Sarea pământului

Gheorghe Rusu
 Ediție tipărită:
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Titlu: Sarea Pământului
Autor: Gheorghe Rusu
Editura: Silviana, 2013, Rm. Vâlcea
ISBN: 978-606-8249-40-7
821.135.1-31
Toate drepturile aparțin autorului.
Coperta: Ciprian Rusu și Ion Tălmaciu
Redactor de carte: Gheorghe Achim
 Părinților și bunicilor pentru că exist.

CUPRINS

În loc de prefață
Prolog
Sarea pământului
Veneticul
Epilog
Anexe
Scurtă bibliografie
Despre autor
Alte apariții editoriale ale autorului
 În loc de prefață,
”Lumina din neguri”

O nouă invitație ne face Gogu Rusu într-o revelație de lumină prin negurile explorate cu
toată acuratețea, de domnia sa.
Dacă, lecturând prima carte, am avut plăcerea de a zâmbi la împletirea acțiunii cu niște
glume deosebite ”retro”, în cartea de față se observă o căutare atentă în istoria devenirii sale
ca o crenguță verde pe trunchiul arborelui genealogic din mirificul grădinii sale. O narațiune
monografică în bună parte, îl aduce pe autor într-o atmosferă de roman bine proporționat,
alegându-și personajele după înfățișarea lor socială și spirituală.
Se observă că Gogu Rusu este un iubitor de istorie, aducând în romanul de față un bogat
procentaj de date istorice care au rezistat în ”sarea pământului”. Lecturând această carte, se
observă maturitatea autorului de a conduce ”plaivazul” prin labirintul literar dar și filozofico-
psihologic.
Descrierea satului natal a fost și este un subiect clasic pe care îl încearcă oricare scriitor,
mulți dintre ei luându-și modele chiar și din literatura universală. Gogu Rusu nu umblă cu
”găselnițe”, pur și simplu dă frâu liber unui fluid personal care face lectura plăcută și plină de
curiozitate în ce privește desfășurarea narațiunii. Bun portretist și peisagist, face ca
spațialitatea acestui roman să-și asume nu riscul ci adevărata certitudine a existențialismului
său. Nu pot decât să le sugerez cititorilor că încă se scrie literatură și bine. Iar autorul
„câștigă” și atât. Fără măreție și glorificare.
Ion Tălmaciu
 Prolog.

O lume neluată în seamă de istorie, dar în stare a sădi în solul dăinuirii rădăcinile atâtor
valori, ce au stat și vor sta la baza trăiniciei fibrei existenței de neam, a fost cea a moșnenilor
sau răzeșilor. Alcătuită din oameni liberi, mici posesori de pământ, așezați în părțile
muntoase și submuntoase, cu drept de stăpânire anterior întemeierii primelor voievodate
românești, și-a asumat povara instituirii unor idealuri și aspirații capabile să provoace pulsuri
emoționale tuturor generațiilor care i-au succedat. Născuți și crescuți în cultul libertății, au
format de-a lungul timpului, sâmburele cel mai puternic atât al oștirilor folosite de voievozi
în grelele lupte pentru neatârnare, cât și al marilor răscoale, consemnate prin analele
istorice. Acești proprietari lăsau moștenire urmașilor o regulă de fier: ”moșia”, adică terenul
preluat de la înaintași,(moși), reprezintă bijuteria existenței lor în libertate. Ca atare, trebuia
păstrat și îngrijit cu dragoste și devotament, spre a se bucura fiecare, în voie, de roadele
trudei sale. Alipind sufletului un asemenea crez, orice moștenitor de ”moșie”, era gata să-și
dea viața, dar niciodată pământul! Când primejdii amenințătoare se iveau la orizont, suflul
strămoșilor le înfierbânta sângele și răspundeau, plini de curaj, chemării la luptă făcută de
conducătorii lor. Pentru ei, ”țara”, era pământul stăpânit, care, deși lucrat cu trudă,
reprezenta singura garanție a continuității de neam, în demnitate. Pe timp de pace își
dovedeau utilitatea ca sursă importantă de venit la visteria domnească, prin dările impuse
pentru diferite activități desfășurate. Statutul de oameni liberi le conferea, pe lângă
obligațiile specifice societății medievale, o serie de avantaje: dreptul la instruire, la
depunerea de mărturii, la înrolare în armată, la călătorie,(cu ”răvașe de drum” sau ”chezășii”,
eliberate de subocârmuire în urma achitării unei taxe necesară pazei și întreținerii
drumurilor), la negoț și la petiții pentru ”dreapta judecată”. E drept că-n comparație cu ei,
alte categorii de populație, se bucurau de puține lucruri: ”rumânii”(clăcași pe moșie) și robii
țigani, aveau doar ”dreptul la supunere față de stăpân,” lăturașii”,(țărani liberi dar fără
pământ), așezați pe ”ocina” mânăstirii sau boierească, trebuiau să presteze multe zile de
muncă gratuită,(clacă), pentru proprietarul moșiei, altfel erau amenințați cu ”mare certare”,
(bătaie cu toiagul).
Din vechime, zona de munte a Olteniei de nord și o bună parte a teritoriului, pe linia
Curtea de Argeș - Muscel, era alcătuită, în proporție de 60 -70, la sută, din moșneni. Între ei,
”retras în sărăcie și smerenia lui”, cum spune marele istoric, Nicolaie Iorga, se afla satul
moștenilor din Cremenari.
Atestat documentar la 1624, când se consemnează că printre locuitori se aflau ”judeci,
(oameni liberi) și boieri mici, știutori de carte, apariția satului Cremenari, se pierde în negura
timpului. I. Ionașcu [1] precizează că la 1808, în Cremenari existau trei biserici de lemn
făcute de ”norieni”,(enoriași), iar în satul Miulești e biserica ”Sf. Nicolae”, ( tot din lemn),
având ca preoți pe Nicolae(40 ani) și Stan(35) iar ca diaconi pe Marin(30) și Nicolae(25).
Catagrafia din 1831 vorbește despre ”plasa Cremenarilor”, ca organizare administrativ-
teritorială, în componența căreia intrau 15 sate [2]. Pe atunci, satul Cremenari avea 156 de
familii iar ”moșia Cremenari” era împărțită în două: o parte arondată mânăstirii
”Dintrunlemn” iar cealaltă era ”moșie megieșească stăpânită de-a valma pe șase moși”.
După toponimia unor cătune,(Miulești, Pieptești, Barangi), se pare că întemeietorii,
(”moșii”), au fost fugari ascunși în ochiurile marii păduri a Giurgenilor, din calea persecuțiilor
și abuzurilor suferite în locurile de baștină. Ulterior, nevoile domnești sau mănăstirești
pentru lemnul de stejar,(pădurea Giurgeni a fost o vreme proprietate a mânăstirii Govora
prin danie domnească pentru refacere în urma ”distrugerilor suferite”), au adus atât iertarea
fugarilor și urmașilor acestora, cât și încurajarea la defrișarea pădurii, sub imboldul
recunoașterii ca proprietar asupra terenului eliberat pe cel care îndeplinea o asemenea
obligație. Odată dobândit, acest drept a fost preluat de la o generație la alta, (moștenit), ca
un pașaport ce atesta statutul social de ”moștean,”(moșnean), cu toate avantajele dar și
obligațiile fiscale ale timpului. Potrivit lui George Lahovari [3], în anul 1888, ”moșia
Cremenarilor” era împărțită în două comune rurale: Cremenari-Moșneni și Cremenari-
Flămânda.
Când cineva nu-și putea achita birul, în baza răspunderii solidare la plata dărilor, consfințită
modului de funcționare a societăților medievale, erau obligați ceilalți moșteni să plătească în
locul său. (Dările numindu-se ”năpăști”, din asemenea obligare la plată a celorlalți săteni, s-a
născut expresia: ”i-a căzut năpasta pe cap”). În această situație, neplatnicul își pierdea
calitatea de moștean, devenind aservit celor care plătiseră pentru el. În caz că nu depunea
eforturi să-și răscumpere aservirea, ajungea ”rumân” atât el, cât și urmașii lui iar terenul era
preluat și stăpânit, în devălmășie, de plătitorii părții cuvenită lui din bir, numită ”cislă”.
Cu toate că istoria nu s-a îmbulzit să încrusteze, pe răbojul timpului, prea multe lucruri din
viața și existența lor, moștenii Cremenarilor s-au putut bucura de aprecierile unor
personalități marcante la nivel național. Sfântul Antim Ivireanul a dăruit o biblie bisericii
Cremenarilor cu amprenta semnăturii sale iar marele Nicolaie Iorga a lăsat, în două eseuri,
mărturie posterității, cuvinte tulburătoare despre oamenii locului. Adăugând și numeroasele
jertfe în sprijinul unor aspirații, în care au crezut cu toată ființa sincerității lor, lumea de
odinioară a Cremenarilor stârnește curiozitatea, ațâță imaginația și îndeamnă la străduința
ștergerii prafului uitării, spre a scoate la lumină porțiuni, abia perceptibile, din fresca unor
fapte și întâmplări trecute, pierdute-n taina amintirilor vechi, împinse la hotarul dintre
realitate și legendă. Aruncând o scurtă privire peste icoana senină a unor făpturi și chipuri
încărcate de griji, trăiri și frământări, în vremuri mai puțin prietenoase, înseamnă nu doar un
omagiu de cinstire a înaintașilor, cât speranța îmbogățirii zestrei posterității cu lucruri menite
a stârni curiozitatea și interesul.
 SAREA PĂMÂNTULUI

De când Dumnezeu a binecuvântat lumea să umple și să stăpânească pământul, viața

oamenilor a îmbrăcat și îmbracă forme atât de multiple și diferite, încât îi vine greu cuiva să
le definească. Unii suferă și mor nevinovați prin deciziile altora, alții se bucură de reușite
trecătoare, sfârșind înainte să-și dea seama de trăinicia acțiunilor întreprinse. Dar toți au
ceva în comun: sentimentul legării cu lanțuri invizibile și cu neputință să fie rupte, de locul
unde s-au născut și au copilărit. Această dragoste, organic și adânc înfiptă în străfundul firii
omenești, se face simțită mai mult în baierele sufletului, decât poate fi exprimată în cuvinte.
După rătăciri îndelungate pe alte meleaguri, la un moment dat, bogat ori sărac, percepe
disconfortul pierderii unui lucru ce-i lasă impresia că, deși nu l-a avut, parcă îi lipsește. Fără
el, bucuria împlinirilor pare incompletă, dând un gust searbăd trăirii și senzația că trupul îi
este zdrobit de-o suferință, ce-l încolăcește și-l strânge ca un șarpe. Sufletul se golește de
calmul lenos al mulțumirii de sine și se umple de-o încleștare neliniștită, ce alertează
simțurile și gândirea, urmărindu-le cu umbra incertitudinii, de care nu scapă, indiferent câte
uși de voință ar încerca să deschidă. Seamănă cu o boală picată din senin și aproape
imposibil de tratat cu leacuri cunoscute. Pe zi ce trece, corpul slăbește și se topește în
neputință. Doctorii au botezat-o cu un cuvânt intraductibil în alte limbi: ”DOR”. Dorul de
casă, provocat de fire invizibile, care, întinse la maximum, trag cu putere spre ținutul de
baștină.
- E sarea pământului, maică, zice o bătrână știrbă și încovoiată de grijile purtate în anii
trecuți peste ea, aruncând o privire spălăcită, în timp ce-și ducea mâna stângă spre șale,
încercând să se îndrepte de spate, sprijinindu-se în toiagul tocit de vreme și purtare. Ea face
legătura între sufletul omului și trupul său. Ia o floare din pădure și pune-o acasă, în glastră!
Poți s-o uzi, să-i aduci băligar..., tot se usucă! Nu durează…, orice i-ai face! La fel și omul.
Când m’âncă pâine străină, la început, crede că-i place. Dup’aia i se pune-n gât. De nevoie…,
o - nghite. Da’ nu se-ngrașă…, oricât s-ar strădui! Vrea să arate ca un măr frumos, dar…, pe
dinăuntru e găunos. Fiin’că… suferă! Întâi se plăpânzăște, apoi se usucă. La fel ca floarea,
adusă-n casă din pădure!
Cei patru bărbați și-au întrerupt discuția, uitându-se cu mirare la baba Ilinca. Negura
înserării unei zile destul de călduroase pentru începutul lui octombrie, suprapusă
concentrării pe conținutul conversației, le împiedicase observarea apropierii bătrânei. La o
privire atentă, basmaua neagră, legată sub bărbie, ce-i acoperea părul cărunt și obrajii mici,
plini de cute, cojocelul cândva maro, cu mâneci mițoase și fusta bleumarin, transformau
bătrâna adusă de spate într-o mogâldeață ușor mișcătoare. N.Z.Teodorescu, funcționar la
plasă și administrator al devălmășiilor pădurii Cremenarilor, îi explica lui I.I.Bardac procedura
vânzării unui colț de teren împădurit. Mărin Rogoz, interesat să cumpere,asculta încordat. În
trecere, Nicolaie Rusu, se atașase grupului, întrebându-l pe Teodorescu, ce e aia ”boala
dorului”, fiindcă auzise la Târgul Râurenilor că cineva murise din această cauză. Tocmai atunci
se apropiase, din partea opusă și baba Ilinca. Înainte ca să-și poată da cu părerea cineva, îi
surprinse cu vocea ei hodorogită. După primele cuvinte, se așternuse liniștea. Aduși la
muțenie, bărbații își scormoneau mintea, căutând o replică. Până să se dezmeticească,
bătrâna continuă:
- Rădăcina vieții fiecăruia trage prima sare din locul unde s-a născut. Asta înseamnă că
sufletul copilăriei rămâne încărcat cu puterea dumnezeiască a locului de baștină și nu mai
are unde intra dumnezeirea altor meleaguri, oricât și-ar dori cel ajuns acolo! D’aia,
”acasă”,înseamnă că ești la tine, chiar și atunci când te simți nemulțumit că-ți lipsesc multe
lucruri. În altă parte, poți avea ce vrei, însă, tot venetic, străin sau intrus…, rămâi…, deși crezi
că ți-ai făcut rostul.
Logica simplă a bătrânei ar putea să explice legarea de așezări, alcătuite și păstrate,
generație după generație, în locuri lipsite de atâtea posibilități existențiale încât altora nu le-
ar fi trecut vreodată prin minte, măcar să le străbată? Poate că presiunea unor evenimente
istorice, în stare să zdruncine lumea ca un cataclism, să fi generat panica instituirii unor vetre
de locuit pe tărâmuri aparent sigure, din cauza izolării și asprimii condițiilor de viață, dar ce
resorturi nevăzute pot determina atașarea de asemenea meleaguri?
Oricâtă vigoare și profunzime ar conține vorbirea închipuirii, esența legăturii dintre om și
natură, rămâne o taină greu de dezlegat. Din ea face parte și originea satului Cremenari.
Începuturile ființării tind spre ideea unor mici înfiripări ascunse prin luminișuri de pădure,
izolate și ferite din calea vitregiei vremurilor, când năvăliri barbare distrugătoare făceau
legea, îngroșând pământul cu sânge, lacrimi și suferințe îngrozitoare. Pe unde treceau aceste
hoarde nu mai rămâneau decât ruine, durere și jale. Localitățile erau incendiate, populația
jefuită, maltratată, robită sau omorâtă. Abia începeau bieții oameni să refacă și să repare
câte ceva, că iar se abătea prăpădul! Scăpau doar cei ce reușeau să se ascundă, refugiindu-se
în păduri sau peșteri, până trecea urgia. Doar credința în Dumnezeu nu era suficientă pentru
a scăpa de primejdie. Ea trebuia completată cu fuga cât mai departe de orice formă a
civilizației, în locuri tot mai greu de bănuit că ar putea exista așezări omenești.
Într-o vechime, pierdută-n negura timpului, exista un corp masiv de pădure care se
întindea spre răsărit din zăvoiul Oltului până dincolo de Dealul Șirului, intrând în contact cu
fosta moșie a Bălceștilor. Valea Ruzii reprezenta hotarul ce separa pădurea Giurgeni de cea a
boierilor Rudeni. În poienile din interiorul acestei mari păduri s-au încropit așezările de azi.
Numele satului Bercioiu provine de la ”Bercu”, toponim ce are la origine termenul ”berc”,
respectiv căciulă fără moț. (Boierii Rudeni instalaseră în poienițe câteva familii de clăcași
care-și purtau, probabil, căciulile în modul acesta). Străjuită de râul Olt, lipsit de mijloace de
traversare, ale cărui ape învolburate inundau adesea zăvoiul, pădurea apărea ca un loc
sălbatic, unde doar cântul păsărilor și urletul lupilor părea a o trezi la viață. Primii locuitori ai
luminișurilor trăiau în bordeie și căsuțe joase din lemn lipit cu pământ și acoperite cu paie.
La început, risipite și distanțate după amplasarea poienițelor, cu timpul, protecția pădurii,
oferind condiții propice creșterii numerice a populării, a permis transformarea lor în cătune.
Oamenii își asigurau existența cultivând micuțele suprafețe de teren din jurul locuințelor și
creșterea animalelor.
- Babo, dacă ai picioarele grele și abia te miști, e normal să ți se pară că ai prins rădăcini,
răsuna vocea lui Rogoz, cel mai tânăr dintre bărbații angrenați în discuții.
Încălțat cu sandale și înțolit cu ițari, pulovăr de lână iar pălăria pe-o ureche, părea un
gospodar dispus a-și etala istețimea, încercând să pună la punct o bătrână băgăcioasă unde
nu-i fierbea oala, răstălmăcindu-i cuvintele. Dar n-o brodi. Ațintindu-l direct c-o privire
strecurată dintre genele-i strânse și bastonul ridicat amenințător, îi răspunse:
- Măi, Rogozule! Io crez că tu ai ridiche în loc de cap. Rogoz! O buruiană cu trupu-n țărână.
D-aia nu-ți ajunge pământu’ și vrei mereu mai mult.
După o pauză necesară potolirii rumorii stârnite, adăugă:
- Oamenii nu sântără arbori, dar seamănă cu ei. Adecă încearcă să prinză rădăcini acolo
unde se așează. Numai că-n locul în care se naște fiecare, ele devin mai trainice! Seva
obârșiei le face să se înfigă adânc în sol. Pă când în altă parte, se puhăvesc, fiindcă se
întremează cu greu în pământ străin, a cărui sevă, în loc să le hrănească, adesea le usucă.
D’aia vântul dorului smulge ușor oamenii stabiliți pe tărâmuri ce nu au legătură cu originea
lor. Pe unii îi face să se întoarcă de tot în zona de baștină iar pe alții, să vină în vizită, ca să
mai ia cu ei ceva din sarea pământului, măcar cât să-și umezească o țâră noile rădăcini
pentru a le învărtoși cât de cât.
- Da’ sarea asta a pământului, de ce nu ofilește și floarea înstrăinării, țânută-n piept de cei
”măritați” după muieri? izbucnește Rogoz, cu apăsări de ciudă care îi inundau vocea,
trăgându-și pălăria pe ochi, în încercarea de-a se ascunde față de propriile cuvinte.
- Stai jos! Nu înțelegi nimic ori faci pe prostul, ce bate șaua să priceapă iapa? Bărbatul,
când se însoară, se miruiește cu duhul sfânt al tainei căsătoriei, care-l ridică la rangul de cap
al muierii, așa cum și Cristos e al bisericii. Împărtășindu-se astfel, lacrima curată de sfințenie
primită, îl ajută să absoarbă puterea dumnezeiască a locului în care așează casa familiei sale.
Ca urmare, el devine stăpân, nu intrus ca o gunoaie, al pământului unde se stabilește!
Liniștea lăsată dovedea că bărbații cugetau serios la spusele leliței Ilinca, ce-și târa pașii,
topindu-se, în accentuarea înserării, ca o umbră mișcătoare pe ulița satului. De când îi
murise omul în timpul asaltului Plevnei, făcut de armata română ca să scape țara de turci,
trăia singură, retrasă în căsuța ei din lemn, alcătuită din două camere și un cerdac, unde
înfloreau mușcatele îngrijite cu dragoste în vasele din pământ ars. Nu avea copii, dar îi
trecuseră mulți prin mână la școala din Pleșoi, pe timpul cât fusese dăscăliță. Deși gârbovită
și-n haine sărăcăcioase, pentru spiritul și înțelepciunea ei, se bucura mult de respectul
sătenilor. Fire blândă și iertătoare, nu se supăra când cei tineri i se adresau cu apelativul
”babo”, în locul celui de ”coană” sau, cel puțin, ”dadă”. Privindu-i în ochi cu o lumină senină
și sinceră, nu catadicsea să le răspundă zâmbind: ”Asta sunt acum! Ce-am fost,… nu mai
contează! Să fie sănătoși, voinici și ascultători! Mai ales de părinți!”
Simțindu-se atins direct în inimă de vorbele lui Rogoz, Nicolaie Rusu, scoate un oftat
prelung, apoi se îndepărtează-n tăcere de ceilalți, cu pași molatici și ușor dezechilibrați. O
sfârșeală tăioasă îi înmuia trupul, storcându-l de vlagă. Format în cultul muncii și al supunerii,
răutățile altora îl afectau dar nu se arăta. Prefera să se afundare-n muțenie ca să-și ascundă
suferința. Înghițind în sec, stăpânea cu greutate șuvoiul lacrimilor, pornit să-i inunde genele.
Doar gândul că-n ziua următoare hotărâse să culeagă porumbul din luncă, părea a-i însenina
sufletul și alunga norii negri ai supărării.
Nu era rus. Numele îi venea din vechime. Îi povestise tatăl său că a mers la ”Valea
Brătienilor” să-l vadă pe domnul Unirii, Cuza- Vodă. Aflat în drum spre Râmnicu-Vâlcea,
oprise caleașca domnească să adape caii în jgheabul izvorului cu apă multă și rece, care,
ieșind din mal, se scurgea, traversând drumul, direct în Olt. Falnic și frumos bărbat! După ce
și-a potolit setea, mirându-se de așa minune de apă, a vorbit mulțimii adunate să-l vadă.
Printre altele a zis că, întâlnind în cale asemenea izvor, e un semn divin că Unirea va fi
veșnică. Încheindu-și spusele cu urări de dreptate-n țară, s-a urcat în trăsură, continuându-și
drumul.
Costache, tatăl lui Nicolaie, se afla la muncă pe terenul său din lunca Oltului, situat în
apropierea drumului care ajungea la podul plutitor, folosit la traversarea Oltului, inclusiv de
către domnitor.
- Vineee Voodăăă! Strigă, la un moment dat cineva, agitându-și mâinile prin aer.
Lăsând totul baltă, Costache și-a iuțit pașii către izvorul din Valea Brătienilor, unde aflase că
domnitorul urma să facă un mic popas. Ajungând cu ceva vreme înaintea sosirii alaiului
domnesc, tatăl lui Nicolaie caută să se apropie cât mai mult de izvor. În forfota nerăbdătoare
a mulțimii, cineva, îmbrăcat în haine fine, boierești, își lovește coastele de cotul lui Costache.
Speriat că va fi pălmuit, tatăl lui Nicolaie se face mic, ridicând palmele a iertare în dreptul
obrajilor. Privindu-l tăios, orășeanul, în loc să-l plesnească, se luminează la față, apoi întreabă
cum îl chemă. Auzindu-i numele, rostește malițios:
- Bă, tu oi fi vreun urmaș al celor de la Rusidava.
Nepricepând nimic, dar bucuros că a scăpat de bătaie, Costache a dat din umeri. Reținând
denumirea, cu prima ocazie, l-a întrebat pe popa din sat. Acesta i-a explicat că a fost o
cetate, pe actualul teren al orașului Drăgășani, întemeiată de un mic trib dacic ,numit
”RUSII”,după culoarea roșcat-gălbuie, a vinului produs și comercializat de ei. După cucerirea
romană, cetatea a fost dărâmată și, mai către Olt , a fost zidit un castru roman, cu numele de
Rusidava-romană. Când s-au retras romanii și au venit năvălitorii, castrul a fost distrus iar
localnicii au fugit, care unde au putut, să scape de urgie. Fiecare, pe unde a ajuns, în loc să i
se spună pe nume, primea apelativul ”rus” ori ”rusule”, așa cum te-ai adresa azi cuiva ,
”oltene”, ”moldovene” sau ”muntene”.
Legat de numele său, Nicolaie nu mai știa și altceva, însă, povestea lui putea să fie
verosimilă, având în vedere faptul că multe nume semnifică porecla, originea sau rangul
primului purtător: Surdu, Căpitanu, Craioveanu. Dar te pui cu tradiția moșteană a
simbolisticii, în stare să ajute pe oricine vrea să înțeleagă rapid și ușor sensul atâtor lucruri?
Așa că Nicolaie n-avea cum să scape de sarcasmul unor glume pe seama numelui său:
- Măi….rusnacule! Ia să te duci la ”ai tăi” și să le spui să ne dea Basarabia înapoi. Altfel
confiscăm și noi ceva de la tine.
- Muierea, că și așa doarme sângură cât stă el de pază la porumbi!
Zâmbea și Nicolaie. Dar cam acru. Oricum, scăpase destul de ușor. Altora în aceeași
situație, adică stabiliți în sat după căsătoria cu fete ale locului, li se întâmplau lucruri mult
mai rele. Unul, Joița, luase de muiere o moșteancă apoi rămăsese aici. Cum exista un localnic
cu același nume, i-au zis Joițoiu. Asta însemna că-l tolerează, dar trebuia să se știe că el și
urmașii săi au fost ”împlantați” locului. Cu Nicolaie era mai greu să-i pocească numele. În
plus deținea în lunca Oltului o bucată de teren învecinată de multă vreme cu unii băștinași,
ceea ce-i putea conferi o recunoaștere pe jumătate de moștean.
Asemenea comportare duce cu gândul că omul dependent de natură nu poate trăi
minunăția visului că s-ar putea împlini doar prin rodul trudei și străduințelor sale. El se
pierde între fiorul propriei existențe pe niște meleaguri izolate și perspectiva de-a avea alte
orizonturi, situate dincolo de limita unor percepții imediate. Viața aspră nu-i permite să aibă
închipuiri ce s-ar putea transforma cu timpul într-un fel de ”ceva” în stare să-i schimbe în
mod radical existența, așa cum se întâmplă în societățile organizate pe baze dezvoltate de
instruire și informare. Pipernicit și stors, va căuta mereu o mulțumire a sinelui doar prin
mijloace considerate ciudate de acea lume atinsă de unda vibratoare a propriei emancipării
prin autodepășire. Unul dintre acestea îl constituie acea pornire către un fel de evlavie
pentru simbolistică, socotită pârghia principală de pătrundere în adâncimea multor
înțelesuri. Înlocuind comunicarea explicită, simbolistica tinde să ațâțe spiritul, încărcându-l
cu încrederea că exprimarea în cuvinte ocolitoare și pline de tâlc, în locul expunerii directe a
observației ori mesajului, deslușește mai clar profunzimea lucrurilor. O legendă, zicală sau
proverb, spuse tinerilor într-un anume context, aveau darul să-i responsabilizeze mai repede
pentru acțiunile săvârșite.
Datul de gândit ajuta mintea oricui să cuprindă o idee într-un sens mult mai larg decât
povața deschisă. Că obiceiul provenea de la daci, unde sfatul bătrânilor suplinea instruirea
școlară, ori din altă parte, reprezintă o chestiune pierdută-n colbul trecerii vremurilor.
Important rămâne faptul că vorbele pline de tâlc sau povestirile cu valoare de simbol, pe
lângă îmbogățirea zestrei culturale, funcționau ca o lamă de ascuțire a spiritului. Plecate de
la pățanii anterioare, reale sau imaginare, cu rol educativ pentru prevenții și împliniri
viitoare, aveau scopul de-a induce în minte ideea că se poate ieși din orice situație, cu
condiția să ai suficientă istețime pentru găsirea soluției cele mai potrivite. Exemplul următor
poate fi edificator:
- Cică niște soli ai unui rege, pornit să invadeze teritoriul țării, s-au prezentat la Vodă cu-n
săculeț de mei, somându-l să se predea, fiindcă armata cotropitoare ar fi mult mai
numeroasă decât boabele respective. Cumpănind puțin situația, Vodă cere să-i fie adusă o
tipsie de lut și un cocoș. Varsă meiul pe tavă apoi o așează în fața cocoșului. Cât au mai
continuat discuțiile, acesta înghite jumătate din grăunțe, apoi, săturându-se, împrăștie restul
cu ghearele.
Tâlcul legendei are menirea să dezvăluie două lucruri: cu lăudăroșenia pierzi, nu câștigi iar
o forță, oricât ar părea de mare, ascunde vulnerabilități care, atacate inteligent, o poți
învinge.
Tot de simbolistică se leagă și tradiția atribuirii unor nume ori porecle, în scopul evocării
comportării, valorii sau originii cuiva. Dacă mama nu era căsătorită ori tatăl nu recunoștea că
cel născut îi aparține, copilul era considerat ”din flori”și primea un nume de floare: Crin,
Trandafir, Leandru, Codruța, Sulfina, potrivit dorinței mamei. Cum, pe vremea aceea, se
întâmpla, adesea, ca femeile să muncească la câmp până la venirea sorocului, mulți copii se
nășteau pe miriște, pășune, în pădure sau lanul de porumb. Ulterior, după ce creșteau,
comportarea lor oferea motive să li se atribuie porecle:Tufean, Bourean, Câmpean,
Pădurean, Răsturnica, Măidănica, Clondirica. În aceeași categorie intrau și diminutivele,
având ca rădăcină numele sau porecla mamei: Măidănel, Clondirel, Săndel. În familiile
constituite normal, tații dădeau nume fetelor iar mamele, puteau, numai cu acceptul soților,
să-și îndemne nașele ca să boteze copilul după dorința lor.
Statutul de oameni liberi, stăpâni pe bucata lor de pământ, conferea moștenilor din
Cremenari o demnitate smerită și restrânsă doar în interiorul mediului lor existențial,
exprimată printr-o anume atitudine: privirea înainte și capul sus, pe care așezau o căciulă
înaltă, similară celei purtate de Tudor Vladimirescu. Era modul lor de a-și afirma cu mândrie
libertatea. Osândiți la istovire ca robi ai propriului petic de pământ, priveau emanciparea ca
pe un element mai mult stricător tradiției, intrată-n sânge, decât ca pe ceva în stare să le
schimbe viața într-un mod cu mult mai benefic. Modești în pretenții, căutau să-și asigure
traiul, în bună parte, din roadele pământului, pe care-l munceau cu dragoste și devotament.
Priveau spre cei mai bogați și puternici decât ei cu aceeași distanță, de la care se uitau la cei
aserviți moșiilor boierești sau mânăstirești. Riscând adesea să le îngroașe rândurile, sperau
să-și păstreze identitatea utilizând simbolistica originii prin așezarea în fața numelui a
prenumelui tatălui, uneori și al bunicului. Recunoașterea calității de moștean echivala cu un
rang în ierarhia socială a vremii, ce-i conferea libertatea. Spre deosebire, clăcașul prelua
”servitutea corporală” de la înaintași, pe care o transmitea urmașilor săi, chiar și-n situația în
care deținea propriul teren agricol. Pământul primit ca danie sau cumpărat de la boier, nu-l
scotea pe clăcaș de sub incidența aservirii feudale. Stăpânul moșiei în care fusese integrat
satul, avea dreptul să-și exercite autoritatea asupra persoanei supusului, chiar și-n noua
postură de proprietar de pământ. Asta însemna că cine avea o asemenea calitate nu putea
părăsi satul fără aprobarea stăpânului , deoarece trebuia să-i stea la dispoziție ”zi și noapte”,
cum sunau regulile aservirii.
În atari condiții devine naturală atitudinea băștinașilor din Cremenari de a-și etala cu
mândrie originea lor moșteană de câte ori se ivea ocazia. Știind acest lucru, Nicolaie Rusu
căuta să-și vadă de ale lui, evitând amestecul în desele certuri , izbucnite din te miri ce. O
încercare anterioară de aplanare a unui conflict, apărut din nimic, îl cam lecuise:
- Bă, tu să faci ordine acolo, de unde ai venit. În locul acesta, noi suntem stăpâni.
Cu toate favorurile libertății, viața Cremenarilor era departe de a fi roză. Birurile, suprapuse
capriciilor vremii și pagubele cauzate de sălbăticiunile pădurii, le subțiau în dese rânduri
veniturile până aproape de limita supraviețuirii, cu toate străduințele epuizante depuse. Spre
a putea ieși din impas, erau nevoiți să recurgă și la alte activități. Unii luau cu ”învoială”,
(arendă), anumite suprafețe agricole boierești sau mânăstirești, fapt ce-i împovărau și mai
mult, datorită prestațiilor gratuite în folosul proprietarilor(clacă). Alții reușiseră să învețe
cum să extragă din pământ și să prelucreze o rocă sedimentar-silicioasă, care producea
scântei în timpul lovirii cu o bucată de oțel, numită cremene. (Termenul, provenind de la
bulgărescul ”kremeni”, definește un material, apărut ca depuneri neregulate pe un nucleu
mineral, între alte roci de calcare și cretă. Ea a fost folosită în vechime la aprinderea focului
cu amnarul iar mai târziu, pe post de capsă inițiatoare exploziei prafului de pușcă la armele
cu foc. Așa că n-ar fi de mirare, când cerința de cremene a sporit, mulți locuitori ai zonei să fi
făcut bani frumușei cu această îndeletnicire, conturând ulterior chiar și numele satului). Erau
localnici care susțineau că obțin venituri serioase din vânzarea granulelor de aur, extrase din
nisipul Oltului.
- Laude moștene! Cum să scoți aur din năsâp? Aurul, fiind așezat de Dumnezeu în locuri
tainice, prin munți, n-are darul oricine să ajungă la el! își exprima Nicolaie Rusu, totala sa
neîncredere față de un asemenea posibil demers.
Lui Nicolaie îi venea greu să înțeleagă această mândră înverșunare a moștenilor. În mintea
lui erau tot oameni ai pământului. Majoritatea, ca și el, din asta trăiau. Atunci de unde
atâtea ifose? De ce-și dau atâta importanță și-l privesc ”de sus”, atribuindu-i calificativul
”venetic”? Nu făcuse în fața altarului același jurământ sacru al căsătoriei, împlinind aceeași
rânduială a lui Dumnezeu de-a trăi în pace și liniște și de-a trudi la fel pentru orice picătură
de agoniseală? N-ar fi de ajuns credința în Dumnezeu și faptele fiecăruia să facă deosebirea
dintre oameni?
Nemulțumirea lui Nicolaie datorată gestului câtorva săteni de a-l trata ca pe un intrus și nu
ca pe unul de-al lor izvora din neînțelegerea firii omenești. Fudulia moștenilor, chiar dacă
mulți dintre ei erau destul de săraci, comparativ cu o bună parte a țăranilor înstăriți dar
așezați pe teritoriul fostelor proprietăți moșierești, pornea din cultul pentru originea proprie.
Formați în mentalitatea că ei nu proveneau din rândul ”slugilor de neam” ale cuiva, ci sunt
oameni liberi să-și împlinească rostul vieții după propria dorință și nu a altuia, considerau că
li se cuvine dreptul de-a putea privi oarecum ”de sus” alte categorii de populație blestemate
de soartă. În mintea lor, Nicolaie era un ”berc”, adică un ins turtit precum căciula strămoșilor
săi, care merită luat sau nu în seamă, după cum ți-e cheful. În multe situații, se întâmpla ca,
pe ”moșia” unor moșteni mai avuți, cineva să aibă obligația prestării in muncă a unei părți
din rentele sale de aservit față de un anume stăpân, ca plată a acestuia pentru anumite
servicii primite de la moștenii respectivi. Acest lucru dezvolta în mintea oricărui moștean
ideea că ”aservitul” devenea și pentru el un fel de supus indirect. Ca urmare, Nicolaie Rusu
nu putea face excepție. Era considerat un ”pripășit”, un venetic adus de soartă doar să le
tulbure modul lor de viață.
Lucrurile stăteau altfel cu nevestele aduse din alte sate. Nefiind ”oameni” ci… niște ”biete
muieri”, obligate să-și urmeze bărbatul, precum biserica pe Cristos, nu erau privite ca
”intruse”, iar copiii lor primeau automat recunoașterea calității de moștean. În cazul în care
soțul nu recunoștea copilul, acesta devenea ”copil din flori” , botezat ca atare și fără drepturi
succesorale. După ce creștea, dacă era băiat și demonstra că e bun gospodar, se putea însura
c-o fată din sat și intra în rândul moștenilor, (mai ales dacă-și schimba numele după cel al
soției).
Cu toate că știa multe din obiceiurile și mentalitățile moștenilor, Nicolaie Rusu nu era în
stare să priceapă folosul menținerii unei asemenea tradiții. În mintea sa, oamenii ar trebui să
se diferențieze între ei mai mult după merite, decât neamul din care provin. Pe de altă parte,
satul Bercioiu era acum altceva în comparație cu cel al strămoșilor ”berci”. Începuse a da
semne de ceva mai multă prosperitate față de Cremenari. După eliberarea din șerbie, ”cu
voe de va fi stăpânului său și fără de voe”, cum suna documentul dezrobirii, urmașii
”bercilor” s-au pus serios pe treabă. Suprafețele agricole clăcășite de înaintași, la început, le-
au lucrat ”cu învoială”. Obținând bune venituri din creșterea viermilor de mătase, viticultură,
pomicultură și, în special din legumicultura practicată în lunca Oltului, (activitate ce-i făcuse
mai vestiți ca Ostrovenii din Râmnic), satul a înflorit în mod simțitor. Odată cu înmulțirea
populației datorită noilor condiții prielnice, dispar bordeiele, fiind înlocuite de case noi și
arătoase. La circa douăzeci ani distanță de la data zidirii bisericii Cremenarilor ,(numai prin
forțele proprii ale enoriașilor), Mânăstirea ”Cozia”, noua deținătoare a moșiei boierilor
Rudeni, ctitorește în satul bercioilor o biserică nouă și frumoasă, din zid.
Asemenea schimbări benefice stârneau mirarea cremenarilor, dar nu reușeau să le scoată
din cap ideea că vecinii lor pot fi ceva mai mult decât niște ”supuși”,fapt ce-l scotea din sărite
pe Nicolaie:
- Dacă nu-și lapădă această mentalitate învechită, în locul fericirii, se vor procopsi cu ruina
sufletelor pierdute-n rătăcire. Îmi spun că sunt ”măritat” aici. Și? Stanca nu provine din
rândurile lor? Ținând cont de faptul că, atât cât am, e doar rodul mâinilor mele, cu ce aș
putea fi mai prejos ca ei?
Supărarea lui Nicolaie era întemeiată. Într-adevăr, după ce o luase pe Stanca de muiere, s-a
gândit să-și încropească rostul vieții lor pe un drept de pământ al nevestei. Începuse cu
înjghebarea unei odăi din bârne, tencuită cu pământ și așezată pe o fundație de bolovani. Pe
timpul cât lucra la ea, nu scăpase de unele ironii răutăcioase:
N-o să vezi palat zidit
D-un păduche altoit.
Înghițea în sec, continuându-și lucrul ca și când n-ar fi auzit nimic, deși simțea în piept
atâtea zvâcniri dureroase. Convins că omul nedrept și rău are un pact cu diavolul, se încuraja
cu ideea că superioritatea binelui va zdrobi cândva apucăturile pizmașe. Scurgerea vremii
mai domolise asemenea porniri supărătoare, însă fără a fi complet anihilate. Priceperea și
perseverența îl ajutaseră să înfiripeze o gospodărie demnă de un om deprins cu hărnicia.
Legând cu odaia încă două încăperi, tencuite și văruite în alb, ferestrele și pridvorul din lemn,
vopsite gri, înfățișau o casă cu nimic mai puțin arătoasă decât cele din vecinătate, care
aparțineau autohtonilor. În timnicul alipit peretelui din spate se putea observa, pe polițele
cioplite cu barda, aproape întreaga strânsoare a rezervelor de mâncare, pregătită în vederea
păstrării peste iarnă: șiraguri de ceapă și usturoi atârnate în cuie, coșulețe din răchită cu
poame sau diverse ciuperci uscate, păstăi de fasole opărită și zvântată la soare, adunată în
traiste din pânză de sac. Sub polițe stau rânduite o putină cu brânză, alta cu pastramă de
oaie și vasele cu murături din varză, gogoșari și gogonele. În partea opusă, butoiașul cu țuică,
deasupra căruia este fixată o poliță pe care sunt așezate lădițele umplute cu fasole boabe,
prune uscate și nuci. În colțul format de laviță și peretele casei se văd câțiva dovleci, niște
ridichii negre, îngropate pe jumătate în nisip, iar deasupra, pe un raft ceva mai lat, o
grămadă de mere crețești, alăturată alteia de pere amărui de toamnă târzie.
 Gospodăria lui Nicolaie se completa cu o cuhnie, amplasată la câțiva pași de casă, dotată cu
vatra și cuptorul, unde Stanca pregătea mâncarea mai tot timpul, cu excepția zilelor prea
friguroase de iarnă. Pe vatră fierbea mămăliga într-un tuci, așezat pe pirostrie iar restul
preparatelor, în oale de pământ nesmălțuite, puse în jur, lângă foc. La cuptor cocea pâinea
sau turta din mălai pentru duminică ori alte sărbători importante. Staulul vitelor și cotețul
porcilor, construit lângă cel al găinilor, completau aria curții, împresurată cu un gard din pari
înfipți în pământ și împletiți cu nuiele rezistente de ulm.
Privită în ansamblu, gospodăria lui Nicolaie nu oferea nimănui motive pentru invidie, dar
nici nu arăta mai sărăcăcioasă decât a multor moșteni cu ”ifose de prinți”, cum se răcorea ori
de câte ori se simțea ofensat. Gândirea sa, structurată pe valori diferite de a moștenilor, îl
împingea spre credința că apanajele libertății constituie o șansă de schimbare în bine a vieții
oamenilor:
- Dacă poți, ajută aproapele, nu-ți azvârli pe el supărările tale. De ce să-l batjocorești,
stropindu-l cu mocirla pizmuirii? Dacă vrei mai mult, ia cu învoială un teren în luncă și, bașca
de ce-i dai stăpânului, tot obții aproape dublu față de cât îți dă huma unuia de aici, la fel de
mare!
Socotind că-i lua peste picior bagatelizându-le misterioasele fire, intrate-n sânge din
vechime, ce-i lega cu strășnicie de pământul lor, câtorva săteni le sărea țandăra:
- Niciodată supusul n-o să aibă judecată de stăpân. El este ca teaca salcâmului pe care o
duce orice vânt unde poftește. Acolo, dacă sămânța îi încolțește, bine! În caz că nu, la fel! Or,
viața înseamnă altceva, băăă….”Frunză-n drum”. Mintea de slugă nu poate pricepe cum e
chestia cu mândria de neam fiindcă n-a simțit niciodată în trupul ei zgâlțâirea adusă de fiorul
unirii cu sufletul străbunilor. Sluga e pentru ea și atât. Învață să se gudure pe lângă cineva
mai tare și mai mare ca să-i meargă bine doar ei. Nu știe de mamă sau tată, dar nici n-o
interesează. Pe când la noi….stau altfel lucrurile. Moștenirea părintească, preluată de la o
generație la alta e ”MAMA” și ”TATA ” care ne-au făcut și ne vor face totdeauna OAMENI, nu
slugoi. Această ”moșie”, mare, mică, bună, rea, e a noastră. Ea ne-a ținut aici și ne va ține de-
a pururi, în veci. Adevărat e că ne dă puțin, dar e curat. Munca noastră, de pe bunul nostru.
Că ce nu-i al tău, oricât de frumos și valoros ți-o părea, nu ține de cald. Mai ales când ți-
ajunge în mână prin înșelătorii! Te prinde blestemul lor și….praful se alege!
Asemenea idei, intrate-n conflict cu propriile-i convingeri, tulburau des forța înțelegerii lui
Nicolaie privind rostul așezării lucrurilor în lume. Nu voia să întineze în vreun fel credințele
nimănui, însă i se părea imposibil să pătrundă sensul tainic al conexiunii moștenilor cu
pământul lor. Dar, astă-seară, i se deschidea o ferestruică luminoasă în negura nelămuririlor
sale: sarea pământului nu e o simplă poveste înduioșătoare, cât un adevăr al sufletului, a
cărei vibrare, dacă nu știi s-o tratezi corect, te poate chiar omorî.

***

Vioiciunea razelor soarelui de toamnă transforma negura lăptoasă a dimineții în fâșii

subțiri, fumurii, ce păreau a se rupe dintr-o pânză uriașă destrămată, care acoperise cerul
până de curând. Umezeala rece din aer obligă trecătorii să iuțească pasul, zgribulindu-se în
veșminte, la gândul că în curând, căldura, așteptată ca o binecuvântare, ar putea alunga
abureala din jur.
Nicolaie Rusu pregătea înhămarea calului la căruță, bucurându-se că vântul împrăștia norii
amenințători de ploaie iar ridicarea ceții îi spulbera temerea că și azi ar fi fost nevoit să
amâne culesul porumbului. Se săturase de atâtea nopți sacrificate pentru a-i păzi de niște
”diavoli de mistreți”, sălășuiți în pădurea Giurgenilor.
Adânc și învolburat între ”Râpa Bercioilor” și malul ”Muntenilor”, Oltul, odată scăpat din
această strâmtoare, se desfăta, relaxându-se prin lățirea albiei într-o curbă largă, după care
își strângea iarăși apele, spre a-și vedea liniștit de drumul către Drăgășani. Când era secetă în
amonte, la ”Cotu’ lui Manciu”, după numele celui care construise cândva o moară plutitoare
în avalul curburii, din mijlocul apelor, se iveau, ca niște cocoașe alungite, două porțiuni de
pietriș, unde zăceau înnămolite crengi și trunchiuri de arbori. Cunoscătorii puteau traversa
atunci vadul doar sumețându-și nădragii deasupra genunchilor. Se mergea ușor în diagonală
către insulițe, apoi, câțiva pași în linie dreaptă iar la final, altă diagonală, încât întreg traseul
se asemuia literei ”U”cu brațele înclinate. Mânați de instinct, câțiva mistreți, ceva mai
”obraznici”, urmau traseul oamenilor și, în loc să se îndrepte spre iarmarocul săptămânal de
la ”Fântânele”,le bântuiau recoltele. Pentru a scăpa de necaz, sătenii completau zilele de
muncă în gospodării cu nopți de pază. Înarmați cu ciomege și felinare aprinse, patrulau malul
apei până-n zori. La auzul primului grohăit strigau, făceau zgomote puternice și aruncau cu
pietre în direcția respectivă, spintecând și întunericul cu tăciuni aprinși. Dar nu reușeau
totdeauna să-i sperie. Pe timp de ploaie sau când lumina lunii pierea pe după nori, se
pomeneau cu ”jidăniile” aproape de mal, hotărâte să ”aprecieze” recoltele lor. Lupta era
cruntă. Amestecul chiotelor și grohăiturilor amenințătoare, întrerupte de guițături, când
vârful bâtei sau vreun bolovan, se întâmpla să ia contact cu râtul ori capul ”invadatorului”,
străbătea smoala nopții până departe. Ivirea zorilor oglindea rezultatul: oameni epuizați, dar
fericiți de convingerea că salvaseră mare parte din truda lor. Câștigaseră o bătălie dar nu și
războiul. Un mistreț, lipsit de respect față de străduințele oamenilor, reușise trecerea
barierei și făcuse destulă pagubă, însă nu prăpădul pe care l-ar fi adus întreaga turmă.
Încruntarea figurii lui Nicolaie izvora din gândul că noaptea trecută nu mai stătuse de pază.
Dacă mistreții, mulțumiți cu bogăția de jir și ghindă a pădurii, renunțaseră de ceva vreme să-
și manifeste prezența, nu același lucru îl puteau face și hoții.
- Niște lepădături împovărate de blestemul Domnului cu patima beției și leneviei, îi
caracteriza Nicolaie. Și nici nu iau, măcar, la rând! Aleg știuleții cei mai frumoși, nenorociții!
- Ai pățit ceva, Nicolaie? răsuna glasul cunoscut al Stancăi.
- Mă gândeam că era bine dacă stam la covercă și azi –noapte. Am visat o muiere oacheșe
cu-n copil în brațe care râdea și râdea, arătând cu mânuța spre mine.
- E semn rău! Te pomeni că, Doamne ferește, ne-au cules tâlharii porumbii, rosti Stanca
îngrijorată, în timp ce repeta semnul crucii, orientându-și fața către răsărit, ca-n clipa
următoare să dispară în casă.
Coverca era un adăpost, făcut la marginea terenului cultivat cu porumb, din câțiva pari
bătuți în pământ. La partea superioară se fixau, prin legare cu sfoară, niște prăjini împletite
cu nuiele și crengi. Peste acest coperiș se așeza un strat de iarbă, paie sau fân, suficient de
gros cât să împiedice pătrunderea apei de ploaie în interior. Nicolaie continuase împletirea
nuielelor pe unul din capete și cei doi pereți laterali, alcătuind un fel de cămăruță deschisă
către lanul cu porumbi, garnisită la interior cu bucăți de rogojini vechi și o cergă uzată,
folosită drept învelitoare când pircota pe stratul de coceni și paie uscate.
Cândva, neguțătorul Neață din Ciolpani, îi propusese un schimb de terenuri:
- Hai, mă Nae și ia pământu’ din ”Dealu’-Șir’ lui”, în locul ăluia din Munteni. Câștigi îndoit:
ți-e mai aproape, scapi și de grija furatului. Nu mai pui că e și-o arie mai mare ca aia din
luncă.
- Nu poci dom’le! Parcă, aș rupe o bucată din mine!
 Nu se îndura. Era pământul său. Însoțindu-și părinții la muncă din fragedă pruncie, suflul
locului îi pătrunsese tot sângele. Mireasma ierbii proaspăt cosite ori, abia încolțite
primăvara, îi crea o stare de bucurie liniștitoare, ce n-o simțea ”nicăiri” în altă parte. Știa cu
ochii închiși orice denivelare și fiecare colțișor cât e în stare să producă. Când își rotea
privirea asupra întregii suprafețe, atingea culmea propriei măreții, aidoma unui zeu adulat de
supușii săi.
Avea pe cap o pălărie colorată între ceva maro și gri, din cauza învechirii, cu fundul apăsat
în interior, borul din spate ridicat iar cel din față lăsat pe frunte. În picioare purta opinci
ușoare din piele de porc și obiele din cânepă, legate cu nojițe peste cioareci până sus,
aproape de genunchi. Cămașa simplă, albă, de in, era strânsă la mijlocul taliei cu chimirul
negru, din piele unde ținea amnarul, iasca și punguța cu tutun. De obicei nu fuma, dar
simțea nevoia să se ”fandosească” și el cu o țigară când îl mai lua pofta de o discuție în sat,
cu oamenii. Uneori se trezea câte cineva să-l ia peste picior:
- Bă, sărăntocule, dacă nu te lua Stanca de bărbat, păzeai și acum porcii Borăneștilor.
Ca să ascundă vălul mâniei și revoltei ce-i înroșea obrajii, ochii lui Nicolaie se îndreptau,
abătuți, spre pământ ca după o comoară. Simțindu-se mic de umilire, ezita să răspundă pe
loc. Convins că Dumnezeu iubește și nu disprețuiește lumea, se gândea că omul nu poate fi
nedrept și rău decât numai atunci când îi suflă-n gură diavolul.
Într-un fel, Nicolaie,avea dreptate. Nu poți judeca oamenii. Doar faptele lor. Cum să urăști
pe cineva care nu ți-a făcut nimic? De ce nu-și poate vedea fiecare de-ale lui fără patimă și
zvâcniri pizmașe? Numai Necuratul e de vină! El își vâră coada-i spurcată să mutileze
sufletele unora ca să-i îndemne mai ușor pe drumul apucăturilor răutăcioase și încărcate de
viclenie iscoditoare.
Unde greșea Nicolaie?
Asemenea inși n-au să vadă niciodată adevărul fiindcă nu diavolul le acoperă văzul ci
ochelarii propriilor frustrări, infestate cu multe nemulțumiri răutăcioase și pline de ură.
Agățându-se ca de un pai doar de adevărul fabricat în laboratoarele închipuirii sale,
pătimașul țese din înfăptuirile altuia haina propriei neputințe. Sub umbrela văicărelilor
nevinovate și unei aparente nemulțumiri de sine, se pregătește, în fapt, să ascută sabia
zâzaniei în scopul pornirii cruciadei sale pentru dezechilibrarea relațiilor interumane, care-i
deranjează teribil imaginarul în care trăiește. Lipsit de sentimentul dragostei și respectului
față de celălalt, el nu este capabil să zidească nimic. Din această cauză are o pornire
nesățioasă pentru a demola reușitele altora. Ura neadormită din sufletul său crește
proporțional cu orice izbândă a cuiva, încingându-i comportarea ca un brâu aprins de
jeraticul invidiei.
- Pătimașul pare blestemat de Cel de Sus cu surzenie la glasul ce strigă sufletului să fugă din
calea ispitelor diavolești, răspunse Nicolaie într-un târziu, mirându-se în gând cum de putuse
scoate pe gură asemenea cuvinte.
- Parcă vorbește popa-n biserică, se făcea auzită vocea autoritară a lui N.S.Teodorescu,
surprins de scurgerea timpului până la sosirea unui răspuns din partea lui Nicolaie, la vorbele
batjocoritoare, rostite de Ion Bardac.
- Glumeam și eu! De ce trebuie să se supere? Încercase o justificare Bardac, după care
adăuga:
- Acum o să-ți cer un smoc de tutun ca împăcare, că te-oi cinsti și eu cu un rachiu bun.
Nicolaie se îndreptă tacticos de șale, duse mâna la chimir și scoase punga cu tutun,
poftindu-i pe toți, care doreau, să se servească. În liniște, fiecare se concentra să înșire pe
foița de hârtie ”iarba dracului”, apucând cu trei degete firicelele maronii. După asigurarea
cantității necesare, întindeau grămăjoara de tutun pe întreaga lungime a foiței prin bătăi
ușoare cu arătătorul, apoi răsuceau hârtia până ce marginile se petreceau suficient să poată
fi lipite între ele cu saliva rezultată de atingerea cu vârful limbii. Cine termina primul
confecționarea, aprindea țigara cu amnarul, apoi, după întețirea jarului prin câteva pufăieli
scurte, o întindea celorlalți să-și aprindă pe rând țigara abia confecționată.
Momentul fumatului, instituindu-se ca un fel de ritual al păcii și împăcării, era tratat cu
solemnitatea specifică lucrurilor de mare importanță. Scoțând, în tăcere, fumul pe nări, cu
pauze lungi, oamenii păreau cuprinși de meditarea necesară înaintea încheierii unor acte de
însemnătate deosebită. Nicolaie, văzând în acest obicei doar ispita răului, la început căutase
să nu-l adopte. Ulterior, realizând că poate constitui ocazia îmbunătățirii legăturilor sale cu
ceilalți, s-a răzgândit. Ca orice creștin cumsecade, plutea deseori între regretul deprinderii
unui nărav păcătos și nădejdea că soarta nu-l va pedepsi pentru atâta lucru. Numai nevastă-
sa îl mai certa câteodată:
- ’Rar ale nușcui de țâgări! Auzi, să dai bani și, nu puțini, ca să miroși urât.
N-avea suflet rău. Chiar își iubea sincer bărbatul. În plus știa că lui Nae al ei îi lipseau multe
din păcatele altora. Dar, ca orice muiere, își vărsa năduful propriilor nemulțumiri, dând din
gură când își aducea aminte. În rest îi purta de grijă ca o mamă: să mănânce la timp, să aibă
hainele curate,cârpite și cu toți nasturii. Având, aproape mereu ținuta ”cum trebuie”, oferea
ocazia unor săteni, mai puțin mulțumiți de propriile neveste, să-și arate malițiozitatea:
- Mă, Nae, tu ar trebui să-ți schimbi numele. Cum te ține muierea, arăți mai mult a
grecotei, decât a rus.
La rândul ei, Stanca, deși provenea din familia destul de înstărită a Rogozeștilor, nefiind o
femeie după care să se înghesuie prea mulți bărbați să-și întoarcă privirea, nu putea scăpa
de bârfa înciudată a altor muieri adunate la un loc:
- Uite, pleoștita hăluia, ce noroc i-au dat ursitoarele! Să aibă parte de un om așa bun, că
nici prin față n-ar trebui să-i treacă! Harnic, nu merge beat acasă, apăi s-o ia la bătaie, cum
fac alții….Pe deasupra, mai arată și bine!
Atunci când se întâmpla să-i ajungă la urechi unele măguleli la adresa bărbatului său,
creștea inima Stancăi de bucurie, dar nu voia s-o arate. Răspundea cu un glas îndulcit cu
miasma unei modestii prefăcute:
- Vorbe de muieri, Niculină. Nu lua sama la ele. Dacă ar fi așa, ehei….,am zice că trăim în
rai. Avem și noi multe greutăți, că…nimic nu poți să ai fără muncă ziulica întreagă!
Alte voci susțineau că Stanca umblase, mai mult ca sigur, cu ”fermece și descântece”. Altfel
nu putea lua de bărbat un om ca Niculaie.
- Cin’ s-ar uita surată, la ea? N-o vezi cum arată? Cu nasul acela ascuțit și ochii umflați,
seamănă cu o bufniță.
- Dar, să știți că nici Nae nu e chiar ușă de biserică. Io am auzât că ar avea un mare păcat pe
suflet ! Prea se compoartă el cu mănuși față de oameni! Cu Stanca …,nici nu mai spui. N-ați
oservat? Când îl întrebi ceva, îți răspunde parcă trebuie să-i scoți cuvintele cu cleștele.
Într-adevăr, Nicolaie nu se întărâta la vorbă. Replica simplu și sec, lăsând impresia că are
gândurile în alt ă parte. În loc să spună ”bună ziua”, ridica scurt mâna dreaptă către borul
pălăriei, apoi o cobora iute, ca și cum vroia să se îndepărteze de ceva fierbinte și-și vedea
mai departe de ale lui. De nu erai atent să-i observi gestul, rămâneai cu impresia că n-ai fost
nici luat în seamă. Aparenta sa izolare de flecăreala celorlalți izvora din convingerea că un ins
poate fi înțeles de altul numai dacă acesta dorea. Dacă nu, geaba îi toci auzul cu sumedenie
de cuvinte. Rezultatul e același. O ține pe a lui ca și cum ar fi surd. Altceva este vorba directă,
rostită sincer și cu dreptate. Face cât altele o sută. De rest se ocupă duhuri nevăzute, aflate
permanent lângă oameni. Ele aud și cunosc totul. Stăpânesc gândurile și comandă faptele.
D’aia, cine nu are credință, e îndemnat la rele. Nu se poate ascunde după cuvinte, fie ele
oricât de bine meșteșugite. Până la urmă, adevărul tot iese la lumină, ca uleiul deasupra
apei, astupând izvorul vorbelor seci, spuse de atâtea ori fără rost, care este gura lumii. Când
Necuratul ajunge să controleze omul, reușește să-i tulbure și judecata cu închipuiri,
înnegrindu-i sufletul cu false dreptăți. În acest scop urzește minciuna și firul ispitei scornelilor
ca să dărâme buna credință între oameni.
- Se zice că Nae a fugit de acasă tocmai când tat’său, blnav la pat, ar fi avut cea mai mare
nevoie de ajutor.
- Așa o fi, că prea pune capu’n pământ, dacă-l întrebi despre ai săi!
- Da’ Stanca ce zice?
- Nimic! De unde să știe astfel de amănunturi? Când l-a luat ea, Nae era în curtea
Borăneștilor iar tat’său pierise din lumea noastră.
Zvonuri , scorneli, bănuieli. Foșnetul lor se întinde în multe minți ca vântul prin frunzele
uscate. La zgomotul lor, spusele lui Nicolaie se pierdeau în umbra îndoielilor. Faptul că nu
”fugise” de acasă, ci fusese trimis de copil, să slugărească la o curte de boieri, nu mai avea
importanță. Întotdeauna, gura lumii a fost și rămâne slobodă, să adauge din imaginar ceea
ce nu știe ori nu vrea să știe.
Era o vreme când familiile sărace nu se puteau descurca fără a-și trimite copiii să
trebăluiască pe proprietățile celor înstăriți. Uneori doar pentru mâncare și haine. Cu această
ocazie, unii învățau și câte o meserie, lucrând ca ucenici în anumite ateliere, funcție de
nevoile moșierului pentru anumite munci, cu grad ceva mai ridicat de calificare. Acolo unde
erau mai mulți copii, întâmplarea făcea uneori ca frații să lucreze în locuri diferite și să nu se
vadă cu anii. Rupându-se, astfel, legăturile directe cu familia, de multe ori se întâmpla să
apară fel de răceală între cei plecați de acasă și restul familiei, numită înstrăinare. Ca urmare,
în unele cazuri, revenirea la vatra părintească provoca mai multă ostilitate, decât bucurie,
fapt ce-l trăise Nicolaie pe propria-i piele. Până ce urma să se lămurească situația, Nicolaie s-
a hotărât să lucreze la curtea Borăneștilor ca îngrijitor de porci. Ca flăcău, cu toate că nu se
remarcase prin cine știe ce, reușea să atragă privirile fetelor, însă timiditatea îl obliga să se
strecoare prin viață aproape furișându-se. De acest lucru a știut să profite Stanca. Ascultând
în dreapta și stânga, și-a dat seama repede că ar fi destule fete doritoare să-l ia pe Nicolaie
de bărbat, așa că s-a grăbit să le-o ia înainte. Mergând în ”Duminica Tuturor Sfinților”la
hramul bisericii din Bercioiu, face în așa fel încât să stea lângă Nae, apoi îl invită la horă în
Cremenari, chiar duminica următoare. Aici nu l-a slăbit o clipă, lăsând impresia tuturor că
flăcăul venise special pentru ea. Pe margine, babe mirate și surprinse își dau coate,
comentând pe un glas cu accente răutăcioase:
- Te pomenești că și-a găsit sacul petecul. O fi ceva de el? că Rogozeștii sunt cu pretenții…
ehei, nene!
Stanca trăgea cu urechea și-i creștea inima, în special când observa mutrele înciudate ale
fetelor, socotite mai frumoase ca ea. Prefăcându-se a răspunde cuiva unei anume întrebări,
rostea cu glasul gâtuit de emoție și privirea îndreptată spre grupul bătrânelor:
- Nunta? Aveți răbdare! O să chemăm tot satul. Mai ales că ne-a promis tata c-o să ne ajute
să avem cuibul nostru pe dreptul meu de pământ din Țarină.
Luat pe neașteptate, Nicolaie se limita la o aprobare formală prin mișcarea ușoară a capului
și schițarea unui zâmbet nedefinit. Mândră și încântată, în aceeași, seară l-a prezentat
părinților ca pe un trofeu. La nici două luni după acest moment, preotul satului le făcea
slujba cununiei.
 ***

