Milcovia 1

MILCOVIA
Revistă regională de studii

Director fondator, N. Al. Rădulescu (1905-1989)
Focşani, seria a III-a, anul X,
nr. 19, iulie - decembrie 2014
Număr dedicat focloristului Ion DIACONU,

(1903-1984)
EDITURA TERRA
FOCŞANI 2014
MILCOVIA
•
Director fondator N. Al. Rădulescu (1905-1989)
nr. 19, iulie-decembrie 2014
●
Număr dedicat folcloristului Ion DIACONU
(1903-1984)
COLEGIUL DIRECTOR
Acad. Valeriu D. COTEA
Prof. univ. dr. doc. Vasile N. TAFTĂ
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
Conf. univ. dr. Silviu COSTĂCHIE, Prof. univ. dr. Vasile CUCU, Cercet. şt.
princ. Şerban DRAGOMIRESCU, Prof. univ. dr. doc. Petre GÂŞTESCU;
Prof. univ. dr. Gheorghiţă GEANĂ; Cercet. ştiinţific princ. dr. Octavian
MÂNDRUŢ; Prof. univ. dr. Alexandru MELIAN; Prof. univ. dr. Nicolae
MITROFAN; Prof. univ. dr. Gheorghe STOICA; Prof. univ. dr. Gheorghe
TOMŞA
COLEGIUL REDACŢIONAL
Conf. univ. dr. Costică NEAGU

Prof. dr. Nicolae DAMIAN
(coordonatori)
Lect. univ. dr. Alexandra TĂTARU, secretar de redacţie
Cercet. şt. gr. II, dr. Sorin GEACU
Lector univ. dr. Eduardt SAMOILĂ
Prof. dr. Răzvan SĂCRIERU
Prof. Ion Gr. CHERCIU
Prof. Bogdan DOGARU
(redactori de rubrică)
Redacţia şi administraţia:
Asociaţia Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi” Focşani,
Strada Timotei Cipariu - Nr. 5 - Cod poştal 620004
Tel/fax: 0237620001; mobil: 0723276188
E-mail cneagu_negrilesti@yahoo.com
ISSN 1841 – 7272
MILCOVIA
•
Director fondator N. Al. Rădulescu (1905-1989)
●
Număr dedicat folcloristului Ion Diaconu
(1903-1984)
EDITURA TERRA
FOCŞANI 2014
CUPRINSUL
Pag.
x x x Ion Diaconu, folclorist, etnolog, dialectolog . . . . . . . . . 5
Paula Diaconu-Bălan Ion Diaconu, cercetător al Mioriţei . . . . . . . . . . . . . . 11
Paula Diaconu-Bălan Simion Mehedinţi - Ion Diaconu, legătură vrănceană . . 19
Ion Diaconu În Vrancea, cu Mihail Sadoveanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Florin Dirdală Ion Diaconu în documentele Arhivelor Naţionale,
Vrancea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Vasile Ţibrea Şi eu l-am cunoscut pe Ion Diaconu . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Costică Neagu Corespondenţa Ion Diaconu, Simion Mehedinţi . . . . . . 48
x x x Ion Diaconu, iconografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
N. M. Constantinescu Bolile lui Eminescu, adevăr şi mistificare . . . . . . . . . . . 78
Valeriu Anghel Cercetarea ştiinţifică, Academia, bibliografia şcolară,
internetul şi wikipedia . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . 84
Valeriu Anghel Dialoguri despre ,,necroloage” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
Cristinel Muscalu Boala şi vindecarea în paginile Sfintei Scripturi . . . . . . 97
Valentin-Romeo Muscă Vrancea isihastă (fragment) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
Vasile N. Taftă Viorel-Iulian Peştean - P. S. Aurelian (1833-1909),
agronom, economist, om de stat . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Costică Neagu Fundaţiile Regale şi mecenatul cultural . . . . . . . . . . . . . 121
FOCŞANI, Seria a III-a, anul X, * MILCOVIA
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
- Revistă regională de studii
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ION DIACONU,
folclorist, etnograf şi dialectolog
(Extras din DICŢIONARUL ETNOLOGILOR ROMÂNI de Iordan Datcu,
Ed. SAECULUM I. O. Bucureşti, 1998, pp. 229-232)
DIACONU, Ion, 24 sept. 1903, Spineşti, Jud Vrancea - 9 dec. 1984, Iaşi.
Fiu de notar, şc. primară în localităţile vrâncene Tulnici şi Spineşti (1910-
1915); studii liceale la Focşani (1915-1923); studii universitare de literatură şi
filosofie la Universitatea Bucureşti (1923-26), având profesori pe Ovid Densu-
şianu, care-i devine mentor, Nicolae Cartojan şi Charles Drouhet; doctor în fol-
clor cu teza Reflexiuni despre cântecul şi versul popular (31 mai 1948). După
ce este profesor suplinitor la Focşani, este profesor titular în aceeaşi localitate,
la Liceul ,,Unirea” (1929-1952), în final la şcoli elementare. Deţinut politic fă-
ră judecată la Capul Midia (1952-1956). Înfiinţează şi conduce Muzeul de Et-
nografie şi Istorie din Focşani. Secretar al subsecţiei de conferinţe Focşani a
Fundaţiei Culturale Regale (1934-1940), timp în care conferenţiază la Focşani:
I. A. Bassarabescu, dr. I. Cantacuzino, Mircea Eliade, C. C. Giurescu, Iorgu
Iordan, S. Mehedinţi, Lecca Morariu, D. Murăraşu, Cezar Petrescu, Ion Petro-
vici, Ion Pillat, Al.Procopovici, C. Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, I. M. Sadoveanu, Al. Tzigara-Samurcaş, unele din aceste confe-
rinţe făcând obiectul vol. Tradiţie şi actualitate românească (I,II-1936, III-
1937). Debutează în Anuarul Societăţii literare ,,Gr. Alexandrescu” a elevilor
de curs superior de la Liceul Unirea din Focşani (1921-1922, nr. 3), iar în vo-
lum, cu Reflexiuni despre cântecul şi versul popular (Focşani, 1946, 164 p.).
Face parte din colegiul de redacţie al revistelor focşănene Milcovia (1930-
1936), Şcoala Putnei (1932), Căminul (1932-1933),Crinul (1936). Conduce şi
editează singur revista Ethnos, apărută în trei mari fascicole (1941, 1942,
1943). Colaborator şi la Însemnări ieşene (Iaşi), Calendarul, Cuvântul, Flamu-
ra (Craiova), Frământări didactice, Milcovul (Focşani).
Ion Diaconu este autorul unor culegeri de o deosebită însemnătate, prin-
tre cele mai importante din întreaga istorie a folcloristicii româneşti: Ţinutul
Vrancei (Inst. De fil. şi folc., Univ. din Buc., 1930, I, CXl + 228 p.); Folclor
din Râmnicul Sărat (Focşani, Tip. Cultura, vol. I. 1930, XLIV + 81 p.); vol.
II, 1934, CXV + 96 p.; vol. III, 19948, 88 + 116 p.); Ţinutul Vrancei, (Buc.,
EPL,1969, vol. I, 458 p.; vol II, 458 p.).
Adept al Şcolii Ov. Densuşianu (care a pus un deosebit accent pe metoda
monografică de cercetare a graiurilor), I. D. realizează una din cele mai com-
plete monografii folclorice, zona Vrancei fiind investigată dintr-o perspectivă
5
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
largă, interdisciplinară. Particularitatea culegerilor sale începe de la modul de

anchetare, care implică respingerea culegerilor făcute ,,de-a valma, de oricine,
oricând, oricum şi aproape indiferent de la cine”. Se delimitează şi părăseşte
metodele diletanţilor epocii: ,,De obicei delatorii fervenţi erau nişte publicişti
indiscernabili: profesorul diletant, învăţătorul entuziast, ziaristul superficial
(mai ales cel din provincie), publicistul prea ocazional, ba chiar elevul mărini-
mos”. Pune accent nu numai pe rigoarea culegerii, ci şi pe cercetarea apro-
fundată, care-l fereşte de aproximaţiile ,,folcloriştilor de cabinet”. Culegerile
lui Ion Diaconu se impun prin câteva dominante: gustul pentru fenomenele
semnificative şi respingerea celor periferice, acribia în redarea aspectelor
dialectale ale limbii, extinderea cercetării asupra aspectelor geografice, istorice,
aplicarea experimentului folkloric asupra informatorilor talentaţi, perfecţiona-
rea anchetei (informatorii sunt cercetaţi în mai multe rânduri, folcloristul ur-
mărind să-l găsească pe cântăreţ în dispoziţia de a-i spune ,,forma întreagă -
cea prototipică”), elaborarea unor norme metodologice (aplică racordajul
folkloric încă din anii 1926-1927, fiind încurajat de Ov. Densuşianu), înzestra-
rea culegerilor cu un erudit aparat critic, care denotă intima cunoaştere a biblio-
grafiei şi examenul critic neîndurător aplicat culegerilor diletante, improvizate.
Culegerile sale ţin seama de dubla realitate a folclorului: cântec popular şi vers
popular. Când anchetează pe cei 12.600 informatori, cifră nemaiatinsă de
nimeni, pune accent pe aspectele originare, primitive ale folclorului vrâncean.
Predilecţia aceasta pentru folclorul tradiţional vine din însuşirea punctului de
vedere restrictiv exprimat de Ov. Densusianu în Vieaţa păstorească în poezia
populară (1922-1923), potrivit căruia formaţia etnică a românilor are origine
pastorală, opinie care va fi nuanţată de alţi folclorişti şi etnografi (R. Vuia, de
ex.). Cercetează cu precădere repertoriul pastoral (în 1924 culege două variante
ale Mioriţei, pe care le publică în Grai şi suflet, tom. II, Buc., 1926, p. 359-
361), la loc de cinste stând capodopera acestui repertoriu, căreia îi consemnea-
ză 409 variante. Cercetările folclorice, etnografice şi dialectale asupra ţinutu-
lui Vrancei sale natale (autorul susţine ideea culegătorului localnic) sunt indis-
pensabile cunoaşterii străvechii civilizaţii ţărăneşti, aşa cum se reflectă ea în
lirică şi epică, în datini şi obiceiuri, în modul de viaţă materială.
Activitatea folkloristică a lui Diaconu, desfăşurată pe parcursul a şase dece-
nii (primele notări de texte folclorice şi dialectale le face la vârsta de 16 ani), a
impus unor cercetători de seamă ai spiritualităţii poporului român: N. Iorga, D.
Cracostea, P. Caraman, Th. Capidan. N. Iorga apreciază Ţinutul Vrancei, ast-
fel: ,,foarte frumoasă şi adâncită monografia d-lui Diaconu asupra Vrancei”;
Petru Caraman subliniază ţinuta ştiinţifică exemplară a aceleiaşi colecţii:
,,materialul prezentat de el este o culegere model, atât din punctul de vedere al
fidelităţii folclorice, cât şi al notării fonetice”. Când Academia Română
6
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
distinge, în 1936, Folclor din Râmnicul-Sărat, vol. II, cu premiul ,,I. Heliade-
Rădulescu”, Theodor Capidan, în calitate de raportor, afirmă: ,,autorul, care
este cunoscut şi prin lucrări de acest gen, stăpâneşte bine faptele în legătură cu
problemele metodologiei folclorice. La curent cu cele mai de seamă publicaţii
străine de specialitate, autorul, după ce studiază problema sub toate aspectele,
arată condiţiunile în care trebuie să se culeagă materialul folkloric, insistând că
grija de formă trebuie să preocupe tot atât de mult ca şi aceea de fond”.
Diaconu nu se mai rezumă, în Cântăreţi şi povestitori populari. Câteva criterii
asupra monografiei folclorice (Buc., Ed. Minerva 1980, 368 p.), la texte poe-
tice şi îşi depăşeşte şi spaţiul de cercetare predilect (Vrancea), prin prelungiri în
zona Ceahlăului şi spre unele localităţi transilvănene apropiate. Ni se prezintă,
de data aceasta, după un dens studiu introductiv, patru monografii de povesti-
tori populari. Cartea nu este numai una de folclor, ci angajează şi aspecte et-
nografice şi dialectale. Se pune mare preţ pe textele-convorbiri, fiindcă ele pot
,,înfăţişa mai cuprinzător, în latura etnopsihologiei, mentalitatea ţăranului român,
prin urmare răsfrâng chipul propriu al acestuia de a judeca şi înţelege viaţa lui
întreagă, cât şi pe al colectivităţii săteşti în care el se află organic integrat de la
naştere până la moarte”. Monografierea repertoriului celor patru performeri
aminteşte, de asemenea, sub raport metodologic, concepţia consecventă a lui
Diaconu despre obligaţia cercetătorului de teren de a se opri exclusiv la expo-
nenţii foarte dotaţi (fie ei cântăreţi ori numai buni cunoscători ai vieţii). Cerce-
tătorii folclorului românesc sunt aproape unanimi în a-i recunoaşte lui Diaconu
contribuţia de seamă la sporirea şi consolidarea bazei documentare a studiilor
mioritice. Mircea Eliade îl trece între cei câţiva cu contribuţii ,,decisive” şi, to-
todată, între acei intelectuali români care s-au apropiat de fenomenul mioritic
cu o ,,admiraţie aproape religioasă”. Şi să precizăm că acest loc de prim rang îi
fusese recunoscut doar pe baza celor 91 texte, toate din Vrancea, câte a pu-
blicat până în 1931, pe care le-a reeditat în 1969. Contribuţia fundamentală a
sa în domeniu se conturează, la dimensiunile ei reale, o dată cu tipărirea lu-
crării Ţinutul Vrancei, III–IV, Mioriţa, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Paula Diaconu Bălan (Ed. Minerva, Buc., 1989, XXIX+492 p., 463 p.), care
cuprinde numărul record de 402 texte, stoc care depăşeşte tot ceea ce s-a
realizat la noi până acum. Faptul a fost posibil numai prin cercetarea mult
adâncită, timp de o viaţă de om, a Vrancei etnografice, folclorice şi dialectale.
Cercetare complexă, a cărei importanţă nu se rezumă la comunicarea acelui
important stoc de texte, cele două tomuri impunând, totodată, prin pregătirea
anchetatorului, prin minuţia şi stăruinţa cu care a investigat întregul ţinut vrân-
cean (minus vreo opt cătune), prin numărul mare de subiecţi (adesea chestio-
naţi de mai multe ori, la intervale de timp variabile), prin metoda originală de
anchetare (numită de autor racordajul folkloric), prin bogata adnotare a texte-
7
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
lor. Şi aici, la capitolul notelor critice (330 pagini culese cu petite) cartea lui
Diaconu nu-şi află egal. Aflăm mai tot ceea ce dorim despre informatorii săi:
locul lor de origine, ştiinţa de carte, dacă au mai fost chestionaţi de altcineva
până atunci, starea folclorului din localitatea lor, relaţii despre familie, condi-
ţiile în care a fost anchetat un cântăreţ. Unele note se constituie în adevărate
monografii ale unor rapsozi dotaţi. Etnograful şi folcloristul nu s-a oprit doar la
interpreţi talentaţi; el consemnează totul, texte (remarcabile ori degradate),
convorbiri, tinde spre o monografiere a vieţii satului tradiţional, pe care o şi re-
alizează de fapt. Aşa s-au adunat acele ample expuneri asupra unor varii as-
pecte ale vieţii pastorale: organizarea şi funcţionarea stânei la câmp, practici
ale păstoritului, îmbrăcămintea păstorului, traiul la stână, transhumanţa. Se pre-
cizează la fiecare text dacă avem a face cu o plăsmuire autentică, etnografică,
ori cu una contaminată, asupra căreia şi-a pus pecetea, într-o măsură mai mare
sau mai mică, tipul literar al baladei, ceea ce Diaconu numeşte ,,efectul Alec-
sandri”. Efect care s-a resimţit asupra unui număr apreciabil de texte. Astfel,
din 91 texte - culese între anii 1924 şi 1930 - 50 au dobândit amprenta vari-
antei Alecsandri. Din fondul de texte înregistrat în anii 1948, 1957, 1963, 1965
şi 1966-1970, 250 au resimţit ,,efectul Alecsandri”. Din acest din urmă set de
texte doar 64 sunt socotite a fi cu ,,fond păstoresc”. Diaconu conclude în aceas-
tă chestiune: ,,Prin urmare cursul textului literar a fost mereu în creştere, pe când
cel cu fond local s-a micşorat”. Diaconu rămâne nestrămutat pe poziţia sa cu-
noscută: ,,Mioriţa este o creaţie străveche vrâncenească, generată de realităţi
ale vieţii păstoreşti arhaice, care au dat naştere unui arhetip Mioara”. Peste
acest arhetip s-au altoit, în numeroase texte, teme din var. Alecsandri: ,,însu-
rătoarea alegorică” şi ,,cadrul lui păstoresc”. Fără să stăruie asupra componen-
tei muzicale a baladei, Diaconu îşi ia ca sprijin şi această latură: ,,melodia cea
mai apropiată de tipul genetic primitiv a supravieţuit îndeosebi prin păstoritul
vrâncean”. /…/ Bogatul capitol de note este preţios şi sub alt aspect: în cadrul
lui, definindu-şi metoda de lucru (între altele viziunea sa asupra racordajului
,,folcloric”1, Diaconu îşi pune în valoare incontestabila-i erudiţie, laturile prin
1
Se cuvine să aducem următoarea precizare, omisă de Iordan Datcu, deşi Paula Diaconu-
Bălan a subliniat-o în studiul la vol. III-IV ale monografiei Ţinutul Vrancei: concluzia citată a
fost exprimată oral de către Constantin Brăiloiu, după ce acesta cercetase Vrancea împreună
cu Ion Diaconu şi aflase o variantă melodică (cu structură pentatonică) a ,,Mioarei”, ce per-
sista în cântarea mai tuturor textelor poetice ,,păstoreşti”. Marele etnomuzicolog a dedus că
tiparul melodic oarecum fix faţă de vers este reprezentativ şi că demonstrează vechimea bala-
dei vrâncene. Din nefericire, a doua conflagraţie mondială a întrerupt colaborarea Brăiloiu-
Diaconu; cilindrii ,,Edison” unde fuseseră imprimate variantele cercetate de către cei doi spe-
cialişti au luat drumul străinătăţii, iar Ion Diaconu a pierdut argumentele peremptorii în de-
monstrarea adevărului că Mioara este de obârşie vrănceană, cum a susţinut până la sfârşitul
cercetării sale.
8
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
care este îndatorat Şcolii lui Ovid Densusianu şi cele prin care se detaşează de
ea. Tipărirea, cândva, a albumului etnografic al Vrancei, altă lucrare a lui Ion
Diaconu, existentă în fondul postum (nepublicat) al manuscriselor sale ca Vol.
VII al monografiei, va releva şi o altă componentă a activităţii sale şi va desă-
vârşi opera sa vrâncenească.
Alte opere: Păstoritul în Vrancea, Bucureşti, 1930, 55 p., extras din Grai
şi suflet; Psihologie şi creaţie populară, Bucureşti, 1935, extras din Anuarul
Arhivei de Folclor, Cluj, vol. III, 1935, p. 7-23; Aspecte etnografice putnene,
Focşani, f. ed., 1936, 34 p.; În Vrancea cu Mihail Sadoveanu, în: Însemnări
ieşene, an. IV, nr.7, 1 iul. 1939, p. 87-94; Orientări folclorice (Precizări biblio-
grafice), în Ethnos, Focşani, an. I, fasc. 1-2, p. 213-232, 309-330; Orientări et-
nografice, ibid., an. II, fasc. 1-2, 1943, 365-389; Reflexiuni despre cântecul şi
versul popular, Focşani. Tipografia Cultura, col. ,,Ethnos”, 1946, 166 p., pre-
miată de Academia Română cu Premiul Statului ,,I. Heliade-Rădulescu”.
Bibliografie referitoare: N. Iorga, Ion Diaconu - Ţinutul Vrancei, etnogra-
fie, folclor, dialectologie, vol. I, în Revista istorică, Buc., an. XVII,nr. 1-3,
ian.-mart. 1931, p.44; Dan Simionescu - Folclor din Râmnicul-Sărat, vol. I, în:
Conv. literare, Buc., an LXVIII, nr. 3-5, mart.-apr. 1935, p. 268-269; D.
Murăraşu, Ion Diaconu - Folclor din Râmnicul Sărat, vol.II, în: Revista Socie-
tăţii ,,Tinerimea Română”, Buc., a. LIV, nr. 5, ian. 1936, pp. 199-202; P. Cara-
man - Ethnos, revistă de grai, studiu şi creaţiune românească, (1941-1942), în:
Balcania, Buc., an. VI, 1943, p. 572-576; Scrisori către Artur Gorovei, ed.
îngr. şi intr. de Maria Luiza Ungureanu, Buc., Ed. Minerva, 1970, p. 94-95; Ion
H. Ciubotaru, Ion Diaconu - Ţinutul Vrancei, I-II, în: Anuar. de lingvistică şi
ist. lit., t. XXII, 1971, p.217-218; G. T. Kirileanu, Corespondenţă, ed. îng.,
note, bibl. şi indici de Mircea Handoca, Buc. Ed. Minerva, 1977, pp. 434-436;
,,Interesul meu pentru folclor s-a deşteştat încăagedă copilărie”, interviu rea-
lizat de Petrache Dima, în Revista noastră, Focşani, an. VII, nr. 55-57, oct.-
dec. 1978, pp. 867-871; I. C. Chiţimia, Ion Diaconu - 75, în Ibid., pp. 866-868;
Ovidiu Papadima, Un valoros cercetător al creaţiei noastre populare, în Rom.
liberă, Buc., an XXXVIII, nr. 11133, 13 aug. 1980, p.2; Octav Păun, Un stră-
lucit reprezentatnt al şcolii Densusianu: Ion Diaconu, în Rev. noastră, XI, nr.
88-9o, p. 1489-1491; 1515; Iordan Datcu, Ion Diaconu şi cultura populară a
Vrancei, în Milcovul, Focşani, dec 1982, p.20;
Ion Cuceu, Ion Diaconu - Cântăreţi şi povestitori populari, în: Anuar. A.
de Folclor, Cluj, III-IV, 1983, pp. 372-373; Iordan Datcu, Amintirile lui Ion
Diaconu despre Constantin Brăiloiu, în Rev. de Etnografie şi Folcl., Buc., tom.
30, 1985, nr. 2, pp.181-183; Iordan Datcu, Ion Diaconu (1903-1984), în: Bule-
tinul Soc. de Ştiinţe filologice pe Anul 1985, pp. 146-148; Ion Şeuleanu, Ion
Diaconu (1903-1984), în Anuar. A. de Folclor, V-VII, 1987, p.425–426; Nicolae
9
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Constantinescu, Ion Diaconu - Ţinutul Vrancei, Etnografie-Folclor-Dialectolo-

gie, Mioriţa, în Limbă şi literatură, Buc., 1990, vol. II, p. 269-271; Alexandru
Dobre, Ion Diaconu, în lumina unor documente inedite sau mai puţin cunos-
cute, în: Revista de etnografie şi folclor, tom 35, 1990, nr. 3-4, pp. 239-248;
Iordan Datcu, Mioriţa, din perspectiva unei colecţii monografice, în Steaua,
Cluj, XLI 1990, nr. 5, p. 23; (1991-1993), 1993, pp. 505-506; Paula Diaconu-
Bălan, Ion Diaconu. O viaţă dăruită Vrancei, Ed. Petra Dia, Iaşi, 1998, 136 p.
şi mulţi alţii.
10
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ION DIACONU,
CERCETĂTOR AL MIORIŢEI
Prof. univ. dr. Paula Diaconu,
Conservatorul ,,George Enescu”, Iaşi
Paula Diaconu-Balan, illustre professeur au Conservatoire „George Enescu” de
Iassy et la fille de Ion Diaconu fait un portrait évocateur du Professeur et folkloriste
dans lequel l’information sur le chercheur passionné de Miorita et de la culture popu-
laire de Vrancea s’harmonise avec les souvenirs de son enseignant-parent. „Pour
sauver Mioriţa", il était capable de prendre le dernier sou de sa famille a fin de finan-
cer ses voyages dans le Pays de Vrancea. Bien qu’il ait créé une méthode nouvelle et
originale d’enquête folklorique ei qu’il ait reću deux Prix de l‛Academie Roumaine,
malheuresusement Ion Diaconu a été récompensé avec des années de prison et il a
veću sa vie avec l’étiquette „d’ennemi du peuple”.
Reprezentant de seamă al unor domenii fundamentale pentru cultură - Folc-
lorul - Etnografia - Dialectologia -, Ion DIACONU (Spineşti-Vrancea, 24 septem-
brie 1903 - Iaşi, 9 decembrie 1984), izvorât din vechi şi vajnici mocani, a iubit
cu religiozitate Vrancea. Devotat până la sacrificiu locului de baştină, a desă-
vârşit opera sa ştiinţifică pentru a releva contemporanilor şi viitorimii distincţia
unui ţinut etnic reprezentativ în aria europeană.
Dotat cu energie sufletească superioară, cu intelect cuprinzător, cu forţă de
muncă ce părea inepuizabilă, această personalitate „vijelioasă“, cum scria Prof.
I. C. Chiţimia, s-ar fi putut manifesta în mai multe domenii ale culturii, dar s-a
îndreptat spre cercetările etnologice, dând ample culegeri şi studii, astăzi con-
siderate clasice. Reprezentant de frunte al şcolii filologice întemeiate de marele
savant umanist Ovid Densuşianu, „Ion Diaconu este autorul unor culegeri de
o deosebită însemnătate, printre cele mai importante din întreaga istorie a
folcloristicii româneşti“ (DATCU, Iordan, Dicţionarul Etnologilor Români,
Ed. Saeculum I. O. Bucureşti, 1998, pp. 229-232). Prin opera sa principală
ŢINUTUL VRANCEI (Vol. I, Institutul de Filologie şi Folclor - Universitatea
din Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., anul 1930; vol. I-II, serie nouă,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; vol. III-IV, Editura Minerva, Bucu-
reşti, 1989), „realizează una din cele mai complete monografii folclorice, zona
Vrancei fiind investigată dintr-o perspectivă largă, interdisciplinară“ (Ibidem).
Viaţa autorului s-a contopit cu opera care nu a apărut tipărită complet nici după
zeci de ani de la dispariţia omului.
Pe când era elev al Liceului „Unirea“ din Focşani, Ion Diaconu a debutat în
Anuarul Societăţii Literare „Grigore Alexandrescu”, sub autoritatea profeso-
rului I. M. Raşcu. În tinereţe a susţinut prin scrisul său diverse „foi” locale, de
11
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
mult uitate, dar a colaborat şi la periodice de prestigiu, precum Grai şi suflet,

Anuarul Arhivei de Folklor, Însemnări ieşene, Convorbiri literare. A urmat o
perioadă importantă a activităţii sale în domeniile spre care şi-a îndreptat aten-
ţia cu precădere. De-a lungul a două decenii, Ion Diaconu a publicat la Tipo-
grafia „Cultura” (Focşani) o suită impresionantă de studii, decantate din cerce-
tarea pe teren, coroborată cu un bogat fond bibliografic: Păstoritul în Vrancea
(1930 - extras din Grai şi suflet); Folklor din Rîmnicul-Sărat, I (1933);
Folklor din Rîmnicul-Sărat, II (1934 - premiul „Ion Heliade Rădulescu“ al
Academiei Române, în 1936); Psihologie şi creaţie populară (1935 - extr. din
Anuarul Arhivei de Folklor); Aspecte etnografice putnene (1936); Sensuri şi
aspecte la Ion Creangă (1938); Orientări folklorice (1941 - extr. din Ethnos);
Note critice şi bibliografice, I (1941); Poesia populară de „militărie“ în
războiul nostru din 1941 (1942); Orientări folklorice, II (1942); Orientări
etnografice, I (1943); Note critice şi bibliografice, II (1943); Orientări fol-
klorice, III (1943); Aspecte şi direcţii în folklorul românesc (1944); Folklor
din Rîmnicul-Sărat, III1 (1948). Modestele sale venituri de profesor „secun-
dar” au fost singura sursă de finanţare a acelei întreprinderi temerare. Tot în
Focşani a contribuit substanţial la revista Milcovia (vol. I-IV: 1930-1933; vol.
V-VII: 1936), după cum, cele trei volume Tradiţie şi actualitate românească
(1936-1937), sau Monografia Judeţului Putna (1943), sunt rod al capacităţii şi
orizontului său intelectual. Neîndoielnic, corolarul activităţii publicistice a pro-
fesorului Ion Diaconu se vede împlinit prin revista ETHNOS (Focşani, 1941-
1943), redactată prin efort individual şi tipărită tot din venituri proprii. Într-o
ţinută grafică deosebită, Ethnos rămâne un model de intelectualism luminat,
după cum nici studiul Reflexiuni despre cântecul şi versul popular, prezentat
ca teză de doctorat la 31 mai 1948 şi distins peste câteva zile cu premiul „Ion
Heliade Rădulescu“ al Academiei Române, nu se vede înlăturat de timpul care
cumpăneşte valorile.
Atitudinea imparţială pentru cauza ştiinţei ferite de veleitarismul politic, de
şovinism sau de alte manifestări ce nu aveau nimic în comun cu spiritualitatea
poporului nostru, a situat pe autorul revistei Ethnos între opozanţii la curentele
extremiste „de dreapta“, iar după război, la cel „de stânga“ care a măcinat ener-
gia creatoare a intelectualităţii rezistente la comunism. Cu toată atitudinea sa
neabătut progresistă şi apolitică, profesorul Ion Diaconu, considerat o mândrie
a Vrancei (între 1930-1950, apoi după 1969!), a fost târât fără cauză şi fără ju-
decată în lagărele de exterminare de la Capul-Midia, de unde l-a salvat doar
bunul Dumnezeu. După eliberarea din 1954 au urmat încă trei detenţii de scurtă
durată pentru chestionare „autobiografice”, mereu aceleaşi, dar date spre com-
pletare sub semnătură după câtva timp de recluziune.
12
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
O tristă şi prelungită perioadă de persecuţii i-a adus teroarea anchetelor ino-

pinate, reţinerea permanentă la domiciliu, unde nu îndrăznea nimenea să-l vizi-
teze, suprimarea dreptului de a merge în satele Vrancei sale dragi, ca un răufă-
cător periculos, necum să fi avut voie să publice vreun rând. Mai mult, exclus
din învăţământ, chiar din „câmpul muncii“, a fost lipsit câţiva ani de mijloacele
subzistenţei. Familia a suferit împreună cu el acelaşi regim samavolnic.
Susţinut de soţia sa devotată, profesoară de liceu, de asemenea, înlăturată
de la catedră în anul 1952, Ion Diaconu a manifestat un profund simţământ
al demnităţii umane. Trebuie subliniat că nu a cerut mila nimănui, nu a primit
să i se strecoare danii băneşti sau alte ajutoare umilitoare de la unii binevoitori.
Pentru a continua lucrul la Albumul etnografic al Vrancei, corolarul cunoscutei
monografii al cărui autor este, a cerut cu parcimonie de la prietenii apropiaţi
mici împrumuturi pe termen scurt, finalizând la un atelier specializat fotogra-
fiile obţinute prin bunăvoinţa şi efortul inginerului silvic Neculai Bogdan, cel
ce a imortalizat pe peliculă, numai sub îndrumarea strictă a profesorului, nume-
roase imagini de nerecuperat ulterior.
Vrăncean ca şi Ion Diaconu, nepotul acesta devotat a înţeles idealul ascen-
dentului de neam şi importanţa operei. Astfel, s-a împlinit o lucrare etnografică
de o rigoare ştiinţifică exemplară, în ale cărei pagini sălăşluieşte filonul stră-
vechi al comunităţii vrăncene.
După eliberarea din lagărele morţii, savantul profund deprimat şi bolnav a
continuat în pofida interdicţiei planul de cercetare a Vrancei. A pornit prin sate
în căutarea bătrânilor păstrători de cântări vechi pe care-i anchetase până la de-
tenţie. Uneori l-am însoţit în peregrinările de atunci. Aveam 12 ani, eram un fel
de pavăză neputincioasă în faţa pericolului, însă prezenţa mea neştiutoare îi
elibera sufletul. Îmi povestea felurite minunăţii intrate în legendă, ca şi cum ne-
am fi bucurat de o normalitate deplină. Se strecura odată cu seara dintr-un loc
în altul, ferindu-se de cei puşi să-l urmărească. Unii s-au arătat mai îngăduitori,
influenţaţi de bunicii care le spuneau în taină că „profesoru” Diaconu îi om
mari, dragu’moşului”!... Au fost şi vrănceni curajoşi care îl găzduiau câte o
noapte sau îl căutau la Focşani. Bunul preot Simion Danţiş ne îmbrăţişa cu a-
fecţiune în pridvor şi ne primea fără şovăire în casă, când ajungeam în miez de
noapte la Bârseşti, iar Neculai Jechianu, marele senior al Vrancei, el însuşi
hăituit de regimul stalinist pentru că luptase odinioară să ridice locul de baştină
la civilizaţie, ajungea pe jos la Focşani (tot fără voia „organelor”!), numai pen-
tru a sta câteva momente peste drum de locuinţa noastră, situată pe strada Nico-
lae Bălcescu nr. 12. Avea o dragoste neţărmurită pentru cel oprimat. Se uita
insistent spre ferestre, iar părintele meu, la vreo cincisprezece metri depărtare,
străpungea din casă cu privirea sa pătrunzătoare perdelele dese, geamurile, cer-
cevelele şi golul din drum, trimiţându-şi sufletul spre învăţătorul de elită căruia
13
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
îi datora imboldul spre cultură şi spiritualitate, calea spre Liceul „Unirea” (stră-
bătută cu opinci în picioare!), începutul deprinderii limbilor germană şi fran-
ceză, petrecut la şcolile din Spineşti şi Tulnici, îndrumarea de mai târziu către
înaltele académii bucureştene. Nu s-au mai reîntâlnit în viaţa pământeană...
Neculai Jechianu a încercat din proprie iniţiativă să organizeze o chetă pentru
publicarea monografiei Ţinutul Vrancei, opera fostului său elev, dar a fost as-
pru pedepsit.
Folcloristul Ion Diaconu a umblat „să salveze Mioriţa de la pieire” (cum
spunea el, uşor ironic, dar mai cu seamă autoironic!) fără aprobare oficială, fără
automobile la scară şi magnetofon, puse la dispoziţie de Institutul de Folclor
din Bucureşti pentru înregistrări pe terenul etnografic (cum se obişnuiseră ve-
leitarii iviţi ca ciupercile peste noapte în poziţia de specialişti!), fără posibilita-
tea de a-şi confrunta părerile ştiinţifice cu ale confraţilor de breaslă şi, de multe
ori... fără pâinea cea de toate zilele pe masă. Oare cum a mai putut spera că se
vor tipări „Mioriţele“, adică variantele culese de el timp de cinci decenii „din
gura bătrânilor“?!...
Moartea civilă a profesorului Diaconu s-a prelungit ani şi ani. Abia prin
1966 a început să se resimtă o atmosferă mai destinsă. Reprimirea favorabilă în
circuitul publicistic (anul 1969), când au apărut în cele mai bune condiţii tipo-
grafice primele două volume din Ţinutul Vrancei - serie nouă -, sub competenta
redactare a lui Ioan Şerb, a fost părelnică: au trebuit depăşite alte şi alte tempo-
rizări încât el nu şi-a văzut tipărită complet lucrarea principală, monografia
Ţinutul Vrancei, ale cărei volume III-IV (studiul despre Mioriţa) s-au publicat
abia în 1989, iar volumele V-VI (doina, strigăturile, colocăşia, cântecul mire-
sei etc.; corpus-ul de Texte-convorbiri, adunate timp de cinci decenii de la mii
de informatori; Albumul Vrancea păstorească şi etnografică) sunt gata de tipă-
rire la editura Petra Dia din Iaşi în aşteptare de subvenţii... Despre „opera Dia-
conu” publicată parţial se ştie (se prea ştie!) în forurile academice din ţară, du-
pă cum am încercat cu obstinaţie în repetate rânduri să cer şi sprijinul oficial al
edililor vrănceni. Nu s-a mişcat niciun potentat al timpului, nicio instituţie cul-
turală, nimenea dintre cei care folosesc banii publici în diferite scopuri. În
schimb, au survenit piedici insurmontabile şi întru totul nefondate din partea
Justiţiei locale; în umbră, se aflau cei avizi să-şi însuşească bruma de avere a
familiei, retrocedată după 1990. A urmări dreptatea a însemnat condamnarea mea
pe termen lung la degradare morală şi spoliere, la energie pierdută în van. Ast-
fel, iresponsabilii implicaţi au amânat încă un deceniu editarea cărţilor numite
cândva „Comoara Vrancei”!...
„Cercetătorii folclorului românesc sunt aproape unanimi în a-i recu-
noaşte lui Diaconu contribuţia de seamă la sporirea şi consolidarea bazei
documentare a studiilor mioritice. Mircea Eliade îl trece între cei câţiva cu
14
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
contribuţii «decisive» şi, totodată, între acei intelectuali români care s-au apro-
piat de fenomenul mioritic cu o «admiraţie aproape religioasă». Şi să precizăm
că acest loc de prim rang îi fusese recunoscut doar pe baza celor 91 texte, toate
din Vrancea, câte a publicat până în 1931, pe care le-a reeditat în 1969. Con-
tribuţia fundamentală a sa în domeniu se conturează, la dimensiunile ei reale, odată
cu tipărirea lucrării Ţinutul Vrancei, III–IV, Mioriţa, ediţie îngrijită şi studiu intro-
ductiv de Paula Diaconu Bălan (Ed. Minerva, Buc., 1989, XXIX+492 p., 463 p.),
care cuprinde numărul record de 402 texte, stoc care depăşeşte tot ceea ce s-a
realizat la noi până acum. Faptul a fost posibil numai prin cercetarea mult a-
dâncită, timp de o viaţă de om, a Vrancei etnografice, folclorice şi dialectale.
Cercetare complexă, a cărei importanţă nu se rezumă la comunicarea acelui im-
portant stoc de texte, cele două tomuri impunând, totodată, prin pregătirea an-
chetatorului, prin minuţia şi stăruinţa cu care a investigat întregul ţinut vrân-
cean (minus vreo opt cătune), prin numărul mare de subiecţi (adesea chestio-
naţi de mai multe ori, la intervale de timp variabile), prin metoda originală de
anchetare (numită de autor racordajul folkloric), prin bogata adnotare a texte-
lor. Şi aici, la capitolul notelor critice (330 pagini culese cu petite) cartea
lui Diaconu nu-şi află egal. Aflăm mai tot ceea ce dorim despre informatorii
săi: locul lor de origine, ştiinţa de carte, dacă au mai fost chestionaţi de altcine-
va până atunci, starea folclorului din localitatea lor, relaţii despre familie, con-
diţiile în care a fost anchetat un cântăreţ. Unele note se constituie în adevărate mo-
nografii ale unor rapsozi dotaţi. Etnograful şi folcloristul nu s-a oprit doar la in-
terpreţi talentaţi; el consemnează totul, texte (remarcabile ori degradate), con-
vorbiri, tinde spre o monografiere a vieţii satului tradiţional, pe care o şi reali-
zează de fapt. Aşa s-au adunat acele ample expuneri asupra unor varii aspecte
ale vieţii pastorale: organizarea şi funcţionarea stânei la câmp, practici ale păsto-
ritului, îmbrăcămintea păstorului, traiul la stână, transhumanţa. Se precizează la
fiecare text dacă avem a face cu o plăsmuire autentică, etnografică, ori cu una
contaminată, asupra căreia şi-a pus pecetea, într-o măsură mai mare sau mai
mică, tipul literar al baladei, ceea ce Diaconu numeşte «efectul Alecsandri». E-
fect care s-a resimţit asupra unui număr apreciabil de texte. Astfel, din 91 texte
- culese între anii 1924 şi 1930-50 au dobândit amprenta variantei Alecsandri.
Din fondul de texte înregistrat în anii 1948, 1957, 1963, 1965 şi 1966-1970, 250
au resimţit «efectul Alecsandri». Din acest din urmă set de texte doar 64 sunt
socotite a fi cu «fond păstoresc». Diaconu conclude în această chestiune: «Prin
urmare cursul textului literar a fost mereu în creştere, pe când cel cu fond local
s-a micşorat»” (I. DATCU).
În anul 1926, Ion Diaconu a aflat de la bătrâna Costánda Păun, 70 ani, din
Satul Spinéştĭ, o variantă a Mioriţei cu totul diferită de materialul cunoscut
(vezi, Ţinutul Vrancei, I2,1969, pp. 417-420.). Tânărul cercetător a publicat pri-
15
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ma dată în revista Grai şi suflet, apoi în monografia din 1930) Ńioriţa aceasta
pe care mai târziu a cotat-o drept „curat păstorească”. Ea a rămas pe primul plan în
atenţia „descoperitorului“. Folcloristul a observat că unele elemente de bază
din «var. LXVI» a Costándei Păun reapar îndeosebi la informatorii din mediul
păstoresc; însă o versiune asemănătoare ca structură tematică şi ca elevaţie po-
etică, nu a aflat. A presupus varianta Costándei Păun în legătură cu stratul stră-
vechi al motivului Mioriţa, o supravieţuire inexplicabilă încă, reprezentativă
pentru cultura noastră populară. A avut astfel intuiţia motivului-tip, stabilit în
„formele lui succesive“, care poate fi precizat prin culegerea şi compararea „tu-
turor variantelor unui motiv“. După cinci decenii de cercetare, Ion Diaconu afirmă
că varinta Costánda Păun rămâne ca motiv definitoriu Mioriţa, tipul păstoresc.
În Comuna Sovéja (cu satele Dragoslovénĭ şi Rucărénĭ) - unde Alecu Rusu
a „descoperit“ în anul 1846 balada Mioara - Ion Diaconu a întâlnit, la 19 şi 20
august 1967, o variantă în text triplu, cântată-recitată de Domnica Mícu, 70 ani
(Ţinutul Vrancei, IV, 1989, p. 81-88). Dintr-o dată i s-a părut de vădită comple-
xitate în interpretare. A aplicat experimentul folcloric. Al doilea text al varian-
tei a fost notat de la aceeaşi informatoare la trei ore după primul, iar al treilea,
la o zi după celelalte două. Primele două texte, notate la trei ore unul după celă-
lalt, sunt fără variaţie de conţinut, iar al treilea, este mai redus, datorită memo-
riei bătrânei, care a oscilat de la o zi la alta. Prin metoda racordajului folcloric,
specialistul a reţinut primul text ca fiind un exemplar conglomerat model, asu-
pra căruia aplică metoda comparativă, punându-l în relaţie cu varianta Costán-
da Păun. Pornind de la această punere în paralel, Ion Diaconu elaborează un
studiu extrem de complex asupra întregii problematici a Mioriţei, de la desco-
perirea baladei de către Alecu Rusu până la prefacerea textului, trecut prin ge-
niul poetic al lui Vasile Alecsandri. Expunerea cercetării acoperă zeci de pagini
tipografice, astfel că autorul a oscilat dacă să nu o publice ca pe un studiu se-
parat de corpul monografiei, ca pe o exegeză în sine. Până la urmă, a hotărât să
inserieze întreg corpus-ul în Nota critică 182, referitoare la varianta Domnica
Mícu. Această notă apare ca studiu în studiu, stârnind interesul specialiştilor.
Autorul monografiei Ţinutul Vramcei consideră că fondul local păstoresc a pre-
existat tipului literar Alecsandri, realizat prin „şlefuirea“ variantei populare so-
vejene; varianta tip păstoresc a Costándei Păun este mai aproape de «arheti-
pul» motivului, fiind mai puternic legată decât versiunea literară de „viaţa curat
etnografică“ a baladei. Terenul etnografic vrăncean prezintă în foarte rare ca-
zuri varianta devenită clasică a Mioriţei, aşa cum a publicat-o poetul Vasile A-
lecsandri (în 1852 şi 1866); tot rare sunt şi variantele „curat păstoreşti”. Cazul co-
mun este al variantei care prezintă fondul local păstoresc, arhaic, contaminat cu
varianta Alecsandri (majoritatea Notelor critice dezvăluie elementele şi modul
contaminării). Specialistul şi-a pus problema demersului evolutiv până la a-
16
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ceastă situaţie aproape generalizată în circulaţia vrănceană a motivului. A ajuns

