ce susțineau 17
mai 1395, și în funcție de rezultatele ei, care urmau să fie apreciate de Ioan
Talpeș, să fie adoptată în tratat data cu cele mai puternice argumente în
favoarea ei.
Dezbaterea a avut loc în ziua de 27 ianuarie 1986 și la ea au participat
istoricii Andrei Pippidi, Nicolae Stoicescu, Tahsin Gemil (turcolog), Mircea
Dogaru (istoric militar), Anca Tanașoca (balcanolog), Alexandru V. Diță și
subsemnatul. Rezultatul a fost adoptarea în tratat a datei de 17 mai 1395, cu
toate implicațiile pentru modul cum urma să fie prezentat eveniment istoric
respectiv. Paradoxală (pentru epocă) a fost introducerea în bibliografie a
numelui arhimandritului Ciprian Zaharia și a titlului cărții sale, aflate încă
în manuscris!101
încurajați de acest prim succes atât A.V. Diță cât și subsemnatul am
conceput planul de a determina Puterea politică să contribuie la ceea ce
devenea o veritabilă restaurare a imaginii lui Mircea cel Mare, desfigurată
de un șir lung de promotori ai distorsiunilor realității istorice.
Fusesem însă informați că acest „cel Bătrân” nu era pe placul lui
Nicolae Ceaușescu, bucuros să fie așezat lângă ilustrul înaintaș, dar reticent
față de supranumele lui. în consecință, primul pas în strategia adoptată
trebuia să fie pledoaria pentru revenirea la Mircea cel Mare. El a fost făcut
datorită solidarizării cu acțiunea noastră a maestrului Fănuș Neagu, recep
tiv și la ideea părintelui Ciprian Zaharia de a-i reda voievodului adevăratul
său supranume rebotezându-1 într-un butoi de zece vedre din cel mai bun
cotnar, oferit de dânsul ca „drepturi de autor”.
Apărut în „Luceafărul” din 12 aprilie 1986, articolul De din vale de
Rovine... a fost urmat la mai puțin de o lună de hotărârea Comitetului Poli
tic Executiv al C.C. al P.C.R. din 9 mai, publicată de „Scânteia” din 10 mai:
1(11 Istoria militară a poporului român, voi. II. Epoca de glorie a oastei celei mari.
A doua jumătate a secolului al XlV-lea - prima jumătate a secolului al XVI-lea,
București, Editura militară, 1986, p. 591.
291
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„în continuare, Comitetul Politic Executiv a examinat și aprobat PLANUL

DE MĂSURI PRIVIND ANIVERSAREA A 600 DE ANI DE LA URCAREA PE
TRON A DOMNITORULUI MIRCEA CEL MARE” (verzalele aparțin redacției
ziarului).
Aveam să aflu după 23 de ani, din gura celui în cauză, cum s-au
petrecut lucrurile: domnul Ștefan Andrei, membru al Comitetului Politic
Executiv, auzise, pe când era elev la liceul „Frații Buzești” din Craiova, din
gura profesorului de istorie al domniei sale, că „așa cum Moldova îl are pe
Ștefan cel Mare, noi îl avem pe Mircea cel Mare”. Apariția articolului i-a
reamintit aceste cuvinte și l-a mobilizat imediat pentru cauză. Venind la
ședința din 9 mai cu propunerea aniversării, dar cu acest nume, a fost ime
diat susținut de Nicu Ceaușescu, membru supleant al CPEX. Ca urmare,
Nicolae Ceaușescu a conchis, nu iară o notă de umor: „Cu toții îmbătrânim,
dar ce, acum o să zicem Maurer cel Bătrân?”
Fără să aștepte hotărârea oficială, Societatea de științe istorice,
Filiala București, organizase deja, în ziua de 26 martie, la Muzeul orașului
București din fostul palat Șuțu, împreună cu Inspectoratul școlar al mu
nicipiului și Casa personalului didactic, o sesiune de comunicări științifice
cu tema Mircea cel Bătrân, personalitate de seamă a istoriei românești
și europene - 600 de ani de la urcarea sa pe tron.
Cuvântul de deschidere a fost rostit de Iulian Cârțână, prorector al
Universității din București, președinte alfilialei din București a Societății
de științe istorice. Au prezentat comunicări: dr. Radu-Ștefan Ciobanu
[Vergatti], profesor la Liceul industrial „Grivița Roșie”: Mircea cel Bătrân,
ctitor de țară și mare voievod', dr. Bogdan Teodorescu, profesor la Liceul
sanitar: Aspecte ale politicii interne a lui Mircea cel Bătrân', Cornel Popa,
profesor la Liceul industrial nr. 3: Politica pontică a lui Mircea cel Bătrân',
Filaret Acatrinei, profesor la Liceul industrial nr. 3: Mircea cel Bătrân și
domnii Moldovei', Gh. Anghelescu, profesor la Liceul „Nicolae Bălcescu”:
Aspecte ale culturii și civilizației românești în vremea lui Mircea cel
Bătrân', Mihail M. Andreescu, profesor la Școala generală 166 și Al.
Tomescu, profesor la Liceul industrial nr. 21: Aspecte ale alianțelor poli
tice ale lui Mircea cel Bătrân în cadrul frontului antiotoman', Gheorghe
Zbuchea, profesor la Liceul „Nicolae Bălcescu”: Dimensiunea sud-est
europeană a personalității lui Mircea cel Bătrân', Petru Demetru Po
pescu, profesor la Liceul industrial nr, 21: Mircea cel Bătrân în istoria
românilor.
292
www.dacoromanica.ro
Din păcate aceste comunicări nu au fost editate în seria „Studii și

articole de istorie”, publicată de Societatea de științe istorice, dar eveni
mentul în sine, creat atunci de participanții la această sesiune, rămâne o
pagină memorabilă și luminoasă din istoria uneori atât de încețoșată a
posterității marelui domn (A fost consemnat de Constantin Mocanu în „Re
vista de istorie”, XXXIX, 1986, nr. 7, iulie, p. 705).
Dar despre ceea ce a urmat după ea nu se poate spune același lucru.
* * *
Nici cei prezenți la acea ședință istorică și nici cei ce contribuiseră la

acest rezultat nu au putut să prevadă că opțiunea pentru supranumele
glorios folosit de Dimitrie Bolintineanu în celebra sa poezie Mircea cel
Mare și solii, de B.P. Hasdeu și A.D. Xenopol în scrierile lor, de Mihail
Eminescu însuși, alternativ cu „cel Bătrân”102, și până la seria de timbre
interbelice „voievozii”, va avea drept consecință coagularea unei rezistențe
îndârjite, care găsise prilejul de a-și transfera asupra purtătorului medieval
al supranumelui, resentimentele și lucrarea subterană în urma căreia pro
motorul său contemporan avea să sfârșească așa cum a sfârșit. Și că i se va
imputa lui Nicolae Ceaușescu „rebotezarea” celui în care ne străduisem - e
adevărat - să-1 facem a vedea un „alter ego”, spre a beneficia astfel de
asistența oficialității pentru o lucrare pornită mult mai modest și fără altă
miză decât restabilirea adevărului acoperit timp de un secol de un morman
de ficțiuni istoriografice.
împotrivirea la „Mircea cel Mare” va deveni un veritabil liant și toto
dată o hârtie de turnesol. Ea va găsi oblăduire la „Cabinetul 2”, reușindu-se
ca ambițiile consoartei fatale, de egalitate și chiar de preponderență față de
ilustrul soț, să fie conectate la cauza celor angajați nu numai în respingerea
102 A vizitat Mihai Emines.cu Mănăstirea Cozia?, în volumul Dr. Gheorghe Mă-
mularu, Dr. George Mămularu, Din trecutul Mănăstirii Cozia, București, 2004,
Fundația culturală Gheorghe Marin Speteanu, p. 62: „Vizitându-1 pe prietenul său D.
Scurtei la Câmpina, a găsit la acesta un album de istorie și artă în care a găsit Mănăs
tirea Cozia. în acest album poetul a scris următoarele: «Cozia unde e înmormântat
Mircea cel Mare, domn al Țării Românești, acela sub care Țara cuprindea amândouă
malurile Dunării, până la marea cea mare, Cozia unde e înmormântată familia Iui
Mihai Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu Țara». După sem
nătură Mihai Eminescu pune și dată: 12 septembrie 1882.”
293
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
supranumelui „cel Mare” ci și a tot ceea ce contribuia la justificarea acestui

supranume și a fireștii mândrii de trecutul nostru istoric.
S-a ajuns până la mobilizarea „Cabinetului 2” împotriva titlului
însuși de pe coperta volumului pregătit sub auspiciile Editurii Academiei
Române, volum a cărui coordonare a fost încredințată de Secția de propa
gandă a C.C. a P.C.R., unde răspundeau de istorie Mircea Mușat și Ion
Ardeleanu, istoricului Ion Pătroiu de la Universitatea din Craiova. Chemat
în ultimul moment la „Cabinetul 2”, acesta a trebuit să schimbe pe Mircea
cel Mare în Marele Mircea Voievod. Argumentul invocat - desigur sugerat
de regizorii din umbră - a fost luat chiar din articolul din „Luceafărul” unde
această formă a supranumelui apare ca fiind mai veche, aparținând lui
Radu cel Mare. In realitate, era vorba de triumful „Cabinetului 2” asupra
„Cabinetului 1”, nefericita neavând vreo bănuială ce jocuri servește, până
ce s-a dumirit la Târgoviște!
în felul acesta se explică de ce în cuprinsul volumului respectiv
găsim, peste tot, Mircea cel Mare, cum decretase Nicolae Ceaușescu, în
timp ce pe copertă este Marele Mircea Voievod, cum poruncise Elena Cea
ușescu.
Atunci când același istoric Ion Pătroiu și Mircea Mușat vor scoate la
„Meridiane” superbul album Io Mircea, mare voievod și domn, care se
deschidea cu un amplu citat din Nicolae Ceaușescu, vor face ochii în patru
să nu cumva să scape vreun „Mircea cel Mare”. Peste tot este Marele Mir
cea Voievod!
* * *
Dar oricâtă opoziție au întâmpinat, în acel an aniversar, eforturile

conjugate ale lui Alexandru V. Diță și ale subsemnatului de a face să câș
tige realitatea asupra unor ficțiuni mai mult decât seculare, ucazul politic
sub care reușiserăm să le plasăm nu a putu fi înfrânt. S-a adăugat solidari
zarea, și cu noi, a unor factori politici influenți, care ne-au suflat vânt în
pânze. Ne-am bucurat de sprijinul deplin al revistei „Luceafărul”, acum
condusă de Nicolae Dan Fruntelată ca redactor-șef, și având mereu drept
„spiritus rector” pe regretatul Mihai Ungheanu. Când însă a venit vorba ca
Alexandru Diță să-și publice articolul în „Anale de istorie”, revista Insti
tutului de istorie a P.C.R., deci să apară investit cu autoritatea acestei
294
www.dacoromanica.ro
reviste politice, barajul ridicat părea să fie de netrecut. Numai o nenorocire

familiară - pierderea părintelui într-un accident tragic - a determinat pe
responsabili să cedeze la presiunile celor ce au făcut apel la compasiunea
lor.
Hotărâtoare pentru posibilitatea de a ne face auzite vocile cu toată
încărcătura științifică, și nu doar prin articole de presă, fatalmente limitate
și ca spațiu și ca autoritate, a fost însă solidaritatea profesorului Ion Pătroiu
căruia Mircea Mușat îi încredințase îngrijirea volumului despre Mircea cel
Mare și-i recomandase ca „mână dreaptă” pe Alexandru Diță, ceea ce i-a
asigurat structura, ținuta și orientarea corespunzătoare unei realități cu greu
dezgropate de sub muntele de ficțiuni și obligată să facă față unui nou asalt,
din partea unei confrerii „mânate în luptă” de cu totul alte scopuri decât
restaurarea adevărului. Un rol pe care orice istorie adevărată a celor petre
cute atunci trebuie să-1 recunoască i-a revenit redactorului volumului de la
Editura Academiei, doamna Niculina Florea, complicea noastră de mare
eficiență.
Dețin din gura regretatului Mircea Mușat informația că însuși acade
micianul Ștefan Pascu s-a deplasat de la Cluj spre a împiedica includerea
articolului meu Mircea cel Mare - factor hotărâtor în configurarea isto-
rico-politică a Sud-Estului european în volumul coordonat de Ion Pătroiu.
Dar n-a putut trece peste refuzul Secției respective din C.C. de a-i accepta
cererea.
în urma hotărârii politice din 9 mai 1986 s-au publicat și s-au ela
borat, într-un singur an, mai multe articole și cărți închinate lui Mircea cel
Mare decât în decursul celor șase secole scurse de la urcarea sa pe tron!
Unele volume vor ieși de sub tipar în anul următor, sau chiar în 1988,
menționându-se însă că au fost prilejuite de aniversare și elaborate în anul
în care a avut loc.
Dar odată trecut valul la care nu se putuse opune, confreria adversară
imaginii în numele căreia militase un grup deloc restrâns și deloc insigni
fiant - dovadă tot ce s-a tipărit cu această ocazie - și-a regrupat forțele,
punând la cale o confruntare în care temeiurile științifice ale acestei imagini
glorioase să fie contestate. Ținta a devenit, de data asta, nu supranumele
„cel Mare” ci data bătăliei de la Rovine.
Contestarea datei de 17 mai 1395 și reabilitarea celei de 10 octombrie
1394 urma să demonstreze tocmai lipsa de seriozitate a grupării ce jucase
295
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
un rol determinant în cele petrecute, și să o compromită în ochii factorilor

politici care le ținuseră partea.
Așa a fost organizată, în ziua de 23 martie 1988, la Institutul de
Arheologie, cu concursul binevoitor al directorului de atunci, între timp de
cedatul Constantin Preda, dezbaterea pe marginea comunicării arheologu
lui Nicolae Constantinescu, intitulată: Rovine. 10 octombrie 1394. Argu
mente istorico-arheologice.
Autorul ei era semnatarul uneia dintre cele două scrieri despre Mircea
cel Mare apărute după monografia lui P.P. Panaitescu: micromonografia
Mircea cel Bătrân, publicată în anul 1981 de Editura militară în seria
„Domnitori și voievozi” (nr. 16)103.
Pentru a nu lăsa nicio îndoială asupra intenției cu care fusese organi
zată această discuție, directorul Constantin Preda a rostit în deschidere o
scurtă alocuțiune, pe care o redau integral:
„Stimate colege, stimați colegi, dragi oaspeți,
Pentru că astăzi este aproape ca o sărbătoare, atâta vreme cât sala
aceasta cunoaște pentru prima dată o asemenea mare prezență și un așa de
mare interes arătat comunicării colegului nostru Constantinescu, cineva
spunea, la un moment dat, venind pe scări încoace: «Vedeți că sunt mai
mulți decât la Rovine!». Ei, sigur că n-a fost chiar așa, dar oricum, într-a-
devăr, sala de ședințe nu a cunoscut niciodată un asemenea mare număr de
colegi și fără îndoială că ne bucurăm. în același timp îi salutăm cu toată
căldura pe oaspeții noștri de astăzi.
Cred că trebuie să subliniem, de la început, interesul de care se bucură
Rovinele și astăzi în rândul specialiștilor. Nu rămâne decât să vedem la
capătul comunicării și al discuțiilor dumneavoastră care va fi rezultatul
acestei... Al luptei, să spunem, pe care dumneavoastră o veți da aici.
103 A doua, semnată Ion Negoiu, este Mircea cel Bătrân, București, Editura Știin
țifică, 1965, publicată de Consiliul pentru răspândirea cunoștințelor cultural științi
fice. Este o broșură de 60 de pagini. Evident, data bătăliei de la Rovine este pentru
autor 10 octombrie 1394, dar în notă (p. 42) se dă și informația că „în ultima vreme,
unii istorici străini susțin că lupta de la Rovine s-a desfășurat în mai 1395”.
Autorul mai atribuie înlăturarea de la tron și înlocuirea cu Vlad lui Baiazid și
boierimii, în stilul caracteristic epocii. Un capitol se ocupă de „A doua mare înfrun
tare”, din 1397, după cronica lui Chalcocondil. Finalul este rezervat „armistițiului” ce
va fi încheiat cu Mehmed I în 1415 și afirmației că „Mircea cel Bătrân, pentru a salva
țara de cumplitele distrugeri, este nevoit să încheie pace cu turcii” (p. 59). Unica
valoare a broșurii este calitatea de prima apariție după cartea lui P.P. Panaitescu din
1944. După 21 de ani!
296
www.dacoromanica.ro
Cu aceste câteva cuvinte introductive, îl rog pe tovarășul Constan-

tinescu să dea citire comunicării”.
După prezentarea comunicării s-au înscris la discuții (în ordinea în

care au luat cuvântul) Dan Zamfirescu, preotul Ion Ionescu, Daniel Barbu,
Andrei Pippidi, Nicolae Stoicescu, Petre Diaconu, Mircea Dogaru, Ale
xandru V. Diță, Silvia Baraschi, Sergiu Iosipescu, M. Zahariade, Mețjmed
Aii Ekrem. La sfârșit gazda a rostit un cuvânt de încheiere diplomatic, prin
care a evitat să dea câștig de cauză vreuneia din tabere, socotind problema
încă deschisă. ■
Din păcate, imediat după ce au părăsit sala de ședințe, partizanii lui 10
octombrie 1394 s-au grăbit să anunțe urbi et orbi zdrobirea partizanilor lui
17 mai 1395. S-a început, cum era de așteptat, cu „organele” politice,
„lămurite” că au fost induse în eroare de niște impostori.
Răspunsul pe care l-am dat împreună cu Alexandru V. Diță (care însă
a fost oprit să-l semneze, din cauza condiției sale de redactor al Editurii
militare) a fost transcrierea de pe banda de magnetofon atât a comunicării
cât și a discuțiilor ce i-au urmat și anexarea unui bogat material docu
mentar, invocat în decursul dezbaterii fără a putea fi prezentat. El era oferit
acum integral. S-au adăugat și observațiile noastre prilejuite de lectura
celor transcrise, rezultând un volum de 334 pagini dactilografiate, pe care
l-am xerocopiat în 30 de exemplare (cifra în limitele căreia nu intram sub
incidența legii) și l-am distribuit celor interesați, începând cu directorul -
gazdă al Institutului de Arheologie și cu Secția de propagandă a C.C. al
P.C.R.
In urma acestei acțiuni, euforia celor ce se grăbiseră să-și proclame
victoria s-a mai potolit. Dar o dată cu cele întâmplate în decembrie 1989,
s-a crezut că a venit ceasul revanșei.
Cel ce s-a considerat investit cu misiunea de a înfiera prestația taberei
adverse a fost arheologul Radu Popa, de atunci trecut în lumea drepților,
spre reala pierdere a științei pe care o servea. în numărul 3 din 2 februarie
1990 al nou-apărutei reviste „22”, în articolul intitulat Arheologia româ
nească sub presiune. Activiști și securiști în templul lui Clio, acesta a ținut
să insereze următoarele:
„Și pentru că am vorbit despre ciomăgari, să evocăm aici și dezagre
abila apariție la ședințele de comunicări ale institutului a unor trupe de
297
• www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
genul celei conduse de Dan Zamfirescu, un fel de Adrian Păunescu al isto

riografiei românești din ultima perioadă, atât sub aspectul plusurilor cât
mai ales sub cel al minusurilor etice și de altă natură, înarmată cu aparate de
înregistrare și combativitate revoluționară, în scopul impunerii rebotezării
postume a lui Mircea cel Bătrân în «cel Mare», calificativ evident mai pe
placul diriguitorilor operei de «reajustare» a istoriei românești. Confrun
tarea de opinii și concluziile la care s-a ajuns sunt mai puțin importante în
acest context, semnificativ fiind doar faptul că instanța căreia i-a fost
predat spre apreciere volumul rezultat din transcriere textelor prezentate și
a discuțiilor n-a fost alta decât sinistra secție de propagandă de la comitetul
central, cea mai în măsură să pună la punct pe arheologii și istoricii re
fractari la indicațiile din documentele de partid. Procedeul adoptat de Dan
Zamfirescu și de alții ca el, amestec de informare și denunț, lămurește
implicit mobilul acestui gen de inovații istoriografice”.
în virtutea dreptului la replică am trimis atunci un răspuns redacției,

în care lămuream în special trei probleme: că înregistrarea discuției s-a
făcut cu deplinul acord, solicitat și obținut de la conducerea Institutului de
Arheologie, care nu dispunea de mijloacele necesare; că nu a fost acolo
vorba nici un moment de „rebotezarea” lui Mircea cel Bătrân în cel „cel
Mare” ci exclusiv de data bătăliei de la Rovine, ceea ce, ca participant la
acea ședință, o știa și dânsul și în al treilea rând, că nu noi am asaltat „sinis
tra secție de propagandă” spre a ne proclama învingători în dispute din 23
martie, ci colegii dânsului. Noi am fost constrânși doar să replicăm, oferin-
du-le un exemplar din lucrarea rezultată, a cărei difuzare a început cu In
stitutul de Arheologie, unde cel ce a acceptat să-I ducă a fost însuși Radu
Popa, la data aceea în cele mai politicoase raporturi cu subsemnatul.
Răspunsul meu nefiind publicat de revistă, deși era redactat în cei mai
urbani termeni, I-am tipărit într-o broșură la editura pe care tocmai o înfiin
țasem și apoi în volumul Războiul împotriva poporului român, unde poate
fi găsit de cei curioși să-I citească.
* * *
în același an 1990, domnul Nicolae Constantinescu a tipărit, în nu

mărul 7-8 din iulie - august al „Revistei istorice” (serie nouă, tomul I) arti
colul Puncte de vedere asupra datării bătăliei de la Rovine („17 V1395”),
în care ghilimelele ce încadrau data de 17 mai erau menite a sugera lipsa ei
de temei.
298
www.dacoromanica.ro
în acest articol, pe care redacția l-a repartizat rubricii „opinii” și l-a

tipărit cu o literă aproape ilizibilă, era oferită specialiștilor forma conside
rată de autor, cel puțin la data aceea, deplin cristalizată, a comunicării din
martie 1988. Ne asigura însuși autorul, în nota de la p. 783, unde nu scăpa
prilejul de a insera și următoarea lămurire, în consonanță cu cele scrise de
Radu Popa în urmă cu câteva luni:
„La 21 XI 1988 am aflat cu stupoare de abuzul săvârșit de Dan Zam-
fîrescu: interpretând în stil propriu dreptul de opinie, d-sa și-a îngăduit -
fâră avizul celor interesați - să difuzeze, sub un titlul incitant, atât comu
nicarea subsemnatului (scrisă și verbală) din 23 III a.c., cât și discuțiile în
legătură cu ea, totul pe baza înregistrării pe o suspectă bandă magnetică și
mai cu seamă, a comentariilor d-sale post festum (desigur) căutând să
minimalizeze demersul nostru pe un ton incalificabil de jignitor”.
VIII
Articolului din „Revista de istorie” i-a răspuns Alexandru V. Diță, în

volumul 17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală - Victoria
românească de la Rovine, care împreună cu „Fuga și restaurarea” lui
Mircea cel Mare între realitatea istorică medievală și ficțiunea istorio-
grajică modernă de același autor, și cu al treilea, semnat de Fănuș Neagu,
Virgil Joița și subsemnatul, au deschis noua etapă din cercetarea acelor
probleme ridicate de domnia lui Mircea cel Mare cu care se luptaseră și ra
taseră câțiva dintre cei mai iluștri reprezentanți ai istoriografiei românești.
Prilejuite de împlinirea a 600 de ani de la victoria de la Rovine, ele au
putut să apară datorită sprijinului material al domnului George Constantin
Păunescu, cea mai mare parte a tirajului de 700 de exemplare fiind achi
ziționată apoi de Guvernul României datorită Secretarului de Stat Nicolae
Dan Fruntelată, și difuzată peste hotare.
Pentru a respecta imperativul dreptului roman „audiatur et altera pars”,
în același volum Alexandru V. Diță a inclus, fără cea mai mică intervenție,
textul din „Revista de istorie”, pe care însă editura l-a tipărit cu o literă mai
clementă cu ochii cititorilor.
Alături de textul intitulat 17 mai 1395 data reală a bătăliei de la
Rovine. Răspuns domnului Nicolae Constantinescu, Alexandru V. Diță a
publicat articolul 10 octombrie - istoria unei interpolări... istorice, în care
299
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
pornind de la articolul din 1928 al istoricului sârb D.Sp. Radojcici â de

monstrat că această faimoasă dată de 10 octombrie a fost adăugată într-una
din copiile cronicii sârbești din categoria celor „tinere” abia în secolul al
XVIl-lea, adică la peste două secole de la evenimentul pe care pretindea
că-1 datează!
Demonstrația lui Alexandru V. Diță, bazată pe examenul întregii tra
diții manuscrise a cronicilor „tinere” aducea un argument extrem de pu
ternic împotriva credibilității datei de 10 octombrie în privința bătăliei de
la Rovine. Această dată se dovedea un cui fictiv de care se agățase, mai bine
de un secol, un sac de ficțiuni și erori, transformate în veritabile dogme ale
istoriografiei românești.
Dar acest argument nu este singur!
încă din 1910, Constantin M. Kogălniceanu, fiul marelui om poli
tic, a publicat un scurt articol intitulat Cercetări critice cu privire la istoria
românilor. „ Vlad I voievodul Basarabiei”. 1396-1397'04, în care afirma:
„Nu putem admite părerea dlui Iorga, după care Vlad ar fi fost pus
domn deja în toamna anului 1394” deoarece „nu e admisibil ca sultanul în
vins cu desăvârșire chiar din această cronică (așa-zisa „cronică bulgară” -
n.n.) să fi putut pune un domn contra învingătorului Mircea. Evident că
cronica din greșeală pune acest eveniment la 1394 pe când în realitate
apucarea tronului de Vlad cu ajutorul turcilor și sub protecțiunea regelui
Poloniei nu va avea loc decât în 1396, cum este adeverit atât prin diploma
sa din acest an precum și prin aceea a regelui Sigismund din 1397. în cea
dintâi Vlad zice că a dobândit domnia de curând «nuper» de la regele și
regina Poloniei.”
' [...] „Dacă Vlad ar fi domnit cum admite dl Iorga din 1394-1397, dacă
prin urmare el ar fi fost domn la 1395 când Mircea încheie tractatul
său de alianță cu Sigismund, neapărat că una din condițiile acestui
tractat, sau mai bine zis principala ar fi reintegrarea sa pe tronul
uzurpat. Ei bine nu numai că nu e nici un cuvânt despre aceasta, dar
din toată concepțiunea tractatului rezultă în mod indiscutabil cum că
Mircea la acea epocă era Domn netăgăduit în Țara Românească.”
[...] „De aceea greșește dl Iorga atribuind victoria reputată la Posada în
1395 asupra lui Sigismund lui Vlad, pe când victoria revine tot marelui
Mircea. Dl Iorga presupune că în diploma lui Sigismund din 1408 în care se
104 „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie”, an XI, partea II, 1910, p.
331-333.
300
www.dacoromanica.ro
amintește de această înfrângere s-ar fi confundat Mircea cu Vlad. Această

tălmăcire este imposibilă. Sigismund zice însuși că a fost atacat de
Mircea care — adaogă el - alunecase pe povârnișul vechei sale
necredințe și al nerecunoștinței, ceea ce în nici un caz nu s-ar potrivi cu
Vlad, căci acesta niciodată nu fusese supus regelui Ungariei Sigis
mund, nerecunoscând de adevărat moștenitor al tronului ungar decât pe
Vladislav regele Poloniei, ca soț al Edwigăi”.
După aproape o jumătate de secol, în 1957, Gh.T. Ionescu105 relua

argumentul situației lui Mircea la Brașov, întărindu-1 cu încă o mărturie,
cunoscută și lui Onciul, dar care făcuse din acel document prilejul unei
concluzii contrare celei date de G.T. Ionescu.
Este vorba de actul de vasalitate semnat de Ștefan I al Moldovei, act
publicat de Mihai Costăchescu în Documente moldovenești înainte de
Ștefan cel Mare, voi. II, Iași, Viața românească, 1932, p. 611 -615‘. Acest act
este scris pe pergament și are pecetea cea mare a domnului și opt peceți
mici ale boierilor, atârnate. Se păstrează acum în Arhiva Ministerului de
Externe din Moscova, fiind dus acolo după intrarea Poloniei în componența
imperiului rus.
In acest act, precis datat („în ziua Sfântului botez al Domnului. In anii
de la nașterea Domnului 1395”), domnul Moldovei și boierii jură să le fie
credincioși regelui, reginei și urmașilor lor, și „să-i ajutăm cu toată puterea
noastră, cu toți prietenii, cu toți frații noștri și cu nepoții noștri împotriva
craiului Ungariei, contra voievodului Basarabiei, contra turcilor, contra
tătarilor” (p. 614). Concluzia pe care o trăgea în mod firesc G.T. Ionescu
era că la 6 ianuarie 1395 „voievodul Basarabiei” așezat între dușmani ime
diat alături de Sigismund de Luxemburg, „craiul Ungariei” și înaintea
turcilor și tătarilor, nu putea fi decât cel presupus la data aceea de P.P.
Panaitescu a se fi „menținut în unele părți răsăritene ale țării” (ed. cit., p.
304), dar care în realitate nu fusese încă înlăturat de la conducerea Țării
Românești și din capitala Argeș, ceea ce reiese clar din modul cum apare la
Brașov în 7 martie 1395:
105 Gheorghe T. Ionescu, Contribuțiuni la cronologia domniei lui Mircea cel

Bătrân și a lui Vlad Voievod în Țara Românească, apărut în 1957 și retipărit în
volumul Contribuții la istoria românilor. (Studii și materiale). îngrijirea ediției,
studiu introductiv și note Ionel Cândea. Cuvânt înainte Șerban Papacostea. Indice
Rozalia Pârlitu, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2004.
301
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
,, Nu poate fi vorba căacela împotriva căruia se lega să lupte era Vlad,

căci acesta era prietenul Poloniei. Numai Mircea trebuie înțeles prin
«voevodul Basarabiei» contra căruia se lega să lupte. Numai el nu era
prietenul Poloniei, ci al ungurilor, acum. Dar nimeni nu l-ar fi vizat în-
tr-un tratat, dacă Mircea, în acest moment, ar fi fost numai un pribeag.
Aici la Brașov, la 7 martie, se încheie vestitul tratat de alianță, pe picior
de egalitate, dintre Mircea și Sigismund în 1395. Dar din tot timpul dintre
18 februarie și până la 7 martie 1395 nu e nicio știre că Mircea ar fi stat
acolo la Brașov, ceea ce arată că pentru încheierea tratatului el venise
din altă parte decât din ținuturile regelui și această altă parte efiresc, nu
putea fi decât țara sa. Pentru o astfel de călătorie adversarul de la Argeș
nu-l putea împiedica în niciun fel, căci nu-i era la îndemână să o facă.
însuși conținutul tratatului pledează pentru teza noastră. Oricât ar fi fost
de mare pericolul turcesc și oricât am admite că în mintea sa Sigismund ar
fi putut înțelege că între el și Mircea trebuie să fie un acord perfect în lupta
contra dușmanului comun și tot nu se poate crede, că dacă Mircea s-ar fi
găsit la Brașov la 7 martie 1395 ca un pribeag, care vrea să-și recuce
rească domnia, ca cineva care lucrează în numele unei țări pe care
speră s-o aibă din nou și nu ca unul care stă bine pe picioarele sale, care
vine și lucrează cu fermitate angajând realități sigure, izvorâte dintr-o
stăpânire efectivă, Sigismund s-ar fi mulțumit să încheie un astfel de
tratat.
Actul nu e unul de evidentă vasalitate, chiar dacă cuprinde în el sâm
burele vasalității. Nu numai că Sigismund nu profită de poziția lui Mircea,
dar faptul vasalității nu este deloc subliniat, ba am putea spune că se
trece repede peste el făcându-se numai aluzie la jurăminte prestate
după datini și la legămintele vechi, și atât. Este clar că Sigismund, care
nu sta politicește mai bine decât Mircea - el avea relații destul de rele
cu Polonia, prietena turcilor și venea după o înfrângere pe care oricât
o reprezenta ca o victorie, știa bine că era o înfrângere din partea
moldovenilor - a căutat să se ferească de fapte care ar fi putut face pe
muntean să nu primească un astfel de tratat.
Ca fugar fără țară, o asemenea atitudine pentru Mircea ar fi fost
imposibilă, și odată cu ea nici Sigismund nu ar fi avut de ce să fie atât
de modest în pretenții, mai ales că nu prea era din fire. Numai ca domn
al țării sale, fie și numai al unei părți din ea, Mircea putea fi tratat așa
cum arată actul din 7 martie 1395.
Amintirea participării forțelor românești la lupta contra turcilor și, de
asemenea, menționarea intenționată a «părților lui Dobrotici» ca și a feu
delor transilvane în tratatul de la Brașov sunt dovezi în plus că Mircea
încă stăpânea o parte din teritoriul Țării Românești și nu era un pri
302
www.dacoromanica.ro
beag. Ba mai mult, menționarea «părților lui Dobrotici» vine să întărească

părerea că ținuturile ce mai erau în stăpânirea sa, erau cele de răsărit ale
țării. Prin nimic deci tratatul nu face să se înțeleagă fuga Iui Mircea din
țară.
încă un cuvânt pentru susținerea aceasta atât de necesară temei noastre.
Sigismund, a doua zi după încheierea tratatului, la 8 martie 1395, se duse la
Codlea, unde stătu câteva zile, după care apoi e la Sibiu, iar Ia 25 martie e la
Cluj.
Cum ar fi putut face așa ceva, dacă Mircea, acum aliatul său, fugar, ar fi
rămas în Brașov, fără să se mai preocupe de faptul că el era găzduitorul?
Prezența sa la Codlea, a doua zi după un astfel de act, se explică prin aceea
că obligațiile lui de gazdă încetaseră odată cu plecarea vecinului din sud,
care avea destule treburi și griji acasă, pentru a se grăbi să se întoarcă la
Târgoviște.
Adăugăm că nici unul din actele regale, imediate, care se referă la
expediția Iui Sigismund din 1395, nu amintește în vreun chip oarecare
că regele a intenționat să restabilească în scaunul pierdut pe Mircea,
cum se face în alte cazuri,într-al lui Dan al II-Iea, spre pildă. Credem că
aceste fapte pot demonstra în chip suficient că stăpânirea lui Mircea în Țara
Românească nu încetează odată cu instalarea lui Vlad la Argeș.
Se vede că îi avem de fapt pe amândoi domni, în același timp, după
Rovine. Și atunci se pune întrebarea: îl mai putem așeza ca domn al Țării
Românești, în adevăratul sens al cuvântului, adică în sensul că e acceptat
de țară, pe Vlad încă din 1394 octombrie 10, numai pe simplul motiv că el
stăpânește la Argeș?” (p. 142-143).
Acceptând și el data de 10 octombrie 1394 pentru lupta de la Rovine

(căreia într-un alt articol i-a propus o localizare absurdă), „cele patru cam
panii” inventate de P.P. Panaitescu și chiar povestea cu moartea reginei
Maria în timp ce Sigismund lupta la Nicopolul Mic, G.T. Ionescu și-a
transformat restul studiului în altă piesă dintr-un muzeu al rezultatelor
nefericite provocate în istoriografia românească de zborurile „imaginației
creatoare” pe deasupra documentelor. Dar aceste observații pertinente au
scăpat doar cu rândurile finale din ceea ce am reprodus mai sus.
Evident că simpla eliminare a interpolării de peste două secole a
copistului sârb și acceptarea realității: Ia data când semna „tratatul” de Ia
Brașov Mircea era sigur stăpân, pentru simplul motiv că bătălia căreia
i se atribuie înlocuirea sa cu Vlad încă nu se dăduse, degrevează obser
vațiile pertinente ale lui G.T. Ionescu de ceea ce ele datorau acestor opțiuni
eronate.
303
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
* * *
Un deceniu și ceva după apariția încercării (nereușite) a lui G.T.

Ionescu de a descifra „enigma” lui Vlad I și a institui o cronologie (fan
tezistă) a urcărilor și debarcărilor sale de pe tronul de la Argeș, în atmosfera
de campanie ilustrată de comunicarea din 28 martie 1988 de la Institutul de
Arheologie, „Revue Roumaine d’Histoire” a publicat în primul număr din
1988 articolul emeritului și ilustrului numismat Octavian Iliescu autor al
monografiei fundamentale închinate Monetelor lui Mircea cel Bătrân)06
Intitulat Vlad 1er Voivode de Valachie: le règne, le sceau et les
monnaies, autorul lui se declara la început: „sans avoir l’intention de nous
engager dans cette discussion, très passionnée et passionnante en même
temps”, dar încheia spunând că „on comprend mal comment Mircea,
affaibli par la défection de Vlad et des boyards d’Oltenie, avait pu quand
même remporter le 17 mai une écrasante victoire sur une considérable
armée ottomane commandée par Bajazet 1er en personne”. In consecință,
„ce sont la des questions assez sérieuses, qui impliquent, a notre avis, un
nouvel examen, plus profond, des sources relatives a la date de la bataille de
Rovine.” Fraze suficiente spre a determina rapida lui apariție, deși conținu
tul privea mai ales domeniul în care autorul era un specialist reputat:
sigiliile și monezile.
Examinând din acest articol doar partea ce-i revine autorului în
îmbogățirea cu noi contribuții a repertoriului de ficțiuni creat de predece
sori, să reținem de la început aportul său real în împingerea cu un pas mai
departe a discuției mai mult decât seculare: scoaterea lui Vlad I din mo
mentul istoric „10 octombrie 1394”, începută de Const. M. Kogălniceanu
în 1910, și deplasarea convingătoare, de către dânsul, în alt moment.
Pentru Octavian Iliescu acest moment este cu opt luni mai târziu.
Pentru A.V. Diță este și mai târziu: în noiembrie 1395, dar nu după 10 de
cembrie106107.
Cu aceasta s-a risipit însă scenariul Huber-Irecek-Iorga-Onciul
106 Tipărită abia în 2008 de veritabila uzină cultural-științifică ce este Muzeul
Brăilei sub directoratul istoricului Ionel Cândea. Cartea are 345 pagini și cronologic
îi urmează monografiei din 1944 a lui P.P. Panaitescu.
107 Alexandru V. Diță, „ Fuga ” și „ restaurarea ” lui Mircea cel Mare între reali
tatea istorică medievală șificțiune istoriografică modernă, București, Editura Roza
Vânturilor, 1995.
304
www.dacoromanica.ro
et Co. în care Vlad era indisolubil legat de 10 octombrie 1394, când i-ar
fi urmat - pus de Baiazid - lui Mircea, cel fugit și refugiat în Ardeal,
după ajutorul lui Sigismund. Dar ajuns acolo abia după cinci luni de
fugă și fără ca în tot acest timp, la Suceava și la Cracovia să se afle că la
Curtea de Argeș domnește Vlad. Adică cel ce în singurul act rămas de
la el, din mai 1396, se declară pus pe tron „de curând” de către regele
Vladislav și regina Hedwiga!
Pentru Octavian Iliescu, Mircea „appelé plus tard dans l’historio

graphie roumaine tantôt Mircea cel Bătrân (l’Ancien), tantôt Mircea cel
Mare (Le Grand)” este oricum „le premier chef d’État roumain qui ait
gravé son nom dans l’histoire universelle”. Dar în umbra lui a existat
„pendant un certain laps de temps” și acest Vlad, care a deținut „le pouvoir
suprême en Valachie - ou du moins sur une partie du pays, y compris sa ca
pitale”, bătând monezi, „comandând armate împotriva adversarilor săi” și
întreținând relații cu sultanul Baiazid I, regele Sigismund al Ungariei și
Vladislav Jagiello al Poloniei.
Despre relațiile cu ultimii doi avem documente categorice. Despre
cele cu Baiazid nu avem decât ficțiunile lui C. Irecek și ale vasalilor săi
români, iar O. Iliescu vine să le sporească prin articolul său, nu iară a lăsa
însă loc și adevărului atestat de documente.
O. Iliescu constată de la început că „aproape toți istoricii care au
studiat până în prezent evoluția situației politice și militare a Țării Româ
nești către sfârșitul sec. al XlV-lea sunt în general de acord să așeze înce
putul domniei lui Vlad «Uzurpatorul» imediat după bătălia de la Rovine
dată de Mircea unei puternice armate otomane comandate de sultanul
Baiazid Ilderim în persoană” și că după „victorioasa luptă îndârjită care a
avut loc cu această ocazie, Mircea n-ar fi putut face față forțelor de rezervă
venite în ajutorul armatei învinse (n’aurait pas pu faire face aux force de
réserve apportait au secours de l’armée vaincue) și ar fi trebuit să se retragă
în fața lor, fapt de care a profitat Vlad spre a pune mâna pe tron cu
consimțământul și sprijinul lui Baiazid.”
Dar - constată autorul articolului - există și documente ce ne duc spre
altă reprezentare a faptelor:
„Primul document ce furnizează o informație prețioasă în legătură cu
aceasta este cu siguranță (certainement) actul omagiului depus de Ștefan I,
domn al Moldovei, către regele Vladislav Jagello și regina Hedwiga ai
305
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Poloniei. Emis la Suceava, la 6 ianuarie 1395, acest act redactat în slavonă,

stipula între alte obligații asumate de Ștefan pe aceea de a combate pe
regele Ungariei și în mod egal (également) pe voievodul Basarabiei (adică
al Țării Românești). Cum s-a observat deja, acesta nu putea fi decât
Mircea care, în consecință, la data aceea domnea singur în Țara Ro
mânească. La data aceea, așadar, Vlad nu se arătase încă.” (p. 75).
Aproape imediat după depunerea omagiului către regele Poloniei de

către Ștefan I apare Sigismund în încercarea de a-1 readuce sub suzerani
tatea sa, dar este bătut la Hindău (Gbindăoani).
„Această victorie răsunătoare a lui Ștefan a cărui ostilitate față de
Mircea se declarase încă din 6 ianuarie 1395 - îl obligă pe acesta din urmă
să-și întărească relațiile sale cu regele Ungariei. De aceea, la 7 martie 1395
la Brașov - fără îndoială după multe discuții - cei doi monarhi au con
chis un veritabil tratat de alianță, în condiții minuțios stipulate și arătând
(montrant) o egalitate perfectă între cele două părți. Din acest caracter s-a
dedus în mod îndreptățit (avec justesse) că la data aceea Mircea deți
nea singur puterea supremă în Țara Românească.”
Autorul atrage atenția că din acest act lipsesc cuvintele „Dei Gratia”
prezente în tratatul aceluiași cu Polonia și acceptă explicația Iui C. Moisil
pentru absența peceții celei mari, din cauză că ar fi putut-o pierde „a l’occa
sion de la bataille de Rovine” (comparația cu situația lui Carol Robert care-și
pierduse pecetea la „Posada” în 1330 întărește această presupunere)108, ceea
ce ne lasă să credem că și pentru O. Iliescu bătălia avusese loc la 10 octom
brie 1394, înainte de tratatul de la Brașov, dar că ea nu fusese urmată de înlo
cuirea lui Mircea cu Vlad pe tronul Țării Românești, ca în scenariul Irecek-
Onciul-Iorga. Și pentru O. Iliescu „nimic din înfățișarea tratatului conchis la
Brașov (rien de la teneure du traité condu a Brașov) nu arată că Mircea nu
mai deținea la acea dată puterea supremă în Țara Românească.” (p. 76-77).
108 întrebarea ce rămâne fără răspuns este dacă și toți boierii aduși cu dânsul și al
căror jurământ alături de domn este menționat explicit în textul respectiv își pierdu
seră pe ale lor în aceeași bătălie și deci nu le atașaseră precum boierii lui Ștefan 1.
Lipsa peceților boierești arată clar că nu era vorba de un act solemn care să angajeze
țara, garantat nu numai de domn ci și de marii dregători, ci numai de o „hârtie la
mână” cu care Sigismund să poată dovedi acasă, unde se întorcea șifonat din Mol
dova, că și-a făcut vasal și aliat pe cel mai important personaj din regiune, Mircea,
celălalt domn, al celuilalt stat românesc, ceea ce-i folosea în situația destul de compli
cată cu care se confrunta în regatul său (vezi pentru aceasta Radu Ștefan Vergatti, în
volumul de față p. 644).
306
www.dacoromanica.ro
„Lectura textului tratatului semnat la Brașov în 7 martie 1395 ne

autorizează să afirmăm că până la începutul acestei luni nu era încă vorba
(il ne s’agissant encore) deniei o pretenție la tronul Țării Românești etalată
de Vlad sau de oricare altul, căci nu se poate găsi nici cea mai mică aluzie
la existența unei eventuale opoziții la puterea supremă deținută de
Mircea.” (p. 77)
în urma celor stabilite la Brașov, o lună mai târziu Sigismund luă
hotărârea să organizeze un corp expediționar de o mie de oameni sub co
manda lui Ștefan de Losoncz care trebuia să pătrundă cât mai curând po
sibil (aussitôt possible) în Țara Românească „comme avant-garde de
l’armée royale; aceasta trebuia să-i urmeze imediat ce va fi gata.”
Urmează istoria acestei expediții în final nefericită, fiindcă
„intră în Țara Românească la începutul lunii mai, dar puțin după aceea
ea fu surprinsă la trecerea unui râu, forte probabil Jiul, și nimicită de o
forță armată a lui Vlad ajutat de un mare număr de turci. Ștefan de
Losoncz însuși și-a găsit moartea. Prin urmare în mai 1395, în Oltenia, și
cu prilejul luptei date lui Ștefan de Losoncz și câștigată cu ajutorul
unui contingent otoman - venit fără îndoială de la Vidin la cererea sa -
își face apariția Vlad, etalându-și pentru prima oară pretențiile sale de
Domn al Țării Românești și având de partea sa un grup de partizani
recrutați printre boierii care posedau domenii în Oltenia. Totuși, chiar și
după această primă victorie, Vlad nu era decât un simplu pretendent
la tronul Țării Românești. La Argeș, capitala țării, cel ce deținea încă
puterea supremă era Mircea”.
Odată cu cele citite mai sus ne trezim însă transportați de pe tărâmul

realităților documentar atestate sau argumentabile, pe covorul fermecat al
fanteziei, cu care străbătuseră un veac de istoriografie națională și Onciul,
și Iorga, și C.C. Giurescu și P.P. Panaitescu și G.T. Ionescu - ultimul ce-și
încercase puterile în dezlegarea enigmei Vlad!
în primul rând autorul articolului omite să amintească și să introducă
în scenariul propus de el în legătură cu Vlad „amănuntul” principal: „la
începutul lui mai” sultanul Baiazid, în fruntea celei mai numeroase și
puternice oști ce trecuse vreodată Dunărea de la împăratul Traian se
afla deja pe teritoriul Țării Românești. El era hărțuit de domnul român
pe drumul spre locul unde se va da, la 17 mai, lupta de la Rovine.
Știm că despre declanșarea campaniei sultanale se luase act la Buda
încă din aprilie. Regele abia întors acasă după expediția nereușită din
307
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Moldova și întâlnirea atât de reușită cu domnul Țării Românești la Brașov,

dădea de știre în scrisoarea către magistrul Gheorghe de Beclean (ea ni s-a
păstrat) la 6 aprilie de mobilizarea decretată pentru a veni în ajutorul prin
cipalului aliat. Ii menționează nominal pe Ștefan de Losoncz și Francise
Bubek, care nu aveau cum să constituie o „avangardă” a oștii regale dacă ți
nem la înțelesul termenilor, ci un prim ajutor, menit poate și să demonstreze
aliatului său că angajamentele recente sunt respectate.
La 8 mai Ștefan de Losoncz nu plecase încă în Țara Româneas
că, fiind reținut la Buda de un proces109. Nu se știe nimic precis, cu excepția
faptului că în cursul acestei misiuni în care a plecat după 8 mai el a pierit
ucis de turcii care se aflau deja pe teritoriul Țării Românești, și nu aveau să
fie chemați de Vlad de la Vidin, din moment ce erau comandați de sultan în
persoană (Francise Bubek a scăpat însă cu viață).
Dintr-o diplomă a lui Sigismund s-a putut deduce că această moarte
s-a întâmplat înainte de 21 iunie 1395.'10 Introducerea lui Vlad în acest
moment și cu acest rol este însă în întregime rodul fanteziei domnului
Octavian Iliescu și nu are nicio bază documentară.
Mai departe, tot fără a pomeni nimic de începerea campaniei sul
tanate și de prezența sultanului în Țara Românească, citim:
„După lungi și grele preparative, adesea împiedicate de către baronii
regatului, Sigismund și armata sa sunt în sfârșit gata, în iunie 1395, să
intre în campanie contra turcilor, conform stipulațiilor tratatului de ali
anță încheiat cu Mircea la Brașov. Plecat din Brașov, regele trecu Carpații
și ajunse, la 6 iulie 1395, aproape de Cîmpulung. De acolo el se îndreptă
către sud-est și făcu joncțiunea cu forțele armate rămase fidele lui Mircea.
După aceea cei doi aliați merseră împreună către Dunăre. In fața fortăreței
Tumu (Nicopolul Mic) căzută în mâinile otomanilor încă din campania
din 1394 (dès la campagne de 1394), avu loc o luptă îndârjită între armatele
aliate de o parte și cele ale lui Vlad și ocupanților turci de cealaltă. Victoria
reveni aliaților româno-ungari. Aceștia din urmă asediară apoi fortăreața
Tumu și în cele din urmă o cuceriră (la prirent d’assaut). Sigismund își
instală proprii castelani. Un prim țel al planului de operații antiotomane,
stabilit la 7 martie 1395 la Brașov, era prin urmare atins. Dar ofensiva anti-
otomană se opri brusc după luarea Turnului, căci Sigismund a trebuit să*110
IOT A.V. Diță, Mircea cel Mare - între realitatea medievală șz ficțiunea istorio-
grafică modernă..., p. 318.
110 Idem, p. 319.
308
www.dacoromanica.ro
se întoarcăfără întârziere la Buda, unde regina Maria, soția sa, decedase

la sfârșitul lui iunie sau la începutul lui iulie 1395. Cum ea moștenise
coroana Ungariei, ca fiică a regelui Ludovic I de Anjou, probleme grave de
succesiune dinastică reclamau imperios prezența lui Sigismund în capitala
regatului Ungariei. Pentru acest motiv, Sigismund și armata sa părăsiră
repede teatrul de operațiuni, lăsând în spatele lor, pentru a-1 ajuta pe Mircea
contra lui Vlad, a partizanilor lui și a otomanilor, o simplă garnizoană în
fortăreața recucerită.
Pentru același motiv, regele luă un drum de întoarcere mult mai scurt,
care ducea direct spre vest, prin Oltenia. Intr-adevăr, la 25 august 1395
Sigismund ajunsese la Severin, dar angajându-se în defileul ce străbate
munții Cemei de la est la vest, el fu surprins în locul Posada de către Vlad și
forțele sale - de data aceasta fără nicio participare otomană - și suferi o
gravă înfrângere, ca odinioară regele Carol Robert la o altă Posadă, în
1330. Cu resturile armatei sale, Sigismund ajunsese la 2 septembrie 1395 la
Caransebeș.
Asigurat de imposibilitatea unei noi intervenții din partea regelui Sigis
mund în afacerile interne ale Țării Românești, Vlad nu întârzie să exploa
teze victoria de la Posada și se îndreptă spre Argeș, contra lui Mircea.
Făcând din nou apel la forțele otomane transdanubiene, ca în mai
1395, el reuși cu ajutorul lor să alunge pe Mircea din capitala țării și se
instală efectiv ca voievod al Țării Românești.
Acest eveniment a trebuit să aibă loc în septembrie sau cel târziu în
octombrie 1395.
Domnia lui Vlad I Voievod al Țării Românești începe deci cu
această dată. Cât despre Mircea, el a fost foarte probabil obligat să se refu
gieze în Transilvania, poate la Făgăraș, însoțit de un număr de boieri care
i-au rămas credincioși” (p. 71-79).
Inutil să mai repetăm (a câta oară?) că regina Maria era deja moartă și
îngropată la Oradea când Sigismund a trecut Carpații să repurteze victoria
de la Nicopolul Mic, din care a făcut un eveniment trâmbițat în toată
Europa împreună cu știrea că de frica lui, Baiazid părăsise deja Țara Româ
nească înainte de a se arăta oastea ungară și augustul ei conducător.
S-a demonstrat însă, de către Alexandru V. Diță, că Vlad mai trebuie
deplasat pe scenă cu încă câteva luni, și anume în toamna anului 1395,
deci un an întreg după faimosul 10 octombrie 1394!'"
Dar cu aceasta-repet-s-a risipit definitiv scenariul A. Huber-C. Ire-
cek- N.Iorga-D. Onciul.
111 Alexandru V. Diță, „ Fuga " și „ restaurarea " lui Mircea cel Mare...
309
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Prin urmare, contribuția indiscutabilă a numismatului Octavian

Iliescu a fost aceea că a demolat stâlpul de rezistență al scenariului să-i
zicem „tradițional”: înlocuirea lui Mircea cu Vlad pe tronul Țării
Românești imediat, și ca urmare a luptei de la Rovine datată 10 oc
tombrie 1394!
Seduși de săgețile trimise înspre tabăra adversă în cele câteva fraze,
editorii grabnici ai acestui articol n-au observat că bagă în cetate calul troian!
Articolul apărut în primul număr din 1988 al revistei noastre de
istorie destinată străinătății a inaugurat - desigur fără să realizeze la data
respectivă - o nouă practică în confruntarea iscată de problemele domniei
lui Mircea cel Mare: publicarea în limbi de circulație internațională. Până
atunci, singurele texte apărute în alte limbi decât română fuseseră cele
publicate de Aurel Decei și de Emil Turdeanu în condițiile exilului. Acum
încep să apară și alte articole, prin care se urmărește un fel de „internațio
nalizare” a dezbaterii din țară și în același timp acreditarea peste hotare a
tezelor susținute de autorii lor, din păcate nu cele mai avantajoase pentru
noi. Dar din fericire nu și așezate pe temelia solidă a adevărului, ci dimpo
trivă. E ceea ce le face să se prăbușească asemenea unor castele din cărți de
joc, imediat ce sunt confruntate cu acesta.
Ne vom ocupa de ele, începând cu versiunea franceză a „istoricei”
comunicări a domnului Nicolae Constantinescu.
IX
Conform notei 1 de la pagina 177 a masivei publicații ARGESIS.

Studii și comunicări. Seria ISTORIE, tom XIII, 2004, în care arheologul și
istoricul Nicolae Constantinescu și-a tipărit prima parte din articolul Fic
tion chronologique - destin historiographique: Rovine, le „17 mai 1395”
(partea a doua avea să apară în tomul XIV, 2005, p. 301-314), „l’étude
reproduit de près mon article paru dans la nouvelle série d’une fameuse
publication, jadispatronéepar N. Iorga - v. „Revista istorică ”, I, 1990, p.
782-802 (en roum)
Nu am procedat la o confruntare de texte spre a vedea cât de aproape
urmează versiunea franceză pe cea în limba română, dar am procedat la o
lectură a celei dintâi, continuată cu noua versiune, franceză.
310
www.dacoromanica.ro
Prima constatare ce se impune este că la fel ca în comunicarea țintută

la 23 martie 1988 și în articolul publicat în 1990, autorul nu aduce absolut
niciun argument în favoarea datei de 10 octombrie 1394, deși prima
oară își intitulase intervenția sa Rovine 1394. Argumente istorice și arhe
ologice.
Probabil că dându-și seama de această situație, a optat, atât în versi
unea românească tipărită în 1990 cât și în cea franceză, pentru un titlu care
să indice foarte clar data de 17 mai 1395 ca obiect al demersului său, și
anume, pentru a i se contesta dreptul de a fi adoptată ca dată a eveni
mentului istoric respectiv. în versiunea românească „teza” pe care își pro
punea să o fundamenteze era sugerată de punerea acelei date între ghili
mele. Titlul francez subliniază apăsat caracterul militant al noii intervenții:
autorul ține să demonstreze că „17 mai 1395” este o categorică „ficțiune
cronologică”.
Să-i urmărim argumentele, dând, după fiecare, răspunsul.
I. „En bref d’ores et deja il faut retenir: aucune de ces sources
serbes n ’indiquepas un nommé Costadin (Le. Constantin Dragaș) parmi
les tombés à Rovine; circonstance désagréable - certes pour la théorie
pro-1395”.
Izvoarele sârbe sunt de două categorii:
1. Viața lui Ștefan Lazarevici de Constantin Kostenețki, scrisă în
1431, după informațiile deținute chiar de la erou. Este izvorul sârb cel mai
aproape de eveniment, exceptând sursele strict contemporane, deloc pu
ține, așa încât a vorbi de „la pénurie documentaire” cum face autorul arti
colului este nepotrivit (dar se poate vorbi într-adevăr - o ilustrează chiar
dânsul cu prisosință - de „une incroyable ignorance des sources sinon leur
interprétation ad libitum”). Acestea sunt: diplomele și alte acte ale regelui
Sigismund de Luxemburg; relatările reprezentantului ducelui de Mantua la
Buda; documentele semnate de domnii români Ștefan I, Mircea cel Mare și
Vlad I; scrisoarea lui Philippe de Mézières din 1397; cronica monahului de
la Saint-Denys; cronica lui Jean Froissait; „Anonimul italian”; scrisoarea
lui Iosif Vrienyios din 1395; scrisoare de la Manuil II Paleologul din 1394;
donația împăratului Manuil II și soției sale, fiica lui Constantin Dejanovici,
pentru mănăstirea „Tis Petras” din Constantinopol și însemnarea din
„Ustavul” de la Hilandar cu data morții acestuia din urmă.
311
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
La Constantin Kostenețiki citim că în bătălia ce s-a dat între Baiazid

și domnul român „atunci craii Marko și Constantin au murit”"2. Deci nici
vorbă de absența unui „anume Constantin”.
2. Cronicile așa-zise „tinere”:
Cele 42 de copii cunoscute actualmente, dintre care două executate de
români, au fost clasificate de A. V. Diță după secolele în care au fost scrise,
în modul următor:
Cronicile primei generații
(Secolul al XV-lea)
Caracterizate, după Stoianovici, prin faptul că încep cu moartea lui
Ștefan Dușan:
1. Manuscrisul copiat la mănăstirea Slatina din Moldova de mai multe
mâni, între care a lui Isaia de la Slatina. Ioan Bogdan a editat din acest
manuscris, acum în Biblioteca Academiei Ucrainene de Științe de la Kiev,
corpusul de cronici moldovenești compus din „Putna I”, Cronica lui Ma
carie în forma scurtă și Cronica lui Eftimie, editate de Ioan Bogdan în volu
mul Vechile cronici moldovenești până la Urechia și așa-zisa „Cronică
bulgară” și Cronica sârbească, ambele editate în „Archiv fur slavische Phi
lologie”.
Aici găsim: In anul 6903 au mers turcii cu război în Țara Româ
nească, și au pierit (pogyboso) craiul Marko și Constantin. Deci „un
nomme Costadin” este iarăși prezent!
2. Manuscrisul copiat în Moldova la sfârșitul secolului al XVI-lea sau

în prima jumătate a secolului al XVII-lea care conține și așa-numitul
„Letopiseț al lui Azarie” (după cronica Moldovei de monahul Azarie),
editat de Ioan Bogdan în 1909. Ioan Bogdan a editat în aceeași lucrare (pu
blicată în „Memoriile Academiei Române”, Seria II. Memoriile Secțiunii
istorice), și copia cronicii sârbești, însoțind-o de o traducerea proprie în
românește, reprodusă integral de A.V. Diță în volumul din 1995. .
Și aici găsim exact aceeași însemnare despre Rovine, cu același Con
stantin.
Cele două copii românești sunt cele mai vechi databile și duc con
semnarea evenimentelor istorice până la moartea lui Matia Corvin:
6998 (1490).
3. Manuscrisul de la mănăstirea Studenița, copiat în 1760 dar după un
original cu mult mai vechi. Intrat în secolul al XlX-lea în fondurile Bi
bliotecii Naționale din Belgrad, a ars în bombardamentul german.
112 Apud A.V. Diță, Mircea cel Mare, op. cit., p. 247.
312
www.dacoromanica.ro
Vechimea originalului după care se executase copia din 1760 se certi

fică și prin acoperirea lui perfectă cu textul din cele două copii moldove
nești, care sunt cele mai vechi ajunse până la noi. (A.V. Diță a dat dife
rențele față de copia din manuscrisul lui Isaia de la Slatina în teza de
doctorat, p. 182-183). „Faptul că relatarea confruntării române-otomane nu
diferă decât prin prezența de două ori a literei a în textul moldovenesc
(redacția medio bulgară proprie cărturarilor români) spre deosebire de 6 în
Studenița, nu mai are nevoie de niciun comentariu”, nota A.V. Diță (p. 183).
4. Manuscrisul mănăstirii Sarandoporsk, considerat „de la începutul

secolului al XVI-lea” și ducând evenimentele până la anul 1509. Era
păstrat în Muzeul Național al Bosniei și Herțegovinei în 1894, când a fost
editat de Djiro Truhelka. Este o copie destul de neglijentă, cu rânduri sărite,
„dar în rest identitatea este din nou perfectă până la anul 1490” cu copiile
moldovenești. „Și în acest manuscris relatarea confruntării române-oto
mane este identică până la literă” cu copiile moldovenești (p. 184).
5. Manuscrisul de la Cetinie ajuns în Biblioteca Universității din

Odessa, conținând și Viața lui Ștefan Lazarevici, a lui Constantin Koste-
nețki „Filosoful”, editată de Iaghici după acest manuscris. Tot el a editat și
cronica sârbească. Este datat din prima jumătate a secolului al XVI-lea și
prezintă o serie de adăugiri ce dovedesc la copist „veleități de colaborator”
care nu se mulțumește să transcrie,fie și cu greșeli și omisiuni modelul mai
vechi, ci intervine în text. Aici apare, pentru prima oară, informația despre
expediția lui Mehmed II contra lui Vlad Țepeș (Drakulovici) adică „fiul lui
Dracul” (Vlad). ’
„Manuscrisul merită o cercetare specială - nota A.V. Diță - fie și
pentru mulțimea de date de istorie românească. Textul ar merita o
traducere integrală ca aceea realizată de loan Bogdan, spre a putea fi
folosit de istoricii români. în ceea ce ne privește, constatăm la el o evo
luție spre o nouă formă analistică, dar această evoluție nu a atins încă știrea
despre confruntarea româno-otomană din anul 6903” (p. 185). Aceasta
rămâne aceeași ca în manuscrisele anterioare.
6. Manuscrisul de la Sofia, păstrat în Biblioteca Națională din Sofia sub

nr. 68 „ne pune în față altei tendințe: de a simplifica, de a face textul
telegrafic, reducând toată partea biblico-istorică la un șir de nume, dintre
care numai puține au o explicație laconică, spre a se trece imediat la analele
propriu-zise de la moartea lui Dușan”. Se constată aceeași tendință și în
cronica propriu-zisă: din nouă rânduri în ediția loan Bogdan cât are re
latarea bătăliei de la Cirmen cu moartea lui Vălkașin și Uglieșa se face unul
singur. „în schimb, cele două rânduri despre bătălia de la Cosovo și cele
313
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
anterioare despre lupta de la Plocnik devin o unică narațiune epică, cu

amintirea semnelor cerești”. In ediția dată de E. Kaluzniacki ocupă 20 de
rânduri. In schimb, însemnarea despre Rovine a rămas neatinsă și este
reprodusă literal. Se sare peste Nicopole, dar nu este omisă moartea lui
Mircea, „prezentă în aproape toate copiile analelor sârbești” (p. 186). Se
menționează expediția lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareș.
Ultima însemnare e din 7130 (1612) - expediția sultanului Osman împo
triva Poloniei.
După dezvoltarea maximă din secolul al XVI-lea, reprezentată de
manuscrisul de la Cetinie, această ramură a istoriografiei sârbe medievale
se contractă și se desfrunzește în secolul al XVII-lea, păstrând însă, în ce ne
privește, informația neschimbată despre expediția lui Baiazid” (p. 186),
adică prezența în toate a numelui lui Constantin, a cărui absență o
proclama domnul N. Constantinescu!
7. Un fragment de cronică păstrat în manuscrisul „Hagi Iordanov”,

publicat de Stojanovici în „Starine”, XIII, 1881, p. 173-175, care conține și
însemnarea: „ în anul 6905 (sic!). în acest an turcii au mers cu război în
Țara Românească și craiul Marko și Constantin au pierit
Cronicile din a doua generație

(secolul al XVI-lea)
„Sunt o categorie aparte, cu o structură și un conținut ce le prezintă
drept o generație perfect individualizată. Caracteristica reținută de Stojan
ovici („cronicile în care se vorbește pe scurt despre Nemanizi”) este cea
mai puțin revelatoare. Trăsătura lor definitorie este tendința de a alcă
tui un nou tip de istoriografie, care începe cu Adam și enumeră toate
sinoadele ecumenice, dar în loc să includă istoria Bizanțului dincolo de
aceste sinoade, trece la istoria Serbiei, de la întemeietorul ei Ștefan Ne
manja" (p. 187-188). „Se pot identifica trăsătură cu trăsătură «părinții» ce
le-au născut: cronicile din prima generație, alcătuite în secolul al XV-lea, și
letopisețele «vechi» sau «bătrâne», iar pentru «preambulul» de istorie
biblico-sinodală, bogata moștenire a genului”.
Ni s-au păstrat din această categorie șapte exemplare, niciunul mai
vechi de secolul al XVI-lea (p. 188).
A.V. Diță le-a clasificat în ordinea în care este redată confruntarea
româno-otomană și anume:
1. Fragmentul de letopiseț din ms. nr. 187 al Bibliotecii Naționale din

Belgrad, editat de Stojan Novakovic în „Starine”, VI, 1874, p. 20-23.
Ultima însemnare e din 1484, după care restul lipsește din manuscris, prin
pierderea filelor. „Ne aflăm în fața celui mai vechi manuscris al generației a
314
www.dacoromanica.ro
Il-a și această vechime coincide cu forma cea mai apropiată de varianta

generației anterioare” dar apar câteva modificări:
In anul 6903 (1395) [anul erei noastre este adăugat de editorul Stojan
Novakovici] a trecut Baiazid în Țara Românească și au murit Marco și
Constantin
In loc de voevase (s-au războit) aparepregdzati de lapregazati - a trece
un fluviu, iar în loc de turci cum era în toate copiile primei generații ne a
pare numele sultanului: Baiazid. Rămân neschimbate trei caracteritici: 1. Nu
se proclamă victoria românilor. 2. Nu apare numele voievodului biruitor. 3.
Nu apare niciun cognomen (Kralievici, Dejanovici sau Jegligovaț) la nume
le celor doi prinți căzuți, și se întrebuințează același verb: au murit (pogybe).
2-3. în două manuscrise, manuscrisul de la Gabrovo dus în Rusia de V.
Grigorovici, care a editat din el analele sârbești în cartea Despre Serbia în
relațiile sale cu statele vecine cu precădere în secolele al XlV-lea și al XV-
lea, Kazan, 1859 (reeditând acest text în „Spomenik”, XVI, 1926, p. 232.
L. Stoianovici a completat două omisiuni făcute la transcriere de Grigoro
vici, între care data morții lui Mircea I), și Manuscrisul nr. 501 al Aca
demiei Croate, numit de Stojanovici „zagrebski” și editat de el în același
volum din „Spomenik” pe 1926, p. 227-228, găsim însemnarea:
B1> leto 6903pogibe Bajazitb naBlaSehb i sh nimh Marko Krali>evikl>
i Konstandin b.
Aici pogibe nu poate avea înțeles de murit și nici de căzut (cu același
sens) ci numai de a căzut peste români, a năvălit peste ei, aducând cu el și
pe Marko Kralievici și Constantin. Apare prima oară lângă numele Marko
cognomenul Kralievici.
4. Manuscrisul nr 273 al Bibliotecii Naționale din Belgrad din care
analele au fost editate de Stojan Novakovic în „Starine”, IX, 1877, p. 77
82. Are forma:
In anul 6903 a mers (hodi) Baiazid în Țara Românească și au murit
(pogybe) Marko Kralievici și Kostandin Jegligovaț la Rovini” (na
rovinahb).
Nici aici nu găsim afirmarea victoriei asupra lui Baiazid și „Rovinele”
(la plural) apar doar ca loc al morții celor doi. Alături de cognomenul lui
Marko Kralevici apare și Konstantin Zegligov’cb - după ținutul peste care
este cunoscut că domnea, cu capitala Jegligovo.
5. Manuscrisul nr 19 al Muzeului din Praga, după care textul cronicii a

fost editat de Stojanovici în „Spomenik”, III, 1890, p. 148-50. Datat de la
jumătatea secolului al XVIl-lea. Ultima însemnare este a morții țariței
Mara (6996). Moartea lui Mircea Voievod lipsește.
315
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în el găsim însemnarea cea mai laconică, din care lipsesc și numele

celor doi căzuți, dar apare informația despre victoria de la Rovine și
numele biruitorului: .
In anul 6903 a înfrânt (răzbi) Mircea voievodul Țării Românești pe
împăratul Baiazid la Rovini (na Rovinahb).
6. Manuscrisul mănăstirii Kuvejdin, fost în posesia lui Ilarion Ruvaraț
care i-a comunicat lui Stojanovici partea conținând cronica de la urcarea pe
tron a Nemanizilor până la 6964 (începerea cronicii cu urcarea pe tron a
Nmanizilor este specifică acestei generații), pe care acesta a editat-o în
„Spomenik”, III, 1890, p. 154-156. Are aceeași însemnare despre Ro
vine, provenită dintr-un izvor comun cu al celui anterior. Numai în
aceste două manuscrise numele Baiazid apare scris cu P — Paiazid și este
numit împărat (țar). Aici, spre deosebire de manuscrisul anterior, apar
numele celor doi căzuți Marko Kralevici» i Kosta (sic) Zegligovac.
Există din această generație și un al șaptelea manuscris, fost al mă
năstirii Hilandar și ajuns prin V. Grigorovici în Biblioteca Universității din
Odessa, dar din el a dispărut fila pe care era însemnarea despre lupta de la
Rovine. S-a păstrat însă cea pe care era însemnată moartea lui Mircea.
„Faptul că în numai 6 manuscrise există nu mai puțin de cinci variante
ale însemnării despre confruntarea româno-otomană, în timp ce în genera
ția anterioară nu am găsit decât o singură formă, în șapte manuscrise, este
suficient de concludent” nota A.V. Diță (pl. 192) pentru modul cum a
decurs transmiterea în timp a formei primordiale, păstrată în cele mai
vechi manuscrise, de origine moldovenească.
Pentru noi, esențială este prezența - cu o singură excepție - în aceste
manuscrise din a doua generație, a numelui celui de al doilea căzut „la
Rovine”: Constantin. Lângă el apare însă și cognomenul Jegligovaț, iar
lângă Marko apare „Kralievici” cu care a rămas celebru în memoria istorică
și folclorică a sârbilor. Acum apare și numele locului unde s-a dat lupta,
în forma plurală „la rovini” și apare atât numele sultanului (țarului) Baiazid
cât și al învingătorului Mircea.
Cronicile din a treia generație

(secolele al XVII-lea și al XVIII-lea)
Conform celor scrise de A.V. Diță, ele sunt:
„Caracterizate de L. Stoianovici drept «cronici în care se vorbește mai
pe larg despre Nemanja și Nemanizi». Ele se dovedesc, la o lectură
comparată cu cele din primele două generații, a reprezenta o nouă vârstă a
istoriografiei medievale sârbești, istoriografie ce nu și-a întrerupt exis
tența o dată cu prăbușirea statului sârbesc, ci s-a continuat până în mo
316
www.dacoromanica.ro
mentul trecerii la noua etapă, luministă, reprezentată de primii istoriografi

cu nume cunoscute și personalitate distinctă, în secolul al XVIII-lea.
Focarele în care s-a continuat să se întocmească și să se copieze aceste
cronici (de unde ele au și fost adunate de colecționari și bibliotecile mo
deme) au fost mănăstirile, cu un rol important și în stimularea creației orale
- celebrul epos popular sârb ce a cucerit Europa romantică prin colecția lui
Vuk Karadzic.
Despre intensitatea cu care s-au difuzat cronicile din ultima generație în
secolul al XVII-lea și al XVIII-lea ne dă o idee și faptul că din această
categorie au ajuns până la noi 24 de exemplare, aproape dublu față de
cronicile din cele două generații anterioare, luate la un loc.
Cu privire la ele, Stojanovici observa: «Printre textele acestei grupe
sunt unele care sunt identice, sau, dacă există diferențe, ele sunt atât de
neînsemnate, încât puteau veni chiar din partea copiștilor înșiși, și nu din
diferențele în originalul după care au fost copiate. Unele se deosebesc
între ele doar prin faptul că au fost continuate. Toate sunt foarte asemă
nătoare între ele, doar că unele sunt mai complete, iar altele mai reduse.
Doar textele lui Verkovic și Ostojic se deosebesc ceva mai mult»"3.
Ceea ce distinge această analistică din cel de al XVII-lea secol, depăr

tând-o de aceea a secolelor anterioare, este efortul evident de a depăși sim
pla analistică spre a încerca să devină o adevărată istoriografie, adică
efortul de a intui un fir al dezvoltării vieții istorice a poporului sârb, ceea
ce determină o valorificare nouă a întregii moșteniri anterioare atât
cronicile «vechi», cât și cele noi într-o veritabilă încercare de sinteză.
Fără să existe în istoriografia sârbă a secolului al XVII-lea opere și
personalități comparabile cu cele din cultura română - de felul unor
Ureche, Miron și Nicolae Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino - pu
tem vorbi de un salt, în limitele respective, ca acela de la analistica noastră
slavonă din secolul al XV-lea și primele decenii ale secolului al XVI-lea, și
de la alcătuirile lui Macarie, Eftimie și Azarie, la «Epoca cronicarilor»
secolului al XVII-lea. Insă la temelia acestui salt stau, în mod evident,
cronicile celor două generații precedente, valorificate și sintetizate în
acest spirit nou”.
Cele 24 de manuscrise din această a treia generație sunt sistematizate

de A.V. Diță după aceleași criterii, și anume, potrivit formelor pe care le ia
relatarea confruntării româno otomane, de la cele mai simple la cele mai
laborioase. Ele se împart în cinci grupe.
113 L. Stojanovic, Stări srpski rodoslovi i letopisi, Belgrad, Sr. Karlovț, 1927, p.
XLVII.
317
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Grupa I, cu un singur manuscris, „este forma cea mai apropiată de

generația anterioară, singura variantă fiind adăugarea unui tou - acolo. Se
pleacă, deci, de la forma ultimă a generației anterioare: aceea care afirmă
victoria, numele învingătorului și al învinsului, locul bătăliei și titlul de
țar/împărat pentru «Paiazid». Este forma din manuscrisul mănăstirii Ku-
vejdin al generației anterioare, fără alăturarea cognomenului Jegligovaț lui
Constantin” (p. 195):
Manuscrisul Verkovic (nr. 22 din lista lui Stojanovici), care este o
copie modernă de St. Verkovici, păstrată în Biblioteca Națională din
Belgrad: „Dacă copia este fidelă - scria Stojanovici - manuscrisul este de
redacție rusească, deci din a doua jumătate a secolului XVIII. Nu are
sfârșit”. A fost editată de L. Stojanovici în „Starine”, XIII, 1881, p. 190
196. Aici găsim:
în anul 693 [greșeală îndreptată de editor: 6903 - AVD] a înfrânt
Mircea voivodul Țării Românești pe Paiazid la Rovine și acolo (του) au
murit Marko Kralevici și Constantin
Grupa II: cu 10 manuscrise, are comună forma:
„în anul 6903 a înfrânt Mircea voievodul Țării Românești pe
împăratul Paiazid la Rovine și au murit Marko Kralevici și Constantin și
Dragaș".
„Este evident o preluare ad litteram din tradiția miinuscrisă căreia îi
aparținea, în generația anterioară, manuscrisul de la mănăstirea Kuvejdin.
Singura deosebire: în loc de Constantin JEGLIGOVAȚ apare acel „Dra
gaș” prin care numele celui căzut - Constantin Dragaș - este disociat în
persoane distincte: Constantin și Dragaș. Nu apare varianta tou” (p. 195).
Se dau în continuare datele despre toate cele 10 manuscrise, cu locul
unde se păstrează, precum și unde, când și de cine au fost editate.
La nr. 5 (Stojanovici 9): Manuscrisul Bibliotecii Naționale din
Belgrad nr. 536, editat de A. Vukomanovici în „Glasnik”, IX, 1859, p. 144
- 156, care se termină în anul 1554 se menționează: „Această ediție a fost
utilizate de B.P. Hasdeu în 1877 pentru stabilirea datei bătăliei de la
Rovine. Are însemnarea despre moartea lui Mircea, aici însoțită de varianta
«i potom drougo leto pleni car Kraiscia vlahe = și apoi, în al doilea an, a
jefuit împăratul țara vlahă» (Țara Românească).
In celelalte manuscrise se pomenește de expediția sultanului atunci
318
www.dacoromanica.ro
când vine vorba despre moartea lui [Mahomed I], separat, nu ca o conti
nuare a însemnării despre această moartea lui Mircea”.
Grupa III, e reprezentată de un singur manuscris, copiat de Jovan
Rajic (nr. 5 la Stojanovici) la 1758 și editat după această copie de Sto-
janovici în „Spomenic”, LXVI, 1926, p. 232. Manuscrisul după care a
copiat Rajici aparținuse mănăstirii Hilandar, însă a dispărut între timp și a
rămas doar copia cunoscutului istoric iluminist.
Aici găsim o formă mai dezvoltată, în care însă nu știm dacă n-a intrat
și o colaborare a istoricului:
„6903, a înfrânt Mircea Voivodul Țării Românești pe împăra
tul Paiazid la Rovini. Și acolo au murit Marko Kralievici și Con
stantin și Dragaș. împăratul s-a amărât tare de moartea lor, și foarte
s-a înfricoșat, căci nu erau unii ca ei în toată oastea lui și nici
n-avea să mai fie după aceea”.
Grupa IV, tot cu un singur manuscris, copiat în 1738 și ajuns de la
mănăstirea Podgorița (St., nr. 17) în Biblioteca Națională din Belgrad, cu
nr. 42. Editat de Stojanovici în „Starine”, XIII, 1881, p. 181-189. Avem în
el forma cea mai „elaborată” la care a ajuns laconica însemnare din secolul
XV după trei secole:
Λ
„In anul 6903 a înfrânt Mircea Voievodul ungrovlah (Mir-

ceta Voevoda Ougricneb) pe împăratul Paiazid la Rovini. Și
acolo au murit Marko Kralevici, pe care l-a omorât Iovan Dok-
manovici [I του pogibe Marko Kralevicb. Oubi ga Iovan Dokma-
novicbj. Și acolo au murit Costadin Jegligovaț și Dragaș, cu opt
mii de oșteni și 3 voievozi care s-au războit sub [alături de = koi
voevahoy pri cara Pajazitou] țarul Baiazit trădându-1 pe cneazul
Lazăr și slujind turcilor și luptând cu țarii bulgari și cu
creștinii”.
Așa cum observa Alexandru V. Diță, el aparține aceleiași „familii”-
a textelor ieșite din mentalitatea nouă a copiștilor, care cred că pot intro
duce în textul copiat informații din sursă proprie. Cele adăugate aici cu pri
vire la cel ce l-a omorât pe Marko, sau numărul de oșteni sau „trădarea” de
către ei a cneazului Lazăr sunt proprii copistului. Transformarea lui Con
stantin Dragaș în două persoane este însă proprie întregii familii din
sec. XVII.
319
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Există și o cronică ce a aparținut lui Gheorghe Brancovici dar a ajuns

până la noi doar într-o versiune latină executată pentru Pejacevici, origi
nalul pierzându-se, în care găsim:
6903. Movit Pajazet contra Myrcsam Ugrovlachorum Vojvo-
dam et debellavit Myrcisa Pajazetum ad Rovinem, et hoc proelio
perit generosus iile Marcus Kralevich filius Vukassini Regis et
Constantin Zegligovac filius Deani Despoteae et Dragasis”114.
Avem aici deja o mână de istoric ce adaugă numele părinților lui
Marko și Constantin, dar nu poate evita eroarea de a-1 vedea pe acesta
împărțit în doi: „și Dragas”.
Grupa V. Transcriu pentru ea ceea ce citim la A.V. Diță:
„în sfârșit, ultimul izvor pe care îl înregistrăm aici, deoarece ne ajută să
înțelegem mentalitatea acestor copiști, care credeau că pot îmbogăți textul
inițial cu știri, unele corecte, alte fanteziste, este Manuscrisul de la mănăs
tirea Decani (nr. 21 în inventarul Stojanovici), despre care ni se spune că
l-a editat Serafim Ristici într-o carte rămasă pentru noi inaccesibilă.
„ Ediția este foarte nesigură - afirmă Stojanovici - $7 dacă este cât de cât
fidelă, manuscrisul este scris în a doua jumătate a secolului al XVlll-Iea,
pentru că este de redacție rusească
Singurul fapt pe care-1 aflăm, din ediția cumulativă a lui Stojanovici din
anul 1927 (p. 219) despre acest manuscris, este că în el numărul morților
de la Rovine a sporit cu încă doi: Andrei și Comnen. Aici aflăm și data
de 10 octombrie.
înainte de a încheia prezentarea manuscriselor ce nu au data de 10
octombrie, și a trece la cele astfel datate, mai menționăm Manuscrisul lui
Janko (nr. 20 la Stojanovici). Este o copie, executată de Janko Safarik,
după o cronică dintr-un manuscris acum necunoscut. Novakovici a con
fruntat această copie cu ediția Vukomanovic și a notat diferențele în „Sta-
rine”, IX, 1877, p. 82-90. Găsim la p. 84: „Pri 6903 na kraju je u S. «Dragos
wkt. 30»”. Deci „Dragos oct. 30” este o însemnare marginală a lui Safarik,
cu adausul lunii și zilei (greșit - 30) și a numelui Dragoș (cu o în loc de a)
ceea ce ar putea însemna că nu erau în text. în absența unui examen direct al
copiei nu ne putem pronunța categoric.
în această mentalitate se încadrează, evident, și introducerea datei

de 10 octombrie. Ea apare într-o formă constantă, variantele fiind infime,
dar se cer notate. Reproducem, ca paradigmă, pe cel din mss 2-3-4:
1,4 Branovicev letopis, ediția Academiei Sârbe de Științe și Arte, îngrijită de Reia
Novacovic, Belgrad, 1960, p. 49.
320
www.dacoromanica.ro
Vb leto 6903 răzbi Mirceta voivoda vlaski Cara Pajazita na Rovinah. I

tou pogibe Marko Kralevikb i Kostandin i Dragaș. Msa oktomvria 10
dni».
„ In anul 6903 a învins Mircea Voievodul Țării Românești pe împăratul
Paiazit la Rovine. Și acolo au murit Marko Kralevici și Costandin și
Dragaș. LUNA OCTOMBRIE ÎN 10 ZILE”.
Este deci extrem de evident că data de 10 octombrie a fost lipită la
un text ce se plasează la sfârșitul unei lungi evoluții, pe care am putut-o
urmări pas cu pas în paginile precedente. Ea se leagă de o anumită
tradiție manuscrisă: aceea în care apare varianta TOU - acolo.
Să urmărim acum cele 10 manuscrise (înregistrate de Stojanovici în
ediția sa cumulativă și numărate acolo de G.Sp. Radojicici).
1. Manuscrisul mănăstirii Secenița, acum în Muzeul Ceh din Praga

(nr. 12). Deși acest manuscris este clasat de Stojanovici în grupa a IV-a, a
celor „neclasabile” (împreună cu cronica lui Gheorghe Brancovici și cu
alte două manuscrise ce nu conțin nicio știre despre Rovine), începem cu el
deoarece de aici a pornit toată odiseea acestei date: este manuscrisul luat
ca bază de Safarik în compilația sa de cronici, tipărită în volumul Pa-
matky drewniho pisemstvi Jihoslovanu, Praha, 1851, pe care s-a întemeiat
Irecek atunci când a datat la 10 octombrie bătălia de la Rovine. A fost editat
integral de Stojanovici în „Spomenik”, 111, 1890, p. 129-135.
Chiar dacă structura și conținutul acestei cronici i s-au părut lui Stoja
novici cu totul singulare, și a considerat că „nu are sfârșit, se întrerupe la
anul 1474 și nu știm când a apărut”, aerul de familie cu toate textele simi
lare ale secolului XVII este deplin, și procedeul de alcătuire este similar.
Numai că aici se pare că avem de-a face cu o operă „de autor” (fie el și
anonim) rămasă fără progenitură. Dacă am mai fi avut câteva copii, ca în
cazul celorlalte, ar fi fost acceptată de editor, în mod firesc, între rudeniile
sale din „a treia generație”.
însemnarea despre Rovine are aici următoarea formă:
Vi> leto 6903 Mirce voevoda Vlaski razhbi cara Pajazita na Rovinah i> i
pogybe Marko Kraljeviki» i Konstandini» i Dragași». Oktomvria 10.
„ In anul 6903 Mircea Voievodul Țării Românești l-a înfrânt pe împă
ratul Paiazit la Rovine, și au murit Marco Kralijevici și Costandin și
Dragaș. Octombrie 10”.
După cum se observă, există aici toate elementele acumulate treptat
spre a da această formă, la care s-a adăugat, în ultimă instanță, la sfârșit,
și o dată de lună și zi.
Indiferent „când a apărut” cronica, însemnarea aceasta nu putea
să apară înainte ca aceste elemente să fi apărut ele însele, adică în
321
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
secolul al XVII-lea. Iar micile, dar revelatoarele variante, în raport cu

textul anterior, care este cel oarecum canonic, ne arată că nu există nici o
filiație între acest manuscris și toate celelalte care conțin data de 10
octombrie. Inversarea de cuvinte, faptul că este singura ce nu se leagă de
tradiția manuscrisă cu TOU, singularizează acest manuscris, dar nu
acoperă evidența: materia este exact aceeași ca în celelalte manuscrise.
Nimic în plus, iar în minus doar acel TOU, cuvântul „meseța” (luna) și
cuvântul „den” (zi). Faptul plasează, indubitabil, textul acestei cronici
în contextul veacului al XVII-lea, când au avut loc toate aceste evoluții,
și pe terenul lor, dar îl așează și într-o tradiție aparte față de rest.
2-3-4. (St. 1, 3, 2) Manuscrisele Dorpatski, Racanski și Ruvarțev I,
identice ca text, ceea ce l-a făcut pe Stojanovic să publice în „Spomenik”,
III, 1890, p. 123-128, doar pe primul, după copia din Muzeul Rumianțevde
la Moscova, dând numai variantele din celelalte două. Textul este cel
reprodus de noi ca „paradigmă” mai înainte. în variantele de la p. 126
nici una nu se referă la el. Materia celor trei manuscrise se termină în anii
1687, 1669 și respectiv 1672, plasându-le, iară dubiu, în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea.
5-6 (ST. 16 și 17) Manuscrisele Ruvarțev II și Sofia II, editate de

Stojanovici în același loc, p. 136-144. Primul se termină cu anul 1675, al
doilea este datat din secolul al XVII-lea (Stojanovici a editat din el doar di
ferențele față de Ruvarțev II). Textul despre Rovine diferă de „paradigmă”
prin următoarele: lipsește vlaski după voevoda; lipsește i înainte de TOU;
lipsesc cuvintele meseța (lună) și den (zi). Nu se adaugă nimic.
Manuscrisele 7-10 sunt cele cu nr. 18, 19, 20, 21 în inventarul lui
Stojanovic, adică: .
7. Manuscrisul de !a mănăstirea Velika Remetea, din secolul al

XVII-lea, care se acoperă cu Ruvarțev II, deci prezintă particularitățile de
la 5-6. Diferențele față de Ruvarțev II au fost notate de Ljubomir Stoja
novici în „Spomenik”, LXVI, 1926, p. 232-233. Aici este plasat cuvântul
vlaski după voevoda. Nimic altceva.
8. Manuscrisul lui Vasici și a! lui Neskovici - două copii moderne

după unul și același manuscris, fost al episcopului Neskovic, copii păstrate
în Biblioteca Academiei Sârbe. Copiile concordă perfect. Manuscrisul se
termină la anul 1649. Variantele notate în „Spomenik”, LXVI, 1926, față
de Ruvarțev II, nu privesc însemnarea despre Rovine.
9. Copia luiJanko Safarik, prezentată ceva mai sus, figurează și ea între

manuscrisele ce ar avea această dată, în cartea lui Stojanovici din anul 1927.
322
www.dacoromanica.ro
10. Manuscrisul de la Decani, cu originala înmulțire a morților de la

Rovine în secolul al XVIII-lea, are și data de 10 octombrie.
Singura concluzie ce se impune: Această dată a fost introdusă numai
în textele celei de-a treia generație de cronici, generație apărută în
secolul al XVII-lea.
După părerea noastră, cel care a operat această interpolare târzie și iară
nicio legătură cu bătălia de la Rovine nu poate fi - așa cum am mai spus -
decât un copist care cunoștea piatra de mormânt a lui Ostoja Rajakovici din
biserica Maicii Domnului de la Ohrida, biserică având funcție de catedrală.
Această piatră de mormânt are următoarea inscripție:
Prëstavi se rabi> bozii Ostoja Rajakovikb po gouslomi. Ugarciki. i
surodniki, kralja Marka zeti> zupana Grope lëto 6888, msca oktomvria 10.
ind. 3. Vasi> ze m(o)lju bratija moja ljubimaja procitajuste prostite rab
boga, jako vy mozete b[y]ti kako ja. a ja kako vy nikolize.
„A răposat robul lui Dumnezeu Ostoja Rajakovici, după guslă din
Ungaria [ungur?], și rudă a craiului Marco, ginerelejupanului Grope, la
anul 6888, MESEȚA [luna] OCTOMVR1A 10, ind. 3. Pe voi vă rog, frații
mei iubiți care citiți, să iertați pe robul lui Dumnezeufiindcă voi putețifi ca
mine, iar eu ca voi niciodată
Cel ce a citit inscripția a reținut numele „craiului Marcu” și luna, cu ziua
respectivă, transbordându-le apoi în letopiseț. Este desigur o ipoteză, dar
așteptăm una mai convingătoare! (p. 200-204).
Am ținut să rezum și în parte să transcriu rezultatele la care a ajuns

A.V. Diță și cărora le-a dat ultima sistematizare în teza de doctorat pu
blicată în 2000, pentru a nu mai lăsa loc nici unei discuții asupra afirmației
transcrisă din versiunea franceză a articolului d-lui Nicolae Constanti-
nescu, din 2004. A mai susține, în aceste condiții că „niciuna din aceste
izvoare sârbești nu ne indică un numit Costandin / i.e. Constantin/Dragas
printre cei căzuți la Rovine, circumstanță dezagreabilă - desigur -pentru
teoria pro-1395” înseamnă a inaugura un nou mod de a face istorie:
contrazicând sistematic tot ce spun izvoarele de care dispui!
Nu este singurul exemplu ce se poate da în sprijinul acestei afirmații

care - sper - nu este făcută „pe un ton incalificabil de jignitor”. Același
autor îl face pe C. Litzica „père d’une théorie sur une guerre à deux
combats succesifs (tentative évidente d’entâsser les deux datation -
1394/1395” (p. 120) când și în acest caz realitatea se prezintă exact invers
decât în spusele domnului N.C.: Litzica este „părintele” teoriei că au existat
două bătălii la distanță de șapte luni una de alta: prima în 10 octombrie
323
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
1394 și a doua în 17 mai 1395. „Părintele” teoriei celor două bătălii succe
sive, una victorioasă, la Craiova, urmată imediat de cea nefericită, la Argeș,
care-1 obligă pe Mircea să fugă în Ardeal după ajutorul lui Sigismund este
Dimitre Onciul.
De aceea, iarăși suntem în contradicție cu realitatea când citim despre
el: „Dimitre Onciul - évidement toutefois capté pour les théo- ries Hasdeu
- Litzica mais dominé pas d’elles” (p. 181). Dimitre Onciul și-a expus
teoria sa cu cele două bătălii succesive în cursul din anul 1900 -1901, când
articolul lui C. Litzica abia urma să apară, în numărul pe aprilie 1901, puțin
înainte de încheierea acestui curs. N-a acceptat niciodată datarea bătăliei de
la Rovine la 17 mai 1395, ceea ce l-a dus unde am văzut, și a folosit această
dată pentru o teorie proprie: că atunci s-a dat bătălia de la Nicopolul Mic și
a murit Constantin Dragași
Dar demonstrația (care-1 lasă perplex pe cititor), a noii metode de
sfidare nu numai a ceea ce citim în „documentele” secolelor XV-XVII ci și
în paginile foarte apropiate de noi, o găsim în modul cum încearcă să nege
aportul învățatului sârb D.Sp. Radojcici: „En effet, le prétendu exploit
scientifique de celui-ci n’est l’autre - hélas - que presque mot â mot et par
une étrange manque d’information (?) l’opinion forgée en 1901 par C.
Litzica” și în consecință el „n’a aucunement le mérite de la nouveauté
scientifique” (p. 182).
A
In realitate, pe lângă meritul de a fi readus în actualitate, după

mai bine de un sfert de veac, cele două argumente ale lui C. Litzica din
1901 și de a le fi propus judecății istoricilor străini, care spre deosebire
de cei români le-au considerat absolut convingătoare, D.Sp. Radojcici
ne-a pus pe drumul descoperirii celui mai greu argument împotriva
datei de 10 octombrie: apariția ei târzie, și doar în zece din cele 42 de
manuscrise cunoscute ale cronicii sârbești. Este contribuția lui capitală
și pentru care nu a fost dator nici lui B.P. Hasdeu și nici lui C. Litzica.
* * *
Acolo însă unde lupta d-lui N.C. cu mărturiile documentare ia aspec

tul unei lupte a lui Iacob cu îngerul din Biblie, este în cazul celor două
izvoare strict contemporane aduse în discuție de B.P. Hasdeu, C. Litzica și
D. Sp. Radojcici.
Contestarea valorii demonstrative pentru moartea lui Constantin
, 324
www.dacoromanica.ro
Dragaș în bătălia de la Rovine la 17 mai 1395 a celor două documente ne

pune în fața aceleiași „metode istorice” de care s-a folosit d-1 N. C. și pentru
a afirma că nu se găsește numele Constantin în izvoarele sârbești. Deși,
cum s-a văzut, dintr-un singur manuscris lipsește, deoarece acolo lipsesc
ambii căzuți, nu numai Constantin.
Ce-i drept, în încercarea de a contesta aceste documente, d-1 N.C.
calcă pe urmele ilustre ale lui N. Iorga, ceea ce, în materie de Rovine,
nu constituie însă un merit, ci un handicap.
Primul document este „Ustavul de la Hilandar”, copiat la sfârșitul
unui Tipikon copiat de un Roman (de unde și denumirea greșită de Tipiko-
nul lui Roman). Din el Miklosich, a extras în 1858, în Monumenta ser-
bica... zilele de pomenire a domnitorilor sârbi din sec. XIII și XIV, între
care „CCXIV (1395) 17 mai Constantin Dragas moritur”. E Vukii typico
chilandarensi”. De aici a luat B.P. Hasdeu argumentul pentru a data la 17
mai bătălia de la Rovine.
Acest „Ustav” a fost editat integral de Iaghici în 1873 în cuprinsul
articolului din „Starine” de la Zagreb intitulat Tipik Romanov. Rukopis
nekoc hilandarski, sada berlinski [Tipicul lui Roman. Un manuscris
cândva la Hilandar, acum la Berlin] și de Ljubomir Stojanovici în 1905 în
volumul III din monumentala Stări srpski zapisi i natpisi (reeditată anas
tatic la Belgrad în 1984).
împreună cu A.V. Diță l-am reprodus în xerocopie în volumul Bătă
lia pentru Rovine din 1988, însoțind originalul cu prima lui versiune româ
nească, realizată din slavonă de două eminente profesoare de la Catedra de
limbi slave a Universității București, doamnele dr. Olga Stoicovici și dr.
Maria Zavera. De asemenea, am publicat acolo și traducerea integrală a
articolului lui Iaghici, tălmăcit de cineva care n-a ținut să-i fie pomenit
numele, dorință ce s-a respectat și aici. Acest articol, spre deosebire de cele
două documente în xerocopie și traduceri, n-a mai fost reprodus de A.V.
Diță în teza de doctorat, dar se află în volumul publicat în 1995, p. 248-253.
Ce este acest document, inclus de noi în volumul amintit, sub titlul
Actul pentru rănduiala pomenirii ctitorilor mănăstirii Hilandar de la
Athos (13 noiembrie 1382)1 Ne-o spune singur, așa că îl reproduc mai
departe integral, în versiunea doamnelor Olga Stoicovici și Maria Zavera,
însoțită de notele din teza lui A.V. Diță, p. 208-213:
325
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„Multe și mărețe daruri au fost moștenite de la atotțiitorul Dumnezeu, și

pe pământ s-au nevoit și prin cea pământească, împărăția cerească a
dobândit. Zic adică de sfântul și preacuviosul nostru părinte Simeon, noul
izvorâtor de mir, și de cel după trup fiul său, măritul între ierarhi, Sfântul
Sava, cel ce a fost la început ctitorul sfântului și luminatului și cinstitului
locaș Hilandar.
De atunci și până acum, cei ce prin neamul lor au fost rude cu ei,
născându-se cu iubirea de Dumnezeu, și aceștia din viața lor s-au îngrijit de
sfântul și luminatul lăcașul acesta, întemeiat de părinții și străbunii lor, și
toate cele de trebuință ale noastre împlinindu-le115 și dându-ne nouă liniș
tea, care și acum se vede aici.
Care deci dintre ei apar aici, pe nume, ÎN ZIUA ADORMIRII LOR:
Luna iulie 21, s-a săvârșit maica Anastasia, soția Sfântului Simeon,
mama Sfântului Sava, ctitorul acestui sfanț hram116.
Luna octombrie 29, s-a săvârșit marele întru sfinți milostivi regele sârb
Ștefan Uroș117* .
115 în ed. Iaghici este cuvântul udovlise. La Stojanovici: udelise. Ideea rămâne
aceeași, dar o nouă cercetare a manuscrisului poate hotărî între cele două lecturi.
116 Deși criteriul după care sunt înseriați ctitorii decedați nu este cel crono-
logic-istoric, ci calendaristic-cultic, adică în ordinea în care se succed lunile calen
darului bisericesc, începând cu septembrie (anul bizantin începea la 1 septembrie, iar
cel bisericesc a rămas până astăzi credincios acestei rânduieli), pentru că așa se
succedau slujbele de pomenire, aici se făcea o excepție, fiind vorba de însăși soția
și mama fondatorilor mănăstirii. „Sfanțul Simeon” este fondatorul statului sâr
besc, marele jupan Ștefan Nemanja, care spre sfârșitul zilelor a părăsit tronul, lăsân-
du-1 fiului său mai mare, Ștefan, și călugărindu-se la Athos unde îl precedase fiul mai
mic, Rasko. Acesta se călugărise la Vatoped, cu numele Sava, și zidise apoi Hilan-
darul, care va deveni “lavra sârbească” de la Athos și vatra culturală cea mai impor
tantă a Serbiei medievale.
Soția marelui jupan Ștefan Nemanja, numită Ana, a îmbrăcat haina monahală
devenind monahia Anastasia. (Pentru aceste note am folosit C. Jirecek, IstorjaSrba,
preveo dopunio Jovan Radonic, Beograd, voi. I, 1922; voi. II, 1923, și Rodoslovne
tablice srpskih dinastija I vlastele, napisao dr. Alexa Ivic, trece, znatno popujeno
izdanje, Novi Sad, 1928).
Stojanovici adaugă: “în ms. Muzeului Rumianțev, nr. 1458: «în acest [iulie] 21
s-a săvârșit Anastasia monahia, soția Sfântului Simeon, maica Sfântului Sava» (Serv.
51). La fel și în ms. Mănăstirii Savina (Șem. B. K.., 1882, 33)”.
117 Ștefan Uroș II Miliutin (cca 1253 -29 oct. 1321), nepotul de fiu al lui Ștefan
primul încoronat (supranumele de „primul încoronat” - Prvo veneam - vine de la
faptul că Ștefan a fost primul conducător sârb ce a obținut coroană regală), fiul mai
mare al lui Nemanja și fratele Sfântului Sava.
326
www.dacoromanica.ro
Luna noiembrie 7, s-a săvârșit prima țariță a sârbilor, soția țarului

Ștefan întâi, monahia Evghenia118.
Și în noiembrie 13 s-a săvârșit regele Uroș al treilea119.
Luna decembrie 2, s-a săvârșit Uroș al doilea, fiul primului țar,
Ștefan120.
Și în decembrie 20 s-a săvârșit primul țar al sârbilor și grecilor, chir
Ștefan121. ’
Luna martie 12 s-a săvârșit regele Ștefan, Teoctist monahul, în anul
6824 (1316)122.
Și cu acești sfinți domnitori și ctitori ai noștri, mai sus scriși, a fost
hotărât, înainte de noi, de către cei din trecut părinți și frați ai noștri, și a
fost consemnat în tipic, pentru fiecare dintre ei, ÎN ZIUA ADORMIRII LOR a
St. adaugă: „La fel și în text, la această zi” (adică în „ Tipicul lui Roman ” la
sfârșitul căruia este copiat „Ustavul”).
"“Soția țarului Ștefan Dușan a fost Elena, sora țarului bulgar Ivan Alexandru,
călugărită cu numele Elisaveta, deși Evghenia nu este o eroare, ci are altă explicație.
Și soția cneazului Lazăr, care apare pretutindeni în cronici cu numele Milița, „în
călugărie monahia Evghenia”, este scrisă, la moartea ei, „maica Eufrosina”, cu data
„noiembrie ziua 11”, iar Ivici o dă „Milița, monahia Jevghenia, respectiv Iefrosina"
(în tabelul nr. 5), cu data exactă a morții: 11 noiembrie 1405. Soția țarului Dușan,
Elena, Elisbeta sau Evghenia trăia încă în 1375 și nu i se cunoaște anul morții. Ivici dă
ca zi 11 noiembrie, cu semnul întrebării, fără nicio explicație. Posibilă confuzie cu
ziua morții soției cneazului Lazăr.
Stojanovici adaugă: „în text: «S-a săvârșit prima țarină a sârbilor Elisabeta». în
ms. Mân. Savina... «Elisabeta monahia» (Șem. B. K. 1882, 33)”.
w Ștefan UroșIIIDecianski, tatăl lui Ștefan Dușan (cca 1274-noiembrie 1331).
Ivici dă 11, nu 13 noiembrie. St.: „La fel și în text” (în Tipic).
120 Ștefan Uroș (la Irecek: țarul Uroș), fiul lui Ștefan Dușan, domnește întâi ca
asociat al tatălui său, apoi ca țar (1335-1371). Ivici dă ca dată a morții 4 decembrie, nu
3 ca în Ustav și în Tipic.
St.: „în text: «Această lună, în 3 s-a săvârșit țarul Uroș al 11-lea».
121 Ștefan Dușan Silni (cel Puternic) (1331-1355). Din anul 1321 asociat la tron al
tatălui său, Ștefan Decianski, apoi rege din 8 septembrie 1331 și țar al „sârbilor și
romeilor” din 16 aprilie 1346. Mort la 20 decembrie 1355.
St.: „în text: «în luna aceasta, 20. Pomenirea primului țar al sârbilor și grecilor,
Kir Ștefan»”.
laghici menționează că însemnarea despre sfârșitul lui Dușan este scrisă cu
litere de aur, dar nu este clar dacă se referă la cea din Tipic sau din actul de la 13 82.
122 Ștefan Dragutin (1276-1282, în nordul Serbiei până în martie 1316), fiul lui
Ștefan Uroș I și fratele lui Ștefan Uroș 11 Miliutin, călugărit cu numele de Teoctist.
327
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
se cânta 12 cântări de pomenire cu colivă și cu lumânări123, de către frații

noștri [călugări] și cu stropirea cu vin124 în fiecare an. La fel și la slujba de
dimineață la liturghie125.
Iar apoi și până oarecând, trecând multă vreme și până la noi, cele ce au
fost așezate de către sfinții părinți și frați ai noștri pentru pomenirea
sfinților ctitori mai sus scriși, fie din uitare, fie din lucrare diavolească, fie
din viclenii omenești, nu s-au îndeplinit poruncile orânduite. Și atunci, a-
flându-ne în această vreme în lăcașul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
Hilandarul, cu egumenul care egumenește în acest locaș, multe întrebări
am avut între noi în legătură cu pomenirea sfinților ctitori, căci unii atunci
s-au grăbit și au spus să se cânte o dată pentru toți.
Dar noi, temându-ne de frica lui Dumnezeu și de poruncile și de tipicul
sfinților ctitori, știind durerea și truda lor pentru acest sfanț locaș, pentru
care s-au trudit să fie spre alinarea neputincioșilor și străinilor, dar mai ales
a neamului nostru, ne-am înțeles cu toții frățește, cei ce cu numele sunt
scriși aici: eu, atunci egumen, ieromonah Sisoie; mitropolitul Sava; starețul
de la Kareia Danail; starețul turnului lui Vasile126, Afanasie; marele eco
nom Gherontie și eclesiarhul mitropolitan Dionisie; proegumenul Neofit;
starețul Mihail; starețul Matei; starețul Teodosie; starețul Gherasim; pro-
economul Ioasaf; proeconomul David; starețul Doroftei; proeconomul
123 Textual: pevati 12 psenicb si> srestami. Cuvântul pbsenica (gr. Σίτος; lat.
triticum) înseamnă grâu, boabe de grâu, ceea ce aici are înțeles de pomenire cu colivă
din boabe de grâu. Literal ar fi „a se cânta 12pșenițe cu lumânări”. S-a tradus în acord
cu ritualul ce se săvârșește în mănăstiri la pomenirea ctitorilor: Se face pomenirea
seara, cu cântări, cu colivă și cu lumânări, iar a doua zi în cadrul liturghiei se face
parastasul. Acest pasaj se lămurește mai bine comparându-1 cu dispozițiile pentru
mănăstirea zisă „Petra”, date de Manuel Paleologul și'de soția sa, fiica defunctului
Constantin Dragaș.
124 Prilivb, lat. libație, priiiv za ousopsihb (Mikl. Dict., p. 671). „Obiceiul de a
aduce vin la înmormântare și la parastas și de a turna din el cruciș peste trupul
mortului sau peste groapă (la cimitir) ori pe pardoseala bisericii (la parastas)
reprezintă o datină foarte veche, fiind o prelungire a libațiunilor (stropitorilor) de vin,
pe care strămoșii noștri romani le faceau pe morminte” (pr. prof. dr. Ene Braniște,
Liturgica specială, București, 1980, p. 495).
125 Takozde i na utrîa litourgîa na mbsi = textual „la liturghia de dimineață, la
mesă”. în mănăstiri, așa-numita utrenie (slujba de dimineață dinaintea liturghiei în
bisericile de mir) se face seara.
126 Starbcb pirga Vasiliyeva. Pirbgb = πύργος, turris, turn. în Miklosich găsim
vb svștei gore vi> pirgou (p. 564). Nu știm ce mănăstire athonită desemnează acest
„turn al lui Vasile”.
, 328
www.dacoromanica.ro
Damian; starețul Teodosie; starețul Anastasie; loasaf; Agaton; părintele

duhovnic Grigorie; părintele Lavrentie; părintele Nicodim; părintele Gri-
gorie; părintele Paisie și alții, toată frățimea, cu înțelegerea și sfatul lor, aici
și noi am orânduit, ca ceea ce a fost orânduit mai înainte de către părinții și
frații noștri, noi acum să nu încălcăm, ci mai mult să întărim. Și spunând
toți, într-o singură suflare, după hotărârea mai sus scrisă să fie:
Până când va fi vrerea lui Dumnezeu și va dăinui această mănăstire,
seara să se cânte pomenirea cu colivă și lumânări de către toți frații, și cu
stropirea cu vin, și la liturghia de dimineață, la mesă, în fiecare an, FIE
CĂRUIA ÎN ZIUA ADORMIRII LUI, cum este scris mai sus, în acest tipic, și
CU ZIUA DIN LUNĂ.
Care după noi cei de față va strica cele mai sus scrise, aflându-se în
fruntea acestui sfânt locaș, sau va înțelege în altfel, sau va arăta nepăsare,
pe acela să-l pedepsească Domnul Dumnezeu și Preacurata lui Maică, și să
cadă asupra lui blestemul sfinților ctitori ai acestui locaș, mai sus scriși, și
să nu fie blagosloviți de acel sobor din Hilandar, ci să fie blestemați și
răsblestemați aici și în veacul veacului amin.
Acest așezământ (ustav), întru pomenirea sfinților ctitori, s-a scris din
porunca tuturor fraților în anul 6891 [1382]127 luna noiembrie 13, indictio-
nul 6.
Luna mai, ziua 17, s-a săvârșit Konstantin Dragaș128.
127 Iaghici a citit greșit 6861 = 1353, ceea ce l-a făcut să emită unele păreri
eronate, Cifra 6861 a fost corectată după un nou examen al manuscrisului de L. Stoja-
novici în 1905.
128 Constantin Dragaș era socrul împăratului Manuel 11 Paleologul. în ciuda
evidenței și firescului, unii istorici susțin - să fie urmarea unei cunoașteri lacunare a
izvoarelor? - că onomasticul “Constantin Dragaș” ar fi o creație istoriografică târzie,
realizată prin alăturarea artificială a numelor purtate de doi indivizi distincți: unul
„Constantin” și altul „Dragaș”. în anul 1963 Georg Ostrogorski a adunat într-un
studiu special mărturiile documentare indiscutabile care atestă clar că prin „Con
stantin Dragaș” contemporanii desemnau un personaj cât se poate de real. Izvoarelor
deja cunoscute el le mai adaugă unul strict contemporan: diploma patriarhului ecu
menic Antonie pentru mănăstirea Kutlumuș din iunie 1393, unde este menționat „cel
de bun neam, preanobilul domn Constantin Dragaș” (τώ εΰγενεστάτω κυρώ Κων
σταντίνα) τώ Δράγαση). Adică exact - întărim la rându-ne - cum prevedea Ekte-
sis Nea - manualul cancelariei bizantine, unde erau trecute formulele diplomatice de
adresare către diferiți șefi politici sau religioși cu care Imperiul Bizantin întreținea
corespondență și relații: “Cum scrie patriarhul către despotul Serbiei Constantin
Dragaș: «Cel de bun neam, domnule Constantin Dragaș, întru Duhul Sfânt iubite fiu
al smereniei noastre. Iar în final cum vrea grămăticul” [s.n.-/l VD~). [„Οπως γράφει
ό πατριάρχης πρός τόν δεσπότην Σερβίας Κωνσταντίνον τόν Δραγάσην:
329
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Luna lui iunie, ziua 15, s-a săvârșit preacinstitul cneaz Lazăr129.
Luna octombrie, ziua 6, s-a săvârșit Vuk (Vâlk) Brankovicilj0.
Luna lui noiembrie, ziua 11, s-a săvârșit maica Eufrosina, soția
Sfântului cneaz Lazăr131.
Luna ianuarie 18, s-a săvârșit domnul despot Maxim132.
«Ευγενέστατε κιρ Κωνσταντίνε Δραγάση, εν άγίω Πνεύατι αγαπητέ υιέ

τής ημών μετριότητος». Και έν τώ τελεί ώς βούλεται ό γραμματικός.] (J.
Darrouzès, Ekthésis néa. Manuel des pitakia du XlVè siècle, în „Revue des Études
Byzantines”, XVII, 1969, p. 5-127; textul citat se află lap.62). J. Darrouzès este și cel
care a folosit pentru prima oară acest text, în comentariile sale la actele patriarhale,
observând că titlul de despot este alăturat numelui lui Constantin Dragaș numai în
„indicația” către grămătic, nu și în salutația propriu-zisă (vezi J. Darrouzès, Les
regestes des actes du Patriarcat de Constantinopl, vol. I: Les actes des Patriarches,
fasc. IV: Les regestes de 1377 à 1410, Paris, Institut Français d’Études Byzantines,
Paris, 1979, p. 103; vezi și p. 201-202, 246).
mLazăr, fiul lui Pribaț, logofăt al țarului Ștefan Dușan și mare feudal sârb.
Născut cca 1329, la Prilep. Cneaz al Serbiei din anul 1372 până la 15 iunie 1389, când
moare pe câmpul de luptă de la Cosovo Pole.
110 Vuk Brankovici, mort la Belgrad, la 6 octombrie 1397 (după alții în 1398 sau
1395) fiul lui Branko Mladenovici, sevastocrator al Ohridei, la rândul său fiul lui
Vojvoda Mladen, demnitar și feudal pe vremea lui Ștefan Decianski și a țarului
Dușan. Vuk a fost „domn” la Pristina și Prizren. După G. Ostrogorski, el nu a avut
titlul de despot. Iaghici îl numește „acel cu nume de rea pomenire”, deoarece i-a
trădat pe creștin' în lupta de la Cosovo. A fost căsătorit cu Mara, fiica cneazului
Lazăr, deci cumnat cu Ștefan Lazarevici.
131 Milița, soția cneazului Lazăr, fiica cneazului Bratko, „monahia Evghenia, res
pectiv Eufrosina”, zice Ivici, care-i dă data morții: 11 noiembrie 1405.
132 Vuk Brankovici a avut trei fii: Grgur (mort la 13 martie 1408, în călugărie, cu
numele Gherasim), Djurac sau Gheorghe „Vucovici” (născut cca 1375, despot din
1427-1456, mort la 26 decembrie 1456. Căsătorit cu Irena, fiica împăratului loan VI
Cantacuzio) și Lazăr, mort la 12 iulie 1410.
Spre deosebire de frații săi, care n-au lăsat urmași, despotul Djurac a avut trei
fete și patru băieți, dintre care Ștefan, născut cca 1417 și mort în 1477, orbit în 8 mai
1441, ajunge despot în 1458 și este tatăl lui George Brancovici, despot din 1486
1495 când cedează titlul de despot fratelui mai mic, Iovan, mort în 1502 și se
călugărește în Mănăstirea Kupinovo luând numele de Maxim.
Mitropolit al Țării Românești în vremea lui Radu cel Mare, după plecarea
patriarhului Nifon, și apoi al Belgradului, ctitorul Mânăstirii Kruședol (cu ajutorul lui
Neagoe Basarab), la venirea în Țara Românească, Maxim Brancovici a adus pe mama
sa, Anghelina, și pe fiica fratelui său Iovan, Elena, care va deveni soția lui Petru
330
www.dacoromanica.ro
Prin urmare, în acest act emis în 13 82 și copiat - așa cum s-a stabilit -
probabil chiar de starețul Hilandarului la sfârșitul „Tipiconului” copistului
Roman, pe foile rămase libere, au fost adăugați ctitorii morți după data
emiterii lui, spre afipomeniți, conform prevederilorpe care le cuprindea,
în ziua morții lor. Zi care le este scrisă în dreptul numeluifiecăruia.
Cu ce argumente punea la îndoială N. Iorga, în 1901, acest docu
ment? Să-1 ascultăm:
„Când s-a dat lupta de la Rovine? Analele sârbești, foarte precise, dau în
redacția lor cea mai completă data, admisă până acum, de 10 octombrie
1394 și cu care se potrivește și mențiunea din Constantin Filosoful”
[subi. n. D.Z.J.
Nu este adevărat! Constantin Filosoful nu dă 10 octombrie ci doar

anul 6903, care ține de la 1 septembrie 1394 la 30 august 1395. Ceea ce N.
Iorga a numit „redacția lor cea mai completă” se va dovedi „completată” cu
10 octombrie la două secole de la bătălia de pe Argeș.
Mai departe:
„Notița tipicului de la Hilandar, care dă 17 mai 1395, nu li se poate
opune pentru a le înlătura, nefiind de aceeași valoare. Ea nu face parte din
tipicul însuși, care s-a tipărit, și data de 1395 e adausă de Fr. Miklosich,
ca și în alte două documente de la Constantin Dragașevici”.
Nu Tipicul de la Hilandar se tipărise de Iaghici în 1873, ci doar acel

„Ustav” sau „zapis” cum îl numește el, copiat la sfârșitul acestui tipic.
De ce nu face parte numele lui Constantin Dragaș „din tipicul însuși”
s-a văzut: fiindcă face parte din categoria ctitorilor morți după redactarea
„Ustavului” din 1382.
Faptul
A
că data 1395 a fost adăugată de Fr. Miklosich nu-i infirmă
valoarea. învățatul ceh n-a făcut decât să calculeze, înaintea lui B.P.
Hasdeu, că 17 mai nu poate fi în 1394, ci numai în 1395, și a pus anul în
consecință* 133.
131
Rareș. Se presupune că și Milița, soția lui Neagoe Basarab, era nepoata sa, deși nu s-a
putut stabili precis în ce fel. A murit la 18 ianuarie 1516, cum stă scris în ultima
însemnare a Ustavului de la Hilandar.
131 Nicolae Constantinescu face observația: „Certes, néanmoins, nous ignorons
les raisonnements de Fr. Miklosich (celui-ci ne reviendra jamais sur le cas mentionné
331
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Prin urmare, niciuna din obiecțiile lui N. Iorga nu poate fi luată în

seamă.
* * *
Pentru d-1 N.C. „17 mai 1395” din Fr. Miklosich este „une notice
reconstitué en substance temporelle - mais qui démentit d’autres sources
serbes ci-dessus mentionées” (p. 179). Sursele care o dezmint sunt, fi
rește, ca și la N. Iorga (primul care se folosește de ele în același sens) cro
nicile sârbești ce conțin interpolarea operată în ele în secolul al XVII-lea.
Este amintit faptul că C. Irecek „n-a folosit niciodată formula
onomastică larg răspândită după aceea în istoriografie, aceea de Constantin
Dragaș” , ceea ce nu înseamnă nimic134, întrucât această „formulă ono
mastică” era „larg răspândită” încă din timpul vieții purtătorului ei, după
cum a demonstrat G. Ostrogorski în articolul deja citat, apărut în „Zbomic
Filozofskog fakulteta Univerziteta u Beogradu, VII, 1963, nr. 1, p. 287-294
și reprodus în Sabrana delà Georgija Ostrogorkog, tomul IV, Vizantija i
sloveni, Belgrad, 1970, p. 271-280.
Reamintesc și aici că articolul lui G. Ostrogorski Domnul Constan
tin Dragaș a fost tradus din sârbă și traducerea inclusă mai întâi în partea
documentară a volumului Bătălia pentru Rovine, difuzat în 1988 în 30 de
exemplare, apoi în cartea lui A.V. Diță, 17 mai 1395... din 1995, p. 254-264.
Dl. N.C. are dreptate când afirmă în continuare „Intr-adevăr (En
et d’autant plus il n’a pas justifié cette inseration de l’année à «1395» dans la
notice chilandarienne”. Ce nevoie era de a justifica adăugarea anului erei creștine
după cel al erei bizantine? Așa se procedează curent și astăzi.
134 în Geschichte der Serben, zweite Band, erste Band, erste hälfte (1371-1537),
Gotha, 1918 (apărută postum), la p. 106-107, este amintit „Despotul Ioan Dragaș (t
cca 1378)” și „domnul” [der „Herr”] „gospodin” Constantin (ț 1394). „Fiica lui
Constantin, Elena, a fost singura sârboaică ajunsă împărăteasa Bizanțului (în 1391)
ca soție a împăratului Manuil Paleologu. Fii ei au fost ultimii doi împărați creștini ai
Constantinopolului, Ioan VIII și Constantin XI, care [Constantin], după bunicul său
sârb, sau mai exact [richtiger] după fratele bunicului său pe linie maternă, a purtat su
pranumele Dragasses.”
în nota 1 de la p. 107 se trimite însă la Phrantzes pentru: „Konstantin ô Apa-
yàoT|Ç ca bunic al ultimilor împărați”, deci, cu toate că personal considera că „Dra
gaș” era numit Ioan, menționează și prezența lui Constantin Dragaș din acest izvor
bizantin.
332
www.dacoromanica.ro
effet) un om (sau doi, sau trei) nu pot să moară o dată la 10 octombrie și încă
o dată (une prochaine fois) la «17 mai» (sau vice versa); admițând una din
datele legate de moartea Jui Constantin (Dragaș) - cealaltă neîndoielnic
trebuie să fie eronată și în consecință nu stă în legătură cu bătălia de la
Rovine (ne s’attache aucunement à la bataille de Rovine)”. Numai că din
această încurcătură nu scăpăm decât cedând în fața realității: bătălia s-a
dat la 17 mai 1395, și acolo au căzut împreună cei doi principi, dacă dăm
crezare tuturor izvoarelor sârbești. Aici și Constantin Filosoful este de
acord - N. Iorga dixit - cu ce citim în cronici!
De acord și cu afirmația că „Les choses, pourtant, semblent déci
dément plus cruelles, car les constats nous dévoilent un aspect rudement
saillant, en tout cas moins attractif: une regretable légèrté dans l’analyse
des sources” (p. 183), mai ales că imediat după aceea urmează ilustrarea
acestui aforism, chiar de către emițătorul lui.
Typiconul lui Roman (1331/1382 - un izvorfără legătură cu rovine
[verzalele îi aparțin], titlul sub care se așează prima încercare de a infirma
valoarea celor două documente, conține el însuși o afirmație în contradicție
cu realitatea, ca și afirmația despre absența numelui Constantin din
cronicile sârbești. „Legătura” documentului de la Hilandar (care nu este
„Typikonul lui Roman” ci „Ustavul” copiat în acel „Tipikon”) cu Rovinele
este, dimpotrivă, foarte strânsă: numele unuia dintre cei doi morți la
Rovine, Constantin Dragaș, este trecut în documentul respectiv, în
calitatea sa de ctitor la Hilandar, și este însoțit de data morții, spre a fi
pomenit anual la acea dată.
Dar tocmai acest fapt încearcă să-l pună la îndoială dl N.C. chiar din
acest titlu dat părții din articol în care se ocupă de însemnarea de la Hilan
dar, emițând două ipoteze prin care susține că de fapt acel „Constantin
Dragaș” din șirul morților adăugat la textul aprobat și semnat în 1382 și
copiat în manuscrisul „Tipiconului” lui Roman nu este Constantin Dra
gaș cel mort în data de 17 mai 1395 ci... altă persoană!
Cum au fost formulate aceste ipoteze și cum a încercat autorul lor să
le argumenteze nu se poate rezuma. De aceea le redau cu propriile cuvinte,
la un moment dat renunțând chiar și la traducerea textului francez pentru
originalul din „Argesis”. îmi aparțin sublinierile:
„în afară de asemenea considerații speculative, alte dovezi solide ne
permit să afirmăm ca un «Constantin Dragaș» a murit foarte aproape
333
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
de anul 1382 (mourut tout proche de Fannée 1382), și deci acest izvor
hilandarit nu este în niciun caz unul pentru datarea Rovinelor în
«1395».
Cea de a doua listă necrológica -aditivul - ne arată până la evidență că
binefătorii/fondatoril Hilandaruluî au murit exact în ordinea istorică
indicată de aditiv adică: în 1389, 1398 (fie 1395-1398), 1405 și 1516!
Pentru ce, deci, o excepție de la această linie cronologică normală pen
tru mortul din «1395»? Răspuns: este vorba nu numai de un an prezumat
în mod-greșit deFr. Miklosich (1358),ci și de o interesantă substituire de
personaje istorice, involuntară. Așa cum se întâmpla adesea în istorie, o
confuzie de nume a dus la o substituire de persoane. Cine, deci, a murit
realmente la 17 mai 138... (sic). Răspuns plauzibil: despotul loan Dra-
gaș, fratele mai mare al lui Constantin Dejanovici!
Este vorba într-adevăr, de familia Sebastocratorului Dejan (sau Deán)
stăpân în Macedonia de N.E., Strumița și la Velbujd, ai cărui fii (loan
Dragaș sau simplu Dragaș, Constantin și Dimitrie) au moștenit pe tatăl lor,
o vreme împreună cu mama-văduvă Jevdokia, probabil o soră a țarului
Dușan.
Se vede de altfel că Dragaș avea o poziție preeminentă, ca primul
născut; o donație făcută mănăstirii Sfanțul Pantelimon (Russikon) în 1377
face mențiunea fără echivoc; «Eu, blagocestiva și de Hristos iubitoarea
doamnă țari ța Jevdokia și cu preaiubiții mei fii, și împărăției mele, despotul
Dragaș și Constadin» deși în subscriptio se dă (en fasse) numai semnătura
precisă a «binecredinciosului despot loan Dragaș» [în nota 46: St. Nova-
covic, Zakonski spomenici srpskih drzavo srednjega veka, Belgrad, 1912,
p. 510-512 (nr. 6)].
Altă donație din 1 iunie 1377, pentru biserica din Lesnovo ne arată
(nous prévoit) rangurile (titlurile reale) ale fraților Dejanovici: «Eu
despotul loan Dragaș și fratele meu Costadin» [în nota 47: ibidem, p.
452-453, (no. 50] - posibilă omisiune pentru ultimul (possiblee omission
sur ce -demier) căci în jurul anului 1378, donația pentru aceeași russikon
preciza în subscriptio'. „Binecredinciosul despot Dragaș și domnul/gospo-
din/Costadin” [în nota 48: ibidem, p. 512-515].
Se discută totuși în contradictoriu dacă Constantin Dejanovici purta sau
nu titlu de despot (opiniile avizate resping această posibilitate).
La sfârșitul celui de al optulea deceniu (în iunie 1380; C. Irecek
admitea anul 1379) despotul loan Dragaș a murit. O donație acordată la
28 mai 1380 pentru mănăstirea Hilandar este deja făcută numai de Con
stantin. Dar memoria fratelui defunct rămânea intactă: «deopotrivă
(également) și eu, în Hristos Dumnezeu binecredinciosul domn/gospodin
Costadin» (disposito) și la sfârșit «Costadin în Hristos Dumnezeu bine-
334
www.dacoromanica.ro
credinciosul domn/gospodin/al sârbilor, fratele despotului loan» [nota 51 :

St. Novacovic, Zakonski spomenici, p. 457 (no. 53)].
încă și mai târziu, în 1389 (20 iunie), această memorie pioasă nu era mai
puțin transparentă: o donație a lui Constantin la mănăstirea Hilandar (în act
este menționat, de asemenea, voivodul Dimitrie) este semnat de «...Con
stantin, domn/gospodini/a\ sârbilor, și de Podunaviei, fratele despotului
loan Dragaș» [în nota 52, ibidem, p. 456-457, (nr. 52). Cinci zile după
Cosovo],
Noi credem, aceasta se înțelege, că există o conexiune între moartea
lui Dragaș și acest act pios - adică alegerea momentului pentru dona
ția lui Constantin —căci acest 28 mai 1380 poate să semnifice de aseme
nea o comemorare a fratelui defunct, chiar dacă actul propriu-zis nu
arată aceasta (ne montre pas le cas échéant). D’autant plus on comprenait
mieux comment un tel act puisse, a Chilandar, provoquer de confusion
quant-aux frères Dejanovié, et notamment sur Dragas (imbroglio parado
xalement muni par Constantin lui même à l’égard de ce couvent athonite,
cf. ci-dessus, n. 51).
«Le mois du mai, le jour 17 est mort loan Dragas» - cela veut être, donc,
la notice ajoutée au Typicon chilandarite, c’est-à dire en tête de l’additif à
la régle/ostavi/imposée en 1382. Alors, même, ou peu après, l’insertion se
fit malheuresement au prix d’une erreur involontaire — un lapsus de co
piste; c’est ainsi qu 'on arrive à ce «Constantin Dragas» inventé dont il n ’y
a aucune trace dans l'onomastique médiévale serbe, au moins dans les
sources concernant à ce propos l’histoire de Macédonie serbe (v. infra, n.
54).
Cette confusion entre les deux frères Dejanovié (si differents par leur
propre destin historique, mais réunis, l’un à l’autre, en tant que donateurs
dans leur pays et ailleurs) ne durera pas longtemps. Au XVe siècle lorsque
se constituaient les branches des chroniques jeunes - l’une, seulement,
parlera du «Constantin et Dragas» (supra, n. 5-6), et un Chalcocondyle
possédait déjà des éclaircissements (limitatifs, puisqu’il nommait Dejan
comme «Zarko» v. supra, n. 43).
En tout cas, le nom pers. Dragas (roum. Dragoș) ne s’avère point du
tout un nom de famille, de sorte que d’autre part, personne sous le nom
de celui-là ne tombait à Rovine - à coté de Constantin, comme
s’affirme dans la source serbe citée; celle-ci influencée probablement
d’une source byzantine / grecque par excellence, / mais ou existait la syn
tagme onomastique à nom-double, donc sans disjonction: Constantin Dra
gas. En effet, îl paraît que justement ces milieux grecs eurent pris propen
sion pour ce nom double, y compris au Mont Athos. Georges Ostrogorski,
déjà, fait mention du gramma signé par le patriarche Antoine IV (Juin
335
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
1393: on octroyé le titre de patriarcal au monastère de Kutlumus, comme

privilège-cela à la requête des caloyers, protégés par le «fondateur», hô
kyr Konstantinos hô Dragases), en considérant pour toute réponse : «Ce
document officiel, émis pendant la vie de Constantin, éloigne toute doute
sur le fait qu’il avait le nom de Constantin Dragas»; le savant, à l’appui de
son opinion, invoque aussi les deux mentions du Chronicon majus / i.e.
Phrantzès / sur le même Kyr Constantin Dragas. Certes, faut-il ajouter,
mais ce sont exactement des sources (mentions) byzantines/grecques qui
prouvent indiscutablement sur un fait réel: d’autres, spécialement les by
zantins (grecs) le (sur) nommaient ainsi, avec ce nom double - à des
inévitables confusions par endroits, les cas serbe-chilandarite: à l’instar de
Constantin lui-même, qui n’utilisait guère ce nom-double (v. d’ailleurs
l’acte grec pour le couvent de Vatopedi / oct 1393, / publié par V. Laurent,
où le donateur s’intitulait simplement „Egô Konstantinos / Moi, Constan
tin” / - ci dessus, n. 44).
Pour conclure autour du soi-disant Typicon de Roman; il n’en
résulte aucunement qu’il représentait une source proprement-dite
(plus ou moins „fondamentale” on croit de temps en temps) pour la
datation, en 1395, de la bataille de Rovine. Une pasagère et défectible
méthodologie, des interpré- tâtions par conséquent forcées (parfois
mi-artificielles) et, principalement, la méconnaissance frappante des
sources - toutes celles-ci contribuèrent inutilement au l’abattement
(sinon au véritable blocage) de la recherche historique européenne. Un
obstacle interprétatif, obstinément défendu, plus d’un siècle, s’écroule
formellement par la force des arguments. Il y a bien sûr beaucoup
d’autres à discuter».
Am lăsat netradusă toată această parte din articol, care conține atât
teza substituirii (involuntare, prin eroare de copist) a lui Ioan, cu fratele
său Constantin, în însemnarea din Ustavul de la Hilandar, cât și
argumentele prin care este susținută. Dau în continuare și versiunea româ
nească din 1990:
„La sfârșitul deceniului amintit și la începutul celui următor - rotund c.
1380 - se stinge probabil din viață fratele mai mare, despotul Ioan Dragaș;
un act de danie, de această dată chiar pentru mănăstirea Hilandar, din 28 V
1380, e numai de la Constantin Dejanovic, nu fără ca acesta să îl amin
tească și pe fratele defunct. „ Lafel și eu - se arată în dispositio - în Hristos
Dumnezeu binecredinciosul domn (gospodini) Costadin ", dar (în sub-
scriptio: ,, Costadin, în Hristos Dumnezeu binecredinciosul domn (gospo
dari) al sârbilor, fratele despotului Ioan ”, Indiferent de alte considerente,
336
www.dacoromanica.ro
am putea foarte bine să identificăm tocmai în acest act de danie pentru

Hilandar sursa primară a confiiziei de persoane și de nume privitoare la
cei doi frați, unul deja mort, altul rămas în viață. Admitem, prin urmare,
că la 17 mai (c. 1380) a murit despotul Ioan Dragaș - aceasta ar fi
trebuit să fie de fapt însemnarea de la Hilandar. Lesne de dedus,
inserarea ei în tipicul amintit putea să aibă loc chiar odată cu redac
tarea rânduielii din 1382!
în 1382? Firește, e vremea în care cei doi frați încă se confundau între
ei, mai ales ca donatori în ținuturi depărtate. Abia mai târziu, în plin secol al
XV-lea, când se configurau deja tulpinile analelor (letopisețelor) sârbești
amintite, lucrurile par mai lămurite, deși persistă încă unele confuzii, de
pildă la eruditul Laonic Chalcocondyl, care știa de familia lui Dejan - a lui
Zarko, după cum credea cronicarul (greșind însă, cf. infra, n. 80), semn al
onomasticii oscilante din izvoarele ce i-au stat la îndemână. Oricum,
numele personal Dragaș (sau Dragoș al nostru) nu se dovedește a fi fost în
epocă un nume de familie, cum sugerează un mare învățat, dovadă că mai
târziu, alături de Marco Kralevici și de Constantin, printre căzuții la
Rovine, se număra - distinct - Dragaș, potrivit variantelor letopisețului
sârbesc ce ne transmite data de 10 X 1394. Un rezultat poate, al confuziei
de nume și persoane și dintr-un posibil izvor bizantin preluat de arhetipul
sârbesc, cum se bănuiește - oricum o sursă din afara Athosului, unde
confuzia era de altă natură, fiind materializată în faimoasa însemnare
despre moartea lui „Constantin Dragaș” la 17 mai..., în loc de a lui Ioan
Dragaș, despotul.
în concluzie, așa-zisul Tipic al lui Roman, adică rânduiala din 1382 și
adaosurile la aceasta nu constituie nicidecum un izvor (și încă de bază)
pentru datarea bătăliei de la Rovine la 17 mai 1395”.
La întrebarea retorică „Pentru ce, deci, o excepție de la această linie

cronologică” și la observația că anul liturgic începe în septembrie, și atunci
ar fi trebuit să găsim înainte de morții din mai (Constantin Dragaș) și iunie
(cneazul Lazăr) pe cel din octombrie, Vuk Brancovici, deși a murit mai
târziu, în 1397, se poate răspunde simplu: fiindcă mortul era tatăl împă
rătesei Bizanțului și socrul împăratului și este foarte plauzibil ca po
menirea lui în mănăstirea la care era ctitor să fi fost cerută și plătită, ca
și în Constantinopol, de aceștia.
Oricum, întrebarea pusă de dl N.C. nu constituie un argument, în
timp ce numeroasele întrebări fără un răspuns rațional posibil pe care
le naște cele două ipoteze sunt de natură a le face cu neputință de ad
mis. De altfel, una dintre ele cade prin însăși acceptarea celeilalte, deoarece
337
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
1. Ori Constantin Dragaș din „ aditiv ” nu este mortul de la Rovine cu

acest nume, ci un personaj real cu același nume care a murit înainte de
1382 și noi, citind acest nume acolo, îl credem în mod greșit aceeași
persoană cu cel decedat în bătălie.
2. Ori Constantin Dragaș este un nume scris greșit acolo de un copist
în locul numeluifratelui său, Ioan Dragaș, care este adevăratul mort într-o
zi de 17 mai, prin 1379-1380. Deci nu a existat în realitate un omonim al
celui căzut la Rovine, pe care noi în mod greșit îl socotim a fi acesta.
Prima ipoteză ridică însă mai multe întrebări: dacă un Constantin
Dragaș a murit înainte de întocmirea actului privind cinstirea ctitorilor,
atunci de ce nu figurează în lista acestora, fiindcă numele său nu avea ce
căuta, chiar și „aditiv” fără calitatea de ctitor. Se poate desigur răspunde:
fiindcă în șirul ctitorilor din actul de la 1382 sunt trecuți numai suveranii
statului sârbesc și soția întemeietorului acestui stat, mama dinastiei. Iar acel
omonim al mortului de la Rovine nu facea parte dintre ei, și fiind de mai
mic rang, a fost omis. Dar cel care i-a adăugat numele pe primul loc în
„aditiv” a vrut să repare ceea ce i s-a părut o nedreptate, fiind vorba totuși
de un ctitor, chiar fără calitate de dinast! Numai că dificultatea incomen
surabilă spre a accepta că noi vedem în mod greșit în acel „Constantin
Dragaș 17 mai” pe mortul de la Rovine, pe când pentru cel care i-a scris
acolo numele și ziua morții spre a fi pomenit era vorba de un omonim ce
murise înainte de 1382, este găsirea unui asemenea omonim! El ar fî
trebuit să fie suficient de cunoscut și totodată având calitatea de ctitor la
Hilandar, ca să-l fi confundat istoricii adepți ai datei de 17 mai 1395 pentru
bătălia de la Rovine. Deocamdată însă existența unui asemenea personaj nu a
fost cu nimic probată și, în consecință, rămânem în domeniul purei ficțiuni.
De altfel, însuși autorul ei și-a anulat această ipoteză, atunci când a
recurs la cealaltă: că în realitate, în loc de Constantin Dragaș acolo trebuia
scris fratele său Ioan Dragaș, fiindcă el a murit într-un 17 mai, probabil
în 1379 sau 1380. Dar un copist a greșit „involuntar”.
Din nou se pune problema: dacă a murit în 1379 sau 1380 de ce a fost
omis din lista cea mare a ctitorilor, deși el era cu certitudine purtător
măcar al titlului de despot, ceea ce nu a fost cazul fratelui său Constantin,
rămas doar „gospodin”. Și unde a putut fi scris mai înainte numele său
corect, pentru ca un copist să-l înlocuiască la transcriere cu al fratelui
Constantin în „aditivul” din „Typiconul” de la Hilandar?
338
www.dacoromanica.ro
A existat un singur „copist”: cel care a transcris actul solemn din

1382 pe foile rămase libere din „Typiconul” copiat de Roman. Să fi
făcut el această greșeală? Să fi existat acel „aditiv” chiar pe actul original,
cu referire corectă la Ioan Dragaș, iar cel care l-a copiat în „Typicon” să-l
fi transcris greșit Constantin? Dar „copistul” în cauză era însuși starețul
Hîlandarului și cum putem să-l socotim în stare de o asemenea eroare?
Vatroslav laghici care a editat „Ustavul” de pe manuscrisul ajuns în
Biblioteca regală din Berlin, scria în articolul citat:
Manuscrisul este scris pe pergament, în format in 8°, cu 18 rânduri
pe pagină, are acum încă 275 file și îi lipsesc din față câteva file, cum atestă
textul însuși, care sub ziua a doua a lunii septembrie începe astfel (pe
actuala filă întâi): „...mâini. Stăpână la terminareaprokimenului. Și astfel,
făcând metanie, merge la locul lui. După prokimen, diaconul: «Să zicem
cu toți» și face după obicei ectenia. Preotul cu voce tare «Să ne rugăm» și
monahul rânduit «Invrednicește-ne Doamne». Diaconul din nou: «Să pli
nim rugăciunile» ” [de seară].
După aceasta urmează, pe rând, lunile și zilele după cum cere rânduiala
bisericească.
Pe acea pagină unde se află ziua morții vreunuia dintre sfinții sârbi,
acea zi și numele sfântului sunt scrise și în josul acelei pagini. Moartea
țarului Dușan este notată în același fel, cu litere aurite.
Acestea sunt adausuri scrise la sfârșitul secolului al XlV-lea, ca și
acel zapis despre care voi vorbi în cele ce urmează.
Din manuscrisul însuși, pe care îl va aprecia cândva, în amănunțime,
cineva care se va ocupa de vechile tipice, voi cita aici doar un loc: la p.
105 b și 106 a, în luna februarie, ziua 13, apare după alți sfinți, acestea:,, în
aceeași [zi] a preacuviosultii părintelui nostru Simeon sârbul, noul izvo-
râtor de mir. Se cântă slujba lui, după cum vrea cel ce stă înainte. Tropar:
«Proslăvindu-te prin harul dumnezeiesc, și după moarte arăți lumină vieții
tale, vărsând mirul frumos mirositor care curge către mâinile moaștelor
tale. Și pe oamenii tăi i-ai îndreptat spre lumina înțelepciunii dumne
zeiești. Simioane, părintele nostru, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dă
ruiască nouă mare milă» ”, Și aceasta e tot, căci, de pildă, despre Sf. Sava
nu urmează nicio mențiune.
Când a fost scris tipicul, de către cine și unde l-a scris, ne dovedesc
aceste cuvinte scrise pe ultima filă de către aceeași mână care a scris
întregul tipic: „ Cu harul domnului Hristos și al Precistei, după porunca
părintelui nostru egumenul Ghervasie s-a scris acest tipic în anul 6839
[adică 1331 - paranteză de Vartolomeu Jagic] indictionul 14 de către pă
cătosul Roman, nevolnic și trupește și sufletește ".
339
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Egumenul Ghervasie e poate același despre care se amintește la Mi-

klosich, Monumenta Serbica, 86, că în anul 1327 a venit la Ștefan Uroș III:
„A venit la domnia mea preacinstitul egumen al mănăstirii Născătoarei de
Dumnezeu Hilandarul, kir Ghervasie cu frații”.
Poate că tot pe acesta îl privește și ceea ce la Miklosich. Mon. Șerb.,
125, se spune despre vizita făcută de țarul Dușan la Muntele Athos în anul
1347: „Primim binecuvântarea de la cel rânduit cu conducerea, preacu-
viosul egumen numit kir Ghervasie ”. Acest Ghervasie a fost, cu acel prilej,
dăruit în mod strălucit: „Și pe preacuviosul egumen kir Ghervasie l-am
dăruit”.
Prin urmare, Ghervasie a fost acela după a cărui poruncă s-a scris
tipiconul nostru, egumenul athonit, de la mănăstirea Hilandarului
sârbesc, între anii 1327 și 1347.
Dar cine era Roman? Din monumentele sârbești știm numai de acel
Roman care în anul 1365 este amintit ca „stareț al Sfanțului Munte Athos”
(vezi Mikl.. Mon. Șerb., p. 172) și a fost fiul „Sevastocratorului Branko și
fratele celui cu nume de rea amintire Vuk Brankovici”, vezi Dicționarul lui
Danicic s. v. Branko. Anii nu se opun cu nimic să îl considerăm pe acest
Roman, care se numește „stareț” în anul 1365, și scriitor al tipicului nostru
din anul 1331, deci în tinerețea sa!
Chiar în manuscris există ceva ce mă conduce la ideea aceasta:
La pagina 270 se citește - scris de o altă mână decât a fost scris
tipicul - următoarele: „Am hotărât să pomenim pe Vuk lunea, atât în
timpul vieții cât și după moarte. Și pe cine Dumnezeu va alege săfie după
noi, acestea toate să nu le lase, ci mai mult să le îndeplinească pentru a
nu primi blestemul nostru”. Sensul acestor cuvinte poate fi acela că la
Muntele Athos și mai cu seamă la Hilandar, în vremea sa, s-a hotărât să se
pomenească Vuk Brankovici și în timpul vieții sale (ca și în „Glasnik”, XI,
195) și după moartea sa.
Judecând după mâna celui care a scris, care este aceeași cu cea care
scrisese zapisul ce-l amintim mai departe, însemnarea este scrisă în anul
1353, deci când erau în viață și Roman și Vuk.
A
In amintitul an 1353 a fost înregistrată în tipicul nostru această re
înnoire solemnă a pomenirii ctitorilor sârbi în mănăstirea Hilandarul”.
Afirmația se baza pe lectura defectuoasă a cifrei, citită 6961 (1353) în

loc de reala 6991 (1382), Lectura a fost corectată de Ljubomir Stojanovici,
dar nu este imposibil ca și în 1382 Roman să mai fi fost în viață. Problema
este daca mai era și în 1395, când în manuscrisul său din 1331 au fost făcute
de aceeași mână și însemnările în josul paginilor Tipicului și primii trei
morți din „aditiv”. Vuk Brankovici era sigur în viață, data cea mai
340
www.dacoromanica.ro
probabilă a morții fiind 1397, iar după alții, chiar 1395. Atunci când starețul
Hilandarului făcea însemnarea din tipic despre hotărârea de a-1 pomeni și în
viață și după moarte, el era cu siguranță încă viu. Dar când s-au adăugat
morții de la sfârșit, numele lui fiind scris - după Iaghici - de aceeași mână
care a făcut însemnarea și a copiat însuși „zapisul”, adăugând lista finală, el
murise.
Vartolomeu Iaghici a mai notat, după ce a terminat de reprodus textul
„Ustavului”:
„Aici este evident că tot ce urmează după anul 6891 - 1353 [corect:
1382] este un adaos târziu, dar primele trei rânduri au fost scrise, după
cum se pare, de aceeași mână care a scris întregul zapis, dar eprobabil
să o fi făcut altădată". Deci aceeași mână a copiat la un anumit moment
acel „Ustav” pe filele rămase goale în Tipicul lui Roman și a făcut însem
nările din josul paginilor acelui tipic, și în alt moment a scris numele celor
morți după data redactării acelui ustav” adică după 1382.
Numele „maicii Eufrosina” a fost trecut de altă mână, la începutul
secolului al XV-lea, și desigur al lui Maxim Brancovici, pe care Vatro
slav Iaghici nici nu l-a mai reținut, omisiune îndreptată de Ljubomir Stoja-
novici. “
Cel ce a copiat „zapisul” și a adăugat la sfârșit numele lui Constantin
Dragaș, al cneazului Lazăr și al lui Vuk Brankovici, dar a scris și
însemnarea despre pomenirea lui Vuk „lunea, atât în timpul vieții cât și
după moarte” nu poate fi decât starețul Hilandarului. Numai el putea fo
losi formula „pe cine va alege Dumnezeu să fie după noi”. A presupune că
lui i se poate atribui „eroarea” de copist prin care numele Ioan Dragaș a fost
înlocuit cu Constantin Dragaș, deci nu știa, ca stareț, pe cine pomenește
la 17 mai, înseamnă a forța ficțiunea dincolo de limitele raționalului. Dim
potrivă, a presupune că tocmai starețului mănăstirii i se ceruse din capitală
să înscrie acolo numele tatălui împărătesii, de data asta comunicându-i-se și
ziua din lună în care trebuia să oficieze slujba de pomenire, înseamnă a
reveni între hotarele acestui rațional.
* * *
Să vedem acum documentul următor, pe care, desigur, nu C. Litzica

l-a descoperit în ediția actelor Patriarhiei din Constantinopol dată de Fr.
Miklosich și Müller în 1862, dar el a fost cel dintâi care s-a folosit de
341
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
dispozițiile finale privind cele patru slujbe, spre a întări valoarea în
semnării de la Hilandar cu privire la 17 mai ca dată a morții lui
Constantin Dragaș.
Traducerea a fost realizată pentru prima oară în 1988 de către părin
tele profesor universitar Constantin Cornițescu, doctor în teologie la
Atena, care a binevoit să contribuie în acest mod la așezarea discuției pe tă
râmul ferm al „documentului” și l-a făcut accesibil și necunoscătorilor
limbii în care a fost scris.
Inclus atunci în volumul Bătălia pentru Rovine împreună cu o xero-
copie a textului original din ediția Miklosich-Müller, el a fost reprodus
după aceea în xerocopie de pe original și în traducerea părintelui profesor
Constantin Cornițescu de către A.V. Diță în cartea citată din 1995 și apoi în
teza de doctorat (originalul) la p. 531-534, traducerea la p. 219-222. Re
produc textul acestei traduceri din teză, însoțit și de notele lui A.V. Diță:
„Fiindcă cei ce prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu - care dirijează și
cârmuiește ale noastre - puternicii135 și sfinții noștri domni și împărați,
anume Kir136 Manuel Paleologul și Kira Elena Paleologhina, după alte
binefaceri și daruri cu care ne-au miluit pe noi, au binevoit și acum și au
hotărât ca venerabila noastră mănăstire, a cinstitului, slăvitului proroc,
Înainte-Mergătorului și Botezătorului loan, denumită și a pietrei (τής
Πέτρας)137*să aducă lui Dumnezeu câte trei jertfe (rugăciuni)lj8 pe săptă
mână, pentru sufletul fericitului (răposatului) și prea slăvitului domn al Ser
biei, Kir Constantin, tatăl puternicei și sfintei noastre doamne și stăpâne;
și să se treacă și numele lui în sfințitul pomelnic al mănăstirii,
și la parastasul (pomenirea) care se face săptămânal, vinerea, în cimitir,
să se pomenească și numele lui, precum și a doua zi, sâmbătă dimineața, în
biserica mare a mănăstirii139,
135 ΚρατατοΊ. Același cuvânt, la genitivul plural, a fost folosit și mai jos, dar a
rămas, prin căderea din zaț a primelor trei litere în începutul rândului, numai ταιων
în loc de κραταιων.
130 De observat că același apelativ este folosit pentru Constantin Dragaș.
137 Miklosich și Müller au tradus τής Πέτρας cu “Petrae”. O cercetare specială
pentru a identifica această mănăstire în topografia Constantinopolului, și a vedea care
este semnificația denumirii respective depășește obiectivele noastre, dar ar putea face
obiectul unei interesante contribuții în viitor.
’ Literal θυσίας înseamnă jertfe, sacrificii, slujbe ce însoțeau un sacrificiu în
antichitate, darin accepția creștină a cuvântului se traduce cu rugăciune.
l3,>'Ev τώ κατωλικώ ναώ τού μοναστιρίου. în marile mănăstiri existau mai
342
www.dacoromanica.ro
iar în fiecare an, în ziua în care a murit, să se facă de către noi

parastas140; și la vecernie să se îmbrace șaisprezece preoți și să avem
colive141 apallareas (άπαλλαρέας)142 opt, și opt sfeșnice cu lumânări, iar
a doua zi să se facă liturghie și masă călugărilor și săracilor care se vor
întâmpla a fi la mănăstire, și să dăm acelor săraci și cele duhovnicești, după
putință.
pentru acestea au rânduit și au dăruit cinci sute de hyperperi ca să se
agonisească o proprietate în lăuntrul acestei împărătese a cetăților [Con-
stantinopolul], în stare să aducă mănăstirii venit anual cincizeci de hyper
peri, sau mai mult, sau poate ceva mai puțin, după cum vom găsi o pro
prietate pe placul nostru; iar hyperperii venitului [anual] au rânduit să se
cheltuiască pentru cele trei liturghii și pentru susamintitul parastas
anual.
Mulțumiți și cu mare bucurie, din tot sufletul și cugetul primind aceasta,
hotărâm și promitem prin prezentul înscris (γράμματος) al nostru, că de
acum și pe viitor (ϊνα άπό τοΰ νΰν και εις το εξής)143 se vor săvârși, de
către noi, ieromonahii și monahii de acum și de către toți de după noi, cu
toată râvna și grija, în primul rând, cele trei liturghii din fiecare săptămână:
una în a cincea zi a săptămânii (joi)144 în biserica cea mare a mănăstirii, iar
celelalte două miercuri și sâmbătă, la alt altar al mănăstirii.
Apoi, dat fiindcă a fost înscris în sfințitul pomelnic al mănăstirii și
numele tatălui puternicei și sfintei noastre doamne și stăpâne, al fericitului
și slăvitului domn al Serbiei, Kir Constantin, să fie pomenit în veci la
parastasul din cimitir, și în dimineața de sâmbătă, în biserica cea mare;
toate acestea în tot timpul, în toate vinerile și în toate sâmbetele, numele
multe altare de slujire, fie în mai multe lăcașuri de cult, fie în paraclise, dar unul
singur reprezenta clădirea principală, „biserica cea mare”.
140 Parastasele pentru morți se săvârșesc anual, timp de șapte ani, dar ctitorilor
unor lăcașuri, sau celor care, printr-o danie specială intră în rândul lor, continuă a li se
face parastasul, în ziua morții lor, în mod nelimitat.
141 în original κόλυβα, lipsind ς final, pentru plural. A căzut probabil la tipar, dar
cuvântul se acordă cu următorul.
142 Sensul cuvântului άπαλλαρέας rămâne să fie lămurit de specialiștii în
terminologia liturgică greacă. Nu s-a găsit în niciun dicționar.
143 Formula revine și în legătură cu cele patru slujbe. Literal s-ar putea traduce „de
acum și în viitor”.
144 în limba greacă săptămâna începe duminică (Kiriaki = ziua Domnului), luni
este Deutera (a doua), marți este Triti (a treia), miercuri e Tetarti (a patra) și joi
Pempti (a cincea). Vineri se numește Paraskevi și sâmbătă Sabbaton.
343
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
său să se pomenească cu al celorlalți frați ai noștri morți și îngropați în

mănăstire, și [ca] al tuturor care caută să dobândească o astfel de pomenire
din partea mănăstirii noastre.
încă mai hotărâm și găsim de cuviință să facem în fiecare an, în ziua în
care a murit tatăl puternicei și sfintei doamne și stăpâne a noastre, adică...145,
parastas cu șaisprezece preoți, cc7taĂĂapecov, cu opt colive și cu opt
sfeșnice cu lumânări, iar a doua zi de dimineață să săvârșim liturghie,
făcând și masă călugărilor și săracilor care se vor afla, cărora ne îndatorăm
să le dăm și cele duhovnicești, după putință.
Ne îndatorăm să împlinim acestea toate fără șovăire și cu dragă inimă,
cu toată râvna și cu toată buna voia, nu numai fiindcă s-au dovedii sufi
ciente pentru împlinirea tuturor acestora cele câte le vom obține din venitul
acelei proprietăți, fie că vor fi cincizeci de hyperperi, fie mai mult, iii niai
puțin, după cum ne va plăcea nouă să cumpărăm proprietatea din acești 500
de hyperperi, ci și pentru că a fost aleasă cu precădere de către puternicii și
sfinții noștri domni și împărați venerabila noastră mănăstire pentru a îm
plini această lucrare duhovnicească, multe rugăciuni datorând și lui Dum
nezeu pentru darurile și binefacerile lor.
Căci, pe scurt, dacă trebuie să împlinim fără tăgadă cele cuvenite, față
de orice creștin care a adus orice dar mănăstirii pentru pomenirea sufletului
său, chiar dacă darul este mai mic decât ce facem noi pentru acela, cu mult
mai mult suntem datori să împlinim cu strășnicie acest lucru pentru tatăl
puternicei și sfintei doamne și stăpâne a noastre, îndestul fiind această
danie la săvârșirea celor ce privesc sufletul aceluia.
Și iarăși, dacă cumva [vreodată] în vreo împrejurare, sau vreunii dintre
noi, sau dintre cei de după noi, se vor apuca să treacă cu xcdcrea fie litur
ghiile sau parastasul anual, și prin urmare să micșoreze rânduiala aceasta
(dat fiind că acea proprietate de 500 de hyperperi pentru săvârșirea acestora
a fost dată mănăstirii, și mănăstirea obține câștig și nu păgubește, pentru că
veniturile proprietății le vor cheltui și le vor mânca și le vor lua preoții și
ceilalți) și preasfințitului nostru stăpân, patriarhul ecumenic, i s-a dat de
știre despre aceasta, ca acea proprietate să nu se vândă și să nu fie niciodată
despărțită de mănăstire, și să nu se neglijeze nimic din cele hotărâte
referitor la acea pomenire) merităm nu numai să ne atragem asupra noastră
osânda și judecata, și din partea lui Dumnezeu și din partea oamenilor, ca
niște oameni fără judecată și lipsită de recunoștință și răi paznici ai celor
încredințate nouă, ci să fim lipsiți și de această proprietate, prin dispoziția
145 Punctele desemnează, în ediție, atât locurile nedescifrate, cât și locurile goale
în manuscris. Numai examenul direct al manuscrisului de la Viena poate lămuri de
spre ce este vorba aici.
344
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CUDATAREALĂA VICTORIEI
patriarhului, așa cum și este drept, ca să fie transmisă altei mănăstiri, în

stare să împlinească cele convenite asupra sufletului aceluia.
Și pentru împlinirea și păstrarea în amintire a tuturor acestora, acest act
(γράμμα) prezent al nostru a fost trecut în condica Preasfmtei Marii
Biserici a lui Dumnezeu, ca și preasfântul nostru stăpân de acum, patriarhul
ecumenic, cât va trăi, și toți cei de după el, stăpâni și patriarhi ecumenici, să
vegheze și să cerceteze asupra lui, ca unii care au primit, în mâini, de la
Dumnezeu, și gândul și sufletele creștinilor, ale celor vii, dar mai ales ale
morților.
Pentru arătare și siguranța acestui lucru s-a întocmit prezentul act
(γράμμα) și a fost semnat cu propria noastră mână, ca să nu poată fi
contestat, în luna octombrie, în cel de al patrulea indiction al anului
6904 [1395].
încă mai mărturisim că am primit de la puternicii și sfinții stăpâni și
împărați ai noștri o sută de hyperperi, ca să facem începând de acum și pe
viitor (άπό του νυν και εις τό εξής) patru pomeniri pentru sufletul
tatălui puternicei și sfintei stăpâne a noastre, două imediat, ca de
patruzeci de zile și trei luni (τά μεν δύο άρτίως ώς τεσσάρακονα και
τριμήνια), iar celelalte două pe viitor, în momentul împlinirii (la soro
cul) soroacelor (termenelor) de la moartea lui (τά δε δύο εις τδ εξής
έν τώ καιρώ τών μετά τδν θάνατον εκείνου). Iar pomenirea anua
lă va fi din venituri, așa cum s-a spus. Ne obligăm să facem și acestea cu
grijă și cu cinste, așa cum am promis mai sus, prin prezentul act al nostru.
Există prototipul (originalul) și subscripțiile (semnăturile) acestea:
ț Catigumenul Ghermanos ieromonahul; ț Grigorie ieromonahul; ț Cel
mai mic între ieromonahi losif, eclesiarhul; ț Isaia ieromonahul; ț Teo
dorii cel între ieromonahi duhovnici cel mai mic; ț Dionisie ieromonahul;
ț Sava ieromonahul; ț Teoctist ieromonahul; ț Isaia ieromonahul; ț Nil
ieromonahul; ț Gherman ieromonahul; ț Meletie ieromonahul; ț Neofit
ieromonahul; ț Manassis monahul Makrodukas; ț monahul Natanail; ț E
frem monahul; ț Macarie monahul; ț Marcu monahul; ț Nicodim mo
nahul; ț Iacov monahul.”
Ce obiecții a adus N. Iorga în 1901 acestui document? Iată-le:

„Actul din octombrie 1395 cuprinde mențiunea serviciilor ce se vor
face Ia patruzeci de zile, la trei [s.n.J, șase și nouă luni de la data morții.
Dar de aici nu rezultă că avem a face cu aceste termene socotite imediat de
la moarte, ci cu o comemorație ce urma a se face anual „acum și în
viitor”. Iar data exactă a luptei puteau să n-o știe încă în 1395 rudele
mortului Constantin” (ed. cit., p. 141).
345
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Având acum textul sub ochi, cititorul poate constata că nu este vorba
de „mențiunea serviciilor ce se vor face la patruzeci de zile, trei” etc. luni
„de la data morții”, ci de faptul că atât slujba pentru patruzeci de zile cât
și cea de trei luni trebuiau să fie făcute imediat, ca (wț) pentru acele
soroace care trecuseră deja de la moarte. în schimb, celelalte două,
pentru șase luni și nouă luni urmau să se facă „la soroc” (¿v râ Kaipw în
original).
Tocmai această deosebire între modul cum urmau să fie făcute
aceste patru slujbe constituie argumentul lui C. Litzica: în octombrie
1395 trecuseră 40 de zile și trei luni, dar încă nu se împliniseră șase luni de
la moartea celui pentru care se făceau aceste slujbe. Or, dacă această moarte
avusese loc la 17 mai, de atunci se împlineau în octombrie doar cinci luni.
Abia peste o lună urma a fi oficiat parastasul de șase luni, iar peste încă alte
trei, cel de nouă luni. Dacă bătălia s-ar fi dat însă la 10 octombrie 1394,
atunci în octombrie 1395 am fi avut exact un an, și atunci cele patru slujbe
ori nu-și mai aveau rostul (pentru că rânduielile de pomenire anuală erau pe
larg stipulate în corpul actului respectiv) ori am fi găsit că toate cele patru
slujbe trebuiau făcute wț - „ca pentru” 40 de zile, trei, șase și nouă luni. Nu
există altă interpretare posibilă.
Faptul că în ediția Miklosich - Müller apar puncte în loc de data
morții, când urma să se facă pomenirea anuală (numai examenul manuscri
sului de la Viena poate decide dacă acele puncte marcau locul alb lăsat în
manuscris, sau era un loc ilizibil pentru editori, punctele fiind folosite în
ambele cazuri), nu înseamnă că această dată nu era cunoscută, ci că nu
fusese comunicată exact ziua atunci când s-a scris actul respectiv, și a
rămas necompletată, transmițându-se lacuna și copiei.
Că această dată era știută, ne-o dovedesc tocmai prevederile cu
privire la cele patru slujbe care erau plătite în întregime, atât cele două
ce urmau să se fie oficiate imediat, cât și cele două lăsate pentru când se vor
împlini cele șase și nouă luni. Deci în octombrie 1395 se știa precis, la
curtea imperială, că de la moartea lui Constantin Dejanovici nu trecuseră
șase luni.
Obiecțiile aduse de N. Iorga în 1901 împotriva valorii acestui docu
ment pentru stabilirea datei de la Rovine le-am văzut. Ele sunt rezultatele
acelei lecturi uneori prea grăbite din partea marelui istoric, obișnuit să
„fotografieze pagina”. Dar procedând în aceeași manieră și cu documentele
346
www.dacoromanica.ro
sau inscripțiile ce le edita, au survenit destul de multe scăpări din vedere

sau lecturi greșite (ca și cea de mai sus), cu efecte uneori foarte neplăcute146.
* * *
Să urmărim acum observațiile d-lui N.C. așezate sub titlul Interpré

tation d'une donation - celle d'octobre 1395.
în fapt, ele se reduc la una singură bazată pe o realitate: fiind lăsat loc
gol pentru data morții, nu se vede din acest act de când trebuia socotită
împlinirea anului pentru a pune în aplicare cele prevăzute în cuprinsul lui.
Anulează însă această absență și valoarea dispoziției finale în
legătură cu cele patru slujbe? După d. N.C. da, întrucât cele patru slujbe
urmau să fie calculate tocmai în funcție de această dată și cum ea nu le
fusese comunicată, monahii n-ar fi putut calcula când se împlineau cele trei
și respectiv șase luni!
146 în „Romanoslavica”, XV, 1967, literatură-istorie, a apărut articolul Un episod
din lupta diplomatică pentru independența de stat a României. Pe marginea unei
scrisori confidențiale a lui Gh. C. Filipescu, agentul României în Rusia la 1874, de
Silvian Costin (p. 237-243), în care a fost publicat, după o copie executată la
Ministerul de Externe, un document publicat înainte de N. lorga în Correspondence
diplomatique sous le roi Charles I-er (1866-1880), Paris, 1923, ediția 11-a, București,
1938. între timp originalul pe care-1 copiase N. lorga în 1915 pentru cursul lui despre
Politica externă a regelui Carol I a fost dus la Moscova, cu întregul tezaur, și nu s-a
mai întors. Comparația între modul cum s-a păstrat textul scrisorii confidențiale a lui
Gh. C. Filipescu în copia de pe original a lui N. lorga și copia oficială a Ministerului
de Externe descoperită și publicată de Silvian Costin este literalmente catastrofală
pentru modul cum lucra uneori marele istoric.
La rândul său, Vlad Georgescu în Mémoires et projets de réforme dans les
Principautés roumaines 1769-1830’, București, 1970, p. 37-38 a publicat Scrisoarea-
memoriu în limba franceză adresată de Mihai Cantacuzino delegatului austriac la
Congresul de la Focșani, descoperită de el în Haus, Hof undStaats Archiv din Viena.
Această scrisoare fusese publicată de N. lorga în Genealogia Cantacuzinilor, p. 487
488, dar acolo nu erau decât primele două paragrafe și lipsea tocmai esențialul:
propunerea ca cele două țări să fie reunite într-un singur stat. Acest document
capital pune în lumină rolul jucat de autorul lui în cristalizarea, încă de atunci, a ideii
unirii Moldovei cu Țara Românească, și face plauzibilă influența sa asupra baronului
Bilistein, cu care s-a cunoscut și care a fost demonstrat ca primul autor al unui
proiect de unire, înaintat Curții de la Petersburg. Vezi Alexandre Stroev și
Ileana Mihăilă, Eriger une République souveraine, libre et independente. Mémoires
de Charles-Léopold Andreu de Bilistein sur la Moldavie et la Valachie au XVI1F
siècle, București, Editura Roza Vânturilor, 2001.
347
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Răspundem: tocmai fiindcă li se cerea să facă imediat slujba ca

pentru 40 de zile și trei luni, dar să mai aștepte pentru cele de șase și
respectiv nouă luni, Curtea imperială dovedea că știe această dată, și
calculase exact că au trecut cele 40 de zile și trei luni, dar încă nu venise
sorocul pentru slujbele de șase și respectiv nouă luni.
Dl N.C. numește constant dispozițiile privind aceste slujbe „codicil”.
Dar tot ceea ce se spune despre ele apare în cuprinsul actului însuși, după
cum s-a văzut, nu într-un „codicil”. Numai după trecerea lor în act se revine
la dispozițiile pomenirii anuale („Iar pomenirea anuală va fi din venituri așa
cum s-a spus”) și se încheie cu un nou angajament solemn cu privire la res
pectarea actului întreg. După care, Ia sfârșit, sunt și semnăturile.
Nu este deci un fel de adaos - idee sugerată de cuvântul codicil - ci
face parte din pachetul de dispoziții pentru îndeplinirea rânduielilor fune
rare. El conține clar trei componente: ce trebuia făcut săptămânal, ce tre
buia făcut anual în ziua pomenirii mortului și cele patru slujbe pentru care
se achită 100 hyperperi osebiți de cei 500. Ele trebuiau să fie oficiate după
următorul program: două imediat, cele pentru 40 de zile și trei luni, iar
celelalte două când se vor împlini șase și nouă luni. Iar când se va împlini
anul, intra în vigoare dispozițiile anterioare.
Prin urmare argumentul lui C. Litzica își păstrează întreaga valoare,
el fiind întărit de concordanța cu toate celelalte invocate în favoarea
aceleiași datări a victoriei de la Rovine: 17 mai 1395.
* * *
In partea a doua din acest articol, apărută în „Argesis”, XIV, 2005, p.