Cum tinerețea împinge pe oricine să plutească numai pe aripi de vise, arareori e în stare
cineva să-și dea seama la vârsta aceea că-n viață există și atâtea lucruri mizerabile menite să-
i aducă schimonosirea. Soarta nu l-a cruțat pe Nicolaie de asemenea adevăr. Abia împlinise
treisprezece ani, când a trebuit să schimbe căldura copilăriei sărăcăcioase din sânul familiei,
cu povara traiului într-un mediu plin de asprimea corvezilor. Speriat de necunoscut chiar din
ziua în care tatăl său l-a dat ”în grija” domnului Cernescu, administratorul unui colț din
moșia boierilor Lahovari, Nicolaie și-a îmblânzit existența cu pavăza celor trei rugăciuni,
învățate de la mama sa.
Fost căpitan de cavalerie, domnul Cernescu, deținea o chingă de pământ situată la limita
satelor Bârsești și Ruda, întinsă între șosea și vatra Oltului. Pe lângă pasiunea creșterii cailor,
boierul încropise și câteva mici ateliere de fierărie, rotărie și curelărie. Lumea vorbea că
activitatea căpitanului ar avea ceva legătură cu armata, fapt ce-l încântase pe tatăl lui
Nicolaie să-și aducă băiatul aici. Chinuitoarea viață de copil hărăzit să muncească de
timpuriu în forma sâcâirii să ajute după puterile sale acolo unde era solicitat, zdrobea
personalitatea adultului de mai târziu, consolidându-i resemnarea trăirii într-o existență
neputincioasă. Deprinzând, totuși, câte ceva din tainele multor activități în care fusese
implicat la curte, în apropierea vârstei de însurat, s-a gândit să-și încerce norocul la oraș. Dar
nu a avut parte. În câteva luni s-a zvonit că țara va porni un mare răzbel cu turcii. Vestea avea
darul să dezlănțuie valuri imense de îngrijorare și tristețe în inimi, dar și destule speranțe
benefice rezultate, în special, din promisiunile oficiale privind împroprietăririle
participanților. Sosise mult așteptata clipă a dezrobirii, mai ales că-n multe minți,
propaganda mobilizărilor reușea să facă din turci singurii vinovați pentru toate nedreptățile
și necazurile ce amărau viața oamenilor. Pornind de aici, nerăbdarea răfuielii producea
chiote de bucurie. Nu conta câți dintre cei implicați puteau rămâne schilodiți ori vii, în urma
încleștării. Importantă era victoria. Ea permitea ițirea la orizont a zorilor unui alt fel de viață.
Dacă nu a lor, măcar a urmașilor, care, în mod sigur, aveau să-i răsplătească prin pomeniri,
adevărate flori ale neuitării și recunoștinței.
Cu sângele clocotind de împlinirea ”năzuinței străbune a libertății” și scăpării din ghearele
sărăciei, Costache, tatăl lui Nicolaie, a plecat la război. Chemându-și feciorul cel mare acasă,
i-a spus, cu sufletul senin, dar încărcat de apăsarea momentului:
- Nae, eu merg să-l scot pe turc chiar din bârlogul lui. Răstimp, tu o să fi stâlpul familiei.
Dacă mi-or rămâne oasele pe acolo, să nu plângi. Doar să-mi aprinzi o lumânare de
pomenire.
Pe front, Costache avea în față numai cerul și pământul, unde turcii stăteau ascunși, iar el și
ceilalți, trebuia să-i dibuie și să-i taie. Dar nu înțelegea de ce un lucru așa simplu îl complicau
comandanții cu ordinele lor de ”ținere a poziției”, forțându-l să stea în câmp zile întregi și
nopți nesfârșite, pe zloată și ploaie, în acel octombrie bulgăresc, surprinzător de rece. Când
credea că ajunsese la capătul puterilor de atâta așteptare și instruire hărțuitoare, sunetul
ascuțit al trompetelor, care anunțau pornirea atacului, spinteca aerul. Odată cu accelerarea
bătăilor inimii și zvâcnirea tâmplelor, simțea în vene cum îi creștea o putere nebănuită,
făcându-l să uite întreaga mizerie îndurată. În bubuitul tunurilor și strigătului ”URAAA!”din
toți rărunchii, se pierdu în masa soldaților pornită în iureș spre înainte, fără a-i păsa de ploaia
gloanțelor care șuierau prin aer. La un moment dat, privirea i se împăienjeni și un somn
dulceag îl făcu să cadă în mocirla înzăpezită. S-a trezit într-o larmă de țipete și vaiete, ce-i
astupau auzul. Zăcea întins pe paie, sub un cort, bandajat la cap și mâna amorțită. Cineva îl
acoperise cu o cergă militară. Înainte a-și da seama ce e cu el și unde se află, aerul rece și
lumina bruscă, venite de afară odată cu deplasarea cortinei ce ținea loc de ușă, îi luau ochii
și-i sufocau respirația. O voce puternică se făcea auzită în secunda următoare:
- Ostași, fiți mândri de vitejia voastră! Sacrificiul tuturor n-a fost în zadar. Plevna a căzut! În
curând, ticălosul de Osman-pașa, se va preda trupelor noastre!
Restul n-a mai auzit. O fârșeală liniștitoare îi cuprinse trupul, aruncându-l într-un somn fără
vise. Avusese noroc. Glonțul primit în creștetul capului îi sfâșiase rău pielea, dar oasele cutiei
craniene scăpaseră numai c-o zgârietură. Deși pierduse ceva sânge, toropeala se datora mai
mult frigului suportat. Era aproape înghețat când l-au găsit sanitarii. În zilele următoare,
Costache s-a alăturat șiragului format din miile de căruțe încărcate cu morți și schilodiți, care
strigau și urlau de durere, amestecate cu bucuria tăcută a soldaților porniți în marșul spre
țară, pe o iarnă cumplită. Pe parcursul drumului și-a dat seama de ororile și ticăloșia
războiului. Oameni bolnavi și istoviți, târându-se cu trudă prin nămeți, din rândurile cărora
mulți sfârșeau degerați, fără a putea fi ajutați de cineva, căruțe răsturnate, sub care zăceau
încă vii mulți oameni striviți, țipând după ajutor, sute de cai morți și crăpați, boi și bivoli
înghețați și cu trupul plin de răni însângerate. Moartea părea că strânge la un loc mii de
suflete, fără a ține seama că sunt oameni sau animale. Voalul ei lega împreună prieteni, aliați
și dușmani, ca într-o horă sinistră a ispășirii păcatelor fiecăruia și tuturor. Prizonieri turci
zăceau troieniți în zăpadă alături de soldați români sau ruși, care îi escortaseră. Și nu era de
ajuns. Dansul morții se îndârjise, cerând noi victime. Zaiul zăpezii și uriașe sloiuri plutitoare
pe Dunăre, prindeau într-un vuiet scrâșnit o parte din ambarcațiunile rânduite să traverseze
fluviul cu echipamente de luptă, oameni și atelaje. Cele mai slabe cedau, trosnind furios și
aruncând în apa rece tot conținutul, sub ochii măriți de groază și neputință ai celor de pe
mal.
Costache reuși să ajungă acasă înainte de Ignat. Slăbit și stors de vlagă, părea o palidă
umbră a bărbatului robust și mândru că merge să-i taie pe turci. Reușise să traverseze
Dunărea la Turnu-Măgurele, strecurându-se pe o ambarcațiune plină cu răniți și degerați, ale
căror gemete arătau că prin trupul lor încă pulsa o fărâmă de viață, amenințată să fie oricând
strivită de sloiurile gheții. Moina, lăsată în ultimele zile, permitea adunarea pe malul
românesc a unei mulțimi de oameni, ce saluta cu însuflețire și mângâiere victimele
războiului. Valuri de îmbrățișări, alternând cu strigăte de bucurie și întrebări disperate,
stârneau o larmă întinsă de-a lungul apei. Bolnavi și răniți erau înghesuiți în sute de căruțe și
sănii, trase de boi și cai, urmând să plece care încotro. Din când în când, sunetul trompetelor
spărgeau văzduhul, chemând în diverse locuri de adunare în formație pentru o scurtă
defilare, apoi trimiterea în tabere militare pentru refacere, organizate în multe puncte din
țară, în special de-a lungul Oltului. Se zvonea că-n ciuda ”iubirii sincere”, despre care îl
”asigurase” pe prințul Carol, cu ocazia decernării ”Ordinului cu cruce al Sfântului Andrei”
pentru meritele avute la căderea Plevnei, țarul Rusiei avea de gând să ocupe România și să-i
dezarmeze armata. În fața unei asemenea amenințări periculoase, principele a trecut
imediat la măsuri de apărare. Văzând pe viu îndârjirea soldaților români cu turcii, Carol era
convins că armata țării nu putea fi dezarmată fără o luptă aprigă. Cu această încredere în
determinarea românilor să-și apere propria țară, a dispus să fie făcute pregătiri multiple de
rezistență în Oltenia, unde urma să se retragă cu întregul guvern, în cazul atacului rusesc.
- Of, pământ românesc! Nu te mai saturi odată de sângele fiilor tăi! Bodogănea Costache,
îndreptându-se la întâmplare spre unul din locurile de chemare ale trompetelor, cu pușca
folosită pe post de baston pentru sprijin.
 Soldații, după ce erau notați într-un registru cu numele complet și unitatea de care
aparținuseră, erau grupați în eșaloane, ce erau date în primire unui gradat cu misiunea să-i
însoțească până la cazarma orașului în vederea trierii. Văzându-l cu rana încă nevindecată
din cauza frigului, Costache a fost demobilizat și trimis acasă, unde a ajuns până la cazarma
din Râmnicu-Vâlcea, cu un poștalion militar.
Razele bucuriei câștigării independenții țării prin războiul contra Imperiului Otoman au fost
repede încețoșate de sărăcia și lipsa dreptăților sociale, continuate în perioada care a urmat.
Sângele vărsat pentru a pecetlui cu sabia actul neatârnării stârnise frenezia speranței de mai
bine în multe suflete și inimi. Evoluția lucrurilor arăta că nedreptățile, abuzurile și necazurile,
în loc să se diminueze, sporeau pe zi ce trece. În locul împlinirilor, oamenii suportau munci
tot înrobitoare, biruri sporite și alte împilări care le acutizau nemulțumirile, aruncându-i în
disperare și deznădejde. Procesul anevoios al transformărilor benefice izvorăște din perioada
fanariotă care a distrus stâlpii de bază ai societății românești pentru generațiile următoare:
morala și încrederea în valorile naționale reale. Atunci a fost golită de conținutul său real
acțiunea de a” guverna”, a administra, când i s-a schimbat sensul în cea de” căpătuire”,
pricopsire, din cauza corupției, provenită din instituirea cumpărării cu bani și influență a
oricărei funcții administrative. (Cuvântul ”chiverniseală” provine de la ”chiverneo”, care
însemna a guverna). Probabil că acest obicei s-a lipit așa de mult de sufletul național încât i-
a imprimat chiar o nouă mentalitate ca principiu de viață: năimirea dregătorilor în scopul
propriei chiverniseli.
Lumea, odată obișnuită cu răul, își pierde puterea sfârtecării voalului care-i astupă viitorul și,
în loc s-o ducă rău, o va duce și mai rău. Formându-și sentimentul că viața s-a transformat
într-o viziune înspăimântătoare, tratează speranța ca pe un vis de la care nu mai are ce
aștepta și acceptă răbdarea sub forma unui dat la capătul căruia o să stea să moară, nu să se
salveze. Adoptând căderea în propria-i neputință riscă, atât pierderea demnității, ca pomii
frunzele, cât și să se facă de râs în fața civilizației. Salvarea nu vine decât de la cei care o
conduc. Ei trebuie să definească cinstit și corect lucrurile,arătând că ticălosul e ticălos,
deoarece se preface că ia crucea Mântuitorului, licheaua e lichea întrucât vizează numai
ticăloșii iar ulii nu sunt privighetori. Altfel, se ivește tendința căderii în râpa mitocăniei
grosolane, când conducătorul nu vrea să vadă nimic în afara stratului său de subspecie iar cel
condus să aleagă între a deveni un cerșetor agresiv ori alinarea că-și poate aduce singur
funia și săpunul. Ulterior va fi prea târziu pentru îndreptarea lucrurilor. Nu poți cere soarelui
mai multă lumină și ploii apă în plus ca să poată spăla vinovății și păcate de neiertat. Vai de
poporul rămas nepăsător în mâinile cui își încredințează soarta! Niciodată nu va reuși să dea
naștere unor sfinți în stare să se roage cu folos doar pentru el sau conducători capabili să-l
scoată din rătăcirea prin mărăcinișul suferințelor!
Costache era departe de-a trăi frenezia revenirii în sânul familiei, amplificată și de
sărbătorirea Crăciunului. Părea căzut într-o apatie inexplicabilă și greu de înțeles. Lipsa poftei
de mâncare, răspunsurile zgârcite privind pățaniile sale pe front, completate cu refuzul
categoric a unei ceșcuțe de țuică fiartă ori al vreunui pahar cu vin, arătau un comportament
în stare să îngrijoreze pe oricine îl cunoscuse înainte.
- O să-și revină, mamă, era de părere dada Mitra, doftoroaia satului.
Venirea primăverii nu a adus o schimbare semnificativă sănătății lui Costache. Din contră, s-a
înrăutățit și mai mult când autoritățile îndrituite cu ajutorarea văduvelor și mutilaților de
război îi refuzaseră atât cererea micului sprijin financiar promis , cât și cea pentru pogonul de
pământ.
 - Ce bani, mă? Care pământ, bă? N-ai nici un drept! Ai luptat pentru țară? Nu, ci să aperi
viitorul copiilor tăi! Sunt alții, băăă…., cu situații așa de grave, că numai noi știm cât trebuie
să ne zbatem ca să le rezolvăm! Să zici mersi că ai scăpat întreg! Du-te și muncește!
Se culca devreme, se scula târziu, iar de la un timp, părând că nu-i mai ajunge somnul,
dormea și peste zi, însă așa adânc, încât era nevoie să-l zgâlțâie cineva destul de bine ca să
poată fi trezit. Atunci se tulbura brusc, afișând o figură buimacă, neliniștită și, deseori, chiar
fioroasă. În câteva săptămâni nu s-a mai trezit. Plecase la Domnul, lăsând în seama altora
toate grijile și necazurile, venite special să-i amărască viața.
- Să știți c-a avut ”boala păduchilor”iar noi nu ne-am dat sama! comenta dada Mitra, la
înmormântare.
- Ce e aia?
- Ceva căruia doftorii, nu știu de ce, îi zâc ”tifăs ezatematic”.
Nicolaie nu s-a mai întors în oraș. Asistând neputincios cum se adâncea în suferință tatăl
său,în loc să-și revină, s-a gândit la ajutorarea familiei cu muncile de primăvară. Având
nevoie și de ceva bani, a crezut că se va descurca înlocuind o vreme ”porcarul”, ce tocmai
plecase de la curtea Borăneștilor, însă, moartea neașteptată a tatălui, l-a forțat să rămânând
mai bine de un an, până s-a însurat cu Stanca. Răstimp, soru-sa, Mărina, măritându-se, și-a
cerut partea ei de pământ. Atunci s-a făcut împărțeala: cele opt prăjini și trei litre, de lângă
casă au rămas mamei iar restul de cinci prăjini și o litră, din lunca Oltului, i-au revenit lui. Aici
trebuia să ajungă astăzi pentru a culege porumbul.

***

Se îndrepta spre căruță ținând calul de căpăstru. Chipul îi trecea de la îngrijorare la

enervare. Semnificația semnului rău, dată de Stanca visului de azi-noapte cu acel copilaș ce
râdea, arătând cu mânuța către Nicolaie, se topea în usturimea resimțită în suflet, provocată
aseară de vorbele lui Rogoz:
- Of, Doamne, arătă milă credincioșilor Tăi și fă ca veninul vorbelor rele să devină miere în
urechile lor spre a le îndulci un pic amăreala vieții! Auzi, ticălosul! Cică a glumit când i-a spus
coanei Ilinca, de față cu lumea, că ”sarea pământului” ar trebui să moaie puterea celor
”măritați”în sat. Asta e glumă sau răutate?
Dar enervarea începea să-și dilueze intensitatea odată cu licărirea gândului că oamenii
pizmași or să ajungă-n iad, unde Sarsailă îi va călări și batjocori cu dublă măsura pentru
supărările produse altora. Fața îi este luminată de un zâmbet îngăduitor. Credința dată de
învățămintele Sfintei Scripturi îl ajuta să stea deoparte de stricăciunile firii omenești,
zgândărite de urzelile diavolești. Mintea lui judeca simplu: lucrurile bune și rele alcătuiesc
împreună taina vieții hărăzită oamenilor de Creator. Prin urmare, orice încercare a cuiva de-a
pricepe ascunzișurile misterioase și greu de pătruns ale lumii , e sortită zădărniciei. Planul
Domnului este să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine, la timpul potrivit și când se așteaptă mai
puțin.
Trecându-i furia provocată de reamintirea cuvintelor batjocoritoare ale lui Rogoz, ochii săi
prindeau acea limpezime strălucitoare, în stare să dezarmeze orișice pornire agresivă,
specifică privirii nevinovate a copiilor. Considera că e mult mai folositoare împărtășirea din
evlavia față de darurile lui Dumnezeu decât să dea frâu liber mâniei stârnite de umbra trufiei
omenești. Lucrul acesta părea că-l simte și Bidivul, calul său, un roib micuț, c-o pată albă pe
obraz și coama neagră. Această corcitură între rasa cailor de munte și a uneia specifică celor
de câmpie, simțea de fiecare dată, starea sufletească a lui Nicolaie. La mânie se răzvrătea,
refuzând să mai tragă în ham iar când stăpânul era voios și relaxat, erau de ajuns cuvintele,
”nu mă lăsa Bidivule” și calul se opintea în ham, încordându-și întreaga ființă să scoată la
liman căruța încărcată.
În dimineața asta, Bidivul, odată înhămat, începe să bată ușor pământul cu piciorul din față
a neliniște ori nerăbdare să plece la drum. Agitația calului reînvia temerile lui Nicolaie:
- E semn rău! A zis bine, Stanca, de visul meu. Dacă n-au dat hoții sau mistreții iama prin
porumb, ceva tot o să se întâmple. Doamne, ajută-mă să iasă totul bine, până la urmă!
Apariția Stancăi în ușa casei, ținîndu-l de mână pe Giorgică, băiatul lor de vreo cinci anișori,
lumina o clipă chipul înnegurat al lui Nicolaie. Părea o mângâiere de ploaie ușoară și
răcoroasă, așteptată-n arșița verii, ce-i bucura inima și-i îmbuna răvășirea gândurilor.
Drăgălășenia priveliștii storcea pe chipul asprit de soare și vânt al lui Nicolaie un zâmbet cald,
ca de arhanghel topit în noianul unor armonii sensibilizate de vibrația dulce a împlinirilor, în
stare a ține deoparte pe oricine, de ursita așezării strâmbe a multor lucruri în viață. Vedea în
gesturile și răbufnirile lui Georgică oglinda propriei copilării, pierdută într-o lume zvârcolită
de nedreptăți răutăcioase și umilințe nemeritate. Adorându-și fiul, Nicolaie rătăcea adesea în
vălul visului spre viitor, când spera la ivirea unei alte lumi, plină de risipa bucuriilor, în locul
celei vrednică de plâns în care trăia.
Nechezatul calului îl făcu să lase deoparte noima regretelor că nu poate limpezi semnele
vestirii tulburărilor, prin care spera să tracă fără să-i lase urme vizibile în suflet și să se
gândească la venirea toamnei. Mai ales că nu se anunța a fi una rumenită cu ciorchinii
strugurilor și poamelor din brâu, cât una cu soare ofilit, ale cărui raze nu mai jucau în
oglinzile apelor, iar nopțile erau atinse de fiorul ascuțit al frigului. Trăia o vie nedumerire
între speranță și o așteptare ciudată, care-i zgâlțâia trupul.
Privirea curată și obosită a lui Georgică, trezit înainte să-și fi putut isprăvi somnul, stârneau
pâlpâiri dureroase în pieptul lui Nicolaie, făcându-i să tresară inima ca o pasăre speriată.
Alungând negrele gânduri, reuși să treacă de la simțămintele unor neliniști temătoare la
adâncirea preocupărilor asupra a ceea ce avea de făcut în continuare. Ridicându-și privirea
către cei dragi, îi întreabă malițios:
- Sunteți gata voinicilor să învingeți, azi, dușmanul gospodarului, numit ”sfânta lene”?
- Lasă glumele, Nae și, mai bine, caută un loc potrivit în căruță, unde să așez banița, să nu
se răstoarne oala cu ciorbă, că e fierbinte și opăre toate ălea, își atenționa Stanca bărbatul,
trăgând ușa după ea.
Avea pe cap o basma albă din borangic, ușor îngălbenită de vreme, tivită pe margine cu
mărgele micuțe de sticlă, galbene și roșii, întrerupte alocuri de goluri semnificative cauzate
de uzură, ce-o înnodase sub barbă. Îi zicea ”Nae”. La fel și cei din sat. Între mentalitățile
moștene, exista și una potrivit căreia, prenumele se ”poartă” ca și hainele. Cel ”bun”, adică
rostit întreg, așa cum îl are sfântul de la care a fost împrumutat, se scrie în acte, este rostit la
biserică, școală ori dacă faci cunoștință cu cineva străin. În rest se pronunță fie în forme
prescurtate ori prenumele de ”purtare”. Dumitru e Mitu sau Mitru, Maria devine Marieta iar
Elena se transformă în Lenuța. Nu se știe de unde a venit obiceiul, însă bătrânii susțin că
reprezintă un mod de prețuire al sfântului titular:
- La horă sau cununie mergi cu aceleași țoale folosite când trebăluiești în gospodărie? Așa e
și cu numele. Trebuie să respecți puterea sfântului care ți l-a dat, dacă vrei să te ajute în
viață. Îl respecți, o face!Nu? Atunci să n-ai pretenții! Nu numai că refuză să-ți vină în ajutor,
dar te mai poate încărca și cu alte năcazuri în plus. Șansa ca să-l ai de partea ta e să-i
pomenești numele atunci când te afli în nevoie, nu toată ziua, traca-fleanca!
 Nae își ridică băiatul în brațe și, după ce-l sărută afectuos pe obrăjor și-l așează pe capră-n
căruță, se îndreaptă spre poartă s-o deschidă, în timp ce nevastă-sa își rotea privirea prin
gospodărie, aidoma stăpânei care dorea să știe exact ce face fiecare supus al său.
Convingându-se că e totul în regulă, pornește către poartă, pregătindu-se să o închidă după
ce scotea soțul ei căruța afară.
- Grăbește-te, Nae, să nu întârziem! Acușica vine iar ploaia și nu facem nici o ispravă.
- Ai așa poftă de muncă, muiere? Vezi să nu te roadă pământul… ca rugina fierul. De-o fi să
plouă, ne întoarcem și gata! Ce mare scofală? Doar n-am rămas ultimii cu adunatul în luncă.
Iar mistreții…., cum o vrea Domnul. Puterea e la El, nu la noi. Cât ne iubește, om vedea!
- Am zâs și io, de ce trebuie să te superi?
- Ce-ți spune muierea să vinzi nu să cumperi, că nu-i astupi gura nici cu piatra morii.
- Și gura bărbatului, o fi ușă de biserică! Mai de grabă poartă la cimitir sau ușa de intrare în
iad, la câți sfinți ies pe ea atunci când se enervează! nu se lăsa nici Stanca, în timp ce
închidea poarta mare a curții, asigurând-o cu un inel de sârmă în partea de sus, apoi își
continua bomboneala:
- Așa, să nu intre iepurii, că de hoți nici că-ți pasă! Altfel făceai și tu o încuietoare ca lumea.
N-ai văzut cum au alții? Dar tu îl pui de caraulă pe sfântul Sisoie. Nu te gândești că mai
plecăm și noi de acasă. Avem dreptate, noi, muierile! Dacă nu ne-am ține de capul vostru, ați
lăsa totul vraiște. Geaba vă plângeți că avem gura mare!
- Ai terminat cu trăncăneala? Acuși se enervează Bidivu și ne bagă-n șanț, rosti Nae,
făcându-i cu ochiul lui Georgică, după ce Stanca se așeză în căruță.
- Mână calul și mai lasă-le ciorlii de prostii. La câte am eu pe cap, ție îți arde de glume. N-o
vezi pe Nania cum se uită? Cred că se sparge de râs! Numai așa, să-mi facă în ciudă.
- Mă-ta s-a sculat cu fața la pernă și e pusă pe harță, dar noi ne prefacem că n-o auzim,
rupe Nicolaie sporovăiala muierii, bătându-l pe spate pe Giorgică.
- N-o mai supăra, tăticule. Io o iubesc pe mama și nu vreau să plângă.
- Stai cuminte că n-o să plângă, însă îi place să dea drumul meliței și, în loc să toace
cânepa, docăne în vânt să se aerisească. Adună lucrurile claie-vâlvătaie, se încurcă în ele,
apoi tot pe mine mă cheamă să i le descâlcesc. În rest e bună. Rău e patul că o suportă și nu
se dărâmă cu ea când doarme. Nici atunci nu stă frumos. Dă din picioare.
- Ha,ha, ha! Râse Georgică. Și eu mișc picioarele când dorm. Dau jos și cerga, dar patul mă
iartă. Nu se supără pe mine și să se strice.
Stanca părea că amuțise. Nu lua în seamă vorbele lor. Părea că nici nu-i aude. Avea alte
gânduri. Ale ei. Caprele aveau nutreț, dar apa le-o ajunge toată ziua? Dar porcii? Le umpluse
de dimineață trocul cu știuleți de porumb, spărsese și câțiva dovleci iar în trocan turnase
două căldări cu apă proaspătă. Vaca era bine. Avea ieslea plină cu fân și coceni jilavi de
porumb,iar hârdăul îl umpluse cu apă. De găini nu-și făcea probleme. Le aruncase în curte
câteva canciocuri cu secară, apă aveau iar în rest, mai puteau ciuguli firele ierbii dinspre
gard. De o sări vreuna gardul, o s-o bage Sanda, vară-sa îndărăt. Doar îi spusese că azi or să
fie în luncă la cules și o rugase să mai ia sama ce se întâmplă pe acasă. Mai rău cu rufele. De
s-o isca un vânt să le dea jos, or să le ”facă praf” neostoitele de găini. Când începuse drumul
să coboare spre Valea-Ruzii, zdruncinăturile căruței aveau darul s-o aducă la realitate. Parcă
speriată de alunecarea bruscă din plutirea dulce pe aripile unor vise, numai de ea știute, își
atenționa soțul, aruncându-i o privire buimacă:
- Ai grijă, Nae, să nu se sperie calul și să dăm de vreo belea. Dă-te jos și apucă-l de
căpăstru.
 Înainte să fie terminate spuse muierii, Nicolaie țâșnise de pe capră, lăsând frâul în mâna
copilului.
- Ușor, Bidivule, ușor cu tata, își încuraja calul mângâindu-l pe crupă, apoi, din doi pași,
ajunse lângă gâtul lui, trăgând înapoi de vârful ulubei spre a reduce din povârnirea
căruței.Simțind încurajarea stăpânului, calul se cabră pe picioare până aproape de oprire
completă. Profitând de ocazie, Nicolaie prinde cu ambele mâini una din țepele folosite la
supraînălțarea părților laterale, îi înfige capătul sub podina din fața loitrei, apoi apasă cu
putere pe fierul ce fixa obezile roții. Scoțând un nechezat ca o mulțumire pentru ajutorul
primit, calul înainta cu pași mărunți, pufăindu-și nările la scurte intervale de timp.Trecând
prima curbă, drumul devenea aproape orizontal, șerpuind printre trunchiurile masive de fagi
și stejari, a căror coroană stufoasă alcătuiau o boltă deasă, sprijinită pe lături de lăstărișul
mărăcinos aidoma unui tunel, întrerupt sporadic de poteci făcute de oameni și animale.
Între ele se remarca ”Poteca Târgului”. Bine bătătorită și mult mai lată,traversa Valea Ruzii pe
lângă”Țăvoi”, urca în ”Ploștina” bercioienilor, apoi se prelungea, trecând din-vale de biserica
acestora. ”Țăvoiul” era un izvor țâșnit în gârlă din mal. La baza lui, oamenii amenajaseră o
mică adăpătoare pentru animale iar în buza izvorului înfipseseră un jghebuleț din lemn, ce
făcea apa să țiruie spre capătul adăpătorii. ”Poteca Târgului”parcurgea întreg platoul
bătrânilor stejari, strecurându-se printre ei, apoi se lăsa în lunca Oltului pe ”Coasta lui
Ciubotaru”. Continuându-și traseul pe la capetele culturilor de legume, varză și diverse
verdețuri, ce-i făcuseră vestiți pe bercioieni, se încheia la podul plutitor, utilizat din vechime
de oameni și căruțe, la trecerea Oltului aproape de ”Târgul Râurenilor”, deschis anual, cu
ocazia sărbătoarei de Sfânta Maria.
- Mergem la ”Țăvoi” să bem apă! Se alinta Georgică, strecurându-și căpșorul între brațele
mamei, după ce se plictisise de statul alături de Nicolaie.
- Azi, nu dragule, că avem treabă iar căruța nici nu poate ajunge până acolo.
- Da’ la Râureni când mă duci?
- O să vină și vremea aia, puiule. Poate duminică, dacă vremea e bună, îi răspunse maică-
sa, sărutându-l pe frunte și mângâindu-l cu dragoste maternă pe cap.
Amărăciunea resimțită de Stanca în suflet că nu apucase a împlini până acum o dorință atât
de simplă fiului ei, se pierdea în înviorarea pădurii, produsă de freamătul frunzelor și ciripitul
disperat al păsărilor. Oftatul adânc avea darul să exprime resemnarea mamei cu
învinovățirea pentru neputința atingerii așteptărilor fiului său. Fiind singurul lor copil, după
mai multe încercări nereușite, îl priveau ca pe o comoară. Era floarea îndrăgită a vieții lor,
primită ca o binecuvântare aurită din slava Domnului, hărăzită a le lumina viața. Pe măsură
ce creștea îi observau mintea deschisă pentru a înțelege lucruri rar exprimate, însă
percepute de orice părinte că-i zac în propria inimă. Cumințenia și istețimea lui Georgică le
întărea puterea sufletească de-a nu se mai simți singuri, înlăturându-le teama că s-ar putea
scufunda, cândva, între ce au fost și ar putea deveni.
La bătrânețe, omul se teme cel mai mult de apăsarea singurătății și neputinței sale. De
aceea investește efort și energie să aibă un urmaș, adică pe cineva în care să-și poată pune
toată încrederea că-i va continua rostul său pe lume. Chiar dacă nu se află lângă el, simplul
fapt că acel cineva există undeva, îi dă vigoare și-l întărește. În acel moment, pentru părinții
lui, Georgică părea să aibă promisiunea unei chei a iubirii și dăruirii atât de sincere, încât ar
putea curma ticăloșia unor vremuri urzite lor de o soartă mai puțin amabilă. Ceva îi făcuse
să-l privească, încă de la naștere, cu ochi aprinși de multă înduioșare. Se întâmplase într-o zi
de august, cu cer senin și soare arzător ca după ploaie. Stanca și vară-sa, Sanda, cutreierau
pădurea Giurgeni în căutarea unor ciuperci de sezon, îndeletnicire practicată de toate
femeile satului. Acest lucru nu reprezenta vreun moft, cât o cerință absolut obiectivă. Creițe,
vineciori, creasta cocoșului, hribi sau ghebe, crescând în abundență în pădure, constituiau un
fel important de mâncare pentru o bună parte a anului. Iarna, în timpul posturilor, se
foloseau mânătărcile uscate, din care se preparau diverse supe și tocănițe iar bureții iuți,
fierți și conservați în oțet, erau consumați ca murături sau prăjiți în tigaie cu usturoi zdrobit.
Alăturând o mămăliguță caldă ori mălai copt în cuptor, se realiza o masă gustoasă și
îndestulătoare, motiv suficient pentru invidioșii ce nu se puteau bucura de un asemenea
privilegiu, să-i poreclească ”burețari” pe locuitorii din Cremenari.
Cu traistele pline și agățate de umăr, cele două muieri urmau poteca spre sat. La un
moment dat, Stanca scoate un țipăt și se precipită către luminișul din apropiere, unde cade
ca secerată pe iarba abia zvântată, de la ultima ploaie. Sanda o privea înmărmurită și cu ochii
măriți de îngrijorare, cum se zvârcolea în chinurile facerii. În minutele următoare își face
apariția din umbra pădurii dada Saveta, alergând și cu traista bătându-i șoldul:
- Fugi, Sando și zâi lu’ Nae să aducă iute căruța!
Dada Saveta era bine cunoscută locului pentru priceperea ei să vindece gâlcile copiilor,
frecându-i în gât cu sare, să oblojească buboaie sau tăieturi, cu diverse leacuri scoase din
buruieni numai de ea știute.
Când a reușit să ajungă Nicolaie, copilașul, șters cu șorțul și smocuri de iarbă moale și
umedă, smotocea cu râvnă țâța mamei, învelit în pieptarul de lână al Savetei. Sosise înainte
ca mirosul fraged de carne proaspătă să zgândăre nasul jivinelor pădurii. Fiind băiat, potrivit
tradiției, trebuia botezat ”Giurgea” sau ”Giurgiu”, dar Stanca a preferat să-i spună ”Georgel”
ca să se știe și unde avenit pe lume, dar să fie și un diminutiv al numelui marelui Mucenic
Gheorghe, scris pe vremea aceea George, urmare a extinderii curentului francofon și-n țările
române, după Revoluția din anul 1848.
Pădurea Giurgeni începea din zăvoiul Oltului, cotropit de răchită, sălcii și plopi, a căror
clătinare ușoară la adierea vântului, se îngâna cu apele învolburate, ce-și arătau adesea furia
și puterea. Ciripitul păsărilor, de primăvara până toamna, avea menirea s-o scoată din
singurătate și sălbăticie, închipuind chemarea la viață și ademenirea cu liniște și umbră
deasă, în pale de aer răcoritor, în special când arșița verii pârjolea pământul și văzduhul. În
continuare, codrul de stejari și fagi bătrâni, înnegrea pantele și platourile dealurilor până
departe, pe culme. Întinderea și vechimea făceau din pădurea Giurgeni un loc plin de
povești, unele chiar înfricoșătoare, cu lupi și râși sălbatici, ce stăteau ascunși ziua în scorburi
adânci ori vizuini sub pământ, ca să iasă noaptea spre a ataca animale domestice rătăcite
sau călători singuratici. Numai vrăjitoarele, care știau cum să țină demonii în dârlogi, scăpau
nevătămate în puterea nopții. Pericolele încetau la cântatul cocoșilor, înspre zori. Cu toate că
oamenii trăiau învălmășiți cu sălbăticiunile, fiecare respecta regula ca înserarea să-l prindă în
sat și nu în mijlocul pădurii.
Chiar și Necuratul avea obiceiul să-și vâre coada. Lua mințile cuiva, făcându-l să nu mai știe
poteca spre sat. Dacă nu-și făcea cruce în genunchi, spunând din tot sufletul o rugăciune,
risca să nu mai prindă ziua următoare. Odată scăpat dintr-un asemenea necaz, mulțumea
Celui de Sus cu rugăciuni și câteva zile de post. Ca semn al primirii, Dumnezeu arunca asupra
satului o ploaie rapidă de vară, având grijă să trimită și câteva săgeți fulgerate spre pădure,
însoțite de tunete puternice, ca să-l alunge pe Cel din Baltă.
Drumul continua șerpuirea în desișul pădurii cu multe hârtoape și denivelări care,
urmărite cu fidelitate de roțile căruței, o făceau să tremure din toate încheieturile,
zdruncinând sănătos oasele călătorilor. Aerul răcoros și parfumat cu mirosul vegetativ al
mușchilor crescuți pe scoarța copacilor bătrâni, era străbătut de dangătul clopotului bisericii
din Bercioi. Stanca, simțind, parcă, niște fiori de gheață pe șira spinării, începe a-și face
cruce, rostind, cu vocea tremurândă, mai mult ca pentru sine:
- Doamne, ce să însemne asta, că azi nu-i nici o sărbătoare! Chiar de-o fi murit cineva, prea
sună a jale și pustiu. Să fie vr-un semn c-am rămas fără porumbi? Nu mai înțeleg nimic.
Coborând pe la Fântânele, drumul începe a se topi în albia ”Gârlii”, cum mai era botezată
Valea-Ruzii, unde apa, scursă ca un torent, în urma ploii recente, ștersese orice urmă.
Ridicarea ceții deschidea în față perspectiva unui cer albastru, de toamnă târzie, pe care se
scurgeau câteva zdrențe de nori albi și pufoși. Liniștea spartă doar de copitele calului la
contactul cu pietrele și uruitul unei ciocănitori, crea o stare de împăcare cu toate
neajunsurile vieții. Georgel se alinta murmurând refrenul unui cântec, adus de curând în sat:
”pentru mamă, pentru tată, dragostea-i nemăsurată”.
Când au ajuns la destinație, soarele se ridicase pe cer suficient să alunge binișor răcoarea
dimineții. Trăgând căruța cât mai aproape de covercă, Nae deshamă calul și-l lasă liber la
păscutul ierbii înrourate și crude din marginea zăvoiului. Briza Oltului tremura frunzele
plopilor, acoperind susurul râului.
- Până potrivești în covercă țoalele și mâncarea, vreau să dau o raită să văz dacă avem vreo
pagubă, își atenționează Nicolaie soția, pierzându-se în lanul cu porumbi.
Stanca își vedea de ale ei, mișcându-și capul în așa fel încât se putea înțelege orice: fia că-l
auzise, fie că nu. Dar strigătele entuziaste ale copilului îi tulburau gândurile, făcând-o să-și
ridice precipitată privirea către el:
- Mămico, mămico, de ce nu dormim și noi în covercă? E așa frumos și miroase a fân!
- Așteaptă, puiule, un pic! Când termin, o să-ți aștern țolul acesta peste coceni, îți dau ceva
de învelit, apoi o să dormi cât vrei, că noi avem multă treabă de făcut.
- Ce bine! Ce bine! Se ambala Georgel, sărind într-un picior.
Fețișoara lui, albă și netedă, luminată de un zâmbet larg, radia de acea fericire sinceră,
resimțită de orice copil când are parte de împlinirea unei dorințe. Copii nu știu să-și clasifice
ori ierarhizeze dorințele. Și le exprimă direct, nevinovat și atât, fiindcă pentru ei sunt la fel ca
valoare. Se pot bucura ori întrista cu aceeași intensitate sufletească atunci când obțin o
bomboană sau luna de pe cer, fiindcă nu sunt în stare să le deosebească. Doar cei maturi
tratează împlinirile și neîmplinirile ca fleacuri ori pline de însemnătate emoțională.
Aerul proaspăt și încă umed al dimineții, mirosind a rouă și a aburi ieșiți din pământul
reavăn, începuse a se încălzi, anunțând o zi excelentă de lucru. Observând că recolta n-a
suferit vreo pagubă, Nae s-a apucat de cules, fluierând fericit. Curând îl urma și Stanca.
Frunzele uscate și aspre ale tulpinilor de porumb, le biciuiau fețele arse de soare, dar ei
păreau a nu băga în seamă un astfel de neajuns . Aveau un singur gând: să isprăvească de
cules înainte de prânz ca să le rămână timp suficient pentru tăierea cocenilor, legarea în
snopi și stivuirea în glugi.
În vremea asta, Georgel își găsea de joacă în jurul covercii. Se distra ascunzându-se în
interior, apoi ieșea afară, scoțând strigăte de bucurie. Uneori se apropia de cal, bătându-i
pumnii să-i facă necaz că el nu are pat în covercă. Alteori își punea coșul pe cap, imitându-și
mama la căratul greutăților. Pe atunci, femeilor li se părea mai ușor să transporte banița,
târna sau vadra cu apă așezate pe cap peste o cârpă, răsucită și îndoită în formă de inel,
numită ”glavnică”. Exersând de mici, căpătau îndemânarea păstrării poverii în echilibru fără a
o mai ține cu mâna, indiferent că mergeau pe drum drept ori în pantă. De multe ori erau
nevoite să ia un coșuleț sau traistă cu o mână iar cu cealaltă să prindă palma copilului,
semănând cu niște cariatide vii, condamnate la susținerea podinii de cazne a lumii.
 De la distanță, cu târna goală pe cap, mult prea mare față de firavul său corp, Georgel
semăna cu o ciupercă mișcătoare între ierburi. Concentrat asupra jocului, nu băga de seamă
că taică-său se apropia în pași hotărâți. După ce-i smulse târna, zvârlind-o lateral, Nicolaie îl
prinse-n brațe, apoi îl arunca în sus, zicându-i, râzând cu voioșie sinceră:
- Tu ești muiere, mă, de ții coșul pe cap?
Avea destule motive să se bucure. Recolta era bună și n-o stricase nimic. În plus, vremea
frumoasă, îl ajuta să termine totul chiar azi. Întrerupând hârjoana, se îndreptă să prindă
calul, cu tot ”boticul” lui Georgel, căruia i se deschisese pofta de joacă și mai mult.
Presimțind intențiile stăpânului, calul pufnea din nări, părând a nu fi dispus să-și întrerupă
păscutul.
- Hai Bidivule, hai taică! Doar încărcăm apoi te las iarăși slobod, cât mâncăm și noi.
Stanca se apucase deja să croiască drum căruței prin mijlocul tarlalei, tăind voinicește
cocenii cu secera și așezându-i pale, pe lături. Nae aducea căruța în urma ei apoi lua în spate
coșurile cu porumb spre a le goli. Profitând de ocazie, Georgel se distra, râzând cu poftă cum
rupea Bidivu știuleții aruncați de el, izbindu-i cu botul de pământ.
În aproape un ceas, căruța era plină cu porumbul peste care tronau câțiva dovleci, aruncați
împreună cu vrejurile, spre a face un fel de capac preventiv căderii știuleților din căruță pe
timpul mersului. Bidivu, cu hamul pe el, păștea pufnind pe nări și apărându-se de muște cu
stufoasa-i coadă iar Stanca s-a apucat să întindă masa. Pe banița întoarsă cu fundul în sus,
acoperită cu o velință albă, așteptau trei străchini de pământ ars să fie umplute cu ciorba din
fasole verde tomnatică. La mijloc sta altă strachină cu brânză proaspătă de vacă, înconjurată
cu vreo câteva cepe micuțe și strâmbe, ouă fierte, trei linguri de lemn și jumătate din pâinea
coaptă decuseară în cuptor, pe foi de nuc. Se gândise de ieri:
- Cum să apai io la cules cu mămăliga-n traistă? N-ar fi râs lumea de mine? Mămăliga e
pentru ai casei. După ce-o răstorni pe cârpător, așezi tuciul înapoi pe foc și arunci o oală de
lapte dulce în el. Dacă vrei să te fandosești, înainte să se închege de tot mămăliga, pui vreo
trei linguri cu jumări din oala cu untură, arunci o strachină de brânză sfărâmicioasă și mesteci
bine. Sau, dacă nu-ți place așa, prăjește separat jumările cu niște ceapă tocată mărunt,
câteva felii de pătlăgele și frunze mărunțite de mărar. Acasă poți rupe gâtul foamei cu ce ai,
dar ”în lume” nu te prezinți chiar oricum.
Mintea omului iscodește adesea necunoscutul ca să încerce a obține o explicație aspra a
ceea ce nu este în stare să înțeleagă. Surpriza e că-n loc să găsească îngerul luminos al
înțelepciunii, ajunge să dea peste oglinda propriilor închipuiri. Dar nu suportă smerenia
recunoașterii greșelii și merge mai departe cu falsa siguranță a încrederii că o să facă ziua de
mâine să fie potrivit dorinței lui. Poate că din această cauză i-a dat Dumnezeu disperarea. Ea
nu este o pedeapsă, ci doar o foarfecă ce-i taie lungul nasului pentru a fi în stare să vadă mai
ușor nimicnicia faptelor sale. Abia atunci realizează că nu e stăpânul Universului, ci o simplă
creatură supusă regulilor universale. La fel și deznădejdea. Nu este marginea prăpastiei de la
care poate începe pieirea omenescului, ci limita până unde suportă să ajungă spre a-și da
seama cât de mult a îndepărtat Dumnezeu cerul de apucăturile greșite ale lumii și unde duce
surzenia oamenilor la povețele divine.
Mijlocul salvării din chingile deznădejdii îl constituie regretul sincer. Nu după minunățiie
din paradisul pierdut, din contră, pentru nesăbuințele făcute, ai căror țepi pot fi simțiți cât
sunt de dureroși numai în suferință.
Nicolaie și Stanca aveau toate motivele să fie mulțumiți. Recolta bună de porumb, cu drugi
sănătoase și încărcate cu boabe mari, aurii, le da o deplină satisfacție. Cerul albastru –intens,
lipsit de nori, prevestea că și mâine va fi o zi minunată, care le-ar permite să termine tăiatul
și legatul cocenilor în snopi, apoi să-i transporte acasă. Așezați pe iarbă în jurul baniței pe
post de masă, înghițeau ultimele bucături.
- Ce zici, Nae, n-ar fi bine să strângem știuleții, rămași pe câmp, aici, în covercă, să-i putem
lua mai ușor, la transportul următor?
- Și, cine să-i păzească? Răspunde Nicolaie întrebării soției, împingând pieptul înainte și
mâinile ridicate, să se-ndrepte de spate.
- Rămân io să-i apăr de hoți, se amestecă Georgel.
- Bravo mă, viteazul taichii. Când or da hoții nas cu-n asemenea paznic. Or să facă pe ei de
frică, se auzi glasul lui Nae, colorat de un râs plin de sănătate.
În clipa următore auziră lătratul cunoscut al lui Zapciu, câinele lor de acasă. Lăsându-și
părinții muți de uimire, Georgel o rupe la fugă să-l întâmpine, strigându-l pe nume dar și
alintându-se puțin, așa cum o făcea de fiecare dată când o bucurie îi umplea sufletul:
- Zapțiule, Zapțiule, ce dol mi-elea de tine!
Nedumirirea accelera bătăile inimii celor doi soți făcându-le obrajii stacoji. Mai afectată era
Stanca. Se ciupea de bărbie spre a se convinge că e trează și n-are vedenii. De dimineață, la
plecare, în mod sigur, îl lăsase în curte. Că-și găsise vreo gaură, pe undeva prin gard, treacă-
meargă, însă cum reușise să ajungă singur până aici? Să se fi întâmplat, Doamne ferește,ceva
grav acasă? Mintea i se bloca în frământarea gândurilor iar scurgerea clipelor îi ascuțea
chinul din suflet.
Din câteva salturi,câinele, ajunse în fața lui Geogel chiar în momentul în care,
împiedicându-se, copilul ateriza pe burtă. Luând-o ca un element al distracției, Zapciu se
trântește în apropiere, se întoarce pe spate și dă din labe, apoi, revenind la verticală, începe
o suită de tumbe, arătându-și fericirea regăsirii unui tovarăș de joacă printr-un lătrat
lingușitor. Într-adevăr, crescuseră aproape împreună, dar acum era mult mai voinic față de
cățelușul speriat și plângăreț din urmă cu doi ani. Având o blană roșcat – aurie, terminată cu
o pată neagră pe după cap și-n spre urechea dreaptă, fusese botezat ”Zapciu”. Probabil în
dorința de-a fi la fel de rău ca dregătorii însărcinați, printre altele și cu strângerea dărilor, ce
speriaseră mulți țărani prin abuzurile lor, îndeosebi din perioada fanariotă.
Mintea lui Nicolaie nu era răvășită de temerea că s-ar fi putut întâmpla ceva grav acasă, cât
de nedumerirea cum o fi reușit câinele să treacă Oltul. Răspunsul avea să-l afle mai târziu.
Sanda, ținându-și promisiunea, a intrat în curte să vadă dacă s-a întâmplat ceva prin
gospodărie, în lipsa proprietarilor. La plecare n-a băgat de seamă că Zapciu ieșise și a
urmărit-o până-n marginea Oltului, unde mersese să observe stadiul câtorva snopi de
cânepă târzie, lăsați la ”topit” de trei săptămâni.
Cultivarea cânepii constituia o altă preocupare a femeilor satului. Din semințele minuscule,
semănate pe un teren bine mărunțit și păzit cu strășnicie, până la încolțire, de atacul
păsărilor cerului, pofticioase la o asemenea delicatesă, creștea o plantă viguroasă și înaltă de
peste un metru. La maturitate era tăiată, legată-n snopi și ținută în apă aproape două luni
pentru a transforma coaja tulpinii în fibre textile, numite câlți, utilizate la confecționarea
funiilor, pânzei de sac și altor țesături. Obținerea câlților avea loc printr-un procedeu
migălos, ce necesita răbdare, îndemânare și destul efort fizic. La expirarea perioadei de
ținere-n apă,(”topire”), tulpinile cânepii erau uscate, apoi zdrobite cu un dispozitiv din lemn,
alcătuit, în esență, din două brațe articulate la un capăt, botezat ”meliță”. Câlțiul, în speță
partea fibroasă a cojii tulpinilor cânepii, reprezintă ceea ce rămâne în urma îndepărtării, cu
un pieptene, a porțiunilor osoase. Operațiunea zdrobirii, efectuată într-o anumită cadență,
produce mult zgomot. De aici s-a născut ideea ironizării femeilor prea vorbărețe cu expresia
că ”dau din meliță” sau ”le merge melița”.
 Balta în care Sanda pusese cânepa, se afla cam în aceeași direcție, însă pe malul opus al
Oltului, cu terenul unde se afla Nicolaie și familia sa la cules. Zapciu, recunoscând chicotele și
strigătele, scoase-n joacă de Georgel, s-a aruncat imediat în apă spre a veni în ajutorul
stăpânului său, considerat, probabil în mintea lui de câine, că s-ar afla în vreo primejdie.
Înotând cu disperare, a reușit să treacă apa chiar sub ochii Sandei, mirată ce-o fi cu acel
câine, ce seamănă așa bine cu al Stancăi.
- Măi, Nae, venirea câinelui până aici arată ceva. Pune, repede, calul la căruță și să mergem
acu’ până acasă. N-o mai luăm pe unde am venit că e anevoie. Dăm ceva podarului, trecem
Oltul cu podul și ieșim direct. Drumul e mai bun și mai scurt. Ajungem iute.
Neliniștea muierii măcina gândurile lui Nicolaie până la blocarea oricărei decizii, în stare s-o
judece singur. Ca atare, trecu la fapte, îndeplinind ca un automat , sugestia primită.
- Io stau aici! Mă joc cu Zapciu, răsuna glasul de clopoțel al lui Georgel, însă nimeni nu-l
auzi. Părinții aveau mintea învolburată de grija cu ce s-o fi putut întâmpla acasă. S-au
dezmeticit după coborârea căruței pe rampa de lemn, aflată pe celălalt mal al Oltului. Prin
mintea lui Nae defila imaginea copilului cu privirea obosită și pleoapele căzute sub apăsarea
somnului. Gândul că Georgel ar putea dormi în covercă, păzit de câinele lor venea ca o
ușurare.
- Cred că doarme în covercă. N-are ce se-ntâmpla! Mai ales c-a rămas și câinele cu el! Plus
că e miezul zilei iar noi n-o să zăbovim așa mult acasă, își liniștea Nicolaie muierea la
întrebarea ei despre băiat, pusă mai mult de formă decât sub apăsarea vreunei temeri, semn
că altceva o frământa în acest moment.
Rutina conduce, de multe ori, la slăbirea stării de veghe, lovind mintea suficient să coboare-n
derizoriu încordarea atenției asupra lucrurilor săvârșite în condiții de repetabilitate
continuată.
Munca grea și de durată a câmpului obliga femeile să-și ia pruncii cu ele la lucru, sugari sau
mărișori, chiar ziua întreagă. Acest obicei, impus de necesitățile asigurării existențiale, făcea
să nu mai apară o curiozitate atunci când vedeai un copilaș dormind pe o păturică, direct pe
iarbă, în timp ce mama sa era la mare depărtare. Crescută și ea în sânul naturii, nu se temea
că vreo insectă i-ar înțepa copilul sau altă vietate l-ar putea mușca. În mintea mamei,
pruncul era un înger, prefigurat în pui de om prin voință divină, sub a cărei protecție se afla
până creștea mare. Îmbolnăvirea ori decesul, surveneau mai mult ca efect al unor fapte
necugetate sau blesteme, decât datorită nepriceperii și neglijenței la îngrijirea acordată.
Viața omului dependent de natură are duritatea ei. Preocuparea pentru asigurarea
supraviețuirii prezintă o prioritate deosebită în fața grijii pentru copil. Dacă nu aveau ce să
mănânce, mureau toți. Lucrul acesta, trebuind să-l învețe pruncul încă din fașă, înrădăcina
convingerea că evitarea marilor necazuri se putea face prin distanțarea, până la eliminare, a
sentimentalismelor. De aceea Stanca nu avea motive de panică prea mari că-și lăsase copilul
să doarmă singur la covercă. Obișnuindu-l să se culce și să se trezească fără a avea, neapărat,
pe cineva în prejmă, Georgel se comporta normal, fără să se agite, plângând speriat. Cu
toate că-l iubeau din tot sufletul, părinții evitaseră a-l răsfăța fiindcă știau că răzgâiala îi va
aduce mai multe neajunsuri decât beneficii în viață. În plus, îndeplinirea treburilor zilnice din
gospodărie, pe lângă oboseală, făceau să le rămână prea puțin timp pentru dulcegării inutile.
- Chiar de n-o dormi, își va face de lucru jucându-se cu Zapciu, se autoîncuraja Stanca,
intrând, apoi, în trepidația nerăbdării ce-i zbuciuma sufletul de-a afla cât mai repede ce se
întâmplase acasă în lipsa ei. Dacă a scăpat porcul ăl mare și o fi rupt gardul, s-a ales praful!
Să fi dat iama hoții? O fi vreo haie! Cum se aude că-n alte părți e mare foamete, te
pomenești c-or fi nimerit taman la noi, când nu eram acasă! Stăm și aproape de pădure!
Aoleu! Barim vaca să ne-o fi lăsat! În primăvară trebuie să fete!
Drumul către sat urca de la ”Căsoaie”, numele poieniței cu adăpostul podarului, pe o vale
îngustă, săpată de torenți în buza dealului încă din vremuri imemoriale, traversa printre
stejarii seculari, platoul Giurgenilor, apoi, urcând pieptiș zona ”Merii Nicului”, intra direct în
sat. Prima casă era a lui Gheorghe Popa-Stan, omul Sandei. Înainte să ajungă și căruța în
dreptul ei, Stanca începea să strige:
- Văruță! Văruță!
Sanda, aflată-n grădină pentru a culege niște prune lunguiețe de toamnă, bune de făcut
poame și magiun, răspunde imediat. Stanca, auzindu-i glasul, continuă precipitată:
- E ceva rău pe la mine? Că veni câinele la pământul nostru de dincolo de Olt.
-Aaaa! Mi s-a părut că seamănă cu el, ăl de l-am văzut trecând apa înot și, mă tot miram
ce-o fi cu el și unde s-o fi ducând! Abia acu’ îmi dau sama c-a scăpat când am fost la voi
acasă! După ce-am lăsat totul în regulă, m-am gândit să cobor o țâră până-n vale, la Olt, să
văz ce-o mai fi cu niște cânepă, dusă acolo la topit. El s-o fi luat după mine fără ca să pot
băga io de samă.
Luându-și o piatră de pe inimă, Stanca începea să răsufle ușurată. Grăbind pașii ca să
ajungă din urmă căruța, se adresă vară-si:
- Mulțumesc și-ți rămâi datoare. Păstrează-mi și mie câteva prune din aste, că n-am.
Grija privind înfățișarea proprie, fiind un reflex feminin al frumuseții mai mult decât o
acțiune conștientă pentru atragerea atenției masculine, Stanca îi zise lui Nicolaie, în timp ce-
și aranja țoalele răvășite de efortul împingerii căruței, ca să ușureze calul un pic, la ultima
pantă:
- Dă-i bice, Nae, că suntem în mare grabă!
Mai aveau puțin de mers până să ajungă acasă. Răgazul oferit de parcurgerea acestei
distanțe permitea Stancăi, rămasă câțiva pași în spatele căruței, să-și orienteze gândurile
spre lucruri legate de împlinirea unor dorințe, adânc sălășuite în inima ei. Își propusese să-l
convingă pe Nicolaie să nu ia în toamna asta juncul de la Cârjean, ca să-l pună alături de-al
lor pentru a forma o pereche de boi. E drept, cu boii faci multă treabă la arat și cărat. Ar mai
scuti și calul, care a început să cam dea semne de oboseală. Dar se vorbește că ar fi o mare
foamete prin alte părți. Asta nu înseamnă că am putea primi un preț bun, dacă am vinde
juncul și porcul, ăl mare, chiar toamna asta? Ne-am lua și noi ceva haine, că ălea de le avem
s-au cam învechit iar în primăvară, când prețul animalelor o scădea, mai vânzând niscaiva
orătănii, plus un grăsune sau doi, am putea cumpăra și o pereche de junci.
Sosirea în fața porții tulbura marile gânduri de viitor ale Stancăi, forțând-o se le
abandoneze pentru preocupările sale imediate . Au tras căruța cu spatele în mijlocul curții,
au descărcat-o iute, apoi au pornit pe același drum pe care plecaseră dimineață. N-avea rost
să mai dea bani podarului, când era varianta trecerii Oltului pe la ”Vadul Mistreților”, cum
rebotezaseră locul cu pricina, toți cei dispuși să-l utilizeze spre a nu plăti podul plutitor. Pe
chestiunea aceasta circulau și o glumă:
- Dați, mă, ortul podarului, în loc să-l ia popa. Poate nu-l o-ți da la trecerea ”Mării Sisului”,
pe lumea ailaltă.
- Ba nu-i dăm nimic! Să ne rămână pentru atunci, de nu-l o-m da p-un rachiu, pă lumea
asta!
De la ”Vadul Misreților”, Bidivu, cu stăpânii-n căruță, mergea la trap ușor pe fâșia de mal,
acoperită cu buruieni, iarbă și mărăciniș, lăsată special la capetele culturilor, ca drum de
acces. Zgâlțâiala căruței, cu zgomotul caracteristic, crea pasagerilor acea stare a
disconfortului, resimțit de oricine are parte de zdrăngănirea oaselor. Poate acesta să fi fost
motivul ce-i lăsa Stancăi impresia că pâlcurile de plopi și sălcii, proiectate pe fundalul
cerului, undeva în față, par ceva mai negre. Șocul trecerii de la temere la liniștire îi vlăguise
trupul suficient să-i îngreuneze pleoapele a somn. Deodată, deschide ochii brusc, adresându-
se bărbatului:
- Nae, miroase a ars. Să fi pus cineva foc la treanc? Nu văz ieșind fum de nicăieri.
- O fi tras calul vreun pârț și a ajuns direct la nasul tău, încerca Nicolaie să glumească pe
seama spuselor muierii, apoi adăugă:
- Să știi că ai dreptate! Însă de unde o veni? Se simte tot mai tare și nici urmă de fum.
Stanca începea să-și frângă mâinile, având senzația că e cuprinsă de-o neliniște bizară
crescătoare, pe măsura apropierii de pământul lor. Gânduri negre îi atacau mintea, tinzând
să i-o întunece cu vălul unor îngrijorări accelerate, tot mai apăsătoare. În câteva secunde,
lacrimile îi brăzdau obrajii, mărindu-i sufocarea produsă de nodul amar din gât. Nicolaie n-o
întrebă ce are, dar nici nu se încumeta s-o oprească. La rândul său, era preluat de-o emoție
puternică, în stare să-l apropie de hotarul disperării. Inima îi bătea tot mai tare iar un gol
fierbinte se căsca în propriul interior, arzându-i măruntaiele. O teamă cumplită îl strângea ca
o carapace, înăbușindu-i respirația. Timpul se oprise-n loc, chinuindu-i sufletul între teama
de ceva rău și speranța că se alarmase degeaba.
Se întâmplă adesea ca viclenia sorții să transforme forța și puterea visului în teroarea
coșmarului. În naivitatea lui, omul, chiar crede că poate găsi metodele și mijloacele potrivite
să lupte contra destinului. Se încinge cu armele încrederii de sine și curajului, depune
eforturi, consumă energie și, când să respire aerul parfumat al reușitei, observă cu stupoare
că începe să o ia pieziș, alunecând abrupt, chiar în brațele năruirii oricărei speranțe. Atunci,
constată că-n această confruntare, a uitat ori n-a luat în seamă, cel mai important lucru:
rostul norocului, hărăzit fiecăruia de ursitoare. Orgolios, vrea s-o ia de la capăt, însă tot îi
scapă ceva. Abia când simte epuizarea după o nouă înfrângere îi vine mintea la cap și,
dându-și seama că e doar un biet rob al legilor Universului, revine la condiția sa de supus și
nu egal al destinului. De acest lucru aveau să se convingă Nicolaie și Stanca în restul vieții lor.
Străbăteau ultimul pâlc de sălcii și răchite care le închideau perspectiva către pământul lor.
Respirau un aer împâclit de fum, amestecat cu mirosuri grele și usturătoare. Cu inimile
sfâșiate de teamă, în sfârșit, au ajuns. Priveliștea schimbată, pe lângă uimire, le inducea o
stare să-i scotă din minți și să le înghețe sângele în vene. Coverca era scrum iar urmele, ușor
fumegânde ale focului se întindeau până în apropierea primelor glugi de coceni, făcute de
Stanca înaintea prânzului. Figurile lor înmărmurite și congestionate de spaimă aduceau a
stafii, plecate aiurea pe câmp, să-și găsească pașii din vremea când trăiau în lumea
pământeană. Strigau cu forță numele băiatului și câinelui dar, în scurtele pauze făcute, nu
reușeau să obțină nici un semn. Parcă intraseră în pământ. Liniștea din jur, spartă de țipătul
ascuțit al unei gaițe, suna a jale și pustiu. Un gând straniu fulgera mintea lui Nicolaie,
sângerându-i și mai abitir inima:
- Domnul m-a părăsit iar Diavolul a reușit să-și întindă mâna asupra mea. Azi mi-a luat
mințile ca să-mi poată chinui sufletul.
În maldărul de cenușă și cărbuni ce încă fumegau, rezultat din ceea ce fusese coverca,
Stanca deslușea conturul vag al culcușului făcut dimineață lui Georgel. Acționând sub
imboldul unei stări ciudate de răceală și indiferență, nu se putea gândi la nimic. Parcă plutea
într-o lume aievea, dincolo de puterea realității în care trăia. Gesturile îi funcționau din
reflexe automate, comandate de ceva necunoscut ființelor omenești. La un moment dat,
ochii săi goi și împăienjeniți de lacrimi, distingeau conturul a ceva similar unui copilaș
încovrigat. Bărbia începu să-i tremure, goliciunea ochilor devenea și mai opacă iar mintea
începea să-i fie pustiită de convulsiile fricii. Totuși, instinctul de mamă prinsă-n cleștii
disperării, o îndemna să apuce, cu mâinile goale, acea închipuire, fără să-i pese cumva de
fierbințeala cenușii. Când a realizat că luase în brațe un ghemotoc de oase jerpelite și
înnegrite de zgură, ce păreau a înlocui acea minunăție de copil care-i încânta sufletul, un
strigăt de fiară înjunghiată definea oricui cum arată zâmbetul sinistru al morții.
Vaietele Stancăi, împletite cu gemetele tânguitoare ale lui Nicolaie, se revărsau peste crâng
în unduiri dureroase. Necazul peste care dăduseră le lua mințile și le tăia sufletele în felii
deznădăjduite. Trăiau un moment al vieții în care, crezând că au câștigat un război contra
destinului, de fapt ei îl pierduseră. Cuțitul deșertăciunii le sfâșia inima ca o fiară hămesită și
atinsă de furia sălbatică a distrugerii. Epuizați, coborau glasul, tremurător ca o mărturisire a
păcatelor lumii, în fața Marii Judecăți.
- Odorașul meu, suflețelul meu, puiul mamii drag, mângâierea vieții… erau cuvinte strigate
a bocet, ce însoțeau gesturile Stancăi de a strânge la piept, într-o ultimă îmbrățișare, ceea ce
mai rămăsese din copilul ei.
În apropiere, Nicolaie trăia senzația că duce în cârcă povara unei sorți, încruntate la el
pentru vinovățiile aduse întregii omeniri. Cu spaima mâniei cerești în sufletu-i lovit de-o
suferință mai grea ca un blestem, scoate amnarul din chimir și aprinde câteva firicele de
iască. Apoi se așează în genunchi și strânge un smoc de iarbă uscată, de care apropie iasca
fumegândă și suflă ușor, protejând cu podul palmei micuța flăcăruie ivită, într-un fel de gest
ritual al smereniei:
- Doamne, ajută sufletul său nevinovat și curat ca apa celui mai limpede izvor, să fie la
dreapta Ta! Amin!
Înțelesese că fericirea, în zadar o cere inima! Dacă n-a fost ursită, va fi scrisă cu sânge!
La înmormântare au venit câțiva apropiați și niște căpătani din împrejurimi. Localnicii trăiau
sub imperiul temerilor alimentate de zvonurile îngrijorătoare care circulau în sat. În mintea
lor se anunțau vremuri deosebit de grele. Seceta distrusese multe recolte în țară înviorând
spectrul foametei și accentuarea sărăciei. În plus, mulți arendași refuzau să ajute țăranii care,
deși munciseră pământurile boierilor, erau în situația de a-i surprinde iarna fără provizii. Din
acest motiv oamenii s-au revoltat, dar intervenția jandarilor, aplanase pe moment situația,
însă amenințarea unei noi răscoale plutea în aer. Colții suferințelor întrețineau ascuțișul
disperării. Se mai zvonea că Regele nu poate face nimic. Pe cap începuseră a-i cădea alte
belele, care tindeau să agraveze și mai mult starea de lucruri. După ce fusese luată
Basarabia de ruși, țara părea din nou să fie amenințată. Cică bulgarii își luaseră nasul la
purtare. Nici nu scăpaseră cu totul de turci, că se pregăteau de ceartă cu sârbii și grecii. Pe
de altă parte, mai ziceau că și Dobrogea li s-ar cuveni.
- Ehei, măre! Nu miroase a bine deloc! La sărăcia de care se aude, un răzbel ne mai
trebuie! Se va alege praful de tot!
- De ce n-o fi stând bulgarii ăștia în banca lor și cată năcazuri cu lumânarea? Se întreba
Mărin Miulescu.
- Le-o fi luat Ucigă-l Toaca mințile, își da cu părerea Nițu Floroiu, după care continua:
- Taică, e greu la răzbel. Io n-am apucat să trec Dunărea. Regimentul nostru a primit ordin
să stea în bătaie lângă Olt, mai jos de Drăgășani, până s-au retras rușii la ei. Da’ n-a fost ușor.
Instrucție, ploaie, mizerie…Mâncarea…, așa și așa. La răzbel te lovește glonțu’ ,mori și gata!
Ai scăpat. Însă ce te faci cu ăi de acas’ .Muierile jelesc…, copiii suferă…
Uneori se petrec fapte greu de înțeles și, mai greu de explicat. Tendința de-a trece
nepăsător prin labirintul suferințelor altuia constituie una din ele. Cu mintea focalizată pe
grămăjoara îngustelor noastre dorințe, percepem adesea necazul cuiva doar ca un licăr al
unei întâmplări nefericite, demnă doar de fiorul unei banale compasiuni. Răceala egoismului
induce o stare de indiferență până acolo încât, o tragedie, petrecută chiar în apropiere, să se
transforme într-un eveniment oarecare. Așa s-a întâmplat și cu Stanca. Puțină lume se mai
gândea la necazul ei. Ba, mai mult. Unii îi tratau durerea cu iarba nepăsării:
- Lasă, neică! Sunt tineri! Le-o da Domnul alt copil.
Ce să-nțelegi? Că ipocritul vorbește de palatul lui Dumnezeu cu ochii la bojdeuca diavolului
sau că prostul pare să se bucure doar când găsește pe altul să-l admire? Greu de judecat
când nu simți mirosul propriului sânge cum se pierde-n țărâna acelei suferințe în stare să-ți
sece până și sufletul!
 VENETICUL