la concluzia că s-a produs „procesul de suprapunere inversă, pornindu-se de la
versiunea cultă (a textului) spre melodia populară din lumea păstoritului”. Iar
contaminarea textului popular prin suprapunerea inversă 1-a numit «efectul
Alecsandri».
Ion Diaconu a încheiat cercetarea terenului folcloric vrăncean (şi a zonelor
limitrofe) în anul 1970, dispunând atunci de tot materialul adunat în aproape
jumătate de veac; considera ca parte preponderentă a rezultatului anchetelor sa-
le minuţioase cele 500 variante ale Mioriţei, selectate dintr-un număr mult mai
mare de texte, dintre care se ştie că s-au publicat în 1930 doar 90, în Ţinutul
Vrancei, I, 1930, Bucureşti (Texte - pp. 3-159), câte erau adunate atunci. Aces-
tea au reapărut în 1969 (vezi, Ţinutul Vrancei, I2, ediţie nouă, Bucureşti, Ed.
pentru Literatură, Texte - pp. 315-457) împreună cu alte „Balade“, cu „Doine.
Bośiti. Strigături“, prefaţate prin două studii ale autorului care a expus aspec-
tele teoretice de până în august 1968, tratând Criterii asupra monografiei etno-
grafice, folklorice şi dialectale, apoi Vrancea etno-istorică, sociologică, folklo-
rică şi dialectală. Celelalte variante ale Mioriţei, peste 420, au constituit obiec-
tul unei îndelungate cercetări „de birou“, când Ion Diaconu a definitivat con-
cluziile sale în 257 Note critice aferente. Elaborarea acestora s-a realizat pe eta-
pe, autorul lor revenind de trei, patru, chiar de cinci ori asupra conţinutului şi a
formei de redactare. Uneori cursul elaborării nu a respectat ordinea numerică a
Notelor, după cum s-a finalizat o problemă în studiu, sau alta. În septembrie
1984 autorul a considerat încheiat lucrul pentru volumele acestea ale monogra-
fiei. Între timp a lucrat şi asupra altor studii (aflate încă în manuscris) şi a pu-
blicat o lucrare în afara cuprinsului monografic, dar intim legată de ansamblul
operei: Cîntăreţi şi povestitori populari. Cîteva criterii asupra monografiei
folclorice, Bucureşti,1980, Ed. Minerva, redactor Ioan Şerb. Aici aflăm, ca
procedeu al anchetei unice, monografia informatorului caracteristic pentru aria
cercetată. Ultima selecţie a textelor am realizat-o împreună cu autorul (de la 1
septembrie până la 8 noiembrie 1984, în ultimele luni ale vieţii sale active),
când încă a mai eliminat 9 texte dintre variantele motivului Mioriţa, rămânând
spre publicare 402 texte. Sistematica volumelor III-IV, diferită de a acelora an-
terioare, a fost stabilită de Ion Diaconu. Partea absolut originală a anchetei de
teren aşa cum a realizat-o cercetătorul vrăcean stă în modul de culegere a va-
riantelor motivului prin metoda experimentului folcloric cu un informator -
metodă de verticalitate psihologică (de exemplu: două variante obţinute la un
sfert de oră una după alta; două variante obţinute la 20 minute una după alta;
două variante distanţate de o jumătate de oră; trei variante succesive, la două şi
trei ore una după alta; două variante aflate la interval de o zi; cinci variante cu
doi ani şi apoi opt luni diferenţă de timp una după alta; cinci variante cu reve-
17
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
nirea la acelaşi informator după 29 ani; un text, la 40 ani după cel din 1927) şi
cu doi informatori - metodă de paralelism şi orizontalitale psihologică (de
exemplu: mamă-fiică; mamă > fiică-soţ; tată > fiu-soţie; două femei vecine şi
prietene). Prin racordajul textelor - metodă de recompunere a variantelor obţi-
nute pe cale experimentală, în ancheta de teren, care presupune experimentul
prin revenirea în timp asupra aceluiaşi informator (primul caz) şi anchetarea si-
multană a doi informatori (cazul al doilea), cercetătorul a tins să obţină varian-
ta de bază, care se presupune că este cea mai apropiată de materialul învăţat
[preluat] cândva de informator-informatori. Metoda cercetării prin racordajul
folcloric s-a dovedit ajutătoare în dezvăluirea variantei de bază, iar sursa pro-
venienţei transpare din textul-convorbire, absolut necesar interpretării critice
concepute de Ion Diaconu.
Vrancea arhaică sălăşluieşte în această operă pentru care unul dintre cei mai
devotaţi fii ai săi şi-a dăruit viaţa. Fără să aştepte ajutorul sau recunoştinţa
cuiva, Ion Diaconu a plecat acum trei decenii spre un tărâm mai ocrotitor, cu
credinţa că urmaşii îi vor continua idealul.
noiembrie 2014
18
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
SIMION MEHEDINŢI - ION DIACONU,

LEGĂTURĂ VRĂNCEANĂ
Prof. univ. dr. Paula DIACONU-BĂLAN,
Conservatorul ,,George Enescu”, Iaşi
La correspondance entre Simion Mehedinti et Ion Diaconu révèle (dévoile) les
liens entre les deux professeurs de Vrancea. Paula Diaconu-Balan présente et
interprète cette correspondance avec les yeux de celui qui a connu plus qu'un simple
lecteur puisse comprendre. Cela se voit beaucoup plus que nous allons proposé dans
ce numéro la lecture des deux séries de lettres qui avaient été échangées entre Simion
Mehedinti et Ion Diaconu.
Ataşamentul folcloristului-etnograf, Ion Diaconu, faţă de marele etno-geo-
graf Simion Mehedinţi rămâne, cu siguranţă, un aspect demn de cercetat pentru
dezvăluiri biografice iluminate de conceptul Erlebnis al lui Wilhelm Dilthey şi,
în egală măsură, pentru conturarea psihologiei sociale a mocanilor vrânceni
care aveau în trecut un neţărmurit respect faţă de coregionalii ridicaţi la înaltă
ştiinţă de carte. Solidaritatea dintre cei doi savanţi s-a cimentat prin obârşie,
apoi prin cultură şi civilizaţie.
În anii activităţii universitare de până la 1990, am fost de mai multe ori
chestionată despre „relaţia“ dintre tatăl meu şi premergătorul său ştiinţific pe
filiaţie vrănceană. Cântăream în sine-mi dimensiunile aberaţiei ce alimenta
persistenţa şi, mai ales, nuanţarea unei asemenea întrebări, reflectând ce-ar
trebui să răspund celor de la „cadre“ pentru a sugera că legătura aceea a avut
orânduire dumnezeiască, necum vreun substrat politic; însă clarificarea cerută
atunci vine abia peste ani, din cercetarea Corespondenţei purtate în răstimpuri
de cei doi intelectuali vrânceni, incriminaţi fără cauză ca „duşmani ai poporu-
lui”: succesorul a luat drept model desăvârşit pe profesorul deschizător de
drumuri iar acesta a dat atenţie părintească tânărului confrate.
„Prestigiul dobândit în epocă de S. Mehedinţi, ca om de cultură, a atins co-
tele cele mai înalte. Era mai ales un venerat al tineretului”, după cum subli-
niază profesorul universitar dr. Gheorghiţă Geană1, apreciere care reiese şi din
scrisoarea lui Ion Diaconu, datată 18 mai 1958: „/.../ vă exprim - „permiteţi-mi
deplina sinceritate! - uimirea ce m-a cuprins când, revăzându-vă, după ce nu
ne mai întâlnisem din 1938: 20 de ani plini! v-am găsit în perfectul D-vs. echi-
libru spiritual ce vi-l cunosc din 1922 de când v-am întâlnit întâi (Era o „reuni-
une a Centrului studenţesc putnean”, cu sediul pe vechea stradă General Ber-
thelot, pentru care se află pe undeva şi-o fotografie documentară. Apoi v-am
1
în: Prefaţă la Civilizaţie şi cultură de S. Mehedinţi, Ed. Junimea, Iaşi, 1986, pp. 8–9.
19
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
mai reîntâlnit, tot pe-atunci, într-o delegaţie de studenţi putneni care vă prezen-
ta Gazeta Vrancei). Acum m-a uimit îndeosebi puternica D-vs. memorie, fără
nicio ştirbire din vigoarea maturităţii D-vs. Din această memorie mi-aţi evocat
- în zilele de 6, 7 şi 8 aprilie - lucruri extraordinar de documentare: inedite
(despre Eminescu şi Titu Maiorescu îndeosebi) care vor trebui să fie reluate
/.../”; însă, reluarea discuţiei nu s-a mai produs iar ce vor fi vorbit atunci cei doi
stâlpi ai culturii vrăncene, cum i-a numit un orator, a plecat în eternitate odată
cu fiinţa lor pământeană. Rămâne doar înţelesul că Simion Mehedinţi era în
primele decenii ale sec. XX un centru al atracţiei ştiinţifice pentru studenţimea
Universităţii din Bucureşti.
Tata amintea mereu de-a lungul verii anului 1958 că trebuie să ducă „Albu-
mul” la Bucureşti „să-l mai vază Mehedinţi” (!). Acesta era modul său iluzoriu
de exprimare, întrucât savantul sovejan pierduse complet vederea iar părintele meu
nu avea banii necesari să întreprindă călătoria la Bucureşti. Situaţia materială a
familiei era precară, astfel că vara a trecut fără ca Profesorul Mehedinţi să fi
revăzut (probabil, cu ochii minţii, printr-o descriere minuţioasă a imaginilor!),
locurile din Soveja şi din împrejurimi, atât de dragi lui, aşa cum erau prezentate
în Albumul Etnografic al Vrancei, scopul neabătut al urmaşului său, Ion
Diaconu.
Pe subcoperta volumui I din Terra, păstrat într-un prim raft din bibliotecă,
întocmai cum l-a aşezat părintele meu, citesc: „Profesorului Ion Diaconu, cel
mai adânc cunoscător al folklorului din Vrancea, cu părinteasca urare să lase
urmaşilor săi moştenire şi vorba înţeleptului care a spus: Ideea este arhitectoni-
că, ea creează ştiinţele: S. Mehedinţi-Soveja - 7. I. 1961” 1 . Din dedicaţia
aceasta testamentară se înţelege că a mai avut loc o ultimă întâlnire a celor doi
intelectuali vrănceni, potrivnici regimului comunist, când Mehedinţi a dictat
apoftegma „secretarei” sale, distinsa Doamnă Maria, şi a dăruit lui Diaconu ce-
le două volume princeps ale operei fundamentale pentru geografia generală, o
raritate bibliofilă. Avea 93 de ani!... Însă dedicaţia relevă şi trăsăturile firii lui
Simion Mehedinţi, dârzenia sa care i-a menţinut speranţa continuităţii, a reve-
nirii la normalitate, în pofida gravelor persecuţii la care a fost supus de regimul
„democrat-popular”, pentru că nu a aderat la doctrina dialectic-marxistă.
Materialis-mul lui Simion Mehedinţi, aşa cum poate fi oricând constatat din
operă, a avut altă viziune, demonstrată prin importantele studii şi exegeze în-
făptuite consecvent de Dl. Gheorghiţă Geană, tot sovejan. Regretabil că bunul
cunoscător al creativităţii lui Mehedinţi în domeniul antropo-geografiei şi etno-
grafiei, cu o informaţie exemplară din mai multe domenii ale culturii, nu a fost
1
Cf. Diaconu-Bălan, Paula, Ion Diaconu. O viaţă dăruită Vrancei, Ed. Petra Dia - Iaşi,
1998, pp. 24–31.
20
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
consultat în vederea articolului Mehedinţi, Simion, din recentul Dicţionar Enci-

clopedic1; spre nedumerirea noastră, vedem că autorul articolului, revenind la
interpretarea de acum câteva decenii, deşi enumeră meritele, mai cu seamă, pe-
dagogice ale lui Mehedinţi, diminuează valoarea intrinsecă a operei sale ştiin-
ţifice prin paradoxala concluzie tocmai asupra atitudinii epistemologice a sa-
vantului român de recunoaştere europeană: „Influenţat de Spengler, Mehedinţi
- precizarea mea, P.D.B. defineşte psihologist cultura, pe care o reduce la teh-
nica materială (Coordonate geografice. Civilizaţia şi cultura)”. Ori Gheorghiţă
Geană demonstrează cu argumente solide şi cu exemple, parcă descinse din Lo-
gica dinamică a contradictoriului de Stéphane Lupasco: „La Simion Mehe-
dinţi, distincţia dintre cele două categorii (civilizaţia, cultura - precizarea mea,
Paula D-B.), deşi foarte clară, se caracterizează totuşi prin multă supleţe. Ele se
cer separate numai în scopuri practice, de cercetare, fiindcă în realitate sunt u-
nitare /.../, pentru că unitatea vieţii le cuprinde pe amândouă”2. Lucrate cu har,
o furcă de tors, de pildă, ori un vas de ceramică, sunt în acelaşi timp şi unelte şi
obiecte de artă. Imaginea unitară asupra civilizaţiei şi culturii i-a creat lui
Mehedinţi premisa unei atitudini lucid optimiste, radical opusă pesimismului
spenglerian”. Gheorghiţă Geană3 aduce în sprijinul concluziei sale şi părerea
sociologului francez Gaston Richard care scria în 1936 că „profesorul de la
Bucureşti ,,...denunţă o exagerare ce riscă a reduce la absurd partea de adevăr
conţinută în ea... Credem că el are pe deplin dreptate împotriva lui Spengler”.
De bună seamă, eu nu mai am nimic de adăugat în privinţa informaţiei celui ce
a elaborat articolul enciclopedic în discuţie şi nici despre mesajul „neo-prolet-
cultist”, transmis tinerelor generaţii de azi; îmi permit doar o exclamaţie
retorică: oare când va veni timpul ca valorile fundamentale ale culturii noastre
să fie puse urbi et orbi la locul cuvenit, şi întemeietorii de domenii, acei din pe-
rioada interbelică, să fie reconsideraţi prin conţinutul real a operei lor?!...
Schimbul de scrisori Mehedinţi-Diaconu (1948-1961)4 aduce mărturii zgu-
duitoare asupra procedeelor de distrugere sau de nesocotire a intelectualilor ro-
mâni, aplicate de regimul comunist în scopul înlocuirii adevăratelor valori cu
doctrinari servili a căror acţiune iresponsabilă a dat înapoi nu se ştie pentru cât
timp mai toate domeniile de cercetare ştiinţifică. Prima din cele nouă epistole
care s-au păstrat, datată 26 febr. 1948, scrisă de însuşi Simion Mehedinţi, încă
nu denotă caligrafic slăbirea vederii autorului dar conţine semne ale demorali-
zării pricinuite de represiunea la care a fost supus omul şi savantul octogenar
1
Vol. IV, L-N, Ed. Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 344;
2
Autorul indică sursa citării: Coordonate etnografice de Simion Mehedinţi.
3
În: Op. cit., pp. 20-21.
4
Vezi Neagu, Costică, SIMION MEHEDINŢI. Biobibliografie, Ed. Terra, Focşani, 2003,
pp. 265–267.
21
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
căruia i s-au confiscat casa, biblioteca, propriile scrieri ştiinţifice, materialul

pregătit pentru elaborarea noilor lucrări proiectate: „În ce mă priveşte, sunt to-
tal paralizat: fără casă, fără bibliotecă şi cu o mulţime de griji de azi pe mâne.
S-au dus Opere complete, s-a dus Ethnos, s-a dus Etnopedagogia şi multe al-
tele... Să stai închis între pereţii unei singure camere, cu o măsuţă de trei palme
pe patru, pe care nu poţi înşira două cărţi... asta se mai cheamă libertate de
muncă?”
În pofida situaţiei grele, profesorul Mehedinţi găseşte tonusul psihic necesar
pentru câteva cuvinte de încurajare: „Îmi pare tare bine că ai putut relua firul
preocupărilor etnografice. Pentru colţul acela de ţară eşti singura speranţă şi
cea din urmă, faţă de prefacerile care schimbă atât de repede condiţiile arhaice
în care trăia generaţia trecută”.
Nobleţea de cuget se revarsă cu largheţe în îndemnurile adresate lui Ion Dia-
conu, aşa cum desprindem din următoarele epistole, care vor fi trimise de Si-
mion Mehedinţi doar peste un deceniu. Se astă dată, scrisul este al D-nei Maria
Mehedinţi, dar concepţia aparţine savantului său soţ. Deşi tratamentul urmat
împotriva cecităţii nu-i ameliora starea de sănătate, cel atât de lovit de soartă
tocmai prin suprimarea văzului, funcţie de bază a intelectualismului, a avut pu-
terea să se bucure de starea presupus bună a interlocutorului. La 28 mai 1958
scria:
„Iubite Domnule Diaconu,
Încep cu partea cea frumoasă. Am cetit, adică am ascultat cetit de soţia
mea, minunatul D-tale program, în parte realizat. Ce încântător lucru, să fii în
mijlocul vieţii, plin de putere şi cu perspectiva mai multor decenii de activitate
creatoare. Fericită situaţie şi nu-mi rămâne decât să-ţi urez din inimă împlini-
rea întregului D-tale plan care va face mare cinste Vrancei. Adaug doar ura-
rea noastră universitară: Quod bonum felix faustum que sit”.
Ca martor-participant la suferinţa sufletească profundă, pricinuită lui Ion
Diaconu între anii 1952-1969 (sumbră perioadă a vieţii sale!) de către unii in-
telectuali focşăneni, veleitari mărunţi care au urmărit obstinat înlăturarea lui
din societate, apoi din viaţa culturală a Vrancei, ştiu bine că situaţia părintelui
meu nu era deloc fericită în acel timp iar de prosperitate nici nu putea fi vorba.
Elanul său epistolar, care a suscitat de fiecare dată un răspuns favorabil din par-
tea celui căruia se adresa, precum şi tăria de a urma neabătut cercetarea culturii
şi civilizaţiei Vrancei arhaice, deşi nimeni nu prevestea publicarea lucrărilor
elaborate, veneau dintr-un energetism spiritual prin care se asemăna cu pre-
mergătorul său în ştiinţele etnologice; pe acesta îl considera un părinte căruia
simţea imperios nevoia să-i împărtăşească izbânzile sale... interioare (!). Mai
mult, a încercat atunci să redeştepte încrederea în sufletul mentorului că dis-
tincţia capacităţii creatoare din trecut se va perpetua în conştiinţa culturală indi-
22
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ferent de situaţia prezentă a văzului său: „acel care-a scris în 1914 Primăvara
literară rămâne neclintit în cultura noastră drept cea mai cristalină minte
românească de la Eminescu încoace.
În scrisoarea datată 28 mai 1958, Mehedinţi îşi exprima temerea pierderii
vederii: „/.../ după o lungă examinare la Spitalul Colţei, urmez zilnic o lună
sau două, ceea ce medicii mi-au prescris, apoi vor vedea ei dacă mai este o
speranţă să-mi ajute ori nu, vederea.... Dacă nu, va începe pentru mine o mare
temebrarum fără sfârşit. Ce urâtă o încheiere a vieţii pe care nu o mai doresc
nimănui”.
După câteva zile (6 iunie 1958), izolatul social din Focşani căuta argumente
pentru a atenua perspectiva unei însingurări încă mai triste:
„Mult stimată doamnă Mehedinţi,
...n-am putut răspunde, apoi, şi din pricină c-am fost copleşit de vestea
comunicată de D-v: să fie D. Profesor Mehedinţi chiar aşa de ameninţat cu
vederea? M-am recules însă, ca orice vrăncean adevărat, încredinţându-mă în
vitalitatea neamului nostru de oameni de la munte, având convingerea că ne
aflăm în faţa unei crize trecătoare. Oricare ar fi însă calea destinului omenesc,
am speranţa unei resemnări stoice de înaltă ţinută filosofică, privindu-ne, din
care cultura neamului românesc să rămână cu noi valori sufleteşti”.
Aşa cum reiese din aceeaşi scrisoare, Ion Diaconu a solicitat lui Simion
Mehedinţi, implicit Doamnei Maria, un Cuvânt introductiv la Albumul Vrancei:
„Vă rog stăruitor, în această privinţă a muncii intelectuale alături de D. Profe-
sor Mehedinţi, ca să-l ajutaţi să alcătuiască, într-un timp mai accelerat, prefaţa
la Albumul etnografic al Vrancei noastre”. Părintele meu a reuşit să-l convingă
în acest sens, dar proiectul a rămas nerealizat din cauze lesne de presupus.
Maria şi Simion Mehedinţi au fost sprijin pentru prietenul din Focşani, aflat
într-o situaţie de grea cumpănă. Se răspândise ştirea că urma iminent sfârşitul
vieţii celui ce era considerat de către prieteni „frunte a generaţiei sale”. Ion
Diaconu, atunci internat la Sanatoriul T.B.C. Tulgheş, suferea încă de mult
timp, ca urmare a detenţiei în coloniile de exterminare de la Canalul Dunăre-
Marea Neagră (anii 1952-54), dar şi din pricina greutăţilor sociale şi materiale,
a frământării neîncetate pentru publicarea operei sale ştiinţifice, închinată
Vrancei. Scrisoarea trimisă la Focşani în 11 sept. 1961, veritabil antidot pentru
boala agravată, este expresia unor gânduri duioase, cele mai sensibile din
întreaga Corespondenţă S. M. - I. D., şi a celor mai profunde sentimente: „Neo-
bosit fiu al Vrancei, fii binecuvântat. Ai făcut pentru ţara cea veche-răsveche
mai mult decât toţi, afară de ce va fi fost dat de cei dintâi Domni ai Moldovei şi
de Matei Basarab, care a dăruit Vrancei mănăstirea din Soveja ca semn de
pace între cele două ţări-surori. Fii binecuvântat ca folklorist, dar nu pregeta
să faci un pas mai departe: conturează cât mai grabnic Folkloristica, noua
23
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ştiinţă fundamentală, de însemnătate pentru istoria regională şi universală. Şi

încă ceva: Arată-l în toată înălţimea lui pe Vrănceanul Varlaam, Mitropolitul
Moldovei, Cel dintâi cărturar care a scris carte de învăţătură pentru toată
seminţia românească. Aşează-l la locul ce i se cuvine în istoria Vrancei. Închei
cu îmbrăţişări părinteşti şi îţi dorim (şi secretara!) cât mai grabnic să capeţi o
sănătate deplină. Simion Mehedinţi”.
Dincolo de efuziunile sentimentale, această scrisoare excepţională reia în-
demnul din anterioara (20 oct. 1960), tot cu caracter testamentar; conţine rezu-
mativ filonul întregii gândiri a vizionarului care a înţeles între primii necesita-
tea cercetării folclorului în ansamblul civilizaţiei unei etnii. Iată că Ideea a
lucrat arhitectonic în crearea ştiinţelor!
„Iubite Domnule Diaconu,
Cele mai cordiale mulţumiri pentru buna amintire. Nu mai văd, nu mai pot
ceti (îmi citeşte soţia şi două nepoate), dar gândurile se ţes mereu... Bine ori
rău? Asta e sarcina urmaşilor să despartă neghina de grâu... Pentru mine, este
un postulat ştiinţific ca folklorul - care pentru ignoranţi este un fel de gen li-
terar inferior - să devină Folkloristică, adică o ştiinţă deosebită (folklore), de-
oarece este martorul cel mai vechiu al ştiinţei fiecărui popor despre lume, şi
oglinda cea mai curată în care se poate vedea fisionomia şi profilul fiecărui
suflet etnic. De aceea, intrând în al 93-lea an, voi fi fericit să pot adăoga la
marele D-tale Tesaur cu privire la Vrancea noastră câteva precizări de Folklo-
ristică, de Etnogeografie şi de Etnopedagogie. Ce însemnează grava suferin-
ţă?... Aşteptăm cu mare nerăbdare amănunte şi-ţi dorim din toată inima grab-
nică şi deplină însănătoşire.
O părintească îmbrăţişare şi patriarhală binecuvântare,
Prof. S. Mehedinţi”.
Pentru conturarea întregului ciclu al Corespondenţei, mai trebuie adăugat
câteva cuvinte despre scrisorile privitoare la un fapt de tristă amintire pentru
mine, întrucât a provocat cea mai mare umilinţă a neuitatului meu părinte. În
pregătirea sărbătoririi Centenarului Unirii Principatelor, profesorului focşănean
i s-a dat iluzia că este acreditat să îndrume colectivul de redacţie al publicaţiei
de mare amploare care se preconiza că va fi tipărită înainte de 1 ian. 1959. A
fost invitat respectuos şi desemnat să solicite colaborarea unor personalităţi
marcante din prezentul „socialist“, chiar şi din trecutul „burghez“, dacă acelea
dovediseră convingeri patriotice. Privind cu seriozitate răspunderea dată, Ion
Diaconu, cunoscător al ideilor de care fusese întotdeauna însufleţit Simion Me-
hedinţi, a crezut cu sinceritate că resursele sufleteşti şi intelectuale ale persona-
lităţii celei mai proeminente din Vrancea vor putea fi luate din nou în seamă şi
puse în slujba culturii naţionale. Deşi era conştient că Simion Mehedinţi va fi
greu readmis în planul social-cultural din deceniul al şaselea al „democraţiei
24
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
populare“, pentru motive obscure de natură politică, Diaconu a nădăjduit că

prin foştii săi elevi, aflaţi în conducerea de partid şi de stat, va putea ajuta la re-
considerarea dorită, deîndată de el însuşi se vedea solicitat după atâţia ani de
tăcere din partea oficialilor. S-a părut că propunerile profesorului Diaconu au
fost agreate de către forurile conducătoare, astfel că autorul proiectului a purces
la invitarea colaboratorilor, reuşind să convingă până şi pe Simion Mehedinţi
de temeinicia „acţiunii culturale“, cum se formula în termenii de atunci. A fost
cea mai mare deziluzie când, după o muncă istovitoare de câteva luni, Ion
Diaconu s-a aflat exclus de culturnicii de atunci, iar Simion Mehedinţi a rămas
tot „un indezirabil“ pentru ei...
Am făcut coroborarea câtorva fragmente din Corespondenţa Simion Mehe-
dinţi-Ion Diaconu din convingerea că scrisorile acestea rămân dovezi ale unei
legături trainice de obârşie şi mentalitate, păstrată în idealul perfecţiunii rela-
ţiilor interpresonale, nealterată de afronturi sociale, de revoluţii şi războaie; ci-
tindu-le, aflăm sensul evoluţiei prin muncă şi sacrificiu de sine, recomandat de
teoreticianul culturii, totodată, creatorul şi organizatorul învăţământului geo-
grafic din România. Rămâne ca specialiştii în domeniile trasate de Simion Me-
hedinţi pentru cultura noastră modernă să stabilească dacă Ion Diaconu, consi-
derat reprezentantul de seamă al „şcolii Densuşianu”, cum relevă istoriograful
Iordan Datcu1, este şi un continuator al sistemului epistemologic creat de ilus-
trul fiu al Sovejei.
Focşani, 25 oct. 2008
1
În: Dicţionarul Etnologilor români, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2000, pp. 229-232.
25
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ÎN VRANCEA, CU MIHAIL SADOVEANU

Ion DIACONU,
Extras din revista ,,Însemnări Ieşene”,
anul IV, nr. 7, 1939
The author presents a walk with writer Mihail Sadoveanu, a friend of archaic
Vrancea and its people. The travellers are welcomed warmly in the villages and
households of Vrancea, where priests, teachers and villagers, live in this “old Roma-
nian nest”, in the ,,Stone Citadel of Moldova”. The guests step their foot on almost all
of old Vrancea, by entering Vidra, known as ,,Vrancea’s Gate” and leaving through
Brosteni, on Milcov’s valley.
Credem că amintirile despre contemporani sunt de grea răspundere: ele pot
cădea în păcatul detaliului intim - inutil şi indiscret ori în lauda făţişă, care e
periferică întotdeauna adevărului. Mai cu seamă când amintirile privesc viaţa
unui om excepţional, ele alunecă lesne într-o prezentare prea gravă, în nota re-
torică exagerată, parc-ar fi o apoteoză de comandă. Trebuie o ţinută de rară
obiectivitate în alcătuirea adevăratelor amintiri, când nota lirismului personal
să nu abunde, ci sufletul celui prezentat să apară în cumpănă dreaptă, cu ce are
el unic şi infailibil. De aceea, adevăratele amintiri nu le credem valabile decât
dacă sunt scrise de cine are variată tovărăşie cu sufletele superioare. Treptele
de comparaţie numai aşa sunt cu putinţă.
Se va înţelege, deci lesne că nu este uşoară încercarea cui vorbeşte de Mi-
hail Sadoveanu, mintea cea mai autorizată în scrisul nostru contemporan. Per-
sonalitatea aceasta atât de complexă, scrisul său aşa de multiform, pot fi cu
greu strânse în formule şi ierarhii literare. Mai cu samă că acest creator proteic
se află sârguincios la lucru şi stă neclintit în faţa multora care prin destin, se
pare că n-au căderea să-l înţeleagă.
Deci nu-mi voi aminti aici nimic despre Mihail Sadoveanu în sens obişnuit.
Cele spuse vor fi ca o înfăţişare, aproape numai pentru conştiinţa noastră, a
câtorva momente dintr-un drum de cinci zile, ce l-am făcut însoţind pe marele
povestitor în ,,Ţara Vrancei”.
Împrejurări culturale m-au adus în faţa scriitorului, pe care-l cunoşteam din
nume de pe când buchiseam slovele în clasa a II-a primară din manualul său,
alcătuit în colaborare. De atunci, numele scriitorului mi-a stăruit în suflet ca o
muzicalitate neînvinsă şi perpetuă. Impresiile succesive prin lecturi şi informa-
ţii împliniseră în mine imaginea unei figuri aproape legendare. Prilejul unei
conferinţe a Domniei-Sale la Focşani despre Ion Neculce, în 1935, m-a apro-
piat în sfârşit de sufletul cel mai tainic ce-l până azi. Când m-am dus să-l pri-
26
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
mesc la gară, am desprins din mulţime, omul de o vigoare particulară: cu trupul

împlinit - parcă din chemarea telurică a pământului românesc -, păşind cum-
pănit şi fără pripă, privind de-a dreptul cu calmul ochilor săi blânzi şi a multe-
iertători. Iar conferinţa sa a fost pentru publicul focşănean o sărbătoare creşti-
nească. Rostea elogiul lui Neculce ca şi un preot o rugăciune, cu acea voce dis-
tinsă a sa, de o cadenţă egală, continuă şi de o eleganţă aparte. Tineretul, mai
cu samă, fu vrăjit de inimitabila lectură, făcută după conferinţă din marele cro-
nicar moldovean.
L-am găsit apoi ca scriitor la Copoul său, unde m-am dus dinadins să-l văd
şi să aflu şi de bojdeuca premergătorului său, Creangă. Au fost atunci câteva ore
de adâncă comuniune spirituală ce vor fi odată însemnate în scris.
M-am gândit multă vreme după acestea să conving pe scriitor pentru un
drum în Vrancea. Regiunea această - cuib vechi românesc -, a fost de câteva
decenii, în calea tuturor ,,relelor” politice, fost vadul cluburilor şi pământul fă-
găduinţei pentru democraţiile, decedate mai ieri la noi. Ajunsese în ultimii ani
ca acele şapte animale biblice ale Eghipetului: politicienii îşi rotunjeau aici
scrutinul pe la alegeri, avocaţii îi vindeau la mezat pădurile, iar cei câţiva căr-
turari cinstiţi ai ţinutului îşi încrucişaseră mâinile ca pentru resemnare de apoi.
Ţinutul acesta legendar devenise o paragină sinistră. Rezonanţa numelui fusese
prilej de pseudonim - ca pentru un scriitor mare care în 1912, pe când era mi-
nistru de lucrări publice, făcuse în Vrancea un drum de câţiva kilometri doar
(poate semn de recunoştinţă). Iar încolo: starea economică - decadentă, oamenii
pământului - vlăguiţi, peisajul - o nesfârşită înşiruire de munţi golaşi, fără fir de
vegetaţie [pe] une locuri, pe la margini de sate cu râpe abrupte, pe unde nici
mărăcinişul sau cătina nu se prinde, iar săracii n-au de unde aduna de-o crojnie
de lemne.
Legendele Vrancei începuseră să se piardă cu bătrâni cu tot. Cele acrise
despre poveştile ei mândre sau despre oamenii săi, chiar de un talent ca al Re-
ginei Elisabeta (Carmen Silva - De prin veacuri), ori de o autoritate ca S. Me-
hedinţi (Soveja - Oameni de la munte) sau de un scriitor ca Vlahuţă care fusese
pe meleagurile vrâncene (România pitorească), de un memorialist încercat cum
e N. Iorga (Sate şi mănăstiri din România) şi chiar de simpli amatori şi publi-
cişti (S. T. Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt; M. Movilă, Şapte munţi;
E. Sevastos, Ştefan cel Mare în Munţii Vrancei) au rămas pentru oamenii zilei
poate nişte simple regisuri literare, prilejuri de lectură comodă, dar nu apelul
către o datorie faţă de o regiune istorică a neamului.
Mai cu seamă, problema munţilor vrânceni a fost destulă vreme de un tra-
gism unic în ţara noastră: străinii începuseră să dărapene prin exploatare codrii
noştri milenari. În vechiul regat, prin Munţii Neamţului, ai Lotrului, ai Râmni-
cului Sărat şi ai Vrancei mai cu seamă, toporul străin, sprijinit de cozi ascunse
27
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
româneşti, ucidea de zor pădurile şi fulgera la pământ, falnicul peisaj româ-

