Satul adunat.

Supravituitoare ale ultimelor 3 secole doldora de intamplari si fapte mari ori marunte, casele trainice sau firave raspandite in trupul de mosie ale nordului Olteniei sunt, piatra cu piatra, lemn cu lemn, martori muti, laolalta cu bisericile si toate ale satului, ale evanescentei treceri a mosnenilor , boiernasilor, neamurilor de sat, revolutionarilor, stapanitorilor ori calatorilor straini. Zidurile lor vad pierandu-se cu repeziciune noianul de vremi umplite si fara de mila pe care le-a trait Oltenia mai intens: autoritatea cezaro-craiasca, incursiunile dureroase ale hotnogului Mihu, ale pazvangiilor si ale ultimilor tatari, revolutiile cu panduri si bonjuristi, ocalele mari si mici, cestiunea taraneasca, luptele de pe Jii, colectivizarea care a macinat trupul satului si coeziunea lui spirituala ori zilele noastre, la fel de frematatoare. Intre incercarile austrice de administrare a Micii Valahii si contra tinuta de insisi slujitorii sai, boierii dregatori si stapanitori de mosii intinse pretutindeni intre Dunare si Calea Carolina a Oltului de-acum navigabil, se intrezaresc micile istorii locale printer fugile repetate in ascunzisul padurii de recenzari, biruri, de spaima tatarilor ori a ciumei si holerei care mai bantuie bezmetic plaiurile. La sfarsitul anului 1717, austriecii cuceresc marea intindere de pamant de dincoace de Olt, dar prea putini locuitori, asa cum se plangea un dregator cameral, caci turcii golisera de suflete mai ales campiile de deasupra Dunarii. Autoritatea militara, politica, administrative si juridica trece in slujba directorului supreme al Olteniei, care isi va intemeia exercitarea pe boierimea locala. Dintru inceput, interesele celor 2 parti sunt ireductibile, iar teritoriul de lupta a fost cel al fiscalitatii. Si pentru ca stalpii veniturilor imperial sa fie fiscalizati, era necesar sa li se cunoasca numarul, iar una dintre modalitatile prin care putea fi asigurata o guvernare mai lesnicioasa a provinciei era sistematizarea asezarilor rurale, prin aducerea satelor raspandite la drumurile mari. Inca din 1719, comandantul austriac comanda intemeierea noilor vetre in locuri potrivite si prielnice, anume acolo unde se aflau inainte satele cu biserici, dup ace se constata ca taranul nu este asezat in sate asemanatoare celor din Germania sau de aiurea, ci in grupuri risipite de cate 3-4 sau 5 case, mai mult sau mai putin bine construite din impletituri lipite cu lut. Tot acum se stabileste si cuprinderea unui sat mare la 100 de familii si a unuia mic la 25, element ce va dainui si dupa retragerea imperiala. Insa stransul satelor la un loc a fost zadarnicit chiar de boierii dregatori pe mosia carora vietuiau multi dintre taranii platitori de biruri. Ei vor motiva, 12 ani mai tarziu, reprezentantilor cancelariei esecul modernizarii habitatului rural prin lipsa de statornicie a taranului roman, care nu obisnuia sa construiasca trainic. In gapt dupa cum denuntau boierii lipsiti de dregatorii, acestia tainuiau numarul taranilor aflati in slujba lor, pentru a nu-si pierde cuantumul darilor, caci cele mai multe dintre cele aproape 1000 de sate ale intregii Oltenii erau boieresti prin acordarea de scutiri celor reintorsi la bastina ori veneticilor de dincolo de Olt si Dunare sau din Banat si Transilvania, care se asaza cel mai frecvent in Gorj si Valcea, zone stabile, aflate la scuteala. Dar nici prinderea fugarilor, indeobste birnici, si pedepsirea lor intru exemplu, nici stricarea caselor unde sad acum departati da nu mai fie nicio treaba nu fac administrarea teritoriului mai usoara. Singurii care au o relatie lesnicioasa cu interpusii slujbasilor imperiali sunt mosnenii, mai ales cei asezati pe dealurile ticsite de vii, caci vinaritul asiguracamara imperial. Reglementarile fanariote nu iau determinat oe sateni sa se adune pe drumurile reasezate de catre asutrieci, ci i-a tinut la fel de raspandutu in conace pe dealuri, prin pemeturi ori prisaci cu toate ca Alexandru Moruzi ii incuraja printr-un hrisov la 1792 sa isi ridice case solide, scutiti fiind de plata lemnului luat de pe mosie. Regulamentul organic nu a adus doar infiintarea adunarilor obstesti, a ministerelor a judetelor si ocarmuirilor, a tribunalelor, impozitelor si bugetului ori sistematizarea urbana, ci si asearea satului pe un temei modern, prevazand renuntarea la conacele de deal, reluand cerinta organizatii satului in