Trecuse aproape un an de la dispariția tragică a lui Georgel fără ca părinții lui să fii putut
afla ce s-a întâmplat. Vaga cercetare a autorităților sfârșită-n colbul neputinței, ca un păcat al
lenei, tradus în nepăsare, anula șansele găsirii vreodată a adevărului. Totul plutea sub
blestemul enigmei și mirării. Lacrimile Stancăi păreau a confirma, pe zi ce trece, că o
ursitoare urâtă și rea îi hărăzise la naștere să îmbrace cămașa suferinței.
- De ce nu m-ai lăpădat , mamăăă!...Ca să nu știu vreodată ce gust are amăreala din suflet!
Se jeluia Stanca , înainte să adoarmă, când amintirea grozăviei trăite o copleșea, în locul
rugăciunii.
Trupul mutilat al sărmanului copil bântuia memoria lui Nicolaie, producându-i usturimi
sufletești mai tari ca o tăietură de spadă ori de câte ori se apropia de terenul din luncă,
întărindu-i convingerea că nu-și poate ierta vreodată clipa nesăbuinței ce-i adusese
nenorocirea. Simțea un nod în gât și o strânsoare ca de clește încins la tâmple, suficientă să-l
scoată din minți.
- Muierea e muiere. Pe judecata ei nu poți da multe parale, dar io, om, să nu-mi închipui că
e prea mare pericolul pentru un copil singur în sălbăticie?
Remușcările îi ciuguleau dureros trupul și-i umpleau ochii cu lacrimi. Pe tăcute, se luase de
băutură, ajungând deseori într-un așa hal de sfârșeală încât i se făcea silă de el și de viață.
Privirea tristă și pierdută aiurea, lăsa impresia unui om permanent obosit, care nu mai da doi
bani pe propria viață. Se certa cu Dumnezeu de ce mai dă zile, în locul fericirii mormântului,
unuia ca el, cu sufletul apăsat de-o așa supărare.
- Unde stai pitulată moarte și nu-mi aduci alinarea uitării, spre a lăsa loc pe pământ altora
mai vrednici, scăpându-mă de o astfel de tortură?
Spre deosebire de bărbatul ei, Stanca era convinsă că lacrimile suferinței, picate ca un
trăsnet în sufletul său, aveau rostul spălării multor păcate străbune. Știa din copilărie că
faptele urâte, în special cele producătoare de necazuri altuia, atrag blesteme care se pun pe
urmașii vinovatului până la a șaptea generație. Dumnezeu a zidit lumea în dreptate, dar nu
toți oamenii înțeleg asta cum trebuie. Unul e mulțumit, altul se crede nefericit dacă nu
trăiește după cerința firii lui. De aici pleacă tot răul pe pământ. Însă are și el un rost: să ne
lovească spre a nu uita ce înseamnă binele. Nici ursitoarele nu vin la nașterea cuiva de capul
lor. Ele au misiunea sorocirii destinului fiecăruia, dar, neștiind cum să o facă, întâi se încaieră
între ele, apoi dau cu zarul. În continuare, viața pruncului va fi cu noroc ori suferință. La
rândul ei, suferința e mare sau mică, după cât a picat la zar că trebuie să achite din păcatele
vechi.
- De ce să plătesc io pentru păcatul altuia? întreba Stanca bătrânele satului.
- Fiin’că oamenii uită de povața dată să țâie calea dreaptă. Când o iau p’alături, mai e
plesnit câte unul cu biciul durerii…Ăsta țâpă, ăilanți aud și, de teamă, ’cearcă să se ațâie.
Altfel ajung să calce poteca pierzaniei chiar toți.
Scurgerea timpului transforma deznădejdea Stancăi, trăită la momentul dispariției
băiatului în acel mod crud și misterios, într-un soi de resemnare în fața sortirii nemiloase de
a-și intersecta viața cu o întâmplare atât de dureroasă. Începea să i se fixeze în minte ideea
că nu-și poate alege singură calea vieții, ci trebuie să suporte capriciul destinului. Oftând mai
mult decât vorbea, își formase o stereotipie de-a răspunde oricărei întrebări primite, pornind
cu aceeași frază.
 - Se aude că ați vândut pământul din luncă. E adevărat?
- Ehei, în viață ai parte de multe, dar unele lucruri le faci fără să știi de ce. L-a dat Nae
unuia din Munteni. Nu mai putea suporta să se apropie de el. S-a mulțumit cu cât i-a zis ăla.
Bâlciul Râurenilor era în toi de câteva săptămâni. Exista o tradiție pierdută-n negura
vremurilor. Că era pornită din vremea dacilor sau romanilor ca centru comercial pentru
desfacerea sării de la Ocnele Mari sau altor produse, nimeni nu știe precis. Însă ajunsese
vestit de o bună bucată de timp. La el nu veneau doar locuitorii dintre râurile apropiate,
potrivit numelui, ci negustori mult mai de departe: București, Sibiu, Brașov sau chiar din
sudul Dunării. Ființa ca un amestec pestriț și vioi de tiribombe, căruțe , caleșci și tarabe, în
fața cărora, precupeții își chemau clienții, lăudând virtuțile propriei mărfi prin formule
vesele:
- ”Ca să-ți meargă bine, ia doar de la mine”.
- ”Aici găsești țoale/ pe gusturi regale./ Cumperi de un leu/ și nu-ți pare rău.”
Forfota era alimentată de copii cu vârste diferite, ale căror priviri, curioase și temătoare, se
schimbau îndată ce se ivea ocazia să-și întâlnească prieteni, rude ori cunoscuți. O bucurie
sinceră și gălăgioasă izbucnea pe loc, asemenea pâlpâirii unui foc de paie. Larma o
întrețineau și sătenii care, îmbrăcați curat și îngrijit, se strigau cu voce tare unul pe altul, se
încurajau reciproc să vândă, repede și bine, ceea ce aduseseră de acasă. Printre ei se mișcau
țărani căutători de chilipiruri, îmbrăcați cu găitane albe sau alb cu negru, prinse de pieptare
cu mâneci rupte-n coate și ițari peteciți în șezut. Dând căciulile pe ceafă, se arătau a toate
știutori și, fără să le ceară nimeni, făceau recomandări oricui îi asculta sau nu, cum ar fi mai
nimerit să procedeze în ceea ce aveau de făcut. În mulțimea de țărani, orășeni și destulă
gură-cască, se distingeau de la distanță negustori cu redingote maronii ori cenușii, cu
floricele, alții purtând vestă de mătase verzuie sau ca vișina putredă, ce râdeau liber și
nepăsători spre a-și etala rangul în ideea că nu puteau fi așezați pe aceeași treaptă cu
oricine.
Nicolaie Rusu cedase rugăminților Sandei de a o ajuta să transporte la târg vreo trei
grăsuni. Sculându-se dimineață devreme, a înhămat calul la căruță,unde a urcat groșteii
împreuna cu omul Sandei, după ce-i legaseră în prealabil cu câte o frânghie de picioare. La
sfârșitul acestei operații a fixat deasupra, sprijinindu-l pe loitrele căruței, un capac din
scânduri, legate cu stacheți între ele. Cu Stanca stând alături pe scândura așezată transversal
în partea din față, improvizând o capră iar Sanda și bărbatu-său, mai în spate, așezați pe o
pătură, așternută peste capacul sub care se aflau grăsunii, au pornit la drum. Când soarele
abia se ridica la orizont, au ajuns în Târgul Râurenilor. Până către prânz, purceii au fost
vânduți. Mulțumit de prețul primit, Gheorghe Popa-Stan, omul Sandei, îl invită pe Nicolaie
Rusu la o ”burtă de vin”. Era un loc împrejmuit în care, contra unei sume fixe, achitată la
intrare, putea să bea fiecare cât îl ”țineau puterile”. Pretextând că i se sperie calul dacă nu
stă lângă el, Nicolaie refuză. Atunci, Gheorghe Popa-Stan îi aduce o cană borcănată și plină
ochi cu tulburel de Orlești, zicându-i:
- Bea-o sănătos! Io am o prinsoare cu Dumitru Nătărău din Râureni pe sistemul ”cană la
cană”. Cine cade primul, plătește pentru amândoi.
Șezând pe pătura întinsă la umbra căruței, Nae își frământa mâinile. Simțea crescându-i un
nod în gât iar ochii cum i se umplu de lacrimi la gândul că trecuse anul de la nenorocirea ce-i
marcase viața. Își confecționă o țigară, o aprinse precipitat și, oftând adânc, da fumul pe nas,
apoi înghițea câte o gură de tulburel. Cu mintea pustiită de focul aducerilor aminte și privirea
opacă aruncată aiurea, părea o ființă rătăcită într-o lume care nu-i aparținea.
 Sanda și Stanca umblau dintr-o parte în alta a bâlciului, privind, pipăind, analizând și
întrebând care era prețul diverselor lucruri. Acasă trebuiau multe, dar Sanda nu se hotărâse
cu ce să înceapă. La un moment dat, zgomotul sacadat al unei tobe topea gălăgia, ascuțind
curiozitatea. Jupânul mustăcios, îmbrăcat bizar, ca un arnăut cu pantaloni pandurești, ușor
uzați, care o bătea, cerea prin semne largi să fie ascultat. După repetarea atenționărilor în
câteva rânduri, vocea sa gravă și cam răgușită, spinteca aerul:
- Aaaatențiuneee! Aaaatențiuneee! S-a găsit un copil de țâțăăă!
Cele două verișoare se atașară cercului de curioși, în mijlocul căruia se găsea omul
îmbrăcat ciudat, ridicat pe un scaun și cu o tobă uriașă, fixată, în dreptul burții umflate, cu
niște curele petrecute pe după umeri. Alături, pe o tăblie așezată peste un soi de lădiță cam
strâmbă, era un ghemotoc mișcător, înfășurat într-o păturică de postav mătăsos și verde, un
material fin și de bună calitate, neutilizat de obicei în mediul sătesc. Pe cap purta o căciuliță
din catifea albastră, ce-i acoperea fruntea până la ochișori iar corpul într-o cămășuță albă de
bumbac, încheiată la spate, al cărei guleraș se răsfrângea peste pulovărașul alb, din lâniță
țesută la mașină. Barbețica, ieșită de sub păturică, atârna într-o parte, gata să-i pice în orice
moment. Lumea privea mirată și nedumerită, întrebându-se în fel și chip al cui putea să fie
un copilaș cu pielea albă ca de înger.
- Să-l fi furat cineva?
- Ce poți face, soro, cu-n copil așa mic? Mai bine îl ”fabrici”, că e ceva cu totul plăcut și
interesant! chicoteau între ele două precupețe.
- În tot cazul, mă-sa trebuie să fie cineva cu stare, altfel nu da atâția bani să înfofolească un
boț în asemenea scumpeturi.
- N-o fi al doctorului Șulțăr, făcut c-o slujnică de la conacul său din Boița? Așa vorbea un
negustor de-acolo cu altul din Brașov, mai zilele trecute. Cică, nevastă-sa, când a aflat, a
pălmuit-o pe slujnică, apoi a dat-o afară din casă că ei nu-i trebuie lăpădături iar de atunci,
fata a dispărut cu totul și nu știe nimeni nimic de ea.
- Taci, tu! Spui numai prostii! Ce să cute la noi cineva, tocmai din Ardeal, cu un prunc așa
mic? O să vezi cum apare mă-sa curând!
- Păi, slujnicuța, cum zici tu, vrând să scape de copil, parcă nu putea trece granița să-și
piardă urma! Mai ales de-o fi și vreuna frumoasă! Având frică de Dumnezeu, ce și-o fi zis?
Nu-l omor! Îl las undeva, unde nu mă știe nimeni și-mi văz de drumul meu. S-o găsi vreun
creștin milos să-l îngrijească. O fetișcană speriată e în stare de orice.
- Asta nu e mamă! Numai o criminală și-ar abandona propriul copil, indiferent ce-ar zice
ăilalți oameni.
În timp ce gura lumii își da cu părerea în fel și chip, mogâldeața, speriată de atâta agitație în
jur, se pornește pe un plâns sănătos și mult prea puternic în comparație cu trupușoru-i firav,
ascuns în scutece. Toți se uitau cu milă și, neputincioși în a întreprinde ceva, înălțau din
umeri, gândindu-se probabil să lase Domnului rezolvarea problemei. Când orăcăitul îl
obosise, tinzând a deveni un scâncet, din mulțime se desprinde o femeie, trecută de treizeci
de ani, care-l ia în brațe și, cu gesturi sigure, se desface la piept fără nici-o reținere și-l pune
să sugă. Era legată la cap cu o broboadă neagră și purta o fustă creață, de un roșu aprins și
lucios. Fața-i zâmbitoare, permițând scoaterea la vedere a golurilor dintre dinți, crea un
contrast izbitor cu netezimea obrajilor oacheși, derutând posibilitatea estimării cât de cât
precise a vârstei. Diferența evidentă între țoalele ei și ale copilului stârnea uimire și mirare
celor din jur, încurcându-le și mai rău părerile. Numai jandarmul apărut din senin își arăta
certitudinea specifică autorităților dispuse a rezolva orice problemă, fără profunzimea
plictisitoare a unei mărunte verificări prealabile și inutile:
 - Pă unde umbli, fă? și-ți lași copilul singur? Vrei să te leg?
- Haoleu, coconășelule, mâncați-aș mustăcioara aia zulufie! Păi hăsta nu-i al meu, da’ dacă
vrei, îl iau, că mai am unul cam tot așa. Ete-l colea la căruță! Am venit să vânz nește
rășchitoare și coșuri din răchită, că hăndrălău’ mieu nu e-n stare! Și-acu’ zace biat!
Cu ceva lapte-n burtică și obosit de plâns, copilașul adoarme-n câteva minute. Femeia îl
pune la loc și se îndepărtează.
- O știu! E Floarea Leșii din Dosu-Râului. Îi atrage atenția Sanda, verișoarei sale, rămasă-
ncremenită și cu mâna la gură, în timp ce șiruri fierbinți de lacrimi îi încingeau obrajii.
În sufletul Stancăi se ciocnea brutalitatea durerii care-i fărâmase inima cu-n an în urmă și
revolta pentru nepăsarea celei în stare să-și abandoneze copilul, așa cum păreau a sta
lucrurile. Neluând în seamă spusele Sandei, taie aerul cu mâna ținută la gură până-n acel
moment:
- Of, Doamne! Io blestemată să urc Golgota suferinței în urma pierderii singurului copil ce-l
puteam avea iar alta să se lăfăie-n păcatul desfrâului, fără să pată nimic!
Cu jandarul alături, toboșarul continua anunțul, de peste un ceas, însă nu s-a mai apropiat
nimeni de copil.
- Dacă n-o veni nimeni după el, ce-ar fi, Stanco, să-l iei tu? rostește Sanda la un moment
dat cu aerul că-i luminează mintea vară-si cu adevărul suprem al vieții.
Știa că Stanca nu mai putuse rămâne grea, cu toate descântecele, leacurile, posturile,
rugăciunile și acatistele date la biserică. Convinsă că doar mila Domnului nu te scoate singură
din necazuri, ci trebuie să mai faci și tu un efort, Sanda persevera în propunerea ei. Fiindu-i
milă de Stanca, dorea s-o ajute sincer, cu ce-o putea, spre a o scoate din apăsarea suferinței.
Așa că adăugă:
- Vorbesc io cu Floarea să-l înțărce pe băiat. N-o să-ți ceară cine știe ce mare scofală pentru
asta.
Înainte să-i afle părerea, o apucă de mână și se înfățișară jandarmului:
- Boierule, uite, muierii ăștia i-a murit singurul copil iar altul nu mai poate face. Ai vrea să-i
dai ei băiețelul acesta părăsât?
Jandarmul își dădu căciula pe spate și se scărpina în cap, ca semn al unei gândiri adânc
reflectate, înaintea pronunțării asupra deciziei, atât de importante, ce trebuia s-o ia. Ca om
al legii, se trezise cu o belea pe cap de care nu știa cum să scape fără a greși, încălcând vreo
prevedere anume. În cele din urmă, se îndreptă de spate, luând alura severă de autoritate
serioasă și nedispusă a îngădui coborârea până la nivelul banal al glumelor:
- Ai om, țațo? Atunci vino cu el aici!
Un val emoțional cuprindea întreaga ființă a Stancăi. Fiindu-i greu să aleagă între a-i
mulțumi Domnului pentru bucuria adusă ori a-și blestema soarta, rămase pironită locului,
sub privirile încruntate ale jandarmului, care nu pregetă s-o apostrofeze:
- Ești mută, surdă sau proastă?
Trezită din buimăceală, bâigui doar un ”acu’ mă-ntorc”, se răsuci cu spatele către oficialul
statului, apoi se îndrepta cu pași mari, aproape alergați, spre căruța unde-l lăsase pe Nae.
Urmând-o, Sanda își făcea cruce, murmurând repetat și plină de emoții, ”Doamne ajută!”
În mai puțin de un ceas, Stanca desfășa copilașul și-i schimba scutecele cu fâșii albe de
americă, țesută din in și cumpărată din târg. Copleșită de emoția momentului și temerea de
ce i-ar putea rezerva viitorul, mâinile-i tremurau iar ochii i se umpleau de lacrimi. Era vis ori
realitate? Să fie sigură că n-are vedenii, se ciupea sporadic de nas, apoi alterna icniri de
plâns, amestecate cu izbucniri necontrolate în râs, sub privirile îngăduitoare ale lui Nicolaie
care, după golirea ”borcănatei”, o încuraja cu vorbe neclare și mormăite:
 - Fii cuminte, Stanco! Dumnezeu îți ia ce-i al tău să te puie strajă la al altuia. Ai auzit cum a
zâs jandarul: ”ni-l dă în grje nouă…., numiților…., cutare…., cutărică….
Gheorghe Popa-Stan se lungise în căruță, ”luat bine în foanfă”, cum li se spunea celor beți.
Pe nimeni nu interesa ce făcuse: pierduse ori nu pariul cu ”burta de vin”? La vreo douăzeci
de pași către marginea târgului, Sanda continua discuția, accentuând:
- Neam înțeles, Floareo! În trei săptămâni îl înțărci. Îți dau cinci târne de porumb și trei
șenice de grâu. Cu mine vorbești, nu cu altcineva!
- Și-o vadră de rachiu, d-ăla bun, cocoanoooo! Suna o voce răgușită, trezită din somn.
- Taci, mă, hăndrălăule, că nu ești bun de nimică!
- Puradeii cu ci cine-i făcuși, fă? Cu rășchitorul?
Dumnezeu a făcut lumea în echilibru perfect. Nu există viață fără moarte, bucurie lipsită de
durere sau ridicare fără cădere. Dar omul se face că nu înțelege. În aroganța lui zice că chiar
poate să facă ce vrea. Până ajunge la plată. Cu suferință. Abia atunci își dă seama că iubirea
adevărată are ceva jertfelnic în ea. Însă, când reușește să iasă din necazuri, uită acest lucru,
la fel cum nu vrea să-i mulțumească Domnului pentru ajutorul primit și, o ia de la capăt.
Cu toate că se apropia Sân Dumitru, Stanca a botezat copilul cu numele Gheorghe și așa l-a
lăsat. Nu i-a mai pus altul de ”purtare”, potrivit obiceiului moștenit din bătrâni. Spera că
invocarea permanentă a numelui purtătorului de biruință, avea să asigure băiatului ei o mai
bună protecție în fața necazurilor. Pe de altă parte, sfântul, simbolizează și călărețul de
primăvară care aleargă spre a împrăștia oștirile iernii ca să trezească la viață natura. Ba mai
mult. În preajma zilei sale deține puterea alungării tuturor relelor, cum ar fi ”sângele rău” din
venele cailor. Ca să-l primenească, oamenii trebuie să-și fugărească până la transpirație caii,
apoi le freacă pielea cu niște bucăți aspre din pânză de cânepă, după care îi acoperă cu
pături groase de lână.
În opoziție cu Gheorghe, Dumitru este călărețul de toamnă care aleargă să adune oștirile
iernii, contribuind la înăsprirea vieții oamenilor și aducerea morții vegetației. Semn că e mult
mai greu să intri în grațiile sfântului pentru a scăpa de boli sau alte nenorociri e chiar ziua sa.
Cine nu apucă să termine însămânțările până atunci, muncește degeaba, fiindcă n-o să se
bucure de recoltă. Acești călăreți se aleargă unul pe altul, dar nu se-ntâlnesc niciodată. Dac-
or ajunge să fie față-n față, va fi sfârșitul lumii.
Până la atingerea vârstei lui Georgică, Nae și Stanca îl comparau pe Gheorghe cu băiatul lor
natural, dispărut într-un mod bizar și încă nelămurit. În timp ce Stanca se atașa sufletește tot
mai mult de ființa intrată-n casa lor în niște condiții atât de ciudate, părând a uita nefericita
tragedie, Nicolaie, închis și mai tare în sine, continua să bea, afișându-și distanțarea
sentimentală:
- Nu ie sângele tău, nu ie! Orice ai face, când îmbătrânești și n-o să mai poți mișca nimic, o
să te rogi să-ți dea o cană cu apă, ca de sfintele moaște, ori să vie aia cu coasa ca să te scape
de chinuri.
În Registrul stării civile al primăriei, Gheorghe figura tot cu mențiunea ”copil loat în grije”.
Insistențele Stancăi pentru adopție se izbiseră de același refuz al autorităților, pe motivul că
„încă nu-i fusese găsită” mama naturală.
- Lasă, Stanco, nu-ți mai înnegri sufletul în zădar! D’ acu’-ncolo e mărișor. De-o veni cineva
după el, n-o să plece, tot cu noi o să rămâie! Sarea pământului i-a intrat în sânge și-o să-l
tragă mereu încoace, încerca Nicolaie să stingă un pic focul aprins în sufletul muierii.
Copilul creștea, devenind un băiețel vioi, neastâmpărat și plin de energie, ca orice copil
sănătos și bine hrănit. În plus, se arăta isteț și, deloc timid ori intimidat cu ceva. Trăgând
adesea cu urechea la discuțiile adulților, reținea multe vorbe de duh, pe care le întorcea
oricui l-ar fi provocat, într-un fel spontan și atât de natural încât lăsa impresia că are-n minte
un izvor de înțelepciune tăioasă.
Pe un colț al pământului deținut de lelea Saveta, o vecină, exista o adâncitură în teren în
care se aduna apa de ploaie și cea din topirea zăpezilor într-o băltoacă ce ținea până vara,
târziu. Din zgârcenie ori la gândul că i se încălca abuziv proprietatea, Saveta prinsese obiceiul
să se oțărască mai tot timpul la cei care-și mânau animalele la pășune pe drumul ce trecea
pe lângă ”lacul ei”. Cu toate că avea doar vreo trei ani în plus față de Stanca, părul albit și
zbârciturile pe obrajii arși de soare, o făceau să pară foarte bătrână. Într-o zi îi vine rândul și
lui Gheorghe să fie apostrofat:
- Să nu care-cumva să te apropii cu vaca de lacul meu. E apă puțână și, pe seceta asta, n-o
să-mi ajungă nici de scăldat acasă-n copaie.
- N-avea grijă, babo! Numai să mori dumneata, că-ți aduc eu apă să te scalde-n spinare,
taman de la Olt.
Asemenea afront nu l-a putut uita Saveta luni de zile, lamentându-se oricui despre ce i-a
putut ”face veneticu’ lu’ Rusu”. Surprinzând și pe alții cu replici la fel de tăioase, în scurtă
vreme s-a dus buhul de inteligența lui Gheorghe așa mult că unii săteni comentau chiar și la
un păhărel:
- Ăsta o să ajungă departe. Acum, că e doar un copil și-ți dă niște vorbe de te seacă la
inimă… Stați să vă spui ce-am pățât. Deunăzi mă-ntâlnesc pe drum cu el și-l întreb unde se
duce. Ce crezi că-mi zâce? Auzi, c-a plecat ”s-aducă o doagă ălui cu mintea oloagă”. ”Așa te-a
învățat, mă, tac’tu’să vorbești cu oamenii”? îl întreb. ”De unde scoți, mă, vorbele astea”? îi
mai zic. ”Curiosul pupă dosul”, îmi răspunde. A, și mi-a mai trântit una. Cică ”prostul când n-
are ce face, întreabă p’altu’ de soroace”.
- Și nu l-ai plesnit peste gură, ca alt’dat’ să se ațâie? Încearcă Mărin Rogoz să pună ordine
nemulțumirii care-l tensiona, pe măsura relatărilor lui Ion Bardac.
- Cum să dai în el? Trebuie să te gândești că-i un biet suflet trimis de Dumnezeu să
oblojească durerea lu’ Nae. În plus, are o așa uitătură de nevinovăție, că ți se face milă.
Apelativul ”venetic”, rostit la școală de unii copii predispuși să-l umilească, declanșa în
sufletul lui Gheorghe o reacție violentă și plină de ură. Mintea lui percepea sensul cuvântului
ca ceva mult mai grav decât o simplă înjurătură:
- Le arăt, io, venetic! Să mă țâie minte cât or trăi, proștii dracului! Și se ținea de legământul
făcut cu sine. Pe uliță sau în curtea școlii, plesnea pe câte unul când se aștepta mai puțin.
Dacă se-ntorcea roata și o încasa el, strângea din dinți dar, ulterior, tot se răzbuna cumva.
Observându-i darul cântatului, pe la zece-doisprezece ani, ”tata Nae”, formulă datorată
deselor lamentări ale Stancăi, „of, iar s-a îmbătat tacto Nae”, i-a adus un fluier. A prins
repede meșteșugul iar mai târziu și admirația multor săteni:
- Venetic, nevenetic, da’i zâce bine!
- Ia nu-l mai veneticizați atâta? Ce, n-are nume? îi lua apărarea câte o fetișcană care-
ncepea să vadă lucruri și dincolo de jocul nevinovat al copilăriei.
Odată cu trecerea anilor, Gheorghe devenea un flăcăiandru în stare să atragă atenția
fetelor suficient cât să închipuie cândva visuri frumoase. De statură mijlocie, dar bine legat,
fața albă, netedă și fină, păr negru, pieptănat în cărare pe partea dreaptă, ochi căprui și
lucitori, ce păreau a arunca o lumină misterioasă, la care se adăuga un zâmbet cuceritor,
făceau din el un bărbat atractiv, interesant, dorit și invidiat în același timp.
Stanca, încă din primii ani, s-a arătat a fi mai mult decât o mamă iubitoare, deși temerea că
într-o zi ar putea veni cineva să i-l ia, îi stârnea fiorii reci ai unei dureri la care refuza să se
gândească. Observațiilor primite de la unii săteni privind obrăzniciile băiatului, răspundea cu
o îngăduință agresivă:
- Te uiți în gura unui copil, dumneata, om în toată firea? Pen’ce să-l bat? Dacă n-ai de lucru
și te iei de el, de-h, ți-a răspuns!
- Stanco, i-am zis lui Nae că, dacă nu sunteți în stare să-l struniți, vi-l învăț io minte! Așa, să
știi!
- Ce vorbă-i asta Mărine? Să-mi lași copilul în pace! Altfel te reclam la jandari pentru, asta,
cum îi zâce, hm! Asta… pigonire!. Când am fost la primărie să-i fac actul ca să fie copilul meu
și, știi că… cică nu se poate încă, mi-au zâs să am grijă mai mare de el, decât ar fi al meu!
Dacă nu, mă face vinovată d-asta…, cum îți zâsăi.
Cu Saveta a avut o discuție la fel de încordată.
- Bine fă, Stanco, tu om de sat, vorba ceea, să-ți lași viniticu’ să-mi spuie că-mi aduce apă
de la Olt pentru scăldat. Numai să mori io!
- Așa-ți trebuie! De ce-l policrești? De nu se ițea vreuna ca mata, până creștea mare, nici n-
ar fi știut că nu-i copilul meu. Acu îmi mai trântește și mie câte una de mă seacă la inimă:
”orice lucru mi-ai făcea/nu-i ăl de la mama mea”.
- Plesnește-l peste gură, fă ceva! Ca mâine te lasă puterea și-o să vezi că lui nici n-o să-i
pese. Plus, d-o să vie careva d-ai lui, cine or fi și ăia, să-l ia, tu cu ce te-ai ales?
- Cu soarta. Dac-așa mi-a fost hărăzită, o duc până la capăt! Numai să fie el sănătos și să
ajungă om respectat, că s-o gândi s-aprinză și la capul meu, măcar o lumânare, după ce-oi
închide ochii!
- Ce respect, Stanco, cine să-l respecte dacă el îi ia ”în bașchir” pe toți?
- O fi având și el rostul lui pe pământ, c-altfel nu venea degeaba! Știi cum zâce popa:
”nebănuite și ocolite sunt căile Domnului”. Io, ce-aș putea face mai mult decât să-l îngrijesc
din tot sufletul? Acum e încă destul de mic, dar mai încolo, când s-o matoriza, sigur că s-o
purta altfel.
Nae nu se putea împăca cu gândul că băiețelul din târg, ajuns în curte sa, i-ar putea intra
vreodată la inimă, la fel ca Georgel. Trecerea timpului nu-i ștergea din memorie imaginea
trupului mutilat al sărmanului său copil. Persistența acestor amintiri dureroase îi tulbura
existența, mărindu-i usturimea suferinței care-i chinuia sufletul. Plângerile unor săteni
pentru ”obrăzniciile” lui Gheorghe, adăugate nesiguranței c-ar putea avea pe cineva de
încredere lângă el atunci când n-o mai putea, îi induceau o stare copleșitoare, de care voia să
scape, însă nu știa cum să o facă. Cu mintea plutind într-un fel de amețeală cețoasă, ce-i
amorțea simțurile răspunderii pentru îndatoririle vieții, se hărăzea, fără de voie, uitării de
sine. Bând tot mai mult, ajunsese într-o stare de epuizare, care-i accentua nepăsarea față de
ce se putea întâmpla în jurul său. Amărăciunea sufletului îi stimula greața de el însuși până-
n preajma hotarului spre convingerea că face umbră pământului degeaba. Lucra cu privirea
aiurea și adâncită într-o tristețe vizibilă. Se scula cu pleoapele grele, umflate și roșii,
mișcându-se tot mai greoi, ca cineva atins de sfârșala trăirii, ce așteaptă topirea-n neantul
uitării ca singură formă a izbăvirii. Rugăminților Stancăi, de-a încerca să revină, măcar în
parte, la ceea ce fusese odinioară, răspundea cu gestul tăcut al datului din mână, ce putea
semnifica un fel de”gata! S-a terminat! Lasă-mă-n pace!” Uneori părea a se trezi din
dezmeticire și se exprima limpede, fără vreo urmă de confuzie:
- Se vede că Gheorghe nu e os de-al nostru! Glasul sângelui său rămâne surd la chemările
oricăruia din noi. Nimic nu-l clintește. Nici lacrima durerii și nici a suferinței. De l-om da la
școală mai departe, o să plece din sat și-o să uite complet de noi. Așa, cel puțin o să fie aici.
Că n-ascultă, e una, dar n-are inima atât de rea încât să-i facă plăcere chinul nostru în
neputință.
Stanca îl asculta, privindu-l, un timp, mirată și neîncrezătoare, apoi adăuga:
- L-am crescut cu noi. Aici trebuie să fie cuibul său. Nu ziceai tu, odată, că ”sarea
pământului” te trage îndărăt, oriunde ăi fi?
Nicolaie tăcea înnegurat. Pe fața lui, lipsită de expresie, defilau mici picături de nădușeală
rece. Confecționându-și o țigară, scoate amnarul, o aprinde, apoi trage fumul adânc în piept,
păstrând o muțenie oftată. Palid și pierdut în gânduri numai de el știute, se ridică să plece
din casă, rostind încet, mai mult ca pentru sine:
- Sunt multe lucruri la care poți visa în viață, însă n-o să știi niciodată de câte vei avea parte
dintre ele.
Singurătatea este privită adesea ca o pedeapsă chinuitoare, prin care e forțat omul să
plătească multe din greșelile propriei tinereți. Cât ești în putere, crezi că lumea îți aparține și
o poți modela după cum poftești. Vine, totuși, o vreme când începi să constați că realizările
tale materiale, cu toată strălucirea lor, nu-ți aduc fericirea pe care ai contat înainte. Panicat,
încerci s-o cumperi, atrăgând în jur oameni în stare de inducerea ei. Până la urmă observi că
nu-i nimic altceva decât o biată amăgire, fiindcă nu prea ai ceva în comun cu acei oameni.
Abia atunci descoperi cauza: golul tău sufletesc, rămas așa din vremea luptei egoiste, dusă
pentru preamărirea propriei ambiții de-a te situa deasupra semenilor.
Sunt și oameni cărora, singurătatea le-aduce valențele fericirii, prin crearea posibilităților
de-a le apropia sufletul de armonia existentă în sânul naturii, neluată-n seamă până atunci.
Cine ajunge să perceapă această armonie, primește perspectiva înțelegerii atâtor lucruri și
nu mai simte nevoia de-a pune întrebări ori să aștepte explicații. Află că sunt alte reguli
fixate-n filonul vieții de o putere aparte și nevăzută, ce funcționează într-o acuratețe
deosebită, fără vegherea sau impulsionarea cuiva. Observă, constată și se minunează cât de
clară îi apare propria bâjbâială prin întunericul egoismului, lipsit de iubirea jertfelnică.
Realizează că biruința asupra pretențiilor arogante de-a obține averi materiale cu orice preț,
e mai importantă decât oricare alta, fiindcă-l ajută să simtă efectul înălțător al altruismului:
dăruind sincer din puținul său, pune fără să vrea, pietricica unei fapte bune la baza
propriului suflet, la care, adăugând altele, ajunge să-l încarce cu fericirea da a-și putea fi de
folos sieși, prin semenii săi.
Era o femeie al cărei nume adevărat nu și-l mai amintea nimeni. Nu se știe de ce, însă
lumea-i scornise o poreclă:” Bubenica.” Slabă, măruntă, uscată, cu fața zbârcită, pământie,
bătută de friguri și vânt, călca pământul cu pași mari, purtând mereu o traistă umflată,
agățată de un băț, așezat pe umărul stâng. Înfășurată cu un fel de manta din postav negru,
zdrențuită, lungă până-n călcâie iar capul protejat de păru-i vâlvoi și câlțos, aducea cu o
arătare ciudată, parcă venită din altă lume. Din când în când se ivea pe ulița satului, mergând
în stilu-i specific și fără a scoate o vorbă. Nimeni n-o întreba de unde vine și-ncotro se duce.
Uneori, se mai îndura de ea câte o muiere cu suflet și-i întindea o bucată de pâine sau
mămăligă, alăturată alteia din carne, brânză ori vreun ou fiert. O lua repede, mulțumind cu o
ușoară înclinare din cap, apoi își continua umbletul în același ritm grăbit. De la un timp, căra
în mâna dreaptă un ciomag din lemn noduros de corn necojit, probabil să se sprijine la
pantă. N-avea nevoie să se apere de câini, fiindcă aceștia, ciudat lucru, în loc s-o latre, se
gudurau ori scheunau a supunere. Doar copii se speriau de ea, fapt încurajat și de părinți:
- O vezi? Dacă nu ești cuminte, îi zâc să te ia. Cum te-o atinge, ajungi mic-mic, aproape cât
un șoricel și, haț! Te-a vârât în traistă! D’aia umblă așa grăbită. E chemată undeva să scape
părinții de copii răi și neascultători.
 În rest, adulții nu prea glumeau pe seama ei. Din contră, muierile, cum o zăreau, își făceau
cruce scuipându-și în sân apoi se rugau Domnului să le ferească de-o așa năpastă. Totuși se
mai întâmpla ca un soț ”bine dispus” să-și ”avertizeze” consoarta:
- Muiere, de nu m-asculți, te blestem s-ajungi ca Bubenica.
- Taci, măăă, prăpăditule. Când n-oi mai fi io, sigur o să mori de foame și mâncat de
păduchi.
Omul dependent de natură nu se tulbură ușor în fața pericolului. Din contră, de cele mai
multe ori are îndrăzneala să-l înfrunte, ori știința ocolirii lui, atunci când simțurile-i spun că
primejdia e mult prea mare. Frica și nesăbuința provin din încorporarea imaginarului în
fundamentul ființei omenești, încă din copilărie, cu legende și povești pline de grozăvii, mai
mult închipuite decât adevărate. Odată adoptate, ele lucrează asupra minții omului, tinzând
să-i amplifice fantasmele până la spargerea hotarelor dintre realitate și plăzmuire, așa cum
stăteau lucrurile și-n discuțiile sătenilor despre Bubenica:
- Să știi, surată, că Diavolul i-a luat mințile s-o facă unealtă a lui pe pământ. Am auzât că se
afumă cu iarba șarpelui, apoi culege noaptea iarba neagră și o mân’că amestecată cu cea a
fiarelor. Altfel nu se explică de ce poate sta ia sângură-n pădure, atât amar de vreme, fără să i
se întâmple nimic.
- Și io mă minunez! Da! Da! Sigur dețâne puterea fermecelor. Cică ia l-ar fi lecuit pe Tică al
lui Ursache. Ăla de-i cura sângele pă gingii și picere. Țâi minte? Nici un doftor n-a avut ce-i
face, dar ia l-a făcut bine cu iarbă grasă și fiertură descântată din iarba găii. Nu e bine să te
pui rău cu ia. Am încercat s-o momesc, dându-i o felie, două, de pâine, brânză, mă rog, ce-
am avut iute la îndemână, să-mi spuie și mie ceva cu buruienile astea. Dar ți-ai găsit! N-am
putut-o face să stea de vorbă. Și-a țânut drumul, parcă avea ardei iute-n șezut!
Fiecare apariție a Bubenicii pe ulițe, stârnea un vârtej de păreri, nedumeriri, curiozități și
confuzii, care piereau doar când fiecare se lua cu treburile zilnice din gospodărie. Numai
copii priveau temători în jur și pe drum, păstrându-i imaginea pentru multă vreme în mintea
lor uimită. Singurul adevăr știut era că Bubenica locuia în pădure. Într-o zi, afundându-se în
ea pentru a căuta ciuperci, câțiva băiețandri au observat în adâncitura dealului un sălaș
rudimentar, format din crengi rezistente, acoperit cu-n strat de pământ amestecat cu iarbă
uscată, peste care crescuse mușchi verde-maroniu. Mirați, au privit în interior. Câteva oale
nesmălțuite, afumate și ciobite, agățate la întâmplare, o vatră de cenușă, înconjurată cu
bolovani spre intrare iar în fund, alipit malului, un fel de așternut negru, mițos și murdar,
peste o grămadă de crengi subțiri, frunze și fân, instituiau singura dovadă că aici ar putea sta
o ființă omenească și nu vreo fiară sălbatică. Zgâindu-se temători la descoperirea făcută, la
un moment dat, ceva mai sus, pe deal, văd o arătare făcându-le semne cu mâna să se
îndepărteze, scoțând niște sunete ciudate, ca de gâscă speriată. Înfricoșați, au luat-o la fugă,
răspândind vestea în sat:
- Unde? La Bolovanu-Bălțat? Precis e ochiul diavolului. Să cetească popa, să dea cu tămâie
și agheasmă, altfel o să fie vai și amar de noi!
- Taci, fă, piază rea! Eu zic să mai vină careva cu mine, mâine dimineață. Luăm o secure,
ceva de-ale gurii, ajungem acolo și-om vedea despre ce e vorba. Poate s-ascunde cineva de
poteră, stabilea ”Ursache”, poreclă datorată aspectului său robust, care avea un fecior
bolnav de scorbut, boală considerată a fi un blestem, din cauza rarității și modului de
evoluție.
Temerea muierilor o dădea, în primul rând, locul adăpostului dezvăluit. Bolovanu-Bălțat
reprezenta numele unei pietre mari și cu suprafața bine netezită, aflată aproape de vârful
dealului situat dincolo de un pârâu numit Valea Șirului. Impresionată de coloritul și
dimensiunile mari, lumea îi atribuia destinații ciudate, cum ar fi masă în jurul căreia se adună
duhurile rele spre a se sfătui ce neajunsuri să provoace oamenilor. Însă erau destui bărbați
care nu credeau asemenea ”baliverne muierești” și intrau deseori în pădure să pună capcane
pentru jderi, râși, vulpi ori alte viețuitoare, pe ale căror blănuri puteau face destui bani
trebuincioși nevoilor gospodărești.
Ținându-se de promisiune, Ursache, însoțit de Bardac ăl bătrân, au ajuns în dimineața
următoare la sălașul cu pricina, surprinzând dormind ființa care speriase copilandrii. Cu
securile-n mână, gata să răspundă vreunui atac-surpriză, au somat-o să se ridice:
- Nu-ți vrem răul și nici să te omorâm. Spune ce cauți prin pădurile moștenilor.
Când s-a apropiat de ei, și-au dat seama că-i o aschimodie de femeie.
- O fi vreo nebună rătăcită pe-aici, își dă cu părerea Bardac.
- Dacă trăiesc în pustie, nu înseamnă că sunt și nebună, le răspunde, privindu-i cu niște
ochi verzi-gălbui și pătrunzători, apoi adaugă, pe același ton calm și sigur:
- Știu lucruri ce v-ar putea fi de folos.
Rămași cu gurile căscate, bărbații coboară securile la pământ, așteptând într-o tăcere
deplină ce putea să mai urmeze. Primul își revine Ursache:
- Poți lecui un băiat bolnav?
- Să-l văd, zice femeia. Dar jură că nu mai spui nimănui. Altfel ți-l fac să moară-n chinul
blestemelor. Spune unde stai și te caut eu.
Se întâmpla într-o toamnă târzie, cu cer senin și limpede. Lumea, aflând că nu e vorba de
Necuratul, ci de o biată nebună, s-a liniștit, rugându-se la Domnul să-i aducă îndărăt mințile
plecate-n pustie. Câteva zile, mai târziu, cineva s-a gândit să-i ducă ceva de mâncare, însă n-
au găsit pe nimeni. Revenind altădată, au constatat că mâncarea fusese neatinsă. Au repetat
operația peste iarnă, apoi în primăvară și, nimic. Crezând-o plecată în altă parte sau moartă
pe undeva, oamenii o uitaseră, până când s-a răspândit zvonul că Ion al lui Ursache fusese
vindecat de ”nebună”. Câți credeau și câți nu, ce contează atâta vreme cât nici un om n-o
văzuse tratându-l? Zadarnic se străduia Ion să le spună că-l chema doar pe el la marginea
pădurii și-l oblojea cu zemuri descântate, din care-i da uneori să și bea.
- Săracul! S-a lecuit la trup și, deși nu pare, a rămas fără minți!
Atunci s-a gândit cineva să-i dea numele ”Bubenica”. Nu reprezenta nimic, dar suna mai
frumos decât ”Nebuna”.
Într-o după amiază de primăvară, către vară, Nicolaie Rusu pornește pe uliță să caute de
băut pe undeva. Stanca spăla rufele-n copaie și nu observă că Gheorghe, abia trecut de vreo
șase anișori, și-a întrerupt joaca, a deschis poarta, apoi a luat-o la fugă să-l prindă pe ”tata
Nae”. Mai era ceva timp până la umplerea văzduhului cu roșeala serii. Soarele încă arunca
fâșii piezișe de lumină printr-o spărtură de nor, ce tocmai îl acoperise, iar un stol de grauri se
zbenguia la marginea pădurii, unde răsuna distinct turuitul unei ciocănitori. La colțul uliței,
Nicolaie îl amenință pe copil c-o bătaie zdravănă dacă nu se întoarce acasă. Bosumflat,
Gheorghe, se trântește cu fundulețul de pământ. Când Stanca și-a dat seama de absența
copilului, n-a intrat în alertă. Convinsă că-l luase Nicolaie cu el, și-a văzut în continuare de ale
ei.
Gheorghe a stat ce-a stat bosumflat, apoi s-a ridicat, îndreptându-se direct spre stejarul
rămuros din marginea drumului, sub umbra căruia se adunau muierile, duminica sau în alte
sărbători, pentru ”ultimele noutăți”. Înainte să-i termine înconjurul, copilul simte că cineva îl
apucă de umăr. Era Bubenica.
- Să știi că nu-mi e frică de tine, rostește băiatul, țuguindu-și buzele a răsfăț.
- Atunci, hai cu mine! Îl îndeamnă femeia, prinzându-l de mânuță.
 Soarele picta-n galben-roșiatic zdrențele norilor, mișcate spre apus de vânticelul cu iz de
iarbă crudă și umedă, ce tocmai se pornise. La marginea Țarinei, pădurea, gemând de
ciripitul păsărilor și colorată-n aur peste verdele ei sănătos, avea să-nghită în curând două
făpturi ce pășeau alături ca niște umbre jucăușe. Înserarea îl prindea pe Nicolaie pășind spre
casă destul de bine abțiguit. Stanca, văzându-i străduința repetată de a închide ușa,
bălăbănindu-și brațele și corpul, îl ia în primire:
- ’Ra-ți-ar nușcui de băutură, că nu te mai satură Dumnezeu! Stai ușor că lovești copilu’!
Aruncându-i o privire senin-mirată, însoțită de un rânjet tâmp, bărbatu-său reușește să
murmure ceva, din care se deslușea cu greu că n-are nici un ”popil la el”. Fața Stancăi devine
pământie. Inima păru a i se opri în loc, apoi se dezlănțui într-un ritm drăcesc. Socotind că n-a
înțeles bine, înainte să o sufoce nodul din gât, reușea să articuleze:
- Nu l-ai luat pe Gheorghe cu tine?
- Tzu ! …mis aaacas’!
- Și, unde să fie? C-a dispărut odată cu tine!
- Mm….știu!
Simțind că-i vâjâie capul, Stanca își duce mâna la gură, apoi izbucnește într-un plâns isteric:
- Aoleu! Mamăăă! Mai bine rămâneai stearpă decât să fi adus în lume pe cineva
condamnat să îndure atâtea necazuri! Doamne, ce mă fac?
Cu tulpanul alb și strâmb așezat pe cap, iese în drum țipându-și durerea stârnită la gândul
pierderii pentru a doua oară a copilului.
- Gheorghe! Puiul mamii, drag!.... Leacul bătrâneții!....Unde ai ajuns?
Nici un răspuns. Liniștea neagră a înserării înghițea satul odată cu tânguirile de jale ale
Stancăi. În depărtare, urletul trist al unor câini, prevestitori a moarte și pustiu, sângera o
noapte fără lună, dar potrivită pentru adunarea strigoilor ca să înece în lacrimi și suferințe
toate inimile sfârtecate de durere. Stelele aduceau o lumină albastră și rece, menită să
înghețe o așteptare fără speranță. În casă, pe laviță, Nicolaie sforăia fericit și inconștient de
gravitatea situației ce înfipsese cuțitul disperării în inima nevestei lui.
Zorii dimineții trezeau satul cu pături rare de ceață presărate deasupra pădurii, care se
lăsau destrămate de săgețile roșietice ale soarelui, ce-și făcea apariția din spatele dealului cu
Bolovanu-Bălțat. Stanca, desculță prin curte, cu picioarele mai roșii ca ochii umflați de plâns
și nesomn, arunca două străchini de grăunțe să potolească un pic întreg scandalul gâștelor,
puse pe harță cu găinile, ce alergau panicate printre ele. Nae ieșea-n pridvor doar în izmene
și cămașă. Cu părul răvășit și încâlcit, lovea pălimarul tindei și ofta. Pe fața-i buhăită de
rachiu se conturau umbrele umilinței neputincioase, care-i înveninau sufletul. Înțelegând pe
deplin dimensiunile noii drame survenite-n familie, simțea un gust amar în gură și creșterea
clocotului unei uri furioase față de sine, ce-i zgâlțâia corpul ca apucat de friguri. Fiorul fricii
de ceea ce avea să urmeze îi aducea un sentiment confuz de tristețe și revoltă, întărindu-i
convingerea că e vremea să încheie definitiv socotelile cu această lume unde se simțea de
prisos. Dar lătratul bucuros al câinelui îl face să tresară. Aruncându-și privirea către poarta
de la intrare, vede o mogâldeață acoperită c-o haină murdară și zdrențuită, ce-i ajungea
până-n pământ și capul îmbrobodit într-un postav negru. Înainte să-și vină în fire, Stanca
scotea un țipăt răgușit de uimire:
- Puiul mamii, unde ai dispărut de m-am perpelit toată noaptea?
- Am fost cu Bubenica la casa ei, din pădure.
Cu ochii încețoșați de lacrimi și nodul din gât, ce-i reteza suflul, Stanca aleargă la poartă. O
deschide tremurând, apoi ia copilul în brațe și-l strânge la piept cu focul bucuriei de care
putea să fie în stare o mamă cu sufletul pustiit de durere. Zâmbetul tâmp întărea figura
îndobitocită a lui Nicolaie, apucat brusc de un sughiț ce nu se mai oprea. Ajungând în fața
ușii, Stanca pune copilul jos și, în timp ce-l dezbrăca, aruncându-i în curte vestimentația
zdrențăroasă și murdară, abia reușea să articuleze:
- Ce urât miroase! Or fi pline de păduchi! Te bag în pat. Să stai sub pătură până pun tuciul
la fiert, să te scald.
Copilul a adormit aproape imediat iar Stanca l-a lăsat în pace, chiar dacă apa pentru baie
se încinsese. Și-a văzut de-ale casei punându-l și pe bărbatu-său la câte ceva de făcut:
- Du-te să cosești ceva crudități porcilor, apoi dă drumul vitelor la păscut către Pădini.
Aveau o vacă, doi cai și câteva oi însoțite de mieluți jucăuși. Renunțaseră la ideea
cumpărării unui junc, pentru a-l împerechea cu al lor, spre a face împreună o pereche de boi.
Nae preferase să ia tot un cal.
În zilele ce au urmat, cu toată stăruința depusă, Stanca n-a reușit să afle de la Gheorghe
decât faptul că Bubenica îl luase ca să-i arate cum pot fi îmblânzite spiritele pădurii. Nici
atunci și nici mai târziu. Cert e că Gheorghe n-a spus nimănui niciodată ce-l învățase
Bubenica, dar când s-a făcut mare, era printre puținii curajoși ce îndrăzneau să se aventureze
singuri, noaptea, la vânat de mistreți, lupi ori alte sălbăticiuni. O făcea cu lejeritatea omului
deprins să deosebească ușor realitatea de închipuire. Părea condus de o putere venită din
altă lume spre a înfăptui multe lucruri interzise altora.
De la acest eveniment, Bubenica a mai fost văzută de câteva ori, apoi a dispărut pe
neașteptate, așa cum venise, lăsând în urmă o amintire misterioasă și o poreclă păstrată
peste ani.
Nicolaie luneca, pe zi ce trece, într-o neputință posomorâtă. Știrb, albit, buhăit și pământiu,
arăta ca un bătrân ajuns la capătul puterilor. Gârbovit și uscat, călca în pași mici, bălăbăniți și
nesiguri. Într-o zi geroasă de iarnă, a ieșit din casă în jurul prânzului, să caute undeva ceva de
băut, ca de obicei și nu s-a mai întors. Stanca și Gheorghe, ajuns adolescent, au încercat să-i
de-a de urmă prin locuri în care știau că se îmbătase adesea, însă nimeni nu-l văzuse. Parcă
intrase-n pământ. Ce s-o fi întâmplat cu adevărat nu s-a putut afla niciodată. Doar bănuieli:
ba că s-a înecat în Olt, ba să fi căzut beat prin pădure, a înghețat și l-au sfâșiat fiarele
sălbatice.
Nici Stanca n-a mai rezistat mult după dispariția omului ei. Supărările și inima grea îi
topeau puterile de la an la an. Picuri mari de lacrimi spălau obrajii ei încrețiți, ori de câte ori
îi răsărea în minte chipul tânăr al lui Nicolaie sau figura luminoasă a lui Georgel. Ochii
adânciți în orbite, părul albit și barba ascuțită, făceau din ea o biată umbră a celei de
odinioară. Cu mâna la gură, capul plecat în față și mersul greoi, aducea ca o stafie scăpată-n
lumină din puterea nopții. Când Gheorghe, ajuns la vârsta însurătorii, întârzia, seara, pe
undeva ceva mai mult, o spaimă cumplită, picată din senin, îi oprea bătăile inimii, făcând-o
să tremure toată, năclăită de-o sudoare rece. Ceva o făcea să-l vadă micuț și țipând
neajutorat într-o copaie cuprinsă de flăcări. Se repezea buimacă-n tindă și privea către
poartă cu mâna streașină la ochi, deși afară era întuneric:
- Gheorghe, tu ești maică?
În liniștea nopții, tulburată doar de scheunatul unei pisici sau lătratul prelung al unui câine
plictisit de singurătate, aștepta nemișcată până răcoarea o trezea la realitate. Abia atunci
intra în casă, se vâra sub pătură, oftând:
- Ooof! Băiatul ăsta, de ce nu se hotărăște odată? Mor mâine-poimâine și n-apuc să-l văz
așezat în rândul lumii!
La câteva luni a căzut la pat. Avea momente când nu-și putea da seama dacă trăiește ori
visează. Numai durerile o făceau să-și vină-n simțiri, împingând-o la un scâncet slab și abia
perceptibil, ca mieunatul de pisică sfâșiată de câini. Apoi adormea, venindu-i în minte
imaginea horelor cu chipurile vioaie și vesele din tinerețe. Atunci, o mare bucurie lăuntrică îi
aducea pe figură lumina unui zâmbet. Spre seară, când au venit două vecine să vadă ce mai
face, au găsit-o surâzând.
- Te bucuri, Stanco! Ești fericită! La ce-ți stă gândul?
Nu le-a răspuns. Crezând că doarme, s-au apropiat și i-au mângâiat fruntea. Era rece. Se
încheia o viață, rostogolită pe tăpșanul suferințelor, ca să lase locul alteia. Mai viguroasă, dar
și mai pornită să-și croiască un loc în lume cu vigoarea îndrăznelii de-a altoi în solul
moștenilor din Cremenari a unui neam de oameni, ce nu puteau fi mai prejos de propria lor
menire.
Rogozeștii aveau motive să se țină mândri. Se trăgeau dintre moștenii cu stare. Înaintașii
lor, afară de ce aveau, primiseră de la Domnul Unirii încă o tablă de pământ drept și roditor ,
cam de vreo patru pogoane. Așa că nu-l lua Mărin Rogoz pe Nicolaie Rusu, chiar degeaba
peste picior. Toată rudenia lor, prin alianță, nu-l împăca pe Mărin cu ideea că o fată din
neamul său să se mărite cu-n sărăntoc. În mintea sa, lucrurile stăteau altcumva:
- Moșteanul adevărat merge-n sus, spre ăi care au, nu în jos, către prăpădiți, să-și facă
neamu’ de râs.
- Acum..., trece și tu cu vederea! Vezi că Nae e priceput, muncește… Se are bine cu Stanca!
Poate s-or rădica și ei cu timpul, încerca Ion Bardac potolirea ofului care-i crăpa firea lui
Rogoz.
- Io nu înțăleg cum vine asta! De ce să decazi și să te faci ”s-u-p-u-s”, când poți rămânea ”s-
t-ă-p-â-n”? Ai pământ? Ești liber! Faci ce vrei! Nu te mulțămește? Învață! Fă o școală! Și
ajungi mai cineva! Dar dacă n-ai pământ, poți fi altceva decât slugă? Și așa rămâi cât trăiești!
Nu doar tu! Și ăi d-or veni după tine! Io, d-aia mă zbat! Să poci da fiecărui copil câte ceva. Iar
ei, când le vine rândul, să mai adaoge, ca să le fie bine, nu să răsipească ce li se cuvine.
Moșteanul, legat prin tradiție de pământ, nu vedea altă rezolvare a propriei vieți în afara
”moșiei” sale, primită din străbuni. Orice greșeală de ciuntire a hotarelor devenea un motiv
de mare tărăboi, fiindcă era socotită intenție de a-l ”supune”, sărăcindu-l. Și viceversa: dacă
putea să intre în posesia altei bucăți de pământ, cât de rea, căpăta ”avere”.
Țăranii liberi, urmașii foștilor clăcași, aveau altă mentalitate: pământul, dacă ”nu da” mai
mult decât ”mânca”, nu avea valoare.
- Atunci, dă-l, mă! Dă-l, că-l iau eu iar tu fă-te slugă pe pământul ”răntabil” al boierilor.
Sunt fenomene care au tendința să se devoreze între ele de o manieră ciudată: focul
transformă gheața în apă iar aceasta îl stinge. La fel stau lucrurile cu faptele sau gesturile
oamenilor: istețimea doboară rangul, asumându-și riscul de-a fi sufocată sub greutatea
superiorității deținută de el; oamenii cinstiți fac reguli ca hoții să le poată încălca fără a putea
fi pedepsiți; savantul devine creatorul sărac al bunurilor de huzur pentru necioplitul
îmbogățit. Of, Doamne, că încurcate sunt căile Tale, menite a ține lumea în echilibru!
Moartea Stancăi genera păreri contradictorii în rândul femeilor satului:
- Sărmanul Gheorghe! Ce s-o face el acum cu spălatul rufelor, preparatul mâncării și atâtor
alte lucruri pentru mâna de muiere, din gospodărie! Îl căina Leana lui Dumitru Popa-Stan.
- Nare decât să se-nsoare! Pronunța verdictul Bărdăcioaia.
- Cin’ să se bage acolo, lele? O fi el frumos și ager, da’ e mare încurcăleală cu pământu’ și
n-o să scape cu una cu două! răbufnea Mironoaia.
Mărin Rogoz asista la discuții fără a scoate o vorbă. Luminița vie din strălucirea ochilor,
adăugată unui surâs superior, arăta că știe ceva, ce nimeni n-ar putea bănui, în stare să-i
bucure din plin inima. Deocamdată așteaptă. N-a sosit momentul dezvăluirii. E prea de
timpuriu. Când s-o scurge vremea și supărarea o trece-n uitare, o să scoată cleștele potrivit
să strângă lucrurile numai după voia lui. Până atunci, de l-o întreba cineva, o să spună vorba
aia veche, din bătrâni: ”Fiecare să doarmă cum își așterne! De nu e-n stare să aibă căpătâi, o
să-și puie capu’ pe perina ce i-o va așeza Dumnezeu!” Prin minte îi treceau fluvii de gânduri
mari, iar soarta părea a-l încuraja. Reușise o încuscrire cu oameni avuți. Băiatul său, Nicolaie,
luase o fată a lui Petre Enoiu, din Mihăiești, care, numai în 1889, cumpărase zece pogoane
din pământul vândut de stat. Cu ceilalți copii nu putea rămâne mai prejos! În special cu
Marița, la care nu se prea înghesuiau flăcăii s-o joace la horă. Trebuia să-i facă și ei un rost
mai ca lumea. Veneticul lui Rusu ar fi unul potrivit. E frumos, isteț, moștenește și-o
gospodărie destul de aranjată… Nu prea are pământ, dar se poate rezolva cumva. Însă ce te
faci cu ”nărăvașul”? Umblă după altele iar de Marița nici nu vrea să audă. ”Hm! D-ar știi ce-l
așteaptă…”
***