nesc. În lumea noastră de pe atunci, sfânta linişte românească nu s-a clintit din
loc, nici chiar când prof. Simion Mehedinţi cerea în Parlament în 1912, drep-
tate pentru munţii despoiaţi de străini. Au fost totuşi suflete conştiente care au
dat semn de eliberare de sub înstrăinarea bogăţiilor noastre forestiere. Aceştia au
fost scriitorii ca Duiliu Zamfirescu. Dintre ei, Vlahuţă mai cu seamă, zvârle în
publicistică strigătul mântuirii noastre de jaful străinilor. Într-un articol, cunos-
cut de puţini diletanţi economişti de la noi, închină amăgitul scriitor poate unul
dintre cele trei imnuri de slavă ale codrului românesc din tot scrisul nostru:
,,Ciudat cum noi, românii, n-am păstrat dragostea pădurii… Doina acolo
am învăţat-o… De altfel, cântecele poporului nostru sânt pline de duioşia
acestei iubiri seculare… Se duc pădurile noastre. Carpaţii se dezvăluie a pustiu.
Ca nişte răni rămân urmele pădurilor. Răni de moarte pe trupul ţării. Ai zice că
începe sfârşitul lumii noastre. Munţii Neamţului înfăţişează privelişti de ruină,
Vrancea devastată, pe Lotru se nărue stâncile de jarul uscăciunii… Iubiţi copa-
cii! Au fost popoare care s-au închinat pădurii. El [codrul] e cel dintâi templu şi
va fi cel din urmă refugiu al omenirii”. (rev. Solia satelor, I [1912], Cluj, nr. 29)
Pentru această dreptate a vrâncenilor care nu mai venea, unii din cei legaţi
cu pământul Vrancei au căutat leacuri. S-a crezut anume că o cunoaştere ştiinţi-
fică a regiunei ar atrage atenţia politicienilor către mântuirea ei economică. Se
fac datorită lui Ovid Densuşianu anchete folklorice asupra creaţiei populare
vrâncene (Ţinutul Vrancei, I, 1930), se publică documentele istorice ale regiu-
nei (A. Sava, Documente putnene, I-II), se fac diferite studii etnografice (în
rev. Milcovia); toate în zadar: lumea politică de la noi rămâne inertă când înce-
tau podgheazurile electorale.
Personal, m-am gândit atunci că numai un scriitor mare ar putea scăpa
Vrancea de moartea ei lină: scriind o carte unde să se vadă virtuţile sale etnice,
oamenii săi stinşi de nevoi, dar încă energici şi frumosul peisaj vrâncean. Toate
acestea să fie puse în faţa publicului românesc, dinaintea potentaţilor politici de
către un mare talent literar. Căci teoriile adorm lesne în cărţi, însă o carte de
literatură aleasă păşeşte mai degrabă în mulţime şi poate convinge.
Aşa se explică de ce l-am rugat pe marele povestitor moldovean să vadă
Vrancea. Cred şi azi ca şi atunci că numai D-sa ar putea alcătui o carte de evo-
care sau de prezentare obiectivă a regiunii. De câte ori îi vorbisem despre
Vrancea şi de gândul meu, văzusem că neînţelese legături îi învăluiau discret
sufletul cu o vădită melancolie şi-l îndemnau să străbată şi regiunea aceasta în
care miturile nu mai apar azi defel pe măsura oamenilor.
De altfel, nu trebuie uitat că tot domnia sa a scris până acum întăile gânduri
de preamărire pentru Vrancea. Era în 1917, când a cunoscut Vrancea, fiind os-
taş. Văzuse că pe locurile legendarei regiuni instinctul teutonic a fost îndoit:
28
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
,,Aici e Vrancea, vechea Vrance a lui Ştefan cel Mare, cetăţuia în care n-au
putut străbate fără crâncenă pedeapsă duşmanii lui. E cetatea de piatră a Mol-
dovei, unde duşmanii au fost de curând rupţi, sfărâmaţi şi năpraznic bătuţi de
ostaşii noştri”. (File însângerate. Povestiri şi impresii de pe front, Iaşi, 1917,
pag. 104)
În 1935, într-o zi de octombrie - ziua Sf. Dimitrie -, pornim amândoi spre
Vrancea. Calmul tomnatic - târzior şi plin de soarele întreg - ne învăluia discret.
În văzduhuri se petrecea o adevărată zi văratecă. Perdeaua multicoloră a crân-
gului împurpurat de pe Măgura Odobeştilor se destindea domol în stânga, iar
în dreapta, albia desfăcută a Putnei îşi asemăna cătinişul aproape nesfârşit,
printre satele cu case sărăcuţe de podgoreni necăjiţi: Boloteşti şi Găgeşti. Pe
acolo pe clina Măgurii fusese trufaşul Kaiser cu generalul său, Mackensen, ca
să privească panoramic pământul moldovean ce trebuia cotropit de iznoavă…
Poposim la un prieten bun din Satul Boloteşti. Nu uit dăruirea generoasă a
scriitorului aici. În dimineaţa aceea cristalină, veniseră câteva şcolăriţe de curs
secundar, să-l vadă pe scriitor. Şi cum e obiceiul autografelor de câtăva vreme
pe la noi, d-sa n-a putut scăpa şi nici nu s-a ferit să însemne fiecăreia câte un
gând, ca de binecuvântare. Mi-aduc aminte de câte ceva: nu au nimic din graba
convenţională a câtorva scriitori comercianţi de la noi, care însamnă dedicaţii
cu kilogramele pe cărţile tuturor întâmplătorilor numai să le cumpere. Autogra-
fele dlui Sadoveanu au prestigiul acelui ce ştie că asemenea act e un legământ
spiritual. Odată vor trebui adunate autografele dlui Sadoveanu. Sunt lapidare ca
un jurământ de prietenie.
La Vidra, sat aşezat pe o terasă tânără a Râului Putna, am aflat iarmarocul
cel mare din Vrancea de la Sf. Dimitrie. Bogată varietate de chipuri vrâncene
se înfăţişează în fiecare an acolo, dar câtă sărăcie economică! După săptămâni
întregi de muncă istovitoare, sărmanul vrâncean aduce de vânzare la iarmaro-
cul acela un ,,cotigar” de ,,cofe”, ,,ciubare”, ,,putini” ori de ,,scânduri”. Dar
câştigul e puţin şi traiul merge silnic, cumplit de anevoios! Marele povestitor a
scrutat amănunţit săraca avere vrânceană. Şi când a întrebat pe un bătrân
expresiv cum i se pare iarmarocul, d-sa a zâmbit, mulţumit mai degrabă de
particulara frumuseţă a graiului din Vrancea, dar s-a arătat cu suflet amărât -
aşa mi s-a părut - de oamenii ,,măririi” care au vlăguit regiunea mai grozav
decât pâlcurile barbarilor asiatici.
În seara de Sf. Dimitrie, am poposit într-o binecuvântată casă de preot
vrâncean, în Bîrseşti. A plăcut d-sale mult gospodăria aceea. S-a împrietenit re-
pede cu stăpânii, dar mai cu seamă cu ,,fratele Vasile”. Nu voi uita niciodată
sara acelei prietenii. Este o minune a amintirilor mele. ,,Fratele Vasile” era
atunci un copilaş de patru anişori. Scriitorului i-a plăcut osebit zburdălnicia
copilului acela, cu păr bălai şi ochi albaştri. Şi printr-o putere ce n-o înţeleg, de
29
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
la început a chemat copilul către sufletul său şi ore întregi l-a întrebat despre
lucrurile minunatei copilării, i-a spus o poveste, l-a întrebat de joaca lui, despre
prieteniile-i micuţe, de vietăţile ce-i sânt dragi, de oamenii cunoscuţi. Cine n-a
văzut pe d. Sadoveanu vorbind copiilor nu poate înţelege pe deplin misterul ne-
vinovăţiei copilăreşti. Este cel mai mare prieten al copiilor ce-l cunosc. Şi prin
această subtilă armonie între sine şi sufletul copilăresc se poate tălmăci îngerul
din Dumbrava minunată, care e duduia Lizuca.
La Paştele acela, când m-a văzut ,,fratele Vasile”, care şi pentru mine tot
,,fratele Vasile” a rămas, m-a întrebat degrabă: ,,Da când mai vine Domnul
Sadoveanu la Bîrsăşti? Are un cap aşa de mare… şi vorbeşte-ncet de tot…”!
În seara aceea, scriitorul a cunoscut la Bîrseşti pe cel mai bătrân vrâncean
încă în viaţă, pe ,,Moş Anghel Cojocaru”. Suflet isteţ şi minte deplină la acest
bătrân. Ne-a spus multe şi de toate, despre originalul trecut al Vrancei. A cântat
şi vers popular ca un rapsod adevărat ce este şi s-a arătat trist faţă de tineret, că
nu ai înţelege sufletul bătrânilor. Scriitorul fu mişcat de asta şi la plecare, i-a
strecurat bătrânului în suflet o vorbă de prietenie, iar în mână o gârbovă un ban,
ca să-şi mai împlinească nevoile şi necazurile vârstei. Aşa făcea scriitorul cu
orice bătrân care-i spunea un cuvânt înţelept şi mărturie despre trecutul
vrâncean. Aşa făcea şi cu toţi lăutarii locului care arar mai ştiu azi versul
autentic vrâncean al Mioriţei.
Sara prelungă în discuţii s-a încheiat cu hotărârea de mers a doua zi - tot
sărbătoare - la biserică. Era dorinţa scriitorului.
Şi dimineaţa tot d-sa mi-a reamintit datoria religioasă, după ce se sculase
creştineşte în zori şi-şi spălase faţa cu apă răcoroasă, ca în ritualul ţărănesc obiş-
nuit. Şi poate că se şi închinase la icoană… Am bănuit-o asta în timpul slujbei
săvârşite de un vrednic preot vrâncean. Scriitorul Mihail Sadoveanu e un mare
creştin. Cucernicia creştină e deplină în d-sa. A urmărit cu adâncă reculegere toate
momentele liturgice, însemna crucea, nu ca să demonstreze sătenilor de faţă evla-
via sa, ci cu smerenie multă, pentru sine, avându-se în locaş de reculegere.
Iar cele ce le crede despre misiunea adevărată a preotului, le poate citi orice
profesionist de credinţă interesată sau orice om sincer, în articolul Preoţii
(Adevărul, sâmbătă 6 martie, 1937). Acolo scrie d-sa că ,,iubirea de neam şi de
lege”, le socoate ,,cuvinte sacre”, care au fost ,,pânea sufletului nostru”. Şi tot
acele se vede cât de prigonită socoate d-sa Vrancea, despre care-mi mai spunea
la capătul drumului nostru că ,,e cel mai particular ţinut românesc”, din toate
câte le cunoaşte. Iată câteva idei numai din articolul amintit:
,,Frumoasă, veche şi tristă ţară, Vrancea. Devastată, despădurită, măcinată
de puhoaie. Păstori strâmtoraţi, plugari săraci care sufăr. Caută o dreptate, de
demult o caută şi o cerşesc şi încă n-au găsit-o”.
30
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Iar în privinţa creştinismului d-sale, aşa de puţini au căderea la noi să

vorbească! Le-aş înfăţişa unora oricând - pretenţioşilor ori credincioşilor
interesaţi - o destăinuire a prozatorului, tot din drumul acela - la un popas în
satul Colacu, în casa unui preot octogenar, o mândrie a clerului vrâncean - Pr.
Băznuţă, elev iubit al lui Melchisedec şi bursier seminarist al Regelui Carol I.
Le-aş arăta cum a putut scriitorul scăpa de la o anume expropriere nişte
pământuri al Mănăstirii Neamţului, când politicienii le puneau la mezat şi
sfântul lăcaş era ameninţat de paragină şi lipsă.
Şi le-aş mai spune cum în a cincia sară din drumul nostru ne aflam în casa
unui harnic şi primitor gospodar din Satul Broşteni, de pe valea Milcovului,
când am auzit în viaţa mea prima predică creştină.
Scriitorul era cu sufletul luminos atunci. Străbătuse opt sate vrâncene şi vă-
zuse bine oamenii şi locurile. Auzise în Satul Nistoreşti şi un meşter cântăreţ ,,flu-
ierar”, care cânta neasemuit Mioriţa. Legase şi prietenie cu câţiva vrânceni ini-
moşi, preoţi şi învăţători, care-i arătaseră prieteşug şi interes pentru cele ale sa-
le. La sfârşitul drumului acela, scriitorul mai dispus ca de obicei, sta gata între-
bărilor, în casa acelui gospodar ce umbla şi el demult, măcar să vadă pe scrie-
itor. Subiectele de literatură fură cele curente, căci d-sa alunecă pe lângă discu-
ţiile politice care nu i se potrivesc. Într-o vreme îl întreb, venind vorba despre
rolul adevăratului preot, care crede D-sa că e principiul fundamental al creşti-
nismului. Teoretizarea trebuie să fie tare de prisos marelui scriitor. În loc să discu-
te doctoral, cum fac unii teologi oficiali de la noi, a improvizat o măiastră interpre-
tare a Epistolei Apostolului Pavel către Corinteni (I, 13), care e în esenţa sa dog-
ma bisericii creştine. Pasajul întreg, se ştie de altfel că este cea mai înaltă ţinută
poetică a Noului Testament: ,,Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină
de bunătate, dragostea nu cunoaşte pizmă, nu se laudă, nu e trufaşă…Dragostea
nu piere niciodată. Proorocii - se vor prăpădi; darul limbilor - va înceta; ştiinţa
- se va sfârşi… Credinţa, nădejdea dragostea - rămân acestea trei. Dar mai
mare între ele este dragostea”.
Îmi răsună şi acum în conştiinţă acea inefabilă apologie a creştinismului
integral, curăţit de zgura teologică şi de ignoranţa apărătorilor interesaţi.
Mărturisesc oricui: am auzit câteva talente teologice de la noi, pe unele le-
am urmărit cu interes chiar în ce au scris. Cunosc suficient şi apologetica apu-
seană, am în minte sensul românesc al credinţei creştine, dar cea mai frumoasă
predică am auzit-o de la creştinul Mihail Sadoveanu, într-o casă smerită de om
al pământului vrâncean.
De atunci am mai plănuit noi un drum în Vrancea pentru documentarea sa
literară. Dar patrioţii de mai eri au amărât destul sufletul scriitorului şi l-au în-
depărtat - orgolioşi şi inconştienţi - chiar de la cele ale spiritului.
31
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Odată însă Vrancea tot va mai primi pe plaiurile ei pe Mihail Sadoveanu,

după socoteala bunei ospitalităţi vrâncene. Atunci cartea ce-o va scrie despre su-
fletul ei va fi chezăşie timpului Şi Vrancea nu va muri. Atunci numai s-ar vedea că
sufletul vrâncean a fost o deosebită energie regională, irosit însă din neprevederea
guvernanţilor mediocri.
Focşani, 24 aprilie 1939
32
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ION DIACONU
ÎN DOCUMENTELE ARHIVELOR NAŢIONALE VRANCEA
Florin DÎRDALĂ,
arhivist, Arhivele Naţionale, Vrancea
Né à Spineşti-Vrancea, Ion Diaconu reste l'un de grands chercheurs des traditions
archaïques des zones rurales roumaines, particulièrement pour le Pays de Vrancea.
Le professeur Diaconu a été un véritable point de repère pour les citoyens de
Vrancea. Son héritage culturel est une trésor que les chercheurs d'aujourd'hui doivent
le mettre en valeur.
Cu puţin peste un secol în urmă, în inima Vrancei străvechi, la Spinești, a
văzut lumina zilei, Ion I. C. Diaconu, cel despre care unele voci susţin că, puţin
a lipsit, pentru a ajunge la fel de cunoscut în lume ca Mircea Eliade sau Emil
Cioran.
În ,,anul una mie nouă sute trei, ziua douăzeci şi şase, orele două după
amiază, s-a înregistrat naşterea copilului Ion, de sex bărbătesc, de religie orto-
doxă, născut alaltăieri, douăzeci şi patru septembrie, ora patru după amiază, în
casa părinţilor săi din Comuna Spinești, Cătuna Spineşti, fiu legitim al dom-
nului Ion Constantin Diaconu, de ani treizeci şi a doamnei Măriuţa Diaconu,
născută Stan Neagu, de ani douăzeci şi unu, de profesiune casnică” (1).
Copilăria şi-a petrecut-o în comuna natală şi tot aici a absolvit primele cinci
clase, încheiate la 19 iunie 1915, pe când avea 12 ani (2).
Cu siguranţă, încă de la acest nivel, s-au putut observa calităţile speciale ale
acestui copil, aplecat către studiu şi cu capacitate de analiză şi sinteză remarca-
bile, aspecte care au determinat pe părinţii săi, să nu îndrăznească să oprească
pe acest băiat a urma învăţătura mai departe şi să prefere, cum se obişnuia în
multe familii din mediul rural, să-l folosească la muncile câmpului, la paza ani-
malelor sau mai rău, la exploatările de material forestier. Cine a fost mai insis-
tent, e greu de spus, poate tatăl, dar, ca în ,,Amintirile din copilărie” ale lui
Creangă, cu siguranţă că mama a avut ultimul cuvânt, căci ea era gospodina ca-
sei, ea supraveghea copiii, ea le urmărea felul de a învăţa şi isteţimea minţii.
La Ioan, cum i se mai spunea, talentul nativ, dar şi sârguinţa deosebită nu
aveau cum să nu sară în ochi, astfel încât la sfârşitul Primului Război Mondial,
tatăl l-a înscris la Liceul ,,Unirea”, direct în clasa a III-a B, pentru anul şcolar
1918-1919, când a obţinut media generală 7,04 şi calificativul promovat, cu
menţiunea unei corijenţe la matematică (3).
În clasa a IV-a B, aflăm din foaia matricolă, că acest elev a obţinut media
generală de promovare 7,35, iar tatăl figura cu profesiunea de notar, deci nu
33
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
mai era simplu agricultor, ca în anul 1903, când se năştea Ion, aspect ce spune
multe şi despre ambiţia părintelui, care, iată, nu s-a mulţumit în viaţă doar cu
un statut simplu de mic fermier, supus mereu capriciilor naturii, ci a îndrăznit
şi a reuşit să ocupe o funcţie râvnită în mica lui comunitate rurală.
Pentru anul şcolar 1920-1921, elevul Diaconu I. Ion a continuat seria rezul-
tatelor bune, foarte bune şi uneori notate cu calificativul ,,suficient” , dar ceea
ce atrage atenţia, în registrul matricol respectiv, este evaluarea ,,Formei exte-
rioare” unde este consemnat foarte îngrijit (5).
A terminat Liceul ,,Unirea” la douăzeci de ani, fapt atestat cu Certificatul
nr. 2415 din 28 decembrie 1945, emis de Liceul de Băieţi ,,Unirea” (6) din
cuprinsul căruia aflăm că ,,D-l Diaconu I. Ion a absolvit cursul superior al a-
cestui liceu în urma examenului de capacitate depus la sesiunea din iunie 1923,
fiind declarat admis”.
S-a înscris la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti, semn că încă
avea sprijinul părinţilor, pe care nu-i dezamăgise cu nimic, cât a studiat la
Focşani. A efectuat stagiul militar în anul 1925, la jumătate din termen, cum
avea dreptul, ca orice student, unde mai mult ca sigur că s-a pregătit în conti-
nuare pentru şcoala superioară pe care o urma şi pe care a absolvit-o în august
1926. La puţin peste doi ani a terminat cu rezultate excelente una dintre cele
mai înalte forme naţionale de învăţământ, cu atât mai remarcabil cu cât, în tim-
pul facultăţii, a găsit timp şi pentru cariera didactică ce o avea în vedere şi s-a
înscris la Seminarul Pedagogic Universitar Bucureşti pe care l-a absolvit în
1925, de asemenea, cu note maxime.
Iată ce cuprinde Diploma de licenţă în filozofie şi litere, eliberată de Uni-
versitatea din Bucureşti: ,,Noi Ministru Secretar de Stat la Departamentul Ins-
trucţiunii văzând certificatul de aptitudine nr. 98 din anul 1926 aprobat de rec-
torul Universităţii prin care se constată că d-l Diaconu I. Ion a trecut licenţa în
Filosofie şi Litere depunând examen în specialităţile Filologia Modernă cu menţi-
unea 5 bile albe ,,magna cum laude”, conferim d-lui Diaconu I. Ion Diploma de
Licenţă în Filosofie şi Litere pentru a se bucura de toate drepturile şi prerogati-
vele acordate de lege."
Activitatea lui profesională s-a desfăşurat în cea mai mare parte, la Liceul
,,Unirea”, azi Colegiul Naţional Unirea, unde a predat româna, franceza şi
dreptul, dar în primii ani de meserie, când era suplinitor, a ţinut cursuri şi la
Şcoala Comercială Focşani şi la Liceul ,,Cuza” (8).
Profesor definitiv a devenit la 1 aprilie 1933, prin Înalt Decret Regal nr.
1698/1933 fiind numit definitiv la Liceul ,,Unirea” pentru specialitatea princi-
pală, română şi secundare, franceză, drept (9).
În viaţa personală putem menţiona o primă căsătorie în anul 1940 cu o
studentă Elena C. Mihăilescu, dar probabil, diferenţa de vârstă, a pus punct re-
34
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
pede mariajului, după mai puţin de doi ani de la cununie. Imediat după divorţ,
în toamna lui 1943, s-a recăsătorit cu Maria Olărescu, directoarea Aşezământu-
lui pentru Ocrotirea Fetelor din Focşani, iar primul şi singurul copil, o fetiţă, a
venit pe lume în vara lui 1944, fiind botezată Paula-Ortansa (10).
Nu poate fi trecută cu vederea contribuţia lui Ion Diaconu la alcătuirea şi
organizarea primei şi deocamdată singurei Monografii autentice a Judeţului
Putna, zonă geografică pe care s-a constituit actualul teritoriu administrativ al
Vrancei. De asemenea, activitatea extraşcolară a acestuia merită amintită în
întregime, aşa cum a fost consemnată chiar de el în Statul Personal alcătuit în
1944 şi depus la Liceul ,,Unirea”.
A. Volume şi broşuri:
1. Ţinutul Vrancei (Ethnografie, Folclor, Dialectologie ), vol. I, Bucureşti
1930-380 pagini, editat de Institutul de Filologie şi Folclor al Universităţii din
Bucureşti;
2. Păstoritul în Vrancea, Bucureşti, 1930, 55 pagini, Inst. de Fil. şi Folclor;
3. Folclor din Râmnicul Sărat, vol. I, Focşani, 1933, 124 pagini;
4. Folclor din Râmnicul Sărat, vol. II, Focşani, 1934 ,196 pagini editat de
Fundaţia Regele Ferdinand I şi premiat de Academia Română cu marele Pre-
miu de Stat ,,I. Heliade Rădulescu”, sesiunea mai 1936;
5. Psihologie şi creaţie populară, Bucureşti ,1935, 23 pagini publicat de
Academia Română în Anuarul Arhivei de Folclor, III;
6. Aspecte etnografice putnene, Focşani, 1936, 34 pagini;
7. Sensuri şi aspecte la Ion Creangă, Bucureşti, 1938, 16 pagini;
8. Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1939, 8 p., extras din rev. ,,Însemnări Ieşene”;
9. Orientări folclorice, Focşani, 1941, 22 pagini;
10. Note critice şi bibliografice, Focşani, 1941, 34 pagini;
11. Folclor din Râmnicul Sărat, vol. III;
12. Poezia populară de ,,militărie" în războiul nostru din 1941, Focşani,
1942 (24 pagini);
13 Orientări folclorice, II, Focşani, 1942, 22 pagini;
14. Orientări ethnografice, I, Focşani 1943, 26 pagini;
15. Note critice şi bibliografie, II, Focşani 1943, 36 pagini;
16 Orientări folclorice, III, Focşani, 1943, 36 pagini;
17 Monografia Judeţului Putna, Focşani ,1943, 244 pagini (în colaborare).
A răspuns în mod direct de colectarea materialului, coordonarea şi aranja-
rea acestuia, supravegherea imprimării.
18 Aspecte şi direcţiuni în folclorul românesc, Focşani, 1944, 42 pagini;
19 Reflexiuni despre cântecul şi versul popular, Focşani, 1946, volum premi-
at de Academia Română cu premiul ,,I. Heliade Rădulescu”, sesiunea iunie
1948;
35
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
B. Articole, studii, material de folclor, etnografie, istorie, de critică lite-

rară, de istorie literară, de filologie, note culturale în revistele: Grai şi su-
flet, Milcovia, Viaţa satelor, Căminul, Frământări didactice, Ethnos.
C. Periodice:
1 Conduce revista Ethnos, revistă de grai, studiu şi creaţie românească,
Focşani I (1941);
2. A condus revista şcolară Crinul, a elevilor Lic. Unirea, Focşani, 1936;
3. A condus Gazeta corpului didactic primar şi secundar din Judeţul Putna,
Şcoala Putnei, Focşani, 1932-1933;
4. A redactat Revista Căminul, Focşani, 1925;
5. A condus, în colaborare, revista populară Gazeta Vrancei, Bucureşti,
1924;
6. Diferite recenzii, dări de seamă, însemnări despre revistele străine, cărţi
literare române, autori români şi străini, în aceste periodice ca şi în revistele şi
ziarele: Flamura, Viaţa Satelor, Calendarul, Convorbiri literare, Însemnări ie-
şene, Grai şi suflet;
D. Activitate culturală:
1. Din 1933 conduce, ca secretar, ,,Subsecţiunea de conferinţe Focşani a
Fundaţiilor Culturale Regale, apreciată ca fiind cea mai activă din ţară. Ca re-
zultat a apărut seria Tradiţie şi actualitate românească vol. I, Focşani, 1936
(160 de pagini); vol. II (208 pagini); vol. III, Focşani, 1937 (96 pagini);
2. A ţinut conferinţe la diferite societăţi culturale locale: Fundaţiile Cultura-
le Regale, Liga Culturală etc.;
3. Membru la diferite societăţi culturale locale şi din ţară: Institutul de Lite-
ratură al Universităţii din Cernăuţi, Institutul de Istorie Naţionala, Arhiva de
folclor a Academiei Române;
E. Însărcinări administrative: Director al Liceului ,,Unirea” de la 20 au-
gust 1939, conform ordinului ministrului nr. 147861/1939 până la 1 noiembrie
1940 şi demis în baza ordinului ministrului nr. 214101/1940 (11).
Nu trebuie uitată nici acţiunea pe care a întreprins-o alături de Dimitrie
Gusti în 1927 la Nereju, unde după o primire nu foarte călduroasă, monogra-
fiştii au început să-i placă pe oamenii simplii şi curaţi din această zonă şi să le
îndrăgească graiul, obiceiurile şi tradiţiile lor ancestrale, folclorul şi arta lor
populară, dar şi mentalitatea lor de oameni ai muntelui.
În urma acestui demers cultural a rezultat ceea ce cunoscătorii susţin că este
una dintre cele mai valoroase monografii săteşti din România şi, cu siguranţă,
cea mai preţioasă din perimetrul actualului Judeţ Vrancea.
Fire neobosită a acelor timpuri tulburi, după 23 august 1944 preocupările
lui intelectuale puteau trece în ochii noilor stăpâni ai ţării, cel puţin suspecte.
Astfel că distinsul profesor, a părăsit barca aproape scufundată a vechiului par-
36
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
tid liberal şi a trecut cu arme şi bagaje, dar nu cu convingere, în tot mai căutatul
de către români, Partid Muncitoresc.
Nu a abandonat studiul, dovadă fiind doctoratul obţinut în 1948, dar nici
preocupările intense pentru descoperirea originalităţii spaţiului arhaic vrânce-
nesc, precum şi a zonelor geografice marcate de râurile Putna şi Râmnicu-
Sărat.
Nu ştim cât de mult şi-a dorit, dar în 1951 a obţinut postul de director al
Muzeului Regiunii Putna şi misiunea de a aduna, pentru viitor, tot ce era mai va-
loros, în acest teritoriu, din punct de vedere istoric, etnografic şi cultural (12).
În noua funcţie, prioritatea numărul unu pentru Ion Diaconu a fost găsirea
unui spaţiu adecvat, prima dată identificat în actuala clădire a Serviciului Ju-
deţean Vrancea al Arhivelor Naţionale, propunere abandonată repede. (13)
S-a luat ulterior în analiză şi s-a reuşit primirea în folosinţa noii instituţii a
edificiului din Strada Gării (fosta casa Alaci) care şi azi şi-a păstrat destinaţia
iniţială, adăpostind Secţia de Istorie a Complexului Muzeal Vrancea (14).
După ce chestiunea sediului a fost rezolvată, profesorul Ion Diaconu a tre-
cut la obţinerea tuturor acelor obiecte care puteau alcătui pe viitor colecţia mu-
zeului, pentru acest lucru pornind o corespondenţă intensă cu toate instituţiile şi
unităţile economice care puteau deţine chiar şi accidental astfel de comori istorice.
Nu este exclus ca aceste insistenţe ale sale să fi deranjat, pentru că, de
exemplu, a ameninţat cu procuratura o unitate socialistă, care confiscase bunuri
nepreţuite de la conacul naţionalizat al unui putnean, indicând ca aceasta să le
predea de urgenţă muzeului, aspect care a deranjat conducerea acestei organi-
zaţii, fapt pentru care inimosul profesor a fost pârât la forurile superioare.
Poate deranjul iscat de cutezanţa profesională, poate alte motive inventate,
printre care putem aminti o aşa-zisă faptă de evaziune fiscală (15), după cum
atestă un dosar instrumentat de Procuratura Locală în mai 1952, pe numele Ioan
Diaconu s-a pronunţat internarea lui iniţială pentru 60 de luni, ulterior doar
pentru 24 de luni la Canal (16), de unde s-a întors cu sănătatea şubrezită şi
probabil exclus din orice funcţie onorabilă, fiindu-i cu siguranţă interzisă, de
asemenea, reluarea vechilor profesii.
Pe fişa de internare-arestare s-a scris, ca un reproş, că poseda o casă cu 7
camere în Focşani. Era vorba de locuinţa lui de pe str. Nicolae Bălcescu nr. 12,
cumpărată în 1948 cu act transcris la Tribunalul Putna sub nr. 1069 pe care a
vândut-o în 1971 cu act autentificat la nr. 2644.
La drama condamnării s-a adăugat şi confiscarea proprietăţilor funciare şi
interzicerea oricărui drept politic, deşi ultima măsură, cu siguranţă, nu credem
să-i fi provocat foarte multă emoţie ori nefericire.
Pentru profesor însă, cea mai mare catastrofă din viaţă, poate mai mare de-
cât suferinţa de la Canal, a fost când la cererea adresată în iulie 1954, inspecto-
37
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
rului-şef al Secţiei Învăţământului din cadrul Sfatului Popular Raional Focşani,

în care a solicitat reîncadrarea tot în învăţământul mediu din Focşani, a primit
un răspuns distrugător: ,,Nu avem catedre vacante pe raza Raionului Focşani,
,,cu recomandarea unei alte posibilităţi de încadrare” (17).
Capacitatea lui creativă nu a mai fost folosită de regimul comunist, poate
doar cu o excepţie şi anume, momentul organizat de Sfatul Popular Regional
Galaţi în cinstea împlinii a 100 de ani de la Mica Unire, când a fost publicată o
broşură, parţial onestă, dedicată solemnului act naţional din 1859 şi la care, se
zice, că a contribuit şi profesorul I. Diaconu.
În ultimele trei decenii din viaţă, agoniseala zilnică a fostului profesor a
provenit, cu siguranţă, din meditaţii, fiind îngrijit cu devotament de către unicul
copil. După ce şi-a vândut proprietatea din Focşani s-a mutat la Iaşi, unde s-a
stins în 1984. Actul de deces a fost înregistrat în scriptele Primăriei Iaşi sub nr.
2733 din 09 12 1984, deci la exact 30 de ani de momentul actual.
Note:
(1) Serviciul Judeţean Vrancea al Arhivelor Naţionale (în continuare se va cita
SJANVN) - Colecţia de Stare Civilă a Judeţului Vrancea - Comuna Spineşti, registrul
de născuţi 66/1903 - act de naştere nr. 21;
(2) SJANVN, Fond Liceul Unirea u. a. 420 ,f. 51 v;
(3) Ibidem, u .a. 87/1918, vol. II (nenumerotat);
(4) Ibidem, u. a. 90/1919, f 162;
(5) Ibidem, u. a. nr. 98/1920, f 26;
(6) Ibidem, u. a. 420, f 64;
(7) Ibidem, f 65;
(8) Ibidem, f 73 v;
(9) Ibidem, f 66;
(10) Ibidem, f 72;
(11) Ibidem, f 57 v-58;
(12) SJANVN, Fond Muzeul Vrancei u. a. 1/1951, f 9, ,,Prin decizia nr. 84/15.928
din mai 1951 a Comitetului Executiv din cadrul Sfatului Popular Regional Putna , în
cadrul secţiunilor acestui Sfat Popular Regional se încadrează pe data de 1 mai Ion
Diaconu, director al Muzeului de Istorie şi Etnografie al Regiunei Putna.
(13) Ibidem, f 10, 10 v, ,,În corespondenţa Muzeului Etnografic Istoric Regional
Putna cu forurile superioare, din 9 mai, se specifică că nici până la a-ceastă dată nu s-
a procedat la efectuarea formelor legale pentru obţinerea imobilului din str. I. V. Lenin
nr. 17 (azi sediul SJASNVN ). Tot aici se prezintă recomandări referitoare la îmbogă-
ţirea patrimoniului viitorului muzeu, specificându-se că în cuprinsul Regiunii Putna,
dintre fostele conace boiereşti numai unul a adăpostit lucruri de excepţională valoare
muzeală - ,,conacul profesorului universitar Victor Slăvescu din Comuna Coteşti, care
deţinea o vastă bibliotecă de peste 5000 volume, pe lângă o colecţie rară de stampe,
documente istorice, picturi în vechime de peste 200 de ani (şcoala austriacă, şcoala
flamandă etc.).
38
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Cât priveşte biblioteca, după naţionalizarea conacului, ea a fost adusă la Biblioteca

Regională, dar nu se ştie în ce condiţii şi dacă piesele valoroase au avut parte de un
tratament special.
(14) Ibidem, f 15, Chestiunea sediului a fost atestată în corespondenţa Muzeului
cu Sfatul Regional din 15 iunie 1951 când se specifică faptul că în ziua de 14 iunie, cu
ocazia preluării localului din str. Karl Marx nr. 8 de la Organizaţia Frontul Plugarilor,
pentru instalarea muzeului, s-a observat că în clădirea rezervată a găzdui, mai departe,
această organizaţie, situată în altă zonă a oraşului, într-o cameră se afla o masă de su-
fragerie de o execuţie artistică superioară în stil naţional şi care a fost executată în
vremea regimului burghezo-moşieresc la fostele Ateliere Regale de Sculptură în
Lemn, aparţinând caselor naţionale unde-şi puteau comanda mobila numai potentaţii
politici extrem de bogaţi.
Despre masa deosebită, directorul Ion Diaconu a aflat că este inventariată în patri-
moniul instituţiei ,,Gostat” care, în acel an şi-a mutat sediul la Bacău şi a dus acolo
multe obiecte valoroase precum acea masă, care au fost ridicate, la naţionalizare, de la
conace boiereşti din Judeţul Putna. Iată textul actului oficial: ,,În ziua de 14 iunie
1951, cu ocazia preluării localului din str. Karl Marx nr. 8, de la Organizaţia Frontului
Plugarilor pentru instalarea Muzeului nostru, am observat că în localul destinat mutării
acestei instituţii, din str. Republicii nr. 22 se află într-o cameră o masă de sufragerie
de o execuţie artistică superioară, în stil naţional. Cercetând-o atent mi-am dat seama
că a fost executată în vremea vechiului regim burghezo-moşieresc la fostele ateliere de
sculptură în lemn aparţinând Caselor Naţionale unde-şi puteau comanda mobila numai
potentaţii politici extrem de bogaţi. Am aflat că masa este inventariată în patrimoniul
instituţiei Gostat care avea sediul aici, mutat acum la Bacău. Am aflat că vitrina fusese
transportată de la Focşani la Bacău, cu câteva zile mai înainte.
De asemenea custodele rămas, tovarăşul Rotaru m-a informat că 5 scaune şi un fo-
toliu se află depozitate într-o cameră, urmând ca în zilele apropiate să fie duse cu ca-
mioanele la Bacău. Ele au fost ridicate de Gostat la naţionalizare de la moşia şi cona-
cul lui Pîcleanu din Comuna Vârteşcoi. Dându-mi seama că aceste obiecte provin
din conace boiereşti şi case boiereşti naţionalizate şi că în consecinţa ordinelor primi-
te, aceste obiecte trebuiesc predate Muzeelor regionale”.
Adresa continuă cu alte detalii mai puţin importante şi cu o atenţionare către
Gostat, lucru foarte periculos pe atunci: ,,Vă amintiţi că ne-am deplasat la faţa locului
întâmplător fiind şi tov. D. Gheorghiu, şeful Secţiei de propagandă şi agitaţie Putna.
Am văzut masa. în plus şi cele 5 scaune cât şi o vitrină pentru expoziţia de cristale.
V-am accentuat valoarea artistică a pieselor, sculptura în lemn mergând până la
geometrismul parcă executat cu lupa. V-am atras atenţia că în regiunea noastră piesele
acestea sunt unice şi după cunoştinţele mele în această privinţă ele rivalizează cu ceea
ce au publicat albumele de reclamă a artei populare, în realitatea oficială burgheză, în-
tocmite în România, cu ocazia expoziţiilor internaţionale. Acestea ar arăta artistic
cum trăiau zilnic exploatatorii, în vreme ce oamenii muncii din Satul Vârteşcoiu mân-
cau până mai acum câteva decenii pe mese ţărăneşti scunde, circulare, cu trei picioare.
Se înţelege că aşezarea pieselor în Muzeu ar fi fost făcută ca să rezulte lesne pentru
39
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
vizitatori că arta populară când este prea subtilizată merge spre decadenţă şi nu poate
aparţine decât clasei exploatatoare.
La plecare s-a atras atenţia de către tov. Gheorghiu, tovarăşului custode Rotaru că
toate piesele nu se pot ridica până ce reprezentantul oficial al instituţiei Gostat nu se
prezintă la Sfatul popular regional Putna, spre a se conforma ordinelor menţiona-
te privind organizarea muzeelor din RPR. Procedeul a fost absolut contrar.
Sâmbătă,16 iunie, la orele 19, un camion însoţit de 8 oameni, trimis de la Ba-
cău de către Gostat a încărcat restul de inventar rămas, cât şi piesele în cauză şi fără o
vorbă cu vreo persoană oficială indicată, a plecat din Focşani. La insistenţa personalu-
lui de serviciu al Organizaţiei Frontului Plugarilor ca măcar subsemnatul să fie vestit
pentru ca să discutăm şi să rezolvăm legal cazul, s-a refuzat orice lămurire.
În această situaţie cei prezenţi la sediul organizaţiei au venit în fugă la Muzeul
nostru, m-au găsit acolo şi m-au pus la curent cu cele întâmplate. Am alergat în grabă
să-i pot surprinde asupra faptului. Sforţare inutilă. Când eram la vreo 8 metri de intra-
rea imobilului din str. Republicii nr. 22, camionul ieşea îndreptându-se spre centrul
oraşului. Mi-a venit ideea să cer asistenţa Miliţiei locale, dar am renunţat resemnându-
mă. Am observat că în camion fusese făcută o barbarie fără margini, obiectele fiind în-
cărcate fără nici o precauţie, cum ai încărca de pildă lemne de foc sau cartofi ori
bostani şi nu obiecte de execuţie artistică superioară. Nu s-a făcut niciun fel de amba-
laj măcar rudimentar când asemenea lucruri se deplasează pe distanţe mari.
Am mai fost informat de către cei prezenţi că la încărcarea în camion obiectele au
fost aşezate cu totul indiscernabil, încât e posibil ca scaunele care erau sculptate într-o
fină dantelărie să fi ajuns la Bacău serios deteriorate sau chiar zdrobite total.”
Adresa semnată de profesorul Diaconu continuă cu insistenţe şi ameninţări în con-
formitate cu legea pentru că aceste obiecte să fie returnate Muzeului, iar pe viitor să nu
se mai procedeze aşa, nici aici şi nici în altă parte a ţării. Răspunsul Trustului Gostat
Bacău, expediat pe 6 iulie a fost sec „...La adresa dvs., vă facem cunoscut următoare-
le: Bunurile la care vă referiţi dvs. sunt în patrimoniul acestei instituţii, iar comisiunea
care a lucrat pe teren pentru clasarea şi identificarea obiectelor de artă nu s-a sesizat şi
nici nu le-a clasat ca atare.
Propunerea dvs. trebuia să fie făcută direct Trustului şi nu unui salariat care nu
are calitatea de a rezolva problemele instituţiei, surprinzându-ne foarte mult felul cum
dvs. găsiţi cu cale a va adresa instituţiei într-o chestiune de care am luat pentru prima
dată la cunoştinţă.
Privitor la cererea dvs. vă facem cunoscut că obiectele prevăzute sunt necesare şi
absolut indispensabile instituţiei, făcând parte din bunurile de inventar. Felul cum dvs. vă
adresaţi este cu totul nejust şi sub forma unui ton de comandă, folosind şi termeni de
ameninţare, fără a ţine cont de faptul că vă adresaţi unei instituţii socialiste care cu-
noaşte toate îndatoririle faţă de Republică.
În situaţia când noi suntem de acord a vă ceda cele solicitate, nu putem face aceas-
tă operaţiune fără avizul Direcţiunii Generale Gostat Bucureşti la care urmează ca dvs.
să vă adresaţi”.
40
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Prin urmare mesajul Trustului Gostat a fost clar, răspicat, descurajant şi vag ame-
ninţător.
(15) SJANVN, fond Parchetul Judeţean Putna - registru opis alfabetic pe anul
1952, litera D, luna mai;
(16) Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Ro-
mânesc - www.iiccr.ro-fişe matricole penale litera D, Diaconu I. Ion.
(17) SJANVN, fond Sfatul Popular al Raionului Focşani, Secţia Învăţământ, nr.
52/1954) nenumerotat „Subsemnatul profesor Ion Diaconu din Focşani, str. Nicolae
Bălcescu nr. 12, profesor titular definitiv în învăţământul mediu din acest oraş vă rog
să binevoiţi a dispune reîncadrarea mea tot în învăţământul mediu specialităţile limba
română şi limba franceză.
Subsemnatul am funcţionat în această calitate la diferite şcoli medii locale din
1926 până la 15 septembrie 1952. Despre felul muncii didactice depusă de mine în în-
văţământul mediu cât şi despre modul cum îmi iau angajamentul să o îndeplinesc în
viitor vă puteţi orienta după statul meu personal care se află la Secţiunea Învăţământ a
Raionului Focşani, iar pentru restul activităţii mele culturale vă consemnez că sunt
doctor în filozofie şi litere şi premiat de Academia Republicii Populare Române şi în-
cheie cu salutul: ,,Trăiască lupta activă pentru pace” , dar nu suflă un cuvânt despre cei
doi ani petrecuţi la canal, de parcă şefii de la raion nu puteau să afle despre acest lucru.
În prima fază aceştia nu au ştiut şi au pus rezoluţia că se va aviza cererea dlui Dia-
conu în vederea reîncadrării, dar după ce s-a auzit de trecutul mai puţin plăcut al pro-
fesorului, şefii au pus concluzia că nu sunt catedre vacante.
41
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ŞI EU L-AM CUNOSCUT PE ION DIACONU