jurul unei vetre, pe linie dreapta, cu ulite largi la mijloc, existand chiar si propunerea de ridicare regulate a caselor si elaborarea unui plan tip de gospodarie. Fara success in prima instanta, aceasta propunerea Vornicei din Launtru a inceput sa fie facuta cunoscuta si satenilor prin intermediul ocarmuitorilor de judete. Refractari, mosnenii tematori de aservire vor fi pasuiti 4 ani sa faca stramutarea lui, daca se afla in loc prielnic, ori daramarea tuturor caselor rasfirate pe mosie, ci o grupare a lor, un centru de ulite aflate de-a lungul ei, facand astfel ca hartile din cele 2 secole, cele austriece si cele ruse sa consemneze alt peisaj satesc. Daca cei mai multi dintre asezatii la linie erau clacasii care primisera stanjenii pentru casa pe locul stability satului de catre detinatorul de mosie, mosnenii continua sa ramana neadunati,in conacele lor de deal ori in casele lor de pe culmile insorite. Toti satenii, indiferent de statut, nu aveau dreptul decat la o casa, cea de la drum, astfel cele de pe dealuri puteau fi mentinute doar da adaposturi de hrana pentru anumale. Acestia mai aveau obligativitatea de a intretine dtumutrile satului si si legaturile sale cu cele din preajma, de a ridica patule de cereale si de bucate. Cu 20 de ani inainte de Reforma agrara, in ciuda dificultatilor, Gorjul avea 85% din sate stranse, iar Valcea 55%. Ceea ce nu a reusit Regulamentul Organic a incercat sa desavarseasca Reforma agrara in 1864, cu desfiintarea zilelor de claca si repartizarea pentru fiecare taran a unui lot de 500 sau 1000 de ari, in funcrie de numariu de boi pe care ii detinea. Insa aceasta reforma nu a fost enuziast primita intrucat noii proprietari isi reclamau pamantul in jurul caselor raspandite sau pe locul avut in trecut, vroiau doar silistea casei de linie, refuzand restul sau nedorindu-l deloc. Vremurile. Cutremurele cu huiet mare (1701, 1738, 1790, 1802, 1812, 1829, 1838, 1868, 1908), epidemii de ciuma si epizootii (1738-1740), secete si invazii de lacuste (1742, 1747, 1748), ierni geroase (1716, 1798/1799, 1812/1813, 1829), atacul filoxerei (incepand cu 1880) merg prin acestea din urma vremuri impreuna cu razboaiele, revolutiile, reformele, Regatul si Mica glaciatiune. Alterneaza ani secetosi cu cei grei de zapada in care chiar si Dunarea ingheata de pot trece pe ea ca pe uscat carele grele. Apoi anii de ploi neintrerupte dupa care vin inundatiile, atunci cand nu aduc mare belsug semanatorilor si sanatate oamenilor, facandu-I pe cei mai multi dintre calatori sa constate ca, in genere, timpul si solul ingaduie o agricultura prospera fara prea multe eforturi. Cu toate acestea, majoritatea anilor inregistrati au avut recolte slabe si mediocre, existand lungi perioade de foamete in care coaja de stejar si de ulm ori ghinda devi hrana (1718, 1795, 1805, 1810), in care populatia se misca, se revolta, prada si se reintoarce la ogor pentru a se bucura de rod (1732, 1759, 1775, 1779, 1818). Cand lacustele nu toaca totul, iarna ingaduie si ploile cad cu beneficiu in aprilie si lasa mai apoi loc vremii frumoase, nerevenind decat o data sau de 2 ori pana la cules, asa cum economistul Nicolae Sutu face, la mijlocul secolului al XIX-lea schita ideala a agriculturii locale, se cultiva si se recolteaza bogat porumb si grau, trumele