301-314 (p. 312-314 ocupate de planșe) autorul se ocupă de 4. Sources
orientales - un apport indecis (p. 301 -304), după care își rezervă ultimele 7
pagini (304, rândul 6-311, rândul 6) pentru încercarea de a demonstra că
data de 10 octombrie este cea care permite 5. Une chaîne logiquement
ordonnée. Adică exact pe dos de ceea ce s-a văzut de-a lungul acestor pa
gini cheltuite cu înfățișarea adevăratelor dezastre operate de această dată în
istoriografia românească și străină!
A stărui asupra celui de al 4-lea paragraf, despre „sursele orientale”,
este inutil. Există o singură „sursă orientală” de importanță capitală, fiindcă
se bazează pe tot ce putea avea la dispoziție, în apogeul imperiului, cel mai
348
www.dacoromanica.ro
important cronicar otoman, Ibn Kemal. Din care regretatul Valeriu Veli-
man ne-a editat, în original și traducerea, partea privitoare la campania de
la Rovine (vezi și în volumul de față p. 35-40), care-i dă prilej cronicarului
adversarilor să-i aducă domnului român celebrul omagiu, și să-l declare
atât de curajos încât leul nu i se părea nici cât o furnică! întreaga campanie
este înfățișată a fi avut loc primăvară, și nu toamna.
Un interes aparte prezintă însă ultimul paragraf (paginile 304-311)
deoarece el ne înfățișează „scenariul” adăugat de dl N.C. la acelea create de
A. Huber, C. Irecek, N. Iorga, Dimitre Onciul, P.P. Panaitescu (Constantin
C. Giurescu nu face decât să-l preia, corectându-1 într-un loc, pe Dimitre
Onciul, și să anuleze una din cele „patru expediții” inventate de P.P.
Panaitescu) și Vladimir Iliescu. îl voi rezuma în continuare, recurgând de
câte ori va fi necesar la reproducerea - de data asta numai în traducere - a
unor pasaje cu cuvintele autorului. Versiunea lui românească poate fi găsită
- cum am spus - în „Revista de istorie”, 1990, nr. 7-8 și în cartea lui A.V.
Diță. Despărțirea în paragrafe și sublinierile îmi aparțin.
„De acum înainte — scrie d-1 N.C. - trebuie să amintim dovezile
irefutabile: fără nicio îndoială, foarte curând după bătălie, Mircea cel
Bătrân, deși învingător, îșipierde tronul de la Argeș unde ajungea necu
noscutul Vlad I, stăpân în capitala Țării Românești și peste o jumătate din
teritoriul țării, probabil în vest, Oltenia în principal, restul teritoriului cu
Dobrogea (de Nord) păstrându-se încă în mâinile voievodului legitim.
Se ghicește în felul acesta de ce la Brașov — la 7 mai 1395 - și ca
încheiere a unor deliberări (cu siguranță grele), între Mircea și regele
Sigismund, se încheia un tratat politic și militar, de fapt un pact de alianță
antiotomană ce avea în vedere acțiuni în comun pentru viitor, un pact cu
toată evidența pe picior de egalitate.
Această alianță era cu atât mai necesară cu cât momentul era atât de
primejdios pentru domnul român, și iată de ce acest tratat de la Brașov se
distingea în primul rândprin aplicabilitatea sa imediată (cu toate acestea,
așa cum vom preciza, acțiunile în vederea recuperării pentru Mircea a tro
nului de la Argeș vor izbuti abia în 1396), și există deja o vastă literatură
asupra acestor probleme de ordin istoric ”.
(Din care firește nu sunt citate cele două cărți semnate de A.V. Diță!)
Firește, asemenea evenimente (sau verigi în lanțul menționat mai
sus) n-au fost evitate (sau măcar ocolite) de partizanii pro 1395, dar cu
349
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
prețul unei colosale inversări afaptelor: în viziunea lor, alianța consimțită

la Brașov între Mircea și Sigismund ar fi fost urmată de bătălia de la
Rovine (efectul devansând cauza, sau viceversa); desigur, este o fațetă
metodologică ce privește o parte din cercetarea românească dar de obicei
specialiștii străini sunt puțin atenți la asemenea repere; cu atât mai puțin
din punct de vedere geografic”141 și se citează în notă Loenertz care plasa
Rovinele în... Bulgaria.
Este citat Constantin Căzănișteanu cu raționamentul că după cum
datăm bătălia la 10 octombrie sau 17 mai, Mircea apare la Brașov în postura
de fugar sau de domn în țara lui, pentru a observa că „ altminteri, oricine
poate sesiza că în litera și spiritul tratatului de la Brașov nu a intervenit
niciopoleială - realitățile erau atunci mai amare, chiar dacă stau în bună
parte ascunse documentar”.
Am citat aici versiunea românească, urmată în adevăr îndeaproape de
textul francez. Continuăm tot cu versiunea românească în explicarea tablo
ului anexat, spre a fixa mai clar în ochii cititorilor succesiunea evenimen
telor și conjunctura propusă de „scenariul N. Constantinescu”:
„în partea stângă a tabloului ne întâmpină suita celor trei evenimente
care, inegale ca semnificație, au un numitor comun: prefațează invazia lui
Baiazid în Țara Românească. înfrângerea Bulgariei lui Șișman (căderea
Târnovei, 17 VII 1393 v. însă infra, n. 103) nu putea decât să-i pună în
gardă pe Mircea și pe Sigismund, aflați atunci pe poziții cvasiinamice (se
uită de tratatele voievodului român cu regele polon!), iar raidul militar
întreprins de voievod împotriva akângiilor din Karânovasî (în legătură cu
desfășurări ce avuseseră loc anterior la Dunăre și mai ales în Dobrogea, la
Silistra) arăta clar că Mircea cel Bătrân nu putea fi intimidat de puterea lui
Baiazid. Nu cunoaștem când anume a avut loc această incursiune în uc^-ul
otoman rumeliot, dar faptul că toate sursele otomane vorbesc de ea și de
răzbunarea imediată a sultanului indică, neîndoielnic, un interval scurt
între Karânovasî și Rovine (care ajunge, în viziunea pro-1395, la peste un
an și jumătate...). între acestea două trebuie intercalat însă momentul -
Serres (sau SerezY întrunirea vasalilor săi în Macedonia, unde probabil că
Baiazid le-a impus participarea la expediția împotriva lui Mircea cel
Bătrân (au scăpat totuși, pe rând, Manuel II și fratele său Theodor - „din
mijlocul lupilor”, va spune mai târziu basileul însuși, în orația funebră
pentru despotul din Mistra).
Nu avem motive să ne îndoim că, o vreme, regele Ungariei nu a fost
147 în versiunea românească acest pasaj nu există.
350
www.dacoromanica.ro
prea receptiv la posibilele demersuri întreprinse de Mircea, care se pregă

tea să-1 înfrunte pe Baiazid. Căci din anul marii confruntări se păstrează o
scrisoare a Iui Sigismund, trimisă din Buda (26 V 1394) lui Gheorghe
(Grigore) de Beclean, însărcinat cu solii pe lângă Mircea - dar în așa fel
încât el trebuia să treacă și pe la Frank Szecsenyi, voievodul Transilvaniei,
de la care trebuia să primească probabil deslușiri etc. Un izvor cu conținut
destul de alambicat, care arată mai degrabă indecizia regelui; de altfel,
itinerarul urmat de Sigismund după șederea sa la Buda (vezi fig. 1,
linia SIG) ne dezvăluie nu numai faptul că el nu s-a implicat deloc în
bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394), preferând expectativa din
partea de vest a pământului românesc, dar chiar cu Mircea însuși s-a
întâlnit o dată la Brașov (7 III 1395), iar a doua oară abia pe câmpul de
luptă de la Nicopol (25 IX 1396)!
Cu alte cuvinte, celebrata și trâmbițata în toată Europa victorie de la
Nicopolul Mic nu i-a găsit alături pe cei ce se întâlniseră și conveniseră
alianța de la Brașov doar cu trei luni în urmă!
Să citim mai departe:
Așadar, Mircea cel Bătrân s-a luptat cu Baiazid, la Rovine, fără a fi
primit sprijinul cuiva-și tocmai acest fapt istoric demonstrează, de la sine,
inanitatea tezei că bătălia s-ar fi desfășurat la „17 V 1395”, chipurile după
tratatul de la Brașov. Nimeni, de la Hasdeu încoace, nu a încercat să ex
plice absența de pe câmpul de luptă, în fruntea oștilor sale, a lui Sigis
mund de Luxemburg (flagrantă încălcare a clauzelor tratatului -
supra, n. 83), evident la „17 V 1395”, la Rovine - în timp ce prezența
unor trupe regale e atestată tot în Țara Românească, tocmai în virtu
tea respectării de către rege a aceluiași tratat. Căci evenimentele de după
10 octombrie 1394 (Rovine) și mai ales de după 7 martie 1395 ne dezvă
luie, în sfârșit, acțiunea sinergetică Sigismund-Mircea, adică pe tărâ
mul luptei anti-otomane, iar în ceea ce îl privește direct pe Mircea, al
luptei împotriva lui Vlad I.
Intr-adevăr, la 6IV1395, Sigismund anunța deja: „am hotărât să trimi
tem acum pe măriții bărbați, Ștefan de Lossoncz, fostul ban, și pe Francisc,
fiul fostului comite Ștefan de Bubek, și pe alți baroni, cavaleri și fruntași
de-ai noștri în expediția noastră pe care o facem împotriva turcilor în Țara
Românească (nune, pro nostra expeditione exercituali contra Turcos ha
bita, in partes Transalpinas)”.
Turcii în Țara Românească cu mai bine de o lună înainte de „17 V
1395, Rovine”? Posibil, desigur - dar aceasta înseamnă că o invazie
otomană se petrecuse și anterior datei izvorului din care am citat, cu
certitudine deci și anterior tratatului de la Brașov. Nu încape îndoială,
351
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
așadar, că aici e vorba de turci rămași în Țara Românească după bătălia

din toamnă (Rovine, 10 X1394); împotriva acestora potrivit tratatului
convenit își îndrepta Sigismund avangarda („cei patru sute”, cum mai
e denumită).
Dar mica oștire a fost zdrobită (fig. 1, SL), fiind ucis și Ștefan de
Lossoncz (Lucenec), ceea ce știm cu certitudine; în schimb nu cunoaștem
unde s-a consumat lupta cu turcii și când anume. O ipoteză plauzibilă
indică partea de vest a Țării Românești, între Severin și linia Jiului, iar ca
dată-/«„a mai 1395,in orice caz cu destul timp înainte ca regele însuși
să vină cu oastea sa (la 6 VII 1395 el se afla deja lângă Câmpulung) și ca
ecoul acestor evenimente să străbată, prin Veneția, la Paris (v. infra,
Cronica de la St. Denis)”.
Și aici, ca și imediat înainte în legătură cu numărul întâlnirilor dintre

Mircea și Sigismund, dăm peste alte afirmații împotriva realității, sau pe
lângă ea.
S-a explicat, în repetate rânduri, de ce regele a lipsit la 17 mai 1395 de
pe câmpul de luptă alături de aliat: fiindcă era la Buda, la căpătâiul soției
care a murit chiar în aceeași zi, și fiindcă imediat după întâlnirea de la
Brașov și obținerea de la Mircea a documentului prevăzut cu pecetea mică
s-a întors acasă, întrucât nu apăruse picior de turc la data aceea! Abia în
aprilie este decretată mobilizarea, deoarece atunci se aflase de declanșarea
campaniei, fie că fusese anunțat de apropierea oștilor de Dunăre, fie de
trecerea acesteia. Oricum, ordinul de mobilizare intervine la o lună după
întâlnirea de la Brașov. Dacă la 7 martie 1395 țara ar fi fost plină de turci
rămași după 10 octombrie 1394 și ar fi avut cu ei pe Vlad, instalat atunci la
Argeș, regele ar fi trebuit să rămână și să pornească imediat împotriva lor,
împreună cu Mircea, așa cum de altfel și-au imaginat Dimitre Onciul, N.
Iorga și P.P. Panaitescu în „scenariul” lor. Expediția lui Ștefan de Losoncz
a fost socotită de ultimul drept cea dintâi dintre cele patru inventate de el
pentru restaurarea pe tron a domnului înlocuit cu Vlad după 10 octombrie
1394. Acest „scenariu” se lovea însă de realitatea că după Brașov Sigis
mund s-a întors la Buda, unde i-a murit regina când se afla lângă ea, nu în
expediție la Nicopolul Mic.
Va veni în Țara Românească abia la sfârșitul lunii iunie, spre a elibera
Nicopolul Mic de garnizoana otomană și a o înlocui cu a sa, victorie
trâmbițată împreună cu informația ce l-a înfuriat pe Baiazid că el, sultanul,
fugise de frică mai înainte ca să apară oastea cu regele în frunte. Deci nu în
352
www.dacoromanica.ro
octombrie părăsise sultanul Țara Românească, ci, după propria recunoaș

tere din replica dată regelui, puțin înainte de venirea acestuia: în mai\
Că între episodul Ștefan de Losoncz și relatarea din cronica de la
Saint-Denys nu este nicio legătură, s-a demonstrat cu însuși textul din cro
nică: acolo se vorbește de o reală avangardă, masacrată aproape sub ochii
regelui, și nu de o expediție ce preceda cu două luni apariția sa pe câmpul de
bătălie.
Dar să citim mai departe:
„în lumina aceleiași ipoteze, în canevasul desfășurărilor e introdus și
Vlad I (cu acesta, ajutat de turci, s-au luptat Ștefan de Lossoncz și Francisc
de Bubek) ceea ce iarăși este plauzibil; căci mai târziu cu numai doi ani,
regele Sigismund preciza un fapt peste care azi se alunecă: când intra el în
Țara Românească - „se puseră în mișcare oști puternice de români și turci”
(Olahorum et Turcorum) care căutau și se nevoiau să ne aducă pagube
nouă”, iar cetatea Nicopolului Mic (Turnu) - „ce se afla în mâinile lor” - a
fost cucerită de rege după un asalt și după ce „noi [îi] puneam pe fugă pe
acei români și turci cu fruntașii și căpitanii lor”.
Să fi fost aceștia românii lui Mircea?! - exclus; erau cei supuși lui Vlad I,
care în 1395 (probabil încă în preajma încheierii tratatului de la Bra
șov ajunsese în stăpânirea părții de vest și centrale a Țării Românești,
inclusiv a capitalei - Argeșul. Nu e de mirare, în consecință, că aceiași
români (multitudo Olahorum) îi atacă pe rege și pe ai săi în apropiere
de Severin (așadar pe drumul de întoarcere spre Buda: la 25 VIII 1395,
el se afla deja în cetatea dunăreană) - mai exact: pe culmile munților, „zise
în vorbirea obișnuită Posada (wlgo Pazzata dictaȚ, cum preciza Sigis
mund însuși peste doi ani. Indiscutabil, aici e vorba de românii lui Vlad
I, de împotrivirea acestuia în fața lui Sigismund - nicidecum de ai lui
Mircea cel Bătrân, de «strălucita biruință» a acestuia împotriva lui
Sigismund.
Nu insistăm: problema intrării pe scena istorică a lui Vlad, incitantă dar
de real interes științific, ține neîndoielnic de momentul Rovine, iar rolul
acestui personaj enigmatic (care avea armată, bătuse monede și încheiase
tratate întărite cu sigiliul mare al țării) se conturase încă în prima parte a
anului 1395; cercetării viitoare, lipsite de prejudecăți, sunt deci mai mult
decât necesare”.
Că Vlad „în 1395 (probabil încă în preajma încheierii tratatului de la

Brașov) ajunsese în stăpânirea părții de est și centrale a Țării Românești,
inclusiv a capitalei - Argeșul” nimic nu o dovedește și rămâne doar o com-
353
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
ponentă a „scenariului” să-i zicem „tradițional”, de la Dimitre Onciul la

P.P. Panaitescu. De asemenea, că „rolul acestui personaj enigmatic se
conturase încă în prima parte a anului 1395” este parte componentă din
alt scenariu: al lui Octavian Iliescu.
Știrile și nu produsele imaginației istoriografice despre acest perso
naj sunt, toate, din anii 1396-1397, începând cu misiunea de explorare (ca
să nu-i zicem de spionaj) trimisă de Sigismund și cu actul de închinare
vasalică din 28 mai 1396 către regele Poloniei - unicul document rămas de
la el - și terminând cu informația că a fost luat din „cetatea Dâmboviței” de
Știbor și dus la Buda. Intre de, informația despre ciocnirea avută cu Știbor
când acesta a trecut prin Țara Românească spre Nicopole, ca să participe la
celebra bătălie.
Conform scenariului d-lui N.C.
„pe parcursul anului 1396 îndeosebi, lucrurile rămân cele stabilite -
întărirea stăpânirii lui Vlad I, cum rezultă din scrisoarea adresată sibienilor
de episcopul Matemus al Transilvaniei (21 III 1396), ea dezvăluind de pe
atunci politica duplicitară a regelui Sigismund față de Mircea Voievod, ca
și din singurul document păstrat de la noul stăpânitor din Argeș, Vlad I
însuși, adică din actul de închinare către coroana Poloniei (28 V 1396). De
altfel, Vlad I va mai fi în măsură, pe plan militar cel puțin, să împiedice
retragerea regelui și a oastei sale prin Țara Românească, după dezastrul
cruciaților de la Nicopol (25 IX 1396); abia în finalul aceluiași an, dato
rită ajutorului venit din partea lui Știbor, voievodul Transilvaniei,
Mircea cel Bătrân îl vede alungat pe Vlad și preia stăpânirea peste
întreaga Țară Românească, cum sugerăm și în fig. 1/ST1B/VL.
Acest document de lucru, ca să epuizăm prezentarea sa, ne mai dezvă
lui un fapt peste care nu se poate trece: pe baza actelor semnate de regele
Sigismund sau în legătură cu politica acestuia față de Țara Româ
nească și Mircea cel Bătrân, rezultă limpede că ambii suverani, anga
jați prin tratatul de la Brașov împotriva otomanilor, se întâlniseră
abia acolo pentru prima oară și nu pe câmpul de luptă de la Rovine; iar
ulterior drumurile lor se vor reîntâlni, cu certitudine, doar la Nicopol
(fig. 1/N1C).
încheiem cu convingerea că am reușit, în lumina considerațiilor de mai
sus, eliminarea din istoriografie a datării „17 mai 1395” privind marea
bătălie de la Rovine - reieșind, implicit, credibilitatea datei de 10 oc
tombrie 1394, singura deocamdată care concordă cu izvoarele vremii
și se integrează organic - tară stridențe - în ansamblul evenimentelor
www.dacoromanica.ro
istorice petrecute în ultimul deceniu al veacului al XlV-lea în sud-estul

Europei”.
La rându-ne, credem că încheierea cea mai potrivită este juxtapu

nerea, pentru comparație, a celor două „scenarii” dictate, unul, de opțiunea
pentru 10 octombrie 1394 și celălalt pentru 17 mai 1395.
Dacă admitem că bătălia s-a dat la 10 octombrie 1394, și a fost urmată
de înlocuirea lui Mircea cu Vlad și cu fuga celui dintâi de pe tronul Țării
Românești la Brașov, pentru a obține ajutorul lui Sigismund, nu se poate
răspunde la întrebarea: ce s-a petrecut cu el între 10 octombrie și 7
martie? Pentru N. lorga, el s-a bătut cu Vlad, deși nu mai avea nici tron și
nici armată. Pentru P.P. Panaitescu, a dispărut pe undeva prin țară, „poate în
răsăritul ei”.
Apărut la Brașov, la 7 martie 1395, fără țară, fără armată, chiar și fără
pecetea cea mare, pierdută la Rovine, este totuși tratat ca un egal de regele
Sigismund de Luxemburg și semnează cu acesta un „tratat” pe picior de
absolută egalitate în vederea unei campanii anti-otomane, la care el prac
tic nu mai avea cu ce veni! Darîși ia totuși obligații precis stipulate în
text, în numele unei țări și unei puteri pe care nu le mai deținea! In
schimb, nu există nicio prevedere din care să rezulte că regele avea, înainte
de toate, obligația de a-1 repune pe tron.
Și totuși Sigismund ne este înfățișat ca plecând imediat în campanie,
ca să facă această treabă pentru „fugarul ” Mircea, oprindu-se la Nicopo-
lul Mic.
După dl N.C. la Nicopolul Mic Mircea n-a fost prezent, din moment
ce ni se spune de două ori că nu s-a mai văzut cu regele, după Brașov, decât
la Nicopolul Mare! După alții, l-a însoțit pe rege și a participat la bătălie și
la victorie. Cu cine? Cu cei câțiva boieri rămași credincioși cu care venise
la Brașov după cinci luni de la 10 octombrie 1394?
Sigismund și armata sa asediază Nicopolul Mic, după ce mai înainte îl
trimisese pe Ștefan de Losoncz (de unde, de la Brașov, când prezența lui în
mai fa Buda este sigură, iar porunca regelui este dată la o lună după
întâlnirea cu Mircea) cu o „avangardă” care a pierit de turci (și de Vlad, zice
Octavian lliescu). Cucerește cetatea, dar nu poate continua campania,
fiindcă un sol venit în goană de la Buda îl anunță că i-a murit soția și trebuie
să plece să-și aranjeze succesiunea și să-și asigure tronul, lăsându-1 pe
Mircea într-o situație pe care nimeni n-a reușit să o definească.
355
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în cursul acestei întoarceri precipitate la Buda, după unii prin Câm

pulung, după alții pe la Severin, Sigismund este pândit de Vlad și de
oamenii lui, care-i dau o bătaie amintind de Posada din 1330, ceea ce pe
istoricii dispuși să-1 uite în calitate de „uzurpator” îi umplu de mândrie
antiungurească (tonul dându-1 tot N. Iorga).
Ajuns la Buda, regele va trimite în martie 1396, un spion la Argeș să
vadă ce-i cu noul deținător al tronului Țării Românești. Gest interpretabil în
mai multe feluri, dar nu ca o fidelitate față de cel cu care încheiase „tratatul
de la Brașov”.
Nu-1 mai vedem pe rege reapărând în „scenariu” decât în prepara
tivele pentru cruciada încheiată tragic la Nicopole la 28 septembrie 1396.
Acolo s-ar fi întâlnit a doua oară cu Mircea, după Brașov, elogiindu-1 ca
vestit biruitor, deși nu-1 cunoscuse decât în postura de „Fluchtling”
venit să-i ceară să-1 repună pe tronul pierdut după bătălia „nefericită”
de la Argeș!
Mircea sosește cu o oaste suficient de mare ca să-i permită a cere să
dea primul atac, dar această apariție este pusă în seama trecerii lui Știbor
prin Țara Românească și a victoriei acestuia asupra lui Vlad, într-un duel
cavaleresc în care l-ar fi rănit, deschizându-și astfel drumul spre Nicopole,
însoțit de Mircea, venit nu se știe de unde.
După Nicopole nu mai aflăm nimic, până la expediția aceluiași Știbor,
venit să-1 prindă pe Vlad în „cetatea Dâmboviței” și să-1 ducă la Buda,
punându-1 în sfârșit pe tron pe Mircea. P.P. Panaitescu a numărat patru ex
pediții, începând cu a lui Ștefan de Losoncz, continuată cu a lui Sigismund
la Tumu (Nicopolul Mic) și cu cele două ale lui Știbor, necesare spre a
obține acest rezultat!
Acest scenariu s-a lovit însă, precum Titanicul de ghețar, de mărturia
„documentelor”.
Primul document este cel semnat de Ștefan I la 6 ianuarie 1395 la
Suceava, din care reieșea că la data respectivă, deci la aproape trei luni de la
10 octombrie, Mircea era încă deținătorul puterii la Argeș și reprezenta,
alături de regele Sigismund, principalul adversar al coroanei polone și al
politicii regelui și reginei față de Ungaria. Chiar dacă regina acesteia era
încă în viață și problema succesiunii nu se deschisese, taberele apar deja
clar definite.
www.dacoromanica.ro
I se alătură toate actele elaborate de regele Sigismund, care demon

strează că după încheierea, la 7 martie, a „tratatului” de la Brașov, el
nu a pornit cu oastea să-1 repună pe tron pe Mircea prin cucerirea Ni-
copolelui Mic, ci s-a întors acasă, la Buda, unde a rămas toată luna mai
și unde la 17 mai i-a murit regina. Itinerariul real ni-1 oferă chiar dl N.C. în
tabelul cu drumurile regelui.
Regele nu putea fi atacat de Vlad și oamenii lui, în primul rând fiindcă
el ne dezvăluie în documentul din 1408 identitatea celui care l-a atacat,
acuzându-1 că s-a „întors la vechea necredință” ceea ce nu putea fi situația
lui Vlad. In al doilea rând, fiindcă în acel moment Vlad încă nu ajunsese pe
scenă. El este atestat documentar abia în 1396 și a putut ajunge pe tron la
Argeș cel mai devreme în noiembrie 1395.
Să vedem acum „scenariul” dictat de 17 mai 1395.
întrucât bătălia „de la Rovine” sau „de la Argeș” s-a dat la 17 mai
1395, nimeni și nimic nu l-a obligat pe domnul român să apară ca „fugar” la
Brașov, ci ca deținător al puterii depline, și certificat în această postură de
tot ceea ce s-a petrecut la Brașov și de textul însuși al așa-zisului tratat.
„Jurământul” depus împreună cu boierii înainte de redactarea lui nu era o
aluzie la omagiul de vasalitate, ci era menit să întărească obligațiile ce și le
luase domnul și erau consemnate în tratat. Aceasta nu exclude posibilitatea
ca în adevăr să fi fost săvârșit ceva care l-a îndreptățit apoi pe rege să
vorbească de „întoarcerea la vechea necredință”, dar nu la așa ceva se referă
acele jurăminte. O comparație cu ceremonialul „Păcii de la Szeghedin”
între Vladislav III și sultanul Murad al II-lea poate fi utilă (vezi p. 153-154).
Chiar dacă la Brașov domnul Țării Românești a acceptat raportul de
vasalitate față de regele Sigismund, spre deosebire de Ștefan I și apoi de
Vlad I, care ne-au lăsat mostrele cele mai caracteristice de ceea ce însemna
o închinare vasalică, Mircea și boierii însoțitori nu au semnat nici un
asemenea act, iar pe cel emis de domnul român acesta a pus doar pecetea
mică. A motivat că n-o avea pe cea mare și a consimțit să se treacă în textul
astfel pecetluit, promisiunea solemnă că va urma un altul, prevăzut cu pe
cetea mare. Care însă n-a venit niciodată.
Motivul ce l-a determinat pe Mircea să meargă la Brașov n-a fost ne
voia de a fi restaurat pe tron de către regele Sigismund, care se întorcea
deloc învingător din expediția sa moldovenească, ci inevitabila și iminenta
357
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
replică a sultanului Baiazid la nemaipomenita îndrăzneală a domnului

român de a străbate, peste Balcani, până la Karinovasi și a-i lichida tabăra
akângiilor. De la nimeni „Fulgerul” nu suferise o asemenea sfidare.
De altfel, întâlnirea și cele survenite la Brașov erau punctul final al
unei evoluții pe care o vedem începută încă din 1390 și un răspuns la solia
lui de Gheorghe de Beclean din 1394, nu o hotărâre luată peste noapte.
Cum Sigismund avea tot interesul să se întoarcă acasă nu ca învinsul
din Moldova (în armata sa erau destui care să povestească ce se întâmplase
realmente la „Hindău”, iar absența oricărui angajament din partea proaspă
tului vasal al regelui Poloniei este semnificativă) ci cu un angajament de
colaborare anti-otomană semnat de cel ce făcuse să răsune de faptele lui
toată partea aceasta de lume, l-a primit fără îndoială cu brațele deschise.
Grelele și îndelungatele negocieri (de pe ce bază, când nu mai avea nimic și
nu aducea cu el nimic, nici măcar pecetea cea mare?) de care s-a vorbit,
rămân produse exclusiv ale imaginației istoricilor respectivi.
Astfel s-au pus bazele acelei solidarități româno-ungare ce va func
ționa până la bătălia de la Mohaci și chiar după moartea regelui Ioan Za-
polya (ajutat de Petru Rareș în competiția cu Ferdinand) când moldovenii
vor merge - desigur la ordinul turcilor, care însă coincidea cu propriile
sentimente - să ajute pe văduva acestuia și pe fiul lui să ocupe tronul de
principe al Transilvaniei vasale, cu capitala la Alba Iulia.
Actul emis de Mircea cel Mare la Brașov reflectă cel mai exact situa
ția sa și constituie o strălucită dovadă a geniului diplomatic al acestuia.
Mircea a găsit modalitatea să folosească raporturile ce funcționau în
societatea feudală occidentală reprezentată de Sigismund, fără a semna un
text de tipul celui abia semnat de Ștefan f cu regele Poloniei și va semna
Vlad cu același. Dar l-a legat din acel moment pe cel mai puternic
suveran creștin al Europei de destinul Țării Românești până la
moartea sa, dar și mult după aceea. Căci Sigismund, mai tânăr, îi va su
praviețui aproape două decenii, jucând un rol major și în cariera celui mai
autentic continuator al domnului Țării Românești, lancu de Ffunedoara, și
într-a celui mai reușit dintre numeroșii fii din flori ai aliatului de la Brașov,
Vlad „Dracul” (poreclit astfel după ordinul dragonului instituit de cel
devenit în 1410 și împărat).
Această nouă tradiție politică, pecetluită la Brașov de Sigismund
de Luxemburg și de Mircea cel Mare, va decide oprirea hotarelor im
358
www.dacoromanica.ro
periului euro-asiatic al turcilor otomani pentru totdeauna pe Dunărea de

Jos, și până la 1541 pe Dunărea de Sus.
Politica externă a regelui Sigismund, care a făcut în istoriografia ro
mânească obiectul monografiei lui Ilie Minea intitulată Principatele Româ
ne și politica orientală a împăratului Sigismund (273 p., București, 1919) a
fost studiată în ansamblul ei de către istoricul german Martin Kintzinger,
care i-a consacrat teza de abilitare Kaiser Sigismund, Frankreich und En
gland: Absichten und Techniken auswärtigen Politik im Spatmittelalter
lichen West Europa. [Regele Sigismund, Franța și Anglia: scopuri și teh
nici ale politicii externe în Europa evului mediu târziu]148 teză din care a
rezumat în limba franceză capitolul Sigismund, regele Ungariei și
cruciada'49. în această comunicare prezentată la Colocviul internațional
organizat la Dijon în octombrie 1996, autorul a pus în lumină caracterul
ambivalent, în același timp inspirat de idealurile cavalerești dar și foarte
pragmatic, al politicii regelui Ungariei, a cărui mare abilitate a constat în
captarea și utilizarea avântului cavaleriei occidentale în scopul precis de
a-și apăra regatul în fața pericolului otoman.
Pentru rege, scopul suprem nu era o cruciadă ci o mobilizare generală
în folosul acestei cauze, și toate eforturile sale din cursul anului 1394 și
1395 urmăreau acest țel. Din nefericire, faptul că la Nicopole nu s-a ajuns la
înțelegere asupra modului cum trebuie dată bătălia, regele fiind pentru o
retragere strategică și atragerea sultanului în vederea bătăliei decisive pe
teritoriul ungar, iar conducătorul burgund al întregii expediții, contele Jean
de Nevers fiind pentru un atac imediat, a dus la dezastrul care i-a răpit
regelui aureola de conducător militar și l-a obligat pe contele de Nevers,
făcut prizonier, să asiste la decapitarea câtorva mii dintre cei aduși cu el.*
149
I4’ Căutând-o pe internei n-am găsit-o apărută.
149 Apărut în «Nicopolis, 1396-1996». Actes du Colloque international organisé
par ¡’Academie des sciences, arts est belle-lettres de Dijon et le Centre nationale de
la recherche scientifique réuni à Dijon, au Conseil régional de Bourgogne, le 18
octobre 1998. Textes publiés par Jacques Pariot et Martine Chauney-Boullot,
«Annales de Bourgogne», tome 68, 1996, fascicole 3, Dijon, Société des Annales de
Bourgogne, 1997, p. 23-33. îmi exprim recunoștința și sincera admirație față de
domnul Florin Rotaru, directorul Bibliotecii Metropolitane, care punând la contri
buție întinsele relații personale în lumea științifică internațională a obținut într-un
timp record acest volum de maximă importanță pentru problemele de care ne ocu
păm.
359
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Desigur, autorul german nu are nici cea mai mică idee despre propu
nerea domnului român de a da primul atac, și cu atât mai puțin despre faptul
că Sigismund le-a cerut să accepte ca acesta să conducă toată bătălia. Dar
articolul său este suficient spre a pune în evidență ridicolul ideii că
marele european preocupat de mobilizarea tuturor celor capabili să-1
ajute a-și apăra regatul ar fi acceptat să-I primească în dorita coaliție
continentală pe un ins ce pierduse totul și venea să-i ceară să-I repună
pe tron. Cu atât mai puțin, pragmaticul rege putea să-și întrerupă întoar
cerea acasă, unde era confruntat cu cei ce-1 voiau înlăturat de pe tron, pentru
a se duce să-i scoată Tumu din mâna otomanilor, fără ca măcar să-l ia cu el
în această acțiune, fie și însoțit de cei cu care venise la Brașov!
întrucât expediția lui Baiazid încă nu se declanșase, Sigismund s-a
întors acasă cu acest succes de prestigiu, de care - așa cum ne-a făcut atenți
istoricul Radu Ștefan Vergatti - avea reală nevoie în situația în care se
afla.
Dar abia întors, a aflat de trecerea Dunării de către Baiazid și a dat
imediat ordin de mobilizare, spre a veni în ajutorul proaspătului aliat. Din
păcate mobilizarea s-a făcut foarte încet, iar el personal a fost reținut la căpă
tâiul reginei, care va muri chiar în ziua când se dădea lupta de la Rovine. Va
trece însă munții în iulie, fără a-1 mai găsi pe Baiazid (care la rându-i
„trecuse Dunărea fără vad”), și va cucerii Nicopolul Mic. Victorie deloc in
ferioară celei de la Rovine, dată fiind importanța acestei cetăți ridicate în
fața Nicopolului celui Mare socotit „cheia Balcanilor” de Ferdinand Lot.
Alexandru V. Diță în Cel dintâi ecou internațional al victoriei româ
nești de la Rovine din 17 mai 1395 (vezi paginile 67-87 ale volumului de
față) a reușit să atragă atenția pentru prima dată și să demonstreze că regele
Sigismund a ținut să vestească victoria lui Mircea imediat, asumându-și-o
în virtutea calității sale de suzeran al învingătorului, ceea ce a provocat la
Paris un fapt cu totul extraordinar: regele Carol al Vl-lea în fruntea întregii
curți a mers la catedrala Notre Dame unde a fost oficiat un Te Deum spre a
mulțumi pentru această mare victorie creștină.
A crede că se puteau trage clopotele la Notre Dame și că regele
Franței a ieșit din palatul său, cu toată curtea, în iulie 1395 (vezi și volumul
de față p. 76) pentru „bătălia nefericită” de la Argeș din octombrie 1394,
inventată de Dimitre Onciul și repetată o sută de ani de cei veniți după el,
înseamnă a nu mai ști ce e aia istorie.
360
www.dacoromanica.ro
Tâlcul evenimentului fără precedent de la Paris îl aflăm abia din

comunicarea Le temps de la croisade bourguignonne: l’éxpédition de
Nicopolis de Jim Magee, asistent la Universitatea din Leicester, prezentată
la același colocviu (p. 49-58). Autorul ei a revoluționat un capitol întreg,
acela al factorilor ce au contribuit la organizarea și declanșarea marii de
plasări de oști cavalerești.
Părerii acceptate unanim că aceasta a pornit de la curtea franceză în
urma solicitării regelui Ungariei presat de pericolul otoman, autorul îi
opune demonstrația convingătoare că „motorul” a fost în realitate Filip cel
îndrăzneț, ducele Burgundiei, care din 1392 când regele Carol al Vl-lea s-a
îmbolnăvit mintal, conducea de fapt regatul. El a văzut în dorita cruciată
modalitatea de a conferi ducatului său un rol atât de important, precum și o
glorie europeană menită a-i asigura transformarea într-un regat indepen
dent. De aceea va încredința fiului său, contele Jean de Nevers, conducerea
supremă, și va obține adeziunea și semnătura regelui. Dar numai „En août
1395, Charles VI a consenti au projet de Philippe le Hardi d’une croisade
contre les Turcs, avec Jean de Nevers comme son chef’ (p. 56).
Chiar dacă expediția s-a terminat cu catastrofa militară, scopul cu
care fusese pornită - afirmarea Burgundiei - a fost în parte atins:
«Nicopolis représente le mouvement de la croisade dans une période de
transition, acceptée la lutte contre les Turcs ottomans comme premier
objectif, Jérusalem restant un but distant. La croisade de Nicopolis a aussi
satisfait les ambitions du duc de Bourgogne pour son duché: malgré le coût
très important de l’expédition et le nombre des victimes, quand le comte de
Nevers este revenu à Dijon, en 1398, après sa captivité, une nouvelle ère a
commencé dans l’histoire de la Bourgogne. Le renouvellement de la guerre
de Cent Ans a signifié que Nicopolis a été la première, mais aussi la
dernière croisade bourguignonne. Plus tard, Philippe le Bon a utilisé le legs
de la croisade pour créer une cour que toute l’Europe enviait»150.
150 „Nicopole reprezintă mișcarea de cruciadă într-o perioadă de tranziție, care a

acceptat lupta contra turcilor otomani ca prim obiectiv, Ierusalimul rămânând un țel
îndepărtat. Cruciada de la Nicopole a satisfăcut de asemenea ambițiile ducelui
Burgundiei pentru ducatul său. Cu tot prețul foarte important al expediției și numărul
victimelor, atunci când contele de Nevers a revenit la Dijon, în 1398, după capti
vitatea sa, o eră nouă a început în istoria Burgundiei. Reînceperea războiului de O
sută de ani a însemnat că Nicopole a fost prima dar și ultima cruciadă burgundă. Mai
târziu, Filip cel Bun s-a folosit de moștenirea cruciadei pentru a crea o curte invidiată
de toată Europa.” (p. 58)
361
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Data când ducele Burgundiei a obținut de la rege consimțământul

pentru cruciadă ne dă cheia: în acel moment victoria de la Rovine din mai,
deja cunoscută, și pentru care se făcuse TeDeum, fusese urmată de victoria
lui Sigismund la Nicopolul Mic, vestită de el cu mare aplomb propagan
distic. Se făcuse dovada - cum a spus Hertzberg - vulnerabilității armatei
otomane, și aceasta a contribuit la catalizarea stării de spirit ce a determinat
succesul eforturilor lui Sigismund. Eforturi ce-și găsiseră în ducele Bur
gundiei un partizan mișcat de aceleași interese pragmatice, dar pentru
propriul ducat.
Pentru a crea atmosfera favorabilă cruciadei în care era interesat
chiar cel ce ținea atunci în mâini cârma regatului Franței, prin vestirea
că turcii otomani pot fi învinși, se dăduse, așadar, o amploare atât de
mare evenimentului, trăgându-se clopotele la Notre Dame într-o vre
me când nu existau mass-media. Un izvor vorbește chiar de decretarea
unui post general în regatul Franței, ca semn de recunoștință pentru
această victorie - mod de a-i face pe cât mai mulți să afle de ea.
* * *
Că victoria de la Argeș sau de pe Argeș, cum ar fi mai normal să o

numim, chiar dacă Rovine a fost prea adânc săpată de pana lui Mihail
Eminescu, a fost câștigată cu 10.000 de oșteni, cât putea aduna voievodul
din rândurile boierimii sale, este alt loc comun repetat la nesfârșit, începând
cu N. Iorga. Dar - să nu uităm - tocmai spre a motiva înfrângerea, alun
garea de pe tron și obligația de a recurge la mila regelui Ungariei. Se trece
sub tăcere ceea ce scria, desigur cu exaltarea romantică, Nicolae Bălcescu,
în celebrul său studiu de debut despre Puterea armată și arta militară de la
întemeierea principatului Valahiei până acum (Iași, la Cantora Foiei să
tești, 1844):
„Armata românească a fost cea dintâi armată permanentă în Europa.
Este de crezut că ea își avea începutul de la Radu Negru, care a pus baza
tuturor instituțiilor noastre. Istoria ne arată că Mircea I regulă corpul
dorobanților care era alcătuit de mai nainte. Lui dar se dă mai cu seamă
cinstea de întemeietorul armatei românești. El înălță și regulă edificiul
început de cei mai de nainte de el. El fu cel dintâi care se înfățișă în Eu
ropa cu o armată permanentă și regulată, care supt următorii domni
se desăvârși și se mai mării”.
362
www.dacoromanica.ro
Nicolae Bălcescu exagera, în primul rând fiindcă atribuia domnului

român o întâietate ce aparținea evident otomanilor și a constituit secretul
victoriilor fulgerătoare asupra Europei. Cu o singură excepție: a românilor
lui Mircea și apoi ai lui Ștefan ce Mare, care au fost singurii capabili să-i
imite și să ridice oști cu mult mai mari decât cele angajate în Occident în
războaiele feudale.
Gheorghe Brătianu care a scris despre înfruntarea lui Ludovic cel
Mare de către Radu I, tatăl lui Mircea, cita o sursă în care era dată cifra de
40.000 de oșteni adunați de acesta151. Cu 10.000 de boieri nu se puteau
omorî 30.000 de oșteni ai lui Baiazid, cât aflăm de la Philippe de Mézières
că ar fi pierdut acesta.
In realitate, la Rovine a luptat „oastea cea mare”, adică toată suflarea
din Țara Românească în stare să se bată, după ce li se asiguraseră familiile
duse la adăpost. Iar prețul victoriei a fost foarte mare, cum scrie și contem
poranul francez. Mulțimea căzuților din ambele tabere a impresionat cel
mai mult pe contemporani și a rămas nota dominantă a istorisirii, de la
Costantin Kostenețki până la Mihail Moxa, care a transpus în românește,
după versiunea slavă, cronica bizantinului Chortasmenos
Cu acest preț cumplit s-a câștigat victoria celebrată la Paris și
consemnată, la numai trei ani după aceea, de un parizian celebru. Victorie
din care mușcă de 120 de ani istoricii, ca vârcolacii din lună.
* * *
Curând după dubla victorie răsunătoare s-a petrecut însă incidentul

neplăcut pe care C. Irecek și Dimitre Onciul au încercat să-l pună în seama
lui Vlad. Dar regele însuși ne informează că după cucerirea Nicopolului
131 Gh. I. Brătianu, L 'expédition de Louis I-er de Hongrie contre le Prince de

Valachie Radu I Basarab, en J373, în „Revue historique du Sud-Est Européen”, II,
1925, p. 73-82. Vezi p. 82. De reținut din acest articol și portretul făcut de marele
istoric martir tatălui lui Mircea: „On peut remarquer que les monnaies de Radu
Basarab le représentent parfois - cas unique dans la numismatique roumaine - armé
de pieds en cap et portant le «chamois plain» occidental” [...]. Elle (confruntarea
militară care a pus capăt în 1377 vasalității Țării Românești față de regatul ungar) met
d’avantage en lumière le rôle de ce Radu trop glorifié par la légende et oublié par
l’histoire; elle ajoute au pieux fondateur de monastères le vaillant guerrier qui sut
tenir tête à l’un des plus puissants monarques de son temps” (p. 80-81).
363
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Mic, în care și-a instalat proprii castelani credincioși, s-a trezit atacat de
Mircea și ai săi. .
Explicația dată de A.V. Diță - desigur o ipoteză, dar cu picioarele
bine așezate pe litera documentelor - susține că regele a comis o eroare ce
putea fi fatală raporturilor cu proaspătul prieten și aliat: el nu i-a restituit
cetatea, ci și-a instalat - cum singur recunoaște într-o diplomă, chiar dacă
spune altceva în alta, ceea ce îi cam stătea în obicei - proprii „castelani”,
încercând să facă din ea (desigur și cu gândul că acum Țara Românească
devenise vasală lui, ca pe vremea unor înaintași îndepărtați) un punct forte
în strategia viitoarei campanii anti-otomane de amploare, avută în vedere.
S-a îndreptat, după aceea, spre Severin, ceea ce însemna să calce lite
ralmente pe teren minat. Intr-adevăr, lupta pentru Banatul de Severin, care
însemna toată partea de pământ românesc de la vest de Olt, adică ceea ce s-a
numit, mai târziu, Oltenia sau „Valahia Mică”, a dominat relațiile tensio
nate româno-ungare și toți istoricii sunt de acord că tratatul lui Mircea cu
regele Poloniei, în care se trecea ca principală clauză lupta cu regele Un
gariei, a fost cauzat tocmai de situația neclară cu privire la această pro
blemă, din partea lui Sigismund.
în memoria noastră Mircea cel Mare este mai ales legendarul
împingător al hotarului Țării Românești până la „Marea cea Mare”. Este cel
ce ne-a creat dreptul istoric adjudecat în 1878 în condiții dramatice, când a
trebuit să acceptăm fostul teritoriu al Țării Românești în schimbul celui de
la nord de delta Dunării. S-a uitat însă (cel ce ne-a reamintit și a demonstrat
aceasta a fost istoricul Viorel Achim152) că Mircea cel Marș este și cel care
152 în cadrul Simpozionului organizat la mănăstirea Cozia în ziua de 31 ianuarie
2009, profesorul Viorel Achim a făcut o magistrală expunere despre Mircea cel Bă
trân și banatul de Severin, arătând că „Țara Severinului” (denumirea de banat i-a
venit de la regatul ungar, în care exista această unitate administrativă) s-a unit cu
ținutul de la est de Olt dând naștere Țării Românești, în urma unui acord al boierimii
locale. Dșr a existat multă vreme o largă autonomie și prerogative speciale deținute
de conducătorii acestei părți de țară de la vest de Olt. Ea era și cea mai populată, cea
mai bogată, aducea și cele mai multe venituri și ostași în armată. Aici s-au înălțat cele
mai vechi și mai bogate mănăstiri.
între Țara Românească și regatul Ungariei a existat un „clasic și permanent
conflict” în tot secolul al XlV-lea, care a avut în centru exclusiv problema stăpânirii
țării Severinului. Au fost războaie, momente când Ungaria a cucerit cetatea Severi
nului și o parte din banatul de Severin; s-a ajuns la un compromis: i se recunoștea
domnului de la Argeș stăpânirea, dar cu condiția să fie „ban de Severin”. în felul
364
www.dacoromanica.ro
a rezolvat definitiv litigiul pentru Banatul de Severin, făcând din el pentru

totdeauna (afară de cei 30 de ani ai anexiunii austriece) parte integrantă a
Țării Românești. Numele lui stă scris așadar cu litere de aur și peste
Oltenia, cât și peste Dobrogea.
Fără îndoială, gestul politic de afirmare a voinței sale de a nu da din
mână această parte a pământului românesc a fost tocmai alegerea Coziei ca
necropolă și ctitorie domnească, și nu o mănăstire de Ia răsărit de Olt. Era
ca o piatră de hotar (și a rămas câtă vreme de Ia Tumu Roșu se trecea în
acesta, realitatea stăpânirii românești a fost împăcată cu formula recunoașterii
suzeranității regelui Ungariei, dar principalul adversar politic a rămas Ungaria, turcii
apărând mai târziu.
„Acest contencios româno-ungar, problema Severinului, a fost rezolvat în
vremea lui Mircea cel Bătrân. Este în bună parte meritul lui Mircea că o
problemă care a măcinat mult timp forțele țării și finanțele țării, cu războaie, a
fost rezolvată în timpul lui Mircea”.
în primii ani de domnie ai lui Mircea, Ungaria a continuat să aibă pretenții față
de Severin. A fost numit la Buda un ban de Severin, care nu stătea acolo, dar prezența
lui între demnitari exprima intenția clară a regatului de a se înstăpâni din nou asupra
acestei părți din Țara Românească, așa cum făcuse Ludovic cel Mare pentru câțiva
ani. Relația încordată cu Ungaria pe problema Severinului din primii ani de domnie
l-a obligat la alianța cu regele Poloniei.
„ In 1395 se rezolva problema Severinului, neașteptat și pentru multă vreme, în
sensul că regele Ungariei recunoaște lui Mircea stăpânirea asupra Severinului. In
acel tratat de la Brașov din 7 martie 1395, intr-un moment de apropiere romăno-
maghiar, regele Sigismund îi recunoaște lui Mircea stăpânirea asupra Severinului.
Mircea apare ca Vbyvoda Transalpinus - adică al Munteniei — et Banus de Zewrin.
Deci din punct de vedere al regalității maghiare exista un stat care avea două com
ponente: Muntenia și Severinul. Și începând cu acest moment 1395, până la sfârși
tul domniei lui Mircea cel Bătrân nu se mai pune problema banatului de Severin
pe agenda româno-maghiară.
Relațiile între cele două țări s-au îmbunătățit, a existat chiar colaborare vreme
de câțiva ani. A existat un singur moment dificil în 1408-1409, când din nou regele
Sigismund numește un ban de Severin in spe. Era un castelan din Banat. Este o do
vadă a faptului că în acel moment existau relații dificile și Ungaria își punea problema
de a recupera Severinul. A fost însă un moment de scurtă durată, pentru că relațiile au
revenit la normal. Ceea ce este important este că Mircea cel Bătrân, a rezolvat sau pe
vremea lui Mircea cel Bătrân, între el și Sigismund, s-a rezolvat acest contencios
lung și greu româno-maghiar legat de Severin. Este și meritul lui Mircea și al diplo
mației lui, este și o dovadă a forței pe care Țara Românească ca stat a căpătat-o în
vremea lui Mircea cel Bătrân, este și un rezultat al faptului că regele Sigismund
.365 .
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Austro-Ungaria). Dacă lui Ștefan cel Mare i-au trebuit 13 ani să zidească
Putna, de unde va apăra hotarul, din mormânt, la Conferința de pace de la
Paris în 1946, Mircea cel Mare a ridicat Cozia imediat ce s-a înălțat în scaun
și cel dintâi act rămas de la el și pe baza căruia a reconstituit D. Onciul
întinderea țării sale a fost dat Coziei.
Nu știm ce s-a putut petrece la Severin, unde regele a ajuns la 25
august, pentru câ după aceea să aibă loc pe defileul din Munții Cernei inci
dentul de la „Posada”
Sigismundîl va denunța explicit-ce-i drept, mult mai târziu, în 1408,
când a existat iar un moment dificil - că atunci, la Posada, „a revenit la
vechea necredință”. Dar tot el îl va propune peste doar un an de la incident
să conducă, la Nicopole, întreaga Europă coalizată împotriva lui Baiazid,
facându-i cel mai strălucit elogiu rămas de la un contemporan ilustru.
Ceea ce s-a întâmplat între acest incident din Munții Cernei, care a
suspendat pe moment bunele raporturi între cei doi, și apariția lui Mircea în
fruntea unui important contingent românesc la Nicopole, nu știm. Putem
cel mult deduce că presiunea realităților i-a constrâns pe ambii să șteargă
ceea ce-i putea despărți, și să revină la cele hotărâte în martie 1395 la
Brașov.
Suntem constrânși să recurgem la ipoteze, încercând măcar să nu ne
avântăm prea departe de ceea ce dispunem ca documente și să nu abando
năm o logică elementară.
operează modificări serioase în politica față de toate țările ortodoxe de la sud de
Dunăre și sud de Carpați. In locul relațiilor vasalice de până atunci recurge la formele
integrării acestor țări într-un sistem politico-mi 1 itar mult mai complicat, sistem care
dă o mai mare autonomie acestor țări. A fost un element foarte important în istoria
politică a Țării Românești această rezolvare, pentru că a permis lui Mircea să se
concentreze pe frontul dunărean, otoman, care devenise problema nr. 1 pentru
Țara Românească”.
In problema noastră, importanța excepțională a expunerii de la Cozia datorată
domnului profesor Viorel Achim (de la care așteptăm monografia fundamentată asu
pra Țării Severinului) constă în aducerea argumentului decisiv că domnul Țării
Românești n-a ajuns la Brașov ca un „Fluchtling”, ci tocmai spre a face demonstrația
„forței pe care Țara Românească ca stat a căpătat-o în vremea lui Mircea cel Bătrân”.
In acel moment el întruchipa, în ochii regelui Sigismund, tocmai această forță.
Având norocul să fiu prezent la expunerea de la Cozia mi-am permis ca pe
lângă rezumarea ei, să transcriu cu deplină fidelitate - nădăjduim - partea de maximă
importanță, după imprimarea realizată atunci.
www.dacoromanica.ro
Din tot ceea ce s-a propus până acum spre a umple acest gol de un an -
care a fost ceea ce s-a numit „anul de cumpănă” din domnia de 31 de ani și
trei luni a lui Mircea cel Mare-tot lui Alexandru V. Diță (care a valorificat
și citează o intuiție a lui Barbu Câmpina) îi aparține deocamdată „scena
riul” cel mai plauzibil și anume:
Criza declanșată în relațiile dintre aliatul de la Brașov și domnul Țării
Românești prin incidentul de la Posada a dat posibilitatea partidei ce nu
fusese de acord cu neașteptata-pentru ei - cotitură în politica lui Mircea, și
care rămăsese adepta alianței cu Polonia, să-și proclame dreptatea, demon
strată de evenimente. Acești partizani ai politicii filo-polone, nemulțumiți
de alianța de la Brașov intrată în criză, împreună desigur și cu cei nemul
țumiți din alte motive, au constituit baza internă pe care a operat politica
regelui Poloniei, acum și pretendent - împreună cu soția sa — la coroana
Ungariei, în urma morții reginei Maria.
Cum dușmanul comun al Poloniei și Imperiului Otoman născând era
regatul Ungariei, și cum principalul aliat al lui fusese domnul împotriva
căruia deja se semnase la 6 ianuarie obligația lui Ștefan 1 al Moldovei de a-1
combate, s-au creat toate condițiile unei conjuncturi defavorabile celor
doi parteneri, o clipă victorioși cu răsunet până la Veneția și Paris.
Baiazid a putut ordona în toamnă noi acțiuni, atât pe teritoriul
Ungariei cât și al Țării Românești (fără să avem dovezi că le-a condus
personal, dimpotrivă), și i-a trimis regelui Sigismund la Buda scrisoarea de
provocare relatată de solul ducelui de Mantua în raportul trimis la 28
noiembrie, scrisoare în care-1 anunță că anul următor va veni să-l înfrunte
personal. Motivul invocat a fost acela că se lăudase pretutindeni că el, Baia
zid, nu îndrăznise să-l aștepte spre a se lupta în Țara Românească și plecase,
de frică, înainte de sosirea lui.
Avem știri de la același diplomat italian, care dădea rapoarte de cele
petrecute la Buda, despre situația dramatică ce domnea în ambele țări, iar în
noiembrie, cel mai târziu la 10 decembrie 1395, înlăturarea domnului Țării
Românești și înlocuirea lui la Argeș cu Vlad este sigură.
Dar acesta - după părerea lui A.V. Diță - nu a fost un „Uzurpator”, ci
o soluție acceptată in extremis, chiar și de către clasa politică munteană, în
fața triumfului momentan al coincidenței intereselor polone cu cele
otomane. Coincidență ce a dus la înlăturarea de la Argeș a „domnului
Besarabiei” trecut încă de la începutul anului în actul lui Ștefan 1, imediat
după regele Ungariei, ca dușman al regatului polon.
367
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Tocmai de aceea, personal cred că cei ce au intervenit în forță pentru

a-1 pune pe tron pe Vlad, adus nu de turci, ci venind din Polonia, au fost
moldovenii lui Ștefan I. Peste numai câțiva ani Mircea va proceda la fel,
luându-și o norocoasă și epocală revanșe, prin înlăturarea și capturarea lui
Iuga Vodă și instalarea Iui Alexandru cel Bun, fiul lui Roman și nepotul de
frate al aliatului și prietenului său, Petru Mușat.
Faptul că cei ce-1 aduceau pe Vlad ca noul domn nu erau turcii (nu
există nici un izvor otoman care să ateste o schimbare de domn operată
de Baiazid) și nici polonii în mod direct, ci românii din țara vecină, a putut
spori șansele de sprijin „intern” celui care, odată instalat, după numai șase
luni, la 28 mai 1396, dădea cunoscutul act vasalic, în care declară solemn că
a fost pus pe tron „de curând” de către regele Poloniei și regina Hedwiga.
Pe aceștia îi recunoștea ca suverani legitimi ai Ungariei, ceea ce-1 arată
drept exponent fidel al politicii polone, nu al celei otomane.
Se părea, în acel moment, că tocmai Vlad și partizanii lui sunt - cum
se spune - „pe val”, și nimeni nu putea să prevadă că un adevărat blestem
plutea peste posteritatea lui Ludovic cel Mare: după ce Maria, regina Unga
riei, murise la 17 mai 1395 în urma unei nașteri premature provocate de un
accident de călărie, patru ani după aceea va muri și sora ei mai mică, Hed
wiga, tot dintr-o naștere. La 14 iunie 1399 născând o fată, aceasta s-a stins
după numai trei zile, iar la 17 iulie a urmat-o și mama ei153.
Există părerea aproape unanimă că înlăturarea lui Mircea de la Argeș
nu a însemnat și plecarea lui din țară. Fiecare din cei doi domni au avut în
stăpânire o parte din ea, chiar dacă nu se poate spune cu precizie care-i
revenea fiecăruia. A existat - spune A.V. Diță - un dualism al puterii, ca în
cei aproape doi ani după ocuparea Bucureștilor de trupele germane în Pri
mul Război Mondial, Vlad jucând rolul guvernului Marghiloman și ilus
trând o practică de criză ce nu se va epuiza nici în 1916-1918, din moment
ce vom avea și un 23 august 1944.
* * *
Ce va provoca răsturnarea acestei conjuncturi, dramatică pentru dom

A
nul Țării Românești și dificilă pentru aliatul său de la Buda? In mod

absolut sigur succesul lui Sigismund în încercarea de a solidariza în-
153 Waclaw Sobiescki, Histoire de Pologne des origines a nos jours. Traduit du
polonais par le général Alexis de Pannace, Paris, Payot, 1934, p. 92.
www.dacoromanica.ro
treaga Europă cu cauza apărării în fața amenințării lui Baiazid, succes

la care au contribuit doi factori: interesele ducelui Burgundiei și victoriile
regelui și ale domnului Țării Românești, care au dovedit că otomanii nu
sunt invincibili.
Că spunea adevărul sau lansa zvonuri alarmiste pentru a-i pune în
mișcare pe occidentali, regele Ungariei, așa cum consemna în cronica sa
contemporanul Friossart, i-a scris regelui Franței că Baiazid și-a anunțat
intenția de a ajunge la Roma și de a da calului ovăz de pe altarul bazilicii
San Pietro (pe atunci neînlocuită de celebra catedrală a lui Bramante și Mi
chelangelo) după care va transforma fosta capitală a Imperiului Roman în
capitala noului său imperiu154.
împlinirea în 1996 a șase secole de la confruntarea Europei coalizate
cu cel ce a transformat puterea otomană într-un imperiu care se va întinde
pe trei continente și va dura peste o jumătate de mileniu a prilejuit două
manifestări științifice internaționale organizate, una, de Academia Bul
gară de Științe la Nicopole și Plevna, în zilele de 25 și 26 septembrie, cea
laltă la Dijon, organizată în ziua de 18 octombrie de Academia de științe,
arte și litere frumoase din Dijon și de Centre national de la recherche scien
tifique.
„Actele” celei de a doua s-au publicat mai repede, în „Annales de
Bourgogne”, tome 68, 1996, fascicula 3, apărută în 1997155156 . Volumul cu
textele prezentate în Bulgaria și al cărui titlu a fost dat în limbile germană și
bulgară, s-a tipărit în 1999 {1396. Lupta de la Nicopole în soarta Bulgariei,
Balcanilor și Europei. Alcătuire și redactare de prof. dr. Vasil Ghiuzelev,
membru corespondent al Academiei Bulgare de Științe)'5b.
154 Exact aceleași declarații i le pune în gura lui Baiazid „servitorul lui Gui de
Blois”. Vezi Relation de la croisade de Nicopolipar un serviteur de Gui de Blois, în
Oeuvres de Froissart, ed. Kervyn de Lettenhove, vol. XVI, p. 439-440. Vezi și p. 473
în acest volum.
155 Cu următorul sumar: Françoise Autrand, La paix impossible: les négocia
tions franco-anglaises à la fin du 14 siècle-, Martin Kintzinger, Sigismund, roi de
Hongrie, et la croisade-, Philippe Contamine, La Consolation de la desconfiture de
Hongrie de Philippe de Mézières (1396); Jim Magee, Le temps de la croisade bour
guignonne: l'expédition de Nicopolis; Bertrand Schnerb, Le contingent franco-
bourguignon à la croisade de Nicopolis; Jean Richard, Les prisonniers de Nico
polis; Norman Housley, Le Maréchal Boucicaut à Nicopolis.
156 Conținutul lui, eu texte exclusiv în limba bulgară, așa cum cele de la Dijon au
369
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMF1RESCU
Am încercat în comunicarea mea să schimb punctele de vedere

tradiționale - care atât dinspre Occident cât și dinspre Balcani vedeau
numai dezastrul militar - și să demonstrez că, cel puțin văzute lucrurile de
la noi, ele apar altfel: chiar dacă lupta a fost pierdută, ea (după cum a lansat
ideea autorul maghiar al unei Istorii a sud-estului european, Julius Farkaș)
l-a pus în gardă pe sultan asupra forței militare a lumii apusene și i-a luat
gustul de a mai provoca.
învingători, cruciații nu ar fi schimbat situația generală mai mult
decât a facut-o Timur Lenk atunci când a câștigat lupta de la Ankara.
Cursul inexorabil al cuceririi otomane își avea cauzele în realitățile sud-est
europene și nu mai puțin vest europene, așa cum avea să o demonstreze
refacerea imperiului, după un deceniu de criză, cu concurs din ambele părți!
Dar, atunci, în septembrie 1396, deși înfrânți, cruciații au reușit pe moment
să oprească avântul cuceritor al „Fulgerului”. După ce și-a asigurat hotarul
la Dunăre, desființând și țaratul de la Vidin, acesta s-a retras în Asia, unde
va fi eliminat de Timur Lenk.
în felul acesta Constantinopolul a câștigat încă o jumătate de secol de
existență, ceea ce a permis românilor să transfere valorile civilizației Bi
zanțului, de pe o corabie în curs de scufundare pe un tărâm ce va rămâne
totdeauna în afara rânduielilor din Imperiul Otoman, creând acel „Bizanț
după Bizanț” a cărui fericită definiție a dat-o N. Iorga.
fost toate în franceză a fost următorul (în ordinea din sumar): 1. Cuvânt înainte al al
cătuitorului. 2. Mihail Grânciarov, Articole și comunicări. Simpozionul științific
internațional „ 600 de ani de la expediția cruciată a regelui ungar Sigismundși lupta
de la Nicopole din anul 1396. Conține o scurtă dare de seamă asupra evenimentului,
cu enumerarea titlurilor respective. 3. Janoș Hovari, Lupta de la Nicopole. Moment
hotărâtor în istoria cuceririi Balcanilor de către otomani. 4. Iordan Nikolov, Bise
rica catolică și lupta de la Nicopole. 5. Dan Zamfirescu, Lupta de la Nicopole din
anul 1396. - O înfrângere militară dar și o mare victorie a solidarității europene. 6.
Vasil Ghiuzelev, „Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor". Triptic despre
soarta francezilor în lupta de la Nicopole și după ea. 7. Lăcezar Țepov, Unele
aspecte ale ideologiei cavalerești de cruciadă în expediția din anul 1396 la Nicopole
în izvoarele vechi franceze. 8. Vasilca Tăpkova și Raia Zaimova, Lupta de la
Nicopole în contextul literaturii vest-europene (secolele al XVl-lea-al XVIl-lea). 9.
Plamen Mitev, Lupta de la Nicopole în conștiința istorică a bulgarilor din epoca
renașterii. 10, Bistra Nikolova, încercarea de a crea o episcopie catolică la Vidin și
Veliki Preslav (anii 60 din secolul al XlV-lea). 11. Alexandăr Antonov, Consti
tuirea guvernării centrale și provinciale în statul otoman la sfârșitul sec. al XlV-lea
și începutul sec. al XV-lea.
, 370 .
www.dacoromanica.ro
Oprirea asaltului otoman spre Europa este deci o realitate isto

rică ce succede celor petrecute la Nicopole. El a permis Ungariei să evite
pericolul sub a cărui amenințare acționase Sigismund, iar domnului ro
mân i-a creat condițiile să-și reia stăpânirea peste întreaga țară, până
la sfârșitul vieții și domniei.
Solidaritatea europeană realizată atunci, chiar și neîncununată
de victoria militară, n-a fost zadarnică, iar înfrângerea militară n-a
anulat consecințele benefice de care a depins apoi în bună parte întreg
cursul istoriei Europei Centrale și Europei de Sud Est.
Este interesant că la celălalt capăt al Europei de azi, un alt cercetător a
venit cu un punct de vedere înrudit, dar privind situația din Burgundia!
Lăsând la o parte tot ceea ce ficțiunea a mai adăugat „scenariului”
după Nicopole, întrucât obiectul studiului de față este data reală a bătăliei
de la Rovine, închei acest prea lung, dar absolut necesar examen al încer
cării domnului Nicolae Constantinescu de a demonstra caracterul de „ficți
une istoriografică” al datei de 17 mai 1395 pentru victoria de la Rovine, cu
convingerea că nu a reușit decât să facă demonstrația contrară. Dar nu se
poate spune că a lucrat în zadar, deoarece ne-a obligat să dăm acest răspuns,
valabil și în cazul tuturor celor ce mai stăruie să ilustreze un aforism al lui
N. Iorga, din păcate adeverit cu prisosință - în cazul de față -, de el însuși:
„Noi suntem de o simplitate apostolică atunci când este vorba să primim
lucruri în dauna noastră”157.
ADDENDA
CURSURILE LUI DIMITRE ONCIUL
I. Anul universitar 1896-1897 = nu s-a păstrat.
II. Anul 1897-1898: Istoria românilor, voi. II, 1897, la Biblioteca Națională
(în continuare BN), IV 19079. Deocamdată inaccesibil, în depozit.
III. Anul 1898-1899: Istoria românilor de la înființarea Principatelor

până la anul 1526. Curs stenografiat după domnul profesor D. Onciul de Henri
157 N. Iorga, Cursul de istorie universală, ¡933-1934, p. 500.
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Stahl, litografiat, 823 p. BAR II 49915. Donat în 1944 de Virgil Drăghiceanu.

Cineva a notat [1899].
In interior, pe prima pagină cu text avem titlul Istoria românilor de la ori
ginea Principatelor până la anul 1526. Biblioteca Facultății de istorie a Univer
sității din București (în continuare BFI) se dă un exemplar cu cota CR III 7838.
începe cu „Subiectul cursului nostru din anul acesta e istoria română de la
originea Principatelor până la 1526”. Dar în realitate cursul conține perioada
veche, din antichitate până la imperiul sud-dunărean al Asăneștilor, inclusiv.
La BAR acest curs se păstrează și în alt exemplar cu cota II 108597 a cărui
foaie de titlu este diferită: Istoria românilor. Curs stenografiat după domnul pro
fesor D. Onciul de Henri Stahl. Cineva a adăugat ulterior, de mână, în paranteză
[originile] și a pus data 1899. Primele patru pagini, numerotate de la 1 la 4, cu
titlul Istoria românilor. Curs stenografiat după domnul profesor Onciul de Henri
Stahl, încep cu „Onorat auditoriu! înainte de a intra în materia ce are să ne ocupe
acest an, voi să spun câteva cuvinte despre caracterul istoriei naționale în
special”. E o redactare diferită, și după primele două file, restul au fost tăiate, până
la pagina 9, care este identică cu aceea din exemplarul Drăghicescu și rămâne așa
până la sfârșit. Aurelian Sacerdoțeanu a publicat acest text după un exemplar
complet cu titlul Introducere despre noțiunea și caracterul istoriei în general
cum și despre concepția istoriei naționale în special. Prelegere de deschidere a
cursului de istoria românilor. Noiembrie 1898, în volumul Dimitre Onciul, Studii
de istorie. Studiul introductiv, îngrijirea de ediție și note de Aurelian Sacerdo
țeanu, București, editura Albatros, 1971, Colecția Lyceum, p. 181-191.
Textul din exemplarul de la BFI este același ca în BAR II 49915.
Dimitre Onciul considera încheiată în 1526 „prima perioadă a istoriei
române”. După această dată ele „cad din ce în ce tot mai mult sub supremația
Porții Otomane, supremație care ajunge punctul de culminație în toată epoca
fanarioților”.
La p. 18, anunță: „Cursul ce am să fac în anul curent e istoria veche a româ
nilor, până la întemeierea Principatelor. Motivul pentru care am ales această parte
a istoriei noastre în loc de a continua istoria Principatelor, începută anul trecut, e
mai cu seamă noua organizațiune ce s-a dat Universității prin noua lege a
învățământului superior, și Facultății noastre prin noul regulament. Sub acest nou
regim găsesc cu cale a face de la început cursul complet al istoriei române în
partea ce mi s-a încredințat mie, începând acest curs cu primul an de specializare
ce se inaugurează în anul curent la Facultate în urma noului regulament.
Pe lângă aceste motive date prin noua organizațiune a studiilor noastre, am
avut în vedere și faptul că în starea actuală a istoriografiei noastre naționale,
istoria noastră veche cere o deosebită atenție, fiind partea cea mai întunecoasă și
mai dificilă. Pe când pentru partea după întemeierea Principatelor avem scrieri
www.dacoromanica.ro
din care fiecare se poate orienta în mod mai mult sau mai puțin suficient, cum e
mai ales Istoria românilor a domnului Xenopol, partea mai veche coprinzând
istoria Țărilor Române și începutul poporului român până la constituirea sa
politică prin întemeierea statului național, la înființarea Principatelor, n-a găsit
până azi o expunere îndestulătoare în literatura noastră istorică. Iată de ce găsesc
necesar ca să revin asupra materiei tratate în anii precedenți înainte de a fi
terminat ciclul complet al cursului de trei ani.
Și revenind asupra acelei materii voi trata-o totodată și mai dezvoltat decât
cum am tratat-o anii trecuți. Din această cauză s-a pus cursul de trei ore pe săptă
mână, nu două cum făceam înainte, pentru ca să putem termina într-un an cursul
complet al istoriei până la întemeierea Principatelor.
Dar mai am și un motiv personal: având să termin în acest an lucrări
pentru o publicațiune asupra istoriei noastre vechi, vreau să-mi concentrez
activitatea asupra acestei foarte vaste și grele probleme, a cărei rezolvire e
azi pentru noi nu numai o datorie din cele mai imperioase, dar și o chestiune
de onoare națională. E adevărat, onoarea națională e mult angajată, pentru că
asupra acestei părți n-am scos cuvânt hotărâtor în chestiune până acum și partea
aceasta e cea mai neglijată din istoria noastră” (p. 18-20).
Lucrările la care făcea aluzie în 1898 când începea cprsul erau probabil din
Enciclopedia română publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii
pentru literatura română și cultura poporului român de dr. C. Diaconovich, 1.1-
III, Sibiu, Editura și tiparul lui W. Krafft, 1898-1900-1904. Incluse în tomul 11 și
III, apărut în 1900 și 1904 au fost extrase și sistematizate de Aurelian Sacerdo-
țeanu în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, București, Editura științifică, 1968, voi.
I, p. 438-493. ’
întrucât pentru Dimitre Onciul „punctul de plecare al istoriei române nu
poate să fie altul decât de la originea poporului român ca popor de gintă latină.
Cucerirea romană a teritoriului pe care s-a format naționalitatea română urmează
deci să fie începutul istoriei române. Timpul înainte de romani, cu care manualele
noastre de istorie română încep istoria noastră, acest timp nu intră în cadrul
istoriei decât ca Etnografie istorică. Faptele, evenimentele istorice petrecute pe
teritoriul țărilor noastre înainte de romani sunt fapte care nu privesc istoria
noastră, și în istoria noastră timpul înainte de romani intră numai ca etnografie a
țărilor acestora. Așa fiind, acea parte cere să fie tratată ca introducere etnografică
și nu ca istorie. Istoria română o vom începe deci cu originea latină în părțile unde
s-a întemeiat, unde s-a format și unde s-a dezvoltat naționalitatea română” [...].
„Nu vom avea să începem istoria, în adevăratul înțeles al cuvântului cu
popoarele ce au locuit Dacia înainte de romani. Astfel limitele istoriei noastre mai
vechi sunt date prin cucerirea romană drept terminus a quo și prin înfăptuirea
Principatelor drept terminus adquem.
373
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„împărțirea firească a istoriei românilor după cum ea rezultă din dezvol

tarea noastră politică ar fi următoarea:
I. Istoria veche până la înființarea Principatelor. în acest punct suntem toți
de acord.
II. Istoria Principatelor până la Unire. Momentul Unirei a fost trecut cu
vederea de toți care au împărțit istoria noastră, cu toate că Unirea Principatelor e
un fapt prea important ca acest fapt să poată fi trecut cu vederea la importanța
istorică.
III. Istoria contemporana".
„Perioadele din istoria Principatelor cele mai însemnate ar fi: când
elementul dinastic român e cel predominant, care ține în Moldova până la 1526 și
în Țara Românească până în 1529. După aceste date, dacă avem încă descendenți
Mușetești și Basarabi, sunt bastarzi, nu mai au importanță de dinastii. Dinastiile
se încheie cu linia directă.
Apoi urmează timpul domniilor indigene, din țară, dar din familii diferite,
până în epoca fanarioților.
A 11 l-a, epoca fanarioților când avem domni străini și a IV-a în fine, Epoca
Restaurațiunei până la unitate. Acestea ar fi subdiviziunile care trebuie să le dăm
istoriei, până la Unirea Principatelor” (p. 27-29).
„Subiectul cursului nostru din anul curent începe deci cu cucerirea romană
a teritoriului pe care s-a format naționalitatea română și ține până la înființarea
Principatelor ce au dat nașterea statului român de azi”.
întrucât nu a fost notată la sfârșit data când s-a terminat cursul, și nici pe
copertă nu există vreuna, singurele elemente de datare sunt referința la noua lege a
învățământului și noul regulament, și faptul că nu-și încheiase cursul de trei ani,
început desigur în 1896 când fusese numit profesor.
IV. 1899-1900: Istoria românilor de la înființarea Principatelor până

la anul 1526. Curs stenografiat după domnul profesor D. Onciul de Henri Stahl.
(BAR II 108598).
Este numerotat greșit, după pagina 94 urmând iar 85, 86, până la 90, unde
găsim informarea lui H. Stahl: „încetat transcrierea notelor mele aici, Originile
Principatelor Române fiind tratate cu aceleași amănunte ca și la curs de profe
sorul nostru în volumul d-sale. Originile Principatelor Române. [A se citi cu a
tenție notele de la sfârșitul volumului sus numit]”.
Dimitre Onciul însuși, care anunțase la început „subiectul cursului nostru
din anul acesta e istoria română de la originea Principatelor până la 1526” în
dreaptă pe studenți, la sfârșitul textului transcris și litografiat: „în urmă am publi
cat și eu un studiu asupra titlului lui Radu Negru și originile Principatului Țării
Românești, în «Convorbiri literare» voi. XXIV și XXV [XXIV, 1891, în trei nu
374
www.dacoromanica.ro
mere și XXV, 1892, trei numere] și încă o broșură apărută de curând: Originea
Principatelor Române". Broșura a apărut în anul 1899.
Partea transcrisă și litografiată de H. Stahl cuprinde doar analiza izvoarelor,
constituindu-se - pentru cronici - ca o istorie a culturii vechi, cu analiza textelor
respective, ceea ce pentru anul 1900, când nu apăruse încă monumentala sinteză a
lui N. Iorga, reprezenta o reală noutate, alături de cursul lui Ovid Densusianu din
anul precedent, 1898-1899.
Aurelian Sacerdoțeanu, în a cărui bibliografie este trecut la nr. 180 dar cu
un asterisc158 dădea informația - greșită - că acest curs are 90 de pagini. în reali
tate are 100 și cineva a făcut corecturile pe exemplarul de la BAR. între timp
Aurelian Sacerdoțeanu l-a avut la dispoziție și a reprodus paginile 1-15 (lecția de
deschidere) în volumul citat, p. 192-201. Din acest curs mai există un exemplar și
în BFI, cota CR 7839.
V. 1900-1901, Istoria românilor. Perioada de la Mircea cel Bătrân

până la 1526. Note stenografice luate după d-lprofesor D. Onciul de d-șoara E.
Belu, București, Stabilimentul grafic AlbertBaer, 1900.
La sfârșit apare data încheierii cursului: 8 iunie 1901. Ultima lecție este
despre ... Are 532 pagini și a fost achiziționat în 1964, BAR II 462569. Un
exemplar există și în BFI, cota CR III 8651.
Titlul de interior: Epoca de la Mircea cel Bătrân până la 1526.
„în cursul nostru din acest an ne vom ocupa de perioada istoriei române de
la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la 1526, ca o continuare a cursului
din anul trecut. Istoria Principatelor române până la Mircea cel Bătrân în Țara Ro
mânească și până la Alexandru cel Bun în Moldova, tratată anul trecut, coprindea
perioada de formațiune a statului român în ambele țări surori. Cu domniile lui
Mircea și Alexandru, cele dintâi domnii mai lungi în ambele Principate, începe
epoca de consolidare și de întărire înăuntru și în afară a noii formațiuni politice.
Că atât de trainică a fost această consolidare, încât statul român el singur a fost în
stare să reziste furtunelor ce au dărâmat statele creștine ale Peninsulei Balcanice
și în cele din urmă chiar pe viteaza Ungarie și Polonie”.
După „finele introducerii” urmează un „rezumat asupra epocei de forma
țiune a statului român”.
Expunerea domniei lui Mircea începe la p. 103 cu indicarea bibliografiei
esențiale, anunțând că la sfârșit va da una completă. La p. 107 e citat Litzica: De
ce a fost omorât Dan, fratele lui Mircea în Lui Titu Maiorescu - Omagiu. Arti
colul lui Litzica Din domnia lui Mircea Vodă avea să apară în „Convorbiri li
terare” nr. 4 din 1 aprilie 1901, deci nu este citat.
Dimitre Onciul ține să precizeze, cu acest prilej, concepția sa conform
158 N.B. Lucrările precedate de un * n-au fost văzute de bibliograf’, p. 15.
375
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
căreia „Metoda observată până acum în manualele de istoria românilor, anume

d-a tratate deosebit istoria fiecărei țări după perioade, o găsesc nepotrivită și cu
materia și cu concepția istoriei române ca istorie a statului român de astăzi și ca
istorie națională în genere [s.n. D.Z.J. Deci vom părăsi această greșită metodă de
expunere, după care istoria română se prezintă ca o compilație de fapte încurcate
în deosebite țări, fără legătură între ele și fără legătură cu evenimentele istorice
universale. Ca să înțelegem istoria noastră trebuie s-o vedem așa cum a evoluat ca
istorie a unui popor pe teritoriul ocupat de el și în mediul etnic înconjurător spre
organismul statului român și al națiunei române de astăzi, păstrând în sine ger-
menele statului român și al națiunii române de mâine. într-o asemenea expunere,
totdeauna va sta pe primul plan personalitățile istorice mult mai marcante din
cutare timp, iar pe lângă acestea celelalte personalități, care intră în acțiune în
mod mai puțin însemnat. Așa și în timpul de care ne ocupăm acum. Mircea e
personalitatea principală a dezvoltărei noastre istorice; dar această precedere o
are numai în prima jumătate a domniei sale. în a doua jumătate altă personalitate
istorică se impune mai mult atențiunei noastre: e Alexandru cel Bun”. Este primul
curs în care D. Onciul se ocupă de personalitatea și domnia lui Mircea I.
VI. 1901-1902: Istoria veche a românilor până Ia întemeierea Prin

cipatelor. Note stenografice după cursul predat de domnul profesor D. Onciul.
1904-1905.
Are 723 pagini și nu este în BAR. Folosesc pentru descriere exemplarul din
Biblioteca Facultății de Istorie, cota CR III 7838. La sfârșit avem data încheierii
cursului: 4 iunie 1902. Acest curs există și la BN având cota II 38054.
Este reluarea cursului din 1898-1899, într-un nou ciclu de trei ani, în mare
parte cu același text. O ediție critică, necesară dată fiind importanța acestui curs
de la Universitate pentru vremea când a fost ținut și pentru autorul Iui, va putea
stabili variantele. Personal posed un exemplar pe coperta căruia scrie însă că a
fost stenografiat în 1904-1905, anul când el va fi din nou repetat.
VII. 1902-1903. Curs de istoria românilor. Perioada de Ia întemeierea

Principatelor până Ia stabilirea suzeranității turcești, achiziționat de Biblio
teca Academiei Române în 1946 și având cota II 200033. BF1 posedă un exem
plar cu cota CR II 3987/1 varia, dar cu multe pagini lipsă, și anume: ...
La 8 iulie 1947, Aurelian Sacerdoțeanu a notat pe o filă albă a exemplarului
din BAR, lipită pe spatele cartonului de la legătură:,, Cursul aparține lui D. On
ciul, ținut în anul academic 1902 - 3. A fost continuat în anul 1903 - 4 cu urmașii
lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun (1418-1457). Repetat, în formă
prescurtată în 1905-1906 și după aceea ultima dată în 1919". Probabil tot
Aurelian Sacerdoțeanu a notat sub titlu, cu creionul [prof. D. Onciul] și în dreap
ta, jos [București, 1902-1903]. Nu e indicat nici stenograful, dar găsim la p. 757
376
www.dacoromanica.ro
data când s-a încheiat: 15 iunie 1903. Data ultimei repetări nu este 1919 ci
1920-1921.
D. Onciul anunță că „Subiectul cursului nostru din acest an este „Istoria
românilor de la întemeierea Principatelor până la stabilirea suzeranității turcești”.
El îmbrățișează materia expusă anterior în doi ani 1899-1900 și 1900-1901, ceea
ce-i va permite să abordeze în anul următor pentru întâia oară perioada până la
Ștefan cel Mare inclusiv.
Cum s-a văzut, H. Stahl a renunțat să mai transcrie stenograma cursului din
1899-1900 de acolo de unde el fusese prelucrat și tipărit în cartea Originile
Principatelor Române. Aici, această parte din materie este consemnată. Este al
doilea curs în care găsim tratată personalitatea și domnia lui Mircea cel
Mare și Alexandru cel Bun.
Cursul intenționa să ajungă până la 1526 și în deschidere D. Onciul preciza
din nou că „suzeranitatea turcească propriu-zisă se stabilește în mod definitiv
numai după cedarea Ungariei, în urma bătăliei de la Mohaci la 29 august 1526”.
N-a trecut însă de domnia lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun.
Din nou avem o introducere despre izvoare, ca în cursul din 1899-1900,
comună cu ce ne-a păstrat și H. Stahl (p. 4-69). De la p. 70 vorbește despre
începuturile Țărilor Române până la întemeierea Principatelor rezervând un
spațiu amplu analizei Tradiției păstrate în cronica anonimă (adică în așa-zisul
„Letopiseț Cantacuzinesc”), până la p. 138. Urmează începuturile Principatului
Țării Românești propriu-zise (p. 158-214). De la p. 161 găsim notate datele
lecțiilor: 22 ianuar 1903, 29 ianuarie 1903.
întemeierea Principatului Moldovei ocupă paginile 215-274, cu un subca
pitol Starea etnografică a Moldovei înainte de întemeierea Principatului (p.
229). Nu se mai datează lecțiile.
Epoca de la întemeierea Principatului Țării Românești până la Mircea cel
Bătrân este tratată la p. 274-412. La p. 320 apare subtitlul Valdislav Basarab și la
367 Domnia lui Radu Basarab.
Urmează Istoria Moldovei de la Bogdan Ipână la Alexandru cel Bun. 1349
(sic) - 1400 la paginile 412-491 (la p. 460: Dinastia Mușeteștilor și la p. 477:
Domnia lui Ștefan Mușat).
La p. 491 avem titlul Domnia lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel
Bun, ținute prima oară în cursul din 1900-1901. După o introducere avem de la p.
516: Domnia lui Mircea cel Bătrân. 1386-1418 cu aceeași schemă de tratare și
cam același text. Capitolul Expediția turcilor contra lui Mircea la 1394 (p. 594
621) în care din nou este inclusă și bătălia de laNicopole nu aduce nimic nou față
de „scenariul” stabilit” în 1900, care apare și în ultima parte tipărită din studiul
neterminat despre Titlul lui Mircea publicată în „Convorbiri literare”, nr. 3 din
martie 1903 (cap. V. Stăpânirea feudelor ungurești).
377
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Aceleași constatări sunt valabile și pentru Alexandru cel Bun.

Cursul se încheie de la p. 723 la 757 cu un capitol intitulat întocmirile din
năuntru ale țărilor noastre sub Mircea și Alexandru, capitol care în 1901 se
numea Organizarea interioară a țărilor noastre etc. O ediție critică va trebui să ia
ca bază, pentru aceste două mari domnii textul din 1900-1901, urmărindu-l până
la cursul din 1920-1921, unde însă domnia lui Alexandru cel Bun apare amânată
pentru „anul următor”, care însă n-a mai fost.
VIII. 1903-1904. Curs de istoria românilor. Epoca de la 1418 până la

1526. Curs predat de dl. profesor D. Onciul, 1903-1904, 422 p., pe ultima, data
încheierii: 30 mai 1904. BAR II 709491. Pe foaia cu titlul o însemnare cu cre
ionul: „Penelope Georgiade (m)”. Titlul interior: Domniile urmașilor lui Mircea
cel Bătrân și ai lui Alexandru cel Bun (1418-1432). Un exemplar și la BFI, cota
CR II3987/ 2. Varia și al treilea la Institutul de Istorie „N. Iorga”, cota II 57421.
La Aurelian Sacerdoțeanu este al treilea înregistrat la nr. 182 cu mențiunea: „Se
oprește la 1504”.
De la pagina 176 până la p. 422 avem Epoca lui Ștefan cel Mare (1457
1504). Este prima oară când D. Onciul prezintă domnia lui Ștefan cel Mare.
IX. 1904-1905. Istoria veche a românilor până Ia întemeierea Prin

cipatelor. Note stenografice luate după cursul predat de domnul profesor D.
Onciul, 1904-1905. Lap. 748, data terminării: 26 mai 1905. A fost achiziționat de
BAR în 1946 de la Eliza Hepites, (E. Gr. Hepites este stampilat cu verde, Eliza
Hepites este scris cu creionul). Are cota II 198062.
Este a treia consemnare rămasă după acest curs după aceea din 1898-99,
1901-1902. Textul este identic. Un exemplar din acest curs predat și în BN, cota
II 168054.
Introducerea are pentru prima oară titlu la prelegerea inaugurală: Despre
noțiunea și caracterul istoriei în general, cum și despre concepția istoriei națio
nale în special.
X. 1905-1906: Curs de istoria românilor de la întemeiere Principatelor

până la epoca Iui Ștefan cel Mare. Note stenografice luate după cursul predat
de domnul profesor D. Onciul, 1905-1906, 401 pagini, pe ultima data terminării:
9 iunie 1906 (BAR II 198014). Un exemplar și la Institutul de Istorie „N. Iorga”,
cota II5742 L.
Repetă pe cel din 1902-1903, dar iară domnia lui Alexandru cel Bun. Partea
introductivă, despre izvoare: p. 1-94. întemeierea Principatului Țării Românești,
p. 94-128. întemeierea Principatului Moldovei (p. 128-180). Urmează expunerea
din Istoria Principatului Țării Românești (p. 130-233) după care iară titlu aparte
continuă cu a Moldovei (p. 234-255). Un nou capitol este Urmașii lui Alexandru
378
www.dacoromanica.ro
Basarab până la Mircea (p. 256-302). Istoria Moldovei, din nou fără un titlu
aparte ocupă paginile 302-333. Până la p. 344 avem expunerea evenimentelor
istorice din timpul dinainte de începutul domniei lui Dan și Mircea, urmașii lui
Radu I al Țării Românești, după care, iar fără titlu, ci doar cu 3 steluțe, este des
părțit textul următor, despre domnia lui Dan și Mircea, fii lui Radu I Basarab.
Domnia lui Mircea este expusă în paginile 349-401 și cu ea se încheie
cursul, fără Alexandru cel Bun și fără urmașii lor. Este a treia oară când D. Onciul
se ocupă de Mircea cel Mare.
XI. 1906-1907. Pentru acest an nu dispunem de niciun curs pe care să

găsim vreo indicație privind data când a fost ținut. în bibliogafia sa din 1940
Aurelian Sacerdoțeanu consemna existența a două cursuri: la nr. 179. [Tradiția
istorică și teoriile despre începutul românilor. Curs}, [București}, 293f. [litogra
fiat}, lângă care figura asteriscul ce prevenea că bibliograful nu l-a văzut, iar
parantezele drepte avertizau că cele scrise între ele aparțin acestuia.
Al doilea curs, la nr. 181, tot cu asterisc și cu titlul pus între paranteze drep
te era [Istoria românilor. Curs}, [București}, XLVIII [LV] + 404 p. [litografiat}.
în momentul de față, acestor semnalmente le corespund două din cele 11
cursuri din BAR: cel cu cota II 159165 și cel cu cota II 199166.
Primul, de 404 pagini, cu un aspect mai puțin prezentabil și cu file lipsă,
este consacrat Urmașilor lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, până la
Ștefan cel Mare inclusiv.
Autorul începe prin a spune: „în partea tratată anul trecut am studiat forma
țiunea statelor române în ambele țări surori, dezvoltarea lor politică și teritorială,
consolidarea și întărirea lor lăuntrică și în afară, consolidare săvârșită mai ales în
domniile lui Alexandru cel Bun și Mircea cel Bătrân”. Trimiterea corespunde
perfect cursului din anul 1905-1906, chiar dacă Alexandru cel Bun nu mai fusese
tratat. Avem aici singurul curs în care găsim tratată sub un titlu special Domnia lui
Vlad Țepeș. 1456-1456 (n. 1385). Cursul se ocupă apoi de domnia lui Ștefan ce
Mare, fiind al doilea și ultimul unde o găsim tratată.
XII. Anul 1907-1908 poate fi cel acoperit de cursul despre Tradiția isto
rică și teoriile despre începutul românesc, cel cu cota BAR II 159166 întrucât o
dată cu cel despre urmașii lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Dimitre
Onciul își terminase expunerea materiei repartizată celor trei ani, și care nu
trecuse, cel puțin până atunci, de Ștefan ce Mare.
Din acest curs a dispărut foaia de titlu, începând acum cu pagina 3 și
oprindu-se la 293, în rest fiind păstrat excelent, dar pe ultima pagină nu se găsește
nicio indicație când a fost încheiat, și nici în interior nu s-a notat vreo dată pentru
prelegeri, ca în alte cazuri. Că el n-a putut fi ținut însă decât în acest an universitar
379
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
ne-o dovedește faptul că în interior ni s-a păstrat titlul Tradiția istorică și teoriile
despre începutul românilor, exact ca în descrierea lui Aurelian Sacerdoțeanu, și
că în ianuarie 1907 D. Onciul prezentase la Academia Română comunicarea cu
titlul Tradiția istorică în chestiunea originilor române, publicată și ca extras din
„Analele Academiei Române”. Seria II, tom XXIX, Memoriile Secțiunii istorice,
[p. 565-583]. ’
Cum Dimitre Onciul a făcut cunoscute, de regulă, rezultatele cursului său
paralel cu ținerea acestui curs ori la încheierea unei perioade (așa s-a petrecut cu
Originea Principatelor Române, a căror apariție l-a făcut pe Henri Stahl să nu mai
transcrie restul stenogramei din 1899-1900 și cu Titlul lui Mircea cel Bătrân, care
a însoțit cursurile până în primăvara anului 1903, când a fost abandonat, și cu
Datele cronicelor moldovenești asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun,
comunicare ținută la Academie la 15 martie 1905 în Sesiunea generală din anul
1905 și publicată în „Analele Academiei Române”. Seria II, tom XXVII, Memo
riile Secțiunii istorice, p. 201-225), putem plasa acest curs universitar în anul
1907-1908. El face parte din acea preocupare obsedantă a lui Dimitre Onciul,
evocată de Vasile Pârvan în cuvântarea rostită la catafalcul marelui dispărut în
martie 1923, pentru dezlegarea celor mai grele probleme legate de trecutul
nostru.
Dimitre Onciul, care se impusese cu ampla recenzie la cartea lui A.D. Xe-
nopol despre Teoria lui Roesler și-a consacrat eforturile de a descifra enigmele
trecutului nostru unei continue confruntări cu istoricul austriac, despre care B. P.
Hasdeu a scris că i-a pus la treabă pe toți istoricii români, inclusiv pe el, care fără
Roesler n-ar fi scris Istoria critică a românilor. Acest curs marchează momentul
când Dimitre Onciul trece la o confruntare directă cu Roesler și cu cei ce făceau
din cartea lui o armă împotriva românilor, după ce cu ani în urmă, în 1898-1899,
atrăsese atenția asupra golului ce se cerea umplut din interes nu numai științific ci
și național.
Acest curs nu mai este o repetare a celor consacrate „istoriei vechi” ci,
intrând în granițele stabilite inițial ciclului de trei ani, se reliefează ca o operă
aparte, care va trebui să fie într-o zi publicată de sine stătător.
XIII. Anul 1908-1909 a fost rezervat secolelor XII-XIV, dacă îi dăm cre
zare lui Aurelian Sacerdoțeanu care-1 citează în volumul de la „Albatros”, cu titlul
Curs de istoria românilor. Secolul XII-XIV. După explicațiile domnuluipr. D.
Onciul, predat în anul școlar 1908-1909.
Nu se află la BAR, nici la BN și nici la BFI. Aurelian Sacerdoțeanu îl
prezenta ca o formă mai redusă a celui din 1905-1906, care se oprea la moartea lui
Mircea cel Mare. Deci, am avea aici a 4-a prezentare a personalității și domniei
acestuia, dar este puțin probabil că includea și domnia acestuia. Cu același titlu a
380
www.dacoromanica.ro
fost ținut, în 1913-1914, cursul editat de Silviu Mandichescu. Dar acela se încheie
cu întemeierea Moldovei, și probabil că la fel era și cursul cu același titlu din
1908-1909, din moment ce pe Mirceaîl găsim în cursul din anul următor. Deci nu
includea domnia lui Mircea
XIV. Anul 1909-1910 își are cursul încheiat la 11 iunie 1910, dar nu are
foaia de titlu în singurul exemplar în care este cunoscut, la BFI, cota CR III 1475,
unde a provenit din biblioteca profesorului I. Andrieșescu. Aurelian Sacerdoțea-
nu a avut însă în mână un curs din care această filă nu lipsea și avea titlul Curs de
istoria României de la cuceririle romane până la 1432,772 + III p. Este primul
din setul celor litografiate nu după text dactilografiat anterior, ci după manu
scris. Nu se dă numele stenografului și editorului, care nu apare nici la Aurelian
Sacerdoțeanu, deci nu se afla pe foaia de titlu.
Este, o sinteză a aproape întregii materii din toți cei trei ani de studii,
ultima parte (paginile 716-772) fiind consacrată Urmașilor lui Mircea cel Bătrân
și Alexandru cel Bun. Dar se ocupă numai de primii: Dan II, Radu Prosnaglavul
și Alexandru Aldea. Nu se mai ajunge însă la Ștefan cel Mare. în acest curs D.
Onciul se ocupă pentru a patra oară de Mircea cel Mare.
XV. Anul 1910-1911: din acest an nu este cunoscut și semnalat niciun

curs.
XVI. Anul 1911-1912: nu s-a ni s-a păstrat un curs din acest an, dar știm că
a fost consacrat „istoriei vechi”, fără a fi terminat, din ceea ce aflăm din cursul
anului următor:
XVII. Anul 1912-1913, al cărui curs nu există nici la BAR, nici în BN și

nici la BFI, dar un exemplar este în posesia subsemnatului. Nu are foaia cu titlul,
începe de la p. 3 și pe prima filă, albă, rămasă (de nu cumva ea este socotită
paginile 1 și 2!) o mână a notat atunci când a fost legat cursul 1912-1913. Această
dată se confirmă prin data 1912-1913 litografiată și însoțită de SM, la p. 320.
îngrijitorul este deci același Silviu Mandicescu care în această perioadă s-a ocu
pat de editarea cursurilor lui Dimitre Onciul, folosind pentru litografiere manu
scrise nu dactilograme.
Are 532 pagini, este scris de mână și litografiat, la fel ca numerele XIV,
XVIII, celelalte (numerele III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII sunt lito
grafiate de pe texte dactilografiate). începe cu cuvintele: „înainte de a continua
mai departe cursul de istoria veche a românilor pe care anul școlar trecut n-am
izbutit să-l ducem până la capăt, vă voi aminti în această primă prelegere câteva
lucruri care sunt absolut necesare pentru începerea studiilor istoriei unui popor.
Mai întâi de toate se impune întrebarea asupra începutului istoriei poporu-
381
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
lui pe care-1 avem în vedere. Punctul de plecare cel natural al istoriei unui popor
este negreșit originea lui.
„Istoria românilor ca popor latin trebuie așadar să plece de la timpul când
elementul latin a fost plantat pe pământul devenit românesc adică de la cucerirea
romană a teritoriului unde s-a format și s-a dezvoltat poporul român”.
Pe p. 5 cerneala s-a șters și nu se mai poate citi decât foarte greu, dar încă se
poate. La fel p. 8 și apoi până la 40 inclusiv. De la p. 41 până la sfârșit este mai
bine imprimat. La p. 70 e citat Radu Rosetti, cu cartea din 1907 despre Pământul
și sătenii.
Sunt prezentate părerile celor ce s-au ocupat de originea românilor, până la
p. 78. Urmează: Cucerirea și dominațiunea romană până la părăsirea Daciei (p.
271), de la p. 78-184 (ultimele pagini bibliografia). Urmează Năvălirea barba
rilor (p. 184-332): goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii. La p. 332: Despre
elementul roman în Dacia în timpul invaziunilor, până la 404 unde este Originea
creștinismului la romanii din Dacia (până la p. 425).
Un nou capitol: Starea țărilor noastre în timpul stăpânirii bulgare și pe
timpul venirii ungurilor, până la căderea Imperiului bulgar în anul 1018. Cu
explicația: „Perioada Ill-a a istoriei vechi a românilor, la care trecem acum,
cuprinde stăpânirea bulgară și începuturile stăpânirii ungurești în țările locuite de
români de la întemeierea statului bulgar în Moesia la anul 679, până la
desființarea lui în anul 1018. Cu sfârșitul acestei perioade coincide și întemeierea
regatului ungar la 1000, prin care stăpânirea ungurească în părțile de peste munți
ale Daciei s-a stabilit definitiv”.
La p. 476: Introducerea liturghiei slave în Bulgaria.
La p. 485-513: Ungurii și de la p. 513-552, situația din sudul Dunării.
Este întregul curs închinat istoriei vechi, așa cum îl găsim și în celelalte
redactări, încât e greu de dedus ce va fi fost cursul închinat aceleiași perioade și
neterminat, în anul precedent. Poate se va găsi și acel curs și vom avea răspuns la
întrebare!
XVIII. Anul 1913-1914. Istoria veche a românilor. Sec. XII-XIV. Curs

predat de dl. profesor D. Onciul. 1913-1914. Editat de Silviu Măndichescu, păs
trat numai la BF1, cota II 22258. A fost donat de acad. Ștefan Ștefanescu. Are 479
pagini și este litografiat după un manuscris caligrafic.
începe la 15 noiembrie 1913 și încheiat la 16 mai 1914 când găsim data și
semnătura litografiată: Silviu Măndichescu, Glod Sărat Buzău.
„Cursul din anul acesta cuprinde istoria veche a românilor din sec. XII-XIV,
ca continuare a cursului din anul trecut: perioada de care ne vom ocupa deocam
dată cuprinde începuturile de formațiuni politice din care a rezultat întemeierea
www.dacoromanica.ro
statului românesc în cele două Principate. în partea din anul trecut ne-am ocupat
cu formațiunea etnică a poporului românesc, anul acesta de formațiunea politică.
Partea din anul trecut cuprindea primele trei perioade din istoria veche a
românilor și anume: I. Cucerirea și dominațiunea romană până la părăsirea Da
ciei; II. Timpul invaziunilor și stăpânirea barbarilor în Dacia până la întemeierea
statului bulgar; III. Timpul stăpâniei bulgare și începutul stăpânirii ungurești până
la desființarea Imperiului Bulgar în 1018.
A patra și ultima parte (perioadă) a istoriei noastre vechi, la care trecem
acum, cuprinde timpul de la desființarea Imperiului Bulgar până la întemeierea
Principatelor Române”.
Titlurile: Românii din dreapta Dunării. Imperiul româno-bulgar al Asă-
neștilor{ 11 și 18dec. 1913,28 ian. 1914, ultima prelegere cu dată). Pecenegii (p.
54-59), cumanii (p. 59-80). Despre izvoarele istoriografiei noastre naționale (p.
178-187). începuturile istoriografiei la români (p. 117-224). începuturile istorio
grafiei în Țara Românească (p. 224-253). întemeierea Principatului Țării Româ
nești (p. 254-392; p. 318: 12 martie 1914; p. 397: 14 martie 1914). întemeierea
Principatului Moldovei (p. 400-470, 470-479 bibliografie).
XIX. Anul 1914-1915: Istoria românilor sub domnia regelui Carol I,

cursul d-lui Onciul. Unicul exemplar cunoscut aparține Bibliotecii Naționale159,
cota II 97844. A fost notat și editat de Grigore Florescu, arheolog și istoric
cunoscut, a cărui semnătură autografa se află pe prima și ultima pagină fără a-și
declara însă calitatea de editor, despre care aflăm din bibliografia colegului său,
Ion Băcilă. Este litografiat după manuscris și are 435 pagini. Se încheie cu cuvin
tele: „O bibliografie completă veți avea în curând, când se va publica lucrarea
domnului Băcilă, în care se dă toată bibliografia referitoare la domnia regelui
Carol I”. Această bibliografie a apărut în 1916, cu prefața lui D. Onciul și men
țiunea „Lucrare făcută în Seminarul de istoria română sub direcția d-lui prof. D.
Onciul”. Din prefața lui D. Onciul aflăm că „în anul școlar 1914/1915, an de do
liu național, în care România, împreună cu tot neamul românesc, jelea pe marele
Rege întemeietor, am ținut un curs special despre „Domnia Regelui Carol”.
Este primul și singurul curs de istorie contemporană ținut de D. Onciul la
Universitate și el precede domnia regelui Carol cu o expunere rezumativă a epo
cilor anterioare. Acest curs ocupă un loc cu totul aparte în opera lui D. Onciul, dar
o serie de conferințe și broșuri consacrate evenimentului istoriei noastre moderne
dovedesc preocuparea lui pentru istoria modernă și în special pentru persoana și
domnia regelui Carol.
1,9 Autorul își exprimă profunda recunoștință față de Biblioteca Națională, și

personal față de doamna Director general Elena Tîrziman, care au binevoit a scana și
a ne dărui pentru această lucrare cursul lui D. Onciul.
383
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Anul universitar 1914-1915 a fost deschis prin comemorarea celui decedat

la 27 septembrie/10 octombrie, comemorare care a avut loc la 1 noiembrie și s-a
publicat o broșură conținând un Cuvânt de deschidere despre regele Carol I și
învățământul public de I. Bogdan, decanul Facultății de Filozofie și Litere și o
Conferință asupra domniei regelui Carol I de prof. D. Onciul. D. Onciul pu
blicase deja în două numere din „Convorbiri literare” din 1909 (p. 372-377 și
486-494) articolul Ideea dinastică în dezvoltarea statului român. Hotărârea de a
face un întreg curs la Universitate îl găsea pregătit de multă vreme.
Pentru anul 1915-1916 nu există un curs cunoscut și nu știm ce a predat, dar
publicând în „Convorbiri literare”, nr. 3 din martie 1916, p. 254-258 articolul
Regina Elisaveta îl subintitulează Necrolog pronunțat la cursul de istoria
Românilor dela Universitatea din București de Prof. D. ONCIUL și începe cu
cuvintele „Acum trei zile, am avut durerea să conducem la locul de veșnică odih
nă pe mult jelită Regină Elisaveta, ultima Doamnă și prima Regină a României”.
Regina Elisabeta a decedat la 1 februarie 1916.
în anii 1916-1917 și 1917-1918 până în 26 aprilie 1918 Universitatea a fost
închisă din cauza războiului.
La 26 aprilie 1918, Dimitre Onciul redeschide cursul sub ocupația ger
mană, publicând imediat în broșură Cuvânt la deschiderea cursului de istoria
românilor în 26 aprilie 1918, București, Atelierele grafice Socec et Co, 1918.
Anunță că îl va dedica lui Mircea cel Bătrân, despre care în ianuarie rostise cu
vântarea la Patriarhie și în incinta Academiei Române. „Cuvântul” din 26 aprilie
este vizibil marcat de situația politică.
La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 în urma defecțiunii rusești provocate de
revoluție, România a fost silită să încheie la Focșani armistițiul cu Puterile
centrale, învingătoare cel puțin în acel moment. Dezastruosul Tratat de pace de la
București se încheie la 24 aprilie/7 mai, părând a confirma dreptatea celor care nu
fuseseră pentru alianța ce părea să fi dus țara la dezastru. Dimitre Onciul se nu
măra printre ei, ceea ce-1 făcuse să rămână la București, ca și Ioan Bogdan și par
tida conservatoare junimistă.
Prelegerea din 26 aprilie, când Universitatea se deschide la două zile după
încheierea păcii ale cărei documente regele Ferdinand nu le va semna, este im
pregnată de această stare de spirit. A devenit jenantă în lumina celor ce se vor
întâmpla până la sfârșitul anului 1918, începând chiar din 16/29 septembrie când
capitulează Bulgaria și până la 1 decembrie la Alba Iulia. Istoricul era drastic
infirmat de istorie! E ceea ce i-a determinat, desigur, pe ultimii editori, din 2006,
să nu includă acest text în volum.
în privința edițiilor anterioare, îngrijite de Aurelian Sacerdoțeanu, cea din
1946, din 1968 și 1971, textul era indezirabil, pentru ele, întrucât exalta revenirea
Basarabiei la patria mamă și schița o istorie întunecată relaților româno-ruse!
, 384 .
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURA CU DATA REALĂ A VICTORIEI
Nu este clară situația cursului ținut în lunile ce au urmat prelegerii din 26

aprilie.
în ianuarie 1919 Dimitre Onciul rostește o nouă prelegere inaugurală, în
două părți, citite în două ore (cum își amintea studentul de atunci Pamfil Geor
gian) și tipărite în broșura cu titlul Ideea latinității și unității naționale. Două
lecțiuni la deschiderea cursului de istoria românilor. Ținute la Universitatea din
București în ianuarie 1919, București, Tipografia Cultura neamului românesc,
1919, cu mențiunea „Extras din «Revista istorică», anul al V-lea, august 1919”.
Dimitre Onciul le considera deci a fi două lecțiuni, nu două părți ale uneia. Au
așteptat însă de data asta opt luni ca să apară, și i-au fost mai întâi publicate de N.
lorga, în fruntea numărului 8- 10/august- octombrie, al revistei sale.
Prima începe cu cuvintele: „în aprilie trecut, reîncepând sub ocupațiune duș
mană activitatea noastră universitară, după o întrerupere de aproape doi ani în timpul
marelui război ce s-a sfârșit acum cu victoria marilor noștri aliați și dreptății noastre,
ziceam etc.”. Sunt reproduse acele pasaje menite a estompa haloul de conformism
față de „ocupațiunea dușmană” ce rămâne totuși real în prelegerea respectivă.
Deducem de aici că abia în ianuarie 1919 și-a reluat de fapt activitatea
universitară și din 1919 începând, înregistrăm din nou ultimele trei cursuri
litografiate, toate trei, în exemplarele de la BFI provin din Biblioteca fostului
student din acei ani, P.P. Panaitescu.
I. ianuarie-mai sau iunie 1919, D. Onciul, Curs de istoria românilor, 1919,
scris de mână și litografiat, 542 pagini în exemplarul complet de la BFI, care a apar
ținut lui P.P. Panaitescu, achiziționat desigur ca student. Are cota CR III 8652 și
nu este indicat editorul, dar îl putem bănui pe Pamfil Georgian, căruia îi aparțin
sigur următoarele două și a fost prezent începând chiar din ianuarie la cursuri, cum
singur ne informează. Exemplarului de la BAR, cota II 346258, îi lipsesc paginile
471-542.
Este reluarea cursului despre epoca veche din 1904-1905, când apărea
prima oară titlul prelegerii inaugurale Despre noțiunea și caracterul istoriei în
general, cum și despre concepția istoriei naționale în special. îl regăsim și aici. O
confruntare cu cel din 1898-1899 va arăta cum au evoluat ideile sale și ce a rămas
la distanță de două decenii de predare.
Din anul universitar 1919-1920, se reintră în normalitate. Cursul lui

Dimitre Onciul începu din nou în noiembrie. Din nefericire, în față nu mai erau
decât doi ani, îngăduiți de destin spre a-și duce până aproape de sfârșit ceea ce
fusese obiectul catedrei sale începând din februarie 1896. După repetarea pentru
ultima oară a cursului închinat epocii vechi el a înfățișat pentru ultima oară, doi
ani la rând, perioada de la întemeierea statelor până la ultimii ani ai domniei lui
Mircea cel Mare, cum îl va numi acum.
385
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Inovația în prezentarea materiei constă în organizarea ei în funcție de ideea

relațiilor româno-ungare, cursul având chiar titlul Românii și ungurii. Relațiile
lor. Note editate de stud. Pamfil Georgian.
II. 1919-1920. Cursul începe la 14 XI 1919, ultima prelegere datată (penul
tima a cursului) fiind XXXVIII din 25 mai 1920. Alte 638 pagini, pe ultima
găsindu-se și o erată. Paginile 636-638 conțin numai bibliografie, încât intitularea
lor ca Prelegerea XXXIX nu este justificată.
Și acest curs a aparținut lui P.P. Panaitescu, al cărui scris se recunoaște în
titlurile adăugate prelegerilor.
Cursul are 38 de prelegeri efective, ultima, XXXIX cu bibliografia. Se în
cheie de fapt cu prelegerea 38, cu Jurg Koriatovici pentru istoria Moldovei și cu
Vlaicu Vodă pentru a Țării Românești (prelegerea 37).
Un exemplar din acest curs este păstrat și la BN cota II 97845.
III. 1920-1921: Continuă cursul intitulat Românii și ungurii. Relațiile lor,

notat de Pamfil Georgian, de data asta a fost dactilografiat înainte de litografiere.
Se păstrează numai în BFI, cota CR III 8650, are 357 pagini, îi lipsește sfârșitul
ultimei prelegeri și urmărește istoria celor două țări până la încheierea domniei lui
Mircea cel Mare, amânând expunerea domniei lui Alexandru cel Bun pentru anul
următor, care din nefericire nu va mai fi decât al suferinței înainte de sfârșit.
La 22 martie 1922 îi scria lui Sever Zotta: „Din noiembrie n-am mai ieșit
din casă, suferind de picioare, așa că a trebuit să stau în pat de la începutul lui
februarie” (T. Bălan, Câteva scrisori ale lui Dimitre Onciul, către Sever Zotta, în
„Revista arhivelor”, VI, 1945, nr. 2, p. 156-164). Exact peste un an, la 20 martie
își încheie chinul de pe urmă.
în februarie 1926 doi foști studenți ai săi, Aurelian Sacerdoțeanu și
Dumitru Caloianu au publicat sub auspiciile Seminarului de istoria românilor de
la Universitatea din București un volum de format in 4, neobișnuit cursurilor de
până atunci, cu titlul Mircea cel Mare și Alexandru cel Bun. Curs. D. Onciul, în
care au retipărit paginile ce-i priveau pe cei doi dintr-unul din cursurile anterioare,
însoțind textul cu o culegere de documente ilustrative, 19 la număr, transcrise în
slavonește, polonă și română. Cele în limbi străine sunt însoțite de traducerea în
românește. Nu este vorba de un curs inedit, publicat postum de cei doi, ci de un
instrument de exerciții întru cercetare, menit a servi învățăceilor seminarului. S-a
păstrat în toate cele trei biblioteci de la care am reușit să reconstitui lista de mai
sus. în BAR cota III 377468, la BN, V 3414 și în BFI, CR IV 2041, cu lămurirea,
evident greșită, de pe fișe: „anul univ. 1925/1926”.
N-am stat să identific din ce curs au luat editorii textul, dar constatând că
peste tot Mircea este „cel Bătrân” mi-am dat seama că ultimul cuvânt al marelui
istoric despre acest subiect nu se află aici.
386
www.dacoromanica.ro
PERIOADA POST DECEMBRISTĂ
Apariția în limba franceză a comunicării domnului Nicolae Constan-

tinescu din 28 martie 1988 a marcat încheierea primei etape din ceea ce am
numit în titlul volumului alcătuit și difuzat atunci - Bătălia pentru Rovine.
După evenimentele din decembrie 1989, care au devenit la rândul lor
obiectul unei atitudini cu nimic inferioară, în paradoxala respingere a rea
lității, celei ce a dominat peste un secol istoriografia românească în privința
capitolului crucial pentru „soarta țării și a neamului românesc” (spre a-1 cita
pentru ultima oară pe Dimitre Onciul) scris în urmă cu șase secole, s-a pășit
într-o etapă nouă.
Nouă ca tactică, strategia rămânând aceeași, ca și obiectivul ei: anula
rea viziunii „triumfaliste” (de data asta cităm pe domnul Nicolae Constan-
tinescu) asupra personalității și epocii lui Mircea cel Mare.
Evident, din alte motive decât ale „Cabinetului 2” de odinioară, su
pranumele „cel Mare” a devenit indezirabil. Excepțiile sunt rarisime, între
ele numărându-se titlul articolului publicat în „Biserica Ortodoxă Română”
de părintele profesor Niculae Șerbănescu de la Facultatea de teologie din
București, chemat de atunci la Dumnezeu, pe care l-a servit o lungă viață ca
preot în timp ce cu aceeași râvnă și credință și-a servit neamul și Biserica
noastră ortodoxă, ca istoric.
Numărul celor angajați în încercarea de a lichida „viziunea trium-
falistă” a sporit cu încă un nume de prestigiu și autoritate: al celui devenit
membru corespondent ( din păcate și rămas doar atât, cel puțin până acum,
și nu spre onoarea ei) al Academiei Române, domnul Șerban Papacostea.
După ce ne-a descoperit, în 1986, textul cel mai elocvent pentru statura
„europeană” a domnului Țării Românești, de teamă să nu fie cumva trecut
pentru aceasta printre servanții unei „Cântări a României” istoriografice,
domnul Șerban Papacostea a ținut să-și aducă obolul la noua ofensivă de
demolare, sau măcar mânjire cu catran a monumentului pe care, pe urmele
lui Mihail Eminescu, încercasem să-l curățim și degajăm de viiturile unei
istoriografii autohtone evident vasale.
Articolul Mircea cel Bătrân și Baiazid. O întregire la cunoașterea
387
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
confruntărilor lor armate, publicat de „Studii și materiale de istorie

medie”, XVI, 1998, p. 19-21 și retipărit în volumul Evul Mediu românesc.
Realități politice și curente spirituale, de la Editura Corint, în 2001, a do
bândit audiență și autoritate, dat fiind semnatarul lui, și a fost „valorificat”
într-o emisiune din ciclul celor încredințate multă vreme de posturile
„naționale” (TVR 1 și TVR cultural) domnului Neagu Djuvara. A părut
(unora le pare și acum) cea mai eficientă dinamită introdusă la temelia
„scenariului” vizat în final prin cuvintele:
„întreaga discuție cu privire la cronologia luptelor lui Mircea cu
Baiazid în intervalul 1393-1402 se cuvine reluată, după noi investigații
de izvoare, cu rigoarea impusă de orice demers autentic, fără apel la
argumentul de autoritate și exaltări pseudo-naționale. Personalitatea
lui Mircea e prea însemnată în istoria noastră pentru a deveni obiect
de exercițiu declamatoriu de tipul Cântării României".
După cum dovedește A.V. Diță (vezi paginile 108-115 din volumul
de față) „rigoarea impusă de orice demers autentic științific” cere clasare
articolului domnului Șerban Papacostea, cu excepția realei contribuții
aduse iarăși de norocoasele domniei sale lecturi prin cărți neumblate, în
acel bogat muzeu de produse ale derogării de la „rigoarea impusă de orice
demers autentic științific”.
Dar semnalul noii ofensive l-a dat promotorul - am zice chiar autorul
- unui întreg curent în istoriografia românească, de care numele domniei
sale va fi indisolubil legat, acum și în viitor. Este vorba de istoricul LUCIAN
BOIA, profesor la Universitatea din București.
In volumul Mituri istorice românești, tipărit de Editura Universității
București în 1995 și având pe copertă girul dat de Universitatea București.
Facultatea de Istorie. Centrul de istorie a imaginarului, condus de profe
sorul Lucian Boia, două articole semnate Cristiana Dineață au titlurile
elocvente Mircea cel Bătrân. De la comemorări religioase la mari adu
nări populare (p. 72-89) și respectiv Rovine - o ecuație cu mai multe ne
cunoscute (p. 90-102). în total, 31 de pagini din 254 ale întregului volum.
Primul articol are incontestabil meritul de a încerca pentru prima oară
o „istorie a istoriografiei” despre Mircea cel Mare, dar numai începând cu
ultima sa „pomenire” în România monarhică, de către Nicolae Bănescu, în
Biserica Albă din București, la 16 februarie 1946. A apucat să fie tipărită în
388
www.dacoromanica.ro
ultimul volum (XXXII, 1946, nr. 1-12, ianuarie - decembrie) din „Revista
istorică” a lui N. Iorga, acum condusă chiar de N. Bănescu. (Va fi desfiin
țată odată cu această apariție finală).
Aluziile și trimiterile spre prezent sunt remarcate de autoare: „împre
jurările în care ei [ctitorii conform denumirii date de N. Iorga - n.n.] au
întruchipat clădirea vieții noastre politice nu erau mai fericite decât cele ce
pun astăzi în joc soarta României”.
Din acest cuvânt - cântecul de lebădă pe acest subiect al istoriografiei
din România liberă, de la Cuza la regele Mihai I - putem afla imaginea
propusă, în Biserica Albă și sub ocupația sovietică, după exact 28 de ani de
la aceea predicată de Dimitre Onciul în biserica Mitropoliei și sub ocupație
germană:
„Cu simțul său politic, de care a dat dovadă în tot cursul domniei, Mir
cea cel Bătrân a știut să țină în respect pornirea agresivă a Ungariei, și a
făcut să se stabilească bune legături între dânsul și regele Sigismund. Tra
tatul de alianță din 1395în care Mircea apare ca un aliat, nu ca vasal, a
fost încoronarea politicii sale înțelepte, care-i aduse ajutorul lui Sigis
mund după marea bătălie de la Rovine” (p. 2).
Când „Baiazid năvăli peste Dunăre, Mircea îl aștepta. El izbi la Ro
vine, unde avu loc, în ziua de 10 octombrie 1394, bătălia mare înregistrată
amănunțit de Analele turcești și ale popoarelor creștine din Balcani [...]
Mircea biruiește, dar în fața oștilor fără număr ale turcilor, se retrase
spre munți și trecu la Brașov. Ca mai totdeauna, în asemenea triste îm
prejurări, o unealtă se afla în tabăra dușmanului, pentru a se instala în
scaun.
Sigismund, îngrijorat și pentru dânsul, încheie cu Mircea tratatul din
martie 1395 și veni cu domnul legiuit asupra turcilor, până la Dunăre,
alungându-i din Turnu.
Anul următor, Mircea însoțea cu oastea sa și cu Sigismund armata
cruciaților, în memorabila bătălie de la Nicopole (septembrie 1396). [...]
La 1400 o numeroasă oaste de pradă a turcilor năvălea prin părțile Severi-
nului în țară. Ea fu nimicită de Mircea. [...] Doi ani mai în urmă, Baiazid își
încheia furtunoasa-i carieră în Asia. [...] Anarhia în care cade, după dis
pariția lui Baiazid, puterea otomană, face cu putință o adevărată hegemonie
a lui Mircea în sud-estul european. E faza hotărâtoare a rolului interna
țional pe care marele voievod, prin iscusința și îndrăzneala sa politică
l-a jucat în toată această a doua jumătate a glorioasei sale domnii. [...]
In aceste împrejurări el pune din nou stăpânire pe ținuturile pierdute de
peste Dunăre. [...] Trecând apoi Dunărea, la miazănoapte, el luă Chi
389
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
lia, adăugând la titlurile sale de la 1406 înainte pe acela de stăpânitor

„către părțile tătărești”.
Când Musa căzu, la 1413, Mircea, atacat, nu se mai putu apăra și
pierdu ținuturile de peste Dunăre. El oferi turcului tribut, asigurân-
du-i neștirbite drepturile țării” [sublinierile îmi aparțin].
După ce a epuizat repertoriul de clișee preluate de la predecesori, N.

