LUCRARE DE LICENŢĂ: VIAŢA SATULUI ROMȂNESC IN OPERA “MOROMEŢII “

DE MARIN PREDA – ASPECTE ALE DOCUMENTĂRII SCRIITORULUI

 SILIŞTEA-GUMESTI – ANTECEDENTE SI MITURI ALE LOCULUI

Cu toţii avem sentimentul de întoarcere către locurile natale, acolo unde sunt captive
amintiri, speranţe, cugetări ce au ţesut treptat, idealurile fiecăruia dintre noi . Printr-o simplă clipire,
ne putem întoarce în trecut, mai exact în universal rural al înaintaşilor care mai apoi a devenit al
nostru, pentru că da, suntem o cultură rurală la origini, urmaşii unui popor care a luptat pentru
pământ, a muncit pământul şi a supravieţuit datorită pământului.
Intr-o lume a globalizării, este necesar să ne străduim a menţine vii valorile tradiţionale, în
contextul în care, românii, în special tinerii, încep să manifeste dezinteres pentru tot ceea ce este
national şi autohton. Adolescenţii zilelor noastre gustă din ce în ce mai puţin atmosfera din
romanele rurale precum “Ion” sau ”Moromeţii” însă datoria noastră ca dascăli, îndrumători sau
tutori este să-i ajutăm sa înteleagă, să îmbraţişeze si să promoveze valorile de tip traditional. In
acest sens, propun o “radiografie” a satului Siliştea-Gumeşti, glie a ideilor vizionare ale marelui
scriitor Marin Preda, valorificate apoi într-una dintre operele sale monumentale: romanul
“Moromeţii” .
Lectura operei sale relevă predilecţia marcantă a scriitorului pentru spiritualitatea
ancestrală a clasei ţărăneşti. Arhetipurile mitice pâlpâie pentru ultima oară în primul volum şi la
începutul celui de-al doilea. Jocul căluşului constituie o pagină de epos autentic. În volumul al
doilea, riturile străvechi agonizează: paznicul morţilor la sărbătoarea Rusaliilor, precedat de datina
spălării picioarelor tuturor invitaţilor, parastasul etc. În acelaşi timp, romanul are un pregnant
caracter de document social al unei epoci, înfăţişată dintr-o perspectivă obiectivă. Aceasta face să
simţim lumea lui Marin Preda mai veridică, mai aproape de condiţia să esenţială.
Să facem o scurtă incursiune în lumea satului unde Marin Preda s-a născut şi a copilărit:
câteva fântâni cu ghizduri de piatră, vechi case în ruină, de aspect chiaburesc ori numai foste
prăvălii şi cârciumi, biserica destul de înaltă, albă cu acoperişul roşu, şcoala cu bănci prea mici,
strâmte, salcâmii ciuntiţi de printre casele refăcute din materiale mai noi, sunt semne ale vechimii
comunei Silistea. Bărbaţii şi femeile, cei mai mulţi scunzi, aspri la înfăţişare, cam oacheşi ori poate
numai arşi de soarele verii, au mişcări iuţi, priviri drepte şi vorbirea la fel, clară, uneori uşor
întortocheată, oprindu-se brusc în momentul când li se pare că ideaţia lor nu se potriveşte cu a
interlocutorului picat pe neaşteptate la faţa locului. Au şi acum copii mulţi, mai mulţi ca mai
înainte, dar populaţia a crescut oricum şi a fost necesară construirea a încă unei şcoli, ca şi
improvizarea unui cămin cultural. Casa Moromeţilor, aflată pe partea dreaptă a drumului, nu pare
să fi rămas aceeaşi, i s-a pus marchiză. Curtea, care trebuie să fi fost mare, pentru căruţă, pentru
caii şi oile care treceau spre ocoale, s-a restrâns şi ea la o potecă ce duce spre poartă, restul
terenului trebuind să fie săpat, îngrădit şi cultivat cu legumele necesare noilor locatari. Salcâmii din