Spre surprinderea multora, slujba duminicală s-a terminat mai repede ca de obicei.
Lucrurile se lămuriră curând: popa Gheorghe și-a anunțat enoriașii că trebuie să facă slujba și
la biserica din Bratia, întrucât preotul de-acolo fusese convocat urgent până la Episcopie.
Lângă poarta bisericii, Gheorghe Bălășoiu purta o discuție aprinsă cu Găiseanu.
Prima duminică a lui mărțișor sporea încrederea oamenilor că primăvara își întinde tot mai
mult aripile prevestitoare reînvierii naturii. Muguri umflați, gata să plesnească, tămâioare
albastre parfumate, capete albe de ghiocei și gălbeneala florilor de corn abia desfăcute,
desfătau privirea, stârnind bucurie și speranțe de mai bine în toate inimile. Cerul senin
antrena strălucirea soarelui la topirea zăpezilor de pe câmp și acoperișurile caselor, semn
clar pentru Baba-Iarnă să-și ascundă undeva oștile sale albe, spre a le pregăti mai târziu
pentru noi atacuri asupra satului.
Înainte să-și pună căciula de miel negru pe cap, Gheorghe Rusu mai face o închinare cu fața
spre biserică, apoi se întoarce, pășind agale către poarta de intrare în curtea bisericii.
Apropiindu-se, începe să tragă cu urechea la discuția celor doi:
- De ce nu vrei să fii de acord că a sosit vremea să scoatem ”praporul din plămânul
boierului și să-l punem pe cel al săracului”?
- Vorbești prostii, neică! apasă Bălășoiu pe propriile cuvinte, părând un pic enervat. Ce
boieri? Noi n-avem și nici n-am avut vreodată boieri prin părțile noastre! Că unul are ceva
mai mult pământ ca altul, e altă poveste, dar nu uita c-ăl sărac, dacă-i harnic și cinstit,
trăiește binișor pe lângă cel ce are!
- Da-n alte părți, sunt oameni care n-au absolut nimic, deși regele făcuse unele promisiuni
de împroprietărire cu câte un lotuleț de pământ celor mai săraci. Bineînțeles, din moșiile
statului sau ale unor mânăstiri, că boierii vor doar să vândă! Și… pe bani mulți, iar oamenii
de unde să-și permită plăți atât de grele?
- Și, ce-ai vrea? Să le dea pe degeaba?
- Nu chiar degeaba! Cu o mică despăgubire, suportată de stat. Însă guvernul refuză să
scoată legea, așa c-ar fi bine să ne sculăm toți, ca să-i forțăm mâna….
- Știi, ce? Eu am mai auzit vorbe de-astea la târgul de la Câmpu-Mare din gura unuia ce
susținea c-ar fi student, dar nu cred, măcar, o iotă. Prin toamnă, la Bâlciul Râurenilor, am
vorbit c-un negustor din Moldova. Spunea că regele a făcut o mare prostie, primind în țară
niște ruși, ce-și zic ”bolșevici”. Nu știu eu ce înseamnă, însă negustorul spunea că-n
decembrie, acum doi ani, au vrut să-l dea jos pe țarul lor și să pună la conducere altul mai
bun. A venit armata și s-a pus cu tunurile pe ei. Cei care reușiseră să scape, erau căutați să
fie împușcați. Lui Carol al nostru, făcându-i-se milă de ei, a dat ordin să fie primiți în țară.
Drept mulțumire, acești ”bolșevici”, s-au răspândit peste tot, apoi au început, la noi de data
asta, să îndemne oamenii la răscoală.
- Minciuni verzi și gogonate. Păi, dumneata, crezi că ei știu românește?
- Or fi învățat, după atâta timp. Ce, e un așa mare lucru? Uite, avem și noi un rus, dar ăsta e
crescut aici, nu adus din Rusia.
- Am alte necazuri, neică. Dacă tot s-a întâmplat să fie de față și domnul Găiseanu, atunci
să vă întreb ceva pe amândoi: pot pierde pământul de sub casă?
- Cum, adică, să-l pierzi? N-ai acte pentru el?
- Aici e buba: n-am!
- Păi, în cazul acesta…e cam ”albastră”! Trebuie, neapărat, să ajungi la o înțelegere cu
neamurile să-l poți răscumpăra cumva. Fă rost de ceva bani, dă-le un avans iar restul, mai
târziu, peste un an, doi, cum crezi c-o să te descurci, îl sfătuiește Găiseanu.
Scoțând un oftat adânc, Gheorghe Rusu mulțumește celor doi, apoi urmează drumul spre
casă. Era primăvara anului 1907. Săptămânile ce-au urmat, aduceau tristețe, jale și teamă în
țară. Lumea vorbea speriată despre morți, răniți, conace arse și case distruse cu tunul. Prin
alte părți, nu aici, unde vâlvătaia zaverei țărănești ocolise ținutul. Veștile stârneau emoții și
neliniște, făcând oamenii să vorbească în șoaptă ori să-și vadă-n tăcere, fiecare de-ale sale.
Odată cu lăsarea verii, evenimentele din primăvară se pierdeau, încet-încet, în ceața uitării,
permițând vieții să meargă înainte. Sărbători, muzică și horă, făceau să renască-n inimi
veselia și bucuria trăirii. Doar Gheorghe Rusu afișa o figură cam posacă din cauza gândurilor
care-i sfredeleau mintea. Tolănit pe canapeaua improvizată din două blăni din stejar,
acoperite cu o cergă de lână, ținea privirea pierdută undeva, pe cerul însângerat de apusul
soarelui. Liniștea revărsată în jur, întreruptă doar de cântul greierilor, părea a-l scoate din
minți. Se împlinea anul de când Stanca plecase la Domnul, timp în care simțise din plin
apăsarea grijilor, cu toate că-și ușurase o bună parte din problemele gospodăriei, vânzând
vaca, ceva orătănii iar dintre porci, păstrase doar un grăsunel. La cal nu renunțase. Îi plăcea
să-l călărească mai mult decât să-l folosească la alte munci. Gândul cum și-ar putea salva
măcar pământul pe care se aflau casa, curtea și restul binalelor, nu-i da pace, în special de
când Mărin Rogoz îi spusese, îmbrăcându-l cu o privire languroasă, din care răzbătea licărul
unei bucurii ascunse:
- Nepoțele, ginerele, să nu mă calci pe obiele, că o să dai de belele!
Era limpede: Rogoz nu-i vorbise-n dodii. Tâlcul spuselor sale ascundea ceva mai mult decât
un simplu avertisment: amenințarea c-ar putea pierde totul, dacă n-o lua pe fie-sa de
muiere. Înainte ca apusul soarelui să se-ncheie, lăsând satul la dispoziția umbrelor nopții,
Gheorghe s-a ridicat în picioare, apoi a pornit agale să arunce câțiva știuleți de porumb
porcului și o găleată de apă calului. Mâine era o zi importantă ce-i putea ușura frământările
ori arunca într-o nouă suferință. Ideea lui ”Neica” de-a merge la Stoiceni pentru a cere sfatul
popii Stănescu îl urca pe aripile speranțelor, fără a-l scuti de fiorii de gheață ai temerilor.
Cuvântul ”neică”era adresat, de obicei, unei rude mai în vârstă, în loc de unchiule, vere sau
cumnate, spre a-ți defini raportul rudeniei, comparativ cu cineva străin, pe care-l puteai
respecta întrebuințând simbolul ”nea” în fața numelui. În ambele cazuri arăți o mai bună
creștere cu apelativul ”dumneata” în locul impoliticosului și neobrăzatului ”tu”. Gheorghe
Bălășoiu, abătându-se de la astfel de cutume, se folosea de ”neică” în toate conversațiile
sale, într-o formulare ce voia să împace atât respectul cu prietenia, dar să mascheze și o
politețe rece. De aici își atrăgea și porecla ”Neica”, pusă de unii săteni.
 În dimineața următoare, Gheorghe Rusu, pune șaua pe cal și ultimii săi bani în chimir, apoi,
trecând ”Dealu-Șirului”, intră-n Stoiceni. Are noroc să-l găsească acasă pe preot. Stătea pe
prispă, adâncit în citirea unei cărți legate în coperte negre și groase.
- Sărut dreapta, părinte! Iertați deranjul, dar mă aflu la grea încercare sau încurcătură, nu
știu cum să-i mai zic…..
- Apropie-te, fiule! De unde ești, că nu-mi pari prea cunoscut, ori am îmbătrânit eu?
Gheorghe își scoate pălăria și se înclină, rămânând cu genunchiul stâng sprijinit pe podea
iar capul plecat, preț de câteva secunde, suficiente preotului pentru a-i atinge vârful capului,
binecuvântându-l. Făcându-i semn să se ridice, îl invită să ia loc pe taburetul din fața sa.
Conformându-se, Gheorghe își așează pălăria pe genunchi și, după ce se prezentă, îi
relatează primejdia ce plana asupra lui de pierdere atât a pământului cât și casei părintești.
- Fiule, spovedania poate lua ceva din povara de pe sufletul păcătosului, însă eliberarea ți-o
dă numai lumina primită în urma împlinirii depline a canoanelor primite de la duhovnic. Se
vede că nu prea te-nghesui să vii pe la biserică!
- Decât s-o iau pe Marița, mai bine mă arunc în Olt!
- Piei, Satană, cu îndemnuri așa necurate! Numai Dumnezeu ne dă și ne ia viața!.. Când și
cum crede El de cuviință! Noi, muritorii, n-avem nici un drept să intervenim în această
privință.
Golindu-și chimirul de toți banii conținuți pe măsuța dintre ei, Gheorghe cade-n genunchi,
rostind cu ochii în lacrimi:
- Părinte, sunt pierdut! Dacă nici dumneata nu mă ajuți, nu știu ce-o să mă fac! N-o să am
cum suporta un asemenea calvar! Aia nu va fi viață, ci condamnare!
- E chiar așa urâtă?
- Pe lângă asta, mai mare va fi umilința de-a fi considerat drept o nenorocită de obială, pe
care-și poate permite oricine s-o calce-n picioare după cum și cât îi va fi pofta. Mai bine mor,
izbucni Gheorghe, cu ochii înecați de lacrimi.
Preotul cade pe gânduri. Întâlnise multe pricini și neînțelegeri, dar, aproape de fiecare
dată, găsise o modalitate de rezolvare. Din această cauză, vestea înțelepciunii sale depășise
demult granițele comunei, devenind o personalitate atât de respectată, că nimeni nu cuteza
a-i întoarce vorba. ”Așa a spus, așa faci”, constituia laitmotivul multor oameni, impresionați
de efectul pozitiv al sfaturilor primite în diversele situații din viața lor. Un caz de pomină l-a
reprezentat modalitatea de-a pune acoperișul noii biserici din sat. Apropierea iernii
amenința să prăpădească toată lemnăria înșirată și imposibil de protejat contra ghețurilor și
zăpezii până-n primăvară. Meseriașii angajați la lucrare, dându-și seama că banii strânși erau
cam pe ducă, începeau a se codi și a nu mai veni la treabă. În această situație, popii Stănescu
i-a venit o idee. A tocmit un taraf de lăutari și i-a urcat pe schelă, punându-i să cânte toată
ziua. Gândindu-se, probabil, că popa a înnebunit, oamenii s-au strâns grămadă. Văzându-i
adunați, preotul s-a urcat și el alături de muzicanți și a jurat că mai coboară de acolo doar
când acoperișul va fi gata. De va muri de foame sau de sete,toți sătenii să se facă vinovați în
fața lui Dumnezeu de nepăsarea avută pentru biserica lor. S-a mobilizat nu numai întregul
sat, ci și cele învecinate. Femeile aduceau bucate preparate-n oale și tuciuri mari iar bărbații
au cioplit, tăiat și fasonat restul lemnăriei în ritmurile muzicale, executate de lăutarii urcați în
fiecare zi pe schelă până la finalizarea lucrării.
- Mda! Rostește preotul, după câteva clipe de chibzuință. Se confrunta c-o situație ceva mai
aparte, în care nu se prea întrezărea posibilitatea unei formule de compromis în stare să
mulțumească ambele elemente contrarii: demnitatea și dreptatea, înghesuite pe puntea
îngustă a unei singure vieți.
 Învăluindu-și musafirul cu o privire de om aflat sub greutatea unei imense responsabilități,
trage adânc aer în piept și continuă:
- Demnitatea înalță pe om, pe când nedreptatea-l coboară-n mocirla rătăcirilor, de unde nu
mai poate să vadă adevărul. Regele David l-a înfruntat pe Goliat mai mult pentru demnitatea
decât dreptatea poporului său. Câștigând lupta, a dovedit că inteligența și abilitatea pot să
biruie forța și îngâmfarea.
- Puțin mai rar, vă rog, părinte! Abilitate înseamnă un fel de unduire a legii, așa, ca șarpele?
- Ai înțeles bine. Pune-ți banii în chimir, c-o să-ți trebuiască la judecătorie. Acolo, caută pe
cineva în stare să te ajute pentru o soluție favorabilă. Altă șansă, n-ai! În rest, mergi cu bine
și încredere-n Dumnezeu.
Înțelepciunea indiană asemuiește destinul fiecăruia cu un cal înhămat la o căruță, închisă
cu ceva similar unui coviltir. Omul, aflat în interior, nu-i poate dirija mersul, însă e în stare să-l
influențeze. Faptele bune micșorează adâncimea gropilor pline cu necazurile inerente,
așternute-n drumul vieții, iar iluminarea șfichiuiește calul-destin să scoată căruța din ele,
înainte ca apa suferințelor să înece omul. Creștinul are opțiunea alegerii: să meargă orbește,
convins că știe și vede singur ce are de făcut ori să ceară ajutorul Domnului.
Mintea lui Gheorghe era frământată de altceva: în cazul regelui David,ce-a contat mai mult
ca să câștige confruntarea? Praștia sau iscusința de-a o folosi? Pentru el, Goliatul nu era
Rogoz însuși, cât banalitatea neîndeplinirii formalității de înfiere, devenită sabie în mâna
acestuia, de care era nevoit să se apere cu brațele goale. Trăgându-și pălăria pe ochi, prinde
căpăstrul calului cu o mână iar cu cealaltă se scărpina după ureche, părând nehotărât să se
arunce în șa ori să meargă alături. Abătut și cu fața pământie, parcă pudrată cu cenușă,
rumega în suflet o amărăciune rece și sângerândă. Umezeala aerului, resuscitată de adierea
ușoară a vântului și straturile norilor cenușii, prefigurați la orizont, potolea valurile căldurii
care-i nădușea corpul tânăr și viguros.
- Bună ziua! Îi sună-n urechi glasul baritonal al unui individ, ceva mai înalt, dar bine legat,
cu pălărie maro, cămașă albă, strânsă-n talie de un chimir din piele bătută cu ținte și
sandale, cu tălpi de lemn în picioare.
Înainte ca Gheorghe să se dezmeticească și să priceapă că lui i-au fost adresate binețele,
omul continua:
- Te văd supărat. Nu l-ai găsit pe popă?
- Ba, da! Este pe prispă. Venisem să mă lumineze cum aș putea ieși din ghearele sortirii la o
pedeapsă mai mare decât aș putea s-o duc.
- Ai omorât pe cineva?
- Nu! Dar mă aflu la răspântia a două drumuri: unul neted, către moarte și celălalt spre
viață, însă astupat cu maldăre mărăcinoase, de care nu știu cum să trec.
- Constantin Slăvitescu, e numele meu, rostește omul, apropiindu-se cu un chip senin,
binevoitor și cu mâna întinsă.
Venindu-i în minte cuvintele popii Stănescu privind rostul spovedaniei, Gheorghe se gândi
că n-are nimic de pierdut dacă-și mai varsă năduful și-n fața unui străin. Simțind un plus de
ușurare a sufletului, generată de această idee, strânse mâna amfitrionului neașteptat,
spunându-și numele întreg, apoi adăugă:
- Pari om bun. Dacă nu te grăbești, hai să zăbovim o țâră undeva, ca să ne cunoaștem mai
bine.
- Chiar în față, imediat după cotul drumului, e o prăvălie cu-n umbrar din viță de vie, sub
care ne-am putea așeza la un rachiu.
 Pe timpul cât au stat pe câte-o băncuță fără spătar, cu țoiurile-n față, Gheorghe i-a povestit
întreaga sa viață. Urmărindu-l cu ochii licăriți de o lumină vie și caldă, ce exprima ceva între
curiozitate și o sinceră compasiune, Slăvitescu asculta cu atenția sporită, intervenind la
sfârșit:
- Ca oameni de rând, noi judecăm lucrurile diferit de cei avuți, a căror lipsă a grijilor îi face
să se gândească mai mult la plăceri sau cum să-și sporească averea și, de ce nu, chiar
puterea. Din acest motiv, mintea noastră e nevoie să rămână mereu în alertă la ce vom
putea face ca să ne îndeplinim obligațiile impuse de viață. Uite, io sunt însurat, am familie,
dar nu o ducem prea bine și nici alte șanse nu se întrevăd aici. Așa că ne-am gândit să ne
încercăm norocul în altă parte. De exemplu în Dobrogea. Am auzit că e pământ bun și cu
mult mai mult decât sunt în stare să-l muncească cei de-acolo, încât regele a fost nevoit să-
mproprietărească până și câțiva machedoni, aduși taman din Grecia. Hai cu noi și scapi de
toate belele.
Surprins de idee, Gheorghe rămase pe gânduri. Era ceva nou și atât de deosebit, că-l apucă
o furnicătură de gheață pe șiră, ce-i provoca o transpirație rece, însoțită de câțiva ghimpi
ascuțiți de teamă. Coatele sprijinite de măsuța scorojită din lemn și bărbia răzimată la
împreunarea degetelor, arătau un om resemnat dar nu învins. Stăruindu-i în memorie pilda
regelui David, murmura încet, semn al grelelor bătălii intervenite în sufletul său:
- Mi-ar trebui o praștie.
Pentru el conta mai mult înfruntarea sorții care-l zvârlise pe meleagurile Cremenarilor,
decât încercarea de a o schimba cu alta, ce-i putea oferi un alt drum, însă la fel de
necunoscut. Reamintindu-și brusc vorbele popii Stănescu, i se păru că întrezărește o
dumirire: orice nedreptate apare după reguli stabilite de oameni. Dacă reușești să miști puțin
hotarul acestor rânduieli omenești, nu s-ar putea transforma nedreptatea în dreptate?
Fiindcă nici una, nici alta, n-are legătură cu adevărul! O nouă lumină îi răsărea-n ochi,
revigorându-i paloarea din pomeții obrajilor. Îmbrăcând alura omului stăpân pe ce știe că
trebuie să facă, răspunse:
- Ideea nu e rea, dar ce-o să zică lumea în sat? Abandonând o luptă înainte să înceapă, n-o
să le par laș, temător și fricos ca un iepure?
- După ce ne-om stabili acolo, n-o să-ți mai pese de vorbele sătenilor dumitale.
- Ba, da! Onoarea și mândria mea unde se duc? Mai au ele valoare-n ochii cuiva? Iar dacă
n-ai onoare, devii om de nimic, oriunde vei fi!
- Atunci, mergi la judecare, cum ți-a zis popa.
- Mi-ar trebui cineva de încredere acolo.
- Cunosc un om. Te poți bizui pe el. Îl cheamă Comănescu. Caută-l înainte și zi-i că vii din
partea popii, care-l roagă să te rezolve favorabil. Ține minte cuvântul acesta: f-a-v-o-r-a-b-i-l.
”Mișcă puțin din urechi” ș-o să te descurci.
Lui Gheorghe începea să-i crească încrederea în steaua sa. Mulțumind pentru sfat, a
promis c-o să-l caute să mai stea de vorbă, apoi și-a urmat drumul spre casă. Cuprins de-o
bucurie lăuntrică, neașteptată, a început să fluiere ușor.
Zi de vară îmbietoare la plimbare sau tăifăsuire în fața porții. Adierea sporadică a vântului
ajuta câteva pâlcuri de nori albi să călătorească spre răsărit, după ce binecuvântaseră
noaptea trecută pământul cu o sfântă de ploaie, dorită de oameni și așteptată de culturi.
Întorși de la biserică, unde mulțumiseră Domnului pentru iertarea păcatelor și binefacerile
viitoare, oamenii și-au schimbat straiele ”bune” cu cele de purtare, au îmbucat ceva, apoi s-
au odihnit puțin, trântindu-se de-a latul patului și călcâiele sprijinite pe un scăunel cu trei
picioare. Când s-au dezmeticit din somn, și-au frecat ochii cu dosul palmelor, apoi au trecut
la limpezirea feții, folosind câteva picături de apă turnată-n palmele lor bătucite, făcute căuș.
Isprăvind această minimă toaletă, iese fiecare pe poartă cu gândul de-a mai ”schimba o
vorbă” spre a”fi la curent” cu ultimele vești.
Mărin Miulescu și Nițu Floroiu au ales ”cârciuma lui Ghiță”. Să nu fie singuri, l-au luat cu ei
și pe Mărineț. E mai tânăr și, de s-o petrece vreun ”beteșug” al picioarelor, să aibă-n cine
pune bază. Socotind fiecare că s-ar putea da-n vorbă cu Ciucă să afle câte ceva despre
negoț, unde se câștigă bani frumoși, Bardac și Rogoz, au dat nas în nas la poarta lui Gerea.
Câteva sătence s-au strâns la umbra bătrânului stejar, nu departe de marginea uliței, în
apropierea casei lui Bardac. Pe o buturugă uscată și alocuri putrezită, ședea Baba Rada. Pe
lângă tâmple se ițeau câteva șuvițe din păru-i încărunțit, ascuns de baticul alb, înnodat sub
barbă și tras peste frunte suficient cât să-i umbrească ochii de lucirea soarelui, ascuns în
clipa aceea sub un pămătuf de nor pufos ca vata de zahăr. Cămașa cusută cu flori negre,
prinsă-n talie de niște bete roșii, împreună cu fusta albă, încrețită și terminată la poale-n
șabac și cele două zăvelci bleumarin,arăta că rămăsese în aceeași ținută purtată la biserică.
- Te fudulești, Babo! Ăi fi având vreun ibovnic și nouă nu vrei să ne spui, o atacă Măria lui
Ghițu, făcând cu ochiul spre Anica Ciopleanca, așezată-n stânga Radei, pe aceeași buturugă.
Nu se știa cauza, dar aici exista o ciudățenie. O rădăcină a stejarului ieșise afară, apoi,
arcuindu-se pe o lungime de aproape un stânjen, cam la două palme deasupra solului, se
înfigea iarăși în pământ prin trei brațe, închipuind un fel de băncuță, folosită de copii la
joacă. Îngroșându-se bine odată cu scurgerea vremii, părea un trunchiuleț de copac fără
ramuri, pus de cineva în mod special acolo. Azi stau pe el la taifas Joițoaica și Mironoaia,
cărora li se alăturase adineauri Măria.
- O fi având și chimirul doldora de gologani, adăuga Joițoaica, prăpădindu-se de râs.
- R-ați ale cioarlei de pupeze! Vă faceți voi de cap și dați vina pe mine! Când treci de
cincizeci de ani, doar vântul îți mai rădică fușta. Auzi, ibovnic! Și pe cal alb! Poate popa,
făăă! Cu tămâie în cădelniță!
- Că bine zâseși, Babo! Popa-l nostru o fi vrând să-l facă țârcovnic pe veneticul lui Rusu?
schimba vorba Mironoaia. Răstimp l-am văzut numai în spatele lui Samfir și, parcă mișca
buzele după el când cânta.
- Da! Da! E ceva! completează Joițoaica. Într-o zi ca azi, în loc să stea și el cu oamenii, se
duce la Gheorghe Bălășoiu. Cică ar vrea să împrumute Scriptura de la el. Adineauri trecu p-
acilea. L-am întrebat ce cată la Vale și mi-a zâs că are o treabă cu Bălășoiu. ”Cătă sară,
dumenica”? îi spui io și el mi-o întoarce că, dacă am mâncărici su’ limbă, îmi scarpină curu cu
cravașa. Să-mi treacă, auzi!
- Ți-ar fi prins bine! Vorba ceea: primești, nu dai! Inervine Rada, dezvelindu-și știrbirile în
hohotele celorlalte. La scurtă vreme completa:
- Ce-ți veni, fă, să iscodești sufletul omului? O fi venetic, dar e musai să trăiască și el în vr-
un fel, ca să-și împlinească rostul lui pă pământ, hotărât de Cel de Sus.
- Țârcovnic, ar merge! Mie-mi place cum cântă. Are glas frumos! Completează Măria.
- Tăceți, hăluia, zăludelor. Numai prostii scoateți pe gură! Păi are șicoală de țârcovnic?
răsuna vocea ușor pițigăiată a Cioplencii.
- Dacă-i place Măriei de glasul lui, atunci n-are decât să se dea pe lângă popa, să-l roage pe
Sfântul Duh pentru o minune, înfipse Mironoaia malițiozitatea în discuție.
- Atât i-ar trebui, că-i scarpină proteasa părul ca la zgrebenii câlților, sparge aerul vocea
autoritară a Radei. Înainte ca Măria să apuce a comenta ceva, Rada o interpelează direct,
scrutând-o cu privirea pe sub sprâncenele-i albe și stufoase:
- Dacă tot îți place de el, de ce nu-l iei, fa, de bărbat?
 - Și cu Rogoz cum rămâne? Îi retează vorba Mironoaia. Se zvonește că-l face ginere pe Rusu
curând. Cică, până-n toamnă, o să jucăm la nuntă.
Măria se reazemă a lene de umărul Joițoaicii și, cu privirea pierdută într-un punct situat
undeva în coroana stejarului, oftează adânc:
- Dacă ar fi după mine…
- Stăi, fă, naibii la un loc! Uite că mă dai jos! Se scutura Joițoaica, eliberându-se de
împovărare, apoi continua:
- Sunt scorneli goale! Io nu crez că un flăcău ca ăsta, crescut de Stanca, o să se uite la
strâmba aia!
- Da, așa o fi! Însă uiți că Stanca nu mai e iar Rogozeștii pot să-l dea afară din casă! E
pământul lor! Chiar dacă-l avea Stanca primit ca zestre, tot la ei se-ntoarce. După datină,
pământu’ nu se-nstrinează niciodată. Rămâne-n neam. Alceva era dacă al lu’ Rusu ierea
copilu’ Stancăi. Devenea și iel din sângele Rogozăștilor și avea dreptu’ să țâie mai departe ce
moștenea de la mă-sa. Așa, loat de suflet, cum ie acu’, iel nu poate decât să-și ia casa lui tat-
său în spinare și s-o mute unde o vedea cu ochii. Nu are nici un drept pă pământ! intervine
Mironoaia.
- Păi n-o fi având și el acte, un testament, ceva…?!, se mira baba Rada.
- Vas’că nu! Altfel nu pălămătea Rogoz în zădar despre norocul ce-o să-l scoață la lumină
mai mult decât până acum. El știe la sigur, ceva!
- Ia uite, dom’le, ce noroc pe strâmba aia! Iar io trebuie să caut mult și bine, că tot în zadar
va fi, se lamenta Măria.
Soarele se primenea de la strălucitor spre roșu, odată cu apropierea de Măgura
Mihăieștilor, în spatele căreia amenința să-și caute culcușul curând. Muierile mai sporovăiră
o vreme, apoi se ridicară, îndreptându-se fiecare către propria casă. Aveau destulă treabă de
făcut: să închidă orătăniile, să arunce câte ceva în trocul porcilor, să mulgă vaca, oile sau
caprele, apoi să pună câte ceva pe masă copiilor și, în special, soților, ce urmau să revină de
pe unde fuseseră plecați. Toate aparțin de mâna muierii. Omul, e om! Face lucrurile grele:
ară, cosește, taie lemne, repară gardul, cotețul,înjugă boii ori înhamă caii la căruță și multe
altele. El pleacă de acasă când vrea și se întoarce după poftă. Cu sau fără bani, cum se
descurcă, dar casa trebuie s-o găsească-n ordine întotdeauna.