Bănescu și-a rezervat ultima parte a cuvântului contribuției proprii, con
stând în argumentarea caracterului românesc al Dobrogci și, la sfârșit, în
extragerea învățămintelor pentru prezent:
„Toate acestea dovedesc permanența necontenit a romanității și a ele
mentului românesc în provincia dintre Dunăre și mare, pe care Mircea cel
Bătrân o aduse întâia oară la trupul țării noastre.
De aceia, pietatea cu care frații noștri dobrogeni comemorează
amintirea marelui voevod ca ctitor înainte de toate al ținutului lor e un
act de îndreptățită și curată recunoștință, care-i cinstește mult.
Pentru a încheia, fiindcă întotdeauna evocația trecutului strecoară în su
fletele noastre îndemnuri din faptele lui, ce învățăminte se desfac pentru
noi din măreața pilduire a străbunului, în aceste dramatice zile, în care
moștenirea lui se clatină iarăși în bătaia furtunii?
El a putut înfrunta cea mai mare putere militară a vremii, fiindcă alături
de dânsul a stat țara, solidară în fațamarei primejdii. S-a văzut în clipa când
Vlad, trădătorul neamului său, a venit cu dușmanul asupră-i și s-a așezat în
scaun: domnul legitim a continuat a avea țara cu dânsul, până l-a alungat.
Zi de zi împreună au stat cu armele în mâini pretutindeni și, puțini, au biruit
pe cei mulți, fiindcă îi mânau credința în Dumnezeul dreptății și iubirea de
moșie, și ele însutesc puterile celui ce luptă pentru a le apăra. Cum spunea,
cu viziunea lui de profet, neuitatul nostru Iorga, la temelia unei societăți
trebuie să fie o idee, pentru a ținea pe umerii săi lumea oamenilor. Căci nu
materia brută întreține viața dintr-însa. Dar ideea nu se improvizează și nu
se importă (subl. N.B.). Ea-și are rădăcinile adânc înfipte în vremuri care
de mult s-au dus și vine numai din marile tradiții care au făcut puterea unui
popor.
O adâncă solidaritate morală leagă, în cursul veacurilor, generațiile
între ele. Ea numai e temelia sigură a viitorului nostru. Alianțele, ori cât de
tari, și mai niciodată sincere, se risipesc la prima suflare a vântului; tăria lor
însăși nu e, de cele mai multe ori, de esența acelor permanențe istorice care
fac în adevăr trăinicia, ci rezultat al unor conjuncturi, schimbătoare și ele.
Ludihria rerum mortalium, a zis, în sentențioasa-i înțelepciune, istoricul
latin, jucărie în mâinile soartei. Ce s-a ales de Ungaria lui Ludovic cel Mare
390
www.dacoromanica.ro
și a lui Sigismund, atât de tari pe vremea mândrului nostru Basarab? Unde

mai e azi puterea neînvinsă a turcilor, de care, în vremea lui, se cutremura
întreaga Europă?
Acesta e îndemnul ce trimite spre noi, din mormântul său de la Cozia,
viteazul a cărui pomenire o serbăm. Salus reipublicae... Toți în jurul re
gelui, simbolul măreț al patriei și călăuza înțeleaptă a destinelor acestui
popor!” (p. 6-7).
* * *
Au urmat patru decenii încheiate de la acest discurs din 10 februarie

1946 până la dezbaterea de la Editura Militară din 27 ianuarie 1986, decenii
în care tonul a fost dat de Mihai Roller și Barbu Câmpina, iar după aceea de
autorii volumului II din tratatul Istoria României, apărut sub egida Aca
demiei în 1962.
Analiza acestei perioade este pertinentă, dar în legătură cu micromo
nografia lui Ion Negoi se spune că „nu se ridică nici pe departe la valoarea
monografiilor interbelice, având o vădită tentă de popularizare” (p. 75).
Afirmație ce nu ține seama de faptul că nu există nicio monografie „ inter
belică” închinată lui Mircea cel Mare. Cartea din 1919 a lui Ilie Minea,
fără îndoială cu cele mai multe pagini consacrate lui Mircea cel Mare din
tot ce apăruse cu valoare științifică până atunci, nu-i este dedicată lui;
Victor Motogna a publicat despre politica sa externă o broșură de 43 de
pagini cu documente, note și indice cu tot, intitulată Politica externă a lui
Mircea cel Bătrânxy). Juristul Dinu C. Arion a publicat în 1930 Din
159 Acceptând data de 10 octombrie pentru bătălie și teoria lui Dimitre Onciul
despre cele două bătălii, acceptând că imediat după întâlnirea de la Brașov Sigis
mund a mers la Nicopolul Mic, și când se afla acolo i-a murit soția (dar neac
ceptând plecarea imediată a regelui, care l-ar fi trimis pe episcopul de Kanisa, adică
pe acel ce a însoțit, împreună cu regele, cortegiul de la Buda la Oradea și a rămas acolo,
în timp ce regele și-a continuat drumul spre Țara Românească!), Victor Motogna nu
reușește să dea pentru acest capitol din politica externă a domnului soluții
acceptabile. Dar e de reținut că, după Constantin M. Kogălniceanu, este al doilea
istoric ce respinge teza înlocuirii lui Mircea cu Vlad în toamna anului 1394, sus
ținând că aceasta s-a produs doar în iulie sau august 1395. Și el vede în cele
petrecute și scrise la Brașov dovada că Mircea nu era un fugar, ci deținea încă puterea.
Dar aceste observații care, luate izolat, îi conferă un anumit merit în „progresul
adevărului” nu pot fi puse de acord cu ficțiunile moștenite de la predecesori și
acceptate la rândul său.
391
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
hrisoavele lui Mircea cel Bătrân. 1386-1418. Studiu de istorie a dreptului

român, dar marea monografie a lui P.P. Panaitescu a apărut abia în 1944.
Fără a apăsa asupra faptului, prin simpla enumerare a evenimentelor,
autoarea demonstrează că și pentru posteritatea lui Mircea cel Mare, anii
domniei lui Nicolae Ceaușescu au însemnat o epocă distinctă și - cel puțin
cantitativ - cele scrise atunci au depășit pe toate cele scrise în secolele
anterioare, însumate.
La 11 iunie 1964, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită la Cozia și a
In privința lui Vlad are meritul de a respinge categoric opinia celor ce-1 văd
atacând pe Sigismund la întoarcerea din expediția valahă și elimină teza lui Onciul
despre înlocuirea lui Vlad cu Mircea în actul din 1408 al lui Sigismund. Reproducând
însă în traducerea lui Gh. Șincai, după Istoria critică a românilor a lui B.P. Hasdeu,
actul de închinare din 28 mai 1396, Victor Motogna nu găsește altă explicație
decât faptul că încercarea sa de apropiere de Sigismund nu reușise, și atunci a
fost silit să se adreseze regelui Poloniei, idee ce va reveni după mulți ani sub pana
altui istoric, dar inversată: Sigismund i-ar fi întind mâna, pe care Vlad a refuzat-o și
s-a grăbit să se pună sub oblăduirea suzeranului polon! “Dar Vlad s-a înșelat, când
și-a pus nădejdile în ajutorul Poloniei, căci Vladislav, în ceasul primejdiei, n-a făcut
nici un pas în interesul lui”, (p. 18)
în privința bătăliei de la Nîcopole, Victor Motogna reproduce teza „Cu Știbor,
era desigur și Mircea cu oștirea sa” și citează documentul lui Sigismund din 8
decembrie 1397 „documentul care a păstrat amintirea acestui episod”, fără însă a
preveni pe cititor că în acest document nu este arătat Mircea ca prezent alături de
Știbor! „Actul citat ne spune că Știbor și soții săi au întâmpinat la întoarcere multe
neajunsuri din partea românilor, ceea ce arată că Vlad reluase domnia, îndată după
plecarea lui Știbor și Mircea spre Nicopole”.
„Știbor ajungând în Transilvania, liniști spiritele și astfel asigură provincia
pentru străpânul său. Apoi acest bărbat de energie rară adună o oștire considerabilă și
plecă să pedepsească pe Vlad. înaintă victorios până lângă zidurile cetății Dâmbovița
(castrum Dombovicha) unde căută scăpare voievodul bătut. După cât se pare cetatea
nu a putut fi luată cu forța. Foamea sili pe Vlad să se predea, împreună cu întreaga
familie. Fu dus înaintea regelui care îl iertă pentru toate neajunsurile, câte i-a făcut.
Aceasta a avut loc cam prin ianuarie ori februarie 1397, căci numai atunci ajunse
Sigismund acasă din lunga-i pribegie”, (p. 20)
Victor Motogna acceptă și a doua expediție a lui Baiazid, din 1397, referin-
du-se la cronica lui Chalcocondil, din care reproduce integral cunoscuta relatare, ca
să conchidă: „Aceasta a fost cea mai strălucită faptă de arme a lui Mircea”. Adică
cea inventată și de Victor Motogna!
După ce umple 6 pagini (24-30) cu cele petrecute în Imperiul Otoman după
înfrângerea lui Baiazid la Ankara, încheie citând din Seadeddin modul cum Meh-
392
www.dacoromanica.ro
semnat în cartea de onoare sub cuvintele „Lupta lui Mircea pentru

libertate, neatârnare și ființă națională și-a găsit astăzi o strălucită împli
nire Nici atunci nu-i plăcea - după cum se vede - „cel Bătrân”, dar vedea
în timpul și desigur în persoana proprie, culminarea istoriei ilustrate cândva
de „Mircea”.
„La 31 ianuarie/4 februarie 1968 are loc la Cozia o mare comemorare
religioasă, prilejuită de împlinirea a 550 de ani de la înhumarea voievo
dului” (p. 76). Slujba a fost oficiată de episcopul Râmnicului și Argeșului
med l-a obligat pe Mircea să plătească tributul neachitat de trei ani și expediția
akangiilor trimiși spre pradă care s-au întors cu tineri și fete frumoase.
După acest tablou, triumfal pentru Mehmed I, reprodus pe larg și fără niciun,
comentariu urmează „în 31 ianuarie 1418 Mircea cel Bătrân închise ochii pentru
veci”.
Astăzi, această unică lucrare consacrată politicii externe a lui Mircea cel Mare
este total depășită. Dar din concluziile cu care se încheie, mai putem citi cu interes
finalul:
„Ce s-ar fi întâmplat, dacă Mircea nu oprea de două ori opintirile lui
Baiazid Fulgerul în smârcurile șesului muntean?
Suntem înclinați a crede că supunerea Ungariei de Semilună se întâmpla
cu o sută de ani și mai bine, mai curând decât s-a întâmplat și atunci altcum s-ar
fi croit căile istoriei și soarta civilizațiunii creștine.
Rezistența de fer, pusă de Mircea în calea islamului, a dat timp Ungariei să
treacă prin o grea criză și Moldovei să se dezvolte în pace, până când destinele ei
au ajuns în mâinile lui Ștefan cel Mare.
îndrăznim chiar a afirma că rezistența lui Mircea la Dunăre a tras în cum
pănă și privitor la soarta Imperiului Otoman prin faptul că reținând și legând
aici forțele lui Baiazid, l-a făcut să nu-și poată îndrepta toate puterile împotriva
lui Timur și astfel, indirect, a contribuit la catastrofa de la Angora.
Aici vedem noi rolul și însemnătatea lui Mircea cel Bătrân în istoria
universală [subl. V.M.].
într-o vreme când celelalte puteri creștine interesate nu vedeau mărimea
primejdiei și de aceia în loc s-o împiedice, o ajutau în înaintarea ei prin nepăsare, ori
chiar direct, singur Mircea a combătut-o întreaga viață cu o stăruință, care face un
titlul veșnic de glorie pentru el. în toate actele sale de politică externă vedem stră
bătând ca un fir roșu gândul de apărare împotriva pericolului turcesc, toate legăturile
sale cu statele vecine sunt făcute în vederea aceluiași scop. Personalitatea lui ni se
prezintă mare în deosebi sub două aspecte, ca războinic viteaz și diplomat isteț.
Ne umple de admirare îndrăzneala cu care ia dânsul lupta împotriva lui
Baiazid, deși era singur cu mica sa țărișoară. [...]
Iar dibăcia lui diplomatică este recunoscută de istorie. El a izbutit să trăiască în
393
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Iosif Gafton iar predica a fost ținută de starețul Gamaliil Vaida, autorul,
mai târziu, al amplei monografii Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea
Voievod cel Mare, ajunsă în 1986 la „ediția a treia, revăzută și adăugită”.
Aceasta a fost tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Gherasim, epis
copul Râmnicului și Argeșului, în Editura Episcopiei, în excelente
condiții grafice. Autoarea articolului nu o socotește însă demnă de amintit,
deși în titlu a reținut „manifestările bisericești”, pe lângă adunările po
pulare.
Pe carte este consemnat prilejul apariției acestei luxoase ediții cu
admirabile ilustrații color și alb-negru: 600 de ani de la urcarea lui Mircea
cel Mare pe tronul de voievod al Ungrovlahiei și punerea temeliei Sf. Mă
năstiri Cozia (1386-1986).
La 12 octombrie 1969, Filiala Comitetului de Stat pentru cultură și
Artă din județul Teleorman a organizat la Roșiorii de Vede un simpozion
intitulat „Rovine 575”, condus de Constantin Șerban, cercetător principal
la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, în care s-a încercat doar localizarea
mai precisă a bătăliei, iară datare, dar nu s-a ajuns la un rezultat.
în 1974 Editura științifică a început să reediteze într-o formă
revăzută, în colaborare cu fiul Dinu C. Giurescu, clasica Istoria românilor
de Constantin C. Giurescu. De data asta domnia lui „Mircea cel Bătrân”
s-a aflat în volumul II, apărut în 1976, din păcate și ultimul (până la Mihai
Viteazul inclusiv). A fost readus în actualitate textul din edițiile anterioare,
deci scenariul Dimitre Onciul (cele două bătălii urmate de refugiul la
Brașov, moartea lui Constantin Dejanovic „în anul următor” etc.). Autoa
rea constată nota aparte față de tonul dominant în epocă.
Amintind și de sintezele închinate istoriei Imperiului Otoman de
Mustafa Aii Mehmed (1976) și de Aurel Decei (Istoria Imperiului Oto
man apărută în 1978, la doi ani după moartea autorului), autoarea elogiază
prietenie cu toți vecinii, deși aceia se dușmăneau întru sine de moarte, dar ceea ce
caracterizează privirea-i ageră de bărbat de stat e felul cum a știut să folosească ele
mentele nemulțumite turcești pentru a slăbi puterea formidabilă a statului vecin din
sudul Dunării. Izvoarele, pe care le avem tac despre soții, care, desigur, l-au secondat
în această uriașă luptă pentru apărarea neamului și a creștinătății, ei au coborât fără
nume în mormânt. Nu cunoaștem în urmare nici opera păcii, care a fost de scurtă
durată în lunga-i domnie, cu reformele interne, care însă au fost, desigur, asemenea
importante. Cu drept cuvânt se poate da lui Mircea cel Bătrân și epitetul de «Mare»”
(p. 31-32).
394
www.dacoromanica.ro
o singură carte: „Monografia lui Mircea cel Bătrân din 1981 scrisă de
Nicolae Constantinescu”. Ea „poate fi apreciată drept una extrem de echili
brată într-un deceniu ce va sta sub semnul exceselor istoriografice” (p. 79).
„Și a sosit anul 1986!” exclamă la un moment dat domnișoara
(doamna?) Cristiana Dineață, schimbând registrul obiectiv-științific cu
unul militant și încercând să zugrăvească un tablou cât mai cuprinzător al
celor petrecute în acel an aniversar, care a stat sub semnul politicului și al
cultului lui Nicolae Ceaușescu în egală măsură cu al celui aniversat.
Fatalmente tabloul nu este complet. Dar unele elemente puteau să nu
lipsească, și mă refer mai ales la sesiunea organizată de Societatea de științe
istorice independent de factorul politic și înaintea apariției faimoasei
hotărâri a Cepex-ului; la sesiunea „Mircea cel Mare și epoca sa” organizată
la Tulcea în zilele de 30-31 mai 1986, și la simpozionul „600 de ani de la
urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Mare” organizat la 20 iunie 1986
de Institutul de Studii Sud-Est Europene. Simpozioane similare au mai fost
organizate în septembrie și octombrie la Călărași, Pitești, Slobozia și
Curtea de Argeș.
Enumerarea evenimentelor și aparițiilor este însă utilă celui ce va dori
să reconstituie atmosfera, iar observația că în timp ce interesul politic se
stinge după o ultimă mare manifestație la Târgoviște, la 24 septembrie
1986, dar „nu se stinge însă entuziasmul istoriografie” corespunde întru to
tul realității. Pentru ceea ce, din această realitate, n-a încăput în tabloul zu
grăvit de autoare, pot servi acum ca material complementar paginile de față.
Contestabilă este însă încheierea, de altfel infirmată, în caracterul ei
profetic, de ceea ce a urmat:
„Anul 1988 înregistrează o ultimă tentativă de readucere în atenție a
voievodului Mircea cel Bătrân, marcând apariția unui album apărut în con
diții grafice deosebite și ajustat cu citatele de rigoare [aluzie desigur la cel
îngrijit de Mircea Mușat și Ion Pătroiu - n.n.].
Dar era un foc ceîși trăia ultimele pâlpâiri. Tumultului anilor 1986
1987 îi urma acum o liniște apăsătoare. Ceaușescu își pierduse complet
interesul pentru acest voievod și se îndrepta spre alții? Probabil că nu o să
aflăm niciodată! Se spusese chiar totul? Se putea pune punct? Va fi uitat
voievodul definitiv? în mod cert nu! în veacul următor, 2018 probabil, la
Cozia va avea loc o manifestare religioasă prilejuită de împlinirea a 600 de
ani de la moartea voievodului! Dar până atunci? în mod clar vom fi scutiți
de convocarea unor mari adunări populare a oamenilor muncii și ne putem
395
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
aștepta la un simpozion sau sesiune științifică „Rovine 600”; când, vom

vedea! Dacă istoricii nu se pun de acord, am putea avea surpriza derulării
chiar a mai multora: unul în octombrie 1994, unul în mai 1995 sau altul în
toamna anului 1995! Mai au timp să decidă!”
Judecând după final, acest articol apărut într-un volum colectiv „sub
redacția lui Lucian Boia” și ieșit de sub tipar în 1995 a fost elaborat cel mai
târziu înainte de octombrie 1994. De atunci s-au scurs, iată, 15 ani.
In 1995 au apărut, „la 600 de ani Rovine”, cele trei volume ale „Rozei
Vânturilor”, iar „umbra” marelui domn nu a reintrat în mormântul de la
Cozia începând din 1988. Dovadă stau simpozioanele organizate an de an
în ultima vreme, la Călimănești și Cozia, de Primărie și de reprezentanții
culturali ai administrației locale, cu concursul celei județene. Dovadă fiind
mai ales grija purtată de Preasfințitul episcop Gherasim Cristea și de
întâistătătorul obștii de la Cozia, preacuviosul arhimandrit dr. Vartolo-
meu Androni, pentru oficierea, la anumite date, a unor impresionante
ceremonii de pomenire, cea mai impresionantă fiind aceea din 31 ianuarie
anul curent, cu 14 slujitori, în a cărei atmosferă de neuitat a încolțit gândul
cărții de față.
Din paginile ei nu pot lipsi numele Primarului orașului Călimănești,
domnul inginer Ilie Amuzan, și al doamnei Fenia Driva, președinta Fo
rumului Cultural Călimănești, cărora li se datorește instituirea și buna
desfășurare, an de an, a cinstirii cu totul impresionante a celui pentru care
întreaga obște credincioasă și iubitoare de neam din județul Vâlcea și îm
prejurimi așteaptă din partea Bisericii noastre recunoașterea și chiar recu
noștința pentru ceea ce a însemnat, din voia lui Dumnezeu, ctitorul Coziei.
Așa încât, pentru cei care au înscrisă în „programul” ce-1 slujesc alun
garea lui din amintirea urmașilor, sau măcar risipirea aureolei pe care o
conferă întregii noastre istorii naționale, infirmarea profețiilor ironice aș
ternute în 1994 în volumul având pe domnul Lucian Boia drept spiritus
rector, devine un motiv de meditație!
* * *
Al doilea articol putea lipsi, în avantajul autoarei. Pe cunoscătorii

temei nu-i poate lăsa indiferenți șirul de afirmații contrazise de realitate, la
fel ca în cazul admiratului N.C.:
■ 396
www.dacoromanica.ro
„ Uitată ” vreme de mai bine de o sută de ani, teoria lui Hasdeu va fi

reluată și impttsă «definitiv» în condiții pe care le voi analiza ulterior”
(autoarea Ia p. 92).
Nu e vorba de „teoria Iui Hasdeu” ci de datarea propusă și argu
mentată de el: 17 mai 1395. Ea nu numai că nu a fost uitată, dar a fost
întărită în 1901 de C. Litzica și impusă internațional în 1928 de viitorul
academician sârb Radojcici. Numai românii au rămas nu uituci, ci refrac
tari, până la ceea ce autoarea a caracterizat foarte bine: „In jurul proble
melor și întrebărilor legate de desfășurarea luptei de la Rovine s-a dat o
adevărată «bătălie» care a fost mult mai pasionantă decât lasă să se între
vadă cele câteva rânduri înscrise într-un manual de istorie de nivel mediu”.
Rămâne de văzut, după apariția volumului de față, dacă mai stă în picioare
și afirmația: „Sutele de pagini scrise pe marginea acestei probleme nu
par să consacre nici pe departe măcar perspectiva unui răspuns defi
nitiv asupra multelor întrebări ridicate: locul, datai, modul de desfășu
rare sau forțele angajate în această confruntare” (p. 90-91).
„ Urmează ani de tăcere - scrie autoarea după ce amintește de sinteza
Iui A.D. Xenopol - până când Mircea revine într-un moment cu totul
special în atenția istoriografiei române: anul 1918, an în care situația din
România se prezintă într-o stare critică. O capitală sub ocupație, cea mai
mare parte a țării la fel, condițiile armistițiului de la Focșani, și oamenii
își rememorează trecutul «ajutați» și de faptul că la sfârșitul lui ianuarie
1918 se împlineau 500 de ani de la moartea voievodului. Dar, odată cu
rememorarea anilor de glorie ai lui Mircea cel Bătrân este readusă în
prim plan și lupta de la Rovine. De acum înainte și pentru multă vreme
va intra în joc, prin scrierea lui Dimitre Onciul, stabilirea datei de 10
octombrie 1394 și nu ca până acum după Nicopoie, ci înaintea acestuia,
ca o consecință a participării lui Mircea la Kossovopolje; locul de des
fășurare este păstrat: «La Rovine lângă Craiova, s-a dat memorabila
bătălie din 10 octombrie 1394»”.
Data de 10 octombrie 1394 pentru bătălia de Ia Rovine a „intrat în

joc” odată cu Mihail Eminescu, primul care a cunoscut la noi cartea lui
Constantin Irecek unde ea a fost pusă în circulație. Dar cel ce a impus-o,
împreună cu întregul scenariu și cu comparația între Rovine și Călugăreni,
a fost N. Iorga, în cartea din 1899 Studii istorice asupra Chiliei și Cetății
Albe, p. 65-66. EI este și singurul care, înainte de domnul Nicolae Con-
stantinescu a ținut să o apere, în 1901 (va mai apărea încă un apărător în
1998, la un secol fără un an după N. Iorga).
397
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Din anul universitar 1900-1901 când a prezentat prima oară domnia

lui Mircea „cel Bătrân” și până în 1921-1922 când s-a ocupat de „Mircea
cel Mare”, Dimitre Onciul a ținut și el cu dinții de această dată, lăsând-o
moștenire urmașilor, inclusiv lui V. Motogna, despre care aflăm că „ în 1924
este publicată o nouă monografie a lui Mircea de către Victor Motogna ”,
Nu este — am arătat - o monografie, ci o broșura despre politica lui
externă. ^Dar abia în acest moment - scrie autoarea — intervine ele
mentul de noutate: ne este indicată și desfășurarea unei a doua înfrun
tare într-ain interval de timp, se presupune scurt”. Și citează (p. 93)
textul lui V. Motogna, care nu face decât să reproducă teoria lui Dimitre
Onciul despre cele două bătălii, nouă de... exact un sfert de veacl
De neînțeles este însă ceea ce citim la p. 98:
„Rolul de «vedetă» incontestabil în ceea ce privește cantitatea scrie
rilor despre Mircea cel Bătrân, dar și a noutăților absolute în aborda
rea luptei de la Rovine este deținut de anul 1986. în acest an se împli
neau 600 de ani de la urcarea pe trona voievodului, prilej ce nu putea fi scă
pat pentru sărbătorire. Dar, ceea ce frapează nu este acest lucru,ci maniera
hiperbolică în care se desfășoară aceasta: hotărâri ale C.C. al P.C.R., arti
cole în ziare și periodice (sic) simpozioane, mari adunări populare, volum
omagial. Totuși, scăpând momentului festiv, deși este apărută în 1986,
Istoria militară a poporului român, plasase rovinele la 10 octombrie
1394”.
Deschidem Istoria militară a poporului român, voi. II, la pagina 167

și citim sub titlul dat cu italice: Marea invazie otomană în Muntenia.
Strălucita victorie de la Rovine a oastei conduse de Mircea cel Bătrân (17
mai 1395). Sub pagină, o întinsă notă de 14 rânduri explică de ce se adoptă
această dată în loc de 10 octombrie!
Autorul? Cel despre care tot dânsa scrie, chiar pe pagina următoare,
99: „Cel care a depus un real efort în demolarea definitivă a vechii date
de desfășurare a luptei a fost Alexandru V. Diță”.
Din tot ceea ce am citat până acum, este singura afirmație ce cores
punde adevărului!
Cartea Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor de Francisc Pă-
curariu, apărută în 1988, nu justifică fraza autoarei: „Intr-o singură frază,
autorul răstoarnă întreg edificiul clădit cu minuțiozitate doi ani mai
devreme și argumentat cu grijă” (p. 100) deoarece această frază este:
398
www.dacoromanica.ro
„Mircea cel Bătrân a încheiat la Brașov o alianță cu Sigismund, regele

Ungariei, și oștile celor doi monarhi i-au respins pe turci dincolo de
Dunăre, recucerind și cetatea Turnu”. Adică două neadevăruri într-o
singură frază: Expediția lui Sigismund nu s-a desfășurat imediat după
semnarea tratatului, ci abia în iulie a ajuns regele în fața cetății Turnu. In
adevăr a scos-o din mâinile garnizoanei otomane, dar mi el i-a respins pe
turcipeste Dunăre și nici „oștile celor doi monarhi”'. Aceasta o făcuse Mir
cea singur, oblîgându-1 Ia Rovine, în 17 mai, pe sultanul Baiazid să plece
acasă „trecând Dunărea fără vad”'. Ignoranța unui literat nu poate să răstoar
ne un edificiu „clădit cu minuțiozitate doi ani”·, decât în ochii cuiva care-1
egalează în această privință.
Numai angajarea orbește într-o întreprindere demolatoare de „mituri
istorice românești”’poate duce la atâtea gafe. Cât despre concluzia cu care
se încheie articolul: „Misterul bătăliei de la Rovine rămâne intact”, venind
de la cine vine, ea are aceeași valoare ca și restul.
II
Autorii bogatei producții de sinteze și cursuri universitare închinate fie
întregii istorii naționale, fie perioadei medievale, în decursul acestor aproape
două decenii, s-au mișcat în coordonatele „tradiționale”, dând fiecare în felul
lui exemplele unei libertăți mai mult sau mai puțin evidente față de izvoare, cu
rezultate ce ne pun în gardă față de aceste coordonate. Ele se dovedesc pro
ducătoare ale unei istoriografii în care libera imaginație ține Ioc prea adesea
raționamentului aplicat „documentului” și strunit ceea ce este în el.
Supranumele „cel Mare” a fost exorcizat (dar nu și din articolul neui
tatului părinte Nicolae Șerbănescu, prezent și în volumul de față) ca o
fantomă a „epocii de aur”, împreună cu tot ceea ce l-ar fi justificat în ochii
cititorilor de azi.
Ceea ce surprinde un ochi neprevenit este faptul că se poate constata
un consens aproape total în perpetuarea clișeelor „tradiționale” menite a
știrbi victoria de la Rovine și a scădea pe câștigătorul ei, și totodată
ignorarea sistematică a ceea ce s-a încercat să se aducă în sprijinul imaginii
de glorios personaj istoric, de statură europeană, a lui princeps inter chris
tianos etc.
In cele ce urmează se va încerca pentru prima oară comasarea tuturor
399
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
acestor puncte de vedere, diverse ca formulare dar foarte apropiate - cu

doar câteva excepții - în spiritul ce le călăuzește. în acest mod cititorul
obișnuit și cercetătorul viitor vor avea la dispoziție, în acest volum, tot ceea
ce este necesar în vederea formării unei păreri proprii, în deplină cunoștință
de cauză.
1. Publicat în 1992 de Universitatea din București, Facultatea de

Istorie, și intitulat Istoria medie a României, cursul profesorului Ștefan
Ștefănescu, membru corespondent al Academiei Române (în prezent
membru titular) conține în Partea a doua: Principatele Române. Secolele
XIV-XVI Capitolul III, intitulat Rezistență și progres. Lupta pentru inde
pendență în secolele XJV-XV1.
El are ca motto cuvintele contelui de Saint-Aulaire: „Istoria și geo
grafia au acordat României cinstea primejdioasă de a fi, în această
parte a Europei, Termopilele păcii și ale civilizației”.
Cum nimeni nu poate fi pus mai presus de cel ce se odihnește la Cozia
atunci când e să ilustrăm acest minunat omagiu, adus de cineva care ne-a cu
noscut și iubit, este firesc interesul pentru ceea ce găsim despre el în acest curs:
A
„In septembrie 1394 oastea otomană, înjur de 40.000 de oameni, că
reia i s-au adăugat contingentele vasalilor sultanului din Balcani, ale lui
Ștefan Lazarevic, craiul Serbiei, Marko Kraljevic și Constantin Dejanovic,
socrul împăratului bizantin de atunci Manuel Paleologul, a trecut Dunărea,
pe la Nicopole, în Țara Românească. Cum oastea românească nu avea
mai mult de 10.000 de oameni, Mircea cel Bătrân a adoptat tactica lup
telor de hărțuială,xxeea ce a făcut ca în momentul în care detașamentele oto
mane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeș, vechea capitală a Țării Ro
mânești, ele să fie foarte slăbite. Lupta decisivă - „lupta teribilă”, cum o
numește cronicarul otoman Idris Bitlîși — s->a dat la 10 octombrie 1394 la
„Rovine” (cuvânt care înseamnă în paleoslavă „șanț”, „teren mlăștinos”).
A fost o bătălie crâncenă, una din cele mai grele din istoria bătăliilor
purtate de poporul român pentru apărarea independenței sale. Rezistența
arătată de români, ca și teama de intervenția, în sprijinul lui Mircea cel
Bătrân, a regelui Sigismund, ale cărui oști sosiseră la Timișoara l60, l-au
făcut pe Baiazid -cel dintâi sultan care a condus oști pe teritoriul românesc
- să hotărască retragerea la sudul Dunării.
160 Oștile ungare s-au aflat la Timișoara între 12 septembrie și 13 octombrie 1394.
Dar bătălia s-a dat în realitate la 17 mai 1395! „Teama de ele” n-a putut contribui, în
consecință, la victoria din anul următor.
400
www.dacoromanica.ro
Mihai Eminescu a evocat în Scrisoarea a Ill-a, în versuri de mare forță

expresivă, lupta eroică de la Rovine, pe care el a plasat-o însă după în
frângerea de la Nicopole din 1396 a coaliției creștine16'. Pe câmpul de luptă
de la „Rovine” și-a găsit sfârșitul Marko Kraljevic, eroul favorit al epo
peilor populare sârbești.
O nouă confruntare româno-otomană, în care a căzut pe câmpul de
luptă Constantin Dejanovic a avut loc la 17 mai 1395, se pare, lângă
Craiova; unii istorici o consideră pe aceasta drept bătălia de la „Rovine”.
Izvoarele istorice au contopit de fapt sub o denumire generică două
bătălii, care s-au succedat la scurt timp una de alta.
Divergențele ivite în sânul boierimii aveau să slăbească pentru
câtva timp poziția pe plan intern a lui Mircea cel Bătrân. împotriva lui
o parte a boierimii a ridicat în scaunul domniei pe pretendentul Vlad,
intrat în istorie sub numele de Vlad Uzurpatorul.
în vara anului 1396, sprijinit de Știbor, voievodul Transilvaniei, Mircea
cel Bătrân a încercat să reocupe tronul Țării Românești. Cu toate că n-a
putut să-și înlăture definitiv rivalul, el a reușit să-și întărească din nou
poziția în țară, fapt ce i-a permis de altfel să participe cu o oaste
românească destul de însemnată la expediția cruciată pusă la cale de
regele Sigismund de Luxemburg.
în septembrie 1396 oastea cruciată, după unele succese, a ajuns la ceta
tea Nicopole pe care a asediat-o. Aici i-a ieșit în întâmpinare sultanul Ba
iazid cu oastea sa, inferioară ca număr și armament. Scriitorul german
Johann Schiltberger, aflat în oastea cruciată, ne-a lăsat informația că Mir
cea cel Bătrân ar fi cerut ca el cu românii să înceapă lupta. Această propu
nere a fost susținută în consiliul de luptă și de regele Sigismund și coman
danții maghiari. Motivul era că domnul român cunoștea mai bine felul de
luptă al otomanilor. Contele de Nevers, fiul ducelui de Burgundia, Filip cel
îndrăzneț, a reclamat însă pentru el onoarea primului atac. Intrând cei din
tâi în luptă, francezii au obținut de la început oarecari succese, dar, înain
tând repede, s-au îndepărtat prea mult de grosul oastei și căzând în cursa ce
li s-a întins, prin retragerea simulată a otomanilor, au fost zdrobiți cu desă
vârșire. Sigismund venind cu restul oastei n-a mai putut salva situația.
«Den rea chiverniseală a creștinilor - observa cronicarul Radu Popescu -
au biruit Baiazid pe creștini, tăindu-i și robindu-i».
Prin victoria repurtată la Nicopole și care a avut un larg ecou în lumea161
161 Este însă vorba de o licență poetică ce-i permitea să creeze dialogul între.domn
și trufașul sultan. Eminescu știa foarte bine că bătălia s-a dat înainte de Nicopole, din
moment ce el a introdus data de 10 octombrie 1394, după cartea lui Irecek pe care a
cunoscut-o și citat-o cel dintâi.
401
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
islamică, ca și în opinia publică europeană, otomanii au făcut dovada că

sistemul lor militar de luptă era superior celui al cavalerilor apuseni.
Bătălia de la Nicopole a marcat desființarea statului bulgar cu capitala
la Vidin. Țarul Strașimir, care primise pe cruciațî, a trebuit să se supună lui
Baiazid; el avea să-și sfârșească zilele ca prizonier la Brusa. Cu Strașimir
se stingea dinastia Șișmanizilor, ultima dinastie bulgară- Teritoriul statului
bulgar a fost transformat în pașalâc; spahii au fost dărui ți cu moșiile con
fiscate de la stăpânii funciari bulgari. Cetățile de pe malul drept al Dunării
au devenit puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă ale azapilor și
acângiilor la nordul Dunării.
în septembrîe-octombrie 1397 Baiazid a încercat încă o dată să
supună Țara Românească. EI a trecut cu mare grabă Dunărea pentru
a nu le da răgaz românilor să se organizeze- Despre această expediție
s-au păstrat puține știri- Ele arată că domnul român a repurtat și de
data aceasta o categorică victorie, după cum avea să repurteze și în
anul 1400 când - se spune într-un izvor venețian - otomanii au fost
bătuți așa de rău „încât unii au fost prinși^ alții uciși și alții înecați și
n-au scăpat decât vreo trei mii care s-au întors singuri în Turcia".
în urma victoriilor obținute s-a consolidat poziția Țării Românești pe
plan internațional, a crescut autoritatea și puterea lui Mircea în interior și
prestigiul lui în afară.
Slăbirea puterii centrale a sultanilor otomani la începutul secolului al
XV-lea i-a înlesnit lui Mircea cel Bătrân să reia planul ofensivei antioto-
mane și să joace rolul de arbitru în cadrul luptelor pentru tron ce se desfă
șurau în imperiu.
La sfârșitul anului 1406, Mircea 1 a avut o întrevedere la Severin cu
regele Sigismund. Cu acest prilej s-a stabilit planul desfășurării în viitor a
acțiunilor antiotomane. Mircea I urmărea să continue ofensiva pe care o
începuse pe teritoriul Dobrogei și să alunge pe otomani din ținuturile
balcanice, vecine cu Țara Românească. Criza din Imperiul Otoman ar fi
făcut posibilă organizarea unei mari ofensive antiotomane; ea nu s-a rea
lizat, însă, din cauza republicilor maritime italiene, Genova și Veneția, ca
și a împăratului bizantin Manuel Paleologul, a căror nehotărâre a înlesnit
restabilirea capacității Imperiul Otoman de a relua politica de cuceriri.
Mircea cel Bătrân, văzând că nu poate să pună în aplicare planul unei
mari ofensive antiotomane, a intervenit, la solicitarea unor pretendent), în
luptele ce se desfășurau în Imperiul Otoman între urmașii lui Baiazid
pentru ocuparea tronului. în anul 1411, cu ajutorul lui Mircea 1, unul dintre
pretendenții la scaunul sultanilor, Musa, a fost instalat pe tron. Aceasta în
semna un mare succes pentru domnul român, succes care i-a adus aprecie
rea contemporanilor, exprimată în scris de umanistul german Leunclavius,
402
www.dacoromanica.ro
și anume că, voievodul român era la acea dată considerat ca „cel mai viteaz
și cel mai ager între principii creștini”.
împotriva lui Musa s-a ridicat, sprijinit de contingente bizantine și sâr
bești, cel mai mic dintre fii lui Baiazid, Mahomed. Acesta a reușit în anul
1413 să-1 înfrângă pe Musa în lupta de la Ciamurli, de lângă Sofia, și să-l
ucidă în anul următor, 1414, pentru a4 pedepsi pe Mircea pentru spri
jinul acordat lui Musa, Mahomed a atacat Țara Românească, silindu-l
pe Mircea să cadă la înțelegere cu Imperiul Otoman. Domnul Țării
Românești se obliga să plătească o sumă anuală sultanului sub numele
de haraci, ca răscumpărare a păcii, sultanul obligându-^se, în schimb,
să respecte independența Țării Românești.
Mircea, încheind acest armistițiu, nu se gândea să-l respecte; chiar în
acel ¡moment el pregătea o nouă acțiune contra otomanilor. împotriva lui
Mahomed el a susținut la tronul sultanilor un nou pretendent, pe Mustafa,
care a fast și el înfrânt în 1416 de oștile lui Mahomed.
Desfășurarea evenimentelor arăta că în acel moment criza din Imperiul
Otoman era în declin și planul inițiat de Mircea, de ofensivă împotriva
otomanilor, numai avea șanse de reușită. El a încercat atunci un nou plan; a
adăpostit în Țara Românească pe un reformator al islamului, pe șeicul
Bedr-ed-Din, care preconiza un plan de reforme îndrăznețe, care atingeau
chiar întocmirea socială a Imperiului Otoman. Bedr-ed-Din a fost prins la
Seres în 1417 de sultanul Mahomed și spânzurat.
Intervențiile repetate ale lui Mircea I în treburile interne ale Impe
riului Otoman au dus la ultimul lui război cu otomanii. în 1417 sulta
nul Mahomed a întreprins o mare expediție în Țara Românească.
Mircea cel Bătrân s-a văzut nevoit să ceară pace, obligându-se să plă
tească haraci.
îndelungata experiență în conducerea statului l-a făcut pe Mircea I să
înțeleagă că nu poate conta pe o alianță creștină durabilă și care să acțio
neze unitar; el era conștient și de faptul că forțele de care dispunea erau, ca
efective și armament, reduse și că angajarea lor în lupte prelungite cu
otomanii va vlăgui forța vitală a țării; marele domn, care impresiona pe
contemporani prin vitejia, înțelepciunea și spiritul său diplomatic, a
preferat, de aceea, calea negocierilor, răscumpărarea păcii prin plata
haraciului.
Cu domnia lui Mircea cel Bătrân s-a încheiat, de fapt o primă perioadă
în evoluția raporturilor dintre Țara Românească și Imperiul Otoman. Re
zistența opusă de poporul român și preocuparea Porții otomane de a lichida
mai întâi împotrivirea popoarelor din peninsula Balcanică au făcut ca
otomanii să accepte reglementarea pe cale pașnică a raporturilor cu Țara
Românească. El au încheiat cu Mircea cel Bătrân un tratat, care fixa
403
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
obligațiile reciproce ce și Ie asumau cele două părți și a căror respec

tare garantată, în principiu? pacea162. Acest fapt capital a permis Țării
Ro- mânești să aibă fără întrerupere o viață statală proprie, ce a înlesnit
creația românească în diferite domenii de activitate” (p. 98-101) [Aici și în
conți- nuare sublinerileîmi aparțin].
Teoria „contopirii” de către izvoarele istorice a două bătălii, la dis

tanță de 7 luni una de alta, este o „achiziție” nouă față de cele moștenite, și
încearcă să explice de ce acest element din „scenariu’7, cu două bătălii,
în varianta ultimă a lui Dimitre Onciul din 1921, nu-și găsește sprijin
în absolut niciun izvor. Toate vorbesc de o singură campanie a sultanului
Baiazid la nord de Dunăre, pe care Chalcocondil singur o pune după
Nicopole, tară însă a mai vorbi de una care ar fi fost înainte. E greu de
presupus că toate izvoarele au „contopit” cele două bătălii, și că trebuie să
acceptăm acest scenariu modem, înlăturându-le pe ele!
Chiar dacă a fost descoperită în „epoca de aur” și s-a publicat în nu
mărul din „Revista de istorie” cuprinzând articolele prilejuite de aniver
sarea celor 600 de ani, informația că la Nicopole n-a fost vorba doar de
„primul atac” cerut de domnul român, ci de propunerea regelui Sigismund
ca acesta să fie conducătorul oștilor reunite, nu poate fi trecută sub tăcere,
ea fiind o lumină puternică proiectată pe chipul lui Mircea și justificând în
egală măsură cu mărturia lui Ibn Kemal, preluată în forma latină dată de
Leunclavius, supranumele „cel Mare”. Supranume dat prima oară de Matei
Basarab. Chiar reacția negativă a contelui Jean de Nevers, conducătorul
cruciaților, este mai explicabilă în fața unei asemenea propuneri din partea
lui Sigismund, care putea să-i pară direct jignitoare.
Dacă tot ceea ce ni se spune despre reglementarea raporturilor cu
Imperiul Otoman de către Mircea cel Mare, prin plata tributului, ar cores
punde realității istorice și izvoarelor, și nu „tradiției” istoriografice inaugu
rate încă de Dionisie Fotino în 1818, atunci campania teribilă din 1419/
1420 a lui Mehmed în țara celui cu al cărui părinte se zice că încheiase
înțelegerea, precum și căderea în luptă, cu sabia în mână, a lui Mihail, ar fi
o invenție a... izvoarelor. Ele vorbesc clar de această expediție și de căderea
Țării Românești în 1420, când este așezată și plata primului tribut către
Poartă.
162 în măsura în care putem accepta sintagma domnului Lucian Boia „mituri isto
rice românești”, acest „tratat” este cu siguranță unul dintre ele!
404
www.dacoromanica.ro
în privința cuvântului rov, în nicio limbă slavă el nu înseamnă teren

mlăștinos, ci numai șanț, groapă (Le fossé; der Graben în traducerea lui
Miklosich. Vezi Dictionnaire abrégée de six languages slaves, Viena, 1885,
p. 729).
A doua expediție, din 1397, în care Baiazid ar fi fost din nou
bătut, este cununa de lauri din hârtie așezată de istoricii români pe
fruntea de pe care fusese luată cea din lauri adevărați.
Este de mirare cât de bine știu istoricii de azi ce conținea înțelegerea
lui Mircea cel Mare cu Mehmed I, și anume „să respecte independența Țării
Românești”, deși nu ne-a parvenit niciun document și nicio informație
despre această înțelegere.
Că expedițiile nord-dunărene ale lui Mehmed I Çelebi, cu urmările
lor dramatice pentru domnul român nu pot fi demonstrate, ci dimpotrivă,
infirmate, a arătat încă din 1986 Nagy Pienaru, în articolul Relațiile lui
Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed 1 Çelebi (1413-1421), din cel de
al doilea număr omagial al „Revistei de istorie” (8/1986, p. 774-794) com
pletat de Radu Ștefan Vergatti în același număr (prin articolul A fost pier
dută Dobrogea de Mircea cel Bătrân?, p. 764-773) în care demonstrează că
Mircea cel Mare n-a pierdut niciodată Dobrogea. A se vedea acum și în
volumul de față paginile 629-651 „Tratatul” încheiat de Mircea cel Mare cu
Baiazid se publică din nou, în volumul de față, la p. 672. El este considerat
de mult și de toți fals, dar abia Virgil Joița a demonstrat „procedeul de
producție”.
2. în 1995 s-a publicat la Paris Histoire des Roumains de doamna

Catherine Durandin. Apărută la „Fayard”, ea a fost tradusă de Liliana
Buruiană-Popovici și s-a publicat de Institutul european de la Iași, în 1998,
cu prefața de Al. Zub și „cu sprijinul Fundației Soros”. Capitolul III inti
tulat Istoria unui statut și a unui stil conține un paragraf intitulat Prin
cipatele și Imperiul Otoman. Tot ce găsim aici despre Mircea cel Mare este:
„Au existat, prin urmare, timpuri tari de mobilizare anti-otomană de
partea moldovenilor și valahilor. Chiar la originile întemeierii statelor ro
mânești, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești sub protectorat
maghiar, se află implicat în războiul anti-otoman. El ocupă Dobrogea și
Silistra pe malul drept al Dunării de Jos. Ungurii căutau să se instaleze la
Vidin. Otomanii reacționează, ocupă și controlează Bulgaria și îi iau
405
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
lui Mircea cuceririle recente. în 1394, ei încearcă să asedieze Bizanțul,

apoi se reîntorc spre Țara Românească. După bătăliile de la Rovine, în
1395, și de la Nicopole din 1396, Dobrogea revine în stăpânirea lor, iar
garnizoanele otomane ocupă punctele de trecere ale Dunării.
Aceste schimbări antrenează un nou avânt al mobilizării Ungariei și a
regelui său, Sigismund, susținut de către Manuel 11 al Bizanțului, de ordi
nul Ospitalierilor din Rhodos și de cavalerii ducelui de Bourgogne. Bătălia
care are loc la Nicopole, în 1396, și care întărește poziția otomanilor în
Balcani, se soldează cu înfrângerea creștinilor. în ceea ce-1 privește pe Mir
cea, istoricul N. lorga scrie: «Episodul încărcat de mari încercări al crucia
dei generale era încheiat pentru el. Ceea ce îi rămânea de făcut era să-și re
câștige scaunul și să adopte o politică de apărare prudentă având în vedere
revanșa otomană care trebuia în mod necesar să-1 implice»” (p. 41).
Prin urmare, în viziunea doamnei Durandin despre istoria românilor

victoria de la Rovine nu există. Tot așa cum învățăturile lui Neagoe
Basarab cătrefiul său Theodosie nu există ca operă a culturii române, ci
doar ca scriere de comandă aparținând grecului Manuil din Corint (p. 36
din versiunea română). Autoarea adoptă prin urmare teoria lui L. Vra-
noussis, la care însuși autorul ei renunțase în cele din urmă, refuzând să-și
tipărească ultima comunicare, la cel de al XIV-lea Congres internațional de
studii bizantine de la București.
Numele Rovine apare doar alăturat de înfrângerea de la Nicopole,
spre a explica reînstăpânirea otomană asupra Dobrogei, de altfel fictivă.
Cum tot fictivă este și afirmația că Țara Românească s-ar fi aflat „sub pro
tectorat maghiar”.
Ca și domnul Georges Castellan, doamna Durandin și-a propus nu să
ne servească în ochii cititorilor occidentali, ci mai degrabă invers. Motivele
nu ne interesează.
3. Un an mai târziu, în 1996, Ion Bulei publică Scurta istorie a ro

mânilor la Editura Meronia, repurtând un mare succes. Pe lângă cele patru
ediții apărute până acum (a doua în 2004, a treia în 2006 și a 4-a în 2007)
Editura Meronia a publicat versiunea engleză A short History of Romania
în 1998, 2005 și 2007 și în 2005 Brève histoire de la Roumanie. Version
française par Ileana Cantuniari.
în capitolul V intitulat Rezistență și supunere, un paragraf este inti
tulat Eroi medievali, și aici îl găsim, firește, pe „Mircea cel Bătrân”:
406
www.dacoromanica.ro
„Țara Românească este cel de-al doilea spațiu românesc amenințat de

otomani. Grație eforturilor lui Vlaicu (Vladislav I, 1364-c. 1376) și mai
ales ale lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ofensiva otomană, care atinsese
linia Dunării, este stăvilită. Trecerea Dunării de către Baiazid,în 1395,
duce la victoria lui Mircea de la Rovine, iar ulterior la riposta euro
peană, cruciada cavalerilor, zdrobită însă de otomani în 1396 la Nico-
pole, pe Dunăre.
Mircea cel Bătrân profită de înfrângerea otomanilor la Ankara, în 1402,
de către căpetenia mongolă Timur Lenk și se amestecă în luptele pentru
succesiunea la tron din imperiu. Dar nu are norocul să susțină pe cine tre
buie, respectiv pe Mehmed I, care câștigă tronul. După 1415, Mircea îl
sprijină pe fratele lui Mehmed I, Mustafa Qelebi. Dar nu are nici de data
aceasta noroc și, în 1419 și 1420, după moartea lui Mircea cel Bătrân,
Țara Românească este atacată și jefuită de o puternică armată oto
mană, prilej cu care două importante cetăți la Dunăre, Turnu și Giur
giu, sunt ocupate și transformate în raiale, împreună cu împrejuri
mile” (p. 39).
In ultima ediție, din 2007, textul ce-1 privește pe Mircea este mutat la
un paragraf anterior, intitulat Țara Românească (p. 43-44) și amplificat.
După cuvintele „duce la victoria lui Mircea la Rovine” este dat întreg pasa
jul din Chalcocondil, după care continuă:
„Lupta s-a dat într-un loc întărit cu șanțuri (Rovine). Și cronica ne spune
că râul ce străbătea câmpul de bătaie „curgea roșu de sângele ce ieșea din
mulțimea trupurilor căzute”. Este cea dintâi victorie românească de
răsunet în luptele cu turcii. Ea n-a putut fi reeditată la Nicopole în 1396,
în cruciada târzie a cavalerilor europeni, la care Mircea participă și care
este zdrobită însă de otomani, tactica propusă de el nefiind acceptată de
cavaleri. între timp, în toamna și iarna anului 1395-1396, Mircea are de
făcut față și încercării lui Vlad, o rudă de a lui, de a-i uzurpa tronul, cu
ajutor polon. Este și momentul în care Valahia încheie prima capitu-
lație cu Poarta Otomană, prin care, în schimbul unui tribut și al recu
noașterii suzeranității otomane, țara își păstrează autonomia.
Mircea cel Bătrân profită de înfrângerea otomanilor la Ankara în 1402,
de către căpetenia mongolă Timur Lenk și se amestecă în luptele pentru
succesiunea la tron în imperiu. In 1404 reocupă Dobrogea și înfrânge la
Silistra o armată otomană. Este momentul culminant al domniei sale, când
se putea intitula, cum niciun alt domn al Valahiei n-o va mai putea face: „ Io
Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dum
nezeu, stăpânind și domnind peste toată (ara Ungrovlahiei și a părților de
407
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
peste munți, încă și către părțile tătărești și Am lașului și Făgărașului

herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată
Podunavia încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârsto-
rului
Dintre fiii lui Baiazid care se luptau pentru sultanat, alături de Ștefan
Lazarevici al sârbilor, Mircea cel Bătrân îl susține pe Musa, care-1 înlătură
pe Suleiman, în 1411, dar care, la rândul lui, e înfrânt de Mehmed în 1413.
II susține apoi pe Mustafa, dar iarăși nu are noroc, Mehmed I ieșind vic
torios din lupta fratricidă pentru tron. în 1419 și 1420, după moartea lui
Mircea cel Bătrân, Țara Românească este atacată și jefuită de o puter
nică armată otomană, prilej cu care două importante cetăți la Dunăre,
Turnu și Giurgiu, sunt ocupate și transformate în raiale, împreună eu
împrejurimile” (p. 43-44).
Cu excepția afirmației despre „prima capitulație cu Poarta Otomană”

(adăugată neinspirat la prima ediție) și despre „reocuparea Dobrogei”, este
prima istorie a românilor, de la Dionisie Fotino și trecând prin tot șirul de
autohtoni și străini în care expunerea este curățată de karma biseculară163.
4. în același an la Iași apare impunătorul și luxosul volum de 723 de

pagini format mare A History of Romania. Edited by Kurt W. Treptow,
The Center for Romanian Studies. The Romanian Cultural Fundation, cu
zece autori, nume cunoscute și prestigioase, românești și străine. O carte
prin excelență destinată acelei străinătăți curioase să afle mai mult despre
noi, cei ce agitasem, fie și la suprafață, apele istoriei în decei i ie 1989.
Ce se poate citi acolo, în cea mai răspândită limbă internațională de
azi? Iată:
„On 17 May 1395, Mircea the Old defeated a powerful Ottoman Army
led by the Sultan Bayezid I at the battle of Rovine. Nevertheless, the
161 în 1937 a apărut la Paris versiunea franceză a singurei adevărate istorii a
românilor „de l’époque romaine à l’achèvement de l’unité” scrisă de un istoric străin,
de R.W Seton-Watson. Din păcate, și autorul englez stă sub povara acestei karme.
Și pentru el, Mircea, „qui fit mieux que se défendra dans une bataille mémorable dans
les marais de Rovine sur le Danube, sauvant ainsi son pays d’une conquête immi
nente” „comprit que sa situation était désespérée et il s’enfuit en 1395 en Transyl
vanie, ou il signa un traité d’alliance avec le nouveau roi de Hongrie Sigismund de
Luxemburg, qui avait épousé la fille héritière de Louis» (p. 37). Despre Rovine în
plus doar propoziția: „Ce la semble-t-il que le roi Marko, héros de la légende serbe,
trouva la mort en se battant ignominieusement dans les rangs des Turcs”.
. 408 .
www.dacoromanica.ro
numerical inferiority of his troops and the threat of new attacks by the
regrouped Ottoman forces compelled Mircea to retreat toward Argeș,
the capital of the country at that time. Pursued by the invaders and
abandoned by some of his boyars who allied with his rival Vlad,
Mircea was forced to take refuge in Transylvania, while the sultan
installed Vlad I (the usurper) on the throne.
For the next two years, Mircea and Vlad struggled for the throne of
Wallachia, each ruling over parts of the principality. As part of his efforts
to consolidate his position, Mircea the Old participated alongside Christian
forces at the Crusade of Nicopolis, organized by Sigismund of Luxem
bourg in September 1396. Undisciplined and badly outnumbered, the cru
sading army was almost totally destroyed. Nevertheless, Mircea recovered
and by the following year he had succeeded in definitively regaining
possession of his throne from Vlad I. After the death of Sultan Bayezid in
1402, who had been defeated by the Mongol leader Tamerlane at the battle
of Ankara that year, Mircea the Old intervened in the Ottoman civil war,
supporting the efforts of Bayezid’s son Musa and, later, an illegitimate son,
Mustafa, to accede to the imperial throne. Although his candidates to the
Ottoman throne were ultimately defeated Mircea’s role in the conflict in
creased the prestige of his country and its role in Southeastern Europe.
After the victory of Mehmed I, the new sultan launched a campaign
against Wallachia; Mircea was forced to recognize Ottoman suze
rainty, agreeing to pay tribute to the sultan in 1415, though retaining
complete autonomy in internal affairs. Through his tenacious and
resistance and judicious policy of alliances, together with his diplomatic
and military victories, Mircea prevented the Turks from extending their
rule north of the Danuve. Nevertheless, Dobrodgea was lost to the Otto
mans after the campaign of 1415 (p. 99-101).
[Pe data de 17 mai 1395, Mircea cel Bătrân a învins o puternică armată
otomană condusă de Baiazid în bătălia de la Rovine. Cu toate acestea,
inferioritatea numerică a trupelor sale și amenințarea unor noi ata
curi ale forțelor regrupate ale otomanilor l-au forțat pe Mircea să se
retragă înspre Argeș, capitala țării din acea vreme. Urmărit de invada
tori și abandonat de unii dintre boierii săi, care se aliaseră cu rivalul său
Vlad, Mircea a fost nevoit să se refugieze în Transilvania, în timp ce
sultanul l-a instalat pe Vlad I (uzurpatorul) pe tron.
în următorii doi ani, Mircea și Vlad s-au luptat pentru tronul Valahiei,
fiecare domnind peste anumite părți ale principatului. Ca măsură de conso
lidare a poziției sale, Mircea cel Bătrân a participat alături de forțele creș
tine la Cruciada de la Nicopole, organizată de Sigismund de Luxemburg în
409
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
septembrie 1396. Lipsită de disciplină și în foarte mare inferioritate

numerică164, armata cruciată a fost distrusă aproape în totalitate. Cu toate
acestea, Mircea și-a revenit și până în următorul an reușise să își recupereze
definitiv tronul de la Vlad 1.
După moartea sultanului Baiazid în 1402 (sic!) care fusese învins în
acel an de conducătorul mongol Tamerlan în bătălia de la Ankara, Mircea
cel Bătrân a intervenit în războiul civil otoman, ținând partea mai întâi
fiului lui Baiazid Musa și apoi unui fiu ilegitim, Mustafa, la urcarea pe tron.
Deși candidații săi la tronul otoman au fost în cele din urmă învinși, rolul
lui Mircea în conflict a mărit prestigiul țării și rolul ei în Europa de
Sud-Est.
După victoria lui Mehmed I, noul sultan a pornit o campanie împotriva
Valahiei. Mircea a fost nevoit să recunoască suzeranitatea otomană,
acceptând să plătească tribut sultanului în 1415, păstrând totuși auto
nomia totală în treburile interne. Prin tenacitatea și rezistența sa și prin
judicioasa lui politică de alianțe Mircea i-a împiedicat pe turci să-și extindă
domnia la nord de Dunăre. Cu toate acestea, Dobrogea a fost pierdută în
fața otomanilor după campania din 1415.]
5. Tot în 1996 și tot în limba engleză s-a publicat History of the

Romanians. From the origins to the Modern Age de Mircea Dogaru și
Mihail Zahariade, Bucharest, Amco Press Publishing House. De data asta
și coordonarea finală a materiei și scrierea ei aparțin la doi autori români.
De la dânșii, cititorul englez și anglofon află că:
„The campaign of 1393/1394 of the army of the Romanians Country
against the base of Akingians in Karinovasî (Kamobat) proved a large
strategical vision, the value of the offensive for intercepting and annihi
lating the live force of the enemy. The Ottoman riposte was stopped on 10lh
October, 1394 in “Rovine” on the river of Argeș, by a night attack, what
compelled Bayezid 1 to mobilize the entire fighting capacity of the empire:
the forces of Rumelia and Anatolia, the Akingians and the Balkan vassals.
Being started on several directions, the new Ottoman offensive was
stopped in the summer of 1395, at the foot of the stronghold of Argeș,
where there was the old capital of the country, but the defect of his ally, as
the Hungarian forces did not arrive in time at the battle field, allowed
the Sultan to consolidate his position on the Northern bank of the
Danube, and Mircea was temporarily replaced from reigning, by his
nephew, Vlad Basarab.
164 Vezi afirmația contrară la p. 434.
410
www.dacoromanica.ro
In spite of the Ottoman victory at Nikopol (25th September, 1396) over

crusade carried out to retort, where the army corps (1.000 soldiers) of the
prince Mircea fought close by the knights of France, Flandre and the sol
diers of the King Sigismond - the situation was however restored in Țara
Românească through the efficient support given by Stibor - the voivode of
Transylvania - in the years of 1396/1397 to the legitimate dominus Mircea
the Old. The restauration of Mircea determined the Anti-Ottoman war to be
resumed. The dynastic crisis (1402-1413) in the Ottoman State, which
started the political scene lost Bayezid, who was captured by Timur Lenk
in the battle of Ankara (1402), enabled the Romanians to move away the
peril from their borders. By sustaining some candidates (Mussa and Mus
tafa) to vacant-left throne or the reforming sheik Bedr-ed-Din, Mircea the
Old became actually the arbitrator of the South-East European policy
during that time” (p. 165-167).
[Campania din 1393/1394 a armatei Țării Românești împotriva akin-

giilor în Karinovasi (Kamobat) a dat dovadă de largă viziune strategică,
precum și de valoarea ofensivei în interceptarea și anihilarea forței
inamicului. Riposta otomană a fost oprită la data de 10 octombrie 1394 la
„Rovine” pe râul Argeș, printr-un atac nocturn, lucru care l-a obligat pe
Baiazid 1 să mobilizeze întreaga capacitate de luptă a imperiului: forțele
din Rumelia și Anatolia, akingienii și vasalii balcanici.
Fiind începută din mai multe direcții, noua ofensivă otomană a fost
oprită în vara anului 1395, la poalele locului întărit de la Argeș, unde
se afla vechea capitală a țării. Dar defecțiunea aliatului său (forțele
ungare nu au ajuns la timp pe câmpul de luptă) i-a permis sultanului
să-și întărească poziția pe malul nordic al Dunării, iar Mircea a fost
înlocuit temporar la domnie de către nepotul său, Vlad Basarab.
în ciuda victoriei otomane de la Nicopole (25 septembrie 1396) împo
triva cruciaților chemați ca sădea replică și unde trupele lui Mircea (1.000
de soldați) au luptat alături de cavalerii Franței, Flandrei și de soldații
regelui Sigismund, s-a produs restaurarea în Țara Românească a domnului
legitim - Mircea cel Bătrân - în anii 1396/1397, prin sprijinul eficient
oferit de către Știbor, voievodul Transilvaniei.
Restaurarea lui Mircea a determinat reluarea războiului anti-otoman.
Criza dinastică (1402-1413) în statul otoman, care a început după părăsirea
scenei politice de către Baiazid, capturat de către Timur Lenk în bătălia de
la Ankara (1402), le-a permis românilor să îndepărteze pericolul de la
granițele lor. Susținând pe unii dintre candidați (Musa și Mustafa) la tronul
lăsat liber, sau pe șeicul reformator Bedr-ed-Din, Mircea cel Bătrân a de
venit, de fapt, arbitrul politicii sud-est europene în acea vreme].
411
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Apare aici pentru prima oară ideea că „a doua campanie”, din mai
1395, a fost cauzată de eșecul celei dintâi, idee pe care o vom regăsi și în
Istoria României în date.
Că bătălia de la Rovine s-a dat noaptea, este prima oară când o aflăm
de la cei doi autori. Din izvoarele otomane știam că tocmai la venirea
nopții, constatând că nu câștigaseră bătălia, sultanul l-a întrebat pe înțelep
tul Evrenos bei de ce, și ce să facă. Acesta l-a sfătuit să dea poruncă să se
arunce pe întuneric morții otomani în râu, și a doua zi când a văzut că doar
ai lui au murit, Mircea s-a înspăimântat și s-a supus. Un mod de a recu
noaște înfrângerea, dar apoi a o „cosmetiza” prin povestea cu sfârșit fericit!
Din cronica lui Chortasmenos tradusă de Mihail Moxa din versiunea
slavă știm că se întunecase cerul de mulțimea săgeților! Când, noaptea?
6. Anul 1997 a văzut apariția la Univers enciclopedic a celei mai im

portante și mai personale „cărți de autor” dedicate întregii istorii a româ
nilor după ale lui A.D. Xenopol, N. Iorga Constantin C. Giurescu și Gh.I.
Brătianu, și alături de ele: O istorie sinceră a poporului român de Florin
Constantiniu, actualmente membru al Academiei Române.
Ajunsă la a patra ediție „revăzută și adăugită” în 2008, ea rezervă un
titlu pentru
„Rovine: o bătălie hotărâtoare
Avansul rapid al statului otoman în Peninsula Balcanică a creat - așa
cum s-a arătat-o amenințare pentru Țara Românească. Mircea cel Bătrân a
reacționat luând sub autoritatea sa țara despotului Dobrotici - Dobrogea -
și trimițând un corp de oaste pentru a-1 sprijini pe cneazul Lazăr al Serbiei
în bătălia de la Kosovopolje (1389), încheiată cu înfrângerea forțelor
creștine.
Scurt timp după biruință, noul sultan, Baiazid (fiul lui Murad, ucis la
Kosovopolje), s-a angajat în operații militare în Anatolia, astfel că replica
otomană la acțiunile lui Mircea a fost dată de unul din vestiții comandanți
otomani, Firuz-bei, care a efectuat o incursiune de pradă (akîn) în Țara
Românească (probabil în a doua jumătate a anului 1389).
Atacul otoman l-a găsit pe domnul Țării Românești în raporturi tensio
nate cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca urmare a diferendu
lui mai vechi privind Banatul de Severin. Pentru a contracara amenințarea
ungară, Mircea cel Bătrân a intrat în legătură - prin intermediul domnului
Moldovei, Petru Mușat - cu regele Vladislav Jagiello al Poloniei și a
încheiat o alianță (1389), reînnoită în 1390 și 1391.
412
www.dacoromanica.ro
Prezența otomană la Dunăre impunea însă cooperarea dintre Țara Ro

mânească și Ungaria, astfel că Mircea cel Bătrân a tras concluziile din noul
cadru geostrategic. în 1392, el și-a coordonat acțiunea atât cu Sigismund de
Luxemburg, intrat în campanie împotriva otomanilor cât și cu emirul de
Sinop (Anatolia). Domnul Țării Românești a întreprins un atac asupra
bazei de achingii de la Karinovasi, la sud de Munții Balcani. Lovitura viza
pe acei călăreți otomani (achingii) care efectuau incursiunile de pradă la
Dunăre (akin).
Prin relațiile sale cu emirii anatolieni și cu regele Ungariei, precum și
prin inițiativele militare, Mircea începea să reprezinte o primejdie pentru
stăpânirea - încă neconsolidată - a Porții în Balcani, astfel că Baiazid a
decis să elimine Țara Românească, în calitate de factor de putere, printr-o
expediție condusă chiar de el.
Pentru a-și consolida poziția, în perspectiva iminentei invazii otomane,
Mircea a încheiat un tratat cu Sigismund de Luxemburg (Brașov, 7 martie
1395) privind modalitatea de cooperare militară împotriva turcilor.
Atacul otoman nu a întârziat, în mai sau, poate, la început de toamnă,
Baiazid a trecut Dunărea. Domnul român a folosit tactica destinată să
devină tradițională. [...] [se citează textul lui Chalcocondil]
Bătălia decisivă s-a dat la un loc întărit cu șanțuri (de aici Rovine). Sur
sele relevă amploarea încleștării; cronica bulgară afirmă - pentru a înfățișa
pierderile mari suferite de ambele părți - că râul ce străbătea câmpul de
bătălie „curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute”.
Victoria rămase, în cele din urmă, de partea lui Mircea (17 mai 1395).
Eliberată de teama stăpânirii otomane, boierimea se scindează; o parte
rămâne fidelă lui Mircea și politicii sale de luptă antiotomană; alta, par
tizană a păcii prin plata tributului către Poartă, se grupează în jurul unei
rude domnești, Vlad, care caută - evident sprijinul Poloniei, recunoscân-
du-1 pe Vladislav Jagiello ca suzeran.
Este foarte probabil ca Vlad să fi obținut - odată cu plata tributului către
Poartă - recunoașterea statului de autonomie a Țării Românești de către
sultan. Tradiția politică munteană a atribuit lui Vlad primirea celei
dintâi capitulații (ahdname) otomane-în cazul de față de la Baiazid —
ceea ce ar putea fi o dovadă că în 1395-1396 a avut loc prima regle
mentare a raporturilor româno-otomane.
Succesele turcilor au revigorat-prin reacție-idealul cruciadei târzii. O
oaste de cavaleri - mai ales burgunzi - din Europa Apuseană și Centrală,
condusă de regele Sigismund de Luxemburg, alături de care se afla și
Mircea, a trecut Dunărea și a întâlnit oastea otomană, condusă de Baiazid,
la Nicopole (26 septembrie 1396). Experiența căpătată de Mircea în
confruntările româno-otomane nu a putut fi valorificată, cavalerii apuseni
413
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
preferând să dea impetuos lupta după obișnuințele războiului din Vest,

neadecvate confruntării cu otomanii. Dezastrul a fost total, sultanul însuși
fiind surprins de proporțiile victoriei sale.
înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să res
taureze autoritatea asupra întregii Țării Românești. Voievodul Tran
silvaniei, Știbor de Stiboricz, l-a înlăturat din domnie pe Vlad, căzut în
captivitatea voievodului.
Anii 1395-1396 au avut o însemnătate capitală în istoria Țării Româ
nești; ei au închis în sine evenimente cu valoare paradigmatică pentru
desfășurarea istoriei românești în secolele următoare: a falimentat încer
carea sultanului Baiazid de a include spațiul dintre Carpați și Dunăre în
așa-numita Casă a Islamului, adică a teritoriului guvernat de legea islamică
și având împlântate structurile sistemului timariot (feudalismul otoman),
în condițiile eșecului invaziei otomane, clasa politică a Țării Românești a
manifestat două atitudini: lupta armată prin integrarea în cruciada târzie și
recunoașterea supremației otomane, a cărei expresie era plata tributului.
Istoria relațiilor româno-otomane are în filigran această paradigmă”.
Urmează paragraful intitulat Făcătorul de sultani care se încheie

astfel:
„Odată cu moartea lui Bedreddin și cu eșecul lui Mustafa lua sfârșit o
ipostază de «făcător de sultani» a lui Mircea. Domnul român trebuia acum
să se aștepte la riposta lui Mehmed, restauratorul puterii otomane. Infor
mațiile privind desfășurările militare de la Dunărea de Jos sunt lacunare și
confuze. Se pare că, preocupat, mai întâi, să pună capăt legăturilor dintre
Mircea și emirul de Sinop cu ceilalți emiri anatolieni, Mehmed s-a îndrep
tat asupra Dobrogei, pe care a cucerit-o. Versiunea îndeobște accep
tată a unei campanii sultanaleîmpotriva Țării Românești, urmată de o
„închinare” a lui Mircea, nu are suport documentar. Probabil că Meh
med 1, care abia restabilise forța statului otoman, a șovăit să se aventureze
într-o acțiune de felul celei întreprinse de tatăl său, temându-se că o campa
nie la nord de Dunăre putea să se încheie cu un nou Rovine, în măsură să
compromită rezultatele efortului său restaurator.
Domnia lui Mircea cei Bătrân rămâne importantă, în primul rând, prin
inaugurarea cu succes a strategiei de disuadare a Porții otomane de a intro
duce administrația directă între Carpați și Dunăre și prin oprirea tempo
rară la Dunăre a expansiunii otomane, ceea ce a salvat Țara Românească,
în faza consolidării statale, de anihilarea politică” (p. 93-97).
Deși trei ediții poartă mențiunea „revăzută și adăugită” autorului i-a
414
www.dacoromanica.ro
scăpat mereu acel „sau, poate, la început de toamnă” anulat doar peste
câteva rânduri de punerea clară a datei pentru care a optat: „ 17 mai 1395”.
Peste expediția lui Sigismund la Nicopolul Mic și peste ecoul
internațional și consecințele celor două victorii se sare. Episodul Vlad
rămâne operă a boierimii autohtone (teza Barbu Câmpina) și implică
acceptarea tributului la turci (închinarea din 28 mai 1396, cu ceea ce-i
obligă pe istorici să conchidă în această problemă este trecută sub tăcere).
In niciun caz Vlad nu era „căzut în captivitatea voievodului” ci doar asediat
de acesta în cetatea Dâmboviței, atunci când a sosit și Știbor. N-a mai fost
nevoie să-l înlăture el de pe tron, din moment ce o făcuse Mircea. Afirmația
că „tradiția politică munteană... etc.” nu are nicio bază. Vlad nu este cu
noscut nici măcar de Mihai Cantacuzino care a fabricat pentru Conferința
de la Focșani „capitulațiile”. Este descoperirea lui N. Iorga și D. Onciul,
ultimul atribuindu-i plata primului tribut al Țării Românești la turci. A fost
urmat de P.P. Panaitescuîn 1944, care-fără a-1 cita pe Dimitre Onciul-își
făcea un merit personal din a fi demonstrat că nu Mircea „cel Bătrân” ci
Vlad a plătit tribut lui Baiazid.
în privința sfârșitului domniei, autorul se situează ferm, ca și Ion
Bulei, pe poziția celor ce resping atât plecarea marelui domn „sub vremi”
cât și orice tratat cu noul sultan. în sfârșit, termenul „temporară” trebuie
înlocuit la viitoarea ediție. Secolele ce au urmat au demonstrat-o ca defi
nitivă, sau pentru totdeauna.
7-8. în același an s-au publicat două cărți de Titu Georgescu: Istoria

românilor, în seria de cursuri universitare „Spiru Haret”, apărută la Edi
tura Fundației „România de mâine” și Românii în istoria Europei, Editura
Holding reporter, fără locul apariției, care este tot Bucureștiul
în prima avem surpriza plăcută să găsim pe „Mircea cel Mare”,
despre care citim cele ce urmează:
„La luptele pentru stăvilirea înaintării Semilunei spre Dunăre sunt pre-
zenți și voievozi români, între care Mircea deține un loc important, el încer
când să coalizeze pe sârbi și unguri în lupta comună antiotomană. Tratatul
său cu Sigismund de Luxemburg, din 1395, se află la originile proiec
tării unei cruciade europene cu oștiri de cavaleri din ducatele și lan
durile germane, italiene, poloneze și, bineînțeles, române.
Victoriile turcilor la sud de Dunăre, urmate de atacuri la nord de fluviu,
415
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
sunt întrerupte de micile, dar eroicele oștiri ale voievozilor din Țara Româ
nească, Transilvania și Moldova.
Sigur, nu au fost doar victorii, istoria reținând și multe înfrângeri ale
oștilor celor trei voievodate, ca și neînțelegeri între voievozii lor, care au
diminuat forța rezistenței antiotomane. Istoria reține acei conducători ai
Țărilor Române care, în fața pericolului otoman, au concentrat eforturile
militare românești din cele trei provincii, au stimulat alianța lor, străduin-
du-se să creeze un front creștin antiotoman mai larg. Aliate în timpul lui
Mircea cel Mare, Petru Mușat, Alexandru cel Bun și al altor voievozi, Țara
Românească și Moldova au căutat, în momente de cumpănă, sprijin în
Transilvania, care, la rându-i, mai ales în condițiile de criză ale puterii
regale maghiare, își baza securitatea pe apropierea politică de celelalte
două Țări Românești.
Mircea cel Mare, la sfârșitul secolului XIV, prin victoria împotriva
Porții (Rovine 1395), a împiedicat atacurile spre Transilvania și Moldova.
Intr-o vreme când tulburările politice interne din regatul maghiar îl împie
dicau pe regele Sigismund să-și exercite o autoritate efectivă în ținuturile
din sudul Transilvaniei, aceste ținuturi au căutat autoritatea Țării Româ
nești.
Poziția deținută de Mircea cel Mare prin stăpânirea sudului Transilva
niei, bunele lui relații cu Moldova creau convergențe în politica externă a
celor trei voivodate în fața primejdiei otomane, Mircea fiind, după expresia
istoricului german Leunclavius, «principe între creștini, cel mai viteaz și
cel mai ager»” (p. 43-44).
în a doua carte, regăsim același text, la p. 31.

9. în sfârșit, anul 1997 vede și apariția a două instrumente de lucru.
Primul este volumul de 500 de pagini intitulat Istoria României. Enciclo
pedie de Costin Scorpan, finanțat de Ministerul Culturii. Iată ce citim la
„Lupta de la Rovine
Baiazid Fulgerul s-a aruncat cu iuțeală asupra Țării Românești, în frun
tea unei armate de 40.000 de ostași bine pregătiți. I s-a adăugat oastea vasa
lilor săi sârbi, plus macedoneni ai lui Ștefan Lazarevici, Marko Kralevici și
Constantin Dejanovici (8.000 de soldați). Oastea română nu trecea de
10.000. Mircea a evitat lupta directă, a evacuat satele pe o mare întindere în
calea lui Baiazid, a pustiit locurile; însă Mircea nu a pierdut contactul cu
dușmanul, hărțuindu-1 mereu, mai ales nopțile. Grupurile răzlețe de osmani
în căutare de hrană erau nimicite fulgerător. Obosită, oastea lui Baiazid a
ajuns pe malurile Argeșului, nu departe de capitala Curtea de Argeș. La
Rovine s-a dat marea bătălie, la 10 octombrie 1394. încleștarea a fost ex
416
www.dacoromanica.ro
trem de sângeroasă. Baiazid s-a retras în grabă; aflase și de sosirea la

Timișoara a trupelor lui Sigismund de Luxemburg, aliatul lui Mircea.
Intrigile boierești l-au obligat totuși pe Mircea să se retragă în Ardeal”
(p. 377).
La Mircea cel Bătrân:

„Fiul lui Radu I și frate al lui Dan I. Statul feudal a atins cea mai mare
întindere: Muntenia. Dobrogea cu Dristorul, Banatul Severinului, Basa
rabia de Sud. Făgărașul și Amlașul (în Transilvania). Mircea cel Bătrân a
purtat multe războaie, totuși țara a cunoscut o puternică dezvoltare eco
nomică (mineritul, meșteșugurile, comerțul). S-a îmbunătățit organizarea
militară. A crescut prestigiul Țării Românești. S-au construit cetăți, s-a întă
rit linia de apărare a Dunării. S-au stabilit relații bune cu Moldova, Polonia,
Ungaria. Mircea a condus grele lupte de apărare împotriva expansiunii
otomane, terminate cu victorii. La sfârșitul domniei sale, Mircea a inter
venit chiar în luptele de succesiune din Imperiul Otoman” (p. 413).
Lupta de la Rovine (1394 oct. 10)
Vlad (Uzurpatorul) în Țara Românească
Tratatul cu Sigismund de Luxemburg, la Brașov (1395, mart.)
Lupta de la Nicopole (1396, sept. 25).
Recucerirea Țării Românești de către Mircea cel Bătrân (1396, dec.)
Luptele antiotomane din Toamna 1397 (1397, sept.-oct.)
Căderea Vidinului sub turci (1398)
Campania în Moldova (1400)
Expediția de pradă a turcilor din 1401
Cucerirea Chiliei de la genovezi (1402)
Mircea cel Bătrân asociază la domnie pe Mihail (1408)
Apogeul puterii lui Mircea cel Bătrân (1409-1418)
„Io Mircea...” (Titulatura lui Mircea cel Bătrân)
Mircea cel Bătrân acceptă plata haraciului (1415)
Turnul devine raia (1417)
Ultima luptă cu turcii. Sfârșitul lui Mircea cel Bătrân (1417-1418,
ian.)
„Tetraevanghelul lui Nicodim” (1404-1405)
Mircea cel Bătrân acceptă plata haraciului
Mircea acceptă, Ia 1415, plata unui haraci de 3.000 de galbeni Im
periului Otoman, în schimbul garantării independenței țării. Faptul
nu însemna supunerea față de turci. Sultanul, în schimbul haraciului,
asigură independența Țării Românești și promitea că cetele de azapi și
achingii nu vor mai ataca și jefui țara.
Pacea cu Imperiului Otoman era doar un armistițiu. In anul următor
417
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Mircea a refuzat plata haraciului și s-a amestecat din nou în treburile in
terne turcești. O armată munteană a ajutat pe Mustafa, pretendent la tronul
sultanilor, care a fost însă înfrânt. în 1417, a sprijinit pe șeicul Bedr-ed-
Din, reformator religios otoman, care a fost adăpostit în Țara Românească,
pregătind o răscoală împotriva ordinii de stat otomane. Răscoala a fost
înfrântă”.
Precum vedem, și istoricul Costin Scorpan are darul de a citi, peste

șase veacuri, ce conținea aranjamentul „din 1415”, inclusiv suma exactă a
haraciului și moneda în care se plătea!
10. Al doilea este Dicționar de istoria românilor de Georgeta

Zmeu, apărut la Editura Trei [București]. Aici găsim:
„Rovine, termen a cărui etimologie a fost diferit interpretată de către
istorici și care au propus sensul de: „șanțuri”, „ruine”, „teren mlăștinos”,
„locuri râpoase”. Cu privire la localizarea bătăliei, Nicolae Iorga, ba-
zându-se pe izvoarele narative balcanice, o plasează în ținuturile oltenești
„pe Dunăre, pe valea mlăștinoasă a Jiului”. Alți istorici o localizează în
„șesul doljan”, sau „în Dolj”. Istoriografia mai nouă aduce argumente
pentru localizarea pe valea Ialomiței sau Argeșului, această ultimă
părere tinzând să se impună în ultima vreme. Cu privire la datare, s-a
admis că au fost două bătălii. Prima, la 10 octombrie 1394, în care
Baiazid a fost înfrânt. Cu toată victoria repurtată la Rovine, pentru
Mircea a intervenit o situație pe care n-o prevăzuse: trădarea unei
părți a boierimii, care a trecut de partea unui boier numit Vlad, spri
jinit de turci. Vlad I (Uzurpatorul) ajunge stăpân pe centrul țării, până
la Dunăre, inclusiv Argeșul, intitulându-se, la 28 mai 1396, Wlad IVo-
yewoda Bessarabie necnon Comes de Seuerinio. Acesta a devenit pionul
de manevră al turcilor, al regelui polon și al lui Sigismund de Luxemburg.
în aceste condiții, la 7 martie 1395, Mircea încheie la Brașov un tratat cu
Sigismund de Luxemburg, care conține clauze reciproce pe picior de ega
litate. A doua bătălie, localizată tot la Rovine (pe Argeș), după ipoteza
susținută de Bogdan Petriceicu Hasdeu, ar fi avut loc la /7 mai 1395.
Această acțiune militară este menționată în cronica franceză. Cronica de la
Saint Denis" (p. 328).
Despre Mircea „cel Bătrân” nu găsim un articol, în dicționar nefiind

incluși domnii. Dar avem despre:
KARÎNOVASÎ, bătălia de la, după primul atac turcesc la nordul Dunării
din 1390 și mai ales după cucerirea Bulgariei (1393), Țara Românească era
418
www.dacoromanica.ro
direct amenințată. După ce taratul lui Șișman a fost transformat în pașalâc,

trupele turcești intră pe pământul românesc al Dobrogei, unde ase
diază și cuceresc Silistra. Leunclavius, cronicarul turc (sic!), menționează
că cetatea a fost cucerită prin viclenie. în aceste împrejurări, în timp ce oas
tea otomană s-a retras din acea zonă, Mircea cel Bătrân a elaborat planul
unei campanii ofensive de mari proporții, al cărui obiectiv esențial viza
slăbirea considerabilă a forțelor turce prin distrugerea principalei lor baze de
operații din Rumelia, aflată în zona Karînovasî (azi Karnobat în Bulgaria),
de la poalele sudice ale Munților Balcani. Hotărârea era deosebit de îndrăz
neață, deoarece oastea română trebuia să parcurgă 250 km, în majoritate
teren muntos, greu practicabil în condiții de iarnă aspră. Mircea a ales mo
mentul propice-absența din partea europeană a imperiului a lui Baiazid I,
reținut de rezolvarea unor probleme urgente în Asia Mică. în fruntea unui
rapid corp expediționar alcătuit din cavalerie ușoară, voievodul a trecut pe
malul drept al Dunării, în iama 1393/1394, abătându-se năprasnic
asupra satelor și orașelor. La traversarea Balcanilor, pentru a înșela ina
micul asupra intențiilor sale, Mircea și-a împărțit oastea în două grupări:
una principală, sub comanda sa, care urma să străbată muntele prin defi
leul Gali-Kavak - cea mai scurtă comunicație între Sumen (Șumla) și Ka
rînovasî, alta secundară, care a trecut prin pasul Kotel-Kazan - punct de
legătură între localitățile Osman-bazar și Sliven. Sincronizându-și acțiu
nile, cele două grupări s-au întâlnit la ieșirile sudice din munți și au coborât
fulgerător în câmpia de la Karînovasî, surprinzând total nepregătită de
luptă tabăra akângiilor prădalnici din regiune. Bătălia a fost scurtă și
violentă, iar victoria voievodului român desăvârșită. Victoria românească
este recunoscută, inclusiv de izvoarele turcești.
Acțiunea militară rapidă și surprinzătoare a forțelor militare românești
conduse de Mircea cel Bătrân, a evidențiat nu numai posibilitatea opririi
expansiunii otomane la nord de Dunăre, dar și a nimicirii potențialului ei
armat în Europa. Motivația lui Mircea - pedepsirea celor care îi prădaseră
țara în 1390 și preîntâmpinarea unei invazii otomane pe teritoriul românesc
- arată concepția și execuția militară a domnitorului (alegerea momentului
propice - iama - și când trupele otomane erau în Asia Mică, oastea de ca
valerie care a străbătut rapid, în patru zile, o distanță de 250 km, angajarea
forțelor pe două direcții convergent, atacul prin surpriză etc.). Unul din
rezultatele imediate ale campaniei a fost redobândirea cetății Silistra,
în care Mircea a instalat o puternică garnizoană românească.
Acțiunea militară de la Karînovasî, cu profunde efecte politice, este
prima campanie ofensivă europeană îndreptată împotriva Imperiului Oto
man. Ea a determinat o situație nouă (politică și militară) în sud-estul
european, demonstrând atât otomanilor, cât și regatelor vecine - Ungaria și
419
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Polonia - valențele strategice și forța militară ale teritoriului românesc și

ale poporului român. Voievodul Țării Românești s-a impus în conștiința
contemporanilor ca „unul din principalii organizatori ai grupării antioto-
mane europene” în acțiunea de stăvilire a expansiunii otomane. Din ambele
direcții - a turcilor și a forțelor creștine - apărea evident că factorul româ
nesc intervenise în raportul de forțe. Anul 1394 consacră pe români, pentru
două secole, ca principalul factor de frânare a expansiunii otomane” (p.
198-199).
Anul următor 1998 a văzut apariția a două volume în colaborare, pe

copertele cărora se citesc din nou nume ilustre.
11. Primul s-a tipărit în limba engleză în seria East European mono
graphs, Boulder, Distributed by Columbia University Preș, New York și
are drept coordonatori pe Dinu C. Giurescu și Stephen Fischer-Galați,
iar ca autori ai capitolelor ce o alcătuiesc, alături de cei doi, pe Alexandru
Vulpe, Stelian Brezeanu, Ștefan Andreescu, Mihai Maxim, Gheorghe Pla
fon, Dan Horia Mazilu, Dan Berindei, Constantin C. Giurescu, Glenn-
Torrey, Ghiță Ionescu, Nicolae Edroiu, Thomas Nâgler și Lya Benjamin.
Titlul este Romania. A historic perspective.
Din fericire, această carte, rod al unui efort colectiv de calitatea căruia
simpla enumerare a numelor autorilor ne dă o idee, și-a avut imediat o versi
une românească publicată la Cluj-Napoca de Fundația culturală română,
Centrul de studii transilvane cu titlul O istorie a românilor. Studii critice.
Pe lista coordonatorilor și autorilor apare în plus profesorul Ion Aurel Pop.
In această carte de 409 pagini (versiunea românească), despre Mircea
cel Mare nu găsim însă decât trei rânduri și chiar acelea într-o propoziție
incidență, dintr-o frază ce-i privea pe otomani:
„Dimpotrivă, când otomanii se instalau pe termen lung la Dunăre, prin
cucerirea de către Bayezid I a țaratelor de Târnovo (1393) și Vidin (1396),
de la care suveranul otoman prelua și titlul de imperator, Țara Româ
nească se afla sub puternica ocârntuire a lui Mircea cel Bătrân sau cel
Mare (1386-1418), personalitatea politico-militară remarcabilă, în tim
pul căruia Țara Românească a atins maxima sa întindere teritorială ”.
Confruntarea de la Rovine nu este măcar amintită, deși capitolul are
titlul Principatele Române și Imperiul Otoman (1400-1878) cu subtitlul 1.
De ce n-au cucerit otomanii Principatele Române? In schimb, câteva rân
duri mai jos aflăm despre Iancu de Hunedoara că „a reușit să blocheze la
420
www.dacoromanica.ro
Belgrad «poarta Europei» (1456), expansiunea otomană spre centrul Euro

pei, condusă de însuși cuceritorul Constantinopolului, Mehmed al II-lea”.
E drept, Mircea cel Mare reușise aceasta în 1395 în fața lui Baiazid, și
capitolul este încadrat între 1400 și 1878! De-aia?
Pentru autorul lui - Mihai Maxim - vezi în volumul de față paginile
1 17-128165 și 464-488. ’
12. A doua carte din 1998 nu mai este o culegere de studii așezată sub
un titlu nu întru totul corespunzător conținutului, ci este realmente o sinteză
pentru care cinci cunoscuți și foarte apreciați specialiști și-au împărțit
epocile conform domeniului stăpânit: Mihai Bărbulescu Partea I - De la
începuturile civilizației la sinteza românească, Șerban Papacostea și
Pompiliu Teodor Partea Il-a — De la geneza statelor românești (sec. XI
XIV) la națiunea română, Partea a Ш-a: Keith Hitchins Desăvârșirea
națiunii române și Partea a IV-a Dennis Deletant, România sub regimul
comunist (decembrie 1947-decembrie 1989). Volumul este realmente o
Istoria României scrisă în colaborare, dar ca o sinteză unitară. Alături de
„cartea de autor” a lui Florin Constantiniu este fără îndoială cea mai reușită
și folositoare cititorilor.
în această sinteză era firesc să găsim înfățișat „scenariul” dedus de
Șerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române, din
„Cronica anonimă italiană”, iar sfârșitul domniei lui Mircea, desigur „cel
Bătrân” este tot pierderea Dobrogei, închinarea și tributul:
„începuturile conflictului dintre Țara Românească și puterea otomană a
fost urmarea intervenției lui Mircea la sudul Dunării, în teritorii a căror
stăpânire o revendica și sultanul Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei,
fosta țară a despotului Dobrotici, al cărui fiu Ivanco dispăruse în luptele cu
turcii, și intervenind în favoarea lui Sracimir, țarul de Vidin, Mircea a
declanșat inevitabil conflictul cu puterea otomană. După o primă invazie
(sic!) a turcilor la nordul Dunării, în 1392, a urmat, sub comanda sultanului
însuși o mare campanie cu țel strategic: cucerirea țării sau instalarea unui
candidat favorabil turcilor.
Episodul principal al înfruntării dintre domnul Țării Românești și
sultanul Baiazid, în armata căruia se aflau și contingentele vasalilor
165 în carte este prezentat: prof. univ. dr. la Universitatea din București, director al
Centrului de studii otomane, medievist, specialist în istoria Imperiul Otoman și a
relațiilor româno-otomane.
421
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
săi balcanici, a fost bătălia de la Rovine, loc neidentificat situat proba

bil în regiunea muntoasă a Țării Românești (10 octombrie 1394), unde
turcii au suferit o grea înfrângere. în așteptarea unei noi ofensive tur
cești, Mircea a încheiat un tratat de alianță cu regele Sigismund (Brașov, 7
martie 1395). în mai 1395, Baiazid a revenit în forță și a înfrânt oștile
aliate, române și ungare, victorie câștigată însă cu grele pierderi. înțe
legând dificultățile soluției radicale, cucerirea, Baiazid inaugurează poli
tica de atragere a Țării Românești în orbita Imperiului Otoman. în apli
carea acestei politici, sultanul a sprijinit pe un pretendent la domnie,
Vlad care a acceptat să plătească tribut Porții Otomane. Fidel cauzei
creștine, Mircea a participat în fruntea unui contingent românesc Ia cru
ciada de la Nicopole; în ciuda înfrângerii oștilor creștine (25 septembrie
1396), el reușește în cursul anului următor să-și restaureze puterea în
Țara Românească.
înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk
(1402) a deschis și epoca marilor inițiative ale lui Mircea în raport cu
Imperiul Otoman, aflat în plină criză a fărâmițării puterii ca urmare a
destrămării unității sale și a luptelor dintre pretendenții la tron. Țelul prin
cipal al inițiativelor politice și militare ale domnului român a fost să
împiedice restaurarea unității imperiului. Sprijinind, în cooperare cu
alte puteri, diverși pretendenți la succesiunea lui Baiazid, Mircea a încercat
să îndepărteze primejdia otomană de țara sa. în 1409, perspectiva reinte
grării imperiului de către Suleiman îl determină pe Mircea să-l sprijine pe
Musa, un alt fiu al lui Baiazid, aliat al beilor de Caraman și de Sinope cu
care domnul Țării Românești a intrat în legături. Atrăgându-1 în coaliție și
pe despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, domnul român îi acordă sprijin
militar pretendentului turc care, după câteva eșecuri, reușește să preia con
ducerea părții europene a imperiului. în urma acestor acțiuni, Mircea a
luat în stăpânire întreaga moștenire teritorială a despotului Dobrotici,
ceea ce l-a adus în conflict cu Bizanțul, care revendica la rândul său
aceste teritorii.
înlăturarea lui Musa de către Mehmet I (1413-1421), care a readus sub o
singură stăpânire partea asiatică și cea europeană a Imperiului Otoman, a
determinat a doua intervenție a lui Mircea în sprijinul unui pretendent la
succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa. Intrând în acțiune de partea
adversarilor lui Mehmet I, între care se afla și Veneția, Mircea îl sprijină cu
trupe pe Mustafa. încercare eșuată care a provocat riposta sultanului; la
începutul anului 1417, o mare oaste turcă invadează Țara Româ
nească, smulge stăpânirii lui Mircea Dobrogea și impune domnului
român să plătească tribut Porții Otomane. Tot acum, turcii ocupă
unele puncte strategice pe țărmul nordic al Dunării-Turnu și Giurgiu
422
www.dacoromanica.ro
- de unde puteau mai lesne lansa raiduri devastatoare în interiorul

țării. Controlul asupra acestor centre a înlesnit mult instaurarea
hegemoniei turcești în Țara Românească” (p. 185-186).
Din fericire, numele autorului va rămâne veșnic legat de marea sa

descoperire, de care aici nu se mai face însă amintire.
13. Cel ce și-a asumat misiunea de a înfățișa și explica istoria româ

nilor noilor generații a fost domnul Neagu Djuvara, autor prolific la o
vârstă mai mult decât patriarhală, animator câțiva ani al emisiunii „istorie
polemică” și semnatar al unor frumoase albume pentru cei mai tineri, unul
chiar despre luptele lui Mircea (natural tot „cel Bătrân”) cu turcii și al
volumului intitulat O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
publicată de Editura Humanitas și care deține recordul edițiilor până acum
(1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2005, 2006, 2007), precum și al unei serii
de CD-uri în care ea poate fi ascultată oriunde există instrumentul necesar,
inclusiv în mașină.
Dintre toate titlurile examinate până aici și dintre cele pe care le voi
mai enumera, această carte scrisă și orală a obținut cea mai mare audiență.
De unde și fireasca întrebare: ce va afla cititorul/auditorul, de la domnul
Neagu Djuvara despre domnul român?
Iată ce se poate citi în spațiul rezervat celui despre care ni se spune,
până la urmă, că „De pe vremea lui Mircea cel Bătrân, pe care îl consi
der egal cu Ștefan cel Mare, a fost silită Muntenia să se supună tur
cului” (p. 74).
Mircea cel Bătrân
Am spus despre Marko Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă n-am
vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul
dintre marii domnitori ai Țării Românești, care descinde din Basarab. Trec
mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la
Mircea „cel Bătrân”. De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost
alți domnitori cu numele „Mircea”, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel
din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân” (și marele nostru Eminescu s-a
înșelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul).
Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr. Domnește 32 de
ani, cu întrerupere de vreo doi ani, după faimoasa bătălie care a avut loc în
noiembrie 1394 (sic) și care rămâne unul dintre cele mai glorioase mo
mente ale istoriei românilor. Trecuse Dunărea vestitul Baiazid zis Fulgerul
(Yilderim/Ilderim), acela care îi învinsese pe sârbi la Kossovo, acela care îi
423
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
va învinge pe cruciați câțiva ani mai târziu, care a cucerit o mare parte și din
Europa și din Asia. Baiazid trece Dunărea și este înfrânt de Mircea
într-o regiune de mlaștini, Rovine asta însemna, ceea ce dovedește că
Mircea era și un foarte dibaci strateg.
Totuși, nu a reușit să-i alunge pe turci peste Dunăre, iar Mircea
este silit apoi să se retragă și să treacă dincolo de Carpați pentru a cere
ajutor regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, de origine franco-
germană. Va lipsi doi ani de pe tron, turcii punând în scaun un rival al
lui, iar în acest răstimp are loc un eveniment de o mare importanță (și de o
mare frumusețe, așa-zicând, în termeni epici): cruciada de la Nicopole.
Regele Ungariei, care va deveni împărat, Sigismund de Luxemburg, face
propagandă în occident pentru a primi ajutorul cavalerilor francezi, ger
mani, ajutorul Apusului puternic. Și, în cele din urmă, după ani (sic) de
negocieri, se urnește o mare armată de cavaleri din Franța, în frunte cu fiul
ducelui Burgundiei, care este cel mai bogat și puternic senior din tot Occi
dentul (de aceea i se și zice Legrandduc d'Occident). E mai puternic decât
regele Franței fiindcă Burgundia, în momentul acela, poseda și Flandra
(Belgia și Olanda de astăzi, care erau țările cele mai înaintate din punctul
de vedere al producției postavurilor). Acest burgund e însoțit de mii de
cavaleri apuseni și, împreună cu armata regelui Ungariei, ajunge în Bulgaria
de astăzi, la Nicopole, pe Dunăre. Mircea se află și el acolo, lângă regele
Sigismund cu trei mii de călăreți. Nu mai este domnitor, dar are trei mii
de cavaleri care i-au rămas credincioși. S-a bătut cu turcii în urmă cu doi
ani și a știut să-i învingă. în ajunul înfruntării, la întrunirea comandanților
marii armate cruciate, Mircea îi sfătuiește cum să atace uriașa armată turcă.
Nu „frontal”, așa cum obișnuiesc cavalerii francezi - care sunt învățați, cu
armurile lor grele, cu caii lor grei, și ei îmbrăcați în zale, închipuindu-și că
mătură totul în fața lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai întâi de cava
leria ușoară pentru a răspândi și anihila pedestrașii așezați în fruntea ar
matei turce. N-au vrut să-l asculte. Cavalerii francezi, orgolioși, l-au dat la
o parte pe Mircea și au atacat nebunește, frontal. A fost un dezastru cumplit
pentru cavaleri, fiindcă turcii așezaseră țăruși în pământ, pedestrașii tră
geau cu săgețile sau intrau printre picioarele cailor și tăiau caii sub ge
nunchi, iar abia pe urmă, din trei părți, au apărut stoluri-stoluri de călăreți,
în urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luați prizonieri.
Unii au fost uciși în chiar seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de
către cruciați, în ajun, a unor turci prinși la Rusciuc. Captivii cei mai de
vază au fost păstrați pentru a fi răscumpărați cu bani grei. Eșecul dezas
truos al cruciadei a descurajat eventualele încercări ale occidentului de a
veni în ajutorul țărilor creștine din această parte a Europei. Vina cade,
înainte de toate, pe seama trufiei cavalerilor francezi.
424
www.dacoromanica.ro
Singurul noroc pe care l-am avut după tragedia de la Nicopole este că a

apărut la răsăritul împărăției otomane - de pe teritoriul unde se află acum
Turkestanul și Afganistanul - un alt mare cuceritor, tot de neam turc: Ti
mur Lenk. în câțiva ani, devine stăpân, ca și Genghis-han cu o sută de ani în
urmă, peste o împărăție și o putere pe care nimeni n-o poate opri. Sultanul
Baiazid își închipuie că e invincibil, și duce război împotriva lui Timur
Lenk. Marea bătălie se dă unde este astăzi capitala Turciei, la Ankara. Se
vorbește de o încleștare între armate de sute de mii de oameni. în jurul lui
Baiazid se află, ca un fel de batalion de gardă, cavaleri sârbi, care vor
rămâne până la ultimul moment alături de sultan. Dar bătălia e pierdută, iar
Baiazid făcu prizonier și dus într-o cușcă cu gratii în țara lui Timur Lenk,
unde va muri doi ani mai târziu, în captivitate.
Mircea va profita de dispariția lui Baiazid și de faptul că trei dintre fiii
lui se ceartă de-acum pentru tron. E prima dată, poate și ultima, când un
principe român intervine în mari afaceri politice internaționale. A fost
un moment de excepție. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-1
susține Mircea, nu iese în cele din urmă învingător, așa încât cel care va în
vinge, Mehmet I, va reveni, în 1417, împotriva lui Mircea. Voievodul
muntean pierde Dobrogea, pe care o cucerise, și este silit, la rândul lui,
pentru a-și păstra domnia, să plătească tribut turcului [...]
De pe vremea lui Mircea cel Bătrân, pe care îl consider egal cu Ște
fan cel mare, a fost silită Muntenia să se supună turcului” (p.71-74).
14. Ultima apariție din mileniul trecut este Istoria românilor. Epoca
medievală de Ion Chirtoagă, publicată la Chișinău de editura Cartier, o
editură de nivelul oricărei întreprinderi europene. Cartea este subintitulată
Epoca medievală și prezentată ca Manual universitar. Mai aflăm că „a apă
rut cu sprijinul Fundației Soros”.
Din paginile ei aflăm pentru prima oară cum vede figura și domnia lui
„Mircea” (numai de trei ori numit „cel Bătrân”, probabil spre a nu ne lăsa în
dubiu asupra opțiunii autorului în materie de supranume) un autor de peste
Prut:
„Otomanii au întreprins campanii de jaf în mai multe țări vecine,
inclusiv și Țara Românească. Noul sultan Baiazid I a continuat politica
tatălui său de supunere a diferitelor stătulețe din Europa și Asia. După bătă
lia de la Kosovo și Vidinul a recunoscut supremația otomană. Apoi luptele
s-au desfășurat în Asia. în 1392, după ce relațiile Țării Românești cu Unga
ria s-au îmbunătățit, forțe româno-ungare au înaintat în Balcani. Muntenii
au nimicit centrul akângiilor de la Karînovasî. Aceste acțiuni au ușurat
425
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
lupta unor bei anatolieni, în primul rând a celui de la Sinop, de evitare a

supunerii otomane. Revenit pe teritoriul balcanic, sultanul a lichidat țaratul
bulgar de la Tâmovo și a instaurat garnizoanele sale la Nicopole, Silistra,
Rusciuk și poate la Turnu. Țara Românească a devenit vecină cu statul
otoman.
Au urmat mai multe expediții otomane în stânga Dunării. în
toamna anului 1394 armata lui Baiazid I de 40 mii turci, susținută de
vasalii lui sârbi și albanezi, s-a ciocnit cu cea munteană, care număra
doar 10 mii de ostași. Expediția s-a soldat la 10 octombrie cu o bătălie
cunoscută în istoriografie ca bătălia de la Rovine (adică „la șanțuri”),
undeva pe malul râului Argeș. Potrivit relatării unei cronici bulgărești,
„lănci nenumărate s-au frânt și mulțimea săgeților a fost nenumărată, încât
văzduhul nu se vedea de mulțimea lor”. în această bătălie, conform relată
rilor letopisețului cantucazinesc, „biruit-au Mircea Vodă pe turci și far de
număr au perit trecând Baiazed Dunărea fără vad”. Și în cronica bulgă
rească e notat, că „Baiazid s-a înspăimântat și a fugit și râul acela curgea
roșu de sânge ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute”. în primăvara anu
lui 1395 Baiazid I iarăși a trecut Dunărea și s-a confruntat cu
muntenii. Potrivit unor istorici bătălia muntenilor cu turcii a avut loc
la 17 mai 1395.
Pentru un scurt timp pe tronul Țării Românești se instalează Vlad
uzurpatorul, fiul lui Dan. Potrivit opiniei unor cercetători, aceasta se
datorează pericolului care venea atât din partea otomanilor cât și a
Ungariei. încheind la 7 martie 1395 la Brașov un tratat de alianță cu Sigis
mund, Mircea s-a apropiat foarte mult de Ungaria, stârnind unele suspi
ciuni în rândul boierilor munteni, care se temeau și de planurile regalită-
ților maghiare de subordonare a Țării Românești. Ei l-au ridicat pe tronul
țării pe Vlad, care s-a recunoscut vasal al regelui polon. Astfel clasa poli
tică a Țării Românești încearcă să mențină o poziție de echilibru față de
cele două puteri rivale. Vlad a recunoscut și suzeranitatea lui Vladislav
Iagello.
Animat de succesele repurtate de Mircea, Sigismund de Luxem
burg, susținut de papalitate, a organizat o cruciadă a cavalerilor euro
peni pentru eliminarea otomanilor din Balcani. în iulie regele a cucerit
Turnu. Cruciații italieni, francezi, burgunzi, englezi, germani și unguri au
început să înainteze în lungul Dunării, însă la Nicopole ei s-au ciocnit cu
forțele principale ale otomanilor conduse de Baiazid. Armata cruciaților
era mai puțin numeroasă decât a sultanului. însă cruciații au trecut la
atac, fără a ține cont de propunerile experimentatului Mircea în luptele
antiotomane. La 25 septembrie 1396 cruciații indisciplinați au suferit o
grea înfrângere. Turcii au ocupat Turnu și au întreprins incursiuni în
426
www.dacoromanica.ro
Transilvania. în curând Baiazid s-a implicat în luptele din Anatolia. EI a

încercat să cucerească și Constantinopolul. în 1397 cu ajutorul lui Știbor,
voievodul Transilvaniei, Mircea își recapătă tronul Țării Românești,
înfrântă la Nicopole și cuprinsă de frământări interne, Ungaria tindea să
evite ciocniri cu vecinii săi. în acest scop în iulie 1397, la Stara Wies, regii
Ungariei și Poloniei au decis să nu se mai amestece în treburile interne ale
Țării Românești, permițându-i să-și concentreze forțele ei în luptă cu
otomanii.
Slăbirea presiunii din partea Ungariei și a statului otoman a permis
Țării Românești să se afirme în plan internațional. Regele ungar a
confirmat stăpânirea domnului muntean asupra Severinului, Amlașului și
Făgărașului, la care s-a adăugat cetățile Bran și Bologa cu un domeniu
mare din apropierea Clujului. în continuare, Mircea a încercat să men
țină legături strânse cu Transilvania și Moldova, dând-i o mână de
ajutor lui Alexandru să ocupe tronul românesc de la Suceava. Mircea a
reușit să normalizeze relațiile sale cu Polonia. Se profila și o slăbire a
presiunii otomane la hotarul de sud al țării.
Activitatea Iui Baiazid în Asia a condus spre ciocniri cu Timur, un mare
conducător de oști mongole în Asia Centrală. în 1402 la Ankara Baiazid a
suferit o înfrângere categorică din partea conducătorului de oști mongol,
căzând în prizonierat. Pentru a slăbi statul otoman, Timur l-a împărțit
între Fiii lui Baiazid. Mehmed (în Anatolia) și Suleiman (în Balcani),
care au început să lupte pentru supremație. Mircea cel Bătrân a încercat
să utilizeze această situație pentru slăbirea pericolului otoman în conti
nuare. în 1404 el stabilise legături cu Musa, unul din fiii lui Baiazid. Situa
ția creată a fost discutată în 1406 cu regele ungar. Tot în acest an Mircea s-a
înțeles cu Ștefan Lazarevici din Serbia, a cărui soră Olivera din haremul lui
Baiazid avea pe fiul Musa, unul din pretendenții la tronul otoman. însă alte
capete încoronate aveau preferințele lor. Bizanțul l-a susținut pe Su
leiman, iar apoi, împreună cu Veneția pe Mehmed. Implicați în alte
probleme, regii Ungariei și Poloniei n-au susținut eforturile domnitorului
muntean.
în atare condiții Mircea se relansează în politica sa balcanică, restabi-
lindu-și puterea sa în unele localități din Dobrogea. Potrivit unui act datat
cu anii 1404-1406 Mircea se declara domne „...pe amândouă părțile pe
toată Podunavia, încă și până la Marea cea mare, și singur stăpânitor al
Cetății Dristor”. în 1407 și 1408 unii bei turci din Balcani au atacat garni
zoanele muntene din Dobrogea. în 1409 Musa a sosit în Țara Românească,
în 1410 cu forțe muntene și sârbe Musa a trecut în Balcani și, susținut de cei
nemulțumiți de Suleiman, a ocupat Adrianopolul, capitala otomană. însă
cu ajutorul flotei bizantine Suleiman (aflat în Asia Mică) a trecut în Balcani
427
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
și l-a înfrânt pe Musa, care s-a retras spre hotarul Țării Românești. Cu
sprijinul necesar primit de la Mircea cel Bătrân, Musa s-a relansat într-o
nouă campanie și în februarie 1411 a ocupat Adrianopolul. Suleiman a fost
ucis.
Cu urcarea pe tronul otoman a protejatului său, Mircea a întărit
substanțial pozițiile internaționale ale Țării Românești. în politica sa
internă Musa a sprijinit masele populare (la sugestia reformatorului Be-
dreddin), iar în cea externă a încercat să efectueze noi cuceriri, asediind
Constantinopolul. Stârnind nemulțumirea vechii aristocrații otomane și a
creștinilor, Musa a slăbit forțele sale. De aceasta s-a folosit Mehmed, care
în 1413 a trecut în Balcani și, fiind sprijinit de Bizanț, Veneția și chiar de
Ștefan Lazarevici, l-a înfrânt pe Musa în bătălia de la Ciamurlu (lângă So
fia). Musa a fost ucis. Mehmed a devenit sultan al statului otoman reuni-
ficat.
în noile condiții Mircea a căutat să ducă o politică abilă față de Meh
med I. El ducea tratative cu otomanii în vederea evitării atacurilor lor pe
teritoriul Țării Românești. însă un timp Mehmed I se confrunta cu o si
tuație internă precară și cei nemulțumiți de sultan își găseau refugiul pe
teritoriul Țării Românești. Cu susținerea lui Mircea, s-au lansat pretenden
tul la tronul otoman, Mustafa, și reformatorul Bedreddin. După ce aceste
lupte interne au fost potolite cu forța, Mehmed I a pregătit o campanie mi
litară împotriva Țării Românești. In 1417 Mehmed I a recucerit de la
munteni Dobrogea. Prin această regiune Mircea făcea legătura cu rivalii
sultanului otoman, care luptau pentru independență în Anatolia. Sultanul a
luat Turnu și cetatea Giurgiu și a lansat campania de jaf a beilor turci
pe teritoriul Țării Românești.
După aceasta, pacea dintre Țara Românească și statul otoman a
fost reinstaurată. Astfel, în confruntările cu Ungaria și statul otoman Țara
Românească a reușit să-și întărească pozițiile ei pe plan internațional. Țara
românilor de la sud de Carpați a devenit un stat independent recunos
cut de vecinii săi. Prestigiul Țării Românești a crescut mult pe timpul lui
Mircea cel Bătrân, care a reușit să-și consolideze puterea sa atât în politica
internă, cât și în cea externă” (p. 53-57).
în anul 2005 (pe coperta interioară 2004) același autor va publica la

Muzeul Brăilei și Editura Istros din Brăila Imperiul Otoman și sud-estul
european (până la 1878) unde la pagina 16 citim:
„După o perioadă de liniște relațiile româno-otomane s-au deteriorat,
ajungându-se la confruntări armate. A urmat cunoscuta bătălie de la Ro
vine câștigată de Mircea cel Bătrân. Unii cercetători români sunt de
428
www.dacoromanica.ro
părerea că această bătălie a avut Ioc Ia 10 octombrie 1394. Armata lui

Baiazid I compusă din 70 mii turci era susținută de vasalii Iui sârbi și
albanezi. Armata lui Mircea cel Bătrân număra 10 mii oameni. în luptă a
căzut despotul macedonean Marco, deplâns în folclorul balcanic. Cronica
bulgărească notează, că «Baiazid s-a înspăimântat și a fugit și râul acela
curgea roșu de sânge ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute». în primă
vara anului 1395 Baiazid T a trecut Dunărea și s-a confruntat cu mun
tenii. Potrivit unor istorici bătălia muntenilor cu turcii a avut loc la 17 mai
1395. Ea s-a soldat cu înlocuirea Iui Mircea cel Bătrân cu Vlad, loial
otomanilor.
Supunerea țaratului de la Tâmovo, loialitatea Serbiei și a lui Vlad
Uzurpatorul față de otomani a pus în pericol securitatea Ungariei și altor
țări europene. Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a organizat o
campanie antiotomană la care au participat cavaleri din Europa Occiden
tală: francezi, englezi, italieni, germani, cehi etc. Potrivit unor date foarte
și foarte (sic!) aproximative numărul cruciaților ar fi fost de circa 60 de mii
de oameni, iar numărul otomanilor - de două ori mai mare. La 25 sep
tembrie 1396, lângă orașul bulgar Nicopole, cruciații în frunte cu Sigis
mund s-au ciocnit cu armata sultanului Baiazid 1”.
De asemenea, la pagina 25:

„în 1417 Mehmed I întreprinde o campanie militară împotriva Ță
rii Românești. La această campanie au fost impuși să participe și beii
din Asia Mică, care anterior, luptând împotriva dominației otomane, ape
lau la ajutorul și susținerea lui Mircea cel Bătrân. în urma acestei
campanii sultanul a luat Dobrogea de la munteni. El a întărit Isaccea și
Giurgiul. Cete de akângii au efectuat raiduri prădalnice în interiorul
Țării Românești. însă Mehmed I n-a încercat să ocupe Țara Româ
nească. Mircea cel Bătrân și Mehmed I au ajuns la o înțelegere, po
trivit căreia se restabilea pacea între cele două puteri în schimbul unui
tribut plătit de către Țara Românească statului otoman.
Astfel, după trei decenii de lupte antiotomane, duse de aproape de una
singură, Țara Românească și-a format concepția sa în relația turco-oto-
mane. înțelegând că ajutorul din partea țărilor europene puternice vine cu
mare întârziere și e lipsit de eficacitate, Mircea cel Bătrân a dobândit un
loc aparte pentru țara sa în sistemul de relații ale otomanilor cu vecinii
ortodocși cu resurse materiale și umane limitate. Țara Românească se
obliga să plătească un tribut în schimbul păcii și protecției otomane. Acest
statut, devenit permanent pentru Țara Românească, a fost preluat de oto
mani și în relațiile cu alte țări române care ulterior de asemenea au dus o
luptă încordată cu turcii”.
429
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Să Teținem că la istoricul de peste Prut găsim în sfârșit amintită și cea

mai norocoasă și fertilă în timp dintre acțiunile de politică externă ale lui
Mircea cel Mare, alături de alianța cu Sigismund de Luxemburg: instalarea
la Suceava a lui Alexandru cel Bum
* * 4=
15. Noul mileniua fost inaugurat de volumul al IV-lea din monumen

talul (măcar în privința dimensiunilor) tratat de Istoria Românilor inițiat și
patronat de Academia Română, ajuns în prezent la al nouălea volum și
având toate șansele să se încheie cu al zecelea, în vreme ce încercarea
anterioară și-a dat duhul după al patrulea, în 1964, torcând firul istoriei
noastre doar până la obținerea independenței în 1878.
Oricâte critici și amendamente poate suscita, aceasta este cea mai
impunătoare clădire a istoricilor români în cele două decenii din noua
epocă istorică deschisă la 22 decembrie 1989. în mod firesc ea devine
călăuza cea mai autoritară la care se va recurge multă vreme, până când altă
concentrare de forțe va reuși să-i juxtapună (chiar să-i opună în unele
privințe) ceva asemănător. De aici și interesul cu care căutăm să vedem care
este imaginea oferită de volumul IV despre perioada și domnia celui numit
- era de așteptat! - tot „cel Bătrân”.
. · · ^
In capitolul IV intitulat In apărarea țării și a creștinătății Țările
Române în ierarhia medievală a statelor europene (titlu admirabil și
promițător pentru conținut!) întreg subcapitolul doi este rezervat lui Mircea
cel Bătrân, cu un text întins pe 12 pagini și însoțit de 5 ilustrații. Este spațiul
maxim de care s-a bucurat vreodată într-o sinteză de istorie națională
marele domn. în secțiunea de ilustrații color îl regăsim în portretul decupat
de pe pereții mănăstirii de la Curtea de Argeș și în tabloul votiv de la Cozia,
alături de fiul său Mihail. Se cuvine să consemnăm comitetul de redacție al
volumului: acad. Ștefan Ștefanescu și acad. Camil Mureșanu, redactori
responsabili; prof. univ. dr. Theodor Teoteoi, secretar. S-a publicat de Aca
demia Română. Secția de științe istorice și arheologice la Editura enciclo
pedică din București, în anul 2001.
Autorul întregului capitol IV, deci și al paginilor despre Mircea „cel
Bătrân” este, conform sumarului, academicianul Ștefan Ștefanescu, ceea
ce sporește curiozitatea cititorului care a parcurs cele câteva pagini din
cursul tipărit în 1992, reproduse mai înainte.
430
www.dacoromanica.ro
Proclamând în el pe „cel mai de seamă reprezentant al străvechii

stirpe a Basarabilor pe tronul Țării Românești” și citându-I peLeuncIavius
(care însă în celebra formulă nu-1 traduce pe anonimul editat de Giese, ci pe
știutul cu numele Ibn Kemal, ideea superiorității prin comparație cu cei
lalți principi creștini fiind prezentă numai la acesta), autorul reconstituie,
ca odinioară Dimitre Onciul, cadru internațional și stăpânirile, trecând apoi
la acțiunile de politică externă.
Reproduc în continuare din cele 12 pagini doar textele ce privesc
confruntarea cu Baiazid și urmările ei, precum și finalul, despre sfârșitul
domniei:
,Jn primăvara anului 1394, Mircea a trimis o oaste care a alungat
garnizoana turcă instalată în anul anterior la Karinovasî (azi Kamobat, la
sud de Munții Balcani), domnul român fiind încurajat în această întreprin
dere a sa de conflictul existent între Baiazid și unii emiri seldjukizi din Asia
Mică.
Ca răspuns la acțiunea lui Mircea, Baiazid a organizat o mare cam
panie de pedepsire la nord de Dunăre, cu efective militare de peste
40.000 oameni, cărora li se adăugau detașamente oferite de vasalii sârbi;
dintre aceștia participau personal la ostilități Marko Kralevic din regiunea
Prilep și Constantin Dragas din zona Velbuzd166. Cele mai multe cronici
scurte sârbești datează lupta de la Rovine la 10 octombrie 1394167, dar
un document bizantin din septembrie 1395, arătând grija împărătesei bi
zantine Elena Dragas pentru pomenirea tatălui ei căzut - ca și Marko
Kralevic de altfel - în menționata luptă, reprezintă un argument serios în
sprijinul datării acestei morți în timpul ciocnirii militare de la 17 mai
1395. Nu este deloc exclusă nici existența unei duble angajări a ostilită
ților, prima în octombrie 1394, a doua în mai 1395, pe Jiu.
încleștarea celor două oștiri a fost extrem de sângeroasă la Rovine, to
ponim neprecizat, situat foarte probabil pe malurile Argeșului, aproa
pe de cetatea de scaun a țării. Cuvântul desemnează șanțuri, râpe, loc
accidentat, mocirlos, cronicarul turc Orudj consemnează că «s-a dat o mare
bătălie...; din amândouă părțile au murit oameni». La rândul lor, cronicile
sud-slave168 relatează că «lănci nenumărate s-au frânt și s-au tras atâtea
166 Lipsește al treilea participant, despotul Ștefan Lazarevici, din a cărui biografie
de Constantin Kostenețki știm ce a spus Marko Kraljevici înaintea bătăliei.
167 în realitate numai 10 din 42.
168 Este vorba de o singură cronică, atribuită lui Ioan Chortasmenos din Bizanț,
păstrată numai în traducere slavă și în cea românească a lui Mihail Moxa.
431
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
săgeți, încât cerul nu se putea vedea de mulțimea lor», adăugând că din

cauza pierderilor suferite, Baiazîd «s-a înspăimântat și a fugit Iar râul
acela curgea roșu de sângele trupurilor căzute», în vreme ce același croni
car turc (Orudj) arată că sultanul «se retrăgea plin de demnitate».
Victoria repurtată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de
atâtea ori în cursul evului mediu de către români cu distrugerea bunurilor
materiale și pustiirea teritoriului aflat în calea dușmanului.
Pe plan extern s-au produs între timp schimbări care au imprimat un
curs oarecum neașteptat situației politice din Țara Românească: aliatul lui
Mircea din Moldova, Roman voievod, a fost înlăturat de la domnie, urma
șul său, Ștefan, manifestându-și deschis ostilitatea față de domnul Țării
Românești, ca și față de Sigismund de Luxemburg. Cel din urmă a reacțio
nat, intrând cu armata sa în Moldova la începutul anului 1395. Aici, însă,
la Hindău (Ghmdăoani), a suferit o grea înfrângere din partea moldove
nilor, al căror nou voievod era aliat ou polonii. Blocul moldo-polon a
întărit și în Țara Românească o grupare politică ostilă lui Mircea, care
i-a impus și un rival la conducere, pe Vlad. O bună perioadă de timp is
toriografia română i-a acordat acestuia mai mult pe nedrept, epitetul
(«Uzurpatorul». Se pare că s-a ajuns la o împărțire a teritoriului Țării
Românești între cei doi, fiecare avându-și propria sa reședință.
In aceste împrejurări tulburi, secondat de unii boieri care conti
nuau să-1 sprijine, în martie 1395 Mircea a încheiat la Brașov un tratat
de alianță cu Sigismund de "Luxemburg, prin care se stabilea un plan
concret de colaborare, pentru izgonirea turcilor din Peninsula Balca
nică. Tratatul conținea o formă de vasalitate, fără prestarea efectivă a
omagiului. MirGea se angaja să meargă personal cu oaste alături de Sigis
mund de Luxemburg în caz că acesta avea să conducă personal cu oaste
alături de Sigismund de Luxemburg în caz că acesta avea să conducă
personal o campanie împotriva turcilor ori a altor aliați ai acelora, sau să
trimită un corp de oaste în caz că «domnul rege n-ar merge el însuși, ci ar
trimite numai oștirea», oriunde ar fi avut loc acest fapt «adpartes Dobro-
dicii»'Sau în oricare alte «pământuri, cetăți, ținuturi, trecători, porturi și în
oricare alte locuri supuse stăpânirii și ascultării noastre», voievodul asigu
rând libera trecere și procurarea hranei «totdeauna potrivită pentru banii
lor».
Ca o consecință imediată a încheierii tratatului de la Brașov, forțele
maghiare și române au reocupat cea mai mare parte a Dobrogei, unde
turcii își instalaseră garnizoane pe alocuri. O cerere de ajutor adresată
turcilor de către Vlad sau de către Ștefan după alte izvoare, a dus la o înțe
legere între Vlad și Baiazid, în cursul căreia n-a fost vorba de plata
vreunui tribut, nici de aservirea Țării Românești, pretențiile otomane mai
432
www.dacoromanica.ro
scăzute cu acest prilej explicându-se ușor prin înfrângerea suferită la

Rovine.
Instigat probabil de Vlad, Baiazid a trecutînsă Dunărea cu o puter
nică oaste în Banat, unde a prădat cumplit localități ca Becicherec (=
Zrenjanin, în Iugoslavia), Timișoara, Caransebeș și Orșova. De aici a
trecut și în Țara Românească, pe la Turnu Severin. Cu acest prilej,
oștilor otomane li s-au alăturat detașamente ale vasalilor sârbi, însu
mând 8.000 de oameni, conduse de Ștefan Lazarevic, Marko Kralevic
și Constantin Dejanovic. Oștile românești, sub conducerea lui Mircea,
împreună cu cele maghiare, conduse de însuși Sigismund169, sosite în
grabă în ajutorul aliatului său, i-au așteptat pe invadatori lângă Cra
iova, unde, pe malul Jiului, la 17 mai 1395, s-a dat o mare și sângeroasă
bătălie, în care oștile româno-maghiare au repurtat o răsunătoare
victorie170.
Baiazid s-a retras după luptă peste Dunăre în Bulgaria, unde, iritat
de noul insucces din Țara Românească, a poruncit ca Sisman să fie
ucis (3 iunie 1395).
Nici cu acest prilej victoria româno-ungară nu a putut fi exploa
tată. Sigismund fiind nevoit să se deplaseze la hotarele de nord ale
Ungariei, unde atacau polonii, iar Mircea având de luptat în conti
nuare cu partizanii lui Vlad. Acest nepot al lui Mircea (poate fiu al lui
Dan I, nu al lui Mircea, cum a crezut Xenopol), ajutat și de contingente
turcești, a reușit să se mențină ca domn peste un teritoriu destul de întins
din țară.
După ce lucrurile s-au liniștit în partea de nord a regatului său, în
iulie 1395 Sigismund a intervenit din nou în Țara Românească, cău
tând să restabilească situația în favoarea aliatului său Mircea, de care
era legat acum prin tratat. Oștile Iui Vlad au fost înfrânte în câteva
lupte de mai mică amploare. La sfârșitul lui iulie și începutul lui
august a fost cucerită cetatea Turnu, unde rămăsese o garnizoană tur
cească171. Regele a instalat în locul ei o garnizoană maghiară, abia mai
169 Evident, cu condiția ca regele să fi avut darul ubicuității, fiind în același timp la
Buda, la căpătâiul soției muribunde, și în fruntea oștilor din Țara Românească.
170 în „scenariul Papacostea”, dimpotrivă, au fost zdrobite, conform „Cronicii
anonime” italiene, iar „cronica otomană” din care a scos în 1960 A.A. Bolșacov
„scenariul” intrat și în acest mixtum compositum din volumul IV al Istoriei Româ
nilor vorbește numaide o pace intervenită în final. Vezi pentru întreaga problemă
articolul următor din volumul de față.
171 Repunerea de acord cu realitatea istorică a celor imaginate mai sus nu este
sarcina noastră, dar volumul de față îi poate servi. Regele n-a venit, în orice caz, la
433
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
târziu cedând cetatea lui Mircea. La întoarcerea sa spre casă, Ia locul numit
Posada („Pazzata” în documentul latin), situat la nord de Orșova, Sigis
mund a fost surprins de oastea lui Vlad pe la sfârșitul lui august 1395,
suferind mari pierderi. Consolidarea poziției Iui Vlad l-a determinat pe
Sigismund ca în primăvara anului următor (1396) să-i solicite o alianță,
fapt refuzat de către Vlad, care la 28 mai 1396 se declara vasal regelui
Poloniei.
în primăvara anului 1396 s-a realizat o expediție cruciată împotriva
turcilor, inițiată chiar de către Sigismund și având un răsunet deosebit în
toată Europa de Apus: peste 10.000 de cavaleri din Franța (mai ales din
ducatul burgund), Italia, Anglia și Germania s-au adunat în tabăra de la
Timișoara172, unde a sosit și Sigismund, cu scopul de a ajuta atât cru
ciada, cât și pe Mircea, contându-se mult pe ajutorul său. S-a ajuns la noi
ciocniri între oastea condusă de voievodul Știbor al Transilvaniei și
acea a lui Vlad, care a continuat să fie stăpân peste parte din țară, iar Mir
cea pe alta.
Acesta din urmă a trecut Dunărea cu un corp de 1.000 de oșteni, alătu-
rându-se cruciaților, care după unele succese au ajuns la cetatea Nicopole,
pe care au asediat-o. Aici Ie-a ieșit în cale Baiazid, cu o oaste inferioară
atât ca număr, cât și ca dotare. Decisiv a cântărit însă refuzul unor căpe
tenii apusene ale cruciadei de a accepta un plan, menit a coordona mișcările
cetelor creștine pe câmpul de luptă. Nici în ziua bătăliei acestea nu s-au
lăsat convinse de Sigismund să acorde lui Mircea un rol de frunte în des
fășurarea operațiunilor, să permită ca românii să înceapă atacul, dată fiind
experiența dobândită de el în luptele cu turcii, cât și propria lor dorință.
Confruntarea dintre cele două tabere a avut loc la 25 septembrie 1396,
la Nicopole, încheindu-se cu un dezastru pentru cruciați, a căror cavalerie
grea a fost înfrântă de pedestrimea turcă a lui Baiazid.
Văzând deznodământul atât de nefericit al luptei, Sigismund s-a retras,
încercând să ajungă în Transilvania sau Banat prin Țara Românească. Nu a
reușit însă această tentativă, datorită viguroasei împotriviri a oștilor lui
Vlad, fiind silit să facă un ocol pe Dunăre șr marea Neagră până la Constan-
tinopol, ajungând în final la Ragusa, după un periplu maritim de trei luni.
Tumu„din nordul regatului” ci de la Oradea, unde a însoțit carul mortuar al soției. Iar
întrucât Vlad nu a fost instalat la Argeș decât în toamna târzie a anului 1395, el nu
putea fi combătut în iulie.
172 Aziz Suryal Atiya care a scris The Crusada ofNicopolis, Londra, 1934 pre
tinde totuși că „Buda was the general rendezvous of the coalition forces” (p. 54).
Timișoara nu apare în niciun fel la el, dar acolo cavalerii ce veneau de la Buda au
făcut joncțiune cu Sigismund și armata sa.
434
www.dacoromanica.ro
Mulți dintre cavalerii apuseni luați prizonieri de turci au fost măcelăriți din
ordinul sultanului, alții reușind să se răscumpere pe mari sume de bani ori
să se retragă prin Țara Românească în Transilvania și Ungaria. Comentând
rezultatul luptei de la Nicopole, cronicarul Radu Popescu avea să afirme că
«din rea chiverniseală a creștinilor au biruit Baiazid pe creștini, tăindu-i și
robindu-i».
Dezastrul de la Nicopole anticipa o amenințare imensă și pentru Țara
Românească, după ce turcii au desființat statul bulgar de la Vidin, confis
când moșiile bisericești și dăruindu-le spahiilor, transformând cetățile de
pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă
aleazapilor și akângiilor. în această situație, boierimea munteană l-a pă
răsit pe Vlad,alăturându-selui Mircea. Victoria acestuia din urmă era
asigurată spre sfârșitul lui decembrie 1396, având concursul voievodu
lui Știbor, după ce Vlad fusese constrâns a se refugia cu întreaga familie
în cetatea Dâmbovița, de unde o oaste transilvană l-a dus peste munți.
Poziția lui Mircea s-a consolidat în tot cursul anului 1397, mai ales în
toamna acelui an, când voievodul român a ieșit din nou victorios con
tra lui Baiazid, fără ca Sigismund să mai fi venit în sprijin'73.
în anul următor, 1398, un grup de tătari ai Hoardei de Aur, înfrânți de
Timur Lenk, a trecut prin Moldova și Țara Românească, pe la nordul Dună
rii de Jos, cu învoirea lui Mircea, stabilindu-se o parte în Dobrogea, dar cei
mai mulți în zona Adrianopol, unde au intrat în serviciul lui Baiazid.
în toamna anului 1401, o mare oaste de pradă, condusă de Evenos bei,
devasta regiuni întinse din Banat și Țara Românească. Dar Mircea i-a ur
mărit pe invadatori, zdrobindu-i în Dobrogea. Un raport cretan afirma că
66.000 de turci — cifră desigur exagerată - care se întorcea acasă cu prăzi
mari au fost atacați de Mircea, care i-a bătut „așa de rău”, încât unii au fost
prinși, alții uciși, iar alții înecați. Și n-au scăpat decât vreo 3.000, care s-au
întors singuri în Turcia.
în teritoriile adăugate stăpânirii sale, voievodul român era privit ca un
eliberator. Faptul acesta este mărturisit de cântecul popular balcanic, pre
cum și de o inscripție grecească de la Silistra, din anul 1408, menită să
amintească generațiilor următoare că „Io Mircea, marele voievod și domn a
totală Ungrovlahia, a izbăvit «Silistra de turci».
Mircea a continuat acțiunile antiotomane sub auspiciile favorabile ale
înfrângerii lui Baiazid de către vestitul cuceritor mongol Timur Lenk în
lupta de la Ankara (28 iulie 1402), unde sultanul otoman a fost luat prizo
nier și purtat apoi într-o cușcă prin toată Anatolia, sfârșindu-și viața în cap-*
173 Așadar, ficțiunea celei de a doua expediții a lui Baiazid, înfrânt de data asta
numai de Mircea cu ai săi, ceea ce ar consacra absurdul în istorie, este reinvestită cu
autoritatea unui tratat „academic”!
435
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
tîvitate trei ani mai târziu. în imperiul său s-au dezlănțuit atunci lupte
interne, manifestare sub forma rivalităților pentru domnie între fii săi. De
aici a rezultat slăbirea puterii otomane, fapt ce a încurajat dorințele de eli
berare ale popoarelor balcanice, iar Mircea a găsit terenul favorabil și
ocazia nimerită pentru a-și pune în aplicare planurile sale deosebit de
îndrăznețe, mai ales că în noile împrejurări o serie de suverani din regiune,
ca Manuel Paleologul ori Ștefan Lazarevic au încetat plata haraciului. Vo
ievodul român a ocupat Chilia genoveză, reînnoind, în același an (septem
brie 1403) tratatul cu Polonia, prin intermediul Moldovei. A dat, apoi, tot
concursul răscoalei bulgare conduse de Constantin și Fruzin pe flancul
drept al acestei coaliții, Mircea a recucerit cea mai mare parte a terito
riului dobrogean. Dar răscoala bulgară declanșată în ianuarie 1404 a fost
înfrântă în luna iunie a aceluiași an” (p. 283-288).
In privința sfârșitului domniei pe vremea sultanului triumfător Meh

med I - altă piatră de poticneli - găsim:
„Având nevoie de răgaz pentru pacificarea internă, mai ales în Balcani,
Mahomed I a căutat o înțelegere cu Țara Românească prin intermediul
regelui polon. La aceasta pare să fi consimțit și Sigismund. Drept urmare,
în anul 1415, Mircea a plătit pentru prima oară haraci unui sultan al
turcilor.
Gestul lui Mircea nu a însemnat supunerea țării sale față de turci, ci
numai consfințirea unui armistițiu, cu obligații bilaterale. Mircea se obliga
la plata unei dări anuale în bani (3.000 de galbeni), numită haraci în
unele cronici, peșcheș (dar) în altele, în schimbul căreia sultanul îl
asigura că țara sa nu va fi atacată de cetele de akângii. Acest gen de
contract, pe care-1 încheiaseră și alte state, nu micșora prestigiul Țării
Românești și nu-i știrbea statutul politic174. Că în fapt lucrurile stăteau așa,
este dovedit atât de refugiul pe care chiar în acele condiții l-au găsit în Țara
Românească o serie de elemente potrivnice lui Mahomed, cât și de delibe
rările senatului venețian, care în 1416 vedeau în Mircea pe cel mai pu
ternic dintre adversarii europeni ai sultanului.
Mircea cel Bătrân refuza din nou plata haraciului în 1416, punând la
dispoziția lui Mustafa, noul pretendent la tronul turcesc, trupe cu care
acesta înainta până la Salonic, unde a fost însă învins de forțele multe
superioare ale lui Mahomed I.
174 întreaga expunere a învoielii cu Mehmed, inclusiv suma convenită, țin în în
tregime de domeniul ficțiunii, neavând niciun suport documentar. Este doar o proiec
ție în trecut a „documentelor” ticluite de Mihai Cantacuzino (întrucât cei 3.000 de
„bani roșii” de la el erau o monedă inexistentă la acea dată, au fost schimbați cu galbeni).
Vezi de altfel mai departe paginile 652-668.
436
www.dacoromanica.ro
Ultima încercare prin care marele voievod sfida puterea otomană a fost
adăpostirea în țara sa a șeicului Bedr ed-Din, care propovăduia comunita
tea bunurilor materiale și frăția dintre oameni. Pornit tot din Țara Româ
nească, acest reformator turc a încercat o răscoală generală împotriva
ordinii de stat otomane în Peninsula Balcanică, ajutat de oști românești, ca
și de elemente balcanice răsculate. întreprinderea sa a eșuat, iar el a fost
prins și executat.
Acest nou amestec al lui Mircea în treburile interne ale Imperiului
Otoman l-a costat o ultimă mare expediție de pedepsire și cucerire a
țării sale, condusă de însuși Mahomed I. După lupte duse în Dobrogea
și câștigate de turci, trupe neregulate otomane au trecut în Țara Ro
mânească și au prădat-o cumplit. Se pare că în noile împrejurări au
căzut în mâinile turcilor cetățile Giurgiu și Turnu, vremelnic poate și
Severinul. După aceste evenimente, sultanul Mahomed I «a întărit
legământul și înțelegerea» cu Mircea cel Bătrân care, puțin timp mai
târziu a încetat din viață («s-a pristăvit») la 31 ianuarie 1418, după
cum precizează o cronică sârbească. Este încă o dovadă a prestigiului
internațional de care s-a bucurat voievodul și țara sa în ochii contempo
ranilor” (p. 289-290). ’
Singurul lucru real în tot pasajul subliniat înainte este moartea

domnului român și data ei. S-a demonstrat deja încă din 1986 că n-a
existat nicio campanie a lui Mehmed I în Țara Românească și niciun
tribut plătit de Mircea acestuia.
16. Tot în 2001 Universitatea „Constantin Brâncoveanu” Pitești a

tipărit cursul Istoria românilor I, de I. Cândea, V. Sîrbu, S. Pandrea (Pi
tești, Editura Independența economică, 2001) care înfățișează materia din
preistorie până la răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Un capitol final este
consacrat Culturii românești vechi în secolele XIV-XVIII.
Toată Istoria românilor în evul mediu, inclusiv acest capitol final i-a
revenit profesorului I. Cândea. Capitolul 7 este intitulat Lupta pentru inde
pendență a țărilor române în veacurile XIV-XVI și despre Mircea „cel
Bătrân” citim în secțiunea 7.2. Politica externă a lui Mircea cel Bătrân și
Alexandru cel Bun’.
„Cele două domnii, în bună parte contemporane, reprezintă două
din cele mai însemnate perioade de statornică așezare a unor instituții
în Țara Românească și Moldova, pe baza cărora, în secolul al XV-lea,
ele vor putea face față cu succes atât presiunii otomane cât și încer
437
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
cărilor din partea Ungariei și Poloniei în ceea ce privește amestecul în

Țara Românească și Moldova.
Cei doi voievozi, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, reprezintă,
prin excelență, tipul domnilor ziditori care și datorită timpului îndelungat
în care s-au aflat la cârma celor două principate, au reușit să consolideze
ceea ce au moștenit și să dezvolte ceea ce ei au construit. Ambii repre
zintă personalități politice și militare marcante, cu calități și de oșteni
dar și de oameni politici, de diplomați cu un acut simț al realităților.
Buna înțelegere dintre cei doi, dictată de primejdia ce înconjura și pe unul
și pe celălalt, avea să constituie o perioadă de liniște în interiorul fiecărei
țări, timp în care economia celor două principate cunoaște un avânt deose
bit. Alianța cu Polonia pe de o parte și presiunea otomană de cealaltă, l-au
determinat pe regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) să se apropie
de Mircea cel Bătrân. Acesta din urmă, ca aliat al regelui Ungariei se putea
apăra mai bine pe linia Dunării.
Mircea cel Bătrân a fost preocupat de fortificarea Dunării, fapt pen
tru care a depus un efort deosebit în ridicarea cetăților Turnu și Giur
giu. Concomitent, a căutat să ridice împotriva otomanilor alte forțe în răsă
ritul Asiei Mici, tocmai pentru a slăbi presiunea acestora la Dunăre. Deose
bit de preocupat de așezarea unui hotar cât mai tare între el și turci, Mircea
a intervenit în Dobrogea în 1388-1389, după ce Ivanco Dobrotici nu mai
putea apăra acest ținut. Indiferent dacă Mircea a dobândit Dobrogea
între 1388-1389 sau 1391-1392, faptul rămâne unul capital în istoria
românilor și unul din cele maiînsemnate din domnia marelui voievod.
In 1391, oastea neregulată de akingii și azapi atacă linia Dunării și în
primul rând pe Stracimir, fiind conduse de către Firuz bei.
Mircea cel Bătrân avea să replice în 1393 într-o incursiune realizată în
timpul iernii, lovind cuiburile acestora aflate la Karinovasî în Bulgaria.
După aceasta, era de așteptat o expediție de pedepsire de mai mare
importanță, eventual condusă de sultan, împotriva Țării Românești. Ea se
va produce în septembrie 1394, când o oaste de 40.000 de turci, căreia i
se alătură vasalii Ștefan Lazarevici, craiul Serbiei, Marko Kralevici și
Constantin Dejanovici precum și socrul împăratului bizantin Manuel
Paleologul175. Toate aceste forțe au trecut Dunărea pe la Nicopole,
pentru a pedepsi pe voievodul muntean. Acesta putea opune forțelor
otomane și aliaților lor, doar 10.000 de ostași văzându-se nevoit să adop
te aceeași tactică pe care o inaugurase sau o continuase Basarab I înteme
ietorul, așezând între forțele sale și cele ale dușmanului un gol demografic
și economic, prin distrugerea satelor și a tuturor așezărilor.
I7> Cuvântul precum este în plus, deoarece socrul împăratului era Constantin
Dejanovici.
438
www.dacoromanica.ro
Turcii vor urma un itinerar aflat și astăzi în discuția istoricilor, cei mai
mulți fiind de acord că s-a țintit întâi de toate capitala țării, aflată la Curtea
de Argeș. Reținem dintre izvoarele nu tocmai clare și oricum posterioare
evenimentului, Cronica otomană a lui Idris Bitlîși care vorbește despre
lupta teribilă ce s-a dat la 10 octombrie 1394176 la un loc pe care alte
izvoare îl numesc Rovine, unde moare, între alții, Marko Kralevici.
O nouă confruntare are loc, se pare, în primăvara anului următor,
la 17 mai 1395, când lângă Craiova cade în luptă și Constantin Deja-
novici. Tradiția a contopit probabil cele două bătălii într-una singură,
elemente privitoare la una sau la alta dintre ele confundându-se177.
Fie acum (17 mai 1395) sau după 10 octombrie 1394, Mircea pierde
domnia, preluată de un anume Vlad (zis Uzurpatorul) care se va menține în
tronul Țării Românești, vreme de peste doi ani, în ciuda a patru expediții
purtate de Mircea cel Bătrân, Știbor, voievodul Transilvaniei și chiar
Sigismund de Luxemburg împotriva sa și a turcilor ce-1 susțineau.
A fost emisă ipoteza în legătură cu această domnie a lui Vlad Uzur
patorul, că Mircea cel Bătrân ar fi domnit și el dar în răsăritul Țării
Românești, fapt ce i-a permis să încheie un tratat de alianță cu Sigis
mund de Luxemburg la 7 martie 1395, la Brașov, iar pe de altă parte să
participe în septembrie 1396, alături de același rege, la celebra bătălie de la
Nicopole. în legătură cu aceasta din urmă, este cunoscută de mult în litera
tura noastră istorică atât poziția lui Mircea cât și intervenția contelui de
Nevers care a cerut pentru el și cruciații burgunzi, onoarea de a deschide
atacul împotriva turcilor. Simulând o retragere, turcii au atras cavaleria grea
a lui Sigismund într-o cursă din care a rezultat dezastrul armatelor creștine.
Cronica țării rezumă episodul astfel: de-n rea chiverniseală a creștinilor,
au biruit Baiazidpe creștini tăindu-i și robindu-i™.
Victoria turcilor laNicopole a demonstrat superioritatea militară a aces
tora și totodată a desființat statul bulgar de la Vidin, Sracimir fiind luat
prizonier la Brusa, odată cu aceasta stingându-se și dinastia Șișmanizilor.
Totodată, turcii și-au consolidat stăpânirea malului drept al Dunării, încer
când de nenumărate ori să ocupe și cetățile din stânga ei, tocmai în vederea
________ realizării unor capete de pod cât mai trainice.
176 Evident, e o imposibilitate ca un cronicar turc să dea o dată precisă care apare
la un istoric din secolul al XlX-lea!
177 Nu „tradiția” a contopit ci istoricii au mai inventat una, vorbind de două,
împotriva izvoarelor. în schimb, autorul „contopește” multe ficțiuni ale predeceso
rilor.
178 „Cronica țării” este aceea de pe vremea lui Matei Basarab, tradusă și în arabă
de Macarie Zaim și continuată sub Șerban Cantacuzino. Aceasta e din Cronica lui
Radu Popescu, scrisă în timpul „epocii fanariote”.
439
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în septembrie-octombrie 1397, o nouă expediție condusă de sulta

nul Baiazid Ildîrîm se soldează cu victoria lui Mircea cel Bătrân. Trei
ani mai târziu (1400) un izvor venețian vorbește despre o nouă victorie
a lui Mircea în fața turcilor.
în octombrie 1406, Mircea cel Bătrân va avea o întrevedere cu Sigis
mund de Luxemburg la Severin, prilej cu care, în chip firesc, au stabilit o
serie de repere privind lupta în continuare împotriva turcilor.
Cel de-al doilea deceniu al secolului al XV-lea va cunoaște perioada de
glorie absolută a domniei lui Mircea cel Bătrân. Profitând de criza din
Imperiul Otoman, în urma bătăliei de la Ankara din 1402 în care Baiazid,
înfrânt de către Timur Lenk, este luat prizonier și ucis, marele voievod va
așeza în 1411 pe Musa ca sultan. Fratele mai mic al acestuia, Mahomed va
ataca în 1414 Țara Românească.
în fața creșterii puterii otomane, a cărei situație politică internă se sta
bilizase, Mircea cel Bătrân hotărăște să plătească haraci, răscumpărând
pacea. Cu toate acestea, nu va renunța să lovească în noul sultan al Porții,
susținând pe un alt pretendent, și el fiu al lui Baiazid, anume Mustafa. Dar
și acesta va avea soarta lui Musa, în 1416 fiind învins de Mahomed. O
ultimă încercare de a slăbi organismul puternic al Imperiului Otoman, în
plină creștere și expansiune, o va face Mircea voievod, adăpostind pe șeicul
Bedr-ed-Din, un reformator al islamului, cu ajutorul căruia spera să semene
confuzie și slăbiciune la Poartă. Și acesta este prins la Seres și spânzurat în
1417. Din nou Mahomed I se vede nevoit să facă o expediție împotriva
Țării Românești, în urma căreia Mircea va accepta din nou să plă
tească haraciul către Poartă” (p. 153-155).
După cum se vede, precum banul rău, invențiile istoricești circulă de

la un autor la altul cu o ușurință și o tenacitate demne de o cauză mai bună.
După cele câteva considerente personale ce se cer reținute și dau adevărata
măsură a autorului, acesta este luat de șuvoi și transformat în simplu repe
titor al irealităților devenite locuri comune.
17. Doi ani mai târziu a fost rândul Universității „Valahia” Târgo-
viște. Facultatea de Științe Umaniste, să publice la Editura Cetatea de scaun
cursul profesorului universitar dr. Mihai Oproiu, Istoria medie a româ
nilor (sec. XIV-XVI), Târgoviște, 2003, unde Capitolul V. Țările Române
în secolul alXV-lea începe cu A. Domnia lui Mircea cel Bătrân (p. 75-82),
care „fiind primul voievod cu numele de Mircea a rămas cunoscut sub
pseudonimul de «cel Bătrân»”.
Autorul a găsit cea mai fericită caracterizare pentru nefericita formă
440
www.dacoromanica.ro
dată numelui de Radu Popescu: pseudonim, numele său adevărat din

cronica țării de dinaintea fanarioților (când scria el) fiind „Mircea voievod
bătrânul”. Matei Basarab în timpul căruia s-a alcătuit această cronică l-a
numit cel dintâi „bătrânul Mircea Voievodul CEL MARE”.
Nu numai fiindcă le vorbea studenților la Universitatea din Târ
goviște, ci și fiindcă trasa cu o mână sigură profilul voievodului, profesorul
Mihai Oproiu a fost singurul care a reținut că:
„în domnia sa asistăm la o maximă dezvoltare a statului muntean atât ca
întindere teritorială, cât și ca putere militară, precum și la o importantă
epocă de progres economic. în acest context, Mircea cel Bătrân a stabilit
reședința voievodală la Târgoviște, unde a inițiat ample lucrări pentru
construirea unei reședințe domnești compusă din casă domnească,
biserică și ziduri de incintă” (p. 76).
La fel de pertinentă este observația „Mircea cel Bătrân nu a făcut
cuceriri străine, ci a alăturat sub o singură autoritate, toate ținuturile
A
locuite de românii din Carpați și de la mare. In noile condiții istorice,

mutarea capitalei la Târgoviște nu a reprezentat numai un moment de
conjunctură, ci s-a realizat în urma unei îndelungate chibzuințe, pre
supunând o lungă perioadă de timp, răspunzând unei necesități fi
rești”.
Aș continua această idee, atât de pătrunzătoare, cu aceea că geniul lui
Mircea cel Mare a conținut și această componentă: de a descoperi, precum
fântânarii izvoarele din adâncuri, locurile privilegiate și „predestinate ” de
pe pământul țării sale.
Alegând Cozia pentru mormântul său, s-a așezat să apere țara din mij
locul pământului pentru care s-a zbătut cel mai mult, alături de Dobrogea,
să-l „alăture sub o singură autoritate”: banatul Severinului - Oltenia de azi.
Numind Râmnicul Vâlcii „orașul domniei mele”179 a avut poate de la
Dumnezeu viziunea rolului excepțional pe care acest oraș îl va juca în
promovarea legăturii cu românimea ardeleană și în renașterea modernă a
națiunii, al cărei semnal l-a dat în predosloviile mineielor sale episcopul
Chesarie al Râmnicului180.
I7l)Florin Epure, Râmnicul „orașul domniei mele", în „Clipa”, II, 2009, nr. 4,
martie, P· 17.
Iso Al. Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (¡800-1821).
Studii Șt texte, București, Editura pentru literatură, 1968.
441
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Făcând din Târgoviște a doua capitală, care în curând se va dovedi

mult mai potrivită ca centru politic, bisericesc și cultural decât Argeșul, el a
pus temeliile unei ascensiuni prin secole fără de care nu se poate înțelege o
bună parte din cultura noastră veche și nașterea celei modeme, fascinată de
„ruinurile Târgoviștii” și ctitorită de uriașa vocație de constructor cultural a
târgovișteanului Eliade Rădulescu (cel născut în același an cu Victor Hugo)
și cu concursul celuilalt târgoviștean, căruia îi datorăm înaintea lui Mihail
Eminescu transformarea „umbrei lui Mircea” într-unul din „miturile fonda
toare” ale României moderne.
în privința confruntării româno-otomane, autorul cursului nu s-a
putut sustrage însă clișeelor dictatoriale, începând cu însăși data bătăliei.
Dar și aici a ținut să pună un semn de întrebare peste unele chestiuni,
socotite rezolvate.
Este semnificativ mai ales modul în care profesorul Mihai Oproiu a
fost împins către o reprezentare a evenimentului în directă contradicție cu
realitatea ca urmare a creditului acordat „Anonimului florentin” descoperit
de Șerban Papacostea: „Se știa că lupta s-a dat în mai 1395 și a fost crân
cenă, Sigismund de Luxemburg a fost înfrânt, iar Țara Românească
i-a dat ascultare Iui Baiazid”. Nu înseamnă că ceea ce „se știa” era și ade
vărat! Observație care-1 privește și pe dânsul.
Pentru ceea ce urmează, sursele sunt acum ușor de recunoscut:
„Vecinătatea otomană l-a determinat pe Mircea să întreprindă o expe
diție fulgerătoare la Karinovasî, la sud de Munții Balcani, unde se insta
laseră garnizoane otomane și care deveniseră primejdioase.
3. Lupta de la Rovine
La inițiativa lui Mircea, turcii au reacționat prin organizarea unei
mari acțiuni de pedepsire. Baiazid a convocat pe vasalii balcanici (8.000
de soldați) și împreună cu oastea otomană (40.000 de ostași) a trecut
Dunărea. Mircea a evacuat din timp așezările, a pârjolit recoltele și a acțio
nat prin atacuri surpriză, care au făcut ca înaintarea spre Curtea de Argeș să
se facă cu greu.
Campania în Țara Românească s-a caracterizat prin repetate confruntări
și o înfrângere grea suferită de turci la Rovine (10 octombrie 1394). A
fost o «luptă teribilă», mărturisea un cronicar otoman și «lănci nenumărate
s-au frânt» și s-au tras atâtea «săgeți, încât cerul nu se putea vedea de mul
țimea lor», precizau cronicile sud-slave. Cronicarul turc Orudj mărturisea
că «din ambele părți au murit oameni». La sfârșitul luptei Baiazid «s-a în
442
www.dacoromanica.ro
spăimântat și a fugit, iar râul acela curgea roșu de sângele trupurilor că
zute». Singurul succes al campaniei otomane a fost ocuparea fortificației
de la Turnu.
4. Tratatul de pace cu Sigismund de Luxemburg
Schimbările petrecute în Moldova prin înlăturarea lui Roman 1 și în
locuirea lui cu Ștefan I au influențat relațiile cu Ungaria și Țara Româ
nească, noul domn fiind ostil regelui Ungariei. Intervenția armată a regelui
maghiar în Moldova s-a soldat cu înfrângerea de la Hindău (1395). Dorind
să neutralizeze definitiv Țara Românească, Baiazid a sprijinit aspira
țiile lui Vlad, pretendent la domnie, susținut de o facțiune boierească.
Tentativa de recuperare a pozițiilor dunărene a avut la bază tratatul de
alianță cu Sigismund de Luxemburg încheiat la 7 martie 1395 la Brașov.
Ar fi interesant de analizat condițiile în care s-a prezentat domnul
Țării Românești, aspect rămas și astăzi neelucidat181. A fost oare un
act de vasalitate a unui domn înfrânt care căuta sprijin pentru a înlă
tura urmările înfrângerii sau alianța pentru relansarea unei ofensive
împotriva sultanului? Tratatul încheiat la Brașov reprezenta prima
alianță din istoria sud-estului Europei îndreptată împotriva turcilor,
prilej cu care Mircea se angaja să asigure oștilor regelui «prin locurile
supuse stăpânirii sale», hrana necesară și să participe alături de rege «cu
toată puterea» în expediția antiotomană.
însă noua alianță a fost anihilată de riposta turcă, Sigismund de Lu
xemburg mărturisind că «atunci Țara Românească a fost pierdută..., iar
Dunărea a intrat în stăpânirea dușmanilor», evenimente confirmate și de un
anonim florentin. Se știa că lupta s-a dat în mai 1395 și a fost crâncenă,
Sigismund de Luxemburg a fost înfrânt, iar Țara Românească «i-a dat
ascultare» lui Baiazid. Din fericire, cronica subliniază că din pricina
pierderilor grele, Baiazid s-a retras în sudul Dunării. La luptă au participat
și vasalii turci Marko Kralevic și Constantin Dragases, care au fost uciși cu
acest prilej. Desigur această victorie a fost un bun prilej pentru ca
Baiazid să-l sprijine pe Vlad, supranumit Uzurpatorul, cu care a făcut
o înțelegere și care a rămas domn peste o parte din țară.
Confruntările au continuat în iulie 1395, regele revenind și cuce
rind Turnu, unde se instalase o armată turcească. Vlad a fost înfrânt,
dar la întoarcere în Transilvania armata regală a fost surprinsă la Posada,
lângă Orșova de către Vlad și a suferit mari pierderi” (p. 77-79) [su
blinierile îmi aparțin - D.Z.}.
în continuare, autorul îl repetă pe Barbu Câmpina:
IRI în prezent el a fost definitiv elucidat de către profesorul Viorel Achim. Vezi p.
364-366.
443
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„Amenințată cu pierderea privilegiilor, boierimea l-a părăsit pe Vlad și

s-a orientat spre Mircea. Vlad s-a refugiat în cetatea Dâmbovița către sfâr
șitul anului 1396. Cu ajutorul transilvănean, Mircea l-a înlăturat de la
domnie la începutul anului 1397, l-a făcut prizonier și a fost dus de Știbor
în Transilvania.
Confruntările cu turcii au continuat. Mircea cel Bătrân a obținut o
nouă victorie în septembrie 1397, prin care își consolida poziția. în
1398 un grup de tătari s-a stabilit în Dobrogea după ce fusese înfrânt de
Timur Lenk, iar în 1401 o armată turcă condusă de Evrenos bei, după ce a
devastat Banatul și Țara Românească a fost măcelărită și înfrântă în Do
brogea”.
în sfârșit:
„7. Ultimii ani de domnie
Mahomed (1413-1421), sultanul victorios, a organizat o expediție de
pedepsire, azapii și achingii, jefuind Țara Românească. Din 1415, Mircea
a plătit pentru prima dată tribut, iară ca acest lucru să însemne
supunerea țării. Frământările cu turcii au continuat, în 1416 Mircea a
refuzat plata tributului și l-a încurajat pe Mustafa, ca nou pretendent
și l-a adăpostit pe șeicul Bedr ed Din, ce propovăduia frăția între
oameni și comunitatea bunurilor materiale ale acestora. Ca urmare, a
trebuit să facă față unei noi expediții de pedepsire condusă de Meh
med, prilej cu care otomanii au obținut victorii în Dobrogea, au prădat
Țara Românească, iar Giurgiu și Turnu au devenit raiale turcești.
Mircea cel Bătrân a murit în scaun la 18 ianuarie 1418 și a fost înmormântat
la Cozia, ctitoria sa”.
Lăsând la o parte acest greu tribut plătit de autor predecesorilor și

contemporanilor, trebuie să reținem că acest curs a venit cu singurele
puncte de vedere creatoare asupra domniei și personalității lui Mircea cel
Mare, emise în decurs de două decenii.
în noua ediție din 2006 publicată de Editura Transversal din Târgo-
viște întâlnim același text.
18. In anul 2003 s-a publicat de Editura enciclopedica Istoria Ro

mâniei în date coordonată de Dinu C. Giurescu (ediția din 1971, la care
am colaborat pentru partea culturală, fusese condusă de neuitatul și marele
său părinte, Constantin C. Giurescu).
Găsim aici distribuită în funcție de date, o veritabilă micromono
grafie care, reconstituită prin aglutinarea acestor fragmente, oferă următoa
rea imagine globală:
444
www.dacoromanica.ro
„1386-1418. Domnia lui Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I, în

timpul căruia Țara Românească cunoaște o puternică dezvoltare eco
nomică, consolidare militară și afirmare politică internațională, înde
osebi în sud-estul Europei. Remarcabil comandant militar, om politic
și abil diplomat, el a întreținut bune relații cu Ungaria, Polonia și
Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor și a intervenit, după 1402,
în luptele pentru succesiune, din statul turc, fiind cel mai activ și valo
ros exponent al luptei antiotomane din vremea sa”.
„1382. In urma unei intervenții la sud de Dunăre, Mircea cel Bătrân
pune stăpânire pe cetatea Silistra, precum și pe cea mai mare parte din stă
pânirile despotului Ivanco, care au intrat în componența Țării Românești”.
„mai 18. Are loc sfințirea bisericii celei mari a mănăstirii Cozia (jud.
Vâlcea), importantă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. De plan triconc, cu o
elaborată decorație a fațadelor, Cozia (a cărei zidire a început în primă
vara anului 1387) va fi principalul model al arhitecturii religioase din
Țara Românească vreme de patru secole”.
„dec. 10. Tratatul de alianță încheiat la Radom de solii lui Mircea cel
Bătrân și ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagieho, cu mijlocirea lui
Petru I, domnul Moldovei; părțile se angajau să-și acorde ajutor militar, în
. primul rând pentru a stăvili «năvălirea și atacul dușmănos al <lui Sigis
mund de Luxemburg>, regele Ungariei, al supușilor lui și al oricăror oa
meni supuși lui». Mircea cel Bătrân sancționează clauzele tratatului prin-
tr-o scrisoare, având pecetea rotundă, ajunsă la Lublin la 20 ian. 1390, și îl
va întări, la Liov, la 6 iul. 1391”.
Circa 1390-1391. Raid de intimidare și jaf al akîngiilor turci, co
mandați de Firuz beg, care au pătruns în țară, trecând Dunărea prin vadul
Cumanilor. Acțiunea a avut loc după cucerirea (sic!) Vidinului, unde dom
nea Ivan Srațimir. A fost prima incursiune otomană pe pământul românesc
de la nord de Dunăre, atacatorii fiind respinși”.
„1393 (înainte de ~). Mircea cel Bătrân reconstruiește cetatea Tumu
(aproape de Tumu Măgurele) pe fundațiile vechii cetăți din epoca romano-
bizantină.
1393, iul. 17. Țaratul bulgar de Tâmovo, stăpânit de Ivan Șișman, este
cucerit de turci și transformat în provincie a Imperiului Otoman. Țarul
bulgar este luat prizonier și executat mai târziu din ordinul lui Baiazid (la 3
iun. 1395)’82; cu acest prilej este cucerită, în urma unui asediu, cetatea
Silistra, aflată în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân.182
182 Ultimele cercetări confirmă vechea știre din cronica lui Chortasmenos tradusă
în slavonă probabil la Tismana: execuția țarului și anexarea țaratului de Tâmovo a
avut loc după întoarcerea din Țara Românească unde fusese învins la Rovine. Succe
siunea celor două evenimente confirmă data de 17 mai 1395 pentru bătălie și în
orice caz plasează expediția sultanului în primăvara lui 1395.
445
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
1393 (sfârșitul) sau 1394 (începutul). Mircea cel Bătrân conduce per
sonal un atac surpriză în sudul Dunării împotriva turcilor otomani, ca răs
puns la atacurile precedente împotriva Țării Românești, precum și la insti
garea enrrului Siileiman al 11-lea de Sinope și a altor membri ai opoziției
anatoliene; cavaleria românească a atacat și distrus bazele akîngiilor de la
poalele versantului meridional al Munților Balcani, cu centrul la Kamobat.
1394. toamna. Campania lui Baiazid I Yldîrîm (Trăsnetul) asupra
Țării Românești pentru a răzbuna atacul domnului român asupra
bazei de akîngii de la Karnobat.
oct. 10. Bătălia de la locul numit „la Rovine” (probabil pe Jii, lângă
Craiova). Oastea Țării Românești, condusă de Mircea cel Bătrân, înfrânge
oastea invadatoare, condusă de Baiazid 1, primul sultan otoman care a
călcat pe pământul românesc, obținând o victorie remarcabilă și obligând
pe sultan să se retragă”.
„1395. mart. 7. Mircea cel Bătrân emite din Brașov un act prin care
arată că în urma întrevederii pe care a avut-o cu regele Ungariei Sigismund
de Luxemburg, a negociat și încheiat un tratat, care reprezintă prima alianță
militară românească antiotomană.
- Castelul Bran intră în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân (după alți
istorici acest eveniment s-a petrecut în 1406).
- Campania sultanului Baiazid I Yldîrîm (Trăsnetul) împotriva
Țării Românești ca răspuns la înfrângerea suferită în toamna anului
precedent; armata turcă (circa 40.000 de oșteni) susținută de corpurile
armate ale unor vasali sud-dunăreni, între care și Marko Kraljevic și Con
stantin Dragas Dejanovic (circa 8.000 de oșteni), invadează țara pe la
Orșova183. Baiazid I s-a îndreptat în fruntea marii sale armate spre Ar
geș, capitala țării. După mai multe ciocniri, s-a ajuns la marea bătălie.
mai 17. Bătălia de pe râul Argeș, în apropiere de capitala Țării
Românești. După o luptă grea, cu mari pierderi de ambele părți, Mir
cea cel Bătrân este nevoit să se retragă din fața invadatorilor; în
același timp oastea lui Baiazid I, datorită în primul rând grelelor
pierderi suferite în această înfruntare, este și ea silită să se replieze la
sud de Dunăre fără a fi reușit, așa cum și-a propus să transforme Țara
Românească în provincie a Imperiului Otoman.184
- în împrejurări insuficient cunoscute, Vlad - probabil un fiu al voie
vodului Dan I, rival al lui Mircea cel Bătrân - susținut de o parte a boie
183 Este „scenariul A.A. Bolșacov” a cărui inanitate se demonstrează în volumul

de față la P· 608-614.
184 Pentru irealitatea acestei imagini despre confruntarea de la 17 mai 1395 ple
dează întreg volumul de față.
446
www.dacoromanica.ro
rimii muntene care nu mai voia să se împotrivească prin luptă prea-

puternicului vecin din sud, este recunoscut ca domn de sultanul Ba
iazid I; Vlad I acceptă suzeranitatea otomană și se obligă la plata tri
butului185. Țara Românească nefiind transformată în provincie a Impe
riului Otoman.
In Țara Românească se instituie un dualism al puterii, Mircea cel
Bătrân și Vlad I domnind concomitent în diferite părți ale țării; înce
putul luptelor dintre Mircea cel Bătrân, susținut de o parte a țării și având
uneori sprijin ungar, și Vlad I, susținut de facțiunea antiungară a boie
rilor munteni și de turci186.
iul. 6-aug. 25. în acest interval de timp Sigismund de Luxemburg luptă
împotriva turcilor otomani pe teritoriul Țării Românești, cu care prilej a
cucerit cetatea Tumu, unde a instalat o garnizoană ungară.
1396. vara. Ciocnire armată fără rezultat dintre Mircea cel Bătrân, spri
jinit de un corp de oaste transilvan, și Vlad, susținut de turci”187.
- „Mircea cel Bătrân a participat cu un corp de oaste la campania cru-
ciaților; propunerea regelui Ungariei ca domnului român să i se încredin
țeze conducerea luptei în prima fază, deoarece era cunoscut și se afirmase
între contemporani ca fiind «viteaz, activ și puternic, care, luptându-se în
mai multe rânduri cu turcii a triumfat în chip glorios asupra lor», a fost
zădărnicită de împotrivirea contelui de Nevers, fiul ducelui Burgundiei,
care solicitase această onoare pentru sine”.
„1396. dec.-1397. ian. Vlad refugiat în cetatea Dâmboviței, a fost
asediat de oastea transilvăneană comandată de voievodul Știbor de
Stiborycz (1395-1401, 1410-1414) și capturat, împreună cu familia sa.
Mircea cel Bătrân redevine singurul domn al Țării Românești”.
„1403 sept. 23. Mircea cel Bătrân a reînnoit, se pare că prin mijlocirea
domnului Moldovei, alianța cu regele Poloniei Wladislaw al Il-lea Ja-
giello. Probabil că, cu acest prilej, s-a dat și cel dintâi privilegiu comercial
al domnului Țării Românești pentru negustorii din Polonia și Lituania. Mai
târziu, la 17 mai 1411, din Giurgiu, domnul Țării Românești întărește tra
tatul de alianță cu Polonia”.
185 Nimic nu dovedește că Vlad I a acceptat suzeranitatea otomană și plata tribu

tului - sunt ficțiunile seculare ale lui N. Iorga și D. Onciul.
180 Afirmație nesusținută de niciun document. Nu avem cunoștință decât de o sin
gură luptă: când l-a obligat pe Vlad I să părăsească tronul și capitala și să se refugieze
în „cetatea Dâmboviței”. La 7 decembrie 1397 în diploma dată la Timișoara lui
Știbor, regele consemna acest final al domniei lui Vlad. Nu știm însă când se pe
trecuse el.
187 Din nou afirmație gratuită. Singura ciocnire cunoscută este între Știbor și Vlad,
în drumul voievodului Ardealului spre Nicopole.
447
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„1404-1406. Intensă activitate militară a Țării Românești în sudul

