Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-

Vodă

Coperta romanului Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-

Vodă, publicat în 1929
 Prezentare generală
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă este un roman
istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima
oară în volum în anul 1929 de către Editura „Naționala” S.
Ciornei din București.
Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei în
anii 1679-1680, în timpul celei de-a treia domnii a lui
Gheorghe Duca. Romanul prezintă o călătorie prin țară a
abatelui francez Paul de Marenne, sol tainic al regelui
Ludovic al XIV-lea al Franței către sultanul Imperiului
Otoman, înfățișând „Moldova prăbușită din vechea ei
mărire, sleită de biruri, de războaie și de prădăciuni”.[1]:p.
225
Sursa principală de inspirație a romancierului a fost
Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1662-1743) al
cronicarului Ion Neculce (1672-c.1745) în care sunt
relatate principalele evenimente istorice petrecute în
timpul domniei lui Gheorghe Duca.[2] Potrivit criticului
Alexandru Piru, romancierul preia din cronică amănunte
pline de culoare, creând „o realitate proprie care se
impune cu aceeași putere, făcând concurență naturii și
istoriei ca orice operă de geniu”. În ceea ce privește stilul
lingvistic, același critic constată că în timp ce cronicarul se
exprimă în graiul popular moldovenesc al epocii sale,
Sadoveanu folosește „o limbă supusă canoanelor
gramaticale și estetice de un caracter fictiv, dar într-atât de
verosimil, încât chiar omul de știință cunoscător al limbii
secolului respectiv rămâne copleșit de impresia de
autenticitate”.[2]
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost primit cu
elogii de critica literară a vremii, fiindu-i lăudat caracterul
obiectiv. El a fost considerat cel mai bun roman istoric
românesc,[3] precum și o capodoperă literară plină de
savoare.[4]

Rezumat
În toamna anului 1679, aflat în drum spre Istanbul pentru a
transmite un mesaj tainic sultanului din partea regelui
Ludovic al XIV-lea al Franței, abatele francez Paul de
Marenne tranzitează Principatul Moldovei, călăuzit de la
Liov de căpitanul mercenar Ilie Turculeț. În ținutul
Romanului, ei se întâlnesc cu beizade Alecu Ruset, fiu de
domnitor, căruia i se încredințase protejarea înaltului
oaspete, iar suita mărită se îndreaptă către Iași pentru ca
abatele să fie prezentat domnului Gheorghe Duca. Pe
parcursul călătoriei, oaspetele francez are prilejul să se
familiarizeze cu diferite locuri și obiceiuri din Țara
Moldovei. Alecu Ruset îi mărturisește abatelui dragostea
sa pentru domnița Catrina, fiica voievodului tiran; aceasta
fusese logodită din copilărie cu beizade Ștefan, un fiu urât
și slut al fostului domnitor Radu Leon.
Ajuns la Iași, abatele este primit la curtea lui Duca-Vodă,
cunoscându-i cu acest prilej pe logofătul Miron Costin și
pe mitropolitul Dosoftei, importanți cărturari ai Moldovei.
Chemat la Curtea Domnească, Alecu Ruset îl amenință pe
Duca-Vodă că, în cazul în care va păți ceva rău, prietenii
săi din Polonia vor trimite la Stambul scrisorile prin care
domnitorul făgăduia credință polonezilor după cea de-a
doua mazilire, punându-se astfel la adăpost de mânia lui
Vodă. Cu ajutorul dădacei Măgdălina, fiul fostului domnitor
se întâlnește cu domnița Catrina și-și declară dragostea
pentru ea.
În aceeași perioadă, hatmanul Sandu Buhuș descoperă
un complot prin care boierii Vasilie Gheuca și Georgie
Bogdan încearcă să provoace o răzmeriță a răzeșilor
orheieni și lăpușneni (care se mai răsculaseră în 1671 sub
conducerea lui Mihalcea Hâncu), trimițându-le o scrisoare
măsluită de spătarul Ion Milescu pentru a părea că ar fi
fost scrisă de Dumitrașcu Cantacuzino, fost domn al
Moldovei (1673-1674, 1674-1675 și 1684-1685).
Conspiratorii sunt prinși, iar sulgerul Lupul (curierul
scrisorii) divulgă sub tortură numele boierilor trădători. La
sfatul logofătului Miron Costin, Vodă îi cruță viața
spătarului Milescu, al cărui talent plastografic ar putea să-i
fie de folos. Ceilalți complotiști sunt decapitați de gâdele
Buga Sârbul în fața porții domnești.
Abatele de Marenne pornește spre Stambul, însoțit o parte
din drum de Alecu Ruset, care-l salvează pe solul francez
de o încercare de jaf pusă la cale de doi frați lioveni tocmiți
de domnie. Beizadeaua se întoarce la Iași unde se
întâlnește în taină de mai multe ori cu domnița Catrina. În
acest timp, răscoala orheienilor este înăbușită de serdarul
Constantin Cantemir, iar viața celor prinși este salvată în
urma rugăminții fostului căpitan de oști Tudor Șoimaru.