Prof. Vasile ŢIBREA,
Focşani
Vasile Ţibrea présente la première rencontre avec le professeur Ion Diaconu, une
rencontre qui lui a marqué la voie de ses études universitaires. Suite à cette rencontre,
le jeune étudiant Vasile Tibrea se pencha d’une manière plus attentive sur la culture
populaire de Vrancea. Egalement il a suivi le chemin scientifique de son prédécesseur
et aussi il a decouvert les malheurs subit par le professeur Diaconu. Les atrocitées des
années ’50 n’auraient pas pu avoir lieu sans l’aide des traîtres.
În 1964, fiind student în anul I la Facultatea de Filologie a Institutului Pe-
dagogic de 3 ani Galaţi, am aflat pentru prima dată de numele folcloristului Ion
Diaconu, care era citat în cursul de Folclor literar românesc ca discipol al renu-
mitului filolog Ovid Densuşianu şi colaborator asiduu la revista „Grai şi suflet”
întemeiată de acesta, cu studii şi culegeri folclorice întreprinse în satele din
Vrancea, în perioada interbelică. Mă simţeam mândru că din comuna mea nata-
lă, Vrâncioaia, se ridicase o personalitate de asemenea prestigiu în cultura naţi-
onală. Ulterior, am citit în ziarul judeţean Milcovul articole semnate de dânsul,
în care lua atitudine împotriva contrafacerilor care se practicau în producţiile
folclorice utilizate în programele formaţiilor artistice (cântece, dansuri, balada
„Mioriţa” etc.)
În 1965 am avut ocazia să-l cunosc şi direct. În vara acelui an, inspectorul
şcolar de sector Gheorghe Giurgea a convocat toate cadrele didactice din satele
bazinului Zăbala-Năruja-Văsui la Şcoala Năruja pentru o întâlnire cu profeso-
rul Ion Diaconu.
Prezentarea făcută de inspectorul Giurgea a fost una superlativă: profesor
de elită a Liceului Unirea, erudit cercetător al folclorului vrâncean şi mai ales a
baladei Mioriţa, despre care a publicat mai multe volume, cunoscător a patru
limbi străine, cu precădere a limbii germane, deţinător a unei biblioteci de spe-
cialitate de câteva mii de volume etc.
În faţa unei audienţe cuprinse de emoţie şi admiraţie, a luat apoi cuvântul
prof. Ion Diaconu, care ne-a detaliat motivul şi scopul acestei întâlniri.
În anul 1964 apăruse la Editura Academiei masivul volum monografic Mio-
riţa - tipologie, circulaţie, geneză, texte de P. Apostol şi Adrian Fochi, care
lansase o ipoteză provocatoare pentru cercetătorul vrâncean, plasând originea
baladei în Transilvania, în zona Bistriţa-Năsăud.
42
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Distins, calm, riguros, dar cald în exprimare, prof. Ion Diaconu ne-a expli-
cat că argumentaţia folosită în acea lucrare nu ţine cont de răspândirea baladei
Mioriţa în Vrancea şi că a obţinut aprobarea Academiei Române să reia cerce-
tarea pe teren în satele Vrancei arhaice pentru a demonstra falsitatea acestei
ipoteze. Dânsul ne-a rugat să-l sprijinim în această acţiune, indicându-i oamenii
din sat care cunosc Mioriţa sau alte creaţii folclorice, eventual chiar să notăm
aceste creaţii şi, când dânsul va veni în sat, să-l însoţim în anchetele folclorice
pe care le va face.
În Satul Vrâncioaia, unde în calitate de student realizasem şi eu o culegere
de folclor, am avut plăcerea să-l însoţesc la două dintre bătrânele pe care le cu-
noşteam: mătuşa Tudora Pasăre, cea mai bătrână femeie din sat, care făcea
prescuri pentru biserică şi mătuşa Angheliţa Ochean, sora tatălui meu, care cu-
noştea o variantă interesantă a Mioriţei.
I-am urmărit cu mult interes modul de lucru. Dialoga cu interlocutorii şi
nota cu mare rapiditate, cuvânt cu cuvânt, răspunsurile acestora. Folosea nişte
carneţele mici şi creioane cu vârful bine ascuţit sau stiloul. Avea un scris mă-
runt, ordonat, foarte citeţ. Mi-a explicat că aceasta e doar prima etapă a cercetă-
rii, acasă urmând să prelucreze ştiinţific materialul cules.
I-am oferit caietul cu materialul folcloric cules de mine, în care principalul
informator era chiar tatăl meu, Gavrilă Ţibrea, de la care notasem o variantă a
Mioriţei, pluguşoare, iertăciunea şi fragmente de cântece vechi. După ce a stat
de vorbă cu el, prof. Ion Diaconu, foarte satisfăcut, a spus că a fost cea mai in-
teresantă discuţie, deoarece acele fragmente erau cântece vechi de haiducie, pe
care nu le-a mai auzit demult.
De atunci încoace, am aşteptat cu mare nerăbdare şi am citit cu mult interes
toate lucrările scrise de şi despre Ion Diaconu, începând cu opera sa fundamen-
tală: Ţinutul Vrancei, vol. I-IV, 1969-1989. Acestea au confirmat că este unul
din cei mai valoroşi folclorişti români contemporani, iar metoda sa de cercetare
simultană a etnografiei, folclorului şi vorbirii dialectale este singura viabilă în
acest domeniu. Remarcăm şi textele - convorbiri, transcrise fonetic care reuşesc
să ne dea imagini de mare autenticitate şi expresivitate a vieţii şi culturii ţărani-
lor din satele vrâncene. Păcat că albumul etnografic alcătuit de Ion Diaconu, o
adevărată comoară ştiinţifică, îşi aşteaptă încă editorul!
După Revoluţia din decembrie 1989, am putut afla şi unele aspecte drama-
tice din viaţa prof. Ion Diaconu. În timpul „obsedantului deceniu”, acesta a
„beneficiat” din plin de „atenţia” organelor represive ale regimului comunist.
Detaliile acestei „atenţii” aveam să le aflu din dosarele aflate în Arhivele
CNSAS Bucureşti.
Mai întâi, după Reforma învăţământului din 1948, a fost supus unor per-
secuţii pe plan profesional. Deşi era un profesor eminent, datorită apartenenţei
43
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
politice din trecut - membru PNL, ales în Consiliul judeţean şi în delegaţia per-
manentă a organizaţiei PNL din Judeţul Putna -, prof. Ion Diaconu a fost trans-
ferat de la Liceul „Unirea”, unde era titular, la Şcoala Tehnică Profesională de
Băieţi, devenită ulterior Şcoala de Amelioraţiuni Agrosilvice, Focşani.
În paralel i s-a întocmit de către securitate un dosar de urmărire informati-
vă, pe baza unui referat datat 25 aprilie 1951. În acest referat, pe lângă detaliile
biografice, găsim şi o succintă caracterizare morală şi profesională, cu evidente
note subiective, ce denotă invidia „colegială” a informatorilor:
„Este un element inteligent, îngâmfat, şiret, materialist, nu repéde elevii pe
care îi are sub conducerea sa, este caracterizat ca bun profesor, predă lecţiile
foarte frumos, este un element calm, este întrebuinţat în toate părţile ca un
element priceput.
Vicii nu are, suferă de ochi şi de rinichi”.
Timp de peste un an, Ion Diaconu a fost supus urmăririi de către doi buni
prieteni, un avocat şi un profesor, cu numele de cod „Emilian” şi „Stănescu
Dumitru”, care au avut grijă să sublinieze în informările transmise opiniile sin-
cere referitoare la regimul comunist nou instaurat, pe care acesta şi le expri-
mase în cadrul unor discuţii uzuale sau provocate de informatori.
Iată ce comunica sursa „Emilian” pe 26 mai 1952:
„Prin 1947 spunea că bine a făcut fiul lui V. Brătianu că a fugit în stră-
inătate căci el trebuie să reprezinte ţara acolo, să arate barbaria comuniştilor,
el este nădejdea ţării şi ne va scăpa de comunişti”.
„...Este unul care regretă trecutul, ajută pe cei închişi ca duşmani ai Re-
gimului, se interesează de soarta lor.”
Datorită unor astfel de informări, pe data de 16 august 1952 profesorul Ion
Diaconu a fost arestat şi condamnat la 5 ani de muncă silnică(16 aug. 1952-16
aug 1957), pe baza Decretului 490, Cabinet din 1952. Acesta prevedea aresta-
rea şi trimiterea în lagăre de muncă a tuturor celor care făcuseră parte din
conducerea partidelor istorice: P. N. Ţ., P. N. L. şi P. S-D.
Prof. Ion Diaconu şi-a executat perioada de recluziune în Colonia de Mun-
că Oneşti. Se pare că perioada de 5 ani la care fusese condamnat iniţial a fost
redusă, deoarece într-un referat datat 16 decembrie 1953 conducerea Coloniei
pune următoarea concluzie: „Deşi este un element oportunist, care a urmărit
prin politică scopuri personale, apreciem că nu este periculos Securităţii Sta-
tului şi în prezent ar putea aduce servicii în libertate pe linia activităţii profe-
sional-ştiinţifice”.
Această concluzie era bazată pe o declaraţie scrisă la aceeaşi dată de profe-
sorul Ion Diaconu, în care acesta enumerase preocupările şi realizările sale şti-
inţifice din perioada anterioară arestării:
44
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
„... Am fost premiat în 1936 de Academia Română cu premiul „Ion Heliade

Rădulescu” pentru o lucrare de dialectologie, folclor şi etnografie.
În 1948, când Academia Română devine Academia RPR, am fost premiat
cu primul premiu al statului pentru scrierea: „Reflexiuni despre cântecul şi
versul popular”, alcătuită tot în direcţia cercetării folclorice.
Pe linia activităţii mele ştiinţifice şi didactice, am fost recomandat în toam-
na anului 1949 de către Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Iaşi, Ministerului Învăţământului public ca profesor la o catedră atunci înfiin-
ţată denumită Istoria Literaturii Române Populare. Din cauza unei suferinţe şi
a stării mele materiale îngreuiate, n-am ocupat la timp catedra, care a fost
cumulată în acel an cu catedra Istoria Literaturii Române Vechi.”
Profesorul Ion Diaconu a fost eliberat pe data de 15 februarie 1954, după
18 luni de detenţie în Colonia de Muncă Oneşti. Timp de 7 ani, din 1954 până
în 1961, nu mai apar note informative pe numele său în dosarele de la CNSAS
Bucuresti. Oare Securitatea îl abandonase după eliberare?
Realitatea era cu totul alta. În 1954, în ciuda meritelor ştiinţifice şi didacti-
ce recunoscute chiar de opresorii săi, profesorului Ion Diaconu nu i s-a mai
permis să revină în învăţământ şi a fost nevoit să-şi caute alte surse de exis-
tenţă.
Despre ce a însemnat această dură experienţă de viaţă pentru profesorul Ion
Diaconu, am avut ocazia să aflu cu câţiva ani în urmă când am intrat în posesia
unei agende, format de buzunar, aparţinând unui valoros colecţionar, Constan-
tin Armenopol, care susţinea ferm că aceasta a aparţinut profesorului Ion Dia-
conu. Agenda conţine însemnări zilnice făcute de posesorul ei în perioada 14
februarie - 30 mai 1955. Numele posesorului agendei, scris pe prima filă a
acesteia, este într-adevăr Ion Diaconu - Trotuş, dar adresa acestuia: Comuna
Coţofeneşti, Satul Borşani, Raionul Adjud, Regiunea Bârlad ridică semne de
întrebare: este vorba de profesorul Ion Diaconu din Focşani sau de un omonim?
Încercăm să răspundem la întrebare pe baza conţinutului însemnărilor. Din
ele rezultă că autorul lor lucra într-un atelier de tâmplărie şi consemna zilnic ce
obiecte a lucrat (taburete, mese, un oblon, o poiată etc.), ce cumpărături a fă-
cut, ce sume a încasat, ce persoane au venit în vizită etc., adică activităţi speci-
fice unui tâmplar şi gospodar obişnuit.
Dar oare un simplu tâmplar poate să consemneze în fiecare zi astfel de lu-
cruri pe care, fără îndoială, el le consideră banale? Nu cumva aici e vorba de un
om pentru care astfel de activităţi i se par neobişnuite - deci merită consemnate
pentru că nu sunt de natura meseriei lui?
Şi mai avem de observat ceva. Însemnările dau la iveală un suflet de poet a-
tent la metamorfoza zilnică a naturii înconjurătoare şi la psihologia oamenilor
cu care vine în contact. Iată un model:
45
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
„Duminică, 17 aprilie. Prima zi de Paşti.

Ploaie măruntă, toată ziua. Rece. Zarzărul din faţa casei a îmbobocit. Ici,
colo se zăreşte albul florilor.
De vreo săptămână, frunzuliţe mici, verzui la cuişor. Primul care dă. La
câteva zile, liliacul”.
Ne dăm seama că autorul este un intelectual, chiar unul de elită, deoarece
uneori face şi trimiteri sau comentarii referitoare la critici literari, aşa cum este
însemnarea din 1 martie: „În însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu am citit
aseară una ce mi se pare foarte interesantă. Iat-o:
„Sâmbătă 10/22 octombrie (1887)
Sara, la 7 ore, la masă evreul filantrop spaniolo-englez Frederic D. Moca-
tta (London, 9, Connanght Place), vreo 53 ani, cu spirit, („peste 100 de ani fi-
losofia metafizică va fi uitată ca şi alchimia”; „Trebuie dat Constantinopolul
ruşilor, ca să crape”; „Viitorul este al chinezilor şi americanilor”)”.
„Astăzi prezicerea acestui evreu are alt sens decât pe vremea lui Maio-
rescu”.
Găsim în aceste însemnări notate zilnic şi lipsurile materiale cu care se
confrunta, precum şi demersurile repetate pentru a-şi găsi un alt loc de muncă:
„21 aprilie: Pe seară a venit Ghica pe le mine. Mi-a spus să merg mâine cu
el la Oneşti. E un post de contabil. Vom încerca.”
„22 aprilie: Am plecat cu trenul de 4:25 împreună cu Ghica la Oneşti.
Serviciul anunţat de Ghica - iluzoriu. Trecând în jos spre Energo-Borzeşti am
văzut pe Nelu Antohi. Mi-a promis. Toţi promit şi... nimic”.
„28 aprilie: N-am mâncat toată ziua decât două ouă (şi ceva cozonac)”
Însemnările s-au întrerupt pe data de 30 mai.
Convingerea mea este că autorul lor este chiar profesorul Ion Diaconu din
Focşani (atât stilul cât şi trăsăturile grafice ale scrisului par a-i fi specifice),
care în acei ani, deşi a fost nevoit să presteze munci fizice destul de dure, să
trăiască în sărăcie, să se umilească pentru a cere un post de muncă cât de cât
mai apropiat de ceea ce lucrase înainte de arestare, niciodată nu şi-a uitat şi nu
şi-a abandonat condiţia sa de intelectual de valoare.
Securitatea totuşi nu-l uitase. Din 1962 încep iar să apară note informative
pe numele său, semnate cu numele de cod „Popişteanu”, „Miluţă”, „Gicu”,
„Stănescu Dumitru”, acesta din urmă fiind cel mai activ turnător, care l-a turnat
şi pe Neculai Jechianu.
De data aceasta, notele informative vizau în special poziţia profesorului Ion
Diaconu în cadrul Societăţii de Ştiinţe istorice şi filologice. Astfel informato-
rul Miluţă notează că, în şedinţa acestei societăţi din octombrie 1963, Ion Dia-
conu a pledat pentru reabilitarea naţionalismului în istorie, a idealizat filosofia
idealistă şi l-a elogiat pe savantul Simion Mehedinţi.
46
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Deşi într-un referat al Securităţii din Focşani, datat 5 august 1965, se spune
despre profesorul Ion Diaconu că „în prezent, din materialele informative re-
zultă că nu mai duce niciun fel de activităţi duşmănoase, apreciază realizările
regimului” şi se propune ca „să fie trecut la evidenţa pasivă”, totuşi urmărirea
sa a continuat, pentru că apar note informative - ce-i drept mai puţine - şi în
anii 1967, 1968 şi 1969, în care se evidenţiază preocupările exclusiv ştiinţifice,
de natură filologică, ale profesorului Ion Diaconu.
În încheiere aş vrea să amintesc aprecierile despre activitatea de cercetător
al folclorului vrâncean a profesorului Ion Diaconu, făcute de primul său învă-
ţător, Neculai Jechianu, un alt mare iubitor al Vrancei:
„Cu o migală şi o stăruinţă demne de invidiat a colindat toate casele şi
bordeiele bătrânilor din Vrancea şi a cules tot ce s-a putut culege. Dovadă este
că astăzi, când se fac încercări de culegere a noi variante, nu se mai află ni-
mic, fiindcă el a cules totul ca o albină care ia pe picioruşele sale tot nectarul
dintr-o floare şi cea care vine după dânsa nu mai găseşte nimic.”
Profesorul Ion Diaconu a luat totul din ce a zămislit geniul poetic vrâncean
şi ne-a dăruit cărţi fundamentale în cultura română despre Vrancea, despre ba-
lada Mioriţa şi despre oamenii acestui ţinut legendar.
47
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ION DIACONU,
CORESPONDENŢĂ CU SIMION MEHEDINŢI1
Comunicată de
Conf. dr. Costică NEAGU
Ion Diaconu (1903-1984) and Simion Mehedinti (1868-1962) have heavily
corresponded, which is explained by their common scientific pursuits, such as
ethnology, and by their origins from Tara Vrancei: Spinesti and Soveja villages.
The letters I presented above were exchanged by the two between 1958 and 1961,
when their lives was heavily affected by dramatic events. Ion Diaconu, released from
prison where his health was shattered, made efforts to continue his scientific research
on folklore and prepared the Centenary of Principalities’ Union (1959), activity in
which he wants to involve Mehdienti, who at the time was almost blind. These letters
show a powerful tension of the soul and great human dignity in front of the “Red”
aggression.
Focşani, 18 mai 1958,
Str. N. Bălcescu, nr. 12
Mult Stimate Domnule Profesor Mehedinţi,

În urma celor stabilite cu Dvs. în zilele de duminecă 6, luni 7 şi marţi 8
aprilie c[urent], adică de-a reveni prin corespondenţă asupra celor stabilite de
1
Notă: Scrisorile pe care le publicăm pentru prima dată în acest grupaj, au fost descoperite
în arhiva Simion Mehedinţi, dăruită de Doamna Simona Mehedinţi, nepoata de fiu a savantului,
care ne-a permis să le publicăm.
Având în vedere, că ne-am propus să edităm un număr dedicat folcloristului Ion Diaconu,
cu ocazia comemorării a 40 de ani de la plecarea la cele veşnice a acestuia, am destinat tiparu-
lui aceste şapte scrisori primite sau adresate de cei doi, unul altuia. Publicăm aici cinci scrisori
trimise de Ion Diaconu lui Simion Mehedinţi şi două ,,răspunsuri” ale savantului, nişte
,,ciorne” de fapt, pentru că Mehedinţi îşi pierduse vederea aproape complet, iar corespondenţa
sa era transcrisă de Maria Mehedinţi - soţia savantului.
Publicăm şi în facsimil cele două răspunsuri, deoarece cititorii de astăzi vor putea înţelege
mai bine drama prin care trecea savantul către apusul vieţii sale, când ,,cele plănuite sunt amâ-
nate sine die”, în apropierea întunericului fără sfârşit. Aceste scrisori relevă legătura strânsă
dintre cele două mari spirite - învăţăcel şi mentor -, de origine vrănceană, deşi între ei era o di-
ferenţă de vârstă de 35 de ani.
Corespondenţa între cei doi se poartă în 1958, împrejurul evenimentului de mare im-
portanţă patriotică - Centenarul Unirii Principatelor (1959). Pentru sărbătorirea cum se cuvine a
acestui eveniment de importanţă naţională, Ion Diaconu fusese însărcinat să editeze un ,,volum
festiv”, la care a fost invitat să participe şi Simion Mehedinţi cu studiul - ,,Vadul Moldo-vlah”.
Până la urmă, autorităţile comuniste au renunţat la contribuţia ,,foştilor”, care erau ,,duş-
manii” poporului şi ai clasei muncitoare.
48
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
noi atunci, în legătură cu ce-am hotărât să realizăm în memoria profesorului

Ovid Densuşianu, cât şi pentru Albumul Ethnografic al Vrancei noastre, îmi
veţi permite să am marea satisfacţie, abia acum după o criză serioasă de apen-
dicită, adaosă unui reumatism poliarticular, căpătat undeva…, de a relua cores-
pondenţa cu Dvs., întreruptă din 1948, ultima dată când mi-aţi scris din catas-
trofa momentului acela istoric în care ne aflam cu toţii. Scrisoarea aceea, păs-
trată cu sfinţenie de mine, va spune odată despre multe cele ce vor avea ochi de
văzut şi urechi de auzit româneşte.
Înainte însă de a vă propune - deocamdată numai câteva puncte de vedere
ale mele, privind realizări strict necesare pentru cultura românească de mâine -,
îmi veţi să vă întâmpin şi pe calea aceasta, cu româneasca şi creştineasca urare:
La mulţi ani patriarhala Dvs. vârstă de nouăzeci de ,,primăveri”, pentru ca să
fiţi peste suta de ani, mentorul cultural al neamului nostru! În istoria culturii
Românismului, avem cu toţii primul caz de longevitate culturală unică. Şi mân-
dria mea este cu atât mai vie, cu cât este vorba de un fiu autentic al Vrancei ca-
re a dat în cultura generală şi în istoria poporului român, pe genialul cioban al
,,Mioriţei”, pe întâiul mânuitor de ,,carte românească de învăţătură” - Mitropo-
litul Varlaam, pe isteţul ,,unionist”, Moş Ion Roată, se pare că în legătură de
genealogie cu cronicarul Ion Neculcea, pe bunica lui Mihail Kogălniceanu, re-
cente documente arată că bătrâna era din Boloteşti-Găgeşti şi pe alţi geniali din
veacuri pe care vâltoarea patetică a istoriei românilor, i-a lăsat tot anonimi, ca
pe maistrul ,,Mioriţei” şi ca pe câţi vor fi murit pe culmi de plai şi pe drumuri
până la Iaşi, în încleştarea luptei de desrobire cu boierul Rosnovanu sau pe
câmpiile Plevnei la 1877, ori pe culmile Răchitaşului, pe văile Oituzului şi-n
bătăliile de la Mărăşeşti şi Mărăşti în 1917.
Aşadar, e limpede pentru conştiinţa mea că fiinţa rezumativă a Românis-
mului din 1889 până în 1958, este un autentic fiu al Vrancei. Eu nu fac deloc,
afirmând aceasta, idolatrie fanatică, nici regionalism vulgar, ci întăresc un crez
pe care-l voi justifica riguros când voi scrie o carte pe care o am demult în su-
flet - despre Profesorul Simion Mehedinţi - omul şi creatorul.
În al doilea rând, vă exprim - permiteţi-mi deplina sinceritate! - uimirea ce
m-a cuprins când, revăzându-vă, după ce nu ne-am mai întâlnit din 1938 (20 de
ani împliniţi!), v-am găsit în perfectul Dvs. echilibru spiritual ce vi-l cunosc din
1922 de când v-am întâlnit întâi. Era la o reuniune a ,,Centrului Studenţesc Put-
nean”, cu sediul în fosta stradă General Berthelot, pentru care se află pe undeva
şi o fotografie documentară. Apoi v-am întâlnit, tot pe atunci, într-o delegaţie
de studenţi putneni care vă prezenta ,,Gazeta Vrancei”.
Acum m-a uimit îndeosebi puternica Dvs. memorie, fără nicio ştirbire din
vigoarea maturităţii Dvs. Din această memorie, mi-aţi evocat în zilele de 6,7 şi
8 aprilie, lucruri extraordinar de documentare, inedite despre Eminescu şi Titu
49
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Maiorescu, îndeosebi, care vor trebui să fie reluate. Într-o scrisoare viitoare vă
voi arăta în ce mod cred eu. Pentru că ele vor schimba radical interpretarea bar-
bară a vremurilor de azi asupra celor doi iluştri înaintaşi. Să de Dumnezeu ca
memoria ce-o aveţi acum să rămână vie măcar un deceniu pentru îmbogăţirea
culturii noastre cu opere monumentale, dintre care ETHNOS, doresc să fie
fruntaşă, şi cât mai repede!
Porunca de a fi în slujba neamului, mai întâi, apoi într-a umanităţii, după
modestele mele puteri, mă îndeamnă să stărui acum, rugându-vă ca în viitoare-
le Dvs. scrisori, să-mi precizaţi anumite nedumeriri ce le am, mai ales din lipsa
de informaţie onestă şi critică asupra evenimentelor culturale, politice şi sociale
ale neamului nostru, din 1900 până astăzi. Din păcate, n-avem nici memorii,
nici scrisori şi nici alte mărturii scrise despre cea mai uriaşă zguduire istorică a
românilor: vremurile actuale.
Cele câteva - memoriile lui N. Iorga, Al Marghiloman, Tache Ionescu, Ma-
reşal Averescu - sunt ori amestecate , uneori complet indiscernabile (N. Iorga),
alteori scrise prea pro domo - Marghiloman - sau vădit lacunare - Mareşal Ave-
rescu. Pe urmă, unele asemenea mărturii nu au prestigiu, sunt prea personali-
zate (E. Lovinescu), sau prea înguste ca visiune culturală - ultimele memorii
ale artiştilor: I. Brezeanu, Aghata Bârsescu, Aristide Demetriade, Aristizza
Romanescu, Niculescu-Baso etc.
Cât priveşte scrisorile, toate ori aproape toate, sunt ticluite cu prea multă
poză autobiografică - Duiliu Zamfirescu. Însă viţiul fundamental este întâi,
acesta: nimeni n-a avut visiunea timpurilor de astăzi, din vâltoarea mondenităţii
aceleia, pentru care se părea că timpul burghez va sta etern pe loc, ca la eleaţi,
fără nicio prefacere pentru clăcaşi, ca să nu le zicem robi şi pentru moşierii
îmbuibaţi, declasaţi, cosmopoliţi şi falşi patrioţi. Nimeni nu vedea acum
treizeci şi doi de ani şi ceva - când am deschis eu ochii în publicistică, în
revista profesorului meu Ovid Densuşianu, ,,Grai şi suflet” -, că mergem spre o
catastrofă naţională: acel zguduitor Sedan din august, 1944! Nimeni, adică
numai o minte ageră era ,,Casandra plângătoare” a lui Eugen Lovinescu. Egi-
petul acesta e strâmb şi emfatic, va fi plătit scump de acel talent literar su-
biectiv până la patima elementară.
Aşadar, încă o dată. Este clar pentru conştiinţa celui care lucrează acum la
o ,,Istorie comparată a literaturii române”, carte mai întinsă, în cel puţin patru
volume a 600 de pagini fiecare, aproape mântuită în manuscris - va fi o istorie
a culturii noastre, pornind de la origini. Este clar, zic, că acel care scris în 1914,
,,Primăvara literară”, rămâne neclintit în cultura noastră, drept cea mai cristali-
nă minte românească de la Eminescu încoace.
Voi scrie aceasta răspicat şi româneşte, într-un capitol special şi extins, din
istoria mea literară, scriere care va răsturna şi metodologic, şi ideologic, înve-
50
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
chitele cataloage şcolăreşti - G. Adamescu, P. V. Haneş etc., stufişul biblio-

grafic şi cultural confuz (N. Iorga) sau patologica poliloghie din 1941, a lui G.
Călinescu, pentru care Titu Maiorescu apare aici un fel de aventurier ordinar,
de alcov, gen Casanova. De-atâta profanare a epocii de apogeu cultural româ-
nesc, ne-am învrednicit noi, românii, de două decenii încoace!
Mai este încă un aspect major, când scrii un bilanţ critic de istorie literară:
evoluţia limbii estetice. Prin urmare, peste noutatea temelor literare, ideologice
etc., ce-a adus nou, ca realizare personală, un scriitor din orice epocă culturală?
Cum a utilizat el, adică, organul principal de plăsmuire a spiritualităţii unui
neam - limba naţională, el poate utiliza şi o limbă internaţională, în acelaşi timp?
A degenerat-o ca G. Călinescu sau ca atâţia sartoizi culturali ai momentului
actual, ori i-a dat un timbru nou, personal de geniu, ca Eminescu?
Aici rolul Dvs. este iarăşi unic. Eu voi discuta în cartea amintită în ce cons-
tă perpetuarea creaţiei lingvistice eminesciene - în primul rând prin limba uni-
că: stilul criticei literare, stilul beletristic pur, stilul pozitivismului ştiinţific, din
,,Primăvara literară”, ,,Terra”, ,,Trilogii”, ,,Cu privire la Terra”, ,,Opere com-
plete”, vol. I, 1943.
Atâtea şi-atâtea poziţii critice care se impun sever unei minţi normale pen-
tru care noutatea nu trebuie să fie canon cultural infailibil.
Despre acestea voi cugeta pe-ndelete, obligându-mă în faţa Dvs., să păstrez
obiectivitatea ştiinţifică, dar şi să nu uit că prima poruncă din catehismul cultu-
ral al unui gânditor este de a judeca fără părtinire, neamul său, în totalitatea u-
manităţii culturale. În acest ansamblu de supremă poziţie spirituală, se înţelege
că numai spiritele directoare au cuvântul cel dintâi de spus. Celelalte le urmea-
ză umil.
Dintre acestea, socot că o personalitate cardinală este profesorul Ovid Den-
suşianu. Cum v-am spus acum o lună, dacă n-ar fi fost această minte splendidă
a românismului, Vrancea nu şi-ar fi avut în 1930 prima mărturie documentară a
spiritualităţi ei: măcar cele 91 de variante ale ,,Mioriţei”. Fiindcă din îndemnul
şi prin sacrificiul său bănesc - sacrificiu eroic -, numai din salariul foarte dră-
măluit de bugetul cultural al Ministerului Instrucţiunii Publice, de pe vremuri,
s-a putut tipări volumul în 400 de pagini: imprimare elegantă şi costisitoare -
Ţinutul Vrancei, vol. I. Celelalte patru volume stau la mine prin sertare, redac-
tate complet din 1930 până acum.
De la moartea acestui mare ROMÂN - patriot echilibrat şi o de ştiinţă im-
pecabil -, se vor împlini la 8 iunie c[urent], douăzeci de ani. Cât de nemiloasă a
venit uitarea pentru dânsul, cu un fecior ca Ovid Densuşianu-Fiul! Abia vreo
cinci elevi şi-un suflet distins de femeie - dna Elisa Capriel - şi-au adus aminte
de apropiata şi aşa izolata comemorare. Încolo, egala uitare românească, pentru
cei care s-au sacrificat eroic, culturii noastre.
51
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Cât mă priveşte - cum v-am expus planul meu - voi tipări până la toamnă,
volumul festiv, închinat profesorului meu. Articolele ce mi-au venit la Focşani
de la 8 aprilie c[urent], până acum, sunt toate impresionante. Volumul va fi, cu
siguranţă, o surpriză pentru degeneraţii culturali de-acum, apoi un îndreptar
pentru tineretul amuţit cu vorbe putrede, cât şi-un document pe care vremea
nu-l va prăbuşi în neantul culturilor moarte.
Aştept, Mult Stimate Domnule Profesor Mehedinţi, colaborarea Dvs. preţi-
oasă, cu amintiri şi aprecieri critice asupra poziţiei culturale a marelui învăţat.
Vă rog să trimiteţi articolul numai recomandat, şi dacă se poate,chiar zilele
acestea.
Cât priveşte articolele scoase cu noi amândoi şi Dvs. singur, la 8 aprilie, eu
am căpătat de la fotograful Duboca, foarte amabil şi cu profundă afecţiune pen-
tru Dvs., o serie de probă, dar incompletă. Câteva sunt expresive. Sunt curios
să le văd în ansamblu, pentru a le selecta pe cele mai potrivite scopului biblio-
grafic amintit. Eu cred c-am făcut un lucru care nu va fi socotit de prisos, în
ochii urmaşilor noştri cei adevăraţi.
Aşteptându-vă cu nerăbdare răspunsul, însoţit de manuscrisul articolului
despre Ovid Densuşianu, vă rog să prezentaţi Doamnei Mehedinţi, omagiul meu,
iar Domnia Voastră să credeţi în afecţiunea profundă ce v-o păstrez intactă, de
când v-am întâlnit până acum, obligându-mă de a continua neşovăit, lupta Dvs.
culturală, pe măsura puterilor mele, pentru menţinerea neamului nostru în is-
torie şi pentru încadrarea lui, ca destin, în umanitatea adevărată.
Devotat, Ion Diaconu
* * *
2
Iubite Domnule Diaconu,
Încep cu partea cea frumoasă. Am cetit, adică am ascultat, cetit de soţia
mea, minunatul D-tale Program, în parte realizabil.
Ce încântător lucru să fii în mijlocul vieţii, plin de putere şi cu perspectiva
mai multor decenii de activitate creatoare!
Fericită situaţie! Nu-mi rămâne decât să-ţi urez din inimă, împlinirea
întregului program, care va face mare cinste Vrancei.
Adaug doar: ,,Quod bonum felix faustum que sit.”
Acum partea urâtă. După o lungă examinare la Spitalul Colţei, urmez un
tratament de o lună sau două, după care medicii vor hotărî dacă mai este vreo
2
Este singura scrisoare nedatată. Probabil că în Arhiva Ion Diaconu se află geamăna ei,
transcrisă de Maria Mehehinţi. După cum se vede, Mehedinţi îşi prezintă cu demnitate situaţia
dramatică în care se afla - ,,urât epilog”, situaţie în faţa căreia nu disperă, nădăjduind în ,,cele
bune, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru urmaşii noştri şi ţara în care ne-am născut”.
52
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
speranţă să-mi ajute ori nu, vederea…, dacă nu o ,,… triare tenebrarum”
pentru totdeauna, o încheiere a vieţii pe care n-o mai doresc nimănui.
Toate lucrurile plănuite, amânate sine die, dacă nu definitiv. Urât epilog.
Stăruiesc totuşi cu obişnuitele mele cuvinte. Să nădăjduim cele bune, dacă
nu pentru noi, cel puţin pentru urmaşii noştri şi ţara în care ne-am născut.
S. Mehedinţi
* * *
53
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Focşani, 6 iunie, 1958,

Mult Stimată Doamnă Mehedinţi,
Scrisorii Dvs. nedatată, dar după data poştei, probabil din 28 mai c[urent],
îi datoram un răspuns imediat. Iertaţi-mă că n-am putut fi la înălţimea delicatei
Dvs. atenţii, din cauza examenelor de sfârşit de an şcolar, extrem de încâlcite şi
de chinuitoare, cel puţin pentru mine care acum am norocul într-al treizeci şi
treilea an de profesorat secundar şi numai la Focşani - de-un director învăţător
elementar, în toate sensurile şi încă la o şcoală ,,elementară de 7 ani”, mixtă,
unde m-au dat mai-marii zilei, din 1948 până astăzi.
Pe de altă parte, n-am putut răspunde imediat şi din pricina unei extrem de
aglomerate corespondenţe, pe cât urgente, pe-atât de nuanţate, privind
alcătuirea volumului festiv, închinat celor 20 de ani de la moarte profesorului
meu - sfânt ca toţi sfinţii -, Ovid Densuşianu.
N-am putut răspunde apoi, şi din pricină c-am fost uluit de vestea comuni-
cată de Dvs.: să fie D. Profesor Mehedinţi chiar aşa de ameninţat cu vederea?
M-am recules însă, ca orice Vrăncean adevărat, încredinţându-mă în vitalitatea
neamului nostru de ,,oameni de la munte”, având convingerea că ne aflăm cu
toţii numai în faţa unei crize trecătoare. Oricare ar fi însă calea destinului ome-
nesc, am speranţa unei resemnări stoice de înaltă ţinută filosofică, privindu-ne,
din care cultura neamului românesc să rămână cu noi valori sufleteşti.
Am rămas afectat de menirea Dvs., în orice parte ar merge drumul vieţii
ilustrul Dvs. soţ. Sunteţi profund solidară cu destinul său cultural, fiindu-i chiar
şi secretară. În această privinţă, îmi îngăduiţi o apropiere biografică între Pas-
teur şi d. profesor Mehedinţi. Se ştie că întemeietorul biologiei experimentale,
prin bacteriologie, şi-a desăvârşit descoperirile geniale după vârsta de 50 şi ce-
va de ani. Aceasta, desigur, şi prin misterul creaţiei superioare, dar datorită şi
faptului că în tot cursul vieţii sale de cercetător, Pasteur a fost sprijinit, clipă de
clipă - o spune ginerele său, biograf Valéry-Radot! -, de devotata sa soţie. De
aceea, cred eu, biologul a scris pe mormântul admirabilei femei: ,,socia rei
humanae atque divinae”. Unic privilegiu al vieţilor ilustre, de care câţi se pot
bucura, nu numai dintre creatori, dar chiar şi din simpli ucenici ai ştiinţei şi
artei? Mai rămân degetele de la mână ca să-i numeri.
Vă felicit, îngăduiţi-mi cuvântul sincer, Mult Stimată Doamnă Mehedinţi,
de acest privilegiu distins al destinului.
Vă rog stăruitor în această privinţă a muncii intelectuale alături de dl Pro-
fesor Mehedinţi, ca să-l ajutaţi să alcătuiască într-un timp mai accelerat, prefaţa
la Albumul Ethnografic al Vrancei noastre.
54
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Cât priveşte articolul festiv, scris de D-sa, închinat comemorării celor 20 de

ani, trecuţi într-atât anonimat cultural românesc, sper să am eu cinstea cea ma-
re, ca să fiu secretarul d-lui Profesor Mehedinţi. Asta vă rog să faceţi posibilul
să se întâmple dumineca aceasta - 8 iunie - când voi veni special la Bucureşti,
pentru pomenirea celor 20 de ani de la moartea profesorului Ovid Densuşianu
[care] va avea loc la Cimitirul Sfânta Vineri. După reculegere, voi veni imediat
pe la Domniile Voastre, cred că în jurul orei 12.
Cu nădejdea unei depline realisări culturale, în privinţa comemorării mare-
lui dispărut, vă rog să credeţi, Mult Stimată Doamnă Mehedinţi, în profundul
respect ce vi-l datorez, rugându-vă a prezenta Dlui Profesor, afecţiunea mea
deplină, urări de sănătate,cât şi hotărârea mea nestrămutată de a fi nu numai în
slujba Vrancei noastre, care a ajuns un fel de cal troian al multor savanţi… de
actualitate, ci şi în serviciul culturii româneşti durabile, măcar de la Mihai Emi-
nescu la Simion Mehedinţi.
* * *
Sfatul Popular al oraşului de subordonare
Regională Focşani, Regiunea Galaţi,
Secţiunea Sănătate,
Nr. 33295 din 12 august 1958
Către
Profesor Simion Mehedinţi, Bucureşti
Tovarăşe profesor,
La ianuarie 1959 se împlineşte [sic] 100 de ani de când s-a închegat Statul
nostru Naţional prin Unirea celor două Principate - Moldova şi Ţara Româ-
nească. Cu acest prilej, spre a se sărbători evenimentul cu toată măreţia cuve-
nită, se vor desfăşura la Focşani festivităţi (despre care veţi fi înştiinţat la
timp), urmând totodată să imprimăm şi un volum festiv, la alcătuirea căruia
sunteţi invitat a colabora. În acest scop, vă precizăm următoarele:
1). Subiectul ce-l vedem tratat de dvs., stabilit de planul nostru monografic
este următorul: Vadul Moldo-muntian (consideraţii antropogeografice).
2). Articolul dvs. poate avea până la 32 de pagini, deci circa două coli de
tipar, format 0,24 x 0, 16, va fi, de preferinţă, bătut la maşină.
Prezentat ca manuscris, vă rugăm stăruitor să fie scris citeţ. De primirea lui
la redacţie, veţi primi confirmare din partea noastră.
3). Articolul dvs. îl veţi trimite numai recomandat, pe adresa următoare:
Muzeul de Etnografie şi Istorie, Focşani, str. Karl Marx, nr. 8, redacţia volumu-
lui festiv ,,Unirea Principatelor”.
55
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
4). Nu ne putem angaja să vă facem extrase, noi neavând hârtie suficientă şi

nici mijloace tipografice locale, pentru asemenea lucru suplimentar, după cum
nici timpul necesar imprimării.
5). Vă rugăm stăruitor să ne comunicaţi şi data când puteam avea articolul
dvs. la redacţie. Socotim neapărat necesar să ni-l expediaţi până la data de 15
septembrie a. c., când va începe redacţionarea şi imprimarea volumului.
Colaborarea dvs. va fi remunerată conform prevederilor legale.
Preşedinte,
ss. Rădneanu Anton Şeful Secţiei Învăţământ,
s. Chifan Neculai
* * *
Focşani, 6 octombrie, 1958,
Mult Stimată Doamnă Mehedinţi,

Vă cer iertare pentru întârzierea la răspunsul ce vi-l datorez de două zile, la
scrisoarea Dvs. din 30 septembrie c[curent]. Cauzele nu stau în delăsare, ci
numai în teribila uzură ce roade astăzi pe un sărman învăţător, ca mine, la o
şcoală ,,elementară” de şapte ani. Copii aproape anormali, programe şcolare
schimbate de la an la an şi, uneori, de la un trimestru la altul etc.
A trebuit, deci, să pun şcoala mea primară pe roate.
Mă bucur din sufletul meu întreg despre ameliorarea vederii Dlui Profesor
Mehedinţi. Va fi şi de data asta, pentru triumful culturii româneşti întregi.
Cât priveşte articolul dlui Prof. Mehedinţi - ,,Vadul Moldo-Muntean” din
,,Milcovia”, an II, 1931, vol. I, pp. 1-4 -, lucrul stă aşa: revista, imposibil de
procurat; inexistentă la prietenii mei din Focşani. Cât mă priveşte pe mine, ce
mi s-a întâmplat în noaptea de 15 august 1952, a măturat-o de pe faţa pămân-
tului. Poate că-i mai bine aşa.
Eu am scos-o până la broşatul din tipografie, de la adunarea colaboratorilor
ca: Ion Pillat, M. Simionescu-Râmniceanu, Iorgu Iordan etc., la corecturile pe
şpalt etc., nu mai vorbesc de întocmirea bibliografică şi ordonarea aparatului
critic în articolele ,,redactorului şef!!”, cel numai de pe copertă! Ba încă şi ma-
terialul bibliografic substanţial, ethnografic şi anthropogeografic, tot eu l-am
procurat ,,redactorului” abil, care a ajuns profesor universitar, fără să aibă în bi-
blioteca sa nici măcar ,,Anthropogeographia” lui Fr. Ratzel!! A găsit-o el în
Focşani, în ediţia a doua, în biblioteca unui secundar profesor de limba şi lite-
ratura română. Se găseşte pe undeva o scrisoare edificatoare.
56
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
În consecinţă, a trebuit să facem apel la prof. G. Dimitriu, colecţionar zelos,

până la exagerare, de tot felul de reviste, este autorul broşurei de vulgarizare
[popularizare] biobibliografică despre Al. Vlahuţă. De la dânsul am putut
căpăta articolul copiat din Milcovia - revista a refuzat să ne-o împrumute, zice
dânsul, din cauza relativităţii timpului… Vi-l trimit întocmai, fiind sigur Dl
Profesor Mehedinţi că eu am făcut colaţionarea textului, absolut exact.
Nicio grijă de fotografia casei natale a Dlui Profesor. O voi aduce în jurul
datei de 20 octombrie când voi veni la Bucureşti.
Tot atunci voi aranja cu fotograful Duboka, căruia i-am şi scris în acest
sens, pentru fotografiile făcute cu Dl Prof. Mehedinţi, făcute la 8 aprilie
c[urent]. Vom alege desigur pe cele mai distinse.
Îngăduiţi-mi un adaos: rog pe Dl Prof. Mehedinţi să întocmească articolul
festiv - Unirea Principatelor -, cât poate D-sa mai repede. De asemenea, mă rog
în privinţa articolului despre Ovid Densuşianu, cât şi pentru cel introductiv la
Albumul Ethnografic al Vrancei, căruia i s-a adaos în vara asta, un număr im-
portant de fotografii, artistic executate despre Soveja.
Iar după toate acestea, vă voi ruga stăruitor să colaboraţi cu Dl Prof.
Mehedinţi în vederea realizării acelor unice scrisori documentare despre stările
culturale trăite de D-sa între anii 1890 şi 1938, timpul când s-a încheiat în lume
era spiritualismului, sufocat de materialismul brutal, gen Hitler&comp.
Rugându-vă să înfăţişaţi Dlui Prof. Mehedinţi consideraţia mea profundă,
nădăjduiesc că veţi crede în devotamentul meu desăvârşit, Mult Stimată
Doamnă Mehedinţi.
* * *
Focşani, 24 octombrie 1958


Data de 18 octombrie este o zi de reculegere pentru mine. Explicabil de ce,
pentru un Vrăncean ca mine care vine pe urmele ilustre ale Mitropolitului Var-
laam şi ale Dvs.
A trebuit să întârzii prinosul, deocamdată numai în acest fel. Aceasta din
cauza unor contrarietăţi serioase de viaţă culturală focşăneană, în legătură toc-
mai cu volumul festiv al Centenarului Unirii Principatelor. Cu ajutorul lui Dum-
nezeu, le-am înlăturat, încât mergem înainte spre scopul nostru cel adevărat.
57
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Permiteţi-mi, aşadar, să vă doresc şi eu o creştinească şi românească urare

de viaţă lungă şi spornică pentru fala culturii noastre şi preamărirea Vrancei
care a avut norocul de la Providenţă, să dea culturii ştiinţifice generale şi celei
româneşti o personalitate ca Dvs.
Când veţi împlini suta de ani, mă oblig în faţa neamului românesc să rea-
lizez un volum omagial, care va fi întâiul închinat unui învăţat român cu o viaţă
de patriarh.
Urez aceeaşi viaţă senină şi spornică, Mult Stimatei Doamne Mehedinţi, că-
reia cultura românească, se va vedea odată bine cât îi datorează.
În privinţa întârzierii normalizării vederi Dvs., eu unul nu voi putea decât
să aştept. Doresc însă să vie cât mai degrabă, pentru că volumul festiv al Unirii,
întâi cea de la Focşani, apoi cea de la Iaşi şi Bucureşti, cred categoric că nu
poate să apară fără colaborarea Dvs. În această privinţă, s-a şi făcut o abatere
redacţională, cerută de mine şi - semnificativ -, toate articolele vor fi publicate
în ordine alfabetică, şi numai după ce va fi pus articolul Dvs. la început.
Regret că n-am putut veni la Bucureşti la 20 c[urent]. Asta a fost din cauză
că oficialitatea nu ne-a pus la îndemână mijloacele de deplasare, pentru mono-
grafie, aşa cum s-ar fi cuvenit. Personal nu mai am nicio putinţă. Din aprilie
până acum, am făcut şi trei drumuri la Bucureşti şi unul la Iaşi, pentru cercetări
arhivistice. Toate pe punga mea, cu un sprijin de numai 20,00 lei pe zi de la
Sfatul Popular al oraşului nostru. Prea puţin, încât a trebuit să las familia să
sufere de multe şi de toate, pentru ca să pot împlini lipsurile băneşti oficiale
dintr-o chenzină de 500 de lei, ca ,,profesor” la o ,,şcoală elementară de 7 ani”,
dintr-o periferie a Focşanilor Unirii Principatelor.
Neapărat voi veni la începutul lunii noiembrie, când vă voi vesti.
Mă bucur cu adâncă recunoştinţă, că veţi putea face până atunci, cuvântul
introductiv, cât şi studiul despre ethnografia Vrancei pentru Albumul regiunii.
Pentru materialul fotografic necesar, voi fi de Sfântul Dumitru la Vidra, la
iarmarocul anual de acolo.
Rugându-vă să prezentaţi Doamnei Mehedinţi, profundul meu respect, pri-
miţi, Mult Stimate Domnule Profesor Mehedinţi, adâncul meu devotament.
Ion Diaconu
Nota editorului: În josul paginii se adaugă cu creionul - probabil de doamna

Maria Mehedinţi -, următoarele cuvinte: ,,Răspuns la scrisoarea noastră trimisă
la 20 oct. 958, că nu primim articolul dvs.…”.
* * *
58
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
26. X. ʼ58
Iubite Domnule Diaconu,
Am primit scrisoarea Dumitale cu data de 24 octombrie. Ca să nu fie nicio
ambiguitate, repet cele spuse în scrisoarea de la… octombrie.
A participa cu o vechitură de articol la o aniversare atât de însemnată, lu-
mea ar crede că fostul profesor a ajuns în mintea copiilor, ceea ce ar fi o amară
batjocură şi pentru serbarea din Focşani, şi pentru mine.
Aşadar, rămâne bine înţeles că acel mic articol ales de Dumneata din 1931, cu
titlul ,,Vadul moldo-muntean”, nu va fi tipărit nici în cap, nici în coadă - nicăieri.
În ce priveşte sentimentele mele faţă de Dumneata, rămân neclintite şi le
vei putea constata, primind cele două volume [Terra, cf. dna Paula Diaconu-Bă-
lan], în care am adăugat şi eu ceva. O comunicare făcută de mine la Academie.
S. Mehedinţi (trimisă la 4 noiembrie ʼ958)
* * *
59
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Focşani, 1 ian. 1961,

La întoarcerea mea la Focşani, acum trei zile, m găsit scrisoarea Dvs., alin-
tătoare, din 20 octombrie , anul trecut - an nefast pentru mine!
M-am retras în tihărăile Vrancei noastre, destin aproape aidoma ca şi [a] Dvs.,
acum vreo şaizeci şi mai bine de ani, ca să fug şi de contemporanii care m-au
dus, vreme de un an şi jumătate, unde m-au dus…, şi de familie chiar şi de mo-
desta mea muncă ştiinţifică, pentru ca să scap de ,,greaua suferinţă” de care v-am
vorbit în treacăt, în scrisoarea mea din toamna trecută. Pentru că suferinţa grea
cred că se cheamă cea de care am zăcut trei luni şi jumătate la Sanatoriul T. B. C.
,,Tulgheş”, ,,din primăvară până-n toamnă”… Vă înfăţişez Buletinul de ieşire
nr. 603 din sanatoriu, pe care vă rog să mi-l restituiţi când puteţi.
60
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
M-au ofticat contemporanii mei, Mult stimate, Domnule Profesor Mehedinţi!

