Ion Constantin Munteanu

TRECUTUL COPILĂRIEI
MELE

1980

~1~
Redactare, tehnoredactare, copertare: Andreia E. Precub
Colecţia: MEMORII
Coordonator colecţie: Daniel Baciu

Descrierea CIP aparţine Bibliotecii Naţionale a României

Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2016

E-mail: office@edituraecou.ro
Telefon: 0745828755; 0364730441
www.edituraecou.ro

~2~
 ISTORICUL SATULUI POIANA
DIN FAGI

Satul Poiana se află la 8 km est de Fălticeni, circulând

pe drumul vechi care trece peste Halm, sau la 13 km pe
drumul Fălticeni-Hîrtop-Pleşeşti-Liteni-Botoşani.
Şoseaua a fost construită între anii 1874-1875.
Vechimea satului Gane se numără cam de la anul 1402,
pe timpul lui Alexandru cel Bun, iar vechimea satului
Poiana se numără de după 1739-1740, luând fiinţă de la
primele colibe ale bouarilor care păşteau vitele probabil
aparţinând boierului Ganeiu, care erau păscute pe pajişte,
la care s-a adăugat un număr mic de olari şi lingurari, care
prefabricau aceste lucruri de uz casnic.
După aceea au venit la conducerea Ţărilor Româneşti
domni fanarioţi, puşi de poartă, care au început a pune
biruri care mai de care mai grele şi mai aspre pe popor,
numai ca să aibă trecere la sultan, pentru a domni ani mai
mulţi şi pentru a îmbogăţi fanarul.

~3~
 După ce au venit la conducerea Ţărilor Româneşti
domnii fanarioţi, nemaiputând suporta dările pe care le
puneau grecii, bieţii ţărani au căutat să-şi părăsească
căminul şi să plece încotro i-ar duce soarta.
Mulţi oieri de prin părţile Ardealului şi o parte din
Transilvania au plecat cu turmele lor de oi în munţi. O
parte au rămas pe versantele munţilor, iar o altă parte au
trecut munţii în Moldova şi s-au aşezat în pădurile
nesfârşite ale zonei.
Se spune din bătrâni că în poiana din fagi de la noi au
venit trei ciobani cu turmele lor de oi şi s-au aşezat aici,
făcându-şi aşezări lângă bordeiele olarilor şi colibele
bouarilor.
Având condiţii prielnice pentru păşunat oile, au rămas,
păscându-le pe dealul mai puţin pleşuv şi pe stanişte,
unde erau staule de vite.
După ce a luat fiinţă satul Gane, un grup de oameni s-
au aşezat înspre nord-vestul locurilor de stalişte, pe un
teren mai potrivit pentru locuinţe, căruia mai târziu i s-a
spus „La cornii lui Gavrilescu” şi „La părul lui Vasile
Rădăşanu”, unde astăzi se află casa lui Toader Aioanei.
Stăpânul acestui grup de oameni ce număra 14-15
familii era Constantin Chitic, acesta schimbându-şi
numele după moşia Pleşeşti şi zicându-i-se Constantin
Pleşescu.

~4~
 Dar această aşezare nu a durat mult, din cauza
alunecărilor de teren care s-au produs în anii 1759-1760,
după care au urmat altele în anii 1913, 1971, 1972, 1973,
1979.
Atunci stăpânul acelui grup de oameni, fiind în
duşmănie cu fostul boier Mihai Gane, a fost silit să-şi mute
grupul de oameni tot mai înspre vest, în Poiana de fagi, pe
un teren mai bine aşezat, în mijlocul pădurii, unde au
început să-şi construiască lângă aşezările amintite
locuinţe.
Casele erau făcute din lemn de pe loc, unse cu lut şi
acoperite cu paie, având la uşă încuietoare de lemn, iar la
tindă gaură pentru găini. Ograda şi grădina erau
împrejmuite cu gard făcut din pari şi îngrădit cu nuiele
sau spini de măceş.
Acest sat aşezat în mijlocul pădurii, cu locuitori puţini,
dar înzestrat cu frumuseţea naturii, a dealurilor
împădurite, cu câmpii şi păşuni pentru vite şi oi, oferind
condiţii naturale ideale pentru creşterea animalelor, dar şi
locuri pentru agricultură, era apărat de alunecări de teren,
datorită zonelor împădurite.