sporesc si se ingrasa linistit pep e vestitele pasuni muntenesti, acolo unde se intalnesc cu siratele de la nord de carpati. Si chiar faca recolta abunda si gropile de cereal sunt ochi, marunta stare a treoa nu isi afla norocul la bucate deoarece vamile si monopolul turcesc asupra granelor fac ca piata sa nu aiba un singur beneficiar adaugand listei de nemultumiri sociale inca un punct. Legea. Statul era guvernat de interior de obiceiul pamantului, un sistem complex de principiinehotarate si plutitoare stabilite de batranii locului. Era in esenta un ansamblu de randuieli juridice privitare la toate activitatile principale legate de propietatea funciara, de munca ori de dreptate sociala in baza caruia functiona intrecul corp social al satului. In fruntea acestuia si a institutiilor de judegata era situate ceata oamenilor buni si batrani, datatoare de norme si moravurim care se intrunea in centrul satului sub coroana unui braf considerat arbore cosmic sau cantarea pricinile pe scaunul de judecata din afara bisericii, dupa inceperea slujbei de dumunica. Hotararile normale, legile si datinilele stabileau in comun sic el mai invarsta le proclama ca atare.

Satul, care raspundea colectiv, in realitate functiona dupa un dublu sistem de drept in care pravila, dreptul scris de inspiratie bizantina se aplica alaturi de obiceiul pamantului. De cele mai multe ori pentru aceeasi pricina cele 2 sisteme juridice cincideau, insa in caz de conflict cutuma avea intaietate. Acolo unde obiceiul pamantului era absent, pravila se aplica. Aceasta situatie precum si greutatile legate de necunoasterea si varietatea obiceiului pamantului chiar pe teritoriul aceluiasi sat au facut ca pana spre 1826 declaratiile oficiale sa deplnga concurenta si confuzia intre cele 2 sisteme, dar si abuzurile generate. Inca dinaintea asa-numitelor domnii fanariote s-a incercat adoptarea de legi scrise, adunate din imparatestile pravila si din pravilniceasca condica si din obiceiurile panantului ce s-au urmat pana acum, iar odata cu secolul al XIX-lea activitatea juridical s-a intensificat prin incercarile de legi, de traduceri ori hrisoave domnesti ordinate systematic si bazate pe modern principia de drept. Astfel, sub influenta rasariteana si apuseana, cor aparea noile coduri ale epocii. Pravilniceasca Condica a lui Ipsilanti, Codul Calimah si Legiunea Caragea. Infratirea pe mosie. Dreptul la protimisis, institutie cutumiara de obste a aparutdin nevoia de control sporit asupra circulatiei juridice a bunurilor funciare, urmarindu-se impiedicarea trecerii acestora in mainile unui venetic, ce avea alte interese decat membrii obstei. Acestia din urma aveau un cuvant de spus la instrainare. Dreptul de preemptiune se exercita numai in cazul anumitor alienari de bunuri. Ordinea de intaietate a celor care puteau invoca preemptiunea era stabilita de obiceiul pamantului. Existent in toate straturile socoale, dreptul de protimisis avea forme care corespundeau organic cecurilor de solidaritate, cum era protimisis-ul de megiesie din obstea sateasca, de rudenie si de devalmasie fara rudenie. Exercitarea acestui drept se facea sub forma unei oferte de preemptiune, pentru ca cel indreptatit in raport cu un strain sa se poata decide, intr-un anumit termen, daca plateste pretul oferit de venetic si pastreaza bunul in cadrul solidaritatii respective. Cei ce vand un luctu nemiscatoriu atunci numai pot sa vanza la altii cand mai nainte vor da de stire celora ce au cadere sau protimisis (sau epitropilor lor) si aciia nevrand sa cumere, vor iscali zapisul vanzarii.. In cazul mostenirii proprietatii funciare mosnenesti a functionat in obstea sateasca si o alta institutie, cea a infratirii pe ocina ori a asezarii pe mosie. Ea presupunea alipirea voluntara a mosiilor in conditiile stabilite de cei 2 proprietari. Prin aceasta procedura se urmarea