Dunării în cooperare cu regatul ungar; ca urmare, a fost recucerită de la
otomani o mare parte din teritoriul Dobrogei și Silistra, situație care se
reflectă în titlul lui Mircea cel Bătrân din 23 nov. 1406, unde el apare
ca: «mare voievod și domn... stăpânind și domnind peste toată țara
Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărăști
și Amlașului și Făgărașului, herțeg și domn al Banatului Severinului și
de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea
Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstorului». Reintrarea Dobrogei
în componența Țării Românești a consolidat sistemul de apărare al ță
rii și a creat premisele lărgirii relațiilor politice și economice cu Ana
tolia”.
„1406. Restabilirea legăturilor dintre Mircea cel Bătrân și Istfendiyar-
oglu Miibarizeddin, beiul de Sinop-Kastamonu, un reprezentant al opo
ziției anatoliene față de politica agresivă a Casei lui Osman”.
„1409-1411. Mircea cel Bătrân intervine în luptele pentru succesiunea
lui Baiazid 1. La chemarea sa, în iul. 1409, a sosit, pe mare, din Anatolia,
Musa Celebi, unul dintre fiii sultanului defunct; primit cu fast și oferte îm
bietoare, principele otoman a pregătit în Țara Românească revolta Rume
liei împotriva lui Süleyman; având concursul unui contingent românesc,
sub comanda lui Dan, Musa trece Dunărea și, după lupte cu rezultate
schimbătoare în cursul anului 1410, reia cu succes ofensiva împotriva
fratelui său Süleyman, pe care îl înfrânge (acesta, încercând să se refugieze
la Constantinopol, a fost ucis de urmăritori), înstăpânindu-se la Edime ca
emir al Rumeliei (17 febr. 1411-5 iul. 1413); Mircea cel Bătrân se afla la
apogeul puterii sale”.
„1413. iul. 5. Lupta de la Qiasmurlu (lângă Sofia). Mehmed, un alt fiu al
lui Baiazid, stăpânitor în Asia Mică, chemat de împăratul bizantin Manuel
al II-lea Paleolog (1391-1425), îi înfrânge pe puținii susținători ai lui
Musa, favoritul lui Mircea cel Bătrân, rămânând singur stăpânitor și în-
scăunându-se la Edirne; este primul cârmuitor turc care poartă con
știent și constant titlul de sultan”.
„1415-1416. Nouă intervenție a lui Mircea cel Bătrân în luptele dintre
succesorii lui lui Baiazid I, împotriva lui Mehmed I el îl sprijină pe Mustafa
Qelebi, fratele acestuia; în ian. 1416, Mustafa, a cărui prezență în Țara
Românească este atestată în iun. 1415, întărit cu un contingent românesc, a
trecut Dunărea, devenind - după mai multe lupte - stăpân al Rumeliei
(până în 1421)188.
188 Informația aceasta se cere controlată. Ar însemna că Mustafa a învins și a
stăpânit până la moartea fratelui său Mehmed I partea europeană a Imperiului Oto
man, ceea ce nicio istorie a Imperiului Otoman nu ne-o spune. Dimpotrivă, aflăm din
448
www.dacoromanica.ro
1416. toamna. Nouă încercare a lui Mircea cel Bătrân de a submina

puterea otomană prin susținerea acțiunii șeicului anatolian Bedr ed-din
Mahmud; cu concursul domnului, acesta trece în Dobrogeas, prin Silistra,
și apoi în Deliorman, unde a reușit să declanșeze o puternică mișcare so
cială și religioasă reprimată în cele din urmă; șeicul a fost capturat și
executat, prin spânzurătoare, la Serres (18 dec. 1416)”.
1419. vara. „Puternic atac al akîngiilor efectuat la nord de Dunăre;
după lupte grele cu importante pierderi de ambele părți, corpul de oaste din
Banat, comandat de cornițele Filippo dei Școlari (Pippo Spano de Ozora) a
reușit să respingă pe invadatori” (p. 50-58).
Avem astfel reafirmată și prin această lucrare teza despre două

expediții sultanate: una în octombrie 1394, „de la Rovine”, localizată
lângă Jiu și soldată cu victoria lui Mircea și retragerea sultanului, a doua
campanie „ca răspuns la înfrângerea suferită în toamna anului precedent”
(teza M. Dogaru) duce la confruntarea din 17 mai, în care cad Marko
Kralevic și Constantin Dejanovic. De data asta oști le otomane vin de la
Orșova (ca în tratatul academic, care la rândul său a preluat „scenariul”
propus de A.A. Bolșacov, în 1960, pe baza textului cu aspect de cronică
descoperit de profesorul Halii Inalcik). Mircea și Baiazid se retrag fiecare
din cauza pierderilor suferite, „fără a fi reușit, așa cum și-a propus, să
transforme țara în pașalâc”. Avem aici preluarea „scenariului Papacostea”
elaborat pe baza „Anonimului florentin”, dar prin falsificarea acestui izvor,
care nu vorbește de lupta între Mircea și Baiazid în Țara Românească, ci de
lupta între regele Sigismund și Baiazid în Ungaria!
Autorii își recunosc necunoașterea împrejurărilor în care a fost
instalat Vlad, dar admit instalarea lui în mai 1395, și faptul că a acceptat
suzeranitatea otomană și a plăti tributul. In schimb, nu înscriu data de 28
mai 1396 când Vlad a depus omagiu regelui Poloniei, lămurind prin asta,
anticipat, pe istorici, de cine a fost instalat pe tron și al cui vasal era.
Lipsește de asemeni în 1400 cea mai importantă acțiune a lui Mircea
în spațiul românesc: așezarea pe tronul Moldovei, în urma unui raid ful
ger până la Suceava (cu care prilej l-a făcut prizonier pe luga) a ma
toate sursele de informare despre eșecul lui în încercarea de a pune mâna pe putere și
închiderea lui de către bizantinii la care se refugiase, la cererea lui Mehmed I. Eliberat
în 1421 după moartea lui Mehmed și recunoscut sultan în Rumelia dar numai pentru
un an, va fi înlăturat în 1422 de Murad II, fiul de 17 ani al lui Mehmed, susținut de
ieniceri.
449
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
relui său contemporan Alexandru cel Bun. A fost o acțiune cu mult mai
importantă pentru toată istoria românilor decât instalarea pe tronul
sultanilor a efemerului Musa țielebi. Fără acest norocos act nu i-am fi
avut pe Ștefan cel Mare și Petru Rareș, nepot și strănepot ai lui Alexandru
cel Bun!
Absența oricărei încercări de datare a „tributurilor” lui Mircea
în ultimii ani de domnie, și absența oricărei știri și date despre o în
chinare finală, cu acceptarea plății tributului, demonstrează însă că în
toarcerea la adevăr de pe norii ficțiunii este, măcar aici, posibilă.
19. în 2004 s-a publicat sub egida Ligii culturale pentru unitatea
românilor de pretutindeni volumul O istorie a românilor de pretutindeni,
de prof. dr. Mircea Dogaru, și prof. dr. Gheorghe Zbuchea. Pe copertă
mai apar coordonator și Cuvânt înainte prof. dr. Victor Crăciun și Pre
față: Adrian Păunescu. Volumul a apărut cu sprijinul Guvernului Româ
niei - Departamentul pentru românii de pretutindeni.
In felul ei este o apariție cu totul nouă în istoriografia românească,
după cum inspirat ne-o prezintă în prefață celebrul ei semnatar.
Este o carte adresată în același timp celor 22 milioane de români
rămași în țară din cele 23 și celor 13 milioane din afara granițelor acesteia.
De unde noutatea absolută a demersului istoriografie asumat de cei doi
autori (din nefericire, de atunci pe unul, profesorul Gheorghe Zbuchea l-am
pierdut) dar și dificultatea lui. Meritul incontestabil al autorilor este
acela de a se fi străduit să gândească ei înșiși despre istoria pe care o
prezintă, și să încerce a-i determina pe toți cititorii să facă la fel.
Capitolul IV este intitulat Românii în epoca medievală clasică, de la
Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Ștefan cel Mare (1457-1504). Prin urma
re, nici chiar aici nu reușim să scăpăm de interdicția așternută peste adevă
ratul supranume al domnului Țării Românești, perpetuându-i „pseudonimul”
din epoca fanarioților, ca și cum aceasta s-ar fi întors sub altă înfățișare!
în consecință, nu ne mai surprinde reîntâlnirea, și aici, cu aceeași
revărsare de ficțiune peste filele istoriei adevărate, menită să compromită
nobila „cauză” căreia îi este închinată cartea.
Surprinzând perfect caracterul expediției la Karinovasi („prima
campanie ofensivă europeană de amploare îndreptată împotriva Im
periului Otoman”) autorii scriu:
450
www.dacoromanica.ro
„Realizând că prin victoria repurtată de Mircea cel Bătrân la sud de

Dunăre este amenințată expansiunea otomană spre Europa, Bayezid Ildî-
rîm (1389-1402) aînceputîn primăvara anului 1394 organizarea unei ex
pediții de mari proporții împotriva Țării Românești.
Eșecul acesteia, în toamna anului 1394, în câmpie, pe Argeș, l-a de
terminat să concentreze în primăvara anului următor întreaga capa
citate militară a imperiului, inclusiv forțele tuturor vasalilor din Europa
și Asia. Bayezid I a trecut Dunărea pe la Nicopol-Turnu și a pătruns în
Țara Românească, probabil în mai 1395, țintind capitala Curtea de
Argeș. Apreciind just raportul de forțe, Mircea cel Bătrân și-a dat seama că
angajarea, de data aceasta a bătăliei în câmp deschis nu avea șanse de
reușită și a hotărât să adopte strategia și tactica războiului de hărțuire.
Momentul culminant al campaniei otomane, a doua bătălie a Arge
șului, zisă de „la Rovine” în apropierea capitalei. Ea a avut un caracter
extrem de sângeros, cu pierderi imense de ambele părți. Deși a avut un
mare succes în câmp tactic, pe plan strategic, contraofensiva nu a fost
posibilă datorită eșecului înregistrat de aliat (Sigismund de Luxem
burg) în realizarea joncțiunii.
Primejdia pierderii Țării Românești a determinat intervenția
papalității și a cavalerilor occidentali, realizându-se prin concentrarea
de forțe de la Nicopol din 1396, prima mare coaliție (cruciadă) antioto-
mană, care, deși a eșuat pe câmpul de luptă, l-a îndepărtat pe Bayezid I
de linia Dunării, creând Bizanțului amenințat direct momentul de
răgaz ce i-a permis să-și prelungească existenta cu încă o jumătate de
secol” (p. 87-88). ’
Despre 17 mai 1395 avem aici o variantă la celebra „Ad usum del
phini” dar în loc de o ajustare a istoriei Franței pentru tânărul fiu de rege și
moștenitor al tronului ne aflăm în fața celei a istoriei naționale „pentru uzul
românilor de pretutindeni”. Lor nu li se mai servește imaginea înfrângerii și
înlocuirii cu Vlad, ca în Istoria României în date, ci doar versiunea im
posibilității contraofensivei din cauza... defecțiunii aliatului ungar!
Există însă două izvoare care-1 înfățișează pe domnul român ur-
mându-și dușmanii până la Dunăre: Laonic Chalcocondil și „cronica
scurtă” grecească din secolul al XVI-lea, descoperită în manuscrisul copiat
în 1624. Chiar admițând o parte de exagerare în ambele, întrucât sultanul în
retragerea precipitată a păstrat totuși cetatea Tumu (de unde informația că a
pus „socotitori” cum traduce Moxa, pe la toate vadurile!) ele ne dau altă
imagine despre finalul acestei confruntări epocale.
S-a făcut însă o dogmă mai bine de un veac din interpolarea absurdă a
oromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
unui copist moldovean din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, care

vorbește de înlocuirea lui Mircea cu Vlad și fuga primului în Ardeal, iar
acum asistăm la „canonizarea” altor două izvoare, de o credibilitate mai
mult decât îndoielnică, din care se reține doar ceea ce este în defavoarea
victoriei românești, închizându-se ochii la ceea ce ne ajută, chiar și din ele,
să o demonstrăm!
Personal ar fi trebuit să fiu încântat de drumul pe care a reușit să și-1
deschidă ideea argumentată în 1986 și apoi în comunicarea de laNicopole,
din 1996, chiar dacă atât studiul subsemnatului din volumul Marele Mircea
Voievod cât și ale lui Alexandru V. Diță lipsesc cu desăvârșire de la biblio
grafie. Dar aș fi mult mai bucuros dacă la o viitoare ediție, autorul rămas
printre noi se va debranșa de ficțiunea campaniei din 1394 „în câmpie”, și
mai ales va renunța la afirmația delirantă că expediția de la Nicopole s-a or
ganizat de către Papă și cavalerii occidentali, speriați de soarta Țării Româ
nești!
20. Nu lipsită de semnificație și de aceea trebuind să-și ia locul în

această încercare de bilanț istoriografie al perioadei postdecembriste este
cărticica de format mic (9><13 cm) întitulată Memorator de Istoria Româ
nilor (ce bine că măcar în asemenea titluri, fie și doar pe coperta interioară,
se înfrânge ucazul bolșevic, rămas neatins de ortografia actualei Academii
Române, care ne obligă să scriem încă numele neamurilor cu literă mică, de
parcă ar fi plante, virusuri sau animale necuvântătoare)pentru clasa aXII-a.
El ne aduce măcar aminte că în 2005, când autoarea, Mihaela Nancu, îl
publica la editura Booklet din București, mai exista o disciplină „Istoria
românilor” în învățământul românesc, iar pe coperta manualelor de clasa a
Xl-a și a XlI-a numele neamului nostru mai putea fi citit. între timp și din ti
tulatura materiei și a manualelor pentru predarea ei au dispărut, din ordinul
și cu concursul celor ce urmăresc însăși dispariția acestui neam de pe lume.
în „memoratorul” doamnei profesoare Mihaela Nancu descoperim o
secțiune intitulată Politica externă a voievozilor români (p. 34-40) care
debutează cu 1. Mircea cel Bătrân (1386-1418) - Țara Românească.
Aici, de la paginile 34-35 aflăm (împreună cu elevii cărora le era
destinat „Memoratorul”) că:
1394, primăvara a întreprins o expediție la Karinovasî, în sudul Mun
ților Balcani, încheiată cu succes;
www.dacoromanica.ro
1394,10 oct. - bătălia de la Rovine încheiată cu înfrângerea armatei

otomane condusă de Baiazid Ilderim (Fulgerul);
1395, 7 mart. - Brașov, tratat de alianță cu regele Ungariei Sigismund
de Luxemburg, împotriva turciljr;
1395, 17 mai - pe malul Jiului oștile române și maghiare au obținut o
victorie strălucită împotriva turcilor ce atacaseră Țara Românească;
1396 - cruciada antiotomană de la Nicopole, organizată de Sigismund
de Luxemburg cu participarea lui Mircea cel Bătrân și a cavalerilor occi
dentali (a celor burgunzi);
- 1396, vara - cruciații au cucerit Vidin, Rahova, Nicopole;
- 1396, 25 sept. - a avut loc lupta de la Nicopole încheiată cu un
dezastru pentru cruciați care s-au retras în dezordine. Mircea a pierdut
cetatea Turnu.
1397, sept.-oct. - a avut loc înfruntarea cu turcii în câmpia mun-
teană încheiată cu izgonirea turcilor și recuperarea cetății Turnu;
1403, 23 sept. - a reînnoit, prin intermediul lui Alexandru cel Bun,
alianța cu Wladislav JageHo;
1406, nov. - întâlnirea de la Severin dintre Sigismund de Luxemburg și
Mircea, cu scopul pregătirii unei noi cruciade antiotomane;
1402-413 - s-a amestecat în luptele pentru tron în Imperiul Otoman,
susținându-1 mai întâi pe Musa, apoi pe Mustafa, dar amândoi au pierdut în
fața lui Mahomed;
1415 - a plătit primul tribut Porții în schimbul protecției acordate
de sultan și recunoașterii de către acesta a independenței Țării
Românești.
Scurt și... cuprinzând tot ce-i puneau la dispoziție autoarei confrații

cu titluri universitare și nume de istorici.
21. Anul 2007 a adus cel de al doilea Dicționar de istorie a Romă-

niei, publicat de Editura Meronia din București. Autorii menționați pe co
pertă: Stan Stoica, Vasile Mărculeț, Vasile Valentin, Valentina Bilcea.
Coordonator: Stan Stoica.
Pentru a da mai multă autoritate cărții autorii și editura au obținut un
„Cuvânt înainte de acad. Dinu C. Giurescu”, dar nu i s-au adresat și pentru
un consult prealabil asupra unor materiale ce ridicau anumite probleme.
Așa se face că aici găsim despre Rovine următorul text:
„Rovine, bătălia de la Prima mare confruntare armată între români
și turci, desfășurată în contextul expansiunii otomane în Balcani. Expediția
turcilor a avut un caracter de pedepsire, deoarece domnul Țării Româ-
453
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
nești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), sprijinise la Kosovopolje rezistența

sârbilor (1389) și alungase în 1393 garnizoana otomană de la Karinovasî
(azi Karnobat, la sud de Munții Balcani).
Nu se cunoaște cu certitudine momentul bătăliei de la R[ovine], Croni
cele sârbe fixează confruntarea la 10 oct. 1394, iar izvoarele (sic!) bizan
tine, la 17 mai 1395. în privința locului bătăliei, cei mai mulți istorici
(sic!) consideră că a avut loc la vărsarea Neajlovului în Argeș, între
Dunăre și capitala țării. Forțele angajate în bătălie sunt inegale: sultanul
Baiazid I Ildîrîm (Trăsnetul) venea cu o armată de 40.000 de soldați, căreia
i se adăugau cetele vasalilor sârbi, în timp ce Mircea dispunea doar de
10.000 de ostași. în ciuda premiselor nefavorabile, armata munteană a
ieșit învingătoare, în urma unei sângeroase bătălii. Stăvilită pentru un
timp, ca urmare a acestei victorii, presiunea otomană va reveni spre sfâr
șitul domniei lui Mircea” (p. 323).
Spre deosebire de dicționarul înregistrat anterior și alcătuit de o

singură autoare, unde domnilor nu li se consacrau articole, aici i se acordă
lui Mircea „cel Bătrân” mai mult de o pagină (p. 219 și o treime din p. 220)
cu următorul conținut:
„Mircea cel Bătrân (1386-1418), Domnia lui ~. Mircea ocupă tronul
Țării Românești în sept. 1386, succedându-i fratelui său Dan I (1383
1385), căzut în luptele cu țarul bulgar de la Târnovo, Ivan Șișman. Moște
nirea unor relații tensionate cu Ungaria l-a determinat să se apropie de
domnii Moldovei, Petru Mușat și Roman I. Cu concursul primului, stabi
lește relații cu regele Poloniei, Vladislav II Jagello, cu care încheie un tratat
de alianță la Radom (10 dec. 1389), reînnoit apoi la Lublin (20 ian. 1390),
îndreptat împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Conco
mitent, Mircea se angajează în lupta antiotomană. în 13881389 el intervine
în Dobrogea, ocupată de turci, pe care o alipește Țării Românești. Se pare
că o oaste muntenească a participat alături de sârbi și bosniaci la lupta de la
Kossovopolje (15 iun. 1389). în replică, în 1391, o oaste otomană con
dusă de Firuz bei devastează o parte a Țării Românești. Noi ciocniri cu
turcii au loc în 1393 pentru cetățile Nicopole și Silistra. în același an,
Mircea întreprinde o expediție până la Karinovasî, în sudul Munților
Balcani. în sept. 1394, o oaste turcească condusă de Baiazid 1, întărită
cu contingentele vasalilor sârbi ai sultanului a pătruns în Țara Româ
nească. Mircea, inferior numeric, a adoptat tactica luptelor de hărțuială,
slăbind oastea otomană. Lupta decisivă s-a dat pe Argeș, la „Rovine”, și s-a
încheiat cu victoria domnului muntean (10 oct. 1394). Rezistența opusă
de Mircea l-a silit pe sultan să se retragă. Pericolul otoman a contribuit
454
www.dacoromanica.ro
la normalizarea relațiilor cu Ungaria. La 7 mart. 1395, la Brașov,

Mircea încheie un tratat de alianță munteano-otomană cu Sigismund
de Luxemburg.
O nouă confruntare a avut loc la 17 mai 1395, lângă Craiova. Unii
istorici o consideră ca fiind bătălia de la „Rovine”, datorită contopirii de
către izvoare, sub o denumire generică, a două bătălii desfășurate la
scurt timp una de alta. Abandonat de o parte a boierimii, care s-a
raliat pretendentului Vlad 1 „Uzurpatorul”), Mircea a fost înfrânt
pierzându-și tronul.
în vara anului 1396, chiar dacă a eșuat în tentativa de a-și recupera
tronul cu ajutorul lui Știbor, voievodul Transilvaniei, Mircea și-a con
solidat pozițiile în țară, putând participa cu o oaste la cruciada anti-
otomană, încheiată cu dezastrul de la Nicopole (25 sept. 1396). La
sfârșitul aceluiași an sau la începutul lui 1397, Mircea reușea cu ajutorul lui
Știbor să-1 elimine pe Vlad 1. în 1397 și 1400 sunt anihilate alte atacuri
otomane asupra Țării Românești.
Capturarea lui Baiazid I la Ankara (20 iul. 1402) de către Timur Lenk și
moartea sa în captivitate (1403) au generat anarhie în Imperiul Otoman.
Acest lucru i-a permis lui Mircea să-și restabilească pozițiile în Dobro-
gea (1404). La sfârșitul anului 1406, el s-a întâlnit cu Sigismund la Severin
reînnoind alianța antiotomană. în 1411, cu sprijinul său, Musa, unul din fiii
lui Baiazid I, a ocupat tronul Imperiului Otoman. Musa a fost înfrânt și ucis
de fratele său Mohamed I, care a restabilit unitatea imperiului.
în 1414, Mohamed a atacat Țara Românească, obligându-1 pe Mir
cea să-i plătească tribut. Curând, acesta a sprijinit noi pretendenți
împotriva sultanului: pe Mustafa (1416) și Bedr-ed-Din (1417). Ambii au
fost însă înfrânți de Mohamed, care a întreprins o nouă campanie
împotriva lui Mircea ocupând Dobrogea și Silistra și silindu-l din nou
pe domnul muntean să ceară pace și să plătească un tribut de 3.000 de
galbeni (1417).
Mircea și-a încheiat domnia la 31 ian. 1418. După moartea lui, Țara
Românească a cunoscut o lungă perioadă de anarhie politică” (p. 219-220).
Se pare că prima obligație a unui dicționar, în privința lui Mircea cel

Mare, este aceea de a cumula toate ficțiunile, e drept, alegând uneori între
ele, cum este cazul luptei de la 17 mai 1395, prezentată aici ca o înfrângere,
față de alții care o dădeau drept victorie, dar cu neputință de dus până la
capăt, sau urmată totuși de înlocuirea celui „victorios” cu Vlad!
Nimic nou în articolul rezervat aceluiași domn în Dicționar biografic
de istorie a României din 2008.
455
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
22. Tot în 2007 a apărut la Editura Litera Internațional din Chișinău și

București un volum monumental ca proporții, unic în toată producția româ
nească de carte istorică din toate timpurile, ca ilustrație și scris. Este sem
nat de istoricul din Moldova de peste Prut Ion Țurcanu, unul dintre „istori
cii în toată puterea cuvântului” de care dispunem, și din care nu avem inflație.
Alcătuirea și publicarea acestui volum este cel mai prețios dar primit
de „românii de pretutindeni” în decursul acestor două decenii, și cea mai
elocventă dovadă a resurecției acelei Basarabii care ni l-a dat pe B.P.
Hasdeu și înaintea lui pe Dimitrie Cantemir. Iar performanța tipografică a
familiei Vidrașcu (tatăl și fii) demonstrează că Republica Moldova s-a
„integrat” deja, sub acest aspect, în „Europa” înaintea noastră. Numai Ser
bia mai dă la iveală, în „Orientul” nostru chinuit de „tranziție” asemenea
cărți, închinate glorioasei lor moșteniri medievale.
In această carte extraordinară de 911 pagini intitulată Istoria ilustrată
a românilor de la origini până la marea Unire, optica nițel partizană a
autorului a introdus un capitol cu titlul Moldova în timpul domniei lui
Ștefan cel Mare, dar nu și unul despre Țara Românească în timpul domniei
lui Mircea cel Mare.
Pe acesta îl găsim în capitolul IV. De la „descălecare”pînă la Ștefan
cel Mare (respectăm ortografia cu î adoptată de editură) subcapitolul 1. Un
secol de neatîrnare a Țării Românești (măcar aici cu â) cu admirabile por
trete color: al domnului (cel de la Curtea de Argeș), al lui Vladislav II
Jagiello și două ale lui Sigismund de Luxemburg (cel de la tinerețe, repro
dus și de noi la p. 185, dar în alb-negru, și altul de la bătrânețe, cu toată firea
lui imprimată pe figură, dar la fel de reușit și expresiv. (Singurul cu totul
nereușit este cel reținut pentru volumul IV din Istoria Românilor).
Iată ce citim (noi respectăm ortografia Academiei Române) despre
Mircea (și pentru I. Țurcanu „cel Bătrân”):
„O dată cu urcarea în scaunul domniei a lui Mircea cel Bătrân (1386
1418), politica munteană față de Ungaria iese din cadrul relațiilor înguste
dintre cele două state. Tot așa ca și Nicolae Alexandru câteva decenii
mai devreme, el orientează politica sa externă într-un larg cadru re
gional. în acest scop, noul domn începe să caute soluția acceptabilă pentru
el în conflictul româno-ungar prin conjugarea eforturilor mai multor țări
învecinate. între altele, atenția sa începe să se îndrepte spre Moldova și
Polonia, care nu puteau accepta expansiunea maghiară la est de Car-
456
www.dacoromanica.ro
păți și spre Delta Dunării. El reia mai vechea ofensivă munteană spre
gurile Dunării și reușește, cu susținerea domnului moldovean Petru I Mu-
șat, să-i îndepărteze pe tătari de acolo. Anume atunci el pune stăpânire pe o
fâșie de pământ la nord de brațul Chilia. Nu se știe care a fost întinderea
teritoriului stăpânit de Basarabi pe malul stâng al Chiliei și nici cât timp a
durat această stăpânire. Cert este că anume de atunci extremitatea sudică a
teritoriului dintre Prut și Nistru a început să se numească Basarabia, de la
numele dinastiei Basarabilor, după cum, în Evul Mediu, însăși Țara Ro
mânească adeseori va fi numită Țara Basarabească. Apoi profitând de bu
nele relații ale lui Petru Mușat cu Polonia, Mircea a stabilit strânse rapor
turi diplomatice cu regele polon Vladislav Jagiello: la 10 decembrie 1389 a
fost încheiată o alianță munteano-polonă, reînnoită în 1390 și 1391. Ali
anța era îndreptată împotriva Ungariei. Noul rege ungar Sigismund de Lu
xemburg a fost nevoit să țină cont de aceste relații, precum și de ame
nințarea crescândă din partea Imperiului Otoman. Drept urmare, el a accep
tat să încheie cu Mircea, la 7 martie 1395, la Brașov, un tratat de alianță, în
care se angajau să-și acorde unul altuia «sprijin și ajutor împotriva oricui».
Tratatul era îndreptat însă împotriva turcilor.
«De din vale de Rovine»
Către momentul semnării tratatului de la Brașov, turcii obținuseră un șir
de victorii împotriva statelor din sudul Dunării. Ultimul mare succes din
șirul acestor izbânzi a fost cel obținut de sultanul Baiazid I Ildîrîm în
bătălia de la Kossovopolje, în 1389, împotriva forțelor comune sârbo-bos-
niace. Serbia deveni vasală a Imperiului Otoman. A urmat lichidarea Țara-
tului bulgar de Tâmovo în 1393, apoi a celui de la Vidin, în 1396. în urma
acestor victorii, Imperiul Otoman stăpânea cea mai mare parte a Peninsulei
Balcanice și ajunse la Dunăre. După Kossovopolje, turcii au invadat
pentru un moment Țara Românească, dar au întâlnit rezistență dârză
și s-au retras.
La scurtă vreme însă după încheierea tratatului munteano-ungar,
Baiazid a trecut din nou Dunărea în fruntea unei armate mari, din
care făceau parte și vasalii sârbi. Având în față un inamic mult mai
puternic și lipsit fiind de ajutorul regelui ungar, aliatul său antiotoman,
Mircea s-a retras în interiorul țării. Bătălia decisivă s-a dat la 17 mai 1395
undeva pe râul Argeș, la locul numit în izvoare Rovine, care însă nu
era o localitate anume, întrucât „rovine" înseamnă „șanțuri”. Cronicile
românești și străine relatează fără echivoc că muntenii i-au învins pe turci.
Citim, astfel, în Letopisețul Cantacuzinesc. «Biruit-au Mircea Vodă pe turci
și far de număr au perit, trecând Baeazet Dunărea fără vad», iar în Cronica
bulgărească se spune că «Baiazid s-a înspăimântat și a fugit și râul acela
curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute».
457
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Din motive neelucidate complet, după acea victorie strălucită, Mir

cea nu numai că nu și-a consolidat puterea, dar chiar a pierdut-o.
Locul său a fost ocupat de Vlad, fiul lui Dan I, sprijinit de un grup de
boieri ostili lui Mircea, susținuți la rândul lor de oamenii lui Baiazid,
de domnul moldovean Ștefan Mușat și de regele polon Vladislav
Jagiello. Mircea s-a refugiat în Transilvania, de unde, împreună cu
voievodul ardelean Știbor, îl va ataca victorios, în anul următor, pe
Vlad și pe susținătorii săi turci.
La Nicopole
După bătălia de la Rovine, regele ungar Sigismund de Luxemburg a ini
țiat formarea unei coaliții europene antiotomane. In 1396, el a pornit o
cruciadă împotriva otomanilor. în acest scop a adunat la Buda cavaleri din
Anglia, Franța, Germania, Burgundia, Italia, pe care împreună cu oastea sa,
i-a îndreptat prin Timișoara, Orșova și Vidin, spre Nicopole, pe malul drept
al Dunării. Acolo își aduseseră oștile lor și Mircea cu Știbor. în câmpia de
lângă Nicopole s-a dat, la 25 septembrie 1396, o grea bătălie între cruciați
și armata sultanului. Cele două armate aveau cam același efectiv uman: câte
60.000 de oameni de fiecare. Trupele lui Baiazid erau însă organizate mai
bine și mai disciplinate, cu toate că în armata creștină se aflau vreo 16.000
de cavaleri. Biruința turcilor a fost categorică. Cavaleria cruciaților a fost
nimicită în mare măsură, regele ungar și Mircea abia reușiră să-și salveze o
parte a trupelor. După luptă, turcii au ocupat Vidinul și cetatea Turnu,
ceea ce a mărit vulnerabilitatea teritoriului românesc în fața agresiunii oto
mane.
înfrângerea cruciaților la Nicopole a constituit o premisă pentru o ate
nuare a ostilităților dintre țările amenințate de agresiunea otomană. Susți
nut de Ungaria, Mircea primește din nou ajutorul lui Știbor, voievodul
Transilvaniei, pentru a-și reîntoarce scaunul domniei. Vlad nu a putut
rezista atacului celor doi aliați și s-a retras la cetatea Dâmboviței, dar a
fost nevoit, până la urmă, să se predea lui Știbor care l-a dus în Un
garia. Mircea a redevenit domn al Țării Românești.
Alianțe europene
Revenit în fruntea țării sale, Mircea putea beneficia de noua politică ex
ternă a țărilor mari din Europa de Est, care se arătau dispuse să-și coor
doneze eforturile în vederea stăvilirii expansiunii turcești. Astfel de condi
ții fuseseră create încă prin înțelegerea dintre Ungaria și Polonia de la Stara
Wies, din iulie 1387 (corect: 1397). Un articol al acelui acord prevedea
că Polonia renunța să mai intervină în treburile interne ale Țării Ro
mânești. Asta însemna recunoașterea polonă a domnului muntean.
Acordul de la Stara Wies a deschis Țării Românești perspectivele largi în
colaborare politică cu țările est-europene. Ungaria renunță, în favoarea
, 458 .
www.dacoromanica.ro
lui Mircea, la posesiunile muntene Severin, Amlaș și Făgăraș și chiarîi

cedează cetățile Bran, în Țara Făgărașului, și Bologa, în vecinătatea
Clujului. Această atitudine contribuie la consolidarea relațiilor Munteniei
cu Transilvania.
Profitând de noul climat politic internațional, Mircea a reluat ve
chile sale legături prietenești cu Țara Moldovei. Pentru aceasta însă a
trebuit, mai întâi să-l îndepărteze din scaunul domnesc de la Suceava pe
Iuga Ologul, care îi era ostil. Cu sprijinul domnului muntean, tronul
Moldovei a fost ocupat de Alexandru cel Bun, care se pare că îi era
rudă. Printr-o înțelegere între cei doi domni, cetatea Chilia de la Dunăre a
revenit Moldovei. Mircea a știut să beneficieze de legăturile strânse ale
domnitorului moldovean cu Polonia, pentru stabilirea unor bune relații
munteano-polone.
In preajma Semilunii
Succesele diplomatice ale lui Mircea în Europa au fost favorizate de
luptele pentru putere ce se declanșaseră în Imperiul Otoman după ce
puternicul sultan Baiazid fusese înfrânt la Ankara, în 1402, de către Timur
Lenk (Tamerlan) și făcut prizonier. Domnul muntean socoti că sosise mo
mentul prielnic să nu aștepte lupte, ci să intervină pentru a le face să evo
lueze în direcția favorabilă pentru țara sa. întru realizarea acestui plan, el a
avut, în 1406, o întrevedere la Severin cu Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei. A fost discutată, între altele, și posibilitatea realizării unei noi
colaborări europene, care să fructifice în folosul lumii creștine situația cre
ată în Imperiul semilunii. De asemenea, domnul român reușea, tot atunci,
să-1 atragă de partea sa pe despotul Serbiei, Ștefan Lazarevic. Prietenia lui
Ștefan Lazarevic era necesară din două motive importante: întâi, el era
vasal al sultanului și, în al doilea rând, sora sa fusese una din soțiile lui
Baiazid și avea un fiu, Musa, care pretindea la tronul Imperiului.
Cei mai influenți pretendenți la moștenirea lui Baiazid erau fiii săi Soli
man și Mehmed. însă planul ungaro-muntean privind colaborarea euro
peană în criza de putere, apărută în Imperiul Otoman, nu s-a putut realiza.
De rezolvarea acestei probleme se arătaseră interesate mai multe țări
creștine, între care Bizanțul, Veneția, Polonia, Ungaria, Serbia și Țara Ro
mânească. Dar ele nu au putut conveni să susțină un singur pretendent la
tron. Candidatura lui Musa nu era susținută nici măcar de unchiul său,
Ștefan Lazarevic. în schimb, Mircea a depus eforturi foarte stăruitoare pen
tru promovarea lui Musa. Ajutat doar de Țara Românească, acesta reuși, în
1410, să-1 învingă pe fratele său Soliman lângă Adrianopol și, în februarie
1411, să fie proclamat emir al Rumeliei. Bineînțeles că acesta a fost un
mare succes al politicii lui Mircea. însă celălalt pretendent Mehmed, după
ce obținuse ajutorul Bizanțului, al Veneției și chiar al lui Ștefan Lazarevic,
459
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
îl învinse și îl ucise pe Musași, în 1413, se proclamă sultan. Mircea însă nu

a renunțat la lupta pentru tronul Imperiului nici după victoria lui Mehmed.
El a adăpostit în Țara Românească pe Mustafa Qelebi, un alt fiu al lui
Baiazid, și pe unul din partizanii acestuia, șeicul Bedreddin, care mai apoi a
fost folosit pentru a ridica o mare răscoală în interiorul Imperiului în
Rumelia. Dar nici aceste încercări nu au dat rezultatele scontate. Mehmed I
Qelebi, (1413-1421) a izbutit să-și consolideze propriile poziții și să întă
rească Imperiul. Bedreddin a fost prins și executat, iar Mustafa neutralizat
cu susținerea împăratului bizantin Manuel care l-a ținut captiv la Constan-
tinopol.
Sfârșitul politicii de independență
Nu se cunosc prea bine faptele care au marcat finalul relațiilor
turco-muntene pe timpul lui Mircea cel Bătrân. E sigur doar faptul că
sultanul și-a întărit poziția pe Dunărea de Jos și a ocupat cetatea Giur
giu, de unde, de acum încolo, turcii vor exercita control direct asupra
Țării Românești. Aliații acesteia, Ungaria și Polonia, se confruntau cu se
rioase probleme proprii. Vladislav Jagiello avea de luptat cu Ordinul Teu
ton, iar Sigismund de Luxemburg renunțase deocamdată la politica orien
tală, fiind ales, în 1410, împărat al Imperiului German. Alexandru cel Bun
era preocupat de consolidarea puterii domnești, de organizarea internă a
țării și de întărirea frontierei de stat.
Rămânând astfel izolat și nefiind în stare să lupte deschis împotriva
forțelor superioare ale lui Mehmed I, domnul muntean s-a văzut ne
voit să accepte condițiile impuse de sultan. Aceasta s-a întâmplat, pro
babil, cu puțin înainte ca moartea să survină la 31 ianuarie 1418. Mir
cea a trebuit să primească o capitulație (ahd-name) otomană, adică
niște condiții de pace ce se reduceau la câteva prevederi, care vor fixa
pentru multă vreme statutul politic al Țării Românești. Esențialul era
că domnul muntean se obliga să plătească un tribut anual de 3.000 de
galbeni, iar în schimb țara sa obținea garanția integrității teritoriale,
intangibilitatea instituțiilor, a credinței și a limbii.
Istoria Țării Românești de la afirmarea ei ca stat independent sub Basa-
rab I și până la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, adică pe parcursul a
aproape un veac, este extrem de relevantă pentru destinul istoric al popo
rului român. O pleiadă de domni înzestrați și energici au întreprins eforturi
considerabile în vederea consolidării și perpetuării puterii domnești, a
asigurării bunei funcționări a întregului mecanism social. Dar aceste stăru
ințe s-au dovedit a nu fi suficiente pentru ca țara să poată evolua normal. Se
impunea cu deosebită insistență o serie de acțiuni în afara țării. Se cereau
contracarate variate intenții și tentative de subminare a puterii domnești și
de cotropire a țării. Aceste sarcini se impuneau ca o necesitate obiectivă, și
460
www.dacoromanica.ro
ele nu puteau fi realizate decât prin abilitatea și energia domnilor. Dacă ei

nu au reușit întotdeauna și, mai ales, dacă, în cele din urmă, au fost nevoiți
să plece capul, prin asta meritul lor nu este mai mic. Pentru că, după ce au
insistat și au rezistat până la capăt, ei au dat dovadă de înțelepciune și
responsabilitate, preferând răul cel mai mic pentru țara lor” (p. 83-87).
Am reprodus integral textul cel mai fidel adevărului istoric și cel mai
cumpănit din câte se pot citi în absolut toate sintezele de Istoria României
existente la ora actuală. O singură afirmație în care poate fi infirmat: cu
privire la acel ahd-name - capitulație, despre care nu există nici o dovadă
că a existat altfel decât în stare de ipoteză, acceptată de unii istorici dar
infirmată de alții.
Desigur, nu puteam aștepta de la istoricul din Chișinău să așeze pe
această temelie ireproșabilă și o statuie. Ea a fost rezervată lui Ștefan cel
Mare care însă n-ar fi existat vreodată, dacă în 1395 Baiazid ar fi redus Țara
Românească la condiția Bulgariei, și dacă Mircea cel Mare nu l-ar fi așezat
pe tronul Moldovei, în 1400, pe Alexandru cel Bun!
S-a făcut însă demonstrația că, după 125 de ani, putem să scriem de
spre Mircea CEL MARE și altceva decât povești. Mai ales negre.
* * *
Din ceea ce am adunat și am pus la dispoziția cercetătorilor și tuturor

cititorilor dornici să cunoască tot ceea ce s-a rostit important în ultimele
două decenii în chestiunile atât de complicate și controversate legate de
domnia lui Mircea cel Mare, se vede limpede că de nicăieri nu răsare cea
mai firavă aspirație de a-i înălța un monument. în schimb, este tot atât
de clară ușurința cu care s-a pus în circulație și au trecut ca un fir roșu prin
cele mai multe lucrări, ficțiunile istoriografice menite a salva „scenariile”
care lasă fără sens supranumele abhorat.
Vechea teorie a lui Dimitre Onciul cu două confruntări a fost recon
diționată, ceea ce nu a reușit să o scoată însă și din reala ei condiție: de pură
născocire a istoricilor. O născocire care i-a obligat să recurgă la o născo
cire suplimentară, ca să o poată ține pe picioare.
Cel puțin în succesiunea textelor postdecembriste reproduse mai îna
inte, părintele acestei născociri ne apare a fi academicianul Ștefan Ștefă-
nescu. Tot domnia sa a fost cel obligat să emită, în supliment, teoria că toate
izvoarele ce vorbesc, fără a ști unul de altul, la sârbi, greci și otomani, de o
oromanica.ro
DANZAMFIRESCU
singură expediție sultanală și o singură mare confruntare (chiar dacă la

Chalcocondil este așezată după Nicopole) ne ascund realitatea, descope
rită în schimb de dânsul: că, de fapt, au fost două, dar au fost contopite
de izvoare într-una singură!
Suntem astfel repuși pe făgașul „tradițional”, al ficțiunii suverane
asupra documentului, ceea ce nu e făcut să dea credibilitate unei istorio
grafii care apare călărind pe norii imaginației și punând în locul mărturiei
consensuale a tuturor izvoarelor și documentelor, născociri ieșite din nu se
știe ce rațiuni greu de descifrat.
Nici acei autori care, inventând două confruntări, le declară pe ambele
victorioase, nu sunt mai aproape de adevăr, întrucât tot pe tărâmul ficțiunii
rămân! Ca să nu mai vorbim de ideea năstrușnică de a declara confruntarea
de la Rovine o bătălie de noapte, unde sfidarea izvoarelor atinge ridicolul.
în același scop, de a face imposibilă în viitor acceptarea imaginii -
să-i zicem eminesciene - despre Mircea cel Mare, se reciclează tot ceea ce
din trecut poate fi refolosit, în special pentru ultima parte a domniei.
Nimeni însă nu vrea să-și aducă aminte de Anca Ghiață, de Nagy Pienaru,
de Radu Ștefan Vergatti, de Alexandru V. Diță sau de subsemnatul (nomina
odiosa!) și să procedeze măcar la reexaminarea dogmelor despre pierderea
Dobrogei și despre închinarea și tributul ce constituie - după aproape toți,
chiar și după Ion Țurcanu - finalul domniei celui mai important (dacă
nu vrem să acceptăm că e și cel mai mare) șef de stat al istoriei noastre
medievale.
Celui căruia i se smulge de pe creștet cununa de lauri a victoriei de la
Rovine, continuă să i se pună, în compensație, aceea confecționată din flori
de hârtie, „victoria” asupra expediției sultanate din 1397, care, dacă ar fi
existat, ar fi însemnat triumful absurdului în istorie.
Te întrebi astfel dacă efortul solidar al atâtor autori de tratate, cursuri,
compendii și dicționare n-a avut drept țintă să compromită în așa măsură în
ochii cititorilor știința istorică românească și pe reprezentanții ei cei mai re-
cenți, încât să nu mai fie în viitor nimeni, nu crezut, dar nici măcar ascultat!
III
între multiplele urmări ale momentului aniversar 1986, fie că ele au

premers intervenției politicului, fie că au fost determinate de el, cea mai im
www.dacoromanica.ro
portantă a fost de bună seamă mobilizarea unui grup de eminenți reprezen

tanți ai osmanisticii din generația tânără, care și-au asumat abordarea
câtorva dintre cele mai dificile probleme, rămase în suspensie timp de un
secol tocmai din cauza lipsei de acces la sursele otomane a celor obligați să
recurgă doar la Leunclavius și Bratutti.
A fost anul în care pe primul plan s-au impus mai ales patru nume
aparținând acestui domeniu, ilustrat până atunci numai de veteranii Aurel
Decei, Mihail Guboglu și Mustafa Aii Mehmed, și anume Valeriu Veli-
man, Mihai Maxim, Nagy Pienaru și Tahsin Gemil, acesta aparținând,
ca și Mihail Guboglu și Mustafa Aii Mehmed, comunității turce și tătare
din țara noastră.
Puse alături, contribuțiile semnate de acești patru specialiști care se
completează (și uneori emendează), au configurat un capitol aparte, dintre
cele mai rodnice, ale istoriografiei despre Mircea cel Mare și domnia lui.
Trei dintre ei - Valeriu Veliman, Mihai Maxim și Tahsin Gemil - pe
lângă ceea ce au publicat în periodicele științifice sau de altă orientare s-au
regăsit alături în volumul Marele Mircea Voievod, coordonat de Ion Pă-
troiu. In perioada postdecembristă doi dintre dânșii aveau să publice cărți
de maximă importanță: Profesorul Tahsin Gemil, în 1991, la Editura Aca
demiei Române, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, iar profesorul
Mihai Maxim, directorul Centrului de studii otomane de la Unversitatea din
București, Țările Române și înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor
româno-otomane în Evul Mediu, la Editura Univers enciclopedic, în
1993, cu o prefață de prof. Halii Inalcik, care-1 caracterizează pe autor drept
„osmanistul de frunte al României”.
Dispariția prematură a lui Valeriu Veliman în urma unei misterioase
boli contractate în cursul unei misiuni diplomatice (care după ce l-a răpit de
la masa de lucru l-a lipsit și de viață) a pus capăt unei ascensiuni ce se anun
ța strălucită. Singura noastră consolare a rămas, pe lângă valoroasa cule
gere de documente publicată înainte189, providențiala - nu exagerez cu ni
mic - sa ediție, după manuscrisul atunci inedit (între timp, în 2002 s-a pu
blicat în Japonia de către Koji Imazawa) a părții privind expediția sulta
nului Baiazid și lupta de la Rovine din cronica lui Kemalpașazade (Ibn
189 Relațiile româno-otomane. 1711-1821. Documente turcești, București, 1984.

Direcția generală a Arhivelor Statului.
463
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Kemal), însoțită de traducere'90. Este fără îndoială ceea ce va conferi

numelui său neuitare. în bibliografia indispensabilă pentru oricine va abor
da persoana și domnia „celui mai vestit dintre principii țărilor ghiaurilor ce
erau în vremea sa”, pe lângă această ediție și traducere stă studiul Domnia
lui Mircea cel Mare în viziunea istoriografiei otomane (sec. XV-XVII),
din volumul amintit (paginile 397-429).
De la domnul Nagy Pienaru, autorul răsunătorului articol Relațiile lui
Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I Çelebi (1413-1421) publicat
în „Revista de istorie”, 1986, nr. 8, p. 774-794 suntem în drept să așteptăm
și să pretindem marea monografie despre Politica orientală a lui Mircea
cel Mare, singurul domn român care a avut așa ceva.
Dacă există în istoriografia noastră două cărți intitulate, prima, La
politique orientale de François Ier (1515-1547) și semnată de Ion Ursu
(Paris, Honoré Champion, Libraire-editeur, 1908) și a doua Politica orien
tală a împăratului Sigismund de Ilie Minea (București, Tipografia „Con
vorbiri literare”, 1919) s-au creat, în sfârșit, după un veac, și condițiile
pentru apariția uneia despre politica orientală a domnului român. Ne-a con
vins însuși istoricul și osmanistul Nagy Pienaru la simpozionul de la Cozia
din 31 ianuarie 2009, căruia, prin comunicarea despre Diplomația orien
tală a lui Mircea cel Bătrân. Cazul Musa, i-a conferit caracterul unui
veritabil eveniment științific, făcând perechea comunicării despre Mircea
cel Bătrân și banatul de Severin a domnului Viorel Achim.
Din comunicarea domnului Nagy Pienaru îmi permit să citez,
folosind imprimarea realizată atunci:
Diplomația domnului român „a avut reverberații la Cairo și la Samar-
cand. [...] Ca analist al politicii orientale a voievodului Țării Românești
sunt surprins că el deși nu e recunoscut pe plan internațional acest lucru,
este deschizător de două drumuri: In întreaga istorie a relațiilor dintre estul
creștin ortodox și catolic și Orientul musulman, Mircea este cel dintâi care
printr-o alianță cu un emir din nordul Anatoliei, cu emirul din Sinope pe
nume Suleiman, a deschis pentru prima oară o alianță militară, căruia, ca
răspuns Mircea cel Bătrân în 1391 a organizat o campanie peste Balcani, la
peste 400 de km de linia Dunării, printr-o victorie la Karinovasi. Desigur
asupra acestei campanii a lui Mircea la sud de Balcani sunt multe con
troverse, unii, începând cu regretatul Aurel Decei o plasează în 1393, alții
190 O cronică turcească despre domnia lui Mircea cel Mare, în „Revista arhi
velor”, LXIII, 1986, nr. 4, p. 372-385.
464
www.dacoromanica.ro
în 1394, și chiar în preziua confruntărilor din 1394/1395. în opinia mea - și

aici există un nou izvor, irefutabil, pe care regretatul Valeriu Veliman l-a
publicat parțial, e vorba de registrul IV din cronica lui Ibn Kernal care a fost
publicată recent, în 2002, de japonezul Koji Imazawa (deci un japonez a
publicat acest izvor otoman), în care se prezintă cronologic toate etapele
deplasărilor lui Baiazid de pe frontul din Europa dinspre Dunăre, din sudul
Balcanilor, în segmentul anatolian al Imperiul Otoman. Mircea rămâne ca
primul domn, principe, duce, suveran din Europa care împotriva otoma
nilor a avut o alianță transconfesională împotriva statului otoman”.
în privința lui Musa, acest caz îl indică pe Mircea ca unicul suveran

din Europa care a reușit să aducă pe tronul Imperiului Otoman un sultan.
Este „unicul ridicător, propulsator de domn pe tronul sultanilor otomani
Toate tentativele ulterioare ale altor forțe de a încerca o asemenea va
riantă au eșuat. Deci în istoria Imperiului Otoman de șase secole și ceva
nu mai există un alt caz. Este unicul!”
în articolele citate ale regretatului Valeriu Veliman și al domnului
Nagy Pienaru precum și în studiile și cărțile consacrate de profesorii univer
sitari Mihai Maxim și Tahsin Gemil găsim cea mai avizată abordare a câtor
va dintre problemele-cheie ale domniei și personalității lui Mircea cel Mare.
Cu privire la înțelegerile de pace romăno-otomane din timpul

domniei lui Mircea cel Mare, apărut în volumul Marele Mircea voievod și
semnat de Mihai Maxim (p. 365-396) este cea dintâi cernere prin sita
unei critici întreprinse cu toate mijloacele necesare, a mult discutatei
probleme a „tributurilor” și „închinărilor” acestuia.
Autorul constată, la p. 375, că „în stadiul actual al cercetărilor nu se
mai poate, credem, admite că «în 1391 Țara Românească apare pentru prima
dată în registrul de vasali ai Sublimei Porți» în temeiul afirmației lui Ham
mer (1834)”. Demonstrația perfectei îndreptățiri a credinței dânsului se
făcea și la paginile 285-287 în același volum. A se vedea acum în volumul
de față paginile 133-138.
Acceptând părerea celor ce se îndoiesc de o prezență românească în
bătălia de la Cosovo, cu atât mai puțin de una personală a domnului Țării
Românești191 și scoțând-o în consecință dintre cauzele evenimentelor ulte-
1,1 Ea fusese categoric respinsă de P.P. Panaitescu în Mircea cel Bătrân, ed. 1944,
p. 215-223, ed. 11-a, p. 265-273. Anca lancu (acum Anca Tanașoca) în Știri despre
români în izvoare istoriografice sârbești (secolul XV-XV1) în Studii istorice sud-est
465
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
rioare, autorul constată „ că la 1390 Țara Românească nu era tributară, ne

este dovedit de afirmația lui Kemalpașazade care, vorbind de expediția lui
Firuz bei cu akângii săi în Țara Românească, plasată de Mustafa Aii
«îndată» după cucerirea Vidinului, «în al treilea an» al domniei lui Baye-
zid (792 H/ 20 XII 1389-8 XII 1390), afirmă că Firuz a trecut în «țara Iflak
care la vremea aceea nu era încă supusă». E ceea ce afirmă și împăratul
Manuil al II-lea (p. 377).
„A urmat «războiul antiotoman din 1393-1396», incluzând strălucita
izbândă românească de la Karânovasî, recunoscută ca atare chiar și de
izvoarele otomane (Idris Bitlisi, Kemalpașazade) din iarna lui 1393/1394”.
în notă citează din primul „Mulți musulmani au fost schid [martiri M.M.] în
această ciocnire, unde el, Mircea, a fost victorios» și al doilea cu „El Mircea
n-a întâlnit pe nimeni care ar fi putut forma o pavăză în fața securii sale
rapide. El a lansat săgeata exterminării împotriva poporului islamic” (am
bele după A. Decei).
Din același Idris Bitlisi, fiu de șeic sunit născut pe la mijlocul seco
lului al XV-lea a extras și citat într-alt articol, despre confruntarea de la Ro
vine: „A cerut ajutorul puternicului munte, s-a încrezut în greutatea intră
rii și trecerii prin acest loc, înconjurat de munți și văi care au peșteri. Aici
s-a aranjat cu răbdare, hotărât să nu cedeze nici un pas și și-a instalat
bazele de atac cu luptătorii pentru credință”™2.
în continuarea relatării victoriei de la Karinovasi autorul enumeră
„replica [replicile] sultanului la nord de Dunăre din 793 H [după ma
joritatea cronicarilor otomani]-794 H [după Kemalpașazade, Seadeddin.
europene, voi. I, București, 1974, p. 16 notase că „Letopisețele sârbești (cele vechi și
apoi letopisețele noi) păstrează mărturii ale luptei pe care vreme de mai bine de 30 de
ani, a dus-o Mircea cel Bătrân împotriva turcilor. Nici una din variante însă nu amin
tește participarea românilor la Kosovo. Unul din letopisețele vechi, cel de la Stu-
denița, îi enumeră pe români, numiți de această dată basarabi, alături de tătari,
cumani, greci bulgari și albanezi, luptând în rândurile oștilor sultanului, venit să-l
supună pe cneazul Lazăr. Evident, este o exagerare datorată nevoii de a justifica
înfrângerea lui Lazăr copleșit de numărul mare de oști”. Dacă românii ar fi fost
prezenți alături de cneazul Lazăr și încă „la cel mai înalt nivel”, cum se spune azi, ar fi
trebuit să o știe și să o păstreze în amintire în primul rând sârbii, ceea ce nu s-a în
tâmplat.
192 Mihai Maxim, Virtuțile militare ale românilor în viziunea cronicarului oto
man Idris Bitlisi, în “Lupta întregului popor. Revista română de istorie militară”, IX,
1986, nr. 3,p. 12.
466
www.dacoromanica.ro
Mustafa Aii], cu categorica victorie a lui Mircea din 17 mai 1395 (s.n.),
acțiunea conjugată polono-otomană din toamna anului 1395 terminată cu
instalarea pentru circa un an a lui Vlad Voievod pe tronul de la Argeș, în
timp ce Mircea continua să stăpânească o parte a țării, participarea româ
nească, sub conducerea lui Mircea, la bătălia de la Nicopole (25 septem
brie 1396), izgonirea lui Vlad și restaurarea deplină a lui Mircea la
conducerea țării (sfârșitul lui 1396) ” (p. 377-378).
Importantă este observația: „Ajunși în acest punct, trebuie să facem
precizarea că numele lui Vlad, cu domnia sa efemeră nu este cunoscut
decât în izvoarele maghiare” (p. 379) nu și celor otomane.
Luând în considerare mărturia izvoarelor otomane și sud slave despre

existența unei înțelegeri între domnul român și sultanul Baiazid, profesorul
Mihai Maxim cântărește argumentele în favoarea a patru ipoteze posibile,
și pentru prima oară ni se dau, cu acest prilej, comasate, textele izvoarelor
otomane privind acest moment: Enveri. Orudj bin Adil, Așikpașazade,
ldris Bitlisi.
Autorul optează pentru „ipoteza 3”:
3. „în înțelegere cu regele Poloniei, Bayezid trimite ajutor militar
lui Vlad Voievod, care se instalează pe tronul de la Argeș (toamna lui
1395) . «Tratatul de protecție tributară» (adh ad-dhimmâ) atribuit lui
Mircea (ldris Bitlisi, Ibn-i Kemal) este posibil să se refere în realitate la
Vlad. Dar «tratatul» rămâne literă moartă, căci Vlad a domnit puțin în Țara
Românească, unde s-a comportat ca un suveran, bătând monedă pro
prie - atributul suveranității și în concepția islamică - și recunos-
cându-se oficial vasal al regelui Poloniei (actul de omagiu din 26 mai
1396) - de la care afirmă că a primit „nu demult” (lat. nuper) domnia -
și nu tributar al sultanului. (Vom reveni asupra acestei ipoteze)”.
Apărând în același volum și citind la timpul respectiv cele patru ipo

teze, am constatat că mă situez de partea celei de a patra: înțelegerea după
Nicopole, cu nuanța că vedeam altfel „contextul internațional” în care se
produsese.
Am toate motivele să rămân mai departe la această convingere, întru
cât ipoteza 3 este subminată de o realitate indiscutabilă, recunoscută chiar
de dânsul: izvoarele otomane în unanimitate (și le-a pus pentru prima
oară la dispoziție pe toate) nu știu nimic despre Vlad sau despre altă
persoană cu care sultanul ar fi tratat, sau cu care l-ar fi înlocuit pe
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Mircea. De aceea, cele scris la p. 388: „In consecință, optând pentru ipo
teza 3 ne pronunțăm pentru existența unui «tratat de protecție tributară»
(adh ad-dhimma), «acordat» de Bayezid lui Vlad în intervalul toamna
1395-primăvara 1396, eventual în rebiille v vel 798/14XII 1395-1211396,
explicând contradicția dintre surse prin comprimarea numelor și eveni
mentelor în relatarea unor izvoare mai târzii și părtinitoare ” sunt „tri
butul” plătit de autor ficțiunilor cu prea lungă existență spre a nu-1 supune și
pe dânsul la această plată.
în orice caz, înțelegerea intervenită între Mircea și sultanul Baiazid
nu a însemnat pentru profesorul Mihai Maxim nici închinare și nici plata
tributului, care presupunea periodicitate, ci „ploconul” uzual, de care vor
bea Radu Popescu tălmăcind „telosul” lui Macarie Melissennos. Ajungând
independent la aceeași concluzie, fără să ne fi cunoscut personal și să fi dis
cutat în prealabil, sunt destule șanse ca ea să fie cea mai aproape de adevăr!
Revenind asupra aceleiași probleme în cartea fundamentală despre
Țările Române și înalta Poartă, autorul scria: „E greu de presupus că
atunci, după Nicopol, Bayezid, aflat într-o asemenea euforie, va fi acceptat
o pace fără tribut [s. M.M.] cu Mircea”, care trebuia - în viziunea sa -
pedepsit pentru participarea la acțiunea cruciată.
înainte scrisese:
„Se dovedise, deci, că «ghiaurii» lui Mircea sunt prea puternici pentru a
fi zdrobiți.
în lumina celor de mai sus [scrise despre victoria de la Rovine - n.n.},
am înclina să credem că pacea - armistițiu Mircea - Bayezid trebuie
căutată tocmai în momentul când oastea Țării Românești părea de
neînfrânt și când sultanul se găsea în dificultate (după 17 mai 1395), și
nu după Nicopol, când așa cum pe bună dreptate scria T. Gemil «ma
rele succes repurtat la Nicopol împotriva cruciaților i-a oferit lui Baye
zid o bază morală extraordinară în cadrul lumii islamice, lume care
avea încă proaspătă în memoria colectivă distrugerile și suferințele provo
cate de cruciade și cruciați. Dar ambițiile politice au crescut așa de mult
încât el a ajuns curând să supraliciteze forța de care dispunea» fapt care
avea să-l piardă peste câțiva ani” (p. 216).
N-aș vrea să fiu socotit în rândul celor ce țin cu amândouă mâinile de

propria eroare (am văzut aici destule exemple) dar cred că sunt cel puțin trei
motive să rămânem la „ipoteza 4” pe care - așa cum scria chiar autorul (p.
www.dacoromanica.ro
212) - „pentru ipoteza 4, care pare foarte logică și potrivită cu contextul

istoric s-au pronunțat, dar în chip diferit, istorici turci contemporani și Dan
Zamfirescu”.
Primul motiv: Pentru a încheia o pace cu Baiazid imediat după Ro
vine, domnul român ar fi trebuit să alerge după cel care „trecuse Dunărea
fără vad”. N-ar fi avut însă timp să-l ajungă, deoarece
2. Oștile ungare conduse de însuși regele Sigismund mărșăluiau, în
sfârșit, în ajutorul aliatului de la Brașov și aveau să sosească la sfârșitul
lunii iunie pentru isprava de la Turnu. In aceste condiții, a cere pace, ca
învingător, și având alături un asemenea aliat, este greu de imaginat.
3. în toamnă situația s-a schimbat radical și Baiazid n-ar mai fi
acceptat. Dovadă că putem presupune, cu tot temeiul, măcar o participare a
oștilor sale (o campanie sultanală nu e atestată) la înlăturarea lui Mircea
de pe tronul de la Argeș și obligarea lui să stea un an întreg pe o parte a
țării. Dacă ar fi existat un asemenea armistițiu încheiat în intervalul din
mai până în septembrie-decembrie (perioada în care s-au desfășurat eve
nimentele ce au dus la schimbarea domnului de la Argeș) atunci amestecul
otoman în această schimbare rămâne inexplicabil, fiind vorba de cineva cu
care intervenise acel acord.
Argumentul invocat prin citarea colegului Tahsin Gemil pare cel mai
convingător, dar el este în realitate cel mai ineficient, deoarece nimic nu ne
dovedește - chiar și din cele citite la Tahsin Gemil - că sultanul își pierduse
mințile, cum a scris Wittek, dupăNicopole. Dimpotrivă, are dreptate Julius
von Farkas când observă că sultanul luase aminte la ce însemnau, totuși,
armele creștine.
Dacă sultanul ar fi pierdut măsura, s-ar fi avântat imediat în două
direcții: să încerce acum, după ce zdrobise pe cruciați, să-și realizeze visul
de a da calului ovăz din pristolul de la Roma, adică să declanșeze o mare
ofensivă anti-occidentală, cum avea să facă strănepotul său, Mehmed II,
după trei ani de la cucerirea Constantinopolului, când la Belgrad, în 1456, a
fost oprit de Iancu de Hunedoara. Sau să încerce să cucerească printr-un
mare asalt final Constantinopolul, blocat încă din 1394 sau 1395, așa cum
va face același strănepot în 1453.
Un asalt final asupra cetății imperiale ar fi putut însă declanșa, la fel
cu o ofensivă spre Roma, o nouă mobilizare de forțe occidentale, și de exact
așa ceva s-a ferit, cu succes, învingătorul de la Nicopole. El a preferat să
469
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
încaseze bogatele răscumpărări pentru prizonieri, iar șeful cruciadei, Jean

de Nevers, a fost eliberat în iunie 1397, după nouă luni de captivitate, dar a
rămas la Veneția până în 1398, când s-a terminat de plătit suma convenită
pentru răscumpărare: 200 000 de florini. în ianuarie 1398 a primit autorizație
de a părăsi Veneția și la 24 februarie era la Dijon.
Imediat după luptă, Baiazid, informat de prezența printre cruciați a
doi foști ostași apuseni ai tatălui său, care știu limba turcă - Jacques de
Créquy, sire de Heilly și Jacques du Fay - i-a chemat și i-a pus să-i identi
fice pe prizonierii de război de rang înalt, între care „o duzină de mari
seniori francezi” în frunte cu contele de Nevers și câțiva magnați unguri
ajunși prizonieri de război. Jacques de Créquy a fost trimis apoi la regele
Franței și a ajuns la crăciunul lui 1396 la Paris, întorcându-se în ianuarie
împreună cu o ambasadă încărcată cu daruri pentru sultan. în cele din urmă
răscumpărarea pentru un număr de prizonieri, inițial fixată la un milion de
franci, a fost redusă la 200.000 de florini. Ospitalierii din Rhodos au achitat
o primă rată de 28.000 de florini, ceea ce a permis eliberarea prizonierilor în
iunie, cu condiția de a rămâne în Veneția până la plata integrală a sumei.
Unii din ei au murit însă pe drum193.
Contele de Nevers și tovarășii săi de captivitate au fost duși întâi la
Adrianopole, unde au stat într-un turn, apoi la Gallipoli, unde l-au așteptat
pe sultan să termine cu lichidarea Bulgariei de Apus și să răvășească
împrejurimile, apoi au fost duși la Brusa și instalați într-un palat, de unde au
fost transferați la Mikaledici (Karacabey) la distanță de două zile194.
Sultanul a dovedit, cu această ocazie, adevărata lui statură de mare
om de stat al timpului său, a cărui imagine s-a întipărit adânc în amintirea
contemporanilor apuseni, începând cu însuși ilustrul prizonier de la Ni-
copole.
Baiazid I le-a acordat tuturor o găzduire demnă de rangul lor și le-a
dat posibilitatea să se convingă de puterea, dar și de cavalerismul său, spre
a-i informa la întoarcere pe cei de acasă. Avem două izvoare strict con
temporane în care ni s-a păstrat imaginea sa în ochii occidentalilor: Cronica
193 Jean Richard, Les prisonniers de Nicopolis, în „Acte du Colloque international

de Nicopolis, 1396-1996”, Dijon, 1996, p. 75-83. Autorul acestui magistral articol
„membre de l’institut, Dijon” realizează o excepțională repovestire a aventurii lui
Johann Schiltberger după Jurnalul acestuia.
194 Idem, p. 71.
470
www.dacoromanica.ro
lui Jean Froissait și Relațiune despre lupta de la Nicopole de „servitorul

ducelui de Blois”, ambele publicate în volumul XVI al „Cronicilor” din
ediția Kervyn de Lettenhove.
Jean Froissait consacră acestei captivități și momentului eliberării
câteva pagini, în care consemnează și o „informație” evident legendară,
deoarece se va pune și în seama unui sultan ulterior, într-o altă variantă (cu
un copil de casă ce mâncase un pepene din curtea sultanului) dar care este
menită să creeze o imagine de justițiar a lui Baiazid: o femeie sărmană a
venit să se plângă de servitorul unuia dintre nobili că i-a intrat în casă și a
băut laptele de capră, hrana ei și a copiilor, iar când l-a amenințat că-1 va
pârî la sultan, a amenințat-o cu moartea. Sultanul l-a adus de față pe cel
încriminat, care a negat totul, și atunci Baiazid i-a spus femeii: „Dacă ai
mințit, vei muri”. După care a poruncit să i se taie burta celui reclamat și
găsindu-se laptele încă nedigerat, femeia a fost lăsată să plece, fiind astfel
pedepsit cu moartea cel ce-i băuse laptele copiilor!
La despărțire, Jean Froissait notează că toți cei ce urmau să se
întoarcă în patrie „le remercièrent de ses biens fais et de ses courtoisies”
(ed. cit., tom XVI, p. 47). Sunt redate cuvintele ce i le-a adresat Baiazid lui
Jean de Nevers. Cu exact aceleași cuvinte, dar cu ceva în plus, apare acest
discurs al sultanului la „Servitorul lui Guy de Blois” de unde le reproduc:
„Et lors ils préparèrent leurs affaires pour partir, et puis finablement
s’assamblèrent tous ensamble, et vindrent en moult grande révérence
prendre congié de l’Amourath et le remercièrent moult humblement de ses
biensfais et courtoisies. Et lors l’Amourath parla au conte de Nevers haute
ment par la bouche d’un latinier, qui portoit la parole pour lui, disant:
«Jehan, je suis bien informé que tu es fils d’un grant prince de ton pays, et si
sçay bien que tu es jeune homme de grant courage, par quoy, pour vengier
sur moy la vergongne qui pardechà t’a esté advenue en ta première che
valerie et recouvrer ton honneur, tu porrois assambler aultre puissance
pour moy venir faire guerre; mais, se j’avoie doubte de toy, il est bien en
moy de m’en faire asseurer, car je te porroie maintenant contraindre à faire
serment sur ta foy et sur ta loy que tu ne t’armeras jamais contre moy. Mais
je véut bien que chascun sache que je ne crains la puissance de toy, ne des
fines, ne jà pour ce ne feray ne plus, ne moins, ains suis bien contenat quant
tu seras retourné par delà, et il te samble bon, qur tu rassambles ta puissance
et retournes par dechà, et je te recuilleray à la pointe de mes glaives aussi
bien que j’ay fait à ceste fois. Et samblablement tu porras dire par delà ces
mesmes parolles partout où bon te samblera ; car le plus grant désir que j’ai
471
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
en ce monde, c’est de moy emploier au service de nostre loy, en accom

plissant les nobles fais d’armes et en conquestant sur la chrestienté». Le
conte de Nevers et ceulx de sa compagnie entendirent bien les haultes
paroles de l’Amourath, et par depuis tousjours leur en souvint tant qu’ils
vesquirent; mais ils ne respondirent riens à ce, ains prinrent congié moult
révéramment, ainsi que bien sceurent faire, et ainsi partirent de l’Amou
rath”. (p. 426-427)
(„Și atunci ei își pregătiră lucrurile de plecare și apoi, la urmă se
adunară cu toții împreună și veniră cu multă reverență să-și ia rămas bun
de la Amourat (Baiazid) și-i mulțumiră cu multă smerenie pentru binefa
cerile și curtoazia sa. Și atunci Amurat îi vorbi contelui de Nevers cu
mândrie, prin gura unui latinier [catolic? știutor de latină?] care tradu
cea pentru el, spunându-i: «Jehan, sunt bine informat și știu bine că tu
eștifiul unui mare prinț al țării tale și știu bine că ești un tânăr de mare
curaj, așa încât, spre a te răzbuna pe mine de rușinea ce ți s-a întâmplat
în prima ta acțiune cavalerească și a-ți recâștiga onoarea, ai putea să
aduni altă putere spre a veni să te războiești cu mine; dar, dacă m-aș
îndoi de tine, este în puterea mea de a mă asigura, căci aș putea acum să
te silesc să juri pe credința și legea ta că nu te vei mai înarma niciodată
împotriva mea. Dar eu vreau cafiecare să știe că eu nu mă tem de puterea
ta și nici a celor ai tăi, și de aceea nu voiface nici mai mult nici mai puțin,
încât suntfoarte mulțumit că dacă atunci când te vei întoarce de aici și ți
se va părea că e bine să-ți aduni puterea ta și să te revii încoace, eu te voi
primi cu vârful spadelor mele, așa cum am făcut-o și de data asta. Și de
asemenea vei putea să spui aceste cuvinte ale mele oriunde vei crede de
cuviință: că cea mai mare dorință pe care o am pe lumea asta este de a mă
pune în slujba legii noastre, îndeplinind nobilelefapte de arme și cuceriri
asupra creștinătății».
Contele de Nevers și cei împreună cu dânsul înțeleseră foarte bine
cuvintele mândre ale lui Amurat, pe care de atunci încolo le vor ține minte
cât vor trăi. Dar nu răspunseră nimic la aceasta, ci s-au despărțit cu cel
mai mare respect p e care l-au știut arăta, și astfel plecară de la Amurat ”].
Același scrie, ceva mai departe, despre revenirea contelui de Nevers

în țară:
„Quant le conte de Nevers fut retourné de voïage de Turquie ou
royaulme de France, il se tint le plus du temps devers le duc el la ducesse de
Bourgogne, ses père et mère. Et aucunes fois il estoit devers le roy et le duc
d’Orléans, son frère, qui moult volontiers l’oioit deviser des aventures
qu’il avoit eues en Turquie et de la bataille de Nicopoly où il avoit esté
prins, et aussi de l’estât de l’Amourath-Bahy; car il en sçavoit bien et moult
472
www.dacoromanica.ro
proprement deviser. Et jamais en ses paroles ne se plaindoit de l’Amourath,

ains disoit qu’il l’avoit trouvé assés courtois, et débonnaire. Et n’oublia pas
à dire au roy et aux aultres princes et seigneurs de France, ausquels il
adrechoit ses paroles, comment le dit Amourath avoit dit à son partement
de devers lui qu’il estoit né en ce monde pour accomplir les haulx faits
d’armes et pour conquérir sur les aultres, toujours avant, terres et
seigneuries. Et combien qu’ils avoient esté en ses dangiers de prison, il ne
les avoit pour ce point constrains qu’ils ne se peussent bine armer de
rechief contre lui, toutes les fois que bon leur sembleroit, ainsi désiroit bien
qu’il les peust encores rencontrer en bataille, la seconde, la tierce et la
quarte fois, ainsi que l’adventure y escherroit. Et estoit l’intention dudit
Amourath de en brief temps venir à Romme, et illec feroit à son cheval
mengier avainne sur le grand autel de l’église Sainct-Pierre”. (p. 439-440)
[Când contele de Nevers s-a întors din călătoria din Turcia în regatul
Franței, el stătu cel mai mult timp pe lângă ducele și ducesa de Burgundia,
tatăl și mama lui. Și uneori s-a dus la rege și la ducele de Orléans; fratele
său, care voiau mult să audă aventurile pe care le avusese în Turcia și de la
Bătălia de la Nicopole unde fusese prins și de asemenea despre starea lui
Amurat-Bahy, căci el știa să povestească mult și bine. Și niciodată în
cuvintele sale nu se plângea de Amurat, spunând că l-a găsit foarte
politicos și bun. Si n-a uitat să le spună regelui și celorlalți prinți și seniori
ai Franței cărora le adresa cuvintele sale, cum numitul Amurat i-a spus la
plecarea sa de la el că este născut pe lumea asta pentru a îndeplini înalte
fapte de arme și pentru a cuceri de la alții, tot mai departe, pământuri și
stăpâniri. Și că atâta timp cât a fost în captivitatea sa nu l-a constrâns,
pentru acesta, să nu poată ridica armele contra lui ori de câte ori i se va
părea bine, dorind să-l mai poată întâlni în bătălie și a doua oară, și a
treia și a patra, așa încât aventura să se desfășoare. Și că era intenția
numitului Amurat să vină în scurtă vreme la Roma unde va da calului
ovăz pe marele altar de la Sfântul Petru!].
Urma o amplă expunere a opiniilor sultanului despre starea creștină

tății divizate și învrăjbite, de cel mai mare interes pentru conturarea figurii
sale în tabloul marilor contemporani ce s-au confruntat atunci pe scena
europeană.
înțelegem, acum, de ce toate eforturile de a se mai organiza o acțiune
asemănătoare cu cea de la Nicopole, al cărei „motor” fusese tocmai tatăl lui
Jean de Nevers, au eșuat, și de ce regele Sigismund de Luxemburg a fost
obligat să înțeleagă și să-și schimbe politica, adoptând defensiva pentru
multă vreme. Dar având norocul să-l descopere și să-l lanseze pe ultimul
„cruciat” - Iancu de Hunedoara.
473
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în acest context, al unei politici lucide și extrem de abile a unui

„cavaler” musulman, în stare să câștige un „Nicopole diplomatic” după cel
câștigat pe câmpul de bătălie, oferta venită din partea celui mai periculos
adversar rămas în Europa, de a pune capăt ostilităților, nu putea fi respinsă,
ci dimpotrivă, primită cu satisfacție, ca o încununare a victoriei sale. Ea îi
permitea să se concentreze asupra problemelor anatoliene care-1 vor duce în
cele din urmă la catastrofa din 1402.
De altfel găsim argumente pentru această interpretare chiar la domnul
Tahsin Gemil (vezi p. 525 în volumul de față), iar domnul Mihai Maxim
scrie:
„Oricum, această pace-armistițiu (dacă realmente a existat) n-a durat
decât foarte puțin, căci în august-septembrie 1396 îl găsim din nou pe
Mircea alături de Sigismund participând la coaliția europeană-anti-
otomană. Și dacă, totuși, atâtea izvoare o menționează, este pentru că ea
venea după campania «Fulgerului» în Țara Românească, după care
n-a mai urmat apoi nicio altă expediție sultanală la nord de Dunăre
până la căderea impetuosului «împărat» [■$■.«.]. Dar starea de război res
taurată la Nicopol a continuat și în anii următori. Astfel, de ce s-ar fi
«temut» Mircea în martie 1399 «de furia unei armate așa de mari» a lui
Bayezid, concentrată la Adrianopol” (p. 216).
Dacă ar fi fost o pace imediat după 17 mai 1395, atunci înlocuirea

lui Mircea cu Vlad în toamnă și cu concurs otoman devenea imposibilă. El
n-ar mai fi fost obligat să o rupă în august-septembrie 1396 numai în
fruntea a o mie și ceva de inși cu care a venit la Nicopole, nu se știe exact
de unde!
Eliminând absurditatea dogmatizată, a „marii victorii” repurtate de
românii singuri în contra unei noi campanii sultanate în 1397 și afirmând
clar realitatea, că n-a mai urmat nicio altă expediție sultanală la nord
(ceea ce presupune că înțelegerea a avut loc într-un interval foarte scurt
după Nicopole prevenind în felul acesta o posibilă „pedeapsă” pentru
participarea la cruciadă) profesorul M. Maxim evocă acel moment din 1399
când se părea că Baiazid pregătea o nouă campanie în Europa. Dar tocmai
aceasta dovedește nu inexistența înțelegerii anterioare și continuarea stării
de război, ci faptul că acea înțelegere nu fusese o închinare și un „tratat”
prin care domnul român intrase în „casa păcii” (altfel nu l-ar fi amenin
țat pe Sigismund cu această eventualitate!) ci strict ceea ce a fost de fapt, și
, 474 .
www.dacoromanica.ro
în consecință una din părți putea să se considere liberă de orice angajament

și să reia starea de beligeranță, ceea ce însă nu s-a întâmplat...
De altfel, însuși autorul admite că a fost posibilă în 1397 o înțelegere,
și reconstituindu-i conjunctura, conchide:
„In această conjunctură nu este exclusă o reglementare de pace româno-
otomanăîn 1397, ca o consecință a dezastrului de la Nicopole și a con
duitei neloiale și egoiste a marilor puteri creștine față de Țara Româ
nească și domnul ei Mircea în acești ani (1395-1397). Din partea sa,
Bayezid n-avea de ce să nu consimtă la această pace, căci în 1397 era reținut
în Anatolia de conflictul cu Karamanul.
Dar, iarăși, n-a putut fi vorba decât de o simplă pace-armistițiu, tre
cătoare, anulată în curând de reluarea luptei antiotomane de către Mircea.
Este semnificativ că Radu Popescu a reținut doar trimiterea unui „plocon”
către Bayezid (p. 386).
Anul admis de profesorul M. Maxim coincide perfect cu cel presupus

de „ipoteza 4”. Din 1396 nu mai rămăseseră decât 3 luni! El se confirmă
prin evenimentul principal petrecut în acest an: lichidarea lui Vlad și
recâștigarea tronului de la Argeș. Operație realizată în întregime și exclusiv
de Mircea. Singurul rol al lui Știbor a fost acela de a-1 împiedica pe acesta
să-i ia capul. După care, scoțându-1 pe cel asediat din cetatea Dâmboviței,
l-a dus la Buda, ca posibil mijloc de șantaj, pentru orice eventualitate.
Nu avem însă nici o dovadă că Mircea a reluat lupta anti-otomană,
și încă în curând. Faptul că a nimicit în 1400 o ceată de akângii întorși de la
pradă și prin Țara Românească, exaltat de atâția istorici, nu se deosebește
prin nimic de acțiunea similară a lui Ștefan cel Mare contra lui Malcoci-
Oglu. Dar când marele domn moldovean făcea aceasta, el era deja închinat,
din 1486, Porții otomane. Nu și Mircea.
Odată cu dispariția lui Baiazid în 1402 asistăm la ceea ce a fost con
siderată a fi o politică sistematică de creare sau de menținere a stării de haos
în Imperiul Otoman. Ar fi o nouă formă de luptă, ceea ce nu înseamnă însă a
pune „salvarea Silistrei de turci”, consemnată pe o piatră memorială, pe
același plan cu lupta de la Rovine!
Al treilea tribut - cel inventat și plasat de Dimitre Onciul în 1402,

dar presupus a fi dat, împreună cu încheierea unui tratat, sau lui Baiazid
475
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
înainte de catastrofa de la Ankara, sau fiului Süleyman, rezistă și mai puțin

unui examen critic.
Până atunci - arată profesorul Μ. Maxim - atât comportamentul
domnului român cât și al akângiilor față de el dovedesc altceva decât
condiția de vasal ori tributar. Iar absența lui Mircea la Ankara alături de
vasalul Ștefan Lazarevici exclude înțelegerea cu Baiazid înainte de bătălie,
căci altfel ar fi trebuit să-l însoțească și el, ca și principele sârb:
„în anul următor (1400) intervenția militară a lui Mircea în Moldova
(aprilie) unde l-a instalat pe tron pe Alexandru cel Bun, și incursiunile
akângiilor lui Evrenos bey din 1401 și 1402, indică aceeași situație inde
pendentă, activă, a marelui voievod.
în fine, la 1402, așa cum a dovedit N. Beldiceanu, Mircea nu s-a aflat
printre vasalii lui Bayezid, prezenți la confruntarea acestuia cu Timur. în
realitate, în tabăra în care se aflau și sârbii lui Ștefan Lazarevic (Lazoglu
din izvoarele turcești) și Vuk Brankovic (Vilakoglu), se vor fi găsit români
thesalieni, nu români din Muntenia” (p. 390).
Un argument în plus pentru absența de la Ankara a domnului Țării

Românești poate fi găsit în Viața lui Ștefan Lazarevic de Constantin Filo
soful, unde se vorbește de primirea cu mare cinste a despotului sârb de către
„binecredinciosul și de veșnică amintire (присиополль н ничии) marele voie
vod Mircea” în Țara Românească, dar nu găsim vreo știre că ar fi fost îm
preună și alături în bătălia pe larg descrisă, și unde se spune că Baiazid și-a
strâns oștenii, „de la răsărit și de la apus”, trimițând vorbă cneazului Ștefan
să vină cu „oșteni aleși”195, dar nu și lui Mircea.
Pentru ușurința cu care s-au grăbit unii istorici să-l scoată vasal și
tributar tocmai referindu-se la această presupusă prezență la Ankara nu este
de prisos să recitim cele scrise în 1928 de Constantin Moisil în articolul
Dobrotici și Mircea cel Bătrân^·.
„Este greu de crezut, că Mircea și-a putut păstra tronul și recâștiga*
196
145 în ediția lui Vatroslav laghici din “Glasnik srpskog ucenog drustva”, cartea
XLII, 1875, p. 274 și 296. Acum există și Lebensbeschreibung des Despoten Stefan
Lazarevic von Konstantin dem Philosophen, herausgegeben und übersetzt von Μ.
Braun, Gravenhage-Wiesbaden, 1956 (apud Șerban Papacostea, Evul mediu româ
nesc..., p. 84, nota 15).
196 în volumul 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească.
Publicație tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, București,
Editura Cultura națională, 1928, p. 313-314.
476
www.dacoromanica.ro
posesiunile transdunărene, ca suveran independent. Situația aceasta

nouă și faptul că după 1397 Baiazid nu l-a mai atacat nu se pot explica
decât prin închinarea lui către sultan. Și că în realitate așa a fost ne-o
dovedește atitudinea lui Mircea în luptele pe care Baiazid a trebuit să
le poarte cu tătarii lui Timur Lenk, câțiva ani în urmă.
După relatările cronicarilor turci, în bătălia decisivă dintre turci și
tătari la Angora (1402), a luat parte și un puternic contingent de ar
mată românească, trimis de Mircea în ajutorul lui Baiazid. Românii
aceștia s-au distins nu numai prin bravura lor, ci și prin statornicia cu care
au susținut cauza sultanului. Pe câtă vreme diferiții comandanți turci,
influențați de succesele mereu crescânde ale tătarilor, au părăsit rând pe
rând pe Baiazid trecând la tătari, românii au continuat să lupte singuri de
partea sultanului, și numai când s-a constat că bătălia este definitiv pier
dută, s-au retras de pe câmpul de luptă [In realitate era vorba de sârbii lui
Ștefan Lazarevici - n.n.].
Pentru ca Mircea să trimită un ajutor atât de puternic sultanului și într-o
țară atât de îndepărtată, trebuia ca el să fi ajuns vasal al sultanului și să nu fi
putut să se sustragă de la o îndatorire ca aceasta. Iar în această situație față
de turci, nu este de mirare să fi recâștigat și Dobrogea, după cum rezultă din
titulatura sa din acest timp.
Situația sa de vasal explică și rolul însemnat ce l-a avut, după
moartea lui Baiazid, în luptele pentru tron ale fiilor acestuia.
Cât timp a domnit Soliman, fiul mai mare al lui Baiazid (1402-1411),
Mircea a putut să păstreze Dobrogea în calitate de vasal; și informații
sigure din anii 1403, 1409 și 1410 arată că stăpânea și gurile Dunării și
litoralul mării. Iar după ce a ajuns sultan al doilea fiu, Musa, cu concursul
efectiv al lui Mircea, stăpânirea Dobrogei îi era și mai mult asigurată.
Numai când Musa a fost înlocuit de fratele său mai mic Mohamed (1413)
situația lui Mircea a devenit dificilă, mai ales că el a căutat prin toate
mijloacele să acționeze contra lui Mahomed.
Atitudinea aceasta a avut de urmare o expediție a noului sultan contra
lui Mircea. Ea s-a făcut în anii 1416/17. Armatele turcești au invadat mai
întâi în Dobrogea și au cucerit cele două cetăți mai importante aici: lsaccea
și Enisale. Apoi sultanul a trecut Dunărea și a ocupat cetățile de pe malul
stâng: Giurgiu, Turnu-Măgurele și, probabil Severinul. Din acest moment
Mircea n-a mai putut rezista și a trebuit să ceară pace. El pierde
definitiv Dobrogea, iar cetățile de pe malul stâng al Dunării devin
raiale turcești. Posesiunile transdunărene mai apar odată în titulatura
fiului său Mihail, la anul 1418, dar desigur nu mai reprezintă decât o
amintire, păstrată în tradiția cancelariei muntene”.
477
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
* * *
A presupune că în toată perioada ce a urmat dispariției sulta

nului Baiazid, acela care a ajuns a fi singurul „ghiaur” ce a pus un
sultan pe tron ar fi fost obligat să încheie un tratat cu Suleiman și să
plătească tribut vreunuia dintre cei ce se luptau între ei pentru suc
cesiune este tot atât de absurd ca a proclama „victoria din 1397” a unui
Mircea abia reînstăpânit pe toată țara și încă puțin capabil să mai
strângă „oastea cea mare” și pe toți boierii în jurul său, ca la Rovine”7.
Ipoteza lui Dimitre Onciul despre un tratat încheiat cu Suleiman în
1402 (cu Baiazid s-a văzut de ce este exclus!) rămâne, așadar, una din „gă-
selințele” nefericite ale - totuși - primului nostru istoric adevărat al dom
niei lui Mircea cel Mare.
Condițiile în care Suleyman a trebuit să acționeze, cu grele sacrificii,
spre a contracara o eventuală coalizare a celor capabili să profite de situația
creată, au fost analizate de Șerban Papacostea în magistralul studiu despre
Țara Românească și criza de structură a Imperiului Otoman (1402-
1413Ț™ și în lumina acestei analize o pace și un tribut al domnului Țării
Românești sunt excluse cu desăvârșire.
Pentru anii imediat următori, constatările specialistului osmanist sunt
la fel de categorice:
„în sfârșit, două mărturii europene de epocă indică clar prezența lui
Mircea în fruntea unei țări de sine stătătoare, în tabăra antiotomană. Astfel,
fratele loan, arhiepiscop de Sultaniyeh, scrie, înainte de 1404, că turcul
«nu a dobândit stăpânirea acestei țări (Valahia)», deși «a subjugat» multe
țări stăpânite odinioară de Ludovic de Anjou, «în afară de Valahia». La
rândul său, Sigismund, regele Ungariei, scria la 16 aprilie 1404 lui
Filip, ducele Burgundiei, că voievozii Țării Românești și Moldovei fac198
197
197 Diploma lui Sigismund în care se consemnează ultimul episod, cu cetatea

Dâmboviței, este din 8 decembrie 1397 și nu sunt motive să socotim că se referă la
evenimente care au în urmă multe luni. în ea nu găsim cea mai mică referință la
vreo nouă expediție sultanală și cu atât, mai puțin la o mare victorie valahă îm
potriva ei, ci doar la expediția lui Știbor în urma cărei l-a scos pe Vlad din cetatea „în
care fusese împins și alungat”.
198 Versiunea românească în volumul Evul Mediu românesc. Realități politice și
curente spirituale, București, Editura Corint, 2001, p. 79-92. Vezi și articolul de
Cristina Feneșan la nota 193.
www.dacoromanica.ro
parte, alături de Ștefan Lazarevic, din alianța constituită împotriva

turcilor, înfăptuind «frumoase isprăvi împotriva acelorași turci».
Aceste știri, contemporane și foarte autorizate, infirmă, deci, categoric
existența unei «capitulații» de la Suleiman la acea dată. De altfel, dacă
aceasta ar fi existat, akingiii n-ar fi jefuit Dobrogea «prin 1407 sau 1408,
poate chiar mai devreme», fiind respinși de Mircea, după cum o arată in
scripția de la Silistra din 1408: «Io Mircea, marele voievod și domn a toată
Ungrovlahia, a izbăvit [Silistra de turci]».
Va fi existat o înțelegere scrisă Mircea - Musa?
N-avem niciun indiciu în acest sens. Dacă va fi existat un astfel de
document, el trebuie să fi prevăzut promisiunile făcute de Musa lui
Mircea pentru sprijinul acordat. S-a presupus în această privință că după
ocuparea tronului de la Edirne, Musa ar fi dat lui Mircea «mai multe cetăți
turcești», menționate și în titlul domnesc, dar lucrul nu e sigur” (p. 392).
Acest text se citește, neschimbat, și în cartea din 1993 (p. 219) „dar
lucrul nu e sigur” fiind înlocuit aici cu „dar formula aceasta (multorumque
turcicorum oppidorum dominus) trebuie pusă în legătură cu titlul din
aceeași vreme (1415), de domn „pe amândouă părțile peste toată Podu-
navia, încă până și la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor”
(se trimite la Anca Gheață, articolul din Marele Mircea Voievod, p. 237).
în concluzie: singurul dintre cei patru sultani cu care domnul
Țării Românești a fost contemporan - Baiazid, Suleiman, Musa și
Mehmed I - în legătură cu care se poate discuta probabilitatea unei
închinări, tratat și tribut este Mehmed I.
Acesta devine în 1413 unicul stăpân al imperiului refăcut și după
„criza de structură” de un deceniu încheiat va ocupa tronul sultanilor până
în 1421, când moare în urma unui accident de vânătoare (Ducas) sau de un
atac de inimă, tot acolo (Decei). Va supraviețui deci numai 4 ani lui Mircea,
din cei numai 9 ai domniei lui.
Ce s-a petrecut între 5 iulie 1413 când Mehmed I îl înfrânge pe Musa
în lupta de la Qamurlu din apropiere de Sofia și rămâne singur stăpân, și
până la 31 ianuarie 1418 când Mircea cel Mare își încheie domnia și viața
pământească?
Răspunsurile date de distinșii noștri osmaniști (lângă cele patru nume
deja citate le alăturăm pe al doamnei Anca Ghiață și domnul Virgil
Ciocâltan) nu coincid atunci când este vorba de a stabili conținutul acestui
interval, al ultimilor patru ani și jumătate ai domniei lui Mircea cel Mare.
479
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Dar asupra unui singur punct toți sunt de acord: se exclud cu desăvârșire
presupusele campanii, închinări și tributuri admise de istorici pentru
anii 1414 și începutul anului 1415:
„Minuțioasele cercetări ale lui Virgil Ciocâltan199 - scria în 1986 M.
Maxim - în special pe baza izvoarelor raguzane și venețiene, foarte bine
informate, au stabilit că nu poate fi vorba de o înțelegere a lui Mehmed
înainte de 1417 [Subl. M.M.], opinie la care ne raliem și noi. De altfel,
dacă Mircea ar fi avut legământ cu Mehmed la începutul anului 1415,
atunci ce interes avea să-l susțină în vară pe prințul Mustafa și ulterior pe
șeicul Bedreddin împotriva sultanului?
Menționând marile dificultăți cărora trebuise să le facă față noul sultan
în 1416, când a trebuit să se recunoască chiar vasal al lui Șahruh, fiul și
succesorul lui Timur Lenk, Halii Inalcik arată că «după 1416, înțelegând că
este încă prea devreme să reînvie imperiul centralizat al lui Bayezid,
Mehmed a promovat o politică mai conciliantă». Deci abia după 1416
trebuie căutată și o înțelegere cu românii” (p. 392-393) [subl. M.M.].
Se înfățișează în continuare noua conjunctură ce-1 putea determina pe

domnul român să facă acest pas, cu concluziile trase de autor:
„într-adevăr, în iarna 1416-1417, Mehmed I încheie o pace cu Bizan
țul, pace rămasă în vigoare până la moartea sa. Poartă, de asemenea,
tratative cu venețienii, chiar după distrugerea flotei sale la Gallipoli (29
mai 1416), în iulie 1416 sultanul acceptând condițiile puse de venețieni,
care însă nu ratifică pacea decât în 1419. Foarte probabil în 1417 se
poartă tratative de pace și cu regele polon, care avea și plenipotența lui
Sigismund pentru a realiza o perpetua concordia sau cel puțin un ar
mistițiu de 5 ani sau mai mult (armistițiile se vor realiza în 1422, 1424,
iar pacea abia în 1428, când pe tron era deja Murad al 11-lea).
In aceste condiții, rămas practic singur șiforțat de atacurile akângiilor
(1416), dar mai ales, decisiv, de expediția sultanală din prima parte a
anului 1417, când, totuși, Mehmed nu îndrăznește - după lecția primită
de Bayezid - să înainteze pe pământul Țării Românești, oprindu-se la
Giurgiu, Mircea recurse la soluția negociată, inaugurând o politică ce va
face carieră în istoria românească.
Așadar, la începutul secolului al XV-lea Mircea s-a aflat în aceeași
situație ca și Ștefan cel Mare la sfârșitul aceluiași veac. Ambii domni
români, lipsiți de sprijin extern, au trebuit să accepte «alianța inegală»
cu Poarta - deși tradiția atribuie acest lucru fiilor lor (Mihail I și,
lw Virgil Ciocâltan, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1412-1420), în
„Revista de istorie”, tom 35, 1982, numerele 10 și 11, p. 1090-1100 și 1191-1203.
480
www.dacoromanica.ro
respectiv, Bogdan III) - acceptând plata regulată a tributului, inter

pretat de ei doar ca un preț al păcii. «Relațiile speciale» cu Imperiul
Otoman au fost fixate «prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători», ro
mânii cedând «nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiții». Aceste
cuvinte ale lui F. Buonaccorsi-Callimacchus de pe la 1490 se referă la
moldovenii lui Ștefan, dar ele ar putea fi deopotrivă valabile și pentru
muntenii lui Mircea.
Soluția negociată, urmând unor lupte îndelungate și redutabile, aducea
Țării Românești un statut internațional de durată, cel mai favorabil în
condițiile date [subl. M.M.J. Acest statut de ahdconsta în conservarea țării
cu toate instituțiile pământurile, clasa dominantă, credința, limba și legile
sale, nestingherite de Islam, în schimbul plății unui tribut și al alianței
politico-militare.
Scopul principal al luptei lui Mircea cel Mare - dăinuirea statului
într-o vreme în care statele balcanice (iar la 1541 chiar regatul Unga
riei) erau rând pe rând înghițite de puterea otomană, pacea și liniștea
țării, la adăpost de atacurile otomane, erau atinse și consacrate oficial.
«Nici el (domnitorul), nici avutul său și nici țara sa nu vor fi atacate de
mine, nici de sangeacbeii mei și nici de ceilalți supuși ai mei», glăsuia
solemn ahidname-u\ acordat lui Ștefan cel Mare în primăvara lui 1480 de
către Mehmed II. Această garantare a neagresiunii otomane de către cuce
ritorul Constantinopolului, însoțită de «protecția» politico-mi 1 itată a Porții
împotriva tendințelor expansioniste ale altor mari puteri, trebuie să se fi lă-
cut în mod obligatoriu și în ahidname-u\ dat lui Mircea de C'~fre Mehmed 1,
după toate probabilitățile în 1417 [subl. M.M.]. Șukrullah, care-și termină
cronica pe la 1458-1459, deși plasează pacea (bariș) după expediția lui
Mehmed Celebi din 1419-1420, totuși dă unele detalii despre condițiile
acestei păci: plata haraciului (probabil cei 3 000 de galbeni, rămași în tra
diția românească), trimiterea de ostateci la Poartă și furnizarea de detașa
mente militare de către Țara Românească la expediția sultanului.
Acestea trebuie să fi fost și condițiile «împăcării» din 1417, relatate
astfel de Orudj bin Adil: «Sultanul Mehmed a venit până la Dunăre. Acolo
s-a oprit [subl. M.M.] și a construit cetatea Giurgiu (Jekokiî). Dând voie
acângiilor să facă o incursiune în Țara Românească, aceștia s-au întors cu o
pradă foarte bogată. Apoi s-au împăcat [subl. M.M.] cu beiul Țării Româ
nești, care, supunându-se la haraci, și-a trimis fiul la Poartă în anul 817 al
hegirei [23 111 1414-12 III 1415], deși cronicarul cum am mai spus
antedatează cu 3 ani evenimentele. în alte cronici, care repetă de fapt, pe
Orudj, se mențio ¡ează trimiterea «fiilor» domnului ca ostateci, dar e greu
de acceptat acest lucru.
lenăchiță Văcărescu, vorbind de «închinarea» Valahiei la anul Hegirei
481
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
820, ceea ce corespunde cu perioada 18 II 1417-7 11 1418, menționează și

trimiterea, desigur ca peșcheș anual, a 12 șoimi, lucru posibil. în schimb,
otomanii «le-au hărăzit [românilor] toate privileghiile, adică a rămânea la
toate prințipatul, cum au fost și până atunci, cu obiceiurile și orânduielile
sale din început» și «făcând prințipatul mefruzul calem, adică dăosebit
condeiu», deși formula aceasta (mefruz ul-kalem ve makta ul-kadem), sem
nificând înregistrarea separată a Țării Românești la cancelaria otomană,
este mult mai târzie. Pe scurt, o «adevărată independență tributară», după
o formulă folosită de N. lorga; căci «tractatul de protecție» (ahd ad-dhim-
ma) nu-i afecta țării suveranitatea, cum scria și Bălcescu, în sensul că la el
acasă domnul continua să fie suveran țimperator in suo regno).
Chiar dacă e posibil ca Mircea personal să nu fi apucat a încheia el
însuși «învoialala» cu Poarta, ci, la sfatul său, lăsat cu limbă de moarte,
fiul său Mihail, în 820 H/1418 e.n. (din punct de vedere al dreptului
islamic, noul suveran de la Argeș avea nevoie de un ahidnamepe numele
lui, iar antedatarea cu 3 ani a evenimentelor de către Orudj ne duce la
același an 820 H, pe care-l știa și Ienăchiță Văcărescu),. aprecierea
noastră rămâne aceeași; statutul de autonomie statală recunoscut Țării
Românești era, și într-un caz și-n celălalt, opera celor 32 de ani de luptă
tenace dusă de marele Mircea întru dăinuirea țării și a libertății sale. A
fost testamentul politic al omului politic lucid și prevăzător, care, înaintea
Veneției (1419) și a Ungariei (1428), a înțeles că Țara Românească trebuie
să încheie o «convenție durabilă» cu puterea otomană, refăcută rapid după
Ankara și aflată din nou într-o ascensiune irezistibilă, care o va transforma
în secolul al XVI-lea într-o putere mondială. încheierea «convenției»
(ahid-name-ului) din 1417-1418 constituie, de aceea, pentru N. Iorga
una din acele «inițiative de istorie universală» întreprinse de români
de-a lungul secolelor și care, adăugăm noi, pune în lumină, o dată în
plus, dimensiunile europene ale personalității marelui domn.
în concluzie, în stadiul actual al documentației noastre, dintre înțelege
rile de pace («capitulațiile») invocate de istorici pentru perioada domniei
lui Mircea cel Bătrân, nu putem reține, după părerea noastră, decât pe
aceea semnalată în legătură cu războiul din 1393-1396 și anume pentru
Vlad Voievod (iama lui 1395-1396/rebitilevvel 798), de foarte scurtă du
rată, dar mai ales pe aceea, luată probabil ca model de urmași, din 1417
1418/820 H, indiferent dacă a fost finalizată de Mircea însuși sau de
fiul și fostul său asociat la tron Mihail [toate sublinierile cu italice
aparțin prof. M.M.]
Nouă ani mai târziu, în cartea publicată de Editura enciclopedică în

1993, același capitol final din istoria lui Mircea cel Mare este redactat în
modul următor:
482
www.dacoromanica.ro
„A avut Mircea un ’ahd{ ’ahidnâme) cu Mehmed I Qelebi (1413-1421)

în 1414 sau la începutul anului 1415, așa cum s-a afirmat? Credem că nu
există suficiente dovezi convingătoare în acest sens.
După atacurile akângiilor din 1416, a urmat o campanie sultanală la
Dunărea de Jos «la sfârșitul anului 1416 sau la începutul lui 1417», cam
panie - controversată în istoriografie - care a constituit un semi-eșec față
de planul inițial al unui atac combinat pe apă și pe uscat, care nu s-a mai
putut realiza datorită distrugerii flotei otomane la Gelibolu (Gallipoli) de
către venețieni (29 mai 1416). Până la urmă, Mehmed 1, prudent și cu
noscând lecția aspră primită de tatăl său, în 1395, de la Mircea, n-a mai
îndrăznit să înainteze pe pământul Țării Românești, mărginindu-se cu
trimiterea în pradă a akângiilor.
A mai apucat bătrânul domn, în ultimul său an de viață, să regle
menteze raporturile cu Mehmed I, al cincilea conducător otoman, cu
care avea de-a face de când venise la domnia Țării Românești? Nu
încape îndoială că, simțindu-și sfârșitul aproape, marele voievod se va
fi gândit la soarta țării sale în noua conjunctură internațională: în
iama lui 1416-1417 Bizanțul încheiase pace cu Mehmed; încă din iulie
1416 același sultan acceptase condițiile puse de venețieni și nu aștepta decât
ratificarea păcii de către Serenissima (aceasta se va produce însă după
moartea domnului și anume în 1419, când s-a emis ahidnâmeaua). Foarte
probabil acum, în 1417, se poartă tratative polono-otomane (de care Mir
cea în mod sigur avea cunoștință, căci soliile treceau prin teritoriul său), iar
regele Ungariei i-a dat regelui polon plenipotența să trateze o perpetua
concordia sau cel puțin un armistițiu de 5 ani sau mai mult. Bătrânul domn
va fi înțeles, desigur, consecințele grave ce puteau decurge de aici pentru
țara sa, față în față cu o putere bicontinentală, refăcută rapid după Ankara și
aflată într-o ascensiune irezistibilă, care avea s-o transforme în sec. al
XVI-lea într-o «supraputere» tricontinentală.
Marea capacitate de previziune, de care dispunea, îl va fi făcut pe
Mircea să înțeleagă, înaintea altora, necesitatea de a reglementa pe termen
lung raporturile cu această putere, de a încheia cu ea o «convenție dura
bilă», după cum aprecia în 1939 N. Iorga, care vedea în încheierea de către
Mircea, înainte de moarte, a unei asemenea «convenții», una din acele
«inițiative de istorie universală» luate de români de-a lungul secolelor. Or,
numai el, Mircea, cu imensul său prestigiu, cu aura marilor sale fapte,
care-i adusese aprecierea drept «principele... cel mai viteaz și mai ager
între creștini» (princeps... inter Christianosfortissimus et acerrimus), putea
să încheie un astfel de tratat pentru ai săi, după cum, în Moldova, Ștefan cel
Mare și nu altul va fi autorul «tratatului» cu Poarta reînnoit de urmași. Și tot
numai el, și atunci, când statul otoman nu devenise o putere tricontinentală,
483
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
iar Mehmed I avea nevoie de pace chiar mai mult decât Mircea, putea să
realizeze un «tratat de coexistență pașnică temporară» fără plata tributului.
Evident, sunt simple supoziții, fiindcă nu avem dovezi documentare, în
afară de informațiile cronicilor otomane, care, însă, comprimă cele două
expediții sultanate din 1417 și 1419-1420, iar, atunci când vorbesc de
«împăcarea» survenită între domn și sultan, ele menționează doar con
dițiile păcii de după a doua expediție (plata haraciului, trimiterea de os-
tateci la Poartă și furnizarea de detașamente pentru expedițiile sulta
nului). Or, una era poziția Țării Românești, a domnului ei, la sfârșitul
campaniei otomane din 1419-1420, comparabilă prin însemnătatea ei
pentru evoluția relațiilor cu Poarta cu cea a lui Bayzed II din Moldova,
din 1484, și cu totul alta în 1417, sub conducerea lui Mircea.
Posibilitatea unei reglementări de pace româno-otomane la sfârșitul
domniei lui Mircea nu este exclusă de turcologii Virgil Ciocâltan («în in
tervalul 1417-1419»), Tahsin Gemil («în fond, un veritabil tratat de pace»,
«indiferent dacă a luat forma unui act scris sau nu»), Valeriu Veliman.
E posibil ca sfârșitul negocierilor și emiterea ’altidnâme-lei să nu-l
maifi prins în viață pe bătrânul voievod (campania sultanală a luat sfârșit
la începutul anului 1417 sau, poate, la finele verii, iar marele domn de la
Argeș moare în 31 ianuarie 1418). Cum Miliail era asociat la domnie, s-ar
putea spune că era și el parte la tratat, dacă acesta se va fi realizat înainte
de aflarea veștii despre moartea lui Mircea. Ni se pare semnificativă din
acest punct de vedere următoarea mențiune din vechile Cronici anonime
otomane (Tevârih-i Al-i Osman), dintre care unele au fost redactate la sfâr
șitul sec. al XV-lea: «Apoi [adică după campania din 1417 a sultanului
Mehmed - M.M.], beii Țării Românești [Mircea și Mihail - M.M.] au făcut
pace» [subl.ns. - M.M.J.
Dar chiar dacă, în final, după moartea lui Mircea, ahidnâmeaua se va fi
dat pe numele lui Mihail (potrivit practicii ahidnâmelelor, era nevoie de
reînnoirea actului la începutul unei noi domnii), totuși tratatul («convenția
durabilă») era opera marelui domn, rezultatul celor 32 de ani de luptă
tenace dusă de acesta întru ilăinuirea țării, a independenței și suveranității
sale.
Anul «împăcării» apare la Orudj 817, după Hegiră (23 mart. 1414-12
mart. 1415), dar, având în vedere antedatarea obișnuită cu 3 ani a eveni
mentelor reale din această vreme, ajungem, de fapt, la anul 820 H (18 febr.
1417-7 febr. 1418), ceea ce înseamnă ultimele zile ale domniei lui Mircea,
dar și prima lună din domnia lui Mihail. Același an 820 apare și la Ienăchiță
Văcărescu, în a sa Istorie a prea puternicilor împărați otomani (scrisă la
Nikopol, între 1788 și 1794) unde reglementarea pe termen lung a ra
porturilor cu Poarta apare «la leat 1418 și 820», marginal adăugându-se:
www.dacoromanica.ro
«Mihail vodă sin Mircea Vodă». De unde a scos scriitorul acest an? Desi
gur nu din vechile cronici otomane, căci așa cum s-a observat «data Hegirei
820, care cuprinde aproape în întregime anul 1417, lipsește din cronicile
osmane din veacul al XV-lea». Autorul însuși amintește în prefață că a citit
«păNaima, pă Rașid și pă Subhi», or se știe că acești cronicari oficiali târzii
(Naima moare în 1716, Rașid în 1735, iar Subhi în 1755) n-au scris despre
evenimentele anterioare secolului al XVI-lea. Același Ienăchiță Văcărescu
menționează între condițiile înțelegerii, și un peșcheș anual de 12 șoimi,
cifră neaproximată, căci se regăsește într-un document din 1532 emanând
din cancelaria lui Petru Rareș și pare să fie valabilă și pentru Țara Româ
nească pentru o perioadă mai veche.
Dincolo de faptul că o asemenea obligație fixa, protocolară se leagă
deja de plata tributului și prin urmare, nu i-am putea-o atribui lui Mircea, ci
eventual lui Mihail, ceea ce interesează aici este faptul că Ienăchiță Văcă
rescu a avut la dispoziție izvoare mai vechi, în care a găsit această cifră, și
este mai precis în această privință chiar decât istoricul turc contemporan
Ismail Hakki Uzuncarșili, unul din cei mai buni cunoscători ai arhivelor
turcești, care, însă, atribuia greșit lui Mircea cel Bătrân obligația de a
trimite anual «padișahului» 20 de șoimi, cifră pe care, așa cum am arătat
mai sus, n-o întâlnim în documentele oficiale otomane decât în a doua
jumătate a sec. al XVII-lea. Se prea poate însă ca și Mircea să fi dat niște
șoimi, dar doar «ca un semn de element de politeță, de omenie», cum se
exprima N. Iorga vorbind despre primele daruri ale domnilor români către
sultan. De asemenea, în bună măsură erau valabile și pentru vremurile lui
Mehmed Qelebî și Murad II constatările și recomandările din 1585 ale
ardelenilor, potrivit cărora «la ei [la otomani - M.M.] omul își poate face
mai ușor afacerile cu plocoane» și «Carul uns umblă mai bine și Poarta
numai un plocon o înduplecă». Or, cu timpul, obiceiul a devenit obligație,
cum, cu justețe, observa Grigorie Ureche: «turcul darul îl scrie obcină, mai
apoi de n-ai vrea să-i dai, numai ce-ți caută ca să-i dai». Asemenea prime
daruri, chiar în bani, au putut fi confundate cu plata unui tribut de către
Mircea, tribut nesemnalat de niciun izvor european de epocă [subl. M.M.].
Revenind acum la Ienăchiță Văcărescu, acesta, «cu ocazia deselor sale
vizite la Isianbul, [...] a început să cerceteze Arhivele sultanilor, extrăgând
din «Chiutucurile [turc, kiitiik - «cutie» - M.M.] împărăției» o serie de
documente privitoare la trecutul principatelor dunărene», care s-au pierdut
cu timpul, cum scria Mihail Guboglu. Temeinic cunoscător al limbii turce,
al paleografiei turco-osmane, autorul nostru a putut să-și extragă și să
rețină din documentele turcești (desigur, nu din sec. al XV-lea, pentru că
acelea nu prea s-au păstrat) unele date interesând vechile drepturi ale țării.
E de observat că dacă despre tributul - instituit, după el, tot atunci, în 820 H
485
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
- face precizarea «precum am auzit» și dă cuantumul în taleri, care nu exis

tau pe vremea aceea, infirmând astfel pe D. Fotino, care face trimitere la
«hârtiile» Văcărescului, în schimb, în legătură cu numărul șoimilor, acesta
nu face nicio remarcă. Este, deci, posibil ca și acest an 820 să-l fi găsit un
deva, printre manuscrisele cercetate, și să-1 fi reținut în însemnările sale.
Același an apare într-o listă, pe care Văcărescu a întocmit-o cu unele docu
mente importante ale Țării Românești, listă ce s-a găsit recent și care indică
faptul că unele dintre aceste documente au fost deja pierdute (ele nu mai
apar între cele publicate în D1R și DRH).
Existența unei reglementări de pace în 820 H/1417-1418, a unei «împă
cări» (barișklik), este confirmată și de Kodja Hiiseyin, care afirmă că «răz
boiul sfânt» (din 823 H/1420) a fost pornit de Poartă «deoarece acel ghiaur
foarte fățarnic [Mihail I - M.M.] a călcat tratatul (’ahd) și pactul (misak)
(nakz-i ahd-ii misak itdiigii i<pin), prin faptul că «a încheiat înțelegere cu
craiul unguresc». Așadar, Mihail avusese «legământ» cu sultanul, de
vreme ce-l încălcase; dar, încălcându-l, potrivit punctului de vedere al
Porții, înceta și obligația musulmanilor de a-l mai respecta. Se explică,
astfel, formal de ce campania din 1419-1420 a fost declanșată împo
triva unui domn, care avusese ’ahd. Dar chiar dacă n-ar fi existat pre
textul încălcării ’a/7i/-ului de către Mihail, până la urmă atotstăpânitorul
principiu al «interesului islamului» (maslaha), care justifică orice, putea să
«legalizeze» și ruperea «pactului» cu «ghiaurul» muntean, căci, potrivit
fetva-\e\ lui Ebuusuud Efendi din 1569, deja citată, o pace cu «necredin
cioșii» nu este valabilă și justificată decât atâta timp cât este profitabilă
musulmanilor; când acest avantaj încetează, și pacea trebuie să înceteze la
prima ocazie favorabilă, căci stă scris: Dar el-lslam, dar el djihad (Islamul
înseamnă război sfânt). Or, dispariția temutului Mircea și noile împrejurări
internaționale ofereau o asemenea ocazie favorabilă.
într-adevăr, încheierea păcii veneto-otomane din 17 șevval 822/6
noiembrie 1419, deschiderea ostilităților ungaro-venețiene în toamna
aceluiași an și refacerea «cu uimitoare tenacitate» a flotei otomane,
distrusă la Gallipoli, au permis otomanilor întreprinderea unei noi
campanii asupra Țării Românești în 1419-1420, în urma căreia în
treaga linie a Dunării, cu Severinul, Turnu, Giurgiu, poate și Orșova,
precum și cetățile dobrogene Isaccea și Enisala au fost trecut sub
controlul otomanilor, iar candidatul otoman Radu Praznaglava, este
instalat pe tronul Țării Românești. Concomitent, pentru prima oară, este
atacată și Moldova, în vederea cuceririi Cetății Albe sau Chiliei. De ase
menea, este devastat sudul Transilvaniei. Pentru Țara Românească, cum
plit devastată, consecințele au fost dintre cele mai grave: „ 1420 a fost pen
tru voievodul muntean un an de răscruce, fatal, al istoriei sale, scrie pe
486
www.dacoromanica.ro
bună dreptate Virgil Ciocâltan. Pierzând controlul asupra Dunării, «pe

amândouă laturele», Țara Românească pierdea fundamentul strategic al
puternicei ei afirmări politice în sud-estul continentului. Atâta vreme cât
vadurile Dunării fuseseră muntene, impulsul politic de la Curtea de Argeș
sau Târgoviște se răsfrânsese viguros în sudul fluviului; el își va schimba
sensul dominant din 1420. Fără Bran [care din 1427 intră sub stăpânirea
regelui Ungariei - M.M.] și Severin, fără cetățile dunărene [Chilia trece în
stăpânirea Moldovei din 1426 - M.M.], Țara Românească vafi obligctă la
un dificil balans între regatul ungar și Imperiul osman» [subl. ns. - M.M.].
începe, astfel o nouă etapă în istoria relațiilor româno-otomane.
De acum înainte izvoarele otomane sunt unanime în a menționa
plata tributului și trimiterea unor detașamente armate la expedițiile
sultanului, ca obligații prevăzute în noile înțelegeri” (p. 219-225) [su
blinierile cu bold ne aparțin].
Cum prima înțelegere - cu Vlad - rămâne în regimul ficțiunilor

istoriografice „tradiționale” preluate în virtutea inerției, rămâne în dis
cuție doar modul și împrejurările în care a fost adusă Țara Românească în
condiția de stat tributar al Imperiului Otoman pentru prima oară: pe vre
mea lui Mircea cel Mare, în anul de pe urmă al vieții și domniei sale -
1417 - sau în timpul domniei fiului său legitim, Mihail I.
Am văzut argumentele și documentația puse la dispoziție de profe
sorul Mihai Maxim în 1993.
între timp, în 2001, în cartea sa Mircea cel Mare între realitatea
istorică medievală și ficțiunea istoriografică modernă, Alexandru V.
Diță a încercat la rându-i să demonstreze - cu dovezi aproape peremptorii
că singura dată sigură pentru acest eveniment este 1420, și că nici Mircea
cel Mare și nici Mihail I nu au fost puși în situația de a încheia o asemenea
convenție cu Mehmed I. Primul deoarece nu se poate demonstra că
Mehmed a reușit să-1 oblige asta în 1416 sau 1417, iar următoarea și
marea expediție nu l-a mai găsit în viață pe el, ci pe fiul său.200 Tot ce s-a
spus, de la N. Iorga încoace, despre închinarea de către Mircea a Țării
21,0 Este de reținut că Aurel Decei, care admitea și cita sursele otomane în legătură
cu „marea expediție” din 1417 {Istoria imperiului otoman, p. 79-81) în urma căreia
Mircea ar fi plătit tribut, observa că: „Alte izvoare documentare, în afară de cronicile
turcești, nu există asupra acestor fapte însemnate în legătură cu istoria noastră” (p.
80) în vreme ce „căderea Țării Românești” în 1420 este atestată de multele izvoare
externe indiscutabile și plata primului haraci în 1420 a fost înscrisă în două izvoar
sârbești, ceea ce dovedește ecoul mare avut de acest eveniment.
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Românești ca „inițiativă de istorie universală” nu iese cu un centimetru din

cercul supozițiilor sau mai direct spus, al ficțiunilor - avantajoase sau
dezavantajoase - ce s-au vărsat ca dintr-un inepuizabil corn al abundenței
peste marele domn. Mihail a murit cu sabia în mână în cursul acestei expe
diții, demonstrând măcar prin această moarte că domnise, fie și numai doi
ani și ceva, peste o țară întreagă, lăsată de părintele său neînchinată ni
mănui.
Abia fratelui vitreg Radu Praznaglava îi va reveni misiunea de a re
glementa cu Mehmed I raporturile ce vor dura de acum înainte 457 de ani, și
cărora profesorul Mihai Maxim le-a închinat două cărți, în română și
franceză.201
Mehmed I a reușit deci, în 1420, ceea ce nu reușise ilustrul său
părinte. Dar în anul următor va sfârși în urma unui accident de vânătoare
după cum ne informează Ducas (ed. Grecu, p. 162), sau „dintr-o criză de
inimă, pe când se afla la vânătoare, la vârsta de 32 de ani” (A. Decei, Istoria
imperiului otoman, p. 83).
încercările lui Dan al II-lea, Vlad Dracul și Vlad Țepeș de a schimba
acest statut vor da greș, chiar dacă le va aduce glorie. Dar și poarta Oto
mană va fi obligată să respecte hotarele trase, în raporturile româno-oto-
mane, de sabia lui Mircea cel Mare. Când abuzurile și încălcările acestor
hotare vor umple paharul răbdării, va apărea Mihai Viteazul. După exact
două secole de la Rovine, bătălia de la Călugăreni va fi începutul acelei
epopei care, deși încheiată tragic pe Câmpia Turzii, va asigura românilor un
întreg secol de „respiro” transformat de cărturarii lor în „secolul de aur” al
culturii noastre vechi. De la „Istoria lui Mihai Vodă sân Pătrașcu Vodă” la
opera de anvergură, valoare și recunoaștere europeană a lui Dimitrie
Cantemir.
* * *
Că, în pofida tuturor argumentelor de ordin speculativ și chiar a

documentelor invocate, nu pe vremea lui Mircea cel Mare s-a ajuns la
aranjamentele cu Poarta Otomană (însăși moartea fiului său constituind cel
mai categoric argument împotriva existenței unor asemenea aranjamente),
a arătat-o domnul Nagy Pienaru în studiul citat.
11 Vezi nota 215.
www.dacoromanica.ro
Urmărindu-1 pas cu pas, în toate acțiunile sale, pe Mehmed I Qelebi,

atât în Anatolia cât și în Europa, dl. Nagy Pienaru a constatat următoarele:
„Chiar dacă am presupune și accepta o continuare a colaborării lui
Mircea cu Musaîn vara anului 1413, un atac direct al noului suveran osman
în cursul acestui an asupra Țării Românești este greu de acceptat” (p. 777).
„Nici pentru anul următor 1414 nu avem dovezi asupra unei
agresiuni sultanale asupra Țării Românești. Acest an l-a ținut pe Meh
med I Qelebi ocupat în Asia Mică profitând probabil de reluarea conflic
telor veneto-ungare și de tensionarea relațiilor polono-ungare din cauza
redeschiderii războiului cu cavalerii teutoni. [...] La Dunăre Țara Româ
nească pare a fi avut liniște din partea osmanilor. La această supoziție
contribuie și prezența soliilor reciproce dintre Polonia și statul osman ce au
parcurs teritoriul stăpânit de Mircea cel Mare în anii 1414-1415” (p. 780).
„Liniștea dorită de Mehmed 1 Qelebi în Orient și agregarea emiratelor
anatoliene ca premise necesare pentru trecerea la ofensivă în Europa de
Sud Est nu a fost posibilă nici în anul 1415. [...]
Pretendentul Dtizme Mustafa părăsise în grabă Anatolia deplasându-se
la sfatul lui Isfendiyar bey în Țara Românească considerată aproape una
nim ca singurul factor ce ar fi putut decide în promovarea pe tron a pre
tendentului. Circumspectul Mehmed I țlelebi care reușise până la acest
moment de a nu declanșa o reacție generală europeană - scopul prin
cipal și general al întregii sale domnii - a revenit în Europa abia la
sfârșitul verii anului 1415. Este greu de crezut că după lunga campanie
anatoliană suveranul osman să fi dorit un conflict la Dunărea de Jos.
Aici Mircea cel Mare acceptase în înțelegere cu emirii anatolieni susținerea
lui Dtizme Mustafa. Dar probabil înfrângerea aliaților orientali și akânurile
îndreptate spre vest par să fi determinat modificarea intențiilor lui Mircea
de a sprijini acum fățiș acțiunile preconizate de Dtizme Mustafa căruia i se
alăturase și fostul bey din Izmir, Ctineyd, propulsat ca vizir. Voievodul
român observase probabil acțiunile declanșate de Mehmed 1 Qelebi atât
asupra susținătorilor asiatici ai lui Dtizme Mustafa cât și a potențialilor
sprijinitori din Europa: Veneția și Bizanțul ce nu-și declaraseră încă des
chis opțiunea. De asemenea, succesele otomanilo' în Albania și Bosnia,
înfrângerile masive suferite de linguri și raidurile din zonele vestice ale
Țării Românești par afi contribuit în mod decisiv la o deplasare politică de
moment a lui Mircea, atitudine care a limitat represiunea osmană. Azilul
politic oferit de Mircea prințului osman pare a fi luat sfârșit în ultima
parte a anului 1415 în urma demonstrației de forță de la granița sud-
vestică a Țării Românești. în 1415 Mehmed I țleiebi nu a organizat o
campanie sultanală la Dunărea de Jos!”.
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Abia în anul următor, 1416, se poate discuta o posibilă acțiune a sulta

nului Mehmed I Qelebi împotriva Țării Românești. Prin urmare, cititorul
care a ajuns până aici cu lectura cărții de față este rugat să ia un plaivas și să
șteargă toate datele anterioare propuse prin paginile pe care le-am extras și
reprodus din cărțile ultimelor două decenii și din cele câte le-au precedat!202
După cum citim în continuare:
„Anul de turnură al domniei sultanului Mehmed I Celebi este 1416.
în Asia Mică și Rumelia se declanșează mișcări sociale și politice ce-i
contestau calitatea de padișah al recentului stat osman reuni ficat; în sudul
Anatoliei, Karamania în înțelegere cu Veneția organiza acțiuni prădalnice
în teritoriile osmane; în nord emirul din Candar-oglu deși nu acționa des
chis contactase din nou pe Mircea înspre care l-a trimis pe șeicul Bedr
ed-Din în aceleași scopuri ca și în 1415, de a provoca dificultăți sultanului
osman; în răsărit conducătorul Kara-Koyunlu, Kara Yusuf, inițiase o mare
coaliție antiotomană în care urmau să participe și beii din Karaman, Can-
dar-oglu, Izmir etc. alături de împărații creștini din Constantinopol și Tra-
pezunt. Inițiativa a rămas la nivelul proiectului datorită măsurilor diplo
matice și militare adoptate de Mehmed I (Șelehi.
în sudul Asiei Mici represiunea otomană față de răscoala declanșată de
Bdriikluce Mustafa și Torlak Hu Kemal a fost rapidă și sângeroasă fiind
condusă de marele vizir Baiazid și viitorul sultan Murad. Prezența acestor
trupe osmane la granița sa vestică și dificultățile interne din statul Kara-
Koyunlu l-au determinat pe Mehmed II bey Karaman-oglu să plece din nou
capul și să accepte trimiterea unui fiu ca ostatic la Poarta osmană. în răsărit
acțiuni antiosmane nu a putut să organizeze împăratul din Trebizond, cum
natul lui Kara Yuluk Osman bey, conducătorul statului Ak-Koyunlu, dato
rită divergențelor ultimului cu inițiatorul alianței și a conflictelor survenite
cu genovezii ce au necesitat trimiterea unei ambasade trapezuntine la
Veneția. Pericolul Kara-Koyunlu afost dezamorsat în totalitate prin recu
noașterea în 1416 de către Mehmed I (Șelebi a suveranității lui Șah Ruh
care era preocupat acum de extinderea dominației timuride spre sud de
Khorasan.
202 Chiar și pentru Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, București, Editura știin
țifică și enciclopedică, 1976, p. 145, anul 1417 este cel al expediției „prelungită și în
nordul Dunării” și în care sultanul ar fi anexat Dobrogea. Se citează o scrisoare ine
dită în limba persană adresată de sultan „unui prinț musulman din Orient” în care este
amintită victoria sa împotriva necredincioșilor. Conform istoricului citat, în acest an
„Țara Românească a fost supusă la plata unui haraci, ca simbol al trecerii în sfera
influenței otomane, dar menținându-se suveranitatea, instituțiile și libertățile țării”.
www.dacoromanica.ro
în Europa numai Veneția și Țara Românească au adoptat o poziție

clară încercând fiecare din motive însă diferite să beneficieze de si
tuația dificilă a statului osman. Serbia și Ungaria vizate de Bizanț la
începutul anului într-o cooperare cruciată nu au declanșat opera
țiunile militare împotriva otomanilor. Imperiul Bizantin după revenirea
în martie 1416 a împăratului Manuil la Constantinopol s-a limitat numai la
trimiterea de solii spre Occident care nu determinau însă constituirea de
ligi antiosmane.
Veneția a lichidat la sfârșitul lunii mai 1416 flota osmană de la Gallipoli
destinată pentru o intervenție combinată pe linia Dunării împotriva lui
Diizme Mustafa și a Țării Românești. Nu știm de existența unei cooperări
româno-venețiene, indiciile prezente în izvoare fiind sumare și neconclu
dente în acest sens. însăși Veneția a încetat acțiunile militare împotriva
lui Mehmed I Celebi continuând politica ei tradițională de a obține
avantaje comerciale din promisiunile tergiversate de sultan, în condi
țiile în care în Mediterana Orientală corsari catalani și ciprioți provocau
mari daune intereselor venețiene prin atacarea coastelor siriene și egiptene.
Această atitudine a Veneției a fost determinată și de schimbarea survenită în
poziția Karamaniei față de sultanul osman cât și de propriile ei probleme apă
rute în Moreea și în relațiile cu Ungaria.
Mircea a implicat Țara Românească într-o confruntare deschisă cu
statul osman abia spre a doua jumătate a anului 1416. Ezitarea voievo
dului român - care urmărea cu atenție evenimentele din sudul Asiei Mici:
din Karamania și Aydân cât și cele din Mediterana Orientală - atitudine ce
poate fi motivată de neutralitatea Serbiei și absența lui Sigismund de
Luxemburg, ce-și continua periplul său occidental, a luat sfârșit după
înfrângerea deplină a flotei osmane (mai 1416) și sosirea - așteptată
dacă nu chiar inițiată de Mircea a șeihului reformator Bedr ed-Din -
după suprimarea partizanilor acestuia din Aydân - prin intermediul aminti
tului bey anatolian din Candar-oglu.
Planurile dunărene ale lui Mehmed I Celebi au fost deturnate
radical de evenimentele maritime și apariția surprinzătoare a lui Bedr
cd-Din Ia gurile fluviului. Expediția gândită inițial spre Țara Româ
nească a fost reorientată spre lichidarea celor două nuclee sud-dună-
rene ale contestatarilor padișahului ce reușiseră să antreneze diverse
pături și categorii sociale nemulțumite de regimul aplicat de Mehmed
I Celebi. Acțiunile militare au durat până spre sfârșitul anului. Con
siderat mai periculos prin ideologia promovată Bedr ed-Din a fost spân
zurat, iar Diizme Mustafa care părăsise mai demult zona dunăreană depla-
sân,du-se în Tesalia - împreună cu fostul bey de Aydân Ciineyd au găsit un
refugiu salvator sub protecția bizantină în orașul Salonic. Cei care au stat în
4S1
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
umbra lor promovându-i și sprijinindu-i militar au fost «pedepsiți» în

forme diferite în cursul acestui an sau a anului următor. Țara Românească
a suferit probabil acum sau în primele luni ale anului 1417 o agresiune
sultanală, iar al doilea, emirul din Candar-oglu după pierderea alia
tului său de la Dunăre, a fost nevoit să cedeze o mare parte din
teritoriu în cursul verii - când sultanul Mehmed I Celebi e menționat
în Asia Mică - în urma unei noi expediții sultanale.
In «amplasarea» expediției la care a participat personal sultanul în
intervalul de la sfârșitul anului 1416 sau la începutul anului 1417 ne
bazăm pe câteva argumente noi pe care însă nu le considerăm decisive și
irefutabile ci doar ca o completare la demonstrațiile probate de P.P. Pana-
itescu și A. Decei.
Decelarea straturilor originale din cronicile osmane prin analiza compa
rativă a modelului (arhitipul de bază) primar și a surselor utilizate nu oferă
soluții operaționale certe din punct de vedere cronologic pentru perioada
lui Mehmed I Qelebi dar permite - prin coroborarea cu alte izvoare orien
tale și occidentale - conturarea în suficientă măsură a indiciilor necesare
pentru decomprimarea celor două expediții sultanale. Prima, databilă cu
maximă probabilitate în 1416/1417, iar a doua în 1419/1420 - campa
nii ale căror trasee, scopuri și urmări au fost cu totul [subl N.P.] deosebite.
Cu diferențe care nu interesează subiectul studiul de față în cronicele lui
Asikpașazade, Oruț, Neșri, cronicele anonime - nu mi-au fost accesibili
Ruhi, Koney și Idris Bitlisi - acțiunile militare purtate de Mehmed I Qelebi
sunt prezentate în următoarea succesiune: acțiunile militare împotriva lui
Musa Celebi și lichidarea acestuia; expediția în Karamania și înfrângerea
emirului Mehmed bey; campania sultanală spre Țara Românească', expe
diția asupra emiratului Candar-oglu și încorporarea la statul osman a unor
teritorii aparținând lui Isfendiyar bey; reprimarea răscoalei conduse de Bo-
riikliice Mustafa și Torlak Hu Kemal intersectat cu episodul Bedr ed-Din.
Această derulare este segmentată de o stereotipie generală acestor cronici:
sosirea sultanului și plecarea în campanie din Bursa. Se poate constata că
pana cronicarilor oficiali - amendată de partizanatul la antagonicele «gru
puri de presiune» din preajma sultanului - a omis cu bună știință eveni
mente politico-militare importante din vremea lui Mehmed 1 Celebi
ca: lupta de la Gallipoli, episodul cu Diizme Mustafa etc., sau a com
primat campanii prin suprimarea acelora al căror rezultat practic nu
constituiau un prilej onorabil de menționare.
Probabil un proces similar s-a produs în legătură cu cele 2 campanii
asupra Țării Românești. Primei campanii - un semieșec - i s-au tran
sferat prin comprimare o parte a rezultatelor celei de a doua.
492
www.dacoromanica.ro
Toți cronicarii osmani menționați plasează acțiunea lui Mehmed I Qe-

lebi după reprimarea Karamanului menționând participarea la expediție a
trupelor din Karaman-oglu și Isfendiyar-oglu. Folosirea în cronici a terme
nilor generali Karaman-oglu și Isfendiyar-oglu - în majoritatea cazurilor
fără indicarea numelui conducătorilor acestor emirate nu a însemnat im
plicit participarea directă a acestora la campania dunăreană ci a fiilor aflați
pe lângă Poarta osmană ca ostatici. Un fiu al lui Mehmed II bey din Kara-
man greu de nominalizat și Kasim, fiul lui Isfendiyar-oglu, se aflau de mai
mulți ani - ultimul probabil din 1415 - în preajma sultanului Mehmed 1
Qelebi și vor participa la expediția împotriva Țării Românești. Dacă lipsa
lui Germiyan-oglu se datorează opțiunii acestuia de a sprijini pe fratele lui
Mehmed I Qelebi, atitudine confirmată de cronicile osmane, absența lui
Dulkadir-oglu nu este legată de politica lui Mehmed 1 Qelebi ci de alte
evenimente a căror evoluție nu a putut fi influențată de sultanul osman
prezent în Europa în acel moment. Trecerea simultană dar nu definitivă a
principatelor menționate ca participante sub protecția lui Mehmed 1 Qelebi
s-a produs în cursul anilor 1415-1416. Participarea trupelor Karamaniei
în cazul în care am accepta că informația se referă la 1419 sau 1420 - nu
s-ar fi putut realiza în 1419 deoarece în acest an fiul sultanului mameluc
Muayyad cu ajutorul eficace al ramazanizilor a triumfat ușor asupra emira
tului Dulkadir-oglu și Karamanului avansând până în inima Asiei Mici.
Cetatea Divrigi a fost încredințată unui prefect mameluc iar Kayseri acor
dată liderului Dulkadir-oglu Nasir ed-Din Mehmed ca urmare a acceptării
imediate a suzeranității mamelucilor. După jefuirea Karamaniei conducă
torul acesteia Mehmed 11 bey a fost capturat și trimis prizonier la Cairo în
timp ce fratele său Aii, mult mai docil, i-a luat locul. Pentru prima dată ex
pansiunea mamelucă a provocat încordarea relațiilor între curtea din Cairo
și cea din Bursa care anterior intraseră pe o linie pașnică. Această situație a
constituit un motiv în plus pentru Mehmed I Qelebi ca la sfârșitul anului
1419 după amânări să accepte pacea propusă cu insistență de Veneția.
Datarea 1416/1417 a expediției sultanate spre Țara Românească nu
poate fi perturbată de informațiile oferite de Șiikrullah și Ibn Hacer deoa
rece se referă la campania sultanală din 1419/1420. Numai a doua este
menționată și de calendarele astronomice {takvinniri). Revenind la campa
nia din 1416/1417 trebuie să menționăm că amplasarea ei în prima parte a
intervalului nu este acoperită de izvoare occidentale ci numai de surse o
rientale. Cronicarul arab Makrizi (m. 1442) relatează în cadrul evenimen
telor petrecute sub anul hegirei 819 - adică 1 martie 1416 17 februarie
1417 - că neacceptarea de Isfendiyar-oglu a propunerii lui Mehmed Qelebi
- acesta cerea ca o porțiune din patrimoniul lui Isfendiyvar să-i fie acordată
fiului acestuia Kasim, aflat de câțiva ani pe lângă padișah - a provocat
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
reacția sultanului care a avansat în fruntea trupelor spre Kastamonu și a

asediat Sinop-ul unde se retrăsese Isfendiyvar bey. în această situație con
ducătorul Candar-oglu s-a obligat să citească hutbe și să bată monedă în
numele sultanului osman.
Dacă acțiunea asupra lui Mircea s-a produs după aducerea sub ascul
tare, ce implica și acordarea de sprijin militar (auxilium), trupe din Kara-
man-oglu și Candar-oglu puteau participa numai după vara anului 1416. La
o dată ulterioară primăverii anului 1417 trupe karamane nu ar fi putut
participa la o expediție atât de îndepărtată datorită evenimentelor din
sud-estul Asiei Mici.
Din corespondența sultanului cu suveranii islamici se poate obser
va că începând cu anul 1417 Mehmed 1 țelebi își arogă cu obstinație
titlul de «gâzi» - titulatură adoptată de suveranii islamici participanți
la războiul sfânt (cihad). Dar până în 1416/1417 Mehmed nu a parti
cipat la niciun asemenea război împotriva vreunui stat european -
lucru reproșat suveranului osman de liderul timurid Șah Ruh pe un ton ca
de la suzeran la vasal. Tot în această perioadă Mehmed I Qelebi a inaugurat
tradiția continuată de fiul său Murad de a oferi bani și daruri nevoiașilor de
la Mekka și Medina.
Surprinzător pentru noi, dar lucru neremarcat de cronicarii osmani cât și
de cercetătorii problemei este amintita lipsă a aliatului - înrudit cu Meh
med I Qelebi - Nasir ed-Din Dulkadir-oglu în rândurile participanților la
expediția împotriva lui Mircea. Acesta participase cu trupele sale și la cam
pania victorioasă din Rumeliaîn vara anului 1413 împotriva lui Musa. Acum
însă menționatul bey simțindu-se periclitat de expediția nordică organizată
în 1417 de sultanul mameluc - limitată din motive interne în zona Alepului
- cedase o parte din teritoriul său Egiptului mameluc salvând astfel cea mai
mare parte din posesiunile sale. Acțiunea mamelucă nu ar fi avut succes în
cazul în care Mehmed Qelebi s-ar fi aflat în Anatolia pe care o părăsise mai
demult îndreptându-se spre Rumelia. Această lipsă de curtoazie explică
probabil prezența unei ambasade osmane în 1417 la Cairo dar în mod cert
motivează absența lui Dulkadir-oglu.
Data hegirei 820 care cuprinde aproape în întregime anul 1417 lipsește
din cronicile osmane din veacul al XV-lea. însă acestea conțin anul hegirei
819 care se întinde până la 17 februarie 1417, probabil la sfârșitul acestui
au al hegirei 819 Mehmed (felehi a început campania nefinalizată împo
triva Țării Românești. Este greu de crezut totuși că în dificilul an 1416
Mehmed țelebi și-ar fi dorit un nou front de luptă cu cel mai periculos
adversar al său”, (toate sublinierile îmi aparțin D.Z.)
Mi-am permis să reproduc integral aceste pagini din studiul domnului
www.dacoromanica.ro
Nagy Pienaru, spre a le face accesibile prin volumul de față, volum menit a
constitui cea mai completă informare de care cititorul român - specialist
sau simplu interesat de adevărul privind această pagină de glorie din
trecutul național - dispune în clipa aceasta.
Subliniind că „după campania «declarată» asupra Țării Românești în
cursul căreia sultanul pesemne nu a pătruns în nordul Dunării [s. N.P.]
Mehmed 1 Qelebi a revenit la Bursa”, autorul încheia cu cuvintele: „Evo
luțiile politico-militare din Orient, rapide și imprevizibile, au influen
țat decisiv politica de nonangajare militară practicată de Mehmed I
Gelebi în zona europeană - necesară pentru conservarea însăși a sta
tului osman - în momentele de destabilizare a echilibrului între Asia
Mică și sud-estul Europei, unde principalul câmp de luptă îl constituia
linia strategică a Dunării. Aici Mircea a fost singura conștiință care a
susținut activ și eroic stindardulfrontului anti-otoman”.
A fi demonstrat că niciodată stindardul nu a căzut din mâna domnului
român este meritul acestui studiu și al autorului său.
* * *
Mircea cel Mare — apărător al integrității teritoriale românești și al

independenței statale de doamna Anca Ghiață, publicat în același volum
Marele Mircea Voievod (p. 212-252) și făcând pereche, după 13 ani, celui
cu titlul Condițiile instaurării dominației otomane în Dobrogea, și el de
83 de pagini203, a sintetizat și a dat forma definitivă unei serii de comunicări
prezentate de autoare la sesiunile și simpozioanele organizate în anul ani
versar 1986 în București204, Tulcea, Călărași, Pitești, Slobozia.
în 1974 autoarea se străduise să demonstreze, împotriva unei întregi
„tradiții” istoriografice care trecea Dobrogea ca pe o minge de la domnul
român la otomani și invers, că între 1388 și 1420 Dobrogea „a aparținut
fără întrerupere Țării Românești”, fiind pierdută definitiv abia după
201 în Studii istorice sud-est europene, volumul J, Culegere îngrijită de Eugen Stă-
nescu, București, Editura Academiei Române, 1974, p. 43-120.
21,4 Titlul comunicării prezentate la Simpozionul din 20 iunie organizat de Institu
tul de studii sud-est europene este Mircea cel Mare apărător al independenței
statale și integrității teritoriale românești în spațiul carpato-danubiano-pontic. La
Tulcea, la Sesiunea din 30-31 mai a prezentat Dobrogea în timpul lui Mircea cel
Mare.
495
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
campania din 1484 a lui Baiazid II, c dată cu trecerea Chiliei în stă
pânirea otomană.
în 1420 otomanii nu au cucerit decât o parte din Dobrogea, până la
lsaccea și Enisala, dar „după 1420 și până în 1877-1878 nu se mai putea
vorbi de un control sau de o posesiune românească” (p. 125), Doamna
Anca Gheață admitea că în 1415 Mircea n-a mai putut-o păstra decât
în schimbul tributului dat lui Mehmed I.
La această ultimă teză a renunțat însă în 1986:
„Ținând seama de concluziile istoriografiei turcești și supunând unei
analize critice izvoarele otomane, pe care le-am confruntat cu știrile, deja
cercetate din izvoarele ungurești, am redatat campania otomană care
apare în istoriografie sub data de 1416 - 1417, în anul 1419 [subl. n.].
Evenimentele istorice și datele de ordin diplomatic ne-au condus la con
cluzia - exprimată într-un studiu anterior - că raporturile domnului Mir
cea cu otomanii, Ungaria si Polonia n-au afectat în niciunfel integritatera
teritorială și suveranitatea statală a Țării Românești. Astfel, ținutul
transdunăreano-pontic (numit în documentele de epocă Podunavia, adică
Dobrogea) și ținutul Severinului s-au găsit neîntrerupt în hotarele statului
muntean sub domnitorii Vlaicu, Radu I, Dan 1, Mircea, Vlad, Mihail I (Se-
verinul încă din vremea lui Basarab I).
în campaniile din 1419-1420, otomanii au atacat o serie de cetăți ale
Țării Românești (lsaccea, Enisala, Giurgiu, Turnu Măgurele, Turnu Seve
rin), ce făceau parte din sistemul defensiv al țării. Ca urmare a acestor
campanii o parte din Dobrogea intră sub controlul ugi-beilor, în vreme ce
ținutul gurilor Dunării, pendinte administrativ de Chilia, continuă să ră
mână în hotarele statale românești neîntrerupt din vremea lui Mircea cel
Mare până în cea a lui Ștefan cel Mare; abia prin campania din 1484 oto
manii cuceresc Chilia și Cetatea Albă împreună cu ținuturile pendinte de
cele două cetăți românești” (p. 244-245) [sublinierile aparțin autoarei],
în prima parte a studiului este reluată problema întinderii Țării Româ

nești la urcarea pe tron a lui Mircea cel Mare, pentru a se stabili ce anume a
moștenit și cu ce a sporit această moștenire, rezultatul la care ajunsese
autoarea fiind:
„La suirea pe tron, domnul Mircea găsea o «toată Țară Românească»
(cum indica titlul din 27 iunie 1387), în ale cărei hotare erau înglobate: în
vestul Olteniei, ținutul Severinului, în est ținuturile de amândouă părțile
Dunării până la Marea Neagră (Câmpia Română și actualele județe Con
stanța și Tulcea) și ținutul situat între întorsura Buzăului și gura Șiretului,
496
www.dacoromanica.ro
aflat la hotarul celor două țări românești. Acestei moșteniri, domnul