~5~
 AŞEZARE GEOGRAFICĂ:
PLEȘEȘTI DIN DEAL ȘI PLEȘEȘTI DIN VALE

Aceste două sate sunt așezate la nord de pârâul

Racova. Acest pârâu are o lungime de 4 km jumătate și se
formează din trei pâraie mai mici. Unul izvorăște din
lacurile de la Hîrtop și poartă numele de Lacurile
Dimintian. Al doilea izvorăște din pădurea Hîrtop și se
numește Pârâul Puntea Veche. Al treilea izvorăște din
izvorul fostului iaz al al boierului Ion Caramalău din
pădurea Hîrtop și se numește Pârâul Poienii, în care se
varsă și pârâul ce izvorăște din fostul iaz al lui Tănăsescu
(azi Fătul).
Racova se varsă în Șomuzul Mic, la est de satul Pleșești
din vale. Șomuzul mic izvorăște din iazul Nimerceni și se
varsă în Siret, la Liteni. Tot în Șomuzul Mic se mai varsă și
Pârâul Fâstâcului, Pârâul din Richi, Pârâul Popii, Pârâul
Bazaci.

~6~
 DEALURI

În partea de sud a satelor Pleșești se ridică dealul

Candachia, care are altitudinea de 368 m. A fost acoperit
cu păduri seculare până în anul 1874, după această dată
pădurea a dispărut, fiind tăiată de fostul moșier
Dumitrache Lăzărescu, fost avocat în Iași. La nord de
Pleșești este ”Dealul Viei”, zis ”al Crucii”, fiindcă în 1872 a
luat ființă cimitirul satului. În partea de sud-est este Dealul
Jacotei, cu vârful ”Cușorul”. La nord-vest de satul Poiana
este Dealul Corbului, nume ce se menține și astăzi datorită
corbilor ce își fac cuiburi în fagii seculari de pe acest deal.
Aceste păsări își aduc aminte și astăzi de pădurile
seculare, bineînțeles, cu drag. Își creșteau puii cu hrana de
pe aceste binecuvântate meleaguri. Astăzi, însă, se pare că
sunt tot mai puțini. Se mai văd ici-colo pe Halm
croncănind rareori.
Dealul de Mijloc este mai puțin pleșuv, cu staniștea
unde au fost mai înainte staule de vite sau ocoale - de
unde i-a rămas numele de Staniște. Pe acest deal, până mai
deunăzi au fost fânețe cu felurite flori unde zburau
albinile din floare în floare, adunându-și mierea lor atât de
căutată.

~7~
 Mai avem Dealul Halmului, nume rămas de la fostul
velnicer grec de la Halm, fiindcă orice ridicătură de deal
din fața munților grecii o numeau ”holm”. Evreul care l-a
urmat pe grec la pivnița din stânga hanului de peste drum
i-a spus ”halm” - altă ridicătură de pământ sub formă de
movilă din valea morii. Aici așteptau noaptea, în dosul ei,
vânatul de vulpi sau alte specii de animale sălbatice,
Gheorghe Gabor și Vasile Butnaru cu feciorii lor, care pe
atunci erau cei mai buni vânători de pe aceste meleaguri.
Pe cuprinsul localității găsim următoarele văi: Valea
Ciomârna cu pârâul Jacota, Valea Fâstâcului, cu pârâul
omonim, Valea Popii, cu pârâul Gane, Valea Morii, cu
pârâul Fagi.

PĂDURI ȘI CÂMPII

În timpurile cele mai îndepărtate dealurile de pe aceste

meleaguri erau acoperite de păduri seculare. Cea mai
mare pădure de la noi a fost Candachia, care făcea un
singur trup cu pădurea ce se întindea până în satul Hîrtop.
În partea de nord-vest au fost păduri asemenea
începând de la Lutărie, Coasta Viei, Coasta Văii Mării,
Râchile, Dealul Corbului și partea din Halm. La est -
secăturile. Toate aceste locuri au dat dovadă de martori
~8~
seculari, de la copacii bătrâni pe care i-am apucat noi, cei
în vârstă, de la străbunii noștri.
Mi-au rămas ca amintire fagii pădurilor pe care le-am
prins și eu ca mic copil, pe când umblam la școală în Gane,
părul lui Vasile Rădășanu de lângă casa lui Toader
Aioanei (loc căruia azi i se zice ”la păr”), stejarul lui
Gavrilescu, zis Dumitru Gabor, cireșul și teiul lui
Constantin N. Bolohan1, pădurețul și părul lui Ștefan
Corduneanu, perii lui Vasile Costan de la Ilie Munteanu,
părul de la Vasile Barbă, perii din fosta grădină a lui Niță
Gabor - azi Ion Gabor.
Acum avem păduri în creștere sub poieniță, în Râchi,
în Fagi, iar la sud avem pe Staniște, unde sunt plantați
stejari și alte specii.
Pe țărâna noastră avem următoarele: via care a fost
plantată de M-rea Neamț; în poiană, după curte, în deal la
Iezuț, la Hreațca, la Izlaz, peste Șomuz, iar la Bulgărie a
fost pe șes.

1 vezi Planșa 1 din Anexe: Teiul lui Constantin Bolohan.