***

Pretura Plășii Oltului de Jos era amplasată aproape de primărie, dincolo de bancă, într-o
clădire zidită din cărămidă, având aspectul unei școli primare sătești. Spre drum, avea o sală
cât să încapă zece-douăsprezece persoane, chiar spațiul de judecată. Câteva bănci fără
spătar pentru asistență, un loc liber, unde împricinații stăteau în picioare, completat, spre
peretele din fund, cu-n piedestal din lemn, înălțat față de podea cam două palme, dar
suficient să încapă pe el masa judecătorului și una mai micuță a grefierului, așezată puțin
lateral, reprezenta întregul mobilier al încăperii. Pe peretele din stânga se afla ușa care da-n
camera arhivei, cu dosarele stivuite pe niște rafturi de lemn, fixate de-a lungul pereților iar în
mijloc, masa arhivarului, funcție îndeplinită adesea de scriitorul Registrului de Transcripțiuni.
În dreapta mai erau două uși: una pentru camera judecătorului și cealaltă da într-o încăpere
ceva mai joasă, probabil arhiva preturii.
La o vreme trecută puțin de amiază, clădirea părea pustie. Până și gardianul, așezat pe un
scaun, lângă ușa de la intrare, căsca de plictiseală. Repetând în gând, să fie sigur că nu
greșește ceva din ce-și propusese să vorbească, Gheorghe Rusu descalecă, leagă frâul calului
de gard și se apropie timid de ușă, cu pălăria-n mână:
- Să trăiți, boieri, dumneavoastră…
- Care boieri, mă? Nu vezi că sunt singur? Replică, ușor înviorat, gardianul.
- Aș pofti să ajung la înălțimea sa, domnul Comănescu…..
- Care din ei? Că sunt doi. Poate-l vrei pe scriitor, ăla de scrie-n Registru.
- Da, da! Cu dumnealui…
- Ai noroc. E pe-aici. Dar ce treburi ai?
Luat pe nepusă masă, Gheorghe simțea că-l apucă bâlbâiala. Ce să-i spună? Brusc se lumină
la față. Îi veni o idee salvatoare:
- Fiind în trecere, m-a rugat un consătean să-i las niște bani și să-i spui să-l ierte de
întârziere.
- Bine! Intră! Însă, vezi, că stau cu ochii pe tine, avertizează uniformistul, făcându-i plictisit
un semn să-l urmeze.
Ajuns în fața ușii, gardianul bate ușor și scurt de trei ori, apoi, luând poziția drepți, o
deschide, rostind scurt:
- Să trăiți! Îl puteți primi? Cică v-ar aduce o datorie….
Cu mâinile îmbrăcate-n mânecuțe negre, trase peste cămașa albă, până la coate și
sprijinite pe masa cu dosare deschise, Comănescu aruncă spre cei doi o privire mirată:
- Datorie? La mine?! Păi nici nu știu cine ești, băiete!
La aceste cuvinte, Gheorghe înaintează câțiva pași scurți spre interiorul camerei, spunând
cu o voce confidențială:
- E din partea… dar… personal…
Înțelegând că-i ceva important, ”scriitorul” face semn gardianului din cap să închidă ușa,
apoi îl invită să ia loc. Înainte de-a se așeza, Gheorghe scoate banii din chimir și-i pune pe
masă, grăind precipitat:
- Rezolvați-mă f-a- v-o-r-a-b-i-l! Altfel sunt pierdut!
- Dacă ai încălcat legea, suportă! Eu n-am ce-ți face!
- Legea e ca secera. Taie buruienile, dar și grâul! Depinde cum o dirijează cel ce-o
mânuiește.
Comănescu își pune monoclul pe ochiul drept, se îndreaptă de spate, răzimându-se în
spătarul scaunului, apoi, în timp ce-și freca bărbia cu degetele mâinii stângi iar buzele i se
relaxau într-un zâmbet, rostește:
- Pari mai inteligent decât te arată hainele.
- Nu banii sau haina fac omul! Din contră, ăl de-i om, le face pe amândouă, în loc să le
primească printr-o neregulă.
- Ce vrei să zici cu asta?
Oftatul prelung și plimbarea pălăriei dintr-o mână-n alta exprima limpede zbuciumul
interior al lui Gheorghe. Pentru o clipă îi veneau în minte cuvintele de încheiere a rugăciunii
rostită în atâtea rânduri de Nicolaie Rusu: ”am spus adevărul, Doamne! Acu’ iartă-mă și
ajută-mă!” Cu ochii umeziți de amintirea celui care-l crescuse, se gândi: dacă-l ascultam pe
tata să merg mai des la biserică, azi, poate …..” Dar vocea apăsată a lui Comănescu îi
întrerupea plutirea-n fumul amintirilor și-l aducea la realitate:
- Dacă ți-e gândul la vreo minciună gogonată, să nu-ți închipui c-o să-ți meargă!
Abia acum deslușea Gheorghe semnificația expresiei să-ți ”rezolve favorabil”: adică de
partea lui. Dar cum să ajungă la asta? În timpul cât tensiunea emoțiilor îi storcea broboane
reci de sudoare, vârtejul memoriei i-aducea aminte de ultima parte a discuției cu popa
Stănescu: ”unduirea pe lângă lege, ca șarpele, nu te duce la adevăr, dar îți poate aduce
dreptatea”. Eliberat ca de sub o grea povară, răsuflă adânc, fixându-și privirea direct în ochii
arhivarului:
- Jur pe viața mea că spui adevărul. Cei care m-au luat de suflet nu mai trăiesc iar
neamurile, care nu-mi sunt neamuri, vor să mă alunge din casa unde am crescut dacă n-o iau
de muiere pe-o slută a lor, la care nu se uită nimeni.
- E chiar așa urâtă?
- În plus e așa proastă, că-i curge scuipatul din gură iar pe deasupra și cam nebună,
supralicita Gheorghe, defectele Mariței.
Comănescu începe să-și plimbe mâna prin păr, apoi, scărpinându-se nervos sub lobul
urechii stângi, întreabă autoritar:
- Și eu ce pot să-ți fac?
- Actul, domnule, scriitor… Dacă o iau pe Marița de muiere, îmi vor face vânzare pe casă,
curte și pământul din jur…
- Un asemenea act reprezintă voința părților. Ești de acord? Semnezi și…gata!
- Păi… aici e problema: cum citești, nu cum scrii… actul! Apoi, îndreptându-și degetul
arătător către banii goliți din chimir pe masă, adăuga: e numai un avans!
Acum venea rândul arhivarului să ofteze. Nu se gândea la bani. Îl impresionase iscusința
găsită de un tânăr ca să-și apere un drept cuvenit, dar încălcat printr-o cutumă incorectă. Din
buzunarele minții sale, părea a se contura un gând ciudat: ”doar o singură literă, spusă mai
încet, poate schimba radical întregul sens al unei construcții juridice perfecte legal”.
Văzându-i capul plecat ușor spre piept, ca într-o rugăciune, Gheorghe se ridica încet și
părăsea în liniște camera, rostind în gând: ”Dumnezeu cu mila”. Cu chipul luminat și sufletul
umbrit de nesiguranța demersului său, ajunse la ușa intrării în judecătorie.
- De ce nu spui, mă, că ești așa important? Ai stat aproape un ceas întreg cu grefierul, îl
ia-n primire gardianul.
- Ne-am găsit c-am fi ceva neamuri, îi răspunde Gheorghe, afișând un zâmbet între
respectul funcției și îndoiala privind credibilitatea afirmației sale, ridicându-și pălăria în semn
de rămas bun.
Ieșit pe poarte judecătoriei, se îndreaptă direct spre cal, îi desface frâul și-l bate
prietenește pe grumaz:
- Ți-o fi sete, Surule! Hai să te adap! Măcar să nu suferi și tu din cauza necazurile mele.
Duminică de august, la amiază. Nori albi și negri acopereau cerul de câteva zile, fără a-și fi
golit buzunarele cu apă peste pământul însetat. Iarba uscată pe câmp, frunzele ofilite ale
pomilor și foile sfrijite de porumb, arătau efectele secetei din ultimele săptămâni. La
cârciuma lui Ghiță, câtorva săteni, aflați cu țoiurile de țuică-n față, li se citea apăsarea
îngrijorării pe chipuri:
- Dacă nici acum nu plouă, am pus-o de mămăligă!
- Ce mămăligă, băă…O să mâncăm soarbă de porci! Vai de capul nostru! Se auzi glasul lui
Dumitru Popa-Stan, pierdut într-o tuse răgușită.
În colț, la masa vecină, Rogoz privea cu-n zâmbet superior spre Ion Bardac, așezat în
partea cealaltă a mesei:
- Te-ai aranjat, Mărine! În curând ai să scoți ”piatra de moară” din casă.
- Mă, cum să-ți zic, Marița are gura puțin sucită, dar în rest e bună. Ie harnică…,
muncește…, poa’ să țâie o gospodărie.
- Păi, al lui Rusu, vrea?
 - N-are decât! Io nu-s hain la suflet, dar i-am spus: ”or în șa, or pă jos! Tu hotărăști!” Dac-o
fi prost, să facă ce crede, dar pă mine să nu mă-ncurce! Am, ș-o, rosturile mele. Altul, în
situația lui, mi-ar pupa și mâna! O fi casa lu’ Nae, dar pământul de su’ ea, este al meu. Mă
poci lipsi de pământ, că nu stau în el, însă pui și io o condițiune. Doară… oameni suntem…,
nu? Chiar așa, să i-l las pe degeaba…, parcă nu-mi vine la socoteală! Ș-apoi, ce! Îl pui în
rândul lumii. S-alege c-o muiere, treabă, rost… Iar copii lor, or să aive cu totul altceva,
că…,io…,n-o să iau cu mine-n groapă ce-o să mai strâng, cât oi mai putea.
Vorbeam de lup și, lupul la ușă! Vino încoa’ , Gheorghe! Taman de tine vorbeam! Rostește
Dumitru, făcându-i semn cu mâna să se apropie de masă.
- Bine v-am găsit, neicilor! Răspunde Gheorghe Rusu, așezându-se pe taburetul de lângă
Dumitru. Care este treaba cu mine?
- Ie așa, că Mărin te face ginere?
- Da, însă cu acte!
- Tu ai vrea să ții o muiere fără acte? Intervine Rogoz, făcându-i cu ochiul lui Dumitru.
- Lasă… actele ălea! Pământul, casa, curtea și restul binalelor, precizează Gheorghe, după
care-i face propunerea lui Rogoz ,să meargă împreună la judecătorie, săptămâna ce vine,
pentru tocmitul vânzării.
- Merg, tată! Nu ie o problemă, da’ nu iscălesc dacă n-o scrie-n act c-o iei pe Marița.
- O să dureze ceva timp până ce ies actele, se amestecă Dumitru. Așa c-ar fi bine să
aranjați mai din vreme.
- Ai dreptate, Mite! Până le-om spune ălora ce ne doare, până or înțălege și ei, apoi până
or scrie actul…Hei, măre! Ie de așteptat.
- Dacă ne-am înțeles, să fie într-un ceas bun! Dau și eu un rând, destinde Gheorghe
atmosfera.
Mișcarea molatecă a vântului făcea să deschidă o geană de cer către apus printre valurile
norilor cenușii. Soarele își arătă o clipă geana gălbui-sângerie, apoi dispăru în spatele
vălătucului îndesat de nori negri, promițători pentru ploaia atât de așteptată. După câteva
”țoiuri”, ochii lui Mărin Rogoz dezvăluiau din plin starea fericită a sufletului său. Trăia extazul
împlinirii unui vis din multe nopți anterioare, când, așteptându-se la o serioasă confruntare,
clocea tot soiul de tactici și strategii învăluitoare. Acceptul surprinzător de ușor al
”Veneticului” de-a o lua pe Marița, în loc să-i stârnească vreo bănuială că ceva putea fi în
neregulă, din contră, îi întărea convingerea în superioritatea gândirii și acțiunilor sale. ”Cum
să se pună cu mine? E un copil și, ca orice copil, te strâmbi o țâră la el și-o să dea-n plâns.”
Ridicându-se de pe scaun, Rogoz începea să-și bălăbănească trupul prin aer, gata să ia
oricând contactul cu pământul.
- Hai să te duc acasă, că ești obosit. Ai muncit destul în viață. Vine vremea să te mai și
hodinești, îl ocrotea Gheorghe, ținându-l c-o mână de mijloc și cu cealaltă, petrecută pe
după umeri, prindea încheietura stângii lui Rogoz.
- Vezi, Mite, că am cui mă lăsa pe mână de-acu-ncolo? Se mândrea Mărin Rogoz față de
Dumitru Popa-Stan, căzut că capul pe masă.
Miercuri, săptămâna următoare, Gheorghe și Rogoz au pornit spre Budești înainte ca
soarele să se ridicase pe cer. Voiau să fie primii la pretură, ca să nu-i apuce miezul zilei stând
după alții. Nu de alta, dar un lucru trainic se face numai dimineața, fiindcă mai târziu
vigoarea se topește în plictiseala așteptării și căldurii. În special azi, când se întrevede a fi o zi
încinsă de soare.
Într-adevăr, ajunseră primii. Până să apară Comănescu, aveau de așteptat mai bine de un
ceas. Dar, vorba dusă cu alții, veniți fiecare cu propriul năcaz, a făcut ca timpul să treacă pe
nebăgare de seamă. În cele din urmă, sosi și arhivarul care, văzând grupul oamenilor
înghesuindu-se la intrare, li se adresă, fără a răspunde salutului lor:
- Începem cu cine are de pregătit acte pentru vânzare-cumpărare, urmează cei chemați la
semnat și apoi sala de judecată. Respectați ordinea stabilită și nu vă mai îmbulziți ca vitele la
adăpat.
Cum era de presupus, Rogoz și Gheorghe Rusu, intrară primii în camera grefierului, la
anunțul gardianului că sunt așteptați. Aruncându-le o privire pe sub sprâncene, Comănescu
întreabă scurt:
- Cine-i vânzătorul?
- Io, sare Rogoz, întinzându-i un sul de hârtii.
- Ce vinzi?
- Niște acareturi: casă, binale, curtea și pământul din jur.
- Ai prea multe?
- De fapt, io nu vânz, dom’le scriitor. Le dau, răspunde Rogoz, gândindu-se că vânzare e
ceva în urma căreia te alegi cu o sumă de bani.
- Gratis? Dar să știi că tot vânzare se cheamă.
- Nu gratis, cum spuneți domnia voastră. Condiționat!
- Adică? Fii mai explicit!
- Îi pui obligăția s-o ia de muiere pe Marița, fata mea!
- Bine-bine, dar trebuie trecut în act și un preț.
- Eh! Unu de formă, că io nu vreau bani de la copii pen’ce le dau zestre.
- Atunci o să scriu că acești bani se adaugă la zestrea fetei când se mărită, completează
grefierul, uitându-se la Rogoz cu niște ochi sfredelitori și reci.
- Cum știți domnia voastră! Da’ să fie bine… să n-avem năcazuri… o să fim reconăscători…
- O ultimă întrebare: casa ai făcut-o dumneata?
- Nu! Nu! Ăl d-a făcut-o s-a prăpădit, da’ io-l moștenesc.
- Ești de acord? Întreabă grefierul, mișcându-și capul spre Rusu.
Cu figura crispată de emoție și teamă, Gheorghe urmărea mișcările grefierului. Răceala
vorbirii și automatismul gesturilor îi sporea convingerea că fusese complet uitată
convorbirea lor anterioară. De ce nu-i da un semn din care să înțeleagă cu ce răspuns s-ar
putea prezenta?
- Ești de acord? repetă întrebarea Comănescu, săltând un pic tonul și fără să-l
învrednicească măcar c-o privire.
- Da, bâigui el, scoțând un sunet ca o chemare în ajutor.
- Reveniți, joia viitoare, la semnat! Ordonă grefierul făcându-le semn să iasă, în timp ce-și
ațintea privirea asupra hârtiilor așezate în teancuri pe masă.
Libertatea e în natura ființei umane. Ca și sclavia. Dar omul a fost construit să aibă
opțiunea alegerii: cel liber înțelege de cuvânt iar sclavul doar de bici. Diferențierea o face
firea omenească, a cărei dorință de preamărire o îndeamnă să vândă libertatea spiritului pe
arginții ticăloșiei, supusă, la rândul ei, altor doi stăpâni, lipsiți complet de noblețea binelui:
lăcomia și prostia. Odată intrate-n mintea cuiva, nu se dau în lături, sub nici un chip, din
calea propriei salvări, până nu transformă insul respectiv în sclavul unei forme de fudulie
sinucigașă. O asemenea stare îl atingea și pe Mărin Rogoz. El pricepea rostul unei minți
deschise în realizarea proiectelor sporirii propriei averi, dar se temea să nu-i fie demolat
piedestalul meritelor sale. Ca urmare, se gândea să aibă alături un individ isteț ca”Veneticul”
lu’ Rusu, însă doar într-o formulă de ins aservit, nu aliat. Trăind falsitatea convingerii că-și
poate face ziua de mâine numai după vrerea sa, privea lumea prin ochelarii egoismului și
aroganței și nu-și mai da seama de psihologia individului care nu mai are nimic de pierdut:
umilirea stimulează ura și alungă iertarea. Cuvintele Domnului privind ispitele sunt aceleași,
însă firea umană ne face pe fiecare să le auzim diferit.
Mironoaia, cu urechile ațintite spre poartă, culegea câteva scame agățate-n zăvelcă. Se
aștepta din clipă-n clipă să fie strigată de Măria lui Ghițu pentru a merge-mpreună la slujba
duminicală.
- Lelițo, ești gata? Hai, că-ntârziem!
- Ho, fă! Că nu dau turcii! Pă semne c-ai avut vreun vis plăcut și nu-ți venea să te rupi din
el, de mă strigi așa târzâu!
Peste câteva clipe, cele două muieri aveau să-și iuțească pașii spre biserică. În ciuda
grabei, tot găseau un răgaz să-și dea cu părerea :
- Chiar crezi c-al lu’ Rusu o s-o ia pe Marița?
- N-are decât! Răspunde Mironoaia, aruncându-i o privire plină de subînțelesuri, după
care adaugă: io știu că ție-ți place de el, dar ta’c-tu n-o să fie de acord să te duci după
sărăntocu’ lu’ Rusu. Mai ales acu’, după ce s-a mutat Marița la el. Am văzut-o asară
mergând spre casa lui. Ghițu e-n stare să vă omoare p’amândoi!
- Cum? Fără cununie?
- Așa a zâs Rogoz. Dacă or să se ia luna viitoare, e mai bine! Cică să se-nvețe unu’ cu
altu’ .
Mirată și surprinsă de cele auzite, Măria nu mai catadicsi să scoată vreo vorbă tot restul
drumului. Oricum, având numai vreo câțiva pași până-n poarta bisericii, găsea potrivit să-și
concentreze atenția spre cele sfinte, murmurând vorbe doar de ea auzite, ca-ntr-o
rugăciune:
- Doamne, iartă-mi păcatul, însă nu poci înțelege nimic din ce pui la cale. O slută, lângă un
frumos! Și deștept și… cu multe alte lucruri… mai deasupra la mulți!
După slujbă, mirarea străbătea aerul, zburând din gură-n gură:
- Să nu vie la biserică al lui Rusu! Mare comedie!
- O fi scăpat prea adânc în ”ocnă”și n-o fi avut cum ieși, răsuna hâtru glasul lui Nicolaie
Bardac. Parcă voi n-ați ști că putineiul nou scoate untul greu!
- Și d-o sări vreun cerc putineiului, se duce totul de râpă, intervine Gheorghe Bălășoiu.
- Mă, ”Neică”, dacă ști ceva, spune-ne și nouă, se amesteca Măria lui Ghițu.
- Păi… zisăi… și eu așa… o vorbă… că-l auzii p’ăla cu… putineiul. În rest nu mă privește.
M-a rugat să-i împrumut Scriptura o vreme și… mi-am văzut de ale mele, că, har Domnului,
am destule!
- Te bagi administrator la pădurea devălmașilor? răsuna glasul pătrunzător al lui Nicolaie I.
Z. Teodorescu, Nizu, cum îi ziceau prescurtat sătenii.
- Cu dumneata nu mă pui, neică! Mai ales de când se spune că, vrei sau chiar te-ai dus la
liberali.
Măria își văzu de drum și nu stătu să întrebe mai multe în privința lui Rusu. Cum fruntașii
satului o daseră-n alt subiect, socoti că n-are la ce să tragă cu urechea.
Întins pe canapeaua improvizată pe prispa casei, Gheorghe avea-n minte imaginea lui
Nicolaie Rusu:
- Ar fi fost alt om dacă n-avea nesăbuința să-și lase copilul singur în Luncă! Dar cu mine ce
s-ar fi putut întâmpla? ’Ra dracului de țigancă! De nu-și făcea milă de scâncetele mele, poate
muream sau mă-ntorceam la tatăl meu adevărat! Și-ntr-un caz și-n altul, scăpam de toate
necazurile de care am parte acum. Of, Doamne, de ce-o fi pecetluită viața oamenilor de
întâmplări fără noimă? Ce s-o fi ascunzând în spatele tainei prin care un copil a fost lăsat să
moară spre a putea fi eu liber să trăiesc?
Apropierea serii îl surprindea cu ochii-n lacrimi și apăsarea nodului din gât, ce-i provoca
tremurarea bărbiei, împotriva voinței sale. Filmul amintirilor, proiectat pe ecranul memoriei,
se oprea asupra unor secvențe și trăiri în stare să-i tulbure claritatea gândirii. Una din ele se
referea la faptul că Nicolaie evita permanent să pomenească numele rău al multor lucruri:
dracul era Ucigă-l Toaca, înjurătura, ”iartă Doamne”iar greutățile și ispitele, ”încercări ale
vieții”. După un timp de frământări încordate, chipul îi era luminat de schițarea unui zâmbet,
urmat de o constatare murmurată:
- Nicolaie Rusu avea teamă de rele ca nu cumva, sufletul său bun, să-i fie mâncat de ele.
Ursita mea a hotărât altfel: să mă bat cu relele, de nu m-oi putea lega cu ele!
Simțindu-se ușurat ca un fulg, se ridică-n capul oaselor și începe să fluiere o melodie
nouă. Atitudinea rece și distantă a grefierului la care fusese miercuri, împreună cu Rogoz, în
loc să-l mai sperie, părea a-i da imboldul unei noi încrederi. Lătrăturile lui ”Corbea”,câinele
său lățos și negru,îl scotea din lumea gândurilor spre a-l aduce-n realitatea vieții. Privind
spre poartă, zări o muiere cu o desagă-n spinare, ce încerca să deschidă poarta fără să strige
stăpânul casei. Mirat, își concentra atenția spre a-i urmări mișcările, dar în câteva clipe se
lămuri: era Marița, fata lui Rogoz. Împunsătura unei temeri nejustificate îi înmuia picioarele
câteva clipe, însă își reveni repede și, coborând cele două trepte ale casei, în câțiva pași
ajunse la poartă . Fără a se grăbi s-o deschidă, o întrebă pe musafiră, aruncându-i o privire
bănuitoare:
- Ce e cu tine la poarte mea, în pragul înserării și cu bocceaua-n spinare?
- A zis tata că, dacă tot ne luăm, ce mai contează zilele până la cununie? Și, uite, am venit!
Nu te bucuri? Mi-am luat câteva lucruri. Zestrea…, la nuntă! Până atunci vreau să dereticăm,
să ne facem casa frumoasă!
- Bine, înțeleg c-ar trebui ceva ordine p’aici, dar… noaptea?
- Ei! Vreau să le dau peste bot unora care tot clevetesc și să le spun: uite, fă! E al meu și…
gata! S-a isprăvit!
Gheorghe știa că pe Marița n-o duce mintea prea mult, așa că încercă să speculeze
momentul:
- Marițo, lasă muierile! Popa mi-a spus că nu este bine să te primesc în casă fără cununie.
Cică ar fi preacurvie și… o să ne iasă copii bâlbâiți.
- De când ai devenit așa credincios? Când trăia Nae, te aducea la biserică forțat.
Gheorghe se întreba dacă Marița venise din proprie inițiativă ori la îndemnul lui taică-său.
La urma urmei, mai erau câteva zile până ar fi aflat rezultatul de la pretură: îl va ajuta sau nu
Comănescu? ”În fond, actele se fac și se desfac, însă o încurcătură ca asta…” Intrase într-o
mare dilemă: refuzul de-a o primi pe Marița, l-ar enerva pe Rogoz și pierdea șansa
recuperării casei părinților săi adoptivi. Acceptând-o, își agăța bile de plumb la picioare. În
minte îi veneau vorbele popii Stănescu: ”istețimea învinge puterea și înfumurarea”.
- De ce taci? N-am dreptate? Așa e! Nu-ți plăcea să vii la biserică!
- Îmi place sau nu, să merg la biserică, îți spui doar atât: am jurat pe icoană că n-o să-mi
iau muiere fără cununie. Că ai venit, te primesc. Dar nu în același pat înainte de-a
îngenunchea amândoi la altar.
Zâmbind, Marița se strecoară pe lângă el, urcă treptele, apoi se răsucește, șoptindu-i:
- Asta să rămâie între noi. Nu zicem la nimeni, nici că… nici că nu…
Gheorghe dă din cap, apoi merge să pună câinelui ceva mâncare și apă.
 Cerul însângerat de sulițele razelor soarelui ce-și anunța ivirea din spatele dealului
Arișoare, colora în nuanțe diferite vârful bătrânei păduri de fagi și stejari. În aer plutea
răsuflarea aburindă a copacilor treziți din amorțeala nopții care se încheia, împletită cu
aroma crudă a fânului și florilor de câmp. Gheorghe Rusu își trosnea fălcile și încheieturile
brațelor, nehotărât să coboare sau nu din pat, în timp ce, Marița încă dormea în camera
cealaltă. Azi se împlinea sorocul când trebuia să ajungă la pretură împreună cu Mărin Rogoz.
Avea emoții, însă nu-l încerca nici un fel de frică. Ajunsese la concluzia că regele David tot ar
fi ajuns rege, chiar de-ar fi pierdut confruntarea cu Goliat, fiindcă asta era menirea lui. La fel
stăteau lucrurile și azi. Rezolvarea ”favorabilă” l-ar fi scutit de apăsarea sentimentului că
rostul vieții sale trebuia să-nceapă cu o confruntare îndârjită pentru dreptul de-a se putea
bucura de moștenirea rezultatelor trudei celor care îl crescuseră.
Taman când era gata să lege chingile șeii pe cal, își face apariția și Marița, desculță, în
cămașă și cu părul ciufulit, care-i cere s-o pupe spre a ”avea noroc”. Îi împlinește dorința,
adresându-i-se pe un ton apăsat:
- Roagă-te să fie f-a-v-o-r-a-b-i-l, dacă vrei să scap de belea.
- O să țin minte! Îi răspunde, afișând o figură luminată de sticlirea surâzătoare a ochilor. În
naivitatea ei, era convinsă că se afla la începutul unei vieți plină de așteptări minunate.
Faptul că Gheorghe n-o plăcea, conta mai puțin, în comparație cu oftica Măriei lui Ghițu și
atâtor alte muieri, ce făcuseră destule glume nesărate pe seama ei. ”Na, mai zâceți ceva!
Norocul țâne cu mine, făă.., proastelor!”
Gheorghe prinse căpăstrul, ieși pe poartă, apoi, încălecând dintr-o singură manevră, își
îndemna calul să țină pasul pe drum. Bătăile inimii păreau a se accelera odată cu
îndepărtarea de casă și gândul că-i trebuia o lovitură puternică și precisă pentru ruperea
țesăturii de păianjen urzită cu meticulozitate în jurul său de-o soartă pusă pe glume proaste.
Oamenii nu sunt răi din naștere, însă pot deveni în măsura în care reușesc să înlăture
ceea ce le chinuiește sufletul doar cu mijloacele răului. De aici încolo își deschid drumul
forțe, care le vor influența acțiunile, fără a le mai putea controla, ca și cum un lucru rău ar
aduce altul și mai rău: abuzul și nedreptatea, sufocând demnitatea individului, stârnește
acestuia resortul răzvrătirii și răzbunărilor întru-un regim orb de furie, unde nu mai rămâne
loc de milă. Ceea ce i se întâmpla lui Gheorghe Rusu avea menirea a-l face să vadă în jur o
lume ostilă în care trebuia să trăiască, deși nu-i oferea încrederea necesară. Cu toate că se
formase și crescuse între moșteni, se simțea tratat ca un intrus, deși nu-și manifestase în
mod fățiș pretenția c-ar vrea ceva mai mult de la viață decât oricare alt sătean : construirea
propriului viitor, stăpânind casa și bucățica sa de ogor.
Aparenta ostilitate moșteană, resimțită de Gheorghe, venea din negura vremurilor și se
baza pe convingerea, potrivit căreia,continuitatea de neam pe bucata proprie de pământ
,constituia singura garanție în stare să păstreze urmașilor calitatea de oameni liberi. Moștenii
comparau durabilitatea nației cu pădurea, în ochiurile căreia se aciuiseră înaintașii din calea
vitregiei uraganelor istoriei. Cu cât stejarul avea rădăcinile mai puternice și adânc înfipte-n
solul din care se trăgea, cu atât rezista mai vârtos în fața secetei și vârtejului vânturilor. În
mintea lor, veneticul, era un fel de parazit ce se hrănea din substanța rădăcinilor autentice
iar când nu-i mai convenea, se desprindea cu ușurință, lăsând copacul slăbit și muribund,
incapabil să protejeze pământul care constituia cu el un tot unitar și identitar, în același timp.
În mintea lui Rusu, lucrurile primeau o nuanță aparte: el se vedea un lăstar altoit de soartă
pe o rădăcină a locului, fapt ce-i oferea dreptul să nu fie cu nimic diferit de ceilalți. Din
această cauză, porecla ”Venetic”, uneori îl deranja, însă îi și oferea prilejul provocării ironice
a adversarilor:
 - Nu vă puneți cu mine! Am în vene un sânge ce n-o să se lase înfrânt vreodată de
concepția celor care și-au format deprinderea lustruirii sărăciei cu zdrențele prostiei.
Ajuns în fața casei lui Rogoz, fiorul rece al nedumeririi părea că vrea să-nghețe inima lui
Gheorghe. Deși stabiliseră de comun acord să plece împreună către pretură la răsăritul
soarelui, prin curtea lui Rogoz nu se vedea nici o mișcare. ”Să se fi răzgândit? Ce-o mai avea
în minte nenorocitul? Să creadă el că-mi ia pământul și-mi bagă pe gât pe sluta de fie-sa!”
Descălecă și legă de ramura unui pom frâul calului, apoi începu să strige la poartă cu o voce
mult prea puternică pentru a răzbate cei trei metri de teren care-l separau de fereastra
luminată de o lampă cu gaz petrolier. Înainte să repete chemarea după o scurtă pauză, auzi
vocea Mironoaiei în curtea de peste drum:
- Mai strigă! Mai strigă! N-o să-ți răspundă curând! Îi place să afle tot satul cum te rogi de
el și că-i zici ”tată” înainte de nuntă!
Gheorghe se făcu alb la față. Valuri de furie îl străbăteau din tălpi și până-n creștet.
Buzele-i tremurau și-o ură ascuțită îi strângea pumnii, la gândul că era nevoit să bea alți
picuri amari ai umilinței. Dar se abținu să tragă vreo înjurătură mai apăsată. Important era să
se vadă cu actul semnat, apoi făcea cumva să scape și de Marița. Când trase cu putere aerul
în piept spre a mai striga odată, îl auzi pe Rogoz certându-și câinele pe un ton suficient de
ridicat cât să fie auzit de departe:
- Taci, mă, Azorică! Nu vezi că e de-al casei, omul Mariții? Apoi adăugă: hai, tată, să
punem caii la căruță și să terminăm repede, că mai avem atâtea de făcut!
Lui Gheorghe i se așeză un nod în gât. Rogoz, iar se sucise, după ce se înțeleseseră să
meargă călare, fiecare pe calul său. Înfrânându-și răbufnirea, întrebă cât putu de calm:
- De ce nu ne mișcăm pe cai? Am umbla mai ușor decât în căruță. În plus, la întoarcere,
vorbisem să mă opresc un pic pe la Sitaru, să vadă potcoavele lui Suru al meu, că s-au cam
tocit și n-aș vrea să-și betejească vreun picior.
- Așa am vorbit, da’ mă gândeam să te duci altădată la potcovit, iar azi, după ce isprăvim
cu actul, să ne repezim până-n Râmnic să văz dacă s-o căta lemne de foc mai la toamnă, că
am ceva să vânz.
Cum ecoul vorbelor Mironoaiei nu-i dispăruse din urechi, Gheorghe reuși să ghicească pe
loc intenția lui Rogoz: zgomotul căruței atrăgea atenția tuturora privindu-i iscusința și fala că-
și poate mărita bine fata necurtată de flăcăi. Și fără a-și ciunti cu nimic averea!”Ticălosul! Pe
lângă faptul că-mi dă ce nu-i al lui, mai vrea să mă plimbe și prin târg, ca pe urs!” Strivindu-și
limba între dinți, se calmă, apoi rosti:
- Dacă s-o întâmpla să ne țâie mai mult la pretură, o să ajungem prea târziu la Râmnic. N-
am putea merge săptămâna viitoare, când e și târg? Poate cumpăr și io doi purceluși să-i
avem de Crăciun.
- Nu vă faceți griji! Vă dau io porc, tată, pentru tăiat de Ignat!
- Știu că ne dai, însă o să strice dac-om avea-n plus? Îi creștem și-i facem bani, mai târziu!
- Bine, tată! Așa rămâne! Atunci mă duc să pui șaua pe Negruțu, apoi s-o pornim la drum.
Lumina bucuriei, resimțită-n suflet, se oglindea din plin în ochii lui Gheorghe. Reușise să-
nfrângă moftul lui Rogoz de a-l plimba-n căruță ca pe un trofeu. În șa, fiecare pe calul său,
era altceva: evita zdrențuirea propriei demnități cu ajutorul cuțitelor terfelirii, mânuite cu
dibăcie de un individ fără scrupule.
La destinație au ajuns când soarele, ridicat binișor pe bolta cerului, provoca scânteieri
argintii în picăturile de rouă, încă nepierite de pe frunzele pomilor și culturilor. Aflând că
judecătorul instructor, în fața căruia trebuiau să semneze documentul, va întârzia aproape
două ceasuri, Gheorghe se adresă companionului său:
 - Ce-ai zice tată Mărine de un aldămaș? Fac io cinste! Tot n-avem ce lucra în răstimpul
ăsta.
- Ar merge un țoi! Trece altfel timpul. Vorbești de una, de alta….
În timp ce Rogoz se orientase după o masă cu locuri libere, Gheorghe comandă
cârciumarului o litră de țuică ”botezată” și o ”borcănată” de ”Roșioară”, cunoscutul soi
viticol, cultivat din vechime în zona Drăgășanilor. Aruncându-i o privire pofticioasă, când
primea ”borcănata”, Rogoz i se adresă într-o formulare prefăcută:
- Mă, tată, ce te apucași să dai atâția bani?
- E ”Roșioară”, taică Mărine! La noi în sat nu găsim așa-ceva. Dar io nu beau vin. Hai noroc
și să fie într-un ceas bun! După prima înghițitură, adăugă:
- Eu zic să punem nunta în prima duminică de la Sântămăria Mică. Ar mai fi cam o lună și
ceva până atunci. Timp suficient ca să pregătim totul bine și să nu ne facem de râsul satului.
- Deși mă gândisem să fie cu o săptămână mai înainte de postul Sântăimări, nu e rău nici
așa, răspunse Rogoz, accentuând ultimele cuvinte spre a auzi și cunoscuții de la masa vecină.
Gheorghe se arăta mulțumit că-i fusese acceptată varianta și trăgea cu urechea la alte
convorbiri, din care afla că se legau și dezlegau tot felul de conflicte, înăbușind ori
revitalizând certuri mai vechi, mirându-se să constate câte motive de pricini există pe lume.
La un moment dat, afirmația cuiva îi atrase atenția:
- Dacă a semnat vânzarea, poa’ să fie moștenirea lu’ pește. Nimeni n-o mai desface!
Rămâne ca fierul încins pe obada roții de la căruță, după ce s-a răcit.
Vestea sosirii judecătorului, însoțit de grefierul ajutor, golea cârciuma, sporind îmbulzeala
spre ieșire. În mai puțin de un ceas, Gheorghe și Rogoz, ascultau în picioare și cu pălăriile-n
mâini, citirea actului pentru care veniseră. Ajungând la paragraful… ”prețul vânzării de… se
achită la data nunții cu Gheorghe Rusu…” peste cuvintele grefierului răzbătu vocea lui Rogoz:
- Așa, așa, domnule ”scriitor”! N-am io nevoie de banii copiilor, că vreau să dea și ei
înainte, nu îndărăpt!
La sfârșit, grefierul adăugă câteva precizări:
- Documentele de acest tip se întocmesc în două exemplare: unul îl primește
cumpărătorul iar celălalt rămâne la arhivă. Ca să fie legale, trebuie completat procesul verbal
de autentificare. În concluzie, cumpărătorul să vină luni, săptămâna următoare, să-l ridice,
apoi să facă îndată cerere de transcriere în Registru, dacă vrea să scape de amendă.
Valurile bucuriei ce inunda inima lui Rogoz la ieșirea din pretură, îi stârneau în suflet o
acută nevoie de împărtășire a trăirilor sale oricui i-ar fi ieșit în cale. Câțiva pași mai încolo,
dorința avea să i se împlinească. Se întâlni cu-n cunoscut, căruia începu să-i vorbească, fără
să i-o ceară nimeni:
- Sâlică, sunt așa de mulțămit că nu poci să-ți spui.
Dându-se în laterala drumului, Gheorghe privea absent la gestul lui ”taica Mărin” de
zgâlțâire a mânecii lui Sâlică spre a-l face cât se poate de atent la spusele sale. Învălmășeala
gândurilor îl împingea să afișeze un chip îngrijorat și cu privirea pierdută undeva aiurea. La
cârciumă auzise că vânzarea făcută, nu se mai poate desface, dar nu-i era prea clar ce s-ar
întâmpla dacă n-o ia pe Marița de soție.
Prezentându-se la data programată să ridice documentul, avu surpriza să nu-l găsească pe
Comănescu. Derutat, cu pălăria-n mână, întreba în dreapta și stânga, până când un bărbat cu
lornion îi făcu semn să se apropie. Descosându-l dacă știe carte și ce fel de act îi trebuie,
omul extrase dintr-un dosar o coală îndoită la mijloc și scrisă, cu mâna, pe trei părți, cu unele
întreruperi pentru semnături și ștampile. Înmuind, apoi o pană în călimara cu cerneală
violet-albăstruie, îi arătă rubrica dintr-un registru în care trebuia să-și pună semnătura. Când
se văzu cu actul în mână, Gheorghe aruncă ochelaristului o privire rugătoare, însoțită de
întrebarea directă:
- Dacă n-o iau de muiere pe Marița, ce se-ntâmplă?
Făcând ochii mari, grefierul îi smulse hârtia din mână, apoi își plimba precipitat ochii pe
prima pagină, mișcându-și sporadic lornionul pe nas. După câteva clipe, izbucnea:
- He, he! Tu ești însurat cu Marița asta?
- Nu! M-ar putea obliga cumva?
- Bă, nu știu! Ori e o greșeală, ori ai aranjat ceva cu cine a scris actul. Dacă ști carte, de ce
nu citești ce scrie aici? ”…prețul vânzării se achită la data nunții cu Gheorghe…”
Nemaifăcând nuntă cu Marița, înseamnă că rămâi stăpân pe ce-ai cumpărat, fără să mai
plătești nimic. Acum, dispari, ghidușule!
Sunt momente-n viață în stare să te facă a crede că abia atunci te-ai născut ori ai nimerit
în altă lume, unde lucrurile par așezate pe dos: suferința e fericire iar coșmarul se
transformă-n extaz. Asta simțea Gheorghe Rusu în urma ascultării interpretării conținutului
actului semnat cu Rogoz săptămâna trecută. Scăpat de sufocarea unor constrângeri, la care
fusese supus doar pentru vina că se născuse într-un loc diferit de cel în care crescuse,
deodată se vede Făt-Frumos, călare pe calul său înaripat, gata de luptă cu zmeii cei fioroși.
- Frica celorlalți de mine și acțiunile mele, o să fie arma prin care-mi voi câștiga și menține
respectul de acum înainte, rostea la ieșirea din pretură, schimbându-și chipul senin cu unul
de războinic încruntat și decis să biruie orice dușman i-ar fi ieșit în cale.
Avântându-se voinicește-n șa, continua să filozofeze, adresându-se calului, în timp ce-l
orienta pe drumul revenirii acasă:
- Surule, viața e complicată. Dacă nu vorbești, lumea zice că ești prost și n-ai ce spune.
Când vorbești mai mult, crede că-i oferi prilejul să se convingă de asta. Atunci n-ar fi bine să
te folosești de slăbiciunile oamenilor, spunând ălor tari ce vor să audă iar p’ăi slabi să-i faci
un pic să tremure de teamă?
Ajunse acasă către amiază. Soarele opac și lipsa adierii vântului creau o zăpușeală
sufocantă, ce îndemna oameni și animale să caute scăpare în ascunzișuri umbroase. Auzind
zgomote la poartă, Marița se ridică-n capul oaselor de pe canapeaua din pridvor, unde se
tolănise de ceva vreme, apoi coboară-n curte, afișând o figură binevoitoare, aidoma
călugărilor din mânăstiri, înainte să-ți răspundă la prima întrebare. Gheorghe descalecă și-i
dă drumul calului să pască liber pe poienița din fața casei, apoi, înainte să apuce Marița să
deschidă gura, i se adresează pe un ton sever:
- Strânge-ți boarfele și dispari! Dacă la întoarcere te voi găsi tot aici, uite ce te așteaptă, își
completa vorbele lovindu-i usturător șoldul cu pleasna cravașei, ca argument suprem că nu
glumește. Înjurând-o apăsat și vârtos, se întoarce spre cal, încalecă și pornește spre
marginea pădurii, unde-l zărise mai devreme pe Rogoz căznindu-se să scoată din rădăcină un
pom uscat.
Speriată și cu ochii împăienjeniți de lacrimi, Marița își face iute bocceluța și iese-n drum,
pornind spre casa părintească. La următoarea cotitură îi taie calea Măria lui Ghițu ținând în
mână un coș cu buruieni pentru păsări și porci. Observând-o pe Marița călcând colbul uliței
într-o atitudine de om spășit și înfricoșat, o întreabă, fixând-o c-o privire luminată de-o
viclenie răutăcioasă:
- Gata? Fugi din Grădina Raiului înainte să guști fructul oprit?
Primind în locul răspunsului niște scânceli suspinate, Măria pune coșul jos și, încercând fără
spor s-o oprească din mers, abordează un ton compătimitor:
 - Săraca de tine! Tot fata lui Rogoz ai rămas fiindcă nu înțelegi ascunzișurile lumii în care
trăim!
Constatând că nu e luată-n seamă sub nici un chip, Măria o lasă să se-ndepărteze vreo
zece pași, apoi începe să-i strige c-o voce întețită, lăsând a se subînțelege că știa mult mai
mult decât exprima:
- Făă…! Prăpăditooo…! Așa pățești dacă dai buzna între mărăcini să cauți cireșe coapte! Te
zgârii pe față! Și n-o să-ți treacă decât atunci când ț-o găsi tact-o alt om! Da’ umblând în
genunchi, nu cu fudulie ca până acu’!
Credința indiană, instituită cu vreo trei milenii în urmă, susține că Brahma a făcut lumea
din nimic, parcurgând nouă etape, trepte sau nivele, spre deosebire de Dumnezeul creștin
care a muncit pentru același lucru șase zile și-n cea de-a șaptea s-a odihnit. Vechii indieni au
dat nimicului simbolul zero iar treptelor alte simboluri care, preluate de europeni prin
intermediul arabilor, alcătuiesc împreună cele zece cifre ale aritmeticii de azi. Această
înțelepciune are la bază ideea că omul își poate construi fericirea din lucrurile simple aflate
în preajma sa, adică din nimicuri. Trebuie doar să învețe cum să le caute. Sofisticăriile
pretinse de lăcomia și insațietatea firii umane sunt adevărate păcate ce se agață de gâtul
omului ca niște bolovani spre a-l cufunda cât mai adânc în balta suferinței. Un asemenea
bolovan, care atârnă foarte greu, îl constituie dorința ridicării propriei fericiri pe seama
nefericirii altuia.
Fără vreo legătură cu adevărurile înțelepciunii indiene, Gheorghe Rusu credea că se află
în faza când începe să-și facă din nimic rostul său în viață. Trăia într-o realitate contradictorie:
aprecierea de săteni a calităților sale individuale și desconsiderarea lor că n-avea sânge
moștean. Numai așa își putea explica opoziția îndârjită a lui Ghițu față de intenția fiică-si,
Măria, de-a se mărita cu Gheorghe, omul de care se îndrăgostise. Dezmățul acestei forme de
fericire egoistă pe seama nefericirii altuia, început de Ghițu și reluat ulterior de Gheorghe și
Măria, avea să atârne asupra destinului lor nu ca un bolovan, ci ca un blestem!
Recunoscând pe Gheorghe în călărețul care se apropia, Rogoz se îndreaptă de șale,
proptindu-se c-o mână în târnăcop și cu cealaltă își da pălăria pe spate:
- Bine c-ai venit, tată! Acu’ or să tremure uscăturile astea când o să afle ce brațe vânjoase
le vor scoate afară din pământ.
Gheorghe înainta fără a spune ceva. Figura lui spinoasă și obrajii stacojii arătau că rumega
în minte gânduri apăsătoare ce-l crispau într-o încordare mocnită. Oprind calul cât mai
aproape, fără să coboare din șa, îl privea pe Rogoz cu niște ochi reci și duri, plini de ură
sălbatică. Săltând deasupra capului mâna în care ținea cravașa, îl izbește fulgerător cu ea
peste spate. În secunda următoare, Rogoz zăcea încovoiat la pământ cu gura deschisă și
răsuflarea tăiată, bătând aerul cu mâna în sensul cerșirii iertării de o nouă lovitură. Gheorghe
înțelese rapid că pleasna cravașei, mulându-se pe după șezut, îl atinsese nimicitor în boașe
și-i luase toate puterile, așa că se abținu să-l mai lovească.
Pe lângă surprindere, Rogoz avea o mare nedumerire: ce intervenise ca băiatul blând și
sfios de ieri să capete această înfățișare agresivă și brutală, mai rea decât un coșmar? Un
colț de spaimă și disperare îi străpungea coșul pieptului. Începea să-i fie teamă de alte lucruri
ce i le mai putea aduce întâmplarea. Cu fața pământie, ochii tulburi de furie amestecată cu
deznădejde și fruntea brodată de sudoare rece, privea în sus, speriat până aproape să-și
piardă mințile. Părea că așteaptă o voce din cer să-i confirme cele trăite. Tâmplele-i zvâcneau
iar pământul se învârtea, umplându-i văzul de o ceață lăptoasă. Cu toate acestea, auzul îi
permise deslușirea vorbelor lui Gheorghe:
 - De acum încolo să te gândești bine înainte să te apuci de săparea gropii cuiva și să nu
uiți că haina lăcomiei poate fi mistuită de focul dreptății. Scoțând sulul de hârtie din
buzunarul pieptarului, adăugă:
- Aici scrie c-o să-ți plătesc ce mi-ai vândut mie numai dacă fie-ta se va mărita cu mine.
Cum eu nu-mi doresc așa-ceva, ți-am trimis-o acasă. Sunt stăpân pe ce mi se cuvenea de
drept și nu-ți datorez nimic. De-i mai încerca vreo altă manevră împotriva mea, să știi că ce-
ai primit acum e mai puțin decât o mângâiere față de ce-o să ai atunci!
Orientându-și calul spre direcția din care venise, rostește cu fața luminată brusc din
strânsoarea încordării:
- Hai, Surule, la Olt să zvârlim în apele sale bretelele supărărilor noastre. Acum,
moștenirea nu mai este o poamă otrăvită, nevoit s-o mestec în gură până cad zdrobit de
copitele neputinței. Cât Gheorghe se îndepărta, Rogoz începea să-și revină din chinurile
durerilor, ce-l storseseră de vlagă. Ciupindu-se de obraz spre a se convinge că pățania nu era
închipuirea unui vis, ci o crudă realitate, se ridică greoi în picioare, apoi porni clătinându-se
către casă, cu târnăcopul pe umăr. Rușinea suferită îi amăra sufletul iar frica pătrunsă-n oase
îi paraliza orice gând de răzbunare. Încerca să se adune spre a căuta o modalitate de-a cârpi
ceva din onoarea terfelită. Anul următor a măritat-o pe Marița departe de clevetirile
răutăcioase ale sătenilor iar cu Gheorghe Rusu n-a mai vrut să aibă de-a face tot restul vieții
sale. Dar acest lucru, e drept, mult mai târziu, nu l-a împiedicat pe Rusu să-și completeze
averea cu bucățele din pământul Rogozeștilor, cumpărate de la rudele nemulțumite în urma
unui proces de partaj, ce au vrut să se răzbune vânzând dreptul obținut oricui din afara
neamului.
Se spune că-n sufletul fiecărui om sălășuiesc doi câini care se bat: unul rău și altul bun.
Confruntarea o câștigă întotdeauna cel hrănit mai bine cu mâncarea preferată de firea și
conștiința omului. Egoistul, care vrea totul doar pentru el, aruncă la gunoi hrana
corectitudinii și păstrează la masă doar colacul lăcomiei sale. Cel sensibil la suferința altuia
are acea însuflețire interioară de-a căuta frunzele dăruirii, dovedindu-și interesul față de
aproapele său, indiferent că acesta i-a fost permanent alături ori este ”fiul rătăcitor”pe
drumul întoarcerii sale ”acasă”. De aici se naște tentația ca același gest, faptă ori situație să
fie cântărite diferit. Radu Miulescu, Nițu Floroiu și Gheorghe Popa-Stan, care avuseseră
fiecare în parte câte o ciocnire cu Rogoz, susțineau că primise ce merita. Nicolaie Schianu,
Ion Bardac și Mitroi Cioplean îl acuzau pe Rusu de mârșăvie.
- Nu se poate, nene, să te prefaci că iei fata omului iar apăi să-i dai cu piciorul, după ce te-
ai văzut cu sacii-n căruță.
Discuții mult mai aprinse purtau muierile satului:
- Aoleooo!... să-mi facă mie una ca asta, i-aș da foc la casă. Și…, cine? Un venetic!
- Lasă, țațo, că nu e el vinovat. Când cineva îți vâră ceva cu forța pe gât, ca să nu te-neci,
nu te zbați să-l scuipi afară?
- De ce n-a zâs de la început că n-o vrea pă Marița? Crezi că Rogoz l-ar fi alungat chiar ca
pe un câine? Acu’ cine o mai ia pe fi-sa, după ce și-a bătut Veneticu joc dă ia?
- Io cred că nu s-a încurcat cu ia, se bagă-n vorbă Măria lui Ghițu.
- Tu să taci, fa! Știu că-ți vântură mintea după Rusu, da’ cu tac’t-o n-o să-ți meargă! o
pune la punct Mironoaia.
- Așa, ie! Intervine baba Rada, apoi completează:
- Să știi, Mărio, că n-o să-l poți loa pe Rusu. Tac’t-o nu ie ca Rogoz! Ambițios și mândru,
cum îl știm, o să se-ncaiere cu Rusu și-o să-i pierzi pe amândoi: unu-n groapă și celălalt la
ocnă. Dar poți rezolva problema și altfel: dragostea furată ie mult mai dulce ca aia la vedere.
 Acuze, râsete și ironii pe seama lui Gheorghe și Mariței zburau din gura femeilor ca un
stol de păsări flămânde și năpustite pe o mână de grăunțe, scăpată neglijent în lan. Răstimp,
Gheorghe Rusu, bucuros că prin actul obținut își putea permite făurirea propriei existențe
potrivit dorințelor sale, își vedea de treabă, abținându-se de la vreo ieșire în sat. Casa
amplasată la marginea satului, lângă pădure și drumul de acces, îi da posibilitatea ocolirii,
evitând orice contact cu cineva până la potolirea stării de spirit agitate. Înțelesese că nu poți
câștiga totdeauna o bătălie luptând cavalerește, chiar dacă la mijloc se află o cauză dreaptă.
În această situație, dacă o incorectitudine conduce spre adevăr, păcatul se justifică:
- Cum Rogoz mă prinsese în chingile lăcomiei lui iar eu le-am tăiat în loc să mă chinuiesc
să le deznod, unde-i nedreptatea? se întreba, stând tolănit pe prispă și cu fluierul în mână.
Când se întâmplă lucruri neașteptate, mintea oamenilor caută explicații în spatele lor.
Paradoxal, afundarea pe acest tărâm conduce la false convingeri ce declanșează furtuni
pasionale, însoțite de fulgerele furiilor, care, în loc să lumineze cerul vieții fiecăruia, mai rău îl
întunecă. Se dezlănțuie partizanate de păreri și acțiuni atât de divergente că se transformă-n
conflicte. Liniștirea o aduce doar căutarea adevărului și renunțarea la închipuiri. Aici era
frământarea lui Gheorghe: cum să dea o măsură a personalității sale, reușind acolo unde alții
nu vedeau nici o șansă?
- Dacă fiecare om și-ar putea desena singur firul propriei vieți, atunci și-ar alege sfârșitul
după dorință, dar soarta nu e de aceeași părere fiindcă-i place să așeze mereu altfel lucrurile,
murmura Gheorghe, gândindu-se la cuvintele Măriei lui Ghițu, spuse la câteva zile de la
plecarea Mariței:
- Îmi ești drag, Gheorghe! Mă uit la tine ca la soare, dar n-o să ne putem lua. Mi-e frică.
Tata a zis că ne omoară pe amândoi. Și nici cu muierile satului n-o să am trai. Deja încep să
mă acuze c-ai alungat-o pe Marița din cauza mea.
Îi era milă de Măria. Afișa o neliniște ascunsă ce-i dădea aerul unei ființe încordate și
împovărate cu marile probleme ale lumii. Dar asta n-o împiedica să se miște vesel și răsfățat
cu legănarea trupului din șolduri, de parcă ar vrea să spună tuturor: ”Sunt frumoasă. Priviți-
mă și admirați-mă!”
Cuvintele Măriei i-au întristat sufletul, însă îi sunau și ca o rănire a orgoliului său masculin,
făcându-l să plutească la granița dintre provocare și umilință. Oftând, lovi cu pumnul în
prispa casei, gândindu-se că Măria îi plăcea, era frumoasă, dar firea ei slabă nu-l putea ajuta
să-și ducă proiectele vieții până la capăt. Avea nevoie să-i stea alături nu numai o inimă
simțitoare, dar și un suflet devotat și suficient de energic în fața greutăților ce urmau să le
întâmpine împreună.
În dealul Ciolpani, din pâlcul gospodăriilor existente, una era a lui Ion Neață, un moștean
ce dăduse, în ultima vreme, dragostea pământului pe gustul negoțului. Umblând încoace și-
ncolo, a avut ghinionul să-i moară soția când singurul copil, o fată, Ioana, se apropia de
vârsta adolescenții. Văzând că Ioana nu se putea descurca singură cu munca pământului și
treburile casei, după un an de văduvie și-a luat altă nevastă. La început, lucrurile au mers
bine, însă, cele două nu se mai suportau, în special de când în familie apăruse o nouă fetiță.
Mama vitregă se plângea că Ioana este obraznică și neascultătoare iar adolescenta își
exprima nemulțumirea prin cuvinte încărcate de multă tristețe:
Când n-ai mamă adevărată
Nu vezi în ciorbă bucată
Și, ca să-ți treacă de foame,
Te-alintă cu două palme.
 Cu toate aceste încrâncenări, Dumnezeu s-a milostivit, dând familiei sănătate și cele de
trebuință vieții, că, la vremea măritișului, Ioana se prezenta ca o fată veselă, bine construită
și plină de încredere în steaua ei. La horă, mulți flăcăi încercau s-o curteze, însă nu se arăta
interesată de niciunul. Fiind pârâtă tatălui că i-ar cam fugi ochii după veneticul lui Rusu,
Neață a luat foc. Spre a-i ”scoate gărgăunii din cap,”și-a însoțit amenințările și înjurăturile cu
vreo trei-patru lovituri de bici aplicate dorsalei fiică-si:
- Să mă faci tu de rușine! Io, care mă zbat să avem de toate și să nu suferi de nimic! Te
strâng de gât cu mâna mea, dacă aflu că doar i-ai răspuns la ”bună ziua”! N-are ce-mi căta la
poartă unul adus de vânt din cine știe ce colț spurcat de lume să-mi pângărească sângele și
neamul!
Mai de frica bătăii, fie din teama să nu ajungă subiect prioritar în gura muierilor, Ioana s-a
ținut de cuvânt și, o bună bucată de vreme a evitat să dea ochii cu Gheorghe. Zvonul că
”Veneticului” i-ar cam sfârâi călcâiele după Măria lui Ghițu, aruncă un fior de gheață-n inima
Ioanei, suficient să uite de amenințarea lui taică-său și să-l abordeze direct într-o zi, după
slujba duminicală:
- Ce vezi tu la o fâțâită ca Măria? Nu-ți dai seama că nu-i de tine? La un drum plin cu
hârtoape îți trebuie cineva pe care să te poți răzima, nu o smiorcăită-n stare să dea bir cu
fugiții.
Surprins, Gheorghe asculta cu atenție, lăsându-se fermecat de naturalețea izbucnirii ei, în
contrazicere cu vioiciunea privirilor care încercau să ascundă o figură serioasă și tristă. Nu-i
părea la fel de frumoasă ca Măria, dar siguranța de sine reușea să-l impresioneze. Cum inima
își amintește, de cele mai multe ori, ceea ce vrea mintea să uite, chipul Măriei, care-i spiona
de la distanță, prefăcându-se a urmări discuția grupului de muieri din vecinătatea sa, topea
instantaneu ultima scânteie stârnită de vorbele Ioanei. Fâstâcindu-se, Gheorghe reușea doar
o mormăială duplicitar-provocatoare:
- Știu că tac’t-o nu mă vrea. Dacă mă hotărăsc să te iau, fugi cu mine?
- Da, Gheorghe! Însă ai grijă să fii cu gândul curat! Dacă-ți bați joc de mine, să nu te ierte
Dumnezeu! Că voi rămâne pe drumuri!
N-au mai discutat și nici nu s-au mai văzut până la răspândirea veștii că Marița s-a mutat
acasă la Rusu. În timp ce fetele și muierile-și dau coate, Ioana ofta de parcă i se înecaseră
toate corăbiile. Odată, apropiindu-se la câțiva pași, i-a aruncat, săgetându-l c-o privire
mustrătoare:
- Ești cârpă, nu bărbat! Auzi, să te lași călcat în picioare ca o balegă-n drum!
Rușinat, Gheorghe pune capul în piept fără a scoate o vorbă. Tâmplele-i zvâcneau iar
scrâșnetul dinților îi albea obrajii. Ulterior, după ce l-a plesnit pe Rogoz, primul gând venit în
minte a fost să ajungă la poarta Ioanei și să-i arate că-l judecase greșit. Urcând dealul
Ciolpani pe o potecă intrată-n umbra pădurii, tăiată alocuri cu lame de lumină strecurată
printre crengile de carpen și fag, a dat direct în luminișul platoului, înconjurat de pădure și
încărcat cu semănături, unde se afla locuința Ioanei. Zărind-o așezată pe taburetul de sub
părul uriaș din fața casei, ce scotea fructe dulci și gălbui-arămii în mijlocul verii, o asemui cu
o zână blândă, menită să mângâie tristeți și să bucure inimi nefericite. Părul negru, legat cu
panglicuțe roșii în cosițe, dădea o anumită paloare chipului ei rotund, cu ochi căprui și nasul
fin, conturat deasupra buzelor subțiri. Când zâmbea, dezvolta salba dinților ca niște mărgele
albe de sidef înșirate să fie văzute și admirate. Izolată-n preocuparea coaserii mânecilor iei
din borangic, observa mâinile ei dibace cum alcătuiau șiraguri florale în albastru și roșu, ce
urmau să-i împodobească viitoarea cămașă. Ochii mari și senini dezvoltau o privire sinceră,
ce nu putea ascunde tăișul dârzeniei, mânuită de-o hotărâre aptă să impună respectul
cuvenit.
Cum o privea în tăcere, prin mintea lui Gheorghe se strecura ideea că Ioana ar putea fi
chiar ființa potrivită în a-l ajuta să-și înfrângă soarta, spre a se putea bucura de multe
împliniri așteptate de la viață. Scurta alăturare a Mariței îi crease senzația că înțepăturile
spinilor unei singurătăți mai îndelungate i-ar copleși sufletul, slăbindu-i forțele necesare
depășirii viitoarelor sale greutăți răsărite-n calea propriei existențe. Nu suferea de urât, dar
simțea nevoia să aibă pe cineva aproape cu inima și fapta, în stare să-i ușureze povara
neliniștilor, care-i bântuiau întreaga ființă.
Auzind fornăitul calului, Ioana-și răsuci privirea spre poartă, încărcată de curiozitatea
aflării cine tulbura liniștea cătunului său în miezul zilei. Văzând călărețul înaintând în dreptul
porții, se ridică-n picioare, scăpând cusătura din mână. Mirată, înainte să apuce a rosti ceva,
la urechi îi ajungea glasul lui Gheorghe, a cărui minte, apăsată de emoții, îi strangula venirea
ideilor și-l obliga să vorbească rar și apăsat în încercarea de-a da mai multă greutate
cuvintelor sale:
- Am ieșit din ghearele lui Rogoz. Uite dovada că sunt stăpân pe ce am fără obligația s-o
țin ca muiere pe Marița, zicea cu mândrie, scoțând hârtia din buzunarul pieptarului.
Ioana îl privea buimacă, părând a nu înțelege rostul sosirii lui aici și-n special, sensul
cuvintelor spuse. Observând-o cum se uita la el ca o stană de piatră, Gheorghe adaugă:
- O să vorbim mai multe la biserică după slujba de Sfânta Maria-Mică.
Dând pinteni calului își relua mersul pe uliță ca și cum nu s-ar fi oprit deloc, apoi se topește-
n lungul drumului ce traversa platoul Ciolpanilor, ocolind lanurile de porumb și alte
semănături. Simțea că norocul fusese de partea lui. Găsind-o pe Ioana-n curte, nu mai fusese
nevoit s-o strige la poartă. Dacă se nimerea să iasă Neață nu se gândise ce să-i spună. O fi
fost pe aproape și-o fi auzit, vai de pielea ei! I se făcea milă de Ioana:
- Săraca! N-are mamă, n-are cine s-o apere de intrigile care-i ațâță mânia lui tat-său!
În tropotul molcom al calului i se succedau în minte chipul revoltat al Ioanei când îl
comparase c-o balegă și figura înghețată de spaimă și mirare de adineauri. Oftatul adânc
evidenția vălătucul gândurilor ce se rostogoleau amețitor pe tăpșanul minții, tulburându-i
sufletul și înnegurându-i figura. Măria îi era foarte dragă, dar…, de-o muiere ca Ioana, avea
nevoie! Greu de ales!
- Nici soarta nu știe! D-aia dă cu zarul pe tabla vieții fiecăruia! i-au fost ultimele gânduri
înainte să-și orienteze calul spre casă.
Se spune că, înainte să facă lumea, Dumnezeu a construit două tărâmuri, separate între
ele de-o graniță vizibilă dar nu imposibil de trecut pentru om: cel al Binelui, orânduit viețuirii
și al Răului, destinat distrugerii. Diavolul, ca înger decăzut pentru neascultare, este pedepsit
să stăpânească tărâmul Răului. Cu toate puterile lui mari, el nu poate să treacă ori să mute
hotarul dintre Bine și Rău și nici să vadă sau să audă ce se întâmplă dincolo de această
graniță, fiindcă lumina Binelui îl orbește și asurzește. Această regulă a echilibrului e stricată
de firea omului, căreia Demiurgul îi tolerează un capriciu minuscul: curiozitatea. Ea a fost
șarpele care a îndemnat prima pereche a lumii să muște din fructul interzis și tot ea se
amuză făcând găuri prin zidul separării celor două tărâmuri cu scopul să-l zgândărească pe
Sarsailă. Cum acesta nu poate trece hotarul, recurge la un șiretlic: cere curiozității să
experimenteze cultivarea seminței relelor pe terenul pur al firii omenești. De aici încolo se
pornește lupta: rațiunea vrea să le arunce folosind măturoiul povețelor adevărului iar
curiozitatea să le adape la izvorul trufiei și închipuirilor. Termenul ”fire” provine de la ”a fi”,
fire, a exista, dar cum trebuie să fie această ”existență”, alege fiecare. Omul are în față calea
binelui și răului, însă, dreptul pe care din ele vrea s-o slujească, i-l dă numai propria
conștiință. Mai departe, susținerea oricui că nu i-a reușit binele dorit cu adevărat, ci doar
răul pe care nu voia să-l facă, nu-l scuză fiindcă reprezintă în fapte opțiunea sa, aleasă de la
început.
Soarele cernea peste sat o lumină difuză și liniștită într-o după-amiază de octombrie,
încărcată cu aromele toamnei, aduse de răzlețirea sporadică a unor pale de vânt. Chipuri
mirate și îngrijorate de vestea răspândită din gură-n gură, se arătau pe după garduri în
căutarea unui răspuns la frământarea ce începea să cuprindă întreaga suflare:
- A dispărut de acasă Ioana lui Neață din Ciolpani!
- Cum să dispaie, țățico? Dară nu-i țurțure de gheață topit la soare! Că și p’ăla îl vezi
înainte să nu mai fie, își arăta nedumerirea către Ciopleanca, Nicolaie Schianu.
- Să aibă v-un amestec veneticu’ lu’ Rusu? Că l-am văzut vorbind cu ia la biserecă,
dumeneca asta ce trecu! Dar și mai nainte! Se auzi părerea lui Ion Bardac.
- Mă îndoiesc! Răsuna vocea lui Nae Lăzăroiu, ce se alătura grupului cu țăpoaica-n spate,
în timp ce-și corecta poziția unei pălării uzate, care-i acoperea părul roșcat și umed, semn că
se-ntorcea de la pescuit. Răzimându-și cu grijă unealta de pomul din vecinătate, se
despovăra de funia târnociului de răchită în care își ținea captura, apoi adăuga:
- Ioana e prea mândră să se uite la un venetic și….
- Ce vorbești, mă? Ăsta are pe diavolu-n el! Ai uitat că Bubenica l-a dus în miez de noapte
să se prinză-n horă cu duhurile rele? De atunci și-a format o uitătură ciudată care, te lasă
parcă fără puteri, când o dă spre tine, îl întrerupse Mironoaia.
- Te pomeni că-i fi rămas și tu fără puteri, dacă l-ai întâlnit pe Valea Ruzii, sare Nae
Schianu, afișând un chip pe care luneca un zâmbet cu subînțelesuri.
- Hai sictir, floștomocule! Io sunt muiere-n etate. Nu te uiți la tine cum îți cură bășinile
mai rău ca zdrențele? În loc să stai cum ț-ă vârsta, vooorbești numai prostii!
- Mă, Nae, reia subiectul Ciopleanca zgâlțâindu-l pe Lăzăroiu de umăr spre a-l face atent
la ce avea să-i spună. Io crez că Ioana e fudulă cu tine, da’ cu unu’ ca al lu’ Rusu, să știi că nu
i-a mers! Dacă n-a apărut necăerea de alaltăeri, n-o fi omorât-o ăsta, apoi o fi dus-o în cine
știe ce hududoi de pârâu și-o fi-ngropat-o?
- Bătăuș, vă cred, dar criminal…. în nici un caz! Răsuna vocea apăsată a lui
N.I.Z.Teodorescu, ivit pe neașteptate din propria curte, aflată-n vecinătatea grupului.
- Dacă te răzimi în ceva ce noi nu știm, dă-ne o lămurire, Nizule, replica Ion Bardac,
repezindu-se primul să dea mâna cu omul față de care nutrea un respect aparte.
- Ioane, ce nu știi, e mai bine să nu știi, că, așa cum se zice, ”ce nu știi, nu-ți face rău”,
întoarse Nizu replica, strângând mâna tuturor pe rând.
- Dacă n-a omorât-o, unde să fie? Că la iel, sigur nu ie, după câte am loat io sama,
aruncându-mi ochii prin bătătura lui, intervine Mironoaia, întărâtată de vorbele Cioplencii,
învăluindu-l pe Nizu c-o privire neâncrezătoare. Înainte să primească sau nu, vreo
confirmare la bănuielile ei, adăugă:
- Vinovat… e sigur! Că nu degeaba au venitără jandarii azi-dimineață să-i cate-n casă și să-
l ia la întrebări.
- Păi, vezi? N-am io dreptate? Da’ mă mir de ce nu l-au legat, apăi să-l fi loat cu iei, să le
arăte unde a dus-o pe biata fată! sare Cioplenoaia, cu ochii sclipind de precaritatea unei
bucurii lăuntrice, izvorâtă la gândul recunoașterii celorlalți a meritelor ei de-a fi emis prima
asemenea supoziție.
- Atunci, hai să ne strângem v-o câțva oameni, să mergem peste el și să-l păruim pân-o
spune ce-a făcut, anunța precipitat Bardac.
 - No, no, no! Când a apărut Neață cu jandarii, m-au loat pe mine ca martor. Au cătat peste
tot și n-au găsât vreo zdreanță de țoală sau altceva de-a Ioanei. La fârșirea percheziționării, l-
au pus pe Rusu să jure cu mâna pe Biblie…
- Ț-ai găsât! N-a loat foc Scriptura? Că ăsta e dracul gol! îl întrerupe Ciopleanca pe
N.I.Z.Teodorescu.
- Nu e așa! Dacă jură strâmb, i se strâmbă gura, se amestecă Nicolaie Schianu.
- Tț, tț, tț..! Poftim! În loc să-i zgâlțâie curu’ cu gârbaciu’ până zâcea și laptele care l-a
supt! Jandari sunt ăștia? Ciucuri de-mpletit coada calului, răbufnește Ion Bardac moțăind din
cap a neîncredere și tăind aerul cu mâna a lehamite.
- Stați, mă, fraților, să vă spui până la cap! Acum vine partea interesantă! reia Nizu firul
relatării, ridicând mâna, cu palma desfăcută, în dreptul feții spre a potoli agitația ca să poată
fi auzit.
- Cum vă spuneam, l-au pus să jure pe Sfânta Scriptură: ”Ai luat-o cu forța pe Ioana?”
”Nu!” Zice Rusu. ”Ai bătut-o?” ”Nu!” ”E vie și nevătămată?” ”Da!” ”Ne spui unde se află?”
”N-am ascuns-o io! S-a pitulat singură de frica lui tat-său. Iese noaptea, vine la mine și, către
ziuă, se duce înapoi!” Așa că, eu zic, să mai așteptăm! La noapte s-ar putea să vie jandarmii
să pândească.
În următoarele două nopți, jandarmii, însoțiți de câini și câțiva curioși din sat, au
înconjurat gospodăria lui Gheorghe Rusu, au patrulat, dar fără nici un rezultat. Ioana,
dispăruse de-o săptămână, parcă o înghițise pământul.
- Veneticu-și bate joc de oameni! Mai mult ca sigur, jurase strâmb pe Biblie iar oasele
bietei Ioane putrezesc pe undeva! Trebuie arestat și bătut pân-o spune adevărul! Se
conturau verdicte, părând că nimeni nu se mai poate îndoi de vinovăția lui.
Pe la prânzul zilei următoare, Neață, doi jandarmi și câțiva săteni, indignați de faptul că ei
”știau adevărul”, însă nimeni nu-i lua-n seamă, s-au prezentat la poarta ”împricinatului”,
deciși să-i ceară serios socoteală. Înainte să apuce s-o deschidă, în tinda casei apare Ioana,
cu părul prins într-o basma colorată și înnodată la ceafă, ținând în mână o strachină cu
resturi de mâncare, ce urma s-o dea câinelui. Tresărind de mirare și uimire, toată lumea se
oprește din mișcare ca pentru o fotografie. Primul se dezmeticește unul din jandarmi, care
sparge tăcerea:
- Unde este Gheorghe Rusu, măi fată?
Scăpând strachina pe jos, Ioana, cu mâna la gură, îngheța de spaimă, simțind oprirea
bătăilor inimii, ce-i schimba roșeala obrajilor cu una de ceară. Prinsă-n cleștele surprizei și
derutei, avea tendința să fugă, dar paralizia picioarelor o țintuia locului.
- Ești mută, surdă? Te-am întrebat ceva, repetă jandarmul.
Tremurând din toate încheieturile, Ioana reușește să bâiguie, sprijinindu-se de stâlpul
casei:
- Trebuie să vină! A dus vitele la adăpat.
Cuprins de-o stare amestecată între oboseală și enervare, Ion Neață tremura, deși un val
de căldură îi străbătea corpul din creștet până-n tălpi. Oscilând între bucuria că fiică-sa era
vie și rușinea făcută, rostește, în cele din urmă, cu vocea gâtuită:
- Mi-ai făcut-o, Ioană! Să fugi tu cu-n neisprăvit! Pentru asta, o să te dezmoștenesc!
Ochii i se tulburau de furie și durere. După câteva clipe, cu fața umbrită de tristețe, se
întoarce spre ceilalți, rostind abia perceptibil:
- Bine că e sănătoasă! Nu mai este nimic de făcut. Hai să mergem!
Înainte să-l urmeze, jandarmul, voind să-și împlinească o curiozitate, se adresează Ioanei:
- Spune, fato, măcar acu: unde, naiba te-ai ascuns de nu te-a putut găsi nimeni?
 - Chiar aici! Răspunde Ioana, zâmbind cu superioritate, în timp ce arăta cu mâna către o
butie înaltă din lemn, folosită la depozitarea prunelor pentru fermentare. Ca semn al
revenirii din tulburare, ia aerul unui copil mândru de isprava sa și începe să povestească în
continuare:
- Gheorghe a confecționat un fund din niște scânduri mai vechi, pe care l-a fixat de
gardinul butiei astfel încât să arate la prima vedere, ca un butoi și nu o butie. În lateral, pe o
doagă, a făcut două găuri să circule aerul. Dimineața, până-n răsăritul soarelui, intram acolo,
el punea capacul iar când se însera bine, mă ajuta să ies de acolo.
Firul ineditului împingea asistența la ascultare încordată și figuri umbrite de curiozitate și
mirare. Auzind că chiar și-n noaptea patrulării jandarmilor în jurul casei lui Gheorghe, a făcut
același lucru, Neață își pierdu răbdarea și-l trase pe jandarm de mâncă spre a grăbi plecarea:
- Hai, să mergem! Nu mai suport să-și bată și joc de mine, după ce m-a făcut de rușine!
De azi înainte, nu mai e copilul meu. Să facă ce-o vrea!
Scurgerea timpului părea să aducă împăcarea sătenilor cu situația neobișnuită
întâmplată-n localitatea lor. Buhul isprăvilor ”Veneticului” continua să facă valuri până și-n
satele vecine, unde, părerile erau împărțite:
- Tț, tț, tț ! Trebuie să fie cu adevărat omul dracului! Auzi! Să alungi cu biciul pe una că nu-
ți convine de ea, că să furi alta, contra vrerii părintești!
- Brava lui! P-ăsta n-o să-l supere nimeni. Cum și-o așterne, așa o să doarmă!
Accentuarea toamnei, cu nori încruntați de ploaie, prevestitori că oștirile reci ale iernii se
pregătesc de năvălire, nu i-a luat prin surprindere pe Gheorghe și Ioana. S-au cununat la
biserică în duminica premergătoare lui Sânt-Dumitru, având nași pe Dumitra și Ion Cârjan.
Nuntă modestă, lipsită de întregul ceremonial al căsătoriilor din lumea moștenilor. Aproape
imediat după aceea, au mers pe Valea Topologului să muncească la strânsul recoltelor
întârziate de pe moșia unui boier. Având parte de-o toamnă lungă, în ciuda amenințărilor cu
stricarea vremii, au putut lucra până târziu, câștigând suficient să n-aibă probleme peste
iarnă cu hrana lor și a animalelor.
Sosirea primăverii n-a adus și vreo schimbare în atitudinea lui Neață față de gestul fiică-si.
Supărat peste măsură, s-a ținut de promisiune și a dezmoștenit-o. Ioana nu s-a lăsat mai
prejos. L-a dat în judecată, cerându-i partea de pământ cuvenită după mamă: un pogon și-o
litră cultivabil și două pogoane de pădure. Neață n-a făcut opoziție, iar procesul a fost scurt.
În plus, odată cu trecerea Paștilor, a început să-și mute lucrurile, considerate importante, pe
un teren din zona Râurenilor, lăsând restul la dispoziția Ioanei să facă ce-o vrea cu ele, c-o
singură condiție:
- Să uiți că ai rudă pe cineva din partea mea. Singură te-ai înstrăinat prin neascultare,
singură să te descurci! Nu mai faci parte din neam! Pentru noi, n-ai existat și nu exiști!
Ioana a ținut cont de ”sfatul” primit. De îndată ce Neață a părăsit Dealul Ciolpanilor, a
muncit întărâtată de obidă la ștergerea oricărei urme a gospodăriei părintești. Alături de
Gheorghe se simțea fericită, de parcă Dumnezeu îi făcuse unul pentru altul. La nașterea
primului lor copil, o fată, Onița, s-au bucurat din toată inima. De era băiat, chiar fericirea
îngerească le-ar fi mângâiat chipurile fiindcă intra direct în rândul moștenilor.
Soarele înnobila cerul spre apus cu-n văl purpuriu, având grijă să arunce și peste sat o
țesătură fină de raze aurii, înainte să se piardă-n spatele Măgurii Mihăieștilor. Grăbind pasul
către casă prin colbul uliței, Ioana dă nas în nas, la primul colț, cu Nae Lăzăroiu, echipat
pentru pescuit cu târnociul agățat la șold și țăpoaica pe umăr. Cum îl vede, i se adresă, fără a-
i răspunde la salut:
 - Mă, Ițâc, dacă te duci la Olt după pește, adă-mi și mie câteva fâțe. Te cinstesc, am un
rachiu bun.
- De ce mă policrești, Ioană?
- Fiin’că-i zâci și tu ”venetic” lui Gheorghe al meu, îi răspunde, îmbrăcându-l c-o privire
șăgalnică, gata să izbucnească-n râs.
Se știau de copii, dar la horă se cam uita de sus la cei din neamul lui Lăzăroiu. Mai mult
să-l supere pe Nae, care tot încerca să-i dea târcoale. Porecla ”Ițâc” i-o atribuise încă de
atunci din cauza părului său roșcat. În copilărie, tatăl ei, o mai lua uneori cu el în
peregrinările sale negustorești. Odată, fetiței, i-a atras atenția un om de statură mijlocie, cu
redingotă și pălărie neagră, de sub care țâșneau zulufi roșcați de păr, care-i alunecau peste
obraji, pierzându-se într-o barbă lungă, grizonat-roșcată. Observând ochișorii mirați și curioși
ai copilei fixați pe acel individ, Neață o apostrofează:
- Nu te mai uita așa! E rușine să urmărești fățiș cu privirea pe cineva!
- Tată, ce fel de om e acesta?
- Un mare negustor evreu. Îl cheamă Itzic Filipovici.
De atunci, în mintea Ioanei se cristalizase convingerea că toți evreii au părul roșu și-i
chemă ”Ițâc”. Cum Nae Lăzăroiu avea un păr gălbui-roșcat, Ioana socotea că este imposibil să
nu-i circule prin vene și câteva picături de sânge evreiesc.
Zâmbind, la rândul său, Nae îi dădu replica:
- În loc să urci, Ioană, măritându-te cu-n ”evreu” ca mine, ai scoborât în robie, ”fugind” cu
cineva care a supt lapte de la o țâgancă.
- Lasă prostiile, Nae! Ce-a fost nu se mai întoarce! Să-mi aduci pește, auzi? Că poftesc!
- Oho! Gazdă mare, bună stare, cum s-ar zice. Abia ți-ai învățat fetița să umble-n picere
și….,gata! Altul la rând! Vorba ceea: anul și cârlanul. O să-ți prind o știucă, să fie băiat!
încheie discuția Nae Lăzăroiu cu figura umbrită de ceva între regrete și bunăvoință.
Trecuse binișor timpul de când Ioana și Gheorghe se luaseră. Au fost ani de muncă,
eforturi și cam multe privațiuni pentru o familie tânără, însă roadele începeau să se
contureze. Gospodăria, cu gard înnoit și parțial refăcut, la care se adăugau alte binale,
făcute-n bună parte din materialele refolosite din ce putuseră scoate din fosta casă a lui
Neață, pe lângă hărnicie, arăta și o dorință nemărturisită de-a semnala lumii rostul lor în
viață. Lucrând cu dăruire și devotament terenul primit în arendă pe Valea Topologului, au
reușit să aibă recolte frumoase, a căror vânzare-i ajutase să pună un ban deoparte ca să
poată cumpăra niște loturi de pădure, spre marea nedumerire a multora:
- Nu se poate, dom-le! E ceva necurat la mijloc! Să ai așa puțân pământ și să ieși din iarnă
cu atâtea animale!
- Păi au loat pământ în dijmă la niște boieri, nene Ioane, încearcă o explicare Măria lui
Ghițu.
- Cât să muncești, măi fato, cu două mâini? Io văz la mine: la cele cinci pogoane, nu facem
față patru inși. Mai luăm și p-alții să ne ajute! Da el e mai mult sângur, că Ioana țâne
gospodăria, copilu’, alea, alea…, o contrazice Ion Bardac, apoi adaugă:

- În plus, cum de are el rachiu să vânză-n toiul muncilor, când noi, ăștilanți, l-am termenat
de mult, cu toate că avem ceva pruni, nu ca Rusu, doar câțiva?
Mirări, întrebări, curiozitate invidioasă, imposibil de împlinit. Secretul reușitelor
neașteptate ale lui Gheorghe, cu adevărat, nu le va afla nimeni niciodată. Doar bănuieli și
presupuneri. Adevărul era simplu: deținea, nu se știe de unde, ori singur o descoperise,
rețeta extragerii țuicii din porumb măcinat cu grâu încolțit. Randamentul era așa de bun că
multiplica de cinci-șase ori valoarea cerealelor utilizate! Controla tăria și aroma de prună,
amestecând în anumite proporții, borhotul cerealelor cu cel al prunelor, înainte de-a fierbe
totul în cazan. Acest lucru nu-l știa în detaliu nici Ioana, care mai și jurase pe Biblie să nu
dezvăluie nimănui cum face bărbatul său rachiul. Important era faptul că țuica lui Gheorghe
se bucura de apreciere permițându-i să facă bani frumoși din vânzarea ei, în special în
perioada muncilor agricole principale, când avea mare căutare.
Povestea cu pământul muncit în dijmă la boieri era pe jumătate adevărată, întrucât
suprafața contractată n-o lucra singur, ci ajutat de oamenii îndatorați pe țuică. Dar lucrul
acesta era ținut secret, uimindu-și consătenii cu lipsa văicărelilor pentru eforturile depuse:
- Cum faceți, Ioană, cu săpatul pogoanelor luate-n dijmă? Că pe mine m-a topit de mâini
buruianul! Și nici n-am atâta de sapă! Era curioasă Ciopleanca.
- Ei, leliță! Ne descurcăm! În plus, pământul e năsâpos și merge ușor, răspundea Ioana,
ascunzând un zâmbet ipocrit, apoi căuta să schimbe subiectul.
Dumnezeu tolerează nestatornicia firii omenești spre a-i da de lucru Diavolului să nu
moară de plictiseală, lăsând lumea fără tentația răului. Abia reușise Gheorghe să se bucure
de aprecierea și respectul celorlalți, când s-a lăsat fermecat de o nouă dorință, ce părea a-i
încorseta sufletul. Cum o zărea pe Măria lui Ghițu, începea să simtă creșterea acelei pofte
otrăvite care îndeamnă la încălcarea jurământului de credință al cununiei. Febra emoțiilor la
gândul trăirii unei noi voluptăți a plăcerii, îi da curajul trecerii peste orice formă de temere că
s-ar putea pierde de sine într-o magie invizibilă, de care se simțea tot mai atras, odată cu
scurgerea timpului. Era momentul în care începea să creadă că-și poate stăpâni și controla
orice acțiune, fără să-i pese că mai târziu, soarta se va răzbuna, aruncându-l într-o
întâmplare lipsită de noimă și sens, ce-l va costa mai mult decât merita. Uneori, bucuria
asigurării mijloacelor de trai, în stare să alunge grija zilei de mâine, îmbată gândirea cu
amorțeala dulce a forței egoismului, care te face să-ți vezi sufletul ca un castel de rubin ce-l
poți construi pe suferința celuilalt. De acum încolo începi să crezi că te afli lângă aproapele
propriu nu pentru că-l iubești sau respecți, ci doar ca să-i ții umbră. Amăgirea lunecării-n
ispită e fără limite, altfel n-am avea atâția îngeri decăzuți!
Măria începuse întâlnirile cu Gheorghe lângă ”Lacul Ceaușeștilor”. Nu era lac, ci o cută
naturală de pământ, în spatele căreia se strângea într-o baltă apa de ploaie și topirea
zăpezilor, folosită la adăpatul vitelor. Cu timpul, crescuse-n jur țipirig, papură și trestie
suficiente cât să instituie un paravan de ochi indiscreți și curioși. Aici îl aștepta, aranjându-și
ținuta, în timp ce trăgea cu coada ochiului la oglindirea trupului ei în luciul apei. Părul căzut
peste obraji lăsa să i se vadă fruntea albă ca fildeșul, în timp ce inima își schimba deseori
ritmul bătăilor cauzate de temerea c-ar fi fost observată de cineva. Lucrurile au mers bine
până când Ioana, din întâmplare sau informată, le-a prins mișcarea.
De obicei, fetele se lasă pradă frământărilor pentru când se vor mărita, în loc să se
întrebe ce vor face după, însă, Ioana părea că-și pusese această problemă. Învățase de
timpuriu că un om își poate apăra familia de oricine, dar de el însuși nu va fi-n stare s-o facă
niciodată. Păstra vii în memorie propriile-i trăiri când era pedepsită de Neață, tatăl ei, pentru
motive, de cele mai multe ori închipuite, decât adevărate. Cu vreo câțiva ani înainte de a-l
lua pe Gheorghe, taică-său vine acasă însoțit de-o femeie și decretează:
- Ea e Floarea. Va sta cu noi iar tu să-i zici ”mamă”.
Ioana și-a acoperit fața cu palmele, simțind cum valuri de mirare mânioasă îi îmbujorau
obrajii. Avusese dreptate Fintițoaia când îi spusese anterior că Neață trăiește cu una ce i s-ar
potrivi mai mult ca fiică decât nevastă. Afișând o mutrișoară de copil îmbufnat că-și stricase
jucăria și nimeni nu-l ia-n seamă să i-o repare, izbucnește:
 - Tată, cum să-i zic ei ”mamă” dacă are doar câțiva ani peste vârsta mea?
- Obraznico, primea răspunsul, însoțit de-o palmă zdravănă peste figură.
- Las-o, acu’ ! Sper să m-asculte, dacă vrea să-i fie bine! intervenise Floarea cu-n zâmbet
ipocrit.
Din acea zi, povara grijilor gospodărești îi completa viața cu supliciul cicălelilor și
reproșurilor generate de permanenta nemulțumire a Floarei:
- Tu nu vezi că nu e bine? Așa te-a învățat mă-ta? N-asculți deloc! Vine el tact-o și-o să
vezi pe dracu unde stă!
Atitudinea mamei vitrege sporea visele Ioanei cu feți frumoși, călare pe cai albi, din care
se va desprinde unul într-o zi ca s-o scape din ghearele chinurilor. Încercările timide ale
flăcăilor satului nu-i puteau oferi suficientă încredere pentru împlinirea așteptărilor ei.
Uneori, inima o împingea spre ”Veneticu’ lu’ Rusu”, dar lumea vorbea că părinții nici unei
fete serioase nu doreau să audă de el. Trăgând cu urechea la vorbele muierilor măritate, în
loc să se lămurească, intra și mai adânc în derută. În special când spuneau că măritișul e un
fel de vas umplut cu fiere, peste care se află un strat subțire de miere, doar să atragă fetele
curioase.
- Nu e chiar așa! zicea într-o zi Fintițoaia. Sunteți voi proaste și nu înțelegeți. Fă,
năroadelor, bărbații sunt ca obuzele. Exploadează doar când le calci în picere slăbiciunile
care le înzorzonează mândria. Ia cercați voi să vă prefaceți că sunteți de acord cu prostiile lor,
în loc să vă puneți contră, și-o să vedeți cum se îndreaptă sânguri!
Păstrând în colțul memoriei înțelesul unei asemenea povețe, Ioana pregătea momentul
abordării discuției cu bărbat-său privind suspiciunea ei de legătură a acestuia cu Măria.
Fixându-l într-o seară cu privirea, observa că Gheorghe mânca, pozând un aer visător,
plimbând alene lingura de la strachină spre gură:
- Bag sama că nu prea ți-e foame! Ești bolnav ori ți-a dat Măria altceva mai bun?
Luat pe neașteptate, Gheorghe miji mustața într-un zâmbet crispat, apoi se porni pe-o
tuse deasă, semn că fărâmituri de mâncare îi încurcau respirația. Își revine, ajutat de o
înghițitură de apă din cana de pământ așezată alături pe laviță, după care, cu fața roșie de
efort și vocea gâtuită, abia reușește să articuleze:
- Ce vorbe-s astea, Ioană?
- Adevărate. Altfel nu te-necai c-o bucătură! Și, ai de grijă! Ăsta poate fi doar un semn la
ce plată o să-ți dea Dumnezeu pentru câte lucruri ai cam început să faci aiurea!
- Sunt un om care poate oricând să obțină ce vrea! Dacă-și dorește! Atâta vreme cât aduc
bani în casă, nu numai s-avem ce ne trebuie, dar să ne și sporim avutul, eu stabilesc regulile.
În familie, dar și-n sat.
- D’aia te-ntâlnești cu Măria, la Pădini sau lacul Ceaușeștilor, în văzul lumii? Să afle toți că
dacă n-ai rang, ai ”rangă”?
- Așa-mi vorbești, obraznico?
Ridică mâna s-o lovească peste față, dar nu reuși. Ioana, aflată dincolo de masă, se trase
pe spate, evitând contactul. Când să repete figura, se deschise ușa. În prag se ivi Onița,
primul lor copil. Făcând ochii mari, aruncă o privire speriată și înlăcrimată, apoi se repede să
cuprindă mijlocul maică-si, alipindu-și căpșorul de trupul ei, într-un gest protector.
- Vezi? A înnebunit tact-o! rostea Ioana, mângâind copila cu dragoste spre a-i potoli
izbucnirea în plâns.
Pe lângă Onița, mai aveau un băiețel de vreo doi anișori, botezat Marin, însă îl alintau
”Ghică”, amuzându-se de cum reușea copilul să pronunțe cuvântul ”gâscă”.
 Înciudat de situația creată, Gheorghe iese pe prispă. Calmându-se, începea să-și facă o
serie de griji privind viitoarele sale acțiuni. Principala întrebare ce-l frământa era dacă
nevastă-sa știa ceva sigur sau doar bănuia? Spera să primească răspunsul odată cu ieșirea
Ioanei din camera-n care intrase cu fetița-n brațe. Nu-i fu dat să aștepte prea mult. C-o voce
calmă dar fermă, Ioana îl întreba, făcând pauze spre a fi sigură c-o asculta:
- Cu ce ți-am greșit, Gheorghe? Dacă muierea e ”oglinda omului ei”, cum a zâs popa la
cununie, de ce-ți bați Gheorghe joc de ea, coperind-o cu treanța rușinii? Și-n în văzul lumii!
Săgețile Ioanei loveau din plin, avariind serios convingerile soțului ei că poate stăpâni și
controla orice situație. Fiorii ascuțiți ai temerii că l-ar putea surprinde necunoscutul fără o
minimă pavăză, îi înghețau sufletul. Haosul gândurilor îi dau senzația prăbușirii în golul
neputinței. Scos din sărite de perspectiva dezvăluirii propriilor slăbiciuni, încearcă o tupilare-
n spatele primului instinct de apărare. Se ridică brusc, ia-n mână cravașa din cuiul unde-o
ținea agățată, apoi, lovindu-și muierea la întâmplare, rostește plin de înverșunare:
- De acum încolo, la fiece vorbă despre Măria, o să-ți mângâi ”cocoașa” cu asta! Chiar și
ălor care n-au altă treabă decât să se uite la ce fac eu, apoi vin să-ți bage ție prostii în cap.
Până nu bagi frica în oasele oamenilor, n-ai liniște și nici libertate. Mai bine să te știe de al
dracului, decât să te ia de prost!
Timpul trecea fără să mai consemneze vreo problemă deosebită, semn că-n familia
”Veneticului”lucrurile se așezaseră pe un făgaș normal. Avutul sporise cu noi achiziții: un
teren agricol, cumpărat de la Nicolaie Schianu și câteva bucăți de pădure în zona ”Moșteniri”.
Copiii creșteau sănătoși, umplând casa cu vioiciunea și zburdălniciile lor, în special de când
”Ghică”, mai avea un frățior: Ion, cu numele ”de purtare”, ”Olidie”, ales potrivit cu dorința
Ioanei.
Era o zi liniștită de vară când, o veste picată din senin, crea temere și îngrijorare,
amenințând să distrugă aproape tot ceea ce lumea reușise să zidească și să adune cu multă
străduință.
- Fiin’că oamenii nu s-au pocăit, rugându-se de iertarea păcatelor și desfrânării, a sosit
vremea să plătească prin atâta suferință, că și-ar dori moartea. Dar ea o să fugă de ei! Glasul
trâmbiței celor șapte împărății cheamă oștile să răpună Fiara cu patru cununi împărătești,
rădicată să omoare pă toți care nu se închină chipului ei, rostea Ioana lui Stan, făcându-și
cruce din creștetul capului până-n buric și-n lateralele umerilor.
Lumea satului o asculta în tăcere. Unii dau din cap aprobator, în sensul că sunt de acord cu
profunzimea vorbelor ei, alții oftau cu privirea pierdută-n gol, gândindu-se la necazurile
aduse de marele ”răzbel”ce explodase la semnalul dat de scânteia acelui asasinat, parcă
anume pregătit. Trăind în cultul simbolisticii, moștenii puneau un preț mai mare cuvintelor
cu tâlc, decât comunicării directe și explicite. Poate că știau sau nu cu exactitate, alinierea
statelor de-o parte și alta în giganticul conflict, întrat în istorie cu denumirea de ”Primul
Război Mondial”, dar simbolistica îi ajuta să atingă esența lucrurilor, asemenea bisturiului din
mâna pricepută a chirurgului care operează rana, evitând abrutizarea tăierilor specifice
măcelarului. Fără multe vorbe și explicații privind cauze, motivații sau vinovății, oamenii
înțelegeau că soarta împingea lumea să renască prin purificarea în focul unor suferințe de
moarte. ”Fiara”cu patru ”cununi împărătești” era alianța dintre Germania, Austro-Ungaria,
Imperiul Otoman, la care a aderat ulterior și Bulgaria. Toate aveau în frunte capete
încoronate, care urzeau planuri de aservire a altor popoare. Glasul ”trâmbiței celor șapte
împărății” suna în statele aflate de cealaltă parte a baricadei: Anglia, Franța, Rusia, Italia,
Serbia, Grecia și Romania, care, culmea, cu excepția Franței, restul erau tot regate!
 Dumnezeu n-a stat și nu va sta niciodată impasibil față de faptele oamenilor. Mai
devreme sau mai târziu, va da fiecăruia ce i se cuvine. Desfășurarea evenimentelor
declanșatoare acestui mare conflict o demonstrează cu prisosință.
Plictisindu-se de sobrietatea castelului Schonbrunn ‚ din vecinătatea Vienei, împărăteasa
Elisabeta, consoartă a împăratului Austriei, s-a gândit să-și dezmorțească sufletul prea
încărcat de sobrietatea etichetelor impuse la curtea imperială, în călătorii pe diverse
meleaguri liniștite și pline de frumusețe. Odată evadată dintre zidurile palatului și
îmbrățișarea rece a zăbrelelor castelane, întâmplarea face ca sensibilitatea majestății sale să
fie mult impresionată de gestul unui ofițer cu ochii albaștri. Inima celebrei ”Sissi” a început
să bată frenetic la gândul că tânărul ofițer îi mărturisea dragostea lui pasională, chiar în
momentul când începea să conștientizeze șubrezenia conjugală cu soțul ei, împăratul Franz
Joseph. N-ar fi fost nimic extraordinar dacă lucrurile rămâneau doar în sfera împlinirii
dorințelor celor doi, însă, tot întâmplarea își permite uneori să aibă și-un rost providențial în
stabilirea deciziilor importante privind soarta supușilor împărătești. În cazul de față,
amorezul nu era altcineva decât contele ungur, Andrassy Gyula, un vârf al oligarhiei
maghiare, ce tocmai fusese contaminată de pasiunea unei grandori fără seamăn, la baza
căreia se afla o creație artificială: himera făuriri iluzoriului stat unitar maghiar în cadrul
”Coroanei Sfântului Ștefan”. Proiectat ca un ideal irațional și ilogic, ce urma să fie realizat în
viitor, cu timpul s-a transformat în cel mai absurd scop rezultat din acțiunile unui guvern.
Contactele cu Andrassy revigorau așa de bine sufletul trist al împărătesei încât l-a
determinat pe Franz Joseph să-i accepte încoronarea la Budapesta, în anul 1867, ca regină a
Ungariei, moment în care s-a născut imperiul dualist Austro-Ungar. Atât i-a trebuit nobilimii
maghiare ca să-și piardă mințile! Credința c-ar fi sosit momentul să înceapă zborul glorios
spre un vis închipuit, îi orbea posibilitatea să vadă fundul prăpastiei realităților unde se
prăbușea, dar o iluziona cu ideea plutirii spre paradisul faimoaselor împliniri. Consolidându-
și convingerea sporirii stabilității statale prin dualism, oligarhia maghiară apelează la metode
monstruoase de guvernare, punând în aplicare principiul șovinismului persecutor al tuturor
naționalităților aflate-n spațiul în care trebuia înființat mărețul regat unitar. Dintre toate
popoarele atribuite Ungariei în urma înființării dualismului, cel mai mult aveau de suferit
românii. Contra lor s-a dezlănțuit o furibundă operă a deznaționalizării și un adevărat
genocid datorat ”urii seculare împotriva elementului românesc din Ardeal….care-și găsește o
explicație în neputința maghiarilor de a transforma sufletul Ardealului”, notează ziaristul și
istoricul, de origine americană, M. Lehrer. Cum iluzoriul regat maghiar unitar trebuia să aibă
o singură națiune, alcătuită din unguri de sânge sau făcuți cu forța, parlamentul din
Budapesta votează maghiarizarea numelor românești de familie și numele tuturor
localităților, inclusiv a denumirilor geografice. Urmașii legiunilor lui Traian, întăriți cu
moștenirea locală a vigorii dacilor și fixați ca o stâncă pe aceste meleaguri, trebuiau să
dispară pentru totdeauna. Cu biserici închise și școli desființate, singura speranță a românilor
ardeleni erau doar rugăciunile către Dumnezeu. Împăratul și împărăteasa-regină a Ungariei
se arătau surzi și indiferenți la plânsetele românilor, ”supușii lor credincioși”. Culmea
nepăsării împărătești s-a dovedit mult mai târziu, când armata română a ocupat Budapesta,
cetatea trufiei ungurești. Aici, la Arhiva de Stat, s-a găsit plicul sigilat și nedesfăcut, trimis de
Memorandiști împăratului, care, în loc să-l deschidă pentru a afla plângerile românilor, l-a
expediat, așa cum îl primise, Ministerului de Interne maghiar, spre a-l depune la arhivă.
Dar Dumnezeu nu doarme. A văzut chinurile și a auzit jalea bieților români. Fără să se-
nfurie, a umplut cupa cu suferințe și a obligat adevărații vinovați de încurajarea tiraniei ce
scandalizase lumea civilizată, s-o bea până la fund. În același timp, le-a dat românilor
ardeleni răbdarea și credința că nu-ntotdeauna împrejurările duc ireversibil spre o soartă
implacabilă. Întărindu-le convingerea că opresorii lor nu sunt apostoli, ci doar niște impostori
agresivi,ce-și imaginează că ar avea o misiune divină de-a stăpâni alte popoare, i-a împins să
ducă lupta pentru dreptate cu forțe sporite. În cele din urmă au reușit să îngroape în
văgăuna istoriei șarpele ispitei dominării lor cu sălbăticia și brutalitatea politicii
deznaționalizării, promovate de vârfurile oligarhiei maghiare. Toleranța ulterioară victoriei și
iertarea foștilor opresori arată triumful credinței că dreptatea nu este a celor puternici
vremelnic și conjunctural, ci este inclusă în armonia funcționării lumii. De fapt constituie
chintesența paradoxului istoriei: ea nu glorifică făuritorii de dreptate, pentru că aceștia nu
există, ci pe stricătorii dreptății. Ei sunt ”învingătorii”care, rupând armonia, încearcă să
impună așezarea lucrurilor după reguli diferite celor existente, bazate pe dreptate ca
principiu de bună funcționare a lumii.
Dacă fruntașul pașoptiștilor maghiari, Kossuth, refugiat în America după înfrângerea
revoluției, și-a făcut ”mea culpa” privind refuzul drepturilor românilor transilvăneni, o fi fost
ori nu iertat de Creatorul lumii, împăratul Franz Joseph și ”Sissi”, regina Ungariei, n-au putut
avea parte de un asemenea privilegiu. Fiul lor, prințul moștenitor al coroanei, Rudolf, a fost
eroul unei duble sinucideri la Mayerling, unde s-a împușcat în cap, după ce își împușcase
amanta.( Misterios rămâne faptul că după mulți ani, cercetările reluate cu mijloace
moderne, nu arată vreo rană de glonț în rămășițele Mariei Vetsera, amanta sa). Ulterior,
împărăteasa Elisabeta-Sissi, a fost asasinată de un anarhist italian, Luigi Lucheni, cu ajutorul
unei pile triunghiulare, ascuțită special de el. Ultimele cuvinte ale împărătesei au fost: ”ce mi
s-a întâmplat?” Răspunsul putea fi întrezărit între nepăsarea față de suferințele îndurate de
”supușii credincioși” ai majestății sale și aventurile galante, făcute să-i treacă plictiseala.
Se pare, însă, că pedepsele divine pentru păcatele imperiale, nu acopereau suferințele
românești, datorate abominabilelor persecuții maghiare, sub oblăduire regală. Spre a
echilibra lucrurile, Dumnezeu hotărăște să desființeze definitiv cauza care declanșase răul.
Un prim pas îl face stabilind ca urmaș al coroanei, în locul lui Rudolf, pe Franz Ferdinand, un
fiu al fratelui împăratului Franz Joseph. Tânărul moștenitor imperial avea o altă viziune ce ar
fi avantajat oarecum drepturile popoarelor aservite imperiului dualist. Cum gândirea sa
putea consolida coroana, slăbind autocrația ungară, dar nu rezolva și chinurile popoarelor
supuse, Dumnezeu decide să-l sacrifice într-un mod în stare să declanșeze schimbarea
radicală a vieții națiunilor aservite imperiului dualist. Și cum putea face asta altfel decât să-l
lase pe Diavol să zgândăre orgoliile și să ia mințile unor împărați, ce se credeau chemați să
stăpânească nații care nu le aparțineau?
În anul 1908, Austro-Ungaria decide să anexeze Bosnia-Herțegovina, a cărei populație își
manifestase dorința unirii cu Serbia, cea independentă. Prințul moștenitor, Franz Ferdinand,
hotărăște să arate noilor supuși iubirea împărătească printr-o vizită la Sarajevo. Întâmplător
sau sfidător, vizita a fost programată pentru ziua de 28 iunie, 1914, când sârbii comemorau
bătălia de la Kosovo, în urma căreia turcii cuceriseră vechiul regat sârb. Data vizitei a creat
multă vâlvă și agita spiritele sârbilor, care o percepeau ca o insultă la adresa libertății lor.
Gruparea conspirativă, ”Mâna Neagră”, posibil încurajată și de unii agenți secreți ai Rusiei,
socotită ”sora de sânge mai mare” a sârbilor, a stabilit să taie trufia austro-ungară prin
asasinarea cuplului regal în timpul vizitei.
Uciderea arhiducelui și arhiducesei la Sarajevo stârnește furia Austro-Ungariei, care cere
Serbiei să extrădeze grupul asasinilor, arestat de autoritățile sale, spre a fi judecat la Viena.
Premierul Serbiei refuză solicitarea făcută, pe motiv că un asemenea gest ar conduce la
violarea constituției sârbești, care prevedea obligativitatea respectării suveranității țării în
condamnarea faptelor săvârșite pe propriul teritoriu. Ca urmare, Austro-Ungaria declară
război Serbiei, rănind vanitatea Rusiei, ce socotea că-i este încălcat dreptul cuvenit de
influență-n Balcani, obținut în urma alungării turcilor din această zonă de către armatele
sale, la războiul din 1877. Aliatele Austro-Ungariei, Germania și Imperiul Otoman, care, în
urma unor tratate încheiate anterior, constituiau împreună ”Tripla Alianță”, îi sar în ajutor,
declarând război celeilalte convenții, stabilite la început între Anglia și Franța, la care a
aderat ulterior și Rusia, numită ”Antanta”. La rândul ei, Bulgaria, nu se lasă mai prejos și
declară război Serbiei, de la care pretindea Macedonia. Astfel, prin august 1914, cea mai
mare parte a Europei creștine intra într-un conflict sângeros și inutil, ce avea să dureze peste
patru ani secerând milioane de vieți omenești.
Potrivit statisticilor, cele șaptesprezece state implicate în prima conflagrație mondială, au
mobilizat aproximativ șaptezeci milioane de oameni. Din aceștia, au murit în jur de
treisprezece milioane direct pe front, cam tot atâția au fost civili decedați, peste douăzeci
milioane răniți și mutilați, zece milioane refugiați și vreo șaptesprezece milioane văduve,
orfani și prizonieri.
Încheierea ostilităților Primului Război Mondial era departe să liniștească lucrurile. Așa
se-ntâmplă când, atitudini neglijente sau indiferente, fac să nu fie luată-n seamă la timp
evoluția unor fapte și evenimente aducătoare de noi nenorociri. ”Aici este înțelepciunea…”,
spune Biblia. ”Cine are pricepere să socotească…”iar …”dacă are cineva urechi, să audă!”Dar
oamenii n-au ”înțelepciune” și nici ”urechi să audă”. Din contră, visând la cununa de
”învingători”, se lasă pradă imboldului firii lor de-a se amăgi cu iluzia că pot modela lumea
potrivit dorințelor omenești. Lepădându-se de justețea ordinii divine, cad în captivitatea
seducerilor făcute de proroci mincinoși. Orbiți și asurziți de strigările noilor năluciri, nu mai
văd calea adevărată și nici nu aud glasul care-i îndeamnă să se ferească de ademenirea zeilor
falși. Atrași ca muștele de lumina felinarului aprins în noapte, lunecă-n capcana tentației de
schimbare a rostului lumii și nu-și dau seama că dulceața închipuirilor conține otrava propriei
pieiri. Când ești ”orb”, niciodată nu știi dacă vremurile în care trăiești sunt luminoase ori
întunecate. Ca dovadă, acțiunile lui Hitler, sprijinite pe conținutul ideilor naționalist-fasciste
ori ale lui Stalin, bazate pe fundalul închipuirilor dreptății comuniste, n-au adus fericire, ci
doar jale și suferință. Dar puteau fi ele duse la îndeplinire dacă atâția oameni nu li s-ar fi
dedicat cu toată convingerea, iluzionându-se cu falsitatea principiului ”binelui”adus de forța
care biruie dreptul oricui de-a trăi altfel decât i se impune?
Avea dreptate baba Ioana lui Stan când spunea:
- Scrie la ”Carte”. Nu vă puneți semnele ”Fiarei” și nu ascultați glasul celor care îndeamnă
să ”omoare pe toți câți nu se vor închina chipului Fiarei.”
Fiara ”cu două coarne, ce era asemenea mielului, dar grăia ca un balaur”, și începea
înnebunirea lumii cu fanfarele victoriei, transformate-n scurtă vreme în marșuri ale
suferinței, era lupta pentru supremație în lume dintre comunism și fascism.
Astăzi e totul doar istorie, dar cine garantează că-n viitor alți proroci mincinoși n-or să
împingă lumea în dezastru, propovăduind alt model închipuit, în stare să aducă fericirea?
Cine are urechi, ”să audă”iar cine are pricepere, ”să socotească”! Ioana lui Stan nu mai
poate vorbi!
Vestea concentrării pentru război înnegura figura lui Gheorghe Rusu, conturându-i o
umbră de mare neliniște pe obraji. Mobilizarea unuia din trei bărbați apți de luptă îngrijora
întreaga suflare a satului, care anticipa o bătălie așa mare cum nimeni nu-și putea închipui.
Înainte cu două zile de-a se prezenta la unitatea militară a vânătorilor de munte din
Râmnicu-Vâlcea, pentru primirea echipamentului și începerea instruirii, Gheorghe simțea
nevoia de limpezire a gândurilor suficient cât să-și mai poată lua din tristețea ce-i apăsa
inima. Luându-și pușca de vânătoare-n spinare, se îndreaptă spre Olt, pe malul căruia se
oprește și se așează pe trunchiul unei sălcii căzute. Cu fălcile sprijinite-n mâini și coatele pe
genunchi, părea un înțelept preocupat să găsească răspunsul la frământările lumii. Deși era
mai bine de un ceas până la apusul soarelui, căldura și lumina din aer dădeau apei Oltului o
sclipire ca după o spălare de praf și arșiță. Cărarea pe care venise șerpuia printre plutele
înălțate spre un cer invizibil și era împresurată de verdele crud al ierbii protejate de frunziș în
fața pârjolului solar.
Lăsându-și chipul mângâiat de undele aerului răcoros venite dinspre râu, lui Gheorghe i se
părea că viața lui seamănă cu o apă ce curge între două maluri: Ioana și Măria lui Ghițu. Cu
toate c-o respecta și-și iubea sincer soața, nu înțelegea de ce prezența ei îl agasa uneori pe
neașteptate, suficient să-l împingă la manifestarea unei lipse a generozității față de femeia
care i se dăruia total. Coborând într-o zonă mai delicată a sufletului său, simțea că lipsa
întâlnirilor cu Măria îi crea un gol imposibil de umplut cu altceva. Această plecare la război
nu-i stârnea temerea că ar putea muri, cât disperarea că o posibilă mutilare fizică, l-ar aduce-
n situația să piardă orice fel de legătură cu Măria.
Șoaptele vântului prin frunzișul de plute și sălcii, tulburau miresmele zăvoiului puternic
încălzit de soare. Adăugând freamătul plopilor tăcuți până mai adineauri la fastuosul apus,
natura prepara ceremonialul său de adio pentru omul care o îndrăgea, dar era nevoit să
plece la oaste spre a o apăra de amenințarea pericolelor stârnite de ambiții lumești
neînțelese. Înainte să se ridice pentru a porni spre casă, Gheorghe simțea cum întreaga lui
ființă pare a absorbi seva vegetală a unui loc îndrăgit, pe care nu știa că-l va mai putea
revedea vreodată.
La marginea satului îi taie calea Radu Miulescu:
- Te văd fără nimic. Umbli cu pușca-n spinare să te înveți cu ea ori ai lovit vreun grăsun de
mistreț și acum te întorci după căruță, ca să-l poți duce acasă?
- Nici una, nici alta. M-am plimbat de rămas bun. Dac-oi muri, să am în minte Zăvoiul cum
arată acum. Așa frumos, nu l-am văzut niciodată.
- N-ai avut ochi pentru el. Totdeauna e așa, vara. Când o să ajungi la Nizu, o să-ți iasă din
minte gândurile negre.
- La ce să merg?
- Nu știi? E zaiafet mare în cinstea mobilizaților din sat. Au adus și lăutari.
Aerul serii începea să vibreze de sunetele vioaie ale unei viori, acompaniată de țambal și-
un contrabas. După un timp răsuna o voce baritonală:
…Ca luptători ce sântem noi
Pornim îndată la război;
De dușmani nu ne e teamă,
Când Ardealu sfânt ne cheamă….
La arme să pornim în zori,
Să scoatem frații din nevoi.
Nădejdea lor e doar în noi…
În veci, trăiască trei culori!
Apropiindu-se de poarta lui Nizu, în fața ochilor lui Gheorghe și Radu Miulescu se
dezvăluia un tablou ciudat de oameni care participau la ceva situat între petrecere și
înmormântare. Câțiva feciori, înșirați în lateralul unuia c-o sticlă-n mână, se străduiau să țină
pasul după tonul ritmat al muzicii. Vreo șapte-opt muieri priveau spectacolul, ștergându-și
lacrimile cu colțul baticurilor albe și mărgele colorate pe margine, ce le acopereau părul. Pe
băncile improvizate, așezate de-o parte și alta a unor mese lungi, stau alți bărbați care
discutau între ei, privind îngândurați spre cer. Observând intrarea-n curte a noilor veniți,
Mitroi Cioplean se ridică-n picioare, strigând:
- A venit Rusu! Să cânte Rusu!
Muzica se oprește și toate privirile se îndreaptă-n aceeași direcție, semn că împărtășeau
ideea. Gheorghe nu se lasă așteptat. Desprinde o frunză din părul de vară aflat lângă el, ale
cărui fructe se copseseră la seceriș, o prinde cu buzele și începe a scoate o melodie
cunoscută, însoțită de cuvinte adaptate momentului:
Cin’ știe ce-i dragostea
Ține pe frunte o stea.
La război io o să țin
Frunz-amară de pelin.
Să-mi zică frunza de nuc
Ce-am iubit, nu mai apuc!
Pe măsură ce-și desfășura cântecul, tristețea așternută pe chipuri se transforma-n jale
amară, acompaniată de suspinele tot mai puțin reținute ale muierilor. Văzând efectul
recomandării sale, Cioplean sare din nou în picioare, strigând cu mâna-ntinsă către lăutari:
- Ia mai ziceți-o, mă, p-aia cu Ardealul! Cu smiorcăiala n-o să putem rupe gâtul ungurilor
ălora care-i jupoaie p-ai noștri! Ceara și paraclisenia mamii lor de boanghini! Am auzât că pe
români îi așează-n genunchi, îi înjură, îi scuipă și le zâc porci de valahi!
- Ce e aia valahi? Se aude o voce de muiere.
- O poreclă inventată de lighioanele ălea, că nu le poci zâce oameni, să-i poată mătrăși pe
ardelenii noștri. Așa că, haideți fraților să azvârlim, cu toată puterea, în focurile Gheenei,
asemenea nelegiuire!
În acordurile marșului ”Batalioane, treceți Carpații” , intonat lăutărește, voci bărbătești
reluau cuvintele din gura lăutarului, care nu le știa nici el prea bine și le accentuau într-o
atmosferă solemn-eroică.
Petrecerea a continuat până-n târziul nopții, într-o îmbinare dintre voia bună și reflexiile
dureroase pentru cei care urmau să plece, dar și pentru cei rămași acasă, fiindcă numai
Dumnezeu știa prin ce vor fi nevoiți să treacă. Așa cum era de așteptat, spre ziuă au părăsit
locul ”mobilizații”, mergând pe două cărări și murmurând crâmpeie din marșul la luptă
pentru marea cauză patriotică.
A doua zi s-au prezentat la Regimentul de Vânători din Râmnicu-Vâlcea toți bărbații din
Cremenari care primiseră ordinele de mobilizare. Oameni ai satului, obișnuiți să se scoale
devreme, au ajuns cu mult înainte față de ora fixată. Un timp au stat în tăcere și cu chipurile
încărcate de liniștea necunoscutului pe care-l așteptau. La un moment dat, plictiseala sau
adaptarea la împrejurări, le-a dat curaj să-și dezlege limbile. Taman când se detensionaseră
sufletește și se întindeau mai bine la vorbă, o voce ascuțită i-a luat prin surprindere:
- Liniște! Sunteți soldați, nu babe la taifas! Iar soldatul ascultă și execută orice i se cere,
fără crâcnire!
Un bărbat de vârstă medie, cu fața ușor pistruiată, destul de scund și părul roșcat, ascuns
sub o caschetă ofițerească, îi privea cu ochi tăioși. În câteva secunde, ce păreau o veșnicie,
reia:
- Mergem la apel! După mine, încolona-rea!
Aliniați în fața unei clădiri micuțe, pe a cărei ușă de intrare scria ”Corp Comandă”, fiecare
sătean, cum își auzea numele, era preluat de un soldat și condus la subunitatea codificată
printr-un număr:
 - Pușcași, 4. 1. 4. ,Intendență, 3. 0. 2.
Observând atâtea coduri, Gheorghe Rusu, până să fie strigat, întreabă:
- Domnule căpitan, nu ne-ați putea da în aceeași formație, măcar doi-trei din sat?
- La loc comanda, soldat! În primul rând învață gradele. Eu nu sunt căpitan. În al doilea
rând, ce vrei? Să vă scoateți ochii între voi când vă apucă dorul de casă și pandalia
amintirilor, din care să reiasă că ați avut cândva ceva de împărțit și n-ați rezolvat-o până
acum?
Gheorghe a fost repartizat la grupa de pușcași în defensivă, codificată ”Vatra”, care făcea
parte din batalionul ”Operații front în adâncime”. Misiunea acestuia consta în săparea
tranșeelor și adăposturilor, cu legăturile de rigoare între ele, pe aliniamentele ordonate, apoi
camuflare și întreținere până la noi ordine.
După aproape trei săptămâni de instrucție militară, ”mobilizații” Cremenarilor au ajuns
fiecare la subunitatea lui. Gheorghe și-a cunoscut noii camarazi, a căror încredere, câștigând-
o repede, s-a transformat curând în prietenie. Comandant era un sergent, Dionisie, din
Ciofrângeni, Argeș, care, prin atitudinea sa, făcuse pe fiecare ostaș să se poarte cu ceilalți ca
într-o familie.
Zilele curgeau una după alta fără a se distinge nimic demn a fi luat în seamă. Gheorghe
sta nemișcat, privind zorile ce sângerau cerul într-un purpuriu intens. Alături, iapa Negruța
pufnea scuturând capul spre a alunga muștele deranjante din cauza înțepăturilor enervante.
În răcoarea dimineții plutea o liniște ciudată, tulburată doar de freamătul pădurii la marginea
căreia soldatul Rusu se oprise, ascultând încordat și urmărind atent orice mișcare.
Presimțind că destinul îl trage de haină către o nouă încercare, inima începea să-i bată cu
lovituri surde. Frecându-și ochii cu pumnii se gândea cu tristețe la destrămarea parfumului
altor dimineți ce-i mângâiaseră inima:
- Ah, războiul! Acest blestem care condamnă atâta lume la suferință și distrugere! Întâi îi
îmbracă pe oameni, apoi le dă pușcă și cartușe apoi îi obligă să se omoare-ntre ei, chiar dacă
nu se cunosc și n-au nimic de împărțit unii cu alții. Mai ales noi, românii! Nu suntem rasă de
luptători cu ambiții de-a stăpâni ceea ce nu ne aparține.
Se auzea doar fâșiitul crengilor, întrerupt de lătrăturile îndepărtate ale vreunui câine
speriat și cântatul cocoșilor, bucuroși să vestească începerea unei alte zile. Pădurea își umfla
și dezumfla imensu-i trup de ramuri, asemenea unor foale mânuite de un fierar uriaș. La
marginea ei se deschidea o potecă strâmtă, pierdută-n umezeala de rouă a pâlcului de pruni
răzleți, situat câteva sute de metri în față. Era aproape. Dincolo de pruni, în spatele unui
gurgui, se afla sectorul de campare al unității sale. În zare, nori mici, galben-roșiatici, păreau
a vibra la zgomotele făcute, parcă de o mână uriașă, ce rupea niște scânduri groase.
- Se trage către Pleașa Câinenilor! Ce ordin să fi venit pentru alte ”manevre tactice” așa
de dimineață? Se întreba Gheorghe, înaintând pe cărăruie, urmat la pas lejer și conștiincios
de Negruța.
După ce parcurse vreo douăzeci de metri în afara pădurii, deși era singur, simțea o
prezență în spate, ușor lateral-stânga. Cineva părea să-i urmărească atent fiecare mișcare. Cu
pălăria pe cap în locul bonetei soldățești și o flanelă de lână peste vestonul militar, putea fi
asemuit cu-n sătean plecat să-și ducă la pășune calul. Doar o observare minuțioasă ar fi
constatat existența unei puști alipită de șa, parțial acoperită c-o traistă folosită de țărani la
transportul merindelor când plecau la muncile câmpului. Rotindu-și capul, rămase înțepenit
de surpriză. O mogâldeață cu o cască metalică pe cap, se ridica brusc de la pământ,
poruncind scurt, în timp ce îndrepta arma spre el:
- Halt!...
 Sperând că visează, încercă să-și ciupească obrazul, spre a se convinge dacă se-ntâmpla
sau nu ceva cu adevărat. În loc de teamă, începu să râdă, izbucnind:
- Mitroi, lasă gluma, că rachiul tot ți-l dau! Acu…
Cuvintele îi înghețară pe buze iar sângele începea să coboare din obraji, albindu-i figura:
încă trei soldați înaintau spre el din partea opusă, rostind cuvinte nemțești pe un ton aspru și
apăsat. Spaima îl cuprinde încet și sigur, provocându-i un tremur nervos al trupului. Livid la
față, ridică mâinile abia șoptind:
- Nu mă omorâți! Am copii!
Era chemarea la clemență, venită ca o rugăciune, din partea unui om sfârșit. Nu mișca,
nu respira. Arsura palmei primită peste figură, însoțită de împunsătura în coaste a vârfului
baionetei, aveau darul să-i înfățișeze cruda realitate: coșmarul prizonieratului. Brusc îi
veniră-n minte cuvintele Ioanei, rostite la fiecare reacție mai violentă a lui când era
suspectat de o nouă întâlnire cu Măria: ”înainte să putrezești, o să te bată Dumnezeu,
Gheorghe, pentru ce faci”. O gheară ascuțită i se așeza-n gât, tăindu-i respirația. Picioarele i
se înmuiară cât să cadă-n genunchi, murmurând: ”ce vrei Tu, Doamne și mila acestor
oameni!” O lovitură de bocanc în stomac îl făcu să vomeze. Plin de furie, sări în picioare
hotărât să i-o plătească celui care i-o aplicase. Dar n-a mai apucat. Întunecarea zarei și
somnul care-l cuprindea, paralizându-i trupul și conștiința, îi dovedeau că părăsea această
lume înainte să-și de seama dac-o regretă sau nu.
S-a trezit așezat cu fața-n jos pe spatele Negruței, legat la mâini și picioare, ca un balot.
Durerea cumplită din ceafă îi topea creierii. Atunci își aminti licărul câtorva stele verzi-gălbui,
pe fondul unor râsete însoțite de vorbe străine și vâjiitul prelung al urechilor, după care, totul
a dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată.
- Săraca Negruța! Fără ea, cine știe în ce râpă mi-ar zace oasele acum, îi trecea prin minte.
Cu mai bine de trei săptămâni în urmă, își făcea rondul de santinelă în perimetrul
repartizat de comandantul plutonului. Peste noapte plouase apăsat. În strălucirea intensă a
soarelui acelei dimineți, pădurea scotea aburi deși, asemenea fumului după incendiu.
Urmărind cu atenție mărită orice zgomot sau mișcare deosebită, vântul îi aduce-n urechi un
nechezat șters, aducând mai mult a geamăt. Îndreptându-se în direcția vizată, observă un cal
micuț de munte zbătându-se cu puteri slăbite într-un lăstăriș de molizi. Cureaua robustă a
harnașamentului, folosită la ancorarea unui scut artileristic, se agățase în ciotul înalt al
tulpinii unui arbore culcat la pământ de trăsnet. Bietul animal! Se zbătuse până ajunsese în
poziția ciudată de-a nu mai putea sta-n picioare, dar nici să se culce. Îngenuncheat pe
picioarele din față, căuta să lupte cu cele dindărăt să ajungă la verticală. Capul într-o parte și
botul ridicat, creau imaginea unei ființe spânzurate. Își depărta picioarele cu mișcări scurte,
lipsite de vlagă, apoi încerca să revină. Suferea cumplit din cauza mișcărilor dureroase și
rănilor căpătate, la care se adăugau pișcăturile muștelor, ce roiau în prejma zonelor
sensibilizate de ruperea pielii, unde se vadea un amestec noroios de sânge închegat și
proaspăt.
- Of, săraca de tine! Unde ți-o fi stăpânul? Cum ai ajuns aici și nu te-au simțit până acum
lighioanele pădurii? se lamenta Gheorghe, scoțând baioneta să taie curele ce-i creaseră
animalului captivitatea atât de chinuitoare.
Tremurând din tot corpul, iapa se prăbușea pe burtă. Încercă să-și țină capul, dar îi căzu
greu la pământ. Din ochii mari și negri se prelungeau spre bot dâre uscate de lacrimi și
sânge. Experiența dobândită-n creșterea și îngrijirea cailor îi spunea soldatului că iapa era
doar epuizată, nu și sfârșită. A scos din raniță ștergarul de in, l-a muiat într-o băltoacă
rămasă-n urma ploii și i-a șters rănile apoi le-a uns cu untura din rația lui. Știa că sarea
conținută în untura topită va accelera usturimea din carnea vie, obligând animalul să
reacționeze spre a se ridica-n picioare. Contactul prelungit cu pământul umed și rece putea
complica situația, conducând la un fel de bronșită a cailor cu puține șanse de supraviețuire.
Atunci s-a gândit să-i pună numele ”Negruța”, după culoarea pielii.
- Hai, tată! Sus, Negruțo! Știu că te doare, dar te voi face bine, o încuraja Gheorghe, în
timp ce-și dezbrăca vestonul să i-l pună-n spinare în loc de pătură.
În două săptămâni, abia se mai cunoșteau urmele rănilor. Blândă și ascultătoare,
”Negruța” era îndrăgită de toți camarazii, dar când își întâlnea salvatorul, pufnea într-un
anume fel, horhonind ușor, parcă spunându-i: ”te recunosc. Îți datorez viața și-ți
mulțumesc”.
Încă amețit de lovitura primită-n ceafă, singur și obosit dup-o noapte nedormită,
Gheorghe se străduia să-și adune gândurile spre a găsi o idee cum să iasă din situația dată.
Grupul înainta precaut, având în frunte doi soldați cu puștile gata pregătite să tragă, iar al
treilea, la mică distanță, cu pușca la șold, agățată-n cureaua petrecută pe după umăr și
ținută-n cumpănire cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta apucase căpăstrul Negruței. Toată
suflarea urma drumeagul de munte, ce se topea în depărtare la baza unui colț înverzit de
stâncă, fără a scoate un cuvânt. Din când în când, Negruța se oprea, căutând cu nările-n vânt
arome numai de ea știute. La smuceala făcută de neamț să-l urmeze, pufnea ușor, privind
spre om cu ochii ei catifelați, apoi relua mersul ascultătoare.
Gheorghe scoate un geamăt de balon spart. Aproape țeapăn ca lemnul, strângea pumnii
în gol. Pe ecranul memoriei începea derularea vieții lui: cum scăpase de Rogoz, o luase pe
Ioana, crescuse suprafața de pământ deținută, primul copil, al doilea…
- Ce s-or face ei fără mine? Or să fie slugile altora. Oo..! Nu! …Trebuie neapărat să scap
cumva! Dar ce cată nemții aici și nu ungurii? Că doar cu ungurii și austriecii am pornit să ne
batem, nu cu nemții!....
La nivelul oamenilor simpli, intrarea României în război se justifica prin nevoia eliberării
fraților ardeleni de persecuțiile maghiarilor. Comandamentul Superior al Armatei fixase ca
obiectiv eliberarea Transilvaniei și constituirea unui dispozitiv în câmpia ungară din zona Tisa
- Dunăre, cu scopul de-a pune stăpânire pe sursa de hrană a armatelor austro-ungare. Planul
de campanie român, întocmit potrivit prevederilor tratatelor de alianță încheiate cu Antanta,
organiza trupele române în patru grupe mari, pe cel mai lung front din Europa, ce însuma
cam 1200 de kilometri. Pe munții Carpați trebuiau să acționeze ofensiv următoarele unități:
dinspre răsărit, Armata a patra, sub comanda generalului C. Prezan, pe zona Vrancea, până la
izvoarele Argeșului, Armata a doua, condusă de generalul Al. Averescu, iar dinspre sud, pe
aliniamentul instituit între izvoarele Argeșului și Calafat, Armata întâia, comandată de
generalul I. Culcer. Armata a treia, ajutată de mai multe divizii rusești, urma să asigure
Dunărea și sudul Dobrogei împotriva unui preconizat atac turco-bulgar.
În prima parte a desfășurării ostilităților, (sfârșitul lunii august), soldații români, animați
de înflăcărarea patriotică și dorința arzândă pentru eliberarea Ardealului, au luat cu asalt
pozițiile austro-ungare pe toată lungimea arcului carpatic. Surprinse de iureșul atacului,
acestea cedează poziție după poziție trupelor românești, care ajung repede în împrejurimile
Sibiului, eliberând aproape o treime din teritoriul transilvan. Planul părea să decurgă
conform previziunilor sale inițiale: folosind ca pivot armata întâia în zona Hațegului, celelalte
două armate urmau să-și continue înaintarea până-n câmpia ungară, tăind germanilor
circulația pe ruta Budapesta – Belgrad – Bagdad, fără de care nu mai puteau continua
războiul în Orient și Balcani. Dar socoteala de acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din
târg. La Turtucaia, în sudul Dobrogei, atacul bulgăresc, întărit cu unități germane și turcești,
spulberă pozițiile românești prost pregătite și conduse de corpul lor de comandă, ocupă
Dobrogea și amenință Bucureștiul. Atunci are loc cea mai dezastruoasă decizie a
Comandamentului român: oprirea înaintării armatelor în Transilvania și retragerea lor pentru
apărarea Bucureștiului. Urmărindu-se, astfel, realizarea unei puternice contralovituri ca să fie
salvată capitala țării, armata română a fost nevoită să declanșeze în pripă și cu sacrificii
imense, pe Neajlov și Argeș, una din cele mai mari bătălii desfășurate la începutul războiului.
Era o abatere gravă de la regulile conducerii unui război. Niciodată centrul de greutate al
operațiunilor nu se modifică brusc în timpul desfășurării lor. Rezultatul s-a putut constata
ulterior: armata română pierde și, la șase decembrie Bucureștiul este ocupat. Sumele uriașe
de bani, cheltuite anterior pentru realizarea unor fortificații din beton armat, menite să
transforme Capitala într-o ”cetate” aproape imposibil de cucerit, n-au folosit la nimic.
Această ”cetate”, în loc să aibă ”lacătele puse la ușă, erau alături de ea…”, după cum
consemna cu amar presa timpului. Lucrurile se vedeau la fel de critic și-n ziarele europene.
Deoarece Puterile Centrale erau ”complet angajate pe toate fronturile”, continuarea
înaintării trupelor române până la completa cucerire a Ardealului și pătrunderea ulterioară-n
câmpia ungară ”ar fi realizat efecte incomparabile întrucât se distrugea un echilibru pe care
Puerile Centrale abia l-au putut menține…” Se dovedea încă odată ce soartă-l așteaptă pe un
popor care nu știe să-și pună în frunte la vremuri de cumpănă conducători adevărați.
Incompetentul ordin de retragere, odată cu slăbirea presiunii asupra trupelor austro-ungare
și anihilarea, prin aceasta, a ”elementului surpriză”,înlocuia avântul soldaților cu
demoralizarea, slăbindu-le încrederea în motivarea acțiunii. În același timp oferea forțelor
adverse posibilitatea și răgazul necesar organizării și mobilizării rezervelor suficient să creeze
un avantaj militar contra României.
Neputând concepe factorul incompetenței, soldatul român se simțea neputincios și
dezorientat. Închinându-se unor valori supreme, Dumnezeu, Țara și Regele, era pregătit să
răspundă fără cârtire oricărei chemări, chiar dacă trebuia să-și sacrifice viața. Eliberarea
fraților ardeleni constituia o datorie de credință care-l însuflețea. Întoarcerea din acest drum
reprezenta o formulă inacceptabilă care-l făcea să creadă că nu mai luptă pentru o cauză
dreaptă, ci să împlinească mofturile unor conducători cu alte interese. De aici și până la
tratarea superficială a funcțiilor de îndeplinit, inclusiv disciplina, nu mai era decât un pas.
Gheorghe Rusu și camarazii săi auziseră câte ceva de noile relocări defensive. În mintea
lor, aceste manevre aveau doar un scop preventiv prin care se urmărea împiedicarea
învăluirii pozițiilor înaintate ale trupelor române de eventuale apariții neașteptate a unor
noi forțe în sprijinul armatelor austro-ungare. Trăind iluzia entuziasmului patriotic inițial,
soldații își dau cu părerea:
- Locurile astea sun sfințite cu sânge străbun. Oștirea lui Basarab i-a bătut aici pe unguri
așa de rău, că n-au mai cutezat niciodată să treacă munții încoace. La fel or să pățească și
acum.
Paralel cu asemenea comentarii încurajant-liniștitoare, îngustul defileu al Oltului gemea
de îngrămădeala nesfârșitelor coloane de oameni apatici și obosiți, vehicule de tot soiul,
artilerie, căruțe și animale. Întreaga suflare forța să iasă cât mai repede din strâmtoare.
Unități mici, alcătuite din bravi soldați, luptau eroic spre a ține pe loc un dușman superior
până la retragerea armatei române în punctele de apărare ordonate de Comandamentul
Suprem. Spre amiază, vestea retragerii lovea ca un trăsnet iscat din senin urechile tuturor:
- De ce să ne retragem dacă nu ne-au învins? Cum rămâne cu frații noștri loviți de soartă?
Îi abandonăm?
 - S-o fi împăcat Ferdinand ăsta cu nemțălăii lui. Și… ăștia, cum sunt preteni cu maghiarii,
or fi zis să-i lase tot pe unguri stăpâni în Ardeal.
- Păi Brătianu, Averescu și cum le-or mai zice, unde sunt? Ce păzesc?
- S-or fi vândut și ei nemților… Te-ar mira?
- Nu se poate! Vorbiți prosti! Regele a ținut și ține cu Țara. La fel ș-ăi de lângă el. Altceva
trebuie să fie la mijloc! Ceva care nu miroase a bine deloc!
Întrebări, păreri, nelămuriri. Soldații încrezători adineauri în steaua lor, cădeau acum
pradă mâhnirii. Chipuri speriate și nedumerite își bălăngăneau brațele a lehamite și
descurajare. Se închinau a neputință, rugându-l pe Domnul să-i aibă-n paza Lui iar
conducătorilor să le dea mințile înapoi. Gheorghe ieși repede din mirarea camarazilor săi.
Gândindu-se că subunitatea din care făcea parte mai are de așteptat până să fie mutată, se
adresă superiorului său direct:
- Domnule sergent, noi ce ordine avem?
- Să ținem de poziții minim două zile, până s-o termina cu retragerea, apoi nu mai știu.
- Atunci, e cazul să mai facem ceva provizii, că… nu se știe ce ne așteaptă…
- Dacă pleci, riști Curtea Marțială!
- Mai am hârtia de furier. Știu pe unde sunt patrulele și-o să le ocolesc. Am potecile mele
prin pădure. Dacă pornesc acu’ , la noapte sunt înapoi!
- Io… nu știu nimic! Pentru mine ai ieșit din post și te afli în repaus până la noi ordine.
Atât i-a trebuit lui Gheorghe! Blânda și credincioasa ”Negruța” și-a dat silința ca amurgul
să-l prindă în poarta casei sale. Drept răsplată, după ce-a fost frecată pe spate c-o perie
aspră, apoi acoperită c-o pătură, a primit o traistă cu boabe de porumb și se odihnea sub
polată. Odată trecute clipele scurtei bucurii a revederii familiei, Gheorghe rostește grav:
- Ne retragem, Ioană! Vin vremuri grele. Cată să ascunzi undeva, mai departe de casă,
într-un loc numai de tine știut rachiul, banii și ceva grâu sau porumb. Dacă năvălesc
dușmanii, or să vă ia tot și rămâneți muritori de foame. Să nu le pui toate la un loc. Până
umplu burduful cu rachiu, pregătește ceva carne la untură s-o iau cu mine. Într-un ceas-două
trebuie să plec.
Cu ochii înlăcrimați de bucuria revederii omului ei, dar și foarte îngrijorată de ce-i spuse,
Ioana se conformă. Trăia un moment al vieții ce-i rupea starea de cumpănire, producându-i
un fel de moleșeală înfrigurată. Se simțea scoasă din rosturile ei de niște timpuri care păreau
s-o înfrângă, coborând-o mai jos de propria sa menire. Era singură în fața unor încercări cum
nu-și putuse imagina nici în cele mai negre coșmaruri. Dar înțelese că-n loc să-și tânguie
durerea, trebuie să-și mobilizeze forța și inteligența ca să poată lupta pentru a-și apăra casa
și familia.
Patrula germană care-l arestase pe Gheorghe Rusu era o unitate de cercetare ajunsă-n
dispozitiv după retragerea precipitată a oștirii românești. Poate că așa dorise soarta, ce
trasează drumul vieții fiecăruia, să se întâmple. Oricum, niciodată n-am putea fi doar victime
ale evenimentelor dacă nu ne-am dovedi propriile fragilități când coborâm importanța
lucrurilor mari la nivelul derizoriului. Este ca și cum te-ai întoarce cu spatele la pericol. În
vremuri tulburi orice gest contează. Mai ales când apare tendința înlocuirii realității cu
imaginarul. Lucrurile închipuite aduc întotdeauna surpriza împlinirii exact pe dos a ceea ce
voiam cu adevărat.
- Halt!... deslușea Gheorghe scurta comandă care încremenea tot grupul.
Plescăitul clar și sacadat al unei mitraliere dovedea că se aflau aproape de zona
încleștării. În clipa următoare, un muget ca de tunet îi făcea inima de purece:
- Asta o fi ”Bertha”? Se întreba prizonierul.
 Era un tun german al cărui glas făcea frisoane soldaților români, înciudați că nu aveau cu
ce răspunde pe măsură. Atunci, ca și azi, corupția la nivel înalt pe timp de pace, lovea din
plin interesele apărării naționale. Slăbită și sufocată de încrengăturile nemiloase de sifonare
a averii publice, țara n-a putut fi pregătită să reacționeze în fața primejdiei pe măsura puterii
sale reale. Soldații, prost echipați și înzestrați cu armament învechit, la care se adăuga
incompetența unor comandanți plini de ifose îngâmfate, trăiau din plin amarul trădării celor
care-i conduceau. ”Nu ne prăbușim din cauza numărului dușmanului, nici din cauza
armamentului său… Boala o avem în suflet: o înfricoșătoare epidemie de meningită
morală…” Consemna cu tristețe, disperare și furie Octavian Goga.
Gheorghe simțea cum ironia sorții îl obliga la ploconire în fața imprevizibilului. Avea
sufletul apăsat că cedase prea ușor dorului de casă. Dacă nu întârzia, acum ar fi fost alături
de camarazii săi și nu obligat să îndure umilința prizonieratului. După ce neamțul îl dezlegă,
bolborosindu-i ceva imposibil de înțeles, trupul înțepenit cedă, făcându-l să cadă la pământ
ca un ghemotoc de cârpe. Așteptându-se să primească o nouă lovitură de bocanc în coaste,
se chirci, gemând ușor. Se apropie și unul din ceilalți doi soldați care mergeau în față cu
armele pregătite. Bolborosind între ei mai mult în șoaptă, se așezară de-o parte și alta, apoi îl
forțară să se ridice-n picioare, trăgându-l fiecare de câte o mână. Săltându-și privirea,
prizonierul putea să constate că se afla pe buza unei vâlcele umbroase, pe fundul căreia
bănuia strecurarea unui firicel de apă. Nemții îl împinseră ușor în față, arătându-i că trebuia
să meargă pe jos. Întorcându-și privirea întrebătoare către iapă, primi un ”neine” scurt, apoi
simți vârful baionetei în spate.
Presimțind despărțirea, Negruța scoase un nechezat ușor și prelung ca un scâncet de jale.
Ochii ei mari, catifelați, păreau a lăcrima dureros. Încercând să-i facă un semn de adio cu
mâna, Gheorghe primi răspuns înțepătura baionetei, care-l dezechilibră, obligându-l să
grăbească pasul. Ochii încețoșați de păienjenișul lacrimilor îi îngreunau mersul, obligându-l
pe neamț să repete cu hotărâre gestul împunsăturilor. După un timp ajungeau în drumul ce
ducea spre localitatea Câinenii Mici. Soarele dimineții lua în primire pădurea cu razele sale,
dând strălucire uniformei verzi a oștirii de brazi. Sărmana ”oștire”! Arăta ca una de veterani
hărșită-n grele bătălii. De-o parte și alta ședeau înțepeniți copaci înnegriți și mutilați de
exploziile care lăsaseră urme adânci chiar și-n pereții de stâncă. Glodul, transformat în noroi
bătucit de bocanci grei, soldățești, completa o priveliște dezolantă și neînsuflețită, semn că și
pe aici aripile negre ala morții fluturaseră de curând.
Soarele se ridicase aburind pământul care făcea să crească zăpușeala. Nesomnul și
emoțiile accentuau plumbul din pleoapele lui Gheorghe, făcându-l să tânjească după un
somn adânc chiar și-n noroi, ca un animal răpus de scurgerea ultimei picături de vlagă.
Apropierea de sat scotea la iveală dintre pomi un gât lung de tun care lătrase de curând,
împrăștiind urletul morții cu limbile sale de foc. Viața pastorală a satului părăsit de locuitori
era înlocuită cu forfote de glasuri străine, pigmentate cu înjurături românești. Răniți și
prizonieri de-a valma își strigau neputința, fiecare pe limba lui. Un miros greu, rezultat al
amestecului de fum, motorină, fier ars și putreziciune îmbâcsea aerul proaspăt de munte.
Șiruri de căruțe goale și încărcate, unele având coviltir, altele fără, așteptau cuminți și
înghesuite să-și împlinească rostul pentru care fuseseră rechiziționate. În alte locuri, animale
de povară, catâri și cai micuți de munte se zvârcoleau nerăbdătoare și flămânde să prindă un
smoc de iarbă sau resturi de fân. Câteva camioane militare, acoperite cu prelată și păzite de
soldați înarmați, staționau pe o uliță aproape perpendiculară față de drumul principal.
Lătrături sporadice de mitralieră, însoțite de bufniturile unor obuze, atenuau o clipă zarva și
vânzoleala, apoi se relua totul, de parcă nu se-ntâmplase nimic. Parte dintre locuitorii
obligați să-și părăsească gospodăriile în grabă uitaseră să-și ia cu ei și câinii. Unii, rămași
stingheri prin curți, alții scăpați pe ulițe, adulmecau cu priviri speriate și cozile-n jos,
șerpuirile mirosului amenințător al morții provenit din pulberi și ființe mutilate sau arse.
Undeva departe, zgomotele surde ale exploziilor zvârcoleau pantele munților, distrugând
vegetație și nimicind vieți. Nu erau zilele unei toamne liniștite când oamenii se bucurau de
roadele câmpului, primite ca răsplată a muncii lor. De data aceasta lumina lăptoasă a
soarelui și aerul sfârtecat de zgomote și arome grele, apăsătoare, vesteau începerea unui
coșmar. Chiar de aici, din Câinenii Mici, sat de munte, parcă special ascuns între coline și
stânci spre a putea rămâne la adăpost în vremurile grele!
Gheorghe și soldatul german care-l urma la doi pași cu pușca ținută orizontal, se apropiau
de coloana furgoanelor. La comanda, ”halt”! s-au oprit un minut în fața militarului cu
centură și diagonală, ce purta la șold un revolver, probabil un superior, căruia i-a fost
prezentat un raport scurt, din care prizonierul n-a putut desluși nimic. Aruncând asupra
românului o privire seacă și încruntată, superiorul, printr-un gest scurt, îi dă de înțeles că
trebuie să urce-n camion. Gheorghe se conformează, strângându-și dinții a ciudă și
neputință. După ce dădu prelata la o parte, simți pătrunzându-i în nări boarea înțepătoare,
specifică soluțiilor dezinfectante, împreunată cu mirosul fumului de motorină arsă. Pe
băncuța de lemn fără spătar, se aflau șase militari cu uniformele înnoroiate și pe alocuri
zdrențuite, ca urmare a târâșurilor necesare ieșirii din calea schijelor rătăcite din momentul
exploziei obuzelor. Unul, bandajat la cap, sforăia ușor, fără să-i pese de surprizele pregătite în
continuare de viață. Altul, cu mâna legată la gât și fața schimonosită de durere, gemea și ofta
cu privirea-n podea. Ceilalți, cu chipurile cuprinse de-o stare între teamă și îngrijorare,
păreau adânciți în propriile gânduri. Între ei, sărea-n ochi un personaj nebărbierit. Pe lângă
părul mare și încălțările scâlciate și rupte, sărea-n ochi îmbrăcămintea ciudată: un amestec
de haine civile și militare uzate. Cu alura-i de individ slăbănog și nu prea înalt, oricine putea
să jure că are de-a face cu-n vagabond. În perioada următoare avea să fie singura cunoștință
a soldatului Rusu, din întreg lotul de prizonieri transportați în Germania. Se numea Radu
Feher. Născut în zona Șelimbărului, se descurca binișor în germană și maghiară. De profesie
învățător, se stabilise în Drăgășani în urma căsătoriei c-o localnică mai înstărită. Bun
cunoscător al necazurilor și luptei românilor ardeleni contra opresiunilor maghiare,
declanșarea războiului îi umpluse inima de speranță înflăcărată. Plin de entuziasm, s-a oferit
voluntar să facă parte din echipa de cercetare-observare a sectorului inamic. Deghizat în
cerșetor care cerea mâncare și băutură oricărei persoane întâlnite, reușea să trimită date
importante cercetașilor militari români fără ca cineva să bănuiască ceva. Lucrurile au mers
bine până la sosirea ordinului de retragere, care, bulversând aliniamentele de rezistență,
permise unei patrule germane de avangardă să ocupe rapid un asemenea punct strategic, ce
separa echipa cercetașilor români de restul unității. O parte a patrulei nemțești, din greșeală,
avansase mai mult decât își planificase și…a dat peste Gheorghe, iar restul îl găsise pe
”vagabond”.Toate încercările lui Feher, de la gesturi până la utilizarea sporadică a unor
cuvinte germane prin care voia să le ”explice” nemților că-i doar argat la stână care s-a
îmbătat și a adormit în adâncitura stâncii unde fusese surprins, n-au avut nici-un efect.
Neamțul o ținea pe-a lui că e spion și-o să-l împuște.
Gheorghe, după salut, încercă să mai adauge ceva, dar Feher, atent la noul venit , îi făcu
semnul tăcerii cu arătătorul alipit buzelor. Pricepând că lipsa comunicării le-ar putea ușura
soarta la următoarele anchete, proaspătul prizonier se așeză oftând.
Ajungând la gara improvizată din localitatea Râu-Vadului, în fața ochilor se desfășura o
imagine dezolantă. Materiale de război, acumulate cu bani grei și trudă apăsătoare pe timp
de pace, erau împrăștiate peste tot. Chesoane răsturnate, căruțe sfărâmate, camioane și
vagoane despuiate, zăceau risipite alocuri în soare și ploaie, fără ca cineva să pară preocupat
de soarta lor. Inima soldaților se umplea de și mai multă jale când în urechi pătrundea ecoul
luptelor grozave duse undeva spre valea Argeșului. Bubuitul tunurilor arăta că germanii
bombardau în forță pozițiile române, însoțind plescăitul sacadat al cuiburilor de mitralieră,
cărora se răspundea cu glasul străveziu și pițigăiat al unor carabine depășite. În sufletul
soldaților nu putea fi nimic mai înfricoșător decât coșmarul neputinței generat de lipsa de
viziune a conducătorilor vremii.
Atunci, ca și-n zilele noastre, modul de slujire a țării de către cei aflați în fruntea ei,
permite coacerea fructelor în care rodesc semințele faptelor viitoare. Momentele de
cumpănă fac diferența dintre o națiune care știe să-și pună-n frunte conducători cu viziune și
alta sensibilă la giumbușlucurile unor trepăduși incapabili să vadă dincolo de hotarul
măruntelor lor interese meschine. Prima rămâne în conștiința istoriei ca reper al libertății
sale de-a putea fi în stare să-și dorească un viitor iar cealaltă, pe lângă faptul că nici nu există
consemnată pe răbojul istoriei, va duce-n spate crucea suferințelor peste care se va adăuga
povara blestemului urmașilor, în locul coroanei recunoștinței. Cine nu făptuiește ceea ce
trebuie atunci când e cazul se face vinovat față de sine și nu merită nimic în plus în afara
ignoranței altora. Norocul vine din cer, dar singura care-i deschide poarta minunăției
reușitelor ulterioare rămâne doar străduința înțelegerii propriului rost pe lume ca individ și
națiune, altfel, timpul se tulbură iar binele visat, în loc de adevăr, devine o simplă metaforă.
Chipuri de oameni, ale căror fețe murdare și nebărbierite îi îmbătrâneau și mai mult,
așteptau cu încordare deciziile ce urmau să vină din partea nemților. Țintind cu priviri negre
pământul, dădeau la iveală suferințe ascunse ce le măcinau sufletele istovite de foame și
neodihnă. Lumina speranței scânteia, totuși, în ochii multora. Apăruse vestea că-n urma
anchetelor, germanii vor face o selecție: cei considerați că nu dețin informații militare
semnificative vor fi însemnați și eliberați cu avertismentul că, dacă vor mai fi întâlniți în
luptă, să fie recunoscuți și omorâți pe loc iar suspecții de competențe organizatorice și
mobilizare să fie menținuți în arest.
Lotul prizonierilor din care făcea parte și soldatul Rusu n-a avut parte de-o asemenea
mărinimie. În ultimul moment a sosit alt ordin: control medical riguros și, cei găsiți în stare
fizică bună, să fie îmbarcați în vagoane și expediați sub pază într-un lagăr de muncă din inima
Germaniei
Ochii triști și abătuți ai prizonierilor selectați pentru Germania cercau să cuprindă
depărtările albastre dincolo de pereții de stâncă săpați de apele vijelioase ale Oltului în
munții care separau Transilvania de România. Voiau să aibă-n suflet ultima fotografie a unor
locuri minunate pe care nu știau dacă le-or mai putea revedea vreodată, deși acum erau
strivite de atâta jale omenească. Dar românul de rând are convingerea că lumea e guvernată
de niște legi greu de pătruns cu mintea omului. De aceea, când pică-n suferință, se închină
doar nădejdii, singurul soare în stare să-l vadă pe cerul întunecat de amărăciune al vieții lui.
La prima vedere, visul reîntregirii neamului românesc părea spulberat, însă era numai o
etapă. Atâta vreme cât un popor crede în virtutea eroică, în ciuda slăbiciunilor afișate, va
naște oricând eroii de care are nevoie să zdrobească orice piedică așezată-n calea
desăvârșirii sale, animată de un crez și-o voință lipsită de fisuri. În fond, se ridicase la luptă
nu pentru bogății sau putere, ci pentru un bine sfânt, hărăzit de Dumnezeu: dreptul de-a trăi
liber între hotarele țării unde văzuse lumina existenței lui veșnice.