Mirceaîi adaugă la începutul domniei (1386-1387): «peste munți» spre
Transilvania ținuturile Făgărașului și Amlașului, iar spre Banat, peste
munții Mehedinți, ținutul Orșovei până la Cazane, precum și ținutul
pendinte de cetatea Dârstorului și ținutul gurilor Dunării gravitând în
jurul Chiliei-Licostomo.205 Așa apare întinderea teritorială a Țării Româ
nești în documentul având data 6895 (ceea ce corespunde în lipsa indictio-
nului, intervalul 1 septembrie 1386-31 august 1387)” (p. 232) [subl. n.].
Se face demonstrația - și prin actele domnilor anteriori - că absența

unei posesiuni din intitulatio nu înseamnă că fusese pierdută la data când se
emitea actul respectiv, ceea ce anulează argumentele pentru a susține
pierderea și recâștigarea Dobrogei în funcție de menționarea sau absența ei
în documente (ceea ce face inoperant demersul lui Dimitre Onciul, bazat în
întregime pe această metodă). O demonstrație elocventă o prilejuiește chiar
analiza actului redactat la 7 martie 1395 la Brașov:
„Domnul nu poartă în intitulatio formulele exprimând stăpânirea ținu
turilor estice sud-dunărene, inconsecvență și lipsă pe care o suplinește
însă textul în care se precizează că oastea ungară urma să treacă împotriva
otomanilor prin adpartes Dobroticii sau prin «orice alte pământuri, cetăți,
ținuturi, trecători, porturi și în oricare alte locuri supuse stăpânirii și
ascultării noastre», adică a domnului Mircea [subl. n.]. Mai departe se
prevedea obligația Țării Românești de a trimite provizii armatelor regale,
când acestea vor ajunge în «locurile supuse puterii noastre și stăpânirii
noastre, precum ar fi dincolo și aproape de Dunăre (iiltra et propre Danu-
bium), prin locurile învecinate cu stăpânirea noastră și cu Dunărea. Din text
reiese că locurile de dincolo de Dunăre inclusiv ad partes Dobroticii, cu
cetăți, porturi și vaduri aparțineau Țării Românești. Atacul antiotoman
proiectat în cadrul acestei alianțe româno-ungare, urmând să pornească din
ad partes Dobroticii (din în hotarele românești) ținea seama de înstăpâ
nirea după 1393 a otomanilor în vecinătate, în teritoriile fostului țarat de la
Târnovo și dinspre Deliorman, unde dominația otomană nu era încă conso
lidată. Cum s-a constatat, în mod judicios în istoriografie, domnul român
acceptase o colaborare politică fără a ieși din hotarele țării, asigurând libera
trecere a trupelor lui Sigismund pe teritoriul Țării Românești, în cazul unei
campanii la sud de Dunăre” (p. 235) [subl. cu italice aparțin autoarei],
21b Vezi în legătură cu aceasta Virgil Ciocâltan, Chilia în primul sfert al veacului
alXV-lea,m „Revista de istorie”, tom 34, 1981,nr. 11, p. 2091-2096, în special 2095:
„Jacoppo Bontempo a fost până în 1403 consul genovez la Licostomo, care a fost altă
așezare și a avut alți stăpâni decât Chilia”. Și nota 15.
497
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Demonstrând prezența neștirbită între hotarele moștenite și lărgite de

el, a Țării Românești, până în ultima zi de domnie, când această țară va
rămâne moștenirea fiului său Mihail I, asociat la tron încă din timpul vieții,
autoarea consacră ultimele cinci pagini din cele 42 ale acestei veritabile
micromonografii consacrate temei (ținând seama și de formatul cărții și de
literă, ea ar putea face cu ușurință obiectul unei broșuri mai mari decât a lui
Victor Motogna) problemei capitale a raporturilor româno-otomane.
Pentru a da posibilitatea cunoașterii și comparării lor cu rezultatele la
care au ajuns concomitent domnii Mihai Maxim și Nagy Pienaru, le re
producem integral, renunțând însă la notele însoțitoare:
„Referitor la raporturile Țării Românești cu Poarta otomană, în epoca
lui Mircea, ne mărginim să amintim acel aspect analizat de istoricul
Dimitre Onciul, în legătură cu tributul. Dimitre Onciul a discutat felul în
care a apărut în istoriografie problema tributului către statul otoman,
admițând, ca probabilă, plata acestuia prima oară de Vlad Uzurpatorul și
mai apoi de Mircea. în general, punctul său de vedere a fost acceptat în
literatura de specialitate, interpretarea sa și a celorlalți cercetători având ca
bază documentară știrile din cronici redactate mai mult sau mai puțin
apropiat de epocă. Diferențe de păreri se observă în ceea ce privește anul,
precum și definirea împrejurărilor în care s-a ajuns să se plătească tribut, în
funcție de cronologia deosebită atribuită campaniilor otomane contra Țării
Românești în vremea sultanilor Baiazid I și Mehmed I, a caracterizării
raporturilor româno-otomane din acea vreme.
întrucât, până în prezent, cercetările de arhivă nu au scos la iveală
noi izvoare, problema plății tributului în epoca lui Mircea nu poate fi
definitiv soluționată numai în lumina surselor narative, în marea lor
majoritate scrise ulterior evenimentelor, deci rămâne deschisă cerce
tărilor viitoare. Ținând seamă de lipsa unor documente de cancelarie și de
analiza critică ce o necesită știrile aflate în cronici, care au o cronologie con
tradictorie, descrierea condițiilor și natura așa-zisului „tribut” plătit de
Țara Românească în epoca lui Mircea cer o interpretare nuanțată.
Rezumăm informațiile din izvoarele narative, considerate cele mai
apropiate de epocă și cele mai bine informate. Cronicarul bizantin Laonic
Chalcocondil arăta că la începutul domniei lui Mehmed I s-a pustiit Țara
Românească și domnul român „trimițând soli la sultan a încheiat un tratat
de pace cu condiția să aducă tribut {ho phoros), pe care i l-ar fi rânduit
sultanul Mehmed”, iar în continuare se relatează relațiile bune stabilite de
sultan cu împăratul Manuil II Paleologul, la 1415. în același sens, croni
carul bizantin Ducas amintește că solii împăratului Manuil II, ai Serbiei,
498
www.dacoromanica.ro
Țării Românești (Vlahia), Bulgaria și alții au venit la Mehmed I, pe la

1413-1414, și acesta le-a acordat „tuturor pace”; mai târziu același cronicar
pomenește, în legătură cu moartea sultanului Mehmed I (1421), că otoma
nii, după ce au cucerit Tracia, „au biruit-o și au facut-o tributară și împără
ția bizantinilor și a sârbilor; ci și pe românii (vlaho!) de peste Dunăre și pe
ungurii, neam de zeci de mii, pe albanezi și pe bulgari, pe toți aproape
într-un cuvânt subjugându-i, până la urmă așa tare i-au umilit, încât dările
(ta dțmosia telq) țărilor lor nici nu sunt în stare să ajungă pentru tributurile
(hoi phoroi), ce ni le dau [otomanilor] în fiecare an”.
Să prezentăm pe scurt și unele știri din izvoarele narative otomane:
cronicarii Halii (care relatează evenimentele privind pe ruda sa șeihul
Bedr ed-Din), Șiikriillah (ce și-a încheiat cronica pe la 1458 59) și Enveri
(care scria pe la 1465), deși cei mai apropiați de desfășurarea evenimen
telor nu pomenesc nimic de tributul plătit de Mircea către Poartă.
Cronicarul Șukrtillah, fără a data campania lui Mehmed I contra
Țării Românești, în urma căreia otomanii au ocupat cetățile Isaccea,
Enisala, Giurgiu și Severin, notează că ghiaurii (fără a se nominaliza
domnul acestora) au făcut pace (bakiș) cu sultanul și au trimis haraci s-au
socotit printre supușii (kul) Porții, trimițând trei fii de principi (sic!) să
slujească lângă sultan. Am arătat că în fapt această campanie care a
însemnat pierderea unor însemnate ținuturi pentru Țara Românească
a avut loc abia în 1419, pe vremea domniei lui Mihail, deci plata tribu
tului nu revenea lui Mircea, iar fiul său, domnul Mihail, care moare în
timpul evenimentelor, pe câmpul de luptă în apărarea integrității te
ritoriale și independenței țării, nu a apucat să trimită acest tribut.
Cronicarul Enveri, care ne-a lăsat informații valoroase despre domnia
lui Mircea consemna atacul întreprins de domn la Karnobat (Karinovași) și
bătălia de la Argeș (Akriș), în care „cu vicleșug a făcut Mircea războiul cu
sultanul”, adică a învins și apoi - ține să precizeze cronicarul - „s-a
împăcat și a trimis daruri (mal) cu soli”; după această descriere Enveri
nu mai amintește nicio expediție sultanală îndreptată împotriva aces
tui domn.
în schimb, cronicarii turci de mai târziu, Orudj, Așâk-pașazade, Neșri,
Idris, Bitlisi, Saadeddin, Kodja Hiisein etc., ce au preluat știri din iz
voarele anterioare, pe care în parte le-au prelucrat și cărora le-au adăugat
un plus de informații desprinse din realitățile vremii lor - ca în orice
povestire - apreciază că domnul Țării Românești, Mircea (uneori nenomi
nalizat) a trimis tribut (harac, ciziye, ciziye-i mukarrer, mal-i ciziye), deve
nind deci tributar (haraeguzar) statului otoman în vremea sultanului Ba
iazid I și se vorbește de tributul plătit și sub Mehmed I; data la care s-a
trimis acest tribut diferă de la o cronică la alta, în funcție de cronologia, și
ea variată, a expedițiilor otomane contra românilor.
w1 acoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Atribuirea, de unii istorici, a plății haraciului de către Țara Românească

în vremea lui Baiazid, are în vedere documentul din 8 decembrie 1397, prin
care regele Sigismund răsplătește pe Știbor, voievodul Transilvaniei, pen
tru meritele sale militare remarcate cu ocazia luptelor ce au scos din
domnie pe „dușmanul Vlad”, care fusese pus și ridicat la conducerea Țării
Românești de otomani și care se opusese Ungariei având ajutorul oastei
otomane; într-un alt document de pe la 1396/97 tot regele ungar trimitea pe
cineva pentru a iscodi pe domnul Vlad asupra otomanilor. Din aceste iz
voare s-a dedus că Vlad obținuse sprijinul otomanilor în schimbul
acceptării de a trimite tribut și ulterior Mircea a preluat asupra sa
plata haraciului.
Acestea sunt informațiile, care au fost supuse unei cercetări critice în
mai multe rânduri; astfel, s-a atras atenția că în cronicile otomane nu este
amintit Vlad, că în fapt este confundat Mircea cu Vlad în legătură cu plata
tributului, că nu s-a încheiat un tratat între domnul muntean și sultan, așa
cum a fost cazul în privința reglementării raporturilor dintre Poartă și
domnii Moldovei (Petru Aron și Ștefan cel Mare); în sfârșit, mai recent s-a
observat că domnul muntean a trimis doar niște „daruri” sultanului în
vremea lui Mircea.
Comparând știrile transmise de cronicarii bizantini și turci și alătu-
rându-le alte informații istorice, remarcăm că nici un alt izvor docu
mentar contemporan nu face referire la supunerea domnului Mircea
față de Poartă și nu i se atribuie niciodată calitatea de supus tributar;
nu se cunoaște niciun document de epocă cu valoare probatorie din
care să reiasă că Mircea ar fi semnatarul unui legământ (ahd sau la
plural muahid) sau să fi subscris la vreun pact (misak) care să-l oblige la
trimiterea haraciului, nici să fi dat pe unul din fii săi ostatic la Poartă și
nici în semn de supunere să fi ajutat cu oaste pe sultan. Dimpotrivă, în
prima parte a domniei, ceea ce corespunde vremii lui Baiazid 1, îl găsim pe
domnul Mircea în conflict permanent cu otomanii și învingător al acestora
sau angajat prin alianțe să lupte contra otomanilor; prin tratatul din 7 martie
1395 Mircea se obliga să meargă alături de Sigismund, „împotriva zișilor
turci sau împotriva altor părtași de-ai lor, atunci, tot cu oștirea, cu oamenii
și cu toată puterea noastră”. Apoi intervine în luptele pentru tron dintre
urmașii lui Baiazid (1403-1413), ajutând chiar cu oaste pe Musa.
In concepția islamică, plata tributului de conducătorul unei țări făcea ca
ținutul respectiv să fie socotit dar-ul sulh („ținut al păcii”), ceea ce însemna
o situație diferită de dar-ul islâm („ținut islamic” sau cu regim de „pașalâk”,
adică teritoriul intrat sub directa administrare a Porții, de pildă, Bulgaria în
acel timp) și față de dar-ul hârb („ținut al războiului”). în general, toate
țările ce nu acceptaseră să plătească tribut erau socotite ca dar-ul hârb,
www.dacoromanica.ro
fiind obiective ale ofensivei și cuceririi otomane; când erau încălcate obli
gațiile de tributar sau cele de vasal, orice ținut din dar-ul sulh devenea
dar-ul hârb și era supus unor raiduri sau incursiuni (akiri) până se dobân
dea din nou supunerea și trimiterea haraciului.
Din toate cronicile reiese că Mircea s-a împotrivit să plătească tri
but, țara sa fiind socotită dar-ul hârb și ca atare supusă unor perma
nente campanii de hărțuire și pedepsire pentru a fi adusă la ascultare.
Punând în paralel informațiile din cronicile bizantine cu cele turcești și
reluând cronologia evenimentelor reiese că după ce Mircea se intitula sin
gur stăpânitor „a mai multor cetăți turcești” (1415), se stabilise o pace cu
sultanul Mehmed I. Domnul român a trimis, ca și regele Ungariei, unele
daruri, bogății, avuții (mal), peșcheșuri (la Enveri, Mustafa Aii, Saaded-
din) - practică folosită în acea vreme între conducătorii de state ce se îm
păcau la un moment dat - fără caracter permanent. în niciun caz domnul
Mircea nu s-a recunoscut niciodată supus „tributar” al Porții și izvoa
rele contemporane considerau pe domnul Țării Românești suveran și
întru totul independent față de statul otoman, iar teritoriul românesc
nu a fost denumit în vremea sa: dar-ul sulh sau dar-ul ahd.
In însemnările acelorași cronicari turci, Mircea era considerat stăpân
sau domn (hakim) al Țării Românești (Eflâk) sau Mirci voyvoda, ce condu
cea „voivodatul Țării Românești” (Eflâk voyvodalik) sau rege (kral) alături
de craii Ungariei și Bosniei; se vorbea în vremea sa și de „ hiikkâm ” (plura
lul de la hakim), adică „de domnii Țării Românești”, amintind existența a
doi domni, fie pe Mircea și Vlad, fie pe Mircea și pe fiul său Mihail, asociat
la domnie; uneori avea doar titlul de „bey”, acordat cu nuanță de condes
cendență tuturor șefilor sau conducătorilor. Cronicarii bizantini la rându-le
îl numeau pe Mircea stăpânitor sau domn (arehegos, hegemen, archen) al
românilor (daci, misi, vlahi)·. Mircea „era domnul de atunci al misilor (iote
ten Mysen archege onti)'' sau voievod (veqvoda) al Țării Românești (Vla-
hia) sau „domn al dacilor (epi Myrxan ten Dakias hegemona)" sau Mircea,
„domn coborâtor din străbuni ai acestui neam (archonta tou genous toude
to palaion genomenon)”, ceea ce reliefa legitimitatea domniei.
Atrăgând atenția asupra acestei titulaturi, adăugăm și observația
noastră că toate prevederile ce defineau condiția de „tributar” a dom
nului muntean, înșirate de unii cronicari turci maiîn amănunt, apar în
relatările lui Saadeddin și Mustafa Aii ca impuse de sultan și craiului
Ungariei din aceeași epocă, adică lui Sigismund, idee care se regăsește
și în textul lui Ducas, unde în aceeași frază se pune pe același plan si
tuația românilor cu a ungurilor, privind plata tributului către Poartă.
Or, apropierea face neconcludentă afirmația din istoriografie că Țara
Românească a plătit tribut „propriu-zis” în epoca lui Mircea deoarece
501
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
aceeași istoriografie nu admite că regatul Ungariei ar fi devenit tri

butar otomanilor în acea perioadă” (p. 248-250) [sublinierile cu bold
îmi aparțin].
Sper că am demonstrat, la rându-mi, că istoricii postbizantini Chalco-

condil și Ducas nu se completează ci se anulează reciproc (vezi p. 159-160
din volumul de față).
Concluzia studiului doamnei Anca Ghiață poate servi drept concluzie
pentru întregul capitol rezervat contribuțiilor aduse de osmaniști la dezle
garea celei mai încâlcite și totodată mai importante probleme ridicate de
domnia lui Mircea cel Mare: aceea a relațiilor cu Imperiul Otoman. A cărui
apariție pe scena istoriei universale coincide cu această domnie și-i deter
mină statutul de eveniment, măcar al istoriei europene. Iat-o:
In tot timpul domniei lui Mircea (1386-1418) s-a păstrat intactă inte
gritatea teritorială a Țării Românești, având în interiorul hotarelor: prin
moștenire de la predecesori Banatul Severinului, ținuturile estice până la
Marea Neagră și cele dintre Carpați și gura Șiretului, cărora printr-o poli
tică de consolidare la fruntarii, domnul le-a lărgit hotarul în vest spre Banat
ajungând până la Cazane, în est adăugând în părțile sud-dunărene ținutul
Dârstorului până la Caliacra, iar în nord-est ținutul gurilor Dunării și în
continuare în nord ținuturile dinspre Bugeac și cele dinspre Transilvania,
Amlașul, Făgărașul și Branul.
Politica de apărare, prin controlul la hotare și crearea unui sistem de
fensiv, a reliefat însemnătatea acordată de domn zonelor limitrofe etnico-
geografice românești, ceea ce a conferit cadrul politico-administrativ nece
sar dezvoltării economice și culturale a acestor ținuturi și a țării în an
samblu, contribuind la consolidarea domniei. Domnul Mircea a lăsat
moștenire fiului și succesorului său la tron, Mihail, o țară întinsă din
părțile Banatului până la Marea Neagră, din Transilvania până la
Dunăre, așa cum reiese și din titlul acestuia aflat în hrisovul din 18
martie 1419: „Ioan Mihail mare voievod și domn, cel care stăpânește și cel
care domnește peste toată Țara Românească și al părților de peste munți,
încă și spre părțile tătărăști și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al
Banatului Severinului și pe amândouă părțile peste toată Podunavia, încă și
până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Domnia Marelui Mircea Voievod se înscrie semnificativ în istoria nea
mului ca o epocă de afirmare a principiilor independenței, suveranității și
unității istorice statale la români. Raporturile domnului cu otomanii,
Ungaria și Polonia nu au afectat în niciun fel integritatea teritorială și
502
www.dacoromanica.ro
ÎN LEGĂTURĂ CUDĂTĂ REALĂĂ VICTORIEI
suveranitatea statală. Nimic nu-l indică pe domnul Mircea ca supus

Porții: regii Ungariei și Poloniei, republica Veneția, domnul Moldovei
solicitau ajutorul domnului Țării Românești în repetate rânduri,
acesta fiind considerat ca un conducător independent în politica sa in
ternă și externă și un consecvent luptător antiotoman.
Apărând cu fermitate cursul inferior al Dunării de Jos până la vărsarea
în Marea Neagră, participând la lupta antiotomană, domnul Mircea a îm
piedicat succesul ofensivei otomane, constituindu-se ca un scutîn apăra
rea Europei, în general, contribuind la întârzierea instaurării domi
nației otomane în Peninsula Balcanică și în Bizanț, în special (p. 252
253) [cu excepția celor cu bold, toate sublinierile aparțin autoarei],
IV
Am rezervat contribuției profesorului Tahsin Gemil un capitol

aparte din această incursiune în istoriografia de un secol și un sfert cu
privire la Mircea cel Mare, întrucât ea se prezintă ca o veritabilă „mutație”
menită a crea o nouă perspectivă asupra întregii problematici a cărei expu
nere ne-a ocupat atâtea pagini. De la Dimitre Onciul istoriografia noastră
n-a mai înfățișat un efort similar de a gândi asupra acestui important capitol
de istorie românească, de data asta punând însă la contribuție cunoștințe de
care acela nu dispusese.
Această nouă perspectivă a înlocuit schemele simpliste la care s-a
recurs mai mult de un secol pentru explicarea acțiunilor nord-dunărene ale
sultanului Baiazid I (pedepsirea prezenței românilor la Cosovo în 1389;
replica la atacul asupra taberei akângiilor de la Karinovasi; revanșa - ima
ginară-din mai 1395 pentru înfrângerea - iarăși imaginară-din octombrie
1394), cu integrarea acestor acțiuni în marea întreprindere imperială a celui
recunoscut chiar și de către Occident drept Imperator turchorum.
Viziunea înnoitoare a profesorului Tahsin Gemil pune un accent nou
și asupra modului în care domnul Țării Românești a reușit să facă față și să
evite triumful acestei întreprinderi imperiale asupra noastră, după ce primul
suveran otoman căruia i s-a recunoscut titlul se „sultan” reușise să transfor
me aproape întreaga Peninsulă Balcanică într-un sistem de state vasale
(inclusiv ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin), iar din 1395 a trecut
la înglobarea lor în cuprinsul stăpânirilor directe, prin anexarea teritoriilor
celor doi vasali morți la Rovine - Marku Kralievici și Constantin Deja-
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
novici - și executarea țarului Ivan Șișman, urmată de anexarea părții

răsăritene a țaratului bulgar peste care domnise - cu urmări epocale pentru
cultura bulgară - Ivan IV Alexandru (1331-1371), împărțindu-1 fiilor săi
Ivan Șișman (la răsărit, cu capitala Târnovo) și Ivan Sracimir (la apus, cu
capitala Vidin). Aceștia vor reuși să prelungească statalitatea bulgară me
dievală cu încă 14 ani primul206 și 15 al doilea, dând posibilitatea înfloririi
depline a „celui de al doilea veac de aur” al culturii bulgare, prin opera
patriarhului Eftimie al Târnovei și a școlii sale cărturărești din capitala
Asăneștilor. Operă ce a conferit pentru a doua oară vechii culturi bulgare o
influență majoră în tot spațiul răsăritean de confesiune ortodoxă și tradiție
bizantină, inclusiv cel românesc.
Primul din cele două studii în care a prezentat această nouă viziune
intitulat Mircea l’Ancien face à la politique imperiale de Bayezid I des
chidea acum 23 de ani numărul dublu (1-2, Janvier-Juin 1986) din „Revue
Roumaine d’Histoire” închinat aniversării a 600 ans depuis l’intronisation
de Mircea l’Ancien, prince de Valachie. Din modul cum apare supranumele
deducem că, la fel ca inițiativa „Societății de științe istorice”, și ideea alcă
tuirii acestui număr aniversar precedase și era independentă de hotărârea
politică din 9 mai 1986.
Au fost grupate în acest număr aniversar patru articole, primul fiind
cel semnat de Tahsin Gemil. Următorul aparținea medievistului Șerban
Papacostea și se intitula La Valachie et la crise de structure de l’Empire
Ottoman (1402-1413). El examina perioada care a urmat dispariției sulta
nului Baiazid de pe scena istoriei în 1402, până la înscăunarea lui Mehmed
I ca singur stăpân peste întregul imperiu. Abia după 15 ani acest articol va
deveni accesibil și în limba română, într-un volum mai ușor de găsit decât
publicația în limba franceză: Evul Mediu românesc. Realități politice și cu
rente spirituale, București, Editura Corint, 2G01, p. 79-92207.
206 Deși capitala Târnovo a căzut în 1393 până în 1395 când a fost executat de
Baiazid după bătălia de la Rovine Ivan Șișman a mai păstrat titlul inferior de „domn”
(gospodin) și un mic teritoriu autonom in jurul cetății Nicopole unde se refugiase. A
se vedea Klementina Ivanova, Un renseignement nouveau dans un manuscrit bul
gare du XI Ve siècle au sujet de la résistance du tsar Ivan Sisman contre les ottomans
près de Nikopolm „Etudes balcaniques”, 1988, nr. 1, p. 88-93 și Nikolaj Ovcarov, Le
tsar bulgare Ivan Alexandre 11, în idem, 1997, nr. 3-4, p. 119-124.
1,7 în completarea lui trebuie neapărat citite articolele Competiția pentru contro
lul Dunării Inferioare (1412-1420) de Virgil Ciocâltan, în „Revista de istorie”,
www.dacoromanica.ro
Al treilea articol, La naissance d’une idée politique: Byzance après

Byzance i-a dat ocazia numismatului Octavîan Iliescu să lanseze o defini
ție memorabilă (dar nu în sens laudativ): „la victoire sans lendemain de
Mircea l’Ancien gagnée à la bataille de Rovine, le 10 octobre 1394” (p. 39).
în rest avem însă contribuția temeinică a specialistului, care prezintă și
analizează monezile lui Mircea cel Mare și Vlad Țepeș din care se vede
„aspirațiile de a-și asuma moștenirea Bizanțului”. „Mesajul ideologic
adresat prin aceste două emisiuni monetare contemporanilor” este descifrat
de autor ca fiind unul de cruciadă (Elles constituent en fait les ducats de
croisade des deux voïvodes roumains au service du même idéal politique).
Mircea apare „în picioare, încoronat, îmbrăcat după moda occiden
tală sau bizantină, ținând în mâna dreaptă sabia sau lancea, iar în mâna
stângă globul cu crucea. Reversul ducaților noi înfățișează bustul lui Hris-
tos, „ou les armoires combinées du pays et du prince régnant”. Prin acest
articol numismatul Octavian Iliescu întregește fericit imaginea din tabloul
votiv de la Cozia.
Reamintesc și aici că anul trecut Muzeul Brăilei și Editura Istros de la
Brăila au publicat monumentala monografie Monedele lui Mircea cel Bă
trân, ediție îngrijită, note și anexa bibliografică de Ernest Oberi ănder-Târ-
noveanu și Ionel Cândea. Volumul se deschide cu o temeinică prezentare a
autorului {Octavian Iliescu - cercetător al monetăriei medievale româ
nești') de dr. Ernest Oberlănder-Târnoveanu, din care aflăm că, născut la 22
august 1919 la Craiova domnul Octavian Iliescu va împlini anul acesta, cu
vrerea Domnului, nouă decenii de viață.
Ultimul articol, La pierre tombale de Mircea ¡’Ancien. Quelques
contributions a fost semnat de regretatul Constantin Bălan, care ne-a
părăsit nu demult.
Articolul Mircea cel Bătrân față cu politica imperială a lui Baiazid I
începe prin a aminti că
XXXV, 1982, nr. 10, octombrie, p. 1090-1100 și nr. 11, noiembrie, p. 1091-1203 și
Intervenția lui Mircea cel Mare în politica Imperiului Otoman (1402-1413) din
„Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană”, III, 1986, București, 1987, p.
76-86 de Cristina Feneșan. Autoarea demonstrează atât importanța „cărții” jucate de
Mircea cel Mare cu Musa, cât și faptul că acceptarea rolului de sprijinitor al Iui
Mehmed împotriva lui Musa „a transformat Bizanțul în catalizatorul proce
sului de refacere a unui stat care, cu un deceniu în urmă, îi amenințase existența
și care, în mod inevitabil avea să-i aducă pieirea”.
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„Până la domnia lui Bayezid I (1389-1402) teritoriul românesc s-a aflat

în afara proiectelor de expansiune sistematică promovate de conducătorii
otomani. Noii cuceritori s-au arătat reticenți față de limesul danubian, nu
numai pentru că acesta reprezenta un obstacol natural și moral, ci mai ales
pentru că depășirea lui însemna în fapt un atac direct la adresa celor două
elemente de bază ale sistemului antiotoman din Europa epocii: Ungaria și
Țara Romanească. Prima era o mare putere europeană și principala rivală a
otomanilor în lupta pentru supremația balcanică, iar cea de a doua - în
comparație cu fărâmițarea politică și slăbiciunea combativă a statelor creștine
sud-dunărene - se înfățișa omogenă din punct de vedere politic, fiind în
stare să opună o importantă forță de rezistență.
Armatele turco-osmane au trecut pentru prima oară Dunărea în timpul
lui Bayezid 1. Acesta a fost de asemenea și primul sultan care a condus
personal o campanie militară dincolo de Dunăre, anume împotriva
Țării Românești”.
Renunțând parțial la sistemul expansiunii progresive și trecând la o

„linie politică de forță” Baiazid „a urmărit unirea într-o structură imperială a
musulmanei Anatolii cu Peninsula Balcanică ortodoxă”, vizând „să-și sta
bilească rezidența imperială” în Constantinopolul asediat de mai multe ori.
Baiazid „a instituit elemente ale centralizării de inspirație imperială
în toate domeniile activității de stat, inclusiv în viața de curte, unde a
prefigurat tipul de padișah otoman. Este de altfel semnificativ faptul că
Baiazid I a fost primul șef otoman căruia califul abasid i-a conferit oficial
titlul de Sultan al-Rum și tot el a fost primul recunoscut în Europa ca
Imperator turchorum".
Ajungând pe tronul otoman la Cosovo în urma asasinării fratelui său
Yakub, Baiazid a inaugurat un obicei legiferat abia de Mehmed II (1451
1481) „adevăratul creator al Imperiului Otoman”, pentru asigurarea coe
ziunii imperiului în jurul puterii autocrate.
Baiazid „a urmărit cu insistență și energie posesiunea directă a beili-
curilor și emiratelor (principatelor) vasale sau independente” din Anatolia,
„politica sa europeană fiind subordonată acestui obiectiv anatolian”. A
procedat astfel și pentru că „Anatolia a reprezentat izvorul și baza forței
otomane” și prin urmare „era natural ca procesul de centralizare imperială
să țintească în primul rând această regiune, cu atât mai mult cu cât în epocă
opoziția față de otomani era mai puternică în Anatolia decât în Balcani”.
„Dar succesul politicii de centralizare a Anatoliei era condiționat de
consolidarea cuceririlor din Balcani. Intre cele două elemente componente
www.dacoromanica.ro
geografico-politice de bază ale imperiului în curs de formare a existat un

raport strâns de interdependență. Defecțiunea intervenită într-o latură a
avut imediat repercusiuni în cealaltă, așa încât conducătorii otomani s-au
văzut obligați să adopte o linie politică suplă: ofensiva pornită într-o direc
ție a mers mână-n mână cu atitudinea reținută în cealaltă.
Forțând procesul de centralizare imperială Bayezid a violat adesea
acest principiu al politicii de expansiune otomană. El a trebuit să
poarte în mod constant lupte, fiind obligat de multe ori să susțină con
comitent și frontul anatolian și pe cel european. Campaniile sale lan
sate într-o direcție și în alta s-au succedat cu o rapiditate particulară,
de unde supranumele Yildirim (L’éclair)208, ca și cronologia foarte în-
curcată/greu de descurcat (inextricable) a acestor evenimente”.
De unde și constatarea autorului studiului cu privire la situația ce ne

privește pe noi și dorința de a avansa o nouă reprezentare a întregului fe
nomen:
„în planul cronologic și implicit în cel al aprecierii conținutului evolu
ției raporturilor româno-otomane în timpul lui Bayezid 1, au existat diferite
puncte de vedere, deși s-au acceptat mai degrabă datele stabilite pe baza
cronicilor sârbești și a raportului cauză-efect, direct și imediat.
Noi propunem în aceasta (nous supposons là) o schemă cronologică
nouă, care după părerea noastră este de natură să rezolve mai bine
adevăratele dimensiuni ale locului și rolului Țării Românești și al
domnului ei, Mircea cel Bătrân, în marea înfruntare dintre politica
expansionistă ungaro-catolică și cea otomano-islamică.
Soluția avansată de noi se sprijină pe unele informații mai noi sau
ignorate în dezbaterea acestei probleme și a conexiunilor scoase în eviden
ță prin lărgirea punctului de vedere și prin deplasarea lui către Anatolia.
Dar din faptul că datele transmise de izvoarele epocii sunt lacunare,
sărace sau confuze, demersul nostru nu reușește totuși să depășească
aria supozițiilor (ne réussit pas cependant à dépasser l’aire de la suppo
sition)” (p. 4-5).
208 Aurel Decei susținea că Yildirim însemna le foudre = trăsnetul, și ne îndemna

să-l adoptăm în limba română, fiind urmat de mai mulți, ceea ce l-a determinat pe
Mustafa Aii Mehmed să intervină: „Baiazid, supranumit și «Yildirim» în sensul de
«Fulger» și nu de «Trăznet» așa cum apare în unele lucrări din ultima vreme”. în notă:
„Și astăzi, prin expresia Yildirim Telegraf se înțelege «telegramă fulger» și nu
«trăznet»”. Mustafa Aii Mehmed, Aspecte ale demersului politic al domnitorului
Mircea cel Mare în sud-estul Europei, în „Cercetări de istorie și civilizație sud-est
europeană”, III, 1986, București, 1987, p. 89 și 97.
507
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Această rezervă prudentă odată făcută, autorul schimbă de fapt punc

tul de vedere din care a fost privită întreaga problematică, ceea ce-i permite
- cu toată insuficiența izvoarelor deja anunțată - să vină cu o contribuție
capitală pentru răspunsul la întrebarea mai mult decât seculară ce a umplut
și aceste pagini: când anume a avut Ioc campania sultanului Baiazid la
nord de Dunăre.
* * *
Urmărind efectele politicii de forță inaugurată de Baiazid, profesorul

Tahsin Gemil plasează incursiunea lui Firuz bey „imediat după lupta de la
Cosovo” și nu după atacul din 1391 asupra Vidinului, considerând că
„nu a fost o simplă incursiune de pradă, ci o acțiune coordonată cu ata
curile îndreptate spre Serbia și Bosnia, ca și spre Macedonia și Albania [...]
Chiar dacă s-a desfășurat ca o simplă incursiune de pradă, atacul
condus de Firuz bei a reprezentat de fapt prima reacție otomană (care
era implicit și o recunoaștere) la rolul activ pe care și-l asumase în
epocă Țara Românească în eforturile vizând respingerea noii puteri ce
se dezvolta în sud-estul Europei. Firuz bei a acționat pe baza unei decizii
a lui Bayezid 1; el nu a urmărit în primul rând scopuri economice, de pradă,
ci obiectivul politico-economic bine precizat: de a intimida Țara Româ
nească și a o determina în felul acesta să adopte o poziție de non-intervenție
la sud de Dunăre. Având în vedere rolul important pe care-1 jucase Țara
Românească în timpul evenimentelor din 1387-1389- care se soldaseră cu
înfrângerea otomană de la Plocnik (1388) și bătălia de la Cosovo, ca și prin
extensiunea puterii lui Mircea cel Bătrân în Dobrogea (1388) - turcii de
veniseră conștienți de valoarea angajamentului românesc pe frontul
luptei antiotomane. De altfel, după anihilarea rolului Serbiei, Țara
Românească rămăsese singura forță (alături de Ungaria desigur) ca
pabilă să inițieze și să dirijeze coaliții antiotomane în Balcani”.
Putem considera aceste „supoziții” foarte întemeiate, chiar dacă

prezența românească la Cosovo este mai curând nedemonstrabilă209, dar nu
- ’ Un argument împotriva acestei prezențe poate fi găsit și în folclorul sârbesc.

Eugenia Ioan în Imaginea domnului Mircea cel Mare în literatura iugoslavă, publi
cat în „Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană”, 111, 1986, București,
1987, p. 99-113 nota: „în jurul personalităților vieții politice și culturale sârbești, cu
largi implicații iugoslave, s-a născut o bogată literatură populară și cultă, cu circulație
est europeană cunoscută sub numele «ciclu cosovian». în nici unul din aceste texte nu
508
www.dacoromanica.ro
și acțiunea de forță din anul precedent, când Mircea cel Mare a acționat în
adevăr în Dobrogea, ca un rival de succes al imperialismului otoman.
Fie că admitem datarea propusă de profesorul Tahsin Gemil pentru
incursiunea lui Firuz bey, fie pe cea posterioară atacului din 1391 asupra
Vidinului, adevăratul ei sens este abia acum lămurit. Rămâne în „coadă de
pește” - cum se spune - doar rezultatul: s-au întors akângii din această pri
mă incursiune încărcați de pradă, or s-au înecat în Dunăre după ce fuseseră
bătuți, așa cum a rămas legenda în amintirea creștinilor sud-est europeni!
(Vezi pagina 135 din volumul de față). în orice caz, nu este deloc sigură
„atitudinea relativ reținută a lui Mircea cel Bătrân față de acest prim atac
otoman la nord de Dunăre” (p. 6). Iar dacă admitem cealaltă datare, 1391,
atunci în succesiunea ei imediată s-a așezat răsunătoarea incursiune la
Karinovasi, databilă - și pentru autor și pentru Nagy Pienaru - în 1392.
Se explică de ce Baiazid „n-a exploatat victoria de la Cosovo în
sensul extensiunii frontierelor sale europene” prin faptul că „aproape toată
Anatolia declanșase ofensiva contra otomanilor”, recuperând puncte și teri
torii importante supuse dominației acestora”. în consecință, în iarna 1389
1390 sultanul este obligat să întreprindă prima sa campanie anato-
liană, reușind să zdrobească coaliția antiotomană, ceea ce a avut cu sigu
ranță ecouri în Balcani și mai ales în Țara Românească „având în vedere re
lațiile acesteia cu rezistența anti-otomană din Anatolia”. Acest fapt, ca și cele
petrecute la Cosovo și probabila incursiune a lui Firuz bei datată în 1389 au
determinat, după părerea autorului, pe domnul român să ceară, la distanță
de numai câteva luni, atenuarea caracterului explicit anti-ungar al tratatului
cu regele Poloniei. El devenise conștient că pericolul otoman îl depășea pe
cel ungar și facea necesară o apropiere de Sigismund de Luxemburg.
apare nici domnitorul Mircea, și nici românii, în legătură cu momentul catastrofei de
la Cosovo, la 15 iunie 1389” (p. 104).
în schimb, în balada „Pentru rănile de la Cosovo” (Za Kosovska rane) se poate
citi: „Ridică-te cneazule (aluzie la cneazul Lazăr) Și încalecă-ți roibul/ Dar și tu
Mirceo, încinge-ți sabia/ în fruntea armatei vino la graniță Crapă dușmanului burțile/
Tu să răzbuni toate mormintele/ Taie turceștile pașale/ Spre răzbunarea rănilor noas
tre de la Cosovo” (p. 106). Poate că aici găsim explicația modului cum a fost con
semnată confruntarea de la Rovine în cronicile sârbești, unde la început nu era po
menită victoria românească, aceasta apărând abia în secolul al XVI-lea și al XVII-lea,
poate ca o răzbunare pentru înfrângerea de la Cosovo (vezi în volumul de față, pa
ginile 312-323).
. 509 .
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
„Desigur, dimensiunile imperiale pe care Bayezid 1 căuta să le confere

statului otoman nu erau încă vizibile. Dar lovitura pe care o dădu coaliției
anatoliene trebuie să fi avut imediat răsunet în Balcani, facându-se simțită
mai ales în țările amenințate, mai ales în Țara Românească. [...] Semnifi
cativ este faptul că imediat după această primă campanie a lui Bayezid I,
vasalul său din Kastamonu, Suleyman II, a trecut pe față în tabăra anti-
otomană. Dar noua coaliție constituită și cu participarea beiului din Kasta
monu a fost nimicită de Bayezid I în toamna lui 1390. întreaga Anatolie
Occidentală și de Sud-Vest a trecut sub controlul sultanului otoman.
Etapa următoare era constituită de cucerirea Anatoliei septentrionale și,
după aceea, a celei centrale și orientale. [...]
Beiul din Karaman fiind eliminat - cel puțin pentru o vreme - din com
petiția pentru hegemonia Anatoliei, beii micilor state suprimate sau ame
nințate de Bayezid I s-au regrupat în jurul lui Kadi Burhaneddin,
conducătorul statului Sivas-Kavseri - cu siguranță cea mai puternică
formațiune politică din Anatolia în epoca aceea, după statul otoman.
Acest poet dotat, mare conducător politic și militar, deținea o forță ca
pabilă nu numai să respingă ofensiva otomană ci și să rivalizeze cu cea a lui
Bayezid I. Dar tendințele de dominație ale lui Kadi Burhaneddin au produs
disensiuni și regrupări în tabăra ce se opunea lui Bayezid I, ceea ce a
înlesnit realmente realizarea politicii acestuia” (p. 5).
Ca urmare,
„Campania otomană pentru cucerirea Anatoliei septentrionale a
început în toamna lui 1391. Beiul de acolo, Suleyman II a cerut sprijinul
lui Kadi Burhaneddin care l-a avertizat imediat pe sultanul otoman și s-a
ridicat cu o armată puternică împotriva lui. Cronicarul domniei lui Kadi
Burhaneddin, Erdeși Esterabadi, relevă că tocmai această amenințare l-ar fi
determinat pe Bayezid I să dea înapoi fără să atace Kastamonu. în schimb,
cronicarii otomani explică această reticență a lui Bayezid I, prin atacul în
drăzneț lansat de Mircea cel Bătrân la cererea beiului din Sinope contra
bazei de akindjis de la Karânovasî, situată la est de Munții Balcani. Dar
aceștia din urmă menționează de asemenea în timpul aceluiași an 1391 și
campania de ripostă a sultanului contra Țării Românești” (p. 7).
După părerea autorului „între incursiunea otomană asupra beilicului

din Kastamonu, atacul lui Mircea cel Bătrân la Karînovasî și campania lui
Bayezid I contra Țării Românești există raporturi, dar ele trebuie să fie
considerate în timp și în ample conexiuni”.
„Concentrarea de forțe din partea aceluiași Kadi Burhaneddin l-a
www.dacoromanica.ro
obligat pe Bayezid I să dea înapoi și la începutul anului 1392, când a

atacat din nou beilicul de Kastamonu. Dar în primăvara aceluiași an
sultanul otoman a întreprins pregătiri de anvergură, fiind hotărât să lichi
deze beilicul de Kastamonu.
între timp, beiul de acolo, încercând să evite tutela lui Kadi Burha-
neddin inițiase o coaliție cu micile state amenințate de acesta, astfel încât
ajutorul solicitat în ultimă instanță lui Kadi Burhaneddin nu mai ajunse la
timp. Bayezid îl bătu și-1 ucise pe beiul de Kastamonu, Suleyman II.
După care forțele otomane se îndreptară spre Sinope, care deși făcea
parte din beilicul de Kastamonu se găsea sub autoritatea cvasi inde
pendentă a lui Isfendyar bey, fratele și rivalul lui Suleyman II.
In aceste circumstanțe, credem noi, s-a produs intervenția preci
pitată a beiului de la Sinope pe lângă Mircea cel Bătrân. De altfel, cro
nicarii otomani care inserează această informație nu-1 menționează pe
Suleyman II, ci pe tatăl acestuia, Koturiim Bayezid, sau pe Isfendiyar din
Sinope.
Această informație privind colaborarea româno-anatoliană (turcă)
împotriva expansiunii otomane corespunde adevărului, mai ales că ea
s-a manifestat activ și după moartea lui Bayezid I (1403) reprezentând
unul din factorii importanți ce ținteau la săparea puterii otomane”.
Dar domnul român nu s-ar fi putut lansa într-o asemenea acțiune

riscantă decât după ameliorarea relațiilor sale cu regele Ungariei, devenită
evidentă la începutul anului 1392.
„Atacul lansat de Mircea cel Bătrân la Karînovasî n-a constituit o
reacție izolată, de răzbunare - cum este calificată de obicei - ci el s-a inte
grat în efortul general anatoliano-european destinat să împiedice evo
luția imperială imprimată puterii otomane de Bayezid.
Desigur, primul asalt al sultanului contra Constantinopolului în 1391 a
sugerat Europei noile dimensiuni ale politicii otomane. Dar noi conside
răm că raporturile directe între Mircea cel Bătrân și rezistența ana-
toliană au constituit principala cale de transmisiune în Europa, și în
primul rând în Ungaria, a noii imagini despre forța otomană, care se
făcuse văzută deja (s’était déjà dessinée; în Anatolia. Nu era vorba de
vehicularea de informații - cum făceau negustorii italieni - ci de în
registrarea undelor de șoc ale loviturilor otomane din Anatolia” (p. 8).
Anul 1392 vede precipitarea evenimentelor atât în Anatolia cât și în

Europa. La 26 aprilie 1392 un document venețian consemnează preparati
vele flotei otomane, dar se precizează că ele vizează Sinope, și într-adevăr,
în primăvara anului 1392 este cucerit Kastamonu.
511
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
*
In iulie 1392 are loc confruntarea directă între Bayezid și Kadi
Burhaneddin în apropiere de Çorum în Antalia Centrală și Bayezid
este pentru prima oară înfrânt „ceea ce a dus la o nouă schimbare de
front a principatelor anatoliene, inclusiv a celui de Sinope” (p. 9).
în același timp, în Balcani „surse contemporane atestă desfășurarea
campaniei balcanice a regelui Sigismund de Luxemburg în primăvara
și vara 1392. [...] Această campanie balcanică a regelui este menționată de
asemenea în vechile cronici turcești, dar este parțial confundată cu bătălia
de la Nicopole din 1396”.
Autorul crede că
„Prin această expediție Sigismund de Luxemburg a vizat să-și
extindă controlul asupra statului bulgar al țarului Șișman, probabil ca
urmare a unui acord cu acesta, dar și cu Mircea cel Bătrân, dacă,
ținem seama de importanța strategică a statului de la Târnovo pentru
securitatea frontierei dunărene a Țării Românești.
în orice caz (de toute manière) această primă ofensivă de anvergură
a lui Sigismund de Luxemburg împotriva otomanilor a început după
împăcarea sa cu Mircea cel Bătrân,în condițiile angajării sultanuluiîn
campania decisivă contra beilicului de Kastamonu-Sinope și ca ur
mare a amplificării temerilor pe care le provoca în Anatolia și Balcani
politica de forță promovată de Bayezid I. Tocmai în acest context a avut
loc - creaem noi atacul lui Mircea cel Bătrân la Karînovasî, căci altfel el
nu s-ar justifica nici cin punct de vedere militar, nici din punct de vedere
politic. Noi credem că în 1392 s-a desfășurat o amplă acțiune anti-
otomană balcano-anatoliană, inițiată și pusă în corelație în virtutea
relațiilor domnului Țării Românești cu beiul din Sinope. Ea a repre
zentat prima reacție «competitivă» față de politica de forță dezvoltată
de Bayezid I.
Nu știm în ce măsură victoria câștigată de Kadi Burhaneddin, în
iulie 1392, contra sultanului otoman a fost înlesnită de ofensiva coordonată
a regelui Ungariei și domnului român în Balcani. Dar este sigur că în
aceste circumstanțe sui.anul a fost obligat să amâne până la bătălia de
la Nicopole (25 sept. 1395) continuarea politicii sale de centralizare a
Anatoliei și să renunțe temporar (până în 1395) la asediul Constanti-
nopolului.
Intervenția împreunată (conjointe) ungaro-română la sud de Dunăre a
relevat defecțiunile sistemului defensiv-ofensiv otoman din Balcani, recla
mând în consecință atenția principală a sultanului cu privire la aceasta. De
aceea noi considerăm că imediat după bătălia de la Çorum (iulie 1392)
512
www.dacoromanica.ro
sultanul s-a deplasat personal în zona Dunării, unde, se pare, a trium

fat asupra armatelor ungurești, probabil chiar la Nicopole, după care
forțele otomane au asediat Belgradul și au întreprins incursiuni devas
tatoare în Ungaria de Jos. Noi presupunem (nous supposons) că acum a
fost lovit și teritoriul Țării Românești. Așa s-ar explica poate și faptul că
în vechile cronici turcești marea expediție a sultanului contra Țării Româ
nești este datată 1390, 1391 sau 1392.
Riposta lui Bayezid I la campania balcanică ungaro-română a fost
imediată, dar ea s-a prelungit în timp. Regele Ungariei și domnul Țării
Românești, precum și sultanul otoman au devenit conștienți de necesitatea
unei temeinice pregătiri în vederea unei înfruntări decisive care se arăta
inevitabilă în competiția otomano-ungară pentru supremația balcanică”.
în urma acestui fapt Baiazid I și-a mutat centrul de greutate al poli
ticii sale din Anatolia în Balcani, iar Sigismund de Luxemburg la rândul
său „întreprinse o amplă activitate diplomatică ce țintea constituirea unei
coaliții generale contra otomanilor, în timp ce Mircea cel Bătrân găsi opor
tun să evite invadarea țării sale de către sultan adoptând față de acesta o
linie politică de expectativă. Nu este exclus să se fi ajuns în legătură cu
aceasta, în 1392 sau 1393 chiar la un acord între domnul român și
sultanul otoman” (p. 11) scrie profesorul Tahsin Gemil, iară a mai ține
seamă de ceea ce „scenariul” elaborat de dânsul prezentase cu puțin înainte:
acțiunea comună româno-ungară din 1392, cu expediția de la Karînovasî,
pe care și Nagy Pienaru o plasează tot în anul 1392210.
„Lichidarea regatului bulgar de la Târnovo (iulie 1393) și ocuparea
puternicelor fortărețe de la Nicopole și Silistra (probabil și de la
Rusciuk) au reprezentat efectele tardive (tardifs) ale reacției lui Baye
_______ zid la campania balcanico-ungaro-română din anul precedent. în
210 Mai departe autorul scria: „într-o scurtă cronică turcă de la sfârșitul secolului
al XVI-lea - de felul celor elaborate pentru uzul serialului - se relevă că în 792 H
(1390) «Bayezid chan a trecut în Rumelia însuflețit de dorința de gaza (război sfânt).
Când ajunse în apropierea Țării Românești, voievodul Țării Românești Mirci voie
vod se supuse acestuia și se angajă să-i plătească haraci». Dar imediat după această
notă se menționează că cetățile Nicopole, Rusciuc și Silistra ar fi fost cucerite în
794 H (20 noiembrie 1391-16 noiembrie 1392). Informația este confuză, dar merită
să reținem precizia (unică în sursele otomane) că sultanul n-a trecut Dunărea, Noi
considerăm că deplasarea cronologică, în vechile cronici turcești, a primei mari bătă
lii româno-otomane de la nord de Dunăre este datorată imbricării a două evenimente
care au avut loc la date diferite, dar în condiții geografice similare, cum este cazul
datării în aceleași izvoare, a bătăliei de laNicopole în 1391-1393” (p. 11).
513
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
același timp, au însemnat inaugurarea politicii otomane legate direct de

importanța pe care o prezenta Dunărea și implicit marea Neagră. Era
vorba, în fond, de resurecția, în elementele sale esențiale, a vechii politici
imperiale romano-bizantine în această privință.
Dominația otomană la Dunăre periclita grav independența Țării
Românești și lovea direct interesul politico-militar al Ungariei. Nu s-ar
putea afirma totuși că Bayezid I era dispus să continue ofensiva până la li
chidarea efectivă a Țării Românești și la supunerea Ungariei. Dar elimi
narea totală a celei din urmă din Balcani și instaurarea controlului
otoman asupra întregii zone situate la nord de Dunărea de Jos consti
tuiau obiective majore cerute de dezvoltarea politicii imperiale a sulta
nului, mai ales din perspectiva mutării capitalei sale în Constanti-
nopol.
Dar extinderea expansiunii otomane dincolo de Dunăre însemna în
fruntarea directă cu Țara Românească dar și cu Ungaria și, prin extensie,
cu toată lumea europeană. Cu siguranță, Bayezid 1 era conștient de acest
risc, așa încât el nu s-a decis să treacă Dunărea decât la capătul unor minu
țioase preparative politice și militare, în care consolidarea pozițiilor sale în
Anatolia și securitatea frontierelor otomane din Balcani au constituit con
diții primordiale” (p. 11-12).
Ca urmare, înainte de a se lansa în expediția contra Țării Românești,

sultanul a fost obligat să-și pună rânduială în afacerile din Anatolia.
„La sfârșitul lui 1393 în Anatolia orientală își făcu apariția puternicul
cuceritor al Asiei - Timur Lenk. Beii icurile supuse ori amenințate de Ba
yezid 1, de Kadi Burhaneddin sau de sultanul mameluc Barkuk au recu
noscut imediat suzeranitatea lui Timur. în același timp la inițiativa lui Kadi
Burhaneddin a fost constituită o coaliție împotriva lui Timur, cu partici
parea lui Barkuk, Bayezid 1 și Tokhtamiș, hanul Hoardei de Aur.
Situația din Anatolia s-a caracterizat printr-o incertitudine totală până
spre sfârșitul verii lui 1394, când Timur renunță dintr-odată la ofensiva sa
anatoliană, pentru a se îndrepta în mare grabă contra lui Tokhtamiș care
atacase regiunea Sirvan. Fără a mai întârzia, ceilalți membri ai coaliției de
clanșară ample acțiuni de represalii contra beilicurilor care trecuseră de
partea lui Timur. Din toamna 1394 până în primăvara lui 1395, Kadi Bur
haneddin s-a ocupat de readucerea la ascultare a beilor din Erzindjan și Ka-
raman, în vreme ce Barkuk a desfășurat operații de pedepsire a triburilor
arabe din Siria și a vasalului său anatolian Diilkadir.
La rândul său, Bayezid I a organizat o nouă expediție contra beiului din
Sinope Isfendiyar, vasalul său încă neînvins și în permanentă activitate
514
www.dacoromanica.ro
antiotomană. Așa cum reiese din scurta informație transmisă de Orudj, Is-
fendiyar bey profitase de intervenția lui Timur în Anatolia pentru a recu
pera regiunea Kastamonu anexată de otomani în 1392. Și de data asta s-a
ajuns la un acord prin care s-a revenit la situația anterioară.
Având în vedere atenția deosebită acordată în mod constant de Bayezid
I beilicului de Kastamonu-Sinope, considerăm că această campanie a
început imediat după îndepărtarea pericolului lui Timur și că ea s-a
desfășurat în paralel cu acțiunile de coerciție conduse de Kadi Burhaneddin
și de Barkuk. Or, istoriografia românească stabilește - bazându-se pe
zece variante tardive ale analelor sârbe - tocmai în această epocă,
adică toamna 1394, marea expediție a sultanului împotriva Țării Ro
mânești.
Problema privind restaurarea autorității otomane în Anatolia pustiită de
intervenția lui Timur preocupa în cel mai înalt grad pe Bayezid, pe când
niciun pericol nu se ivea atunci la Dunăre. Izvoarele semnalează numai in
tenția regelui Sigismund de Luxemburg de a efectua o campanie în Bosnia,
dar către sfârșitul anului 1394 regele se găsea în drum spre Moldova, unde
a intrat de altfel la începutul anului următor. Este greu de admis că regele
Ungariei ar fi acordat prioritate vechilor sale rivalități cu Polonia în
problemele privind Moldova și mai ales că ar fi putut lăsa Transil
vania fără apărare (Ia această campanie au participat mai ales trupele
din Transilvania) dacă în toamna lui 1394 Bayezid I și puterile sale
(armate] ar fi intrat în Transilvania” (p. 12-13).
în felul acesta, pe temeiul cunoașterii amănunțite a situației din Ana

tolia, rămasă în afara razei de vizibilitate a istoriografiei de până la dânsul,
profesorul Tahsin Gemil a adus argumentul peremptoriu pentru eli
minarea datei de 10 octombrie și a campaniei sultanului Baiazid din
toamna anului 1394, fie că plasăm în cuprinsul ei două lupte, ca Dimitre
Onciul, una victorioasă și alta nefericită care l-a fi obligat pe domn să fugă
după ajutor la Sigismund, fie că transformăm - precum N. lorga - unica
bătălie într-un Călugăreni sau în victoria „sans lendemain” a d-lui Octavian
Iliescu, fie într-o extraordinară victorie ce l-ar fi înfuriat așa de tare pe
Baiazid, încât l-a făcut să-și adune toate forțele spre a reveni anul următor
să-și ia revanșa, ca în ficțiunea propusă de generalul Mircea Dogaru.
Toate aceste afirmații, semănate de-a lungul a mai bine de un secol și
vehiculate de manualele școlare, cad în desuetudine în fața unei demon
strații pentru care era însă nevoie de alt gen de cunoștințe decât cele de care
au dispus toți acești autori.
515
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Se elimină și situația absurdă, admisă totuși de N. Iorga, cum că Sigis

mund trecea spre Moldova indiferent la ceea ce se petrecea în curtea veci
nului, deși ele amenințau în mod direct propria curte.
Revenirea sultanului Baiazid I pe frontul european s-a petrecut - cum
de data asta ne-o atestă toate izvoarele - în anul 1395:
„în aceeași epocă [începutul anului 1395 - n.n.] și mai ales în timpul
primei jumătăți a anului 1395 se constată de asemenea intensificarea
activității balcanice a lui Bayezid I. Forțele sale au desfășurat acțiuni
succesive sau concomitente de intimidare și de cucerire în Tesalia, Moreea,
Macedonia, Albania și Bosnia, cu scopul de a întări sistemul defensiv oto
man contra eventualelor atacuri ale cruciaților, stăruitor solicitate de către
bizantini. Același obiectiv, al întăririi dominației otomane în Balcani
l-a avut și faimoasa «conferință» de la Serez unde Bayezid a convocat
pe toți vasalii creștini spre a le pune la încercare credința lor (1394).
Această inițiativă insolită a sultanului demonstrează de fapt dorința
lui de a constitui un bloc solid în Balcani pentru a respinge eventuala
ofensivă a cruciaților și de a sprijini apropiatul efort final pentru
materializarea idealului său imperial”.
întâlnirea de la Serez a avut loc potrivit demonstrației lui D. Zaky-
thinos2" la începutul anului 1394 și mai exact, în luna mai din acel an, la
ea participând și Marko Kralievici care avea să cadă în bătălia de la Rovine.
212 și se afla
Orașul Sèrres fusese cucerit de otomani de la bizantini în 1383211
nu departe de mare între Tesalonic și Filipopol. Baiazid se putuse deplasa
pe mare, fără a face lungul drum pe uscat și fără a lipsi prea mult din
Anatolia. Dar avem dovada că pregătirile sale pentru marea campanie du
năreană își urmau cursul paralel cu acțiunile întreprinse în Anatolia, și tot
odată importanța campaniei avute în vedere.
„Politica de forță dusă de Bayezid I în Balcani și pregătirile sale în ve
derea unui nou asalt de anvergură asupra Constantinopolului au alimentat
climatul de alertă în Europa, în special în Țara Românească și în Ungaria.
Chiar din primăvara sau vara lui 1394, Sigismund de Luxemburg își inten
sificase demersurile pentru constituirea coaliției general-europene, stră-
duindu-se în același timp să întărească sistemul defensiv al regatul ungar și
să aplaneze rivalitatea dinastică cu Polonia.
211 Apud. A.V. Diță, Mircea cel Mare între realitatea medievală șificțiunea isto
riograf că modernă..., p. 233 (nota 8).
,|: G. Ostrogorski, Histoire de l’état byzantin, Paris, Payot, 1969, p. 566.
516
www.dacoromanica.ro
Poziția politică a Țării Românești prezenta o importanță vitală pentru

securitatea Ungariei în fața ofensivei otomane. In mai 1394 Sigismund de
Luxemburg trimise un ambasador la Mircea cel Bătrân cu misiunea
de a-1 atrage în proiectul regal de cruciadă și de a-l lega mai strâns de
soarta Ungariei. Nu se cunosc alte date despre mersul acestor negocieri,
dar este sigur că ele s-au soldat cu încheierea tratatului de alianță de la
Brașov din 7 martie 1395. Această alianță a fost considerată până în
prezent ca un act încheiat ca rezultat al bătăliei româno-otomane de la
Rovine (datată obișnuit la 10 octombrie 1394), în urma căreia Mircea
cel Bătrân ar fi fost obligat să se refugieze în Transilvania, aban-
donându-și tronul lui Vlad I supranumit «Uzurpatorul». Dar această
cronologie a născut anumite semne de întrebare.
Mai întâi, tratatul are un caracter de egalitate între părți, cel puțin în
forma sa, și nimic nu lasă să se întrevadă faptul că Mircea cel Bătrân ar
fi pierdut tronul și că s-ar fi găsit la data aceea în exil. Dimpotrivă, se
stipulează în mod expres condiția că domnul român era obligat să
participe numai la campaniile comandate personal de rege. De altfel,
în același tratat, Mircea cel Bătrân era desemnat cu vechile sale titluri
de duce al Făgărașului și ban de Severin, tocmai prin acelea (pré
cisément par ceux) pe care Sigismund de Luxemburg i le contestase și
care determinase agravarea raporturilor între ei în timpul perioadei
anterioare. Or, însăși formularea unor asemenea pretenții ar fi fost cu
totul nelalocul ei (complètement déplacée) în cazul unui domn fără
țară.
De altfel, înainte de 1396 niciun document nu menționează pe Vlad
ca domn al Țării Românești.
Având caracter declarat antiotoman, acest tratat stipula libera trecere a
armatelor ungare prin țara lui Mircea cel Bătrân și obligația acestuia de a
sprijini toate acțiunile ungurești împotriva turcilor, atât defensive cât și
ofensive. Este de la sine înțeles (il va sans dire) că acest act a fost încheiat în
condițiile presiunii crescânde a forței otomane la Dunăre, atunci când
Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg aveau în egală măsură
nevoie unul de altul: domnul român pentru a face față expansiunii otomane
și a recupera posesiunile pierdute la Dunăre și regele Ungariei pentru a-și
întări spațiul de securitate al regatului său constituit de Țara Românească și
pentru a dezvolta proiectul său de cruciadă” (p. 13- 14).
Urmează expunerea reprezentării pe care și-a facut-o autorul despre

evenimentele în centrul cărora s-a aflat confruntarea româno-otomană, pe
care încearcă să o dateze la sfârșitul verii sau în toamna anului 1395,
ceea ce-1 situează însă în contradicție cu toate izvoarele europene și chiar
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
otomane de care dispunem, ceea ce nu scade însă valoarea globală a acestui

studiu, venit să ocupe un loc cu totul aparte în bibliografia lui Mircea cel
Mare:
„Puțin după încheierea acestui tratat de alianță, regele ordonă mobili
zarea armatei regale. In aprilie 1395, o armată relativ redusă pusă sub
comanda lui Ștefan de Losoncz și Francise Bubek pătrunse în Țara Ro
mânească și înaintă până la Dunăre, atacând fără succes Nicopolul
Mic (Turnu), ceea ce însemnează că această fortăreață de pe malul stâng al
fluviului se găsea deja în mâinile turcilor. Fortăreața n-a fost ocupată de
unguri decât în iulie 1395, ca urmare a intervenției personale a regelui
cu importante forțe armate.
Dar Sigismund de Luxemburg trebui să revină fără întârziere la
Buda căci între timp soția sa Maria murise, ceea ce punea problema
gravă a legitimității însăși a domniei lui în Ungaria. Noi presupunem că
fără moartea reginei Sigismund de Luxemburg ar fi continuat campa
nia în sud de Dunăre.
Cu siguranță, la această expediție regală a luat parte și Mircea cel Bă
trân, dar izvoarele regale pe care se sprijină cronologia caută să pună în
evidență numai rolul regelui.
La fel ca în 1392, noua ofensivă antiotomană a regelui Ungariei și a
domnului român s-a declanțat într-un moment de culme (à un moment de
faîte) a evoluției politicii imperiale a lui Bayezid 1. Sultanul lansase un nou
asalt asupra Constantinopolului . Cu toate acestea, de data asta reacția sulta
nului fu promptă și energică, deoarece condițiile verii 1395 erau cu totul
diferite de cele din 1392.
Marea campanie condusă personal de Bayezid contra Țării Româ
nești n-a fost o simplă campanie de pedeapsă (de coercition) - după
cum este considerată în mod obișnuit-ci o întreprindere de anvergură
desfășurată pe măsura (à l’échelon) pregătirilor de ordin general, pe
de o parte spre a realiza (atteindre) idealul imperial otoman prin cuce
rirea Constantinopolului, et d’autre part, pour chasser les turcs d’Europe
au moyen de l’intensification d’une ample coalition chrétienne sous
l’égide de la Hongrie”.
Ultima propoziție, pe care am lăsat-o în original, este în mod evident

rezultatul unei neatenții, deoarece nu înțelegem cum ar fi urmărit Bayezid
„pe de altă parte” „alungarea turcilor din Europa prin intensificarea unei
ample coaliții creștine sub egida Ungariei”. Faptul că o găsim la fel în
versiunea din Marele Mircea Voievod (p. 346) este o dovadă că provenea în
franceză din originalul dat la tradus de autor.
518
www.dacoromanica.ro
Caracterizarea dată campaniei nord dunărene a sultanului spre deose

bire de tot ce se spunea despre ea până atunci, rămâne însă în picioare.
Mai departe citim:
„Hotărând să treacă Dunărea în fruntea armatei sale, Bayezid I a luat în
considerație nu numai rolul activ al lui Mircea cel Bătrân în sprijinirea
frontului antiotoman, ci și poziția danubiano-pontică a Țării Românești,
deosebit de importantă din perspectiva mutării capitalei la Constantinopol.
Noua reședință imperială otomană avea nevoie de un larg hinterland de
natură să-i asigure securitatea frontierei dunărene și să garanteze legăturile
între Anatolia și Peninsula Balcanică, satisfăcând în același timp și nece
sitățile de aprovizionare.
în sprijinul acestor considerații și a supoziției noastre privind datarea
marii campanii a sultanului contra Țării Românești în vara sau în
toamna lui 1395 (notre supposition touchant la datation à l’été ou à
l’automne 1395 de la grande campagne du sultan contre la Valachie) supu
nem de asemenea dezbaterii un document necunoscut istoriografiei noas
tre. Fără a constitui o dovadă zdrobitoare (un preuve écrasante), acest do
cument reprezintă, după părerea noastră, un element demn de a fi reținut.
Este vorba de o scrisoare a lui Timur către Bayezid I, păstrată în copie în
Milnșa 'at (culegerea) lui Sari Abdullah Efendi. El a fost semnalat de multă
vreme și apoi valorificat de A. Zeki Togan. Recent, același document a fost
publicat în întregime de profesorul Yasar Yücel, ca o piesă de bază în stu
diul istoriei otomane în raport cu fenomenul timurian. Dar cei doi autori
n-au văzut niciun raport între acest document și istoria românească.
Documentul nu este datat, dar el a fost în mod incontestabil emis în
iarna 1395-1396, deoarece Timur se referă pe larg la victoria repurtată
asupra lui Tokhtamish (15 aprilie 1395) și precizează: «acum stăm la adă
post de frig (à l’abîme du froid este desigur o greșeală de tipar în loc de à
l’abri) în tabăra de iarnă din părțile Shirvanului». Deși redactat pe un ton
de superioritate, această scrisoare descopere cu toate acestea teama lui
Timur de reacția lui Tokhtamish (care se găsea atunci la nordul Mării Negre)
eventual în colaborare cu marele duce al Lituaniei și aliații săi turco-musul-
mani. De aceea, îmbinând (faisant aller de pair) amenințarea cu amabili
tatea, Timur propunea lui Bayezid I cooperarea contra lui Tokhtamish.
Ceea ce interesează aici este următorul pasaj: «Mai înainte (aupara
vant) fiul meu Emiranșah Giirgân Bahâdia v-a făcut să ajungă o scrisoare
prin Hadji muhammed-i Kissa-han că să vă exprime credincioasa lui
prietenie și să vă informeze despre veștile bune arătate mai sus. Dar aflând
pe drum că voi ați trimis armate contra necredincioșilor și ați ordonat
înaintarea spre părțile apusene ale țării voastre, el s-a întors. Tocmai de
519
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMF1RESCU
aceea noi ne-am gândit acum că dacă din partea voastră s-ar trimite
ambasadori la noi și noi am trimite mesagerii pentru a întări legăturile
noastre de prietenie. După cum se știe, noi v-am trimis deja o scrisoare, de
la granița Gruziei cu știri despre noi». Timur scria mai departe: «Intre timp
noi am aflat că Tokhtamish a fugit peste Nipru (Ôzü) și că s-a dus sub
fortărețele (qu’il est allé sous les forteresses) Mării de Azov (Deryâ-i
Kefe). Dacă prin voința marelui Allah veți câștiga victoria în războiul
sfânt (gazre viigihâd) contra necredincioșilor frânei (bâ-kiiffâr-i Ferenk)
atunci vom trece împreună la acțiune, eu dinspre partea aceasta și voi de
cealaltă, pentru lichidarea acestor încăpățânați» [Tokhtamish n. T.GJ.
Rezultă în mod clar că în vara sau în toamna 1395, când prealabil a
fost trimisă ambasada lui Emiranșah, Bayezid I începuse campania
occidentală. în momentul redactării acestei a doua scrisori (prima fusese
trimisă de la frontiera Gruziei) Timur nu știa nimic despre rezultatul acestei
expediții occidentale a lui Bayezid I. Identificarea acestei campanii occi
dentale a sultanului otoman cu al doilea asediu al Constantinopolului este
puțin probabilă, căci ambasadorul tătar trimis la Bursa îl putea găsi cu
ușurință pe Bayezid 1 dacă acesta ar fi fost în drum spre capitala bizantină.
Pe lângă aceasta, într-un astfel de caz, nu ar fi fost făcută mențiunea ne-
precisă privind deplasarea sultanului spre vest, dacă ținem seama de faptul
că bizantinii erau bine cunoscuți în lumea turco-islamică sub denumirea de
râm. Denumirea Ferenk (Farănk) folosea denumirea obișnuită pentru occi
dentali (latini) și prin extensiune, catolici. Posibilitatea de a localiza în
Grecia sau în Albania acest obiectiv occidental al lui Bayezid I cade și ea,
dacă ținem seama de faptul că realizarea ei ar fi deschis calea pentru
colaborarea efectivă între Bayezid l și Timur contra lui Tokhtamish care se
afla atunci în regiunea de nord a Mării Negre. Nu rămâne prin urmare
decât o singură soluție valabilă: identificarea acestei campanii occiden
tale a lui Bayezid I cu aceea desfășurată contra Țării Românești2'3. Scopul
acestei expediții era cunoscut lui Timur prin informațiile ce-i fuseseră
transmise de mesagerul menționat. Timur îi cerea lui Bayezid I colaborarea
contra lui Tokhtamish având în vedere, probabil, ieșirea lui în zona gurilor
Dunării, căci pe acolo era singura cale ce se oferea otomanilor ca să ajungă
pe teritoriul Hoardei de Aur.
Nu este exclus ca prin atacul împotriva Țării Românești, Bayezid I
să fi încercat să inaugureze de asemenea și politica otomană privind
Marea Neagră. Se știe că Mehmed II cuceritorul Constantinopolului și
veritabilul creator al Imperiului Otoman a acordat o importanță primor
dială politicii pontice, ca o condiție esențială pentru securitatea noii capi
tale și pentru «unitatea geopolitică» balcano-anatoliană. Lipsit de o forță
11 Vezi acum pagina 535 din volumul de față.
520
www.dacoromanica.ro
navală competitivă, Bayezid I nu putea gândi în același fel ca succesorul

său. Dar cucerirea litoralului nord-vestic al Mării Negre cu bogatele sale
ținuturi comerciale din zona gurilor Dunării i-ar fi furnizat nu numai noi
surse de venit ci și poziții strategice de mare importanță.
Considerată din punctul de vedere al cronologiei și al perspectivei pe
care o propunem aici în legătură cu campania lui Bayezid I în Țara Româ
nească, intervenția lui Sigismund de Luxemburg în Moldova la începutul
anului 1395 ne apare cât se poate de firească. Dincolo de expresia rivali
tății ungaro-polone cu privire la Moldova, această acțiune a regelui
Ungariei a avut rolul de a consolida frontul danubiano-pontic, cu atât
mai mult cu cât nu este exclusă posibilitatea unui acord între Bayezid I
și Vladislav Jagietto. La fel, stipularea specială în tratatul de alianță de la
Brașov a unor acțiuni militare «prin părțile lui Dobrotici» ar fi putut fi
apreciată ca o interesare voită (comme un intéressement voulu) a Ungariei
în apărarea pozițiilor pontice ale lui Mircea cel Bătrân. în orice caz, în
ianuarie 1397 se știa de măsurile luate de regele Sigismund la Likostomo,
Caliacra și Constantinopole.
In felul acesta, campania de anvergură a lui Bayezid I contra Țării
Românești - desfășurată după părerea noastră spre sfârșitul verii sau
în toamna lui 1395 - a fost destinată să întărească securitatea fron
tierei otomane la Dunăre, îndepărtând influența Ungariei în regiunea
respectivă și să readucă (ramener) Țara Românească sub controlul sul
tanului.
Nu este exclus ca în cursul aceleiași expediții sultanul să fi urmat extin
derea spre nord a bazelor otomane de pe litoralul vestic al Mării Negre.
Chiar dacă înfruntarea militară dintre Mircea cel Bătrân și Bayezid I a fost
inevitabilă, având în vedere politicile lor fundamental opuse și poziția
geopolitică a Țării Românești, noi considerăm că motivul imediat al
acestei mari campanii otomane l-a constituit atacul ungaro-român la
Dunăre din primăvara-vara 1395.
Amplificată de psihoza amenințării cruciaților, această acțiune a do
bândit în ochii otomanilor (dans l’acception ottomane) proporțiile în
ceputului ofensivei creștine generale, ceea ce punea în pericol nu nu
mai politica imperială a lui Bayezid I, ci și pozițiile otomane în Balcani.
Totuși, faptul de a readuce (ramener) Țara Românească sub controlul
otoman a reprezentat un obiectiv major al politicii ofensive de inspi
rație imperială a lui Bayezid I. El a fost urmărit în strânsă corelație cu
asediul Constantinopolului și cu intensificarea luptei otomano-ungare pen
tru Dunăre. O asemenea asociere făcută de papa Bonifaciu IX în nota sa
circulară din 27 mai 1400, când avertiza în privința «perfidului Bayezid,
principele turcilor», care tocmai a asediat Constantinopolul și a invadat
«Walachie et Ungarie regne», nu este efectul hazardului.”
521
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Aceasta ar fi motivarea imediată a campaniei sultanale și perioada

când s-ar fi desfășurat ea, potrivit „scenariului” propus de osmanistul
Tahsin Gemil în locul celor în vigoare la data apariției articolului din
„Revue Roumaine d’Histoire”. Dacă motivul general este cu siguranță cel
pus în lumină de autor în locul celor invocate până atunci, rămâne însă mult
mai greu de admis raportul stabilit între „acțiunile de la Dunăre” româno-
otomane și expediția sultanală, și aceasta pentru simplul fapt că sunt
inversate evenimente totuși bine stabilite pe baza a ceea ce cunoaștem
și din izvoarele otomane și din cele europene.
O acțiune la Dunăre, și anume la Nicopolul Mic, „în primăvară” nu
poate fi dovedită decât admițând - cum face autorul - că Ștefan de Losoncz
ar fi ajuns cu trupa sa până acolo, ceea ce nimeni n-a spus vreodată și nimic
nu o probează, afirmația dânsului rămânând în câmpul atât de rodnic din
păcate al „ficțiunilor”. Să lăsăm la o parte povestea lui Thuroczi și Pray cu
moartea reginei Maria pe când soțul se afla la Turnu, căreia și dânsul îi
plătește tribut, alături de atâția alții.
Dar dacă aduce în discuție o scrisoare databilă cu aproximație și
interpretabilă în niște marje foarte laxe a lui Timur către Baiazid, de ce nu
ține seama de scrisoarea lui Baiazid către regele Sigismund, în care
sultanul însuși fixează cronologia evenimentelor, plasând expediția sa
înainte de apariția regelui la Nicopolul Mic.
Declarația lui Sigismund însuși, dintr-o diplomă, că sultanul auzind
de venirea sa a părăsit Țara Românească îl confirmă întru totul pe
sultan, desigur numai în privința succesiunii evenimentelor.
Prin urmare, ne aflăm în fața unei încercări de a inversa ordinea
evenimentelor pentru a susține o teză: că nu sultanul a avut inițiativa cam
paniei nord-dunărene (deși tot ce se arătase despre scopurile politicii sale
imperiale o demonstrează) ci el a răspuns la acțiunile ungaro-române.
Campania sultanală rămâne totuși una de primăvară, așa cum a
înfațișat-o Ibn Kemal, cum reiese din acțiunile regelui Sigismund; cum a
datat-o B.P. Hasdeu și C. Litzica după data morții lui Constantin Dejano-
vici și cum pe toți la un loc îi confirmă însuși domnul Tahsin Gemil,
plasând-o în cadrul marii politici a sultanului Baiazid I. A face din ea doar
o „replică” înseamnă a te așeza lângă cei ce-1 vedeau pe sultan venind să-și
ia revanșa în primăvara anului 1395 pentru eșecul din octombrie 1394!
în toamna anului 1395 s-au desfășurat alte evenimente, nu îndeajuns
522
www.dacoromanica.ro
clarificate în privința prezenței personale a sultanului, dar foarte clare în

urmările lor: și Ungaria și Țara Românească sunt terenul de desfășu
rare al unei ofensive otomane care în privința domnului de la Argeș se
termină prin înlăturarea și schimbarea Iui cu Vlad I. Indiferent dacă cei
ce au realizat această schimbare au fost polonezii sau vasalii lor moldoveni,
sau chiar otomanii, ea nu s-ar fi putut înfăptui fără această nouă con
junctură, care a marcat momentul de vârf al politicii imperiale a lui Baiazid I
la nordul Dunării. Cercetări speciale întreprinse asupra acestui moment vor
aduce desigur mai multă claritate acolo unde în prezent plutește încă
destulă ceață. La orice rezultate se va ajunge, nu se va putea contesta că
atunci, în toamna anului 1395, Baiazid I a pus în mare dificultate și pe
regele Ungariei și pe aliatul său de la Brașov.
Dar acest moment nu poate șterge din istorie victoria lor din mai și
iulie, la Rovine și la Nicopolul Mic. Tocmai acea dublă victorie va con
tribui în bună măsură la reușita închegării mult doritei coaliții creștine,
căreia sultanul va trebui să-i facă față la Nicopole, un an mai târziu, și deși
biruitor, se va găsi în situația de a renunța la visul de cuceritor al Romei.
„Scenariul” propus de profesorul Tahsin Gemil are ca rezultat
(ne abținem de la orice proces de intenție) tocmai anularea acestor
victorii de care a răsunat la data respectivă Europa! Deplasarea bătăliei
de la Rovine într-o perioadă și la o dată nedefinite („sfârșitul verii sau toam
na”) se completează cu refolosirea vechilor clișee, fabricate însă în funcție
de acel «10 octombrie 1394» al lui N. Iorga și Dimitre Onciul, dar fiind
folosite, fără a mai gândi, ori de câte ori se vrea anularea victoriei ro
mânești:
„Obligat să facă față problemelor de ordin dinastic, Sigismund de
Luxemburg nu și-a putut ajuta pe aliatul din Țara Românească. Bătălia a
fost dată undeva pe malurile unui râu (Argeș?) sau „la Rovine”. Mircea cel
Bătrân opuse o rezistență îndârjită și balanța victoriei se înclină în favoarea
sa. Dar în cele din urmă marile forțe armate deplasate de Bayezid I și
trădarea unei părți a boierilor săi l-au constrâns pe Mircea cel Bă
trân să se refugieze în Transilvania și să abandoneze tronul rudei sale
Vlad I care se pare că venise împreună cu sultanul”.
Ca urmare, conchide autorul, „Țara Românească a intrat în sfera de

influență a politicii otomane”!
Or, lucrurile nu stau deloc așa, fiindcă Sigismund de Luxemburg
523
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
după ce a închis ochii soției și a însoțit cortegiul funerar până la Oradea, a

trecut munții și a descins în Țara Românească după lupta de la Rovine și
după plecarea sultanului, cu scopul precis de a-și ajută aliatul. Dar n-a
mai avut de făcut - în urma retragerii sultanului - decât ceea ce se cunoaște:
recucerirea Nicopolului Mic, vestită în toată Europa ca un mare eveniment.
A trece peste aceste lucruri stabilite pe baza unor mărturii documen
tare indiscutabile și a le înlocui cu o construcție ce sfidează toate izvoarele
de care dispunem este „călcâiul lui Ahile” al demonstrației - în rest atât de
impunătoare - de știință și de pătrundere spirituală.
Dacă admitem că Vlad I „venise împreună cu sultanul” facem din nou

o „supoziție” nu o constatare întemeiată pe ceva. Singura constatare ce are
la bază un document sigur este că Vlad apare ca vasal al regelui Poloniei
și în timpul domniei lui scurte Țara Românească a stat în „sfera de
influență” a politicii polone, chiar dacă este posibil ca aceasta să fi coincis
cu politica otomană. In niciun caz și în niciun moment al lungii sale domnii,
Mircea cel Mare nu s-a aflat în vreo „sferă de influență” deși s-a folosit de
toate cele ce se concurau între ele, așa cum o va releva însuși profesorul
Tahsin Gemil cu altă ocazie. De aceea termenul „readucere” de către Baia
zid a Țării Românești sub control otoman este impropriu.
în ultimele patru pagini ale studiului, autorul se ocupă de confrun
tarea sultanului Baiazid I cu cruciații la Nicopole și după aceea cu Timur
Lenk, cele două lupte fiind scrise cu litere apăsate în istoria otomană și
universală, din care lipsește, în schimb, Rovine;
„Victoria câștigată de Bayezid la Nikopole asupra puterii unite a Eu
ropei epocii a constituit un factor deosebit de important pentru dezvoltarea
politicii sale de centralizare într-o structură imperială a întregului teritoriu
euro-asiatic controlat de puterile sale. Marea înfrângere cauzată cruciaților
la Nicopole i-a oferit lui Bayezid I o bază morală deosebit de puternică în
cadrul lumii islamice, ceea ce l-a încurajat în afirmarea pretențiilor sale
imperiale. După Nikopole el a reluat cu o energie colosală asediul Con-
stantinopolului pe care atacul cruciaților l-a întrerupt. In același timp, odată
cu dispariția lui Kadi Burhaneddin (1398), expansiunea otomană în Orient
a câștigat în amploare. Beii icul de Karaman, principalul inițiator al opozi
ției otomane în Anatolia dispăruse în 1397. Cu excepția emiratului de
Erzindjan și o zonă meridională rămasă sub dominația mamelucilor,
întreaga Anatolie a trecut sub controlul lui Bayezid 1.
524
www.dacoromanica.ro
Folosindu-se de tulburările survenite în Egipt după moartea sultanului

Barkuk (iunie 1399) Bayezid a trecut Eufratul. Dar emirul din Erzindjan
fiind vasalul lui Timur, presiunile exercitate de sultanul otoman asu
pra acestuia au constituit un motiv imediat pentru revenirea cucerito
rului tătar în Anatolia. Se vedea astfel declarându-se conflictul direct
între cei doi mari cuceritori turci ai epocii, conflict ce avea să se soldeze
cu dezastrul otoman de la Ankara.
Cât privește politica otomană în Europa, victoria de ta Nicopole nu a
determinat schimbări radicale. Lichidarea statului bulgar de la Vidin și re
novarea fortăreței Turnu pe malul românesc al Dunării imediat după
această bătălie au fost destinate să întărească linia Dunării și să parafeze
lichidarea definitivă a influenței ungurești în Balcani. Captivat de realiza
rea idealului său imperial sub zidurile Constantinopolului și în Anatolia,
Bayezid I a încredințat beilor de la margini politica otomană în Europa. A
ceștia au menținut dincolo de frontierele otomane un climat de permanentă
insecuritate care să paralizeze inițiativele antiotomane. în acest scop au
fost efectuate raiduri constante în Albania, Bosnia și Țara Românească și
mai ales în regatul ungar unde - potrivit anumitor surse - ar fi fost atacată
chiar Buda, Styria și Petau.”
Amintindu-se că toate eforturile lui Sigismund de a mai închega o

cruciadă eșuând, acesta „fu constrâns să ducă față de Bayezid I mai degrabă
o politică defensivă decât ofensivă, toate eforturile ungurești care au urmat
imediat după bătălia de la Nicopole concentrându-se la oprirea turcilor la
Dunăre” se arată că „și Bayezid nu dori să se angajeze într-un nou con
flict cu Sigismund de Luxemburg și aliații săi”. Tocmai de aceea, scrie
autorul:
„împărtășim opinia lui P.P. Panaitescu care a respins afirmația încă în
vigoare în istoriografia românească, după care Bayezid 1 ar fi întreprins o
nouă expediție în Țara Românească «în lunile septembrie sau octombrie
1397» [după Barbu Câmpina, citat în notă], ca ripostă la restaurarea pe tron
a lui Mircea cel Bătrân cu sprijinul voievodului Transilvaniei Știbor. De
sigur, este foarte posibil să fie vorba de acțiuni otomane (infructuoase)
de a respinge această nouă intervenție ungară în Țara Românească;
dar ele au fost executate de comandanții de la Dunăre. în același timp,
nu este exclus ca Mircea ccl Bătrân, având în vedere politica defensivă a
Ungariei și insuccesul demersurilor regale pentru punerea pe picioare a
unei noi coaliții generale antiotomane să fi încercat să mențină raporturi
bune cu sultanul, care avea nevoie la rândul său de neutralitatea dom
nul român pentru a-și asigura securitatea frontierei sale dunărene.
525
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
în primăvara lui 1400, când Timur a revenit în Anatolia, programul im

perial urmărit cu atâta fervoare de Bayezid I era pe punctul de a fi înde
plinit, măcar în plan formal. Un întins teritoriu cuprins între Eufrat și Du
năre fusese pus sub autoritatea sa unică, nu mai rămăsese decât asaltul final
pentru cucerirea capitalei naturale a noului imperiu. Dar ofensiva lui Ti
mur răsturnă toată politica lui Bayezid I, întârziind cu o jumătate de
secol constituirea Imperiului Otoman” (p. 20).
Loviturile date de Timur în Anatolia s-au repercutat în Europa.

Mircea a trecut la o nouă politică activă în zonă, intervenind în Moldova,
unde 1-a așezat pe Alexandru cel Bun și lichidând în toamna anului 1401 un
numeros grup de akângii lângă Dunăre. El se angajează astfel, paralel cu
Timur, într-un proces de subminare și distrugere a construcției reali
zate de Bayezid, pe care-1 va urmări apoi ca pe „un veritabil program de
epuizare a forței otomane” după ce catastrofa de la Ankara a marcat „nu
numai sfârșitul domniei lui Bayezid I ci și eșecul total al politicii sale
imperiale”.
„Procedând astfel, domnul român a dat dovada unei remarcabile pătrun
deri în esența fenomenului otoman, fiind de fapt aproape singurul principe
din Europa care a realizat adevăratele dimensiuni ale crizei otomane,
contribuind în mod constant și substanțial la agravarea ei”.
Tocmai pentru aceasta el s-a impus chiar aprecierii vechilor cronicari

otomani, a căror opinie a fost redată de Leunclavius în cunoscuta for
mulare, prin citarea căreia se încheie și acest excepțional articol.
Apărut în limba franceză în prima jumătate din anul aniversar 1986,

studiul pe care am încercat să-1 fac accesibil pe această cale și cititorilor
nefrancofoni este, de fapt, un capitol de istorie universală și o contri
buție românească la cunoașterea și aprecierea uneia dintre personali
tățile majore ale vremii: sultanul Bayezid I, despre care deocamdată nu
dispunem de o monografie de circulație internațională, de felul celor con
sacrate de mai multe ori celorlalți doi mari sultani care și-au pus pecetea pe
istoria continentului nostru: Mehmed II Cuceritorul Constantinopolului și
Soliman Magnificul.
Că toți trei au fost implicați în evenimentele istoriei românilor și
obligați să se deplaseze personal (El Fatîh chiar de două ori, pentru Vlad
Țepeș și Ștefan cel Mare!) la nord de Dunăre, este cea mai elocventă do
, 526
www.dacoromanica.ro
vadă a capacității acestor români de a crea probleme și acestui mare imperiu

tricontinental, după cum se vor mai dovedi în viitor și cu altele.
Confruntarea lui Mircea cel Mare cu primul sultan care a făcut din
otomani o putere imperială, așezând-o pe baze atât de trainice încât va fi
capabilă să reziste o jumătate de mileniu Ia toate crizele prin care a trecut
(doar Imperiul Roman și cel Bizantin depășindu-l ca longevitate) este fără
îndoială supremul său titlu de glorie. El a marcat cel mai vizibil „locul
românilor în istoria universală” despre careN. Iorga aținut la Universitatea
din București un curs întins pe trei ani și rezumat în trei volume publicate în
franceză, dar ironia ironiilor, tocmai marele istoric a fost cel ce a contribuit
mai mult la estomparea, aproape la ștergerea din această istorie a capitolu
lui celui mai important și mai spectaculos: acela scris de Mircea cel Mare.
Mircea cel Mare s-a asemănat cu celebrul său contemporan și adver
sar otoman, prin aceeași capacitate de a face din neamul său o „mare
putere” (desigur, una „regională” nu tricontinentală) și de a pune bazele
desfășurării ulterioare a întregii sale istorii.
I-a fost dată șansa ce ne dovedește asistența dumnezeiască de care s-a
învrednicit, de a așeza pe tronul Moldovei „clona” sa: pe Alexandru cel
Bun, care a îndeplinit, la est de Carpați, aceeași operă ctitoricească pentru
secole, realizată la sud de Carpați de ctitorul Coziei. La fel ca părintele lui
Vlad Dracul, bunicul lui Vlad Țepeș și Vlad Călugărul, străbunicul lui
Radu cel Mare și stră-străbunicul lui Radu de la Afumați, și Alexandru cel
Bun a lăsat un urmaș vrednic de el: pe Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare și
bunicul lui Petru Rareș! Amândoi fiind binecuvântați, așadar, pentru nea
mul românesc, precum Baiazid de Allah pentru neamul său, unde din tată în
fiu, din rădăcina lui au odrăslit toți marii comandanți, până Ia Soliman
Magnificul!
Confruntarea epică (în care a intrat și război și pace) dintre Baiazid I
și Mircea cel Mare; confruntarea aceluiași sultan cu cealaltă mare figură a
vremii, regele și apoi împăratul Sigismund de Luxemburg; prezența în
această „dramă istorică” reală a unui alt actor de marcă, viitorul „Jean sans
Peur” - ducele Burgundiei, precum și a regelui Vladislav Jagiello - ctitorul
măreției Poloniei medievale, cu care același domn român a avut deopotrivă
momente bune și mai puțin bune (ca și cu Sigismund de altfel!) proiectează
pe această scenă lumini puternice, și este meritul istoricului osmanist de a le
fi reaprins, după șase secole, așa cum au fost pe vremea celor pe chipurile
cărora s-au proiectat.
527
www.dacoromanica.ro
DANZAMFIRESCU
Că între toți, după aproape două secole, cel mai mare cronicar otoman
îl vedea pe domnul român „vir inter christianos acerrimus et fortissimus”
nu noi trebuie să ne grăbim a-1 contrazice. In ciuda unei istoriografii ce se
nevoiește, de peste o sută de ani, să o facă.
Aproape în întregime, versiunea românească de pe care s-a făcut

traducerea în franceză a studiului din „Revue Roumaine d’Histoire” a intrat
în alcătuirea celui publicat sub titlul Raporturile româno-otomane în
vremea lui Mircea cel Mare în volumul Marele Mircea Voievod îngrijit de
Ion Pătroiu (paginile 330-364). Deosebirile sunt puține, între cele impor
tante (fiindcă va fi invocată de prof. Mihai Maxim în 1993) fiind ceea ce s-a
adăugat în legătură cu Nikopole, la p. 349:
„Dar ambițiile politice ale lui Bayezid au crescut așa de mult, încât el a
ajuns curând să supraliciteze forța de care dispunea. Cu alte cuvinte, la
Nikopole a început «numărătoarea inversă» pentru colapsul de la Ankara.
Găsim nimerită aprecierea lui P. Wittek, că succesul lui Bayezid la Ni
kopole se numără printre «victoriile care sunt mai dăunătoare decât în
frângerile»”.
Am explicat de ce personal înclin să-i dau dreptate lui Iulius von

Farkas. în definitiv, unica presupusă supraevaluare a puterilor sale ar fi
hotărârea de a-1 înfrunta pe Timur Lenk. Dar oare ni-1 putem închipui pe
„Fulger” în chip de vasal al „Șchiopului”? Cel despre care o legendă foarte
răspândită, dar lipsită de adevăr (cum ne-a atras atenția domnul Radu
Ștefan Vergatti citând și un articol din „Magazin istoric” al domnului Mihai
Maxim) spune că a fost purtat în cușcă de învingător, dar în realitate a avut
parte de un tratament cavaleresc, nu i-a oferit multă vreme acestuia satis
facția, bând în 1403 otrava ce o ținea în inelul rămas de pe când era marele
Baiazid I. .
Cea mai importantă diferență față de textul francez (ceea ce de altfel a
constituit unul din motivele pentru care am preferat să-i dăm acestuia o
re-traducere proprie) o reprezintă lipsa oricărei referințe la plasarea expe
diției lui Baiazid în vara-toamna anului 1395 și scoaterea din text - pe
lângă alte mici tăieturi - a întregului pasaj despre urmările luptei, cu
obligarea domnului român de a se refugia în Transilvania. în textul din
Marele Mircea Voievod a rămas doar anul 1395 (dar a rămas demonstrația
că nu putea fi 1394), iar după „rezistența opusă de oastea românească a fost
528
www.dacoromanica.ro
îndârjită și a înclinat balanța victoriei de partea ei” (p. 348) urmează ime
diat „încurajat, Sigismund a precipitat pregătirile pentru declanșarea ofen
sivei generale a lumii creștine”.
Desigur, nu autorul a renunțat, doar peste câteva luni, la cele scrise în
„Revue Roumaine d’Histoire”, ci pasajul respectiv i-a fost tăiat, fiind îm
piedecat astfel să-și expună punctul de vedere în legătură cu datarea
confruntării la sfârșitul verii-toamnei lui 1395 și cu sfârșitul ei în viziunea
proprie, viziune care, după ce „înclinase balanța victoriei” de partea româ
nilor lui Mircea, o apleca până la pământ la picioarele sultanului Baiazid,
trimițându-1 pe domnul Țării Românești în exilul transilvănean. Adică fi
nalul ce pecetluia de regulă, de la Huber începând, eșecul.
în versiunea românească studiul avea o amplă introducere (p. 330
336) care debuta cu constatarea că „în 1386 când Mircea s-a urcat pe tron,
statul otoman dobândise deja dimensiunile unei puteri expansioniste
anatoliano-balcanice, de natură să modifice radical întregul sistem politic
din sud-estul Europei și să pericliteze grav hotarele și independența Țării
Românești. [...] Practic, cea mai mare parte a peninsulei Balcanice se găsea
sub controlul sultanului”.
Spre deosebire însă de situația de la sud, unde disensiunile între creș
tini și luptele civile din Imperiul Bizantin provocaseră prima trecere a
otomanilor în Europa și progresul rapid al dominației lor, la nord a existat o
forță capabilă să reziste și „întreaga domnie a lui Mircea cel Mare a re
prezentat un mare și necontenit efort pentru apărarea neatârnării și a
hotarelor, pentru întărirea statului și pentru afirmarea lui în arena re
lațiilor internaționale”, (p. 331) [...] „Poziția geopolitică, unitatea in
ternă, puterea economică și militară a Țării Românești, precum și apar
tenența ei la lumea ortodoxă erau temeiuri reale care o îndreptățeau să-și
asume rolul de organizator și lider al luptei antiotomane din sud-estul
Europei”, (p. 332)
Se cere citată integral excelenta caracterizare a modului cum domnul
român a reușit să realizeze această misiune de lider:
în timpul lui Mircea cel Mare s-a cristalizat acel principiu de bază
al politicii externe românești, care alături de lupta armată, a garantat
dăinuirea și devenirea istorică a poporului român, și anume: supra
vegherea necontenită a raportului de forțe dintre marile puteri încon
jurătoare și menținerea echilibrului dintre ele în zona lor de conflu
ență din Țările Române.
529
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Extinderea puterii otomane până la Dunăre și apoi statornicirea ei pe

această linie, cu întregul ei sistem militar și politic, a însemnat de fapt
închiderea cercului de forță din jurul spațiului românesc (din care otomanii
au izbutit să ciuntească unele porțiuni mărginașe) pentru aproape o
jumătate de mileniu. Cu prețul unor sacrificii deosebit de grele românii
au reușit totuși să-și păstreze neîntrerupt ființa politică și să-și afirme
identitatea etnică și spirituală. Acest fapt, cu adevărat remarcabil în
întreaga istorie medie și modernă a Europei Centrale și Răsăritene, s-a
datorat înainte de toate capacității proprii de rezistență a Țărilor Ro
mâne, care a fost pusă în practică cu un deosebit simț al realității,
ținându-se seama de toate modificările survenite în evoluția factorilor
determinativi ai situației lor politice dintr-o etapă sau alta. Tocmai
această putere de rezistență și simțul deosebit al realității de care a dat
dovadă Mircea cel Mare au conferit valențele reușitei întregii sale
domnii”.
Urmărind evenimentele ce s-au succedat după înfrângerea sultanului

Baiazid I la Ankara în 1402 și modul în care s-a desfășurat politica dom
nului român în raport cu ele (p. 353-364), autorul pornea de la constatarea
că „deși rolul important pe care Mircea l-a îndeplinit în războiul civil oto
man a fost relevat în istoriografia noastră, există totuși încă multe necla
rități în această privință, datorită în bună măsură și modului încurcat în care
vechile cronici turcești prezintă întreaga perioadă a interregnului” (p. 354).
Contribuțiile aduse de acest studiu la o reprezentare mai clară despre
această perioadă sunt de mare importanță, dar depășesc problema ce face
obiectul expunerii noastre, așa încât vom reține din aceste pagini (indispen
sabile oricui se va apuca, în viitor, să scrie acea monografie menită să facă
suma celor ce s-au adunat de la ultima închinată marelui domn în urmă cu
23 de ani), doar cum vede profesorul Tahsin Gemil finalul marii politici de
care probabil Mircea cel Mare a fost singurul care s-a învrednicit în trecutul
nostru medieval:
„In general, în istoriografia noastră marea campanie împotriva Țării
Românești, condusă probabil de Mehmed I a fost socotită o reacție a
sultanului față de ajutorul acordat de Mircea prințului Musa. De aici și
datarea acestei expediții în 1413, 1414 sau 1415, în unele lucruri, iar în
altele acceptarea existenței mai multor campanii succesive între 1413 și
1420. ’
în câteva lucrări relativ recente s-a avansat însă aserțiunea, că expediția
sau expedițiile lui Mehmed I nu s-au desfășurat împotriva lui Mircea cel
530
www.dacoromanica.ro
Mare ci contra urmașului acestuia, Mihail 1 (1418-1420). Nu avem ele

mente documentare noi pentru a susține una sau alta din aceste ipo
teze. Considerăm însă mai plauzibilă datarea în 1417, datorită faptu
lui că surse narative ale epocii leagă această acțiune de intervenția
activă a domnului român în sprijinul pretendentului Mustafa și o
plasează după supunerea beiului de Karaman (1415) și înlăturarea
temporară a lui Mustafa (sfârșitul lui 1416) și înainte de ofensiva
otomanăîn nord-vestul Anatolici. Există un raport direct între expedițiile
lui Mehmed I împotriva beilor de Karaman și Sinop-Kastamonu și marea
campanie desfășurată de același sultan împotriva domnului Țării Româ
nești. Intervenția lui Mircea în sprijinul lui Mustafa s-a realizat în înțele
gere cu beiul de Karaman și în colaborare cu vechiul său aliat, beiul de
Kastamonu-Sinop.
Prin aceste campanii succesive, sultanul a urmărit să neutralizeze facto
rii cei mai activi ai fenomenului de subminare a procesului de refacere a
puterii otomane. Semnificativ ni se pare în acest sens faptul că toate
cronicile turcești timpurii menționează în mod expres participarea
fiilor beilor de Karaman și de Sinop-Kastamonu la campania otomană
împotriva Țării Românești. Altfel spus, Mehmed I a fost conștient de
faptul că neutralizarea lui Mircea cel Mare presupunea nu numai o
mare concentrare de forțe, ci și ruperea legăturilor acestuia cu Anato
lia. Stăpânirea lui Mircea «până la Marea cea Mare» înlesnea legăturile
sale - dovedite de atâtea ori primejdioase pentru otomani - cu beiul de
Sinop-Kastamonu și, prin el, cu beiul de Karaman și cu celelalte forțe anti-
otomane din Anatolia. Desigur, sultanul a avut în vedere și poziția strate
gică deosebit de importantă a Dobrogei pentru dezvoltarea politicii oto
mane de expansiune în Europa.
Mehmed I nu a înaintat însă în interiorul Țării Românești, mulțu-
mindu-se cu raidurilor de jaf efectuate de akângii. Căutând să justifice
atitudinea reticentă a sultanului în această campanie, cronicarul Sadeddin
arată că Mehmed I s-ar fi călăuzit potrivit versetului: „dacă dorești pace, să
nu zdrobești capul dușmanului”; și astfel, sultanul ar fi «renunțat să-l pre
seze prea mult [pe Mircea], pentru a nu-i provoca lehamite». Reiese și de
aici că în realitate Mehmed I a nutrit temeri serioase față de confrun
tarea directă cu Mircea cel Mare. Poarta nu a urmărit în acea vreme
decât neutralizarea Țării Românești în privința evoluției situației in
terne otomane.
înțelegerea la care este posibil să se fi ajuns între Mircea cel Mare și
Mehmed 1 - indiferent dacă a luat forma unui act scris sau nu -
reprezenta în fond un veritabil tratat de pace, de care Mehmed I avea
atunci nevoie mai mult decât Mircea cel Mare”, (p. 362-363)
531
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Și pentru profesorul Tahsin Gemil, ca și pentru Mihai Maxim, finalul

domniei lui Mircea cel Mare ar sta așadar sub zodia unui „tratat”-scris ori de
natura unui gentlemans agreement. Cel de al doilea venea chiar cu un nou
paralelism, după cel introdus de N. Iorga între Rovine și Călugăreni: între
Mircea și Mihail I pe de o parte și Ștefan cel Mare și Bogdan III pe de alta.
Ceea ce se uită însă este că faimoasa legendă despre „testamentul lui Ștefan cel
Mare”, inclusă și de Ion Neculce între acele „o samă de cuvinte” pentru care
nu solicita cititorului încrederea, nu-i aparține lui Grigore Ureche, ci inter-
polatorului presupus a fi Misail Călugărul. Ea conținea însă un sâmbure de
adevăr, întrucât „închinarea” propriu-zisă a Moldovei față de Poarta Otomană
este atribuită de unii istorici lui Bogdan III. Dar „pacea” cu Mehmed II și apoi
în 1486 cu urmașul său, Baiazid II, îi aparține lui Ștefan cel Mare însuși. De
data asta avem „documentul” lui Mehmed II, a cărui descoperire de către
Aurel Decei în 1945 a constituit cea mai categorică dovadă, nu numai a fap
tului în sine, ci și a existenței acestui gen de raporturi româno-otomane, pe
care mulți din afară se străduiesc - așa cum arăta profesorul Mihai Maxim - să
le nege.
Sub imperiul acestei incontestabile realități se produce, în ultima
vreme, translarea ei pe vremea și cu privire Ia persoana lui Mircea cel Mare,
astfel încât și ultimele rânduri din studiul domnului Tahsin Gemil devin:
„La capătul a peste trei decenii de lupte necurmate - duse în cea mai
mare parte singular de Țara Românească - pentru blocarea și chiar pentru
descompunerea forței otomane, Mircea cel Mare a trebuit să admită, în
cele din urmă, faptul că statele creștine, chemate să susțină frontul
antiotoman inițiat și organizat de el, nu erau capabile să depășească
interesele lor acaparatoare înguste. Țara Românească își afirmase răs
picat rostul său însemnat în această parte a lumii, fiind unul din cei mai ac
tivi factori de opoziție față de expansiunea otomană și față de prozelitismul
catolic. Mircea cel Mare a asigurat nu fără sacrificii - dăinuirea ele
mentelor fundamentale ale ființei istorice românești. Prin conținutul și
forma sa, domnia lui Mircea cel Mare reprezintă o expresie grăitoare a în
tregii istorii românești, înscriindu-se ca o veritabilă precursoare a domniei
de glorie a lui Ștefan cel Mare și a mărețelor înfăptuiri ale lui Mihai Vi
teazul”. (p. 364)
Până ce se va găsi însă „documentul” care să demonstreze condiția

finală de tributar (oricâte avantaje i s-ar atribui), răsturnând astfel sin
gura realitate istorică ce ne este cunoscută cu siguranță azi - aceea a
532
www.dacoromanica.ro
domnului care a închis ochii la Argeș fără a fi supus și a plăti bir

nimănui, și lăsând fiului Mihail țara întreagă, de la Porțile de Fier
până la Marea cea Mare și din Făgăraș și Amlaș până la Dunăre - nu
suntem obligați de nimic, ci dimpotrivă, să abandonăm „supoziția”
noastră și să acceptăm pe aceea care-i afumă chipul de pe tabloul votiv.
Și nu de azi sau de ieri, ci încă de pe când la 1842 Grigore Alexandrescu îi
evoca măreața » umbră de la Cozia214.
Vechimea mai mare a imaginii „tributarului” și „închinatului” (ima
gine inventată și folosită încă de Mihai Cantacuzino pentru uzul tratativelor
de la Focșani și acreditată de Dionisie Fotino, care și-a asumat misiunea de
a inventa iară scrupule „documentul” ce lipsea) decât a „fugitului” după
ajutorul lui Sigismund (care nu are decât 125 de ani!) nu o face mai puțin
închipuire, și nu adevăr istoric.
* * *
In 1991 a apărut la Editura Academiei Române cartea Românii și

otomanii în secolele X1V-XVI- prima sinteză consacrată acestei teme atât
în istoriografia română cât și în cea de peste hotare. Operă fără îndoială
fundamentală și unică la data apariției, a cărei pereche va ieși din tipar la
Editura Univers enciclopedic peste doi ani, sub semnătura profesorului
Mihai Maxim.
Conținutul cărții nu acoperă în întregime titlul, deoarece în mod firesc
cine o ia în mână se așteaptă să găsească întreaga „durată” istorică sugerată
de acest titlu, și care este cuprinsă între cele două mari figuri de statură
214 Râvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Până l-adânci bătrânețe pe români îmbărbătași;
Insă vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.
Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat:
Intreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat!
Genialul autor al articolului din fruntea volumului de față a-nchis cartea înainte
de a mai citi și cita aceste versuri. Noi le cităm, în continuarea celor scrise de dânsul,
fiindcă sperăm să le fi dovedit lipsite de îndreptățire, spre deosebire de primele. Și
fiindcă vina nu e a poetului, ci a istoricilor din vremea sa, pe care-i crezuse și urmase,
rătăcindu-se astfel de adevăr.
533
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
europeană ce o hotărnicesc: la început Mircea cel Mare și la sfârșit Mihai

Viteazul. Dar cartea se oprește la Petru Rareș și Soliman Magnificul. Ori
cum, Dimitre Onciul nu reușise niciodată să ajungă până la Mohaci, deși
era în obligația catedrei ce i se crease.
Cele două secole cuprinse între bătălia de Ia Rovine și cea de Ia
Călugăreni înseamnă vremea noastră de confruntare cu cea mai mare
putere a vremii, dar și de glorie în istoria Europei medievale și din
epoca Renașterii. Ea se cere cândva cercetată și înfățișată integral.
Nu intră în obiectivele excursului de față discutarea acestei cărți-
eveniment, ci doar să reținem dintr-însa ceea ce a scris autorul despre pro
blema noastră fără cenzură și obligația de a ține seamă de comandamentele
sau restricțiile politice.215
In capitolul II intitulat Relațiile politice ale Țărilor Române cu
Poarta Otomană în secolele XIV-XVI, subcapitolul 2. Primele contacte
româno-otomane, p. 67-68 citim:
„Confruntarea armată de la Kossovo, din 1389 (15 iunie?), dintre coali
ția constituită în jurul cneazului Lazăr al Serbiei și forțele turcești co
mandate personal de Murad I, a fost o consecință a luptei de la Plocnik, din
1387, și o continuare a evenimentelor din 1388, desfășurate în nord-estul
Peninsulei Balcanice. Intervenția armată a lui Mircea cel Bătrân în dreapta
Dunării a complicat situația otomanilor. în noile împrejurări, sultanul a fost
nevoit să evite contactul direct cu forța de opoziție venită din stânga flu
viului, menținând, în consecință, statul bulgar de la Târnovo (apoi, și pe cel
de la Vidin), ca un element de tampon. Din aceleași motive, dar de această
dată în raport cu Ungaria, a fost păstrat statul sârb și după victoria otomană
de la Kossovo, din 1389.
Deși coaliția creștină angajată în bătălia de la Kossovo a fost zdrobită de
turci, totuși sultanul s-a limitat la supunerea și divizarea Serbiei și la ocupa
rea câtorva puncte strategice și economice. în schimb, el a ordonat cam
panii coordonate de jaf în Serbia, Bosnia, Albania, Bulgaria de Vest și în
215 Reeditându-și în 1999 la Istanbul o parte din studiile publicate în limba fran
ceză în diferite locuri, prof. Mihai Maxim avertiza pe cititori: „En ce qui concerne mes
contributions antérieurs, écrites à l’époque de Ceaușescu, quand l’historiographie
roumaine était strictement contrôlé par la censure dictatoriale, c’est surtout la base do
cumentaire ottomane inédite à l’époque - qui reste durable”. Vezi prefața la volumul
L’Empire Ottoman au nord du Danube et l'autonomie des Principautés Roumains au
XVle siècle. Etudes et documents, Istanbul, Les éditions Isis, 1999. (Un exemplar
donat de autor se află în Biblioteca Facultății de Istorie a Universității București).
534
www.dacoromanica.ro
Țara Românească. Cu alte cuvinte, aceste incursiuni paralele de pradă, des

fășurate - potrivit vechilor cronici turcești - în a doua jumătate a anului
1389 și în prima jumătate a anului următor, au fost menite nu numai să
răsplătească oștile otomane, ci, mai mult, să intimideze forțele de opoziție
și să preîntâmpine eventuale noi coaliții de tipul aceleia ce fusese consti
tuită în jurul cneazului Lazăr al Serbiei. Este de observat că aceste opera
țiuni militare otomane au fost îndreptate cu predilecție împotriva țărilor
care participaseră, alături de Lazăr, la bătălia de la Kossovo.
Atingem astfel și problema încă controversată, a participării românilor
la această luptă decisivă pentru soarta Serbiei. Am susținut și cu altă oca
zie ipoteza angajării, cel puțin, a unui contingent din oastea Țării Ro
mânești la Kossovo,în 1389, alături de cneazul Lazăr. Am arătat că prin
cipalul argument (logic) invocat de P.P. Panaitescu în sprijinul părerii sale
privind neparticiparea românească la această luptă, precum că: „a ajuta pe
Lazăr însemna a provoca pe Sigismund”, nu rezistă în stadiul actual al cer
cetării. S-a dovedit că, atunci „când s-au răspândit știrile că însuși sultanul
a pornit împotriva alianței balcanice, Sigismund a ajuns la înțelegere cu
Lazăr”; regele Ungariei nu s-a grăbit totuși să-i dea ajutor armat poate din
pricina forțelor opoziționiste conduse de Jânos Horvâti (acestea au luat
parte la luptă) aflate în sudul Ungariei, la granița cu Serbia. în „cartea de
biruință" {fetih-năme), trimisă, de pe câmpul de luptă de la Kossovo, de
către noul sultan Bayezid I, este menționat și „banul” Țării Românești în
tabăra creștină. Acest document ni s-a transmis într-o copie târzie,
motiv pentru care trebuie acceptat cu rezerve. în orice caz, el reflectă,
cel puțin, vechea tradiție istorică turcă, care a acordat Țării Româ
nești, de la început, un rolînsemnatîn cadrul frontului antiotoman din
Europa. De altminteri - așa cum am mai subliniat - participarea româ
nească la lupta de la Kossovo era nu numai posibilă, ci și necesară pentru
reușita politicii activ antiotomane promovată de Mircea cel Bătrân încă de
la urcarea sa pe tron. Interesele majore ale Țării Românești reclamau sus
ținerea efectivă și imediată a oricărei acțiuni potrivnice creșterii puterii
otomane, ajunsă deja la hotarele sale”.
Urmează subcapitolele 3: Mircea cel Bătrân și Bayezid Fulgerul

(paginile 69-86) 4. Țara Românească în interregnul și restaurația otomană
(p. 86-101) și 5. Țările Române și regenerareaforței otomane (p. 101-123)
care urmărește perioada de după moartea lui Mircea cel Mare până la
urcarea pe tron a lui Mehmed II Cuceritorul.
Ne mărginim a reproduce aici doar ceea ce privește problemele care
au făcut obiectul lucrării de față, adică data și rezultatele confruntării de la
Rovine și împrejurările de Ia sfârșitul domniei.
,535
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Iată textul despre Rovine în versiunea din 1991:

„Prima campanie sultanală la nord de Dunăre, soldată cu renumita
luptă de «la Rovine» și (sau) Argeș, a suscitat și suscită încă discuții contra
dictorii în istoriografia noastră. S-au conturat în acest sens trei poziții
principale: 1) partizanii vechii cronologii, care datează această luptă la 10
octombrie 1394; 2) cei care au reluat și exacerbat ipoteza lui B.P. Hasdeu,
I.C. Litzica și G.Sp. Radojicic, anume cea a unei singure campanii, termi
nată cu bătălia din 17 mai 1395; 3) istoricii care acceptă două sau mai multe
campanii ale lui Bayezid 1 împotriva Țării Românești (în toamna lui 1394,
în primăvara lui 1395 și, apoi, încă una în toamna lui 1396 sau 1397). între
aceste opinii se află și supoziția noastră, după care expediția lui Ba
yezid I Ia nord de Dunăre s-a desfășurat către sfârșitul verii sau la
începutul toamnei anului 1395216.
Problema nu este încă tranșată. Sunt de așteptat noi documente rele
vante, cu valoare de probe indubitabile. Până atunci nu poate fi respinsă
nici supoziția privind desfășurarea a două sau chiar mai multor
campanii sultanale la nord de Dunăre, așa cum Bayezid I a făcut și
împotriva oponenților săi principali din Anatolia” (p. 77-78).
Nota 128 care însoțește acest fragment și în care autorul ei încearcă

să infirme data de 17 mai necesită o discuție specială, care însă nu-și gă
sește rostul aici.
Important de reținut este faptul că și în cartea din 1991 se păstrează
succesiunea evenimentelor propusă în textele anterioare, și care rămâne,
totuși, contrară celei atestate de toate documentele de care dispunem:
„De aceea, trecerea Dunării de către sultan în această primă etapă a
politicii sale imperiale, consacrată prioritar centralizării forțate a
Anatoliei, trebuie să fi fost reclamată de o necesitate majoră imediată,
pe care noi o vedem în noua «cruciadă» pornită de Sigismund de Lu
xemburg, prin Țara Românească, începând cu aprilie-mai 1395.
Tratatul de la Brașov, din 7 martie 1395, încheiat între Mircea și Sigismund
216 în nota 126: „Această ipoteză am formulat-o întâia oară în noiembrie 1984,
într-o comunicare prezentată la sesiunea științifică a Muzeului de istorie națio
nală și arheologie din Constanța, apoi am dezvoltat-o într-o comunicare susținută
în octombrie 1985,în cadrul Laboratorului de studii otomane de la Universitatea
din București. în sfârșit, ea a văzut lumina tiparului în «Revue Roumaine d’Histoire»,
nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1986, p. 3-21, precum și în Marele Mircea voievod, p. 330
364”. După cum am văzut, ultima referință nu se adeverește, din acest volum fiindu-i
cenzurată.
536
www.dacoromanica.ro
a reprezentat un element de bază al programului de cruciadă inițiat pe scară

largă de către regele Ungariei. Moartea neașteptată a soției sale, regina
Maria de Anjou, la sfârșitul lunii iunie sau începutul lunii iulie a anu
lui 1395 [corect: 17 mai], a pus lui Sigismund problema gravă a însăși legi
timității domniei sale în Ungaria, contestată vehement de cumnata sa, re
gina Hedwiga a Poloniei. în consecință, regele ungar a fost nevoit să-și
tempereze zelul său cruciat și să nu depășească linia Dunării. Planul inițial
al regelui prevedea ofensiva în Balcani, eventual în corelație cu acțiunile
navale venețiene pe litoralul Greciei și cu cele ale opoziției anatoliene” (p.
79). ’
Autorul își menține și în 1991 teza că „în variantele târzii ale ana
lelor sârbești, expediția lui Bayezid împotriva Țării Românești este
datată tocmai în această vreme, adică în toamna anului 1394. Proble
ma refacerii stăpânirii otomane din Anatolia răvășită de intervenția
lui Timur, era de stringentă actualitate pentru Bayezid, pe când la Du
năre nu se profila în acea vreme vreo amenințare serioasă” (p. 80).
Aceasta înseamnă că deși admite «supoziția privind desfășurarea a
două sau chiar mai multor campanii la nord de Dunăre, așa cum Bayezid I a
făcut și împotriva oponenților săi principali din Anatolia» persistă în a
scoate din șirul lor pe cea din octombrie 1394. Și cum nu este de acord
nici cu o campanie sultanală în 1397, în care - culmea! - Baiazid ar fi fost
înfrânt de români, rămâne de văzut care alta ar mai rămâne în discuție spre a
fi „două sau chiar mai multe”, afară de aceea din 1395, plasată de dânsul în
toamnă și de noi în aprilie-mai.
„Evenimentele din partea europeană s-au precipitat începând cu anul
1395, când s-au intensificat atacurile venețiene în bazinul egeean și au de
venit evidente pregătirile de ofensivă cruciată în Balcani ale regelui Unga
riei. în aceste împrejurări se pare că a inițiat Bayezid 1 faimoasa «confe
rință» de la Serres (Verria), la care a convocat pe toți vasalii săi creștini,
pentru a le proba credința. Pseudo-Ruhi, transmis deNeșri, arată că, îndată
după campania de la Kastamonu-Sinop, Bayezid ar fi pornit în grabă, «fără
a aștepta sosirea primăverii», împotriva «ghiaurilor frânei», care debarca
seră pe coastele Rumeliei și distruseseră o mulțime de locuri, producând o
mare panică. Cu această ocazie, în ziua de 19 Cemaziyulahir 796 (21 apri
lie), sultanul otoman ar fi ocupat Salonicul. Este vorba aici de atacurile ve
nețiene asupra țărmurilor Greciei, săvârșite în timpul desfășurării campa
niei sultanale în nord-vestul Anatoliei, din toamna-iarna anului 1394 sau în
perioada imediat următoare, adică la începutul anului 1395.'Numai căNeșri
537
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
antedatează cu un an evenimentele din acea perioadă, fapt neobservat însă

de prof. Halii Inalțik, care a pus în evidență această informație.
Așadar, raportat la anul real 797, Salonicul a fost cucerit de Bayezid la
16 aprilie 1395, după care - potrivit lui Neșri și a izvorului său de bază,
Pseudo-Ruhî - sultanul otoman s-a aflat, în fruntea oștilor sale, la Atena,
apoi la Bursa, pentru ca, la începutul verii lui 1395, să purceadă la un nou
asediu al Constantinopolului. Este de la sine înțeles că, în lumina acestei
știri, Bayezid nu putea să fie la 17 mai 1395 «la Rovine», oricât de
«fulger» ar fi fost el. în această ordine de idei, credem că «ghiaurii
frânei»-împotriva cărora pornise în campanie Bayezid, atunci cândîl
căutase solul lui Miranșah, fapt menționat în scrisoarea amintită a lui
Timur - nu sunt alții decât venețienii și nu românii lui Mircea cel Bă
trân și oștile lui Sigismund de Luxemburg, cum am presupus mai îna
inte. Cu toate acestea documentul în cauză nu poate fi izolat în întregime
de expediția sultanului în Țara Românească, căci atunci când el a fost
scris (către sfârșitul anului 1395), Timur nu știa încă nimic despre rezul
tatul acestei acțiuni apusene a sultanului, pe care o dorea încununată de
succes, astfel încât Bayezid să poată coopera cu el împotriva lui Toktamâș,
aflat atunci în nordul Mării Negre. Or, dacă nu este vorba aici doar de o
simplă formulă diplomatică, singura cale pentru otomani de ieșire către
Hoarda de Aur se afla în regiunea gurilor Dunării.
Dar este sigur că, cel puțin o mare campanie condusă personal de
Bayezid I împotriva Țării Românești a avut loc. Considerăm că ea s-a
desfășurat ca o reacție la acțiunile ofensive ale lui Sigismund (în core
lație cu atacurile venețiene în Marea Egee), indiscutabil și ale lui Mir
cea, din vara anului 1395, probabil după retragerea regelui din Țara
Românească” (p. 80-81).
Dacă acest „scenariu” poate ar fi argumentat cu mărturia lui Neșri, el

este, în schimb, infirmat de absolut tot ceea ce știm din celelalte iz
voare. Și dacă se invocă, după aceea, „rapoartele ambasadorului Mantovei
la Buda Paul de Armaninis din 10 decembrie 1395” nu se poate face uitat
(precum procedează domnia sa ca să-și poată susține teza) celălalt raport,
din 28 noiembrie, în care se relata însăși scrisoarea lui Bayezid, care stabi
lește adevărata succesiune a faptelor!
Și din cele scrise mai departe autorul ne apare tributar față de „me
toda” aplicată de lungul șir de predecesori:
„Așadar, Mircea cel Bătrân a fost nevoit să facă față singur marii lovi
turi declanșate de Bayezid I. în acea vreme, Sigismund era confruntat cu
revolta contestatară a nobilimii din nordul și apusul regatului, precum și cu
538 .
www.dacoromanica.ro
atacul cu pretenții de succesiune al cumnatei sale angevine din Polonia.

Intr-o primă bătălie, desfășurată probabil „la Rovine'’ undeva în sud-
vestul Țării Românești, oștile lui Mircea au obținut o strălucită biru
ință. O recunosc chiar cronicile otomane timpurii, contopind însă două
lupte într-una singură. Apoi, copleșit de forțele otomane și părăsit de o
parte a boierimii, Mircea a fost obligat să cedeze (probabil la Argeș)
tronul rudei sale de sânge Vlad I.
înălțat în scaunul domnesc cu ajutorul sultanului, Vlad I a acceptat
desigur suzeranitatea protectoare a acestuia. în orice caz, până la sfârși
tul scurtei sale domnii, Vlad 1 a rămas dușmanul neîmpăcat al regelui Un
gariei. în 1399, Sigismund deplângea insuccesul inițiativei sale de cruciadă
din 1395, arătând că „atunci a fost pierdută Valahia și Dunărea a ajuns în
stăpânirea dușmanului”.
Sigismund de Luxemburg exprima aici, de fapt, esența politicii regatu
lui față de Țara Românească, căreia îi conferise doar rolul și rostul de bază
de atac și bastion de apărare a Ungariei împotriva otomanilor; regele ungar
nu renunțase câtuși de puțin la vechile planuri de a-și subordona în între
gime Țara Românească. Numai că, domnii și boierii români, fiind pe deplin
conștienți de aceste obiective ale regalității ungare, au știut să le contra
careze, promovând cu consecvență și abilitate o politică de echilibru. în-
tr-o asemenea direcție s-a înscris soluția aducerii pe tron a lui Vlad I,
în 1395, atunci când presiunea regatului ungar asupra Țării Româ
nești dobândise trăsături agravante, ca și înlăturarea grabnică a aces
tuia (tot de către boierii țării), după victoria lui Bayezid I la Nicopole,
în 1396, când a fost marcată o foarte primejdioasă deteriorare a balan
ței de forțe dintre puterea otomană și cea ungară. Așa se explică și
faptul că, până la sfârșitul îndelungatei sale domnii, Mircea nu a mai fost
confruntat cu defecțiunea boierimii, care l-a susținut, în întregimea ei, în
toate străduințele sale îndreptate către combaterea puterii otomane.
Instalarea lui Vlad I de către sultan și politica vădit ostilă Ungariei
promovată de acesta au însemnat, practic, și o lovitură dată regatului
ungar, care își vedea astfel pierdute pozițiile din Țara Românească și, în
consecință, devenea vulnerabil atacului otoman. Sigismund de Luxemburg
a precipitat pregătirile pentru declanșarea ofensivei generale a lumii creș
tine. Marea coaliție europeană constituită era o cruciadă nu numai în for
mă, ci și în conținut; ea a urmărit eliminarea turcilor din Balcani numai
pentru a face loc dominației catolice, mai cu seamă a Ungariei. Bătălia
de la Nicopole (25 septembrie 1396) a reprezentat, de fapt, ciocnirea
violentă dintre politica expansionistă europeano-catolică și cea oto-
mano-islamică. Era pentru prima oară când cele două tendințe se
loveau direct, într-o confruntare de proporții continentale.
539
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
Cruciații au pierdut bătălia nu numai datorită superiorității tactice a

turcilor, ci și din cauză că forța ofensivă otomană era canalizată într-o
singură direcție politică, pe când cea a coaliției europene era submi
nată de diversitate și contradicții. Dezastrul de la Nicopole a marcat,
de fapt, falimentul întreprinderilor internaționale de tip cruciat.
Pe de altă parte victoria lui Bayezid I la Nicopole asupra forței unite a
Europei de atunci a constituit un factor deosebit de important pentru dez
voltarea politicii sale de centralizare într-o structură imperială a întregului
teritoriu euro-asiatic controlat de forțele sale. Marele succes repurtat la
Nicopole împotriva cruciaților i-a oferit lui Bayezid o bază morală extraor
dinară în cadrul lumii islamice, lume care avea încă proaspete în memo
ria colectivă distrugerile și suferințele provocate de cruciade și cru-
ciați.
Dar ambițiile politice ale lui Bayezid au crescut așa de mult, încât a
ajuns curând să supraliciteze forța de care dispunea. Cu alte cuvinte,
la Nicopole a început numărătoarea inversă pentru colapsul de la An
kara. Găsim nimerită aprecierea lui P. Wittek, că succesul lui Bayezid
la Nicopole se numără printre «victoriile care sunt mai dăunătoare
decât înfrângerile».
După Nicopole, Bayezid a reluat cu o energie și mai mare asaltul asupra
Constantinopolului, asalt ce fusese întrerupt de atacul cruciat” (p. 81-83.
Toate sublinierile îmi aparțin).
întrucât regăsim aici texte din 1986, și obiecțiile rămân în vigoare:

nimic nu dovedește că Vlad a fost pus la Argeș de sultan și nu de regele
Poloniei, pe care-1 desemnează el însuși în mod explicit drept cel ce l-a pus
pe tron! Nu avem nicio dovadă că ar fi existat o înțelegere și cu atât mai
puțin plata unui tribut de către Vlad, iar momentul când Mircea a fost
obligat să facă față singur situației dificile provocate de acțiunile otomane
nu este la Rovine ci în toamna anului 1395, când în adevăr a fost înlă
turat și înlocuit cu Vlad. Dar nu din cauza defecțiunii boierilor (interpre
tare tipic marxistă aparținând lui Barbu Câmpina) ci în contextul mult mai
complicat și încă insuficient clarificat, dar reconstituit cu multă probabili
tate de A.V. Diță.
După Rovine, Sigismund a venit în Țara Românească și a luat
Turnu din mâna garnizoanei lăsată de Bayezid în retragere, nefiind
însă obligat să-și întrerupă campania din cauza morții reginei, pentru sim
plul motiv că nu plecase în campanie decât după ce-i însoțise coșciugul
până la Oradea. Ulterior, ducându-se spre Severin, a intervenit defecțiunea
540
www.dacoromanica.ro
din munții Cemei care i-a despărțit pe cei doi, lăsându-1 singur pe Mircea în
fața coaliției anti-ungare formată din Polonia, Moldova și Imperiul Oto
man. Consecințele se cunosc.
Cât privește ambițiile lui Baiazid, am arătat de ce nu P. Wittek este
confirmat de faptele sale, ci Iulius von Farcas. Dacă asaltul contra Constan-
tinopolului ar fi atins acum apogeul, rămâne inexplicabilă nereușita lui
când nu mai avea în față nici un adversar în Europa în stare să i se împotri
vească. însuși faptul că mareșalul Boucicaut a putut cu numai 1.200 de oa
meni să-i ajute pe bizantini să facă față acestui asalt demonstrează că el nu
avea nici amploarea și nici finalitatea unei acțiuni decisive.
Rămân însă perfect valabile considerațiile următoare:
„După dezastrul de la Nicopole, Mircea a înțeles - poate înaintea
multor principi din timpul său - că împotriva forței otomane trebuie
luptat cu alte arme și în alte moduri decât se făcuse până atunci.
înainte de toate, conducătorii români au realizat faptul că trebuie
să se bizuie în primul rând pe forțele lor proprii. Occidentul catolic, de
la care ei așteptaseră atât de mult, se dovedea nu numai arogant și
agresiv față de popoarele ortodoxe din sud-estul Europei, ci și neputin
cios atunci când era pus să acționeze efectiv împotriva puterii în
continuă creștere a sultanului otoman. Mircea a înțeles prea bine lecția
de la Nicopole. Va lăsa ca moștenire de căpetenie această învățătură.
Mulți dintre urmașii săi vor ține seama de ea, iar cei care o vor ignora
vor ajunge singuri la aceeași concluzie, dar după ce vor Ti provocat
primejdii și suferințe fără rost țării și locuitorilor ei.
Pe de altă parte, nici Bayezid I nu a fost doritor să se angajeze
într-un nou conflict cu Sigismund de Luxemburg și aliații acestuia.
Profitând de deplasarea sultanului în apus și sperând înfrângerea aces
tuia de către cruciați la Nicopole, beiul de Karaman ridicase din nou stea
gul său competitor la hegemonia anatoliană. Oprit în ofensiva sa răsări
teană de către Kadi Burhaneddin, beiul de Karaman s-a îndreptat asupra
posesiunilor otomane. Forțele karamanide au ajuns până lângă Bursa și au
atacat Ankara, luând prizonier pe beilerbeiul Anatoliei, Timurtaș pașa. Baye
zid I a pornit împotriva Karamaniei, cu o puternică armată, cu cea mai mare
probabilitate în septembrie-octombrie 1397. Beiul de Karaman, Alaeddin
Aii, a fost înfrânt și ucis, iar în locul său a fost pus un guvernator otoman.
împărtășim opinia lui P.P. Panaitcscu care a respins afirmația,
curentă încă în istoriografia noastră, potrivit căreia Bayezid I ar fi
efectuat o nouă expediție în Țara Românească, «în septembrie sau
octombrie 1397», ca reacție față de reinstalarea lui Mircea cel Bătrân,
541
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
cu ajutorul lui Știbor, voievodul Transilvaniei. Firește, este foarte posi

bil să fi fost acțiuni otomane (nereușite) de respingere a acestei noi inter
venții ungare în Țara Românească, însă ele au fost executate de coman
danții de la Dunăre. Totodată, nu este deloc exclus ca Mircea cel Bătrân,
având în vedere politica defensivă a Ungariei și lipsa de succes a de
mersurilor regale pentru înjghebarea unei noi coaliții generale anti-
otomane, să fi căutat să păstreze bune raporturi cu sultanul, care, la
rândul lui, avea nevoie de neutralitatea domnului român pentru sigu
ranța hotarului său dunărean” (p. 84-85).
Am încercat să demonstrez că acesta este momentul încheierii efec
tive a unei păci/armistițiu între domnul român și sultanul Baiazid, și mi se
pare că în cele citate mai înainte din cartea profesorului Tahsin Gemil
găsesc noi și puternice argumente în favoarea acestei ipoteze.
întrucât subcapitolul 4 este și o reeditare a textului corespunzător din
Marele Mircea Voievod, nu reținem decât finalul, inedit, aflat sub tutela
noii comparații (descoperite între timp!) cu Ștefan cel Mare:
„Domnul român a dispus, deci, de baza politico-militară care i-a
permis să negocieze și să impună limite restrictive, cu valoare de
principii permanent valabile, cadrului de desfășurare a raporturilor
româno-otomane. Pacea încheiată de Mircea cel Bătrân cu Mehmed 1
a dobândit, în perspectiva timpului valențele reglementării originare a
relațiilor țărilor române cu Poarta Otomană. Mircea cel Bătrân a asi
gurat - nu fără sacrificii însă - dăinuirea elementelor fundamentale ale
ființei istorice românești. Situația avea să se repete la sfârșitul aceluiași
veac XV, în timpul unei alte personalități monumentale ale istoriei româ
nești - Ștefan cel Mare al Moldovei. Ca și marele său predecesor din
Țara Românească, Ștefan cel Mare avea să accepte și el pacea cu sultanul
într-o vreme de acută criză politică otomană, dar în urma unei îndelungate
experiențe de lupte duse îndeosebi fără sprijin real din partea vreunei puteri
creștine a epocii.
Chiar dacă - așa cum arată tradiția istorică internă - aceste tratate
de pace cu Poarta Otomană au fost încheiate de fiii celor doi mari
voievozi (Mihail 1 și, respectiv, Bogdan al Ilf-lea), rămân temeiurile
lor de rezultate ale unor lungi și glorioase domnii, care au garantat
peste veacuri conservarea permanentă a entității politice, a autono
miei administrative și legislative a individualității teritoriale și a vieții
spirituale românești.
După moartea lui Mircea cel Bătrân s-a deschis o nouă fază în evoluția
raporturilor româno-otomane, când factori interni și externi au concurat la
542
www.dacoromanica.ro
întărirea influenței politice otomane în Țara Românească și la antrenarea

Transilvaniei, apoi și a Moldovei, în aria obiectivelor expansiunii Porții.
Dar principiul suzeranității sau vasalității limitate și condiționate, lă
sat moștenire de Mircea cel Bătrân, avea să constituie temeiul politico-
juridic, niciodată anulat, al întregii evoluții a raporturilor româno-oto-
mane” (p. 100-101).
Este de corectat afirmația că „așa cum arată tradiția istorică internă

aceste tratate de pace cu Poarta Otomană au fost încheiate de fiii celor doi
mari voievozi (Mihail I și respectiv, Bogdan al III-lea)” fiindcă nicio „tradi
ție internă” nu-1 pomenește pe Mihail. Chiar Mihai Cantacuzino, când a in
ventat „capitulățiile” s-a referit la părintele său, și apoi Ia Laiotă cel Bătrân.
„Tradiția internă” moldovenească nu putuse accepta o realitate care
nu-l privește însă și pe Mircea cel Mare: că nu fiului, Bogdan, ci părintelui
Ștefan îi dăduse Mehmed II documentul descoperit de Aurel Decei în 1945.
Și tot marele Ștefan încheiase cu Baiazid II pacea din 1486.217
Prin urmare, ca și neinspirata paralelă a lui N. Iorga din 1899, care a
falsificat un secol perspectiva asupra celei mai mari victorii militaro-
politice românești218, și această nouă paralelă, izvodită tot de „talentul
217 Ștefan S. Gorovei, Pacea moldo-otomană din 1486, în „Revista de istorie”,
tom 35, 1982, nr. 7, p. 807-821: „E de la sine înțeles, în aceste condiții, că nu se mai
poate pune niciun temei pe așa-zisul testament al lui Ștefan cel Mare: viteazul și
prevăzătorul principe nu avea pentru ce să-și îndemne fiul «să închine țara la turci,
iar nu la alte neamuri» -cum o va consemna lonNeculceîn celebrele sale O samă de
cuvinte - pentru că o «închinase» el însuși'” (subl. Șt. Gorovei). „închinarea”
Moldovei - adică stabilirea noului ei statut față de Poartă - cu trimiterea
logofătului Tăutu care, în timpul audienței la marele vizir, și-ar fi ținut alături
ciubotele de teamă să nu i le fure careva dintre oamenii aceștia «care vor să aibă tot»,
și apoi a sorbit cafeaua ca pe vin, se raportă, în chip neîndoielnic la momentul
1486. Atunci s-a produs „închinarea” Moldovei - inaugurându-se perioada în
care haraciul va fi «un semn al suzeranității sau protecției otomane», un «semn
de închinare» și nu la 1511, 1512 sau 1529, toți acești ani fiind rezultați din
interpretarea unor confuzii” (p. 820-821).
în marea monografie din 2005 Princeps omni laude maior. O istorie a lui
Ștefan cel Mare, apărută la Sfânta Mănăstire Putna și scoasă împreună cu María Mag
dalena Szekely, paragraful încheierea Păcii cu Poarta este la p. 238-248: „Pacea
moldo-otomană s-a încheiat definitiv în cursul anului 1486, domnul Moldovei rede
venind plătitor de haraci (harațgiizar)” (p. 238). Ceea ce nu s-a dovedit și aproape
sigur nu se va dovedi vreodată despre Mircea cel Mare.
2111 Și cronicile sârbe, și Constantin Filosoful, și versiunea slavonă a cronicii lui
543
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
poetic” al unor autori, trebuie eliminată, dacă „vrem să fim mai aproape de
adevăr”219.
Sigur este un singur lucru, și aici îi dăm deplină dreptate autorului: că
numai capacitatea de luptă și respingerea „ofensivei imperiale” a sultanului
Baiazid I la nord de Dunăre, care a făcut posibilă concentrarea de forțe de la
Nicopole și apoi găsirea unui modus vivendi cu învingătorul, a stat la
originea și temelia raporturilor absolut unice pe care românii au reușit să le
stabilească, pentru o jumătate de mileniu, cu aceia care se vor dovedi, în
perspectiva istoriei, cei mai cavalerești adversari și, în multe, protectori
reali în fața unora cu adevărat necruțători. Dar pe care „școala” făcută în
cele câteva secole anterioare îi va ajuta să-i învingă, unul după altul. Viito
rul va arăta dacă până la sfârșit!
Chortasmenos și Philippe de Mezieres sunt unanimi în a lega această epocală victorie

nu numai de numele domnului, ci și al poporului peste care domnea: „Une autre
bataille contre Ies Wallaquiens en laquelle il fu desconfis â plain” îl informa Philippe
de Mezieres pe tatăl contelui Jean de Nevers în cunoscuta epistolă; „a plănuit război
împotriva românilor, fiind el trufaș și măreț!” scrie Constantin Filosoful; „s-a îndrep
tat asupra românilor lui Mircea voievod” citim în cronica „de la Tismana” pe care
Moxa o traduce cu „se ridică Baiazit cu turcii spre rumâni”; „porni însuși sultanul
Baiazid lldirim spre Dunăre împotriva lui Mircea Voievodul românilor. Și a fost
înfrânt de către români” scrie și cronica scurtă postbizantină din secolul al XVl-lea,
iar un copist român de la 1770 al Cronicii Românești a lui Gheorghe Brancovici
transcrie cu mândrie, înflorind de la el textul: „Leat 6903. Domnul Mircea, voevodul
Țării Muntenești împreună cu rumânii au bătut pre împăratul turcesc la Rovine și
atâta i-au znopit pre turci, cât n-au fost mai pomenit nici ei războiu groaznic ca acela;
că să vărsară sângele ostașilor pre câmpi până deasupra de chișățile cailor”.
2I’ Pentru afirmația „Așa-zisa «marea campanie» otomană din 1420, în realitate
nu credem că a depășit cadrul restrâns al unor intervenții, eventual coordonate, ale
beilor de la Dunăre în sprijinul lui Radu și a facțiunii boierești care îl susținea pe
acesta”, vezi Virgil Ciocâ\tan,Competiția pentru controlul Dunării Inferioare (1412-
1420(\V), în „Revista de istorie”, XXXV, 1982, nr. 11, p. 1198-1202 și A.V. Diță, op.
cit., p. 453-457. Personal mă abțin de la orice comentariu.
544
www.dacoromanica.ro
CONCLUZII
Chiar dacă înnăscuta noastră smerenie creștină îndeamnă la reținere

în fața superlativelor de care s-a învrednicit marele domn al Țării Româ
nești de la aliați și adversari deopotrivă, suntem pe deplin îndreptățiți să
vedem în Mircea I Basarab una dintre marile personalități ale timpului său,
care n-a dus lipsă de așa ceva. Spre deosebire însă de regele-împărat Sigis
mund de Luxemburg, de sultanul Baiazid I „Imperator Thurcorum”, de
regele Vladislav Jagieîîo sau de loan Fără Frică, ducele Burgundiei, și fiul
său Jean de Nevers, numai domnul român a rămas, în epoca modernă, în
afara cărții numite „Istoria universală” sau măcar „Istoria Europei”, unde-1
așezaseră contemporanii și memoria creștinilor din sudul Dunării, a otoma
nilor și a unor renascentiști iluștri, precum Leunclavius și Johann Tri-
themius.
Unde-1 așezaseră și ai săi, timp de trei secole, de la traducerea slavonă
a lui loan Chortasmenos cu monumentul ridicat victoriei românilor asupra
sultanului Baiazid în cea mai expresivă cronică a tragediei creștinătății
balcanice, la Mihail Moxa, autorul versiunii ei românești, și la Matei
Basarab, cel care ne-a lăsat prima mărturie despre supranumele „cel Mare”,
în vremea acestuia a fost alcătuită și Cronica Țării Românești, cu cele
numai câteva rânduri, dar vibrând de venerația neamului său pentru cel
care-1 făcuse pe sultanul Baiazid să părăsească pământul românesc „tre
când Dunărea fără vad”.
A trebuit să vină „epoca fanarioților” cu cronicarul lui Nicolae
Mavrocordat; cu bine intenționatul patriot, dar pentru care interesul politic
imediat prima asupra adevărului istoric, Mihai Cantacuzino, și cu tot bine
intenționatul, dar din nefericire grabnicul în fabricarea de documente in
existente, Dionisie Fotino, pentru ca toată această moștenire de trei secole,
autohtonă și europeană, să fie schimbată pe un set de neadevăruri. începând
cu însuși „pseudonimul” cel Bătrân lipit la numele său de Radu Popescu,
la începutul secolului al XVIII-lea, și culminând cu fabricarea de către Dio
nisie Fotino, în 1818, a actului de închinare către sultanul Baiazid.
Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale, acest set de invenții a
crescut până la a deveni un morman uriaș, de care nu s-a mai putut vedea
chipul real al domnului, și care s-a așezat peste pagina scrisă de el și de
neamul său în istoria universală.
545
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
De 23 de ani, câțiva inși și-au luat asupra lor să înlăture acest mor
man, în timp ce alții s-au angajat, ca într-o nouă „epocă a fanarioților” să-l
salveze și chiar să-l sporească. Ne aflăm încă pe baricade, fiecare pentru
cauza pe care s-a angajat să o slujească.
Volumul de față dă mărturie și de unii și de alții. Ca editor al lui și
autor al celor mai multe pagini, dar mai presus de toate ca norocos
beneficiar al unor admirabili commilitoni, cred că sunt în drept să închei
această descindere în bolgiile unei istoriografii din păcate - cu prea puține
excepții - mai degrabă vinovată față de Mircea cel Mare (deposedat, acum
ostentativ, chiar și de acest supranume, în favoarea celui părăsit până la
urmă chiar și de cel care l-a impus în istoriografia noastră de peste un secol)
așternând apăsat, fără nicio șovăire în cuget și condei, adevărurile pe care
sunt convins că, împreună, le-am pus în locul atâtor inepții.
Primul - că domnul Țării Românești a fost într-adevăr, așa cum l-au
recunoscut contemporanii și câteva secole posteritatea, unul din persona
jele cu rol hotărâtor, cel puțin în două momente, atât în istoria Europei
creștine cât și într-a Imperiului Otoman născând.
Reușind să câștige, la 17 mai 1395, confruntarea cu cel mai mare
conducător de până atunci al turcilor otomani, el a imprimat întregii istorii a
Sud-Estului european o direcție soldată cu păstrarea românității nord-dună-
rene, din Țara Românească, Moldova și Transilvania deopotrivă, în afara
statutului impus de imperiul de sorginte asiatică întregii Peninsule Bal
canice (cu excepția Raguzei), iar din 1541 și Regatului Ungariei, în partea
care i-a revenit după împărțirea lui cu Imperiul Habsburgic rival și
concurent.
Existența neîntreruptă, la nordul Dunării, a spațiului românesc extra
și intra carpatic sustras administrației otomane va juca timp de o jumătate
de mileniu rolul de placă turnantă a rezistenței în fața „Turcocrației”, iar
după aceea și în fața înlocuitorilor ei - cele două imperii creștine de la Apus
și Răsărit. Supraviețuirea și continuitatea ungară după 1541, ca și întreaga
renaștere modernă a grecilor, sârbilor și bulgarilor, precum și faptul că
aceștia n-au schimbat de stăpân, înlocuind semiluna cu vulturii imperiali
catolici și pravoslavnici, este în mai mare și mai mică măsură datoare aces
tui spațiu nord-dunărean, al cărui „destin” a fost hotărât de Mircea cel
Mare.
Reușind mână-n mână cu marele său contemporan și aliat, Sigismund
546
www.dacoromanica.ro
de Luxemburg - una dintre cele mai importante personalități ale întregului

Ev Mediu apusean - să bareze drumul celui ce-și dorise „din pristolul de la
Roma să dea calului ovăz” și să facă din Cetatea eternă capitala noului
imperiu înscris de el pe harta politică a Europei pentru o jumătate de
mileniu, domnul românilor a jucat cel mai important rol de „istorie
universală” revenit neamului său în Evul Mediu și în zorii epocii mo
derne, asigurând astfel condițiile pentru înflorirea Renașterii italie
ne, al cărei ceas de pe urmă ar fi bătut, altfel, la sfârșitul veacului al
XlV-lea, ca al culturii bulgare.
Cei numai 11 ani dintr-o jumătate de mileniu în care noul imperiu ce
va deveni tricontinental, asemenea celui roman și bizantin, s-a aflat în
dificultate după înfrângerea de la Ankara, i-au permis lui Mircea cel Mare o
performanță demnă de o „Guinness Book” a istoriei universale: să pună pe
tron un sultan.
Că Mircea n-a fost nicio clipă vasal ori tributar al Imperiului Otoman,
ceea ce nu exclude o pace cu Baiazid, amândoi cântărindu-se fără greșeală
unul pe altul, rămâne deocamdată cel mai prețios ajutor dat adevărului de
către străluciții noștri osmaniști. In măsura în care și dânșii s-au putut
sustrage de la propriile tributuri plătite „tradiției”!
Că n-a apărut la Brașov la 7 martie 1395 ca un „Fluchtling” cum l-a
decretat în 1884 Alfons Huber și-l mai socotesc încă până astăzi destui, este
acum cu neputință de a mai pune în discuție. Afară de cazul că se va
descoperi pentru istorie altă muză decât Clio. Ceea ce - după cum s-a văzut
din plin - este totuși foarte posibil.
Dar opera sa majoră, și care durează încă, după aproape șase secole de
când a fost culcat în sarcofagul de modă occidentală de la Cozia220 (cum tot
în chip de cruciat apusean s-a dorit reprezentat în tabloul votiv) trebuie
căutată în așezarea întregii vieți a neamului său pe o temelie de pe care n-a
mai putut fi doborât, oricâte furtuni ale istoriei i-a fost dat să înfrunte: pe
stânca tare a Evangheliei.
Cea mai mare biruință, în contemporaneitate și posteritate, a lui Mir
cea I Basarab a fost înfăptuirea ORTODOXIEI LUPTĂTOARE și tran
sformarea ei în ORTODOXIE BIRUITOARE, într-un moment când înce
puse a fi îngenuncheată și acoperită, la sud de Dunăre, de diluviul otoman
220 Virgil Drăghiceanu, Mormântul lui Mircea-vodă cel Bătrân, în „Buletinul
Comisiei monumentelor istorice”, XXIV, 1931, fasc. 61, p. 3-24.
547
www.dacoromanica.ro
DAN ZAMFIRESCU
care a culcat la pământ - pentru secole - trei mari culturi: a Bizanțului, a