Bătrânul oștean orb moare pe lespezile bisericii Mănăstirii
Golia, blestemându-l pe Duca-Vodă, iar clopotul cel mare
din turn începe să bată singur. În primăvara anului 1680,
cu ajutorul lui Ion Milescu, domnitorul plăsmuiește niște
scrisori mincinoase prin care Alecu Ruset recunoaște că el
ar fi scris acele scrisori compromițătoare aflate în mâinile
polonezilor. Sfătuit de domnița Catrina, tânărul fiu de
domn pleacă la Stambul pentru a cere protecția abatelui
de Marenne. Gheorghe Duca merge și el acolo, împreună
cu domnița Catrina, pentru a cere hătmănia Ucrainei
turcești.
Salvat prin intervenția diplomatică a abatelui la sultanul
Mehmed al IV-lea, în urma unui joc de șah pierdut
intenționat, Alecu Ruset încearcă fără succes să o
răpească pe domnița Catrina de la o mănăstire de maici
din Fanar unde fusese închisă pentru că refuzase să se
căsătorească cu beizade Ștefan. Într-un final, înțelegând
că refuzul ei ar pune în primejdie domnia și chiar viața
tatălui său, domnița Catrina acceptă nunta, iar alaiul
domnesc se îndreaptă spre Moldova. Alecu Ruset se
îndreaptă și el înspre Iași, ocolind pe la Belgrad, prin
Transilvania și prin Polonia, unde plătește un grup de
briganzi polonezi și pe căpitanul Ilie Turculeț pentru a-l
răpi pe beizade Ștefan înainte de nunta domnească.
Mirele este răpit, dar oștenii conduși de serdarul
Constantin Cantemir îi ajung din urmă pe răpitori și-l
capturează pe Alecu Ruset. Adus legat la Iași, tânărul fiu
de domn este ucis de Gheorghe Duca cu o lovitură de
buzdugan, iar nunta domnească își urmează cursul.
 Titlul romanului
Titlul romanului are o semnificație dublă. O primă
semnificație provine din faptul că Zodia Cancerului este
denumirea populară a Zodiei Racului (latinescul „cancer”
însemnând „rac” în limba română); mersul înapoi al racului
poate fi o aluzie la regresul țării în timpul domniei lui Duca-
Vodă. O a doua semnificație se referă la cancer, o boală
ce macină organismul dinspre interior înspre exterior,
aceasta fiind o aluzie la slăbirea internă a Principatului
Moldovei de către același Duca-Vodă care a făcut ca
statul să devină vulnerabil pe plan extern.

Structură
Romanul este împărțit în 33 de capitole numerotate cu
cifre romane, fiecare având un titlu lung (precum în
cronicile moldovenești) care învăluie trecutul într-o aură de
legendă populară.[1]:p. 240

I - În care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-

o țară depărtată și cum Ilie Turculeț nu-i numai căpitan de
steag, ci și cititor de stele
II - Apare beizade Alecu Ruset și cetește o scrisoare de
la un prietin
III - Aici se vede că trecerea Siretului se face într-un
chip cu totul deosebit; se vede și cine-i Vâlcu Bârlădeanu;
apoi încep să se ivească autohtonii
IV - Urmează alte apariții din ce în ce mai minunate
 V - Domnul abate de Marenne face cunoștință cu
dumnealui Lăzărel Griga, șătrar
VI - Vorbește tot despre dumnealui răzășul Griga și
despre un vin de la Matiaș precum și despre niște lăutari
și niște sarmale - totul spre desfătarea domnului abate
Paul de Marenne
VII - Unii sfătuiesc, alții dorm
VIII - Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce
nație ar fi
IX - Drum spre Iași
X - Scaunul țării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă
și Curtea sa
XI - Popas la Iași
XII - Beizade Alecu Ruset dovedește deodată o putere
tainică
XIII - Se vede că și cei doi lioveni nu sunt niște
nevrednici
XIV - Veste de la domnița Catrina
XV - Despre tulburări în țară și viclenia unor boieri
divaniți
XVI - Mare masă domnească
XVII - Întâlnire de dragoste, cu care prilej dadaca
Măgdălina își dovedește meșteșugurile
XVIII - Hotărârile cinstitului divan al măriei sale
XIX - Abatele Paul iese din târgul Iașilor, urmând calea
spre Împărăție, pe alte drumuri fără păreche în lume
 XX - Îl întâmpină pe domnul abate o mică ploaie de
început de toamnă
XXI - Unde se vădește mai bine vrednicia fraților lioveni
XXII - Alte puteri ale Măgdălinei dadaca
XXIII - Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre
o mare primejdie și ce părere are despre asta Vâlcu
Bârlădeanu
XXIV - Despre cele șase semne care s-au arătat într-o
iarnă, în zilele Ducăi-Vodă
XXV - Mila Ducăi-Vodă
XXVI - Domnița Catrina începe să poruncească
XXVII - Depărtata cale spre rai
XXVIII - Arată că, în intimitate, și cei mai înfricoșați
stăpânitori pot fi oameni; și că, uneori, o partidă de șah o
poți câștiga pierzând-o
XXIX - Nu numai abatele Paul filosofează, ci și
Bârlădeanu
XXX - Despre dobânzile întârziate ale lui beizade Alecu
Ruset
XXXI - Unde Vâlcu Bârlădeanu crede tot mai mult că-i
mai cuminte decât stăpânul său. Dar cel mai cuminte
dintre toți e altul.