***
 La mai bine de-o lună de la capitularea Germaniei, ardeleni și regățeni continuă să trăiască
euforia reîntregirii naționale și formarea României Mari. Uitând nenorocirile războiului și
dezastrele lăsate-n urmă, visează cu toții la mărețele împliniri aduse de viitorul care-i
așteaptă. Văduvele, răniții și orfanii se bucură, având ochii lăcrămând de onoarea și atenția
izvorâte din valurile promisiunilor ieșite pe gura autorităților, mai mari sau mai mici, ca
simbol al recunoștinței pentru sacrificiul făcut de ei și apropiații lor. În asemenea momente
înălțătoare și pline de glorie națională, copiii și nevestele dispăruților sau prizonierilor,
aflându-se undeva mai spre coada băgării în seamă, continuau să-și ducă viața poticnindu-se
în hârtoapele propriei existențe. Ioana Rusu, încadrându-se perfect în această categorie,
asculta –n tăcere desele izbucniri de ”Trăiască…”, îmbinate cu lălăielile tărăgănate și confuze
ale vreunui întârziat care-și bălăbănea pașii nesiguri spre casă. Cu vocea gâtuită de supărare,
apăsa aceleași cuvinte, repetate în ultimele zile, săptămâni și luni de așteptare
deznădăjduită:
- Unde ești, Gheorghe? De ce nu-mi vii odată? Ce mă fac sângură cu trei copii? Dacă m-oi
prăpădi, praful se va alege de ei și de osârdia noastră! Baremi dă-mi un sămn că trăiești pe
undeva!
Erau ani grei, dar convingerea Ioanei că Dumnezeu îi va aduce bărbatul acasă într-o bună
zi, parcă mai lua ceva din povara lor. Ar fi vrut să se bucure și ea de pace și marea realizare a
neamului românesc, însă gândul că trecuse anul de când nu mai aflase chiar nimic de soarta
lui Gheorghe îi paraliza orice scânteie menită să-i aprindă lumina fericirii că scăpase de
marile necazuri ale războiului. Ușor nu era nici acum. Sărăcia, foametea, lipsurile sau bolile
făceau legea prin multe locuri, mai ales acolo unde și distrugerile materiale erau greu de
închipuit. Amintindu-și doar părțile frumoase ale viețuirii alături de Gheorghe, ochii Ioanei se
umpleau de lacrimi. Repudiată de neamul în care se născuse, își agățase întreaga ființă de
singurul scop al vieții ei: dragostea pentru omul căruia îi oferise totul. Din acest motiv n-o
ademenea nimic. Nici cântecele de sirenă ale vreunei posibile fericiri trecătoare și nici starea
de beatitudine a împlinirii naționale, pavoazată cu așteptarea unui viitor de aur strălucitor.
Împovărată cu gânduri îngrijorătoare și stoarsă de efortul necesar unei bune rânduiri a
gospodăriei, Ioana își ducea traiul cât mai retrasă, asemenea vinovatului mustrat de propria
conștiință pentru actele săvârșite.
Focul trosnea în sobă iar vremea rece a nopții aruncase flori de gheață pe geamuri și
împodobise ramurile pomilor c-o beteală argintie de chiciură. Limbile șuierătoare ale
crivățului construiau codițe de nea, aidoma unor umbre albe, mușuroaielor de pământ
hotărâte să apere până-n primăvară resturile cocenilor de porumb, rămase ca niște sulițe
ascuțite în urma acțiunii secerilor din toamnă. Ioana scosese din cuptor o pâine pufoasă și
rumenă, frământată după rețeta moșteană, păstrată de generații, ce includea folosirea
drojdiei uscate extrase din fermentarea prunelor. Când s-o învelească într-o țesătură albă de
in pentru accentuarea aromei de grâu datorită lentei răciri, lătratul insistent al câinelui îi
atrage atenția că la poartă s-a ivit cineva străin. Era ajunul Crăciunului, către seară. Copiii
plecaseră în celălalt capăt al satului, de unde, strânși într-o ceată cu ceilalți, urmau să
înceapă colindul tradițional, odată cu lăsarea întunericului. Știindu-se singură, grăbi operația
ce-o avea de făcut, apoi ieși în tindă dând gură câinelui ca semn că stăpâna casei urmează să
preia controlul:
- Azor, stâmpără-te! Treci la locul tău, sub scară!
 În poartă, o siluetă c-o glugă pe cap, revărsată peste umeri până mai jos de brâu, sub care
se putea distinge o haină groasă și lungă, de culoare verzui-maronie, cu-n sac sub brațul
drept și-n mâna stânga ținând de mâner un fel de cutie paralelipipedică, privea spre pădure.
Către asfințit, soarele pierdut pe un cer lăptos, aproape plumburiu, se străduia să-și anunțe
prezența prin câteva raze străvezii. Croncănitul pustiu al unei ciori, alăturat lucirilor de basm
din crengile arborilor deciși să înfrunte adierile tăioase ale vântului, semnalizau momentul în
care oștile iernii începeau să devină adevăratele stăpâne ale ținutului. Albă la față, Ioana
simțea că i se taie respirația iar picioarele n-o mai ascultă. Magia ascunsă a presimțirii îi
fortificase convingerea că Sfânta Fecioară nu rămăsese impasibilă față de lacrimile și
rugăciunile atâtor nopți. Cu privirea încețoșată și inima zvâcnindu-i de emoție, alerga în pași
disperați spre poartă, rostind cu vocea gâtuită:
- Gheorghe!...Mi te-a adus Dumnezeu acasă!...
Așezându-se timid și obosit pe un colț de laviță, Gheorghe își privea-n tăcere soția. Cine
putea anticipa cu ani în urmă profunda transformare? Unde se afla bărbatul de altădată
mândru și sigur de vorbele și faptele sale? Dar nici Ioana nu mai era la fel. Anii de tristețe,
aspriți de povara singurătății și spaimei pentru ce i-ar putea aduce ziua de mâine îi încrețise
pielea feții, odată cu înspicarea cam timpurie a părului. Fericirea revederii după o atât de
îndelungată și suferindă așteptare, părea a-i copleși, secându-le vorbele și golindu-le mințile
de gânduri. Așezați unul lângă altul se uitau descumpăniți, așteptând parcă un semnal de
undeva în stare să le dezlege misterul aflării lor împreună. Șuieratul vântului rece de afară se
transforma într-o muzică minunată ce le da un simțământ de liniște, după ce soarta le oferise
trăiri atât de violente și dureroase. Era un moment când sufletele lor golite de fiorul fericirii
încercau să se elibereze de povara deprimării spre a tânji la un dram de bucurie, stârnită de
tulburarea primei chemări a inimii la dragoste în pace și libertate.

***

Biblia ne învață că Dumnezeu a făcut lumina și a văzut că e bine. Apoi face apele și uscatul
și zice că e bine. La fel procedează și cu restul creațiilor Sale. Numai după ce face omul, nu
spune nimic. Să-și fi dat seama că aluatul de zămislire a omului fusese contaminat cu ceva
nepotrivit scopului inițial și, aflându-se chiar înaintea clipei programate pentru odihnă, să fi
fost prea târziu spre a demola totul, ca s-o ia de la capăt? Ori a impurificat intenționat natura
umană cu acel drăcușor, plin de curiozitate și provocator de rele, numit firea omenească,
spre a obliga pe om la scuturarea lenei edenice?
Pagubele materiale, suferința și pierderile de vieți omenești aduse de război păreau a nu fi
suficiente spre a potoli zelul unor a de a duce la groapă noblețea respectului față de necazul
altuia. Gheorghe, feciorul cel mare al lui Mărin Rogoz, s-a gândit să facă un pustiu de bine
Ileanei, văduva fratelui său, Nicolae, rămasă cu doi copii minori, prin lipsirea abuzivă a
acesteia de o bucată de teren, cuvenită în urma răposării pe front a bărbatului ei. Gânduri
similare avea și vecinul de hotar al Sandei și Dumitru Popa-Stan, cărora, murindu-le în război
ambii feciori, rămăseseră în pragul bătrâneții fără nici un ajutor.
- Iar s-a băgat peste mine Mărin al lu’ Duculeci! De data asta, cu mai mult de trei brazde!
se jeluia Dumitru, deunăzi, către Gheorghe Rusu. Zice că ce-mi mai trebuie mie pământu’,
dacă tot n-am cui să-l las!
Gheorghe îl asculta gânditor. Cât fusese plecat, armata modernizase ulița principală a
satului. O lărgise, o pietruise și-i făcuse șanțuri de scurgere de-o parte și alta. Era un motiv ca
vreo câțiva săteni să-și construiască ori să-și mute parte din gospodării ”la linie”, adică de-a
lungul noului drum. Cum Dumitru Popa-Stan deținea un loc de casă chiar pe marginea uliței
ce pornea din acest drum principal spre pădurea Giurgeni, la un moment dat, Gheorghe îl
întreabă, îmbrăcându-l c-o privire blândă și glas de miere:
- Neică Dumitre, deși ar trebui să-ți zic unchiule, n-ai vrea să-mi vinzi mie terenul de la
drum? Pe lângă bani, o să am grijă de bătrânețile dumitale și ale lelii Sanda. În plus, te rezolv
și cu Duculeci, să nu-ți mai facă necazuri.
Căzând la învoială, în două săptămâni au și făcut actele. Spre toamnă, după strânsul
recoltei, Rusu îl invită pe Duculeci să fixeze împreună mejdina. În calitate de martor este
chemat Niculaie Ceaușescu, vecinul lui Gheorghe cu noul pământ achiziționat. Ajunși la fața
locului, Rusu scoate dintr-o traistă barda și primul țăruș ce avea să marcheze hotarul, apoi
începe să-l bată-n pământ. Când să finalizeze operațiunea, la ultimele lovituri, țărușul se
rupe.
- Ptiu! Mânca-l-ar crapătul de amar! comentează Ceaușascu momentul întâmplării.
- Stai cuminte, Niculaie. E semn că s-a rupt necazul și-o să ne înțelegem bine de acum
înainte! M-am gândit c-o să se rupă vreunul și am făcut în plus mai mulți pari.
Fenomenul s-a repetat de două ori la mijloc și odată la celălalt capăt, dar nimănui nu i-a
putut trece prin cap altceva decât că-i vorba doar de-o simplă coincidență. Lucrurile aveau
să se arate-n adevărata lor lumină în primăvara următoare când s-a plâns iarăși Dumitru că i-
a fost mutat hotarul. Chemați la fața locului, cei trei ”hotarnici” încep să analizeze situația.
- Nu sunt ăștia țărușii? Doar i-am fixat împreună! Uitați-vă la ei! Nici nu i-am atins cu
plugul! Cred că nenea Dumitru și-a dat mințile pe țuică, susținea cu toată convingerea
Duculeci.
- Oare așa să fie? Ia să vii încoace, Niculaie! Rostește Gheorghe ca și cum făcuse o
descoperire importantă.
Mișcase brazda în interiorul arăturii lui Duculeci, cam la un metru depărtare de linia parilor.
Când se apropie Ceaușescu începe scobirea pământului cu ajutorul unei cazmale, apoi
continuă întrebarea:
- Spune ce vezi?
- Pare un vârf de rădăcină ruptă de ceva, își dă cu părerea Ceaușescu, neînțelegând ce-ar
vrea să-i arate Rusu.
- Vino și aici, repetă Gheorghe îndemnul către Niculaie.
- Ce comoară ați găsit mă, pe pământul mieu? se hlizește Duculeci de pe marginea arăturii.
- Hai să ți-o arăt! îi răspunde Gheorghe în timp ce lărgea groapa cu lopata, suficient cât să
scoată la iveală vârful țărușului rupt la momentul marcării hotarului din toamna precedentă.
- Ce e, mă? O așchie de lemn! Cine știe cum o fi ajuns acolo! Uite c-o dau, io, afară! adaugă
Duculeci aplecându-se ca să ridice ”așchia”.
Rusu profită de ocazie, își scoate gârbaciul de la brâu și începe a-l lovi cu sete peste șale și
fund, uimindu-l pe Ceaușescu, rămas stană de piatră.
- Tu nu mă duci pe mine, mă nenorocitule! Am tăiat special țărușii într-un fel anume ca să
se rupă, când îi bat, la o adâncime suficientă să nu-i poți vedea și nici să-i agăți cumva cu
plugul. Mai am și alte semne. Dacă vrei, ți le și arăt! Bănuiam c-o să muți parii în lipsa
noastră!
- Nu mai da! Nu mai da! horcăia Duculeci, sufocat de durere.
Vestea s-a dus ca fulgerul în tot satul. Oamenii erau împărțiți cu părerile. Unii considerau
că Rusu avea dreptate iar alții dădeau din cap dezaprobator, socotind că i se cam ”umflase
pipota”. Oricum, Duculeci n-a putut uita momentul cât a trăit. Dar nici martorul Ceaușescu.
 Sunt oameni care n-au învățat să fie mândri de ei înșiși pentru că au fost prost sfătuiți: să
se gândească la Dumnezeu ca la o zeitate preocupată mai mult de oferirea spectacolului
împlinirii miraculoase a unei așteptări decât străduința spinoasă a mântuirii prin adevăr.
Rezultatul obținut e manifestarea într-un format dualist: aprinderea lumânărilor credinței în
Cel de Sus simultan cu tendința de a-i face și diavolului cu ochiul. Solemnitatea reculegerii
prin închinare liniștită la icoane, înlocuită cu îmbrânceala gălăgioasă destinată aceluiași
scop, e un fel de trăire mai mult în umbra crucii decât în lumina călăuzitoare a ei. De aici și
confuzia privind sensul vieții: căutarea satisfacerii sinelui în dauna mântuirii. E o împlinire
formală a unui act de credință prin care se amestecă blasfemia cu sinceritatea rugăciunii.
Lucrurile stau la fel și-n relația dintre individ și realitatea lumii din jurul său: privește
succesul altuia ca un model de referință ori cu ochelarii invidiei neputincioase? Funcție de
această amplasare, poți fi îngrozit de gândul că trebuie să faci ceva spre a da un sens vieții
tale ori să te așezi în barca ignoranței ca să rămâi spectator, inclusiv la ceea ce se întâmplă cu
propria persoană. Or, aici era hotarul care-l separa pe Gheorghe Rusu de mulți dintre
consătenii săi: demnitatea. N-a tolerat niciodată să-i fie încălcată. De nimeni, indiferent de
averea sau influența socială deținută.
Într-o după amiază călduroasă a unui sfârșit de august, Gheorghe analiza dacă era cazul sau
nu să culeagă niște prune de vară din grădina casei. Aruncându-și ochii spre marginea
pădurii de la ”Pădini”, îl vede pe vecinul său, Niculaie Ceaușescu, lovind cu nuiaua un copil.
Privind mai atent, înțelese că cel bătut de vecin era chiar fiul său, Olidie. Deși simțea cum
aburii furiei îi cotropeau trupul, declanșându-i o involuntară scrâșnire a dinților, se retrase
spre fundul grădinii, gândindu-se cum să se calmeze înainte să ajungă acasă băiatul plecat de
dimineață cu vaca la păscut. Taman când Olidie închidea poarta oborului unde lăsase vaca,
”întâmplător” își face și Gheorghe apariția din grădină:
- Dacă ai săturat văcuța, însemnă c-ai făcut treabă bună. Bravo ție, Olidie! Hai la tata să te
pupe!
Luat prin surprindere, copilul îi aruncă o privire bosumflat-speriată, gata să izbucnească-n
plâns, încercând să fugă. Dar era prea târziu. Din câțiva pași hotărâți, taică-său ajunsese
lângă el și începea să-l bată ușor cu palma pe spate. Observându-i tendința de-a se feri,
Gheorghe insistă:
- Dar de ce nu vorbești cu mine? Ești supărat de ceva? Văd că te cam ferești. Te-ai lovit la
spate? Ia să vadă tata ce-a pățit băiețelul lui… ”ăl cuminte”… adăugă Gheorghe, ridicându-i
cămășuța în dreptul spatelui, de sub care începeau să iasă la iveală câteva dungulițe roșii,
semnele loviturilor primite cu nuiaua.
- M-a bătut nea Niculaie… îngăimă Olidie printre sughițurile de plâns. Mi-a găsit vaca în
marginea porumbilor lui… și… și… a zis că l-a păgubit de vreo doi știuleți…
- Păi, tu unde erai?
- O țâră mai în spate. Găsisem câteva mure… și…
Dar n-apucă să termine. O palmă puternică peste poponeț îi zguduia tot corpul iar
următoarea părea să-i taie și suflul de durere.
- Dacă ți-a căzut mintea-n cur, îl scutur să ți-o aduc înapoi în cap! Numai atunci poți
înțelege că vaca trebuie păzită și nu lăsată de capul ei!
Oftând adânc, Gheorghe îl abandonează pe Olidie, apoi ia un coș de răchită, urcă-n podul
casei, de unde coboară cu vreo șapte-opt știuleți de porumb aruncați în el. După ce
desprinde cravașa din ”cuiul ei”și o fixează de inelul chimirului, apucă de toartă coșul și se-
ndreaptă spre fundul grădinii. Cam peste un ceas iese-n uliță și pornește agale spre pădurea
”Pădinilor”. Din sens opus cobora un car încărcat cu mohor, tras de doi boi roșcați, pe lângă
care pășea vecinul său Ceaușescu. Când s-au întâlnit, Rusu îi face semn să oprească:
- Stăi o țâră, Niculaie! Vreau să lămurim ceva, îl interpelează Gheorghe, plimbându-și mâna
pe cravașă.
Aruncându-i o privire suspicioasă de sub pălăria trasă pe ochi, spre a se feri de lumina
puternică a soarelui, Ceaușescu se așează-n fața boilor, comandându-le staționarea:
- Hooo! Mânca-v-ar crapătul de animale hupite! După care adăugă, urmărind cu mare
atenție orice mișcare a lui Rusu: să nu dai, Gheorghe!
- Păăăi, aș avea… vreun motiv? Dar înainte să-mi răspunzi la asta, te întreb altceva: de
când ne știm noi ca vecini și… să-mi spui sincer, am avut vreo cârcotă?
- Nu! Nu! Niciodată! Ne-am înțeles bine. Frați, de eram și nu ne aveam așa bine! Dar acu’?
De! De! Mânca-o- ar crapătul de supărare! Mă, mă…luă iute când văzui vaca-n porumbi și…și
îl atinsăi, o țâră, pe fiu-tău!
- Ia dejugă, Nicolaie! Pune o mână de mohor în fața boilor și…. hai să vedem paguba!
- Hea! Nu e nici o pagubă! Două-trei fire de porumb!
- Însemnă că n-aveai motiv să-l bați pe Olidie, răspunde Gheoghe, desfăcând cravașa din
inelul chimirului.
- Să nu dai! Să nu dai!
- Atunci, fă cum ți-am spus! Și-o să fie bine!
Ceaușescu își da seama că-ntr-o confruntare directă cu Rusu n-ar fi avut nici o șansă. De
aceea căuta disperat cu privirea-n jur să vadă pe cineva ca să-l cheme-n ajutor. Cum nu reuși
să descopere nimic, n-avu decât să se conformeze, în timp ce bărbia începea să-i tremure de
emoție.
- De! De! Mânca-o ar crapătul de supărare! N-aveam io necazurile mele? Asta îmi mai
trebuia acum!
La terminarea operațiunii cu dejugatul, Gheorghe își luă vecinul de braț spunându-i pe un
ton calm, dar ferm, să-i arate locul unde-i mâncase vaca porumbii:
- Mă, Niculaie! Pe semne că-ți e sufletul apăsat de ceva foarte greu! Altfel nu înțeleg de ce
tremuri așa, că mie-mi bate normal inima, adăugă Rusu îndreptându-i mâna spre pieptul
său.
După ce-au verificat paguba, se îndreptau amândoi spre grădina lui Rusu, de unde ,
Gheorghe scoase la iveală coșul cu știuleți:
- Uite, Niculaie! Pe lângă cei patru porumbi mâncați de vaca mea, eu îți dau în plus,
gândindu-mă că poate n-am numărat bine. Ia-i și ne considerăm descurcați. Adineauri ai
recunoscut că n-am avut vreo cârcotă de când ne știm. Dacă vrei să fim prieteni și buni vecini
ca și până acum, ține minte vorba asta: copii mei au stăpân. Mâine, dacă unul din ei îți dă și
foc la casă, să nu-l atingi nici c-un deget. Vii să-mi spui mie!
Ceaușescu i-a supraviețuit mulți ani lui Rusu. Bătrân fiind, când își aducea aminte de el, îi
dădeau lacrimile:
- Om ca Rusu nu cred să mai aibă Cremenarii curând. Drept, cinstit și mândru. Aveai ce să-
nveți de la el. Dar dacă-l călcai pe coadă, nu scăpai să nu-ți iei plata. Au pățit-o mulți.
Inclusiv Titu lu’ Borănescu. Toată boieria lui n-a avut valoare în fața lui Gheorghe. S-au zis, se
spun și s-or mai zice multe despre el, dar noi, dacă ne-am respectat ca oameni și vecini, pot
să jur că nu ne-am certat niciodată.
Întotdeauna, când răul tinde să prevaleze binele, apare neliniștea care ne tulbură gândurile
cu temerea sfărâmării propriului viitor chiar înainte ca el să se fi născut. Constituie exact
capcana pătimașului ce se abandonează de sine la voia întâmplării, iluzionându-se cu
închipuirea mântuirii prin propria-i suferință. De aici se naște nevoia formalismului său de-a
se-nchina Domnului prin gestul specific hămesitului pârjolit de spectrul foamei care vrea să
apuce doar pentru el ultima bucățică de pâine. Această nesinceritate, pe lângă afișarea unui
primitivism agresiv în locul gestului firesc și civilizat al momentului, nu-i aduce nici privilegiul
vreunei minuni, indiferent de durata cerșirii ei sub forma târârii coatelor și genunchilor
înainte de-a reuși să pupe moaștele sfinților.
Fiecare generație e tributară proprie-i înțelepciuni. Moravurile adoptate ar putea fie să-i
diversifice infirmitățile sufletești ori să-i transplanteze minții profunzimea lucrurilor. Alegerea
survine când crede că orice schimbare poate așeza lucrurile exact pe făgașul propriilor visuri.
Nerăbdarea conduce, de cele mai multe ori, spre o agitație neîntreruptă, generată de frica
neîmplinirii atâtor aspirații gratuite și inutile, născute din precaritatea unor nevoi create
întruna. (O dorință împlinită naște alta, transformând fericirea trăirii în povara unei
permanente nemulțumiri). Orbiți de convingerea în temeinicia unei judecăți impulsionate de
atingerea nevoilor momentane, mulți oameni nu reușesc să vadă viclenia noilor capcane
unde aparențele sunt amestecate cu realitățile și efemerul cu trăinicia. Este ceva similar
zilelor noastre când atâția tineri se lasă atrași în plasele pierderii timpului cu fleacurile
ocupaționale prezentate asiduu de mesagerii consumerismului sub forma ”știrilor”din lumea
mondenă. Transformați în slugi ai aparențelor, au mari șanse să eșueze la traversarea
vâltorilor propriei existențe fiindcă speranțele lor, zămislite pe o falsă viziune, nu-și pot găsi
un rol nou pentru viitor.
Viața are farmec în măsura în care suntem în stare să-i uităm mizeriile, lăsând fascinația
lucrurilor frumoase să ne inunde sufletul și să rămână acolo. Numai că nestatornicia firii
umane tinde să ne împingă la mari confuzii privind mersul lumii. Ca urmare, în locul
iluminării, crește riscul cheltuirii resurselor pentru adjudecarea unor vise mai mult fanteziste
decât raționale. În această categorie intră lejer și mișcarea legionară, dezvoltată pe falsitatea
învinuirii unei etnii de toate relele lumii. Propovăduind o nouă ordine de așezare a valorilor
omenești, a prins în plasă destule spirite înclinate către sclipiciul iluziilor, în locul poverii
străduințelor. Încântați de-o asemenea perspectivă, un învățător și câțiva localnici din
Cremenari, au decis ruperea de trunchiul convingerilor moștenite spre a se împodobi cândva
cu laurii unor stabilimente străine tradiției preluate din străbuni. Organizați într-o mică
„celulă” legionară, încercau tiptil să ademenească și alți consăteni către noua viziune a
dreptății sociale.
- Ce zici, Gheorghe, de legionari? La mintea ta, dacă te-ai da cu ei, ai putea să ajungi om ca
lumea, l-a interpelat Ilie Baltac, pe Rusu, ceva mai discret, într-o bună zi.
- Te-ai smintit, Ilie! Ce să caut, mă, alături de mârțoagele nemțălăilor? Io, care m-am luptat
cu nemții și am mâncat pâine de lagăr la ei!... Mă, știi și tu, că doar nu ești de ieri sau azi:
conservatorii a fost partidul boierilor, liberalii al ălor cu școală multă, la bolșevici se duc
prăpădiții iar la legionari doar smintiții. Mă, când nu știi ce iarbă mănânci, mai bine scuip-o
ca să nu te doară burta-n ziua următoare.
La mai bine de-o lună, Gheorghe, aproape că uitase această discuție. De altfel, nici Baltac
nu i-a mai zis nimic. Să fi fost doar o vorbă, aruncată la băutură cu scopul de-a se lămuri
chiar el, înainte să răspundă vreunei propuneri făcută și lui de altcineva? Oricum, Ilie Baltac
nu se afirmase până atunci și nici după aceea, ca simpatizant al Legiunii. Sărmanul Rusu! N-
avea să plătească pentru propriile greșeli, ci să împlinească jocul de ruletă rusească al
destinului său.
Întâmplarea a avut totdeauna un rol important de jucat în viața oamenilor. Ea a fost sita
care a cernut bucuriile de necazuri sau fericirea de suferință. Tot ea ne scoate-n față răul sau
ne ajută să trecem pe alături de el. Dar asupra firii omenești își pierde influența, motiv
pentru care o nenorocire, în loc să poată fi potolită de gândurile bune, se lasă ațâțată de
focul invidiei, lăcomiei sau altor păcate rezultate din acțiuni săvârșite când judecata se
sprijină pe rațiuni confuze.
Pădurea din jurul Cremenarilor a fost permanent o sursă de venit a tuturor locuitorilor, dar
pentru cei care o administrau constituia un adevărat privilegiu. La Ocolul Silvic Stoiceni,
căruia îi fusese arondat întregul fond forestier al zonei, se anunțase lărgimea schemei c-n
post nou tehnico-administrativ. Ion Mărăcine, vechi silvicultor și prieten cu Ghică, feciorul cel
mare al lui Rusu, care lucra undeva la munte în calitate de subinginer silvic, făcea diligențe să
fie adus acesta pe noua funcție de la Ocol. Pe de altă parte, Olidie, al doilea fiu al lui
Gheorghe Rusu, trăgea nădejde ca peste câteva luni să ia locul unui pădurar ce urma să iasă
la pensie.
- Să vedeți voi ce-o să-i crească nasul Veneticului de n-o să mai poți ajunge nici cu prăjina la
el! În plus, nici o muiere n-o să-i scape din gheare, de-o prinde-o cumva la lemne sau cu
vitele prin pădure!
- Nu mai pui că și gineri-s-o, Costică Bociu, brigadieru’……
- Lasă-l p’ăla! E-n pădurile Băbenilor. În plus, de când a murit nevastă-sa, Onița, nu prea se
mai are bine cu ai lui Rusu.
- Crezi dumneata! Păi nu-și aduce mereu copiii p’acilea? Că mai blodogorește a bătrână că
fi’e-sa a murit din cauza lui Costică,… e altă poveste!
Vorbe, bârfe, închipuiri. Rostite șoptit sau în gura mare, încrețeau frunți și înveninau suflete
cu otrava invidiei. În special ale câtorva inși locali, implicați în afacerile cu lemne, bântuiți de
spectrul temerilor că accederea feciorilor lui Rusu în panteonul silviculturii zonale le-ar putea
îngusta filonul îmbogățirii. Pe de altă parte, aceștia se aflau și-ntr-o gâlceavă, ceva mai veche,
cu-n fruntaș legionar local, ce-i tot amenința cu pușcăria în preconizata ”Românie
Legionară”. Cum Rusu nu-i suporta pe legionari, un conflict cu iz politic, în urma căruia
Veneticul să iasă bine ”scărmănat”, constituia o bună ocazie să tempereze pentru moment
lucrurile. Metoda cea mai eficientă în asemenea situații se bazează pe inflamarea spiritelor.
Piperând judecata oamenilor cu ingredientele fricii, le provoci automat zgândărirea
sentimentelor cu ghimpii aversiunii față de posibila amenințare. Iar cel mai simplu mijloc e
zvonirea unor lucruri incredibile despre cineva. Când îndoiala pătrunde-n suflete, ulterior e
greu, chiar imposibil, de făcut deosebirea între adevăr și minciună. În cazul lui Gheorghe
Rusu, faptele trecute se puteau racorda perfect cu închipuiri prezente, suficient să isterizeze
o stare de spirit și așa intens agitată de spectrul pornirii unui nou război. Problema e că, răul,
odată declanșat, nimeni nu-l mai poate stăpâni. Dacă se adaugă și rolul întâmplării, care
aduce omul nepotrivit în locul și momentul nepotrivit, dezastrul devine imposibil de evitat.
E primăvara lui 1939, sâmbătă după prânz. În aer se simte mirosul de verde crud, adus
sporadic de palidele adieri ale vântului. Guriță Băiete, Ion al Radii, Ilie Baltac și Mitroi
Cioplean, stau pe marginea șanțului aflat peste drum de moara lui Gerea și împart ”frățește”
o sticlă de rachiu, pasând-o de la unul la altul.
- Mai ușor, Guriță, să nu te-neci! rostește Cioplean, făcându-le cu ochiul celorlalți, care
izbucniră-n râs.
- Doal o gulă loai, nea Mitloi! Nu te supăla pe mine! răspunde Guriță, ațâțând și mai tare
hazul.
- Lasă-l, Mitroi, să se sature și el! Dacă o mai trebui… merg io să aduc alta, că… am ”cont”
deschis la Gerea, intervine Baltac, îndreptându-și bărbia spre Ion al Radii, despre care știau
toți că lua de multe ori țuică pe datorie în sat.
 - Mai bine te-ai îngriji de muiere. Am auzit că umblă Rusu și după fusta ei, replica Ion,
mângâindu-și mânerul cuțitului aflat în teaca agățată de chimir în dreptul șodului, apoi
adăugă:
- La câte se zice că a făcut și a dres, ar fi cazul să-i crestăm o țâră pielea și să i-o sărăm ca la
porc, pentru că asta e, un porc!
- Stâmpără-te, Ioane! De unde știi tu ce și cui face Gheorghe ceva? Ai văzut cu ochii tăi or ț-
ai dat mintea dup-a muierilor? îi retează vorba Cioplean, scurgând ultimele picături de
rachiu.
- Auz, auz, stai să-ți spui și io. Ăștia ai lu’ Lusu o să puie mâna pe păduli și n-o să ne mai
atingem de un sulcel, intervine Guriță privind înciudat la sticla golită.
- Nici cu vitele n-o să mai putem intra în pădure, iar în privința lemnelor….îl completă
Baltac, întrerupt brusc de Cioplean:
- Poate-n pădurile statului… Da’ cu pădurea mea ce treabă o să aivă ai lui Rusu? Mi-o
curăț… îmi duc uscăturile acasă… și…, dac-o să mă prindă cu vaca acolo or să mi-o ia la obor?
- Da! răspunde Guriță, așteptând cu nerăbdare să se amestece-n vorbă. Auz, auz… n-ai voie
și… gata! De nu mă cledeți… hai în deal la… domn învățătol… să vă spuie și el…
- Poate aflăm și cum era să se bată cu Rusu când au dat nas în nas la aceiași muiere, sare
Ion al Radii, râzând singur și cu ochii-n zare, imaginându-și scena cu figurile celor doi.
- Bă, io crez că voi vreț să mai beți ceva gratis. Ducețâ-vă! Când ne-om mai vedea, să-mi
zâceț și mie cât a loat învățătoru’ de bun dân ce-auzâi io aici, concluzionează Cioplean
ridicându-se și orientându-se către casă.
Ușor agitați de neîncrederea lui Mitroi, ceilalți îi urmează exemplul, dar pornesc în direcție
opusă, spre locuința celui în care-și puneau nu atât speranța iluminării, cât a unei bune ocazii
pentru-n supliment de rachiu. Odată ajunși acolo, gazda, aflând ce-i frământă, îi liniștește cu-
n zâmbet ce voia să marcheze superioritatea individului în stare să înțeleagă funcționarea
mecanismelor care ordonă desfășurarea faptelor. Bătându-i părintește pe umăr, îi poftește-n
curte, invitându-i să ocupe un loc în tindă, unde se afla și Gheorghe Barbu, un om săritor la
rezolvarea multor probleme gospodărești, când domnul învățător deschidea gura. Umple,
apoi, cu țuica din sticla de pe masă, ceștile tuturor, luate de pe raftul alăturat și,
îndemnându-i pe toți să le ridice, rostește rar și apăsat, aproape ceremonios:
- În curând, sabia de foc a Arhanghelului va lovi necruțător, purificând nația de balastul
dezordinii create în urma așezării greșite a valorilor omenești. Grăbiți-vă să-i fiți alături toți
cei care vă doriți împărtășirea cu agheasma izbăvitoare și plină de virtuți a neamului nostru!
Sus frunțile și inimile! Deschideți-vă sufletul să fiți gata a primi sfânta cauză a dreptății
divine, prin grai legionar!
Observând privirile mirate ale proaspeților săi musafiri, învățătorul adaugă, reumplându-le
ceștile:
- Gândiți-vă câte nedreptăți au făcut poporului nostru grecii fanarioți ori alții ca ei, pripășiți
de aiurea pe sfintele plaiuri românești! De aceea susțin că orice venetic este indezirabil!
Constituie chiar un veritabil pericol! Tu-l primești în casă de milă iar el ți-o dă peste cap,
pretinzând că-ți face ordine. Printr-o asemenea comportare devine la fel de vinovat ca și
jidanii pentru răstignirea Celui venit să mântuiască lumea.
- Blavo! Așa e, dom’le învâțătol! Auz, auz, vă spui io: veneticu’ lu’ Lusu nu numa’ că e
dlacu’ gol, da’ e și jedan! se entuziasmează Guriță.
- Atunci să-i crestăm o țâră pielea și să-i dăm cu sare…., își reia Ion al Radii afirmația
precedentă, afișând o privire încordat-surâzătoare, specifică individului convins c-a făcut cea
mai bună glumă.
 - Metaforic vorbind… problema s-ar putea pune și așa, dar… în cazul de față, cred c-ar fi
suficientă doar o sperietură… Ca să nu mai vorbească de rău legionarii… În plus, ar putea fi și
un avertisment perfect valabil și pentru alții care-și cam iau nasul la purtare pe aicea…
răspunse gazda privind undeva-n gol, semn că-n minte îi încolțise o idee interesantă.
- Mie-mi ajunge! răsună vocea lui Barbu în timp ce se ridica de la masă cu ceașca
răsturnată cu fundul în sus. Am plecat! Rămâneți cu bine!
- Stai bă! Un’ te duci? Că nu s-a telminat lachiu’ din sticlă, încearcă să-l oprească Băiete
trăgându-l de mânecă.
- Lasă-l Guriță. El e cu treburile lui, noi cu ale noastre, intervine Ilie care tăcuse până atunci.
- Auz, auz, vă spui io că om mai deștept ca domnu’ învățătol n-ai să vezi pe fața pământului.
Și ale un suflet ca nimeni altul. Melită statuie!
- Lasă, Guriță, lingușeala! Spune că mai vrei de băut și-ți dau, îl întrerupe stăpânul casei c-
un licăr luminos în ochi. Apoi continuă pe un ton vibrând de-o emoție ascunsă:
- Ilie! Ce-ar fi să ne vedem, noi, ăștia și…,încă vreo câțiva…, dar…,serioși, înțelegi ce vreau
să-ți spun? Zic să ne-ntâlnim într-o zi, după ”Florii”, la Mitroi Lăzăroiu. Să mai vorbim de una
sau alta… Am auzit că aduce un vin bun de la Orlești. Fac eu cinste. Poate joi sau vineri. Dac-
o să-ntârzii cumva, mă așteptați acolo. Eventual îi și trimit vorbă să vă servească până ajung
și eu. Nu mă refuză, că… mi-e dator.
Sufletele oamenilor au completa libertate de-a-și găsi fiecare propria fericire. De aceea
caută, caută… Unele ajung să îmbătrânească, obosind în căutări, dar pentru cele care o văd
în lucrurile simple, după un timp, devine certitudine. Într-o lume atinsă de putreziciunea
egoismului nepăsător față de suferința celui de lângă tine, viața omului nu poate însemna
mai mult decât o valoare comercială. De aici și tendința multora de a-și căuta fericirea doar
în sațietatea nevoilor existențiale, tot mai crescute și pretențioase, suprapuse uneori și
ambițiilor de putere sau dominare. Dacă suferința materială poate trece odată cu eliminarea
cauzelor care generează îngrijorarea neîmplinirii, cea spirituală e mai de durată, fiindcă e
zidită din cărămizile profunzimii trăirilor sufletești în raport c-o lume avidă de permanentă
schimbare. La rândul ei, nestatornicia aduce imprevizibilul transformărilor: dărâmarea
încrederii și inducerea stării de nemulțumire, care întrețin suferința în loc s-o atenueze! De
aceea sunt rari oamenii cu viziune. Ei știu cum să acționeze pentru evitarea conflictelor
viitoare. Cine-i descoperă și-i urmează află din timp la ce să se aștepte, pe când ceilalți
trăiesc neplăcerea surprizelor aduse de neprevăzut.
Gheorghe Rusu era exact la mijloc. Simțea vibrația răului adus de ciocnirea dintre ideea că
epoca bazată pe dreptatea aspirațiilor naționale trebuia să înceteze, spre a fi înlocuită cu
dreptul izvorât din recunoașterea noului principiu al diferențierilor rasiale. În același timp,
experiența de război și prizonieratul, îi dezvoltaseră convingerea că civilizația și cultura
germană n-aveau cum să adere la o asemenea aberație:
- Nemții scot capul să-și spele onoarea înfrângerii și să arate celorlalți că au renăscut din
cenușa propriilor suferințe. ”Suntem tari! Ca să nu aveți necazuri cu noi, lăsați-ne în pace! Să
ne facem viața cum dorim”! Cam așa le înțeleg io gesturile de azi.
Nu-i lipsea viziunea conflictelor viitoare, dar era convins că acestea se vor desfășura
conform eticilor anterioare prin care mai trecuse. Încrezător în steaua lui, mergea mai
departe fără a lua în seamă manifestările ticăloșiei apărută din îngemănarea fricii cu excesul
de zel prostesc născut din miezul invidiei câtorva blestemați de soartă la neputință. Adept al
rolului jucat de istețime pentru așezarea lucrurilor în viță, refuza să ia în seamă lesele
pericolelor întinse într-o lume confuză și îmbătată de un suflu fantezist al modelării viitorului
în forme necunoscute.
 Într-adevăr, era o perioadă când omenirea intra de la o zi la alta într-o instabilitate politică
însoțită de transformări atât de radicale încât au declanșat schimbarea destinului mai multor
generații. Marea Criză Economică se încheiase afișând concepte noi de guvernare bazate pe
fixarea altor poli de putere ce urmăreau să dicteze lumii rosturi diferite celor tradiționale. În
Orientul Îndepărtat militarismul japonez desfășura un război nemilos de cucerire a unei părți
importante din China iar în Europa, Germania hitleristă ocupase Austria și Cehoslovacia. Nici
Rusia sovietică nu se lăsa mai prejos. După intrarea-n Țările Baltice, amenința serios
Finlanda. Cu alte cuvinte, abia trecuseră douăzeci de ani de la încheierea unei conflagrații
catastrofale pentru întreaga omenire, că alta bătea la ușă. Vârtejul isteriei n-avea cum ocoli
România, mai ales când dictatura regală, marginalizând rolul partidelor apărătoare a
democrației, lăsa cale liberă ascensiunii unei forme de umanism ideologizat, fapt ce inducea
o stare demoralizatoare, cu tendințe de-a infecta întreaga țară. Limbajul bombastic al
propagandei legionare amețise multe minți captive-n chingile confuziilor. Atrași cu amestecul
dintre ideea luptei contra corupției și dreptatea divină, o serie de oameni, în special tineri
școliți, vedeau în mișcarea legionară mijlocul salvării nației de la prăbușirea-n haosul
instabilității social-politice. Moșnenii Cremenarilor, refractari la orice lucru intrat în conflict
cu spiritul lor moștenit de la înaintași, priveau cu toleranță și nepăsare noile idei propagate.
Nici Gheorghe Rusu nu făcea excepție, dar se juca cu focul fără să vrea. Ironizând ”băgăcioșii
cu minte puțină”, socotiți de el un fel de pierde-vară inofensivi, neglija acumularea
resentimentelor stârnite din țesătura confuziilor rezultate prin amplificarea unor zvonuri
care-l vizau direct. Pe de altă parte, postura de ”om periculos” îi zgândărea orgoliul de bărbat
puternic , în stare să inducă teama oricui îndrăznea să i se așeze-n cale.
Ioana s-a trezit în duminica Floriilor ceva mai devreme ca de obicei. Era speriată și agitată.
Visase că-și rupsese intenționat mâna dreaptă spre a o folosi ca mătură. Ba, nu! Era greblă.
Oricum, important era faptul c-o mânuia ușor și făcea bună treabă cu ea. La un moment dat,
un nor alb și pufos, i s-a așternut la picioare. Și ea s-a urcat pe el și a început să joace. Și, dă-
i, și joacă! Nici chiuiturile nu-i lipseau. Deodată a observat că nu mai avea grebla. Și s-a pus
pe un jelit… Mai rău ca la înmormântare! Nu-i părea rău de mâna ruptă, cât după unealta
făcută din ea. Dorea să-i arate lui Gheorghe al ei că nu se slutise degeaba.
- Doamne! Ce să-nsemne asta? Să fi pățit ceva Ghică, acolo la munte, unde-i plecat de
atâta timp? Mai sunt și… fiare sălbatice… prăpăstii… Aoleo! Mă, Gheorghe! Gheorghe, mă! Ia
scoal-te și spune-mi: or mai fi bombe d-alea, ne-splodate, acolo pă unde umblă Ghică?
- Ce-ți veni, fă, cu bombele? Știi tu ce-s alea? Cred c-aiurezi! îi răspunse bărbat-său cu ochii
cârpiți de somn.
- L-am visat rău pe Ghică!
- Păi nu e singur acolo, femeia lui Dumnezeu! A-nvățat atâta carte ca să țâie hârtiile, să fie
șef peste alții, nu să doboare lemnele cu securea!
Vorbele soțului n-aveau darul s-o liniștească. Se sculă din pat, spuse o rugăciune, se-
nchină, apoi sărută icoana Sfântului Gheorghe, agățată-n perete, spre răsărit. Ieși afară s-
arunce grăunțe orătăniilor curții și să prepare soarba porcilor. Restul treburilor o să le lase-n
grija lui Dumitru, feciorul cel mic, abia trecut de șaișpe ani. Avea multă încredere-n el că n-o
să lase nimic neisprăvit din ce trebuia făcut.
- O, Doamne! Ce-a zburat timpul! Abia mai am vreme să mă pregătesc pentru biserică!
Orice-ar fi, am să dau un acatist pentru sănătatea lui Ghică. Simt așa… o apăsare a răului,
gândea Ioana iuțindu-și pașii spre odaia din fund, undea ținea hainele, ”ăle bune” ,ale
întregii familiei.
Când a revenit de la biserică, negăsindu-și omul în casă, iese afară să-l caute prin curte.
 - Gheorghe, mă! Unde, ucigașu’, te băgași? Aha! Stăi acolo, că vreau să-ți spui ceva. Când
mă-ntorceam spre casă, îmi aținu calea Mărin Gerea să mergi pân’ la el. Cică vrea să vorbiți
dacă mai lom sau nu, pădurea aia a lui, dintre a noastră și a lu’ nașu’ Moatăr, de la Puțu’
Băneascăi.
- Acu’ să merg?
- Când vrei. Da’ să nu-ntârzâi mai mult d-un ceas, c-ar vrea să meargă nu știu unde. Cică se
grăbește s-o dea, că-i trebuie banii.
Schimbându-și țoalele cu cele de duminică, Rusu călca agale spre poarta din fața casei.
Înainte s-o deschidă, Ioana iese din casă și-i strigă de pe prispă:
- Ai grijă, Gheorghe, ce și cu cine vorbești! Să nu te-ncontrezi cu nimeni. Nu știu ce-o să se-
ntâmple, dar io am așa o încordare pe suflet. Pe lângă visul rău, de azi-dimineață, mi se bate
ochiul într-una. În plus, parcă și câinele ăsta trage a rău. Poate l-ai auzât și tu cum urla, az-
noapte! Așa a jale și pustiu că… m-a luat cu friguri.
- Prostii muierești! Lumea se-ngrijorează că vin vremuri mai grele ca rândul trecut și ea mă
ia cu snoave băbești, gândea Gheorghe, văzându-și de drum și fără să-i mai răspundă în
vreun fel.
Primăvara își accentua prezența cu zile însorite, ciripit de păsărele și aromele pământului
reavăn. Pacea și liniștea părea a înlocui multe din temerile sufletești, mai ales de când noul
prim-ministru, Armand Călinescu, recunoscut ca adversar al Gărzii de Fier, îndemna la
încredere, promițând stabilitate. În plus, a doua zi începea Săptămâna Mare, perioadă când
orice creștin e chemat să devină mai bun și iertător prin rugăciunile și slujbele de retrăire a
patimilor Mântuitorului.
Întorcându-se voios de la întâlnirea cu Gerea, înainte să se lungească-n pat după servirea
mesei, Gheorghe Rusu își necăjea consoarta glumind pe seama viselor ei îngrijorătoare:
- Ioană, la noapte să visezi că ți-ai rupt și piciorul. Poate o fi semn să cumpăr undeva și vreo
bucată bună de pământ, după înțălegerea de azi cu Gerea.
- Păcătuiește, Gheorghe! Păcătuiește! Și-n sfânta zi a Floriilor! N-o să te rabde Dumnezeu
dacă iei în derâdere semnele trimise prin vise. Supărându-L , o să-ți putrezească oasele mult
mai iute decât îți va putea trece prin gând! Că tu nu crezi…
I-ar fi spus mai multe, dar zgomotul sforăitului a convins-o că nu mai avea cine s-o asculte.
Băutura și masa îmbelșugată își produseseră deja efectele.
Pe lângă o formă de recompensă mângâietoare pentru munca aspră a pământului, alcoolul
a reprezentat totdeauna în rândul sătenilor și un mijloc de socializare. Dintre toate tipurile
de băuturi, locuitorii Cremenarilor au preferat țuica. Le-a fost cel mai la îndemână.
Producerea ei, necesitând doar efort, nu și bani, părea destul de ieftină, motiv pentru care
putea fi găsită în orice gospodărie. Cantitatea deținută depindea atât de vrednicia fiecăruia
la îngrijitul prunilor și strângerea fructelor, cât și de înclinația fabricantului către consum.
Bruma neașteptată din primăvara precedentă topise florile prunilor, afectând serios
producția de rachiu a Cremenarilor. Oferta diminuată, atrăgea creșterea prețului. De multe
ori în dauna calității produsului. Gheorghe Rusu profitase de ocazie să facă bani frumoși pe
țuica obținută din porumb și grâu încolțit, după tehnica știută doar de el, dar lipsa prunelor îl
obligase la întreruperea activității din teama să nu atragă suspiciunea autorităților care,
printr-un control inopinat, ar fi condus la dezvăluirea secretului său.
Lipsa rachiului din sat, în preajma apropierii Paștelui și-n toiul muncilor agricole de
primăvară, a indus minții lui Mitroi Lăzăroiu ideea unor câștiguri din comerțul cu vin. Având
pe cineva de încredere la Orlești, începuse să aducă la el acasă câte un butoi, pe care-l
vindea la un preț ce părea convenabil oamenilor din sat. Ducându-se vestea că vinul e bun,
zilnic avea-n curte doritori de șuiete în jurul unei sticle umplute cu licoarea lui Bachus.
Către amiaza Vinerii Mari, Gheorghe Rusu se-ntorcea spre casă după ce băuse cu Mărin
Gerea adălmașul ocazionat de încheierea afacerii lor cu pădurea, convenită de ziua Floriilor.
În curtea casei lui Mitroi Lăzăroiu, fratele său Nae, poreclit și Ițîc, din cauza părului roșcat, se
adresează lui Baltac:
- Ilie, învățătorul nu crez că mai vine! Și-o să vedeți pe dracu! De n-oți plăti voi chilele de
vin băute până acu’, să nu-mi mai zîceți mie pe nume!
- Și cum o să te strig? Ițâc? Se repede Ion al Radii râzând cu poftă.
- Auz, auz! Volbiți de dlacu și… iel tlece pă dlum! le atrage atenția Guriță.
- Rusule, dacă tot te-ai înnoit de Paști c-o pădure, ai face bine s-o uzi măcar c-un kil de vin.
Nu d-alta, dar să nu-ți ia foc de la vr-un trăsnet, îl apelează pe trecător Ilie Baltac, agitând
prin aer sticla goală.
- N-are cu ce mă, Ilie! Nu-ți dai sama că și-a lăsat ultimul sfanț la Gerea? se amestecă Ion al
Radii, afișând un zâmbet batjocoritor.
- E pârlit sau zgârcit? Intervine Ițâc, făcând cu ochiul celorlalți.
- Îi ie flică…
- De cine să-mi fie frică, măi pelticule? De niște vânători de rachiu ocazional? aruncă
vorbele Gheorghe Rusu, cotindu-și drumul spre curtea lui Lăzăroiu, taman când acesta își
făcea apariția în ușa casei. Înaintând cu pași apăsați către grup, se adresează gazdei c-o
privire semeață peste umăr și-un glas poruncitor:
- Mitroi, adu câte-o juma de kil la fiecare! Dar să fie-n ulcele d-alea noi, de la Moși, ca să nu
bem și păcatele altora. Ne-ajung ale noastre! Atâtea câte avem fiecare!
Odată ce cârciumarul de ocazie se conformează, Gheorghe îl ia-n primire, întinzând spre el
mâna cu suma potrivită, semn că mai trecuse pe acolo:
- Mitroi, sper să merite licoarea asta banii care-i ceri!...
- Da’ pretențios ești nene!... Și… ce glas de stăpân scoți de la un timp!... Intervine Ion al
Radii înainte ca gazda să apuce a spune ceva.
- Vlea să fie șef pe toată pădulea, sare Guriță, scoțând la iveală o încordare mocnită ce
părea a-i apăsa de multă vreme sufletul.
- Stați, bă, așa! Ne cinstim sau ne certăm? se amestecă Nae Lăzăroiu, apucând ulcica de
toartă și ridicând-o în aer.
- Atunci să fie într-un ceas bun și să-mi fie ferită pădurea de trăsnete, îl completează
Gheorghe imitându-i gestul.
Deasupra lor, ramurile zarzărului abia înflorit se legănau în adierea vântului cu miros de
pământ reavăn, pe fundalul ciripitului câtorva vrăbiuțe puse pe harță în vârful părului din
vecinătate. Ion al Radii scoate cuțitul din teaca agățată la chimir și-ncepe să-l joace nervos
dintr-o mână-n alta, ca și cum ar aștepta, plin de încordare, clipa să-și ducă la împlinire un
plan minuțios pregătit. Mintea lui îl asemuia pe Rusu cu-n copac ce-și întindea ramurile doar
să umbrească străduința altora de-a se putea remarca în vreun fel între ceilalți săteni. Era
acel soi de invidie neputincioasă ce zgândărește închipuirea inșilor mai mult guralivi decât
făptuitori.
Așezat pe același buștean cu Nae Lăzăroiu, Gheorghe se vedea pornit pe un drum al vieții
lipsit de răscruci, bifurcații sau loc de întoarcere. Nu avea de ales. Împins de mâna invizibilă a
destinului, trebuia să meargă mai departe. Fermecat de ideea pătrunderii în centrul atenției,
desconsidera amenințarea spuselor pe seama sa. Fără a simți vreo clipă că aurul propriei
existențe se transformă în sunetul de aramă al clopotului ce vestește finalul, plutea în nori
de vise, trecând nepăsător pe lângă atâtea resentimente stârnite în sufletele multora din sat.
Dar, ca-ntotdeauna, fatalitatea avea să-și joace rolul său: o instigare banală a orgoliilor, într-
un moment de plutire a minții în aburii alcoolului.
După ce aruncă din scurt și-n treacăt: ”ești prost, Guriță! N-am eu treabă cu pădurile
oamenilor!”, Rusu îl fixa cu privirea pe Ion al Radii, ghicindu-i, parcă, frământările interioare:
- Ioane, dacă vedeai cum arată moartea, ai aprecia mai mult valoarea vieții. În plus, ai
putea să știi că un cuțât are și întors, nu numai dus!
Vocea îi suna ciudat. Avea un amestec de mânie și povață. Înghițind ultima gură de vin, se
ridică să plece, adăugând:
- Când lucrurile stau prea aproape de tine nu le poți vedea suficient de clar și s-ar putea să
le încurci între ele. Uite, nu spun că nu-mi place averea, dar… mai rău… nu-mi plac grijile! Și-
n special să se simtă copiii mei mai prost decât alții.
C-o privire de animal înspăimântat, Ion vâră iute cuțitul în teacă, încercând să bâiguie ceva,
dar i-o luă înainte Ilie Baltac, schimbându-și aspectul de ins lovit cu-n retevei în stomac, de
adineauri:
- Ești și ai rămas un venetic ce nu înțelege rosturile satului. Dacă speri c-o să schimbi
lucrurile cum îți convine doar ție… te înșeli…
- Ți-ai băut mințile, Ilie! Scornelile și minciunile altora te-mpiedică să vezi adevărul chiar de
te-ar lovi și peste nas.
În clipele în care Gheorghe ieșea pe poartă spre a-și continua drumul spre casă, deruta și
surprinderea legase limbile tuturor. Pe chipul său lucea o mândrie sigură și puternică,
suficientă a stârni celorlalți mânia și furia. Prinși în lanțurile nedumeririi, își aruncau unii-
altora priviri neliniștitoare, semn că-n mintea fiecăruia, întrebări și gânduri se ciocneau
zgomotos ca niște bare metalice. Primul care iese din strânsoarea frământărilor e Ion al
Radii:
- Te-a făcut prost, Guriță! Dacă n-ai curajul să-i zici nimic, chiar că ești prostul satului!
- N-a ajuns prea departe! L-am putea prinde, dar Guriță e o cârpă pe care se șterge Rusu la
cur oricând vrea, pune gaz Nae Lăzăroiu pe focul ciudei lui Băiete.
- Io, câlpă? I-alăt io lui! sare-n picioare Guriță, pornind cu pași mari și nesiguri să-l ajungă
din urmă pe Gheorghe.
Ceilalți îl urmară, hotărâți să-i fie în preajmă.
- Să vezi ce-o să-l smotocească Rusu! Ca mâța pe șoarece! adaugă Lăzăroiu, ascunzându-și
cu greu bucuria pentru spectacolul închipuit în propria-i minte, la care urma să asiste.
- Păi, noi, unde o să fim, măi Ițicule? replica Ion al Radii, în timp ce tăia aerul cu lama
cuțitului.
Gheorghe mai avea de parcurs doar câțiva pași până-n dreptul uliței pe care locuia Ilie,
când aude-n spate glasul pițigăit și gâfâit al lui Guriță:
- Auz, auz, Usule! Dacă io sunt post, tu iești câlpă de ștels la cul.
- Te mâncă pielea, Guriță? Atunci o să ți-o scutur eu până-i cade toată râia din cauza căreia
te scarpini de-a căutatul cu lumânarea, răspunde Rusu, așteptându-l c-o mână-n șold și
cealaltă bătând darabaua pe pulpa piciorului.
Inițial, Gheorghe se gândise să-și vadă de drum și să nu ia-n seamă vorbele lui Băiete. Mai
ales acum, când era și beat. Avea timp să-l prindă altădată. Pe trezie. Și, dacă nu-și cerea
iertare, știa ce avea de făcut. Dar hlizeala celor trei consăteni îi urcă sângele-n cap. Voia să le
arate că nu tolerează nici cel mai banal afront. În special lui Ion al Radii care se lăuda la
băutură că nu-i e frică de nimeni.
 Băiete se apropie, oprindu-se la un pas de Gheorghe. Tremuratul bărbiei și clipirea deasă a
ochilor arăta temerea care începuse să-i zgâlțâie trupul.
- Cum e Guriță? Ți-a mâncat pisica limba? îl întâmpină Rusu, imitând un gest brusc de
lovire în urma căruia, Băiete, încercând să facă un pas îndărăt, se dezechilibrează și cade în
colbul drumului.
Afișând un zâmbet triumfător, Gheorghe se întoarce, intenționând reluarea drumului spre
casă. În clipa următoare își aruncă ochii spre dreapta, ușor în spate. Observându-l pe Ilie cum
bălăgănea gardul de pari împletiți cu nuiele, ce proteja grădina lui Mitroi Cioplean, îl
pufnește râsul.
- E așa de beat că nu-l mai țin nici picioarele, rostește-ncet ca pentru el, în timp ce-și
întorcea privirea spre-n față.
Imediat, glasul lui Baltac de ”țin-te Guriță”, îi declanșa hohotul:
- Râde ciob de oală spartă! Și… se mai miră că-i cicălesc muierile…
Dar nu mai apucă să-și continue gândurile. Simțea cum o lovitură năprasnică-n ceafă îi
dezlănțuia o suită de fulgere pe cerul minții. Trupul începe să-i tremure, dinții îi clănțănesc,
ochii-i ies din orbite și privirea-i rămâne fixă. Se afla singur și neajutorat în fața unei
confruntări teribile cu viața. În clipa următoare, pâlpâielile lucidității îi dezvăluiau crunta
realitate: era sfârșitul. Soarta stabilise să cadă-n capcana unei răfuieli inutile, generată de
învinovățiri fanteziste. Acum înțelese că nu e suficient să ai curaj și demnitate spre a-ți
împlini rostul vieții. Mai trebuie și puțin noroc. În special când acțiuni lașe pun la cale
doborârea unei stânci.
Spre apus, nori mari și negri, prevestitori de vijelie, încărcau cerul albastru, întunecând
spațiul dintre globul înroșit al soarelui și vârful dealurilor din Măgura Mihăieștilor. În clipa
următoare, soarele intrând înapoia lor, începea să-i tivească pe margine cu brâie
strălucitoare de aur, ce se transformau lent într-o mantie de purpură, spre încântarea
oricărei priviri, în afară de cea a lui Rusu, care rămânea tulbure. Pe măsură ce-i slăbeau
puterile, vedea cu ochii minții filmul trăirilor sale. Cât să țină asta oare? O veșnicie? Câteva
clipe? Aude un țipăt sfâșietor de durere. Să fie al Ioanei? De ce nu al Măriei lui Ghițu? Nu
cumva sunt râsetele ascuțite ale nemților când îi împung coastele cu baioneta? Parcă
deslușește cumva și horhoneala Negruței… Da! E pe front…. Curând o să-și revină. Vorbele
tot mai neînțelese din jur aparțin germanilor… Dar ce caută pe ulița Cremenarilor? Trupul de
ce-i tremură? Că-i destul de cald afară…
- Sai, lele Ioană, că-l omorâră pe neica Gheorghe!
Strigătul disperat de copil o surprinde pe Ioana Rusu în timp ce ieșea pe ușa casei, c-o oală
smălțuită-n mână. Spaima o- ngheață, înfrigurându-i trupul. Gura i se-ncleștează iar inima
pornește un galop al bătăilor. Nu înțelege clar nimic, dar simte că dă piept c-o mare
nenorocire picată-n vinerea Paștelui ca un fulger orbitor. Privirea i se tulbură și, în loc să
alerge spre locul cumplitei întâmplări, se lasă-n plutirea văluroasă de ceață nedeslușită. Un
vălătuc de glasuri agitate, întrebări mirate și stridente îi înfundau urechile, topindu-i judecata
în pulberi de gânduri confuze, spintecate de fiorii groazei. Deodată totul dispare în întuneric.
Nu vede și nu mai aude nimic. Percepe doar un miros acru de oțet și arsura câtorva palme pe
obraji.
O nouă lovitură zguduie creierii lui Gheorghe, dar el n-o mai simte. Noaptea se lasă încet. O
noapte ciudată, rece și lungă, în care ochii lui holbați privesc fix și încordați. Spre călău? Sau
zăreau chipul liniștii? Acea liniște totală și apăsătoare… De mormânt…