Bulgariei și a Serbiei medievale.
In contrast cu ceea ce începuse a se petrece în imediata noastră veci
nătate, cultura română apare pe harta culturală a Europei chiar în timpul
domniei lui Mircea cel Mare, iar primul ei monument ajuns până la noi este
Tetraevanghelul cu miniaturi al Sfântului Nicodim de la Tismana. Acea
Tismană care, alături de Cozia, a beneficiat de cea mai aleasă grijă din
partea domnului. Aici presupune Dumitru Năstase că s-a realizat și versi
unea slavonă a istoriei grecești a lui Ioan Chortasmenos.
Tot din timpul lui Mircea cel Mare este și alt manuscris ce a reușit să
străbată secolele unei frământate istorii, precum și primul autor român
original, cu nume cunoscut și o răspândire „internațională” (în toată lumea
slavă de tradiție bizantină și confesiune ortodoxă) care s-a numit pe sine
„Filotei Monahul, fost logofăt al lui Mircea Voievod”221.
Biserica Ortodoxă Română a devenit astfel generatoarea culturii ro
mâne (primii cărturari și autori de scrieri originale aparținându-i) începând
din timpul și datorită domniei lui Mircea cel Mare. Tot lui îi va datora și
calitatea de cea mai veche și cu existență neîntreruptă instituție din
istoria neamului românesc.
Istoricii arhitecturii noastre religioase au socotit în unanimitate Cozia
„arhetipul” întregii sale dezvoltări de la sud de Carpați.
Acolo însă unde Biserica Ortodoxă Română va crea prima noastră
„epocă” de cultură și va da întâiul nume românesc din istoria culturii
europene - pe cărturarul, caligraful și miniaturistul Gavriil monahul de la
mănăstirea Neamț - va fi în Moldova lui Alexandru cel Bun. Aici se vor
aduce comorile culturale bizantino-slave salvate temporar în Bizanțul
ultimei jumătăți de secol a existenței sale. Dar nici de acest Bizanț și nici de
domnia lui Alexandru cel Bun, cu reluarea legăturilor bisericești cu Bi
zanțul, cu consecințele ei culturale, n-am fi putut vorbi fără existența și
lucrarea de război și pace a lui Mircea cel Mare.
Emil Turdeanu, Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân, în
volumul Oameni și cărți de altădată. Ediție îngrijită de Ștefan S. Gorovei și Maria
Magdalena Székely. Note complementare, traduceri și prefață de Ștefan S. Gorovei,
București, Editura Enciclopedică, 1997. De același: Les premières écrivains reli
gieux en Falachie: l’hégoumène Nicodème de Tismana et le moine Philothée, în
„Revue des Études Roumaines”, 11, 1954, p. 114-144 și în volumul Études de litté
rature Roumaine et d’écrits slaves et grecs des principautés roumaines, Leiden, E.S.
Brill, 1985.
548
www.dacoromanica.ro
El rămâne mereu izvorul de viață românească la scara istorică și

culturală europeană, creatorul „stilului” nostru în istorie, genial intuit și pus
în gura voievodului de Mihail Eminescu.
A ne regăsi, în vâltoarea unei contemporaneități cu mult mai com
plexe și mai primejdioase decât aceea căreia a trebuit să-i facă față el, pre
supune și ne obligă să mergem în fața icoanei sale de la Cozia și să-i cerem
sfatul și ocrotirea din cerul unde s-a dus și de unde ne veghează de 591 de
ani. *
Fiindcă mai presus chiar decât slujitorul capital al neamului său,
Mircea cel Mare a fost slujitorul Sfintei Treimi, căreia i-a închinat Cozia, și
rugătorul Maicii Domnului, căreia în tabloul votiv îi încredințează, ne
clintit, de șase secole, această ctitorie epocală.
El a trăit de bună seamă - cum a ținut să o spună la reînhumarea din
1938 părintele academician Niculae M. Popescu - cu convingerea nestră
mutată că puterea de a fi ceea ce a fost, pentru neamul său și pentru lumea
Europei creștine, i-a venit de acolo, de la Sfânta Treime și de la Maica
Domnului.
Biruința sa, neștirbită de nimeni și de nimic până la ultima su
flare, este în același timp și semnul că a fost unul dintre aleși, dintre cei
asistați în lucrarea lor pământească de Creatorul firii întregi și a neamului
omenesc.
Tot ceea ce a fost și a înfăptuit Mircea cel Mare rămâne viu, a stră
bătut și întemeiat secolele, și continuă să fie minunea lui Dumnezeu cu noi,
care luminează de acolo, de la Cozia cea înzestrată de Pronie de atâtea ori,
și până astăzi, cu cei mai vrednici să-i poarte de grijă.
A venit ceasul să scoatem aceste adevăruri de sub obrocul care le-a
acoperit atâta amar de vreme.
549
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DITĂ
9
DANZAMFIRESCU
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI

ROMÂNEȘTI DIN 17 MAI 1395
Dacă istoriografia românească s-a arătat dispusă, în cazul otomanilor,

să-i atribuie domnului Țării Românești Mircea cel Mare vasalități, tributuri
și închinări pentru care nu s-a dat în lături să fabrice chiar „tratate” inexis
tente, și dacă în privința relațiilor cu regele Vladislav JagieHo documentele
cele mai autentice, păstrate cu grijă în arhivele polone, făceau imposibilă
orice altă interpretare decât a unei depline egalități între parteneri, lucrurile
au stat cu totul altfel în privința relațiilor cu cel mai important „partener de
istorie” al domnului român: regele Sigismund de Luxemburg. Natura rela
țiilor dintre cei doi n-a făcut până de curând obiectul unor studii de am
ploarea celor de care au beneficiat relațiile româno-otomane. Absența
oricărui alt act în afara de ceea ce s-a numit - închizând ochii la realitate -
„tratatul de alianță de la Brașov” precum și desăvârșita absență din istoria
lui Mircea cel Mare a unui moment de felul celui trăit de Ștefan cel Mare la
Kolomeea, a creat o foarte largă marje de interpretare, de la negarea orică
rui raport vasalic între marele domn și Sigismund de Luxemburg, la recu
noașterea, dar în limite foarte restrânse, a existenței acestui gen de raporturi
între cei doi colaboratori la scrierea unui întreg capitol de istorie universală.
Acestei situații și-a asumat misiunea de a-i pune capăt istoricul Ma
rius Diaconescu, prin amplul articol cu titlu programatic The relations of
Vassalage between Sigismund ofLuxemburg, king ofHungary, andMir
cea the Old, Voievode of Wallachia apărut în „Mediaevalia Transilva-
nica”, tom II, 1998, nr. 2, p. 245-282, articol în care, spre a recupera timpul
pierdut și a compensa pe cale deductivă absența dovezilor categorice,
www.dacoromanica.ro
DOUĂNOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 139S
autorul crede că poate identifica și propune aproape o duzină de momente

în care domnul Țării Românești s-a dus să-i presteze omagiul vasalic rege
lui Sigismund.
Nu este în intenția noastră să punem în discuție articolul din acest
punct de vedere, lăsând s-o facă cercetătorii viitori, care vor trebui să ia pro
blema de la capăt. Dar credem că și aceștia vor ajunge, până la urmă, la
concluzia formulată acum 23 de ani de profesorul Ioan Aurel Pop, unul
dintre membrii de azi ai „Comitetului de redacție” al valoroasei publicații
editate de Muzeul Județean Satu Mare: „Deși integrat, conform mentali
tății vremii, în sistemul raporturilor feudalo-vasalice dintre state (ne refe
rim cu precădere, la relațiile cu regele Ungariei) Mircea cel Mare s-a so
cotit pe sine și a fost mereu stăpânul unei țări independente; suzeranitatea
maghiară manifestată prin palide atribute, mai ales formale, nu l-a îm
piedicat niciodată pe voievodul român să întrebuințeze în toate docu
mentele solemne pe care le-a emis (și s-au păstrat până astăzi) marca
suveranității”)
în cuprinsul articolului din „Mediaevalia Transilvanica” a doua secți
une dintre cele patru, intitulată 2. Mircea the Old and the Anti-Otoman
Strategy of Sigismund of Luxemburg, și care acoperă nu mai puțin de 19
pagini (252-270), adică exact tot atâtea cât restul celorlalte trei secțiuni. (1.
Introduction, 7 pagini = 245-251; 3. Sigismund’s Suzerainty over Mircea
the Old-Theory andPractice, 10 pagini și 9 rânduri = 271 -281; 4. Conclu
sions, 2 pagini = 281-282) nu privește însă raporturile feudale, ci încearcă
din nou să acrediteze și argumenteze dată de 10 octombrie 1394 pentru
confruntarea româno-otomană, cu excluderea lui „17 mai” și a unei bătălii
care ar fi avut loc la această dată. Dar cu afirmarea, fără echivoc, a victoriei
sultanului Baiazid asupra domnului român.
Pentru prima oară, așadar, în limba de cea mai mare circulație astăzi,
lumea științifică internațională primește din țara noastră și de la un nativ
român „informația” că acel eveniment prezentat ca o victorie epocală de
atâtea izvoare strict contemporane, sau foarte apropiate de el, a fost în
realitate nu una a domnului Țării Românești ci, dimpotrivă, a sultanului
Baiazid!
Ce-i drept, trebuie să recunoaștem că gestul nu este o premieră: el
1 Stăpânirea lui Mircea în Transilvania, în „Revista de istorie”, 1986, nr. 7, p.
685.
551
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. PITĂ ȘI DAN ZAMFIRESCU
vine la opt decenii după ce același lucru îl făcuse N. Iorga, într-o altă limbă,
pe atunci tot atât de prestigioasă și răspândită, în cea mai celebră Istorie a
Imperiului Otoman apărută în secolul trecut: Geschichte des Osmanischen
Reiches. Nach den Quellen dargestallt, I. Gotha, 1908, p. 276.
Cum afirmarea și demonstrarea unui adevăr „care nu este în dauna
noastră” (ca să-l cităm chiar pe marele istoric, dar inversându-i spusa) ci
dimpotrivă, n-a devenit încă un delict de les-europenitate, și cum să-l afir
me și să-l apere mai ține încă de datoria elementară a celor care - respec
tând principiul maiorescian și eminescian „patriotism în limitele adevăru
lui” - sunt convinși de realitatea acestui adevăr, ne-am hotărât să revenim
alături în ceea ce - după cum se vede - nu a încetat să fie „bătălia pentru Ro
vine”. Numai că ea n-a ținut „șapte zile” (după o ultimă inovație istorio-
grafică de care ne vom ocupa în a doua parte), ci ține de aproape un sfert de
veac!
întrucât articolul a apăruț într-o publicație nu ușor accesibilă și într-o
limbă care n-a devenit încă ceea ce a fost latina populară pentru strămoșii
noștri daci, vom retraduce textul englez, ca să-l facem de două ori accesibil
cititorilor volumului de față. Dar, ca și în altă ocazie, vom reproduce și din
versiunea engleză, ori de câte ori vom dori să evităm bănuiala de modi
ficare, prin această traducere, a ideilor exprimate de autor. Toate subli
nierile ne aparțin.
Prin urmare, pentru istoricul Marius Diaconescu (p. 255-257)
„Cel mai important episod din istoria relațiilor româno-turce din
această perioadă este campania militară a sultanului Baiazid I în Țara
Românească și lupta numită «de la Rovine». Importanța evenimentului
este direct proporțională cu controversele istoriografice despre locul exact
și data evenimentului. în mod curent, campania sultanului este datată fie în
octombrie 1394, fie în mai 1395.
Istoricii care resping versiunea octombrie 1394 par să ignore complet
documentele latinești!!! (seem to ignorecompletely the Latin documents!!!).
Potrivit Cronicii ungurești (According to the Hungarian Chronicle), după
ce a fost alungat de Vlad (cronicarul confundă pe Vlad cu Dan) cu ajutorul
turcilor, Mircea a cerut ajutorul regelui Sigismund pentru a-și recâștiga
tronul. Regele a trimis un corp de oaste condus de hanul Istvăn Losonczi în
Valahia ca să-i redea domnia lui Mircea (to restore Mircea’s rule).
Eroarea de cronologie a cronicarului (care datează evenimentul în
1420) este îndreptată de un document prin care la 6 aprilie 1395 regele
Sigismund ordonă magistrului Gregorius de Beclean să pornească imediat
552
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 1395
împreună cu armata trimisă în Valahia sub comanda ex-banului, și să aibă

grijă de desfășurarea și echiparea trupelor.
Pentru această campanie există și o informare suplimentară ce poate fi
găsită în cronica mănăstirii Saint-Denys.
în concluzie (to sum up) campania ungară din aprilie 1395 se așează/
își găsește locul (took place) numai ca o consecință a campaniei militare
otomane care a reușit să-l detroneze pe Mircea (which had succeeded in
dethroning Mircea) și să-l înlocuiască cu Vlad, un domn mai supus (a
more submissive ruler).
Un alt argumentîn favoarea datei menționate mai sus pentru eveni
ment este mobilizarea armatei ungare conduse de către regele însuși în
vara (in the summer) lui 1394 și apropierea ei de Valahia.
O analiză comprehensivă a izvoarelor cronologice demne de încrederea
(mă refer aici în special la cel latinesc) [a comprehensive analysis of the
chronological safe sources (we refer here mainly to the Latin ones)], dove
dește mai presus de îndoială (beyond doubt) că și lupta de la Rovine și
campania sultanului în Valahia se plasează în toamna anului 1394
(took place in the autumn of 1394) și nu în primăvara anului 1395.
într-adevăr, desfășurarea ulterioară a evenimentelor face vădită situarea
campaniei militare otomane în Valahia în toamna lui 1394 și a bătăliei de la
Rovine la 10 octombrie 1394, unde o așează cronicile sârbești (the sub
sequent unfolding of the events make evident that the Ottoman military
campaign in Wallachia took place in the autumn of 1394, and the battle of
Rovine on October 10th, as the Serbian chronicles put it).
Incursiunea lui Baiazid I în Valahia nu a avut intenții represive; a fost
doar o parte din strategia imperială care urmărea să țină sub control tendin
țele expansioniste ale unora din teritoriile cucerite (was not meant to be
repressive - it was merely a part of the imperial strategy meant to bring
under control the expansionist tendency of some of the conquered ter
ritories). Mircea s-a dovedit a fi un vecin supărător (a troublesome neigh
bour), de aceea, în 1393, după ce au cucerit și s-au așezat de-a lungul
malurilor Dunării, turcii au dorit să-și consolideze poziția.
Cronicile turcești recunosc caracterul dificil și rezultatul neclar al luptei
de la Rovine (the Turkish chronicles acknowledged the difficult character
and the uncertain outcome of the battle of Rovine), dând loc liber (giving
way) la interpretări exagerate din partea anumitor istoriografi. Acești
istorici uită în permanență că a fi câștigător într-o bătălie nu înseamnă
în mod necesar și a câștiga războiul (These historians are continually
forgetting that winning a battle does not necessarily mean winning the
war). Este de aceea în cel mai înalt grad recomandabil (highly reco-
553
www.dacoromanica.ro
mmendable) ca să se respecte proporțiile (that proportions should be

kept).
Evenimentele care au urmat (subsequent events) confirmă dincolo
de orice îndoială (beyond any doubt) pe adevărații câștigători, care sunt
turcii (the true winners, i. e. the Turks). Cu ajutorul unor boieri, ei au
instalat pe tron pe Vlad „Uzurpatorul” așa cum îl numesc istoricii.
Acesta, noul voievod, și nu Mircea a fost primul care a plătit tribut și a
făgăduit/jurat credință sultanului! (was the first to pay tribute and
pledge fidelity to the sultan!).
Alungat de turci (banned by the Turks) [dar] susținut de unii boieri,
Mircea a mers în Transilvania, cel mai probabil (most probably) pe
domeniul său din Țara Făgărașului. Este destul de probabil (It is rather
probable) că între timp au avut loc conflicte interne în anumite locuri ale
Valahiei (in certain areas of Wallachia)”-scrie autorul cu referință la arti
colul lui Octavian Iliescu din 1988.
Se poate urmări, cu ușurință, din cele de mai sus, modul în care și

istoricul Marius Diaconescu este obligat, din momentul opțiunii pentru
datarea campaniei sultanului Baiazid I în toamna anului 1394 și a luptei de
la Rovine în 10 octombrie 1394 să tragă după sine întregul lanț făurit în
urmă cu un secol de C. Irecek, N. Iorga și Dimitre Onciul. Dar nu mai ad
mite - ca ultimul - măcar o bătălie victorioasă (dictonul folosit spre a-i tem
pera pe adepții victoriei nu înseamnă admiterea ei) ci vede (ca N. Iorga și
Octavian Iliescu) cel mult una „sans lendemain”, întrucât acest „Iende-
main” a însemnat tocmai confirmarea sultanului drept „câștigător al
războiului”. .
Desigur, o alternativă la acest scenariu „tradițional” ar fi fost să
accepte (prin absurd!) pe cel inventat de acei istorici care au decretat exis
tența a două mari victorii: prima, la 10 octombrie 1394, care l-ar fi înfuriat
așa de tare pe Baiazid, încât l-a făcut să revină anul următor, dar ca să mai
fie bătut odată, în 17 mai 1395!
Mai rămânea totuși una, pe care însă a refuzat-o: să accepte adevărul
că a fost o singură mare campanie, în primăvara anului 1395, încheiată
cu victoria categorică a românilor Iui Mircea cel Mare - aceea de la
„Rovine” sau „pe Argeș” - și că „episodul” cu Vlad I va avea loc abia în
toamna anului 1395, după ce se terminase atât campania sultanului cât și
cea a regelui Sigismund la Tumu, urmată de incidentul petrecut în Munții
Cemei între cei doi aliați de la Brașov.
554
www.dacoromanica.ro
Optând însă pentru prima reprezentare a evenimentelor, autorul și-a

expus automat „scenariul” pe care ni-1 propune, și al cărui final (nu spu
nem a cărui finalitate!) este declararea sultanului Baiazid învingător în
războiul cu Mircea cel Mare și cu românii, acelorași obiecții ca și cele
aduse predecesorilor:
1. Condiția lui Mircea cel Mare la Brașov, la 7 martie 1395, exclude
ipoteza înlăturării lui de pe tron în octombrie 1394 și înlocuirea cu
Vlad, adică cele două elemente ale „scenariului” fără de care acesta cade,
2. Imposibilitatea ca sultanul să se fi aflat în același timp în Anatolia,
cum îl demonstrează domnul Tahsin Gemil, și în Țara Românească (vezi p.
507 din acest volum).
Este adevărat că distinsul osmanist a folosit același argument și
pentru a respinge data de 17 mai 1395 (dânsul propunând sfârșitul verii-
toamna lui 1395!), când sultanul s-ar fi aflat lângă Atena doar cu câteva zile
înainte, și nu putea ajunge în Țara Românească, oricât de „Fulger” era,
într-un timp atât de scurt (vezi p, 530 din volumul de față). Dar de data asta
el nu mai poate fi combătut cu texte absolut concludente și emanând chiar
de la cei doi protagoniști, care, acolo, anula mărturia unicului izvor otoman
invocat - cronicarul Neșri - mai târziu cu o jumătate de secol!
3. Caracterul fictiv al datei de 10 octombrie, adăugată de un copist, la
peste două secole de la evenimentul pe care pretinde că-1 datează!
De altfel, propunându-și tot anularea victoriei românești în fa
voarea sultanului Baiazid, peste cinci ani alt istoric va abandona 10 oc
tombrie 1394 și va construi „scenariul” său în jurul datei de 17 mai
1395!
în privința manevrelor oștii ungurești conduse de Sigismund în

vecinătatea Țării Românești, pusă în relație de cauză și efect cu expediția
sultanului, argumentul cade din moment ce e greu de înțeles de ce regele ar
fi asistat, fără a interveni, la învingerea românilor și a domnului lor, ca peste
secole trupele sovietice la porțile Varșoviei în timpul răscoalei din ghetou.
Dar cade mai ales fiindcă nu se mai poate explica scrisoarea din aprilie
1395, invocată chiar de domnia sa pentru corectarea datei fanteziste
1420 din cronica lui Thuroczi. Ce rost avea trimiterea lui Ștefan de
Losoncz și a lui Francisc Bubek abia în aprilie 1395, pentru a lua parte la
niște evenimente petrecute în octombrie 1394?! Gestul regelui se explică
doar în contextul istoric real: o măsură imediată, luată sub presiunea cam
555
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂȘIDAN ZAMFIRESCU
paniei declanșate de sultan în primăvara lui 1395, măsură după care însuși
Sigismund va veni cu armata regală, dar va ajunge abia după bătălia de la
Rovine și plecarea sultanului peste Dunăre. El va reproșa celor ce au
întârziat cu o mobilizare mai substanțială și mai rapidă, că din acestă cauză
și-a pierdut viața Ștefan de Losoncz. Nu-1 pomenește însă și pe Francisk
Bubek, nominalizat în scrisoarea către magistrul Grigore de Beclean,
deoarece acesta a scăpat cu viață și-l găsim între martorii diplomei date la 8
decembrie 1397 lui Știbor, voievodul Transilvaniei.
Cât privește presupusa mărturie a Cronicii de la Saint-Denys în
favoarea expediției lui Ștefan de Losoncz (al cărui nume acolo nu apare
niciodată), în recenzia la cartea lui P.P. Panaitescu despre Mircea cel
Bătrân apărută în 1944, Constantin C. Giurescu a demonstrat că este
vorba, în realitate, de două lucruri total diferite: aici, de o expediție ce
precede cu două luni sosirea armatei regale, la sfârșitul lui iunie-începutul
lui iulie 1395 (deci nu era o avangardă}, iar acolo e vorba de avangarda în
sensul exact al cuvântului, aceea care fusese trimisă în fața grosului armatei
regale2. De altfel, cititorii se pot convinge singuri de aceasta, întrucât între
gul pasaj din Cronica de la Saint-Denys în care este relatată istoria „celor
400 de bărbați” trimiși de rege spre a recunoaște terenul, dar fiind surprinși
și omorâți de inamic, se află atât în original cât și în traducere românească,
la paginile 69-72 din volumul de față.
Că istoricul Marius Diaconescu vădește același mod de folosire a
izvoarelor ca și commilitonii domniei sale Fmanuel Antoche și Dan loan
Mureșan se vede cu ochiul liber și din cazul pe care-1 face despre cronica lui
Janoș Thuroczi.
Că „istoricii care resping versiunea octombrie 1394 par să ignore
complet documentele latinești” (prin care dânsul înțelege exclusiv cronica
lui Thuroczi) este o afirmație neconformă cu realitatea, se poate dovedi
imediat: ambele pasaje din Cronica ungară la care se referă domnia sa și le
ia ca izvor de bază pentru scenariul propus și legat de data de 10 octombrie
1394, sunt reproduse în original și însoțite de traduceri de către Alexandru
V. Diță, prima oară în 1995, în lucrarea sa „Fuga" și „restaurarea" lui
Mircea cel Mare, între realitatea istorică medievală și ficțiunea istorio-
grafică modernă, București, Editura Roza Vânturilor, 1995, p. 87-89 (tra
2 Constantin C. Giurescu, In legătură cu Mircea cel Bătrân, în „Revista istorică
română”, XV, 1945, fasc. IV, p. 426.
556
www.dacoromanica.ro
ducerile la p. 46-47 și 48) și a doua oară în teza de doctorat Mircea cel Mare
- între realitatea medievală șificțiunea istoriografică modernă, București,
Editura Publiferom, 2000.
Iată, reproduse integral în traducere, cele două pasaje din Johannes de
Thurocz (Jânos Thurôczi) unul din cronicarii de curte ai regelui Matia
Corvin, panegirist al tatălui său, lancu de Hunedoara, și al fiului, a cărui
operă s-a tipărit în 1488 la Augsburg și Olomouț „fără îndoială din ordinul
regelui”. „In timp ce prima parte a operei se sprijină în întregime pe cronici,
în cea de a doua autorul aduce o notă personală în istorisirea domniei lui
Sigismund, a regentului [lancu - n.n.} și a regelui Matia”3.
Intre aceste „note personale” avem informația greșită despre moarte
reginei Maria pe când Sigismund se afla în Țara Românească precum și
textele confuze și fantasmagorice care au fost luate multă vreme drept literă
de evanghelie de istoriografii noștri:
„în zilele acestui rege s-au dus lupte de asemenea de mai multe ori în
părțile transalpine, determinate întotdeauna de rebeliunea acestui neam.
Totuși, cca mai mare luptă a fost aceea care a fost dată în aceste părți
sub conducerea strălucitului bărbat Ștefan de Losoncz banul, care,
măcar că a avut un sfârșit trist, rămâne totuși demnă de o amintire vie.
Căci erau în acele vremi în țara aceasta doi principi, unul Dan și celălalt
Mircea, amân- doi născuți din același sânge, care se străduiau în mod egal
să rămână singuri stăpânitori. Și când Dan și-a dat seama că partida lui
este mai slabă a cerut în grabă sprijinul turcilor, și punând mâna pe ea [pe
putere] con- strânse cealaltă partidă să fugă. Dar Mircea, când și-a dat
seama că forțele sale sunt insuficiente pentru a respinge pe dușmanul
străin, a cerut ajutorul regelui Sigismund. De aceea, în sprijinul acestuia a
pornit banul Ștefan de Losoncz cu multe cete de oameni înarmați, trimis de
rege. Dar acesta, dând o luptă sângeroasă, fiind inferior dușmanului,
după multă ucidere de ambele părți a pus sfârșit deopotrivă și războ
iului și vieții sale, cu pierderea capului. Căci după uciderea comandan
tului, cei care luaseră fuga au oferit dușmanului o mare pradă și de
bunuri și de persoane.
Sfârșitul acestui război a fost urmat de un uriaș miracol. Căci după ce au
trecut, după acest măcel, vreo doi sau mai mulți ani, și unii se duseseră ca să
vadă oasele celor uciși pe acest câmp de luptă și pe când priveau uluiți
nenumăratele coaste, atât ale oamenilor, cât și ale animalelor ucise acolo,
au auzit o voce aproape umană, în același timp slabă și greu de înțeles. Ulu-
’ Tibor Klaniczay, Jôsef Szauder, Miklôs Szabolcsi, Histoire abrégée de la
littérature hongroise, Budapest, Editura Corvina, 1962, p. 25-26.
557
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ ȘI DAN ZAMFIRESCU
iți, au privit deci ici și colo fără a vedea totuși pe cineva, din care pricină
s-au socotit pradă unei fantasme și loviți de o mare spaimă au rămas mult
timp locului. Și cum acea voce continua, și între murmurele pe care le
auzeau au constatat că se pomeneau mai des numele ceresc al Domnului
nostru Iisus Hristos și al Prea Glorioasei Sale maici Maria, revenindu-și, și
voind să știe ce înseamnă această minune, au pornit mai departe. în cele din
urmă, între oasele omenești dezgolite de putrefacție și aflate ici și colo între
ierburile înverzite, au găsit numai un cap întreg. O, Prea Strălucită Regină a
Cerului, numele Tău sfânt prin ce laudă să-l preamărim, ce mulțumiri să-Ți
aducem, prin ce glorie să Te venerăm, dat fiind că toate puterile omenești
nu Te pot lăuda îndeajuns. Numai acela să înceteze cu laudele pentru Tine
care invocând sfântul Tău nume, nu a simțit bunăvoința Ta, dar nimeni
dintre cei care Ți-au cerut sprijinul și s-au refugiat la sfânta Ta apărare nu a
rămas neajutat. Căci mare exemplu este pentru noi Sfântă Fecioară această
minune uriașă pe care ne-ai arătat-o nouă în persoana acestui om. Căci
atunci când au văzut întreg corpul neînsuflețit și putrezit și numai capul viu
și limba vorbind, înlemniți au fost cuprinși de o mare uluire, dat fiind că
carnea întregului corp fusese consumată timp de atâtea zile de clima fier
binte a verii și rigoarea cumplită a iernii și de foame și de sete, nu s-a mai
păstrat decât capul. Celor care priveau uluiți el le zise: «Cel de care vă mi
rați sunt o făptură a lui Dumnezeu și creștin care, dacă sunteți creștini,
pentru numele Aceluia care pentru voi a murit pe cruce, aduceți-mi un
preot ca să mă spovedesc». întrebat apoi în ce fel a trăit în acele zile,
răspunse: «Preastrălucita Fecioară Maria m-a favorizat ca să nu mor fără
primirea tainelor bisericești, m-a păstrat până la venirea voastră și dacă nu
mă spovedesc, nu pot să mor». întrebat din nou: «Din ce pricină Glorioasa
fecioară ți-a acordat ție această atât de mare favoare». Răspunse: «Am
ajunat întotdeauna cu pâine și cu apă zilele dinaintea celor șapte sărbători
ale ei și am celebrat cu cea mai mare devoțiune sărbătorile Ei. Și Ea a fost
pentru mine speranța vieții și a morții». După ce a venit preotul și s-a săvâr
șit spovedania și celelalte care trebuiau să urmeze s-a odihnit în pace”. [...]
* * *
„După acestea regele Sigismund, în al șaselea an al domniei lui, a pornit

cu război împotriva neamurilor transalpine. Acest neam, neîncrezător în
forțele sale, chemase o trupă puternică de turci pentru a se apăra. Deci, pe
când oștile regale, după trecerea munților acelei țări, se coborâseră în
câmpie și își puseseră trupele în linie de bătaie și dăduseră semnalele
de luptă, de îndată turcii, ca și valahii speriați de strălucirea armelor prin
care expediția regală se proteja, înspăimântați se încredințară fugii protec
toare. Dar oștirea regală i-a urmărit cât a putut. Cădeau turcii și valahii la
558
www.dacoromanica.ro
dreapta și la stânga și celor căzuți li s-ar fi adăugat mult mai mulți dacă caii
ostașilor, obosiți de marea greutate a armelor celor care-i călăreau, nu au
mai putut să fie egali cu alergarea celor care fugeau și dacă, intervenind
noaptea, nu li s-ar fi dat acelora posibilitatea unei treceri în siguranță a Du
nării. De aceea, regele Sigismund, după ce a pus pe fugă armatele duș
mane, a înconjurat cetatea Nicopolului Mic cu un puternic asediu. Se
apărau atunci, aici, și turcii și valahii și provocau adesea, ieșind dintre zi
duri, nu puțină învălmășeală armatei regale. Regele însă, adăugând și ma
șinile de război, a transformat în ruine această cetate, care era deja în
mare parte distrusă, a luat-o cu asalt, și ucigând pe unii dintre apără
torii ei și luându-i captivi pe alții, a fixat acolo o garnizoană ungară.
Apoi, după ce a impusjugul supunerii oamenilor din aceste părți, s-a înapo
iat în Ungaria cu triumf fericit. Totuși încă nu se înapoiase când regina
Maria cuprinsă de o boală grea a părăsit și domnia și viața. Iar această
moarte nu i-au provocat regelui Sigismund puțină grijă, căci Ladislau,
regele polonilor, aveau în legătură de căsătorie pe sora uterină a defunctei
regine, numită Hedwiga. Sfatuind-o deci pe soția lui să pună mâna pe scep
trul surorii sale moarte, a pornit cu o armată numeroasă împotriva regelui
Sigismund. Și dacă prea respectabilului părinte, domnul Ioan de Kanisa,
arhiepiscop de Strigoniu, nu ar fi întărit hotarele regatului cu o puternică
ceată de ostași, ambițiosul principe, în absența regelui Sigismund, ar fi
putut să-i tulbure puternic stăpânirea!”
Reproșul este prin urmare gratuit și pe deasupra inutil, deoarece,

după cum s-a văzut, din textul Cronicii ungare lipsește orice aluzie la
sultanul Bayezid și la campania lui în Țara Românească ce ar fi cauzat
(cum a și fost în realitate) trimiterea banului Ștefan de Losoncz și a lui
Francisc Bubek, împreună cu mica trupă în aprilie 1395. Dar care n-au
ajuns a participa la bătălia din 17 mai, unul din cei doi conducători și o parte
a trupei fiind masacrați de turcii care trecuseră Dunărea și se aflau în luptele
de gherilă date până la bătălia decisivă (că nu toți, o dovedește scăparea lui
Francisc Bubek, prezent, așa cum am mai spus, la 8 decembrie 1397 la
Timișoara). In cronică, din motive numai de el știute, autorul face din acest
episod eveniment de importanță istorică.
Dar să citim mai departe:
„De ce n-a intervenit regele imediat, deși era cu armata sa la gra
niță? (Why is that the king did not intervene immediately since he was
with his army at the borders?). Alte rațiuni politice l-au determinat să
amâne (to delay) intervenția. El a putut spera că noul voievod i-ar jura
559
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂȘIDAN ZAMFIRESCU
credință. Sau, dacă nu (or else), putem accepta versiunea conform că
reia în anumite părți ale țării (in certain areas of the country) Mircea a
încercat să reziste noului voievod impus de turci. Pe de altă parte, țelul
imediat al regelui (the king’s immediate goal) pare să fi fost acela de a-1 su
pune pe Ștefan 1, domnul Moldovei, vasalul dușmanului său, regele Polo
niei. în timpul iernii 1394-1395 regele a eșuat (failed) să-1 aducă la supu
nere pe domnul Moldovei.
Numai după această înfrângere și întoarcerea sa la Brașov, în Tran
silvania, regele a ajuns să ia în considerație treburile Valahiei (the king
come to consider wallachian affaires). încrezător în succesul său, regele
a subestimat poziția lui Vlad, sprijinit de turci și de o parte din boieri.
El i-a acordat încredere lui Mircea (He trusted Mircea) ignorând poten
țialul politic și militar al adversarilor săi.
Acesta este contextul general în care, după ce a primit omagiul lui Mir
cea și al boierilor săi, el a încheiat (he concluded) un document adițional,
așa-numitul tratat de la Brașov (an additional document, the so-called
treaty of Brașov) datat 7 martie 1395. în acest document Mircea a concen
trat anumite obligații menite să susțină pe Sigismund în campania antioto-
mană. Astfel, Sigismund care plănuise o cruciadă anti-otomană în su
dul Dunării, a făcut din participarea lui Mircea la campanie o condiție
pentru a-1 ajuta împotriva inamicilor săi pro-otomani din Valahia!
(Thus, Sigismund, who was planning an anti-ottoman crusade to the south
of the Danube, set Mircia’s participation in the campaign as a condition for
his help against his pro-ottoman enemies in Wallachia!).
Subestimarea potențialului militar al partidei pro-otomane din Valahia
a fost dovedită în viitor de evoluția ulterioară a evenimentelor. După cam
pania sa militară din Moldova, regele a demobilizat armata. După aceea,
conchizând tratatul cu Mircea în 7 martie, el a rechemat-o înapoi, dar a fost
refuzat mai ales de către nobilimea ungară (Then, having concluded the
treaty with Mircea on march 7lh, he summoned them back but got refused
especially by the Hungarian noblemen).
La începutul lunii aprilie un mic contingent a fost trimis în Valahia,
care era compus din 400 de lăncieri însoțiți fiecare de doi arcași
(accompanied by two archers each) - aproximativ 1200 de oameni - con
duși de Istvan Losonczi. Acolo au putut fi mai multe confruntări (there
might have been several confrontation) între oamenii lui Vlad, susținuți de
către turci, și Mircea, asistat de trupele ungurești. Confruntarea finală, care
a dus la înfrângerea armatei ungare și la moartea comandantului ei a avut
loc probabil undeva în vestul Valahiei.
înfrângerea micii sale armate l-a tulburat/amărât pe Sigismund; de aceea,
560
www.dacoromanica.ro
DOUĂNOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 1395
pentru ca planurile sale de cruciadă să nu fie puse în pericol (endangers), a

plecat el însuși în Valahia, însoțit de o mult mai mare armată regală (ac
companied by a considerably larger royal army). La 21 iunie regele era în
Brașov. Campania regală se plasează între iulie și august 1395. Atât cei ce-l
urmau pe Vlad cât și armata turcilor (the Turkish army) au fost respinși
(were chassed away). Cetatea Turnu (Nicopolul Mic), așezată la Dunăre a
fost cucerită după un lung asediu. Aici, regele a lăsat înăuntru (left behind)
o garnizoană ungară sub conducerea unui nobil ungur. A fost un calcul
strategic (a strategic device) ca să asigure apărarea unui loc folosit adesea
pentru trecerea Dunării. Desigur că prezența unor stăpâni unguri (Hun
garian lords) într-una din cetățile lui Mircea jignea (offended) autoritatea
sa. Dar cum Mircea își reluase tronul cu ajutorul regelui Ungariei, drep
turile și exercițiul atributelor de suzeran erau de facto (But as Mircea was
given back his throne with the assistance of the Hungarian king, the claim
and the exertion of suzerainty attributes were de facto).
Succesul acestei campanii a fost ușurat prin retragerea celei mai
mari părți din armata turcă ce luptase în mai (The success of this cam
paign was made easier by the retreat of the main part of the Turkish army
which had fought in May). Retragerea fusese de asemenea dictată de
alte opțiuni strategice ale sultanului, un lucru asupra căruia i-a atras
atenția lui Sigismund într-o scrisoare trimisă mai târziu (The with
drawal had also been dictated by some other strategic options of the sultan,
a thing which he brought to Sigismund’s attention in a letter sent later).4
In drumul ei de întoarcere în Ungaria, armata regală a străbătut
regiunea muntoasă a Severinului și susținătorii lui Vlad, conduși pro
babil de Vlad însuși, au atacat pe rege. Evenimentul este menționat în
documente menite să răsplătească loialitatea supușilor săi dovedită în cir
cumstanțele menționate. [Și în nota 71 de la p. 259: «în documentul datat
din 1408 regele pretinde (claims) că românii care l-au atacat erau conduși
de Mircea. Dar era Vlad cel care-i conducea»].
Dimensiunile bătăliei care a avut loc spre sfârșitul lui august [nota 72:
«La 24 august regele era prezent în tabăra de lângă Severin»] nu vor fi
depășit pe ale unei ambuscade organizate într-o regiune muntoasă favo
rabilă.”
Mai înainte de trece la reprezentarea pe care și-a facut-o și pe care

ne-o propune istoricul Marius Diaconescu despre evenimentele din toam
4 Este vorba de scrisoarea al cărei conținut era relatat în raportul trimis de la
Buda de reprezentantul ducelui de Mantua și a cărei autenticitate este confirmată de
cronicarul Jean Froissart în privința amenințării că va veni să lupte cu regele chiar în
țara lui (vezi și pagina 82 din volumul de față).
561
www.dacoromanica.ro
na Iui 1395, să ne oprim asupra celor traduse (sperăm cu suficientă fideli

tate) mai sus.
Este evident că, optând pentru același «fenomen originar» (L. Blaga)
din care s-au născut și scenariile predecesorilor domniei sale, adică data
rea bătăliei în 10 octombrie 1394 și acceptarea tezei că ea a fost urmată
de fuga Iui Mircea (dânsul spune: în ducatul Făgărașului; P.P. Panaitescu
presupunea o parte a Țării Românești, nu se știe care; N. Iorga îl vedea
luptând în țară cu Vlad; Dimitre Onciul nu i-a stabilit domiciliul temporar
după fuga de la Argeș) și de înlocuirea Iui pe tronul de Ia Argeș cu
Vlad I, și domnul Diaconescu este obligat să încalece pe acel Pegas care i-a
purtat pe toți, timp de peste un secol, peste realitatea istorică demonstrabilă
documentar, în spațiul nemărginit guvernat de «talentul poetic» cu ajutorul
căruia - dar în alte ocazii! - N. Iorga a reușit «să se apropie de adevăr».
Chiar de la început autorul este obligat la o asemenea «licență poe
tică» atunci când ni-1 înfățișează pe regele Sigismund stând pe loc, cu
armata regală adunată și ajunsă la hotarele Țării Românești, unde a rămas
de la 12 septembrie Ia 13 octombrie (nota 57) ca să vadă dacă nu cumva
Vlad cel pus de turci i-ar putea deveni vasal, sau - altă ipoteză - dacă
Mircea nu îi va rezista pe undeva prin țară! Când, în cele trei zile după
Rovine? Dar atunci când sultanul îi trecea literalmente pe sub ochi cu
trupele nu avea de unde să știe că îl aduce și pe Vlad și că acesta urma să fie
instalat în locul lui Mircea! Este o situație imposibil de acceptat ca ipoteză
de istoric, ci doar ca demonstrație că autorul ei a trecut deja în registrul
ficțiunii.
El va rămâne aici tot timpul, cu o singură coborâre - imprudentă - pe
terenul realității: atunci când amintește de trupele otomane care luptaseră
în mai, și de plecarea lor cu sultanul, din motive invocate de acesta în
scrisoarea trimisă la Buda! Un mod de a-și pune singur dinamita la
temelia construcției ridicate pe teza că acele trupe au luptat în octombrie
1394, nu în mai 1395!
Tot ce ni se spune în rest este un capitol de roman, poate excelent
construit, dar pe care îl destramă fir cu fir confruntarea cu ceea ce, în decurs
de 125 de ani cât a trecut de la Huber, și 99 de ani de laN. Iorga, a însemnat
«progresul adevărului» cu privire la acest capitol de istorie națională.
Acceptând data reală a confruntării - 17 mai 1395 - dislocată de autor
la 10 octombrie 1394 împotriva a tot ce s-a adus ca argumente din atâtea
562
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MĂI 1395
direcții, nu mai este nevoie să emitem ipoteze științifico-fantastice asupra

motivelor pentru care Sigismund, în loc să treacă hotarul Țării Românești și
să ajute la stingerea unui foc ce se putea întinde și în curtea lui, a așteptat
trei zile să vadă ce va face Vlad, pe care urmau să-l pună turcii pe tron la
Argeș, sau Mircea, care se va bate cu el din partea de țară ce-i rămăsese.
După care a plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! înțelegem însă de ce
regele a preferat să plece în Moldova ca să clarifice lucrurile cu Ștefan 1:
deoarece acele evenimente «din octombrie 1394», în care s-a abținut să
intervină, n-au «avut loc» decât... peste 482 de ani, și anume doar în cartea
lui Constantin Irecek Geschichte der Bulgaren și într-ale lui N. Iorga și D.
Onciul!
Când regele s-a întors din Moldova, nu foarte victorios, și s-a întâlnit
la Brașov cu Mircea, venit acolo cu siguranță și așteptându-1 de la sfârșitul
lui februarie (vezi și nota 61 la dl. Diaconescu) el n-a avut cum să calculeze
greșit, subestimând puterile lui Vlad și ale partizanilor săi, pentru simplul
motiv ca acest Vlad nu-și făcuse încă apariția. El n-a fost instalat la
Argeș în octombrie 1394, ci urma a fi abia în noiembrie sau la începutul lui
decembrie 1395.
Așa cum a fost citit și interpretat de atâția confrați de meserie ai dom
nului Diaconescu, actul din 7 martie 1395 dă seama de un domn perfect
și unic stăpân peste Țara Românească, și care nu venise a cere să fie
repus pe un tron de pe care nu-1 înlăturase nimeni. Prin urmare, absolut
nimic nu îndreptățește fraza: «Astfel, Sigismund care plănuise o cruciadă
anti-otomană în sudul Dunării, a făcut din participarea lui Mircea la cam
panie o condiție pentru a-1 ajuta împotriva inamicilor pro-otomani».
Dacă regele a demobilizat armata adunată spre a merge cu ea împo
triva lui Ștefan I al Moldovei ca să-l readucă în ascultare de Coroana Un
gariei (ceea ce nu prea i-a reușit) nu este fiindcă a greșit în «devizul» calcu
lat pe seama lui Mircea în comparație cu cel al lui Vlad, ci fiindcă în acel
moment campania sultanală împotriva Țării Românești încă nu se de
clanșase. Este ceea ce i-a permis să contrazică cu un avans de jumătate de
mileniu acele scenarii ale istoriografiei românești care-1 urcau pe cal și-1 trimi
teau laNicopolul Mic imediat după semnarea «tratatului» de la Brașov.
In realitate, așa cum arată reconstituirea riguroasă a itinerariilor sale
de către savanții maghiari, el s-a întors de la Brașov la Buda. Din nefe
ricire nu spre a-și revedea o soție ce urma să-i dea un moștenitor, ci pentru
563
www.dacoromanica.ro
a-i închide ochii și a-i urma carul mortuar la Oradea. De acolo va pleca
imediat spre Țara Românească, în ajutorul aliatului care exact în ziua când
regelui îi murea soția, îl pornea pe sultanul Baiazid spre Dunăre ca să «o
treacă fără vad».
Până ce a putut veni personal, regele a trimis pe Ștefan de Losoncz și
pe Francisc Bubek în fruntea unei oști al cărei efectiv este calculat de
domnul Diaconescu la «aproximativ 1200 de oameni». Dar după o metodă
foarte originală: se ia cifra de 400 oșteni din Cronica de la Saint-Denys
(câți avea avangarda trimisă în fața oștirii) și se înmulțește potrivit
indicațiilor date de regele Sigismund magistrului Grigore de Beclean: «ca
acei cărora noi le-am împărțit banii noștri după numărul lăncilor, să aibă de
fiecare lance, câte doi arcași sau săgetători buni». Deci, declarându-i pe
«cei 400» lăncieri, li s-au adăugat și câte doi arcași, ieșind astfel 1 200!
La Turnu, pe care a recuperat-o pentru sine, nu pentru cel căruia îi
aparținea, Sigismund n-a dat de Vlad și ai lui, ci numai de garnizoana oto
mană, rămasă după retragerea sultanului și oștirii sale. Incidentul din
Munții Cernei n-a fost opera lui Vlad, ci a celui pe care-1 va numi clar, în
1408, însuși regele Sigismund când, într-un moment de răcire a relațiilor
dintre ei își va reaminti cu năduf de cele petrecute în urmă cu a 13 ani. Nu
trecuse mult timp și lucrurile nu erau de natură să permită o confuzie de
persoane și de nume.
Până aici s-au putut instala piloni ce permit așezarea cea mai sigură a
desfășurării evenimentelor din anii 1394-1395 și care spulberă noul scena
riu construit pe mai toate erorile înaintașilor. De aici înainte suntem însă
obligați și noi să navigăm în barca ipotezei, timp de un an, până la „istorica”
reapariție a domnului român la Nicopole, în ipostaza de candidat propus de
însuși regele Sigismund să conducă oștile Europei unite, motivându-se a
ceastă propunere cu marile lui izbânzi anterioare.
Pesemne regele Sigismund nu avusese clarviziunea peste veacuri,
care să-i descopere momentul când o întreagă echipă de istorici, străini și
români, se vor nevoi să demonstreze că de fapt aceste izbânzi, invocate de
el, au fost în realitate niște înfrângeri!
Să vedem acum ce propune pentru acest interval cețos domnul Marius
Diaconescu:
„in toamna aceluiași an, turcii au trecut înapoi Dunărea și după ce
au recucerit Turnu au înaintat în țară și l-au alungat pe Mircea (and
564
www.dacoromanica.ro
DOUĂ N01 CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 1395
charged Mircea away). Trupele turcești au întreprins incursiuni de jaf în

ținuturile Brașovului (situat în sudul Transilvaniei) și ale Timișoarei, pen
tru a intimida și pedepsi. Se pare că în vremea aceasta ei au lăsat în urmă
un contingent mai numeros ca să-l protejeze pe Vlad pentru ca Sigis-
niund, chiar dacă de pază și în apropiere de granițe, să nu intervină imediat
(because Sigismund, even if on guard and close to the borders, did not in
tervene immediately).
Contraatacul regelui a fost amânat din rațiuni strategice și venirii
iernii. în acest timp el a evaluat în mod realist potențialul militar al trupelor
otomane și pro-otomane din regiune; pe deasupra, el a devenit conștient
(he became aware) că pentru a apăra granițele de sud ale Ungariei, menți
nerea unui vasal în Valahia nu era suficientă, și otomanii trebuiau să fie
îndepărtați de la linia Dunării (and the ottomans had to be driven away
from the Danube line).
Pregătirea pentru o cruciadă menită să îndepărteze pe turci din Europa
au fost intensificate. în această perioadă Mircea s-a retras în posesiunile
sale din sudul Transilvaniei, adică în Țara Făgărașului.
în pragul (on the threshold) cruciadei, Sigismund n-a ezitat să-și
sacrifice vasalul și a încercat să-l atragă pe Vlad, instalat de turci, în
proiectul anti-otoman. Vlad a răspuns presiunilor diplomatice ale lui
Sigismund depunând omagiu regelui și reginei Poloniei. Regele polon,
care a reclamat coroana Ungariei după moartea reginei Maria, l-a recunos
cut pe Vlad ca voievod al Valahiei și i-a promis să-i dea teritoriile situate în
sudul Transilvaniei, atunci când va câștiga coroana Ungariei. Vlad a recu
noscut pe Hedwiga, regina Poloniei, ca singura moștenitoare a lui Ludo
vic I și împreună cu Vladislav Jagielfo, ca moștenitoare legală a regatului
Ungariei. El a jurat ajutor împotriva oricărui inamic. Cu toate acestea, se
pare că acest omagiu a fost dat nu suveianilor Poloniei, ci virtualilor mo
narhi ai Ungariei. El nu a fost o alianță similară ca aceea încheiată de Mircea
și Vladislav Jagiello în 1389-1391. Mijlocitorul (the agent) acestui oma
giu a fost Ștefan I, domnul Moldovei, care luptase împotriva lui Sigis
mund în iarna lui 1395 (se trimite pentru aceasta la P.P. Panaitescu,
Mircea cel Bătrân, p. 260, nota 15).
Anul 1396 a fost dominat de pregătirile și desfășurarea cruciadei
anti-otomane care s-a terminat prin dezastrul de la Nicopole. Cruciada
a fost inițiată de regele Ungariei care a reușit să mobilizeze puterile occi
dentale pentru marea confruntare după mai mulți ani (1393-1396) de
ambasade trimise în țările din Apus.
Cavalerii francezi, germani, burgunzi etc. s-au adunat la Budapesta
(sic!). Apoi s-au unit cu armata ungară la Timișoara în august 1396 și au
plecat spre Vidin și Nicopole, trecând prin Orșova.
565
www.dacoromanica.ro
Trupele din Transilvania care făceau parte din armata ungară erau
conduse de voievod și alcătuite din nobilimea transilvană [în nota 81: Ar
mata din Transilvania nu a fost compusă în majoritate din români, cum a
pretins P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân - vezi nota 15 la p. 273, ci din
nobilimea ungară. Feudalii unguri au fost prezenți într-un număr cu mult
mai mare decât românii. Structura nobiliară nu reflecta structura et
nică a Transilvaniei]. Ele au fost conduse la Dunăre tăind Valahia de-a
curmeziș (cutting across Wallachia). Mircea îl însoțea pe Știbor, voievo
dul Transilvaniei.
Ajutat de armata sa și de turci, Vlad Uzurpatorul a încercat să-i îm
piedice să înainteze. Rezultatul luptei a fost nesigur (uncertain). In cele din
urmă Știbor și Vlad au dat o luptă cavalerească/un turnir (entered a tour
nament) care a fost câștigată de voievodul Transilvaniei. Victoria a dat
posibilitatea trupelor transilvănene să treacă peste Dunăre trecând prin ar
mata credincioasă lui Vlad, dar care a respectat regulile luptei. Aceste
succese trebuie să-i fi sporit numărul celor ce l-au urmat pe Mircea,
deoarece el a ajuns la locul de destinație cu minimum 1 000 de oșteni.
Este probabil că cetatea Turnu (Nicopolul Mic) a fost cucerită din nou
de Știbor, care a lăsat acolo o garnizoană ungurească”.
Două note se cer de asemenea reținute: prima, în legătură cu efecti

vele de care a dispus Mircea la Nicopole: „Cei 10.000 de oșteni ai lui
. Mircea presupuși (alleged) a fi participat la cruciadă, cifră propusă de A.S.
Atya, The Crusade in the later Middle Age, Londra, 1938, p. 440 nota 7 este
exagerată. De asemenea, cei 8 000 propuși de G. Râzso, op. cit., p. 417. [A
Zsigmond-kori Magyarorszâges a tdrokveszely (1393-1437) = Ungaria în
epoca lui Sigismund și pericolul otoman, în „Hadtortenelmi Kozlemenyek”,
XX, 1973, nr. 3, p. 412.] întregul potențial militar românesc era abia mai
mare decât atât (The whole Romanian military potential was hardly bigger
than this). Luând în considerare că în vremea aceea Mircea nu se afla la
domnie (was not ruling) nu se poate presupune că trupele sale erau alcătuite
din mai mult decât boierii ce-i erau credincioși și unii soldați aduși de pe
proprietățile din Transilvania. O privire istoriografică globală asupra nu
mărului participanților la cruciadă în L. Veszpremi, A Nikâpolyi hadjârat
ertekelese az itjabb hadtortenetirâsban = Evaluarea campaniei de la Nico
pole în istoriografia recentă, în „Hadtortenelmi Kozlemenyek”, 111,1998,
nr. 3, p. 605-607.
A doua notă, 84: „Aserțiunea lui Barbu Câmpina, op. cit. [Lupta Țării
Românești împotriva expansiunii otomane (1335-1415) în Scrieri istorice,
566
www.dacoromanica.ro
I, București, 1973], p. 269, cum că Vlad ar fi tolerat o garnizoană ungară

între 1395 și 1397 este greșită. Documentele atestă dincolo de orice în
doială că cetatea a fost cucerită în toamna anului 1395.
Cele de mai sus impun din nou să ne oprim asupra lor mai înainte de a
urmări expunerea despre lupta de la Nicopole și consecințele ei.
în legătură cu evenimentele din toamna anului 1395, încă nelămurite
deplin, dar care iară îndoială au dus la înlăturarea temporară a domnului
Țării Românești de la Argeș, nu este încă lămurit dacă a fost vorba de o
mare acțiune condusă de sultanul însuși, ca aceea din aprilie-mai în Țara
Românească, sau de incursiuni doar poruncite de sultan și întreprinse de
șefii otomani de la hotare, care însă au creat conjunctura favorabilă inter
venției polone prin mijlocirea lui Ștefan I al Moldovei, în favoarea lui Vlad.
Prezența personală a sultanului în fruntea oștilor n-ar fi putut rămâne
necunoscută în capitala Ungariei, de unde trimisul ducelui de Mantua
raporta la 10 decembrie 1395 că „turcii ocupă mult teritoriu al Valahiei și
tot astfel și către unele părți cu numele Timișoara, și regele hotărăște să se
îndrepte acolo și să hotărască împreună cu sfatul baronilor cele ce trebuie
făcute pentru apărarea acelor părți”. Același sol expediase de la Buda, la 28
noiembrie, un prim raport, în care se poate citi:
„Facem cunoscut domniei voastre că, la 11 noiembrie, am venit la Buda
și am găsit pe rege, care lipsise multă vreme din Buda, din prima zi a lunii
mai trecut și aceasta din pricina năvălirii turcilor care invadează teritoriile
sale și în fiecare zi tot mai mult. Și am aflat că el fusese în Transilvania și că
acum se întorsese și că va pleca în regatul Boemiei, încotro s-ar duce fără
voia sa, dar din cauză că trebuie să urmeze voințele principilor și baronilor
săi”.
Evident, regele nu putuse lipsi din prima zi a lunii mai, dar că

începând cu această lună până în septembrie fusese în expediția din Țara
Românească, este sigur.
In același raport se dădea informația cu privire la scrisoarea prin
care Baiazid îi reproșa regelui că se laudă în toată Europa că l-ar fi făcut
să plece din Țara Românească de frica lui și-l amenința că va veni în mar
tie anul următor în țara sa, și-l va găsi oriunde va fi. Dar dacă sultanul
s-arfi aflat deja la Timișoara, ce sens ar maifi avut o asemenea amenin
țare?
*
567
www.dacoromanica.ro
Cert este că în toamna lui 1395 s-a produs o incursiune de amploare a

unor trupe otomane, atât în Țara Românească (despre care se aflase deja
înainte de 10 decembrie că este în mare parte ocupată de turci, dar nu
toată), cât și la Timișoara. Nu există însă niciun indiciu că ele au adus pe
Vlad, și cu atât mai puțin că i-ar fi sporit oștile de pază. Aici ne aflăm
din nou în regatul nemărginit al ficțiunii.
Cota de imaginar investită de istoriografia noastră în personajul Vlad
Uzurpatorul este sporită acum de o nouă ipoteză: cum că Vlad ar fi apelat la
regele Poloniei, folosind bunele oficii ale domnului Moldovei Ștefan I,
numai după ce s-a încercat câștigarea lui de partea proiectului de cru
ciadă, și după ce a respins avansurile regelui Sigismund, idee lansată nu
de mult. Până atunci, așadar, nu ar fi avut alți parteneri în cucerirea puterii
„în octombrie 1394” și în menținerea ei până în mai 1396, decât pe turci!
Care au fost relațiile regelui Sigismund cu acest Vlad este încă una
din problemele nelămurite, pentru care suntem obligați să ne mulțumim a
face conjecturi. Pentru aceasta nu avem decât două surse:
1. Scrisoarea lui Maternus, episcopul Transilvaniei, dată la Gilău
„în marțea de după duminica Iudica” și adresată „chibzuiților bărbați, jude
lui și bătrânilor orășeni ai orașului Sibiu, prietenilor iubiți”. Scrisoarea a
fost emisă pentru recomandare lui Ioan Tătar „om în slujba curții regale”
despre care aflăm că „ a fost trimis de domnul nostru, regele, cu anumite și
însemnate solii la Vlad voievodul” (per dominum nostrum regem in certis
et sollennibus legationibus ad Wlad voivodam est transmissus) și pentru a
cărui însoțire la Vlad sunt rugați destinatarii să-i găsească un om destoinic
și bun cunoscător al limbii române, evident ca tălmaci. Scrisoarea s-a
păstrat în Arhivele orașului (acum în Arhivele Statului din Sibiu) și a fost
publicată în DRH, D, voi. I, p. 153, în original și traducere, dar cu ezitare în
privința datării: <1396> martie 21, sau <1397> aprilie 10, Gilău. în notă
se explică: „Datarea s-a făcut după anii păstoririi episcopului Materns și
prinderea lui Vlad; Materns începe păstorirea la 3 aprilie 1395, astfel că
duminica Indica, în funcție de care este datat actul, este mai probabil cea
din 1396, la începutul anului următor, 1397, Vlad fiind prins de Știbor,
voievodul Transilvaniei”.
Cum în scrisoare este trecută și misiunea suplimentară a însoțitorului:
„și să însărcinați pe acest trimis al vostru să iscodească în țară în ascuns, și
să știricească despre turci și despre alte noutăți, pe care apoi să binevoiți a
568
www.dacoromanica.ro
ni le vesti și nouă”, sunt toate motivele să admitem că această scrisoare este

din 1396. Dar cu ce „însemnate solii” fusese trimis loan Tatar la Vlad nu
aflăm din ea. Că i se propunea să adere la cauza creștină, este doar o ipo
teză, dar ni se pare foarte plauzibilă. în acest caz trebuie să admitem însă că
la Buda se știa altceva decât spunea regele la 8 decembrie 1397 în diploma
eliberată lui Știbor, și anume se știa că nu fusese pus pe tron de către
turci, ci de creștini. Căci ar fi fost de neconceput, din capul locului, o ase
menea propunere adresată omului turcilor.
Cum nu există absolut nicio mențiune în izvoarele otomane despre o
schimbare de domnie operată de sultan în Țara Românească, putem vedea
în posibila propunere regească un argument în favoarea ipotezei - întrevă
zută de Ilie Minea prima oară3 - că, de fapt, Vlad a fost nu omul turcilor ci al
regelui Poloniei, ceea ce făcea posibilă măcar o încercare de a-1 câștiga de
partea celui al Ungariei.
2. Diploma regelui Sigismund dată Iui Știbor la 8 decembrie 1397,
în care este scrisă toată istoria acestuia (N. lorga, făcând uz de ea pentru pri
ma oară în 1899, o caracteriza prin cuvintele: „Nici un alt izvor nu se poate
compara în preciziunea și bogăția informațiilor cu acesta”, Op. cit., p. 67).
Ea a fost preluată tale cvale în istoriografia noastră, dar din nou cu un adaos:
introducerea în „tablou” a lui Mircea, absent acolo cu desăvârșire:
„Și acum în urmă, ridicând [noi] ochii și îndreptând de jur împrejur cu
râvna milostivei compătimiri luarea noastră aminte spre grelele și prea
apăsătoarele suferințe ale creștinilor [și văzând] cum înfricoșata turmă a
creștinilor este chinuită de cruzimea turcească, cum unii sunt aduși în jugul
celei mai înjositoare robii, iar alții sunt dați pierzării prin cruda lor răpunere
cu vârful spadei [și văzând] ici teama [și auzind], acolo bocete și dincolo
gemete, în părțile creștine, spre necinstea, rușinea și marea tulburare a
creștinilor și spre disprețuirea dumnezeirii și marea supărare a creștinătății,
[noi], așadar, din compătimire și din curata râvnă de apărare și pentru a
pedepsi pe cruzii dușmani ai creștinilor, ba chiar ai însuși Mântuitorului
nostru, și pentru a apăra statul, chemândfeluriți locuitori înarmați, din re
gatul nostru și din celelalte țări, și ridicând puternică oaste, în mare nu
măr și uriașe obște, împotriva necredincioșilor turci și a tovarășilor lor, și
când am tăbărât prin Timișoara spre Bulgaria, sus-numitul domn Știbor
voievodul, strângând o puternică ceată și oaste de bărbați credincioși,
anume din părțile noastre ale Transilvaniei, și de alți oameni luptători
de ai săi și de nobili, și steagul său având îndeajuns sprijin ostășesc în
5 în Țările Române și politica orientală a regelui Sigismund..., p. 71.
569
www.dacoromanica.ro
marea mulțime a pomeniților oameni, a tăbărât pe altă cale, anume prin

Țara noastră Românească, unde dușmănosul Vlad voievodul, care atunci
fusese pus și ridicat de numiții turci la conducerea zisei noastre Țări
Românești și care se afla acolo cu o mare oaste de turci și valahi,
ieșindu-i în cale, [el] a dat cu acesta, vitejește, o mare bătălie, cu greaua
[pierdere] a supușilor și rudelor sale, cu risipire de bunuri și cu primejdia
morții, și, stându-i într-ajutor dreapta Celui Prea înalt, l-a învins și l-a
întrecut cu glorie pe numitul Vlad voievodul, într-o luptă dată de ei doi, și
a dat o lovitură cutezanței lui, punându-l pe fugă împreună cu însoțitorii
lui, fiind greu rănit acolo numitul Vlad, care se da drept voievod.
Și de acolo, înaintând mai departe cu oștile sale, strălucitul învingător,
pentru ca să ne slujească cu credință, și-a mutat tabăra și a ajuns până la
oastea noastră de lângă cetatea Nicopolul Mare din Bulgaria, unde se
înmulțise oastea și ceata nenumărată a pomeniților păgâni. Și atunci lup-
tându-se acolo, lângă pomenita cetate Nicopolul Mare, mai mult timp, cu
cea mai mare tărie, într-o bătălie deschisă, cu soartă schimbătoare, cu Ba
iazid, sultanul turcilor, și dând morții cu ascuțișul armelor, pe câmpul de
luptă și bătălie, o mare ceată vicleană de turci, în care prea aspră bătălie
sus-zisul domn Știbor, luptând ca un preaputernic atlet, netemându-se nici
de primejdia morții, care totuși dă celor muritori liniștea întunericului, și
înflăcărându-se necurmat de fapte vitejești, a primit o rană grea, chiar sub
pomenita cetate fiind lovit de o piatră mare.
Și apoi, fiindu-ne soarta potrivnică și precumpănind asaltul și năvala
dușmană a acelor turci [...] puterile oștirii noastre fiind, vai, aproape cu
totul frânte și sfărâmate, și soții care întovărășeau pe pomenitul domn
Știbor, voievodul nostru, și bărbații nobili, rude și consângeni de ai lui și
mulți ostași ai lui, care s-au luptat și s-au războit statornic pentru binele
nostru și al întregului nostru regat, ba încă pentru întregul stat, fiind cu totul
zdrobiți și uciși de numiții păgâni fugindfără de voie spre Țara noastră
Românească, am făcut, soarta fiindu-ne mereu potrivnică, drumul îna
poi, împreună cu numitul domn Știbor și cu ceilalți puțini prelați și
baroni, și apoi, coborând mai mult timp în corăbii pe fluviul Dunărea [și]
din locul unde Thetis și fluviul Dunărea se unesc și intră în valurile mării
am trimis pe sus-zisul domn Știbor împreună cu alți baroni ai noștri în
regatul nostru sus-zis ca să păzească și să țină regatul nostru în lipsa
noastră. Iar el, luând-o înapoi de acolo și înaintând fără oprire spre părțile
noastre ale Transilvaniei și împiedicăndu-i pe valahi și pe alți dușmani ai
regatului nostru de la orice uneltire răutăcioasă, a stins, a potolit și a pus
capăt, prin bărbăția și înțelepciunea sa cu potrivită cumpăneală, la năvă
lirile și la toate certurile, care din pricina lipsei maiestății noastre s-ar fi
putut naște, ivi și întâmpla acolo, în ținuturile regatului nostru și cârmuind
570
www.dacoromanica.ro
în liniștea păcii pomenitele noastre părți ale Transilvaniei, le-a păstrat nea
tinse și nevătămate pentru maiestatea noastră.
Dar ce să mai spunem! După ce cu sârguitoare purtare de grijă au fost
acestea săvârșite de el, mai apoi, adunând numitul domn Știbor o mare
ceată de bărbați și ostași nobili înarmați, a tăbărât în zisa Țară Româ
nească până la cetatea numită a Dâmboviței și a asediat cu oamenii săi
acea cetate, în care fusese împins și alungat sus-zisul Vlad voievod, și
stăruind în asedierea numitei cetăți și-au lăsat acolo oamenii săi atâta
timp până ce sus-zisul Vlad voievodul afost scos de nevoie din zisa cetate,
de către numitul domn Știbor, și ieșind de acolo împreună cu soția sa, cu
copiii și cu toată suita sa, a lăsat cu totul acea cetate a Dâmboviței în mâi
nile și în supunerea noastră, și scoțându-l pe acel Vlad voievodul din zisa
cetate și aducându-l la ascultare și credințăfață de noi, l-au adus și înfă
țișat înaintea luminăției noastre, ca să primească cu bunăvoință, milos
tivirea și îndurare pentru cele săvârșite ” (DRH, D. voi. I, doc. nr. 101, p.
166-168).
De reținut că, exact așa cum s-a subliniat în actul redactat la Argeș în
28 mai 1396, și aici se afirmă caracterul recent al evenimentului suirii pe
tron. Cu diferență că el este atribuit turcilor, nu regelui Poloniei.
In al doilea rând, atrage atenția finalul enigmatic, din care reiese că de
fapt Vlad a fost „adus la ascultare și credință” față de rege și dus la Buda de
Știbor spre a primi „milostivire și îndurare pentru cele săvârșite”, în loc de
ceea ce i s-ar fi întâmplat dacă era capturat de domnul Țării Românești, a
cărui mențiune nu se face nicăieri, nici că Știbor l-ar fi repus pe tron în
locul lui Vlad, și nici că l-ar fi avut însoțitor în drum spre Nicopole!
în consecință, nu credem că ceea ce s-a petrecut la Argeș la 28 mai
1396 a fost un mod de a întoarce spatele lui Sigismund, ba chiar mai mult, o
sfidare și un mod de a se apăra de el, în vederea căruia Vlad ar fi apelat la
bunele oficii ale domnului Moldovei (de unde, cum și când ajunsese cu el în
așa de bune relații?) ci pur și simplu a fost mersul firesc al lucrurilor:
cum Vlad datora regelui Poloniei tronul pe care fusese pus „recent”, el
a trebuit să-și reglementeze relațiile cu cel căruia îi datora acest tron, și
n-o putea face decât în singurul mod admis în cazul lui, spre deosebire
de Mircea: prin semnarea actului de recunoaștere a suzeranității, cu
tot ce implica el. Nu era nevoie pentru aceasta de mijlocirea domnului
Moldovei, din moment ce, foarte probabil, chiar acesta cu moldovenii săi îl
adusese la Argeș, conform angajamentului luat în 6 ianuarie 1395 față de
suzeranul polon devenit acum și al lui Vlad.
571
www.dacoromanica.ro
întrucât cea mai normală explicație a prezenței lui Mircea cu cei

1.000 sau mai mulți însoțitori la Nicopole (fiind eliminată fantezia aducerii
lui de către Știbor) este păstrarea sub autoritatea sa a unei părți din țară,
trimiterea unei solii la Vlad cu intenția de a-l atrage în tabăra creștină anti-
otomană nu constituia o trădare a aliatului de la Brașov, ci o normală ma
nevră diplomatică, nu chiar nereușită dacă ea a creat premizele pentru
tratamentul atât de binevoitor de care se va bucura Vlad. De bună sea
mă, între cei doi se stabilise o anumită relație, dar nu de respingere, din mo
ment ce Sigismund îl va salva, prin Știbor, de la un sfârșit mai prost al
aventurii sale domnești, și-l va adăposti cu bunăvoință la Buda. Aici i se
pierde urma, dar și-a păstrat capul pe umeri.
Din moment ce se crease un dualism al puterii în Țara Româneas
că, era firesc să apară o încercare de a se intra în legătură cu noul
deținător al unei părți din putere și teritoriu.
Desigur, glosăm și noi pe marginea a ceea ce ne oferă documentele.
Dar măcar nu citim în ele ceea ce nu scrie: cum că Mircea ar fi fost res
taurat pe tron la Argeș „din mers” de către Știbor, pentru a-l însoți apoi cu
trupa sa la Nicopole. Și că tot „din mers” voievodul Transilvaniei ar fi
cucerit Turnu (în câte zile, ca să-i mai rămână și de drumul la turci?), deși
chiar numai pentru a străbate până la Dunăre a fost nevoit să se bată în
turnir, spre a-și deschide drumul! După care, întrucât își lăsase treaba
neterminată, ar fi revenit, după înfrângerea de la Nicopole, să-1 repună defi
nitiv pe Mircea pe tron, și nu să-l scape pe Vlad, luat cu el la Buda, îm
preună cu toată familia!
în realitate, din document reiese foarte clar că nu Știbor l-a alungat
de la Argeș, ci doar l-a găsit și l-a asediat în cetatea Dâmboviței, până la
care nici n-a avut mult de mers, fiind aproape de hotarul transilvan!
Cel care-1 făcuse să recurgă la acest ultim mijloc de salvare nu putuse fi
decât Mircea, revenit la Argeș.
Singurul lucru absolut sigur, de care suntem informați „direct de la
sursă”, este ceea ce ne spune Vlad însuși, în actul de atâtea ori pomenit, și
pe care îl redăm mai departe integral, în versiunea neuitatului și marelui
nostru profesor Aurel Iordănescu, realizată pentru volumul „Bătălia pen
tru Rovine”, ca un gest de solidaritate cu foștii elevi și ucenici6. Noua
6 Dan Zamfirescu i-a fost elev la Seminarul pedagogic universitar „Titu Maio-
rescu” în clasele I- IV iar pe A.V. Diță l-a format „în particular”. Vezi A. V. Diță, Intre
Clio și Polemos. Studii de istorie critică, București, Editura Roza Vânturilor, 2008.
www.dacoromanica.ro
versiune s-a alăturat după 120 de ani celei în uz până atunci, care se datora
lui Gheorghe Șincai:
„în numele Domnului amin. Vlad, voievodul Țării Românești și comite
de Severin etc. Facem cunoscut tuturora pe care îi privește, ca să aibă
cunoștință de acestea, că socotind cu cuget curat și amintindu-ne cu inimă
neuitătoare sprijinul binevoitor și multele semne de bunăvoință prin care
străluciții principi și stăpâni ai noștri - domnul Vladislav, regele Poloniei și
Lituaniei, mare cneaz și moștenitor al Rusiei, și soția lui, Hedwiga, regina
Poloniei și moștenitoarea Regatului Ungariei și pe deasupra fiica răposa
tului Ludovic, strălucitul rege al Ungariei - ne-au răsplătit pe noi și stăpâ
nirile noastre, și mai ales că același rege și regină ne-au ajutat să obți
nem de curând voievodatul Țării Românești și stăpânirile pe care le
avem în Regatul Ungariei, pe care ni le-au dat și ni le-au recunoscut și
întărit pentru vecie.
De aceea, socotim drept și potrivit ca să le fim ascultători cu o atât mai
perseverentă statornicie, cu cât prin sprijinul acestor stăpânitori am atins
această înălțime și prin multiplele lor beneficii am fost ușurați.
Și deoarece am aflat că sus-numitul Regat al Ungariei revine amintitei
stăpânitoare, Hedwiga, regină a Poloniei, ca unica și singura în viață moș
tenitoare a zisului Regat al Ungariei și, prin urmare, îi revine și sus-zisului
stăpânitor, regele Vladislav, soțul ei, prin drept de moștenire, așa precum
am aflat că s-a stabilit prin dispozițiile zisului Ludovic regele și ale locu
itorilor Ungariei și a fost hotărât, și noi, de asemenea și stăpânirea noastră
ne obligăm să-i recunoaștem pe stăpânitorul Vladislav regele și Hedwiga
regină ca stăpânitori ai Ungariei. De aceea, cu bună știință, cu bună cre
dință, fără viclenie și înșelăciune, prin conținutul celor de față declarăm că
facem supunere și omagiu perpetuu, acelorași stăpânitori, regele Vladislav
și regina Hedwiga, și copiilor lor ca moștenitori ai regilor și reginelor
Regatelor Ungariei și Poloniei, cu toate stăpânirile și supușii noștri.
Promițând cu aceeași bună credință acestor stăpânitori regelui Vladislav și
reginei Hedwiga și copiilor și unnașilor lor sus-ziși, ca începând din ziua
în care am dat aceasta să fim credincioși veșnici noi, stăpânirile și su
pușii noștri, să-i sprijinim cu sfatul, ajutorul și preferința împotriva
tuturor dușmanilor și potrivnicilor lor, când și de câte ori vom ști, și să
le stăm împotrivă cu toată puterea noastră. Nu-i vom ajuta pe dușmanii
lor. Regatele lor și orice stăpâniri [ale lor] nu le vom călca fără voia lor și
nici nu le vom revendica, ba încă neînțelegerile și controversele sau nemul
țumirile ridicate prin vorbă sau faptă împotriva lor sau având de gând să le
ridice, le vom respinge, străduindu-ne ca totdeauna după puterile noastre să
le păstrăm (salvgarda) onoarea și prestigiul. Pentru aceste [angajamente]
de acum, s-a aplicat sigiliul nostru spre dovadă, pe acest act.
573
www.dacoromanica.ro
Dat în Cetatea Argeșului în ziua Sfintei și nedespărțitei Treimi mai

1396. Anul Domnului o mie trei sute nouăzeci și șase”7.
* * *
O ultimă remarcă, pe marginea celor scrise - de data asta absolut

exact - de autor, în legătură cu îndelungile eforturi ale regelui Sigismund
pentru organizarea cruciadei anti-otomane. La simpozionul organizat la
Dijon, vechea capitală a Burgundiei, la împlinirea celor 600 de ani de la
confruntarea creștino-otomană de la Nicopole, cercetătorul englez Jim
Magee „assistant, University of Leicester” a prezentat comunicarea Le temps
de la croisade bourguignonne: l’expédition de Nicopolis (toate comunică
rile acestui simpozion au fost prezentate în limba franceză) în care a
demonstrat rolul capital jucat în succesul inițiativei regelui Ungariei de
către ducele Burgundiei, Philippe le Hardi, tatăl contelui Jean de Nevers
care va conduce corpul expediționar european și - din păcate - va fi cauza
catastrofei militare.
In condițiile în care regele Franței Carol al VI-lea fusese atins din
1392 de alienație mintală, în mâinile ducelui Burgundiei trecuse cârma
regatului, dar fără consimțământul regelui nu putea decide angajarea Fran
ței în această întreprindere. Acest consimțământ nu l-a obținut însă decât în
luna august 1395, împreună cu aprobarea ca Jean de Nevers să fie condu
cătorul cruciadei8.
Să nu existe nicio legătură între acest atât de greu obținut consim
țământ și ecoul victoriilor de la Dunărea de Jos, repurtate la Rovine și la
Nicopolul Mic, victorii cu care Sigismund se lăudase în toată Europa, așa
cum l-a acuzat supărat sultanul Baiazid I? Poate că totuși nu greșea Gustav
Friedrich Hertzberg atunci când scria, în 1883, că românii au demonstrat
lumii europene că oștile otomane nu sunt invincibile9. Un motiv în plus să
7 Apud, A.V. Diță, „ Fuga ” și restaurarea ” lui Mircea cel Mare..., p. 37-38.
8 «Nicopolis, ¡396-1996» Actes du Colloque international organisé par l’Aca
démie des sciences, arts et belles-lettres de Dijon et le Centre national de la recherche
scientifique réuni à Dijon, au Conseils régional de Bourgogne, le 18 octobre 1996.
Textes publiés par Jacques Paviot et Martine Chauney-Bouillot, „Annales de Bour
gogne”, Dijon, tome 68, 1996, fascicule 3, Société des Annales de Bourgogne, 1997,
p. 56.
9 Geschichte des Byzantinen und des Osmanischen bis gegen Ende des
Sechszehnten Jahrhunderts, Berlin, 1883, p. 516.
www.dacoromanica.ro
nu acceptăm că „adevărații câștigători ai războiului” au fost „în octombrie

1394” turcii.
Să vedem însă, mai departe, cum apare marea bătălie de la Nicopole și

urmările ei:
„Bătălia de la Nicopole din 25 septembrie 1396, s-a terminat în mod
dezastruos pentru cruciați. Aventurile ulterioare ale celor ce s-au refugiat
în Valahia sunt relevante pentru starea de spirit a locuitorilor ei. Astfel,
regele Sigismund împreună cu alți cruciați au trecut Dunărea în Valahia. El
a mărturisit aceasta în documente mai târzii1011 : „Noi fără voie am mers îna
poi în mai sus-amintita noastră Valahie, siliți de nevoi presante” (we un
willingly went back to our above - mentionated Wallachia, urged by
pressing necessity)". Dar, în loc să meargă prin Walahia, a fost obligat să
meargă pe Dunăre în jos, pe corabie. La vărsarea Prutului (At the river
mouth of the Prut) el a trimis pe voievodul Transilvaniei și câțiva alți
baroni înapoi în țară, să aibă grijă de treburile regatului. Această traversare
a ținuturilor răsăritene ale Valahiei de către Știbor și oamenii săi a fost
considerată ca un adevărat act de bravură în anul următor, când regele i-a
răsplătit pentru loialitatea lor: „Și ei au înaintat fără oprire spre ținutul/țara
noastră (our country) Transilvania și au împiedicat (prevented) pe valahi și
alți inamici ai regatului nostru de la orice acțiune rea” (from any evil
plotting)12.
Așadar, în loc să străbată Valahia, al cărei suzeran se presupunea că
este, Sigismund a preferat o călătorie lungă pe mare: Marea Neagră, Marea
Egee, Mediterană și Adriatică. După ce a fost oaspetele împăratului bizan
tin la Constantinopol și după alte trei luni de călătorie, în cele din urmă a
debarcat la Raguza și s-a întors în Ungaria.
In timpul acesta Valahia era condusă de Vlad Uzurpatorul, un domn
care fusese pus pe tron de către turci și era supusul lor loial, precum și un
inamic al lui Sigismund. Astfel, armata rămasă credincioasă lui Vlad s-a
opus la traversarea Valahiei de către restul armatei ungare. Astfel, nu a fost
vina lui Mircea, din moment ce și el s-a aflat probabil într-o asemenea
10 Nu chiar atât de târzii: primul document este din 8 decembrie 1397, dat lui
Stybor la Timișoara. Vezi p. 561-563.
11 în notă se dă textul latinesc din DRH, D, 1, p. 156: „versus predictas partes
nostras Transalpinas terga vertendo, retroflexos gressus invitis nutibus”.
12 Versiunea latină din documentul din 8 dec. 1397, în DRH, D, 1, p. 163: qui
abinde regrediens et versus partes nostras Transsilvanus protinus progrediens, ac om-
nem machinacionem perversam Walachis ac aliis regni noștri emulis precludens”.
575
www.dacoromanica.ro
poziție nu prea onorabilă (thus, it was not Mircea’s fault as he was probably
in a similar, not very honorable position). El însuși era foarte probabil pe
fugă, fie pe apă, fie undeva în propria țară (He himself was very likely on
the run either on water or somewhere in his own country). El nu a fost în
stare să asigure protecția suzeranului său.
Acuzația de trădare care a fost susținută (held) împotriva lui Mircea în
scrierile despre cruciade [notă 89: A.S. Atiya, The crusade from Nicopoli,
p. 93-94] este nedreaptă. Altfel spus, istoricii ar fi trebuit să ia în consi
derație atât situația politică internă curentă, cât și pe aceea de la granițele
românești. La fel, cruciații care au reușit să treacă Dunărea în Valahia nu
aveau cum să se bucure de o primire ospitalieră, nici din partea românilor și
nici a ungurilor. Ei sau plăteau pentru orice serviciu care îl primeau -
hrană, adăpost - ori erau jefuiți [nota 90: P.P. Panaitescu, p. 270].
într-o amplă notă (85, la p. 260-261) se prezintă diferitele opinii

formulate în istoriografia română și străină: „Acest subiect s-a bucurat de
multă atenție din partea istoricilor. Este interesant cum a dat naștere la
discrepanțe între opiniile și manierele de a prezenta rolul jucat de fiecare în
parte și de toți membrii taberei cruciaților. Istoricii înclină să exagereze
rolul jucat de combatanții din țările lor natale și să subestimeze celelalte
performanțe. De exemplu, comentând anumite izvoare pentru această pe
rioadă, istoriografia românească exagerează (overstates) capacitatea mili
tară a lui Mircea cel Bătrân, dar ignoră retragerea lui de pe câmpul de luptă
(their withdrawal from the battlefield): A.D. Xenopol, Istoria românilor
din Dacia Traiană, 11, București, 1986, p. 84, laudă pe Mircea pentru
retragerea lui strategică și deplânge opinia celor care acuză pe Mircea de
trădare; Ilie Minea {Principatele Române și politica orientală a împăra
tului Sigismund, p. 73-75 și 78) este chiar de părere că armata lui Mircea a
asigurat retragerea cruciaților; o prezentare și un comentariu la aceasta pot
fi găsite la P.P. Panaitescu, p. 264-269.
Istoriografia ungară exagerează rolul jucat de unguri și-i acuză pe
români că au fost primii care au trecut Dunărea înapoi, fără să menționeze
că cele două armate s-au retras împreună. S-a spus că, după fuga armatei
franceze (after the escape of the French army) românii au luat-o pe urmele
lor (the Romanians followed in their steps): A. Por, Sy. Schonherr, Az
Anjou haz es orokosei (1301-1439) [= Casa de Anjou și moștenitorii ei} -
(A măgyar nemzet tortenete [- Istoria poporului ungar], ed. S. Szilăgyi,
III), Budapesta, 1895, p. 430-432.
576
www.dacoromanica.ro
Istoricii străini care se ocupă cu bătălia de la Nicopole sau ignoră

rolul românilor, sau acuză trupele auxiliare ungare și române că au fugit din
fața inamicului: Hammer, Geschichte des osmanischen Reiches, 1, Pesta,
1834,1, p. 199 și A. Atiya, The crusadefrom Nicopolis, Londra, 1934, p. 93
și idem, The crusade in the later Middle Ages, p. 454-455, declară că
Mircea a fugit înaintea lui Sigismund (stated that Mircea had run away
before Sigismund did).
* * *
Ultima secvență din „scenariul” propus, în atâtea variante până acum,

de istoriografia străină și autohtonă, începând cu Alfons Huber și Con
stantin Irecek până la cele două care fac obiectul intervenției noastre în
tandem, ocupă paginile 262-264, încheindu-se cu mult discutata „campa
nie din 1397”. După care autorul îmbrățișează perioada de la 1400 până la
sfârșitul domniei, mai ales ceea ce a urmat după înfrângerea lui Baiazid la
Ankara. Secvență aparte în toate expunerile despre domnia lui Mircea cel
Mare. La aceasta din urmă noi nu ne vom referi, obiectul examenului nostru
critic constituindu-l strict intervalul 1395-1397, cu toate evenimentele
cuprinse în el, adică lupta de la Rovine, criza relațiilor cu Sigismund și
temporara înlăturare a lui Mircea cel Mare din capitală și înlocuirea sa cu
Vlad I, în sfârșit, condițiile și modul în care s-a produs, în anul 1397, reve
nirea sa la Argeș și redobândirea stăpânirii asupra întregii Țări Românești.
Ca și până acum, vom da cuvântul în primul rând autorului cu care
intrând în dialog nu înțelegem „să dăm și să câștigăm o bătălie” (cum se
exprima regretatul director Preda al Institutului de arheologie la 28 martie
1988), ci să apărăm și să facem să câștige ceea ce considerăm a fi adevărul.
Un adevăr la care nu noi am ajuns primii, și nu ne arogăm un monopol
asupra lui. Avem însă dreptul să credem în el și să-l reafirmăm atunci când
este contestat. Dar, așa cum se poate constata din fiecare pagină a volumu
lui de față, a fost respectat cu sfințenie principiul de drept roman audiatur
et altera pars. Absolut nimic nu este pus în discuție în absența celui la care
ne referim. Ceea ce a dat în cele din urmă acestei cărți proporții neestimate
inițial, dar ele vor permite, de aici înainte, oricărui cititor, și cât timp se va
mai discuta în legătură cu problemele respective, să ia cunoștință personal
și direct de spusele celor în cauză, și să decidă singur de partea cui se
așează. Pentru același motiv ne-am asumat și strădania aducerii pe ro
mânește a textelor publicate în alte limbi.
577
www.dacoromanica.ro
Revenim, prin urmare, la înfățișarea ultimei părți din secțiunea a 2-a,

din amplul studiu al istoricului Marius Diaconescu, pe care ne-am propus
să o discutăm:
„Știbor, voievodul Transilvaniei, și-a mobilizat armata curând
după întoarcerea sa și împreună cu partizanii lui Mircea (Mircea’s
followers) a atacat din nou Valahia. Vlad a fost forțat să se retragă și a
fost asediat în cetatea Dâmboviței. în cele din urmă s-a predat lui
Știbor care l-a dus pe el și familia sa în Ungaria.
Ca rezultat al acestei incursiuni care a avut loc în iarna lui 1396 și
1397 [DRH D, I, p. 160-169] lui Mircea i-a fost înapoiată coroana, de
data asta pentru totdeauna (Mircea was given back the crown, this time
for good). Putem presupune (we can assume) că victoria lui Știbor și Mir
cea au putut fi foarte bine o consecință a evenimentelor ce au avut loc în
sudul Dunării după Nicopole. Baiazid 1 a desființat țaratul bulgar de la
Vidin, țarul Stracimir a fost exilat la Bursa și pământurile feudalilor bulgari
au fost date timarioților. Transformarea fostului stat vasal în pașalâc a
făcut pe un mai mare număr de boieri din Valahia care înainte fuse
seră șovăitori și favorabili unui pact cu turcii să se unească cu parti
zanii lui Mircea.
Acest moment a încheiat (put the end) primul stadiu în evoluția
relațiilor dintre Valahia și Ungaria în timpul domniei lui Sigismund de
Luxemburg.
în concluzie, putem spune că în primii săi ani ca domn, Mircea cel Bă
trân, voievod al Valahiei s-a împotrivit (withstood) pretențiilor regelui Un
gariei la suzeranitate. Pentru a menține propria suzeranitate el a preferat/
ales (chose) să încheie o alianță politică și militară cu regele Poloniei, celă
lalt element al puterii în regiune și inamic al lui Sigismund. Apoi presi
unea otomană l-a făcut pe voievodul român să piardă tronul (give up
the throne) și să caute adăpost și ajutor la regele Ungariei. El a plătit
jurând credință (He paid pledged fidelity) și a promis ajutor militar
pentru viitoarea cruciadă plănuită de Sigismund. Dar numai cele pa
tru campanii ungurești au reușit să-i redea lui Mircea tronul, și cu
recunoașterea suzeranității regelui Ungariei asupra Valahiei (But it
was only the fourth Hungarian campaign that succeeded in giving Mircea
back his throne and in acknowledging the Hungarian king’s suzerainty
over Wallachia)13.
13 „But is was only the fourth Hungarian campaign that succeeded in giving
Mircea back his throne” reia cunoscuta teorie a lui P.P. Panaitescu din monografia
din 1944. P.P. Panaitescu este cel ce a văzut în Cronica de la Saint-Denys consem
narea istoriei expediției lui Ștefan de Losoncz, și a socotit-o prima dintre cele patru.
www.dacoromanica.ro
Inițial, regele Ungariei a dorit numai să recâștige dominația asupra po

sesiunilor sale angevine, din care decurgeau pretențiile sale de suzerani
tate. în strategia ofensivă a lui Sigismund creată pe baza creșterii presiunii
otomane,Valahia a fost destinată să devină un cap de pod (a bridgehead) în
viitoarea cruciadă. Acum, înfrângerea de la Nicopole a determinat schim
bări esențiale în viziunea strategică a regelui ungar, schimbări ce implicau
și Valahia.
Victoria otomană de la Nicopole a determinat și o îmbunătățire tempo
rară în relațiile tensionate dintre Ungaria și Polonia. Patriarhul ortodox al
Constantin C. Giurescu i-a arătat că cele scrise de monahul francez se refereau la

avangarda oștirii regelui Sigismund, nu la o expediție trimisă cu două luni înainte, și
a șters-o astfel de pe listă.
A doua expediție este socotită de P.P. Panaitescu cea a regelui, la Turnu, dar
întreaga acțiune este apreciată ca un eșec din cauza luptei cu „Vlad” la Posada:
„Grație energiei banului Croației, regele scăpă teafăr peste munți, dar Vlad Vodă
rămâne stăpân în Țara Românească și asupra scaunului de la Argeș. Astfel, războiul
din Țara Românească se terminase cu o înfrângere, întocmai ca și cel din Moldova:
românii se dăduseră în lături la trecerea oștilor de cavaleri, dar la întoarcerea oștenilor
obosiți îi prinseseră la loc greu și-i lovise nimicitor. Aceasta nu-1 împiedică pe
regele Ungariei să trimită veste triumfală de izbândă regilor din Europa. Regele
Franței aflând aceste vești, a poruncit de s-au făcut procesiuni în tot regatul său
și s-au cântat rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu în catedrala Notre Dame
din Paris” (p. 258).
în realitate, expediția se terminase victorios, prin recuperarea cetății Turnu, iar
incidentul neplăcut din Munții Cemei cu proaspătul aliat de la Brașov era o chestiune
personală între cei doi. Pe Mircea îl va acuza în 1408 că „se întorsese la vechea
necredință”, iar de un Vlad nu avea cum să știe, nefiind încă apărut pe scenă la data
aceea decât în imaginația celor ce datau lupta de la Rovine în octombrie 1394. Deci
nici această expediție nu poate fi numărată între cele „patru”, iar veștile de
triumf trimise în Europa erau perfect îndreptățite, întrucât socotea că sultanul plecase
auzind că vine el, nu că fusese învins de Mircea. Acestei victorii românești, și nu
veștilor trimise de Sigismund după expediția sa i s-au datorat însă manifestările de
bucurie din Franța, iar la Notre Dame nu s-au tras doar clopotele, ci regele însuși, cu
întreaga curte, a participat la Te Deum, probabil și fiindcă cel ce hotăra atunci era
ducele Burgundiei care avea nevoie de aceste manifestări (vezi p. 387-388 în volumul
de față).
Tot P.P. Panaitescu a imaginat „a treia expediție”: „Atunci a pornit a treia oaste
pentru recucerirea Țării Românești. Știbor din Sciborzye, voievodul Ardealului, de
neam polon, luă cu sine pe Mircea și trecu din nou peste munți, tocmai în vremea
în care oștile regale împreună cu cruciații din Apus se adunau la Timișoara
(auguat 1396). Vlad întâmpină pe Mircea și pe Știbor cu oastea lui și cu turcii pe care
579
www.dacoromanica.ro
Constantinopolukii a pledat pentru o înțelegere într-o scrisoare adresată

regelui Poloniei într-un moment în care exista o amenințare otomană
serioasă împotriva capitalei bizantine. în iulie 1397 cei doi regi s-au în
tâlnit la Stara Wies și au ajuns la o înțelegere pentru 16 ani de pace. Regele
polonez a renunțat la pretențiile sale asupra coroanei Ungariei; în schimb,
Sigismund a promis să medieze conflictul între Polonia și ordinul teuton.
Valahia rămânea în sfera de influență ungară [în notă: „P.P. Panaitescu pre
tinde că cei doi suverani și-au împărțit cu această ocazie sferele de in
fluență în această parte a Europei”].
Pe de altă parte, noi planuri defensive au fost create (were devised) ca
adaos la strategia ofensivă.
în cursul anului 1397, Sigismund a solicitat (requested) prezența Ordi
îi ținea pe lângă dânsul; s-a dat o luptă cu mari pierderi și vărsare de sânge de ambele
părți și voievodul Ardealului ieși din rânduri și se apucă să lupte personal cu lancea
cu Vlad Vodă, ca într-un duel de cavaleri. în acest duel Vlad fu învins și rănit destul
de rău, iar oștile lui o luară la fugă. Astfel Mircea și Știbor străbătură până la
Dunăre și putură să ia parte la lupta de la Nicopole, care tocmai atunci începea. Ba
mai mult, Mircea avu prilejul să cheme în jurul său pe boieri și oastea din țara re
câștigată, înfățișându-se alături de cruciați cu o armată românească destul de însem
nată. Dar pentru curățirea țării de oamenii lui Vlad nu fusese vreme, uzurpatorul
se retrăsese din nou în locuri ascunse și aștepta acolo ajutorul turcesc” (p. 260-261).
Precum se vede, deși făcea parte din „noua școală de istorie” care-i reproșa lui
N. Iorga excesul de imaginație, și P.P. Panaitescu îl urmează atunci când, fără nicio
bază documentară, ci împotriva unicului document pe care se întemeiază - diploma
dată în decembrie 1397 la Timișoara lui Știbor - inventează prezența lui Mircea
alături de voievodul Transilvaniei, vorbește de „țara recâștigată” (când? cum?),
deși în diplomă e vorba doar de înlăturarea lui Vlad din calea spre Nicopole.
Nicăieri nu stă scris că Știbor venise în Țara Românească să-I repună pe tron pe
Mircea și că era în tranzit spre Nicopole însoțit de acesta.
Deci, și această „a treia” expediție de recuperare trebuie ștearsă de pe listă.
Rămâne „a patra” - aceea încheiată cu capturarea lui Vlad în cetatea Dâmboviței. Dar
din aceeași diplomă, acțiunea de care vorbea regele este doar asedierea cetății
respective, unde Vlad era deja alungat de la Argeș, și ducerea lui la Buda (pe atunci
nu Budapesta).
Prin urmare ceea ce scria P.P. Panaitescu în 1944 și anume: „Se făcuseră deci
patru expediții din Ardeal, la scurt interval una de alta, pentru readucerea în scaun a
lui Mircea: prima cu banul Ștefan de Lossoncz, terminată prin moartea acestuia, a
doua a lui Sigismund însuși, terminată prin lupta în munți, la Posada, a treia a
voievodului Ardealului Știbor, care aduse pe Mircea la Nicopole, a patra a aceluiași
voievod ardelean, când a fost prins în sfârșit Vlad Vodă” (p. 273) nu are niciun
temei!
580
www.dacoromanica.ro
nului Teutonilor la granițele sudice ale regatului, pentru a le apăra împo

triva incursiunilor turcești. El le-a oferit țara Bârsei, ținut pe care ordinul îl
administrase mai înainte, la începutul secolului al XI11-lea (in early XIIIth
century). Regele a fost refuzat, deoarece cavalerii erau angajați în alte pro
iecte. La sfârșitul lui 1397, cu ocazia dietei de la Timișoara, el a pus bazele
unui nou sistem defensiv împotriva amenințării otomane. Mobilizarea ar
matei ungare a fost reorganizată și obligațiile tuturor stăpânilor de pământ
(landlords) au fost stabilite clar. în același timp, o armată populară (at the
same time, a popular army was to come to existence) și-a început existența.
Astfel, numai după dramatica înfrângere de la Nicopole s-a produs o
schimbare radicală în politica externă ungară față de ținuturile sudice, care
au început să fie luate în considerare.
Succesul otoman a făcut necesar ca pentru prima oară cele două
sisteme politice, creștin și islamic, să coexiste în Balcani. în această
vreme noua strategie politică și militară ungară a trebuit să devină
defensivă și să părăsească tradiționala ofensivă în Balcani (moștenită
de la dinastia Angevină). Noua concepție defensivă presupunea un rol
crescând jucat de statele vasale situate între regatul Ungariei și Imperiul
Otoman. Astfel, după înfrângerea de la Nicopole, Sigismund de Luxem
burg s-a concentrat asupra creării unui lanț protector de state vecine-
tampon, care trebuiau să rețină/respingă (would bold back) incursiunile
otomane.
Pe acest temei o mare atenție a fost acordată relațiilor cu statul româ
nesc (with the Romanian State) așezat la sud de Carpați. Realmente, voie
vodul valah este cel dintâi conducător de la granițele sudice ungare care a
fost integrat în acest nou sistem.
în timpul primilor ani după Nicopole, regele a privit de aproape pla
nurile otomane (kept a close eye to the Ottoman plâns) cu privire la Valahia
și chiar dacă nobilimea sa era prea puțin entuziasmată de așa ceva, el a făcut
pregătiri pentru o intervenție în cazul în care autoritatea ungară ar fi fost
pusă în pericol.
* * *
O altă mult dezbătută problemă istoriografică este aceea dacă a fost o

campanie otomană împotriva Valahiei în 1397. Această problemă a deve
nit confuză din cauza informațiilor scoase din cronicile scrise după eveni
ment (narațiunile lui Leunclavius și Chalcocondil) și mulți istorici susțin că
înlăturarea lui Vlad Uzurpatorul s-a produs aproape de campania de pe
deapsă a sultanului Baiazid 1 (about Bayezid 1 retaliation campaign) care se
presupune că a fost oprită (stopped) de Mircea în septembrie-octombrie
1397. Datorită erorilor de cronologie ale cronicarilor, existența acestei
581
www.dacoromanica.ro
campanii a fost negată. Absența oricărei mențiuni despre o înfrângere per

sonală a sultanului în cronicile sârbe și bulgare pare să fi indus, se înțelege,
un sentiment de neîncredere în orice încercare de a valida data nesigură a
acestei campanii. Prezența regelui și a armatei sale regale în regiunile
sudice ale Transilvaniei, la granițele românești, în noiembrie-decem-
brie 1397, după Adunarea de la Timișoara, pare să indice o campanie
turcă probabilă. Un pericol iminent era singurul lucru ce putea jus
tifica prezența regelui în aceste regiuni”.
Evident, acest argument pentru o totuși posibilă campanie otomană în

1397 nu are mai multă valoare ca invocarea aceleiași prezențe regale pentru
susținerea datei de 10 octombrie 1394 și a campanie sultanale din toamna
aceluiași an.
A presupune o campanie sultanală contra Țării Românesști în 1397, și
încă în noiembrie-decembrie, înseamnă a spori absurditatea acestei
ipoteze (în care intră neapărat și proclamarea unei victorii românești}) ce
părea că nu mai lasă loc pentru așa ceva.
Cu aceasta însă examenul nostru critic se oprește. Restul paginilor
care privesc perioada următoare, începând cu discuția „momentului 1399”
ies din cadrul ce ni l-am propus în articolul de față. Vom menționa doar
faptul că și pentru istoricul Marius Diaconescu, sfârșitul domniei lui
Mircea cel Mare este „în consens” cu obștea celor ce l-au văzut închinat și
tributar lui Mehmed I (p. 270). Că nu există niciun temei serios pentru
această reprezentare sumbră, care a dominat și continuă să domine isto
riografia românească de peste două secole, am văzut.
Elementul demn de toată atenția pe care-1 aduce însă domnul Marius
Diaconescu în cele cu care am terminat traducerea noastră este analiza per
tinentă a schimbului de orientare în politica externă ungară, după expe
riența tragică de la Nicopole. A facut-o prima oară llie Minea în cartea sa
din 1919, unde relatând hotărârile dietei de la Timișoara reținea printre ele
că „se stabilește în principiu obligativitatea generală a serviciului militar”
(p. 83). Dar ea dobândește alte valențe sub pana noului istoric.
Această analiză ne permite să percepem dintr-un unghi nou măreția
personalității domnului român, care a înțeles imediat, după aceeași expe
riență, încotro se îndreaptă de acum înainte istoria părții sale de lume, și a
înlocuit confruntarea cu un aranjament care l-a scutit pentru tot restul
domniei lui Baiazid de o nouă încercare de forțe ca aceea de la Rovine.
www.dacoromanica.ro
După care a jucat cunoscutul său rol în afacerile interne otomane pe vremea
fiilor acestuia.
E de luat în considerație și constatarea existenței acelei „armate popu
lare” a lui Sigismund, căreia cu siguranță i-a premers (poate și ca model)
„oastea cea mare” a domnului român-cheia victoriei sale din 17 mai 1395.
Ca și sporul de înțelegere a cazului Vlad I, la care tot domnia sa ne-a
obligat, este una din contribuțiile incontestabile aduse de acest amplu arti
col, din multe puncte de vedere incitant.
Dar în privința încercării de a impune din nou, pe plan internațional,
imaginea unui domn român învins de turci la Rovine, succesul domniei sale
a fost egal cu al sultanului îndrăgit.
II
într-o viitoare Istorie a istoriografiei românești, anul 2003 va des

chide o etapă absolut insolită în raport cu toate cele de până atunci, al cărei
titlu ar putea fi Istorici români împotriva istoriei românilor.
Este anul în care doi istorici români și-au asumat sarcina să demon
streze lumii științifice de pretutindeni, în paginile unei reviste de autoritate
și răspândire internațională, că două victorii, cotate astfel de istoriografia
românească, sunt de fapt înfrângeri ale românilor, victoria revenindu-le în
realitate celor cu care ei s-au luptat! Este vorba de victoria de la Rovine în
lupta dintre Mircea cel Mare și sultanul Baiazid I, și de confruntarea de la
Baia între Ștefan cel Mare și regele Matia Corvin.
Pentru demonstrația că în ambele cazuri cei victorioși au fost tocmai
cei despre care în cronici și în cărțile de istorie din epoca modernă stă scris
că au fost învinși, a fost aleasă „Revue Internationale d’Histoire Militaire”,
editată de Comité international des sciences historiques. Commission in
ternationale d’histoire militaire.
In no 83 - 200314 se găsesc cele două articole, publicate alături, în
fruntea secțiunii Recherches françaises. Histoire militaire de l’Europe
Centrale et Orientale și nu în secțiunea anterioară, intitulată Recherches
roumaines (cu 8 nume din țară). Motivul? Semnatarii sunt Dan Ioan
14 Acest număr a fost prezentat la Congresul internațional de istorie militară de
la București, din august 2003. Ocazie în adevăr unică spre a face cunoscut specia
liștilor de pretutindeni că am luat bătaie și la Rovine și la Baia!
583
www.dacoromanica.ro
Mureșan, doctorand, École des hautes études en sciences sociales, Paris, și

Emmanuel Antoche, doctorand, École des hautes études en sciences
sociales. Celelalte cinci semnături la această secțiune aparțin unor istorici
străini.
Ambele articole au fost preluate imediat de publicații românești: unul
a fost inclus în volumul apărut la Iași, sub egida Academiei Române, spre a
comemora 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, iar celălalt, într-o
formă amplificată, în Quaderni della Casa Romena 3 (2004): Studi di
Istoria, di critica e di teoria letteraria raccolti epubblicati da Ioan-Aurel
Pop e Cristina Luca, Casa Editrice dell’Istituto Culturale Romeno, Buca
rest, 2004, p. 177-195. Această ultimă formă, amplificată, este cea discutată
de noi.
Ambele articole au fost transpuse și pe internet, ultimul putând fi
accesat la www.geocities.com/marin-Serban/muresan3./html. 15
Despre articolul semnat de istoricul Emanuel ANTOCHE și intitulat

L’expédition du roi de Hongrie Mathias Corvin en Moldavie, 1467 dispu
nem acum de o carte întreagă, apărută în 2007 la Editura Roza Vânturilor:
Manole NEAGOE, Campania din 1467 și lupta de la Baia. Cu ediția cri
tică și traducerea izvoadelor de Dan Șlușanschi (154 p.). Este însoțită și
de un amplu rezumat tradus în limba franceză de Ileana Mihăilă, deci poate
fi accesibilă și cititorilor neromâni ai revistei franceze.
Celui de al doilea îi consacrăm această a doua parte din examenul
nostru critic.
Sub un titlu neutru, Avant Nicopolis: la campagne de 1395pour le
contrôle du Bas-Danube se urmărește de fapt acreditarea unui nou „sce
nariu” a cărui originalitate constă în încercarea de a transforma bătălia de la
Rovine într-o victorie a sultanului Baiazid I și o înfrângere a românilor,
chiar dacă admitem că data luptei a fost 17 mai 1395! Ideea desigur nu
este nouă, am găsit-o și la alții. Dar modul cum se încearcă demonstrația nu
15 „For this material, permission is granted for electronic copying, distribution in

prinț form for educațional purposes and personal use.
Whether you intend to utilize it in scientific purposes, indicate the source:
either this web address or the Quaderni délia casa Romena 3 (2004) (a cura di
Ioan-Aurcl Pop e Cristina Luca), Bucarest, Casa Editrice dell’istituto Culturale Ro
meno, 2004.
584
www.dacoromanica.ro
este lipsit de interes, de ingeniozitate și de știință, chiar dacă nu și de

victorie! Nu este prima oară când asistăm, din partea unor conaționali, la o
patetică luptă cu realitatea cea mai evidentă.
Ideea centrală în jurul căreia este structurat articolul și care-i determină
însuși titlul a fost emisă în 1990 de Șerban Papacostea, în comunicarea acade
mică Bizanțul și cruciada la Dunărea de Jos, la sfârșitul secolului al XIV-lea\
„Atât pentru turci, cât și pentru cele două puteri direct angajate în
confruntarea cu ei luptele de poziție de la Dunăre nu erau decât operații
de întâmpinare, respectiv de pregătire a marii acțiuni comune a lumii
creștine, cruciada europeană al cărei țel suprem era izgonirea turcilor din
Europa”16. Autorul urmărește tocmai modul în care s-au desfășurat, de o parte
și de alta, acțiunile în vederea controlului Dunării.
Pentru creștini era vorba de posibilitatea de a se deplasa fără obsta
cole (articolul începe chiar cu evocarea episodului trecerii lui Știbor spre
Nicopole, însoțit - și pentru dânsul - de Mircea, „ceea ce ridică problema
accesibilității Dunării de Jos pentru forțele armate ale coaliției, ca etapă
preliminară a declanșării cruciadei de la Nicopole”) iar pentru sultan, de
a-și asigura imperiul pe care urmărea să-l constituie, împotriva unei aseme
nea inițiative a părții adverse. De unde inevitabila confruntare.
Cum a decurs ea în prezentarea din acest articol?
„între 1389 și 1392, armata ungară s-a opus otomanilor în mai multe
întâlniri la granița cu Serbia și Bosnia. Valahia lui Mircea 1 se angajase de
asemenea, masiv, după 1388, la sud de Dunăre, încorporând despotatul lui
Dobrotici, pe cale de a cădea sub dominația otomană după moartea lui
lvanko, fiul întemeietorului acestei formațiuni politice. Prin aceasta, o
confruntare cu otomanii devenea inevitabilă. La ofensiva otomană a lui
Firuz bey din 1391, care-i rcluasc lui Mircea o parte din Dobrogca,
domnul Valahiei replică în iarna lui 1393/1394 prin atacarea și distrugerea
- declarată de izvoarele otomane un «dezastru» - a centrului (du centre)
â'akinci de la Karnovasi (sic).
Dacă domnul Valahiei urmase până atunci o direcție politică filo-
polonă, forța împrejurărilor (la force des circonstances) l-a obligat să caute
alianța singurului suveran al momentului dispus să ducă o politică anti-
otomană hotărâtă: Sigismund de Luxemburg. în cele din urmă, la 7 martie
1395, regele ungur și domnul român închciară la Brașov un tratat de alianță
anti-otomană. [în nota 14 se trimite la articolul din «Mcdiacvalia Transil-
16 Evul mediu românesc..., p. 52.
585
www.dacoromanica.ro
vanica» cu mențiunea: «O ultimă analiză îl consideră un act adițional la

omagiul lui Mircea față de regele Sigismund»].
încurajat de această apropiere progresivă între Ungaria și Valahia,
Manuel II rupse fățiș raporturile cu sultanul Baiazid în aceeași perioadă a
iernii 1393-1394. ’
Concordanța între ofensiva lui Mircea I în Balcani și ruperea relațiilor
de vasalitate între Bizanț și Imperiul Otoman sugerează o coordonare. Es
caladarea conflictului a dus la blocarea Constantinopolului în timpul verii
1394 de către armata lui Baiazid, care dură fără răgaz până la bătălia de la
Ankara. Scopul, măcar cel oficial, era de a așeza din nou pe Ioan al VH-lea
ca împărat vasal.
Papa de la Roma, Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), preluă (relaya)
apelul adresat Occidentului de regele Ungariei în favoarea unei cruciade
anti-otomane în mai multe bule pe care le emise în cursul verii și toamnei
1394. Potrivit papei, turcii ar fi dominat deja anumite părți din teritoriul
unguresc, așa încât ungurii astfel supuși sufereau un jug mai greu decât cel
al evreilor captivi ai faraonului. La 23 decembrie 1394 un ambasador
bizantin la Veneția aștepta sosirea altor ambasadori, din Franța, Burgundia,
Anglia și Ungaria mai înainte ca Senatul Serenisimei să ia o decizie privind
sprijinul Constantinopolului asediat.
Spre a fi mai bine înțelese, aceste contacte febrile trebuiesc așezate pe o
bună hartă geopolitică. Câteva progrese în cunoașterea acestei perioade vin
să ne ajute a retrasa desfășurarea corectă a evenimentelor, altfel des
tul de încurcate (sinon tres embrouilles) din anul care precede expediția
de la Nicopole.
O primă rectificare semnificativă ce trebuie făcută privește statutul
Bulgariei. Astfel, se credea în mod greșit că țaratul de Tâmovo ar fi fost
nimicit de Baiazid I (1389-1402) după cucerirea capitalei, la 17 iulie 1393,
de către fiul sultanului, Suleiman Qelebi. Acum se știe că Ioan Șișman și-a
mai păstrat controlul, ce-i drept, sub un strict control militar otoman, pe o
parte din teritoriul său (cu Nicopole și Tâmovo) fiind în schimb coborât din
titlul de țar la cel de principe (gospodin Tămovski) pe care-1 deținea în
calitate de vasal al lui Baiazid. Tot în această vreme el l-a asociat la tron pe
fiul său Ivan Alexandru II [se trimite la articolele semnate de Klementina
Ivanova și Nikolai Ovcearov], ·
Această agonie prelungită a statului bulgar între 1393-95 schimbă
imaginea noastră asupra geopoliticii regiunii, relevând o primă realitate
fundamentală: granița otomană de la Dunăre nu era încă pe deplin instau
rată și stabilizată [s.a.]. Statutul Bulgariei de la Tâmovo era în acel mo
ment întru totul asemănător cu pământurile sârbești după bătălia de la Co-
sovo (1389). în 1392, la sfârșitul confruntării cu Ungaria, Baiazid reușise
586
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 139$
să fie recunoscut ca suzeran de către toți succesorii cneazului Lazăr. Ștefan

Lazarevici, Marko Kralievici, Constantin Dragaș (socrul lui Manuil 11) și
Vuk Brankovici. In felul acesta, între teritoriile emiratului otoman (de
l’émirat ottoman) și Dunăre se formase un fel de sistem de state tampon
controlate strict de armatele otomane. Cu toate acestea, dominația indirectă
își avea slăbiciunile sale și în primul rând instabilitatea; tocmai această
breșe în sistemul defensiv al statului otoman a fost condiția posibilității
cruciadei.
Totuși, pentru a o crea și a o lărgi, coaliția Ungariei cu Valahia a trebuit
să ducă de-a lungul întregului an 1395 o campanie susținută, ca să
oprească atacurile otomanilor și aliaților lor sârbi și români (serbes et
roumains).
In al doilea rând, aceste informații relevă întreaga valoare (toute la
valeur) a două izvoare, una, așa-zisă «cronica bulgară» și o cronică scurtă
otomană, care fiindcă vorbiseră efectiv de desființarea statului bulgar
de la Târnovo în 1395 fuseseră desconsiderate de către o știință isto
rică ce plasa acest eveniment în 1393. Or, așa ceva nu este adevărat și de
aceea noi ne reîntoarcem cu o privire nouă și asupra altor informații
pe care le putem lua din aceste izvoare (or il n’en est rien, et c’est pour
quoi nous retournons avec un nouveau regard sur les autres renseignements
que l’on peut puiser dans ces sources).
Scurta cronică otomană publicată în traducere engleză de Halii Inalcik
și după aceea în turcește cu traducere franceză de Aurel Decei [din nota 22
în care se trimite la cele două publicații lipsește, probabil neinteresând
publicul francofon, ediția însoțită de traducerea în românește și însoțită de
bogate note, din volumul Aurel Decei, Relații româno-orientale. Culegere
de studii, București, Editura științifică și enciclopedică, 1978, p. 209-215],
a fost din nefericire devalorizată (malheureusement dévalorisée) de către
ultimul ei editor, care a ajuns, la capătul unei analize erudite, să o considere
drept un simplu produs al propagandei otomane. Noi vom observa că
acest document este perfect verificat (parfaitement vérifié) de alte două
cronici, contemporane: prima este Cronica volgare di Anonimo Floren
tino, care, bazată pe informații venite din Ungaria, reflectă perspectiva
lui Sigismund de Luxemburg [s.n.J. Cealaltă, o cronică ce a fost crezută
mai înainte bulgară, a fost arătată a fi de origine bizantină, ieșită probabil .
din pana lui Ioan Chortasmenos, și care a fost tradusă în slavonă la începu
tul secolului al XV-leaîn Valahia, probabil la mănăstirea Tismana.
In felul acesta (ainsi), o evaluare echilibrată și respectuoasă față de
litera și spiritul izvoarelor ne permite să observăm dintr-o dată că
despre evenimentele din 1395 noi avem punctele de vedere ale tuturor
587
www.dacoromanica.ro
actorilor implicați: statul otoman, regatul ungar, Valahia și Imperiul

Bizantin.
Toate sunt de acord să vorbească de o manieră convergentă despre ace
lași eveniment capital: prima campanie în Ungaria și Valahia a sultanului
Baiazid Ilderim [sublinierile cu italice aparțin autorului].
Toate acestea fiind enunțate și cadrul general schițat, autorul artico

lului din „Revue Internationale d’Histoire Militaire” reluat într-o formă
amplificată în publicația Institutului Cultural Român trece la demonstrația
a ceea ce crede domnia sa că reprezintă adevărul istoric pe care și-a propus
să-l demonstreze: că în competiția dintre sultanul Baiazid I și partida
anti-otomană pentru „controlul Dunării de Jos”, competiție desfășu
rată în decursul anului 1395 și având în centru expediția sultanului,
lupta de la Rovine și expediția valahă a regelui Sigismund, câștigător a
fost sultanul.
Examenul evenimentelor se oprește în februarie 1396, cu o ultimă
știre despre ambasadorul bizantin Manuel Philanthropene trimis la Buda să
încheie un nou tratat de alianță între Ungaria și Bizanț. Restul evenimen
telor din anul 1396, până la confruntarea din septembrie de la Nicopole, nu
mai intră în textul articolului, doar în două note (67 și 68) vorbindu-se.de
istoria lui Vlad I.
In cuprinsul acestei demonstrații, încercată în acest mod pentru prima
oară în știința internațională, istoricul Dan Ioan Mureșan își concentrează
efortul mai ales asupra mult discutatei probleme a confruntării româno-
ungaro-otomane.
Să vedem, în continuare, analiza pe care ne-o propune în legătură cu
izvoarele de care dispunem și modul cum personal încearcă să propună un
nou „scenariu”, alături de cele avansate până la dânsul în decurs de exact
120 de ani (1884-2004!):
„Această primă campanie sultanală trebuia să concretizeze visele
imperiale cele mai îndrăznețe ale lui Baiazid. Pe bună dreptate el
vedea în regele Ungariei concurentul cel mai redutabil la un imperiu
ideal cu capitala la Roma, și-i opunea proiectul unui imperiu roman
islamic. Astfel, cronicarul francez Jean Froissait reținuse/culesese (avait-il
recueilli) aceste cuvinte ale sultanului care făceau atunci să tremure Europa
creștină: «El se lăuda că va veni să se lupte cu regele Ungariei în mijlocul
țării sale și va merge călare atât de departe încât va veni la Roma și-i va da
calului său ovăz de pe altarul Sfântului Petru de la Roma, și-și va așeza
588
www.dacoromanica.ro
acolo sediul imperial și-1 va aduce în compania sa (en sa compagnie) pe

împăratul de la Constantinopol și pe toți cei mai mari baroni ai Greciei și-și
va ține fiecare legea lui. El nu ar vrea să aibă decât titlul și senioria»17.
Suntem poate surprinși de această viziune feudală a Iui Baiazid, care se
vedea înconjurat de toți vasalii săi ortodocși, cu împăratul bizantin în
frunte, cărora voia să le respecte religia, opunuându-i în același timp Euro
pei latine. Acest proiect întâmpina însă greutăți la realizare (avait pourtant
du mal à s’accomplir) de când cu revolta lui Manuil II și a lui Mircea, care
preferară să se alieze mai degrabă cu Sigismund de Luxemburg și să se
opună înaintării otomane.
Fidel cuvintelor sale amenințătoare, Baiazid a venit în mod efectiv
să-1 combată pe rege în țara sa18. Cronica florentină arată (indique) că
o mare armată pătrunse în Ungaria în luna mai 1395 ceea ce implică
faptul că începutul campaniei trebuie situat în luna aprilie. 150 000 de
oșteni turci este cu siguranță o exagerare: delegații unguri (les délégués
hongrois) ajunși la începutul lunii august 1395 la Paris, citând pe regele
Sigismund, nu vorbeau decât de armata potrivnică de 40 000 „sarasini”, din
care 10.000 călăreți (chevaliers)19. în orice caz, era vorba de o mare
expediție sultanală.
In fața acestui pericol, il Re d Ungheria adună moliei gente d 'arme: «La
știrea sosirii sale ilustrul rege al Ungariei adună în mare grabă o armată
compusă din nobili, din burghezi, din oameni ai Bisericii și din toți creștinii
regatului său. Această armată era mult mai puțin numeroasă în comparație
17 De reținut că este vorba de conținutul scrisorii adresate de sultan regelui Unga

riei în replică la răspândirea de către acesta a știrii că Baiazid ar fi părăsit Țara Ro
mânească (unde avusese loc lupta cu Mircea I), auzind de apropierea armatei regale
(vezi p. 82 a volumului de față). După primirea acestei scrisori/solii Sigismund i-a
scris, la rându-i, regelui Carol VI al Franței, adăugând știrea (sau inventând-o spre a
alarma Occidentul, deși este confirmată și de alte surse, cum s-a văzut la p. 473)
despre proiectul imperial și intenția cu calul său. Ele vor fi consemnate apoi în cro
nica lui Froissart.
111 Repetăm: aceste „cuvinte amenințătoare” au fost rostite după campania sulta
nului în Țara Românească și după aceea a regelui Ungariei, deci nu pot fi invocate
aici și nici pentru a explica inițiativa campaniei sultanale.
19 Se trimite pentru această informație la K.M. Setton, The Papacy and the
Levant (1204-1571), tom 1. The Thirteenth andFourteenth Centuries, Philadelphia,
1976, p. 342-343. Nu ne-a fost accesibilă spre a vedea din ce surse și-a scos istoricul
american această știre despre relatarea solilor regelui Ungariei către regele Franței. In
Cronica de la Saint-Denys, unde conținutul acestei solii este expus pe larg, nu se în
tâlnește (vezi p. 86-87 în volumul de față).
, 589
www.dacoromanica.ro
cu cea a dușmanii cxr, dar încurajată de credința pe care o avea în Dumnezeu,

el se hotărî să încerce șansele unei lupte» {Cronica monahului de la Saint
Denys}.
Dacă darea de seamă franceză (le compte-rendu français) tinde să con
centreze totul într-o singură bătălie, Cronica otomană, în ceea ce o
privește, descrie cu precizie o întreagă serie de lupte de-a lungul tra
seului urmat de sultan (décrit avec préaision toute une série de combats
au long du trajet suivi par le sultan) în campania sa în Ungaria de Sud.
Traversând Dunărea la Pojejena, armata otomană descoperi o Un
garie care nu era încă protejată de cele două fortificații de la Belgrad și delà
Semendria. Armata invadatoare distruse pe parcursul ei cetățile de la
Zalankemén (în apropiere de Belgrad), de la Titel (la confluența Tisei
cu Dunărea), urcă pe cursul râului Timiș, dând foc cetăților de la
Becicherec, de la Timișoara, de la Șemlacul Mare și ȘemlaculMic, de
la Caransebeș, Mehadia și Orșova, spre a încheia cu puternica cetate a
Severinului.
De fapt, expediția otomană afecta doar Banatul istoric. Aurel Decei
califică degeaba (a beau de qualifier) acest atac fulgerător, care a trebuit să
pună la grea încercare sistemul defensiv meridional al regatului, drept
«randonnée imaginaire» [în versiunea românească «imaginarei expediții
a lui Baiazid I prin Ungaria Inferioară și Banat», p. 220].
Cu toate acestea, tocmai amploarea jafului făcut de armata otomană
în Ungaria cu ocazia acestei campanii a fost motivul care a ridicat pe
cavalerii francezi dornici să plece în cruciadă contra sarasinilor20.
Exactitatea traiectului și buna cunoaștere a topografiei Banatului
din textul anonimului otoman arată că nu poate fi vorba decât de o
expediție reală (ne sauraient relever que d’une expédition réelle).
Autorii otomani sunt acuzați adesea că inventează prea mult pe
marginea realității (on accuse souvent les auteurs ottomans de broder trop
sur les réalités) și când pentru o dată avem un text sec și precis, el este
socotit de domeniul fanteziei! (on le renvoie au domaine de la fantaisie!).
La rândul său textul italian condensează tot acest șir de lupte
secundare (toute cette suite de luttes secondaires) ce caracterizează
prima parte a campaniei, sub forma unei singure lupte, indecise dar
sângeroase (A son tour, le texte italien condense toute cette suite de luttes
secondaires qui caractérisent la première partie de la campagne sous la
forme d’un seul combat indécis, bien que sanglant) între armata ungară
_______ concentrată în sudul țării și armata sultanului.
■0 Se trimite din nou în nota 32 la K. M. Setton, ThePapacy andthe Levant..., p.
345. De data asta putem afirma, chiar fără a fi citit lucrarea respectivă, că informația
nu corespunde realității.
590
www.dacoromanica.ro
Dacă lipsa de reacție din partea lui Sigismund de Luxemburg putea

surprinde pe otomani21, ea este cu totul explicabilă. Regina Maria, fiica
lui Ludovic I de Anjou, însărcinată cu moștenitorul lui Sigismund era
tocmai atunci grav bolnavă, întrucât suferise o cădere fatală în timp ce
călărea (lors d’une chevauchée). Potrivit istoricului polonez Jan Dhigoș, ea
a murit atunci dintr-o naștere prematură, în ziua de 17 mai 1395, și odată cu
ea copilul regat. Dat fiind că regele deținea toate drepturile sale la tronul
Ungariei din căsătoria cu Maria de Anjou, moartea acesteia punea serioase
probleme constituționale. In 1383 când cu a treia întâlnire polono-ungară
de la Kosice, regele Ludovic de Anjou făcuse să fie acceptat principiul
potrivit căruia dacă una din cele două fiice ale sale va muri, aceea care îi va
supraviețui trebuia să moștenească regatul celeilalte, reconstituind astfel
uniunea personală care a existat între cele două țări din 1370. Această
situație particulară (Ce cas de figure) deveni o mare problemă, căci regina
Hedwiga a Poloniei și soțul ei Vladislav JagieHo contestară de acum îna
inte legitimitatea lui Sigismund de Luxemburg. Or, Ia începutul secolului
XX un istoric ungur pusese în discuție data lui Dhigoș (la date fournie par
DIugosz) înclinând pentru iunie-iulie 1395, și toți (sic!) istoricii români
l-au urmat, încurcând fără noimă succesiunea evenimentelor (et tous
les historiens roumains l’ont suivi, en brouillant sans raison la succession
des événements).
Recent,, o reevaluare a tuturor izvoarelor pertinente a putut să
restabilească adevărul asupra datei morții reginei Maria așa cum ne
este furnizată de Jan Dlugoș [nota36: M. Salomon, On the credibility of
an item in Jan Dlugosz's Chronicle: Mai 17, 1395-the date ofthe battle of
Rovine or of the death of qneen Maryl în Mélanges d'histoire Byzantine
offerts à Okiawiusz Jurewicz à l’occasion de son soixante-dixième anni
versaire (Byzantina Lodziensia III) Lôdz, 1998, p. 164-170]22.
Direcția de atac adoptată de sultanul otoman ne lasă să ghicim (laisse
deviner) strategia de ansamblu pe care acest mare strateg o imaginase.
Pentru a sfărâma (afin de briser) coaliția ungară și română, el pătrunse mai
întâi (il s’enfonça dans un premier temps) între armatele celor două țări
pentru a sfărâma (afin de briser) legăturile lor: de aceea el alese să atace
21 Evident pe otomanii prezentați în Scurta cronică otomană, nu pe cei înfățișați

de Cronica anonimă italiană și de Cronica monahului de la Saint Denys, ca lup-
tându-se cu armata adunată de regele Sigismund, și în fruntea căreia acesta i-a în
fruntat într-o luptă memorabilă.
22 Nu chiar atât de recent din moment ce există încă din 1990 articolul publicat în
volumul de față la paginile 88-107. Prin urmare nu chiar toți, ci măcar unul dintre
istoricii români n-au acceptat datarea „istoricului ungur” și a demonstrat adevărul
datării lui Jan Dlugoș cu opt ani înaintea lui M. Salomon.
591
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚĂ ȘIDANZAMFIRESCU
Banatul. După ce a dat o lovitură puternică armatei ungurești parali

zată și ea (paralysée aussi) de problemele interne, deși încă în stare să
riposteze (bien que restant encore capable de riposter) Ia o pătrundere
mai adâncă în regat, Baiazid trecu la a doua etapă a planului său,
pentru a da lovitura decisivă verigii mai slabe a coaliției (pour appliquer le
coup décisif au chaînon plus faible de la coalition). Astfel, el intră în
Valahia pe la Porțile de Fier, pe ale cărei chei pusese mâna chiar prin cuce
rirea cetății Severinului (dont les clés il s’était saisi tout seul par la con
quête de la forteresse de Sevérin).
întrucât a evitat să ia în seamă veridicitatea cronicii otomane pu
blicate de Halii Inalcik, istoriografia română prezintă în general campania
lui Baiazid ca luând direcția râului Olt (ayant emprunté la direction de la
rivière d’Olt), pe care armata otomană l-ar fi urcat până în preajma
reședinței domnești de la Argeș. în vreme ce, în realitate, acest izvor
vorbește clar de o pătrundere otomană venind din Ungaria, prin
Banat. Era vorba tocmai (Il s’agissait précisément) de calea folosită în
1330 de către regele Carol de Anjou (1308-1342) în campania sa contra lui
Basarab 1 (1324-1351) al Valahiei.
Pentru ce a preferat sultanul această direcție și nu alta? Fără îndoială el
înțelegea să exploateze sentimentele anti-ungare nutrite de populația orto
doxă română din Oltenia. Această orientare (cette direction) fusese o con
stantă a politicii externe a Valahiei din 1330, domnii români Basarab I,
Nicolae Alexandru (1351-1364), Vladislau-Vlaicu I (1364-1375) și Radu I
(1375-1385) opunând o puternică rezistență regilor angevini ai Ungariei.
Or, tratatul de la Brașov marca o schimbare pe care nu toți factorii de deci
zie din Valahia erau gata s-o accepte.
Aristocrația din Oltenia, având în fruntea ei pe Vlad23, poate un fiu
al lui Vlaicu I sau al lui Dan 1 (1385-1386) se ridicase în felul acesta împo
triva lui Mircea I (s’était ainsi dressé contre Mircea 1er). Vlad solicită
ajutorul lui Baiazid pentru a-și pune în valoare drepturile sale Ia tron,
ceea ce acesta o făcu din toată inima (ce que celui-ci fit volontairement),
cum o făcea și pentru loan Vil, nepotul lui Manuil II24.
Ocolul făcut prin Banat de armata otomană arată că sultanul
înțelegea să se servească de acest punct de sprijin (du pied à terre) pe
care i-1 oferea boierimea olteană în revolta ei contra Iui Mircea I.
Spre a-și onora obligația asumată prin tratatul de la Brașov, de a-și
proteja pe vasalul său român, regele Sigismund ordonase banului de Macva
23 Absolut nici un izvor istoric nu susține această afirmație, produs integral al

imaginației autorului.
24 Idem, Ibidem.
592
www.dacoromanica.ro
Ștefan de Losoncz să plece cu o avangardă de 400 de cavaleri (chevaliers)

și 1200 arcași în Valahia, în ajutorul lui Mircea. Pornită de la Orșova la
începutul lunii mai, deci în momentul în care otomanii intrau în
Ungaria pe la Pojejena, această mică armată fu atacată pe neașteptate [par
surprise) înainte de a face joncțiunea cu armata lui Mircea. Pretendentul
Vlad, a cărui armată era întărită de către turci (dont l’armée était ren
forcée par les Turcs) măcelări această avangardă (tailla en pièces cette
avant-garde). [In nota 40 se trimite la V. Pervain, Din istoria relațiilor...,
cu comentariul: „această hărțuială (c’est cette escarmouche), dramatică
mai degrabă prin originea nobilă a lui Ștefan de Losoncz decât prin
dimensiunile corpului de oaste învins este cea care a intrat (qui fit sa
place) în Cronica monahului de la Saint-Denys, p. 388-389].
Numai după nimicirea avangardei ungare își făcu apariția în Vala
hia și marea armată otomană (c’est après l’anéantissement de l’avant-
garde hongroise que la grande année ottomanne fit son apparition en
Valachie). Printre efectivele ei se găseau, de asemenea, aliarum harbaro-
rum nationum [în nota 41: DRH, D, tomul 1, no 108, p. 177], trupele
principilor vasali ai lui Baiazid, sârbii conduși de Ștefan Lazarevici,
Constantin Dragaș și Marko Kralievici, ca și românii lui Vlad.
Cronica scurtă otomană continuă: „Și apoi, ajungând prin părțile Vala-
hiei, i s-a opus voivodul Mircea (il se vit tenir tête par le voïévode Mircea)
beiul român și armata sa, care nu-1 lăsă să treacă, și războiul și bătălia (et la
guerre et la bataille) se angajară împotriva armatei române, care [bătaie]
continuă timp de o săptămână întreagă pe (marginile) Argeșului [sub.a.],
dar până la urmă fiind încheiată pacea cu domnul român, se întoarse în țara
sa. Și răposatul lldirim trecu râul Argeș și se opri în fața cetății Nicopolis
(finalement étant conclue la paix avec le voivode roumain rentra dans son
pays (sic) et le Feu Yildirim passa la rivière d’Argeș et s’arrêta devant la
forteresse de Nicopolis) [se citează la nota 42 articolul francez al lui Aurel
Decei],
Ajuns aici cu nararea versiunii proprii despre marea expediție a sulta

nului Baiazid, versiune care îi poartă și pe cei trei prinți sârbi vasali pe
itinerariul stabilit pe baza „cronicii scurte otomane”, adică trecându-i
Dunărea pe la Pojejena spre a jefui Banatul actual și a trece apoi în
Țara Românească, domnul Dan Ioan Mureșan consideră venit momentul
să pună în discuție „la fameuse dispute dans l’historiographie roumaine sur
la date de la bataille de Rovine (Argeș)”.
Să-l urmărim:
„Faimoasa dispută din istoriografia românească asupra datei bătăliei de
593
www.dacoromanica.ro
la Rovine (Argeș) se găsește, dacă luăm în serios această sursă (si on

prend en sérieux cette source) destul de deficitară sub raport metodologic
(assez déficitaire sous rapport méthodologique). Că este vorba de «10 oc
tombrie 1394» sau de « 17 mai 1395», de fiecare dată istoricii contemporani
vorbesc de o zi (d’un jour) [subi, a.], în vreme ce cronica otomană face
referire la o luptă îndârjită (acharné) care a durat o săptămână, și a
luat aspectul unui război de poziții (et ayant revêtu l’aspect d’une guerre
de positions). Chiar șî numai prin durata ei și oricare fu deznodă
mântul acestei bătălii, faptul de a fi rezistat o săptămână la asalturile
armatei sultanului spune multe despre îndărătnicia/înverșunarea re
zistenței opuse de armata lui Mircea (rien que par sa durée, et quoique
fût le dénouement de cette bataille, le fait d’avoir résisté une semaine aux
assauts de l’armée du sultan en dit long sur l’opiniâtreté de la résistance
opposée par l’armée de Mircea Ier).
După părerea noastră (A notre avis), orice discuție asupra datei
bătăliei de la Rovine, chiar luându-i fundalul ideologic ce a compro
mis-o (tout en lui élevant l'arrière-plan idéologique qui l’a compromise)
era inutilă de la seaca punere la punct (depuis la mise au point seche) a
lui George Sp. Radojcici [o amplă notă trimite la argumentele pentru data
de 17 mai] cu condiția de a ține seamă că dacă Constantin Dragaș a căzut cu
adevărat în cursul acestei bătălii, în ziua de 17 mai, această zi era numai
, una din cele șapte care au marcat teribila înfruntare între armatele lui Ba-
iazidși Mircea I" [subi. a.].
Urmează, imediat după această recunoaștere condiționată a datei de

17 mai 1395 „miezul” și „cheia” articolului:
„Cu această precizare,pe care noi o credem importantă pentru ches
tiunea datării, că deznodământul bătăliei este cu totul altul (Avec cette
précision que nous croyons importante pour la question de la datation, le
dénouement de la bataille en est une toute autre).
Descrierile pe care le avem despre bătălia de la Argeș (Rovine) sunt din
nefericire mai bogate în imagini literare decât în informații istorice; astfel
încât reconstituirile fazei acestei bătălii sunt totdeauna riscate [în nota 45 se
trimite la Istoria militară a poporului român, II, p. 171]25.
25 Nu contestăm justețea observației sale critice (din nota 45) la adresa Istoriei
militare a poporului român: „L’esquisse de la bataille de Rovine est complètement
imaginaire: la contre-attaque de l’armée roumaine sur le côté gauche de l’armée
ottomane n’est attesté par aucune source existante”. Observăm însă că nici caracterul
unui „război de poziții” decretat de dânsul pentru aceeași confruntare, nu este în
dreptățit de vreo „sursă existentă”.
594
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17 MAI 139S
După Chalcocondil, Mircea, după ce a pus la adăpost populația civilă în

zonele muntoase, a supus armata otomană unei continui hărțuieli de la in
trarea ei în Țara Românească. Situația era atât de gravă încât sfatul lui
Evrenos bei de a ține mereu armata în ordine spre a evita atacurile lui
Mircea a fostjudecat providențial de către sultan [ed. VasileGrecu,p. 64].
Potrivit cronicarilor otomani, între cele două armate a fost angajată în
cele din urmă o «mare luptă» aproape de râul Argeș, care s-a soldat cu pier
deri grele de ambele părți. Cu toate acestea românii nu slăbeau rezistența
(ne lâchaient pas leur résistance). In timpul nopții, cadavrele soldaților
otomani ar fi fost culese și aruncate în râu, creând a doua zi lui Mircea im
presia că armata otomană era încă intactă. El se decise așadar să se retragă.
Așadar (s’est donc) despre bătălia de la Rovine vorbește a doua par
te a Croniciiflorentine [în nota 49 se citează din textul descoperit de Șer-
ban Papacostea], precum și cronica „de la Tismana”, atestând în același mod
(attestant d’une même voix) înverșunarea confruntării [în nota 50, se citea
ză după traducerea lui D. Năstase, textul respectiv]. Ultima cronică confir
mă că Ia sfârșitul luptei (qu’a l’issue du combat) cele două armate pără
sesc câmpul deluptă, Mircea către Transilvania, Baiazid către Dunăre.
Izvoarele spun astfel în unanimitate (disent ainsi unanimement) că
întâlnirea militară de la Argeș s-a soldat cu o epuizare din amândouă
părțile, care Ie-a obligat să părăsească terenul de confruntare.
Creștine sau otomane, ele vorbesc de situația deosebit de grea (par
ticulièrement difficile) în care armata lui Mircea a putut pune armata oto
mană. Adăpostirea sultanului Baiazid în spatele unui lagăr (le retran
chement du sultan Bayezid derrière un camp) idee căreia Evrenos bey îi
datorează ascensiunea sa militară, ne face să ne întrebăm dacă nu asistăm
cumva tocmai la Rovine la apariția (à l’émergence) faimoasei tactici de
fensive a ienicerilor, corp de elită care apare la sfârșitul secolului al
XlV-lea. Acest lagăr (camp) apărat de garda personală a sultanului, com
pusă din ieniceri, era punctul inexpugnabil pe care se reconstituía de fie
care dată defensiva otomană în cele mai grele momente ale unei bătălii.
Aplicată tocmai începând de anul următor la bătălia de la Nicopole (1396),
această inovație tactică deveni un element fundamental al artei militare
otomane până la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Dar tocmai această inovație, deși vorbește de rezistența hotărâtă
opusă de Mircea, dă mărturie în ultimă instanță de victoria tactică pe
care sultanul o câștigă la sfârșitul acestei bătălii. Armata lui Mircea,
suferind grele pierderi și aflată în imposibilitate de a sfărâma apăra
rea lagărului sultanului, a fost în cele din urmă obligată să se retragă
(C’est alors cette innovation qui, tout en parlant de la résistance résolue
opposée par l’armée de Mircea, témoigne en dernière instance de la
acoromanica.ro
ALEXANDRU V.DIȚĂ ȘI DAN ZAMFIRESCU
victoire tactique que le sultan remporta à la fin de cette bataille. L’armée de

Mircea Ier, subissant des graves pertes, et en impossibilité de briser la
défense du camp du sultan, a été finalement obligée de se retirer).
în schimb, dacă pentru Baiazid acest sfârșit era o victorie, ea nu era
mai puțin una «à la Pyrrhus»” (En revenche, si pour Bayezid cette issue
était une victoire, elle ne l’était par moins l’une «à la Pyrrhus»),
Odată ajuns aici, era firesc să deschidă și atacul împotriva partizanilor

tezei victoriei românești, și o face în lunga notă atașată ultimei fraze:
„C’est ici que nous prenons nos distances par rapport aux conclusions
de l’ouvrage d’AI. V. Diță, op. cil. [Mircea cel Mare între realitatea medie
vală .șificțiunea istoriografică modernă], p. 243-283 et p. 297-386 [întreg
capitolul III: Caracterul confruntării militare romăno-otomane din 17 mai
1395 și cap. IV „Fuga" și „restaurarea" lui Mircea Ide la izvoarele me
dievale la ficțiunea istoriografică modernă].
Dans sa démarche, très méritoire du point de vue de la critique des
sources et de l’historiographie (aucune autre bataille médiévale roumaine
ne bénéficie pas encore d’un traitement similaire!)26, l’auteur accuse une
grande partie de l’historiographie étrangère et roumaine d’avoir été
conduite par le postulat d’une défaite de Mircea par le sultan Bayezid, le 10
octobre 1394, en fonction duquel les sources aurait été déformées. Il risque
toutefois de retomber dans le même piège, à cette différence près que le
postulat est cette fois-ci contraire: il s’agit d’une «victoire écrasante» de
Mircea sur le sultan, datée le 17 mai 1395.
Cependant, plusieurs points posent problème: 1) la chronique turque
publiée par lnalcik est ignorée, suivant l’analyse de Decei: la seule source
qui nous renseigne sur le trajet précis du sultan en 1395 est donc laissée
à côté; 2) par conséquent, l’auteur ne peut pas rendre compte de la con
frontation directe entre Bayezid et Sigismund dont parlent la Chronique
de Saint-Denys et la Chronique florentine, et que la chronique ottomane
localise en Banat; 3) la chronique «de Tismana», dite byzantino-bulgare,
est aussi sous-estimée, l’auteur la considérant comme interpolée, alors
qu’elle est contemporaine, et exprime le point de vue de Mircea (voir D.
Năstase, op. cit.), s’est la raison pour laquelle Vlad y est considéré un simple
«.vlastelin» (p. 307-313); 4) l’auteur postule après la libération en commun
de Turnu une rupture de l’alliance chrétienne et la défaite de Sigismund par
Mircea en septembre 1395, mais comment expliquer alors que les deux se
retrouvent ensuite ensemble à Nicopolis, dans les meilleurs termes, chose
incompréhensible après une telle «trahison»? 5) comment un prince qui
«écrase» entre mai et septembre 1395 deux des plus puissants monarques
26 în momentul de față și lupta de la Baia, datorită cărții lui Manole Neagoe.
596 .
www.dacoromanica.ro
de l’Europe se fait renverser ensuite par une poignée de boyards qui in
staurent à sa place Vlad au début 1396? 6) de la reconstruction de l’auteur
résulte enfin un autre paradoxe: comment se fait-il que le prince roumain a
pu emporter tout seul une «victoire écrasante» en 1395 sur Bayezid, alors
que Mircea, allié avec Sigismund et les chevaliers bourguignons sont tous
écrasés par le même sultan àNicopolis en 1396 ?
Même si, au bout de l’analyse de l’auteur résulte, à notre avis sans
doute, que la confrontation de Rovine este à situer dans les environs du
17 mai 1395, l’issue heureuse pour la Valachie de cette bataille n’est
pas du tout corroborée par les sources”27.
27 Aici noi ne luăm distanțele în raport cu concluziile lucrării lui Al.V. Diță. [...]
In demersul său foarte meritoriu din punct de vedere al criticii izvoarelor și a
istoriografiei (nici o altă bătălie medievală românească nu mai beneficiază încă de un
tratament asemănător!) autorul acuză o mare parte din istoriografia străină și româ
nească de a fi fost condusă de postulatul unei înfrângeri a lui Mircea de către sultanul
Baiazid, la 10 octombrie 1394, în funcție de care izvoarele ar fi fost deformate. El
riscă totuși să cadă în aceeași cursă, cu această diferență că de data asta postulatul este
contrar: ar fi vorba de o «victorie zdrobitoare» [nota noastră: expresia nu-i aparține lui
Al.V. Diță, ci este împrumutată de la un contemporan francez al evenimentului: Phi
lippe de Mézières: désconfis àplain] a lui Mircea asupra sultanului, datată 17 mai 1395.
Cu toate acestea, mai multe puncte pun probleme:
1) Cronica turcească publicată de Inalcik este ignorată, urmând analiza lui
Decei: singurul izvor care ne informează asupra traiectului pfecis al sultanului
în 1395 este deci lăsat la o parte.
2) în consecință, autorul nu poate să dea seamă de confruntarea directă între
Baiazid și Sigismund, despre care vorbesc Cronica de la Saint-Denys și Cronica
florentină, și pe care cronica otomană o localizează în Banat [sic].
Răspundem: „Cronica otomană” nu „localizează în Banat " confruntarea între
Sigismund și Baiazid, pentru că ea nu are cunoștință de vreo asemenea confrun
tare. Despre cât și în ce anume putem să o luăm în considerație vezi p. 607-608. Atât
„Cronica anonimă italiană” cât și Cronica de la Saint-Denis pun în seama lui Sigis
mund confruntarea dintre Mircea și Baiazid, una dându-1 învingător, iar alta învins,
dar ambele înlocuind adevărul cu o invenție. Singura dată când regele Sigismunds-a
întâlnit cu sultanul Baiazid pe câmpul de luptă a fost la Nicopole.
3) Cronica «de la Tismana» zisă bizantino-bulgară este și ea subestimată,
autorul considerând-o interpolată, pe când ea este contemporană și exprimă punctul
de vedere al lui Mircea (vezi D. Năstase, op. cit.). Din această cauză Vlad este
considerat un simplu vestelin [vezi răspunsul la acest punct în p. 612-613. Aici
reținem că tocmai interpolarea din această cronică a impus calitatea de „ vlastel ” a
celui lăsat de Baiazid, numele lui Vlad fiindu-i necunoscut].
4) Autorul postulează, după eliberarea împreună a cetății Turnu, o ruptură a
alianței creștine și înfrângerea lui Sigismund de către Mircea în septembrie 1395. Dar
cum să ne explicăm atunci că cei doi se regăsesc după aceea împreună la Nicopole în
cei mai buni termeni, lucru imposibil după o asemenea „trădare”?
597
www.dacoromanica.ro
Mai departe în text mai citim:

„Cum să stabilim un raport logic între acest final destul de indecis al
bătăliei și rezultatul politic pe care izvoarele i-1 atribuie? (l’issue politique
que les sources lui attribuent?). Cronicarul florentin arată în mod efectiv că
«per questa vettoria con loro avuta dai Baisetto, tutta Balacchia s ’arrendé
al Baisetto, e lui ubbidirono [subl. a.]. Ma pure il Baisetto, per la grande
perdita che avea fatto della sul gente, si tomó indietro con quella gente che
rimasa gli era, che molta piu n’avea perduta»28.
Răspundem: nu este vorba de o înfrângere ci de ceea ce regele însuși a descris

evocând evenimentul, iar „trădarea” și regăsirea la Nicopole au fost fapte egal de
reale. Prima este „denunțată” în 1408 de regele însuși, iar elogiul și propunerea ca
Mircea să conducă oștile Europei unite îi aparțin tot lui. Dacă l-am putea întreba
„dincolo” am afla explicația exactă. Noi doar am presupus-o. Gesturile politice sunt
însă dictate de necesități, iar necesitatea cerea ca aliații de la Brașov să treacă peste
incidentul neplăcut și să se regăsească în lupta comună, unde vor rămâne de altfel
până la sfârșit.
5) Cum un domn care «zdrobește» între mai și septembrie 1395 pe doi din cei
mai puternici monarhi ai Europei este răsturnat apoi de un pumn de boieri care îl
instalează în locul lui pe Vlad la începutul anului 1396?
Răspundem: nu la începutul anului 1396, ci cei mai târziu înainte de 10
decembrie 1395. Conjunctura ce s-a creat după criza alianței româno-ungare a per
mis regelui Poloniei, Vladislav Jagiello, aflat obiectiv de partea otomană împotriva
coaliției ungaro-române și indicat fără echivoc, de Vlad însuși, ca autor al instalării
sale pe tronul de la Argeș, să-l pună acolo, probabil cu mâna militară a fraților de
peste Milcov ai lui Ștefan I. Ca o demonstrație, și pentru mai târziu, că românii nu pot
fi învinși decât prin ei înșiși! Că „operația” externă a găsit aderenți și „unelte” într-o
parte din boierimea nemulțumită de alianța româno-ungară nu este exclus. Dar exa
gerarea rolului acestora în reușita acțiunii aparține lui Barbu Câmpina și plătește
tribut epocii când a scria acesta.
6) Din reconstrucția autorului rezultă, în sfârșit, un alt paradox: cum se face că
domnul român a putut să câștige singur o «victorie zdrobitoare» în 1395 asupra lui
Baiazid, în vreme ce Mircea aliat cu Sigismund și cavalerii burgunzi sunt cu toții
zdrobiți de același sultan la Nicopole în 1396?
întrebarea ni se pare în afară de orice comentariu și răspuns cuviincios la
adresa celui ce a pus-o. Așa încât ne abținem.
Chiar dacă, la capătul analizei autorului rezultă, după părerea noastră
fără îndoială, că înfruntarea de la Rovine este de situat în jurul date de 17 mai
1395, sfârșitul fericit al acestei bătălii nu este deloc dovedit de izvoare».
Noi ne declarăm mulțumiți pentru această recunoaștere, care anulează im
plicit datarea pe care am respins-o și noi în prima parte a articolului de față. în
privința ultimei afirmații, răspunsul se găsește ceva mai departe.
28 „Și ca urmare a acestei victorii obținute de Baiazid, întreaga Valahie s-a supus
lui Baiazid și i-a dat ascultare. Dar totuși Baiazid, din pricina marii pierderi suferite
598
www.dacoromanica.ro
Mircea, retrăgându-se în Transilvania (se retirant vers la Tran

sylvanie) spre a continua rezistența, nu putea fi la originea acestei
prime reglementări a raporturilor între Imperiul Otoman și Valahia.
Cronica «de la Tismana» este formală în legătură cu o schimbare de domn
care a avut loc în urma bătăliei de la Argeș: după aceasta, Baiazid a fost în
măsură «să instaleze unul dintre nobili (ylastelin) pentru a conduce țara, și
Mircea s-a refugiat în Țara Ungurească». Această cronică, provenind în
versiunea ei slavonă din mediile monastice valahe, trebuia să fie la curent
(devait être au courent) cu realitățile interne ale țării mai bine decât cu
altele (bien plus que d’autres).
Cronica otomană este convergentă atunci când spune, fără a înțelege
poate prea bine subtilitățile politice ale Valahiei, că «în cele din urmă fiind
încheiată pacea [turc sulh n.a.] cu voievodul român, el se retrase în țara sa».
De remarcat că în acest loc cronica, chiar dacă nu amintește numele lui
Vlad, nu-l amintește nici pe al lui Mircea (A remarquer qu’à cet endroit
la chronique, bien qu’elle ne fasse pas mention du nom de Vlad, n’en fait
plus du nom de Mircea)* 29. Ezitarea este de înțeles: anonimul otoman din
prima jumătate a secolului al XV-lea nu se simțea în largul său (ne se
sentait certainement par à l’aise) în răsturnările continue de putere prin
acele părți obscure pentru el. Trebuie să conchidem (il faut conclure) că
pacea a fost în realitate semnată de Baiazid nu cu Mircea, ci cu Vlad I
(bien avec Vlad Ier). Ulterior, uitând de această domnie trecătore aflată
chiar în mijlocul (situé au plein milieu) lungii domnii a lui Mircea, i-a putut
fi atribuit lui, poate chiar intenționat (peut-être même intentionnellement)
tratatul semnat în realitate de Vlad.
Așadar, nu pentru a căuta cu orice preț o «cale regală», ci pentru că
este mărturia unanimă a izvoarelor trebuie să afirmăm: bătălia de la
Rovine, chiar dacă s-a întins pe durata unei săptămâni [s.a.], a avut loc
într-adevăr în jurul lui 17 mai 1395. în același timp, chiar dacă a
provocat pierderi grele armatei otomane, Mircea a trebuit în ultimă
instanță să părăsească câmpul de bătălie, ceea ce i-a permis lui Baiazid
să instaleze pe tronul de la Argeș pe Vlad I. Așadar, cu acest domn a
încheiat sultanul primul tratat de vasalitate al Valahiei cu Sublima
Poartă.
de oamenii săi s-a retras cu cât a mai rămas din oaste, din care a pierdut cea mai mare
parte” (vezi și p. 109-110 în volumul de față).
29 Nu mai era necesar din moment ce numele celui cu care se dusese lupta fusese
clar spus. Era firesc să fie același cu al celui cu care se făcea pacea. Doar dacă ar fi fost
altul, cum propune autorul, trebuia să fie numit, spre a arăta aceasta. Tocmai absența
altui nume, în speță Vlad, dovedește că nu cu el s-a făcut pacea! Ceea ce infirmă și
cele scrise de autor mai departe!.
599
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V DIȚĂ ȘI DAN ZAMFIRESCU
Segmentul valah al expediției lui Baiazid din 1395 astfel reconstituit, să

observăm că el este repetat punctual (il est réitéré ponctuellement) de
deznodământul campaniei efectuată în Țara Românească de Mehmed II
contra lui Vlad Țepeș (1462): sultanul otoman a reușit la fel să impună la
capătul unei campanii foarte grele un domn fidel, Radu cel Frumos, fratele
lui Vlad II.
Cu un asemenea rezultat, Baiazid putea să considere atinse obiec
tivele unei expediții care se dovedise prea costisitoare, și s-a retras în
ordine către Dunăre”.
Trăgând astfel linia și notând rezultatul demersului său istoriografie,

autorul se ocupă mai departe de evenimentele legate de competiția pentru
stăpânirea Dunării:
„Una din rațiunile ce-i motiva pe otomani să păstreze după 1393 o viață
larvară a statului bulgar de la Târnovo fusese iară îndoială pentru a face din
el un tampon între teritoriile aflate sub directa administrație otomană și
coaliția ungaro-valahă.
După ce a semnat pacea cu noul domn, Vlad, rolul statului lui Joan
Șișman putea fi preluat de aici înainte de Valahia. în plus, cu prilejul
colectei de informații (lors de la collecte d’informations) efectuată - ca de
obicei - cu prilejul campaniei din Ungaria și Valahia, Baiazid va fi adunat
dovezile compromițătoare pentru contactele lui Șișman cu emisarii coa
liției. Aceasta ar explica actul dramatic prin care s-a terminat această cam
panie.
Ajungând pe malul stâng al Dunării, sultanul a ocupat cetatea Tumu
(Nicopolul Mic) apărată de un contingent al lui Mircea I [în nota 56: „Cum
amintește Sigismund de Luxemburg într-un act din 1404: DHR, D, t. 1, no
108, p. 177-178], așteptând ca principele bulgar să adune flotila necesară
traversării. Odată ajuns la sudul fluviului Baiazid ordonă execuția fostului
țar. Cronica „de la Tismana” dă și data exactă: 3 iunie 1395. Numai în acel
moment trebuie plasat, tară ezitare, sfârșitul (aratului de la Târnovo [în
nota 57: D. Năstase, op. cit., p. 255, 263; H. lnalcik, Turcii otomani ți cru
ciadele în K.. M. Setton, A Hislory of the Crusades, tome VI, Wisconsin,
1989, p. 251, no 74. Din păcate, în acest text marele istoric turc datează
expediția în Ungaria în 1394, cu toate că scurta cronică pe care a publicat-o
pune fără discuție (de manière univoque) execuția țarului loan Șișman
tocmai la sfârșitul campaniei în Ungaria și Valahia. Astfel încât a stabili
data morții fostului țar înseamnă în același timp a stabili retroactiv
data întregii campanii. Cu toate acestea, în H. lnalcik, Bayezïd 1, în Ency
clopédie de ITslain, tom I, Leiden-Paris, 1975, p. 1152, acceptase 1395 ca
dată a expediției în Ungaria și Valahia],
600
www.dacoromanica.ro
în același timp cu țarul lor au fost executați 110 boieri din Târnovo. în
felul acesta dispărea cea mai mare parte a elitei politice a statului bulgar.
Nicopolul bulgăresc fu anexat statului otoman și pus sub comanda fostului
sultan din Aydin, Djunlid Aydinoglou, devenit supus otoman. Spre a evita
o moarte ca a tatălui său, loan Alexandru II, asociat de doi ani la tron, de
veni musulman și fu numit în schimb sancak-bey de Aydin.
Cronologia evenimentelor pare să fie astfel bine stabilită de mai multe
izvoare: invazia otomană la începutul lui mai 1395 (sau poate deja la sfâr
șitul lui aprilie) în Banat (Anonimul florentin), intrarea în Valahia și
bătălia de la Rovine în jurul lui 17 mai [Typikon-ul lui Roman: moartea lui
Constantin Dragaș] și execuția în 3 iunie a lui loan Șișman, la sfârșitul
acestei campanii și sfârșitul țaratului de la Târnovo (cronica «de la Tis-
mana») [în nota 59. Pentru a compara ritmul unei campanii otomane, a se
vedea N. Beldiceanu, La campagne ottomane de 1484: ses préparatifs mi
litaires et sa chronologie, în «Revue des études roumaines», V-VI, 1960,
p. 67-77: 26 aprilie - mobilizarea armatei; sfârșitul lui mai, plecarea din
Adrianopole; la 26 iunie - trecerea Dunării și joncțiunea cu armata valahă;
la 5-16 iulie: asediul Kiliei, la 22 iulie-8 august - asediul Cetății Albe; la
14 august, plecarea din Cetatea Albă; trecerea Dunării în Dobrogea. Ac
țiunea militară propriu-zisă a durat astfel o lună și jumătate. Să notăm
că tocmai repeziciunea în deplasările sale i-a adus lui Baiazid supranumele
său. In plus, el acționa într-o regiune în care sistemul defensiv nu era încă
pus la punct].
Ambasada ungară ajunsă la Paris în iulie 1395 (sic!) era deci exactă
când făcea înaintea Curții regelui Carol VI bilanțul «trăznctului» care
lovise țara lor: «Este un fapt notoriu că Baiazid, cel mai crud dintre tirani a
redus în captivitate pe aproape toți creștinii din Bulgaria, din Valahia și din
Panonia» și că «orașele acestor țări supuse altădată regelui Ungariei și
credinței creștine au suferit în cea mai mare parte jugul crud al turcilor»
[nota 60: Chronique du religieux de Saint-Denys, p. 424-425]30.
Bilanțul acestei campanii rapide era deci, din punct de vedere oto
man, destul de impresionant (assez impressionnant). Desigur, el nu du
sese armata otomană până la Roma, departe de asta. în schimb, în ter
meni reali, această primă incursiune sultanală în regatul Ungariei se
terminase fără a declanșa o ripostă hotărâtă a armatei lui Sigismund’1,
111 Din acest text în care este relatată solia ajunsă la Paris în august rezultă doar
descrierea unei situații grele în care se zbat cei pentru care se cere ajutorul regelui
Franței. Nimic nu dă de înțeles că un „trăznet” le-ar fi lovit Ungaria. Vezi întregul text
la p. 86-87 din volumul de față.
11 Din nou autorul se contrazice pe sine însuși, fiindcă a reproșat lui A.V. Diță
601
www.dacoromanica.ro
ceea ce este considerat în toate cronicile otomane un semn de slăbiciu

ne a dușmanului. Valahia era socotită de acum supusă, conform drep
tului islamic, grație tratatului semnat de «voivodul român» Vlad I,
datorită împrejurării, a doua zi după bătălia de la Rovine (La Valachie
était désormais jugée soumise, selon le droit islamique, grâce au traité
signé par «le voivode roumain» Vlad Ier en l'occurrence, au lendemain de
la bataille de Rovine). în sfârșit, țaratul de Tâmovo era nimicit și frontiera
sultanului fu în mod durabil fixată pe Dunăre, devenită de aici înainte
«rivière de ghâzi»*32.
Având acestea în sprijin, Baiazid se considera îndreptățit să ceară
recunoașterea oficială din partea califului Abasid ce se găsea la Cairo, în
plus față de titlul de sultan pe care-1 folosea dej a tatăl său Murad I, pe acela,
mai expresiv din punct de vedere politic, de sultan de Rum [în nota 61 : P.
Wittek, «¿e sultan de Rum», «L’Annuaire de l’institut de philologie et
d’histoire orientale et slave», VI, Bruxelles, 1938, p. 20-22 et idem, De la
défaite d’Ankara à la prise de Constantinople (un demi-siècle d’histoire
ottomane), «Revue des études islamiques», XII, 1938, nr. 1, p. 8, așează
această cerere la sfârșitul anului 1394; I.H. Danișmed, Izahli Osmanii Ta-
rihi Kronolojisi, tom I, Istanbul, 1974, p. 103-104 (titlul solicitat în 1395),
p. 107 (și primit după victoria de la Nicopole); Aurel Decei, Istoria Im
periului Otoman până la 1656, București, 1978, p. 64 (1395)].
Toate acestea fiind adevărate (Toute cela étant vrai), ele nu erau încă
decât jumătate din realitate. Absența de reacție din partea lui Sigismund
era datorată mai ales problemelor de succesiune care s-au ivit în
timpul bolii și morții reginei Maria, la 17 mai, tocmai atunci când pe
câmpul de lupta de la Rovine sultanul otoman era încleștat cu armata
tocmai ignorarea ripostei date de Sigismund despre care vorbesc cele două cronici,
italiană și franceză.
32 Acesta este singurul rezultat durabil al campaniei, întrucât la Rovine sultanul a
fost învins, iar cetatea Tumu a fost recuperată de Sigismund în iulie.
Nu pentru că încheierea fictivului tratat cu Vlad facea din Țara Românească
„stat tampon” ci dimpotrivă, spre a-și asigura securitatea în fața atacului ce putea veni
de pe teritoriul ei, și pentru a-și împlini proiectul de constituire a Imperiului efectiv, a
început Baiazid acțiunea de anexare a teritoriilor vasalilor, începând cu al lui Ivan
Șișman și continuând cu moștenirea morților de la Rovine, Marko Kralievici și
Constantin Dragaș.
Pe scena sud-dunăreană au mai rămas astfel doar țaratul de Vidin, care va fi
lichidat în anul următor, stăpânirile lui Ștefan Lazarevici și Vuk Brankovici și rămă
șițele fostului Imperiu Bizantin, a căror lichidare o începuse, dar o va desăvârși după
Nicopole. Singurul rămas, ajungând a se confunda imperiul de odinioară, Constan-
tinopolul, va fi salvat de dezastrul de la Ankara.
602
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN I7MA1139S
domnului Valahiei, Mircea. Aceste complicații îl împiedicară pe regele

Ungariei să se achite de datoria de a-și proteja vasalul său Mircea I de
agresiunea otomană.
Abia în iunie 1395 armata regală concentrată Ia Brașov fu în stare să
declanșeze contraofensiva, aflând poate de la Mircea că grosul armatei
sultanale părăsise între timp țara. Sigismund intră pe la Câmpulung, unin-
du-și forțele sale cu ale lui Mircea. Armata lor combinată asedieNicopolul
Mic (Turnu) apărat de o garnizoană turcească și de Vlad. Cetatea fi luată
prin luptă grea (fut prise par la haute lutte) și regele își instală castelanii săi
[nota 62: DRH, D, t. I, no 101 și no 112].
Nu se știe de ce Sigismund decise să se întoarcă în Ungaria după
acest prim succes. Istoricii moderni, înșelați și de monahul de la Saint
Denis33, dau ca rațiune boala reginei. Dacă nu este vorba de propagandă,
atunci este o confuzie: căci regina era deja moartă, acum o știm bine, din 17
mai. Este mai sigur să ne gândim că această contraofensivă nu avea în
realitate decât un obiectiv foarte limitat și anume de a relua toate cetă
țile pe care Baiazid Ie ocupase în luna mai. E ceea ce regele făcuse sub
zidurile de la Turnu și e ceea ce sugerează după aceea direcția armatei sale.
Efectiv, la 25 august regele își stabili exercitus campestri în apropiere
de Severin [nota 63: ibidem, no 91, p. 155]. Cu toate acestea, pierderile
grele suferite în timpul asediului de la Turnu, ca și oboseala unei campanii
ce dura din primăvară au descurajat armata ungară în fața fortificațiilor
Severinului. S-a luat hotărârea de retragere. Angajându-se la trecerea defi
leului Munților Cemei, graniță între Oltenia și Banat, armata fu surprinsă
de Vlad cu multitudo olacorum la Posada. Viața regelui fu salvată numai
prin devotamentul personal al lui Nicolae de Gara, banul Dalmației și
Croației. Eșuând să cucerească Severinul și decimată la trecerea Carpaților
încercata armată era întoarsă din expediția valahă la Caransebeș, la 2
septembrie [nota 64: V. Pervain, op. cit., mai ales p. 110-112 (identificarea
Posadei îi aparține), descrierea bătăliei de la Posada în DRH, D, 1.1, no 99,
p. 155-157]. ’
Victorios, Vlad reluă Argeșul cu ajutorul turcilor, de unde-l alungă
din nou pe Mircea, obligat să se refugieze în Transilvania cu turcii pe
urmele lui până la Brașov [nota 65: V. Pervain, op. cit., p. 112; Octavian
Iliescu, op. cit., p. 78-79]34.
33 A se vedea la p. 70 din volumul de față.