crearea unui drept de succesiune reciproca intre persoanele infratite, fiind o forma de ocolire a rudeniei de sange si a obiceiului mosnenesc in dobandirea proprietatii. A fost practicata nu doar de persoanele lipsite de mostenitori directi in linie masculina, stiut fiind faptul ca in Tara Romaneasca descendentii de gen feminine nu puteau mosteni pamanturi, ci si de persoanele care aveau mostenitori directi. Dezvoltata din fratia de cruce, aceasta institutie, de altfel foarte raspandita in Valahia Mare si Mica, a cunoscut o mare libertate si varietate de decizie pentru ca nu a avut reglementari juridice obligatorii, ci doar evidente efecte juridice asupra dreptului succesoral, inca din secolele XV-XVI. Daca la inceput ii privea exclusive pe boieri si dispare spre sfarsitul secolului al XVIII-lea , cand creste numarul actelor de infiere si iar sa se stie ca s-au infratit Manaila din Sacel cu Stan Gaina si cu Tenchea si a daruit tan Gaina pe Manaila cu o sfoara de loc, plaiu de vie din Sacel, iar Manaila inca a daruit pe Stan Gaina cu o oaie de lapte (hrisov alexandru Voda din 20 martie 1626, apud Al. Stefulescu 1904, XXXI). Aprobarea domneasca era necesara in certificarea infratitilor de mosie intrucat acestea erau derogari de la dreptul succesoral comun, dar avea un caracter temporar de vreme ce trebuia confirmata de fiecare data. Iar consacrarea se putea face in biserica, dupa legea crestineasca, prin punerea mainilor pe Evanghelie si pe sfanta cruce.

SATUL. Corp social a carui coeziune era marcata fundamental de o vatra, de un neam si de un trup de mosie, satul devalmas de deal ori de munte se infatisa ca o grupare laxa de gospodarii pe un teritoriu stapanit in comun. Mosia se intindea asupra padurii si campurilor, izlazurilor si apelor, poienilor si viilor. Si cum toti aveau drept la toate, trupul era brazdat de curele, fasii inguste dar prelungi, in numar egal cu neamurile satului. Devalmasia nu dadea drept de proprietate in hotarul satului, si doar un drept de folosinta atata timp cat pamanatul destelenit si lazuit era lucrat. Acest tip de orgnizare a nascut 2 feluri de sate: unele mici si inchise, coboratoare dintr-un unic mos, al caror nume il poarta, si altele, majoritare, formate din mai multe neamuri. Inchis veneticilor, satul coborator dintr-o singura ceata folosea trupul de mosie in devalmasie absoluta prin stapaniri locuresti, in baza unei economii natural dominate de muncile pamantului, prin destelenire si defrisari permanente. Insa exista o diferentiere in ceea e priveste stapanirea colectiva si cea gospodareasca. Prima se intidea deasupra padurilor, pasunilor, campurilor ori apelor, a 2-a doar asupra a ceea ce fusese creat prin munca: curaturi, prisaci, helestee, vii ori livezi. Aceasta din urma a reprezentat prima desprindere din fondul devalmas a terenului e care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea, avand ca efect transmiterea proprietatii. In schimb, in satul umblator pe batrani se stabilea cate neamuri erau si fiecaruia I se distribuia, prin tragere la sorti, o curea din tarina satului, pamantul cel mai bun. Aceste suvite de pamant roditor erau peste vremi impartite la tot atatia urmasi, caci neamul il avea de-acum in proprietate. Restul intinderii era totodata devalmasie. Acest tip de sat a fost cel mai lesne de tulburat prin intrarea nebastinasilor, fie ca erau negustori de vite, fie boieri. Veneticul nu pitea avea pamant in sat, deoarece mosnenii de jos si de sus aveau intaietate in a cumpara ceea ce unul de-al lor dorea sa instraineze. Dar, prin infratirea pe mosie, cu o punga de bani strainul isi dobandea fratia unuia sau altuia si, in consecinta, dreptul la a folosi trupul de mosie. Astfel, economia naturala devine una a schimburilor si a tehnicilor anuale de exploatoare a pamantului iar distributiile egalitare dispar incet incet.