Printre ei se află fără să fi vrut - sunt sigur de asta -, şi istoricul C. C. Giu-
rescu, dar în prima linie, sinistrul cultural N. Al. Rădulescu. Cum? Voi însem-
na eu odată şi odată, despre activitatea lui subterană, în această privinţă şi în al-
tele, ca să se vadă cum acest om, [ieşit n. e.] din tiparul diabolic al lui Joseph
Fouché, a lucrat infernal, pentru ca el să se ridice, iar prietenii lui să fie înfrânţi
iremediabil.
A contribuit apoi şi-un alt exemplar, asemănător în meschinării culturale,
care a înmormântat, la Focşani, munca lui Ion Romanoai şi-a lui I. D[iaconu n.
e.], din toată primăvara, vara şi toamna anului 1958, închinată cu devotament
fanatic centenarului Unirii Principatelor 1859-1959. Acesta a fost submedio-
crul cronicar cultural focşănean care a tipărit un şir de broşurele locale -
apologetice numai -, dintre care cu greu iese din praful bibliografic doar una:
,,Însemnări istorice cu privire la Oraşul Focşani”.
Evit să vă pomenesc şi alţi necrofori culturali care, gata-gata, să mă pră-
buşească!
Numai lupta culturală provincială m-a ofticat! Căci ereditatea a fost de cea
vrăncenească! Dovadă: în trei luni şi jumătate s-a ,,fibrozat” - cum zic ftiziolo-
gii -, rana tânără din vârful plămânului meu drept.
Acum m-am întors acasă, unde voi sta până la vreo 16 ale lunii, după care
timp mă voi întoarce la sanatoriu, pentru un timp de cură mai îndelungat, circa
patru-cinci luni, până la un an de concediu medical, după lege şi prescripţiile me-
dicale care - se zice - luptă acum mai temeinic împotriva flagelului nr. 1 (am văzut
acum că asta este ordinea acestei boli stupide în catastifele suferinţelor omeneşti).
Cu toată suferinţa mea, am curajul să vă afirm că toate planurile mele pu-
blicistice rămân perfect intacte, adică: Albumul ethnografic al Vrancei, acum
rasă de raionarea recentă administrativă! Această Vrance care-a fost, de la Di-
mitrie Cantemir încoace: ,,Ţara Vrancei”, ,,Ţinutul Vrancei”, ,,Ţara păstorilor”,
,,Plaiul Vrancei” sau până la 31 decembrie 1960, ,,Raionul Vrancea”. Apoi
Histoire comparée du folklore roumaine; Istoria literaturii româneşti (cel puţin
în patru volume masive); Psichologia creaţiei populare; Cântecul şi ,,poesia”
populară. Îndeosebi acestea, iar varia nu vor fi delăsate.
Dar mai ales Albumul ethnografic al Vrancei mă va frământa până la per-
fecţiune. Tind să fiu la înălţimea culturală augustă a Domniei Voastre, pentru ca
să arat că nu v-aţi înşelat, spunându-mi la vârsta unică ce-aţi ajuns-o în istoria
culturii româneşti - 93 de ani -, ,,Marele Tezaur cu privire la Vrancea noastră”.
Vă informez că lucrarea a luat proporţii: i-am dezvoltat planul, am adaos, a-
dică, un material fotografic inedit, am dezvoltat capitolele etc. Va fi un album
comparat, într-adevăr comparat, ca să se vadă unicitatea civilizaţiei şi culturii
populare vrănceneşti, în ansamblul nostru ethnografic.
61
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Vestea că v-aţi hotărât să scrieţi, ca prefaţă a albumului, ,,câteva pagini de

folkloristică, de ethnografie şi de ethnopedagogie”, mă transfigurează!
Slavă Domnului, puterea minţii Dvs. enciclopedice este în vigoare, neştir-
bită: să lucraţi la 92 de ani împliniţi, aşa cum v-am aflat în toamna anului 1959,
când v-am văzut ultima dată, este lucru de-a dreptul miraculos! Fără bibliotecă
sistematică, răvăşită barbar de vreme, iar acum şi fără vedere? Nu-mi pot închi-
pui crima asta a naturii!!!
De-ar fi chiar aşa, socot că nu este în puterea mea să vă încurajez. Destul
atât: Vrancea a dat Mioriţa, Vrancea a dat întâia ,,Carte de învăţătură pentru
toată seminţia românească”, cum îmi scriaţi şi Dvs., Vrancea a dat Terra şi tot
Vrancea a dat pe fondatorul învăţământului geografic şi ethnografic românesc,
oricât s-ar trudi toţi Herbst-ii şi Răduleştii contemporani, nişte pigmei culturali
mizerabili! să se apropie de colos, ca să-l clintească.
Fericită va fi pentru mine, ziua - sper că din luna în curs -, când voi veni la
Dvs., împreună cu ethnograful Romulus Vuia, de care mă leagă, de ani de zile,
o prietenie curată, ca să-mi daţi paginile scrise pentru albumul nostru.
Atunci cred că voi avea norocul să-mi iau şi operele Dvs., cu autograful la
care ţin excepţional.
Până atunci să mi se îngăduie să vă doresc An Nou fericit, împreună cu
Mult Stimata Doamnă Mehedinţi şi cu toată familia. Dintre toţi ai Dvs., eu ţin
mai mult tot la C. C. Giurescu, cu toate că în tinereţea sa culturală nu s-a pri-
ceput deloc să-şi aleagă prietenii. ,,Es irrt der Mensch so lang es strebt”, vorba
marelui Goethe, pe care de la Dvs. am auzit-o întâi, acum 35 de ani.
Vă rog din nou să credeţi în profundul meu devotament!
Ion DIACONU
* * *
NOTA EDITORULUI
Deoarece se apropia unul dintre evenimentele cele mai importante din
istoria milenară a acestui popor, Centenarul Unirii Principatelor, iar Ion Dia-
conu voia să facă din acest eveniment, o adevărată serbare de inimă şi suflet ro-
mânesc, nu-şi putea închipui ca de la această serbare să ,,lipsească” patriarhul
românismului, Simion Mehedinţi.
Având în vedere, starea de sănătate a savantului, îi propune ca în ,,materia-
lul festiv” să i se tipărească unul dintre cele mai valoroase studii de istorie şi
geopolitică românească - Vadul moldo-muntean.
Dăm mai jos în facsimil articolul, pentru a vedea şi cititorii noştri cât res-
pect şi seriozitate aveau cei doi pentru cuvântul ,,ce exprimă adevărul”. (C. N.)
62
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
63
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
64
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
65
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
66
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
67
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
68
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
VADUL MOLDO-MUNTEAN3
Simion MEHEDINŢI
Un popor nu poate trăi azi fără ştiinţă, aşa cum nu poate trăi fără aer.
Americanii au ajuns la mare înflorire materială, tocmai fiindcă se folosesc de
ultimele rezultate ale ştiinţei. Taylorismul nu însemnează altceva decât ,,muncă
raţionalizată” până în cele mai mici amănunte.
Pentru aceasta, e însă nevoie să cunoaştem de aproape fiecare ţinut, precum
şi populaţia sa, cu toate posibilităţile ei bune ori rele. Iată de ce ne-am bucurat,
aflând că o seamă de cărturari din Putna şi judeţele vecine s-au asociat să cer-
ceteze din toate punctele de vedere, colţul de ţară de la genunchiul Carpaţilor.
*
3
Tipărim aici această schiţă, care fusese cerută de noi pentru o altă publicaţie (N.R.). [Mil-
covia, revistă regională de studii, anul II, vol. I, Tip. ,,Cartea Putnei”, Focşani, 1931, pp. 1-4].
69
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Regiunea dintre Munţii Vrancei şi cotul Dunării la Galaţi e pământul cel

mai însemnat din viaţa statului nostru. A fost o mare pagubă când am pierdut o
parte din Banat, din şesul Crişurilor, din Maramureş, Bucovina şi Moldova, dar
dacă streinii ar fi pus mâna pe o făşie cât de îngustă între Măgura Odobeştilor şi
Galaţi, putea să fie primejdie de moarte, cum s-a văzut în 1917. Aici e nodul vital
al statului român, iar asta nu din vrerea oamenilor, ci din însăşi făptura ţinutului.
În adevăr, cine priveşte harta României, vede că aici e vadul cel mare al a-
pelor şi şleaul cel mare al drumurilor care se îndreaptă de la Cetatea Carpaţilor
spre Marea Neagră. Aici vine dinspre miazănoapte, Prutul, străbătând tot mij-
locul podişului moldovean. Aici coboară apele Siretului care culege toate râu-
leţele şi păraiele din Carpaţii moldo-ardeleni, ba şi pe cele din munţii Munte-
niei, până în bazinul Teleajenului. Tot pe nodul hidrografic de la Galaţi se în-
drepta odinioară un râu cam de mărimea Siretului, care strângea apele Carpa-
ţilor de la miazăzi, pe vremea când clisurile de le Cazane nu erau încă deschise,
iar Dunărea se oprea în şesul Banatului.
Aşadar, călătorul care ar fi pornit din deltă spre apus, ar fi dat atunci cu
ochii mai întâi de un fluviu considerabil, nu atât de mare ca Dunărea de azi,
resfirând dintr-odată din trunchi trei ramuri mari: Prutul, la dreapta; Siretul, la
mijloc; iar la stânga, ramura care îşi întindea vârfurile până în apusul Olteniei.
Prin urmare, adevărata prelungire a trunchiului dintre Deltă şi Galaţi, i s-ar fi
părut Siretul, şi pentru abundenţa apelor, şi pentru că albia lui continuă aici,
aproape în linie dreaptă, albia Dunării de jos, adunând atât râurile podişului
moldovean, cât şi pe cele ale şesului râmnicean şi buzoian.
Fără îndoială, aici este cel mai mare ,,nod hidrografic” al întregului pământ
românesc. După ce însă Dunărea a răzbit pe la Porţile-de-Fier şi a sporit
volumul ramurei dinspre miazăzi, nodul de la Galaţi a căpătat o însemnătate
care interesează chiar regiuni mai depărtate decât cele carpatice. Pentru ţările
locuite de români, rolul acestui mare vad este unic, iar lucrul lesne de înţeles:
cum se adună aici râurile, aşa se adună şi oamenii, şi mărfurile, şi drumurile.
Între cetatea Carpaţilor şi Marea Neagră, în care pătrunseseră corăbierii
fenicieni şi greci cu multe secole înainte de Christos, legătura cea mai firească
a fost tocmai pe valea Siretului de jos. Încă înainte de era creştină, găsim aici
un mare drum care lega Dunărea de Jos de Dacia Carpatică, suind pe valea
Trotuşului. Mai târziu, romanii au urmat aceeaşi cale. Atât de însemnat li se
părea acest vad de râuri, de oameni şi de mărfuri, încât au căutat să-l apere prin
valuri de pământ care, pornind din Siret, tăiau valea Prutului şi răspundeau
tocmai la malul Nistrului. Aceste sunt şi numitele valuri ale lui Traian, care
străbat partea de miazăzi a Basarabiei, precum şi valurile care merg prin
mijlocul Dobrogei, de la Dunăre la Mare, un fel de zăgazuri paralele cu
Dunărea de Jos, adică şleaul cel mare al apelor.
70
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Şi tot în legătură cu această orientare a apelor, a stat în Evul Mediu,

tendinţa Basarabilor de a stăpâni fâşia limanurilor, completând astfel stăpânirea
bazinului de jos al Siretului, până la Munţii Vrancei.
Din aceleaşi consideraţii, s-a născut apoi planul ardeleanului Iancu Corvin
de a stăpâni Chilia, precum şi necesitatea politică a Moldovei sub Ştefan de a
avea Bugeacul cu Chilia şi vadul Siretului de jos până la linia Milcovului. În sfâr-
şit, aceleaşi cauze geografice au îndemnat mai târziu pe turci să strângă Dunărea
de Jos şi Siretul ca într-un cleşte, între raiaua Brăilei şi raialele Bugeacului.
Prin urmare, făptura locului a făcut ca hotarul să penduleze aici mereu. E
foarte semnificativ că atunci când Rusia a rupt jumătate din Moldova în 1812,
boierii moldoveni s-au gândit să aline suferinţele principatului de la nord,
cerând să i se alipească o fâşie din câmpia Siretului de jos, adică o parte din
judeţul Râmnicului şi al Buzăului.
Cum se explică această pretenţie? Însuşi felul ţinutului îi ademenea spre o
astfel de încercare. Apele n-au pe aici vaduri statornice. Bârladul, de pildă, în
loc să se verse în Siret, aproape de Hanul lui Conache, ca astăzi, se vărsa mai
înainte tocmai în Dunăre, iar Siretul curgea mai spre miazăzi, rătăcind într-o
luncă uriaşă, unde făcea fel de fel de cotituri. Abia în timpurile mai nouă,
Siretul s-a mutat mai spre miazănoapte, năvălind în albia Bârladului pe care l-a
înghiţit, cum înghite un peşte mare pe altul mai mic4. Şi au mai fost şi alte
mutări. Buzăul care curgea odinioară prin Călmăţui spre Dunăre, de la un timp
s-a abătut spre miazănoapte şi se varsă în Siret, ca şi Râmnicul, fiind ademenit
spre nord de lăsarea în jos a luncii Siretului. Tocmai aici e o crăpătură mare în
scoarţa pământului.
Şi după cum s-au mutat râurile, aşa s-a mutat mai târziu şi hotarul dintre
Moldova şi şesul muntenesc, jucând încoace şi încolo. Putem zice că din vechi-
me şi până la hotarul din hărţile secolului al XIX-lea, nicăieri nu s-a văzut pe
pământul nostru mai multe şi mai schimbătoare linii de fruntarie, ca cele din-
tre Vrancea şi Deltă, iar asta după cum am spus, nu din vrerea oamenilor, ci
din însăşi făptura locului.
*
Cele înşirate până aici dovedesc, aşadar, că nu e vorbă deşartă, dacă afir-
măm că vadul moldo-muntean dintre pintenul Carpaţilor şi Cotul Dunării este
regiunea cea mai însemnată pentru viaţa statului român. Faptul s-a adeverit
încă din epoca năvălirilor, când cetele barbarilor s-au scurs prin această strungă
îngustă până în epoca modernă şi contemporană.
Pe aici e vadul cel mare al plutelor care coboară lemnele din Carpaţii
Moldovei. Pe aici e calea oilor ce veneau dinspre ţara Breţcului, spre Bugeac şi
4
Un tânăr geograf din Bârlad va publica un studiu asupra acelor fapte.
71
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Dobrogea. Pe aici, mărfurile aduse pe corăbii pătrundeau în ţară, resfirându-se

de la Galaţi, cum se resfiră apele şi drumurile. Aici era firesc să se aşeze şi
centrul politic al statului, dacă în loc de mai multe principate, ar fi fost unul
singur. Şi în adevăr, s-a şi făcut o încercare în acest sens, pe la jumătatea
secolului trecut. Când Moldova s-a unit cu Muntenia, a fost un moment vorba
să se aşeze capitala în Focşani.
Dacă planul se realiza, potrivit indicaţiilor geografice şi economice, regatul
lui Carol I ar fi fost scutit de marea eroare de a cheltui sume enorme, pentru a
transforma oraşul de câmpie al Bucureştilor, într-o cetate întărită. Absurditatea
unei astfel de încercări s-a vădit în 1916, când invazia armatelor duşmane s-a
oprit abia în valea Siretului de jos, între Cotul Carpaţilor şi al Dunării, unde s-a
şi hotărât soarta războiului - Mărăşeşti.
Repetăm: în toată întinderea pământului românesc, nu e nicio regiune mai
semnificativă din punct de vedere antropogeografic şi istoric.
E bine deci că trecutul şi prezentul acestui colţ de pământ să fie cât mai
apropiat cercetat, fiindcă el interesează nu numai judeţele mărginaşe, ci soarta
întregului neam legat de Carpaţi, de Dunărea de Jos şi de Mare. Începând deci
cu scoarţa pământului, cu clima, râurile, vegetaţia şi populaţia, pentru a sfârşi
cu drumurile vechi, cu şoselele şi căile ferate, zona aceasta ne impune o sumă
de probleme vrednice de meditat, iar cărturarii din judeţele limitrofe vor face
operă de interes ştiinţific şi practic, cercetându-le cu de-amănuntul.
În felul acesta, se vor putea aduna o mulţime de fapte, exprimate prin schiţe
cartografice ce vor părea adevărate revelaţiuni5.
5
De pildă, nimeni n-a tras până azi pe hartă, linia care desparte teritoriul moldovenesc - cu
acela sau aşela, în Vrancea -, de teritoriul muntenesc - cu ăla. Pentru mişcările de populaţie,
această simplă linie de hotar, va fi un preţios comentar al graniţei politice dintre cele două
principate.
72
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ICONOGRAFIE
ION DIACONU
Comunicată de Doamna prof. univ. dr.,
PAULA-ORTANSA DIACONU-BĂLAN
Spineşti - Casa lui Iŏán C. Diacónu, în care s-a născut fiul său, Prof. Ion Diaconu (1903-
1984), folclorist, etnograf şi dialectolog român. Luată abuziv de regimul comunist în anul
1950, clădirea a găzduit patru decenii magazinul sătesc, iar în 1990, a trecut „în proprieta-
tea” S.C. Federalcoop. Revendicată de moştenitoarea în drept pe căi judecătoreşti greoaie
şi obţinută peste cîţiva ani, casa a fost donată unui nepot înrudit cu familia Diaconu, care
a demolat-o cu inconştienţă, fără avizul cuiva, trecînd peste ceea ce se convenise: păstra-
rea clădirii pentru a se realiza o casă memorială (Paula Diaconu Bălan).
Tulnici, august 1962 - Casa bătrînească a bunicii mele materne Cucŏána

Stán Nĭagu, 78, clădită „în pîrîŭ“. Aici am scris studiul-prefaţă la Folklor din
Rîmnicul- Sărat, II, 1934 - Ion Diaconu, Iaşi, 17 noiembrie 1963).
[P.S. În faţa uşii, vedem pe autorul monografiei Ţinutul Vrancei, pe când
realiza ancheta sa etnografică din 1963 (Paula Diaconu-Bălan)].
73
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Simion Mehedinţi - 29 aprilie 1958, ultimele poze

Ultima fotografie
a etno-geografului
Simion Mehedinţi
Ion Diaconu, profesor la

Liceul ,,Unirea”, Focşani
Ion Diaconu în vizită la Simion Mehedinţi
74
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Împreună cu C. Brăiloiu în
Bârseştii Vrancei unde au
făcut cercetări etnografice.
(Manuscris verso)
Cu Constantin Brăiloiu
(Manuscris verso)
75
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Focşani, 19 dec. 1937:

Ion Diaconu cu profesorul Leca
Morariu, decanul Facultăţii de Litere
Filozofie – Universitatea Cernăuţi.
(Manuscris verso)
Spineşti (Spinéştĭ) - Casa „gospodarĭuluĭ“ Ionícî Căluĭan. Este „făcutî dĭ-un

sovežan“ după modelul casei de naştere şi de copilărie a geografului Simion
Mehedinţi. (Foto: Prof. I. Diaconu, anul 1933)
76
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Soveja-Dragosloveni (Sovéža-Dragoslovénĭ)
Casa în care s-a născut şi a copilărit geograful Simion Mehedinţi,
restaurată de dînsul în 1939.
N. B. Autorul Albumului (Prof. Ion Diaconu) a obţinut fotografia de la D-na Mehe-
dinţi (joi 13 august 1959), ducîndu-se în Bucureşti, pe str. Dimitrie Racoviţă, nr. 12,
unde locuia faimosul savant. Simion Mehedinţi avea atunci 91 ani, aproape că nu
mai vedea, dar i-a dăruit Prof. Ion Diaconu un exemplar din Terra cu o dedicaţie
testamentară şi a dorit să se fotografieze împreună. (N. r. - Paula Diaconu-Bălan).
Boloteşti-Vrancea,
2 I, 1962
Respectuoase salutări din
satul ilustrului vrăncean,
Mitropolitul Varlaam, cât
şi din Soveja cea nouă
(unde mă aflu de trei săp-
tămâni pentru cercetări
etnografice).
La mulţi ani Anul Nou
1962!
Devotat,
Prof. Ion Diaconu
77
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
BOLILE LUI EMINESCU,

ADEVĂR ŞI MISTIFICARE1
(EMINESCU’S ILLNESSES - BETWEEN TRUTH AND
MYSTIFICATION)
Nicolae M. CONSTANTINESCU2,
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”,
Facultatea de Medicină, B-dul Eroilor Sanitari nr. 8,
Bucureşti
On June the 27-th, 2014, the National Foundation for Science and Art and the
Romanian Academy of Medical Sciences organized in Bucharest a scientific debate to
clarify the ilnesses Mihai Eminescu suffered from in the last part of his life. Chairman
of the round-table was Eugen Simion, former president of the Romanian Academy.
The debates were conducted by Irinel Popescu, president of the Academy of Medical
Sciences.
There were exposed different points of view from a psychiatrist, a neurologist, a
dermato-venerealogist, a toxycologist, a specialist in forensic medicine, and a
specialist in history of medicine. All the participants emphasized that Eminescu
presented signs of bipolar disorder, with episodes of mania and depression. The last 6
years of his life added signs of hydrargyrism due to an inadequately applied treatment
with mercuric chloride for a presumed neurosyphilis. The final diagnosis was :
bipolar syndrome complicated by hydrargyrism. This is a typical example of
iatrogeny, there-fore of a pathology due to undesired effects of the treatment given by
the physician.
Keywords: Eminescu, Patografie, Iatrogenie
În organizarea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA), recunos-

cută de Guvernul României ca fundaţie de utilitate publică, a avut loc, în ziua
de 27 iunie 2014, o dezbatere ştiinţifică, care şi-a propus elucidarea, clarifica-
rea bolilor de care a suferit Mihai Eminescu, elaborarea unui diagnostic, fil-
1
Notă: Acest articol este preluat din Revista de politica ştiinţei şi scientometrie, serie no-
uă, vol. 3, nr. 3, 2014, cu îngăduinţa generoasă a autorului, dl. Nicolae M. Constantinescu şi a
domnului redactor-şef Petre Frangopol, Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară
,,Horia Hulubei”, Măgurele, România. Le mulţumim respectuos pe această cale.
Prin tipărirea acestui articol în care se prezintă - sub auspiciile Academiei Române -,
concluziile unui colectiv de medici de înaltă ţinută morală şi ştiinţifică, am dorit să fim şi noi
părtaşi la ,,eliberarea lui Eminescu de etichetele compromiţătoare pentru el şi pentru familia
lui”, pentru ca românii să afle adevărul adevărat, probat ştiinţific. (C. N.)
2
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de
Ştiinţe Medicale din România, Participant activ la dezbaterile prilejuite de elucidarea bolilor lui
Mihai Eminescu sub auspiciile FNSA.
78
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
trând datele, de care dispunem de la contemporanii lui Eminescu, prin prisma

cunoştinţelor actuale şi validarea (in)oportunităţii terapiei, care i-a fost aplicată.
Dezbaterile au fost conduse de Acad. Eugen Simion, preşedintele Funda-
ţiei şi de Prof. Dr. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Româ-
ne şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. Participanţii la
aceste dezbateri au fost personalităţi ale medicinii româneşti de astăzi ca: Prof.
Dr. Octavian Buda - istoria medicinii, Prof. Dr. Vladimir Beliş - medicină
legală, Prof. Dr. Călin Giurcăneanu - dermato-venerologie, Conf. Dr. Bogdan
Popescu - neurologie, Prof. Dr. Dan Prelipceanu - psihiatrie, Acad. Victor
Voicu - farmacologie/toxicologie [1].
Acad. Eugen Simion a arătat în deschidere, că Eminescu a fost şi este ata-
cat din trei direcţii:
● agresat de detractorii care-l consideră depăşit ca poet, ridicol ca prozator,
nul ca om politic, sursă a legionarismului românesc;
● agresat de zelatori, de adulatorii care folosesc ca pe un leit-motiv afirma-
ţia că Eminescu a fost excepţional în toate domeniile pe care le-a abordat;
● cu o biografie afectată de neelucidarea bolilor de care a suferit în peri-
oada 1883 - 1889, precum şi a cauzelor morţii lui, ambele datorate unei inerţii a
instituţiilor noastre.
În legătură cu cea de a treia direcţie, l-a invitat pe Prof. Dr. Irinel Popescu
să convoace un grup de personalităţi medicale pentru elaborarea unui punct de
vedere medical, documentat pe această temă.
Prof. Dr. Irinel Popescu i-a prezentat pe participanţi şi a insistat asupra ne-
cesităţii redactării unui document final.
În cuvântul său, el a apreciat că internarea lui Mihai Eminescu din 1883,
s-a făcut ca urmare a unei crize de manie, după care, în cei 6 ani, pe care i-a
mai trăit, el nu a mai avut strălucirea anterioară. La simptomele psihozei ma-
niaco-depresive s-au adăugat cele provocate de administrarea intempestivă a
clorurii de mercur (sublimat coroziv) de către Dr. Fr. Iszak, deşi, în acea peri-
oadă, substanţa fusese scoasă de mult timp din Europa din cauza efectelor ei
toxice.
Între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intra-
venos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza
stopului cardiac, care i-a provocat moartea.
Este de menţionat că tânărul Gheorghe Marinescu a descris creierul lui
Eminescu ca fiind de dimensiuni importante, cu circumvoluţii bine delimitate.
Traumatismul cranio-cerebral, pe care l-a suferit cu două săptămâni înainte, a
fost minor, nefiind cauzator de deces.
Prof. Dr. Octavian Buda a definit patografia drept o construcţie biografică
pe temeiul bolilor avute de un individ. Stricto sensu, patografia reprezintă stu-
79
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
dierea biografiei unor personalităţi pentru evidenţierea unor trăsături psiho-

patologice ale acestora (DEX - n. m.). Prof. Buda a comentat un articol scris de
Dr. Panait Zosin, care l-a examinat pe Mihai Eminescu în 6 noiembrie 1886 şi
a diagnosticat o alienaţie mintală cu accese acute, produsă, probabil, de gome
sifilitice pe creier şi exacerbată de alcoolism, deşi nu avea, la vremea aceea,
niciun element care să susţină etiologia luetică. La Institutul Şuţu s-a diagnos-
ticat o paralizie generală preluându-se, fără discernământ, diagnosticele de al-
coolism şi sifilis, grefate pe o patologie heredocolaterală încărcată (posibil sifi-
lis ereditar sau congenital?), având doi fraţi care s-au sinucis, o soră paralizată,
alt frate alcoolic.
Prof. Dr. Dan Prelipceanu susţine diagnosticul de psihoză maniaco-depre-
sivă. Consideră că volumul scos de Dr. Ion Nica în 1972 (Eminescu: structura
somato-psihică) ar trebui reeditat. Din anii ’80, psihoza maniaco-depresivă a
primit numele de tulburare bipolară. Componenta maniacală a acestei tulburări
se poate diagnostica extrem de rapid, în timp ce diagnosticarea componentei
depresive poate cere ani de zile pentru a putea fi afirmată, cu certitudine. Ori-
cum, crede că această componentă depresivă s-a vădit în poezie.
Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu, există probe directe (relatările lui
Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot
Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr.
Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este
vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opi-
nia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu pro-
bleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea.
Prof. Dr. Călin Giurcăneanu anulează, din start, ipoteza sifilisului eredi-
tar, apoi a celui congenital. Se poate vorbi la Eminescu de o ereditate doar în
sfera neuro-psihică (Harieta a avut parapareză, doi fraţi s-au sinucis, o soră a
avut un fiu paranoic). În privinţa sifilisului congenital, semnele apar până la 20
de ani. Mama lui Eminescu a avut doisprezece copii, ori sifilisul congenital
permite cel mult un nou născut viu. În ceea ce priveşte sifilisul dobândit, pentru
ca să intre în faza terţiară, Eminescu ar fi trebuit să aibă manifestări ale sifili-
sului primar, apoi ale celui secundar caracterizat prin rozeole sifilitice, febră,
dureri de oase şi semne de nefrită, cauzate toate de septicemia treponemică. O
treime din bolnavii cu sifilis secundar trec în faza terţiară după 3-5 ani. 50%
dintre bolnavii cu sifilis terţiar fac gome sifilitice, iar altă jumătate prezintă
forme severe de neurosifilis sau sifilis cardio-vascular.
Analiza datelor obiective, pe care le avem despre boala lui Eminescu, arată
prezenţa unor ulceraţii gambiere, apărute din 1874, tratate la Odesa cu băi şi io-
dură de potasiu.
80
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
În antecedentele personale ale lui Eminescu sunt consemnate numeroase

episoade de angină faringiană, otită cronică - ca surse de infecţie endogenă.
Faptul că leziunile cutanate treceau după 3-5 zile, înclină diagnosticul spre
eritema nodosum reumaticum (eritemul nodos post - infecţios). Goma sifilitică
are un ciclu evolutiv, după care dispare, fără să mai recidiveze, datorită ins-
talării unei imunităţi antisifilitice. În privinţa tratamentului cu mercur, acesta ar
fi putut avea o indicaţie doar în fazele precoce de sifilis şi în niciun caz nu
poate fi justificată aplicarea lui în paralizia generală progresivă.
Acad. Victor Voicu arată că Mihai Eminescu a fost tratat cu clorură de
mercur (sublimat coroziv), atât sub formă de fumigaţii, cât şi în administrare
percutană şi intravenoasă. Odată administrate, preparatele pe bază de mercur au
un timp de înjumătăţire de 60 de zile, iar eliminarea se face prin mucoasa bu-
cală (explică gingivita, stomatita şi hipersalivaţia), prin rinichi, unde poate
provoca insuficienţă renală şi prin mucoasa entero-colică.
Mercurul este un toxic al structurilor intracelulare şi explică polimorfismul
simptomatologic care cuprinde fenomene neuro-psihice, eretism cardiac, tre-
mur, tulburări de personalitate, manifestări gastro-intestinale, manifestări re-
nale.
La Eminescu, diagnosticul de hidrargirism este clar.
Conf. Dr. Bogdan Popescu arată că în faza hipomaniacală, individul este
hiperactiv, este hiperproductiv. Eminescu nu a prezentat o boală neurologică
organică, întrucât în aceste forme nu există reveniri. Astfel, diagnosticul de pa-
ralizie generală progresivă la care se mai constată demenţă, ataxie, dizartrie,
semnul Argyll - Robertson este complet hazardat. Explicaţia pentru inflamaţia
meningelor constatată de Gheorghe Marinescu este otita de care a suferit din
copilărie.
Prof. Dr. Vladimir Beliş a constatat politizarea bolii lui Eminescu de către
politicienii liberali, care au dorit să-l prezinte ca pe un bolnav de sifilis cu min-
tea rătăcită. Se comentează concluziile unei cărţi despre boala lui Eminescu,
scrisă de Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru de la Iaşi, în care autorul relatează
autopsia efectuată de Şuţu şi Alexianu la Spitalul Brâncovenesc, în prezenţa
unor autorităţi locale administrative şi judiciare. Buletinul de autopsie consem-
nează şi numele a doi îngrijitori analfabeţi care au iscălit prin punerea degetului.
Diagnosticul lor a fost de meningită cronică a lobilor frontali, cicatrici pre-
tibiale şi aortită luetică (?), fără să se bazeze pe niciun examen anatomo-pato-
logic microscopic. Au fost descrise modificări macroscopice datorate intoxica-
ţiei cu mercur: stomatită, tiflită, nefrită.
Ulterior, Şuţu a devenit profesor de psihiatrie şi medicină legală şi se pare
că a avut îndoieli în legătură cu diagnosticul de lues al lui Eminescu.
81
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Prof. Dr. Irinel Popescu arată, în concluzie, că diagnosticul care se poate

susţine la Mihai Eminescu este cel de psihoză maniaco-depresivă, deci de
maladie bipolară, peste care s-a suprapus o intoxicaţie cronică cu mercur.
Această concluzie este fără echivoc. Medicina românească are astăzi
obligaţia să demonteze suita de diagnostice şi terapii inadecvate - şi să repună,
astfel, pe o bază solidă şi fecundă elementele constitutive ale biografiei lui Mi-
hai Eminescu. Astfel, din punct de vedere patografic, se pot distinge perioadele
de depresie şi cele de exaltare, sublimate în excepţionala sa operă, îndeosebi în
poezie, dar şi în virulenţa pe care a arătat-o în publicistică. Pe de altă parte,
istoricul afecţiunilor şi terapiile la care a fost supus Mihai Eminescu reprezintă
un exemplu tipic de iatrogenie, deci de patologie provocată, în mod direct,
unui organism uman printr-un act medical.
Dacă ne-am rezuma numai la acţiunea asupra celulei nervoase a terapiei,
care i-a fost aplicată, trebuie menţionat că intoxicaţia cronică cu mercur pro-
voacă tulburări psihice importante de tip obsesiv-convulsiv, halucinaţii vizuale
şi auditive, instabilitate emoţională, anxietate, chiar fenomene maniaco-depre-
sive [2]. Spitalizat în locuri nepotrivite, tratat de medici incompetenţi, Mihai
Eminescu a fost agresat psihic şi a murit prematur, considerându-se pe el
însuşi un sacrificat [3].
Discuţiile şi concluzia ştiinţifică de la FNSA, administrată pe baza unor
date obiective, trebuie să pună capăt interpretărilor de tot felul (sifilis ereditar,
sifilis congenital, sifilis nervos în faza de demenţă şi paralizie generală progre-
sivă), care s-au perpetuat până astăzi şi reprezintă material informativ în educa-
ţia şcolară/universitară a tineretului. Eminescu este un bun al poporului român;
el trebuie eliberat de etichetele compromiţătoare pentru el şi pentru familia lui
[4], trebuie apărat de atacurile imunde, aşa cum ne apărăm familia, cum ne
apărăm tradiţiile, cum ne apărăm credinţa [5]. Imaginea lui Mihai Eminescu
într-un clip TV, folosit recent la promovarea unui test rapid de identificare a
bolilor cu transmisie sexuală ne demonstrează că manevrele de defăimare, de
intoxicare a opiniei publice continuă şi în zilele noastre, aşa încât, concluziile
manifestării organizate de FNSA se dovedesc cu atât mai salutare, iar întreaga
acţiune merită toate aprecierile.
Bibliografie
[1] N. M. Constantinescu, Memorabila întâlnire din 27 iunie 2014, consacrată bolilor
suferite de Eminescu - îndeosebi în perioada 1883-1889 - organizată de Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă în Bucureşti, Cugetarea Europeană 2014; 1/27:1,5.
[2] N. Pranjić, O. Sinanović, J. Karamahić, R. Jakubović, Assessment of chronic neuro-
psichologycal effects of mercury vapour poisoning in chloral-alkali plant workers, Bosn J.
Med. Sci. 2002; 1-2/2:29-34.
82
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
[3] R. Neghina, A. M. Neghina, Medical controversies and dilemmas in discussion about

the ilness and death of Mihai Eminescu (1850 – 1889), Romania’s National Poet, Med. Probl.
Performing Artists 2011;1/26:44-50.
[4] I. Vişan, Adevărul despre sănătatea lui Eminescu, Cugetarea Europeană 2014; 1/27:5.
[5] N. M. Constantinescu, Eminescu a apărat prin scris poporul român, arătându-i virtu-
ţile. Noi cum îl apărăm pe Eminescu?, Cugetarea Europeană 2013; 2/26:1.
83
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, ACADEMIA,