XXXII - Pregătiri de mare nuntă domnească
XXXIII - Cel din urmă, în care domnița Catrina mai vede
o dată pe beizade Alecu
 Personaje
Paul de Marenne - abate de Juvigny și om învățat,
călugăr catolic din Ordinul Sfântului Augustin care
călătorește aparent ca misionar spre Răsărit, dar este în
realitate sol tainic al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței
beizade Alecu Ruset - fiul fostului domn Antonie Ruset,
tânăr cultivat ce a urmat studii în Polonia și a trăit și la
Stambul
Ilie Turculeț - căpitan de steag de strânsură, călăuza
abatelui de Marenne în Moldova
Gheorghe Duca - domn al Moldovei (1665-1666, 1668-
1672, 1678-1683), fost domn al Țării Românești (1674-
1678), apoi hatman al Ucrainei (1681-1684)
Anastasia Doamna - fiica lui Eustatie Dabija, soția lui
Gheorghe Duca
domnița Catrina - fiica domnitorului Gheorghe Duca
Dosoftei - mitropolitul Moldovei (1671-1674, 1675-1686)
Miron Costin - logofăt al Moldovei, cronicar
Vâlcu Bârlădeanu - un pădurar solid aflat în slujba
beizadelei Alecu Ruset
Lăzărel Griga - șătrar, răzeș din Costești
popa Nicoară - preot din Costești, invitat la masa
șătrarului Lăzărel Griga
Măgdălina - dădaca domniței Catrina
Sandu Buhuș - hatman, cumnat al lui Duca-Vodă
Ion Milescu - vel-spătar, nepot al spătarului Nicolae
Milescu
 Toader Fliondor - vel-armaș
Guido Celesti - bătrânul pater-praefectus al misiunii
franciscane din Moldova
Tudor Șoimaru - fost căpitan de oșteni al lui Ștefan
Tomșa al II-lea, personaj principal al romanului Neamul
Șoimăreștilor
Constantin Cantemir - serdar, viitor domn al Moldovei
(1685-1693)
Brahă - căpitan de oști, însoțitor domnesc al abatelui de
Marenne până la Dunăre
Alexa Balaban - negustor de la Liov, de origine grec din
Rumelia
Mehmed al IV-lea - sultanul Imperiului Otoman (1648-
1687)
Kara Mustafa Pașa - Mare Vizir al Imperiului Otoman
(1676-1683)
Constantin Duca - fiul lui Gheorghe Duca, domn al
Moldovei (1693-1695, 1700-1703)
beizade Ștefan - fiul lui Radu Leon (domn al Țării
Românești în perioada 1664-1669), logodnicul domniței
Catrina
 Surse de inspirație
Mihail Sadoveanu s-a inspirat în scrierea romanului din
mai multe surse istorice precum Letopisețul Țării Moldovei
de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat (1662-1743) al lui Ion Neculce, cronica lui
Nicolae Costin și cronicile călătorilor străini din Moldova.
Personajul Alecu Ruset
Beizade Alecu Ruset, tovarăș de călătorie al abatelui de
Marenne, este un personaj real descris amănunțit în
cronici. Domnitorul Antonie Ruset, de origine grec din
Stambul, avea trei fii: Alexandru (Alecu), Ioan și Iordache,
care, potrivit lui Ion Neculce, erau „dezmerdații. Fără frică
înbla prin țară, cu mulții ficiori de mazâli, nebuni, strânși cu
dânșâi, de făcèa multe giocuri și bețâi și nebunii prin
târguri și prin sate boiareștii, de lua femeile și fetile
oamenilor cu de sâla, de-ș râdè de dânsăle, ce nu numai
a oameni proștii, ci și a oameni de frunte. Ce, deși obliciè
Antonie-vodă, încă nu le dzicè nemic și nu-i certa cu
cuvântul, ca un părinte ce le era. Și pentr-acie poate în
osândă mai pe urmă Antonie-vodă au cădzut.”[5]:p. 69
Desfrânarea lui Alecu Ruset este confirmată și de un
alineat din cronica lui Nicolae Costin, preluat de istoricul
Radu Rosetti (1853-1926) (urmaș al familiei Ruset) în
memoriile sale publicate în anii 1922-1927: „Iară când au
fost veleatul 7186 (1678) au chemat împărăția pre feciorul
lui Antonie-vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care
era călăreț bun și curvar foarte; pre multe locuri făcea silă
de lua fetele oamenilor cu sila, însă oameni proști.