34 Teza dublei alungări de la Argeș a lui Mircea I, întâlnită și la alți autori,
presupune că el fusese alungat o dată după 10 octombrie și înlocuit cu Vlad, și că
fusese la un moment dat repus de regele Sigismund, când a venit cu armata să ia
Turnu. In realitate, în iulie 1395 Vlad nu apăruse pe scena istoriei Țării Românești,
603
www.dacoromanica.ro
Se vede astfel că de la apariția sa în izvoare, Vlad este mereu secon

dat de către forțele otomane, pe care le cheamă în ajutor, pe care le
însoțește fără îndoială în bătălia de la Rovine (qu’il accompagne sans
doute lors de la bataille de Rovine), care-l ajută să ia puterea și să o
mențină’5. Numai fiindcă a fost expediată problematica bătăliei de la
Rovine s-a putut afirma, în ciuda mărturiilor izvoarelor, că Vlad n-ar
fi fost instalat la Argeș de Baiazid (C’est seulement pour avoir expédié la
problématique de la bataille de Rovine que l’on a pu affirmer, malgré le
témoignage des sources, que Vlad n’aurait pas été installée à Arges par
Bayezid).
Noi nu ne putem face a noastră nici altă afirmație corelativă, că
domnia lui Vlad I, voievod al Valahiei, ar începe doar de la această
ultimă ofensivă din septembrie-octombrie 1395 [nota 66: Octavian lli-
escu, op. cit., p. 79; cf. referință lui Sigismund la «iniquus Wlad woyuoda,
protunc per dictos Turcos ad wayvodatum dictarum parcium nostrarum
Transalpinarum intrususfuerat et promotion (DHR, D, 1.1, nr 101, p. 162).
Autorul ia în discuție (p. 101) opiniile lui A.V. Diță asupra bătăliei de la
Rovine. Acest ultim autor, chiar dacă consideră corectă data de 17 mai
1395 (ceea ce este coroborat de izvoare), se străduiește după aceea să le
răsucească (s’ingénie ensuite de les tordre) spre a face o victorie zdrobi
toare a lui Mircea I (afirmație care nu este susținută nici chiar de cro
nica de la Tismana ce reflectă, totuși, un punct de vedere socotitfavorabil
domnului Valahiei)].
Nouă ni se pare că debutul domniei lui trebuie situat legal (est à situer
légalement) începând cu pacea (sulh) pe care Vlad a semnat-o a doua zi
după bătălia de la Rovine cu sultanul Bayezid.
Trebuie în același timp să acceptăm ideea unei autorități împărțite,35
încât nu putem vorbi de o înlăturare de la Argeș a lui Mircea. Ea se va produce abia în

noiembrie-decembrie 1395.
35 „Apariția în izvoare” a lui Vlad are loc în martie 1396, odată cu solia lui Ioan
Tatar trimisă de Sigismund de la Buda, din care nu reiese că ar fi fost nici pus și nici
sprijinit de turci. Două luni după aceea, la 28 mai, actul de închinare către regele
Poloniei și soția sa regina Hedwiga, ne lămurește asupra originii puterii sale și
orientării sale politice. Nici în el nu apare cea mai mică aluzie la otomani. Abia la 8
decembrie 1397, în diploma eliberată lui Știbor la Timișoara, regele Sigismund îl
caracterizează drept pus de turci la Argeș și îl numește „așa zis voievod”. Tot acolo
ne dă informațiile despre duelul cu Știbor la trecerea acestuia spre Nicopole și despre
capturarea de către acesta în „cetatea Dâmboviței” și aducerea la Buda. Modul cum
și-l imaginează dl. Mureșan, avându-i pe turci nedespărțiți ca o umbră, nu se sprijină
pe niciun izvor.
. 604 .
www.dacoromanica.ro
deoarece cei doi domni concurenți își împărțeau atunci în realitate

teritoriul țării, fiecare în parte revendicându-l în întregime.
Titlul de «ban de Severin» cu care Vlad se împodobește (se pare) în
actul din 28 mai 139636 arată că el devenise stăpânul acestei importante
cetăți pe care Bayezid o cucerise în timpul expediției-fulger de la înce
putul lunii mai în Ungaria37. In același timp, el nu se intitula și duce de
Făgăraș și Amlaș (fiefuri ale domnitorilor români în Transilvania, pe care
Mircea le păstrase ca bază în timpul refugiului în Ungaria) și nici
stăpân al «Țării lui Dobrotici» (Dobrogea, al cărei control era disputat între
Mircea și ex-împăratul bizantin Ioan VII, susținut de armata otomană).
Se observă în consecință, în politica lui Baiazid contra coaliției, un
paralelism semnificativ între Mircea I și Manuel 11 Paleologu. Contra
amândorura el ridică niște contra-candidați ieșiți din dinastiile legitime,
respectiv Vlad I (până în 13 9 7)38 și Ioan VII (până în 1399) pe care-I grati
ficase cu pământurile cucerite de la adversarii săi: Severinul, smuls ungu
rilor și dat lui Vlad, și o parte din Dobrogea, luată de la Mircea și conferită
ex-împăratului Ioan VII.
Sultanul rămânea așadar credincios unei concepții «feudale» a puterii
sale (așa cum o ilustrează citatul din Jean Froissart reprodus mai sus) țin
tind să-și instaleze vasalii în țările ortodoxe și să-i protejeze, vasali ce
constituiau principala sursă militară și financiară a acțiunii sale politice”.
Urmează imediat ceea ce putem socoti a fi concluziile și bilanțul

final al demersului domnului Dan Ioan Mureșan, cu care își încheie arti
colul:
36 In nota 67: E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, tom 7/2,
București, 1876, no CCCXV1, p. 374-375: după ce a respins propunerile lui Si
gismund, Vlad declară că recunoaște pe regina Hedwiga drept singura moșteni
toare legitimă a coroanei Ungariei, ș7 aceasta în calitate de regi ai Ungariei, le
prestează omagiul (et c’est en qualité de rois de Hongrie qu’il leur prête hommage).
Intitulatio a lui Vlad în acest document este «woywoda Bessarabie» și «ban» (iar nu
comité) al Severinului; ap. Octavian lliescu, op, cit., p. 81 care nu arată de unde putea
să aibă Vlad stăpânirea acestei cetăți”.
37 întrucât această „expediție fulger” este în realitate fictivă, cum a declarat-o
încă Aurel Decei, nu avea cum să cucerească Severinul. Dar este probabil s-o fi
încercat tocmai Sigismund, ceea ce i-a atras replica din Munții Cernei.
3S în nota 68: „în 1397, după bătălia de la Nicopole (la 25 septembrie 1396)
voievodul Transilvaniei Stibor de Styboricz revine în Valahia, asediază și-l face să
capituleze pe Vlad I în cetatea Dâmboviței și-l ia apoi în Ungaria. Mircea I fu astfel
reinstalat pe tronul întregii Valahii (DR.H, D, 1, p. 163, 167-168).
,605
www.dacoromanica.ro
„Obiectivul major (l’enjeu majeur) al campaniei din 1395 a fost fără

îndoială controlul Dunării. O dispoziție importantă a tratatului de la
Brașov conchis la 7 martie între Sigismund și Mircea vorbește de intenția
regelui de a trece «utpote ultra et prope Danubium, per loca eidem nostro
domino et Danubio convicina», în acest caz domnul român asumându-și
sarcina de a aproviziona armata regală.
La începutul campaniei din mai, pentru Baiazid fu decisivă cucerirea
unui punct strategic principal pentru accesul la Dunărea de Jos din
Ungaria: cetatea Severinului, a cărei apărare sultanul o încredință
apoi lui Vlad I39. în locul unde Oltul se varsă în fluviu, sultanul smulse la
sfârșitul campaniei Nicopolul Mic românilor și marele Nicopol bulga
rilor, pentru a face cheia de boltă a frontierei otomane danubiene, în curs
de constituire.
în felul acesta, controlând Dunărea, din ambele părți în acest loc,
Baiazid putea strangula orice viitoare tentativă creștină de a coborî cu
o flotă combinată, terestră și fluvială, spre gurile Dunării și litoralul
pontic ce ducea în linie dreaptă spre Constantinopol.
Pericolul era atât de mare, încât Sigismund a făcut din el rațiunea
însăși a campaniei sale de vară în Valahia. Această expediție și-a atins
culmea (eut pour comble) în asediul și recucerirea Turnului, care însemna
deschiderea Dunării (qui marquait la ouverture du Danube). Această vic
torie și mai puțin bătălia feroce, dar terminată indecis, de la Rovine,
este cea care l-a putut îndemna (qu’a pu inciter) pe un trimis al patriarhului
din Constantinopol în Creta, losif Vriennios să scrie lui Antonie IV, plin de
bucurie «că acei credincioși» au biruit pe necredincioși (ont prit le dessus
sur les infidèles) controlează Dunărea și au cucerit orașele dunărene»
[subi. a.].
Atunci când această știre a ajuns în Creta, ea era deja perimată, căci
după înfrângerea suferită la Posada de armata ungară, Vlad și aliații
săi turci recuperaseră cetatea Turnu, închizând din nou vadul40.
39 Acest element din „scenariul” propus de dl. Mureșan presupune acceptarea
tezei despre pătrunderea sultanului în Țara Românească din Ungaria și cade atunci
când această teză se dovedește de nesusținut, cum vom vede mai departe.
411 încă odată repetăm: Vlad nu apăruse în niciun fel la data aceea. Evenimentele
ce au părut să dea câștig de cauză în această confruntare pentru controlul Dunării
sultanului Baiazid s-au petrecut în toamna anului 1395, și numai reușita mobilizării
întregii Europe de către regele Ungariei și ducele Burgundiei, sub egida regelui
Franței, a salvat situația, în anul următor, când, deși Baiazid a învins la Nicopole și a
desființat imediat țaratul de la Vidin, a fost obligat să se mulțumească a fi stăpân și
suzeran doar pâr.ă la acest hotar, încheindu-și în 1402 fulgerătoarea lui traiectorie în
istoria universală, iară a-1 mai putea extinde.
606
www.dacoromanica.ro
în 1399, reamintindu-și tristele evenimente ale anului 1395, Sigismund

conchidea că «.tune quoque Wolahia perdita et Danubius in potestatem
hostium est redactus» (DRH, D, t. I, no 105, p. 172).
înverșunarea (l’achamement) lungii campanii din 1395, în care toate
cele două tabere cunoscură o serie de înălțări și coborâșuri (une série des
hauts et des bas), avu deci ca rațiune principală controlul căii fluviale
care singură putea permite accesul armatelor provenite din Europa
Centrală spre Constantinopol.
în februarie 1396, un ambasador bizantin, Manuel Philanthropène
ajunse în sfârșit la Buda, unde semnă un nou tratat de alianță între Ungaria
și Bizanț [în nota 72: J. W. Barker, Manuel II Paleologus (1391-1425), A
study in Late Byzantine Statesmanship, New Bruniwick (N. J.), 1969, p.
131-132].
Potrivit termenilor <acestui tratat> aflați de venețieni, Sigismund
s-a angajat să concentreze în luna mai pe Dunăre (s’est engagé à avoir
concentrée au mois de mai sur Danube) «o armată puternică» capabilă să
atingă Bosforul în iunie. Regele ungur îi împrumuta de asemenea lui
Manuil II 30.000 ducați, cu sarcina de a arma zece galere socotite să
asigure navigația liberă pe Dunăre. Se întrevede așadar planul de atac al
cruciadei în curs de pregătire: Dunărea trebuia să fie recucerită și
redeschisă, pentru ca armata creștină să se poată revărsa (déferler)
către Strâmtori. De aceea cruciada din 1396 s-a îndreaptat spre Nicopole
(c’est pour cela que la croisade de 1396 se dirigea vers Nicopolis)”.
Am lăsat discursul autorului neîntrerupt la fiecare pas de intervențiile

noastre și ne-am mărginit să-l traducem integral, începând de la a treia
pagină, delimitând prin câteva rânduri secvențele lui constitutive și adău
gând, unde am socotit prezența lor absolut necesară, câteva note . Ne-am
Abia strănepotul său în linie directă, Mehmed II Cuceritorul, va reedita mo
mentul de glorie europeană și de expansiune înscris de el în istoria Imperiului Oto
man. în schimb, sultanul Murad II (1421-1451) fiul lui Mehmed I (mort în 1421 după
numai opt ani de domnie) va fi obligat să facă față noii contraofensive creștine ce-1
va avea de lider pe Iancu de Hunedoara. Acesta va bara drumul fiului său, Meh
med II, spre inima Europei, la Belgrad, în 1456, așa cum regele Sigismund și Mircea
cel Mare i-1 blocase pe al străbunicului spre Roma.
Sultanul „Cuceritor” al Constantinopolului va reuși însă aducerea definitivă a
Țării Românești și Moldovei în „casa păcii” - acțiune desăvârșită în 1484 și 1486 de
fiul său, Baiazid II, cuceritorul cetăților moldovenești de la Dunăre pe care tatăl său le
decretase, împreună cu Belgradul, punctele-cheie ale rezistenței creștine. A fost
penultimul act, înaintea celui încheiat prin tragedia finală a Ungariei, sub Soliman
Magnificul (1520-1566).
www.dacoromanica.ro
abătut de la acest principiu doar în răspunsurile la cele șase puncte emise în

nota care-1 privea pe unul dintre autorii textului de față.
Urmează să-1 supunem acum unui examen critic ce va avea - sperăm
- și un folos educativ pentru studenții noștri de la Facultățile de istorie.
Fiindcă dacă Robert Marichal spunea un adevăr atunci când scria în
monumentalul volum L 'Histoire et ses méthodes că „ istoricii și-au învățat
mereu meseria lor nu citind tratate de metodologie ci studiind memoriile
marilor maeștri^, este aproape tot atât de adevărat că una din metodele de a
învăța cum trebuie practicat „le métier d’historien” (Henri Irénée Marrou,
în același volum, p. 1467-1539) este și aceea de a studia pe exemple con
crete cum nu trebuie! Iar din acest punct de vedere, articolul domnului
Dan Ioan Mureșan se prezintă ca „une pièce de choix”.
Cel ce a reproșat partizanilor datei de 17 mai 1395 și ai victoriei
românești că au adoptat o atitudine „assez déficitaire sous rapport métho
dologique” ne-a demonstrat cu prisosință metoda de care a înțeles să se
folosească pentru a spolia - a câta oară, și de către a câta persoană? - națiu
nea română de principalul ei titlu de glorie în istoria Europei medievale.
începem cu însuși izvorul de bază pe care-și sprijină noul „scenariu”
propus istoriografiei noastre și celei internaționale în legătură cu eveni
mentele anului 1395. Evenimente în centrul cărora s-au aflat cele trei mo
mente cruciale: expediția nord-dunăreană a sultanului Baiazid, lupta de la
Rovine și expediția regelui Sigismund de Luxemburg în Țara Românească.
El a fost descoperit de marele istoric turc, profesorul Halii Inalcik, și
prezentat în 1945 la Al X-lea Congres Internațional de Studii Bizantine
care și-a ținut lucrările la Istanbul, între 15 și 21 septembrie. Savantul turc
descoperise două documente, unul privind pe sultanul Baiazid I și celălalt
pe sultanul Murad al II-lea, dar insistase doar asupra celui dintâi, tradu-
cându-1 și prezentându-1 în engleză41 42.
Nouăsprezece ani mai târziu, în 1974, neuitatul și marele nostru
osmanist Aurel Decei a publicat pentru prima oară ambele texte în original,
41 „Les historiens ont toujours appris leur métier, non en lisant des traités de
méthodologie, mais en étudiant les mémoires des grands maîtres”, L'Histoire et ses
méthodes {Encyclopédie de la Pléiade, Paris, 1961, p. 1249).
42 An ottoman document on Bayezid /. Expédition into Hungary and Wallachia,
în Publications du Comité d’Organisation du JC Congrès International d’Etudes
Byzantines, Istanbul, 1957, p. 220-222.
. 608 .
www.dacoromanica.ro
după manuscrisul de la Istanbul, însoțindu-le de o versiune franceză și de

propriul său studiu, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XIII, 1974, nr. 3, p.
395-41343.
Patru ani mai târziu, în volumul apărut postum (Aurel Decei s-a stins
la 24 aprilie 1976) Relații româno-orientale. Culegere de studii, București,
Editura științifică și enciclopedică, 1978, p. 209-222 s-a tipărit versiunea
românească Două documente turcești privitoare la expedițiile sultanilor
Baiazid I și Murad al II-lea în Țările Române. Cele două texte au fost
republicate în original, dar însoțite de data asta de traducerea lor în limba
română și de amplele note lămuritoare pentru localitățile menționate de
autorul otoman anonim.
Aurel Decei și-a menținut punctul de vedere formulat în 1974 - dacă
admitem că și-a îngrijit personal volumul - sau, dacă nu (redactor a fost
Marcel Popa) a rămas cel din 1974: nu este vorba de o cronică pro-
priu-zisă, ci de un text fabricat în secolul al XVI-lea pentru uzul
pedagogic și de propagandă, valoarea lui documentară fiind limitată.
Aurel Decei aducea, pentru a-și susține sintagma „imaginara expediție a
lui BaiazidIprin Ungaria Inferioară și Banat” (p. 220), două argumente:
1. „Trecerea repetată a marilor cursuri de apă din Europa ca și când ar fi
fost vorba de mici râuri: mai întâi trecerea Dunării la Pojejena, apoi a
Timișului Inferior și apoi a imensei Dunări înainte de a ajunge la Slan-
kamen, apoi în acest punct din nou trecerea Dunării pentru a ajunge și a
ocupa cetatea de la Titel și apoi trecerea Tisei, a Begăi, și a altor râuri de
mai mică importanță, toate aceste treceri fiind efectuate de întreaga armată
turcească, plasată sub ordinele sultanului” (p. 220).
2. „Trebuie să recunoaștem că naratorul, care era bine informat asupra
rețelei fluviale și a cetăților din Ungaria Inferioară, nu avea o viziune
clară asupra evenimentelor care s-au desfășurat în Țara Românească,
în afara precizării faptului istoric real privind bătălia dintre cei doi
dinaști pe [malurile] Argeșului” (p. 221)!
„Malurile” însă apar ca un adaos al traducătorului. în text este doar
Argeș.
Dar să citim întregul text în versiunea românească a lui Aurel Decei:
„Unde răposatul și decedatul și martirul Gâzi Yildirim Han - care
[Allah] să-l binecuvânteze și să-l ierte! - pornind la drum cu intenția de a
43 Deux documents turcs concernant les expéditions des sultans Bayezid I et

Murad II dans les Pays Roumains.
609
www.dacoromanica.ro
cuceri țara blestemaților de unguri - să deaAllah să piară cu toții! - Când

s-a pornit ¡a drum și a traversat trecătoarea de ia Pojejena din ținutul
Branicevo, înaintând spre celălalt mal al Dunării, cetățile de la Semen-
dria și de la Belgrad nu existau încă [nota 3: «Inexistența cetății de la
Belgrad în timpul lui Yildirim Baiazid este o aserțiune falsă» și se explică
de ce].
Ajungând la cetatea de la Zalănkemen, în amonte de Belgrad și în
apropierea ei, el o cuceri prin voia lui Dumnezeu, după care, cucerind de
asemenea și cetatea numită Titel, așezată la confluența Tisei cu Du
nărea, iar apoi ajungând în fața râului Tisa unde se întâlnește cu
Timișul, el a ruinat și a distrus castelele și satele de pe malul acestuia,
răvășind și distrugând cetățile de la Becicherec și de la Timișoara, de la
Șemlacu Mare și Șemlacu Mic44 și de la Crașova și Sebiș și Mehadia și
Orșova și Severin și încă alte cetăți pe care le-a cucerit.
Iar apoi, ajungând în părțile Țării Românești, a fost înfruntat de
voievodul Mircea, beiul român (Iflah Begi olan Mirca Voyvoda), și armata
sa, care nu l-a lăsat să treacă. Și războiul și bătălia au început împotriva
armatei române, care [luptă] s-a continuat o săptămână întreagă pe [malu
rile] Argeș, dar în final fiind încheiată pacea cu voivodul român, voie
vodul s-a întors în țara sa, iar răposatul Yildirim Han a trecut râul Argeș și
s-a oprit în fața cetății Nicopol.
Ținutul Nicopolului avea în acel timp pe beiul numit Șișman care ca și
domnul român plătea tribut suveranului.
Pentru a putea cuceri celălalt mal al Dunării i-a cerut acestuia ambar
cațiuni și cum el i-a împrumutat, odată ajuns pe celălalt mal [al fluviului] el
a pus să fie adus numitul Șișman, îl decapită și cucerind Nicopolul, îl
transformă în sangeac”) p. 210-214.
O primă observație: nu sunt amintiți în niciun fel cei trei vasali sârbi
care știm sigur că l-au însoțit în expediția contra lui Mircea cel Mare, doi
dintre ei căzând la Rovine. I-a adăugat - cum am văzut - istoricul de azi,
sporind astfel numărul oștenilor cu care sultanul ar fi parcurs un itinerar
care la început pare a fi de alienat mintal și imposibil de realizat, iar
prin confruntarea finală cu un domn prezentat ca deja tributar, cu care
a trebuit totuși să facă pace, de-a dreptul absurd!
44 Actualmente țin de comuna Gătaia din județul Timiș, vezi Ion Iordan, Petre
Gâștescu, D.I. Oancea, Indicatorul localităților din România, București, Editura
Academiei Române, 1974, p. 241. Aurel Decei nota că „ruinele cetății menționate în
documentele turcești există încă în zilele noastre la Șemlacul Mic, care din această
cauză era astfel denumită „Șemlac-cetate” (p. 212, nota 7).
610
www.dacoromanica.ro
DOUĂ NOI CONTESTĂRI ALE VICTORIEI DIN 17MAI139S
într-adevăr, să transpunem pe hartă acest parcurs înfățișat de „cro

nică” - așa cum ni se spune - cu o precizie ce îl entuziasmează pe domnul
Mureș an:
1. Este trecută Dunărea pe la vadul de la Pojejena. De aici, odată
ajuns pe celălalt mal, normal era să vedem oastea otomană începându-și
raidul devastator asupra cetăților bănățene înșirate ceva mai departe. Dar nu:
2. Se trece Dunărea înapoi, spre afi cucerită cetatea Slankamen, care
se afla, ca și azi, pe malul drept al Dunării, la o distanță apreciabilă, în
amonte de Pojejena. Spre a ajunge la ea nu se pot imagina decât două
posibilități: că, abia trecută pe malul stâng, toată armata a fost întoarsă
pe malul drept, prin același vad, după care a luat-o la picior până la Slan
kamen. Deci, ca să ajungă acolo, sultanul trebuia sau să revină de unde
plecase, sau să parcurgă distanța până în dreptul cetății pe malul unde
ajunsese, iar apoi să treacă Dunărea „fără vad”. Dar nu ca figură de stil a
cronicarului român din secolul al XVII-lea [atunci o trecuse desigur tot pe
la Nicopole, pe unde venise], ci în realitate.
611
www.dacoromanica.ro
3. Se trece Dunărea, a treia oară, de pe malul drept pe cel stâng, ca

să ajungă la Titel. (Contrar de ceea ce ne spune „cronica”, nu Titel se află
la confluența Tisei cu Dunărea, ci tocmai Slankamen.) După care se urcă pe
malul vestic al Tisei până la Titel. „Ajungând în fața râului Tisa unde se
întâlnește cu Timișul” este o informație pe care o putem lua doar ca o figură
de stil, pentru a sugera că este vorba de acea porțiune a Tisei în dreptul că
reia Timișul se apropie cel mai mult de ea, iară a se întâlni propriu-zis. Adică
ceva mai jos de Titel. Traversarea Tisei era obligatorie, Becicherecul
(desigur „cel Mare”, actualul Zrenjanin) fiind de partea cealaltă de unde se
afla Titel. Dar nici acesta și nici Timișoara nu sunt pe malul Timișului, ci
numai Caransebeșul.
Următoarele puncte de reper pentru a-1 urmări pe sultan sunt Beci-
cherec, Timișoara, Șemlacul Mare, Șemlacul Mic, Crașova, Sebiș, Meha-
dia, Orșova și Severin. Afară de Sebeș (acum Caransebeș) nici una nu se
află pe malul Timișului, nici chiar Timișoara. Trecând de Timișoara spre
Caransebeș prin actuala Gătaia, sultanul a traversat Timișul de două ori.
Din această pseudo-cronică, expediția sultanului Baiazid apare ca un
akîn, al cărui scop este să facă prăpăd într-o zonă ce aparținea atunci rega
tului Ungariei și în parte este Banatul nostru de azi, iar în rest teritoriu
sârbesc.
Acest akîn s-a îndreptat apoi spre Țara Românească, dar spre
deosebire de regatul ungar, unde n-a întâlnit pe nimeni să-i stea în cale
(așa se vede din cronică!), aici s-a lovit de rezistența beyului, al cărui nume
ne este dat: Mircea voievod, arătat însă ca tributar, deci într-o relație ce nu
mai explică tratamentul dușmănos intervenit între cei doi.
Cu toate că s-ar fi dat o luptă de o săptămână întreagă, sultanul nu l-a
învins, ci a făcut cu el pace și s-a întors acasă. Că ni se spune că și domnul
Țării Românești după această pace «s-a întors în țara lui» rămâne de
explicat de ce.
Această prezentare a expediției sultanului Baiazid în Țara Româ
nească drept „secundo tempo” dintr-o mare incursiune de jaf, cu o imensă
armată bântuind pe un traseu în parte imposibil, vine în contradicție cu
toate celelalte izvoare de care dispunem, și care în unanimitate vorbesc
de expediția sultanului Baiazid I ca de o acțiune îndreptată precis și de Ia
început împotriva Țării Românești și a românilor, despre care Ibn
Kemal ține să precizeze că nu erau tributari.
612
www.dacoromanica.ro
Pentru această mare expediție, nu pentru a-i purta de trei ori peste
Dunăre, o dată peste Tisa și de două ori peste Timiș, de la o localitate la alta,
au fost convocați cei trei vasali sârbi. Așa este prezentată în izvoarele sâr
bești (cronicile și Viața lui Ștefan Lazarevicf) în așa numita „cronică de la
Tismana”, în cele postbizantine (Chalcocondil, cronica scurtă) și în croni
cile otomane propriu-zise, culminând cu a lui Ibn Kemal. Așa o cunoștea și
autorul consemnării celei mai apropiate de eveniment, Philippe de Me
zieres, care-i scria tatălui contelui de Nevers cel căzut prizonier la Nico-
pole, că Baiazid „s-a dus peste români și a fost zdrobit, și i-au omorât
30.000 de oameni”.
Față de toate aceste izvoare, această pseudo-cronică rămâne o
curiozitate. Dar îi putem acorda meritul de a se fi făcut ecoul și păstră
toarea a patru realități:
1. Că lupta s-a dat pe râul Argeș, trecut apoi de sultan în drum spre
Dunăre, pe care o va traversa la Nicopole.
2. Că nu s-a terminat cu victoria sultanului, fiind absent orice
accent triumfalist, ca în cazul isprăvilor din Ungaria. Durata de o săptă
mână este o „informație” fără nici o relevanță, având doar rostul de a su
blinia amploarea ei. Dacă ne referim însă la întreaga desfășurare a con
fruntării, nu doar la bătălia finală, e clar că durase mai mult de o săptămână,
conform lui Chalcocondil, care vorbește de hărțuirea continuă la care a fost
supusă oastea otomană de la trecerea Dunării până la confruntarea decisivă
de pe Argeș. Oricât de „Fulger” era Baiazid, campania lui a avut nevoie de
mai mult timp decât a lui Baiazid al II-lea ca să ia cele două cetăți ale lui
Ștefan cel Mare în 1484, când n-a întâlnit nici o rezistență din partea oștii
moldovenești.
3. Că finalul confruntării sultanului cu românii a fost o pace -
procedeul folosit de mai toți cronicarii otomani spre a masca înfrângerea
militară. Din moment ce până la urmă, fie că era „viclean” fie „din nepu
tință”, domnul Țării Românești a făcut pace, se ștergea ideea de victorie a
lui. Numai că această pace - cum am încercat să demonstrăm - a fost
realizată după Nicopole, nu după Rovine. Existența ei este însă confirmată
și de Constantin Filosoful și de Macarie Melissenos, dar amândoi o dau nu
ca încheiată „pe loc”, spre a-i lăsa pe cei doi să plece fiecare la țara lui, ci
după oarecare timp.
^613
www.dacoromanica.ro
4. Uciderea lui Șișman și desființarea țaratului de la Târnovo la

întoarcerea din Tara
» Românească.
Dar aceste elemente reale cuprinse în ea nu fac din această așa-zisă
„cronica scurtă otomană” mai mult decât ceea ce am văzut că este.
A face dintr-un asemenea text „piatra din capul unghiului” a con
strucției tale istoriografice, deși chiar ea vine să ți-o dărâme cu anticipație,
nerecunoscând înfrângerea domnului român pe care te nevoiești să o
demonstrezi, este un prim clopoțel de alarmă cu privire la meseria de istoric
pe care a învățat-o domnul Dan Ioan Mureșan la înaltele școli din străină
tate pe unde a umblat. în plus, primul care a luat în serios acest text și a
propus, pornind de la el, intrarea lui Baiazid dinspre Banat și localizarea
bătăliei de la Rovine la Țuțulești, a fost A.A. Bolșacov.45 Reluând ad
litteram, după 44 de ani, acest „scenariu”, dl. Dan Ioan Mureșan nu găsește
de cuviință să ne spună cine a fost primul lui autor, și nici să facă ele
mentara trimitere la articolul din „Studii și materiale de istorie medie”.
* * *
Dacă ar fi să dăm o definiție metodei cu care d. Dan Ioan Mureșan
vrea să compenseze „deficitul de metodă” al preopinenților, i-am spune
manipularea izvoarelor. Un fel de scamatorie cu care se încearcă impu
nerea unei teze preconcepute, în cazul de față victoria sultanului Baiazid
și înfrângerea domnului român, înlocuit de el pe tronul Țării Româ
nești tot după lupta de la Rovine, chiar dacă mutăm data acesteia la 17
mai 1395; obligat tot să fugă în Transilvania, iar Țara Românească tot
obligată să devină tributară, dar nu cu Mircea, ci cu Vlad I pe tronul
de la Argeș!
Deosebirea dintre scamatorii autentici și cei istoriografiei (am văzut
că dl. Dan Ioan Mureșan nu riscă să piară de singurătate!) este că cei dintâi,
după ce scot un porumbel sau un iepure din joben, te avertizează că „a fost
numai iuțeala mea de mână și neatenția dumneavoastră”, pe când ceilalți
vor să te convingă de faptul că din jobenul fanteziei lor ce aleargă fără frâu
au scos însuși adevărul!
45 Localizarea bătăliei de la Rovine, apărut în „Studii și materiale de istorie
medie”, IV, 1960, p. 391-394. Pe harta propusă la p. 394 se opera însă o eroare
deliberată: drumul sultanului nu mai trece prin Slankamen, ci după Pojejena
rămânea pe cealaltă parte a Dunării! Desigur, așa era logic. Numai că în felul acesta
se falsifică documentul.
www.dacoromanica.ro
Dar și după un secol și jumătate, ceea ce scria Fustei de Coulanges

(1830-1889) rămâne legea inflexibilă a „meseriei de istoric": „L’art de
l’historien consiste ă tirer des documents tout ce qu’ils contiennent et ă
n’y rien ajouter de ce qu’ils ne contiennent pas”. Răstumând această
regulă de aur, avem sub ochi mai tot ceea ce s-a citit din atâtea pagini adu
nate aici. Dar s-ar putea spune că textul domnului Dan Ioan Mureșan le
pune vârf la toate. ,
Am atras atenția, în treacăt, asupra faptului că reproșând autorilor
Istoriei militare a poporului român că fără a avea nicio bază documentară
fac unele considerații de tactică militară în legătură cu înfruntarea finală
dintre domnul român și sultanul Baiazid, domnia sa ține să-i depășească pe
drumul pe care sunt criticați că au mers. Dar întregul scenariu propus de
dl. Dan Ioan Mureșan este un asemenea produs, pentru care izvoarele nu
sunt chestionate „spre a scoate din ele tot ceea ce conțin” ci folosite ca niște
cârlige de care se încearcă agățarea vechilor și noilor „adaosuri” la ceea ce
nu conțin.
>
Se începe cu adoptarea - după ultima revelație documentară de sursă
otomană - a ideii că Baiazid a pătruns pe teritoriul Țării Românești
venind dinspre Ungaria, și nu pe la Nicopole, și se admiră geniul
strategului (care trecuse de două ori Dunărea pentru a ataca două amărâte
de cetăți!) ce înțelesese să aleagă Oltenia drept cap de pod, știind că acolo
se află o boierime opozantă condusă de un anume Vlad. Singurul punct de
sprijin pentru această motivare a opțiunii sultanului sunt însă speculațiile
sociologist-vulgare ale lui Barbu Câmpina.
Tot ce ni se spune despre Vlad este împrumutat de la antecesori, dar
este „reciclat” în funcție de noua datare a bătăliei. Ca urmare, Vlad nu a mai
fost pus de sultan după victoria sa finală din octombrie 1394 (recunoscută
și de Dimitre Onciul și deN. Iorga, și de P.P. Panaitescu și de Constantin C.
Giurescu!) ci după cea din 17 mai 1395!
Dar spre a se obține acest rezultat trebuia demonstrat că și atunci tot
sultanul a fost învingător.
Cum procedează dl Mureșan spre a scoate din jobenul domniei sale

această concluzie „istoriografică”? Să trecem la analiză. Dar nu înainte de a
ne opri asupra modului cum a încercat să prezinte și să explice eveni
mentele ce ar fi premers începerea campaniei sultanate din Țara Româ
615
www.dacoromanica.ro
nească, adică cele presupuse a se fi petrecut în Ungaria, de unde îl vede

dânsul venind pe sultan, ca și A. A. Bolșacov în 1960, după ce împreună cu
cei trei sârbi și toată armata trecuse de trei ori Dunărea și măcar o dată Tisa,
ca să lovească cetățile și localitățile înșirate de autorul anonim al „cronicii
otomane”.
A
In această cronică nu se pomenește absolut nimic de vreo reacție

a regelui și armatei ungare, sultanul fiind înfățișat ca într-o plimbare
prin țara nimănui. Domnul Mureșan încearcă să explice cititorilor, cărora
le-a lăudat precizia informațiilor date de această cronică, de ce nu a
reacționat regele: fiindcă era blocat la Buda de boala soției, a cărei moarte
nu a fost la data crezută de toți istoricii români, care s-au luat după
Karacsoni, ci la 17 mai 1395, cum a scris Jan Dlugoș și a consfințit istoricul
M. Solomon în 1998! Numai că istoricul citat de dânsul l-a citat, la rându-i,
pe cel care a restabilit realmente această dată reală, încă din 1990. A
facut-o în articolul (pe care Dl. Solomon nu-1 mai citează) Despre o fic
țiune istoriografică, publicat în „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xeno-
pol” din Iași, XXVII, 1990, p. 155-169, și republicat acum la paginile 88
108 ale acestui volum.
Dar deși, conform cronicarului otoman, regele nu a reacționat și
armata ungară nu s-a văzut în nici un fel, istoricul de azi pretinde că sultanul
„a dat o lovitură puternică armatei ungurești paralizată și ea de pro
blemele interne, deși rămasă încă în stare să riposteze la o pătrundere
mai adâncă în regat”. In acest caz, avem încă un motiv serios să punem
sub un mare semn de întrebare valoarea informativă a cronicii otomane, din
moment ce ea nu știe nimic de confruntarea cu armata ungară, eveni
ment care - chiar și în absența regelui - era mult mai demn de amintit decât
cucerirea cetăților de la Titel și Becicherecului Mare.
De unde scoate însă autorul această „lovitură puternică”? Din alte
două izvoare: din Cronica de la Saint-Denys și din „Cronica florentină”.
Numai că în ambele, regele este înfățișat ca prezent în fruntea armatei
sale. In prima el este dat învingător, iar în a doua învins dar el nu lipsește!
Deci, și pe aceste două izvoare autorul le folosește la modul scamatoresc:
făcând să dispară din ele... regele.
Nu altă impresie lasă modul în care este prezentată misiunea banului

Ștefan de Losoncz, despre care citim negru pe alb că a „pornit de la Or
șova la începutul lunii mai, deci în momentul în care otomanii intrau în
616
www.dacoromanica.ro
Ungaria pe la Pojejena”, și anume spre a da curs dorinței regale de a se

ține de cuvânt față de aliatul de la Brașov și de a-i veni în ajutor.
Așa era! Dar în contextul creat de domnul Mureșan ne aflăm în
fața unei inițiative luate de un nebun! Fiindcă în loc să iasă el, regele, în
calea sultanului care nu pășise în Țara Românească, pe la Nicopole, (cum
a fost în realitate!) ci în Țara Ungurească pe la Pojejena (cum îl plimbă dl
Mureșan potrivit cronicii otomane), el trimite pe ban în fruntea micii sale
oștiri să-1 ajute pe aliat contra unui inamic ce nu-1 atacase încă, și
despre care nu putea ști că din Ungaria va trece în Țara Românească!
în această expediție rămasă astfel iară rost, Ștefan de Losoncz a fost aju
tat însă și de dl. Dan Ioan Mureșan, care i-a mai dat 400 de ostași, urcând tru
pa... la 1600! Ei au rezultat din cei 1.200 ai d-lui Marius Diaconescu, decla
rați toți arcași + 400 de „chevaliers”. încă o performanță de prestidigitator!46
Dar să venim la Rovine.
Acceptând că măcar una din cele șapte zile a fost 17 mai, când a murit
Constantin Dragaș (Marko Kralievici este uitat, moartea lui neavând o
contribuție la datare) îi rămânea autorului să argumenteze că și în acest
caz, tot nu se poate proclama, și încă pe un ton înalt, victoria „zdro
bitoare” a domnului român, cum făcuse A.V. Diță.
Totuși partizanilor acestei păreri despre lupta de la Rovine (al căror
șir l-a deschis în 1397 Philippe de Mézières!) li se face o concesie, dacă
acceptă cele „șapte zile” ale cronicii otomane: că însuși faptul de a fi rezis
tat o săptămână întreagă este un merit, indiferent de modul cum s-a
terminat lupta47.
Dar cum s-a terminat?
46 Este de reținut că magistrul Grigore de Beclean căruia i se trimite dispoziția
regelui de a „monitoriza” expediția organizată în Țara Românească și începută cu
trimiterea trupei conduse de Ștefan de Losoncz și Francise Bubek este una și aceeași
persoană cu cel care a jucat probabil un rol important și în netezirea drumului către
întâlnirea de la Brașov, din moment ce apare și ca trimis al regelui în 1394, la domnul
de la Curtea de Argeș! Ne putem permite să vedem în el pe unul din cei favorabili
acestei alianțe româno-ungare și care îi va fi trimis vorbă lui Mircea când să apară la
momentul potrivit.
47 Termenul „acharnée” nu se potrivește însă pentru relatarea cronicii otomane,
care nu dă un calificativ luptei, ci spune doar că a durat o săptămână întreagă. Natura
îndârjită și marile pierderi de ambele părți apar în celelalte izvoare. Că ar fi luat
aspectul „unui război de poziții”, este de admis doar dacă în adevăr durase cele 7 zile,
ceea ce nici un alt izvor nu mai confirmă, toate vorbind de o singură zi.
617
www.dacoromanica.ro
Aici istoricul părăsește izvorul otoman, care-i dădea peste cap teza, și
încalecă Pegasul deșelat de atâția predecesori. Din noul zbor pe tărâmul
fabulației, peste și chiar în pofida izvoarelor, când nu cu manipularea lor
deliberată, provine afirmația:
„Izvoarele spun astfel în unanimitate că întâlnirea militară de la
Argeș s-a soldat cu o epuizare din amândouă părțile, care le-a obligat să
părăsească terenul de confruntare”.
în realitate, numai un singur izvor spune asta: „Cronica anoni
mului florentin”, a doua „revelație documentară” de care se folosește à sa
manière domnul Dan Ioan Mureșan pentru „scenariul” propus.
A fost folosită prima oară ca să prezinte pe „il re di Ungheria” reac
ționând totuși, la el acasă, ceea ce șubrezea considerabil credibilitatea
„Cronicii otomane”. Acum, același izvor este decretat ca referindu-se „în a
doua parte” tocmai la... lupta de la Rovine! !
Ce însemnează „a doua parte”? Textul integral este reprodus în
original și traducere în volumul de față, paginile 109-110. El este consacrat
integral relatării luptei dintre regele Sigismund și sultanul Baiazid, venit
asupra lui să-i ia regatul: venia adosso per torli il reame di Ungheria.
Lupta a durat două zile și s-a desfășurat clar în Ungaria, iar regele, după
încheierea ei, s-a întors la Buda. A fost atât de sângeroasă, că i-a obligat pe
ambii combatanți, adică pe rege și pe Baiazid, să abandoneze câmpul de
bătălie, regele cu speranța de a-și lua revanșa anul următor, sultanul fiindcă
nu-i mai rămăsese mare lucru din oastea cu care venise.
Nimic nu sugerează că autorul acestei însemnări avea cunoștință de
altceva decât de această înfruntare a regelui Sigismund cu sultanul
Baiazid. Singura lui referire la Țara Românească este în fraza „Și ca
urmare a acestei victorii obținute de Baiazid întreaga Valahie s-a supus lui
Baiazid și i-a dat ascultare”. A pune în locul lui Sigismund pe domnul ro
mân în acest izvor este un abuz și o mistificare. Dar - cum s-a văzut - ea a
fost posibilă! (vezi p. 446).
Realitatea din care au ajuns ecouri până la cel ce a combinat, în Italia,
același elemente combinate - dar cu alt final - de monahul de la Saint-Denys,
este fără îndoială lupta de la Rovine. Aici însă avem singura mărturie despre
desfășurarea ei în luna mai. B.P. Hasdeu, C. Litzica și D.Sp. Radojicici au
dedus pe 17 mai 1395 din două izvoare dintre care nici unul nu se referă la
evenimentul ce a cauzat moartea celui pomenit la Hilandar și la mânăstirea
618
www.dacoromanica.ro
Petra din Constantinopol. Aici avem o filă de cronică pe care s-a consemnat
această luptă cu luna mai, plasându-se însă o relatare fictivă, a cărei sursă
poate fi bănuită: relatare difuzată în scop propagandistic de curtea de la
Buda, despre marea înfruntare dintre regele Sigismund și sultanul Baiazid!
Despre această înfruntare, imaginară, avem tocmai de aceea două
versiuni atât de diferite în Cronica de la Saint-Denys și în „Anonimul
florentin”. Dar deși se contrazic în privința finalului, ele au în comun două
elemente: sultanul a venit cu armata sa asupra regelui, în țara acestuia, și
regele a adunat în grabă o armată în fruntea căreia s-a luptat, fiind
învingător pentru monahul de la Saint-Denys, dar învins pentru Anonimul
italian. Ultimul ne oferă însă reperul necesar spre a ne lămuri că ne aflăm —
în privința regelui - în fața unei mistificări. Dar, pe de altă parte, avem aici
ecouri deformate ale evenimentului real: lupta de la Rovine.
A scoate din această cronică dovada că la 17 mai 1395 sultanul a
învins pe domnul Țării Românești, și nu pe regele Sigismund, pe
teritoriul Țării Românești și nu pe al Ungariei, este un mod de a face
istorie care, din păcate, așa cum am văzut, nu este numai al d-lui Dan
Ioan Mureșan.
în realitate, n-a existat niciun război între regele Ungariei și
sultanul Baiazid în mai 1395, nici în Ungaria și nici în Țara Româ
nească, pentru motivul indicat - de data asta conform cu realitatea -
de dl Mureșan: boala și moartea reginei Maria. La care se adaugă moti
vul principal: expediția sultanului Baiazid din primăvara lui 1395 nu a
fost îndreptată contra Ungariei ci contra Țării Românești.
Toate mișcările și deplasările regelui Sigismund pot fi urmărite.
Absolut niciun document și nicio diplomă cu referințe istorice nu atestă o
confruntare ungaro-otomană în 1395, până la expediția și lupta de la
„Nicopolul Mic”, în care a pornit după ce a însoțit cortegiul mortuar al
soției până la Oradea. Această expediție, în schimb, a putut fi reconstituită
pas cu pas, de la plecare și până la revenirea în Caransebeș, la 2 septembrie,
în diploma din 12 iulie 1408 vom avea și relatarea celor ce s-au petrecut pe
drumul de la Severin la Caransebeș, cu numele explicit al autorului atacului.
în concluzie: singurele elemente reale din relatarea „Anonimului
florentin” sunt ecouri ale luptei de la Rovine și anume, timpul când s-a dat
- luna mai — și pierderile uriașe de ambele părți, dar mai mari fiind ale
otomanilor. Cum scria de altfel și Philippe de Mezieres: „a pierdut [Baia
zid] în jurul a 30.000 de turci, care au murit în bătălie. Și o mulțime de
619
www.dacoromanica.ro
creștini au murit”. Restul este poveste, ca și în Cronica de la Saint-Denys.

O dovadă că asemenea manipulări ale informației în scopuri ce nu au nimic
de-a face cu adevărul nu sunt o invenție a epocii noastre!
Fraza „și ca urmare a acestei victorii obținute de Baiazid, întreaga
Valahie s-a supus lui Baiazid și i-a dat ascultare” este singura care se referă
în relatarea „Anonimului florentin” la altă realitate decât cea ungurească.
Ce valoare informativă are ea? Pentru urmările bătăliei de la Rovine
niciuna, întrucât această bătălie nu a fost dată de Sigismund, ci de Mircea și
de români, ceea ce aici nu se spune. Dar dacă vedem în acest text redactat
după lupta de la Nicopole (cum se arată în articolul consacrat lui în
volumul de față), același amestec de realitate și ficțiune ca și în cronica
otomană, atunci trebuie să admitem că aici s-a păstrat un ecou al situației
care s-a creat în ultima parte a anului 1395, atunci când Mircea a fost
înlăturat de la Argeș, și fără îndoială că, deși pus cel mai probabil pe tron de
regele polon și de oștenii moldoveni, Țara Românească a fost ocupată, în
partea stăpânită de Vlad, de către otomani.
Este tot ceea ce putem afirma, în limitele permise de izvoare, pe baza
acestui „Anonim florentin”.
* * *
Cum nici în „Cronica otomană” și nici în „Anonimul florentin”
nu găsim cea mai mică aluzie la o schimbare de domnie și cu atât mai
puțin la un anume Vlad, pentru a-1 scoate pe domnul Țării Românești de
pe tronul de la Argeș, fugit în Transilvania și înlocuit cu Vlad, dl. Dan Ioan
Mureșan trebuia să facă uz de un al treilea izvor - așa-numita „cronică de
la Tismana”, pe care s-au întemeiat, de la Constantin Irecek încoace, toate
speculațiile istoriografice pe această temă.
Textul slavon a fost descoperit de Ioan Bogdan într-o copie moldo
venească de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Cel românesc se afla inte
grat în Cronica lui Mihail Moxa, datată 1620 de autorul ei. Manuscrisul
autograf a fost descoperit la mănăstirea Bistrița din Oltenia și luat de acolo
de învățatul rus V. Grigorovici, care a publicat ultima parte, traducând-o și
în limba rusă (vezi p. 186, nota 2).
In versiunea slavonă se găsește acea informație care a fost decretată
chiar de Ioan Bogdan absurdă: că deși Mircea a fost câștigătorul bătăliei, a
fost înlocuit cu un „vlastel” și a fugit în Ungaria. Din cel românesc această
„informație” lipsește:
620
www.dacoromanica.ro
Versiunea slavonă Mihail Moxa

„Și nu după multe zile, din nou s-a sculat „De-acii se rădică Baiazit cu
[Baiazid] cu multă mulțime de turci și s-a îndrep turcii spre rumâni, deci se loviră
tat asupra românilor lui Mircea voievod. Și se cu Mircea Voevod. Și fu războiu
dete o mare luptă, încât a căzut o mulțime de turci mare, câtu se întuneca de nu se
aleși, dintre cei puternici. Și dintre domnii creș vedea văzduhul de mulțimea să-
tini au fost [printre cei căzuți] Constantin Dragaș getelor, și mai pierdu Baiazit oas
și Marko Kralievici. Și atâta mulțime iară de nu tea lui cu totul, iar pașii și voevo-
măr de sulițe s-a rupt, încât nu se vedea văzduhul zii periră toți. Atunce peri Con
de mulțimea săgeților. Iar râul acela curgea în stantin Dragovici și Marco Crale-
sângerat de mulțimea cadavrelor omenești, încât vici. Așa de se vărsa sânge mult,
însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit. Totuși, cât era văile crunte, [roșii] deci se
pe un oarecare dintre vlasteli l-a pus să con spăre Baiazit și fugi de trecu
ducă țara. Iar Mircea a fugit în Țara ungu Dunărea. Și puse socotitori pre la
rească. Iar Baiazid, și el s-a întors fugind, toate vadurile, și prinse pre Șuș-
vrând să treacă Dunărea. Și a așezat paznici pe man, domnul șcheilor, de-1 tăe,
la toate vadurile râului Dunărea. ani 6903 [1395]; atunce luară
Și l-a prins pe țarul bulgar Șișman și l-a turcii țara șcheilor cu totul”.
omorât în anul 6903 (1395), luna iunie 3. în fe
lul acesta a luat țara bulgărească. Și a pus într-
însa dregătorii săi peste toată țara bulgărească”.
Dacă admitem că versiunea slavonă a cronicii (acum pierdută în ori

ginalul grecesc atribuit de D. Năstase lui Ioan Chortasmenos), a fost reali
zată pe pământul Țării Românești, în singurele două locuri unde s-ar fi
putu face, la Tismana sau la Cozia, este firesc să presupunem că Mihail
Moxa a avut la dispoziție, pentru scrierea sa, chiar manuscrisul origi
nal, păstrat la una din aceste două centre de cultură aflate în vecină
tatea Bistriței. Și că, prin urmare, textul originar se păstrează în tradu
cerea sa, în timp ce adausul absurd aparține unui copist moldovean dina
inte de cel care l-a copiat pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu în așa-
numitul „Sbomic de la Slatina”, sau chiar alcătuitorului acestui sbomic. Cu
atât mai mult cu cât nimic din realitatea istorică nu-1 confirmă.
Un lucru este absolut sigur: numai în acest text, foarte probabil
interpolat în Moldova, se vorbește de înlocuirea domnului Țării Româ
nești de către Baiazid cu un „vlastel” imediat după bătălia din care
totuși a ieșit îngrozit și fugind. Numele lui nu se cunoaște și nici nu i se
recunoaște vreo rudenie cu dinastia domnitoare. Ideea de a vedea în el pe
621
www.dacoromanica.ro
ALEXANDRU V. DIȚA ȘI DAN ZAMFIRESCU
Vlad, cel ajuns pe tronul de la Argeș la o dată anterioară soliei din martie
1396 a lui Sigismund de Luxemburg, dar care la 28 mai semna actul de
închinare către regele Poloniei și regina Hedwiga, îi aparține lui N. Iorga,
^Fuga” lui Mircea I de la Argeș în Ardeal nu este confirmată de niciun
alt izvor, dar a fost infirmată categoric — pentru scenariul care o plasa în
urma bătăliei ce s-ar fi dat la 10 octombrie 1394 - de situația lui Mircea la 7
martie 1395. în ceea ce privește „restaurarea” lui cu cele „patru expediții”
ale regelui Sigismund, ne găsim în fața altei ficțiuni istoriografice modeme,
în diplomele regelui Sigismund nu se poate citi decât o singură informație:
că i-ar fi redat cetatea Turnu și nu scaunul de la Argeș48. Dar chiar și
atunci avem trei versiuni în aceeași diplomă reînnoită de două ori: că a
încredințat-o unor „castelani credincioși” ai săi, că a dat-o lui Mircea sau că
a dat-o și unuia și celorlalți!
A inventa însă un tratat încheiat de sultanul Baiazid I cu Vlad, în
felul celor din zilele noastre, înseamnă a nu ține seamă de nimic din
ceea ce osmanistica românească a stabilit în ultima jumătate de secol
cu privire la natura relațiilor româno-otomane.
Cel mai vechi act ajuns până la noi emis de un sultan pentru un domn
român a fost acordat de Mehmed II lui Ștefan cel Mare și a fost descoperit și
publicat de Aurel Decei49. El nu este un tratat bilateral, și este imposibil de
crezut că așa ceva i s-ar fi acordat lui Vlad I! Iar în ceea ce privește „Trata
tul” lui Mircea cu sultanul Baiazid, el este „opera” lui Dionisie Fotino.
Ceea ce se poate admite - și am încercat să argumenteze - este un
48 Vezi A. V. Diță, „ Fuga ” și „ restaurarea ” lui Mircea cel Mare între realitatea
istorică medievală șificțiune istoriografică modernă, v.p. 25-26. In diploma dată lui
Ioan de Maroth banul de Macva eliberată în 1403 și reînnoită în 1404 și 1408 citim:
„Iar noi ne-am grăbit a merge cu o mare putere a noastră împotriva cruzimii tiranice a
acestui Baiazid, pentru a apăra acele părți ale noastre și în special sus-numita cetate a
Nicopolului Mic, același Baiazid, aflând de venirea noastră s-a retras, iar noi am
cucerit cetatea Nicopolului Mic din mâinile oamenilor săi”. Nu se amintește nimic
de vreo repunere a domnului țării pe tron, iar lângă cei de la care a cucerit cetatea nu
apare nici un Vlad cu oamenii săi. în celebra diplomă din 12 iulie 1408 pentru
Nicolae de Gara, în care dă numele celui care l-a atacat la Posada nu se referă la alt
ceva decât la restituirea stăpânirii peste aceeași cetate în care-și pusese pe „credin
cioșii săi” dar „în numele acelor credincioși ai noștri” „i s-a înapoiat stăpânirea” (suo
dominio restituto). Nu i se putea restitui domnia asupra țării în numele celor instalați
în cetatea Nicopolul Mic recucerită.
49 Aurel Decei, Tratatul de pace - sulhâme - încheiat între sultanul Mehmed al
II-lea și Ștefan cel Mare, în volumul Relații româno-orientale, p. 140-155.
622
www.dacoromanica.ro
angajament reciproc de non-beligeranță, între Mircea și Baiazid, intervenit

după ce domnul român s-a lămurit, - cel dintâi, înaintea lui Ștefan cel Mare,
- cât preț se putea pune pe sprijinul Apusului în lupta cu marea putere în
ascensiune. Pentru așa ceva n-a fost nevoie însă decât de solia purtătoare de
„plocon” trimisă la Adrianopol. Dar acest angajament se dovedește a fi fost
respectat de ambele părți.
* * *
Mai rămâne să analizăm acum modul în care a încercat domnul

Dan loan Mureșan să-1 scoată învins Ia Rovine pe domnul Țării Româ
nești, împotriva absolut tuturor izvoarelor, inclusiv al celor otomane.
Intre acestea din urmă, cel mai categoric în a nu-i recunoaște Iui Baiazid
victoria și Iui Mircea I înfrângerea fiind tocmai „cronica scurtă” exaltată
de domnia sa!
Despre ultimul dintre cele trei izvoare - „cronica de Ia Tismana”- ni
se spune că „Ultima cronică confirmă (confirme) că Ia sfârșitul luptei cele
două armate părăsesc lupta, Mircea către Transilvania, Baiazid către Du
năre”. Ea ar confirma, prin urmare, relatarea din „cronica florentină”. Dar
dacă cel care-I părăsește — împreună cu armata sa otomană - și acolo> și aici
este sultanul Baiazid, în „Cronica florentină” cealaltă parte nu mai este
reprezentată de domnul român, ci de regele Sigismund. Iar acesta nu se
duce „în Transilvania”, ci se întoarce la Budal A spune că un anume izvor
confirmă pe un altul care însă istorisește cu totul altceva, este un exemplu
de ceea ce înseamnă metoda folosită de dl. Mureșan!
Lectura textului însuși nu „confirmă” însă cele spuse de dânsul. In
„cronica de la Tismana” se spune clar: „însuși Baiazid s-a înspăimântat și
a fugit”, dar nu se spune aceasta și despre domnul Țării Românești. De aici
absurditatea interpolării care urmează: „Totuși, pe un oarecare dintre
vlasteli l-a pus să conducă țara. Iar Mircea afugit în Țara Ungurească. Iar
Baiazid, și el s-a întors fugind, vrând să treacă Dunărea”. Că este vorba
de un adaos care nu se găsea în textul original ne-o indică nu numai absența
lui din copia (sau originalul) folosit de Mihail Moxa pentru cronica sa, ci
însuși absurdul situației: dacă Baiazid s-a speriat și a fugit, atunci când și
cum mai putea înlocui pe Mircea cu un „vlastel”? I-ar fi trebuit un timp ca
să o facă, nu din fuga spre Dunăre! Culmea absurdului: deși Mircea a
fugit în Țara Ungurească după ce sultanul l-a înlocuit cu Vlad, totuși
623
www.dacoromanica.ro
sultanul s-a retras tot fugind, ca să treacă Dunărea. Dar ce nevoie mai
avea să fugă dintr-o țară peste care-și pusese un vasal?
Cel puțin un lucru nu suferă însă discuție: nu se spune că și oastea
românească și conducătorul ar fi plecat de pe câmpul de luptă, dar în
sensul contrarfugii sultanului. Deci, pentru această afirmație izvorul res
pectiv nu poate fi invocat.
* * *
Singurul argument adus pentru a demonstra că sultanul este cel ce a

câștigat până la urmă lupta de la Rovine este inovația apărută cu această
ocazie în sistemul de luptă otoman, și anume „le retranchement du sultan
Bayezid derrière un camp”.
Se dizertează amplu pe marginea acestei inovații, cu concluzia:
„Dar tocmai această inovație, deși vorbește de rezistența hotărâtă
opusă de Mircea, dă mărturie în ultimă instanță de victoria tactică pe
care sultanul o câștigă la sfârșitul acestei bătălii. Armata lui Mircea
suferind grele pierderi și aflată în imposibilitate de a sfărâma apăra
rea lagărului sultanului, a fost în cele din urmă obligată să se retragă”.
Avem însă, în acest text-cheie al articolului, tocmai... iepurașul!

Adică, direct spus: scamatoria cu întoarcerea pe dos a izvorului, scon-
tându-se însă nu pe iuțeala de condei a autorului, ci pe necunoașterea
acestui izvor de către cititorul articolului.
Acest izvor este, evident, Chalcocondil, unde citim:
„Asupra acestui Mircea care a început întâi mai înainte război, ple
când cu armata asupra barbarilor împreună cu împăratul romanilor
Sigismund (aluzie la cruciada de la Nicopole), Baiazid al lui Amurat,
găsindu-i vină, a pornit cu război; și trecând peste Istru, mergea înainte,
robind țara. Dar Mircea strângând oastea țării, nu și-a făcut planul să vină
asupra lui și să dea lupta, ci cu multă grijă și-a pus la adăpost în muntele
Brașovului femeile și copiii. Mai după aceea însă se ținea și dânsul cu
armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale țării, care sunt multe
și acoperă în toate părțile țara, să nu fie ușor de umblat pentru dușmani și
nici lesne de cucerit. Și ținându-se pe urma lui, săvârșea isprăvi vrednice de
amintit, dând lupte, când vreo unitate dușmană rupându-se, se îndrepta
undeva prin țară după hrană sau la prădat vite; și așa cu foarte mare
îndrăzneală se ținea de armată. Ținându-se de urma lui Baiazid, se lupta
într-una cu dânsul în chip strălucit.
624
www.dacoromanica.ro
Și se zice că, armatafiind în cale, se ținea strâns în urma ei punând-o la

mare suferință, și o aducea în situații grele și nu înceta să-i facă strică
ciune. De aceea slujitorul său Brenez a dat cu părerea să-și așeze oastea
în tabără și așa să se ferească; și de atunci Brenez, pe urma acestui sfat
avea mare trecere la împăratul și, pus în fruntea oștirii de împărat, a ajuns
la mare putere. Atunci așadar Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără,
rămânând pe loc ziua aceea; a doua zi însă a trecut armata peste Istru
în chipul cel mai sigur, pe cât se putea” (p. 64).
Cu alte cuvinte, în viziunea cronicarului postbizantin, închiderea „în

tabără” a fost soluția adoptată de sultan la sfatul lui Brenez, nu pentru
lupta de Ia Rovine, ci ca să poată scăpa și trece Dunărea nestrivit cu
totul de domnul român.
Dacă acesta n-a reușit să-i sfărâme apărarea, faptul s-a întâmplat nu la
Rovine, pe Argeș, ci în ultimul act al fugii de care vorbea și „cronica de la
Tismana”, adică atunci când - fugărit până la Dunăre - Sultanul a putut,
totuși, să o treacă, „în chipul cel mai sigur, pe cât se putea”, uzând de marea
inovație a lui Brenez!
Această reprezentare a confruntării, din Cronica Iui Chalcocon-
dil, răstoarnă însă radical „scenariul Iorga-Onciul”, cu un domn ro
mân ce nu și-a putut valorifica victoria de Ia Rovine din lipsă de
efective, și a fost obligat să fugă în Ardeal. Ea este însă confirmată de
toate sursele contemporane, și chiar mai târzii.
Textul lui Chalcocondil, cunoscut și lui Ibn Kemal, este confirmat (sau
în orice caz are aceeași viziune asupra evenimentelor) de un izvor bizantin
din secolul al XVI-lea, păstrat într-o copie din 1624 și descoperit ceva mai
aproape de noi (vezi paginile 52-59 din volumul de față). în el citim:
„în anul 6903 pomi Baiazid lldirim spre Dunăre împotriva lui Mircea
voievodul Valahiei. Și a fost înfrânt de către valahi și Mircea cu valahii a
înfrânt armata lui și [Mircea] i-a luat lui [Baiazid] bunurile, și l-a urmărit
până la Dunăre”.
Adică acel adevăr de care se „apropiase” în 1881 cu „talentul” lui,

Mihail Eminescu:
„Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână.
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
625
www.dacoromanica.ro
* * *
Desigur, Baiazid, chiar „trecând Dunărea iară vad” și-a păstrat stăpâ
nirea peste Nicopolul Mic luat la sosirea pe pământul românesc și - după
cum consemna „cronica de la Tismana” atât în original cât și în traducerea
lui Mihail Moxa - el a pus paznici (sau, cum traduce Mihail Moxa,
„socotitori”) pe Ia vadurile ei. Intervenția regelui Sigismund în fruntea
armatei ungare va înclina însă total balanța victoriei de partea coaliției creș
tine, și este de reținut, de aici înainte, perspectiva creată de istoricul Dan
Ioan Mureșan, pornind de la ideea domnului Șerban Papacostea, asupra mi
zei confruntărilor ce au avut loc în anul 1395. Explicația cea mai plauzibilă
dată expediției regelui Sigismund la Nicopolul Mic îi aparține de bună sea
mă: recuperarea acestei cetăți, spre a redeschide Dunărea pentru deplasarea
cruciadei.
Totodată nu vom acoperi cu palma episodul următor, al toamnei
tulburi și anului de cumpănă 1396, atât în istoria domnului român cât și
într-a regelui Sigismund. Dar tocmai faptul că împreună ei au reușit să-1
depășească s-a datorat în cea mai mare măsură celor două reale victorii
succesive, câștigate de unul Ia Rovine și de celălalt Ia Nicopolul Mic.
Ele au deschis literalmente un capitol nou în istoria acestei părți de
Europă, care cunoscuse până atunci doar prăbușiri și înfrângeri ale
creștinilor.
Numai în urma acestor victorii, chiar însușite propagandistic dincolo
de limitele adevărului de către regele Ungariei (care însă ne-a lăsat, la
Nicopole, cea mai categorică recunoaștere a meritelor aliatului său!) s-a
putut coagula și pune în lucrare acea solidaritate europeană întruchipată
de cruciada din 1396.
Sfidarea aruncată regelui Ungariei prin celebra solie trimisă de sultan
la Buda a fost, de fapt, picătura care a umplut paharul. Cronicarul Froissait
insistă asupra ideii din mesajul transmis de regele Ungariei regelui Franței
cu cererea de sprijin pentru mobilizarea cavalerilor apuseni pentru ca
păgânul să nu umilească pe creștini.50
50 Les chroniques de sire Jean Froissart, ed. J.A. C. Buchon, tome troisième,
Paris, 1849, p. 226. „în acest timp a scris regele Henri al Ungariei [corect: Sigismund]
scrisori foarte dulci și prietenești regelui Franței și le-a trimis în Franța atât de res
pectuos, încât a facut-o printr-un episcop și doi din cavalerii săi. Și în aceste scrisori
erau cuprinse [știri] despre o mare parte din situația și treburile lui Amorath-Baquin
626
www.dacoromanica.ro
Nu akânul imaginar al lui Baiazid în Banat a fost cauza mobilizării

Occidentului, indiferent ce scrie istoricul american citat de Dl. Mureșan, ci
această sfidare adresata de sultan, prin regele Ungariei întregii creștină
tăți occidentale. Dar ea ar fi generat altă absurditate, dacă în mai 1395
Baiazid ar fi avut cu regele confruntarea de care vorbește „Anonimul flo
rentin”! După așa ceva, niciodată Sigismund nu s-ar fi putut lăuda că la
venirea sa în Țara Românească nu l-a mai găsit pe Baiazid, fiindcă acesta
fugise de frica lui. Adică ceea ce l-a făcut pe „Fulger” să-i trimită scrisoa
rea rezumată de solul ducelui de Mantua către suveranul său, și de însuși re
gele Ungariei în scrisoarea către regele Franței, de care ne vorbește Froissait
înfrântă militar de o manieră atât de cumplit - spectaculoasă (cu miile
de decapitați pe malurile Dunării) „Ultima cruciadă” - cum a fost socotită
cruciada de la Nicopole se dovedește, din perspectiva a șase secole, a fi
contribuit decisiv la reașezarea balanței puterilor între cele două ta
bere51. Ea a contribuit astfel, într-un moment decisiv, la prelungirea isto
[= Baiazid], și cum acesta se lăuda, așa cum îi anunțase regelui Ungariei (ainsi
qu’il avoit mandé au roi de Hongrie) că va veni să se lupte cu el în mijlocul țării
sale, și va merge călare atât de departe, încât va veni la Roma și-și va face calul să
mănânce ovăz de pe altarul Sfanțului Petru din Roma, și acolo își va stabili scaunul
imperial (et la tiendroit son siège impérial) și-l va aduce pe împăratul din Constan-
tinopol în suita sa, și pe toți marii baroni ai regatului Greciei, și le va lăsa fiecăruia
să-și țină legea lui, el nu vrea decât titlul și senioria (et la tiendroit chacun en sa loi: il
n’en vouloit que le titre et la seigneurie)”.
După ce cronicarul consemnează rugămintea regelui Ungariei ca aceste infor
mații să fie comunicate, cu autoritatea sa, „parmi le royaume de France”, continuă: „a
la fin que tous chevaliers et écuyers se voulsissent émouvoir sur l’été à eux pour
voir et aller en Honguerie, et aider le dit roi de Honguerie à résister contre le roi
Basaach dit l’Amorath-Baquin, afin que sainte chrétienté ne fut foulée ni violée
par lui, et que ses vantises lui fussent ôtées et reboutées” [cu scopul ca toți cava
lerii și scutierii să se emoționeze și să meargă în Ungaria și să ajute pe zisul rege al
Ungariei să reziste contra lui Baiazid, pentru ca sfânta creștinătate să nu fie călcată în
picioare și violată de el, iar laudele lui să fie îndepărtate și respinse],
31 Teză susținută de Dan Zamfirescu în comunicarea Nicopole, septembrie 1396,
o înfrângere militară, dar o mare victorie a solidarității europene, prezentată la
Nicopole în fine de 25 septembrie 1996 la Sesiunea Științifică Internațională „ 600 de
ani de la expediția cruciată a regelui ungar Sigismundși de la bătălia de la Nicopole
din anul 1396”. Versiunea română, însoțită de notele aduse la zi în volumul Istorie și
cultură, București, Editura Roza Vânturilor, 2003, p. 88-103.
627
www.dacoromanica.ro
riei Ungariei până în 1541, și a Țărilor Române până în 1859, când ele
vor deveni România, și până în 1918, când va lua ființă cu atât de
miraculoase efecte măcar pentru geniul creator al poporului nostru,
România Mare.
Faptul că două spirite neîndoielnic eminente și atât de hotărâte au
eșuat în tentativa de demolare a ceea ce se dovedește a fi adevărul despre
victoria epocală de la Rovine, din 17 mai 1395, ne dă măsura solidității
acestui adevăr.
Pe temeiul lui se cere ca în viitor să regândim „locul românilor în
istoria universală” și rostul lor în lumea de azi.
628
www.dacoromanica.ro
PROF. UNIV. DR. RADU ȘTEFAN VERGATTI
Membru corespondent al Academiei Oamenilor
de Știință din România
DOBROGEA LUI MIRCEA CEL MARE
na dintre problemele viu discutate și disputate în istoriografie a

U fost aceea a statutului Dobrogei în vremea domniei lui Mircea
cel Mare (1386-1418). Au fost puncte de vedere care au susținut, ani în ș
că acea regiune, culoar între Dunăre și Marea Neagră, ar fi fost pierdută de
domnul Țării Românești ca urmare a unei campanii militare a otomanilor.1
Remarcând neconcordanța datelor propuse pentru incerta cucerire a
pământului dobrogean, neclaritatea izvoarelor, ades cu argumente contra
dictorii în interiorul lor și între ele, lipsa unei limitări clare a teritoriului
discutat, am prezentat subiectul în mai multe lucrări din trecut2. Am decis
să reiau discuția acum în vederea lămuririi, o dată în plus, pe baza ultimelor
cercetări, a evenimentelor desfășurate la cumpăna secolelor al XI V-lea și al
XV-lea în Țara Românească și la Dunărea de Jos.
1 A se vedea istoriografia acestei probleme la Nagy Pienaru, Relațiile lui Mircea

cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I Qelebi (1413-1421), în Revista de Istorie, tomul
39, nr. 8, august 1986, p. 774, N. 1,2, 3, 4, 5, 6, 7; R.Șt. Vergatti (Ciobanu), A fost
pierdută Dobrogea de Mircea cel Bătrân?, Revista de Istorie, tomul 39, nr. 8, august
1986, p. 764-773; un punct de vedere aparte îl are D. Onciul, care consideră că Do
brogea ar fi fost cucerită de otomani la o dată și în condiții pe care nu le precizează
clar (cf. D. Onciul, Date istorice asupra Dobrogei, în Scrieri alese, ed. îngrijită de
Ștefan Ștefanescu, Dorina N. Rusu, Bogdan-Alexandru Halic, București, 2006, p.
691-692).
2 Pot cita ca exemplu R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Lupta domnilor români de la
Mihail la Vlad Țepeș pentru apărarea unității cu Dobrogea (1418-1426), în Muzeul
Național, nr. IV (1978), p. 81-91; R.Șt. Vergatti, Informații puțin cunoscute despre
campania lui Vlad Țepeș în Dobrogea (ianuarie-februarie 1462), în Historia Pon-
ticae. Varia, Aalborg, 2001, p. 137-148.
629
www.dacoromanica.ro
RADU ȘTEFAN VERGATTI
în primul rând, interesează delimitarea geografică a regiunii la care

mă refer, adică a Dobrogei românești.
Ea era mărginită la miazănoapte de Delta Dunării. Aceasta era
formată atunci din cinci brațe, arătate clar de portulane și de mapamonduri:
Chilia (Chili, Kili), Sulina (Solinae), Sfanțul Gheorghe (Sancti Gyorgy),
Aspera, Dunavăț (Donavici)3. Dintre aceste brațe, Aspera a dispărut com
plet, iar Dunavăț se mai vede vag, puțin, făcând legătura între complexul
lacustru Razim-Sinoe din dreptul localității Murighiol, cu actualul canal Sf.
Gheorghe4. Spre răsărit, regiunea era mărginită de litoralul dantelat al Mării
Negre. Atunci, în secolele XIV-XV, complexul lacustru Razim-Sinoe nu
era colmatat. El forma un mare golf, unde se putea ajunge prin Gura Por
tiței. Această situație determina și statutul de port maritim al orașului Ba-
badag5.
3 A se vedea, ca exemplu, portulanul lui Marino Sanudo, în Adolf Erik Nor-
denskjold, Periplus - the Early History ofCharts andSailing Directions, Stockholm,
1897, p. 33; Ana Comnena -Alexiada, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III:
Scriitori bizantini, București, 1975, p. 99.
4 Cf. M.D. Ionescu, Dobrogea, București, 1904, p. 330; P. Coteț, Geomorfo-
logia României, București, 1973, p. 339 și urm.; Al. Roșu, Geografia fizică a Ro
mâniei, București, 1973, p. 347.
5 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Cetatea Enisala, în B.M.I. nr. 1/1970, p. 25; Că
lători străini despre țările române, vol. I, îngrij. de M. Holban, București, 1968, p.
4-8; Călători străini despre țările române, vol. VI, îngrij. de M.M. Alexandrescu
Dersca Bulgaru și M. Mehmet, București, 1976, p. 388; statutul de port al acestui oraș
i-a conferit, cel puțin până în secolul al XVI-lea, o importanță specială; era bogat,
ceea ce a atras ca în el și în jurul lui să se așeze după anul 1261, cu acordul basileului
Mihail al VIII-lea Paelologul turcii selciuchizi conduși de legendarul Saru-Saltuk (cf.
Paul Wittek, Yazijioghlu 'Ali on the Christian Turks ofthe Dobruja, în Bulletin of the
School of Oriental and African Studies, Studies Presednted to Vladimir Minorsky by
His Colleagues and Friends, University of London, voi. 14, no. 3 (1952), p. 639-668;
Jean Deny, Sari-Saltik Dede, în Encyclopédie de 1’Islam, vol. IV, p 177-178; idem,
Sari Saltiq et le nom de la viile de Babadaghi, în Mélanges Emile Picot, vol. II, Paris,
1913, p. 1-15; Tadeusz Kowalski, Les Turcs et la Langue Turque de la Bulgarie du
Nord-Est, în Mémoires de la Commission Orientaliste de l’Academie des Sciences de
Cracovie, No. 16. Krakow, Polska Akademja Umiejetnosci, 1933, passim; Aurel De
cei, Problema colonizării turcilor selgiucizi în Dobrogea secolului alXlll-lea, în Re
lații româno-orientale, București, 1978, p. 169-192; Halii Inalcyk. Imperiul Otoman.
Epoca Clasică, București, 1996, p. 121,372, 380); dușmănia dintre turcii selciuchizi
630
www.dacoromanica.ro
Către miazăzi regiunea era delimitată de Codrul Deliorman. Arborii

din pădure erau atât de falnici și deși, încât printre ei nu se putea croi un
drum6. Este una dintre explicațiile care arată de ce călătorii care mergeau
din Țara Românească, din Moldova sau din Transilvania către Constan-
tinopol, în secolele XIV-XVII, nu foloseau drumul care trecea prin centrul
Dobrogei, paralel cu Marea Neagră și cursul Dunării7, Se mergea până la
Silistra și se ocolea Codrul Deliorman.89Se foloseau alte drumuri către
Constantinopol: trecerea Dunării pe la Giurgiu-Ruse și apoi, mai departe,
spre Edirne și Constantinopol; călătoria dintr-un port maritim (Vicina, Li-
costomion, Chilia etc.) până la Constantinopol; în fine, se folosea calea flu
vială a Dunării până la Belgrad și, din acel oraș, pe uscat, se mergea până la
Constantinopol.
Acest uriaș codru a separat Dobrogea propriu-zisă, românească, de
Țara Cavarnei, Țara lui Dobrotici (Terra Dobrotici)\ unde populația era în
și cei otomani, legăturile peste mare între Babadag și beii anatolieni și Caraman,
Kastamonu și Aydin l-au ajutat pe Mircea cel Mare să lupte cu succes împotriva lui
Bayazid și a urmașilor săi.
6 Cf. C.C. Giurescu, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până
astăzi, București, 1976, p. 20, 241.
7 Pentru traseul acestui drum, v. Adrian Ilie, Valea Kara-Su în perioada seco
lelor XIV-X1X. Monografie istorică, Medgidia, 2008, p. 16-36.
8 De la Silistra către Constantinopol foarte rar se mergea în lungul litoralului
Mării Negre; era evitat acest traseu datorită banditismului din regiune; în mod obiș
nuit, se mergea până la Giurgiu-Ruse, iar de acolo se continua călătoria până la
Adrianopol-Constantinopol.
9 Această denumire apare în actele latine care se referă strict la Țara Cavarnei; o
discuție critică asupra lucrărilor care se referă la stăpânirea Dobrogei de sud și chiar a
părții de nord, tară a ține seama de ansamblul izvoarelor, la N. Șerbănescu, N.
Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării
Românești, București, 1987, p. 89, nota 5; nu s-a luat în seamă și însemnatul izvor
epigrafic descoperit la Balcic - lespedea de mormânt a lui Theodor, fratele minor al
lui Balica și Dobrotici - lămuritor în problemă (cf. O. Mărculescu, Balica și Do
brotici, Cernăuți, 1937, p. 10); un exemplu de prezentare amalgamată a situației și a
izvoarelor se găsește și la C. Moisil, Dobrotici și Mircea cel Bătrân, în Dobrogea.
Cincizeci de ani de vieață românească, 1787-1928, ed. II - volum editat cu prilejul
împlinirii a 125 de ani de la revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc, Constanța,
2003, p. 305-314.
631
www.dacoromanica.ro
special bulgărească.10 în fine, către apus, Dobrogea era limitată de Dunăre.

Marele fluviu forma în acea parte două uriașe bălți: Balta Borcei și Balta
Brăilei - mult mai întinse ca astăzi11. Cele două bălți nu au fost niciodată o
barieră în calea locuitorilor de pe ambele maluri ale fluviului. Mai mult,
datorită practicării permanente a pescuitului, un izvor abundent de hrană,
locuitorii români din Dobrogea și Muntenia au fost în neîntrerupt con
tact.12
Legătura dintre domnii Țării Românești și Dobrogea este arătată
documentar și documentat de la începutul secolului al XlV-lea. Nu mă refer
aici la documentele interne ale domnilor de la Argeș, deoarece din motive
nedefinite, ca și în alte părți ale lumii, ele s-au pierdut. în schimb, sunt alte
mărturii solide, ale unor oameni care au cunoscut realitățile locului și le-au
redat obiectiv. Astfel, geograful arab Abul Fedda a notat clar că în 1320
Isaccea, port pe Dunăre (Thona), se găsea în Țara Românească (Aloualâc,
Eflak) și se afla în obediență religioasă față de Constantinopol. în conti
nuare el arată că orașul era situat în câmpii întinse, în apropiere de locul
unde Dunărea se vărsa în mare și unde începeau Munții Măcin (Caschaca-
thag)13. Aceeași informație se găsește pentru anul 1330 și la Ibn Battuta14.
Acest călător oriental a scris că și Isaccea și Babadag erau în Țara Româ
nească.15 Pe portulanul alcătuit în 1339 de cartograful iudeu Angelino
Dulcert sau Doluarto16 este însemnat că pe țărmul dobrogean al Dunării, în
10 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Considerații asupra situației demografice din
Dobrogea în sec. XIII-XIV, în Muzeul Național, VII, 1983, p. 109-120; R.Șt. Ver
gatti, L. Roman, Studii de demografie istorică românească, București, 2002, p. 226.
" Idem, p. 215; pentru discutarea încadrării geografice a Dobrogei, v. idem, p.
214-215.
12 Idem, p. 227-228.
13 Aboulfeda, Geographie, trad. de E. Reinaud, Paris, 1847, p. 316.
14 Cf. Călători străini despre țările române, voi. I, publ. de M. Holban, Bucu
rești, 1968, p. 4-8.
15 Ibidem.
16 Cf. Sea charts of the early explorers, 13th to 17th century, publ. de Michel
Mollat du Jourdin, Monique de La Ronciere, Marie-Madeleine Azard, Isabelle Ray
naud-Nguyen, Marie-Antoinette Vannereau, Fribourg, 1984, p. 15; nu împărtășesc
opinia lui Raymond Beazley care crede că Dulcert și Dalorto ar fi doi autori deose
biți doar pentru că pe portulane se remarcă unele detalii nesemnificative care nu
632
www.dacoromanica.ro
DOBRO GEA LUI MIRCEA CEL MARE
dreptului portului Vicina se găsește semnul de tamgha'1. Or acest simbol

marcat pe un portulan avea și are o semnificație precisă: arată că acolo era
un punct de hotar al stăpânirii mongole, unde se plătea vamă17 18. Deci este
clar că Hoarda de Aur și Hoarda Albastră se întindeau până la Dunăre. Așa
dar, Dobrogea nu se înscria în seria teritoriilor stăpânite de hani. De altfel și
dacă se privește harta porturilor maritime de pe litoralul Mării Negre, se
remarcă ușor că între Moncastro (Cetatea Albă) și Peninsula Crimeea, pe
portulane și pe mapamonduri, este o pată albă, un vid.19 Este o dovadă că
negustorii italieni nu au debarcat și nu au ridicat emporii acolo unde nu au
găsit o populație bogată, prietenoasă, dispusă la comerț. Existența unui mare
număr de monede tătărăști în jurul orașelor-porturi Isaccea și Niculițel,
alături de monedele locale emise în Vicina și în Chilia, precum și a unor
monede provenite de la domnii Țării Românești - Mircea cel Mare - și
Moldovei - Petru Mușat (1375-1391), Alexandru cel Bun (14OO-1432)20-
arată exclusiv schimburi comerciale intense în jurul porturilor dunărene21.
Afirmația îmi este susținută și de existența a cel puțin trei notari, între
coincid (cf. R. Beazley, The Dawn of Modern Geography, vol. III, New York, 1949,
p. 522).
17 Adolf Erik Nordenskjöld, op. cit., p. 33.
18 Cf. G.I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935, p.
63.
19 R.S. Lopez, Storia delle colonie genovesi nel Mediterráneo, în Studi giuridici
e storici diretti da P S. Leicht, Bologna, 1938, p. 38; idem, L’importance de la mer
Noire dans l’histoire de Gênes, Colloquio romeno-italiano. I Genovesi nel Mar Nero
durante i secoli XIII e XIV, Bucarest, 27-28 marzo 1975, București, 1977, p. 131
154; Μ. Berza, La Mer Noire à la fin du Moyen Âge, în “Balcania”, IV (1941), p.
409-435.
20 Cf. E. Oberländer Tâmoveanu, Irina Oberländer Tâmoveanu, Contribuia la
studiul emisiunilor monetare și al formațiunilor politice din zona gurilor Dunării în
secolele XIII-XIV, în SCIVA, 32/1981, 1, p.100-102, 105-106; O. Iliescu, Contri
butions à l’histoire des colonies génoises en Roumanie au XlIIe — XIVe siècles, în
RRH, 28, 1989, 1-2, p. 27-28, 50; Gh. Mănucu-Adameșteanu, Istoria Dobrogei în
perioada 969-1204·. Contribuții arheologice fi numismatice, București, 2001, passim;
R.Șt. Vergatti, Din viața cotidiană a orașelor-porturi dobrogene în secolele alXIII-
leașial XlV-lea, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, volum îngrij. de Ionel Cân-
dea, Valeriu Sârbu, Marian Neagu, Brăila, 2004, p. 578.
21 Ibidem.
633
www.dacoromanica.ro
1360-1400, în Chilia, Licostomion etc., unde se înregistra o impresionantă

cifră de afaceri.22 Prezența noilor cetăți din piatră, Enisala și Hârșova,
similare din punct de vedere al tehnicii de construcție cu zidul genovez din
Constanța23 și cu fortificațiile genoveze din Crimeea - Sudac, Caffa și
Mangop - arată că inițial acolo au fost constructori italieni care au ridicat
întărituri cu rost de a supraveghea navigația pe mare și pe Dunăre spre
emporiile lor. De altfel și identificarea Cetății Enisala, astăzi în ruină con
tinuă24 cu castelul Bambola de pe portulane, îi arată clar menirea25. La un
22 G. Pistarino, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di
Ponzo (1360-61), Genova, 1971, passim; Μ. Balard, Gênes et l'Outremer. II. Actes
de Kilia du notaire Antonio di Ponzo (1360), Paris, La Haye, New York, 1980, passim;
Silvana Raiteri, Atti rogati a Licostomo da Domenico da Carignano (1373) e Oberto
Grossi da Voltri (1383-1384), în G. Balbi, S. Raiteri, Notai genovesi in Oltremare.
Atti rogati a Caffa e a Licostomo (sec. XIV), Genova, 1973, p. 187-237; R. Mano-
lescu, Les villes portuaires roumaines au Moyen Age (Milieu du XI Ve — milieu du
XVIe siècles), în vol. Wirtschaftskräfte und Wirtschaftswege, 1981, p. 47-63; R.Șt.
Vergatti, Igenovesi e la civiltàportuale nella Dobrugia tra la metà del duecento e la
fine del trecento, în L ’Italia e l 'Europa Centro-Orientale attraverso i secoli. Mis
cellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, a
cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brăila, Venezia, 2004, p.
29-39; m-am referit la marele, bogatul și prosperul port Chilia deoarece, cel puțin
până în anul 1409, când Mircea a acordat privilegiul către negustorii din Lemberg (cf.
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 102-103, 358), portul a fost cert și exclusiv în stăpânirea
Țării Românești; după această dată, la un moment nedefinit clar, probabil stăpânirea
portului s-a realizat printr-un condominium între Țara Românească și Moldova, căci
Mircea cel Mare dorea să-l atragă pe protejatul său, Alexandru cel Bun; problema
stăpânirii Chiliei și a părților tătărăști a fost mult discutată în istoriografie, dar este
încă nerezolvată definitiv; cert este că Mircea cel Mare stăpânea portul, gurile Dună
rii și Licostomion aflat chiar la vărsare, precum și părțile tătărăști (cf. N. Șerbănescu,
N. Stoicescu, op. cit., p. 91-92, N. 9).
23 Cf. R. Șt. Vergatti (Ciobanu), Un monument istoric puțin cunoscut: Cetatea
feudală de la Hârșova în Buletinul Monumentelor Istorice, 1/1970, p. 24-30; idem,
Cetatea Enisala, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1/1971, p. 21-23.
24 Astăzi, datorită neglijenței Muzeului Județean Tulcea și a Direcției Patrimo
niului din Jud. Tulcea, arcada oarbă aflată deasupra porții de intrare în cetate este
prăbușită, cu toate că în anul 1970 era încă în bună stare; lucrările de restaurare a
cetății au fost abandonate; parte din pietrele construcției au fost luate de oamenii din
apropiere pentru propriile lor locuințe, unde se regăsesc cu ușurință.
25 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Cetatea Enisala, loc. cit., p. 25.
634
www.dacoromanica.ro
_____________ 1________________________________________________
moment dat, nedefinit, în condiții insuficient elucidate, marile cetăți din
piatră au intrat în stăpânirea domnilor români de la Argeș. Momentul a
coincis cu retragerea treptată a negustorilor genovezi sau cu o colaborare
mai intensă cu domnii din Țara Românească. Evident, cetățile foloseau și Ia
supravegherea populației locale care forma un mozaic etnic și religios, Do-
brogea fiind atunci un adevărat mojar al popoarelor.26
în niciun moment conducătorii din Țara Cavamei, cu centrul în Cas
telul Caliacra, nu au ajuns să stăpânească partea de nord a pământului do
brogean. Analiza atentă a cronicii lui Amadeo VI de Savoia, Contele Verde,
arată că Nicolae Iorga a confundat castelul Aquilo cu Chilia. în realitate,
Aquile este Anchiallos, un castru mic, unde se putea ajunge într-o zi de la
Messembria. în niciun caz Chilia. în toate actele vremii Chilia nu a fost
numită niciodată „castru”, ci cetate, iar drumul de la Messembria până la ea
dura cel puțin opt-zece zile pentru un călăreț. în fine, analiza circulației
monedelor emise de Dobrotici este extrem de vagă la nord de Codrul
Deliorman. în cazul în care zona ar fi fost stăpânită de Dobrotici, atunci și
monedele lui - ale stăpânului locului - ar fi circulat acolo.27 Cele mai nu
meroase monede în Dobrogea, pe care am delimitat-o mai sus, sunt pro
venite din Țara Românească, din Moldova, din porturile genoveze și de la
hanii tătari.28
în fine, pentru legăturile vechi ale Dobrogei cu Țara Românească
pledează și organizarea Bisericii creștine de confesiune Ortodoxă din re
giune.29 Crearea unei mitropolii la Vicina și prezența ei până în mai 1359,
26 Cf. R.Șt. Vergatti, L. Roman, Studii de demografie istorică românească, ed.
cit., p. 215 și urm.
27 Cf. Octavian Iliescu, A stăpânit Dobrotici gurile Dunării?, în „Pontica”
III/1971, p. 171-175.
28 Cf. O. Iliescu, S. Gavrilă, Le grand trésor de maonnaies et lingots de XlIIe et
XIXe siècles trouvé en Dobroudja septentrionale, în RESEE, 11/1964, 1 -2, p. 225 ; E.
Oberländer Tâmoveanu, Irina Oberländer Tâmoveanu, Contribuții la studiul emisiu
nilor monetare.., loc. cit.; E. Oberlânder-Tâmoveanu, Un atelier monétaire de la
Horde d’Or sur le Danube: Saqcy-Isaccea (XlIIe-XIVe siècles), Louvain-la-Neuve,
1993 (extr. din Actes du Xle Congrès International de Numismatique, Bruxelles,
8-13 septembre 1991, vol. III), idem, Numismatical Contributions to the History of
the South-Eastern Europe at the End of the I3th Century, în „Revue roumain d’his
toire”, 3/1987, p. 245-258.
29 P.Ș. Năsturel, Les fastes épiscopaux de la Métropole de Vicina, în Byzan-
www.dacoromanica.ro
când a fost mutată la Argeș, arată existența unei numeroase populații creș
tine, ortodoxe, acolo.30 în cazul în care nu ar fi fost mulți creștini ortodocși
în Vicina și în jurul ei, Patriarhia Ecumenică nu ar fi creat în acel port
dunărean o mitropolie. Situarea mitropoliei într-un port arată că ea își exer
cita jurisdicția asupra ambelor maluri ale Dunării. Foarte probabil, această
situație, care însemna o extindere a autorității asupra întregii Ungrovlahii,
îl va determina pe domnul Nicolae Alexandru (1352-1364) să ceară acordul
Patriarhiei pentru mutarea mitropolitului Hyacinth la Argeș31. în fapt, noul
mitropolit de la Argeș a găsit, alături de marea biserică domnească cu
hramul Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, o serie de alte lăcașuri de cult, cum
este Mănăstirea Cotmeana32. Toate elementele anterioare demonstrează o
veche legătură a domnilor Țării Românești cu Dobrogea. Totodată, se spul
beră ipoteza stăpânirii Dobrogei de către principele tătar Dimitri.33 Toată
argumentația în această direcție se baza pe supoziții șubrede34 pe care nu
are rost să le reiau, deoarece m-aș pierde în neantul fanteziilor.
Aici apare firesc o întrebare: cum se numea ținutul pe care l-am deli
mitat geografic la începutul acestor rânduri?
Ridicarea acestei probleme este normală dacă se ține seama de
tinische Neugriechische Jarhrbiicher, Atena, 1972, p. 33-46; R.Șt. Vergatti (Cio-
banu), Evoluția, rolul și însemnătatea mitropoliei din Vicina, în Peuce VI/1977, p.
233-241.
30 Ibidem; I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei și rolul ei în păstrarea ortodoxiei în
ținuturile românești, în De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de
artă creștină, Galați, 1977, p. 155.
31 Documente privind istoria României, B, Țara Românească, voi. I, București,
1953, p. 13, doc. 9; V. Laurent, P.Ș. Năsturel, Facsimile și texte bizantine din
veacurile al XlV-lea și al XVI-lea privitor la istoria bisericii românești, București,
1946, pl. 111, IV-D; pentru reproducerea acestor documente, v. și P.Ș. Năsturel, Les
fastes..., loc. cit., p. 33-46; C.C. Giurescu, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, în
B.O.R., LXXVII, nr. 7-10 (iulie-octombrie 1959), p. 673-697; R.Șt. Vergatti (Cio-
banu), Evoluția, rolul și însemnătatea mitropoliei din Vicina, loc. cit., p. 240-241
(autorul publică lista tuturor mitropoliților din Vicina până la Hyacinth)
32 Pentru monografia mănăstirii, v. Cosmin Augustus Bărbulescu, Mănăstirea
Cotmeana, Pitești, 2004, passim.
33 A se vedea în acest sens un punct de vedere mai recent exprimat de Sergiu
Iosipescu în Balica, Dobrotiță, Ioancu, București, 1985, passim.
34 Ibidem.
www.dacoromanica.ro
întinderea Țării Cavamei, numită și Țara lui Dobrotici. în secolele XIII-XV

ea cuprindea ținutul din jurul castelului Caliacra. Abia la sfârșitul secolu
lui al XV-lea, după cucerirea otomană, prin extensiune de la sud la
nord, întreaga zonă, până la gurile Dunării, va căpăta numele de Do-
brogea35. Până atunci, actele au înregistrat pentru ținutul dintre Dunăre și
Marea Neagră numele de Paristrion, Paradunavon36, sau cum îl folosește
Mircea cel Mare în titlul său - „Podunavia (,..)37 până la marea cea mare”38.
Titlul lui Mircea cel Mare39 este sugestiv, deoarece redă o realitate
istorico-juridică și geografică. Pe de o parte, arată că a moștenit acest ținut,
pe de alta că se întinde de la Dunăre până la mare.
înscrierea în mai multe acte și a titlului de despot al Cetății Dârsto-
rului40, arată întinderea stăpânirii lui în chip absolut și asupra marelui port
dunărean. Stăpânirea politică asupra acestuia i-a dat dreptul lui Mircea cel
Mare de a purta și titlul de despot, conferit fie de stăpânirea unui anumit
teritoriu de rang despotal, fie de acordarea lui de către basilei41.
35 Cf. R.Șt. Vergatti, L. Roman, op. cit., ed. cit., p. 224 și urm.; O. Iliescu, A stă
pânit Dobrotici gurile Dunării?, loc. cit.
36 Pentru evoluția numelui regiunii, v. Nicolae Bănescu, Les duches byzantines
de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, ed. I, București, 1946, passim.
37 Cf. DRH, B, Țara Românească, voi. 1, ed. cit., doc. 10, 12, 21, 24, 28, 38 etc.
38 Idem, doc. 28.
39 Ibidem.
40 întâia dată apare acest titlu la 20 ianuarie 1390 într-un act de alianță al lui
Mircea cu regele Poloniei, Wladislaw Jagello, titlul domnului era: „Mircius D. G.
Wievoda Transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobro-
dicii Despotus, et Tristri Dominus” (cf. A. T. Laurian, N. Bălcescu, Magazin istoric
pentru Dacia, București, 1845, voi. I, p. 332-334 (documentul este reprodus în
original și în traducere); Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria
românilor, voi. I, partea a Il-a, 1346-1450, București, 1890, p. 322, doc. 262; același
titlu apare și în actul din 6 iulie 1391 prin care se reînnoiesc clauzele tratatului de la
20 ianuarie 1390 (cf. A.T. Laurian, N. Bălcescu, op. cit., voi. cit., p. 338-339; E. de
Hurmuzaki, op. cit., voi. cit., p. 334-335, doc. 275); DRH, B, Țara Românească, voi.
I, ed. cit., doc. 28, 32, 34, 35, 38.
41 Cf. N. Bănescu, op. cit., passim; important este că Mircea cel Mare nu a pierdut
stăpânirea asupra Silistrei cât timp a ocupat tronul Țării Românești (cf. A. Decei,
Istoria Imperiului Otoman până la 1656, București, 1978, p. 71 și urm.), deci teza lui
D. Onciul asupra cuceririi, la un moment dat, a portului dunărean de către otomani și
637
www.dacoromanica.ro
RAD U ȘTEFAN VERGATTI
Ținutul dintre Dunăre și Mare Neagră devenise extrem de important

pentru turcii otomani, căci prin acel culoar terestru făceau legătura cu aliații
lor, hanii Hoardei Albastre, ai Hoardei Albe și ai Hoardei de Aur. Turcii
otomani ajunși la Dunăre după succesele obținute în luptele de la Cirmen
(1369, 1371) și de la Plocnic (1386), voiau să forțeze și linia Dunării -
adevărat hotar între lumea creștină și lumea islamică. Aici s-au lovit de
domnul Țării Românești, Mircea cel Mare. Acesta și-a dat seama de impor
tanța graniței pe marele fluviu, întâi pentru poporul său, pentru români și,
apoi, pentru occidentali. A trecut la întărirea apărării „vadurilor” fluviului.
Astfel a construit Cetatea Giurgiu42. A facut-o cu mari eforturi bănești,
deoarece, după mărturia fiului său, Vlad Dracul, Mircea cel Mare a dat
pentru fiecare bloc de piatră al cetății un bulgăre de sare4344
. Eforturile lui au
fost utile. Cetatea a apărat bine Dunărea și vadul de intrare în Țara Româ-
neasca-44 .
La fel au fost folosite Cetatea Tumu și cetățile dobrogene Enisala,
Hârșova și Silistra45. Titlul lui Mircea cel Mare, care a redat o realitate,
cunoscută de toți contemporanii, nu a înregistrat niciodată pierderea Do-
a pierderii lui de către Mircea cel Mare este infirmată de documente (cf. D. Onciul,
op. cit., p. 517 și urm., 691 și urm.); discutarea titlului lui Mircea cel Mare de către D.
Onciul nu este întru-totul concludentă deoarece titlul indica teritoriile și în funcție de
cel căruia i se adresa actul: un monarh, un boier, un ierarh, o mănăstire etc.; pentru
prezentarea titlului lui Mircea cel Mare, a se vedea și Istoria Românilor. Perioada de
la Mircea cel Bătrân până la 1526, note stenografice luate după D-l. Profesor D
Onciul de D-șora E. Belu, București, 1900, p. 121 și urm.; D. Onciul, Istoria Româ
nilor, III, curs predat în anii 1920-1921 la Facultatea de Filozofie și Litere, Univer
sitatea din București, p. 217 și urm.; mulțumesc pentru ultimele două lucrări, aflate în
fotocopie la dl prof. Dan Zamfirescu, care a avut bunătatea să mi le pună la dispoziție;
a se vedea și D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui, în D. Onciul,
Opere, ed. cit., p. 434-512; idem, Date istorice asupra Dobrogei, în idem, p. 691
694, unde autorul nu clarifică problema stăpânirii lui Mircea cel Mare asupra Do
brogei.
42 R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Cetatea medievală Giurgiu de la Mircea cel Bătrân
la Vlad Țepeș, în „Ilfov. File de Istorie“, Revista Muzeului Județean Ilfov, 1/1978, p.
173-179. ’
43 Călători străini, voi. I, ed. cit., p. 109.
44 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), op. cit., loc. cit., passim.
45 Idem, Cetatea Enisala, loc. cit., passim; idem, Un monument istoric puțin
cunoscut: Cetatea feudală de la Hârșova, loc. cit., passim.
638
www.dacoromanica.ro
DOBRO GEA LUI MIRCEA CEL MARE
brogei. Mai mult, când o parte a boierilor din Valahia Mică, viitoarea
Oltenie^, în anul 1395 l-a instalat în vestul țării, pe tron, pe Vlad Uzur
patorul, acesta, în actul emis de el a redat situația de jure și de facto,
neputănd să se intituleze stăpân al „Amlașului, Făgărașului și al Podu-
naviei până la Marea cea mare”*1. Nu afâcut-o pentru că nu a stăpânit
acele ținuturi.
Mircea cel Mare era asigurat spre nord, spre Regatul Ungariei, prin
căsătoria cu „Mara de Tolmay”.46 48 Ea făcea parte din marea nobilime ma
47
ghiară49, avea întinse domenii în zona Lacului Balaton și era înrudită cu
prima soție a regelui Sigismund de Luxemburg și cu familia germanică
Cili. Așadar, pentru Mircea cel Mare această căsătorie a fost mai mult un
contract politico-matrimonial.
In acele condiții grele, Mircea cel Mare a trebuit să apere permanent,
46 Am întrebuințat termenul de Valahia Mică, deoarece denumirea de Oltenia a
apărut târziu, la sfârșitul secolului al XVIII sau începutul secolului al XIX-lea.
47 Pentru titlul lui Mircea, vezi D.R.H. B, Țara Românească, ed. cit., p. 64, doc.
28; a se vedea și comentariile lui O. Iliescu, Vlad 1er, voivode de Valachie: le régne,
le sceau et les monnaies, în RRH, XXVII, 1988, nr. 1-2, p. 73-105; Al.V. Diță,
„Fuga” și „Restaurarea” lui Mircea cel Mare. Intre realitate istorică medievală și
ficțiune istoriografică modernă, București, 1995, passim; idem, Mircea cel Mare,
București, 2000, p. 299- 385.
48 Numele ei este discutat și discutabil, deoarece documentele descoperite până
în prezent l-au înregistrat vag. Adopt acest nume, foarte apropiat de realitate, pe baza
studiilor care țin seama și de documentele maghiare (cf. Iosif Pataki, Ceva despre
relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului alXlV-lea, în SMIMed, II,
1957, p. 421-429; a se vedea și punctul de vedere exprimat de Parvel Chihaia în Din
cetățile de scaun ale Țării Românești, București, 1974, p. 151-161; N. Șerbănescu,
N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării
Românești, București, 1987, p. 16, 24-25 și urm.).
49 îmi întemeiez această credință și pe modul în care este pomenită de regele
Sigismund de Luxemburg în actul emis din porunca lui în iulie 1400: „Credincioasa,
strălucita Doamna soția strălucitului bărbat, Domnul Mircea Voievodul transalpin”
(cf. I. Pataki, op. cit., loc. cit., p. 425-427); în același mod se vorbește despre ea în alt
act din noiembrie 1399 (ibidem); asupra originii ei maghiare nu încape niciun fel de
îndoială deoarece într-un document din 22 iunie 1418 emis din porunca lui Mihail,
fiul lui Mircea cel Mare, diacul a scris la sfârșit „Eu Mihail..., am scris la Târgoviște
în vremea când a venit mama Domniei Tale, Doamna de la unguri” (cf. D.R.H., B.,
vol. I, p. 87, 88; Ilie Minea, Mama lui Mihai (1) Voievod domnul Țării Românești, în
„Cercetări istorice”, Revistă de istorie românească, an V-VII, Iași, 1929-1931, p.
358-359).
639
www.dacoromanica.ro
singur, hotarul dintre lumea creștină și cea musulmană. Istoric, au fost le
gate între ele pierderea Dobrogei, a marilor cetăți de piatră - Turnu,
Giurgiu, Enisala și Isaccea - precum și plata birului către Sublima
Poartă.
Remarcând importanța strategică a Dobrogei - căci prin ea se crea
posibilitatea de a-1 ataca pe Mircea cel Mare dinspre est, din câmpie,
otomanii au făcut primele încercări de a cuceri ținutul până la mare imediat
după victoria de la Cosovo Pole (15 iunie 1389). Atunci, o grupare de sol
dați cu turban conduși de Iakși bei și Aii pașa, a atacat Dobrogea50. Croni
carii otomani panegiriști ai sultanului - Sükrullah, Orudj bin Adil - au
descris expediția ca pe un basm, deci imprecis. Otomanii, în adevăr, l-au
învins pe Ivanko, fiul lui Dobrotici, pe care l-au și ucis51 și au încorporat
Țara Cavamei între posesiunile Sublimei Porți. In partea de nord a Co
drului Deliorman, acângii și delii comandați de Iakși bei și Aii pașa au je
fuit și s-au retras. Nu s-a vorbit despre o stăpânire a Dobrogei de către
otomani în acel moment decât de prea plecații istorici ai Sublimei
Porți, sau de continuatorii acestora52.
Descoperirile arheologice au dovedit că atunci au fost ascunse unele
tezaure ca cele de la Enisala, Uzum-Bair etc.53 Imediat după ce au jefuit și
și-au retras trupele otomanii, viața și-a reluat cursul normal, restabilindu-se
legăturile cu Țara Românească și cu porturile genoveze din Crimeea și din
Pera54. Continuarea stăpânirii lui Mircea cel Mare, despot al Cetății Dâr-
storului în 1390-1391, este o dovadă clară în această direcție. Ea nu mai are
nevoie de niciun fel de comentariu.55
50 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Cetatea Enisala, loc. cit., p. 22.
51 Ibidem; P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. I, București, 1944, p. 35-36;
C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria Românilor. II. De la mijlocul secolului al XIV-
lea până la începutul secolului al XVII-lea, București, 1976, p. 381 și urm.
52 Cf. Halii Inalcyk, La Dobroudja, în Encyclopédie de l'Islam, vol. II, ed. a
doua, Leyden-Paris, 1965, p. 626; idem, Imperiul Otoman. Epoca Clasică, București,
1996, p. 58.
53 Cf. E. Oberländer Tâmoveanu, Irina Oberländer Tâmoveanu, op. cit., loc. cit.;
O. Iliescu, S. Gavrilă, op. cit., loc. cit.
54 Cf. R.Șt. Vergatti, I genovesi e la civiltâ portuale nella Dobrugia..., ed. cit.,
loc. cit., p. 29-39.
55 Cf. A Decei, Istoria..., ed. cit., p. 71 și urm.; idem, Relații româno-orientale,
București, 1978,p. 140-155. Este recunoscută pentru acest răstimp chiar și de cel cea
640
www.dacoromanica.ro
în anul 1391, alte trupe otomane comandate de Firus bey au atacat

Țara Românească, venind de la Vidin, din sud56. A fost o mare victorie a lui
Mircea cel Mare. Din nou trupele cu turban au fost respinse57. în toamna
, domnul Țării Românești, iritat de atacurile prădalnice ale
anului 13 9 3 5859
otomanilor, a atacat și a distrus marea tabără a ienicerilor de la Kari-
*59
novași.
A fost o lovitură cumplită pentru orgoliosul sultan Baiazid I Ildirim
(1389-1402). A decis să-l lovească pe Mircea cel Mare și să transforme
Țara Românească în pașalâc, asemeni Țării lui Dobrotici și țaratului bulgar
de la Târnovo60. în cadrul acestei acțiuni, ar fi trebuit să cadă și Dobrogea.
Dar Allah nu l-a ajutat pe Baiazid.
Probabil monarhii creștini amenințați de ofensiva otomană cunoșteau
încercat să restrângă la minimum stăpânirea domnului român asupra Dobrogei, Dr.
Demetre Krandjalov, Mircea et la Dobroudja selon Ies documents duprince valaque,
Sofia, 1946 (textul în limba bulgară, cu un rezumat în limba rusă).
56 Cf. Idem, Istoria..., p. 72 și urm.
57 Ibidem. Vezi și în volumul de față paginile 135-138.
58 Atacul lui Mircea cel Mare împotriva taberei akîngiilor a fost datat fie în 1391
(cf. Nagy Pienaru, Relațiile lui Mircea cel Bătrân cu emiratul pontic Candar-
ogullari, în „Revista Istorică”, tom 7, 1996, nr. 7-8, p. 483-510), fie în 1392 (cf. T.
Gemil, Raporturile româno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare în Marele
Mircea Voievod, publ. de I. Pătroiu, București, 1987, p. 340-343), fie în 1393 (cf. A.
Decei, Expediția lui Mircea cel Bătrân împotriva acîngiilor de la Karinovasî (1393),
în Relații româno-orientale, ed. cit., p. 155); înclin către data de 1393 deoarece
Mircea cel Mare avea nevoie de timp pentru a-și pregăti armata, după înfrângerea lui
Firuz bey, iar în acel moment, iarna 1393-1394, Baiazid era angrenat în luptele din
Anatolia; în orice caz, indiferent de dată, victoria lui Mircea și distrugerea taberei
akîngiilor este indiscutabilă.
59 Karinovasî a fost identificat cu localitatea actuală Kamobat, oraș din sudul
Munților Balcani, în Bulgaria (cf. A. Decei, Expediția lui Mircea cel Bătrân împo
triva acîngiilor de la Karinovasî (1393), în Relații româno-orientale, ed. cit., p.
149); a se vedea și punctul de vedere al lui Emil Turdeanu în Revue des Etudes
Roumaines, II, 1954, p. 255-256, care propune identificarea Karinovasî cu șesul de la
Krajinovo (Krajina), situat în zona vărsării Timocului în Dunăre, dar argumentația lui
E. Turdeanu este departe de a fi convingătoare.
60 Țara lui Dobrotici a fost supusă în 1389, Țaratul de la Târnovo a fost supus în
1393, după îndepărtarea țarului Ivanco Șișman. îi va urma țaratul de la Vidin în 1396,
după îndepărtarea țarului Ivan Strașimir, în urma bătăliei de la Nicopole.
641
www.dacoromanica.ro
intențiile și dorințele lui Baiazid. în memoria colectivă s-a înregistrat

întâlnirea dintre solii regelui Sigismund de Luxemburg și Baiazid I Ildîrîm.
S-a solicitat sultanului, în legătură cu despotul Ștefan Lazarevici, cumnatul
sultanului61 și vasal al regelui Sigismund62 că acesta, Bosnia și provinciile
Ungariei din vecinătate, să nu mai fie atacate de oștenii cu turban. Baiazid
le-a răspuns sec și scurt. A arătat solilor regelui armele atârnate pe perete.
Ele justificau războiul său de cucerire, la care nu voia să renunțe. La reve
nire solii l-au anunțat pe rege că otomanii se pregăteau să atace Țara Ro
mânească.63
A
In mai 1394 a fost trimis la Mircea cel Mare solul regal Grigore
Bethlen. Acesta urma să primească detalii cu privire la misiunea sa de la
voievodul Transilvaniei Ferenc Szécsenyi64. Astfel s-a știut la Curtea de
61 Sultanul Baiazid 1 s-a însurat, după lupta de la Cosovo Pole din 1389, cu o soră
a despotului Stefan Lazarevici, numită Olivera (cf. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 32) sau
Maria (cf. Steven Runciman, Căderea Constantinopolului - 1453, București, 1971,
p. 53); A. Decei afirmă că unele izvoare o numesc Despina, ceea ce înseamnă în
grecește „Doamna” (cf. A. Decei, Istoria Imperiului Otoman, ed. cit., p. 56 și n. 1). A
fost primul sultan care a desființat haremul, înaintea lui Soliman Magnificul. Baiazid
a avut o singură soție, această Olivera, Maria sau Despina.
62 Cf. P. Engel, Magyarorszăg és a tôrôl veszély Zsigmond horâban (1387
1437), în Szâzadok, 128, no. 2, 1994, 279-280.
63 Acest episod din istoria diplomatică a Peninsulei Balcanice infirmă total orice
încercare de a se susține că Mircea cel Mare ar fi fost vasal sultanului din anul 1391,
1392 sau 1393. In niciun caz un suzeran nu ar fi atacat un teritoriu în care se găsea un
supus al său care i-ar fi plătit o dare oarecare.
64 Cf. Mâlyusz Elemer, Zsigmondkori okleveltar, I (1387-1399), Budapest, 1951,
p. 381, nr. 3464; V. Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924,
p. 8-9; solul trimis la Mircea putea să aibă numai o misiune de informare; în niciun
caz nu se poate pune problema încheierii unui contract vasalic între Mircea cel Mare
și Sigismund în acel moment. Fiind un contract între doi monarhi, cei doi ar fi
trebuit să fie personal prezenți la perfectarea actului și să îndeplinească perso
nal gesturile rituale care semnificau legătura ce se năștea între senior și vasal (cf.
R. Boutruche, Seigneurie et féodalité, vol. I, Le Premier âge, des Liens d’Homme a
Homme, Paris, 1959, p. 336); am făcut această remarcă deoarece N. Șerbănescu, N.
Stoicescu, op. cit., p. 285, nota 32 cred că atunci, prin solul G. Bethlen, ar fi putut
depune Mircea omagiul de vasalitate față de Sigismund. Marius Diaconescu emite
ipotezele nesusținute că Mircea ar fi putut depune omagiul față de Sigismund de
Luxemburg fie în februarie-martie 1392 la Sibiu, fie în mai 1392 la Timișoara (cf. M.
Diaconescu, The Relations of Vassalage between Sigismund ofLuxemburg, King of
642
www.dacoromanica.ro
Argeș care erau intențiile precise ale orgoliosului Baiazid, în ce consta

dorința lui prin care spera să răzbune distrugerea taberei de la Karinovasi.
A
In acele condiții, Mircea cel Mare și-a pregătit atent oastea pen
tru o confruntare cu otomanii. A făcut-o fără vâlvă pentru a putea fo
losi elementul surpriză, care a fost capacitatea de a mobiliza forțe pe
măsura celor ale învingătorului.
In luna februarie a anului 1395, în condiții insuficient deslușite,
probabil în urma unei epistole sau, mai degrabă, a unui mesaj primit de la
un sol, Mircea cel Mare, însoțit de un grup de boieri a plecat spre Brașov.
Acolo s-a întâlnit cu regele Ungariei. Foarte probabil a urmat o discuție
purtată în limba latină.*65 La 7 martie 1395 în Brașov s-a semnat o înțe
legere, un acord de alianță militară între cei doi monarhi.
Din conținutul actului rezultă că a fost o convenție de tipul contrac
telor vasalice din categoria planum, de care era plină Europa66. Conținutul
actului, parafarea lui cu sigiliul mic, sigiliul mare nefiind adus de Mircea
Hungary, and Mircea the Old, Voivode of Walachia, în „Mediaevalia Transilvanica”,

tom II, nr. 2, SatuMare, 1998, p. 273 și n. 162, 163). Folosirea cronicarilor Johannes
de Kukullo și Johannes de Thuroczyi nu este concludentă și suficientă (idem, p. 271,
273); autorul ar fi trebuit să țină seama că atât Sigismund cât și socrul său, Ludovic
cel Mare, proveneau din lumea occidentală, unde încă din secolul al Xll-lea se punea
mare preț pe actele scrise (cf. R. Boutruche, op, cit., voi. II, ed. cit., p. 212, nota 211,
unde se referă în special la procedura expusă în codul medieval de legi „Miroir du
droit” al episcopului Guillaume Durant). în articolul citat, M. Diaconescu trece în
revistă și principalele puncte de vedere în legătură cu presupusa vasalitate a lui
Mircea față de Sigismund (M. Diaconescu, op, cit., loc. cit., p. 241 și urm.).
65 Susțin afirmația că Mircea cunoștea limba latină, pe lângă cea slavonă obli
gatorie pentru un domn, deoarece la 20 ianuarie 13901a Lublau a semnat actul scris în
limba latină alături de regele Poloniei; este greu de presupus că domnul Țării Ro
mânești putea semna acte atât de importante fără a le citi el personal și a avea garanția
că era corect textul; ca atare, accentuez că stăpânea limba latină, acest instrument de
comunicare al diplomaților din Evul Mediu. De altfel și corespondența cu Massaria
din cetățile unde erau colonii genoveze și venețiene în Marea Neagră îmi susține
credința.
66 Cf. Robert Boutruche, op. cit., voi. II, p. 165-166; s-ar putea ca această relație
între cei doi monarhi, în virtutea principiilor juridice feudale, să fi fost moștenită de
Mircea cel Mare, căci ea existase cândva, între străbunii Basarabi ai săi și regii An-
gevini de pe tronul Ungariei. Nu există nicio dovadă însă că Mircea ar fi încheiat
un contract vasalic cu Sigismund de Luxemburg.
643
www.dacoromanica.ro
întrucât nu era necesar pentru un hrisov din acea categorie, păstrarea ex
clusivă a părții din act unde se precizează numai obligațiile militare ale lui
Mircea, dar nu și acelea ale lui Sigismund, îmi întăresc convingerea că
înscrisul a reprezentat un simplu enunț al celor doi monarhi asupra re
lațiilor bune dintre ei.67
Încadrarea actului în contextul evenimentelor internaționale îi ex
plică mai bine conținutul. Regele Sigismund de Luxemburg suferise în ia-
nuarie-februarie 1395 o înfrângere în Moldova pe care nu o putea prezenta
drept o cucerire a sa la consiliul de familie care urma să se desfășoare la
Nowy Swiat. Cu toate acestea, el urma să se pregătească pentru cruciada
anti-otomană din toamna anului 1396. Nici situația lui familială nu era
strălucită. Prima sa soție, Maria, era bolnavă, ceea ce va duce la decesul ei
din 17 mai 1395. Ea dădea dreptul lui Sigismund de Luxemburg să ocupe
tronul Ungariei, revendicat și de cumnata lui, regina Poloniei Hedwiga,
măritată cu regele Poloniei Wladislaw Iagello. Pentru a se apăra, Sigis
mund a trebuit să caute un aliat puternic, care-i permitea să arate că nu este
singur. Atunci i s-a adresat, sau a primit cu maximă receptivitate propu
nerile, pentru încheierea unei înțelegeri cu caracter militar venite din partea
unui domn cu mare prestigiu în regiune, Mircea cel Mare. în felul acesta, a
putut pune în circulație obligațiile militare ale lui Mircea cel Mare. în
esență, acea parte din act care se păstrează (și de șase secole n-a mai fost
descoperită alta), se referă exclusiv la ajutorul militar pe care urma să-l dea
domnul de la Argeș.68 Este un aspect care infirmă orice aserțiune referitoare
la depunerea unui omagiu de vasalitate, de închinare a lui Mircea cel Mare
67 Conținutul actului este reprodus în Documenta Romaniae Histórica, seria D,
Relații între Țările Române, voi. 1, București, 1977, p. 140; pentru comentarii, a se
vedea punctul de vedere recent al lui Constantin Rezachevici, între Sigismund de Lu
xembourg și Mircea cel Bătrân. Circumstanțele neobișnuite ale încheierii tratatului
de la Brașov din 7 martie 1395, comunicare în cadrul Sesiunii „Sigismund de Lu
xemburg and his time. Conferință internațională”, Oradea, 6-9 decembrie 2007.
68 Textul actului în D.R.H., D, voi. I, p. 140; pentru cine citește actul, este foarte
clar că el prezintă un text unitar al unei alianțe militare, pe care Sigismund de
Luxemburg o face cunoscută tuturor celor interesați; formule de politețe, cum ar fi
„...credința și jurământul nostru și al boierilor noștri...” sunt obișnuite în toate actele
medievale din Europa Occidentală și Centrală; să nu se uite că Sigismund de Lu
xemburg de acolo venea; în niciun caz aceste formule de politețe nu pot fi interpretate
ca părți ale unui contract vasalic, deoarece nicăieri nu apare, în document, a doua
parte contractantă.
644
www.dacoromanica.ro
către Sigismund de Luxemburg69. O analiză și din punctul de vedere al

dreptului medieval îmi confirmă credința, ceea ce mă conduce la a susține
că domnul român nu s-a închinat pe el, poporul lui, țara lui, către ni
meni, niciodată.
Regele Ungariei nu s-a înșelat asupra forței și capacității de luptă a lui
Mircea cel Mare. La puțin timp după semnarea actului de la Brașov, la 17
mai 1395, Mircea cel Mare a obținut victoria de la „Rovine”. Nu reiau dis
cuția asupra datării și rezultatelor luptei, deoarece s-a scris mult despre ea.70
însemnat este că Mircea cel Mare a fost singurul domn creștin care a
reușit să înfrângă un sultan.
Baiazid I Ildârâm nu a avut răgazul necesar să ajungă la o nouă luptă
cu Mircea cel Mare. La 25-26 septembrie 1396, a fost obligat ca la Nico-
pole să se confrunte cu cruciații occidentali. I-a biruit. Mircea cel Mare și-a
păstrat oastea deoarece a avut înțelepciunea să nu se aventureze într-o
bătălie sortită eșecului. Sigismund de Luxemburg s-a salvat fugind cu o co
rabie pe Dunăre. Imediat apoi, Baiazid 1 a fost obligat ca între 1397-1399 să
încerce să domolească populația răsculată din Bosnia, Herțegovina și
Serbia, iar între 1399-1402 a căutat să oprească acțiunile beilor rebeli din
Karaman, Kastamonu și Aydin. Beii anatolieni erau extrem de periculoși
deoarece amenințau feudele de bază ale otomanilor.
Pentru Baiazid I Ildârâm campania din 1402, în Anatolia, a fost
nefastă. La 28 iulie 1402, în lupta din apropierea orațului Angora (Ankara),
69 Dimitrie Onciul îl consideră pe Mircea cel Mare vasal, datorită actului de la 7

martie 1395: cf. D. Onciul, Scrieri alese, ed. cit., p. 519, care afirmă: „în primăvara
următoare, (1395, n. n.) regele Ungariei Sigismund îi veni în ajutor (lui Mircea cel
Mare, «.«.), conform alianței încheiate atunci, ca să susțină pe aliatul său, în același
timp și vasalul său (...)”; teza lui D. Onciul a fost însușită tale-quale de urmași; până
în prezent nu s-a ținut seamă de contextul internațional prezentat mai sus, consi-
derându-se - neîndreptățit - personalitatea lui Sigismund mai mare ca aceea a lui
Mircea. Pentru istoricul problemei, N. Șerbănescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 274 și
urm., 285; Al. V. Diță, Mircea cel Mare, op. cit., p. 299-386.
70 Cf. Al. V. Diță, op. cit., p. 165-258 și întreg volumul de față. A se vedea și
punctul de vedere exprimat de Dan Ioan Mureșan în Avani Nicopolis: observations
sur la campagne de 1395pour le controle du Bas-Danube, în „Quademi della Casa
Romena, 3 (2004): Studi di storia, di critica e di teoria letteraria raccolti e pubblicati
da Ioan-Aurel Pop e Cristian Luca”, Bucarest, 2004, p. 177-195. Domnul D.I. Mu
reșan, în discutarea datării și rezultatului luptei de la Rovine, nu pare să ține seamă de
izvoarele orientale, cum este, spre pildă, cronica scrisă de Ibn Kemal.
645
www.dacoromanica.ro
pe câmpia Çibukova a fost biruit și luat prizonier de trupele hanului mongol

Timur Lenk71. Singura concluzie, parțială, care se poate trage, până în
acest moment, este aceea că Bayazid I Ildârâm nu l-a înfrânt niciodată pe
Mircea, nu l-a putut sili să-i plătească bir și nu a cucerit Dobrogea.
în vreme ce Baiazid I Ildârâm căuta să restabilească puterea otomană
în Anatolia, în anul 1401 un bei de margine, Evrenos sau Evreinos, a în
treprins o expediție de jaf în Țara Românească și în posesiunile transilvane
- Făgăraș și Amlaș - ale lui Mircea cel Mare. Domnul Țării Românești i-a
urmărit pe akângii și i-a zdrobit în Dobrogea.72 Evident, țelul beiului a fost
același ca al lui Iakși bei și Aii pașa: să jefuiască ținutul și, dacă i s-ar fi ivit
posibilitatea, să-1 cucerească. Campania lui a avut același rezultat ca al pre
decesorilor. A fost respinsă cu pierderi mari.73
Mircea cel Mare a rămas mai departe deplin stăpân al Dobrogei.
între fiii lui Baiazid au început lupte pentru tron.74 Cel dintâi care a
pteluat cârma Sublimei Porți a fost Süleyman (1402-1411). A fost frămân
tat, în special, de problemele anatoliene.
Domnul Țării Românești a profitat de pe urma situației create. A mă
ritat o fiică naturală a lui, Ana, cu alt fiu al lui Baiazid, cu Musa.75 Apoi l-a
ajutat pe ginerele său să îl înlăture pe Süleyman și să ocupe el tronul.
A fost o altă mare realizare a domnului Țării Românești. A reușit, el,
71 Cf. Halii Inalcik, Imperiul Otoman, ed. cit., p. 60; Istoria Imperiului Otoman,
coord. Robert Mantran, București, 2001, p. 49 și urm.
72 Cf. N. Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucu
rești, 1897, p.4-5.
73 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), A fost pierdută Dobrogea de Mircea cel Bătrân?
în „Revista de Istorie”, tomul 39, nr. 8, august 1986, p. 765.
74 Bayazid I Ildârâm a avut 6 fii, enumerați aici în ordinea nașterii: Süleyman,
Isa, Musa, Mustafa, Mehmed, Kasim (cf. A. Decei, Istoria..., ed. cit., p. 71).
75 Informația este oferită cronicarii otomani Neșri, Hoca Sadeddin și Âli (cf. M.
Guboglu, M. Mustafa, Cronici turcești privind țările române. Extrase, Vol. I, Seco
lele XV-XV11, București, 1966, p. 114-115,205-206,340-341; aceeași informație este
în scrisoarea patriarhului ecumenic din anul 1411 (cf. P.P. Panaitescu, Mircea cel
Bătrân, ed. I, București, 1944, p. 313); numele fetei lui Mircea l-am putut stabili în
urma unor cercetări speciale de genealogie (R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Some Genealo
gical Considérations upon the Evolution of the Romanian Basarab Dynasty in the
XlVth and XVth Centuries, în Recueil d’etudes généalogiques et héraldiques rou
maines, București, 1988, p. 22-35. El este Ana.
646
www.dacoromanica.ro
domn creștin, să impună un cârmuitor pe tronul Sublimei Porți. Așa ceva nu

se va mai repeta în toată istoria Imperiului Otoman, cum remarca de curând,
la Cozia, Nagy Pienaru.
în prima parte a domniei lui Musa (1411-1413), Mircea cel Mare, în
bune relații cu el, și-a consolidat puterea în sud-estul Europei, fiind un
adevărat arbitru politic al zonei. Deși raporturile dintre Mircea cel Mare și
Musa au fost bune tot timpul, nu s-a putut împiedica ridicarea, cu ajutorul
basileului Manuil al II-lea, altui fiu al lui Baiazid, Mehmet. Acesta din
urmă în lupta de la Ceamurlu, la 5 iulie 1413, l-a înfrânt pe fratele său,
Musa76. Ca urmare, a ocupat tronul sub numele de Mehmet I Qe 1 ebi Restau
ratorul (1413-1421), fiind considerat primul sultan77 care a refăcut puterea
otomanilor.
Și pentru Mehmet I Qelebi se impunea problema unei confruntări
directe cu domnul Țării Românești. Sultanul, însă, a trebuit să rezolve în
primul rând problemele anatoliene. Deoarece nu era amenințat de occiden
tali, a putut să-și facă în liniște programul de acțiune. întrucât se răscula-
seră, din nou, beii din Karaman, Kastamonii și Aydin, s-a îndreptat împo
triva lor. Sultanul a încheiat o alianță cu ginerele și urmașul lui Timur Lenk,
cu perșii și cu mamelucii din Egipt. în anii 1414-1415 Mehmet I Qelebi a
reușit să obțină oarecari victorii pe frontul anatolian, dar nu s-a întărit, căci
a fost înfrânt de venețieni în prima luptă navală dintre ei (29 mai 1416).
Mircea cel Mare nu a stat în expectativă. L-a primit la curtea sa pe alt fiu al
lui Baiazid, pe Mustafa (êlebi78. Acesta a venit la curtea domnului român
pe mare, printr-un port dobrogean, probabil Babadag79. Mustafa a primit un
76 Deși s-a luptat cu un curaj caracteristic omului disperat, Musa a fost înfrânt,
căci avea o oaste inferioară numeric; a încercat să fugă spre țara socrului său Mircea
cel Mare; calul i s-a împotmolit într-o mlaștină, permițând să fie ajuns de Bayezid
pașa, Mihaloglu Yahși bey și Barak bey; a intervenit Baltaloglu care l-a sugrumat pe
Musa, i-a tăiat capul și i l-a dus lui Mehmet (cf. A. Decei, Istoria Imperiului..., ed.
cit., p. 76).
77 Cf. A. Decei, Istoria...., p. 76; pentru prima oară a apărut pe monede titulatura
Sultan, Es-Sultân iil-a ’zam și Es-Sultăn ül-Melik il-a ’zam.
78 Cf. D.R.H., B, voi. I, ed. cit., p. 82 („Și eu, Mihail gramatic, (...) la Arghiș, luna
iunie 10 zile, în anul 6923 (1415) și indiction 8, în vremea când a venit Mustafa
Celapi”).
79 Cf. R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Lupta domnilor români de la Mihail la Vlad Țe-
647
www.dacoromanica.ro
oarecare ajutor. Era normal, căci Mircea îi susținea și pe beii Anatolieni,

Isfendiyar bei din Sinope și Cuneyd bei din Aydin. Mehmet I Qelebi a fost
iritat de cele întâmplate. Domnul român a mers mai departe. A oferit găz
duire șeicului reformator eretic Bedreddin Mahmud, care fusese kazasker
al Rumeliei. Acesta și-a găsit adăpost în sudul Deliorman, de unde propo
văduia ideile sale cu caracter social potrivnice față de Coran8081
. Mehmet I
(felebi a încercat să organizeze în anul 1416-1417 o campanie sultanală
'
împotriva Țării Românești
* , dar nu a reușit. Evenimentele din Anatolia
l-au rechemat pe acele meleaguri.8283 Până la sfârșit, confruntarea dintre
Mircea cel Mare și Mehmet I (felebi nu a mai avut loc.
Mircea cel Mare i-a susținut pe Isfendiyar bei din Sinope și Cuneyd
bei din Aydin, pe „bedreddin-iști” și pe beii din Rumelia, măcinând astfel
din interior forța vie a sultanului. Nu a mai putut profita însă de pe urma
acestor pregătiri, deoarece la 31 ianuarie 1418 a murit.
Tronul Țării Românești a fost ocupat de singurul său fiu legitim,
Mihail (1418-1420). Noul domn a moștenit o țară întinsă, apreciată de B. P.
Haseu a fi mai mare ca România principelui Carol I până la reunirea cu
Dobrogea. In adevăr, dacă se urmăresc titlurile lui Mihail I, din cele cinci
documente rămase de la el (DRH, B. Țara Românească, voi. I, numerele 39,
40,41,42,43 și 45) se vede că din singurul în care avem formularul întreg,
și care din fericire ni s-a păstrat în original pe pergament, nu lipsește nici-
unul din pământurile lăsate moștenire de tatăl său * 3. Documentul are
peș pentru apărarea unității cu Dobrogea (1418-1426), în Muzeul Național, nr. IV
(1978), p. 83; idem, A fost pierdută...., ed. cit., loc. cit., p. 767; portul ar putea să fi
fost și Chilia; însemnat este că Mustafa Qelebi, însoțit de 3000 oameni, a putut veni
de la Sinope și a debarcat în liniște pe pământul domnului Țării Românești.
80 Cf. A. Decei, Istoria...., p. 76; H. Inalcik, op. cit., p. 373; în anul 1419 a fost
prins și spânzurat din ordinul sultanului Mehmet 1 Qelebi.
81 Cf. Nagy Pienaru, Relațiile lui Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I
(felebi (1413-1421), în „Revista de Istorie”, tomul 39, nr. 8, august 1986, p. 774-794.
82 Ibidem; R.Șt. Vergatti (Ciobanu), op. cit., loc. cit., p .770 și urm.
83 D.R.H., B, voi. I, p. 90-91: „ Io Mihail mare voievod și domn, cel ce stăpânește
și domnește peste toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre
Părțile Tătărăști și herțeg al Amlașului și al Făgărașului și domn al Banatului
Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea
Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului".
648
www.dacoromanica.ro
înscrisă pe el data precisă când a fost așternut pe pergament: 6927 (1419),

martie 18. Este și ultimul rămas, ca un fel de mărturie testamentară pentru a
folosi într-o zi urmașilor la formularea răspunsului de dat istoricilor care au
lansat cunoscutele teorii. In cursul acestui an sau în 1420 Mihail va pieri
apărându-și aceste hotare.
Dobrogea nu fusese, prin urmare, cucerită de otomani în timpul
acestuia, nici marile cetăți din piatră și nici nu i se impusese plata unui
bir de 3000 piaștri roșii anual.84
Analiza izvoarelor a arătat că marea campanie sultanală împotriva
Țării Românești a fost pregătită în 1419 și s-a desfășurat fie în toamna 1419
sau, mult mai probabil, în 142085 - când a și pierit Mihail. Totodată, atunci
au fost cucerite și marile cetăți din piatră - Turnu, Giurgiu, Enisala,
Isaccea, Hârșova86. A fost prima etapă a luptei pentru cucerirea Do-
brogei, care însă nu a fost deplină decât după iunie 1421, când Radu
Prasnaglava - primul dintre fiii naturali ai lui Mircea care i-a urmat la tron -
mai păstra în titlul său „domn al Banatului Severinului și al Podunaviei,
până la Marea cea Mare”. După aceea, în documentele ajunse până la noi o
singură dată mai găsim pomenită „Marea cea Mare” (nu și Podunavia)
într-un hrisov al lui Vlad Dracul din 16 septembrie 1440. Explicația acestei
unice apariții trebuie căutată în faptul că domnii români au revenit în lupta
84 Pentru discutarea și lămurirea legendei despre plata unui tribut de către Mircea
cel Mare către Sublima Poartă, v. Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare, factor hotărâtor
în configurarea poliiico-istorică a Sud-Estului european, în Marele Mircea Voievod,
București, 1987, p. 278-310; Virgil Joița, Domnia lui Mircea cel Mare - temelie a
independenței și renașterii naționale a poporului român. Intre politică și istorie în
epoca Luminilor, în idem, p. 311-329 și în volumul de față paginile 652-678. în
niciun caz nu se putea plăti tributul în piaștri roșii în vremea lui Mircea cel Mare,
deoarece acea monedă nu exista atunci la otomani; ea a început să fie bătută abia în
secolul al XVI-lea.
85 Cf. Viorica Pervain, Lupta antiotomană a țărilor române între 1419-1420, în
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj-Napoca, XXX (1976), p. 70 și
urm.; V. Ciocâltan, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (II), în Revista de
Istorie XXXV (1982), p. 1199 și urm.; R.Șt. Vergatti (Ciobanu), Lupta domnilor ro
mâni..., loc. cit., p. 84 și urm.
86 R. Șt. Vergatti (Ciobanu), Cetatea Giurgiu..., loc. cit.; idem, Un monument
istoric puțin cunoscut: Cetatea feudală de la Hârșova, loc. cit., p. 24-30; idem,
Cetatea Enisala, loc. cit., p. 21-23.
649
www.dacoromanica.ro
lor pentru păstrarea acestui pământ până la Vlad Țepeș87. în oarecare

măsură, ei au fost susținuți și de Sigismund de Luxemburg, care vădea un
interes special pentru Dunăre, Delta Dunării și Marea Neagră88. Campania
de recucerire a Dobrogei a fost organizată cu succes de Țepeș vodă.89 într-o
scrisoare raport către aliatul său, regele Ungariei Matia Corvin, Vlad vodă
Țepeș a arătat precis că a ucis 23.884 turci, indicându-se câți au pierit din
fiecare localitate90. Aceasta dovedește din nou interesul pentru păstrarea
moștenirii lăsate de bunicul său, de Mircea cel Mare91. Să nu se uite cu
plarea recuceririi Dobrogei cu acțiunile cumplitului Țepeș pentru redobân
direa cetăților din piatră.92
Aceasta a fost ultima acțiune mare pentru păstrarea Dobrogei
între hotarele Țării Românești. Campania de la începutul anului 1595,
condusă de Stroe Buzescu în timpul domniei lui Mihai vodă Viteazul
(1593-1601) a avut caracterul și scopul apărării flancului de răsărit al Țării
Românești. Deci nu s-a pus problema unei reuniri, deși acolo era o nume
roasă populație românească.93
Pot încheia aceste rânduri susținând pe bază de documente
scrise, arheologice și numismatice că niciodată Mircea cel Mare nu a
pierdut Dobrogea, cetățile din piatră de la hotarele țării și nu a plătit
87 Idem, Lupta domnilor...., loc. cit.