BIBLIOGRAFIA ŞCOLARĂ,
INTERNETUL ŞI WIKIPEDIA
(comentarii la o anchetă privind relaţia noastră cu internetul)
Prof. Valeriu ANGHEL, Focşani
Abstract. This article is an inquiry in a research performed by a cultural ma-
gazine on internet usage, more particularly controversial birth dates of great persona-
lities. Because online and on websites such as Wikipedia information is posted by
people who are not up to date with latest research in specific fields and the Romanian
Academy, internet users cannot however discard information from the library.
Iată câteva instrumente / domenii / instituţii ale cunoașterii şi devenirii
umane care n-ar trebui, dincolo de tehnologiile de care dispun, să ne dea dureri
de cap. De ce atunci avem migrene când le adunăm pe toate în creuzetul efer-
vescent al şcolii şi încercăm să le limpezim apoi, în timp, prin sedimentare?
Teoretic, au răspuns câţiva dintre distinşii cititori ai revistei Pro Saeculum,
publicaţia care a iniţiat o anchetă pe tema relaţiei cu internetul, din care redăm
câteva păreri:
„Internetul este util pentru comunicarea rapidă la distanţă“ (Paul Dug-
neanu); „Când e vorba de o revistă de cultură, care are colaboratori nu numai
în țară, internetul e fundamental“ (Dan Petrușca); „Am nevoie de internet pen-
tru ştiri şi informaţii enciclopedice“ (Liviu Ioan Stoiciu); „Problema inter-
netului este însă cum şi până unde ne regăsim în el“ (N. Georgescu); „Există
pericolul ca extinderea necondiţionată de spaţiul tipografic limitat pe hârtie să
ducă la amatorism“ (Adrian Țion); „Unele informaţii sunt corecte, altele fal-
se“ şi mulţi le iau pe toate de bune (Ioan Scurtu); „Este nevoie de discernă-
mânt atunci când eşti pe internet, fiindcă în acest «hău», în această «groapă»,
se găsesc şi multe gunoaie“ (Dan Petrușca); „De cele mai multe ori, infor-
mațiile nu au rigoare ştiinţifică şi nici cenzură morală“ (Grigore Traian Pop);
„Suntem într-o lume în care viteza de asimilare a noilor informaţii, hegemonia
formelor de consum şi de ofertă impun o altă opţiune şi un alt ritm: unul simul-
tan şi ultrarapid, căruia numai internetul îi poate face faţă“ (Gheorghe Mano-
lache).
Practic, lucrurile sunt puţin mai complicate.
Datele biografice, între naşterea reală şi înregistrarea la starea civilă
Informaţiile despre un scriitor şi opera sa se transmit, în general, mai întâi
prin şcoală. Ele sunt rodul unor cercetări ştiinţifice efectuate de specialişti în
cadrul unor institute din subordinea Academiei Române sau al universităţilor,
84
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
adaptate programelor şcolare. Datele biografice ale celor studiaţi la diferite ni-
veluri aproape că nici nu i-ar interesa pe cursanţi şi profesori dacă nu le-ar fo-
losi la circumscrierea creaţiei scriitorilor în anumite curente literare. Vin apoi
marile aniversări ale naşterii acestora, când naţiunea sau chiar UNESCO îi sărbăto-
rește un an întreg („Anul Eminescu“, „Anul Caragiale“, „Anul Sadoveanu“ etc.).
Cum nu puţini scriitori au datele de naştere nesigure, se pune problema cine
anume hotărăşte ziua, luna şi anul pe care trebuie să şi le asume istoria literară
şi învăţământul de stat, pentru a nu se crea confuzii în organizarea unor acti-
vități dedicate personalității lor. Mai ales că tratatele academice în domeniu sau
manualele școlare sunt ele însele uneori încâlcite sau chiar contradictorii, infor-
mațiile sintetizate și difuzate pe suport electronic fiind la fel de derutante.
Când diferența dintre data reală de naștere și cea declarată și înregistrată la
oficiul stării civile este de zile, în familie și între prieteni se sărbătorește data
reală, în timp ce publicul și istoriografia în domeniu rețin și vehiculează data
trecută în acte.
Iată un exemplu dintre cele consemnate de noi în scrierile dedicate marilor
personalități cultural-artistice ale Vrancei. Toate istoriile și dicționarele cine-
matografice, internetul și wikipedia înregistrează ca dată de nștere a Leopol-
dinei Bălănuță 10 decembrie 1934. La una din seratele muzicale ale lui Iosif
Sava, distinsa actriță făcea însă câteva precizări: „M-am născut între două
zodii (Scorpion și Săgetător – n.n.), pe 21 noiembrie 1934, la ora 12 noaptea.
Era miezul unei ierni cumplite și m-au declarat pe 10 decembrie. Tata nu s-a
uitat la mine vreo două săptămâni, pentru că voia băiat. Într-o zi, îmi povestea
el mai târziu, mă așezaseră pe o ladă de zestre, lângă geam, în soare. M-am
uitat la tata așa de grozav, că m-a luat în brațe, și-a cerut iertare și mi-a spus
că nu mă dă pe o sută de băieți“. Așadar, în familie, își sărbătorea ziua de naș-
tere pe 21 noiembrie. Noi însă vom marca în curând 80 de ani de la nașterea
actriței pe 10 decembrie.
Dacă la Leopoldina Bălănuță diferența dintre data nașterii propriu-zise și
înregistrarea la starea civilă este de 18 zile, la Ion Creangă diferența pare a fi de
2 ani, 3 luni și 10 zile, unii luând de reală data declarată de povestitor cu diferi-
te prilejuri - 1 martie 1837 și alții, data înregistrată într-o „mitrică” - 10 iunie
1839. Prin „mitrică“ se înțelege atât o condică de stare civilă (registru de naș-
teri și botez), cât și, prin extensie, certificat de naștere.
Când s-au sărbătorit 175 de ani de la naşterea lui Ion Creangă: în 2012
sau în 2014?
În cazul lui Creangă, având două date de naştere total diferite, să vedem ce
se scrie în dicţionarele universitarilor, ce oficializează Academia în tratatele ei
85
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
(dacă o face), ce găsim în manualele școlare și ce preluăm din wikipedia sau de

pe internet.
În Dicționarul enciclopedic român, vol. I, editat de Academia Republicii
Populare Române în 1962 (intrasem de un an la facultate), anul nașterii este
1837. În Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, editat de
Academia Republicii Socialiste România în 1973 (eram de-acum profesor),
Vladimir Streinu scrie: „Până azi, anul nașterii lui Creangă nu i s-a putut fixa.
Nesiguranța provine din regularizarea târzie, abia sub domnia lui Cuza, a
stării civile în țara noastră. Până atunci, când evidența nașterilor trece asupra
primăriilor, mitricele bisericești, conținând acte de botez date cam la întâm-
plare și după nevoie, de multe ori chiar dispărute, nu sunt izvoare de încre-
dere. De aceea anul nașterii mai tuturor scriitorilor noștri clasici se află încă
sub o minimă cauțiune. La precaritatea mitricelor se adaugă mărturisirile sus-
pecte de oportunitate ale lui Creangă însuși. După un Fragment de biografie,
după scriptele Școalei Normale «Vasile Lupu», după Albumul Societății «Ju-
nimea» și după Actul de deces, el s-ar fi născut în 1837, dar o mitrică îl arată
născut în 1839. Primul, de reținut fiindcă vine din mai multe părți deodată, a
fost declarat de scriitor în împrejurări oarecum libere de un interes imediat și,
fiind răspândit prin ediția din 1906, istoria literară l-a adoptat ca mai proba-
bil. Cât privește pe al doilea, el trebuie totuși păstrat, de îndată ce se sprijină
pe o mitrică aflată în Arhivele Statului din Iași. Gh. Ungureanu îi susține te-
meinicia cu bune argumente, scoase din hirotonirea absolventului de seminar
abia după un an de la absolvire, când împlinea vârsta «legiuită». Vom spune
așadar că fiul dintâi al lui Ștefan și al Smarandei s-a născut poate la 1 martie
1837, sau mai sigur la 10 iunie 1839“.
Ce oficializează deci Academia în 1973: că „mitricele nu sunt izvoare sigu-
re“, dar Ion Creangă s-a născut „mai sigur la 10 iunie 1839“, așa cum se scrie
într-o mitrică, nu cum a declarat povestitorul într-un Fragment de biografie
publicat postum (?!).
În Introducere în opera lui Ion Creangă, Ed. Minerva, 1976, George Mun-
teanu, profesorul meu din facultate pentru perioada marilor clasici, scrie chiar
de la început: „Născut la 10 iunie 1839, în Humulești, sat din părțile Neamţu-
lui (cf. Ion Creangă. Documente, Editura pentru Literatură, București, 1964,
unde, la p. 31-32 e reprodus actul de naștere al scriitorului)“.
În Dicționarul de literatură română coordonat de Dim. Păcurariu, apărut la
Ed. Univers în 1979, Florin Manolescu scrie că s-a născut la 10.VI.1839, la
Humulești, Judeţul Neamț. În același an, Editura Academiei Republicii Socia-
liste Românie publică Dicționarul literaturii române de la origini până la
1900, în care Alexandru Teodorescu consemnează aceeaşi dată de naştere. În
Ion Creangă - Povestea lui Hrap Alb, apărută în 1983 în colecția de Texte
86
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
comentate a Editurii Albatros, Nicolae Constantinescu scrie: „Asupra datei

nașterii scriitorului stăruie unele incertitudini. Majoritatea cercetătorilor ac-
ceptă ca dată reală pe aceea consemnată de Creangă însuși într-un Fragment
de biografie: «Sunt născut la 1 martie 1837». Alţii susţin, pe bază de docu-
mente, că scriitorul s-a născut la 10 iunie 1839 (cf. Gh. Ungureanu în Ion
Creangă. Documente, p. 31-32, actul de naștere)“. În Dicţionarul general al
literaturii române, C/D, publicat în 2004 la Editura Univers Enciclopedic sub
egida Academiei Române, Valeriu Cristea scrie că s-a născut la 1 martie 1837,
dată consemnată și de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române
din 2008.
În cei 50 de ani care s-au scurs de la publicarea „actului de naștere“ de că-
tre cercetătorul Gh. Ungureanu, manualele școlare au consemnat ca dată a naş-
terii când 1 martie 1837, când 10 iunie 1839, așa cum pe wikipedia apare 1
martie 1837, în timp ce pe internet găsim 1 martie 1837 sau 10 iunie 1839.
De aceea poate, aniversarea a 175 de ani de la nașterea marelui povestitor a
trecut nebăgată în seamă de români, ceea ce mă determină să închei cu câteva
cuvinte scrise de Vladimir Streinu: „Creangă râde din toată inima, dar dintr-o
inimă bună, largă și îngăduitoare, râde de semeni, de ființele care îi seamănă
lui însuşi, râde de sine cum ar râde de oricare altul“. Criticul are perfectă
dreptate. De acolo, de sus, Creangă râde de noi, de pocinogul pe care ni l-a
făcut cu data nașterii, de nu ne putem hotărî pe care să ne-o asumăm nici după
175 de ani...
Când vom sărbători 200 de ani de la nașterea lui Alecsandri: în 2018
sau în 2021?
Sărbătorirea în secole a naşterii lui Creangă venind peste douăzeci și cinci
de ani, timp în care autoritățile cultural-științifice se vor decide asupra oficiali-
zării uneia din cele două date de naștere vehiculate până în prezent (sperăm că
nu prin tragere la sorți), să ne îndreptăm atenția spre o personalitate literară tot
de primă mărime, de la a cărei naștere se vor împlini, nu peste mult timp, 200
de ani: Vasile Alecsandri.
„În Alecsandri – scria Titu Maiorescu în 1886 – vibrează toată inima, toată
mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în sta-
rea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia
populară – el ni l-a deschis; iubirea românească și dorul de patrie – el le-a
întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal – el a descris-o; [...]
când societatea mai cultă a putut avea un teatru la Iași și la București – el a
răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat
poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă – el singur a încălzit ostașii
noștri cu raza poeziei. [...]
87
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri?

În această totalitate a acţiunii sale literare“.
Orice alt comentariu despre importanța evenimentului fiind de prisos, să
vedem când îl organizăm: în 2018 sau în 2021? Ca student la filologie, am par-
curs perioada pașoptistă în toamna anului 1961, cu Paul Cornea. Când am ajuns
la Alecsandri, distinsul profesor ne-a relatat că în iulie al acelui an cineva i-a cerut
un articol cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la nașterea poetului. „ – Noi l-am
sărbătorit acum doi ani!“ a fost răspunsul magistrului, fiind susținătorul datei de
naştere în 1819. În Dicționarul enciclopedic român, vol. I din 1962, se spune
însă că este născut în 1821. În Istoria literaturii române, vol. II, apărută în
1968 sub egida Academiei, G. C. Nicolescu, profesorul meu de „tehnica cerce-
tării ştiinţifice“ din anul I, scrie următoarele: „Dintre diferitele date propuse
pentru nașterea lui Alecsandri (1818, 1819, 1821), cea mai plauzibilă mi se
pare tot aceea din iulie 1821“.
Comentând Pastelurile lui Alecsandri în 1972, într-o carte din Colecția Ly-
ceum a Editurii Albatros, Paul Cornea revine asupra părerilor anterioare şi con-
semnează ca dată a nașterii 14 iunie 1818, cu următoarea notă în subsol: „Data
de 1818, atestată într-o mitrică bisericească, după cum a arătat Gh. Ungu-
reanu în Cetatea Moldovei nr. 5 din 1943, p. 262-263, pare mai sigură decât
cele din 1819 sau 1821, acceptate până în prezent de marea majoritate a isto-
ricilor literari“. Prezentându-l pe Alecsandri în Dicționarul literaturii române
de la origini până la 1900, cercetătorul Florin Faifăr nu renunță la 1821 și scrie
că este născut la 21.VII.1821 sau 14.VI.1818. Receptiv la cercetarea științifică
pe bază de documente, revine în 2004 în Dicţionarul general al literaturii ro-
mâne editat de Academie şi scrie că este născut la 14 iunie 1818 la Bacău, aşa
cum au procedat mai toţi istoricii şi criticii literari din 1980 încoace, cu ex-
cepţia lui Cornel Regman, care, într-un tabel cronologic inclus la începutul unei
antologii de proză publicate de Editura Minerva (BPT) în 1994, scrie că Vasile
Alecsandri „se naște la 21 iulie 1821, în timpul refugiului spre munți din calea
Eteriei“. Cum au evoluat însă relațiile dintre Alexandru Ipsilanti, conducătorul
Eteriei, și Tudor Vladimirescu în 1821 ne spune Keith Hitchins, autorul părții a
III-a din Istoria României publicată de Editura Enciclopedică în 1998:
„Vladimirescu a recunoscut importanța încheierii de urgență a unei înțele-
geri cu Ipsilanti, care sosise la Bucureşti la 6/18 aprilie. Din cauză că Rusia
nu a mai sprijinit cauza eteristă, relaţia dintre cei doi a evoluat dramatic.
Separându-și trupele, Ipsilanti și oamenii săi au pornit spre Târgoviște, în timp
ce Vladimirescu a rămas în București. Suspectându-l pe Vladimirescu de a fi
încheiat o alianță cu turcii împotriva grecilor, Ipsilanti l-a arestat în urma unei
trădări și l-a executat la 27 mai/8 iunie. Restul oștirii s-a destrămat. La scurt
timp a fost înfrântă și mișcarea condusă de Ipsilanti. Mica sa armată, care se
88
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
deplasase în vestul Țării Românești, a fost înfrântă de turci la Drăgășani, pe

Olt, la 7/19 iunie. Câteva zile mai târziu, Ipsilanti a trecut granița în Transil-
vania, unde a primit domiciliu forțat“. Ce eteriști o fi văzut Corneliu Regman
în vara lui 1821 în Moldova nu ne dăm seama...
Tot el scrie, ca toți ceilalți biografi ai poetului de altfel, că la pensionul lui
Victor Cuénin e coleg cu Mihail Kogălniceanu (născut în 1817) și Matei Millo
(născut în 1814), apropiat deci ca vârstă de amândoi, precum și că în 1835 își ia
bacalaureatul în litere la Paris.
Referitor la promovarea bacalaureatului în 1835, nimeni n-a calculat până
acum câți ani avea atunci viitorul scriitor. Dacă era născut în 1821, avea doar
14 ani, vârstă la care nici Nicolae Iorga (născut în 1871), care avea o precoci-
tate intelectuală ieșită din comun, nu și-a susținut bacalaureatul, ci la 17 ani, în
1888, pentru ca facultatea să o termine apoi într-un singur an și să-și ia licența
în 1889. Este deci clar că, în 1835, când a promovat examenul de bacalaureat,
Vasile Alecsandri avea 17 ani, fiind născut prin urmare în 1818.
Menţionând, în încheiere, că wikipedia ne oferă, în mod greşit, ca dată a
naşterii lui Alecsandri 21 iulie 1821, în timp ce pe internet găsim 14 iunie
1818, ajungem la concluzia, exprimată şi de unii din participanţii la ancheta
revistei, că, cel puţin deocamdată, wikipedia și internetul nu ne ajută prea mult
în cercetarea ştiinţifică.
89
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
DIALOGURI DESPRE „NECROLOAGE”*

Prof. Valeriu Anghel, Focşani
As a Romanian language teacher who pays particular attention to language
evolution, the author follows the evolution of plural noun forms of neologisms
throughout the past decades, starting from the usage of non-literary variation of these
nouns even by authors with doctorates in linguistics. The lack of normative works that
are price accessible and easy to handle by the majority of speakers is more and more
significant.
Motto:
Cine nu știe și nu știe că nu știe, e prost: ocolește-l!
Cine nu știe și știe că nu știe, e neștiutor: învață-l!
Cine știe și nu știe că știe, e adormit: trezește-l!
Cine știe și știe că știe, e înțelept: urmează-l!
(Proverb indian)
Prolog
(partea introductivă a unui articol, studiu, tratat)
Titlu: Ioan Adam - Duiliu Zamfirescu, necroloage regale (revista Pro Saecu-
lum nr. 5-6/2014, p. 104)
Valeriu Anghel către Rodica Lăzărescu:
Regretabil pluralul necroloage, în loc de necrologuri (cum este corect), la
un titlu al domnului Ioan Adam
Rodica Lăzărescu către Valeriu Anghel:
Risc asumat de autor! Într-o discuţie prealabilă cu dl prof. Adam, mi s-au
spus următoarele: că în cel mai recent dicţionar (Dicţionarul universal al limbii
române, ed. a II-a, Editura Litera Internaţional, p. 882) sunt acceptate ambele
forme; că, în opinia dumnealui, forma necroloage este mai în spiritul limbii, că
limba este în continuă evoluţie şi că îşi asumă eventualele observaţii. Deci,
aceasta a fost opţiunea autorului, iar când autorul este un filolog de talia dlui
Adam nu am decât să o respect.
Valeriu Anghel către Rodica Lăzărescu:
În legătură cu „necroloagele” domnului Adam, îmi închipui elocvenţa „pro-
loagelor“ cu care colegii săi de talie filologică şi-ar începe, în prag de iarnă,
când urșii intră în „bârloage”, academicele lor „decaloage” pe tema includerii
într-un eventual DOOM3, ca urmare a evoluţiei limbii, a pluralelor „monoloa-
ge” şi „dialoage”. Chiar să ne fi pierdut de tot simţul limbii?
Utilizarea unor forme de plural înregistrate ca variante de o lucrare lexico-
grafică explicativă, oricât de recentă ar fi, în locul celor recomandate de una
90
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
normativă, puţin mai veche, poate, dar în vigoare, nu adaugă nicio valoare lim-
bajului specific textelor de istorie literară, ci dimpotrivă.
Rodica Lăzărescu către Valeriu Anghel:
Sunt autori peste a căror opţiune nu pot trece - dl Adam este unul!
*Note pentru lucrarea Mic îndreptar de scriere și vorbire fără greșeli după ultimele
norme academice, aflată în lucru.
Decalog
(prin extensie – zece principii, reguli, recomandări etc.
în orice domeniu al cunoaşterii)
1. Achiziţionarea dicţionarelor aflate pe piaţă, în malluri, librării, tone-
te) și utilizarea celor din biblioteci (publice, şcolare, personale): dicționare
academice (cvasi)tezaur, dicţionare explicative (unele și etimologice) de uz
general sau curent, dicţionare de neologisme, dicţionare normative (orto-
grafice, ortoepice și morfologice), dicţionare şcolare etc.
În ultimele decenii am traversat nu atât o criză a culturii majore în dome-
niul lingvistic, cât lipsa unor achiziții ritmice și complete a lucrărilor de refe-
rință de către bibliotecile județene, ale caselor corpului didactic și din școli din
cauza fondurilor insuficiente alocate în acest scop. Primirea de către cadrele di-
dactice a unor sume anuale modice pentru achiziții de carte a dus, ca și în situ-
ația de mai sus, la cumpărarea unor lucrări lexicografice singulare, folosite apoi
ca depozitare unice ale adevărului științific, generând situații neplăcute de tipul
celor etalate în prolog.
2. Actualizarea unor opere lexicografice ale înaintaşilor şi punerea lor
în circulaţie sub numele autorului iniţial
Deși acest procedeu este întâlnit mai rar în lingvistica românească, un co-
lectiv de lexicologi ieșeni (Alexandru Dobrescu, Carmen-Gabriela Pamfil, Ioan
Oprea, Rodica Radu și Victoria Zăstroiu) a tipărit în 1995 și 1996, în cinci vo-
lume, o ediție revăzută și adăugită a Dicționarului universal al limbii române
de Lazăr Șăineanu (1859-1934). Prima ediție a acestei atât de populare lucrări
lexicografice românești, utilizată nu numai de publicul larg, ci și de specialiști
în prima jumătate a secolului XX, a apărut în 1896. Edițiile care au urmat au
suferit numeroase modificări ortografice, în funcție de schimbările ce au avut
loc în acest domeniu. Ediția a IV-a din 1922, de pildă, prima după întregirea
teritorială a țării, menționa pe foaia interioară de titlu că folosea „ortografia
Academiei Române“.
Primul volum din cele cinci, publicat de Editura MYDO CENTER în 1995,
reproducea ediția a XI-a a dicționarului, în timp ce volumul al II-lea, apărut în
același an, cuprindea literele A-D, în care găsim cuvântul dialog ( lat. dia-
logus, gr. dialogos) cu pluralul dialoguri (p. 367, col. 1). În volumul III, literele
91
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
E-M, apărut în 1996, epilog ( fr. epilogue, lat. epilogus) are pluralul epiloguri
(p. 25, col. 2), în timp ce monolog ( fr. monologue) are pluralul monoloage
(deși DOOM1, valabil în 1996, recomanda forma monologuri. În volumul IV,
apărut în același an, necrolog ( fr. nécrologe) are pluralul necrologuri (p. 289,
col. 2), iar prolog ( gr. mod. prólogos, lat. prologus, fr. prologue), forma de
plural prologuri.
Ediția în cinci volume, revăzută și completată de lexicologii ieșeni, la Edi-
tura MYDO CENTER, este reluată, într-un singur volum, de Editura Litera –
Chișinău, în 1998, la un secol de la apariția ediției princeps. Cuvântul necro-
log („discurs, articol în memoria unui mort“) are pluralul necrologuri.
3). Pluralul cuvintelor vechi terminate în -og, -oagă
Cuvintele vechi terminate în -og la masculin (dârlog – et. nec.; hârciog 
magh. hörcsög, milog  din milă, probabil prin contaminare cu „olog“, olog  cf.
albanezul ulok) au pluralul în -ogi ( dârlogi, hârciogi, milogi, ologi), în timp ce
femininele terminate în -oagă (doagă  lat. doga, ghioagă – et. nec., hârțoagă 
hârtie + oagă, pârloagă  sârbo-croatul parlog, viroagă - et. nec.) au pluralul
în -oage (doage, ghioage, hârțoage, pârloage, viroage). Substantivele neutre cu
terminația –og la singular (pocinog  sl. počinoku, polog  scr. polog, potlog  bg.
podloga, scr. padlog, șomoiog  magh. csomó, zălog – et. nec.) primesc la
plural -oage (pocinoage, poloage, potloage, șomoioage, zăloage).
4). Pluralul neologismelor de genul neutru în –uri
Majoritatea neologismelor de genul neutru (împrumutate din alte limbi
începând cu mijlocul secolului XIX) au pluralul în -uri: apel ( fr. appel), bi-
lanț ( germ. Bilanz), cont ( fr. comte, it. conto), dineu ( fr. dîner), ecou (
fr. écho), fault ( engl. fault), ghem – la tenis ( engl. game), handicap (
engl., fr. handicap), idiom ( fr. idiome), job ( engl. job), land ( germ
Land), mozaic – lucrare în marmură ( fr. mosaique, it. mosaico), nimb ( fr.
nimbe), obelisc ( fr. obélisque), paradis ( fr. paradis, germ. Paradies), radio
( fr. radio, germ. Radio), star ( engl., fr. star), șasiu ( fr. châssis), tanc ( fr.
tank, germ. Tank), univers ( fr. univers, lat. universus), vermut ( fr.
vermouth, germ. Wermut), weekend ( engl. week-end), zero ( fr. zéro).
Sunt împrumuturi din franceză, italiană, germană sau latina savantă, unele
dintre ele termeni internaţionali. Într-o situaţie specială se află logos – „cuvân-
tare“, „discurs“ ( ngr. logos, fr. logos), cu pluralul logosuri, devenit element
prim de compunere sub forma logo- (logopedie  fr. logopédie, cf. ngr. logos –
„vorbire“ și paideia – „educație“), precum și al doilea element sub forma –log
în diferite substantive, animate și inanimate.
5). Pluralul neologismelor în care al doilea element de compunere
este -log
92
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Neologismele masculine animate cu al doilea element de compunere –log

au pluralul în –i (biologi, climatologi, egiptologi, muzicologi, oftalmologi).
Cum genul este o categorie fixă, adică un substantiv nu trece de la un gen la
altul (elev și elevă nu sunt forme ale aceluiași substantiv, ci două substantive
distincte gramatical), femininele profesiilor amintite au la plural formele
biologe, climatologe, egiptologe, muzicologe, oftalmologe și nu bioloage,
climatoloage, egiptoloage etc. DOOM2 din 2005 a admis și formele analogă,
analoge, spre deosebire de DOOM1 din 1982, care recomanda doar formele
analoagă, analoage.
În privința neologismelor neutre inanimate, multe termeni literari, pluralul
este în –uri, impus atât de DOOM1, cât și de DOOM2 (dialoguri, epiloguri,
monologuri, necrologuri, prologuri). Cuvântul necrolog, preluat în română
din fr. nécrologe, este alcătuit din două elemente de compunere – gr. necros
(„mort“) și logos („vorbire“, „discurs“).
6). Prevederile DOOM1 din 1982 și DOOM2 din 2005: modificări de
normă și erori
Normele oricărui dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii ro-
mâne elaborat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ sub egi-
da Academiei Române sunt obligatorii pentru toți cei care folosesc româna ca
limbă de comunicare orală și scrisă. Sunt obligatorii nu numai pentru elevi și
studenți, pentru a nu fi depunctați la examenele pe care le susțin, ci și pentru ce
care scriu, publică sau coordonează tipărituri.
Modificările de normă în DOOM2 față de de DOOM1 sunt clar marcate în
dreptul cuvintelor. Referitor la cele cinci neologisme neutre inanimate cu plu-
ralul în -uri, în ultimul DOOM se elimină pluralul monoloage și se admite doar
monologuri, în timp ce în alte cazuri se elimină pluralul în –uri, cum ar fi ză-
loguri, recomandând doar forma zăloage.
Să nu se creadă însă că DOOM2 nu conține și erori, pe care le corectăm în
practica noastră. Semnalăm în acest sens recomandarea scrierii „al Doilea
Război Mondial“ (p. LIX) și, ca urmare, „În timpul celui de al Doilea Război
Mondial“ în loc de „În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial“ (cum este
corect), cel fiind, potrivit noii versiuni a Gramaticii Academiei, o parte de vor-
bire semiindependentă care apare ca determinant al grupului nominal citat, iar
al este formant obligatoriu al numeralului ordinal (și nu cuvânt de legătură),
alcătuind o unitate morfosintactică inseparabilă cu doilea.
Revenind la cele cinci neologisme neutre cu pluralul în –uri, să vedem cum
este redat acesta în dicționarele aflate în circulație publică.
7). Înregistrarea, într-o formă comprimată, a tuturor cuvintelor și vari-
antelor din dicționarul tezaur al limbii române în „Micul dicționar academic“
93
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Redactat și revizuit în cadrul Sectorului de lexicologie și lexicografie de la

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ al Academiei Române,
dicționarul este apreciat de acad. Marius Sala, unul dintre redactorii respon-
sabili ai colectivului de peste 30 de specialiști, drept „o lucrare unică în
cultura română“.
Cele cinci cuvinte sunt înregistrate astfel: dialog, pl. -uri, (înv.) -oage (vol.
II, p. 151, col. 2); epilog, pl. -uri, (rar) epiloage (vol. II, p. 304, col. 2); mono-
log, monoloage, monologuri (vol. III, p. 617, col. 2) - plurale recomandate de
DOOM1; necrolog, necrologuri, (rar) necroloage (vol. III, p. 708, col. 2);
prolog, prologuri, (rar) proloage (vol. IV, p. 47, col. 1). Nicăieri nu se spune
însă că variantele „învechite“ sau folosite „rar“ nu sunt literare. Publicat înainte
de apariția DOOM2, Micul dicționar academic creează confuzii în rândul uti-
lizatorilor, unii considerând „literare“ și variantele neliterare.
8). Dicționarul explicativ al limbii române editat sub egida Academiei
Române
Ediţia din 1984 a Dicţionarului explicativ a fost elaborată în cadrul Secto-
rului de lexicologie și lexicografie al Institutului de Lingvistică din București și
a înregistrat formele recomandate de DOOM1 din 1982. Patru din cele cinci ne-
ologisme neutre au pluralul în -uri, doar monolog având și forma monoloage,
eliminată ca neliterară din edițiile de după 2005.
9. Dicționare de autor pentru uz general cu încălcarea normelor
stabilite de Academie
Colectivul de lexicologi ieșeni care au publicat la Chișinău, în 1998, Dicți-
onarul lui Lazăr Șăineanu într-un singur volum, au semnat (fără Alexandru Do-
brescu) în 2005 Noul dicționar universal al limbii române, ediția a III-a (1872
pagini), tipărit de Editura Litera Internațional tot la Chișinău. În afară de plu-
ralul monoloage recomandat de DOOM1, Carmen-Gabriela Oprea, autoarea ar-
ticolelor de la litera N, înregistrează și la necrolog două forme de plural – ne-
crologuri și necroloage, fără a menționa că doar prima formă este literară.
O lucrare masivă (2240 pagini) în care patru din cele cinci neologisme
urmărite de noi au două forme de plural fără a se menționa în vreun fel care
este forma literară, valoarea ştiinţifică a lucrării nefiind pe măsura eforturilor
lexicografice încorporate în ea, este Dicționarul explicativ ilustrat al limbii ro-
mâne elaborat de „un grup entuziast de specialiști ieșeni, asociați cu două edi-
turi la fel de entuziaste, ARC și GUNIVAS“, coordonat științific de Eugenia Di-
ma și publicat în 2007.
Deși din pagina introductivă (din care am citat mai înainte) aflăm că este
„un nou dicționar al limbii române amplu și modern“, „actualizat“ prin înre-
gistrarea „celor mai recente cuvinte pătrunse în limba română“, sub aspect
normativ nu este deloc „modern“.
94
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Cuvintele cu pricina, care ne-au dat atâta bătaie de cap, sunt înregistrate
astfel: dialog, dialoguri (p. 569, col. 3), epilog, epiloguri, epiloage (p. 661, col.
3), monolog, monoloage, monologuri (p. 1190, col. 2), necrolog, necrologuri,
necroloage (p. 1234, col. 2), prolog, prologuri, proloage (p. 1575, col. 2). Sub
acest aspect, dicționarul nu este util nimănui.
10. Dicţionare explicative de autor cu respectarea normelor stabilite de
Academie
Prima lucrare care ne-a atras atenţia pozitiv este Dicționarul uzual al lim-
bii române, publicat de Elena Comșulea, Valentina Șerban și Sabina Teiuș la
Editura Paralela 45, în 2008. Într-un scurt „Cuvânt-înainte“ autoarele ne aduc
cu picioarele pe pământ: „Dicţionarul ortografic, ortoepic și morfologic al
limbii române, DOOM2 2005, ale cărui prevederi sunt obligatorii și în școală, a
reprezentat un reper principal, acesta fiind ultimul indicator normativ pentru
statutul cuvintelor“ (s. n.). Aşa apar doar pluralele dialoguri (p. 213, col. 2),
epiloguri (p. 244, col. 1), monologuri (p. 466, col. 2), necrologuri (p. 485, col.
2), prologuri (p. 622, col. 2).
A doua lucrare consultată este Dicționar esențial de neologisme al limbii
române, apărut la Editura Corint, în 2009, sub semnătura a trei cercetătoare de
la Institutul de Lingvistică din București: Monica Mihaela Busuioc, Maria Pă-
un și Zizi Ștefănescu-Goangă. Și aici, pluralele în -uri ale celor cinci cuvinte,
fără nicio altă variantă, se încadrează în normele impuse de Academie, fiind în-
registrate, în ordinea alfabetică de mai sus, la paginile 265 – col. 1, 325 – col.
2, 612 – col. 1, 626 – col. 2 și 743 – col. 1.
A treia lucrare lexicografică pe care o cităm cu reverență aparține cercetă-
toarei științifice de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“,
Ioana Vintilă Rădulescu, se intitulează Dicționar normativ al limbii române,
ortografic, ortoepic, morfologic și practic și a apărut la Editura Corint în 2009.
De menționat că Ioana Vintilă Rădulescu este coordonatoare colectivului de
lingviști care au elaborat DOOM2 din 2005.
Măcar distinsei cercetătoare nu i se poate reproșa că ne recomandă folo-
sirea exclusivă a pluralului în -uri la toate cele cinci neologisme urmărite de
noi, la paginile 245 – col. 2, 289 – col. 1, 525 – col. 2, 541 – col. 2 și 651 – col.
2, în aceeaşi ordine alfabetică.
Iată trei lucrări care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui umblător
prin cotloanele limbii române cu vorba sau condeiul.
Epilog
(partea finală a unui articol, studiu, tratat cu caracter concluziv sau rezumativ)
Formele de plural în -uri pentru neologismele de gen neutru, fiind
obligatorii într-un text de istorie literară încă din 1982, secretarul de redacţie al
95
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
unei reviste care se respectă ori îl lămureşte pe autor să înlocuiască necroloage

cu forma literară necrologuri, ori, dacă autorul insistă în eroarea sa privind
evoluţia limbii române, se delimitează de acesta printr-o menţiune în subsolul
paginii, precizând că forma admisă de Academie este, de peste 30 de ani,
necrologuri. Punct.
96
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
BOALA ŞI VINDECAREA
ÎN PAGINILE SFINTEI SCRIPTURI
Preot dr. MUSCALU CRISTINEL
Parohia Bordeştii de Jos,
Protoieria Focşani II, Judeţul Vrancea
Keywords: disease, healing, Bible, Jesus Christ, miracle, sin, death.
Abstract: Sickness and healing are two realities that are part of the life of every
Christian. The disease entered in the world as a result of sin and is a manifestation of
the lack of perfection of human nature. And healing, in the biblical sense, can be
regarded as a form of restoration of human relations with the Divinity. Behind every
healing, seen as a way of regaining stability and harmony, it sits other than God who
"does not want death sinner but to return and live" (Ezekiel 18,33).
Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi a fiecărui creştin. În ea se găsesc în-
văţături din care omul poate înţelege care este rostul lui pe pământ. Cât priveşte
boala şi vindecarea omului, acestea sunt două realităţi care nu au fost nici ele
trecute cu vederea. Analizând textul scripturistic, am încercat să analizăm din
punct de vedere ermineutic care este viziunea pe care o înfăţişează Sfânta Scrip-
tură asupra realităţii bolii şi a vindecării. Tocmai de aceea, prin articolul de faţă
încercăm să evidenţiem realitatea bolii precum şi posibilitatea vindecării aces-
teia după cum poate fi regăsit în paginile Sfintei Scripturi, socotind că analiza-
rea punctului de vedere biblic despre boală şi vindecare ar fi un lucru de un real
folos pentru cititorii noştri.
Boala. În istoria ştiinţelor medicale boala a primit diferite definiţii, dar în
acelaşi timp este unanim acceptat că boala este o realitate foarte greu de definit.
Dacă am căuta răspunsul care a fost dat în domeniul strict ştiinţific, am vedea
că boala este socotită ca fiind o alterare, un dezechilibru fiziologic, morfologic
sau biochimic care atrage după sine o suferinţă, o simptomatologie mai mult
sau mai puţin exprimată. Teoreticienii şi filosofii medicinei, au încercat şi ei,
apoi, să dea o definiţie care să fie mai bine înţeleasă de publicul larg, şi dându-i
o sferă mai largă au spus că boala nu ar fi altceva decât „o lipsă a stării de
bine”1.
Din totdeauna boala, cu noianul ei de suferinţe, a ridicat o serie de întrebări
pentru oamenii din toate timpurile şi din mai toate religiile. Răspunsul fiecărei
religii, epoci sau generaţii în parte, depindea în mod direct de concepţia pe care
o avea lumea în care trăiau despre puterile care îi stăpânea.
1
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Dr. Mihai Valică, Spitalul creştin. Introducere în medi-
cina pastorală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 44.
97
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
În Orientul antic, boala era privită ca un flagel provocat de duhurile cele