Libovnic era la băuturi și la alergături de cai, însă nu pâra
pe nimeni la tată-său; de nu grăia de bine pe om, de rău
nu-l grăia.”[6] Potrivit istoricului, Alecu Ruset ar fi fost
cunoscut sub porecla de „beizade Sărăcilă”.[6]
Deși cunoștea cronicile lui Ion Neculce și Nicolae Costin,
iar memoriile lui Radu Rosetti fuseseră publicate anterior,
Mihail Sadoveanu îl prezintă cu multă înțelegere pe Alecu
Ruset în Zodia Cancerului, dat fiind renumele acestuia, ca
pe un personaj cult, înțelept, curajos și sensibil.[7]
Scriitorul nu uită să-i prezinte și părțile rele descrise în
cronici, dar cu o oarecare îngăduință din moment ce
personajul consideră că nu a făcut nimic rău, afirmând că
„nimeni nu poate petrece cu o femeie fără voia ei”.[8]:p. 45
Complotul boierilor Gheuca și Bogdan
Un alt eveniment prezentat în roman îl constituie
complotul boierilor Vasilie Gheuca și Georgie Bogdan
împotriva domnului Moldovei. Cei doi încercaseră să
provoace o răzmeriță a răzeșilor orheieni și lăpușneni,
trimițându-le o scrisoare măsluită de spătarul Ion Milescu
pentru a părea că ar fi fost scrisă de Dumitrașcu
Cantacuzino, fost domn al Moldovei (1673-1674, 1674-
1675 și 1684-1685). Complotul este dejucat cu ajutorul
hatmanului Buhuș, iar sulgerul Lupul (curierul scrisorii)
divulgă sub tortură numele boierilor trădători. Conspiratorii
sunt prinși și decapitați de gâdele Buga Sârbul în fața
porții domnești. Spătarului Milescu i se cruță însă viața.
Complotul este relatat în cronica lui Ion Neculce, fără ca
numele spătarului Miclescu să fie însă menționat.[5]:pp.
71-72
Pricina între boierul Ursache și negustorul Balaban
În capitolul XXV intitulat „Mila Ducăi-Vodă”, Mihai
Sadoveanu relatează judecarea de către Duca-Vodă a
unei vechi pâri între semețul boier Grigorie Ursachi și
negustorul liovean Alexa Balaban. Neînțelegerea
comercială dura de mai mulți ani, dar hotărârea dată de
juzii polonezi în favoarea boierul moldovean nu fusese
respectată de Duca-Vodă, ceea ce l-a determinat pe
Ursachi să se plângă la Stambul. Revenit pe tron pentru a
treia oară, Duca-Vodă judecă acea pricină și decide să-i
dea dreptate negustorului liovean, care-i era un supus
credincios. Grigorie Ursachi este pus să-i plătească
lioveanului 400 de pungi de bani ca despăgubire plus
dobândă, dar deoarece nu a putut să plătească a fost dus
în închisoare și pus în lanțuri.[8]:p. 196
Pricina de natură comercială este reală, ea fiind
menționată atât de Ion Neculce, cât și de palatinul Jan
Gniński. Boierul Grigore Ursache (mare vistier în perioada
30 aprilie 1674 - noiembrie 1677) era unul dintre cei mai
bogați boieri ai Moldovei, plătind de multe ori tributul către
turci din averea proprie și recuperându-și ulterior banii.
Invidios pe averea acestuia, domnul Duca Vodă a început
să-l prigonească, iar boierul s-a plâns la Înalta Poartă.