88 Cf. Șerban Papacostea, Marea Neagră în politica lui Sigismund de Luxem
burg, comunicare în cadrul Sesiunii „Sigismund de Luxemburg and his time. Confe
rință internațională”, Oradea, 6-9 decembrie 2007.
89 Cf. R.Șt. Vergatti, Informații puțin cunoscute despre campania lui Vlad Țepeș
în Dobrogea (ianuarie-februarie 1462), în Historia Ponticae. Varia, Aalborg, 2001,
p. 137-148.
90 Ioan Bogdan, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, cu cinci
portrete, București, 1896, p. 77-81; informația este confirmată de ienicerul sârb (Că
lători străini, voi. I, ed. cit., p. 109); M. Guboglu, M. Mustafa, Cronici turcești de
spre țările române, voi. I, Extrase, sec. XV-XVII, București, 1966, p. 93, 126.
91 Cf. R.Șt. Vergatti, Informații puțin cunoscute despre campania lui Vlad Țepeș
în Dobrogea (ianuarie-februarie 1462), în Historia Ponticae. Varia, Aalborg, 2001,
p. 137-148.
92 Ibidem.
93 Cf. R.Șt. Vergatti, L. Roman, Studii de demografie istorică românească, ed.
cit., p. 228 și urm.
www.dacoromanica.ro
bir otomanilor94. Ca atare, prin prisma acestor realități, figura lui Mircea
cel Mare apare mai luminoasă, de adevărat apărător al românilor și al Orto
doxiei. A reușit să mențină Dunărea ca hotar al lumii creștine și să asigure
liniștea pentru Occidentul creștin - în primul rând Italia, unde și datorită lui
a putut înflori Renașterea. Mircea cel Mare a lăsat din timpul domniei lui
două fapte care-1 fac nemuritor: a fost singurul domn creștin, ortodox, care
i-a biruit pe otomani și a ajuns până la a-i domina prin impunerea pe tronul
lor a omului dorit de el, ginerele său. A avut realizări extraordinare, din
păcate nerecunoscute nu numai în istoriografia străină95, dar chiar și în cea
românească. Să nu fi venit timpul măcar pentru aceasta?
94 Este iară îndoială meritul lui Petre Ș. Năsturel de a fi redeschis (ca și în alte
ocazii) problema momentului când a fost pierdută Dobrogea, moment stabilit de el în
1484. Comunicarea prezentată la Atena în mai 1970, Ia cel de-al II-lea Congres
Internațional de Studii sud-est europene, a apărut abia în 1978 în Actes du Congrès
International des études du Sud-Est européen (Athènes, 7-13 mai 1970), tome III,
Histoire, p. 49-56, cu titlul Phases et alternatives de la conquette ottomane de la
Dobrodja au XV*1"1·· siècle. Manuscrisul lăsat la Institutul de Studii sud-est europene
din București pentru „Revue des études sud-est européennes” n-a mai apărut, în urma
rămânerii autorului la Atena, după Congres. Menționez că în acea comunicare Petre
Ș. Năsturel considera că Mircea cel Mare a început pregătirile de luptă cu Baiazid I în
primăvara lui 1394, având clară perspectiva unei confruntări inevitabile, confruntare
ce a avut loc în primăvara anului următor.
95 Pot da ca exemplu în acest sens organizarea la 6-9 decembrie 2007, la Oradea,
a simpozionului internațional „Sigismund of Luxemburg and his Time”. Nimeni nu o
să conteste că regele și apoi împăratul Sigismund de Luxemburg a fost o figură
istorică remarcabilă; dar nu trebuie să se uite niciun moment că domnul Țării Ro
mânești, Mircea cel Mare, i-a fost contemporan și l-a ajutat în mai multe momente fie
să-și salveze viața (după lupta de la Nicopole), fie să-și mențină tronul (1395), fie
să-și structureze planurile asupra dominației Dunării și Mării Negre (după 1411).
înclin și pentru organizarea unui simpozion internațional dedicat lui Mircea cel Mare.
651
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
DE CĂTRE CINE, CÂND ȘI CUM

A FOST PLĂSMUIT „TRATATUL” LUI
MIRCEA CEL MARE CU SULTANUL BAIAZID
uiți conducători ai neamului nostru au rămas permanent în

conștiința colectivă și au acționat fără încetare, ca modele
pentru urmași, asupra cursului ce l-a luat istoria pe făgașele croite de geniul
și acțiune a lor. Printre aceștia sunt Mircea cel Mare în Țara Românească și
Ștefan cel Mare în Moldova. Lor li se va adăuga, în secolul renașterii națio
nale și al luptei pentru unirea tuturor românilor, figura simbolică a lui Mi
hai Viteazul, domnul unificator. De la Nicolae Bălcescu la Nicolae Iorga,
ea va crește necontenit, fiind purtată pe steagul de luptă al celor ce au
realizat unirea din 1859 și marea unire din 1918. Dar până în secolul al
XlX-lea, conștiința istorică și politică românească își va căuta mereu
întemeierea și puterea de rezistență în fața urgiilor vremii, în anii lungilor și
glorioaselor domnii ale celor doi ctitori ai națiunii noastre. De fiecare dată
când se vor simți ajunși la un ceas de răscruce sau la un prag de eră nouă,
exponenții conștiinței de sine a poporului nostru vor descoperi, într-o
lumină tot mai puternică, figurile aureolate de legendă ale învingătorului de
la Rovine și ale „părintelui” Moldovei. Niciodată pelerinajul la aceste
grandioase „umbre” nu se va face într-o stare de spirit indiferentă, sau din
pură pietate față de cei din trecut. Totdeauna urmașii vor merge către ei spre
a dobândi sfat și tărie, ca de la niștă nemuritori ce continuau să vegheze,
peste secole, asupra destinelor poporului lor. Totdeauna ei vor fi chemați
alături de lupta, aspirațiile, imperativele istorice ale prezentului.
Un asemenea ceas hotărâtor pentru ceea ce avea să fie viitorul
națiunii române a sunat în epoca Luminilor. Această epocă a însemnat, pen
652
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND ȘI CUM AFOST PLĂSMUIT „TRATATUL
tru români, prin excelență, perioada de intensificare a luptei pentru unitatea

și independența statală, luptă din care vor decurge apoi, organic, marile
momente ce jalonează impetuoasa renaștere a națiunii române în „secolul
națiunilor”: revoluția lui Tudor Vladimirescu, revoluția de la 1848, Unirea
din 1859, independența de la 1877.
* * *
La originea întregului proces de renaștere națională și afirmare

modernă a națiunii române se află acele câteva decenii de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, contemporane cu „Epoca Luminilor” din întrea
ga Europă, decenii pe care Nicolae Iorga le-a caracterizat drept „acea
răpede reabilitare intelectuală a unui neam nobil, multă vreme ținut în
loc sau prigonit de împrejurări vrăjmașe”'. Reabilitare intelectuală care
înseamnă și trecerea de la epoca „veche”, încheiată strălucit de Cantemir și
Neculce, spre noua orientare a întregii culturi românești, care va duce spre
rapida ei modernizare și reașezare între marile culturi europene.
Momentul acestei treceri și treptate primeniri care se reflectă deopo
trivă în mentalități, în aspirații, în ideologie și în înnoirea mijloacelor
lingvistice, este cu osebire marcat de revigorarea marii tradiții istorio-
grafice, fenomen ce va atinge apogeul prin operele istoricilor Micu, Șincai
și Maior, la rândul lor părinții sufletești și magiștrii revoluționarilor-
istorici Bălcescu, Kogălniceanu și Papiu-Ilarian.
La capătul de început al noii etape din dezvoltarea istoriografiei
românești găsim figura încă puțin cunoscută și nefixată deplin în panteonul
istoricilor naționali a banului Mihai Cantacuzino, primul autor român al
unei istorii a patriei care a văzut lumina tiparului.
Istoria Țării Românești. Politică și geografică s-a tipărit în limba
greacă vorbită, fără numele autorului, prin grija fraților Tunusli, la Viena în
180612. Cu doi ani înainte, istoricul Johann Christian von Engel publicase
1 N. Iorga, Istoria literaturii românești, 111, partea I, ed. a 11-a, București, 1933,
p.5.
2 Pentru banul Mihai Cantacuzino principala sursă rămâne N. Iorga, Genealogia
Cantacuzinilor, București, 1902. Cartea banului a apărut cu titlul Istoria Țării
Românești, politică și geografică, de la cea mai veche întemeiere până la anul 1774,
acum pentru prima oară editată prin toată grija cinstiților și iubitorilor de neam
fraților Tunusli, Viena, în tipografia lui Gheorghe Vendoti, 1806
653
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
în două volume, la Halle, celebra și influenta sa Istorie a Moldovei si Țării

Românești, care va avea un deosebit răsunet în epocă și va trezi reacții vii la
reprezentanții Școlii Ardelene3, jucând totodată un rol însemnat și în
impulsionarea istoriografiei noastre moderne, în special a sintezei lui
Mihail Kogălniceanu tipărită în 18374.
Dacă Istoria Țării Românești. Politică și geografică a banului Mihai
Cantacuzino apărea cu mult prea mare întârziere spre a mai juca, la rându-i,
un rol însemnat în evoluția istoriografiei noastre (în limba română va fi
tradusă și tipărită abia în 1863)5, în schimb, autorul ei își asigurase de mult
o influență ce nu s-a stins nici până astăzi asupra istoriografiei naționale. Și
anume, nu ca autor al acestei prime încercări de sinteză pe care o dă
epoca Luminilor istoriografiei naționale, ci ca autor al unui text ce in
trase imediat în circuitul conștiinței naționale și a avut o carieră impor
tantă în întreaga ideologie politică românească din epoca modernă, jucând
3 Ceschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804.

4 Pentru influența exercitată, la rândul ei, de cartea tânărului Kogălniceanu
asupra lui Bălcescu în faza formării sale și mai târziu, vezi Virgil Cândea, „Histoire
de la Valachie ” de M. Kogălniceanu adnotată de N. Bălcescu, în „Studii și cercetări
de bibliologie”, II, 1957, p. 71-136.
5 Istoria Țerei Românești de frații Tunusli, tradusă de George Sion, București,
1863. Atribuirea ei fraților Tunusli aparține nu traducătorului, ci tradiției ce se crease,
în prefață, Sion încearcă identificarea autorului, fără a ajunge la un rezultat. Citează
pe Hasdeu care identificase influența stolnicului Constantin Cantacuzino și care cre
dea că atât Engel, prin Raicewicz, cât și frații Tunusli „au avut în vedere același ma
nuscris cantacuzin”. Hasdeu, cu intuiția sa genială, s-a apropiat astfel de adevăr, gre
șind numai asupra persoanei Cantacuzinului, care nu putea fi Stolnicul, mort în 1716,
din moment ce scrierea merge până în 1774.
Identificarea autorului a facut-o N. Iorga în lucrarea citată.
La o dată încă nefixată, dar în orice caz înainte ca Gheorghe Șincai să-și
alcătuiască monumentala sa Cronică, în care apare citată ca „Anonimul Românesc”,
a fost realizată o primă versiune românească, ajunsă la noi în cinci manuscrise, dintre
care numai unul păstrează titlul și textul aproape întreg (Ms. 88 al Academiei Ro
mâne, Filiala Cluj, din primii ani ai sec. XIX). Alte cinci manuscrise au textul gre
cesc. Cf. Repertoriului manuscriselor de cronici interne. Sec. XV-XVIII. Privind
istoria României, întocmit de I. Crăciun și A. Ilieș, București, Editura Academiei,
1963, p. 189-191. Care dintre cele două versiuni este primordială și care traducere
este o întrebare ce-și așteaptă încă răspunsul definitiv. Deocamdată nu avem o ediție a
versiunii românești, care să ușureze o confruntare amănunțită de texte.
. 654 .
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND ȘI CUM A FOST PLĂSMUIT „TRATATUL"
un rol însemnat în lupta românilor pentru redobândirea independenței

depline.
Este vorba de celebrele „ Capitulații ale Țării Românești cu Poarta
Otomană” elaborate în zilele Congresului de la Focșani din 1772, în acel
moment decisiv, care a fost „marea deplasare de putere ce s-a manifestat pe
terenul raporturilor internaționale în Europa răsăriteană și sud-estică în
cursul războiului ruso-turc din 1768-1774”. Fenomen ce marchează „începu
tul destrămării dominației otomane asupra Moldovei și Țării Românești”6.
în ajunul Congresului de la Focșani, ale cărui urmări se vor vedea în
prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774, românii din Moldova și
Muntenia s-au găsit în fața unui imperativ la care trebuia răspuns fără nici o
amânare: să-și argumenteze cu dovezi istorice, într-o epocă în care
argumentul tradiției era încă hotărâtor, dezideratele lor politice.
Clasa conducătoare din cele două țări românești fusese obligată „să-și
modereze aspirațiile și cererile, de la idealul inițial al eliberării totale de sub
regimul turc, la cel mai modest, al reducerii lui în limite compatibile cu o
largă autonomie și apropiate de ceea ce factorii politici români considerau
și afirmau cu tărie a fi fost condițiile originare ale raporturilor dintre Poarta
otomană și țările române”7.
în acel moment, exponenții aspirațiilor românești au fost obligați
să-și îndrepte privirile către tot ceea ce, în trecutul istoric național și în
operele istoricilor români, putea să le fie de folos pentru lupta lor politică,
luptă ce-și fixase ca principal obiectiv redobândirea dreptului la domnii
pământeni - deci înlăturarea regimului fanariot - și limitarea ingerințe
lor otomane în treburile interne (ingerințe ce crescuseră necontenit prin
mijlocirea domnilor fanarioți). Se mai urmărea stăvilirea necontenitei
ridicări a pretențiilor materiale, zăgăzuirea exploatării otomane ce recurgea
la tot mai multe și mai ingenioase mijloace de extorcare.
Atât moldovenii cât și muntenii se văd deci obligați să redescopere (și
să le dea o funcție politică nouă) o serie de practici care, secol de secol,
vădeau existența unor norme foarte clare ce guvernaseră raporturile
6 Șerban Papacostea, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul otoman
în secolele XIV-XVI: ficțiune politică și realitate istorică, în volumul Stat-Societate-
Națiune. Interpretări istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu
Teodor, Cluj-Napoca, 1982, p. 93.
7 Ibidem.
655
www.dacoromanica.ro
VIRGILJOIȚA
româno-otomane. Nedispunând însă de documentele originale, necesare

întăririi a ceea ce era o tradiție politică foarte clară pentru toți, ei au fost
constrânși să le reconstituie.
Nu se știe cine a fost (sau au fost) cel (sau cei) care, mai ales pe
temeiul scrierilor lui Dimitrie Cantemir, au elaborat și prezentat la Focșani
documentul intitulat: Din izvoadile răpăusatului Nicolai Costin ce-au fost
vel Logofăt, dar cunoscut cu titlul, mai târziu, de „Capitulațiile Moldovei
cu Poarta otomană”.
Documentul era alcătuit din trei elemente:
1. O narațiune istorică ce explica în ce condiții s-a ajuns la închinarea
Moldovei, de către Bogdan Vodă, după sfatul tatălui său, în urma unei solii
conduse de logofătul Tăutu.
2. „Legăturile celi primite și întărite de împăratul”, enumerate în 10
puncte, și
3. Istoria raporturilor ulterioare româno-otomane, așa cum s-au
desfășurat pe baza celor 10 puncte, însoțită și de o istorie menită a explica
dispariția actului original. El ar fi fost distrus de Sobieski8.
Atribuirea întregului text lui Nicolae Costin, din ale cărui „izvoade”
ar fi fost extras, era de domeniul fanteziei. Dar o fantezie ce trebuia să
servească o cauză politică dreaptă. Iar cele „10 puncte”, deși elaborate
ad-hoc, nu contraziceau realitatea istorică, fiindcă tot ce se stipula în ele era
reflexul exact al practicii de secole dintre români și otomani, practică ce
și-a găsit de altfel exprimarea teoretică într-o serie de documente autentice,
desigur diferite ca înfățișare de cel atribuit lui Nicolae Costin, dar confir
mând adevărul de esență > al celor consemnate în textul din 17729.
8 Textul a fost editat pentru prima oară integral și studiat critic de Constantin Giu-
rescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta Otomană. Studiu istoric, București, 1908.
9 întreaga problemă a documentelor istorice care confirmă existența unei prac
tici politice reglementate de norme precise de comportare reciprocă, practică tran
sformată în „text de tratat” de către conducătorii luptei naționale din Țara Româ
nească și Moldova în 1772, se află în studiile publicate de A. Decei, 1. Matei și Mihai
Maxim, ultimul consacrându-i chiar teza sa de doctorat. Vezi A. Decei, Tratatul de
pace - sulhnâme - încheiat între sultanul MehmedII și Ștefan cel Mare 1479, în Re
lații româno-orientale, București, 1978, p. 118-139. Articolul a apărut întâi în 1945
în „Revista istorică română”; G.G. Florescu, L’aspect juridique des Khatt-i-chérifs.
Contribution à l’étude des relations de ¡’Empire ottoman avec les Principautés
Danubiennes, în „Studia et Acta Orientalia”, I, 1958, p. 121-146; I. Matei, Quelques
656
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND ȘI CUMA FOST PLĂSMUIT „TRATATUL
Concordanța dintre practica tradițională bine cunoscută și formulările

din „Capitulațiile” elaborate în 1772 explică și faptul că prevederile
așternute pe hârtie și atribuite lui Nicolae Costin (care fiind mort de mult nu
putea nici protesta nici influența mărturia ce i se punea în seamă!) au fost
acceptate între documentele de circulație în diplomația vremii până la
războiul pentru independență, care le-a aruncat în desuetudine10* .
Așa cum a arătat C. Giurescu", în narațiunea ce servește de pream
bul istoric celor 10 puncte, elementul central, esențial, și anume închinarea
Moldovei pe vremea lui Bogdan, urmașul lui Ștefan cel Mare, era, din
punct de vedere istoric, un neadevăr. în realitate, cel ce fusese obligat să
accepte intrarea Moldovei în „casa păcii” a fost însuși marele Ștefan care a
moștenit această situație de la predecesorul său. Dar „cărturarii din secolul
al XVII-lea nu puteau admite că Ștefan cel Mare, care învinsese pe turci în
atâtea rânduri, le-ar fi plătit tribut. Supunerea țării a trebuit să se facă numai
după moartea lui”12. Or, tocmai tradiția consemnată de unul dintre interpo-
latorii lui Ureche, presupus a fi Misail Călugărul, și de Neculce și ridicată la
o nouă autoritate de Cantemir, e cea care a stat la baza elaborării docu
mentului din 1772.
* * *
Astăzi știm că Ștefan cel Mare a moștenit închinarea Moldovei și în

cele din urmă a trebuit să o accepte la rândul său13.
problèmes concernant le régime de la domination ottomane dans les pays roumains

(concernantparticulerement la Valachie), în „RESEE”, X, 1972, nr. 1, p. 65-81; M.
Maxim, L ’autonomie de la Moldavie et de la Valachie dans les actes officiels de la
Porte, au cours de la seconde moitié du XVl-e siècle, în „RES EE”, XV, 1977, nr. 2, p.
207-232; idem, Istoria relațiilor româno-otomane - „Capitulațiile", în „Anale de
istorie”, an. 28, 1982, nr. 6, p. 34-68; idem, Capitulațiile, în „Contemporanul”, nu
merele 5-11 din 29 ianuarie - 12 martie 1982. în nr. 8, articolul Primele „ capitulații ”
ale Țării Românești. Vezi acum cartea Țările române și înalta Poartă. Cadruljuridic
al relațiilor româno-otomane în Evul Mediu. Cu o prefață de prof. Halii Inalcik,
București, Editura Enciclopedică, 1993 (297 p.)
10 Ș. Papacostea, op. cit.
" C. Giurescu, op. cit., p. 59-65.
12 Ibidem, p. 65.
13 Ștefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”. Pe marginea izvoarelor privind
657
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
Care a fost însă situația în Muntenia?

S-a tipărit de mai multe ori și a fost mereu adus în discuție
așa-numitul „ Tratat între Mircea cel Mare și Baiazid”, dat la iveală pentru
prima oară de Dionisie Fotino în a sa Istorie a vechii Dacii, tipărită la Viena
în 1818-1819 și tradusă de G. Sion, sub titlul Istoria generală a Daciei sau
a Transilvaniei, Țerei Muntenești și a Moldovei, tomul I-III, București,
1859 (textul „tratatului” în tomul III, p. 216)14. Autenticitatea acestui tratat
a fost de mult pusă la îndoială cu argumente de ordin istoric (Baiazid nu se
afla în Europa la data consemnată în tratat) și numismatic („banii roșii” ce
urmau a fi dați tribut au apărut abia în secolul al XVII-lea)15, dar nu s-a
observat lucrul esențial pe care îl demonstrăm în cele ce urmează:
întregul „tratat” atribuit lui Baiazid nu este decât opera personală a
lui Dionisie Fotino, care a alcătuit tratatul cu textul a patru din cele 10
puncte ale „tratatului” imaginat de banul Mihai Cantacuzino între
Basarab Laiotă și Mehmed II! Cu ce a rămas nefolosit la Baiazid, același
Fotino construiește un al doilea act: „Hatihumaiumul lui sultan Mehmet II
din anul 1460 după Hristos
Și acum demonstrația:
în cartea Genealogia Cantacuzinilor de Banul Mihai Cantacuzino,
publicată și adnotată de N. Iorga, București, 1902, la p. 423-542, sub titlul
„Extrase din Condica întăiu a lui Mihai Banul. Traducere din grecește”, N.
Iorga a publicat 49 de texte traduse din grecește de translatorul Georgescu
de la Arhivele Statului după o condică în care Mihai Cantacuzino și fratele
său Pârvu puseseră să se copieze corespondența lor cu rușii în timpul răz
boiului. După cum ne informează N. Iorga însuși, le-a publicat după ediția
dată acestei traduceri de Cezar Bolliac în „Buciumul”, „dregând pe cât era
cu putință stilul, din cale afară de modern” (p. X). în momentul de față
condica aflată atunci în posesia lui Gr.C. Cantacuzino s-a pierdut. Din a
ceastă corespondență reiese cu cea mai mare claritate în ce atmosferă
politică au luat naștere memoriile boierilor munteni adresate Congresului
primul secol de relații moldo-otomane, în „Anuarul Institutului de istorie și arhe
ologie „A.D. Xenopol”, Iași, voi. XVII.
14 Vezi acum Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei,
Țării Muntenești și a Moldovei. Traducere din grecește de George Sion, București,
Editura Valahia, Colecția Euxin, 2008.
15 M. Maxim, Din istoria relațiilor româno-otomane..., p. 46.
658
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND ȘI CUMA FOST PLĂSMUIT „TRATATUL"
de la Focșani și partea hotărâtoare pe care a avut-o banul Mihai Can-

tacuzino în elaborarea lor.
Aflăm între altele că la 6 august 1772, într-un memoriu către contele
Orlof, reprezentantul Rusiei, semnat de mitropolitul Grigorie Cozma, epis
copul Buzăului, arhimandritul Chezarie, Nicolae Dudescu, Mihai Cantacu-
zino și Dumitru Logofăt se spune: „Urmașii străbunilor noștri, Excelență,
care au legat ocrotirea țării noastre de Poarta Otomanicească, cunoșteau
foarte bine modul în care s-a dat patria noastră. Cu toate acestea, în fiecare
neam din urmă se vede nerecunoașterea acelor vechi învoieli și țara,
gemând, nu cutează nici să crâcnească spre a-și cere vechile sale drepturi”
(p. 492). Este ideea esențială care stă și la baza memoriului moldovenilor
și la originea elaborării „ Capitulațiilor Poarta și-a călcat angajamen
tele în decursul timpului, iar puterile ai căror reprezentanți se reunesc la
Focșani trebuie să o oblige a le respecta.
Dar care fuseseră aceste angajamente? Ele apar, așa cum le vedeau
boierii munteni, în textul publicat de N. Iorga la p. 495-503 și intitulat:
Actele ce s-au dat contelui Orlof la Congresul din Focșani, în 30
august 1772, în care se arată:
1. Supunerea Țării Românești la turc
Principatul Țării Românești era de sine stătător și autonom, până în
zilele lui Mircea Vodă, care a domnit pe la anii 1383.
Principatul se cuprinde din 18 județe, adică 13 dincoace de apa Oltului,
împreună cu Brăila, și 5 dincolo de Olt. In timpurile acelea, fiindcă
Principatele erau adeseori bântuite de vecinii de prinprejur, Mircea Vodă a
închinat țara turcului care era pe-atunci mai tare decât ceilalți vecini. Și,
pentru că stăpânise tot pământul tătarilor și marginile Dunării, fagădu-
indu-i haraciu supt cuvânt de supunere 3.000 de bani roșii, pentru singura
numai apărare, fără ca să aibă un amestec sau drept de stăpânire în țară.
Insă turcii nu s-au ținut de învoială, ci au cerut cinci sute de băieți și
zece mii de galbeni (precum se vede în Vizantida); deci, după doi ani a stri
cat și Domnul învoiala supunerii. Sultanul Murad al 11-lea (sic!') de-atunci a
trimis pe un Seraschier ca să bată pe Mircea-Vodă, și s-a biruit Seraschierul
la Cirolași din Ilfov.
După trei luni venind și sultanul însuși, a pornit războiul la Rovine de pe
Ialomița, unde nu numai că s-a biruit, ci a fost și alungat până la hotarele
Adrianopolei în anul 1386.
. 659 .
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
De atunci țara a rămas iară slobodă și autonomă în curs de 77 de ani,

până în zilele lui Laiotă Vodă Basarabă, poreclit cel Mare. Toate aceste
împrejurări despre război și alungarea turcilor se văd într-un hrisov al
mănăstirii Tismana.
A Il-a supunere sau închinare

Pe la anul 1460, în cursul Domniei lui Laiotă-Vodă, la 1462 a cerut
sultanul Mehmet al lllea acei cinci sute de băieți de la acest domn și
haraciul pe fiecare an, de zece mii de galbeni. Domnul i-a răspuns că atâta
cât pentru haraciul de zece mii de galbeni, este gata să-l dea, dar cât pentru
băieți, nu poate să-i dea, precum nici a se duce să se închine, precum îi
scrie. îndată atunci tiranul s-a învierșunat și a trimis pe unul din stăpânitorii
săi, împreună și cu un secretariu, cerând să i se dea tributul și zicând că
pentru celelalte se va mai gândi. îndată ce trimișii le-au făcut acestea cu
noscute Domnului, Domnul i-a pus în țapă și a străbătut pământurile Silis-
trei cu putere mare și a luat gloată multă și, întorcându-se în Țara Româ
nească, i-a pedepsit pe toți cu moarte.
Iară unul din căpitanii tiranului, vrând să arate vitejie, a trecut pe
pământul românesc cu o mie de turci și lovindu-se Domnul țării cu dânsul,
pe mulți i-a omorât, iar pe câți i-a prins vii și pe aceia i-a omorât asemenea
împreună și cu Hamza căpitanul lor.
După aceasta, văzând că turcii se întăresc, însuși Domnul, din a lui
voință, a închinat țara și s-a învoit să plătească haraciul în locul supunerii
către Poartă: zece mii de galbeni. Iar băieții să nu se dea nicidecum; în
cheind încă și tratatele următoare:
(1) Turcii să nu aibă nici o parte sau amestec la stăpânirea țării, nici să
intre de fel pe pământ românesc.
(2) Să vie numai un singur turc ca să primească tributul, și acela cu voia
domnească și însoțit de un om domnesc de la margenea Dunării și până la
Scaun.
(3) Țara să fie autonomă și volnică de a porni război împotriva vecinilor
oricând va voi, precum și de-a încheia pace. Asemenea are deplină putere
de viață și de moarte asupra supușilor.
(4) Câți creștini se vor fi turcit pe pământul turcesc și, viind iarăși după
aceia în țară se vor întoarce la credința lor părintească, să fie slobozi a o
face fără nici o primejdie.
(5) Românii care vor trece în Turcia pentru trebuința lor să fie nesu-
părați, atât de haraci, cum și pentru orice fel de haine ar purta.
(6) Domnii să fie credincioși pământeni, aleși de mitropolitul, de
episcopi și de boierii țării.
, 660
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND ȘI CUM A FOST PLĂSMUIT „TRATATUL
(7) Dacă vreun turc va avea judecată cu un român, să se judece la

județele locului, după legile țării și hotărârea dată să-și aibă tăria.
(8) Turcii care vin în țară pentru negoț să intre cu voie anume și cu
dovadă din ce parte de loc sunt, fără mai multă zăbavă, cumpărând și
vânzând marfa cu ridicata numai pe la bâlciuri, iar nici cum prin alte locuri,
și plecând numaidecât din țară.
(9) Negustorii aceia n-aveau voie a lua dincolo nici argat, nici femeie
româncă, precum asemenea nici de-a avea în țară deosebit loc de închi
năciune.
(10) Nici un pământean nu poate face igzar (apel) cu jalbă la Constan-
tinopol, nici în altă parte a Turciei.
Toate acestea se pot vedea chiar și în firmanele ce se făceau și până în
cei de pe urmă ani”.
Firmanele care întăreau privileghiurile Țării

Firmane care totdeauna numeau pământul românesc autonom și de sine
stătător, dintru început și îndeosebi cinstit cu autonomia.
Firmane pentru a face negoțul turcii la bâlciurile țerii, iar nu prin alte
târguri; vânzând și cumpărând cu ridicata în puține zile și în număr hotărât,
iar nu câți voiau ei să vină.
Firmane ce opriau jalbele turcilor împotriva românilor pentru omoruri
și răzbunări.
Firmane prin care se poruncește în toate părțile Turciei de-a nu fi
românii supărați, nici pentru bir, nici pentru orice altă dare, sau pentru orice
fel de haine vor purta.
Firmane care opresc trecerea prin țară, nu numai a turcilor de rând, dară
chiar a Pașilor celor mari.
Firmane care opresc igzarul (apelul) pământenilor, de-a nu fi trași prin
judecăți afară din Țara Românească, adecă în cea turcească ș.a.
Firmane care îndreptățeau pe Domni de-a căuta pricinile de judecată
între turci și români.
Firmane care arătau cum alegerea Domnului se făcea de românii pă
mântului: pentru că firmanele de acum, care se dau Domnilor celor noi, po-
runciau boierilor de-a se purta cu supunere către Domni, precum asemenea
se poruncește și Domnului de-a se purta și dânsul cu cruțare către boieri și a
săvârși orice pricină a țerii după părerea tuturor.
Toate acestea s-au păzit până la domnia lui Ștefan-Vodă Cantacuzino,
adecă până la anul 1714.
Până atunci țara avea destulă oaste, precum se vede din războaiele ce
avea, și până atunci alegerea domnilor se făcea de către pământeni, recu-
noscându-se și de sultani.
661
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
Stricăciunea privileghiilor și ruinarea Țării Românești

De două ori Țara Românească a fost în primejdie de-a ajunge pașalâc.
întâi, la anii 7036, Mehmet-Pașa al Nicopolei, vrând să sprijinească pe
Preda-Vodă, la o încăierare a căzut Preda. în același timp a murit și fiul său
Teodosie la Constantinopol. Deci Mehmet Pașa, făcând Porții cunoscut că
boierii îl vor pe dânsul, s-a orânduit el domn al Țării Românești; pe care l-a
alungat din țară Radu de la Afumați, după mai multe războaie.
Al doilea la anii 7169 când Chiupriuliul Vizirul a mazilit pe Ghica
Vodă, supt cuvânt că nu-și plătea haraciul și a orânduit Pașă pe gineri-său
Mustafa Pașa al Silistrei, ca să vină să se așeze la București cu 4.000 de
turci. Atunci postelnicul Constantin Cantacuzino, aflându-se la Constanti
nopol, a izbutit a face să se orânduiască domn Grigore, fiul Ghicăi vodă.
După moartea lui Ștefan Cantacuzino a făcut îndată domn pe Nicolae
Vodă Mavrocordat în anul 1716; și de-atunci făcea pe cine voia.
Acest domn a găsit la venirea sa 18.000 de ostași, dar i-a stricat pe toți,
supunându-i la bir și lăsând câțiva dintr-înșii neînarmați, pentru slujba
orașelor. Și ca să se arate întru toate plăcut turcilor nu s-a mărgenit de ni-a
stricat numai cele ostășești, dar și pe boieri și pe lăcuitorii toți i-a sărăcit.
A dat voie turcilor de prin prejur ca să intre în țară și să facă ciftlicuri
fără nici un fel de poprire.
îndată atunci turcii au luat din deosebitele mărfuri ale țării, astfel încât
ajunseseră a lua cu sila și rodurile care nu erau de vânzare, facându-se mai
ca niște stăpâni desăvârșiți ai moșiilor boierești și ai satelor întregi.
De-atunci se facea trecerea turcilor în țară fără nici o piedică și în chipul
cel mai umilitor; din care această țară suferea multe rele.
Ei se făceau de sine judecători în pământul românesc, pârâși și învi-
nuitori.
Jăfuiau de față pe sătenii români, luau femei românce și copii botezați
creștinește, zicând că i-au făcut cu dânsele; luau slugi români și-i treceau în
Turcia.
în timp de război, când lăcuitorii pământului li dau cu ascultare zaherele
și orice li se cerea, turcii, în loc de a-i apăra și a-i ocroti ca pe niște supuși,
ei, dimpotrivă, îi robeau fără îndurare.
Când a venit la scaunul țării Domn acest Nicolae Vodă haraciul țării
întregi, împreună cu cele cinci județe de peste Olt era de lei 150.000.
El a scos și darea numită mucarer, adecă reînnoirea domniei sale la
fiecare trei ani, pentru care se da lei 50.000.
El a început să mai dea turcilor și alte venituri, cu deosebite numiri,
adecă...
662
www.dacoromanica.ro
Urmează în continuare lista de biruri și dări din vremea lui Mavrocor-

dat și a urmașilor săi, fiecare cu suma respectivă, apoi un capitol „Despre
zahareaua de toamnă și de primăvară”) (p. 499-503).
Memoriul se termină cu o „încheiere”: „Pentru toate aceste întâm
plări, când boierii cutezau vreodată să se arate cu plângere, pe unii îi sur
ghiuneau, pe alții îi aruncau la închisoare, luându-le și ce bruma mai aveau;
iar pe unii din ei îi și omorau, încât nimeni nu mai îndrăznea să deschidă
gura ca să pornească o carte sau jalbă de tânguire” (p. 506).
La această încheiere se adaugă câteva lămuriri „despre cetăți” și un
„sumar” al cifrelor haraciului și diferitelor dări.
Memoriul înaintat delegatului rus la Focșani, contele Orlof, este după
cum vedem un vehement și documentat rechizitoriu al regimului
turco-fanariot, cu scopul de a obține înlăturarea lui, ceea ce nu s-a putut
obține. Dar în pacea care s-a încheiat în 1774, unele doleanțe exprimate atât
de munteni cât și de moldoveni și-au găsit reflectarea, încât prevederile
favorabile românilor nu sunt un dar al puterilor ce dictau pacea, ci
urmarea eforturilor depuse de patrioții vremii.
Autorul acestui memoriu - document capital pentru conștiința
politică din Țara Românească la anul 1772 - este fără îndoială banul
Mihai Cantacuzino, deoarece cea mai mare parte a lui o regăsim, cuvânt
cu cuvânt, în a sa Istorie a Țării Românești Politică și geografică, tipărită
în 1806 de frații Tunusli.
Iată textul respectiv, în traducerea lui G. Sion, care prezintă unele
mici deosebiri față de textul original. Astfel, numărul capitolului este 38 (în
loc de 35), iar din titlu lipsește „în anul 1383” care apare însă în text (com
pară ed. Tunusli, p. 125 sq. și traducerea Sion, p. 66 sq):
„Prima capitulațiune (proskynisis = închinare) a Țârei Românești către

Poarta Otomană sub Mircea Vodă *
La anul 1383 domnia Mircea Vodă singur Domn și stăpânitor peste cele
18 județe, adecă 13 de dincoace de Olt cu Brăila și 5 ale Banatului
Craiovei.
Fiindcă pe atunce țara aceasta era sbuciumată de neîncetatele războaie
ce avea cu vecinii, Mircea Vodă, văzând că împărăția turcilor era prea
puternică, stăpânind pe tătari și toată laturea de dincolo a Dunării, a în
* în titlul grecesc urmează „în anul 1383”.
www. dacoro manica.ro

VIRGIL JOIȚA
chinat și el Țara Românească, promițându-se să dea, ca semn de supunere,

câte 3.000 de bani roșii pe an, numai ca să fie protejat, fără ca să aibă
împărăția Turcilor vreun amestec în guvernul țării.
Turcii nu și-au ținut promisiunea, ci peste puțin timp au sporit tributul,
cerând câte 10 mii galbeni pe fiecare an și câte cinci sute de băieți, precum
se vede în Bizantida. Aceasta neputând suferi Mircea Vodă, dupe doi ani
s-a revoltat și a stricat tocmeala. Dar peste trei ani, la 1386, a venit însuși
sultanul cu resbel asupra lui Mircea Vodă și lovindu-se la Rovina județul
Ialomiții, sultanul nu numai că a fost învins, dar a fost și gonit până la
otarele Adrianopolei.
După acestea țara a rămas iarăși liberă în curs de 77 ani până pe timpul
lui Laiotă Vodă cel mare, numit Bassaraba (Laiota vodă Mpasarampa tou
megalou).
Bătălia de care se vorbește mai sus și gonirea turcilor se văd dintr-un
hrisov al Monastirei Tismana.
în cursul acestor 77 de ani, turcii n-au încetat de a năvăli mereu în țară,
silindu-se a supune pe Domn să dea cele cerute de Mehmed II în cătățimea
(cantitatea), arătată mai sus. Domnul a răspuns că se înduplecă a da cele 10
000 galbeni, dar nu se va supune a da băieți și a merge să i se închine,
precum îi scria. Atunce îmblânzindu-se turcii, au trimis un om însemnat și
un grămătic zicând: aduceți-ne mai întâi haraciul, și pentru celelalte vom
vedea altă dată. îndată ce acești trimiși au spus Domnului ordinul ce avea,
Domnul i-a tras în țeapă pe amândoi, și trecând peste Dunăre cu putere
mare a jefuit tot ce a găsit în cale, aprins o mulțime de robi, între cari erau și
mulți nobili și aducându-i în țară pe cei mai mulți i-a ucis. Un turc mare,
numit Hamza, voind să facă resbunare, a trecut în țară cu 10.000 de turci și
a pornit cu război asupra Domnului. Dar acesta l-a învins cu totul, și făcând
mulți robi vii, pe toți i-a omorât.
După aceste Sultanul Murad II (sic) a trimis un pașă serascher cu oști ca
să răsboiască pe domn; dar și acest serascher a fost învins la Ciorleasa în
Ilfov.
Capitolul XXXIX (36 în original)

A doua capitulațiune (Devtera proskynisis. En etei 1460)
La anul 1460, domnind Laiot Vodă Bassaraba, a închinat țara la Poartă,
promițându-se a da tesaurului împărătesc câte 10 mii galbeni pe an, fără de
băieți, stipulând totodată următoarele condițiuni:
Turcii să nu se amestece nicidecum în țară, nici să aibă proprietăți, nici
să vină în țară. Numai un turc să vină ca să pri- mească haraciul cu știrea
Domnului, și, întovărășit de la margine cu om domnesc, să vină până la
București: Aice primind haraciul să fie întovărășit iarăși de oameni dom
, 664 .
www.dacoromanica.ro
nești până la Giurgiu; acolo, numărând de al doilea banii, să ia adeverință

de la cadiu; apoi trecând la Rusciuc să ia adeverință și de la cadiul
Rusciucului; și pe urmă de s-ar întâmpla să se piardă banii pe drum, Dom
nul să nu fie vinovat. Această rânduială, cu toate că mai târziu s-a urcat
suma haraciului, s-a păzit până în zilele lui Șerban Vodă Cantacuzino.
Țara să se guverneze astfel, încât să aibă deplină putere a declara război
în contra vecinilor când va voi și a face pace, cu autoritate de moarte și de
viață asupra supușilor săi.
Câți creștini se vor turci în Turcia și apoi întorcându-se aice vor îm
brățișa iarăși cristianismul, să fie nesupărați și să nu se poată cere înderept.
Românii ce vor merge în Turcia pentru trebi, să nu fie supărați nici
pentru haraci, nici pentru portul lor.
Domnii să se aleagă de Mitropolit, de Episcopi și de boieri. Dacă un turc
va avea judecată cu un român, judecata să se caute la Divanul Domnesc,
după obiceiul locului, și hotărârea judecății să fie respectată.
Turcii ce vor veni în țară pentru comerț vor fi datori să arate de unde și
din ce loc sunt, și după ce vor cumpăra sau vor vinde marfa cu de rădicata,
numai în orașe, iar nu și în alte locuri, se vor întoarce fără întârziere
înderept.
Turcii comercianți nu vor fi liberi a lua nici servitori, nici servitoare
dintre români, nici să aibă loc deosebit pentru închinăciunea lor.
Igzar-firman să nu se dea nici unuia din pământeni după vreo plângere,
și nici un român nu va putea fi rădicat sau dus de aice la Constantinopole
sau la o altă judecătorie turcească.
Această condițiune se găsește și în firmane mai moderne.
Firmane ce întăresc privilegiurile țării.
Firmane ce arată obiceiurile țării și nesupărarea autonomiei și legilor
sale primitive.
Firmane ce obligă pe neguțătorii turci să se poarte numai prin orașele
țării, iar nu și prin alte locuri, să cumpere și să vândă cu de rădicata cu
termine fixe și cu zile numerate, asemine și neguțătorii pământeni către
dânșii tot cu aceste condițiuni, iar nu după voia lor.
Firmane prin care se ordonă în toate părțile Turciei ca românii să nu fie
supărați nici de haraci, nici de altă dare, nici de felul hainei ce vor purta.
Firmane prin care se oprește trecătoare și umblarea prin țară atât turcilor
celor proști, cât și pașilor.
Firmane pentru oprirea igzarelor ca să nu poată nimeni să rădice din
Țara Românească vreun pământean spre a-1 duce la judecățile tribunalelor
din Turcia.
Firmane ce arată că alegerea domnilor se făcea de boierii pământeni.
Prin firmanele ce se dau acuma domnilor, se zice boierilor ca să fie supuși
665
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
Domnului, iar acestuia ca să se poarte cu dragoste către boieri, și orice

interes va avea țara să se caute și să capete soluțiune cu consiliul boierilor.
Acestea s-au respectat până la anul 1714, pe timpul Domniei lui Ștefan
Vodă Cantacuzino. Alegerea domnilor se făcea de către pământeni și se
întăria numai de împăratul turcilor, fiindcă țara avea oștire de ajuns, pre
cum se vede din războaiele ce a avut și chiar atunce” (p. 68-70).
Acestea sunt textele elaborate de Mihai Cantacuzino și incluse mai

întâi în memoriul colectiv al capilor politici ai țării către congresul de la
Focșani, în august 1772, apoi în cartea proprie, publicată postum de frații
Tunusli.
Redactată în limba greacă, la fel ca memoriul amintit, această Istorie
politică și geografică se deosebește radical de cronicile predecesorilor,
amintind însă puternic de Descrierea Moldovei și de Istoria Imperiului
Otoman ale lui Cantemir, ambele tipărite la acea dată {Istoria în 1734, în
englezește, 1743, în franceză și 1745 în germană, iar Descrierea... în
1769-71 în două ediții germane, cum amintea C. Giurescu, care stabilea o
legătură directă între cele două cărți și „Capitulațiile” Moldovei). Este o
carte de luptă politică, adevărul istoric fiind pus în sprijinul acțiunii
politice care este clară: redobândirea de către Țara Românească a
vechiului statut în relațiile cu Poarta Otomană.
Cartea lui Mihai Cantacuzino este un monument caracteristic al ilu
minismului muntean care, la fel cu cel transilvănean și moldovean, la fel ca
preromantismul și romantismul de mai târziu, se pune în slujba aspirațiilor
naționale și devine arma de luptă pentru renașterea națională a poporului
român.
Raportul dintre politică și istorie se vede foarte clar în elaborarea
capitolului despre „închinarea” (acesta este termenul folosit de Mihai
Cantacuzino) Țării Românești către puterea otomană. Ideea centrală este
că nu în urma unei înfrângeri, nu ca o cedare în fața forței s-a făcut
acest pas, ci numai după ce domnii români dovediseră puterea lor,
câștigând victorii pe câmpul de luptă.
Dincolo de confuzia datelor istorice și de informația mai mult
fantezistă cu privire la domnia lui Mircea cel Mare (singura mai aproape de
realitate fiind lupta localizată după „Letopisețul Cantacuzinesc” pe
Ialomița), ceea ce se impune este imaginea sa de învingător, de ferm
apărător al drepturilor țării sale. De fapt, Mihai Cantacuzino, luându-și
www.dacoromanica.ro
multe libertăți fața de datele istoriei și uneori punând fantezie cu bună

știință vrea să creeze din Mircea cel Mare și domnia lui o anticipație a
tot ce avea sa urmeze.
Mircea, în fața puterii otomane, decide să se supună și să plătească
tribut, cu o sumă fixă, în schimbul unei protecții care nu implica nicio
cedare și nici un „amestec în guvernul țării”. Dar partea care nu respectă
convenția este cea otomană. Ea sporește pretențiile (exact așa cum am
văzut că se petrecuse secole în șir, abuzurile fiind enumerate și denunțate
amănunțit în memoriul către contele Orlof) și atunci domnul român
procedează radical: strică tocmeala.
El nu era obligat să adreseze petiții marilor puteri, cum erau obligați
boierii ce-i evocau figura în memoriul către congresul de la Focșani. El
tranșează chestiunea pe câmpul de luptă, administrând sultanului (e curios
că numele acestuia apare greșit în memoriu și nu mai apare deloc în Istorie,
deși cronicile țării, pe care istoricul le cunoștea, l-au păstrat) o înfrângere
usturătoare, fugărindu-1 până la Adrianopole, după care rămâne din nou
independent. Deci, încercarea de a se înțelege, de a câștiga pacea prin
tribut, nu dăduse rezultate. Lupta a fost, în cele din urmă, soluția, și ea
s-a soldat cu recâștigarea independenței. Această independență durează
- după istoric - până la Basarab Laiotă.
Dacă pentru Mircea cronicile ofereau atât motivația închinării (Radu
Popescu), cât și mărturia victoriei (Letopisețul țării, care vorbește de
bătălia de pe Ialomița, știre combinată cu numele localității - Rovine - luat
din Radu Popescu), două elemente folosite apoi în funcție de parabola
politică, în schimb despre Laiotă Basarab cronica era laconică și catego
rică: „Laiotă Basarab vodă cel bătrân, care au închinat țara turcilor,
domnit-au ani 17. Avut-au mare războiu la Râmnicul Sărat”.
Cum se putea repeta aici demonstrația de forță pe care o făcuse
Mircea cel Mare? Cum se putea ilustra ideea că otomanii au fost obligați să
accepte condițiile tratatului (ale cărui puncte urmau să fie expuse pe larg) în
urma măsurării forțelor și constatării că românii puteau fi victorioși, deci
era preferabil să cazi cu ei la învoială decât să te bați? Nimic nu făcea din
Laiotă un erou, dar cronica era categorică: el era cel ce închinase țara
turcilor! Pentru Mihai Cantacuzino „a doua oară”. Pentru cronicar,prima
oară.
Rațiunea politică a triumfat asupra adevărului istoric și atât autorii
667
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
memoriului, în colectiv, cât și istoricul rămas în fața operei proprii au optat

pentru mistificarea adresantului (respectiv cititorului cărții). In consecință,
au luat din cronicile bizantine (Ducas) cele ce se spuneau despre Vlad
Țepeș și le-au aplicat lui Laiotă. Recunoaștem în Ducas aproape cuvânt
cu cuvânt cele citate mai înainte:
„în anul 6970 trimite la voievodul Țării Românești un sol, anunțându-1
să vină în grabă la închinăciune și să aducă neapărat cu sine 500 de băieți și
tributul ce-1 dă în fiecare an, adică zece mii de galbeni aur. Voievodul i-a
răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieții însă nu poate; cât despre
sine să vină însuși la închinăciune, și aceasta e mai cu neputință. Auzind
tiranul aceasta s-a înfuriat și, trimițând pe unul din oamenii lui de seamă cu
unul din secretarii săi, a spus: «Aduceți-mi tributul! Și despre celelalte mă
voi gândi eu!» Iar ei venind și arătând românului cele spuse de sultan, mai
întâi pe ei i-a tras în țeapă, o moarte neomenoasă, dureroasă și urâtă. Pe
urmă trecând cu armata, a străbătut cu dușmănie părțile Distrei și, luând
mult popor pe rând, i-a trecut pe toți în Țara Românească și le-a luat viața în
același fel de moarte în țeapă.
Un comandant din marginile acelea, al tiranului voind să se arate cu o
faptă de mare vitejie, a trecut în Țara Românească cu zece mii de turci;
românul ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în război, i-a ucis; pe care însă
i-a prins vii, pe toți amarnic i-a osândit la moarte și pe comandantul lor
Chamza, trași fiind în țeapă”16.
Făcând din Laiotă un biruitor cu isprăvile lui Țepeș (orice confuzie

este imposibilă, textul lui Ducas fiind clar, deci transferul este deliberat),
Mihai Cantacuzino obținea cele dorite: baza pe care s-a putut încheia
„tratatul” lui Laiotă cu Mahomed II. După cum s-a văzut, el nu știe de
vreun tratat între Mircea și Baiazid, nici măcar nu știe de vreun Baiazid.
* * *
îi va reveni lui Dionisie Fotino (n. 1769 la Patras, în Grecia - m.

X.1821
10. în București) „gloria” de a-1 „descoperi” creând confuzii, la rân-
du-i, timp de aproape 150 de ani, printre mai multe generații de istorici17.
16 Ducas, Istoria turco-bizantină, 1341-1462, ed. critică de Vasile Grecu,
17 Este interesant de urmărit modul în care s-a străduit D. Onciul să descurce cu
spiritul său critic un nod de probleme apărute prin acest text. Rezultatul final la care
ajunge este că de fapt tratatul nu s-a încheiat cu Baiazid, ci cu urmașul său, imediat
668
www.dacoromanica.ro
Iată textul lui Dionisie Fotino, a cărui descendență din Istoria...,

publicată de frații Tunusli, cu 12 ani înainte de tipărirea cărții istoricului
grec, sare în ochi:
„Mircea văzând triumful turcilor în această bătălie [de la Nicopole] și
temându-se ca să nu vie și asupra țării sale, s-a dus de bună voie la
sultanul și închinându-se i-a promis a-i fi supus și a-i da pe fiecare an
câte 3.000 de bani roșii, însă cu tocmele ca țara să fie autonomă turcii să
nu aibă nici o putere sau amestec în ea, și altele.
Cronologia Țerei spune că capitulațiunea lui Mircea s-a făcut în anul
1383, dar bătălia la Nikopole a urmat la 1393; prin urmare după anul
acesta Mircea a închinat țara la turci, precum spune cronologia Serbiei.
Dar după doi ani Baiazid, călcând tocmelele, a cerut de la Mircea zece mii
de galbeni și cinci sute de copii pe an. Domnul, neplecându-se la aceasta, a
preferat a se bate. Deci Baiazid, plecând de la Adrianopole cu mulțime de
oaste și trecând Dunărea pe la Silistra, și-a făcut tabără în județul Ialomița,
pe locul ce se chiamă Rovine, și de acolo a început a strica împrejurimile.
Domnul a tras poporul în munți, și-a adunat toate puterile și s-a pregătit,
precum cerea nevoia, pentru bătae. în fine, facându-se bătălia, românii cu
atât eroism s-au purtat, încât au repurtat o victorie strălucită și au ucis o
mulțime de turci. Baiazid cu rămășița oștirii sale a trecut cu rușine Dună
rea, dar Mircea gonindu-1 până la Adrianopole, nu puțină stricăciune i-a
mai făcut. Și astfel a rămas Valahia iarăși neatârnată și liberă până la
Laiotă Vodă, cursu de 67ani, în care timp cu toate că otomanii n-au înce
tat de a turbura Țeara, cerând totdeauna numitul tribut, dar domnii se lup
tau vitejește, fără a se supune la asemine cereri” (voi. II, p. 17-20; în ediția
Valahia, 2008, p. 165-167). ’
Să vedem acum și ce aflăm despre Laiotă. Dar nu mai înainte de a

constata că „Vlad I Țepeș Basarab” - adică Vlad Țepeș - este așezat
imediat după Mircea, al cărui fiu este prezentat. Se relatează știrea din
cronica țării despre osândirea boierilor din Târgoviște, surprinși în ziua de
Paște, dar apoi este făcut contemporan cu Timur Lenk și cu bătălia de la
Ankara, devine el gazda lui Musa și cel care îl ajută să ia puterea.
Mihai Cantacuzino expropriase pe Țepeș în favoarea lui Laiotă. Fo-
după dezastrul de la Ankara. (Vezi: D. Onciul, Scrieri istorice, București, 1968,
voi. II, p. 256-258.) Ceea ce însemna că Mircea cel Mare a rezistat forței otomane
în apogeul ei și s-a închinat unei puteri ce pe moment se prăbușise! Absurditatea
concluziei lui Onciul reiese și din ceea ce știm că s-a întâmplat realmente după
Ankara.
669
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
tina expropriază pe Mircea în favoarea nepotului Țepeș, dar fără a-i restitui
ultimului ceea ce-i luase Mihai Cantacuzino.
în continuare se arată cum „ajungând în țară știrea despre moartea lui
Țepeș, boierii au ales domn pe fiul lui Mircea, numit Dracul”... adică pe Vlad
Dracul, tatăl lui Țepeș! După el domnește Vladislav II Basarab, apoi „Radu
vodă III Basarab cel Frumos”. în sfârșit, la capătul acestei babilonii dăm și de
„ Vlad Vodă II Basarab, pronunții Laiotă.
Acesta a fost frate cu Radu cel Frumos, feciorul lui Dracu Vodă și nepot
lui Mircea cel Bătrân. Cum s-a așezat pe tron, văzând învingerile lui sultan
Mohamet 11, luarea Constantinopolei, căderea totală a imperiului roman,
frica și groaza Europei întregi, s-a consultat cu mitropolitul și cu boierii și
au găsit cu cale să închine țara de al doilea la Poarta otomană. Deci după ce
s-a întors Moamet din expedițiunea ce făcuse în Peloponez, Iliria, Livadia
și alte provincii și oprindu-se la Adrianopole a sacrificat pe notabilii numi
telor provincii pe care-i adusese cu sine. Atunce a trimis și Laiotă vodă
câțiva din boierii mai de frunte cu daruri și i-au oferit supunerea țării (la
anul 1460) cu tocmeală ca țara să dea, sub nume de tribut, câte zece mii de
galbeni pe an, să fie sub protecțiunea Porții. Dar aceasta să nu ceară mai
mult nici să se amestece de fel în cârmuirea țării, ci ea să fie cu totul liberă
și autonomă. Făcându-se aceste tocmele, după cererea boierilor s-au întărit
și cu hati-șerif, adecă hrisov împărătesc. Atunce și sultanul a onorat pe
domn, trimițându-i două tuiuri, sau cozi de cal (dar are grad de trei tuiuri ca
și vizirii, fiindcă are autoritate nemărginită în domnia lui). I-au mai trimis
încă și haină împărătească, carele se numește cabaniță (vezi la tomul 111
despre încoronarea domnilor, partea VII)18. Sangeac, adică stemă, sabie și
topuz (buzdugan).
Dar după doi ani, la 1462, a trimis și sultanul ordin domnului ca să
meargă curând la el spre închinare și să-i ducă împreună cu tributul anual și
cinci sute copii, pre care sultanii mai de multe ori îi ceruseră de la predece
sorii lui Vlad și nu-i căpătaseră. Atuncea domnul a răspuns că banii este
gata a-i răspunde, iar copii cu neputință, și că mai cu neputință încă-i este
ca sa meargă însuși să i se închine. Aceste răspunsuri au întărâtat foarte tare
pe sultanul, dar dominându-și mânia pentru cauzaienii ce se apropia, a tri
mis să-i ceară numai tributu 1 anual, trimițându-i răspuns că pentru celelalte
se va gândi mai târziu. Trimișii sultanului ajungând în Țară au spus cele ce
li se ordonase. Dar domnul a pus îndată de i-a tras în țeapă și fără a pierde
timpul s-au sculat cu oștirea câtă avea, a trecut Dunărea și a jefuit părțile
18 Trimiterea aparține lui D. Fotino. Vezi în ediția Valahia Tomul 111, partea a
VI11-a, cap. VI: Despre rânduirea domnilor, p. 642-651.
, 670
www.dacoromanica.ro
Dristei, de unde prinzând mai mulți robi de popor prost, le-a aplicat aceeași
pedeapsă, după aceea s-au întumat în țară.
Dar un general al sultanului numit Hadim Pașa, aflându-se despre
părțile Dunării și voind a-și arăta vitejia, a trecut cu zece mii de turci în
Țara Muntenească. Vlad atuncea i-a eșit înainte și dându-i război, a ucis o
mulțime de turci și pe câți au prins vii împreună cu comandantul lor, pe toți
i-au ucis prin țeapă.
Cum a auzit de aceasta sultanul, a adunat peste o sută cincizeci de mii de
oștire, și eșind din Adrianopole a ajuns la Dunăre unde a făcut tabără,
așteptând să-i vie toate trupele. Iar domnul a strămutat toată mulțimea
lăcuitorilor cătră munții Carpați și prin păduri și locuri grele de răsbătut,
lăsând câmpiile cu totul pustii de oameni si vite.
Intre aceste, trecând și sultanul Dunărea, a făcut cale de șapte zile fără să
întâlnească nici om, nici vită, rară să găsească nici de mâncat, nici de băut.
Dar ajungând la o câmpie și văzând mii de țepi pline cu trupuri de morți, în
mijlocul cărora sta pe o țeapă mai înaltă Hadim Pașa îmbrăcat cu roșu, s-a
umplut de întristare la vederea unei scene atât de tragice și neașteptate și a
rămas în uitare. Vlad, folosindu-se de o noapte întunecoasă, a eșit în liniște
din păduri cu oștirea sa și, căzând pe aripa dreaptă a oștirii otomane, a făcut
un măcel înfricoșat, căci după încăerare, chiar turcii se ucideau ei între ei
necunoscând pe dușmanii lor. După ce s-a făcut ziuă, românii s-au retras
iarăși la stănile lor, iar sultanul Moamet, cuprinzându-se de spaimă, s-a
întumat cu rușine peste Dunăre și s-au dus drept la Adrianopole.
După aceasta domnul împreună cu poporul, coborându-se iarăși la
locurile sale, țara a venit în starea sa de mai nainte, bucurându-se de pace și
neatârnare. Vlad a murit în al 8-lea an al domniei sale. De la domnul acesta
se află două hrisoave: unul la mănăstirea Cozia cu data veche din anul
6974, și altul din anul 6975” (p. 30-32; ediția Valahia, p. 178-179).
Comparând textul de mai sus cu cel din Istoria banului Mihai Can-
tacuzino vedem că efortul lui Dionisie Fotino de a-1 identifica pe Laiotă
cu Țepeș merge și mai departe, implicând numele însuși al domnului,
care devine „Vlad Vodă Basarab pronumit Laiotă”, ceea ce nu se găsește în
niciun izvor. De data asta eroarea nu mai este rodul unei intenții politice, ci
pur și simplu al priceperii sale de istoric, pe care am văzut-o.
Acceptând identificarea, Fotino adaugă din Ducas, tot ceea ce lăsase
afară Mihai Cantacuzino, care nu avea nevoie de întreaga materie. Se
extrag, deci, de acolo, amănuntele despre tactica de luptă, despre celebrul
atac de noapte, despre întâlnirea cu pădurea de țepi. Dionisie refuză însă
izvorul pentru numele lui Hamza și urmează un izvor sârbesc, unde era
vorba de alt personaj.
671
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
Elementul radical nou fată de Mihai Cantacuzino este însă de

ordin psihologic: pentru Dionisie Fotino, cauza celor două închinări
ale românilor la turci este FRICA, element cu desăvărâșire absent,
chiar și la Radu Popescu, necum la Mihai Cantacuzino. Mircea, după
Nicopole „văzând triumful turcilor și temându-se să nu vie și asupra țării
sale”. Laiotă, într-un context și mai terifiant, își trimite boierii să țină calea
sultanului și să-i închine țara. De prisos să mai spunem că totul este
produsul imaginației istoricului, fiindcă dincolo de laconica însemnare a
cronicii țării nu mai aflăm nimic în plus.
în volumul al III-lea al Istoriei vechii Dacii, găsim și celebrul docu
ment, în capitolul V: Adunarea vechilor hatihumaiumuri. Din primul mo
ment se remarcă eroarea de datare pentru bătălia de la Nicopole: 805 rebi iii
evvel este octombrie 1402 și nu 1393.
Hati-luimaiunul lui Sultan Baiazet 1 Ilderim
din anul 1393 dupe Hristos.
„Memleketul (țara) Românesc carele acuma s-a supus neînvins puterii
noastre-1 așezăm prin înalta noastră milostivire ca să se guverneze după
legile sale proprii, și Eflac-Voievodasi (Domnul) să aibă deplină putere ca
să facă război vecinilor săi, sau să încheie pace când va voi; și prin urmare
să aibă drept de viață și de moarte asupra supușilor săi.
Creștinii care, după ce ar primi legea lui Moamet ar trece iarăși din
ținuturile noastre în Țara Românească și ar îmbrățișa iarăși cristianismul
nu vor putea fi urmăriți sau supărați.
Câți din români ar trece în vre-o parte din ținuturile noastre pentru
trebuinți particulare, vor fi nesupărați de haraci (capitațiune) și necercetați
pentru portul lor.
Domnii creștini se vor alege de către Mitropolit și de către boieri.
Dar pentru înalta noastră milostivire, și pentru că am înscris pe această
raia în catalogul celorlalți supuși ai noștri, el va fi dator a da la împărătescul
nostru Miri (tesaur) în fiecare an câte 3.000 bani d-ai țării, sau 500 lei de
argint în moneda noastră.
S-a dat aceasta în Nikopole la 803 în luna Rabiulevvel și s-a înscris în
Kiutukurile (condicele) noastre” (trad. G. Sion, tomul III, partea VII, cap.
V: Adunarea vechilor hatihumaiunurr, p. 216; în ediția Valahia, p. 616
617, corectat hatihumaiumuri).
După cum se constată, Dionisie Fotino n-a reușit să imagineze

nici măcar un articol în plus față de cele preluate, cuvânt cu cuvânt,
672
www.dacoromanica.ro
din tratatul lui Laiotă, imaginat de Mihai Cantacuzino. Cele patru

prevederi sunt exact cele de la numerele 3-6 în memoriul înaintat contelui
Orlof, preluate prin Istoria... lui Mihai Cantacuzino. Singurul element nou
este „catalogul” (registrul!) Porții în care ar fi fost înscriși românii ca
tributari și pe care-1 va reinventa Hammer în 183419.
Acolo unde schimbarea deliberată apare însă pe deplin este în uzul pe
care-1 face cu restul de „prevederi”. Căci iată cum se prezintă al doilea
document:
Extras dupre
Hati-humaiumul lui Sultan Meemet II
din anul 1460 după Hristos
Acest act, pe lângă cele coprinse în cel citat mai sus, adaugă urmă
toarele:
„Otomanii să nu se amestece nicidecum întru ale țării, nici să aibă
proprietăți, nici să se poarte prin țară. Numai pentru primirea tributului să
se trimiță un om împărătesc, și prin știrea Domnului să treacă Dunărea și să
vină până la Târgoviște cu un om domnesc, de unde primind tributul să se
întoarcă iarăși cu oamenii domnului până la Giurgiu, unde numărând de al
doilea banii, care trebuie să fie zece mii galbeni sultanini cu pecetea noas
tră, să priimească acolo ilamu (dovadă) de la cadiu, și trecând la Rusciuc să
dea iarăși ilam, pentru ca să rămâie țara nesupărată dacă s-ar întâmpla să se
piarză banii pe drum (în notă: «Acest mod de trimitere a tributului s-a
urmat până la Șerban Cantacuzino»),
Dacă vreun turc ar avea judecată cu vreun român, procesul să se caute la
divanul Domnului și hotărârea judecății să se întărească după legile țării.
Neguțătorii otomani, când vor voi a veni cu marfa, nu vor putea fără a
da de știre Domnului din ce loc se află. Și fără zăbavă să cumpere și să
vânză lucruri nemișcătoare, după care îndată să iasă din țară.
Otomanii nu au voie să ia nici servitor, nici servitoare dintre români,
nici nu vor avea deosebit loc pentru închinăciune.
lgzar firman (ordin de chemare) să nu se facă nici unuia dintre pămân
teni și pentru nicio cauză nu se va ridica nimini din țară ca să fie dus la
Constantinopole sau la alt județ al Turciei. Dat în anul 822” (în versiunea
Sion, p. 217-218 greșit: 1822; în ediția Valahia, p. 617-618, fără corectarea
datei de 1822).
Textul atribuit sultanului Mehmed și cel repartizat lui Baiazid sunt

astfel justificate în nota care însoțește pe primul: „Coprinderea (=
19 Vezi în volumul de față p. 133-134.
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
conținutul - n.n.) acestor documente am găsit-o într-o cărticică ce mi-a

dat-ofericitul întru memorie Alexandru Văcărescu, carele o poseda de la
tatăl său, Banu Enache Văcărescu, carele și acesta le-a căpătat cu mare
cheltuială de bani, copiindu-le după condicile împărătești pre când se
afla la Constantinopole”20.
Este procedeul clasic de a trimite la surse incontrolabile, dar cu
prestigiu în ochii cititorilor. în cazul de față s-a observat de mult că dacă
Ienăchiță Văcărescu ar fi posedat prețioasa condică, el ar fi fost primul care
să facă uz de ea atunci când și-a scris propria Istorie a preaputernicilor
împărați othomani, în care nu se menționează nici măcar lupta dintre
Mircea și Baiazid, necum tratatul dintre ei21. Deci este o invenție a lui Dio-
nisi Fotino, pe baza cărții banului Mihai Cantacuzino.
Dacă Dionisie ar fi utilizat condica copiată de acesta și de fratele său
Pârvu, ar fi lipsit din „tratat” amănuntul cu obligația de a înregistra banii la
cădii din Giurgiu și Rusciuk, amănunt ce lipsea în memoriul din 1772 și
a apărut abia în tipăritura fraților Tunusli din 1806. Față de textul
acestei tipărituri găsim numai mici variante de formulare, reprezentând
„colaborarea” lui Dionisie, în 1818-1819, la presupusul act al lui Meh
med II.
Că nici un alt izvor decât Istoria Țării Românești a banului Mihai
Cantacuzino nu a stat la baza invențiilor lui Dionisie, ne-o dovedește și mai
categoric textul pe care-1 dă mai departe și care nu este decât reprodu
cerea fragmentului din memoriul către contele Orlof în care erau
20 Este deci greșită informația furnizată de tânărul Kogălniceanu, că „Acest tratat

a fost găsit de Fotino în niște hârtii vechi ale boierului Constantin Chicioreanu
(Kiceoranu), care era mare serdar. El a mai găsit și următoarele titluri ale lui Mircea
(sunt date în continuare). Vezi Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie
et des Valagues transdanubiens, în Opere, II, București, 1976, p. 89, n. 5. Fotino
afirmă că „Intr-o însemnare veche a unui boier serdar Constantin Chițoreanu am
găsit prescris după un hrisov vechi titlul lui Mircea Vodă cel bătrân carele cel dintâi a
închinat Țara Românească turcilor și aufăcut tratatul de mai sus cu sultanul Baiazet
liderim. Titlul lui Mircea Vodă era astfel” (urmează titlul). Vezi G. Sion, III, p. 217,
și ediția Valahia, p. 617, unde numele boierului este transcris greșit: Chioreanu.
21 Vezi Poeții Văcărești (Ianache, Alecu și Nicolae), Opere, ed. critică, studiu
introductiv, note, glosar, bibliografie și indice de Cornel Cârstoiu, București, 1982, p.
199-202, și Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească. Ediție critică, studiu intro
ductiv, note și glosar de Gabriel Ștrempel, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2001, p.
20-23.
www.dacoromanica.ro
menționate hatișerifurile ce confirmau relațiile statornicite între ro

mâni și otomani prin tratatul dintre Laiotă și Mehmed. însăși elabo
rarea acestui text stătuse în logica evenimentelor și intereselor politice din
ajunul Congresului de la Focșani, iar o dată redactat, a fost preluat și în
cartea banului, unde l-a găsit Dionisie.
Iată și acest pasaj, cu care încheie:
„Arătatele condițiuni s-au stipulat și în firmanele posterioare, care s-au
trimis după vreme în Țara Românească adică:
Firmanurile întăritoare privilegiurilor țării după vechile hatihumaiu-
muri.
Firmanurile ce citează (în ediția Valahia, vizează) totdeauna legile țării
și liniștirea (în ediția Valahia, liniștea) ei dinlăuntru.
Firmanurile prin care se stipulează circularea negustorilor turci prin țară
cu termen hotărât și numai în orașe, îndatorându-se a-și da marfa cu de-a
ridicata.
Firmanurile care regulează ca românii în țările imperiului otoman să nu
fie supărați nici pentru dare, nici pentru costumul ce poartă.
Firmanurile care opresc trecerea și petrecerea în țară nu numai a turcilor
proști, dar și a Pașilor celor mari.
Firmanurile prin care se oprește a se ridica din țară pe un pământean
spre a-1 duce înaintea tribunalelor turcești de peste Dunăre.
Firmanurile care înștiințează că alegerea domnilor să se facă din partea
domnilor pământeni. Pe lângă acestea toate firmanele până astăzi prescriu
îndatorirea pentru boieri de a fi supuși domnului, și pentru domni de a se
purta cu dragoste către boieri. Și orice proces din țară să se caute și să se
termine cu consiliul boierilor” (tomul III, p. 218-219; ediția Valahia, p.
618-619). ’
Simpla alăturare de texte (texte dintre care unele n-au mai fost nicio
dată retipărite și din păcate nici supuse unei confruntări de acest gen) tran
șează astfel chestiunea „Tratatului dintre Mircea și Baiazid” cu o carieră
atât de veche în istoriografia noastră. El nu mai poate fi invocat în nici un
fel în discuția asupra raporturilor Țării Românești cu Poarta Otomană.
* * *
Este limpede că în atmosfera de luptă pentru redobândirea drepturilor

străvechi ale Țării Românești și Moldovei, drepturi câștigate nu prin
„capitulații”, ci prin victorii pe câmpul de luptă, figura legendară a lui
675
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
Mircea cel Mare a fost invocată tocmai fiindcă el era cel mai îndrituit să
sprijine ideea centrală a celor ce aștemeau pe hârtie memoriul către congre
sul de la Focșani, anume că românii nu s-au supus Porții de frică și nici
ca învinși, ci că au recurs la un simplu mijloc de evitare a războiului, pe
care de altfel l-au anulat - cum face Mircea însuși - și înlocuit cu lupta
armată, atunci când Poarta a călcat obligațiile. Idee ce nu făcea decât să
sintetizeze o istorie de câteva secole, de toți știută, și să anticipeze soluția
finală, de la Plevna.
Atunci, când anume a avut loc „închinarea” Țării Românești? In nici
un caz pe vremea lui Mircea cel Mare! „Gloria” îndoielnică de a fi plecat
steagul luptei și de a fi preferat să dea tribut și să închine țara sultanului,
trebuie să-i fie retrasă.
In realitate, momentul acestei așa-zise închinări este mult mai târziu,
și anume exact acolo unde l-a așezat cronica țării și unde l-au știut contem
poranii înșiși ai evenimentelor. Mărturia capitală este aceea a lui Filippo
Buonacorsi Callimachus, dată la iveală nu de mult de Șerban Papacostea:
„Adaugă aici - se adresa Callimachus papei prin 1490, la numai 30 de ani
de la evenimente - expedițiile de atâtea ori ineficace împotriva valahilor,
care neam e astăzi divizat în două părți, dintre care niciuna, când a
cunoscut cea mai mare înflorire, nu trimetea în război mai mult de
16.000 de ostași Și totuși, acei dintre ei care se numesc Besserabi (adică
locuitorii Țării Românești - n.n.} nu numai au rezistat timp foarte
îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri a turcilor, dar
foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde, din pricina luptelor
interne crâncene, pe acel mare comandant și domn al lor, Vladislav
Dracula; de care fiind lipsiți, de mirare că nu au sucombat pe dată, cu
totul. Mult timp după aceasta, au ajuns totuși la supunere astfel încât
să-și păstreze toate legile lor, împreună cu avuțiile și aproape și li
bertatea”22.
Este cea mai perfectă caracterizare a ceea ce au fost, în realitate,
relațiile statornicite între Țara Românească și Imperiul Otoman. Este exact
ceea ce știau și alcătuitorii memoriului din 1772 și știuseră secole în șir
sultanii, care confirmaseră prin diferite acte statutul scris de români nu cu
pana, ci cu sabia. De la Mircea cel Mare la Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare.
22 Șerban Papacostea, op. cit., p. 97-98. Aprecierea efectivelor militare este
greșită, dar servește tocmai pentru a susține ideea autorului.
676
www.dacoromanica.ro
DE CINE, CÂND Șl CUM A FOST PLĂSMUIT,,TRATATUL
Când, în vremea lui Simion Movilă, boierii rămași credincioși luptei

marelui Mihai Vodă cereau sultanului reașezarea raporturilor dintre
Țara Românească și Imperiu, ei anticipau gestul celor ce în 1772 cereau
același lucru congresului de la Focșani23. Chestiunea revenirii la cadrele
inițiale s-a pus periodic și de fiecare dată în aceiași termeni. Epopeea lui
Mihai Viteazul a fost tocmai o asemenea reașezare, pentru mai bine de
un secol de atunci încolo.
Dacă au existat însă asemenea „reașezări”, dacă au fost posibile,
faptul s-a datorat temeliei pe care Mircea cel Mare o pusese în anii săi de
luptă și biruință. Petiționarii de la începutul secolului al XVII-lea nu-și
aminteau de el nici ca semnatar al vreunui tratat de închinare și nici ca
plătitor de bir sultanului, deși erau mult mai aproape de evenimente decât
banul Mihai Cantacuzino și colegii săi. Nu și-1 aminteau astfel nici cei ce, pe
vremea lui Matei Basarab au alcătuit Cronica Țării Românești tradusă și în
arabă24.
Pentru petiționarii de la începutul sec. XVII, oșteni victorioși ai lui
Mihai Vodă, continuatorul și împlinitorul operei lui Mircea cel Mare,
starea de închinare a Țării Românești nu avea decât 140 de ani. Cifră
exactă, asupra căreia nu se puteau înșela Adică ceea ce va consemna și
cronica țării, alcătuită câteva decenii după aceea, pe vremea ostașului lui
Mihai devenit domnul restaurator al demnității românești, Matei Basarab.
în concluzie: mitul închinării Țării Românești către Imperiul

Otoman de către Mircea cel Mare, mit creat în 1772 (chiar dacă atunci
era vorba de un act asupra căruia s-a revenit curând) cu confundarea
sultanului respectiv, dar „documentat” și „corectat” în privința numelui
sultanului cu tratatulfals pus în circulație de Dionisie Fotino acum 190
de ani, trebuie definitiv înlăturat. Și sunt semne că tot mai mulți istorici
aduc, din diferite direcții, dovezi că și a doua „închinare” - aceasta de
23 Ibidem, p. 102.
24 Virgil Cândea, Letopisețul Țării Românești (1292-1664) în veriunea arabă a
lui Macarie Zaim, în „Studii”, nr. 4/1970, p. 681: „El a zidit mănăstirea Cozia. Și a
purtat o mare luptă împotriva căpeteniei agarenilor, Baiazid, pe Ialomița, și l-a biruit.
A ucis dintre ei în război oameni fără număr. Și Baiazid a fugit, a trecut Dunărea
curmeziș și s-a întors la locul lui. Acest domn Mircea a rămas în scaun ani 29 și a
murit”.
677
www.dacoromanica.ro
VIRGIL JOIȚA
invenție mai recentă - a lui Mircea față de Mehmed I Celebi, se va dovedi

curând la fel de reală ca și prima25.
încât putem încheia cercetarea de față subscriind din toată inima
cuvintele pe care în poezia Mircea cel Mare și solii, poetul Dimitrie
Bolintineanu le atribuia în 1847 marelui voievod. Cuvinte ce-1 caracte
rizează perfect și pe care cercetarea istorică le confirmă:
Astfel e românul, și român sunt eu,
Și sub jugul barbar nu plec capul meu
*
25 Radu-Ștefan Ciobanu, A fost pierdută Dobrogea de Mircea cel Bătrân? și Nagy

Pienaru, Relațiile lui Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I Celebi (1413
1421), în „Revista de istorie”, nr. 8/1986, p. 764-794. Vezi acum în volumul de față,
paginile 629-651.
20 D. Bolintineanu, Opere. I. Poezii, Ediție îngrijită, tabel cronologic, note și co
mentarii de Teodor Vârgolici. Studiu introductiv de Paul Comea, București, Editura
Minerva, 1981, p. 123 și 880.
678
www.dacoromanica.ro
PREOTUL NICULAE ȘERBĂNESCU
REÎNHUMAREA, LA MĂNĂSTIREA COZIA, ÎN ZIUA

DE 15 MAI 1938, A RĂMĂȘIȚELOR PĂMÂNTEȘTI
ALE LUI MIRCEA CEL MARE
- cu prilejul comemorării a 575 de ani de la moartea sa.
1418-31 ianuarie-1993-
zx
n ultima zi a lunii ianuarie - cea de a 3 l-a, din acest curgător an,
I 1993, s-au împlinit 575 de ani de la moartea lui Mircea cel Mare,
domnitorul Țării Românești (13861418). Cu toate că în cursul vremii, acest
vestit voievod al Românilor aproape continuu a fost adus în conștiința
înaintașilor noștri, totuși și de astă dată, de către cei în drept, s-a hotărât ca
și sorocul de față, în legătură cu el și plin de importanță în istoria româ
nească, să fie comemorat așa cum se cuvine. Cu acest prilej, încă precizăm
că în cele aproape șase secole scurse de la momentul ce se sărbătorește, fie
prin cuprinsul unor hrisoave domnești, al unora dintre Cronicile muntene, a
multe dintre creațiile literare în proză și versuri - între acestea din urmă -
cum se știe, remarcându-se poeziile: „Umbra lui Mircea. La Cozia” de Gri-
gore M. Alexandrescu și „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu -, apoi prin o
seamă de note de călătorie pe Valea Oltului și la Mănăstirea Cozia și, în
sfârșit, prin câteva comemorări oficiale, eroul nostru a fost destul de des
prezent în sufletele urmașilor săi, ori pe unde s-ar fi aflat aceștia.
Din șirul ultimelor, al comemorărilor, menționăm pe cea de la 31
ianuarie /13 februarie 1918 și pe cele din 15 mai 1938, 10 februarie 1946,
31 ianuarie - 4 februarie 1968, 12 octombrie 1969 și pe cea din toamna
anului 1986'.
1 Pentru ele, să se vadă: Preotul prof. Niculae Șerbănescu și prof. N. Stoicescu,
Mircea cel Mare (1386-1418), 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești,
București, 1987, p. 369-377.
679
www.dacoromanica.ro
NICULAE ȘERBĂNESCU
Cu prilejul acestei din urmă aniversări - cea din 1986 care marca
împlinirea a 600 de ani de la urcarea, la 23 septembrie 1386, pe tronul Țării
Românești a lui Vodă Mircea, în colaborare i-am închinat o monografie
intitulată: Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe
tronul Țării Românești, apărută la București, în anul 1987. In această
monografie a fost inserată și prezentarea solemnității de la Mănăstirea
Cozia din 15 mai 1938, care fusese ocazionată de „reînhumarea rămășițelor
sale pământești”, și ea pomenită mai sus.
Cum însă, pe atunci, pentru imprimarea unei cărți, de istorie mai ales,
se cerea o aprobare specială a Departamentului [Cultelor], și lucrarea
noastră a fost supusă unei asemenea hotărâri și, cu acel prilej, citindu-se, în
manuscris, și textul ei care istorisea desfășurarea ceremoniei de la Mănăs
tirea Cozia, ce, în special, o privea, i s-a aplicat o substanțială reducere,
apărând în carte doar într-o filă și jumătate.
întrucât însă știrile despre cele petrecute la mijlocul lunii mai 1938 în
ctitoria lui Mircea cel Mare de la Cozia sunt în mare parte inedite și cum
iarăși, solemnitatea din acea zi de acolo, precum se va vedea, a fost cu ade
vărat măreață, meritând a fi cunoscută de către cât mai mulți dintre cititorii
acestei reviste, socotesc că lucru potrivit este ca la comemorarea din acest
an a marelui nostru voievod, materialul documentar ce o privește, atât cât
s-a putut aduna atunci și după aceea, să fie publicat în forma în care fusese
redactat în anul 1986, dimpreună cu adaosurile necesitate de noile desco
periri de acte.
* * *
Vechimea mormântului lui „Mircea-Vodă I-iu” - cum îi zicea

Nicolae Iorga (ț 1940) -, aflat în pronaosul bisericii Mănăstirii Cozia, apoi
îndelungata călcare peste el a închinătorilor și vizitatorilor sfântului lăcaș,
dimpreună cu profanarea lui în 1917 de către ocupanții de atunci ai țării
noastre - în zilele primului război mondial -, îl aduseseră, la sfârșitul aces
tuia, într-o stare care lăsa foarte mult de dorit. Vremea îl „rosese”, „inscrip-
țiunea” i se ștersese, iar sarcofagul și piatra sepulcrală i se „stricase” fiind
„rupte în bucăți”. După liniștirea lucrurilor, care au urmat marii conflagrații
din anii 1914-1919, la încheierea căreia România s-a întregit, văzându-și
înfăptuit idealul național de veacuri: Unirea, o atare situație, privind
mormântul gloriosului domnitor Mircea, nu mai putea dăinui și ea a atras
680
www.dacoromanica.ro
REÎNHUMAREA LA MĂNĂSTIREA COZIA
mai ales luarea aminte a fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice, con

dusă încă de profesorul Nicolae Iorga și aceasta a purces la schimbarea în
bine a unei astfel de stări.
Mai întâi, în anul 1931, a pus de s-au făcut noi cercetări la mormântul
voievodului nostru și apoi a pășit la preînnoirea lui, punându-i deasupra un
alt „capac” lucrat dintr-un bloc de marmură. Acesta este destul de înalt față
de nivelul de călcare din pronaos, este „în formă de trunchi de piramidă în
trepte” și are capetele teșite. Pe latura lungă dinspre interior a treptei supe
rioare s-a dăltuit în relief o scurtă inscripție cu următorul cuprins: „Aici
odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Țării Românești, adormit în anul
1418”2. ’ ’
Cu acest prilej s-a preînnoit și mormântul Doamnei Tudora, alias
Maica Teofana (ț 1604) mama lui Mihai Viteazul, aflat și el tot în
pronaosul bisericii Mănăstirii Cozia, fiind fixat în partea stângă - cum îl
privești dinspre suportul pentru candelă a locului de „veșnic răpaus” al lui
Mircea cel Mare -, la un nivel inferior însă. Acestuia i s-a păstrat forma
obișnuită de mormânt, așa cum o avusese și mai înainte, și deasupra i s-a
așezat vechea lespede de piatră sepulcrală, menținută încă până în acel timp
într-o stare destul de mulțumitoare. Aceasta fusese plasată peste lăcașul ei
de veșnică odihnă în anul 7114 (=1605-1606) de către nepoții săi Florica
Doamna și Nicolae Pătrașcu Voievod, fiica și fiul lui Mihai Vodă cel
Viteaz și de jur împrejur, ca un chenar, are dăltuită, în limba română,
următoarea inscripție: „Răposat-au roaba lui Dumnezeu călugărița Teofana
muma răposatului Mihail Voievod; și fie-sa Doamna Florica și fiiu-său
Nicolae Voievod a nevoit și a scris în zilele lui Io Radul Voievod, în anul
7114 (1605-1606)”3.
Ca în viitor, cele două morminte să nu mai fie stricate din cauza
călcării peste ele de către închinătorii și vizitatorii sfântului lăcaș, în jurul
lor au fost fixați stâlpușori lucrați din metal, având între ei lanțuri cores
punzător făurite4.
2 M. Davidescu, Mănăstirea Cozia, București (Meridiane), 1966, p. 19, fig. 7

3 I. Lupaș, Tudora, mama lui Mihai Viteazul, în același, Studii, Conferințe și
Comunicări istorice, I, București, 1929, p. 121.
4 Preotul Prof. Dr. N. Șerbănescu, Prof. Dr. N. Stoicescu, Mircea cel Mare, p.
271273.
681
www.dacoromanica.ro
* * *
Isprăvite aceste lucrări, Comisiunea Monumentelor Istorice, care le

inițiase și care purta și grija organizării ceremoniei reînhumării rămășițelor
pământești ale celor două vestite personagii ale neamului nostru a hotărât
ca aceasta să se desfășoare cu un fast cu totul deosebit și, în același timp, a
sorocit pentru ziua de duminică 15 mai 1938. In preajma acestei zile, în
presa vremii, din Capitală mai ales, s-au anunțat cele ce aveau să se desfă
șoare în cursul ei la Mănăstirea Cozia și, totodată, s-a făcut și un cald
fr . ....
îndemn către suflarea românească de pretutindeni să participe la pelerinajul
ce urma să se facă la acest lăcaș de cuvioșie cu prilejul ceremoniei aci
menționată, căci, se preciza: un astfel de pelerinaj cu o asemenea ocazie,
„constituie”, înainte de toate, „un pios omagiu de închinăciune adus unui
trecut de glorie străbună”, pe care marele voievod - Mircea -, a știut s-o
ridice la un nimb nepieritor în istoria noastră”5.
Intr-adevăr, la data fixată de Comisiune, adică duminică 15 mai 1938,
la Mănăstirea Cozia proiectata solemnitate s-a ținut într-o măreție cu totul
deosebită, aflându-se de față nu numai impresionante cortegii de țărani de
prin toate părțile, îmbrăcați în pitorești costume naționale, ci și Măria Sa
Marele Voievod Mihai de Alba Iulia - viitorul rege, pentru a doua oară, al
României, Mihai I, profesorul Nicolae Iorga, Consilier Regal și Președinte
al Comisiunii Monumentelor Istorice, preoții Nicolae M. Popescu și Ioan
Lupaș, profesori universitari de istorie și membrii titulari ai Academiei
Române, înalți demnitari de Stat, grade superioare ale armatei, ziariști, au
torități locale și județene, civile și militare, clerici de mir, monahi și mo
nahii, elevi, străjeri, militari, printre care și ostașii Regimentului „32
Mircea” cu comandantul lor, urmașii vitejilor de la Mărășești care, în pri
mul război mondial, în luptele eroice din acest oraș, îmbrăcați numai în
cămăși, „ținuseră piept dușmanului” atacator și care, acum, într-un fel, se
poate spune, că și ei, prin succesorii lor din 1938, erau prezenți la come
morarea „patronului” unității lor militare, Mircea cel Mare, eroul de la
Rovine ș.a.
După ce „pelerinii din Capitală” în frunte cu Marele Voievod Mihai,
cu îndătinatele „pravile” ostășești și civile, au fost întâmpinați în gara
5 Pelerinaj la Cozia, în ziarul „Universul” an 55, nr. 131 de duminică, 15 mai
1938, p. 13.
682
www.dacoromanica.ro
Jiblea, s-au îndreptat spre Mănăstirea Cozia, trecând prin mulțimea de

tineri și țărani înșirați pe tot parcursul drumului, care, necontenit, cu voioșie
i-au salutat „cu aclamații și urale nesfârșite”.
La intrarea în incinta mănăstirii, „cortegiul bucureștenilor”, în frunte
cu tânărul Voievod de Alba Iulia a fost întâmpinat după pravila biseri
cească, de Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului-Noul Severin,
dimpreună cu un numeros sobor de preoți și cu autoritățile locale, conduse
de prefectul județului Vâlcea.
Un participant la acea festivitate deosebită, înfățișând peisajul din
dimineața acelei zile de mai, precum și felul cum era rânduită așezarea
„asistenței”, scria, printre altele: „Priveliștea e minunată. Dealurile încon
jurătoare ale mănăstirii sunt înverzite și înflorite de primăvară, iar soarele
binecuvântă cu strălucirea lui aceste plaiuri și pioasa solemnitate. La
poalele Mănăstirii străvechi, Oltul își freamătă unda căruntă printre
malurile nisipoase și în vuietul lor își cânta cântecul de veacuri, cântecul
vieții, aducând sfintele legende din depărtate vremuri, amintind versurile
poetului:
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
ZiduLyechi al mănăstirii în cadență îl izbesc ”6.
„La mănăstire clopotele sună glas de jale și de cinstire a marelui
Domnitor, chemând la slujba domnească pentru comemorarea lui Mircea
cel Bătrân, ziditorul Mănăstirii Cozia, care odihnește în acest lăcaș de
închinare, tot poporul din aceste ținuturi... ”.
„ Tot cuprinsul curții mănăstirești este împodobit de pitorescul costu
melor oltenești ale țăranilor. De o latură străjuiește Regimentul „ 32 Mir
cea”, care, cum s-a arătat, poartă numele voievodului pomenit. De o altă
latură ostașii din Garnizoana Rămnicu Vâlcea și elevi ai Școalei Militare
de Infanterie din Sibiu, precum și ai Liceului Militar din Craiova ”.
„ In fund, pe pajiște, școlari cu costume naționale, străjeri și flăcăi
premilitari ”, care, împreună cu întreaga asistență prezentă, atât acum, cât
și în timp ce Măria Sa Marele Voievod de Alba Iulia și oaspeții din
Capitală se îndreptau spre biserică, i-au „ ovaționat îndelung ”.
6 Grigore M. Alexandrescu, Versuri și proză, București, 1957, p. 58-59.
683
www.dacoromanica.ro
în biserică, slujba de pomenire s-a săvârșit în fața criptei domnești, în

care acum erau așezate raclele cu osemintele voievodului comemorat și
ale Doamnei Tudora, alias Maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul și ea
viețuitoare, ca monahie, la Mănăstirea Cozia, unde se călugărise, luând
numele de Teofana și unde fusese îngropată, cum s-a mai arătat, în anul
1604. Ea, slujba, a fost oficiată, „într-o atmosferă de adâncă și pioasă
reculegere”, de către însuși episcopul Vartolomeu al Râmnicului-Noul
Severin, înconjurat de un select sobor de preoți și diaconi. Răspunsurile
s-au dat de corul elevilor Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnicu
Vâlcea7.
După slujba de pomenire, profesorul Nicolae Iorga, Consilier Regal,
aci in fața criptei, a rostit această scurtă cuvântare:
„Măria Ta,
Prea Sfinte Părinte,
Cucernici Creștini,
Aici lângă mănunchiul de oase, care stă să se coboare din nou
în adâncul unei odihne care de acum vecinică trebuie să fie, în
această biserică a unui ctitor la care și-au adus pe rând daruri
Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și Regele de astăzi, în
acea pace solemnă pe care o domină însuși poruncitorul său chip
de ostaș în zale, cu mâna pe sabie, cu vulturi pe genunchi, cu co
roana împărătească pe frunte, avem a vorbi puțin și încet înaintea
sufletului Celui Mare pe care îl simțim Atotputernic și inspirator în
jurul nostru.
Domn timp de trei decenii, pe o colină a Carpaților și pe cea
laltă; pe un mal dunărean și pe celălalt, fagărășan, amlășean, do
brogean, severinean, cu o putere dincolo de vechea graniță, despot
bizantin, înrudit cu împărații din Răsărit, aliat cu titlu egal al
împăratului din Apus, închinător al bisericilor de un tip nou și
astfel creator al artei îndătinate pe acest pământ, așa răsare el
înaintea noastră.
Din ce suntem noi, puterea care ni-a dăruit cu viață poate face
7 Radu A. Stcrescu, Reînhumarea osemintelor marelui Domn Mircea cel Bă

trân. Solemnitatea de la Mănăstirea Cozia, în ziarul „Universul”, an 55, nr. 133 de
marți, 17 mai 1938, p. 9-10.
684
www.dacoromanica.ro
această țărână și aceste oase. Ea îngăduie însă ca amintirea cui a

trăit în adevăr să se împotrivească și neînțelegerilor și nedreptă
ților și tăcerii, care vrea să ucidă. Și vin clipe, când este rechemată
la viață ca o forță activă.
Așa este astăzi pentru noi amintirea lui Mircea. Avem
Ardealul, în care s-a înfipt el. Legăm peste Dunăre, ca și dânsul,
raporturi de prietenie, care ne asigură. Căutăm în cultura noastră
însăși cel mai puternic reazem și ne supunem, împotriva spiritului
de aventură care destramă statele, autorității domnești legitime, pe
care, cum am voit-o, trebuie s-o respectăm și s-o sprijinim.
Iată ce ne învață locul unde ne găsim, pentru una din acele
datorii de pietate, care înnobilează și înalță un popor”8.
în continuare, tot aici lângă cripta celor două personaje istorice
comemorate și reînhumate, a vorbit preotul profesor universitar Niculae
M. Popescu (ț 1963), membru activ al Academiei Române, în acel mo
ment subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale, rostind cele ce
urmează:
„Măria Ta, Prea Sfinte, Dreptcredincioșilor, Astăzi când sub
privirile tinerești ale Marelui Voievod Mihai așezăm în repaus de
veci osemintele Marelui Domn și Voievod Mircea, să ne întoar
cem cu mintea acum 520 de ani, când sub privirile înlăcrimate ale
altui Voievod Mihai, acel fiu și urmaș al răposatului Mircea, el
împreună cu toată țara, cobora în această criptă trupul neînsuflețit
al acelui mare domnitor, care semna așa în scrisorile sale:
«Eu, cel întru Hristos Dumnezeu, dreptcredinciosul și bine-
cinstitorul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea
mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui
Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Românească și
părțile de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și
al Făgărașului herțeg și Banatului de la Severin domn, și pe
amândouă părțile pe toată Dunărea, încă și până la Marea cea
Mare și cetății Dristorului stăpânitor».
Acesta era domnul care acum 520 de ani se cobora în această
’ Ibidem.
685
www.dacoromanica.ro
NJCULAE ȘERBĂNESCU.
criptă. La sfârșit de ianuarie 1418, El trecea către Domnul: liniștit,

cuminte, hotărât, așa cum fusese o viață întreagă.
înainte de a trece către Domnul, lăsase cu limbă de moarte, El
cumpănitul și înțeleptul cum să fie îngropat și unde să fie îngropat.
Și de la 31 ianuarie, facându-se toate pregătirile creștinești și
domnești, au trecut patru zile până când la 4 februarie, în luciu de
iarnă, au ajuns aici la Cozia «la lăcuita Sfintei Treimi», cum a spus
El și Maica Teofana, la lăcașul de veci al răposatului Mircea
Voievod.
Și au venit și l-au îngropat aici, întovărășindu-1 fiii lui în
frunte cu Domnul cel nou, Mihail, întovărășindu-1 cei doi
mitroôliți ai țării, mitropolitul de Dngrovlahia și mitropolitul de
Severin, întovărășindu-l stareții de la toate mănăstirile Țării
Românești, pe care le clădise și le așezase, întovărășindu-1 boierii
lui cei devotați și armata lui cea însemnată în atâtea biruințe.
Și ceruse el singur să-1 îngroape aici la Cozia, mai înainte, căci
el singur povestise: într-una din luptele pe care le-a avut, obosit, a
adormit sub un copac aici pe malul Oltului, și, dormind, a visat
cum Sfânta Treime s-a coborât la el, în chipul celor trei îngeri care
l-au întâmpinat pe Avraam, și i-a spus: «încrede-te în Dumnezeu!
Tu vei birui pe păgânii care sunt în țara ta». Și încrezător în acest
vis, deșteptatu-s-a Mircea și a plecat la luptă și pe păgâni i-a biruit.
Iar pentru că el atunci făgăduință a dat că dacă i se va împlini
acest vis, ctitorie puternică și bogată va ridica în acest loc, a ridicat
Cozia și i-a zis nu Cozia, ci i-a zis Nucet, fiindcă acest loc, așa cum
a spus altcineva, este cel mai minunat loc pentru petrecerile
călugărești. Loc înconjurat de toate părțile cu vii și cu văi și cu râu
mare ocolit. Și este acolo toată hrana călugărească: și vii, și livezi,
și nuci nenumărați, și curge în apropiere apă lucioasă și «locul este
așa de minunat, că noi care l-am văzut - spune cineva din vremea
lui Neagoe Basarab -, am zis: acesta este pământul cel făgăduit,
dat pentru locuință celor mari și pentru odihnă călugărilor». Și așa
l-a văzut Mircea, cel a cărui minte vedea multe și al cărui simț
pricepea și înțelegea multe.
Și Mircea aici, pe temeliile mai șubrede, mai de început ale
tatălui său Radu, a ridicat această minunată biserică, pe care au
686
www.dacoromanica.ro
REÎNHUMAREA LA MĂNĂSTIREA COZLA
admirat-o ochii atâtor și atâtor generații și de care se încântă astăzi

cunoscătorii de arhitectură bisericească și pe care o vizitează toți
învățații lumii și de pe urma căreia noi cinste mare avem la toată
lumea învățată.
Și au venit și l-au așezat aici pe Mircea. Și el a lăsat, cu sufletul
lui, în toată viața lui, multă strădanie și multă avere monahilor de
aici, ca să se roage pentru sufletul lui, fiindcă Mircea mare cap și
mare om politic a fost, dar a fost și mare credincios.
Să fie îngăduit unui preot să creadă un lucru: că minu
nățiile pe care Mircea le-a făcut în vremea lui, le-a făcut și
sprijinit pe mintea lui mare, dar sprijinit, cred, mai mult pe
puternica lui credință creștină.
Doamne! Când te gândești; puținică țară pe acea vreme! în
tinsă țară pe acea vreme! Dar când te gândești; biruințele pe care
le-a purtat și împotriva cui le-a câștigat, stai și te întrebi: Cum a
fost în stare țara aceasta, față de alte puteri așa de mari, de vije
lioase, de fanatice, cum a putut să le țină piept? Cum a putut să se
întâmple minunea de la Rovine, cum a putut să se întâmple mi
nunea de la Nicopole și atâtea minuni în acea vreme?
Cu puterea lor, cu brațul lor! Da, dar aceste brațe erau întărite
de credința creștină. Credința creștină atunci ținea loc iubirii de
moșie, patriotismului de care noi vorbim astăzi. Și această credință
creștină este aceea care l-a îndemnat pe Mircea să zidească minu
natele lui lăcașuri.
Nu este loc în țara aceasta pe unde el să fi călătorit, pe
unde el să fi stat și pe unde el să fi dat hrisoavele lui, în care să
nu-și fi adus aminte de casa Domnului; de biserica creștină, de
credința creștină, care lui i-a insuflat atâta putere.
N-a uitat Tismana, unde lucrase tatăl său Radu și fratele său
Dan și bunicul (sic) lui, Vlaicu și acolo a făcut danii. Și maica sa,
Calinichia, minunata doamnă, după îndemnul, și al fiului său, și al
ei, a făcut dar aici la Tismana. Și a întărit Mircea și a adăugat și el
daruri de ale lui la Tismana. Și Tismana a arătat tot cea dintâi
mănăstire în Țara Românească. A venit Mircea după aceea și tot
așa a ajutat cu supramăsură această mănăstire, care era a lui, Cozia.
Iar peste Argeș (sic), tot o mănăstire, începută de către tatăl său
687
www.dacoromanica.ro
Radu, Cotmeana, el o întărește și o zidește din nou și o așează să fie

unită cu Cozia și îi dă numele așa de frumos în limba românească,
Cotmeana.
Cotmeana este ospățul de seară al Coziei. Cine pleacă din Cozia
dimineața și merge, gândindu-se și rugându-se la Dumnezeu, ajun
ge seara la Cotmeana și acolo este ospătat sub grija Domnului.
Tot așa Mircea, mergând mai departe și apropiindu-se de
Târgoviște, unde el a stat și a domnit, la Târgoviște, pe dealul viilor
din față, el a fost acela, după toate cunoștințele pe care le avem
acum, care a pus temelie minunatei mănăstiri a Dealului, unde
doarme capul aceluia care este fiul maicii călugărițe Teofana,
mama lui Mihai Viteazul. Coborând mai jos, în jurul Bucureștilor,
în minunatul ostrov, care este Snagovul, tot el este acela - și i se
păstrează hrisovul -, care a ridicat mănăstirea și i-a făcut daruri.
Coborându-se la Giurgiu, acolo unde s-a și zidit cetatea și unde
orice piatră, cum spune fiul său, îl costa cât un bolovan de sare,
acolo la Giurgiu, găsind o mănăstire, el a dăruit și acesteia. Urcând
de la Giurgiu în sus, pe drumul Argeșului (sic), a dat la Glavacioc
peste o altă mănăstire și pe aceasta a întărit-o. Aceasta este Gla-
vaciocul, care și de la Mircea a primit daruri.
Acestea sunt lucruri pe care le știm noi, dar mai sunt și altele pe
care nu le știm. Câte altele cu vremea le vom descoperi!?
Trecând în Ardeal și aici s-a gândit să întărească credința
creștină. Cine trece spre Hațeg și intră acolo, dă peste minunea de
mănăstire care este Prislopul Silvașului, care este zidită în vremea
lui Mircea și după chipul de clădire al lui Mircea și cu sprijinul lui
material.
Și iar așa privirea lui de vultur s-a dus departe peste țară, s-a dus
până în Sfântul Munte Athos, de acolo de unde venea îndreptarul
credinței noastre ortodoxe, de unde venise minunatul lui sfătuitor,
care a fost Nicodim de la Tismana. Și aici la Athos era o biserică
mai veche, o mănăstire veche românească, «a noastră mănăstire»,
așa i-a zis atunci în veacul al XI V-lea și până hăt târziu, Mănăstirea
Cutlumuș.
Acolo zidise Vlaicu Vodă și acolo ajutase tatăl său, Radu,
acolo ajută și Mircea împreună cu boierii din vremea lui.
688
www.dacoromanica.ro
Nu numai aici a dat el, ci și la alte mănăstiri merg ajutoarele

lui, acolo unde mai târziu alt mare voievod, alt mare domnitor,
Ștefan cel Mare va aduce danii și mai mari decât el.
Și fiind atâtea dovezi ale minunatei credințe a lui Mircea
cel Mare, astăzi când osemintele lui le coborâm pentru odihna de
veci în România întregită, a cărei presimțire în 1394-1400, în
vremea lui, el a avut-o că se poate înfăptui, în momentul acesta,
când pentru odihna de veci, în România aceasta întregită și sigură
pe ea, în momentul acesta, din acest mormânt se ridică o învă
țătură, pe care el totdeauna ne-a dat-o și ne-o împrospătează astăzi,
învățătura că, un popor, poporul românesc, Țara Românească se
păstrează așa: având cumințenia cumpănită a lui Mircea și a atâtor
români, cumințenia cumpănită care te face să vezi ce se poate
înfăptui și ce nu se poate înfăptui, cumințenia întrupată în Marele
Voievod care a fost Mircea. Șl· ne mai spune ceva acest mor
mânt: că această cumințenie dacă este întărită cu credința cu
rată și cu credința în Hristos, atunci și cumințenia ta și brațul
tău capătă puteri neînchipuite, în fața căror puteri orice puteri
ale vrăjmașului se distrug. Acestea ne-a învățat mormântul lui
Mircea astăzi”9.
* * *
După cuvântul de preamărire al reprezentantului Ministerului Educa

ției Naționale, s-a ieșit din biserică în curtea mănăstirii și aici, din pridvorul
arhondariei sfântului lăcaș, profesorul Nicolae Iorga, din nou, a vorbit
„asistenței” aflată de față, prezentându-i „personalitatea și înaltul înțeles
românesc al domniei lui Mircea”, grăind și cele de mai jos:
„Acela ale cărui rămășițe venerate scoase din adâncul simplului
său mormânt de piatră le cufundăm din nou, în pământul în care i
s-a topit carnea, împreună cu acelea ale femeii care a dat naștere
urmașului peste un veac și jumătate al faptei sale, Mihai Viteazul,
se ridică puternic din nesiguranțele unei istorii pe care n-o lumi
nează mărturia noastră însăși despre faptele ce a făcut neamul, prin
rostul, mai mare decât al multor trecătoare biruinți, pe care și l-a
știut câștiga și păstra.
9 Ibidem.
689
www.dacoromanica.ro
Fiu de Domn, al lui Radu Vodă, din care legenda a făcut un

chip de amestec, transformându-l în creatorul însuși al Statului
Țării Românești, și al odraslei de sânge împărătesc balcanic, care a
fost Calinichia, cel care se va fi născut după anul 1360 a fost pregă
tit pentru isteața lui cârmuire, de mare echilibru, care, în toată isto
ria acestui neam, nu se poate alătura, decât cu a lui Matei Basarab,
cu a lui Constantin Brâncoveanu, Domni din osul lui, și cu a lui
Carol l-iu, Domn independent și Rege, adoptat de Nație prin libera
ei voință, a fost pregătit, zic, de împrejurări cu totul neobișnuite.
Crescut în grele vremuri, de decădere a puterilor de până atunci și
de ridicare a altora, nelegitime și primejdioase, el a fost martor al
întăririi, peste slăbiciunea bizantină a Paleologilor, peste fărâmi
țarea împărăției lui Ștefan Dușan, peste ruperea în trei a Țaratului
bulgăresc, cu care avusese legături strânse dinastia românească, a
emiratului turcilor otomani, devenit prin trecerea de la Tzymple la
Galipole, de la Galipole la Adrianopol, ținând în atârnare ca pe o
simplă feudă tolerată provizoriu însuși sărăcitul, dar încă așa de
strălucitorul Bizanț însuși, o împărăție. Decăderea, mergând până
la desăvârșita ruină a marilor ctitorii creștine, decădere datorită
neînțelegerilor din lăuntru, ambițiilor fratricide, chemării în ajutor
a străinului, fie și de altă lege, ruperii solidarității prin care singură
se țin Statele, a putut să-i fie învățătură.
Sunetul clopotelor din zidirile de piatră ale tatălui evlavios
înainte de toate și ale regalului bunic (sic), totdeauna gata de
războiu, care a fost Vladislav, închegătorul însuși al țării, nu l-a
putut îndrepta pe dânsul, care a ținut să-și adauge fundația, cât mai
măreață, către acea pietate fără vlagă în a cărei sfințenie formalistă
au amorțit atâția epigoni ai marilor familii domnitoare.
Cu sabia la coapsă e înfățișat el și pe zidurile Coziei acesteia și
pe acelea, mult mai modeste, ale creațiunii sale din partea muntelui
dincolo de Olt, și astfel apare el și pe monede. încununat cu o
coroană împărătească, dar în zale și cu mâna pe plăselele armei de
apărare a țării care-i fusese încredințată.
Dar nu un războinic al vremii de aventuri când Apusul era
tulburat pe o sută de ani de lupta dintre Franța cavalerească și dura
Anglie, când «contele verde» al Savoii venea să se bată cu turcii la
690
www.dacoromanica.ro
strâmtorile Mării Negre și înainta spre părțile bulgărești, când

feudalii latini împlântați în Grecia își continuau aventurile. Din
caracterizarea poetică a lui Eminescu, opusă celei, de o egală poe
zie, dar în sens contrar, a lui Grigore Alexandrescu, care vedea
fantoma eroului, atunci când marele cântăreț moldovean deslușia,
pe lângă bunul ostaș, în primul rând pe bătrânul moșnean, apărân-
du-și brazda, un lucru singur rămâne adevărat: stricta mărgenire a
unei acțiuni, care și-a avut ceasurile de mare putere, la datoria față
de pământul însuși al patriei, pe care l-a dorit numai, în buna sa
chibzuială, întărit și pe cealaltă clină a muntelui, garantat și pe
celălalt țărm al Dunării, program de siguranță din care împreju
rările au tăiat pentru totdeauna partea a doua.
Ajuns a înlocui, în circumstanțe care vor rămânea pentru
totdeauna nelămurite, pe un frate, și el viteaz, dar care nu-și putea
stăpâni boierii, el, care a întâmpinat o singură concurență la tron, și
aceia iscodită mai mult de turci: a acelui Vlad, care se va fi înfățișat
ca fiul cu același nume al lui Vladislav I-iu, s-a găsit înaintea în
trebării hotărâtoare a orientării politice în trei direcții: către Unga
ria, către frânturile imperiale creștine din Balcani, către noul domn
turcesc.
Nu s-a lăsat condus nici de amintiri, nici de legături din alt
domeniu decât al politicii singure. Creștin sau păgân, catolic sau
ortodox, vechiu prieten sau dușman de ieri, erau numai elemente
într-un calcul de o continuă exactitate, care i-a îngăduit să mântuie
în Scaun, cu hotarele stăpânirii sale respectate de oricine, nu prin
forța de care nu s-a știut folosi fiul și urmașul, Mihail, ci prin marea
lui pricepere de a întrebuința oameni și împrejurări.
Văzuse, la Nord, stingându-se acel puternic, împodobit cu
îndoita coroană catolică a Ungariei și a Poloniei, la care adăugia
prestigiul originii sale franceze de Angevin și calitatea permanentă
de căpitan al cruciadei contra necredincioșilor și a schismaticilor:
Ludovic, căruia i s-a zis cel Mare. Prielnică i-a fost soarta, care l-a
scăpat și de un așa de apăsător vecin, cu necurmate pretenții de
suzeran, de stăpânitor chiar dincoace de munți, și de vreun urmaș
din sângele lui, care să nu vie deci de aiurea și să aducă alte ambiții
cu alte orientări. în lupta cu celălalt Angevin, din Neapole, gine-
691
www.dacoromanica.ro
rele lui Ludovic, Sigismund de Luxemburg, deci și el cu origini

franceze, marchiz în Brandenburgul de curând intrat în familia sa,
nu facea decât să apere coroana adevăratei moștenitoare, Maria,
soția sa, fiică a marelui rege mort, și acesteia îi răspundea în Polo
nia, acum desfăcută definitiv din trecătoarea legătură și unită di
nastic cu Lituania, pretenția surorii Hedviga, silită la căsătoria cu
dârzul Litvan abia botezat, Vladislav Iagello.
Mircea a înțeles ce se poate face în astfel de împrejurări și,
peste o Moldovă în care el a stabilit relații de frățească alianță cu
un Petru Vodă, pentru ca apoi să hotărască moștenirea urmașilor
acestor fii ai Mușatei, el s-a legat cu acea Polonie, condusă de Ia-
gello, care intra momentan în jocul său, pentru ca pe urmă politica
românească, stăpânită de dânsul, să se îndrepte, cum cerea vremea,
spre alte căi.
Sigismund se impuse cu greu peste scene sângeroase, înjosi
toare ale demnității regale, dar, odată ajuns rege necontestat, ca soț
al Măriei Angevina și apoi, fără drept, moștenitor al soției moarte
în tinereță, el și-a amintit de originile sale, care erau așa de depăr
tate și de deosebite. Fiul împăratului Carol al IV-lea, urmașul
bietului său frate în Boemia slavă, a voit Imperiul, și l-a avut.
Pentru dânsul Ungaria era un adaus, un punct de sprijin, un loc de
plecare către dominația Orientului contra unei cotropiri otomane
la care s-a gândit numai din când în când. Voia să împace Biserica
Apusului, sfâșiată între doi papi, să unească Franța cu Anglia, să
intre cu drept împărătesc în aceste două reședinți regale și să
prezideze concilii. Locul rămânea liber aici spre noi, și acest loc
Mircea și l-a luat, strajă a creștinătății, zăgaz străbaterii turcești
peste Dunăre, ocrotitor chemat al Ardealului, precum în dregătorii
aproape independenți ai Ardealului, între care cel mai însemnat a
fost, nu un ungur, ci un polon, Stibor, el putea, la ceasuri grele,
să-și afle un sprijin și, în această țară vecină scutită de dânsul, un
adăpost.
Golul de sus îl întâlnește el însă, prin aceiași favoare a sorții,
care se rătăcește uneori și între nebuni, dar se ține mai bucuros în
societatea cuminților, și dincolo de Dunăre.
692
www.dacoromanica.ro
Aici el, care și în Ungaria și-a căutat o soție, cea de-a doua,
care, fiind catolică, n-a putut fi zugrăvită aici, unde locul îi e luat
de fiul ei, ortodox, Mihail, era prin toată înrudirea sa, veche și
nouă, acasă la dânsul. Numele său e al Sfântului Marcu, patron al
Veneției, nume care trecuse în Balcani și-l purta seniorul contem
poran slavogrec de la Canina și Avlona, pe malul Adriaticei,
Mrcșa. Soția sa cea dintâi, Mara, poartă numele sârbesc pe care-l
va repeta peste puțin înțeleaptă Mara Brancovici, «împărăteasa»
creștină alături de soțul ei musulman, Murad al II-lea. De la mamă,
acea Calinichia, a moștenit el, ca și de la stăpânirea «pământurilor
lui Dobrotici», al cărui nume îl poartă încă Dobrogea, calitatea de
rudă a Paleologilor, care-i îngăduia să poarte, ca și despoții sâr
bești, Ștefan și Gheorghe, ca și dominatorii bulgari de la ceia ce va
fi la turci Chiustendilul, vulturul împărătesc cu două capete pe
cnemidele sale de cavaler. Cu Constantinopolul, unde-și trimitea
spre învățătură fiii, dinastia munteană, și-a avut el legături
necontenite pe care puținele izvoare nu ne ajută a le cunoaște
deplin. El a înțeles că aceia ce fusese odinioară în mâna împăraților
«încununați de Dumnezeu» ai creștinei Rome răsăritene nu se mai
poate păstra decât numai prin strânse legături împreună.
N-a luptat contra nimănui dintre cei care nu se mai puteau
apăra, n-a căutat să se răzbune asupra celor pe care nevoia-i aducea,
ca la Rovine, pe urma oștilor turcești în pământul său, a căutat
prietenii unde erau cu putință și a cules moșteniri, ca în Dobrogea,
unde se presintau de la sine.
A mers și mai departe. Și-a dat samă că turcii, care nu veneau
ca niște fiare cumplite, ci ca niște urmași de alt neam și de altă lege
ai vechii ordini în Răsărit, se supun neapărat unei influențe de
cavalerism balcanic, adus prin Neapole din Franța războiului de O
sută de ani, și a văzut deci niște tovarăși și frați de arme în fiii lui
Baiazid contra căruia luptase și el la Nicopole, dar nu ca să dea
Dunărea, până la Chilia, ambiției lui Sigismund, gata să așeze, ca,
peste o jumătate mie de ani, pentru ei înșiși, Centralii austro-
germani la Severin și la Giurgiu și la gurile fluviului, pe Cavalerii
Teutoni și în acea capitală a Banatului și în cetatea genoveză din
Deltă. Astfel prin legătura cu Musa, care completa pe aceia cu
693
www.dacoromanica.ro
despotul Ștefan, a fost el, un timp, stăpân al «cetăților turcești» de

pe malul unei Bulgarii dispărute.
Când însă asprul Mohammed, rămas asiatic, fără nici o înțe
legere a rosturilor, drepturilor, obiceiurilor acestei vioaie creștină
tăți, s-a impus, Mircea i-a arătat că Bizanțul otoman nu se poate
întinde peste Dunăre și apoi s-a răscumpărat prin acea plată de
«bani roșii», de galbeni, cu care-și asigura liniștea așa cum o
făcea față de același Sultan, pentru posesiunile ei răsăritene,
însăși magnifica Veneție, căci așa, și nu altfel, trebuie socotită
vasalitatea Domnului român, (subl. D.Z.)
De-a lungul vremilor merge, chiar și pentru cei care nu citesc
cărțile, urmarea oricărei fapte omenești. Din când în când e nevoie
însă ca această urmare inconștientă să se prefacă prin lămuririle
cărturarilor în conștiință clară. O fac astăzi în numele așeză
mintelor ce reprezint și a muncii mele înseși în viața intelectuală și
politică a țării, ca și în rostul de permanent sfătuitor al Coroanei, pe
care mi l-a dat urmașul lui Mircea, domn și în Ardeal în care acela
stăpânia la Făgăraș și în marginea Sibiului, la acest ceas de
concentrare pioasă a amintirilor, aici, lângă mormântul vechiului
ctitor și ostaș”10.
* * *
Aceleiași mulțimi aflată încă în curtea mănăstirii, cu prilejul aci

amintitei comemorări, din pridvorul stăreției acesteia, în numele Acade
miei Române, al cărei membru titular era, i-a vorbit profesorul universitar
de la Cluj Ioan Lupaș (f 1967), care, în cuvântul său s-a referit mai cu
seamă la Maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul și ea, precum s-a arătat,
pomenită cu acest prilej. Stăruind mai ales asupra rolului acesteia în for
marea sufletească a eroului de la Călugăreni, universitarul clujean, printre
altele, a spus:
„Pătrașcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, a murit în
N. Jorga, Rostul lui Mircea-Vodă l-iu. Cuvinte rostite la Mănăstirea Cozia, cu
prilejul reînhumării rămășițelor Domnului Țării Românești, Vălenii de Munte,
1938, p. III-VII, și în „Revista istorică”, XXIV, numerele 4-6, aprilie-iunie 1938, p.
155-160. S-au corectat greșelile de transcriere sau de tipar din articol, prin confrun
tarea cu textul din „Revista istorică” (D.Z.).
694
www.dacoromanica.ro
București la sfârșitul aceluiași an, în care se născuse fiul său,

chemat să scrie cu fulgerătoarea-i spadă una din cele mai strălucite
pagini de glorie militară în istoria neamului nostru.
Creșterea lui Mihai, a rămas, din vârsta cea mai fragedă a
copilăriei, numai în grija mamei sale Tudora, care s-a bucurat de
sprijinul și ocrotirea influentului său frate, Iani Vistierul, om cu
înalte slujbe și cu multă trecere la Poarta Otomană. [...]
Tudora l-a obișnuit pe Mihai din pruncie cu cinstirea legii
creștinești și a datinilor străbune. Când papa de la Roma a încercat,
prin un trimis al său, să înduplece pe Mihai Viteazul a părăsi
credința părinților săi și a trece la Biserica romanocatolică, după
mărturisirea unui scriitor contemporan din Transilvania, Mihai ar
fi primit scrisoarea și sfaturile papei «strâmbând din nas, indignat
că acesta cutează să atace și să defaime credința pe care o măr
turisește el»...
Această alipire neclintită a lui Mihai la Biserica și credința
străbună e a se mulțămi, fără îndoială, în mare parte creșterii de
care l-a împărtășit evlavioasa și buna sa maică Teodora. Ea s-a
învrednicit în curând să vadă talentele mari ale fiului său și să se
minuneze de extraordinara lui destoinicie în conducerea țării și a
oștirilor, având atâtea prilejuri de a se bucura de strălucitele lui
biruințe. Inima ei de mamă nu a fost însă cruțată, la adânci bătrâ
nețe, nici de sabia durerii, care o sfâșie cumplit în clipa când i-a
sosit din Ardeal vestea despre înfiorătoarea ucidere a «drag fiului
său» Mihai, pe Câmpia Turzii.
La bătrânețe, Tudora intrase în cinul monahal, luându-și în
călugărie numele Teofana. Un scriitor ardelean contemporan spune
că Mihai Viteazul, înainte de a pleca să cuprindă Ardealul, s-a
îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostind-o în Mănăstirea Cozia. De
aci a putut să urmărească maica Teofana - cu sufletul îndoit între
speranțe mari și temeri chinuitoare -, soarta schimbăcioasă a fiului
ei. Aci a primit vestea despre rezultatul îmbucurător al luptei de la
Șelimbăr, despre intrarea lui Mihai în capitala Ardealului [...] și
despre cucerirea Moldovei în vara anului 1600.
Soliile, care aduceau vești îmbucurătoare despre biruințele și
isprăvile lui Mihai, vor fi găsit pe cuvioasa maică Teofana în
695
www.dacoromanica.ro
N1CULAE ȘERBĂNESCU
liniștea și evlavia chiliei sale adeseori adâncită cu totul în meditații

asupra înțelesului acestor cuvinte din paraclisul Maicii Domnului:
«O, prealuminate nor, Maica lui Dumnezeu, pe cei ce luptă cu noi
surpă-i cu dreapta ta cea stăpânitoare și atotputernică -, și pe cei
asupriți îi mântuiește!»
Tot aici a primit și vestea despre dureroasa înfrângere de la
Mirăslău, ca și mai târziu zguduirea, care venia ca un trăznet din
senin, despre năpraznicul sfârșit de la Turda [...]
înainte de a închide ochii pe veci, maica Teofana fu cercetată
în Mănăstirea Cozia, de către nora sa, Doamna Stanca, dimpreună
cu nepotul său Nicolae Pătrașcu, și cu nepoată-sa Florica. Această
mișcătoare și duioasă întâlnire a rămas eternizată într-un act româ
nesc scris de «călugărașul Gavriil». Aici se pot citi următoarele
rânduri, care zugrăvesc în mod plastic starea sufletească a mamei,
soției, fiului și fiicei lui Mihai, după ce căzu frumosul lui cap în
țărână, neprilejindu-se „sabia lui cea ageră în mâna lui cea vi
tează”:
„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugărița Teofana, muma
răposatului Mihai Voievod din Țara Românească, viețuit-am viața
acestei lumi deșerte... și am petrecut lumește destul în tot chipul în
viața mea, până ajunseiu și la neputința bătrânețelor mele și la
slăbiciunea mea în sfânta Mănăstire Cozia, la lăcuita Sfintei Troițe
și la răpaosul răposatului Mircea Voievod. Și trăiiu deajuns de
luaiu și sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele.
Acilaș mă ajunse și vestea de săvârșirea zilelor drag fiului meu
Mihail Voevod și de sărăciia Doamnă-sa și a coconilor Domniei
lui prin țările străine. Fuiu de plângere și de suspine ziua și
noaptea.
„După aceia, cu vrearia și cu ajutoriul Domnului din ceriu și
cu rugăciunea cinstiților părinți în zi și noapte și plângerea mea și
suspinele sărăciei lor din țările străine doară Sfinția Lui din înaltul
ceriului au auzit și s-au milostivit de i-au scos din țările străine în
țara de moștenire, și mai vârtos au cugetat la sfânta mănăstire
Cozia pentru bătrâna și jalnica lor maică. Și, dacă se adunară unii
cu alții, mare plângere și suspin fu printre ei de jalea fiiu-său
Mihail Voievod și pentru patima lor ce au pățit prin țările străine -
696
www.dacoromanica.ro
Doamna Stanca și fiiu-său Nicolae Voievod și fie-sa Doamna

Florica. Fu după aceea întrebare între ele, cine cum au petrecut?
Grăi Doamna Stanca: Cum am pățit noi, maică, să nu pață nime din
ruda noastră, dară Molitva Ta, maică, cum ai petrecut? Maica zise:
Cu mult foc de moartea fiiu-meu și de jalea domniilor voastre, iar
de cătră Sfânta mănăstire am har dragului Domn din ceriu și
mulțumesc părinților din sfânta mănăstire c-am avut pace, răpaus
și căutare de molitvele lor la nevoia mea... Zise maica Teofana:
Pentru aceea, fetele mele, am făgăduit sfintei mănăstiri două sate
din Romanați: Frăsineiul și Studenița, pentru sufletul răposatului
Mihail Voievod și pentru sănătatea fiu-său Nicolae Voevod și pen
tru pomeana noastră și a tot neamul nostru, să fie pomenit la toate
sfintele pomelnice și la dumnezeiasca liturghie în veci de noi și de
Nicolae Voevod, și de tot neamul nostru în vecie pentru pomană”.
La adânci bătrânețe s-a stins din viață maica Teofana, după ce,
în felul acesta, prin o frumoasă danie creștinească, s-a îngrijit ca
veșnica pomenire a eroului Mihail Voievod, a ei și a întreg nea
mului său necontenită să fie în altarul Mănăstirii Cozia, «la ră-
paosul răposatului Mircea Voievod». Ea a fost înmormântată în
tinda bisericii Mănăstirii Cozia, unde, mai târziu, nepoții ei,
Nicolae și Florica, i-au așezat pe mormânt «o frumoasă piatră
sepulcrală cu inscripție românească»11.
Al cărei text, așa cum s-a văzut, a fost insei at în partea de la început a
acestui articol.
* * *
în timpul când în curtea mănăstirii se țineau aceste două cuvântări,

din urmă, în pronaosul bisericii ei, raclele cu rămășițele pământești ale
celor două vestite personalități istorice: Mircea cel Mare și Maica Teofana,
desigur, au fost coborâte în fostele lor morminte - reînnoite acum -, spre
„odihnă veșnică”,.fiind așezate în felul în care s-a arătat în cele de mai sus.
11 Cf. I. Lupaș, op. cit., p. 117-121. Autorul articolului, preotul Niculae Șerbă-
nescu, a reprodus din textul articolului publicat de I. Lupaș în „Revista istorică”, VII,
1921, nr. 135-139 și retipărit în volumul Studii, conferințe și comunicări istorice, voi.
I, București, 1929, p. 117-121. Nu este deci cuvântul rostit de I. Lupaș în 1938, afară
de cazul că istoricul o fi citit aceste părți din articolul deja publicat.
www.dacoromanica.ro
După aceste cuvântări rostite în incinta mănăstirii, viitorul rege Mihai I,

condus de profesorul Nicolae Iorga și urmat de „toți oaspeții”, a vizitat
vechiul paraclis domnesc al ctitoriei lui Mircea Vodă, apoi din pridvorul
acesteia, aflat spre Valea Oltului, a scrutat încântătoarea priveliște a Carpa-
ților Olteni și după aceea a cercetat voievodalul lăcaș de cuvioșie în tot
cuprinsul său, explicațiile istorice în legătură cu el, dându-se, atât lui, cât și
însoțitorilor, de marele nostru istoric, profesorul Nicolae Iorga.
Ceremonia înălțătoarei solemnități din ziua de 15 mai 1938, prilejuită
de reînhumarea, la Mănăstirea Cozia, a rămășițelor pământești ale lui
Mircea cel Mare și ale Maicăi Tudora-Teofana, mama lui Mihai Viteazul,
s-a încheiat cu „un mare praznic creștinesc” dat întru pomenirea acestora, la
care au luat parte Marele Voievod Mihai de Alba Iulia, toți oaspeții veniți
din București și mulțimea de pelerini aflată în incinta Mănăstirii Cozia,
ctitoria lui Mircea cel Mare.
Intr-o asemenea grandioasă solemnitate s-a desfășurat popasul ani
versar de la jumătatea lunii lui mai din anul 1938, care privea, mai cu
seamă, pe domnitorul Țării Românești Mircea cel Mare (1386-1418), unul
dintre cei mai vestiți conducători ai poporului nostru, din perioada medie
vală a istoriei acestuia. Am ținut ca în cele aci consemnate, să prezint fidel
și cu adevărat pe de-a-ntregul ceremonia celor petrecute atunci la Cozia,
spre a putea fi cunoscute, în toată splendoarea lor, de către cât mai mulți
dintre noi cei de azi și de mâine. Căci am convingerea că aducerea în mintea
noastră a astfel de momente ale trecutului românesc, are să ne fie un stă
ruitor îndemn ca să urmăm exemplul înaintașilor, adică să nu ne uităm
conducătorii, ori cum s-ar fi intitulat ei, ci să-i cinstim după cuviință, așa
cum, cel puțin, au făcut aceia dintre ai noștri ce-și duceau traiul în anul
1938, deoarece fiecare dintre acești conducători, în curgerea vremurilor ce
s-au dus, a trudit cu sârguință pentru apărarea, neștirbirea hotarelor, binele,
propășirea și înflorirea patriei noastre.
. 698 .
www.dacoromanica.ro
POSTFAȚA J
Personalitatea și domnia lui Mircea cel Mare au însemnat, așa cum s-a
pronunțat răspicat Dimitre Onciul, pășirea românilor în istoria universală.
Pentru prima oară ei au jucat atunci un rol european.
A fost nevoie să treacă 86 de ani de la primul curs închinat de Dimitre
Onciul marelui domn, pentru ca un alt istoric român, Ioan Aurel Pop,
reprezentantul în Clujul de azi al glorioasei tradiții create de Alexandru
Lapedatu, Ioan Lupaș, Ștefan Meteș, Ștefan Pascu și mai ales David Prodan,
să nu șovăie să scrie că Mircea cel Mare, prin rodnica și lunga lui domnie, a
conferit țării sale un prestigiu fără precedent și o întindere teritorială ma
ximă pentru veacurile XIV-XVI.
*
Din păcate, toată istoriografia românească și străină deopotrivă, cu
Dimitre Onciul însuși, a contribuit să golească aceste caracterizări de orice
conținut și să îngrămădească în schimb un munte de aserțiuni contrare,
făcând din marele domn un înfrânt la Rovine și un fugar repus pe tron de
oști străine, un vasal și al turcilor și al ungurilor, iar la sfârșit un înge
nuncheat plătitor de bir în fața lui Mehmed I, domnind peste o țară lipsită
de una din cele două mari înfăptuiri ale sale: Dobrogea.
Nimic din ceea ce au scris și spus istoricii români timp de mai bine de
un secol după tipărirea în „Convorbiri literare” a Scrisorii III (pe cei străini
n-are rost să-i punem la socoteală) nu a dat dreptate celui mai mare dintre
ei, care a fost și rămâne în epoca modernă genialul Eminescu. Dimpotrivă.
L-au contrazis. Așa încât, pe lângă poemul ce a ridicat pe domn și lupta de la
* Stăpânirile lui Mircea în Transilvania, în „Revista de istorie”, 1986, nr, 7, p.
685 (număr închinat aniversării celor 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Româ
nești). In articolul intitulat Autoritatea domnească și teritorială a Țării Românești în
timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) apărut în „Studia Universitatis Babeș-
Bolyai. Historia, XXXI, 1986, nr. 2, p. 1-14 găsim „a conferit țării sale un prestigiu
fără precedent și o întindere teritorială maximă pentru perioada medievală”.
www. oromanica.ro
POSTFAȚĂ
Rovine la proporția de „mituri fondatoare” ale conștiinței de noi înșine,

cuvintele așternute de pana sa gazetărească rămân, și după 130 de ani, cele
mai cuprinzătoare și mai înălțătoare, de nimeni ajunse în încercarea de „a
exprima adevărul”: Mircea I, acest prototip luminos și al artei războinice și
al celei diplomatice la români, n-a gândit toată viața lui decât la menținerea
neatârnării. Cuvinte ce și-au găsit ecoul abia după mai bine de un veac, sub
pana aceluiași istoric citat înainte: Existența raporturilor feudalo-vasalice
între state (mai ales în relațiile cu Ungaria) larg uzitate în epocă, nu l-a
împiedicat niciodată pe voievodul de la Argeș să se considere pe sine și să fie
stăpânul unei țări independente.
Această țară el a păstrat-o neștirbită până la moarte, lăsând moștenire
urmașilor o zidire ce se va dovedi capabilă să înfrunte - a spus-o tot Dimi
tre Onciul - toate furtunile istoriei, până azi.
în noua furtună, în uraganul cu care ne confruntăm noi, față de care
urgia otomană cu care s-a confruntat el a devenit un basm de adormit co
piii, și chiar aceea căreia am reușit să ne opunem șapte decenii
** se colo
rează aproape idilic în cețurile amintirii colective, nevoia de a redobândi
credința în „puterea de viață a poporului român” (Eminescu) și în formi
dabilele lui resurse de rezistență la provocări ale istoriei ce frizează apo
calipsul, devine o problemă de viață și de moarte.
Acestei cauze îi servește cartea de față.
Editorul ei, care este și unul dintre cei șase autori, își îngăduie să evoce
pe un adolescent de 14 ani și jumătate, îngenuncheat la Cozia în fața cele
brului tablou votiv și rugându-se Maicii Domnului și Celui ce-i ținea
Biserica în furtuna din timpul său, și în aceea din vremea rugătorului, să ne
mântuiască de cele năpustite peste noi. Era în vara anului 1948, când se
pornise marele asalt asupra neamului românesc, după înlăturarea, la 30
decembrie 1947, a ultimei stavile din calea lui.
Și iată, de acel rău istoric Maica Domnului ne-a ajutat să ne mântuim,
de bună seamă cu necontenita rugăciune a celui ce numai cu trupul se
odihnește la Cozia, duhul lui stând de 591 de ani de veghe asupra noastră.
Când un ales slujitor al Domnului, de pe un scaun mitropolitan foarte
înalt, a binevoit să asculte pledoaria subsemnatului pentru ridicarea dom
nului Țării Românești Mircea cel Mare în ceata sfinților, am adus argu
mentul că niciunul dintre ceilalți sfinți domni, nici marele Ștefan, nici
ctitorul noii Sfinte Sofii de la Argeș și isihastul genial al scrisului național,
Neagoe Basarab, și nici mucenicul Constantin Brâncoveanu n-ar fi existat
** Dan Zamfirescu, Șapte decenii împotriva „Imperiului răului” în „Clipa”. Di
rector fondator: Dinu Săraru, anul II, nr. 4, martie 2009, p. 16.
anica.ro
POSTFAȚĂ
dacă la Rovine biruia Baiazid, deoarece peste tot pământul românesc s-ar fi
întins legea de la sud de Dunăre, unde nu au mai existat nici domni creștini,
nici mari zidiri creștinești, și nicio mare cultură creștină precum a noastră,
în cele cinci secole de „turcocrație”.
Răspunsul înaltpreasfinției Sale a fost: să-i cinstim pe acești mari domni,
și pe Mircea și pe Mihai Viteazul. Dar a-i canoniza nu se cuvine. Fiindcă în
fața unei icoane de sfânt, omul trebuie să îngenuncheze, să simtă acea
legătură specială pe care o creează sfinții, între ei și noi cei de aici.
înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, nevrednicul semnatar al acestor
rânduri și alcătuitor al cărții acesteia a fost poate primul - oricum, este
primul ce o mărturisește în scris - care a îngenuncheat în fața icoanei de la
Cozia. Rugându-se pentru neamul său, și pentru ca să-i dea și lui puterea de
a lupta pentru el. Și sfântul din fața Maicii Domnului ne-a ajutat și l-a
ajutat.
Fie ca prin restaurarea adevărului despre cel ce a fost Mircea cel Mare să
deschidem calea pentru cei ce se vor duce la Cozia să se roage azi, când mai
mult ca oricând avem nevoie de ajutorul lui. Și împreună cu sfântul voievod
să ne rugăm cu toții Maicii Domnului, rostind cuvintele poetului ce i-a
aureolat chipul în istorie și în inimile noastre:
înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire,
Și zid de mântuire.
701
www.dacoromanica.ro
BIBLIOGRAFIE
1. Fănuș Neagu, De din vale de Rovine, „Luceafărul”, anul XXVIII, 1986, nr.
15 din 12 aprilie
2. Alexandru V. Diță, 17 mai 1395, O dată importantă în istoria universală -
Victoria Românească de la Rovine, în volumul Marele Mircea Voievod.
Coordonator Ion Pătroiu, București, Editura Academiei, 1987, p. 254-277.
3. Alexandru V. Diță, Un izvor necunoscut despre victoria lui Mircea cel
Mare la Rovine, „Luceafărul”, nr. 29/1986.
4. Alexandru V. Diță, Din nou despre bătălia de la Rovine, „Luceafărul”, nr.
37/1987. ’
5. Alexandru V. Diță, Cel dintâi ecou internațional al victoriei românești de

la Rovine din 17 mai 139, în voi. „Locul românilor în istoria universală”, voi.
III/l, Iași, 1988, p. 453-468.
6. Alexandru V. Diță, Despre o ficțiune istoriografică, în „Anuarul
Institutului de Istorie A.D. Xenopol”, Editura Academiei, Iași, an XXVII, 1990,
p. 155-169.
7. Alexandru V. Diță, Din nou despre cel dintâi internaționale ale victoriei
românești de la Rovine din 17 mai 1395, „Biblioteca Bucureștilor”, nr. 9, 2008.
8. Dan Zamfirescu, Din nou despre victoria de la Rovine a lui Mircea cel
Mare, „Luceafărul”, nr. 32 din 9 august 1986.
9. Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare - factor hotărâtor în configurarea
poliiico-istorică a Sud-Estului european, în volumul Marele Mircea Voievod,
Coordonator Ion Pătroiu, p. 278-310.
10. Dan Zamfirescu, Solidaritatea româno-ungară, vector al istoriei euro
pene, în „Săptămâna Românească”, Arad, anul II, 2006, n. 31, iunie 29-iulie 5.
11. Dan Zamfirescu, In legătură cu data reală a victoriei de la Rovine -
inedit.
702
www.dacoromanica.ro
BIBLIOGRAFIE
12. Alexandru V. Diță și Dan Zamfirescu, Două noi contestări ale victoriei
românești din 17 mai 1395 - inedit.
13. Radu Ștefan Vergatti, Dobrogea lui Mircea cel Mare - inedit.
14. Virgil Joița, Când, de către cine și cum a fost plăsmuit „tratatul'' lui
Mircea cel Mare cu sultanul Baiazid, în volumul Marele Mircea Voievod.
Coordonator Ion Pătroiu, p. 311-329.
15. Preotul Niculae Șerbănescu, Reînhumarea, la mănăstirea Cozia, în ziua
de 15 mai 1938, a rămășițelor pământești ale lui Mircea cel Mare. Cu prilejul
comemorării a 575 de ani de la moartea sa. „Biserica Ortodoxă Română”, anul
CXI, 1993, nr. 1-3, ianuarie-martie, p. 68-82.
703
www.dacoromanica.ro
NOTA EDITURII
Am adoptat pentru numele sultanilor otomani forma intrată în ultima

vreme în uz: Mehmedvn loc de Mahomed, Suleyman (pentru unul din fii lui
Baiazid) dar am păstrat Baiazid, intrat astfel în limba română de trei secole
(cu t sau d final). De asemenea Soliman pentru cel supranumit „Magni
ficul”.
In citatele în limbi străine sau în românește s-a lăsat forma utilizată de
autori pentru Baiazid I. la fel în textele lui Onciul.
Numele eroului eposului popular sârbesc mort la Rovine l-am scris
Kralievici și nu Kralevici (KpajieBHH în izvoarele slavone), deoarece aces
ta corespunde formei din limba sârbă, în care înseamnă „fiu de rege” (Mile
Tomici, Dicționar sârb-român, volumul A-L, Savez Srba u Rumuniji, Ti
mișoara 1998). Numele celuilalt căzut la Rovine l-am scris Dragaș, nu în
transcriere Dragas. Toate celelalte nume sârbești pentru care avem posibi
litatea transcrierii în limba română fără a uza de transcripția internațională
s-au redat ca atare, cu excepția citării ca autori, împreună cu titlurile căr
ților sau articolelor. Deci Raic, Sisic, Stojanovic, Dinic, Radojicic, Jagic,
dar în referințele la ei Raici, Șișici, Stojanovici, Dinici, Radojcici, Iaghici
etc. Atragem atenția că j este sunetul i scurt. La fel am procedat cu numele
istoricului ceh Constantin Jirecek, citit de români: Jirecek în Ioc de Irecek,
deoarece J cu valoare de I în germană este citit la noi J. Cum pentru sunetul
c noi avem diftongul ce, am scris peste tot Irecek, afară de titlul cărții sale
germane.
Denumirea celebrei localități Cosovo Pole, scrisă în mai multe feluri,
cu K. și cu doi s, sau într-un singur cuvânt, am unificat-o: Cosovo, și în două
cuvinte când se dădea numele întreg al Câmpiei Mierlei.
Pentru numele banului Ștefan de Losoncz am adoptat forma din Docu
menta Romaniae Historiae. D. Relații între Țările Române. Volumul I,
București, Editura Academiei, 1997.
704
www.dacoromanica.ro
NOTA EDITURII
Am scris peste tot Ankara^pentru lupta din 1402 și nu Angora, Nicopole

și Karinovasi (la A. Decei cu i final fără punct).
Numele cronicarului polon Iàn Dlugosz l-am scris Dlugoș, așa cum se
pronunță în polonă.
Titlul Cronica de la Saint-Denys, citat curent în acest mod, este cel din
ediția lui M.L. Bellaguet: Chronique du Religieux de Saint-Denys, conte
nant le règne de Charles VI, de 1380 a 1422. Deci cu y și cu cratimă de
unire.
705
www.dacoromanica.ro
CUPRINS
Măreața umbră de la Cozia de Dan Zamfirescu / 5

♦
FĂNUȘ NEAGU, membru al Academiei Române
De din vale de Rovine /11

♦
ALEXANDRU V. DIȚĂ, doctor în istorie
17 mai, o dată importantă în istoria universală - victoria românească

de la Rovine/14
Un izvor necunoscut despre victoria lui Mircea cel Mare la Rovine/ 52
Din nou despre bătălia de la Rovine/ 60
Cel dintâi ecou internațional al victoriei românești
de la Rovine din 17 mai 1395 / 67
Despre o ficțiune istoriografică / 88
Din nou despre primele ecouri internaționale ale victoriei românești
de la Rovine din 17 mai 1395 /108
♦
DAN ZAMFIRESCU, membru al Academiei Oamenilor de Știință din
România
Din nou despre victoria de la Rovine a lui

Mircea cel Mare /116
706
www.dacoromanica.ro
Mircea cel Mare -factor hotărâtor în configurarea politico-istorică a
Sud-Estului european /127
Solidaritatea româno-ungară, vector al istoriei europene /179
în legătură cu data reală a victoriei de la Rovine / 185
♦
ALEXANDRU V. DIȚĂ și DAN ZAMFIRESCU
Două noi contestări ale victoriei românești din 17 mai 1395/550

_ ♦
RADU ȘTEFAN VERGATTI, membru corespondent al Academiei
Oamenilor de Știință din România
Dobrogea lui Mircea cel Mare / 629

♦
VIRGILJOIȚA
Când, de către cine și cum a fost plăsmuit „tratatul” lui Mircea cel Mare
cu sultanul Baiazid / 652
♦
Reînhumarea, la Mănăstirea Cozia, în ziua de 15 mai 1938,

a rămășițelor pământești ale lui Mircea cel Mare. Cu prilejul
comemorării a 575 de ani de la moartea sa / 679
♦
Postfață / 699
♦
Bibliografie / 702
♦ .
Nota editurii / 704
www.dacoromanica.ro
707
Autorii și Editura își exprimă
recunoștința față de Domnul
ȘTEFAN DULU
Directorul Editurii
SEMNE
pentru solidaritatea
cu strădania lor de a întemeia
această perspectivă nouă
asupra istoriei noastre medievale.
Al doilea tiraj
www.dacoromanica.ro
7 a t ? 31
ISBN 978-973-1835-20
www. romanica.ro

Dita, Mircea Cel Mare Scutul Europei-Ocr PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dita, Mircea Cel Mare Scutul Europei-Ocr PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIRCEA CEL MARE

MIRCEA CEL MARE

Editura ROZA VÂNTURILOR

Adresa: EDITURA ROZA VÂNTURILOR

Copyright © Toate drepturile aparțin editurii Roza Vânturilor - 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Mircea cel Mare : scutul Europei / Fănuș Neagu, Alexandru V.

94 (498.1)"14" Mircea cel Mare

Coperta: Detaliu din vitraliul Mănăstirii Cozia

Pentru noi, importanța acestei mărturii, consemnată înainte de sfârșitul

conștiința de sine a poporului român, căci în același timp, o încercare simi­

monstrat că eșecul încercării de a demola această glorie istorică românească

DE DIN VALE DE ROVINE...

tiindu-mă fascinat de istoria veche, de matca motivelor poetice,

iertare Alexandrescului și Eminescului) să ni-I redăruiască sub adevă­

17 MAI 139S, O BATĂ IMPORTANTĂ

ercetarea sistematică a textelor (și a contextelor) în care cronicarii

acumulează pe fișele cercetătorului, constrângându-1 aproape să accepte

1 Heinrich Geizer, Abriss der byzantinischen Kaisergeschichte, în K. Krum­

avut loc o nouă bătălie, de astă dată „nefericită“, după care,

I. DATA EXPEDIȚIEI NORD-DUNĂRENE A SULTANULUI

1. în anul 1923 J.H. Mordtmann afirma, iar Franz Babinger, peste

încerca să consolideze, la rându-i, o a patra dată: cea a campaniei lui

nu se poate ignora faptul că Marko Kralievici a fost prezent lai întrunirea de

2. La fel de lipsită de temei este și așezarea campaniei sultanalè și a

neîntemeiată - potrivit căreia numele orașului ar veni de la vestitul erou al

15 B.P. Hasdeu, Originile Craiovei (1'230-1400), în „Columna lui Traian”, VIII

viitor, la împlinirea a 6 și 9 luni de la moartea lui18. Datând din octombrie

18 C. Litzica, art. cit., p. 377.

cronicilor sârbești a fost serios zdruncinată,. ca să nu spunem anulată, de

5. Vanitatea tinerească a regelui Sigismund de Luxemburg și iritarea

22 V. Laurent, art. cit., p. 180.

Datarea lui Ilie Minea nu poate fi acceptată dintr-un motiv hotărâtor:

Așadar, sultanul nu dezminte succesiunea evenimentelor, ci numai

II. LOCALIZAREA CONFRUNTĂRII DECISIVE

28 Cronica versificată a lui Enveri, ca și ambiguitatea lui Neșri sunt „argumente”

capitale du sultan”31, putem atribui aceeași importanță strategică și perechii

La confluența Argeșului cu Vâlsanul am putea accepta doar dacă am

•b Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, București, Editura Militară, 1981,

III. CARACTERUL CONFRUNTĂRII MILITARE

După cum am precizat deja, bătălia de la Rovine a fost nu numai

16 J. de Hammer, Histoire de l’Empire ottoman, voi, I, Paris, 1844, p. 104.

întreprinse de Imperiul Otoman până atunci împotriva unui stat european.

s-a lovit, asemenea lui Napoleon în campania din Rusia, de un mod de

„După aceasta a plănuit [Baiazid] război împotriva românilor,

46 Ioan Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichschrei-

De asemenea, tradiția sârbească, din așa-numitele „cronici tinere”,

Această victorie nu poate fi ascunsă nici de cronicarii otomani Enveri

[la Baiazid]. A dat de știre, zicând: «Vrăjmașul care caută ura,

Pentru a face uitat caietul țării ghiaurilor răufăcători, au făcut

Și s-a umplut bolta cerului cu strigătele de sfadă și ceartă. Război­

Cei mai mulți dintre oștenii islamului, încununați de victorie,

53 Valeriu Veliman, art. cit., p. 379-383. Toate sublinierile ne aparțin. Textul

este arătată ca rămânând nescăzută, capabilă să continue lupta cu

Reiese cu aceeași claritate că de ambele părți războiul a fost total, că a

Cu toate acestea, și chiar admițând datarea corectă - 17 mai 1395 -,

politice echivalente cu înfrângerea56, fie, în sfârșit, ca pe o victorie

imposibil de fructificat, prin urmărirea și alungarea cotropitorilor, din

Teoria lui Jirecek a fost ulterior completată de istoricii români care

își avea premisa esențială în presupunerea că la Rovine el nu a fost

„Ciudat, cronica bulgară se contrazice ea însăși, susținând, pe de o parte,

în mod constant s-a argumentat adevărul afirmației cronicii despre

63 Ioan Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăila, București, 1968, p. 266.

conștiința de sine a poporului român, căci în același timp, o încercare simi

iertare Alexandrescului și Eminescului) să ni-I redăruiască sub adevă

1 Heinrich Geizer, Abriss der byzantinischen Kaisergeschichte, în K. Krum

Și s-a umplut bolta cerului cu strigătele de sfadă și ceartă. Război

Nu putem însă încheia înainte de a sublinia, o dată mai mult, impor

La aceste rânduri, menite mai mult a dezinforma decât a informa, tre

In continuare ne oprim la cele două „contribuții” - singurele origi

vale ca și spiritul de asociere al istoriografului explică eroarea cronolo

Cunoaștem, datorită amănunțitelor și pertinentelor cercetări între

Lauda de sine a regelui Sigismund a făcut rapid înconjurul continen

eși în ultimul timp mai justa cunoaștere și interpretare a izvoa