fund, înspre viroagă, sunt rari, înconjuraţi de vegetaţie dezordonată, nu se ştie dacă aparţin
urmaşilor Moromeţilor ori celor al Băloşilor, vecinii din spate.
Pe valea Câinelui şi în punctul Siliştea, ţăranii înainte de a ajunge birnici, fuseseră stăpâni pe
pământul bun, neted, unduit de dealuri pitice. Ţinut cu pământ foarte roditor, la Dunăre şi fertil
totuşi, mai la deal, Teleormanul fusese locuit din preistorie de oameni paşnici, legaţi de vatră şi
obiceiurile ancestrale, peste care îşi aşezaseră stăpânirile multe straturi de neamuri barbare, popoare
mereu aplecate spre jafuri şi atrocităţi.
"Silişte" în "Dicţionarul enciclopedic român", vol. IV, ediţia 1966, însemna, "denumire a
locului pe care fusese sau pe care era aşezat un sat", dar din documente, în 1691 localitatea exista,
având destui locuitori, dacă apelăm la mărturii scrise din secolele al XVII-lea şi al XIX-lea precum
că: "Moşia Silişte este danie a jupaniţei Pracsia, fiica lui Radu Comisul Ştirbei numit şi Monahul”.
Numirea Gumeşti s-a dat acestei comune mai în urmă, după proprietarul moşiei, Gumă. Numele
oficial al comunei este astăzi Siliştea-Gumeşti. Are trei cătune: Siliştea (reşedinţa) şi cătunele
Râca-Nouă şi Siliştea-Glavaciocu.
Din punctul de vedere al comunicaţiei, această comună este importantă prin împrejurarea că
formează punctul de intersecţie al drumurilor ce unesc judeţele Olt cu Vlasca şi Argesul cu
Teleormanul.
Are două şcoli, iar localul primăriei este sub acelaşi edificiu cu al şcolii. Biserici are două: una
în Gumeşti cu un preot şi doi cântăreţi, cealaltă în Siliştea-Glavaciocu cu preot şi doi cântăreţi. La 6
august se face bâlci care ţine o săptămână. În partea de sud-vest a comunei către comună
Zâmbreasca se află o măgură1, în jurul căreia s-au făcut importante descoperiri arheologice.
Se cuvine, ca la temelia realităţii istorice şi a faptelor obiective să aşezăm, în mod simbolic şi
un pic de legendă:
"Cătunul Siliştea-Glavacioc s-a numit un timp şi Siliştea-Grozii, în amintirea haiducului
Grozea, cel care înnebunise stăpânirea prin atacurile simulate în mai multe localităţi, într-o vreme
când deplasarea se făcea cu caii cei mai ageri. Alcătuise pe spaţiile împădurite ale Munteniei şi
Olteniei multe cete de haiduci. În fruntea fiecăreia pusese un căpitan, cu numele său: "Grozea".
Câte cete, atâţia Grozea. Se întruneau undeva la timp şi plănuiau zilele loviturilor pe un an, mai
ales de sărbători.
Grozea, spre bătrâneţe, împreună cu ceata lui se retrăsese între zidurile şi pădurile
Tătarastilor, dar poteraşii superiori numericeşte îi obligă să fugă de acolo, prin tunelul secret de

1
Această măgura, prin 1930-1945, era denumită “Magura lui Mantale” – cetaţean care, dupa Primul Război
Mondial, primise pământ amplasat pe ridicatura respectivă.
sub biserică şi să se instaleze la vest, în pădurea Pisicaru. Fiindcă aici nu aveau merinde şi mai
ales apă, haiducii s-au îndreptat spre Siliştea, pitindu-se deasupra cătunului Siliştea -
Glavaciocului.
Legăturile cu localnicii s-au stabilit uşor. Au fost acceptaţi în comuniune2.”

2
A se vedea Dobre I. Burcea, „Marin Preda si universul moromeţilor – Adevăr, ficţiune, mit vol.II ”, Editura
Tipoalex, Bucuresti, 2006, p. 37