[5]:p. 85
Boierul Ursache și negustorul Alexandru Balaban erau
asociați într-o afacere de producere de potasă, care a
prosperat o vreme, dar nu s-au mai înțeles între ei și au
ajuns să se judece.[9] Negustorul liovean a mituit
persoane de seamă și s-a solicitat mutarea comisiei de
cercetare mai departe de Sniatyn „unde e foamete și
pustiu”, dar boierii moldoveni au refuzat strămutarea
judecării într-un sat din Polonia.[10] Cronicarul Ion
Neculce consemnează că Duca-Vodă a judecat pricina în
mod părtinitor, nedreptățindu-l pe boierul Ursache: „Și i-au
făcut strâmbătate lui Ursachi, că l-au dat rămas să de lui
Bălăban vro patru, cinci sute de pungi. Și așè i-au luat tot
și l-au închis în temniță cu tălharii. Și-l scotè în toate dzileli
de-l bătè la talpe, păn’ i s-au zgârcit vinele ș-au rămas
olog păn’ la moartea lui. Și la moartea lui, din cè bogăție
multă n-avè cu ce-l griji”.[5]:p. 85
Momente din viața scriitorului
Scriitorul a conferit unor personaje din scrierile sale
trăsături ale unor persoane reale. Astfel, Profira
Sadoveanu, fiica scriitorului, afirma într-un „Cuvînt înainte”
scris în 7 noiembrie 1972 la București pentru o ediție a
romanului Nada Florilor că apriga și inimoasa bunică din
Verșeni a împrumutat multe elemente din firea ei dădacei
din Zodia Cancerului și jupânesei Ilisafta din Frații Jderi.
[11]:p. 5

Scriere și publicare
Unul din elementele caracteristice ale operei literare a lui
Sadoveanu îl reprezintă evocarea poetică a trecutului, într-
o aură de basm și de legendă.[12]:p. 290 Pasionat de
trecutul Moldovei, Mihail Sadoveanu a reconstituit în
cărțile sale unele momente din istoria națională: Frații
Jderi descrie epoca glorioasă a domniei lui Ștefan cel
Mare; Șoimii și Nicoară Potcoavă urmăresc continuarea
luptei pentru independență după ce Ion Vodă cel Viteaz
fusese vândut turcilor; Neamul Șoimăreștilor înfățișează
începuturile decăderii Moldovei după ce boierii confiscă
pământurile răzeșilor și îi transformă pe aceștia în șerbi;
Nunta domniței Ruxandra prezintă încercările nereușite
ale lui Vasile Lupu de ridicare social-politică a Moldovei; în
fine, Zodia Cancerului înfățișează o Moldovă devastată de
biruri, de războaie și de prădăciuni.[1]:pp. 224-225
Romanul Neamul Șoimăreștilor (1915) prezintă
începuturile decăderii social-economico-politice a
Moldovei, legată de autor de confiscarea pământurilor
țăranilor liberi de către o clasă boierească tot mai lacomă.
Dornic de a se face mai bine înțeles, Sadoveanu a
conceput un roman istoric nou care prezintă rezultatele
dezastruoase ale acestei politici sociale nesăbuite din
secolul al XVII-lea; acest roman nou a fost intitulat Zodia
Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă. Cele două romane
sunt legate între ele prin prezența personajului Tudor
Șoimaru, ce evoluează dintr-un căpitan de oșteni al lui
Ștefan Tomșa al II-lea și luptător aprig pentru
independența Moldovei și pentru apărarea drepturilor
țăranilor (așa cum apărea în Neamul Șoimăreștilor) într-un
bătrân umilit de sărăcie și de hărțuielile oștenilor domniei,
[1]:p. 232 ce-i cere voievodului să-i ierte pe răzeșii
orheieni ce se răzvrătiseră și rostește cuvinte ce sună
prevestitor: „Mulțămește-te, măria ta, cu banii noștri, cu
vitele și cu rodurile pământului și cu mierea știubeielor
noastre; nu-ți încărca sufletul cu sânge. Căci se suie până
la cer plângerile obijduiților, iar moșnegii cei neînțelepți și
orbi te blastămă să mori neiertat și singur!”.[8]:p. 194
Mihail Sadoveanu a efectuat în anul 1929 o călătorie la
Istanbul, împreună cu Ionel Teodoreanu și Ștefana
Velisar-Teodoreanu (ambii vor evoca ulterior acest
episod), din dorința de a se documenta pentru romanul
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, la care lucra
atunci. Scriitorul își dorea să viziteze locurile legate de
istoria Moldovei pentru ca descrierile pe care urmărea să
le introducă în roman să fie cât mai veridice. „Pe mine mă
interesau îndeosebi unele priveliști și locuri în legătură cu
istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman
istoric pe care tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau
Vremea Ducăi Vodă”, mărturisea autorul.[13]:p. XXXIX
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost publicat
pentru prima oară în anul 1929 de către Editura
„Naționala” S. Ciornei din București, în două volume (vol. I
- 242 pagini, vol. II - 244 pagini), fiind receptat de critică cu
atenția cuvenită.[14]

Teme principale
Ospitalitatea moldovenilor
Călătoria prin Moldova îi prilejuiește abatelui Paul de
Marenne ocazia să cunoască ospitalitatea localnicilor.