OBSTEA. Toata randuiala satului era tinuta de un organism de conducere complex, al 3-lea in ordine juridical dupa cel domnesc si boieresc, numit obste. Sfatul satului intrunit in zilele de sarbatoare, la iesirea din biserica, era alcatuit din 3 cete de varsta cu atributii socio-culturale: ceata batranilor, ceata oamenilor zdraveni, ceata feciorilor. Locuitori ai vetrei satului pe care il reprezentau, batranii erau considerati cei mai indreptatiti, din perspectiva maturitatii si a intelepciunii, sa diriguiasca trebuirile administrative si economice ale obstei. Lor li se subordona activitatea celorlalte doua cete. Batranii puteau face parte si din ceata oamenilor zdraveni, formata in principal din reprezentantii mestesugarilor din sat. Acestia puteau locui in afara satului, dar pe mosia acestuia. Tinerii, cei care deja intrasera in hora in Duminica Pastelui, formau ceata, care avea atributii de paza, de colportare a vestilor ori de organizare a ceremoniilor. Doar prin casatorie sau prin vomiterea unor faradelegi, un tanar parasea ceata. Obstea stabilea drepturile si indatoririle fiecaruia in desfasurarea muncilor agricole, in folosirea pamantului ori in schimbul de bunuri. Autoritatea ei trecea si dincolo de usa casei, caci orice pricina aparuta in familie sau intre sateni era judecata de sat.

GOSPODARIA tine de-a lungul vremii pasul cu satul din care face parte, ii urmeaza marirea care este pe de-a-ntregul organizata ca microunitate de productie, si decaderea, atunci cand sensul ei se dilueaza in simpla resedinta, odata cu aparitia satului omului nou care munceste in colectiv. In baza

dreptului de mostenire pe care il aveau in Tara Romaneasca doar urmasii masculine intre care se impartea pamantul tatalui, acestia isi asezau noua casa in hotarul satului oriunde le convenea insorirea, apa, vantul. Rasfirate in cautare, gospodariile vor cobori doar fortate de o aliniere sistematica si, mai tarziu, de agricultura organizata. Ori de divizarea excesiva a hotarului, ceea ce oblige la adunarea satului pe ulite in gospodarii marginite. Regulile dupa care locuieste terenul tin atat de ocupatia gospodarului, de nivelul sau social de geografia locului, cat si de traditia locala. Materialele, tehnica de construire, functiile anexelor si oranduirea lor sunt alteelemente care implinesc fizionomia gospodariei. Locuirea indeplinita de casa era dublata de activitatile specific intruchipate de diverse acareturi pentru depozitatea uneltelor, pentru productie ori pentru adapostirea animalelor. Adesea, gospodariile, fiind rasfirate , nu erau ingradite decat tarcurile pentru animale, restul anexelor si casa ramaneau grupate. Odata cu adunarea gospodariilor incercata de austrieci si continuata in secolul urmator , marginirea ansamblului a inceput sa se faca cu garduri din nuiele, din uluci de de brad, maracini, salcami, pietre randuite si mai tarziu din scanduri de lemn prinse cu lanteti. Din ulita sau drumul satului se intra in curte prin poarta mare, de carute si vite si pe cea mica de oameni. Asezata la drum, alteori in fundul curtii, casa cu prispa sau foisor era orientate catre soare, odaia de locuit si icoana la rasarit. Grajdurile, patulele de bucate, soprurile si celelalte averi se insiruie in logica fiecarui gospodar ori in parallel cu casa, ori in prelungirea ei, delimitand mai larg sau mai strans curtea, ocolul, trainicesc din lemn, nuiele sau piatra si se acopera, aidoma, casei cu frestila, tigla, carton bituminos sau eternita. Supuse regionalismelor sau cu diferente consonantice de la sat la sat, sumedenia de accesorii gospodaresti adapostesc anumale (grajdurile, cotetele, cocinile, cosarele), feresc cereal (hambarele, patulele, surele), tin deasupra paiele si concenii (patuiagele), aduna laolalta uneltele (soprurile), pastreaza bucatele (pivnitele, celarul). Scuteala, polata, umblatoarea, fantana, focarul sau cunia (bucatatia deschisa de vara) reflecta la randul-le trebuintele unei gospodarii. Pe langa intrarea din ulita, in spatele curtii exista o alta catre gradina de legume si libada, corpuri de gospodarii dezvoltate intens in vremurile secolului trecut cand colectivizarea a dus la cultivarea pamantului din jurul casei. Gospodaria de sus, cu ocol intarit, era specifica zonelor de deal si de munte dubland in mic pe cea din vatra satului. Avea, in spatele unui gard inalt din nuiele sau uluci acoperite cu carcei de vita, odaie de locuit cu soba, soproane, grajduri si pivnita fiind o forma de locuire temporara legata adesea de culturile de vita de vie, a pometurilor de roada ori de cresterea animalelor. Dar tot sus, langa padure se insiruiau bordeiele, prielnice ascunsului la vreme de primejdie, de plata a vinaritului sau a altor dari.