necurate, sau era considerat ca o plagă trimisă de zeităţile supărate de vreo ne-
regulă în celebrarea cultului. Pentru obţinerea vindecării se practicau exorcisme
cu o rânduială specială în acest sens.
Revelaţia biblică lasă la o parte aspectul ştiinţific al problemei, şi accentu-
ează exclusiv semnificaţia religioasă a bolii şi a vindecării precum şi rolul ei în
planul mântuirii. Cu atât mai mult cu cât, prin boală se arată deja puterea morţii
asupra omului (Cf. 1 Corinteni 11, 28-32); aşadar şi ea trebuie să aibă o semni-
ficaţie asemănătoare. Boala stă în strânsă legătură şi cu ideea de suferinţă. Ast-
fel suferinţa este considerată ca fiind o experienţă umană, care are cauze diver-
se din care unul este păcatul uman. În cazul suferinţei provocate de boală, legă-
tura nu este întotdeauna evidentă, deşi uneori boala este legată de păcat. Relată-
rile biblice ce amintesc de cădere, nuanţează clar ideea că imediat după cădere
omul a cunoscut lipsa de siguranţă, frica şi chiar durerea (Facere 3, 16-17).
Dacă sănătatea presupune o plinătate de forţă vitală, boala este concepută
mai ales ca o stare de slăbiciune şi lipsă de vlagă, dar dincolo de această cons-
tatare empirică, observaţiile medicale în Sfânta Scriptură sunt foarte sumare li-
mitându-se la ceea ce vede omul cu ochiul liber: afecţiuni ale pielii, răni şi
fracturi, febră şi stări de agitaţie, după cum amintesc şi „psalmii bolnavilor”1.
În Noul Testament, boala este cel mai des descrisă prin folosirea substanti-
velor greceşti ασθενεία (asteneia = slăbiciune) sau μαλακία (malachia = neno-
rocire), folosite de Matei în trei rânduri, precum şi de verbele astheneō (a slăbi)
sau kakōs echein ( lit. „a avea rău”), iar la Iacov 5, 15, „a fi bolnav” sau „ a se
simţi slăbit” este redat prin termenul kamnō. Deasemenea şi adjectivul
άρρωστος (arrhōstos) („lipsit de robusteţe”) este folosit de patru ori2.
Descrierile referitoare la sănătate, boală, vindecare sau chiar moarte, sunt
limitate, deoarece scopul Scripturii este unul teologic şi nu unul medical.
Totuşi bolile, fie ele febre (Levitic 26, 16), umflături (Deuteronom 27, 18),
ciumă (Ieşire 9, 3), neîmplinire trupească (Levitic 19, 14) erau socotite îndeob-
şte a fi pedepse dumnezeieşti pentru vreun păcat. Aşa vedem şi în cazul slăbă-
nogului care a venit înaintea Mântuitorului spre a fi vindecat. Atunci Hristos nu
i-a zis nimic despre boală ci s-a adresat cu cuvintele „Îndrăzneşte, fiule! Iertate
sunt păcatele tale!” şi slăbănogul s-a vindecat (Matei 9, 2-7). Aceeaşi concep-
ţie alcătuieşte şi tema principală a cărţii lui Iov, unde personajul principal care
dă şi titlul cărţii, este conştient de faptul că datorită păcatelor sale el are de
1
În această categorie intră psalmii 6, 33, 39, 89, 103;
2
Dicţionar biblic, Red. Pr.: J. D. Douglas, Ediţia a IV-a, Ed. Cartea Creştină, Oradea,
2008, p. 1161, col. II.
98
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
suferit în viaţă. Însă în general, cauza imediată a bolilor era socotită adesea ca
fiind un fel de cădere în mâinile necruţătoare ale duhurilor1.
Biblia vrea doar să-l reveleze pe Dumnezeu oamenilor, şi tocmai de aceea
sunt incluse despre boală şi vindecare numai acele detalii care pun în valoare
scopul lor principal. Iar pentru aceasta este suficient ca să menţioneze că un slu-
jitor era „paralizat” şi se „chinuia cumplit” (Matei 8, 6) ca să se înţeleagă întreg
tabloul. Obiectivul era să indice gravitatea bolii şi enormele suferinţe umane, în
contrast cu puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Medical, boala putea fi în
acest caz un exemplu de poliomielită asociată cu paralizie respiratorie, dar ase-
meni multor boli din Sfânta Scriptură, nu era necesar să se specifice boala chiar
dacă ar fi fost foarte bine cunoscută de contemporani cât era necesar să se pre-
zinte efectul credinţei stăpânului care a venit la Hristos, rugându-se pentru ro-
bul său.
Sunt însă şi unii termeni care precizează pe nume bolile. Astfel din paginile
Sfintei Scripturi sunt cunoscute boli precum: arsura2, buba sau buba rea3, bube
la şezut4, negi (Levitic 22, 22), ciumă (Ieşire 12, 13; Matei 24, 7; Luca 21, 11;
Apocalipă 9, 20), dezinterie5, dropică sau hidropizia, fiind probabil manifes-
tarea bolii care mai este cunoscută de noi pentru cei suferinzi de ciroză (Luca
14, 2), epilepsie6, pecinginea sau mâncărimea (Deuteronom 28, 27), muţenia
(Luca 1, 20)7, orbirea (Deuteronom 28,28-29; Marcu 8, 22-25; Matei 9, 27),
suferinţa de rect prolapsat8, scabia (Deuteronom 28, 27), sterilitatea (Facere
18, 12; 30, 1; Luca 1, 25) sau surzenia (Levitic 19, 14; Luca 1, 20; 20, 64) ş. a.
Într-o lume în care totul depindea de cauzalitatea divină, boala nu făcea ex-
cepţie. Era imposibil să nu vezi în boală o lovitură pe care Dumnezeu i-o dădea
omului: „zis-a Domnul: "Bagă-ţi mâna în sân!" Şi când a scos-o din sân, iată
mâna lui era albă ca zăpada de lepră” (Ieşire 4, 6). La fel a considerat şi Iov că
1
Dictionar enciclopedic al Bibliei (DEB), Coord. de P.-M. Bogaert şi alţii. Traducere
românească de Dan Sluşanschi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 97, col. I;
2
Levitic, 13, 24, 28. Aceasta era fie o afecţiune a pielii datorată de foc fie o boală de piele
ce se manifestă asemeni primei;
3
Acestea erau asociate fie cu lepra (cf: Levitic 13, 18-24), fie cu o lepră tuberculoasă (Iov
2, 7);
4
Aşa cum au avut filistenii din Aşdod după capturarea chivotului fiind probabil o boală
adusă de şoarecii care au invadat cetatea aşdodenilor, cf:1 Regi 5, 6;
5
Se pare că de o astfel de boală suferea şi tatăl lui Publius, pe care Pavel l-a vindecat după
cum vedem la Fapte 28, 8;
6
Ne aducem aminte de copilul “lunatic” care avea şi un soi de posesiune demonică (cf
Matei 4, 24; 17, 15);
7
Acesta era înţeleasă uneori şi ca o manifestare a posesiunii diavoleşti, cf: Matei 9, 32-35;
8
Este cunoscut cazul lui Ioram care a fost lovit de o “boala măruntaielor”, această boală
teribilă după doi ani de suferinţă “fără leac” i-a adus sfârşitul căci ,,din pricina bolii lui, au ieşit
din el toate măruntaiele şi a murit în cele mai grozave chinuri” (2 Paralipomena 21, 15,18-19)
99
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
boala era rodul proniei divine „mi-era destul de bine, dar El (Dumnezeu) m-a
sfărâmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf şi a aruncat asupră-mi toate să-
geţile Sale” (Iov 16, 12), exclamând ulterior şi în faţa prietenilor săi „mâna lui
Dumnezeu m-a lovit!” (Iov 19, 21).
Detailarea bolilor era vagă şi datorită, uneori, cunoştinţelor medicale reduse
pe care le aveau contemporanii. Astfel descrierea se făcea doar după simpto-
mele vizibile (de ex. răni, umflături, hemoragie) sau detectabile de către un ob-
servator (febră) sau chiar de către pacientul însuşi (dezinterie, paralizie), şi care
boli dacă ar fi fost expuse ştiinţific în Cărţile Sfinte ar fi ajuns să nu fie înţelese
de destinatari, iar Scriptura ar fi devenit în acest caz un soi de compendiu me-
dical. Ori relatările biblice referitoare la boli sunt bazate pe fapte observate,
căci autorii scrierilor, oameni sinceri şi oneşti, cei mai mulţi fără cunoştinţe
medicale, au scris ceea ce au văzut şi au înţeles cel mai bine, ca să se poată
face înţeleşi de semenii lor, cărora le scriau.
În ceea ce priveşte ideea de boală şi vindecare, mai poate fi recunoscută şi
intervenţia unor fiinţe superioare omului precum: „îngerul Domnului”, care stă-
tea tot în dependenţă de puterea divină. Astfel, evreii, sub Moise, au scăpat de
furia îngerului morţii ce aducea boală, doar printr-un ritual sacru (Ieşire 12,
23), lucru care nu la fel a stat sub împăratul David când poporul ales a fost de-
cimat în număr mare de acelaşi „înger al Domnului”. Atunci 70.000 de oameni
au pierit (2 Regi 24, 15-16). La fel aveau să păţească şi în timpul lui Iezechia
oastea asirienilor condusă de Sanherib „că a ieşit îngerul Domnului şi a lovit în
tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii, şi când s-au sculat dimineaţa,
iată erau peste tot numai trupuri moarte” (4 Regi 19, 35). Mai apar intervenţii
supranaturale care aduc boală şi prin alte entităţi precum flageluri personificate
(Psalmul 92, 4-5), Satana (Iov 2, 7), sau chiar Dumnezeu, cum a fost în cazul
lui Iacov, care, s-a ales cu o vătămătură după ce s-a luptat cu Însuşi Dumnezeu,
după cum aflăm: „văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de înche-
ietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta
cu el” (Facere 32, 25).
În perioada de după exilul babilonian, atenţia se va îndrepta în special asu-
pra acţiunii demonilor, a duhurilor răufăcătoare, a căror influenţă asupra lumii
în care omul trăieşte poate fi simţită şi prin intermediul bolii. Şi dacă ne între-
băm de ce există această asociere între fiinţele răufăcătoare şi boală când Dum-
nezeu este stăpânul absolut a lumii, răspunsul este dat de interdependenţa care
există între păcat şi boală. Simţământul religios al omului recunoaşte acest lu-
cru. Revelaţia biblică nu o contrazice ci chiar o explică acest aspect, subliniind
că boala nu a intrat în lume decât datorită păcatului (Facere 3, 16-19), iar „că
plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Ceea ce nu este cunoscut în doc-
trina biblică este problema dacă orice boală este cauzată de păcatele personale
100
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
ale celui atins de ea, de păcatele altora sau spre a se arăta slava lui Dumnezeu
„cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns:
Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dum-
nezeu” (Ioan 9, 2-3). Ori Vechiul Testament nu vede decât în două direcţii
soluţia. Fie când boala îi loveşte pe unii drepţi precum Iov sau Tobit, ea este
pentru a-i pune la încercare spre a descoperi fidelitatea acestora (Tobit 12, 13),
fie în cazul Dreptului prin excelenţă care suferă spre izbăvirea greşelilor păcă-
toşilor (Isaia 53, 4). Dar înainte de toate, experienţa bolii trebuie să aibă ca
rezultat trezirea conştiinţei păcatului. La fel vedem şi în cazul femeii bolnave
de scurgerea sângelui. După vindecarea miraculoasă, a urmat numai decât recu-
noaşterea publică a slăbiciunii sale, evidenţiindu-se pe loc şi puterea tauma-
turgică a Mântuitorului (Cf: Marcu 5, 25-34).
Psalmii de implorare ai lui David asociază cererea de vindecare întotdeauna
cu mărturisirea greşelilor (Psalmul 39, 2-6; 40, 9-12; 108, 17).
Totuşi Sfântul Pavel le spune corintenilor că boala poate apărea şi chiar prin
contactul cu cele sfinte. Astfel, datorită împărtăşirii fără o cercetare prealabilă,
omul, poate fi pedepsit de Dumnezeu cu boală „căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De ace-
ea, mulţi dintre voi - zice Sfântul Pavel - sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au
murit” (1 Corinteni 11, 29-30). Înţelegem că împărtăşirea creştinului trebuie prece-
dată de Taina Spovedaniei, pocăinţă şi împlinirea canonului dat de duhovnic1.
Vindecarea înseamnă restaurarea deplină a sănătăţii cuiva care a fost bol-
nav trupeşte, mintal sau de amândouă odată. Aceasta se poate realiza fie în ur-
ma unui program medicamentos, fie prin credinţă, în mod supranatural prin pri-
mirea ajutorului divin, ca urmare, uneori, a unui ritual căruia îi era supus bol-
navul. Termenul este redat în Noul Testament prin verbul θεραπεύειν (therapēvin),
care exprima lucrarea de tămăduire miraculoasă săvârşită ca manifestare a dumne-
zeirii lui Iisus Hristos2.
În cazul vindecărilor miraculoase acestea trebuie să se demonstreze prin
comparaţia cu cazurile proeminente de vindecări de tulburări organice. Au existat
minuni, menţionate în Biblie, dar cele mai multe vindecări care sunt amintite
au fost naturale deoarece tratamentele din vechime erau aproape lipsite de orice
eficacitate3.
Noţiunea de medic sau doctor era întâlnită în Scriptură, însă a fost folosită
foarte rar (Ieremia 8, 22; Marcu 5, 26; Luca 8, 43). Însuşi Hristos face referire
la această funcţie de două ori, şi în ambele cazuri, vorbeşte doar cu conotaţie
1
Dicţionar al Noului Testament, Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995,
p. 68, col. I;
2
Ibidem, p. 564, col. II;
3
Dicţionar biblic, 1166, col. I.
101
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
proverbială, dar care întăreşte faptul că această profesie era cunoscută în acea
vreme: „doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23) şi „n-au trebuinţă de
doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). În raport cu boala, Sfânta
Scriptură, învaţă pe fiecare să pună accent pe credinţa în Dumnezeu, ca factor
prin care va veni şi vindecarea. Uneori era socotit păcat să cauţi vindecare la
leacurile de la doctori căci aceştia erau cei implicaţi în magie şi vrăjitorie. De
aceea oamenii trebuiau să fie cei ce caută leac de la Dumnezeu sau la oameni,
dar prin Dumnezeu, căci El era Cel care oferea sănătatea în schimbul ascultării
de poruncile Sale (Ieşire 15, 26). Fiind o carte de inspiraţie divină, în toate
scrierile scripturistice, este prezentă ideea că Vindecătorul era de cele mai mul-
te ori Dumnezeu (Fapte 3, 12-16), căci şi în spatele tratamentelor medicamen-
toase administrate de oameni stătea tot Creatorul lor.
Dacă ne uităm chiar şi în cărţile de medicină, există la fiecare boală o ru-
brică de „etiologie” sau „etiopatogenie”, acolo unde autorul cărţii încearcă să
explice cauza sau cauzele probabile ale fiecărei maladii. Cu mici excepţii, cer-
cetătorii, au putut observa că la unii pacienţi boala evoluează într-un fel, pe când la
alţii, mai grav sau chiar deloc deşi sunt supuşi aceloraşi condiţii. Această anoma-
lie care de cele mai multe ori nu poate fi explicată, îi determină chiar şi pe cei
mai laicizaţi să admită, dacă nu chiar să recunoască, că în faţa bolii stau trei
persoane: pacientul, medicul, şi Dumnezeu; iar primii doi nu pot înţelege nicio-
dată ceea ce Creatorul cunoaşte dintotdeauna şi pentru totdeauna despre fieca-
re1. Plecând de la această idee, vom încerca şi noi, potrivit învăţăturilor scrip-
turistice, să căutăm răspunsurile cu privire la posibilitatea vindecărilor.
Vechiul Testament, însă, nu interzice în nici un fel recurgerea la practicile
medicale, căci însuşi Isaia vedem că face uz de ele. Astfel, pentru a vindeca ab-
cesul lui Iezechia: „şi au luat o turtă de smochine şi au pus-o pe rană şi s-a
însănătoşit Iezechia” (4 Regi 20, 7). De asemenea îngerul Rafael, l-a îndemnat
pe Tobie să ungă cu fiere ochii nevăzători ai tatălui său Tobit: „şi i-a uns ochii
cu fiere... Şi au început să-l usture ochii şi el i-a şters şi s-a desprins albeaţa de
pe marginea ochilor lui” (Tobit 11, 11-12). Sunt menţionate şi alte metode te-
rapeutice de tratare a bolilor, însă şi acestea sunt prezentate în termeni generali
(Pilde 17, 24; Ieremia 46, 11).
Unele remedii simple se utilizau în mod curent. O formă primitivă de fixare
a oaselor în urma unei fracturi este amintită şi de Iezechiel: „Fiul omului, Eu am şi
zdrobit un braţ al lui Faraon, regele Egiptului, şi iată, nimeni nu l-a legat ca
să se vindece şi nu l-a înfăşurat cu legături ca să capete putere pentru a mânui
sabia”( Iezechiel 30, 21). Isaia aminteşte de folosirea untdelemnului la legarea
rănilor (Isaia 1, 6), profetul plângăcios, Ieremia, pomeneşte chiar de existenţa
1
Prof. univ. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Dr. Mihai Valică, op. cit., p. 46.
102
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
unui balsam special folosit de doctori (Ieremia 8, 22), iar Solomon recunoaşte
şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru priceperea pe care a primit-o în opera de
tratare a bolilor, folosind în aces scop elementele din natura, plante şi rădăcini,
după cum şi zice că: „El mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt,
ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor... feluritele neamuri ale plan-
telor şi însuşirile rădăcinilor”(Înţelepciunea lui Solomon 7, 17 şi 20). Nici Isus
Sirah nu conteneşte a aduce laude profesiei medicale şi leacurilor pe care le-a
lăsat Dumnezeu pe pământ zicând: „cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cu-
vine, că şi pe el l-a făcut Domnul... Domnul a zidit din pământ leacurile... Şi El
a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate”
(Cf: Sirah 38, 1-8,12). În acelaşi timp, însă, sunt combătute după cum spuneam
practicile magice de origine idolatră (4 Regi 1, 1-4), ca unele ce pot contamina
medicina însăşi (2 Paralipomena 16, 12).
Este remarcabil faptul că în cursul întregii Scripturi, practicile medicale s-
au schimbat atât de puţin în esenţa lor, încât este posibil să vorbim despre în-
treaga perioadă ca despre una relativ delimitată, în care nu prea putem găsi ele-
mente pe care să le denumim ştiinţific.
Vindecarea însă, fie cea miraculoasă fie cea înfăptuită prin intermediul doc-
torilor trebuie socotită ca fiind un ajutor din partea lui Dumnezeu, căci el este
Stăpânul vieţii „Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Dom-
nului şi El te va tămădui” (Sirah 38, 9). El este Cel ce loveşte şi tot El aduce
vindecarea după cum avea să le zică prin gura lui Moise „Eu omor şi înviez, Eu
rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea”( Deuteronom
32, 39), iar acest lucru a rămas cunoscut şi în vremea proorocului Osea, după
cum vedem „căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-
a bătut, ne leagă rănile noastre” (Osea 6, 1).
Biblia abundă de exemple care atestă faptul că vindecarea era opera lui
Dumnezeu. De exemplu însănătoşirea lui Moise (Ieşire 4, 24-26) dintr-o boală
asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, capătă în
întregime o semnificaţie spirituală. De asemenea vindecarea leprei lui Miriam
(Numeri 12, 1-15) şi a lui Neeman Sirianul prin intermediul lui Elisei (4 Regi
5, 8-14) sunt miraculoase şi socotite ca având izvor de izbăvire originea
divină1.
El este Medicul prin excelenţă al omului (Cf. Ieşire 15, 26), de aceea şi în-
gerul trimis de Dumnezeu către Sara sau Tobit se numeşte Rafael care se tâl-
cuieşte „Dumnezeu vindecă” (Tobit 3, 17). Acesta era un motiv în plus pentru
ca evreii să facă apel la reprezentanţii divinităţii: preoţi (Levitic 13, 49; 14, 2;
cf. Matei 8, 4) şi profeţi (3 Regi 14, 1-13; 4 Regi 4, 21; 8, 7) deşi în mediul
1
Dicţionar biblic, p. 1166, col. II.
103
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
iudaic între sacerdot şi medic nu exista nici o confuzie. Mai existau însă unele
excepţii în ceea ce priveşte cazul de lepră. Atunci preotul dădea şi diagnosticul
şi verdictul în caz de vindecare (Levitic 13, 9-17, Luca 17, 14), iar proorocii
erau deasemeni consultaţi în cazul acestor prognoze (Isaia 38, 1, 21; 3 Regi 14,
1-13; 4 Regi 1, 1-4).
Chiar şi Psaltirea abundă în pasaje unde se invocă ajutorul lui Dumnezeu,
implorându-i atotputernicia şi îndurarea: „miluieşte-mă, Doamne, că neputincios
sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2). Pro-
fetul David imploră cu încredere mila lui Dumnezeu ca să-l vindece de rănile
păcatelor, să-l ierte că este neputincios şi oasele i s-au zdruncinat „şi sufletul
meu s-a tulburat foarte... izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta
Doamne”. Psalmistul este convins că păcatele sunt cauza răului din viaţa lui şi
prin el înţelegem omenirea întreagă. Ele atrag mânia şi pedeapsa lui Dumne-
zeu, pun pe suflet povară mare, umplu inima de tristeţe şi amărăciune, iar
trupul este slăbit prin boală 1 . Tocmai de aceea strigă: „spăla-voi în fiecare
noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (vs. 6) şi astfel va
găsi răspuns negreşit căci zi ce apoi: „auzit-a Domnul cererea mea, Domnul
rugăciunea mea a primit” (vs. 9). Faptul că Dumnezeu este scăparea în ne-
norociri ne explică David în alt psalm când zice „că spre Tine, Doamne, am
nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu” (Psalmul 37, 15).
Încrederea în puterea lui Dumnezeu nu rămâne fără răspuns, căci celor ce
se pregătesc duhovniceşte spre a primi ajutor de la El, li se acordă uneori vin-
decare chiar şi în mod miraculos miracole. Aşa s-a întâmplat şi cu Ilie Tesvi-
teanul la Sarepta Sidonului. A cerut ajutor lui Iahve „Doamne Dumnezeul meu,
oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?" Şi suflând de
trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: "Doamne Dumnezeul meu,
să se întoarcă sufletul acestui copil în el!" Şi a ascultat Domnul glasul lui Ilie;
şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat” (3 Regi 17, 20-22). Şi
tot cu ajutor divin a înviat şi Elisei pe fiul şunamitencei (4 Regi 4, 18-37).
Ideea de vindecare o întâlnim şi scrierile profeţilor. Aici este prezentată în
legătură cu făgăduinţele eshatologice, ce prevăd suprimarea tuturor bolilor, în
lumea cea nouă în care Dumnezeu îi va aşeza pe ai săi în timpurile cele mai de
pe urmă fără nici o vătămătură sau infirmitate „atunci se vor deschide ochii ce-
lor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi
limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie
în pământ însetat” (Isaia 35, 5-6). Atunci nu va mai fi nici suferintă şi nici
lacrimi căci „va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Isaia 25, 8) şi „Mă voi
1
Prot. Dr. Simiom Radu, Pocăinţa în religiile precreştine, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”,
anul 1965, nr. 4-6, p .336.
104
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
bucura de Ierusalim - zice Domnul - şi Mă voi veseli de poporul Meu căci nu

se va mai auzi în acesta nici plâns, nici ţipăt” (Isaia 65, 19). Cum lumea aceea
va fi una eliberată de păcat, în ea trebuie să dispară şi consecinţele păcatului,
care apasă în mod solidar asupra întregului neam omenesc1. Ori când Dreptul
care suferă, va lua asupra sa bolile omenirii, toţi vor fi vindecaţi prin rănile Lui
(Isaia 53, 4).
Cât priveşte vindecările din Noul Testament, acestea sunt săvârşite la înce-
put de Mântuitorul Hristos, iar mai apoi şi de ucenicii Acestuia. Aceasta s-a în-
tâmplat mai ales după ce aceştia au fost învestiţi cu putere de sus: „iată, v-am
dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăj-
maşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19). Cercetătorii biblici au
analizat faptul că în general Domnul Hristos şi-a manifestat minunile Sale atât
în faţa unor grupuri sau mulţimi, însă pe cele mai multe le-a săvârşit faţă de
indivizi în parte, putând înţelege de aici că scopul principal al vindecărilor
miraculoase săvârşite de Acesta era acela de a le aduce şi o transformare lă-
untrică celor ce erau bolnavi atât trupeşte cât şi sufleteşte.
Atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de boală şi suferinţă. De-a lungul
activităţii sale pământeşti, Hristos s-a întâlnit cu nenumărate cazuri de bolnavi
care alergau după Dânsul ca să primească izbăvire. Fără a interpreta boala într-
o perspectivă prea îngustă, de retribuţie, cum a fost cazul vindecării orbului din
naştere, atunci când ucenicii au căutat să afla vinovatul suferinţei printre rude-
nii (cf. Ioan 9, 2, ş.u.), Hristos vede boala ca fiind un rău de care oamenii su-
feră ca urmare a păcatului ce a intrat în lume, fiind în acelaşi timp şi un semn al
puterii ce s-a dat Satanei asupra oamenilor (Luca 13, 16). Lucrând în lume
numai prin iubire şi cu iubire faţă de oameni, Hristos în faţa celor bolnavi este
de cele mai multe ori cuprins de un sentiment de milă (Matei 20, 34), şi această
milă îl făcea să nu stea de o parte în fata celui suferind ci să acţioneze. Astfel,
vedem că El a alungat duhurile cele necurate şi i-a vindecat pe cei neputincioşi
căci: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi
cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia pro-
rocul, care zice: <Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a pur-
tat>” (Matei 8, 16-17), fără să mai distingă în acest caz diferenţa dintre boala
naturală sau posesiunea demonică. De multe ori acestea au mers împreună.
Amândouă îi manifestau deopotrivă puterea divină şi aveau în final acelaşi obi-
ectiv, etalarea puterii lui Hristos Dumnezeu în faţa Satanei (Luca 6, 18-19) şi
instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ, potrivit făgăduinţelor (cf. Matei 11, 5).
1
Vocabular de teologie biblică, Xavier Leon-Dufour ş. a., Traducere în română coordona-
tă de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucu-
reşti, 2001, p. 75, col. II.
105
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Cercetătorii care i-au studiat pe sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) au remar-

cat faptul că vindecările miraculoase făcute de Domnul nostru Iisus Hristos s-au
întâmplat numai în faţa unor grupuri (vezi: Luca 4, 40-41), pe când cazurile in-
dividuale sunt cele prezentate mai în detaliu. Cât priveşte posesiunile demonice
prezente la Marcu, acestea sunt distinctiv deosebite de celelalte forme de boli
după cum vedem că: „au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii… şi a tămă-
duit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat” (1, 32,
34). Fără îndoială că au fost cazuri de boli atât psihice cat şi fizice. Într-o con-
junctură ce necesita astâmpărarea unei revolte, Domnul Hristos avea să vindece
chiar şi o parte tăiată a trupului omenesc. Ne aducem aminte de lipirea urechii
lui Malhus, care fusese tăiată de Petru (Luca 22, 50). Oamenii veneau în număr
mare înaintea lui Iisus (Matei 4, 23-24) şi erau vindecaţi (Luca 4, 40), lucru ce
avea să-I sporească popularitatea de taumaturg. Analizând cele patru Evanghe-
lii găsim relatate peste douăzeci de vindecări săvârşite asupra unor grupuri sau
indivizi.
În schimbul vindecării sigure, Hristos le cerea un singur lucru, şi anume:
credinţa; căci „toate sunt cu putinţă celui care crede” (Marcu 9, 23; 5, 36; Ma-
tei 9, 28). Tocmai de aceea, spre a le spori credinţa în Dumnezeu ca urmare a
vindecărilor miraculoase săvârşite, vedem că pe unii i-a vindecat de la distanţă,
pe alţii numai cu cuvântul, fără a avea vreun contact fizic, iar pe alţii şi prin
atingerea fizică. Au fost momente când actul de vindecare s-a săvârşit şi prin
mijlocirea unor materii care oricum nu ar fi avut putere să vindece de la sine, ci
însănătoşirea s-a produs doar ca urmare a energiilor divine. Astfel s-a folosit
noroiul rezultat din împreunarea prafului drumului cu saliva (Ioan 9, 6) sau
altădată a vindecat doar prin simpla scuipare asupra organelor vătămate, urma-
tă de atingerea lor: „şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând
în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva, şi el,
ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii” (Marcu 8, 23-24).
Prin atitudinea pe care a avut-o Mântuitorul în faţa bolii putem înţelege clar
faptul că El nu a dorit altceva decât restaurarea întregii fiinţe omeneşti. Astfel
vindecarea din boală reprezintă în acelaşi timp şi restaurarea din starea de pă-
cătoşenie. Boala este în general înţeleasă ca pasul cel mai mare făcut spre
moarte. Ori, cum Hristos nu a dorit moartea păcătosului ci întoarcerea acestuia
către o viaţă sănătoasă atât din punct de vedere fizic cât şi duhovnicesc (Ieze-
chiel 33, 11), înţelegem de ce şi vindecările ţineau foarte mult de credinţa peni-
tentului (Luca 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42; Marcu 5, 34; 10, 52; Matei 9, 22)
sau a celui ce se ruga pentru izbăvirea de boală 9 Marcu 9, 22-24). „Cu toate
aceste semne şi minuni făcute de Mântuitorul, pentru poporul evreu, vindecând
bolnavi incurabili, paralitici înveteraţi, demoniaci furibunzi, orbi şi muţi din
naştere, leproşi izgoniţi din mijlocul semenilor lor..., totuşi dacă unii dintre cei
106
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
prezenţi credeau în divinitatea Lui, alţii se îndoiau de ea, şi neputând tăgădui

evidenţa faptelor, ziceau că „cu domnul demonilor scoate pe demoni”(cf: Matei
9, 34)1.
Motivul vindecărilor săvârşite de Iisus Hristos pleca din dragostea Sa ne-
mărginită faţă de oameni şi avea un obiectiv dublu. Pe de o parte se dorea prin
vindecări autentificarea învăţăturilor pe care le rosteau anumite persoane pen-
tru a fi captate cât mai bine de credincioşi „dacă nu fac lucrările Tatălui Meu,
să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în
aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl”2.
Astfel potrivit principiului intuiţiei3, Hristos plecând de la cunoscut la necu-
noscut, de la concret la abstract, de la apropiat la depărtat, de la exemplu la
adevăr îl vedem însoţind cu minuni învăţăturile a arătat că vindecările, în esen-
ţa lor nu avea un sens medical ci unul teologic. Astfel după a vorbit despre Sine
ca fiind Lumina lumii (Ioan 8, 12) are loc vindecarea orbului din naştere (Ioan
9, 1-32), amintindu-le în acelaşi timp fariseilor că ei nu vor pricepe dumneze-
ieştile învăţături, vestindu-le ulterior că din acest motiv vor fi sortiţi întunericu-
lui „spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar
cei care văd să fie orbi... De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9,
39-41). Această dimensiune de semn al minunilor este revelată mai ales de cea
de-a patra Evanghelie: căci vedem şi în alt loc, la vindecarea paraliticului din
Vitezda, că minunea săvârşită semnifică şi lucrarea dătătoare de viaţă a lui
Iisus (Ioan 5, 1-9, 19-26).
Vindecările minunate au avut rolul de a anticipa într-o oarecare măsură
starea de desăvârşire pe care omenirea ar fi trebuit să o descopere în Împărăţia
lui Dumnezeu 4 . Locaşul făgăduit drepţilor este unul în care nu este boală,
tristeţe sau lipsuri. Ele stau în antiteză cu starea prezentă, căci aici omenirea se
luptă cu păcatele dar şi cu bolile, boala nefiind altceva decât simbolul stării în
care se află omul păcătos; şi dacă din punct de vedere spiritual el poate fi orb,
surd, paralizat etc., nu poate fi nevrednic a lua masa cu Mirele (Matei 25, 5-
12). Tocmai de aceea scopul vindecărilor era şi restabilirea sufletească. Căci
acesta a fost şi rostul venirii lui Mesia pe pământ, ca lumea să afle mântuirea.
Şi ca exemplu, vedem că, El iartă paraliticului păcatele, şi, pentru a arăta că are
această putere vindecătoare pentru suflet, îl şi vindecă trupeşte „şi s-a sculat
îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi
1
Prof. Ioan Gh. Savin, Mântuitorul Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, în rev. ,,Studii
Teologice”, anul 1964, nr. 9-10, p. 520;
2
Ioan 10, 37-38;
3
Cf: Magistrand Mihail-Gabriel Popescu, Mântuitorul ca învăţător al Sfinţilor Apostoli, în
rev. ,,Studii Teologice”, anul 1962, nr. 1-2, p. 31;
4
Vocabular de teologie biblică, p. 75, col. I.
107
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu

2, 12).
Dacă la începutul propovăduirii lui Iisus, sau în timpul Bisericii primare şi
al primilor creştini, minunile au fost multe, căci ajutau la convertirea oameni-
lor, o dată cu sporirea numărului credincioşilor, după ce numărul celor ce cre-
deau în Hristos a sporit, a urmat numaidecât şi diminuarea numărului minunilor
săvârşite în sânul Bisericii, căci învăţăturile esenţiale fusese deja asimilate de
destinatari.
Vindecările în epoca apostolica şi post-apostolică. Ca semn al traiului ce
urmează a fi dus în Împărăţia lui Dumnezeu, Hristos le-a lăsat şi urmaşilor săi
puterea de a realiza vindecări miraculoase, ca garanţie a lipsei de meteahnă din
ceruri. Astfel, Apostolii au fost făcuţi părtaşi de puterea de a vindeca bolile în-
că de la prima lor misiune: „chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi,
le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să
tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Iar mai apoi, după
ce avea să le încredinţeze definitiv misiunea, le promite o realizare continuă a
acestui semn spre a le acredita vestirea Evangheliei (Marcu 16, 17-18). Hristos
i-a împuternicit atât pe cei doisprezece, după cum am văzut în versetul de mai
sus, dar şi pe cei şaptezeci de ucenici care erau pe lângă apostoli (Luca 10, 9).
Cei doisprezece au fost împuterniciţi pe viaţă, pe când misiunea celor şaptezeci
se pare că a încetat o dată cu întoarcerea lor din diferite misiuni (Luca 10, 17-
20). Acest lucru este susţinut şi de Pavel care aminteşte că printre harismele
primite o dată cu Harul Duhului Sfânt, a primit-o şi pe cea a vindecării: „şi
unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru
acelaşi Duh... pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea
prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi
darurile vindecărilor” (1 Corinteni 12, 9, 28).
Cartea Faptele Apostolilor conţine cele mai multe cazuri de vindecări mira-
culoase, care arată puterea numelui lui Iisus Hristos, precum şi realitatea învi-
erii Lui. Petru a vindecat doi ologi din naştere, pe unul la Poarta Frumoasă de
dinaintea Templului lui Solomon (Faptele Apostolilor 3, 1-9) iar pe altul în
Lista (Fapte 14, 8-10). De asemeni l-a vindecat de paralizie pe Enea (Fapte 9,
33-34) iar pe tatăl lui Publius, căpetenia insulei Malta, l-a vindecat de un soi
mai grav de dizenterie (Fapte 28, 7-8).
Sunt şi cazuri de vindecări în grup. Astfel îl vedem pe Filip care rostind ru-
găciuni cu glas tare, alunga duhurile necurate aducând astfel vindecare bolnavi-
lor, căci zice Scriptura, că „ele ieşeau şi mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vinde-
cat” (Fapte 8, 7). Asocierea bolii de posesiunea demonică, şi vindecarea prin
alungarea duhurilor rele era des întâlnită în acea vreme. Astfel Petru, chiar
numai cu umbra le alunga „şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul
108
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vin-

decau” (Fapte 5, 16).
Dar nu trebuie uitat faptul că boala nu era trimisă discriminatoriu, ci ea îi
atingea chiar şi pe cei ce erau împreună lucrători în ogorul lucrării propovădui-
toare a cuvântului Evangheliei. Astfel aflăm că Timotei, ucenicul lui Pavel, se
plângea de o gastrită (1 Timotei 5, 23), Trofim era atât de bolnav încât nu a pu-
tut să-l mai însoţească pe Pavel, când acesta a părăsit Miletul (2 Timotei 4, 20),
iar Epafrodit, fiind grav bolnav, şi-a recăpătat sănătatea doar prin mila lui
Dumnezeu (Filipeni 2, 27, 30). Deasemeni nici Pavel nu a scăpat de suferinţa
trupească, el fiind ispitit cu un „ghimpe în trup” (2 Corinteni 12, 7).
Dar dacă vorbim de vindecări, trebuie să spunem că prezenţa lor în Noul
Testament, după Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, a fost un semn ce
a acreditat permanent Biserica întemeiată de Hristos, arătând că Duhul Sfânt
acţionează în ea. Însă bucuria vindecărilor ce cobora asupra bolnavilor avea să
se coboare de acum înainte şi asupra creştinilor într-un mod mai puţin specta-
culos.
Reluând o practică apostolică mai veche, care utiliza untelemnul spre
ungerea bolnavilor în vederea vindecării (Marcu 6, 13), „presbiterii” Bisericii
erau învăţaţi să ungă cu untdelemn în numele Domnului învăţând că „rugă-
ciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Iacov 5, 15).
Folosirea untdelemnului se făcea pe de o parte din acelaşi motiv din care a
folosit Mântuitorul noroiul făcut din scuipat cu praful de pe marginea drumu-
lui, adică ca şi materie spre întărirea credinţei penitentului, iar în unele cazuri
putea fi folosit şi ca medicament, valorificându-se proprietăţile sale analgezice,
după cum vedem în pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-35)1.
Simbolismul acesta al ungerii bolnavului cu ulei nuanţa ideea separării bolii
de penitent şi trecerea acesteia asupra lui Hristos, potrivit Evanghelistului Ma-
tei care amintea că acest lucru este posibil „ca să se împlinească ceea ce s-a
spus prin Isaia proorocul, care zice: <Acesta neputinţele noastre a luat şi bo-
lile noastre le-a purtat>” (8, 17). Această ideea avea să stea şi la baza ritua-
lului ungerii săvârşite în cadrul întronizării împăraţilor. Prin ungerea ceremo-
nială cu untdelemn aceştia erau consacraţi, fiind luaţi din rândul oamenilor de
rând şi propulsaţi prin intermediul untdelemnului în demnitatea împărătească2.
Concluzii. Din prezentul articol am putut înţelege că, în Sfânta Scriptură,
noţiunile de suferinţă sau de boală, stau în strânsă legătură cu natura şi originea
răului pe pământ. Acestea nu pot fi separate, căci se situează într-o interdepen-
denţă. Suferinţa este o experienţă umană, care are cauze diverse şi este unul din
1
Dicţionar biblic, p. 1167, col. I;
2
Ibidem.
109
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
rezultatele păcatului omenesc, şi ea poate fi absolvită doar de către Dumnezeu

care are puterea de a ierta păcatele. Sfânta Scriptură învăţă că boala este o cau-
ză a păcatelor dar care are şi rolul de a-l îndrepta pe om cu faţa către Dumne-
zeu, ca Cel de la care vine izbăvirea, având astfel posibilitatea de a cere în ace-
laşi timp iertarea păcatelor. Rostul bolii este, pe de o parte, acela de a-l face pe
om să-şi recunoască atât neputinţele cât şi atotputernicia lui Dumnezeu, iar vin-
decarea devine rodul iubirii şi milostivirii divine care nu doreşte moartea păcă-
tosului ci restabilirea lui atât din punct de vedere fizic cât şi trupesc. Din acest
motiv, şi în viaţa Bisericii, s-a păstrat adevărul acesta că tămăduirea trupească
stă în strânsă legătură cu vindecarea sufletească. Acest lucru l-a subliniat şi
Hristos în timpul activităţii sale mesianice, de aceea a şi zis slăbănogului în
momentul vindecării „că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele”
îndemnându-l în acelaşi timp „Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la
casa ta. Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, s-a
dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 5, 24-25). Plecând de la această
poruncă divină înţelegem că boala este rod al păcatului motiv pentru care toată
nădejdea de vindecare trebuie să o găsim doar la Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Ed. I.B.M.B.O.R., 2008.
2. The Exhaustive Concordance of the Bible, with key-word comparison of
selected word and phrases in the King James version with five leading
translation, By James Strong, Ed. Abingdon, Nashville, Edition 39, 1980.
3. Concordance de la Traduction Œcumenique de la Bible (TOB), Société
Biblique française, Les édition du cerf, 1993, 1261 p.
4. Dictionar enciclopedic al Bibliei (DEB), Coord. P.-M. Bogaert şi alţii.
Traducere românească de Dan Sluşanschi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
5. Talmudul, A. Cohen, Traducere: C. Litman, Ed. Hasefer, Bucureşti,
1999, 553 p.
6. Vocabular de teologie biblică, Xavier Leon-Dufour ş. a., Traducere în
română coordonată de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, Ed. Arhie-
piscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001.
7. Dicţionar biblic, Red. Pr.: J. D. Douglas, Ediţia a IV-a, Ed. Cartea
Creştină, Oradea, 2008, 1354 p.
8. Dicţionar al Noului Teastament, Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed. I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1995. 578 p.
110
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
9. Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Dr. Mihai Valică, Spitalul creştin.
Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009.
10. Popescu, Magistrand Mihail-Gabriel, Mântuitorul ca învăţător al Sfin-
ţilor Apostoli, în rev. “Studii Teologice”, anul 1962, nr. 1-2, pp. 26-38.
11. Radu, Prot. Dr. Simion, Pocăinţa în religiile precreştine, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, anul 1965, nr. 4-6, pp. 329-347.
Savin, Prof. Ioan Gh., Mântuitorul Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii,
în rev. ,,Studii Teologice”, anul 1964, nr. 9-10, pp. 519-532.
111
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
VRANCEA - ŢARA SFINŢILOR