Oaspetele este primit peste tot cu respect nu atât datorită
înaltului rang pe care îl are, cât mai ales din dorința
locuitorilor de a-și arăta ospitalitatea față de un drumeț și
de a-și împărți bucatele și vinul cu el. În afară de beizade
Alecu Ruset care-și arată dorința de a-l găzdui pe abate la
moșia sa de lângă Hârlău, mai mulți localnici se oferă a-și
împărți modestele lor locuințe cu drumețul.
Spre exemplu, șătrarul Lăzărel Griga se consideră ofensat
dacă drumețul străin și suita sa îi vor ocoli locuința,
exprimându-se astfel: „Măria ta, dacă ești subt
acoperământul meu, mai bine pălește-mă în frunte și mă
omoară decât să-mi spui asemenea vorbă. Cum pot eu să
vă las - fără să vă stau înainte cu pâne și sare, ca un bun
creștin ce sunt? Cum să vă las la vreme de noapte în
locuri rele? Mă pun la pământ și treceți peste mine!
Zdrobiți-mă și gata!”.[8]:p. 29
Autorul realizează o frescă istorică a Moldovei, descriind
drumurile, îndeletnicirile și obiceiurile oamenilor, precum și
ospețe și nunți la care se consumă sarmale, claponi
rumeniți în țiglă și plăcinte poale-n brâu.[1]:p. 229 El nu
uită să menționeze și tradițiile bahice moldovenești,
căpitanul Ilie Turculeț afirmând la un moment dat „căci, ca
drept moldovan, dau mare cinste și laudă vinului de la
Cotnari”.[8]:p. 10 Romanul dezvăluie și alte calități
specifice ființei românești precum voia bună, jovialitatea,
cumsecădenia sau bonomia.[15]
Înapoierea economică și politică a Moldovei
Călătoria prin Moldova îi prilejuiește abatelui Paul de
Marenne ocazia să facă unele observații și comentarii
legate de țara pe care o tranzitează.[12]:p. 291 Drumețul
remarcă simplitatea și frumusețea locurilor, afirmând că
„Dumnezeu a pus aici un paradis”.[8]:p. 21 În contrast cu
frumusețea și bogăția locurilor, Moldova pare însă „un
paradis devastat” (după cum se exprimă beizade Alecu
Ruset),[8]:p. 21 ea aflându-se la intersecția unor mari
imperii, în locul unde se războiesc „împărații lui Belzebut și
împărații Mielului”.[8]:p. 22
Țara pare pustiită și tristă:[12]:p. 292 nu are drumuri
pietruite, nici poduri, satele sunt frecvent prădate și
incendiate de bandele de tâlhari nemți, polonezi și cazaci,
în timp ce oamenii trăiesc într-o spaimă continuă. Aflat în
calea năvălirilor străine și atacat periodic de turci și de
tătari, statul moldovenesc este lipsit de dreptate și ordine,
acestea fiind considerate de către beizade Alecu Ruset
drept „daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-
un veac viitor”.[8]:p. 19
Înapoierea țării nu se datorează numai războaielor și
năvălirilor străine, ci și administrării spoliatoare de către
domnitori nevrednici care au dus țara la dezastru
economic prin impunerea unor biruri tot mai mari.
Sadoveanu numește această perioadă de decădere a
Moldovei „Zodia Cancerului”.[1]:p. 225 Jefuirea sălbatică a
țării este menționată în cronica lui Ion Neculce. Cronicarul
afirmă că boierii se bucurau de fiecare dată când izbucnea
un război și-l blestemau pe voievod să nu se mai întoarcă
viu pentru că se săturaseră de nedreptățile pe care le
săvârșea. Strângerea birului se făcea de multe ori cu forța,
iar oamenii domniei confiscau vitele datornicilor (fără
deosebire de rang) atunci când nu primeau bani.[5]:p. 75
Într-un alt paragraf, Neculce povestește că voievodul
aflase nemulțumirea poporului față de birurile tot mai mari
atunci când a poposit într-o noapte într-un sat și i-a cerut
gazdei să-i dea puțin lapte de băut. Fără a ști cine-i era
oaspete, femeia a început să-l blesteme pe Duca-vodă
pentru că ar fi dispus confiscarea vacilor, lăsându-i pe
săteni săraci lipiți.[5]:p. 84
Sadoveanu menționează în mai multe rânduri efectele
fiscalității împovărătoare asupra țăranilor, prezentând
cazul unui sat în care oamenii stăpânirii au luat vitele
țăranilor și i-au omorât pe cei care s-au ridicat pentru a-și
apăra drepturile, precum și situația răzeșilor orheieni
(conduși acum de un Tudor Șoimaru bătrân și orb), care
fuseseră urgisiți de boieri și de strângătorii de biruri,
ajungând flămânzi și zdrențăroși la curtea lui Duca-Vodă
pentru a cere îndurare.[1]:p. 232 Toate aceste urgii se
reflectă asupra locuitorilor țării pe care abatele îi vede,
potrivit lui Al.A. Philippide, ca fiind „niște ființe ciudate și
îndepărtate, fără nici-o logică în faptele lor, sau avându-și,
în orice caz, o logică proprie; un amestec de primitivism și
de înaltă delicateță sufletească, de cruzime și de
bunătate, de resemnare fatalistă și de izbucniri violente și
pătimașe”.[12]:p. 294
Scriitorul își exprimă totuși speranța în capacitatea țării de
a se dezvolta într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat,
afirmând prin vorbele lui Alecu Ruset următoarele: „Și țara
asta, când Dumnezeu se milostivește asupra ei, înflorește
de azi pe mâni, ca o grădină în primăvară după urgia
iernii. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sunt
scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune, și cele rele”.