***
 Mărin Floroiu și Onel Angheloiu stau de vorbă-n marginea pădurii din preajma casei lui
Florea Miulescu:
- Te-ai înnoit, vere! Ți-ai luat altă pălărie, rostea Floroiu învăluindu-și convivul c-o privire
admiratoare.
- Păi nu-i așa obiceiul străbun? Căciulă nouă de Crăciun și pălărie așijderea de Paști.
- I-o n-am apucat să-mi iau una. Nici timp nu prea am avut și, la drept vorbind, nici bani.
Da’ o să-ncerc mâine. Poate oi avea noroc!
- Sunt destule. Și de toate felurile. Bani să ai! îl încurajează Onel.
- Că-mi adusei aminte, cu Ciulei te-ai împăcat după cearta cu mejdina?
- E arțăgos rău! Ne urăște acum pe amândoi. Cică o să se răzbune că mi-ai ținut parte la
proces…
- Ia, ia! Ia ascultă! S-aud țâpete-n drum. De muieri. Ba, nu! Și de oameni!
- Hai până acolo! Să vedem ce s-a întâmplat!

***

La Pretura Stoicenilor e mare agitație. Porunci, vorbe apăsate, înjurături. În camera de

anchetă, șeful jandarmilor, un mustăcios cu față roșie și ochi sticloși, răbufnește, lovind cu
pumnul în masă:
- De ce nu recunoașteți, bă, nenorociților că v-ați omorât consăteanul? Sunteți niște bestii
care-mi strică mie sărbătorile!
Așezați fiecare pe câte un taburet, cu mâinile legate, ochii înlăcrimați, fețele tumefiate de
lovituri și câte doi jandarmi la spate, Floroiu și Angheloiu cerșesc milă și îndurare:
- Iertare! Nu suntem noi vinovații. Când am ajuns acolo, Rusu zăcea mort, întins în drum și
cu capul spart. Muierile jeleau…
- Cum bă, criminalilor! Mint doi oameni și nu oricine, chiar învățători în satul vostru, când
declară aici, negru pe alb, că l-ați pândit pe Rusu până a ajuns în dreptul tufelor unde ați stați
ascunși, apoi ați tăbărât pe el cu parii?
Ancheta dura de aproape o săptămână. Bătăile și înjurăturile nu reușeau să-i împingă pe
împricinați la recunoașterea învinuirii. Storși de vlagă și plini de vânătăi, aceștia o țineau
langă pe-a lor: nu suntem vinovați! Cu toată lăsarea primăverii, ziua se anunța mohorâtă.
Nori negri și grei, ce acopereau cerul, amenințau a ploaie serioasă. În fața Preturii, Guriță,
plutind în aburii alcoolului încât abia se putea ține pa propriile-i picioare, spunea cui l-asculta
că el l-a omorât pe Rusu, dar nu dorea nimeni să-l bage în seamă. După aproape un ceas e
luat în primire de un jandarm mai tânăr:
- Ne spui cum ai făcut?
- Auz, auz! Cu palu’! I-am dat una de l-am făcut țăndăli!
- Scrii și pe hârtie?
- Auz, auz, io scliu, da’ … mai încet!...
A fost condamnat la închisoare, dar a ieșit repede. Lipsa unor dovezi certe de vinovăție și
atacarea U.R.S.S.-ului de către Germania lui Hitler, i-au adus eliberarea și scutirea de
mobilizare pentru front. Douăzeci de ani mai târziu a dispărut un timp de acasă. Întrebat
unde a fost, răspundea senin:
- Auz nepoate, auz? Am stat în lagăl. La ”Salcia Cocoșată”. Avea mult pește. Scoteam
țăpoaica plină…
 Când ticăloșia ajunge să domine lumea în dauna supremației meritelor, ca să poți
supraviețui nu sunt suficiente curajul și inteligența. E nevoie și de puțin noroc. El face
diferența dintre trăirea-n fericirea măririi și suportarea gustului amar al căderii. E motivul
pentru care în rare ori ne dăm seama câte din gesturile săvârșite le datorăm forțelor din
umbra destinului și câte provin din sclipirea inteligenței fiecăruia.
La mai bine de patruzeci de ani de la moartea lui Gheorghe Rusu, cineva s-a gândit să-i
zgârie chipul fixat pe marmura crucii. Să fie un semn că ticăloșia n-are noblețea binelui ori
dovadă a persistenței urii stârnite de invidie și confuzie? Poate… nici una, nici alta! Doar o
întâmplare stupidă.
Dispariția lui Gheorghe încărca sufletul Ioanei cu o nouă suferință, ce se suprapunea peste
durerea sfâșietoare adusă de pieirea timpurie a Oniței, primul lor copil, survenită în urmă cu
mai puțin de un an. Dacă moartea cuiva îndurerează pe cei dragi și apropiați, pentru un
părinte, nu există tristețe mai devastatoare ca pieirea propriului copil. În cazul Ioanei, jalea
era accentuată și de mentalitatea locului, potrivit căreia, la bătrânețe, când boala și vârsta te
fac neputincios, fiica îți vine în ajutor mult mai repede decât ar face-o nora sau fiul. Ca și
cum inima nu-i sângera de ajuns, acum, mai rămânea și văduvă.
Dar soarta, în jocul ei nemilos, nu se mulțumea cu atât. Din contră, hotărâse să mai încingă
obrajii Ioanei cu alte lacrimi fierbinți, aduse de noile încercări ce i le hărăzise. Urmau
vremuri în care oamenii erau îndemnați să-și transforme convingerile de condamnare a
Răului în acțiuni de promovare a lui. Totul decurgea de parcă diavolul ținea neapărat să
dovedească Celui de Sus că lumea, deși nu-i o creație a lui Satan, trebuie să treacă neapărat
sub puterea lui. Iar primii pași, deja se arătau prin impunerea schimbării regulilor ei de
funcționare. De la instituirea fricii, adusă de intimidările și amenințările ideologiei fasciste,
până la aservirea oamenilor dictată de bolșevism. Întunericul suferințelor începea să
împrăștie lumina călăuzitoare a legilor echilibrului așezate la baza creierii și funcționării
Universului. Pe scurt, soseau timpuri în care omul cinstit era obligat să oscileze între frică și
iluzia binelui adus de oportuniștii cu inimi de lemn, porniți să viseze la făurirea propriilor
cruci de aur.
Totuși, cine încearcă să analizeze cu atenție curgerea timpului, poate observa că viața, în
ciuda vicleniei vicisitudinilor pornite să o distrugă, își are tainele ei de-a se salva și continua:
vegetația renaște în pământul pârjolit de foc, instinctul de conservare orientează animalele
cum să supraviețuiască, iar sclipirile inteligenței învață omul să iasă din capcanele
pericolelor. Că această capacitate omenească se datorează, ori nu, vreunei compilații dintre
facultățile superioare ale minții sale și forțele enigmatice din subconștient, nimeni nu poate
pretinde că știe. Importantă rămâne doar constatarea că-n momentele tulburi ce-i amenință
existența, în adâncul ființei omenești se nasc, uneori, puteri lăuntrice în stare să împingă
individul dincolo de raza propriei striviri, într-un mod atât de evident încât ajunge, ulterior,
chiar să se minuneze singur de-o asemenea reușită. Într-un fel, lucrurile stau similar și-n
cazul Ioanei. Convinsă că omul a fost creat din dragoste divină, consideră că frica nu-i altceva
decât ”momentul în care, tu, ca om, îți dai sama că te-ai depărtat de Dumnezeu, maică”.
Prin urmare, vremurile ticăloase ce se întrezăreau, reprezentau simple încercări diavolești
de-a împiedica lumea să-și urmeze rostul ei în bună credință. Ațâțarea urii făcea parte dintre
ele:
- Numai Ucigă-l Toaca îndeamnă oamenii să-și facă rău unii-altora, maică! Iar eu nu vreau
să-mi pierz mințile, luându-mă după el!
Filozofia de viață a Ianei Rusu se sprijină pe îmbinarea utilului cu valorile creștine. Pentru ea
contează foarte mult munca, însă nu oricare, ci numai cea ”făcută-n credință”. Născută și
crescută într-un mediu care dezaproba deprinderile urâte, considerându-le ”opăceli”, adică
lucruri neserioase și atât de nedemne încât ar putea chiar să ”înjosească un moștean
adevărat”, în mintea Ioanei, cinstea și credința au valoare dacă sunt demonstrate prin fapte
și nu prin vorbe.
- Ia aminte, maică! Unde e credință, vine și speranța! Răzbunarea nu te va face mai fericit!
Și nici lumea în care vei trăi, cumva mai bună. D-aia e mai de folos iertarea! Odată, că vine de
la Dumnezeu și, al doilea, El ne cere și nouă s-o avem față de ăia care mai greșesc, dacă vrem
să ne ducem zâlele în pace și nu în vrajba care ni le toacă, împuținându-ni-le.
Cu toată apăsarea tristeții, Ioana nu s-a lăsat copleșită de povara durerii adusă de golul
sufletesc produs prin dispariția neașteptată a soțului său. Din contră, socotind că mai are
multe de făcut, se străduiește să-și păstreze cât mai bine luciditatea, singura în măsură s-o
ajute la împlinirea rostului ei în viață. Deși nu înțelege prea clar ce se întâmplă în lume, simte
că vin vremuri tulburi și pline de amenințări, iar ea nu vrea să se lase prinsă, ca o luntre
șubredă, de valurile unui viitor încărcat de frământări și instabilitate, ce pare a se întrezări la
orizont. În plus, era complet nelămurită de felul în care murise Gheorghe. Continuarea
anchetei după arestarea lui Guriță, în loc să clarifice cât decât lucrurile, le cobora în ceața
zvonisticii: ba că vinovatul adevărat era al cincilea personaj, ivit din Pârâul Puțului, care
dispăruse la loc după ce lovise cu parul, ba moartea survenise dintr-un banal accident,
datorat izbirii violente cu tâmpla de o piatră, în urma unei îmbrânceli. Ciudat mai era și
faptul că nimeni nu știa cine-l îmbătase pe Guriță, apoi îl dusese la Stoiceni, punându-l să
susțină că el îl omorâse pe Rusu. Mirarea Ioanei se adâncea și mai mult fiindcă-l știa bine pe
Guriță: era bețiv și fricos. Nicidecum violent, sau și mai rău: criminal.
Multitudinea necazurilor are tendința să urâțească omul cu atitudinea de-a privi răul ca ceva
atât de obișnuit încât reapariția lui în altă parte să nu-l mai emoționeze. Ba mai mult: îl face
ursuz, irascibil și nepăsător cu ceea ce se întâmplă în jur. În cazul Ioanei, credința în
Dumnezeu și aplecarea ei mai mult către lucrurile ”cu adevărat de folos”, decât spre
”nimicurile”, pe care le disprețuia, au scutit-o de-o asemenea decădere. Din contră,
observând că feciorii săi insistă în căutarea vinovaților de moartea părintelui lor, cu gânduri
de răzbunare în vreun fel ori altul, intervine cu hotărâre, avertizându-i:
- Băgați bine de samă la ce vreți să faceți! Când arunci cu noroi, risipești pământul
degeaba, că nu vindeci răul. Ba, chiar îl ațâți! Olidie, mamă, tu ai deja un copil. Curând o să
nască și muierea ta, Ghică. De tine, Mitică, nu zic nimic acum. Ești mai crud. Peste ani, eu oi
fi, n-oi mai fi, dar copii voștri or să crească. Vă puteți închipui ce-o să fie între ei și copii ori
nepoții ălora pe care vreți voi să vă vărsați mânia? Vă spui eu: ură, maică. Ură aducătoare de
alte năcazuri! Că pe tact-o… nuuu-l mai poate aduce îndărăt!
Se spune că dacă ”știi cum să descâlcești nodul, n-ai nevoie de sabie”. Asta presupune
rațiunea de-a avea răbdare până reușești să înțelegi corect atât realitatea în care trăiești, cât
și înțelepciunea evitării răului, în locul instigării lui pe falsul considerent că l-ai putea învinge
ușor. Nu e vorba de lașitate, ci de evitarea căderii în plasa nesăbuinței. Cu toată precaritatea
preparării sale școlare, Ioana pricepea faptul că-n vremuri tulburi, iertarea e mai folositoare
decât dreptatea închipuită. În special că nici nu se aflaseră adevărații vinovați. Ca atare, în
asemenea momente, prioritare rămâneau doar îndatoririle față de familie:
- Ghică, mamă! Nu se știe ce timpuri ne așteaptă. Semnele arată că n-or să fie prea bune.
Ia-l pe Olidie și faceți actele pe pământ, case și pădure. Dar așa cum a hotărât tact-o, când
trăia. Altfel, eu nu iscălesc! Și, de nu vă stabiliți acum drepturile, mai târziu o să vă certați și-
o să bă bateți ca chiorii pe ele. Și, nu e bine, mamă! O să râdă lumea iar alții or să se bucure
că-n loc să rămâie unit, s-a ales praful de neamul lui Rusu.
 Cum omul e o simplă jucărie în mâna destinului, iar ce-l așteaptă, depinde numai de
capriciile sorții, nici Ioana, cu toate străduințele ei, n-a putut scăpa de această tară. Înaintând
în vârstă, în locul găsirii tihnei de bunică preocupată doar să-și răsfețe nepoții, viața avea să-i
ofere alte confruntări, de care a scăpat cu adevărat abia când a închis ochii.
Nici nu i se zvântaseră bine pe obraji lacrimile pornite de moartea lui Gheorghe, că i-a fost
dat să trăiască din plin jalea națională adusă, mai întâi, de sfârtecarea trupului țării, apoi de
mobilizarea feciorilor săi la război. Rămasă fără ajutor, trebuia să facă față singură atât
problemelor gospodăriei, cât și neliniștilor care-i ardeau sufletul pentru nepoții ei
minori,Georgică și Marioara, rămași orfani după moartea Oniței. Temându-se că nu sunt
suficienți de bine îngrijiți de Florica, noua soție a lui Constantin Bociu, insista să-i ia la ea
acasă, motiv de reale dispute cu gineri-său:
- Ascultă, Costică! Eu știu ce-nsemnă muma vitregă: unde dă ea cu palma, se usucă, pe
când la mine, crește! Că-s sânge din sângele meu!
- Și al meu, nu?
- Ba, și al tău! Nu te contrazic. Dar Florica, asta, a ta, când o avea copilul ei, de ăștilalți doi,
o să uite și-o să-i mânce păduchii! Așa că, fă bine și lasă-i, tu, la mine, cum îți spui eu.
- Păi, Georgică, trebuie să meargă la școală. Și-o să-l dau în Băbeni. E școala mult mai bună
decât în prăpăditul ăsta de sat!
- Mă, te ia Ucigașu. De ce-mi faci tu satul prăpădit? Bine! Atunci, lasă-mi-o, măcar pe
Marioara. Să stea cu mine până ajunge și ea de școală.
Ioana, ca și alți moșteni credincioși, se temea să pronunțe numele real al diavolului.
Convinsă că pomenirea corectă a dracului, echivala cu invocarea, în speță atragerea lui,
socotea că scapă de multe rele induse de trena acestuia, rebotezându-l ”Ucigașu”.
La ceva timp după spargerea frontului la Iași, feciorii Ioanei s-au întors teferi acasă. Dar
bucuria revederii avea să fie de scurtă durată. Întoarcerea armelor și ocuparea țării de către
Armata Roșie, n-a însemnat și sfârșitul războiului. După scurtul răgaz pentru refacere,
diviziile românești, reorganizate și integrate celor sovietice, porneau ofensiva de eliberare a
teritoriului național de sub ocupația germano-hortistă. Remobilizați, feciorii Ioanei, participă
și ei la noile bătălii. Primul demobilizat a fost Dumitru, scăpat ca prin minune din teribila
încleștare de la Oarba de Mureș, soldată cu pierderi grele. Următorul avea să fie Ghică,
reîntors după eliberarea Vienei, când o bună parte din oastea română a fost trimisă în țară,
lăsând dreptul doar celei sovietice la defilarea victoriei. Cu Olidie, lucrurile s-au complicat,
aducându-i maică-si multă durere și lacrimi. Revenit acasă, după ce căzuse prizonier, timp de
patru ani, în urma rănilor primite la Odesa, este acuzat de crimă, arestat, apoi eliberat și
retrimis pe front. La încheierea noilor bătălii, scăpând întreg, își abandonează nevasta cu trei
copii și se pripășește prin Banat. Ioana plângea de rușine, dar și la gândul că nu prea aveau
cum să se descurce, fără ajutor, cei trei nepoți minori. Ca și când soarta nu lovise de ajuns,
mai târziu, Nela(Ileana), soția lui Ghică, moare, după ce zăcuse, o bună vreme, bolnavă de
cancer, lăsând în urmă alți doi copii minori.
Inima Ioanei, deja întinsă ca un balon de presiunea atâtor lovituri dureroase, trebuia să
facă față și noilor bulversări sociale, menite a pregăti instaurarea definitivă a comunismului.
În timp ce oameni valoroși, de la intelectuali, până la gospodari destoinici, înfundau
pușcăriile, lichelele, bețivii și neisprăviții, tindeau să le ia locul, intimidând și amenințând pe
oricine îndrăznea să-și exprime neîncrederea ori să glumească pe seama ”priceperii” lor în
reconstrucția ”noii societăți”, plină numai de binefaceri pentru omenire. Dacă timorarea mai
reușea să înfigă în unele suflete cuțitul fricii, cu Ioana n-o scoteau la capăt:
- Mă, bețâule! Tu să bagi în colhoz pământul mă-tii și al lu’ tact-o!
 - Vezi cum vorbești! Mai ales că e de față și tovarășul Ion de la Raion…
- Tot un prăpădit. Ca și tine! Dacă era ceva de capu’ lui, muncea undeva și nu umbla să
împuie mințile seci, ca a ta, cu tot felul de prostii. Ce, mă? Mă arestați? Hai sictir,
neisprăviților! Dacă băgați la pușcărie d-ăștia ca mine, la colhoz cine o să muncească, mă
coate-goale? Puturoși ca voi, ce usucă pământul pă care calcă?
Transformările sociale preconizate nu schimbau cu nimic viziunea Ioanei privind rolul
pământului deținut în păstrarea libertății și demnității moșteanului. Constituia unul din
motivele refuzului categoric de-a lua în seamă sugestiile lui Bociu sau Olidie, potrivit cărora
ar fi mai bine să vândă pământul, decât sa-l ”ia colhozul degeaba”.
- Cât trăiesc eu, nu vindeți nimic. Dacă voi sunteți nebuni, luați-vă de mână și duceți-vă la
balamuc. Aveți copii. Ce, vreți să intre în rândul prăpădiților? Vremurile vin și trec. Dar
pământul rămâne! Și când n-o mai fi colhoz, n-or să vă trimită ei la Ucigașu, că i-ați lăsat fără
moștenire?
Turburența vremurilor transforma durerile sufletești ale Ioanei în griji față de nepoții ei. Pe
primul loc erau cei orfani de mamă, dar nu uita să-și îndrepte gândurile și spre copii lui
Olidie:
- Mitică, mamă! Ia calul și du-te iute să vezi dacă li s-o fi întâmplat ceva copiilor lui Olidie!
Că tare rău i-am visat azi-noapte! se adresa, în dese rânduri, lui Dumitru, feciorul ei cel mic.
Pe cât știa să dea povețe ori să mângâie cu vorba multe răni sufletești, pe atât de
usturătoare se arătau și certurile Ioanei față de cel care greșea, finalizate cu aceeași
concluzie:
- Dacă nu-ți zic nimic, m-ai putea lua de proastă. Nu d-asta mi-ar părea rău, ci de faptul c-ai
înțelege că nu-mi pasă de tine. Dacă n-ajungi acu’ să suferi o țâră, n-o să țâi minte rândul
viitor! Și, în loc să te-ndrepți, iar o să greșești, făcând tot ce nu trebuie! Așa că, ce-ți spui eu,
e doar spre binele tău!
Sinceritatea mustrărilor, în locul supărării, îl făcea pe cel vizat să ia bine aminte la vorbele
Ioanei, fiindcă își dădea seama ușor că are ceva de învățat, doar ”spre folosul său”. Constituia
și motivul pentru care își golea mintea, uneori și de alte frământări, spre a i le pune pe tapet
Ioanei care, după ce asculta cu atenție, își exprima părerea, începând cu o formulă aproape
consacrată:
- Nu putem trăi cu proștii, dar nici fără ei! C-ajungem să le luăm locul! Prostia e fudulia, dar
și lenevia minții. Și, oricare din ele are puterea să ne facă oricând să nu ne dăm sama când
greșim!
Cu toate că moartea surprinzătoare și neașteptată a soțului o izbise teribil de dureros,
lăsându-i și-un mare gol sufletesc, Ioana nu înțepenește în brațele suferinței. Din contră,
simțind că peste țară se abat alte vremuri tulburi, depune serioase eforturi să-și păstreze
nealterat propriul echilibru interior.
Transformările anunțate nelinișteau orice conștiință sănătoasă cu temerea că nația e
forțată să pășească spre necunoscut, mergând pe un drum presărat cu mai multe capcane,
decât semne ale încrederii că la capăt s-ar afla șezlongul împlinirilor așteptate. Paradoxul e
că, întotdeauna, strâmtoarea timpurilor vitrege, în loc să mărească zestrea de simțiri alese,
plămădite de veacuri în sufletul omenesc, tulbură gândirea unor specimene care n-au nimic
uman, în afară de chip. Pe lângă abuzurile ocupantului străin, deșucheați autohtoni, agățați
de pulpana unui stângism arțăgos, ofileau floarea nădejdilor naționale cu gesturi și acte
necugetate și fără folos. Iluzionându-se cu închipuirea fericirilor aduse de raiul bolșevismului,
drojdia socială se implică în forță cu învrăjbirea oamenilor, dezbinându-i și abătându-i de la
rostul lor sacru de păstrători și apărători ai moralei și valorilor așezate, dintotdeauna, la
temelia ființei de neam.
Sub amenințarea norilor prevestitori de furtunile unor adânci frământări sociale, Ioana nu
vroia să fie doar o coajă de nucă, dusă la întâmplare de valurile unei lumi zbuciumate și
instabile. Trecută prin focul suferințelor generate de cele două războaie mondiale, pierderea
timpurie a primului copil, apoi a soțului, în locul încremenirii în brațele neputinței, Ioana
caută în resorturile ei sufletești o nouă forță de luptă. Iar pe primul plan se află dorința ei
lăuntrică de protejare a celor vulnerabili la ispita și tentația răului, în special a lui Dumitru,
feciorul cel mic și nepoții rămași fără mamă, pe care i-a mângâiat mereu cu dragoste
maternă.
- Ticălosul e ticălos, maică! N-ai ce-i face! El știe să puie preț numai pe păcate și,…gata! D-
aia e bine să șezi cât mai departe de el! Să nu te pângărești și tu, maică, la fărădelegi! Ca
bețâii și neisprăviții ăștia, care se bat cu pumnii-n piept, fără rușine și fără frâu, că or să
schimbe ei lumea!
Că astfel de vorbe izvorau direct din propria-i gândire sau constituiau reverberații a unor
lucruri învățate de la Gheorghe, e greu de spus. Dar se poate citi în ele nădejdea,
neexprimată a Ioanei, că sporirea celor ”nepângăriți la rele” e singura salvare din fața
distrugerii puse la cale, prin ocultele planuri ale învrăjbirii oamenilor, în locul solidarizării lor
spre un ideal comun.
Mai târziu, când nepoții orfani au crescut și începeau să-și facă un rost în viață, aproape
niciunul n-a ezitat să revină cu drag la ea pentru o povață și, de ce nu, chiar să-i afle și
aprecierile critice. Doar era MAMA, așa cum o simțeau și i se și adresau, deosebind-o astfel
de cea naturală, căreia îi spuneau ”mămică”, atunci când o pomeneau.
După moartea lui Gheorghe, Ioana a mai trăit 23 de ani. Dumnezeu a știut când s-o cheme.
Era în primăvara anului colectivizării forțate a întregii țări. De n-o făcea atunci și-i oferea
posibilitatea să vadă cum vine ”colhozul să-i ia pământul”, poate că se dezicea de El spre a
trimite la dracu întreaga ”Comisie tovărășească”, în fața căreia ar fi sărit ca o leoaică, ridicând
amenințător ciomagul în care se sprijinea.
 Epilog

Moartea violentă, suferită de Gheorghe Rusu, a fost una din petele rușinoase, ivite-n lumea
moștenilor din Cremenari, care a marcat generațiile următoare. Paradoxul e că toată lumea
vorbea ca despre un eveniment dureros prin tragismul său, dar foarte puțini pomeneau
cuvântul crimă. Să se fi temut de năvălirea răului în sat, spre a provoca repetarea altor acte
similare? Ciudat rămâne și faptul că, odată cu trecerea timpului creștea confuzia privind
autorul, motivele sau, chiar locul săvârșirii crimei, permițând oricui să-și dea cu părerea după
cum îl tăia capul. Adevărul pur, numai Dumnezeu îl știe, însă, măcar cel relativ, se va putea
afla abia când va fi deschis dosarul anchetei oficiale, acțiune care, potrivit legii, devine
posibilă la minim 90 de ani, scurși din acel moment.
Doctorul Nicolaie Radu, scriitor stabilit momentan în Franța, contemporan cu nefericita
întâmplare, relatează în cartea sa ”Memorie resuscitată”, capitolul ”Orgolii și cuțite”, cam ce
se vorbea despre Rusu. Cu permisiunea verbală a autorului, sunt reluate câteva idei:
”…Rusu era un venetic, venise în sat, nu se știa de unde, nu era rus,… Era un bărbat frumos,
prea frumos ca să nu fie remarcat, isteț, harnic, știa multe coțcării, istorii hazlii, învățase
<Povestea vorbei> a lui Anton Pann pe de rost, cânta din fluier și din gură… S-a însurat
repede, a luat o fată înstărită din Cremănari… Lumea vorbea vrute și nevrute, nu e bine să te
iei după gura lumii… Rusu a fost înmormântat la cimitirul din Pleașă, a venit multă lume,
popa Gheorghe a ținut o slujbă mai lungă, s-a rugat pentru iertarea păcatelor mortului, că
cine nu are păcate pe pământ… Bărbați n-au fost mulți, au fost mai multe femei și s-a spus că
la puțini morți s-a văzut jelanie mai mare ca la Rusu. N-a lipsit nici… (Măria lu` Ghițu, n.a.),
plângea înăbușit, toată lumea se uita la ea și dacă or fi fost și din cei ce suduiau în gând, nu
se știe, oricum toate muierile au fost invidioase, că tare bine îi stătea îmbrăcată în negru…
Crima a cutremurat satul și a rămas în amintire ca un vis urât. Din păcate, n-a rămas și fără
alte urmări… Mintea femeii se rătăcise de durere, îl pierduse pe Rusu, singurul om pe care îl
iubise, după moartea lui viața nu mai avea nici un preț. Pleca de acasă, hoinărea prin pădure,
se oprea în locuri numai de ea știute, nu-i păsa că o văd oamenii, nici nu-i vedea, pentru că
timpul se oprise când l-au coborât în pământ pe Rusu…”
La înmormântarea lui Dumitru, feciorul cel mic al Ioanei și Gheorghe Rusu, s-au adunat
peste o sută de rude, veri, nepoți unchi și mătuși. De la unii tineri, până la alții cu totul mai în
vârstă. Deși, mulți nu se cunoșteau între ei, ocazia tristului eveniment, îi făcea să se strângă
laolaltă pentru prima și, poate, ultima dată. Toți aveau ceva în comun: proveniența directă și
indirectă din sângele Ioanei și Gheorghe Rusu. Pe de altă parte, reprezentau lumea
contemporană, venită să aducă omagiul ei altei lumi care apunea, odată cu dispariția lui
Dumitru și generației sale, ca să facă loc celei noi. Dacă nu mai bună ori înțeleaptă, sigur
complet diferită. Era un semn că lumea, deși se schimbă, are nevoie de ceva în stare s-o facă
a-și înțelege mai ușor propriile rosturi.
Lumea se transformă. Odată cu ea și condiția umană: pretenții sporite și noi idealuri. Dar
ceva rămâne peren: sarea pământului. Ea nu poate fi înlocuită cu bicarbonatul indolenței
față de ce-a fost, care tinde să transforme oamenii zilelor noastre, din entități personalizate,
prin originea fiecăruia, în unități globalizabile. Oricât ar încerca cineva să facă o roată doar
din butuc și obadă, nu va reuși fără să folosească spițele. Ele nu numai că fac legătura celor
două elemente, dar le și consolidează.
Nu e ciudat că învechirea, în loc să degradeze lumea veche iar transformările s-o
degenereze pe cea nouă, ambele renasc, împrospătându-se fiecare cu alte semnificații? De
obicei, trecutul moare ca să dea libertate prezentului. Când îi vine rândul, viitorul pare a se
împotmoli într-o dilemă: să reflecteze aspra lucrurilor sau a problemelor? Nesiguranța îl face
să-și arunce ochii înapoi către rădăcinile care l-au generat. Să nu poți merge mai departe fără
a ști de unde pleci, e altă formă a paradoxului istoriei. Ca și-n cazul roții de la căruță: e vorba
de-o legătură. Tot spiță se numește. Dar e cea omenească. Fără ea, lumea nouă, pare nu
numai golită de sens, cât îngrozită de temerea propriei definiri.
Gheorghe Rusu a avut patru urmași: Onița, Ghică, Olidie și Dumitru. Fiica, Onița, măritată-n
Băbeni cu brigadierul silvic, Constantin Bociu, s-a prăpădit de tânără, lăsând după ea doi
copii: Georgică și Marioara, căsătorită cu Ion Florea.
Ca vârstă, Oniței i-a urmat Marin(Ghică), asupra căruia s-au revărsat alte necazuri.
Absolvent al unei școli de subingineri silvici din Brănești, lângă București, în perioada
începerii instalării regimului comunist, a fost dat afară din serviciu. După ce-a lucrat un timp
ca necalificat într-o fabrică, a fost ”reevaluat” și ”promovat” brigadier la ”Ocolul silvic” din
Stoiceni, de unde a reușit să iasă la pensie. După prima căsătorie, a rămas văduv și cu doi
copii minori: o fată, Filofteia(Viorica), devenită, mai târziu, Leasă și un fiu, Gheorghe, bun
matematician, actualmente, prosper om de afaceri în București și America. Este căsătorit cu
Mariana, nepoată de fiu a acelui Gheorghe Bălășoiu, care l-a sfătuit, în tinerețe, pe Gheorghe
Rusu să meargă la popa Stănescu din Stoiceni.
După moartea soției, Ghică n-a dus o viață prea fericită. Sperând c-ar putea scăpa mai ușor
de amenințările comuniștilor, pe care nu-i suferea, s-a recăsătorit cu Ana Mărculescu, o
văduvă de război, ce visa la mari avantaje materiale ca promotoare a comunismului. Dată
afară imediat ce partidul își începuse consolidarea, ciocnirea viziunilor diferite asupra vieții
și nu numai, a celor doi, atrăgea numeroase certuri și neînțelegeri, care nu s-au sfârșit nici la
bătrânețe.
Lui Ghică,i-a urmat Ion(Olidie). Nici el n-a scăpat de neajunsuri. Rănit la Odesa, apoi făcut
prizonier de sovietici, reușește să revină-n țară c-o divizie îndoctrinată de ideologia
comunistă. Refuzând înrolarea mai departe în serviciile acesteia, este declarat dezertor. În
paralel cu această acuzație, în pădurea Giurgeni, se produce un viol, urmat de uciderea
victimei. Vinovat nu putea fi altul decât ”dezertorul” Olidie, care este ridicat din casă, de
lângă nevastă și copii, anchetat și arestat până la definitivarea anchetei. Învinuirea nu avea
alt temei în afara unor zvonuri, mărturisite la proces ca atare, de câțiva săteni: ”am auzit că
la mijloc s-ar putea afla o răzbunare”. Vetuța, fata ucisă, fiind una dintre fiicele Măriei lu’
Ghițu, femeia pentru care, cică fusese omorât Gheorghe Rusu, se arunca asupra lui Olidie
bănuiala c-ar fi vrut să-și răzbune tatăl tot printr-o crimă. Descoperindu-se, după vreo două
luni, adevăratul vinovat, care și-a recunoscut fapta, dând și toate detaliile cuprinse în
anchetă, Olidie este achitat și eliberat din închisoare, apoi retrimis pe front. Împreună cu noii
săi camarazi de arme,ajunge-n raza comunei Făget, din Banat. Acolo, într-o zonă împădurită,
descoperă un grup de șvabi, care se ascundeau de armata sovietică să nu-i aresteze și-apoi
să-i trimită-n Siberia, sub acuzația generică adusă oricui vorbea nemțește c-ar fi sprijinit
armata germană. Știind ce-i așteaptă, soldații români, în loc să-i predea rușilor, hotărăsc să-i
protejeze. În grup se afla și-o tânără drăguță, Leny, care-i cade cu tronc lui Olidie. La finalul
războiului, revine aici pentru a rămâne cu Leny, renunțând la nevasta rămasă acasă,
împreună cu cei trei băieți ai lor: Gheorghe, Constantin și Ion. Reproșurilor dure venite din
partea Ioanei Rusu, avea același răspuns: ”Mamă, n-am ce căuta între niște oameni care au
vrut să mă distrugă, fără să am vreo vină!” Cu Leny a mai avut încă doi băieți: Vasile și
Grigore.
Omul este o formă de trăire a unui anume prezent. Când acesta devine trecut, noul prezent
simte că-l apucă un fel de neliniște sâcâitoare c-ar putea ajunge străin față de el însuși, dacă
nu gustă din acea trăire. Asemenea stare nu-i altceva decât conștientizarea faptului că, ceea
ce avem fiecare, e o moștenire din trecut, transformată-n sursă pentru viitor.
Cu trecutul de neam, lucrurile sunt puțin mai delicate. El nu constituie doar rădăcinile
primordiale, sau ramuri coborâtoare din ele, ce au trebuit să se topească ieri spre a zidi
culcușul de azi al urmașului, ci ceva cu mult mai mult: învățătorul de la care află dacă e mai
bine să plece pentru a rătăci în lume, ori să rămână locului ca să devină încă o cărămidă la
cuibul viitorului propriei spițe. Poate de aici se naște impresia că, distrugând trecutul,
omorâm câte ceva din noi, iar păstrându-l, trăim miracolul învierii în suflet a unor minunății
la care n-am putea visa nici recurgând la forța celor mai puternice închipuiri. Dar fiecare e
liber să aleagă așa cum vrea să trăiască: într-o natură moartă și pârjolită de focul uitării sau
într-una vie, suportând uneori și incomoditatea unor fapte trecute, deși nu are vreo legătură
directă cu ele.

~ SFÂRȘIT ~
###
 Anexe

Gheorghe Rusu, tablou realizat în Franța, imediat după eliberarea din prizonieratul german.

Ioana Rusu, tablou în cărbune, executat după o fotografie făcută la aproape 20 de ani de la
moartea soțului său.
Primul Război Mondial: Gheorghe Rusu, împreună cu doi camarazi, prizonieri în Germania

Ioana Rusu.
 Scurtă bibliografie selectivă.

1. I. Ionașcu: ”Catagrafia eparhiei Argeș la 1824”, Arhivele Naționale, Vâlcea.

2. I. Donat, I. Pătroiu, Dinică Ciobotea: ”Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831”,
Craiova, 1999, Arhivele Naționale, Vâlcea.
3. George Ioan Lahovari, ”Dicționar geografic al județului Argeș”, București, 1888, Arhivele
Naționale, Vâlcea, pag. 67-68, (rezumat):
”Îi zice Cremenari-Flămânda, moșie. Are o întindere de 3000 pogoane, din care 2000
pogoane pădure, (Jud. Argeș, pl. Oltu), proprietatea statului, mai nainte pendinte de
Monăstirea Dintrunlemn, din jud. Vâlcea….C.R. (comună rurală), în apropiere de râul Oltu, se
compune din următoarele 7 sate: Bratia din deal, Bratia din vale, Casa Împărătească,
Cremenari,(Cremenari-Moșneni), Flămânda, Linia lui Ciuculete (Linia Podului) și Miulești,
având peste 158 familii cu 665 suflete. În comună sunt trei biserici, o școală primară rurală și
case boieresci vechi. Este și un pod umblător. Numărul vitelor a fost în anul 1887 de 539
capete vite mari, (306 boi și vaci, 33 cai), și de 560 vite mărunte, (253 oi, 36 capre și 271
râmători).
Cremenari-Moșneni, C.R. pe râul Oltu, (jud. Argeș, pl. Oltu), se compune din satele: Bărangi,
Cremenari- Moșneni, Mijlocu, Pieptești și Tudoresci, având peste tot 88 fam. cu 407 suflete.
În C. este o biserică și o școală rurală. Numărul vitelor a fost la 1887 de 363 capete vite mari,
(345 boi și vaci, 18 cai) și de 330 vite mărunte, (125 oi, 45 capre și 160 râmători). Cremenari-
Moșneni, spre deosebire de Cremenari-Flămânda, sat cu 81 de locuitori, face parte din
comuna cu același nume. Aici este reședința primării. În sat este o biserică cu hramul
<Intrarea în Biserică>, deservită de un preot, un cântăreț și un paraclisier….
Miulești, sat cu 19 fam. (jud. Argeș, pl. Oltu), face parte din C.R. Cremenari-Flămânda….”.
 Despre autor

Biografie

Gheorghe (Gogu) RUSU (născut 20.01.1948, sat Cremenari, comuna Galicea, jud. Vâlcea) –
inginer; epigramist; romancier; publicist;
Autor a numeroase eseuri (cu tematică literară, socială și istorică), schițe umoristice și
epigrame publicate în revistele locale de cultură și în diferite antologii apărute în mai multe
județe ale țării; membru al Societății Culturale „Anton Pann” și al Clubului Umoriștilor
Vâlceni; director al revistei „Tânțarul” (revista Clubului Umoriștilor Vâlceni).
 Alte apariții editoriale ale acestui autor

Vă rugăm să vizitați magazinul preferat de cărți digitale (ebook) și să descoperiți și restul

cărților scrise de Rusu Gheorghe.
Slăviteștii un neam neistovit de vremuri – roman, publicat în 2016;
Oglinda cu năravuri – pamflete, fabule și schițe satirico-umoristice, publicat în 2016;
Voiajor pe meleaguri spaniole – impresii de călătorie, publicat în 2016;
Surâs în negura suferinței – roman, va fi publicat în 2017.
 Ţine legătura cu Gheorghe Rusu

Facebook: https://www.facebook.com/Gheorghe-Rusu-1211138125644646/
Email1: vl.gheorgherusu@yahoo.com (ocazional)
Email2: rusu.ciprian.vl@gmail.com