ODAIA Loc tihnit, nocturne sau de reprezentare, odaia buna, chiar si atunci cand este unica incapere lipsita de vatra, da masura indemanarii si intelegerii in variant personala, locala, culturala si materiala a celui care a mostenit de la batranii lui casa. Caci intrarea in acest spatiu construot si locuit sovaie

permanent inte un atunci al stramosilor si un acum al urmasilor, intre arhitectura si vietuire, intre traditie si interoretarea lumii si a vietii. Ambivalenta functionala a odaii este conditioanta de planul casei restranse, insa atunci cand bunastarea a permis o atreia camera menita odihnei, in odaia buna, frumoasa si curate s-au maldarit toate podoabele si averea miscatoare. Buna oranduire stapaneste si aici, chiar daca grija pentru un anumit frumos domina prin etalarea zestrei din casa, nu doar in lada dedicate, ci si atarnata pe culme sau prinsa in peretii albi. Expunerea lucrurilor cele bune se organizeaza in jurul patului aflat in fata intrarii dar mai adesea in apropierea sobei. Macaturile, velintele ii dau culoare si continua cu un paretar la fel de intens decorat. La capul patului, lada scrijelita sau pictata tine bine tasaturile brodate, borangicurile, costumele de sarbatoare si, printer ele, salbele. Masa vine sa echilibreze interiorul si, prin nefolosinta zilnica, devine la randu-I support pentru obiectele de pastrat sau acoperit. Scoarta, marca a interiorului oltenesc, si-a deposit cu vremea rolul imediat, contribuind mai degraba la definirea incaperii. Urzita din doua sau 4 ite, cu suprafete netede alternate cu cele in relief, cu o compozitie bine asezata pe toata lungimea ei, scoarta abunda in motive decorative, in alaturari din cele mai variate. Pupeze, cuci, gaini, curcanii si alte pasareturi din batatura sau din preajma ei sunt alese curb in campul central si pe chenarele successive, alaturi de motivele vegetale sau geometrice. Dar elementele stabil al odaii, a carui prezenta ordoneaza restul lucrurilor, iar in unele zone ii da si nume, este soba. Oarba fiind, este plasata in apropierea peretelui ce o desparte de vatra care ii alimenteaza si intretine focul. Alba, fara cahle isi conduce fumurile prin olanele asezate in coloane sau prin cele mascate de un trup de zidarie subtire, oblu. Odaia la soba ia cateodata rolul de vatra, caci de cele mai multe ori o plita daca nu de gatit macar de incalzit, completeaza dogorea casei. O altfel de legatura cu vatra se face prin ferestruica discrete care crapa peretele dintre cele 2 odai. Un mic stergar o ocroteste intocmai ferestrelor care dau spre curte sau prispa. Firide, podisoare sau chiar dulapuri incastrate contenesc peretii si tin vasele de bune. Cadenta odaii nu se masoara doar in culoare ci si in grinzile aparente sau tencuite ce tin scandurile podului battue drept sau oblic, ori cuiele din lemn de care atarna snopul de plante tamaduitoare Usile catre odaia la foc sau catre prispa nu sunt foar simple ci cu tablii sau intarsia cu balamale ample din fier batut cu ancadramente ornate. Stucaturi, un mobilier mai sofisticat, ceramic, tesaturi de mari dimensiuni, chilimuri, scoarte, faiante si sobe cu cahle smaltuite, coltare, paravane, lazi pentru haine, banchete cu perne, bufete cu usi si rafturi, ceasornice rezuma interiorul conacului.i rafturi, ceasornice rezuma interiorul conacului.