[8]:p. 59

Maturizarea stilistică a scriitorului

Romanele istorice scrise de Mihail Sadoveanu înainte de
Primul Război Mondial (Șoimii, Neamul Șoimăreștilor și
Vremuri de bejenie) se caracterizează printr-un romantism
ce se manifestă pe două mari axe, după cum constata
criticul Pompiliu Constantinescu: aventura războinică și
amoroasă și prestigiul poetic al timpurilor trecute.[16]
Criticul sus-menționat considera că Zodia Cancerului
reprezintă un punct de reper în activitatea scriitorului,
deoarece marchează începutul unei perioade de creație în
care geniul sadovenian s-a putut manifesta într-un ritm
abundent și matur.[17]
Scriitorul zugrăvește trecutul românesc, „cu exodurile lui
dureroase, cu luptele lui omerice, cu instinctele lui
războinice și amoroase”, făcând un exces de subiectivism
în descrierea coloristică a mediului istoric și natural. Stilul
narațiunii este poetic, avântat și plin de patos, iar peisajele
evocate (codrii și apele moldave) par incendiate cu o
flacără lirică într-un mod asemănător cu impresionismul
artistic.[16]
Există o deosebire esențială între romanele istorice
antebelice ale scriitorului și Zodia Cancerului, ce
evidențiază maturizarea talentului lui Sadoveanu.[18]
Lirismul caracteristic începuturilor carierei literare este
înlocuit aici de un epic mai pronunțat, iar interesul este
mutat de la aventurile romantice către o analiză mai atentă
a stărilor sociale, care să ofere imaginea unei epoci
întregi. Sadoveanu urmărește faptele și intrigile, rivalitățile
și comploturile pentru domnie, folosindu-se procedeul abil
al introducerii unui personaj martor în persoana abatelui
de Marenne (inspirat de abatele Coignard al lui Anatole
France), diplomatul francez dornic de a cunoaște starea
Moldovei. Stilul narativ devine mai sobru, mai fluent și mai
puțin încărcat din punct de vedere poetic.[16]
Scriitorul realizează un tablou cuprinzător al unei epoci
istorice, folosindu-și calitățile de povestitor remarcate în
Hanu-Ancuței. Limbajul său nu este unul arhaic, neimitând
stilul cronicarilor, în afară de cel al lui Ion Neculce.
Personajele sale (boieri sau țărani) vorbesc așa cum
vorbeau țăranii și târgoveții din Țara de Sus a Moldovei pe
la sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece limba vorbită nu
s-a schimbat în lipsa unei culturi scrise. Din acest motiv,
limba utilizată în narațiunile sadoveniene creează o
impresie de firesc.[12]:p. 294
 Aprecieri critice
Apariția acestui roman a fost primită cu mai elogii de către
criticii literari ai vremii, fiind considerat o operă matură a lui
Sadoveanu. Într-un articol publicat la 16 noiembrie 1929 în
revista Viața literară, criticul George Călinescu saluta
apariția romanului: „Cu Zodia Cancerului, dl. Mihail
Sadoveanu are în sfârșit un roman, iar literatura română
un roman istoric... Nimeni n-a pus în valoare mai cu
iscusință ca dl. Sadoveanu în acest roman resursele
verbale ale cronicilor, fără să cadă deloc în pedantism
arhaic și manieră. Savoarea limbii este așa de definitivă
încât pun, fără îndoieli, Zodia Cancerului printre
capodoperele de stil ale literaturii noastre”.[4][13]:pp.