(Fragment din Studiul introductiv la volumul
Vrancea isihastă. Viaţa monahală de ieri şi de azi,
în curs de apariţie la Ed. Terra din Focşani)
Teolog dr. Valentin-Romeo MUSCĂ,
Odobeşti
Vrancea hésychaste c'est la première synthèse sur la vie monastique de Vrancea
entre XVI-XXI siècles. Romeo-Valentin Muscă présente dans son œuvre plus d'une
centaine d'ermitages, des anciens et des actuels monastères, en se concentrant sur le
rôle joué par ces communautés monastiques dans la vie spirituelle des croyants et
dans le développement culturel et social des villages et des villes de Vrancea.
Vrancea isihastă nu este o istorie a monahismului din spaţiul geografic o-
monim, nici un compendiu sau ghid al aşezămintelor monahale din acest judeţ,
cu atât mai puţin o lucrare cu caracter monografic. Vrancea isihastă este mai
degrabă o apologie a creştinismului din această parte a Europei, o pledoarie
pentru frumos şi prezintă, în premieră, mozaicul monahal de pe teritoriul admi-
nistrativ al Judeţului Vrancea, insistând pe latura duhovnicească, pe aspectele
culturale, sociale, pe rolul pe care l-au avut schiturile şi mănăstirile în luminarea
poporului prin înfiinţarea de şcoli, în răspândirea culturii prin traduceri şi ti-
părituri, în naşterea sistemului sanitar modern, prin înfiinţarea de bolniţe în
mănăstirile „Profetul Samuil” din Focșani și Schitul ”Mănăstirea” din Odo-
bești, de exemplu. În descrierea celor peste 100 de foste şi actuale aşezăminte
monahale vom avea în vedere contextul în care au apărut aceste aşezăminte, le-
gătura dintre ctitori şi Biserică şi relaţiile dintre aceste aşezăminte şi comuni-
tățile locale. (…)
1). Stadiul actual al cercetărilor. Fiind, după ştiinţa noastră, prima sinteză
a vieţii monahale din acest judeţ, vom încerca să situăm cercetările noastre în
contextul general al studiilor despre acest subiect. Am începe mai degrabă cu o
concluzie: aşezămintele monahale din Vrancea nu au făcut subiectul vreunei
cercetări importante într-o Universitate sau într-un Centru de Studii din Româ-
nia. Există câteva monografii despre unele aşezăminte monahale (Sihastru,
Buciumeni, Babele-Soveja) redactate după un anumit şablon şi realizate de
amatori, fără nicio calitate din punct de vedere ştiinţific, mai ales că sunt scrise
după surse secundare. Din aceeaşi categorie fac parte şi broşurile de prezentare
întocmite la Centrul Eparhial despre schiturile şi mănăstirile Vrancei, bune
pentru pioşenia credincioşilor, dar scrise după informaţii neverificate şi fără un
minim aparat de specialitate pentru a putea demonstra autenticitatea celor afir-
112
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
mate. Şi mai surprinzător este faptul că multe dintre fostele aşezăminte mona-
hale devenite lăcaşuri de mir sau dintre cele dispărute nu figurează în princi-
palele lucrări de specialitate editate după 1989, uneori sub auspiciile Acade-
miei Române. Deşi Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a editat lucrări în tiraje
impresionante, nu a fost tipărit niciun volum1 consistent care să abordeze viaţa
religioasă din Vrancea şi, cu atât mai puţin, viaţa monahală. Au fost redactate
studii, articole şi scurte prezentări ale unor lăcaşuri de cult şi despre unele aşe-
zăminte monahale, dar nu există o abordare ştiinţifică a subiectului, aşa cum
presupune un asemenea subiect. Excepţie face Mănăstirea Brazi2 care a bene-
ficiat de cercetări amănunţite, şi într-o mică măsură Schitul Buluc3, despre care
am publicat în 2010 un mic istoric. Dovada celor afirmate mai sus o găsim în
monumentala lucrare Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele bi-
sericeşti din România4, publicată în 2011. Din cele câteva mii de studii scrise în
ultima sută de ani în revistele bisericeşti despre aşezămintele monahale din Ro-
mânia, inventariate în această lucrare, despre Vrancea nu există aproape nimic.
Doar o duzină de articole despre Vizantea, Soveja, Poiana Mărului, Vărzăreşti,
Mera, Dălhăuţi, Bonţeşti şi Lepşa, scrise în mare parte la începutul sec. XX. Dintre
acestea, doar un singur material5 poate fi catalogat drept studiu de referinţă.
O apariţie recentă este Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii
şi repertorizare, o lucrare concepută în 3 volume, din care a fost tipărit vol. I,
Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent6, lu-
crare editată de Academia Română şi Patriarhia BOR. Deşi este scrisă de un co-
lectiv de profesori universitari, informaţiile despre monahismul vrâncean oferi-
te de acest prim volum sunt lapidare şi inexacte, iar maniera în care sunt pre-
zentate datele şi informaţiile despre rolul celor mai importante aşezăminte mo-
nahale din judeţ arată ignoranţa de care a beneficiat istoria monahismului vrân-
1
. În ultimii ani au fost tipărite de către Centrul Eparhial din Buzău 3 volume monumentale ca di-
mensiune în ediţii de lux : Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei prin trecătorul în timp, la ceas de mare săr-
bătoare, 2010. Noi ctitorii bisericeşti la Întorsura Carpaţilor, 2012 şi Arhiepiscopul Epifanie. De la ani-
versarea naşterii la ziua prohodirii, Buzău, 2013. Din păcate, conţinutul acestora este un omagiu adus
fostului ierarh al Buzăului şi nu o contribuţie la promovarea culturii teologice din Vrancea şi Buzău.
2
. Putem aminti doar câteva titluri: Victor Brătulescu, ”Acte, note şi însemnări despre biserica fostu-
lui Schit Brazi”, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1965, pp. 319-330 ; Grigore Popescu, Gion D. Ionescu,
Schitul Brazi, Buzău, 1991 ; Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi-Vrancea) Mitropolitul Mol-
dovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003; Ioan Ivan, Mănăstirea Brazi - Panciu şi trecutul ei istoric,
Buzău, 2005.
3
. Romeo-Valentin Muscă, Buluc. Schitul din Athosul românesc al Vrancei, Focşani, 2010;
4
. Marcu Petcu, Adrian Pintilie, N. Lihănceanu, R.-A. Creţu, Pagini din istoria monahismului orto-
dox în revistele bisericeşti din România. ** Aşezăminte monahale, Bucureşti, 2011.
5
. Este vorba de Horia Constantinescu şi Gabriel Cocora, „Poiana Mărului“, în „Glasul Bisericii”,
XXIII (1964), mr. 5-6, pp. 466-500.
6
. Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare, vol. I. Istoria monahismului
ortodox românesc de la începuturi până în prezent, editat de Academia Română şi Patriarhia BOR, coord.
Mircea Păcurariu, Nicolae Edroiu, Ion-Dragoş Vlădescu, Bucureşti, 2014.
113
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
cean în economia acestui volum, cu toate că volumul a apărut după 4 ani de

cercetări. Dovada o constituie şi bibliografia citată atunci când se vorbeşte des-
pre un aşezământ monahal local. În cele peste 1000 de pagini, aşezămintele
monahale din Vrancea abia sunt citate de 20 de ori, iar importantul reviriment
spiritual ortodox postbizantin petrecut pe pământ românesc, respectiv neoisi-
hasmul este pomenit în trecere. Cât despre numele părintelui neoisihamsului -
Cuv. Vasile de la Poiana Mărului, acesta este citat de două ori (p. 20 ; p. 460).
Singura personalitate din Vrancea onorată în acest volum este Benedict
Ghiuş1, căruia cercetătorul Ad. Nicolae Petcu îi rezervă un loc aparte în capito-
lul ,,Patriarhul Justinian Marina şi monahismul în perioada comunistă”2 , lucru
demn de remarcat. Reţine atenţia, la modul pozitiv, lucrarea ieromonahului
Marcu-Marian Petcu 3 , Mănăstiri şi schituri din Moldova azi dispărute (sec.
XIV-XIX). În opinia noastră este cea mai complexă lucrare pe această temă, una
dintre cele mai bine documentate, cu o bibliografie la zi. Lucrarea oferă indicii
importante despre anumite aşezări despre care nu avem nicio informaţie la a-
cest moment, mai ales că autorul foloseşte surse directe, respectiv documente
originale din Arhivele Naţionale, de unde şi credibilitatea informaţiei.
După părerea noastră este lucrarea care cuprinde aproape toate aşezările
monahale dispărute din Vrancea. Nu ştim să mai existe una de o asemenea
complexitate. Tot ieromonahul Petcu a publicat un Atlas istoric4 cu schiturile şi
şi mănăstirile din România, prezentate, alfabetic, pe fiecare judeţ. Atlasul
cuprin-de, în opinia noastră, cea mai completă listă cu aşezămintele monahale
din Vrancea de ieri şi de azi. Pe acelaşi palier al preciziei, al utilizării surselor
di-recte şi autenticităţii se situează lucrarea cercetătorului Emil Lupu5 de la Ins-
Ins-titutul Naţional al Patrimoniului. În Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor
în veacurile XIV-XVIII, cercetătorul aduce contribuţii importante la
completarea tabloului ctitorilor şi ctitoriilor din această parte a României,
punând în cir-culaţie numele unor ctitori uitaţi şi ctitorii dispărute. Informaţii
interesante despre monahismul vrâncean găsim şi în lucrările pr. prof. Ionel
Ene6.
1
. În 2014 s-a împlinit un an de la naşterea vrednicului de pomenire arhimandrit Benedict Ghiuş. În
cadrul simpozionului «Mărturisitori vrânceni în temniţele comuniste», organizat de Casa de Cultură din
Odobeşti a fost omagiată personalitatea sa.
2
. Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent, pp. 920-921.
3
. Marcu-Marian Petcu, Mănăstiri şi schituri din Moldova azi dispărute (sec. XIV-XIX), Bucureşti,
2010.
4
. Id., Mănăstirile şi schiturile ortodoxe din România de la începuturi până astăzi. Atlas istoric, Bu-
cureşti, 2012, pp. 92-94.
5
. Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII, Iaşi, 2011.
6
. Ionel Ene, Istoria creştinismului vrâncean de la origini şi până astăzi, vol. I, Focşani, 2011, pp. 1-
1-103.
114
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
2). Secularizarea1, între necesitate istorică şi propagandă bisericească

Pentru un cunoscător al realităţilor Ţărilor Române din veacul al XIX-lea,
problema averilor mănăstireşti a fost una crucială în modernizarea Principate-
lor. Nu se putea ieşi din Evul Mediu şi din relaţiile feudale existente la Nord de
Dunăre fără reorganizarea averilor mănăstireşti care ocupau mai mult de 1/3
din teritoriul ţării şi reprezentau imixtiunea altei entităţi statale în administrarea
statele române. De aceea, am considerat oportună lămurirea acestei probleme
pentru a înţelege ruptura care s-a produs în viaţa monahală din Principate prin
Legea secularizării.
Între necesitatea istorică şi propaganda bisericească, între cei care au justi-
ficat juridic, economic şi politic această Lege şi Biserica Ortodoxă Română,
care o stigmatizează de atunci şi până astăzi, balanţa cade în favoarea celor din-
tâi deoarece închinarea aşezămintelor monahale din Ţările Române către mă-
năstirile de la Locurile Sfinte a trecut din plan spiritual într-o afacere fără scru-
pule. Dacă iniţial ideea a fost generoasă şi prevedea un ajutor acordat de schi-
turile şi mănăstirile închinate, aşezămintelor ortodoxe mai sărace, aflate sub o-
cupaţie turcească, arabă etc., cu timpul, aşezămintele de la Nord de Dunăre au
fost subordonate canonic celor din afara ţării, care nu se mulţumeau doar cu
surplusul din produsele valahe, ci alegeau ele însele conducerea mănăstirilor
româneşti, încheiau cu egumenii numiţi un contract de exploatare şi toate pro-
dusele luau drumul străinătăţii, încât, la un moment dat mănăstirile şi schiturile
româneşti ajunseseră nişte umbre2, călugării în mare parte erau greci, muncile
fiind făcute cu robii mănăstirilor, aidoma exploataţiilor de bumbac din Ameri-
ca, unde munceau sclavii aduşi din Africa.
Problema imixtiunii grecilor în viaţa monahală, a închinării aşezămintelor
monahale româneşti la cele greceşti şi a dominaţiei abuzive pe care clerul grec
o exercita la un moment dat asupra Bisericii din Moldova şi Munteania, a ge-
1
. Pentru a înţelege mai bine problema secularizării şi situaţia aşezămintelor monahale închinate vezi
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, ediţia a III-a, Partea I, Bucureşti, 1925,
pp. 174-226.
2
. ,,Ce făcuse însă din mănăstirile închinate lor, călugării greci ? Împrăştiase călugării pământeni la
cele patru vânturi şi nu-i mai înlocuise cu alţii, încât ele încetară de a mai fi comunităţi religioase ro-
mâne. Dar nici măcar cu călugări greci, nu înlocuiau ei pe acei de baştină, nepunând în ele decât puţini
inşi, de care egumenul avea nevoie pentru administrarea averilor mănăstirii. De aceea se constată faptul
neaşteptat că mănăstirile închinate în loc de a înfăţoşa o bogată popolaţie de călugări străini, nu sunt
decât foarte sărace în oameni, faţă cu mănăstirile neînchinate. Pe când acestea din urmă, în număr de 53
şi 189 de schituri, au 2836 călugări şi 3043 călugăriţe, acele închinate, în număr de 72 şi 24 de schituri,
nu au decât 509 călugări şi 46 călugăriţe. Mănăstirile închinate fuse deci desfiinţate ca mănăstiri. Ele nu
mai erau comunităţi religioase de închinare către Dumnezeu, cu curat numai dependinţe administrative
ale mănăstirilor din Răsărit, însărcinate cu adunarea veniturilor, spre a le trimite patroanelor lor.” Op.
cit., p. 216. În ce priveşte uriaşul patrimoniu al acestor aşezăminte închinate vezi C. C. Giurescu, ,,Su-
prafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate la 1863”, în: ,,Studii. Revista de istorie”, 2, Anul XII, 1959, pp.
149-157.
115
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
nerat în plină epocă fanariotă un curent antigrecesc1, iar unii ierarhi au luat mă-
suri antigreceşti.
Problema mănăstirilor închinate nu a fost una ivită în timpul domniei prin-
cipelui Cuza, cum, greşit, a fost preluată în istoriografia veacului trecut, fiind
pusă la grămadă printre măsurile radicale luate în timpul lui Cuza. În mod ne-
drept, BOR i-a lipit pe frunte fostului domnitor această lege, ca şi cum, prin
Legea secularizării averilor mănăstireşti s-ar fi comis o mare fărădelege, uitân-
du-se faptul că primul domnitor care a luat măsuri radicale împotriva politicii
mănăstirilor greceşti, a fost Matei Basarab. Acesta a scos prin Hrisov domnesc
21 de mănăstiri aşa-zis închinate, care ajunseseră în această situaţie prin acte
măsluite de egumenii greci. Problema secularizăii nu au adus-o paşoptiştii sau
a apărut în Principate după Unirea de la 1859. Atât în Moldova cât şi în Mun-
tenia, boierii luminaţi şi unii principi au sesizat pierderile enorme aduse econo-
miei celor două ţări prin transferul de capital şi bunuri care avea loc anual între
mănăstirile închinate din Ţările Române şi aşezămintele de la Locurile Sfinte.
Problema a revenit în forţă cu Revoluţia de la 1821 şi în 1822, când a avut
loc o nouă mişcare antigrecească la nivel administrativ bisericesc, mulţi egu-
meni greci fiind înlocuiţi cu egumeni români. Chiar ruşii, care au condus Ţările
Române în 1828-33 şi au elaborat Regulamentul Organic, au sesizat acest lucru
şi au încercat să fiscalizeze veniturile acestor aşezăminte, fără succes însă, de-
oarece legea era prevăzută a fi aplicată după 10 ani de scutire. Problema deve-
nise aşa de acută încât în ambele principate, domnii pământeni purtau negocieri
cu Marile Puteri, ca un proiect de lege avantajos celor două ţări să fie aprobat.
Principii Gheorghe Bibescu, Mihai Sturza, Barbu Știrbei şi Grigore Ghica au
purtat tratative cu Rusia şi Turcia pentru ca această problemă să fie rezolvată.
Chiar şi în Convenţia de la Paris, care se ocupa de problema Unirii celor
două principate, problema secularizării averilor a fost una importantă. Practic,
ales domn, Al. Ioan Cuza a găsit dosarul pregătit de predecesorii săi, iar rezol-
varea problemei nu mai putea fi amânată. După mai multe încercări, printre
care chiar un proiect de lege votat în 22 decembrie 1862, la începutul anului
1863 au fost luate câteva măsuri împotriva elementului elen din Principate,
cum ar fi interzicerea exploatării pădurilor mănăstirilor închinate, interzicerea
folosirii limbii greceşti2 ca limbă de cult în mănăstirile din România. Se iau
măsuri de trecere a documentelor şi obiectelor de patrimoniu din aceste mănăs-
1
. În Moldova a avut loc la jumătatea sec. XVIII o puternică mişcare a preoţilor şi călugărilor, sus-
ţinuţi de boierii pământeni împotriva ierarhilor greci din Moldova. Aşa de mare era opoziţia slujitorilor şi
boierilor încât Mitropolitul Iacob Putneanul(1750-1760) a dat un aşezământ împotriva alegerii ierarhilor
de neam străin, care prevedea alegerea episcopilor şi mitropoliţilor numai dintre pământeni.
2
. Pentru că nu a respectat legea egumenul mănăstirii Vizantea a fost destituit.
116
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
tiri în jurisdicţia protopopilor sau a autorităţilor locale, solicită egumenilor greci

inventare cu bunurile mobile ale aşezămintelor, iar cei refractari sunt destituiţi.
În sesiunea din 11 decembrie 1863, proiectul de lege pentru secularizarea
averilor mănăstirilor închinate a fost votat de către 97 din cei 100 de parlamen-
tari prezenţi.
3). Bisericile ante 1843 sunt monumente istorice, cf. Decretului-Regal
nr. 1719/ 2 iulie 1915
Lucru puţin cunoscut, situaţia juridică a bisericilor construite înainte de 1843
nu a fost nici până astăzi pe deplin rezolvată, niciodată luându-se în calcul to-
talitatea bisericilor de dinaintea anului 1843, dată luată ca referinţă de legiuitor
în 1915. Potrivit Decretului-Regal nr. 1719 din 2 iulie 1915, toate bisericile din
România anterioare anului 1843 au fost declarate monument istoric: ,,Art. I -
Toate bisericile mănăstirile anterioare anului 1834 se declară, în principiu,
până la revizuirea complectarea inventarului general al monumentelor, ca mo-
numente istorice, punându-se sub ocrotirea legii pentru conservarea monu-
mentelor, spre a nu fi dărâmate, refăcute sau reparate fără avizul prealabil al
Comisiunii respective. Art. II - Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departa-
mentul Cultelor şi Instrucţiunii este însărcinat aducerea la îndeplinire a dis-
poziţiunilor prezentului Decret. Dat în Bucureşti, la 2 iulie 1915. FERDI-
NAND”1
Aşa cum bine precizează textul Decretului-Regal ,,spre a nu fi dărâmate,
refăcute sau reparate fără avizul prealabil al Comisiunii respective”, toate bi-
sericile construite înainte de 1843 au fost declarate de drept monumente isto-
rice, fiind puse sub protecţia legii până la definitivarea inventarului general al
monumentelor istorice, sigur o muncă de durată, care implica un efort complex,
dificil a fi realizat în termen scurt. Teama ca bisericile să nu fie distruse, mai a-
les cele ale fostelor schituri şi mănăstiri, a dus la apariţia acestui Decret-Regal.
Din păcate, inventarierea nu a fost finalizată până la începerea celui de Al
Doilea Război Mondial.
Cutremurul din noiembrie 1940 a distrus multe lăcaşuri de cult trecute prin
Comisia Monumentelor Istorice şi incluse în Lista Monumentelor Istorice, dar
şi o serie de monumente aflate sub protecţia Decretului-Regal. Anuarul Comi-
siunii Monumentelor Istorice pe 1942, publicat în 1943, după o pauză de 27 de
ani, precizează foarte bine acest lucru, începând tocmai prin citarea Decretului
Regal nr. 1719 din 2 iulie 1915, prin care toate bisericile din România anteri-
oare anului 1843 au fost declarate monument istoric. Nu a existat alt Decret-
Regal după această data care să anuleze această precizare, iar legislaţia, care a
1
. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1915, publicat de Alex. Lăpedatu, cu 93 ilustraţii în
text, Bucureşti. 1916, p. 14.
117
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
urmat după 23 august 1944 şi din timpul regimului comunist, nu a anulat

Decretul-Regal nr. 1719 din 2 iulie 1915.
Specialiştii care au întocmit după 1948 Lista cu bisericile-monument istoric
au făcut-o în mod arbitrar, neintroducând anumite lăcaşuri, fie că nu erau la cu-
rent cu existenţa acestora, fie din ignoranţă sau pur şi simplu au considerat, în
mod subiectiv, că anumite lăcaşuri de cult, nu prezintă importanţă istorică, deşi
realitatea este alta, iar cazul bisericii de lemn de la Buluc şi a splendidei bise-
rici de zid a Stamatineştilor de la Scânteia, dovedeşte contrariul. De aceea, con-
siderăm că precizările Decretului-Regal din 1915 sunt actuale şi toate lăcaşurile
de cult ante 1843, neintroduse pe Lista Monumentelor Istorice sunt de drept
monumente istorice şi trebuie introduse prin Ordin de Ministru urmând ca situ-
aţia lor juridică să fie clarificată de Comisia Monumentelor Istorice.
În concluzie, reintroducerea bisericilor anterioare anului 1843 pe Lista Mo-
numentelor Istorice, ar trebui să se facă automat, fără parcurgerea formalităţilor
birocratice din prezent, acolo unde lăcaşurile de cult încă există şi prezintă o
importanţă istorică dovedită prin documente. În felul acesta s-ar putea salva de
la distrugere sute de lăcaşuri de cult din România, printre care şi biserici ale
fostelor schituri şi mănăstiri din Vrancea, desfigurate în secolul trecut şi mai
ales după 1989 prin intervenţii neautorizate. (…)
118
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
RECENZIE
VIOREL-IULIAN PEŞTEAN,
P. S. AURELIAN (1833-1909) AGRONOM, ECONOMIST,
OM DE STAT
Prof. univ. dr. ing. V. N. TAFTĂ,
membru de onoare al A. S. A. S.
Recent a apărut la Editura Pim din

Iaşi (2013), lucrarea ,,Viorel-Iulian
Peştean - P. S. Aurelian (1833-1909)
agronom, economist, om de stat”, un
op masiv în 3 volume, însumând peste
1300 de pagini.
Lucrarea elaborată de reputatul şi neo-
bositul prof. dr. ing. Viorel-Iulian Peş-
tean, care printre multe calităţi, are şi
meritul de a readuce în actualitate, răs-
colind cu o migală de ,,artist” arhivar,
figuri de legendă, figuri providenţiale
ale poporului român, figuri pe care
chiar dacă pare că le-am uitat, au dat la
timpul lor, direcţia în care a progresat
poporul român în anumite domenii
ştiinţifice.
Profesorul Viorel-Peştean ne aminteşte iară şi iară că permanent suntem
datori să ne cunoaştem istoria şi înaintaşii. În acest sens, evidenţiem cele trei
volume puse sub genericul ,,Oameni de seamă ai ştiinţei agricole româneşti”,
precum şi volumul bilingv ,,Mari agronomi români din perioada anilor 1800-
2000”, adevărate tratate profesionale.
Lucrarea monumentală pe care o aducem azi în atenţia specialiştilor şi nu
numai, este dedicată profesorului-academician P. S. Aurelian care a constituit
pentru autorul acesteia, o preocupare permanentă, obsesivă chiar, timp de peste
35 de ani.
Structura acestei lucrări ne indică fără drept de tăgadă statura ştiinţifică şi
morală a savantului, care a traversat peste un veac şi jumătate, fără să-şi piardă
actualitatea morală şi ştiinţifică.
119
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Structura lucrării ilustrează parcursul adevăratului agronom, economist şi

om de stat care a fost P. S. Aurelian:
Vol. I: cap. I - Familia savantului; cap. II - Epoca în care a trăit şi lucrat;
cap. III - Munca de educator şi director de publicaţii; cap. IV - Contribuţii per-
sonale pentru ,,Revista ştiinţifică”; cap. V - Fondator al învăţământului agro-
nomic modern; cap. VI - Promotor al dezvoltării învăţământului general şi
profesional în România; cap. VII - Promotor al dezvoltării culturii şi ştiinţei.
Vol. II: cap. I - Gândirea economică din Principatele Române în secolul al
XIX-lea; cap. II - Doctrine economice; cap. III - Scrieri economice; cap. IV -
Monografii şi manuale; cap. V - Expoziţii; cap. VI - P. S. Aurelian, Ministru
secretar de Stat, Preşedinte al Consiliului Miniştrilor; cap. VII - Maxime, re-
flecţii şi raţionamente din opera lui P. S. Aurelian; cap. VIII - Final.
Această lucrare omagială dedicată celor 180 de ani de la naşterea lui P. S.
Aurelian (12 dec. 1883), inginer agronom de profesie, ne dezvăluie multitudi-
nea preocupărilor sale pentru alte domenii: zootehnie (cabaline, ovine, bovine),
silvicultură, viticultură etc., relevând metode de creştere, ameliorare şi exploa-
tare a acestor sectoare.
Elaborarea acestor două volume masive, a necesitat un imens efort de
documentare, de muncă perseverentă şi migăloasă pentru restituirea adevărului,
a informaţiilor care au intrat în zona gri, pentru a demonstra ce mai este actual
astăzi, în vasta şi variata operă a savantului.
Monografia acestei mari personalităţi care a adus importante contribuţii în
domeniile pe care le-a cultivat, elimină afirmaţia celor care spun că nu avem
valori la care trebuie să se raporteze generaţia tânără, ba din contra, ele sunt la
tot pasul, numai că trebuie cunoscute şi urmat exemplul lor.
Lucrarea domnului profesor dr. ing. Viorel-Iulian Peştean este un exemplu
concludent că am avut personalităţi polivalente, de statură europeană care au
pus bazele unor ştiinţe sau arte, după ce s-au întors de la studii din străinătate.
În acest sens, această monografie este ea însăşi un monument ridicat creati-
vităţii româneşti din perspectiva a aproape două veacuri, fapt pentru care trebu-
ie să-i mulţumească generaţiile actuale şi viitoare.
120
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
FUNDAŢIILE REGALE
ŞI MECENATUL CULTURAL1
Costică NEAGU
The study, published in a paper coordinated by Ion Diaconu, outlines the contribution of
the Royal Cultural Trusts to the scientific and cultural progress of Romania. The pattern set by
cultural trusts, which were started either by the state, non- governmental or secret
organizations, is older than the Hohenzollern dynasty. The first scientific-cultural trust
founded after Carol I came to Romania, was the ,,Royal Romanian Society of Geography”
(1875), which was followed by many more.
From all of them, the Royal Cultural Trusts initiated by Carol II were the most efficient,
since they created the necessary eagerness and financially supported scientific and valuable
cultural-artistic works, such as the Conferences that took place in Focsani.
În marea derută în care ne ducem zilele şi

ne purtăm idealurile, ne plângem de lipsa mo-
delelor şi ne uităm cu mare admiraţie la timpu-
rile trecute, slăvind, pe bună dreptate, ,,epoca
interbelică” pe care o considerăm ,,epoca de
aur” a României întregite.
Comuniştii ne-au învăţat că progresul unei
societăţi este condiţionat de economie şi mai
puţin de cultură, căreia nu-i dădeau aproape ni-
cio şansă, aducând un argument brutal şi foarte
păgubos - ,,filosofia trece prin stomac” -, ori-
cărei societăţi. Nu toţi cei care au urcat pe cele
mai înalte culmi ale culturii, au fost oameni cu
burta plină, ba din contra.
Bunăstarea materială asigură liniştea şi siguranţa celui care este prins de
patima ştiinţei sau a culturii, dar nu este elementul hotărâtor în evoluţia ştiinţi-
fică şi culturală a personalităţii.
Văzând perioadele faste ale culturii şi ştiinţei româneşti, ne-am întrebat ca-
re să fi fost secretul acelor realizări şi am ajuns la următoarele concluzii:
Pe de o parte, elementul hotărâtor este ,,personalitatea” istorică, ştiinţifică,
socială, culturală, artistică: Ştefan cel Mare, Carol I, Henri Coandă, Gogu
Constantinescu, Spiru Haret, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, George Enescu
1
Studiu apărut în lucrarea ,,Focşaniul Interbelic”: Nicolae Iorga - Vrancea şi vrâncenii;
,,Ion Diaconu (coordonator) - Tradiţie şi actualitate românească”, Editura Terra, Focşani,
2014, pp. V-IX.
121
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
etc., iar pe de altă parte sunt anumite ,,curente”: Junimea, Academia Română,
Societatea Română Regală de Geografie, Liga Culturală, Casa Şcoalelor şi,
mai nou, Fundaţiile Culturale Regale - generate tot de personalităţi.
Modelul ,,academiilor”, societăţilor şi fundaţiilor culturale, uneori secrete,
este un model cultural Occidental foarte vechi şi eficient, care coboară din Gre-
cia antică şi care asigură: iniţierea în anumite domenii, circulaţia informaţiei
şi… globalizarea.
Invitarea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin este o
dovadă a procesului de europenizare şi de apropiere dintre Occident şi Orient.
Interesant este şi faptul că odată ajuns consilier intim al ţarului Petru I, Di-
mitrie Cantemir - ca membru al Academiei din Berlin -, ,,a corespondat cu
Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse”.
Odată cu fondarea Dinastiei Hohenzollern, aceste modele culturale încep să
pătrundă masiv şi în România.
Prima societate culturală şi ştiinţifică a fost ,,Societatea Română Regală de
Geografie” (1875), al cărei preşedinte a fost regele Carol I, iar modelul de
organizare şi conducere s-a perpetuat cu toţi regii României.
S. R. R. G. a lansat şi a editat seria de Dicţionare geografice pe judeţe (32
volume), Marele dicţionar Geografic al României (5 vol.), Dicţionarele geo-
grafice ale Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei.
S. R. R. G. a scos publicaţia Buletinul Societăţii Române Regale de Geo-
grafie, devenit după 1900, sub îndrumarea lui Simion Mehedinţi, una dintre
cele mai galonate publicaţii ştiinţifice româneşti.
La 24 ianuarie 1891, a lut fiinţă ,,Liga pentru Unitatea Culturală a Româ-
nilor”, organizaţie a studenţilor români din capitalele europene, al cărui Memo-
randum a fost scris de Simion Mehedinţi şi P. P. Negulescu. Liga Culturală a
înfiinţat în acelaşi an subsecţiuni în 11 oraşe din ţară, între care şi Focşani. Pri-
mul preşedinte al Ligii Culturale, Subsecţiunea Focşani, a fost profesorul Dimi-
trie F. Caian de la Liceul ,,Unirea”, care a condus Liga până în anul 1909, când
a plecat la cele veşnice.
În anul 1891, s-a înfiinţat Fundaţia Regală ,,Carol I”. După acest model, fi-
ecare din regii României a înfiinţat câte o fundaţie culturală prin care a sprijinit
cultura naţională.
Astfel, în anul 1921 s-a înfiinţat Fundaţia Culturală ,,Principele Carol”,
care din 1941 a devenit Fundaţia Culturală Regală ,,Regele Mihai I”. În anul
1927, a luat fiinţă Fundaţia ,,Regele Ferdinand I”, iar din anul 1933, a luat fiin-
ţă Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Carol al II-lea”. Tot în anul 1933, cele
cinci fundaţii au format un consorţiu care s-a numit Uniunea Fundaţiilor Re-
gale.
122
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Dintre aceste fundaţii, cea mai bogată activitate a desfăşurat Fundaţia Cul-
turală ,,Principele Carol”. ,,Regele Carol al II-lea a ţinut la ctitoriile sale cultu-
rale - Revista Fundaţiilor Regale şi Editura Fundaţiilor Regale.
Pentru a le finanţa, în 1934 a fost înfiinţată Loteria Uniunii Fundaţiilor
Culturale Regale. Acest tip de loterie, numită loterie anexă, se organiza de Re-
gia Loteriei de Stat, în colaborare cu instituţii de asistenţă publică ori culturală.
Convenţia dintre Regia Publică a Loteriei de Stat şi Uniunea Fundaţiilor
Culturale Regale, pentru organizarea unei loterii anexe, a fost aprobată prin
Jurnalul Consiliului de Miniştri din 31 august 1934 şi avea o durată de 15 ani.
Altă sursă de finanţare au fost primăriile, care erau abonate din oficiu la Re-
vista Fundaţiilor Regale. În anul 1941, abonamentul pentru instituţii şi între-
prinderi particulare era de 2000 lei, faţă de 480 lei abonamentul obişnuit. De
asemenea, Fundaţiile Regale erau scutite de orice taxă poştală”.
Fundaţia Culturală ,,Principele Carol” a editat mai multe periodice: Gândi-
rea, Lamura, Albina, Cartea Vremii şi Buletinul Căminelor Culturale.
O altă entitate organizată tot după modelul Fundaţiilor Regale, dar de data
asta vorbim de o instituţie de stat care a funcţionat în structura Ministerului
Instrucţiunii şi Cultelor, a fost ,,Casa Şcoalelor”. (1896)
Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, ca instituţie anexă autonomă a
Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, cuprindea trei secţiuni:
1). Secţia Administrativă cu serviciile contabilităţii şi contenciosului;
2). Secţia Pedagogică cu serviciile muzeului pedagogic, muzeului de isto-
rie naturală, laboratoarelor, materialului didactic, publicaţiilor, bibliotecilor şi
conferinţelor pedagogice;
3). Secţia Culturii Poporului cu birourile economic, educaţie fizică şi sănă-
tate, cultural şi artistic.
Prin această organizare se statua obligaţia de a administra şi controla toate
publicaţiile, bibliotecile şi conferinţele pedagogice, muzeele şi laboratoarele
şcolare, materialul didactic din învăţământ.
Am făcut acest periplu prin ceea ce am numit modelul cultural românesc
dinaintea ultimului război, generat de iniţiativa publică sau privată, model care
a dus la unele dintre cele mai mari realizări ştiinţifice, culturale şi economice.
***
Subsecţinea Focşani a Fundaţiilor Culturale Regale, a reuşit, de la înfiinţare
şi până la ,,reforma culturală roşie” să facă din Oraşul de pe Milcov o adevărată
cetate a culturii din această zonă a ţării, un oraş în care existau multe societăţi
culturale şi o intelectualitate locală foarte receptivă.
Ion Diaconu constată în revista Ethnos, al cărui fondator şi redactor era, că
în perioada 1890-1940, în Focşani s-au editat peste 250 de publicaţii, chiar da-
că unele au avut o existenţă efemeră - doar un număr.
123
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
Astfel, Fundaţia Culturală Regală - Subsecţiunea Focşani al cărui secretar

era profesorul şi folcloristul Ion Diaconu, reuşit să unifice sub acelaşi stindard
cultural şi naţional, oameni de profesii şi preocupări diverse: militari, magis-
traţi, avocaţi, medici, scriitori, primari, prefecţi, profesori, preoţi: ,,Cu toţii am
conlucrat după putinţa şi înţelegerea fiecăruia pentru îndeplinirea programului
cultural…”.
Astfel, în calitatea sa, profesorul Diaconu a reuşit să tipărească în anii
1936-1937, şaptesprezece conferinţe ţinute de mari personalităţi culturale şi
ştiinţifice ale vremii.
Nu ne-am propus să facem o privire critică asupra conferinţelor prezentate
în lucrare - cititorii vor judeca, fiecare după grila lor valorică -, dar credem că
este de mare importanţă să relevăm câteva repere din studiul introductiv, al
profesorului Diaconu, un adevărat manifest despre cultura naţională, despre ro-
lul intelectualului de provincie, despre menirea Fundaţiei în cultivarea şi pro-
movarea culturii noastre, studiu la care noi trebuie să medităm cu mare serio-
zitate.
Astfel, Fundaţia Culturală Regală a întocmit un amplu plan de ,,organizare
şi însufleţire culturală a ţării”, şi-a propus să îndrume provincia românească spre o
trăire culturală adevărată, să dezvolte o viaţă culturală proprie fiecărei regiuni
şi să susţină nevoia de dezvoltare a culturii poporului.
Conferinţele editate de profesorul Ion Diaconu, au fost ţinute de mari
personalităţi naţionale, dar şi de intelectuali ai locului care au tratat ,,probleme
vitale ale neamului românesc, dar şi problemele locului”. Toate aceste confe-
rinţe tind la ,,înfăptuirea unei sinteze spirituale a neamului românesc”.
Înfiinţată în ianuarie 1934, Secţiunea Focşani şi-a propus să organizeze reu-
niuni culturale - conferinţe însoţite de programe artistice, teatru, muzică etc.
Profesorul Diaconu, unul dintre cei mai mari folclorişti români, opinează că
procesul culturii naţionale nu se produce prin ,,simpla alăturare a unor suflete,
ci prin conştiinţa rubedeniei spirituale a unui grup etnic”. Cultura nu este un
salt sufletesc, ci o ,,devenire excepţională înceată şi organică. (…) Cultura se
bazează pe structura sufletească a unui neam”. Împrumuturile sau imitaţiile pot
primeni, pot ajuta, pot degrada, dar ele nu fac cultura unui neam.
Maturizarea unei culturi naţionale, adică evoluţia de la fondul popular la
formele desăvârşite (artă, literatură, gândire), ,,se desfăşoară în ritmul coagulă-
rii şi al progresului etnic, al specificului naţional”. În acest demers de evoluţie
culturală, un rol important îl are şi intelectualul de provincie, care trebuie să
fecundeze locul unde trăieşte.
Din punct de vedere al creaţiei culturale, în concepţia lui I. Diaconu, există
anumite regiuni ale unui neam, ,,predestinate unor creaţii ideale”. Din acest
punct de vedere, ,,Judeţul Putna, cu atât de cunoscuta Vrance, trebuie socotit
124
_?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
un ţinut eminent al culturii noastre”. ,,Aici s-a dezlănţuit uraganul războiului de

dezrobire, aici arta populară, prin Mioriţa, circulă în formă estetică desăvârşită.
În Vrancea şi în Putna, este ceva din miezul sufletului românesc”.
Vorbind despre Vrancea, Ion Diaconu ne-a lăsat una dintre cele mai suges-
tive caracterizări ale Mitropolitului Varlaam, ca spirit şi unificator cultural (a
împăcat pe Matei Basarab cu Vasile Lupu): ,,…ctitorul primei ortodoxii româ-
neşti, cel care dă întâi expresie sentimentului nostru naţional în literatura noas-
tră românească, sfărâmă spiritul regional, firesc stărilor politice ale veacului
său, tinzând la înfrăţirea prin grai şi ortodoxie a tuturor românilor, zdrobeşte
slavonismul şi aşează o viaţă spirituală românească, impunând tuturor cunos-
cătorilor de slovă, graiul fraţilor săi ţărani”. Fără osârdia lui, 1859 nu ar fi fost.
Chiar dacă intelectualul de provincie este privit de semeni ca un ,,strigoi al
culturii româneşti”, lipsit de bani şi de cărţi pe care nu are cu ce să le procure şi
care ,,îşi mişcă paralizia sufletului între nimicurile existenţei obişnuite şi restu-
rile probabile de cultură”, acesta se poate salva şi poate salva cultura prin aşa
numitul ,,misionariat cultural”. ,,O personalitate puternică, coborând în orice
oraş de provincie - comun şi mediocru -, poate dezlănţui revizuiri şi îndreptări
spirituale, poate stimula pe cei plictisiţi şi descurajaţi la mijlocul ori la margi-
nea drumului vieţii şi poate provoca din belşug, aurore sufleteşti. Cu o singură
condiţie: numai să voiască”.
Este aici o chemare înflăcărată, adresată urmaşilor, pe care o rosteşte Ion
Diaconu, un intelectual de rasă şi de vocaţie culturală, care a fost curtat de Uni-
versitatea din Bucureşti, să intre în învăţământul universitar, dar care a rămas
în Focşani unde s-a dedicat misionariatului cultural, unde a fost profesor şi di-
rector al Liceului ,,Unirea”, unde a editat revista Ethnos, unde a coordonat ela-
borarea şi apariţia Monografiei Judeţului Putna precum şi culegerea de con-
ferinţe - Tradiţie şi actualitate românească, un adevărat tezaur de cultură inter-
belică, dar mai ales, unde a ostenit pentru ,,Mioriţa” şi pentru ,,Albumul Vran-
cei” care aşteaptă încă lumina tiparului.
Nădăjduim că Doamna Paula Diaconu-Bălan, o adevărată vestală a operei lui
Ion Diaconu, ajutată de mediul academic românesc, va putea restitui culturii
române Albumul Vrancei, un adevărat tezaur inestimabil de cultură naţională,
rămas în manuscris.
125

Milcovia 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Milcovia 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MILCOVIA

Revistă regională de studii

Număr dedicat focloristului Ion DIACONU,

Conf. univ. dr. Costică NEAGU

largă, interdisciplinară. Particularitatea culegerilor sale începe de la modul de

Constantinescu, Ion Diaconu - Ţinutul Vrancei, Etnografie-Folclor-Dialectolo-

mult uitate, dar a colaborat şi la periodice de prestigiu, precum Grai şi suflet,

O tristă şi prelungită perioadă de persecuţii i-a adus teroarea anchetelor ino-

ceastă situaţie aproape generalizată în circulaţia vrănceană a motivului. A ajuns

SIMION MEHEDINŢI - ION DIACONU,

consultat în vederea articolului Mehedinţi, Simion, din recentul Dicţionar Enci-

căruia i s-au confiscat casa, biblioteca, propriile scrieri ştiinţifice, materialul

ştiinţă fundamentală, de însemnătate pentru istoria regională şi universală. Şi

populare“, pentru motive obscure de natură politică, Diaconu a nădăjduit că

ÎN VRANCEA, CU MIHAIL SADOVEANU

mesc la gară, am desprins din mulţime, omul de o vigoare particulară: cu trupul

româneşti, ucidea de zor pădurile şi fulgera la pământ, falnicul peisaj româ-

Iar în privinţa creştinismului d-sale, aşa de puţini au căderea la noi să

Odată însă Vrancea tot va mai primi pe plaiurile ei pe Mihail Sadoveanu,

B. Articole, studii, material de folclor, etnografie, istorie, de critică lite-

rului-şef al Secţiei Învăţământului din cadrul Sfatului Popular Raional Focşani,

Cât priveşte biblioteca, după naţionalizarea conacului, ea a fost adusă la Biblioteca

ŞI EU L-AM CUNOSCUT PE ION DIACONU

„... Am fost premiat în 1936 de Academia Română cu premiul „Ion Heliade

„Duminică, 17 aprilie. Prima zi de Paşti.

Mult Stimate Domnule Profesor Mehedinţi,

noi atunci, în legătură cu ce-am hotărât să realizăm în memoria profesorului

chitele cataloage şcolăreşti - G. Adamescu, P. V. Haneş etc., stufişul biblio-

Focşani, 6 iunie, 1958,

Cât priveşte articolul festiv, scris de D-sa, închinat comemorării celor 20 de

4). Nu ne putem angaja să vă facem extrase, noi neavând hârtie suficientă şi

Focşani, 6 octombrie, 1958,

Mult Stimată Doamnă Mehedinţi,

În consecinţă, a trebuit să facem apel la prof. G. Dimitriu, colecţionar zelos,

Focşani, 24 octombrie 1958

Mult Stimate Domnule Profesor Mehedinţi,

Permiteţi-mi, aşadar, să vă doresc şi eu o creştinească şi românească urare

Nota editorului: În josul paginii se adaugă cu creionul - probabil de doamna

Focşani, 1 ian. 1961,

M-au ofticat contemporanii mei, Mult stimate, Domnule Profesor Mehedinţi!

Vestea că v-aţi hotărât să scrieţi, ca prefaţă a albumului, ,,câteva pagini de

Regiunea dintre Munţii Vrancei şi cotul Dunării la Galaţi e pământul cel

Şi tot în legătură cu această orientare a apelor, a stat în Evul Mediu,

Dobrogea. Pe aici, mărfurile aduse pe corăbii pătrundeau în ţară, resfirându-se

Tulnici, august 1962 - Casa bătrînească a bunicii mele materne Cucŏána

Simion Mehedinţi - 29 aprilie 1958, ultimele poze

Ion Diaconu, profesor la

Ion Diaconu în vizită la Simion Mehedinţi

Focşani, 19 dec. 1937:

Spineşti (Spinéştĭ) - Casa „gospodarĭuluĭ“ Ionícî Căluĭan. Este „făcutî dĭ-un

BOLILE LUI EMINESCU,

În organizarea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA), recunos-

trând datele, de care dispunem de la contemporanii lui Eminescu, prin prisma

dierea biografiei unor personalităţi pentru evidenţierea unor trăsături psiho-

În antecedentele personale ale lui Eminescu sunt consemnate numeroase

Prof. Dr. Irinel Popescu arată, în concluzie, că diagnosticul care se poate

[3] R. Neghina, A. M. Neghina, Medical controversies and dilemmas in discussion about

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, ACADEMIA,

(dacă o face), ce găsim în manualele școlare și ce preluăm din wikipedia sau de

comentate a Editurii Albatros, Nicolae Constantinescu scrie: „Asupra datei

În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri?

deplasase în vestul Țării Românești, a fost înfrântă de turci la Drăgășani, pe

DIALOGURI DESPRE „NECROLOAGE”*

Neologismele masculine animate cu al doilea element de compunere –log