XXXIX-XL
Șerban Cioculescu a scos în evidență evoluția literară a lui
Sadoveanu de la nuvela-roman hibrid la romanul istoric,
afirmând că Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă
este „cel mai bun roman istoric” românesc, fiind scris cu „o
serioasă obiectivare”[3] și dominat de „o viziune matură și
plenară”.[19] Pompiliu Constantinescu susținea că
scriitorul posedă un grad înalt de imaginație eroică și de
sensibilitate artistică, care-l face să pătrundă cu ușurință
într-o lume arhaică și primitivă, având un suflet
asemănător cu cel al unui rapsod anonim.[16]
Intuiția vremurilor trecute apropie Zodia Cancerului de
romanele Notre-Dame de Paris (1831) de Victor Hugo și
Salammbô (1862) de Gustave Flaubert, dar puterea de
evocare de un pitoresc intens și mireasma poetică a
reconstituirii istorice sunt superioare în scrierea
sadoveniană.[12]:pp. 291-292 Al.A. Philippide considera
că Zodia Cancerului este „un roman istoric amplu, bine
construit, de un suflu epic demn de cei mai mari
romancieri istorici ai lumii, Sienkiewicz, Victor Hugo,
Flaubert”,[12]:p. 294 în timp ce Eugen Lovinescu afirma că
acest roman sadovenian poate fi considerat „o adevărată
creație epică învăluită, firește, într-un lirism legitim”.[20]
Romanul istoric are foarte puțină materie epică (după cum
constata George Călinescu), fiind evidențiate impresiile
călătorului străin despre un teritoriu necunoscut, sălbatic și
puțin populat, în care oamenii trăiesc mai aproape de
natură ca oriunde altundeva. „Moldova e o Americă virgină
ca aceea din Athala de Chauteaubriand”, conchide criticul.
[21]:p. 223 Dincolo de a fi un simplu roman istoric, Zodia
Cancerului este considerat a fi o descriere vastă a
Moldovei în stil rousseauian și rabelaisian,[18] scriitorul
descriind, potrivit criticului Nicolae Manolescu, „o Moldovă
sadoveniană, cu obiceiurile și religia ei, cu o, în fine,
istorie proprie, structuri și instituții politice, războaie și
domnitori”.[15]
Inspirația poetică a lui Sadoveanu reînvie o epocă
întreagă și figuri legendare.[22]:p. 86 Descrierea Moldovei
prin intermediul unui călător străin dintr-o țară occidentală
(abatele Paul de Marenne provenit din Franța Regelui
Soare) este considerată de Perpessicius drept o alegere
inspirată, determinând o comparație între starea de
dezvoltare social-politică a țărilor occidentale (cunoscută
din romanele de aventuri ale lui Alexandre Dumas) și
starea de înapoiere a țărilor orientale. Criticul sus-
menționat evidențiază prezența umorului în scrierea
sadoveniană,[23]:p. 267 care contribuie la obținerea unei
perspective mai blânde asupra stării social-economice a
Moldovei, contracarând drama înapoierii țării prin
descrierea bucuriei de viață a oamenilor. Mai multe
momente din timpul călătoriei prin Moldova a abatelui Paul
de Marenne, precum prânzul sardanapalic de la șătrarul
Lăzărel Griga, sunt impregnate de un umor sănătos.[23]:p.
268
Romanul poate fi considerat astfel un jurnal de călătorie,
scris la persoana a III-a, ce prezintă o perspectivă inedită
și neutră asupra unor evenimente istorice, conținând o
serie de meditații grave cu privire la decăderea socială,
economică și politică a unei țări prezentate ca un corn al
abundenței.[15] Fără a omite importanța factorilor externi
în căderea țării în barbarie, Sadoveanu accentuează vina
conducătorilor autohtoni lacomi și cruzi care-și jefuiesc
propria țară și-și sărăcesc proprii supuși.[15]

Traduceri
Romanul Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost
tradus în mai multe limbi străine: slovacă (V znameni
Raka, Slovenský spisovatel, Bratislava, 1960; traducere
de Jindra Hušková; reeditat în 1983 și 1985), spaniolă (El
Zodiaco del Cancer o en tiempos del Principe reinante
Duca, Editura Meridiane, București, 1963; traducere de
Alexandru Popescu-Telega), franceză (Le signe du
Cancer, Editions Meridiane, București, 1963; traducere de
Aurel George Boeșteanu; reeditată în 1981), engleză
(Under the sign of the crab, Editura Meridiane, București,
1963), germană (Im Zeichen des Krebes, Editura
Meridiane, București, 1968; traducere de Thea
Constantinidis; reeditată în 1968 și 1972 de Verlag der
Nation din Berlin) și bulgară (Зодия рак или времето на
княз Дука, Narodna kultura, Sofia, 1980; traducere de
Spaska Kanurkova).[24]
 Adaptări
Romanul a fost dramatizat de Valeria Sadoveanu și
Constantin Mitru pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind
realizat în 1967 un spectacol de teatru radiofonic în regia
artistică a lui Constantin Moruzan. Spectacolul a avut
următoarea distribuție: George Calboreanu, Fory Etterle,
Ștefan Mihăilescu-Brăila, Octavian Cotescu, Corado
Negreanu ș.a. Reprezentația teatrală a avut șase
episoade, ce au fost difuzate în premieră în perioada 14-
19 mai 1967.[25]