Într-una din zilele anului 1923, se gândeşte moşneagul şi-i zice babei
Ileana: „Măi babă, eu m-am gândit să dau teiul de la poartă jos, că
deh, e cam bătrân, are aproape trei secole.” Sapă moşul roată-
împrejur, agaţă un lanţ de vârful teiului, apoi anină calul şi
chibzuieşte cum să-l doboare. Baba stătea în prag şi se uita, şi-i spune
cu blândeţe să nu-l dea peste casă. „Dacă n-ai gramatică la cap, taci!
Du-te, ia masa de sub tei!” şi îndeamnă calul: „Hai, ţigan!”
~9~
 Mulți ani comuna Pleșești a avut o parte din pământul
său sub ocupație austriacă, pământ luat în 1775, pe timpul
domniei lui Grigore Ghica.
În anul 1887, verificându-se frontierele, de acolo s-a
mutat hotarul între România și Bucovina la nord de satul
Pleșești de peste Șomuzul Mic.
La liziera de sud a satului Plavalari a fost construit un
pichet pentru grănicerii români, care făceau paza
frontierei. Acest pichet a fost demolat între anii 1924-1925
de către comună, pe timpul fostului primar Toader
Tănăsescu. Șanțul de hotar se vede și astăzi.

DENUMIREA SATELOR PLEŞEŞTI

În partea de est a satului Pleşeşti din vale, pe malul

drept al pârâului Racova, în vechime se afla sătişorul
Liuzii Tăbărţoaiei. În însemnarea unor stânjeni locul a fost
împărţit între Constantin Hermezeu şi Taboroze cu
Iordache Pleşescu, fapt ce reiese din Documentele nr. 97,
proiectul nr. 5. Aşezământul M-rii Neamţului: Arhiva
generală a Statului menţionează cele mai de sus. De la
primul descălicător pe teritoriul comunei Pleşeşti – moşul
Pleşu, de la care i-a venit numele satului, mai târziu a
purtat numele de Pleşeştii lui Ganciu. Iar Poiana, cu casele
~ 10 ~
construite din fagii seculari, şi-a păstrat numele până
astăzi.
La început acest sat a mai purtat denumirea de
Colibele din fagi (sau În fagi). Pe urmă Fagii lui Chitic;
acesta şi-a schimbat numele în Constantin Pleşescu după
moşia pe care o stăpânea, în Pleşeşti. După anul 1804,
satul nostru a purtat numele de Pleşeşti Sineasca, după
proprietara de moşie Safta Sineasca – după care s-a găsit o
chitanţă la Gh. Bolohan cu nr. 14 din anul 1864, martie 6,
dată lui Ştefan Olaru de către Niţă Gabor, fost primar. Iar
cei din Gane, care au fost cu casele sub poalele candachiei
în număr de 25-26, se numărau peste Racova, care din
timpul alunecărilor de teren (1971-1973) s-au mutat în
centrul satului Gane, în afară de cele 5 case de la păr, care
s-au mutat în acelaşi an o parte în Gane, o parte în Fagi.

DRUMURI ŞI HOTARE

Satele cu ţărâna lor se învecinează la nord cu satele

Hreaţca şi Plavarari, la sud cu Jacota, la est cu satele
Mereşti, Vultureşti, Valea Glodului şi Giurgeşti, iar la vest
cu un grup de case ce făceau parte din Hârtop.
În afară de satele arătate mai sus, depind administrativ
de comună următoarele sate: Osoi, Valea Glodului şi
~ 11 ~
Giurgeşti. Şoseaua judeţeană Fălticeni-Hârtop-Pleşeşti-
Liteni face legăturile secundare spre Nord pe drumuri la
Gura Halmului – la Mereşti, pe la Ştiubeie, Vultureşti şi
drumul Valea Glodului şi Osoi, la Hreaţca prin deal la
Cruce, la Unceşti prin deal la Lutărie.
Spre sud de Pleşeşti avem drumul Jacotei şi Tăbârţeni,
mai avem drumul vechi care merge în Sălişte la lac. În
Poiană la noi a fost drumul vechi care a fost călcat de
trecătorii acelor vremuri de atunci, până în 1874, care
trecea pe la podul vechi Florea şi urcă după pădurea lui
Vasile Gabor, apoi într-un sat pe la fântâna lui Alecu
Crăciun – fântâna lui Tomescu şi urcă în deal la crâşmă la
fântâna lui Dumitru Tănase, apoi coboară de-a dreptul
ţarna Poienei şi urcă la hanul de la Halm, după care
continuă drumul peste Halm – Fălticenii Vechi.

PRIMELE AŞEZĂRI

În timpurile cele mai îndepărtate oamenii îşi

construiau singuri bordeie în pământ sau colibe îngrădite
cu nuiele şi unse cu lut şi acoperite cu stuf şi paie.
Mai către vremurile noastre au început a-şi face case în
poienile pădurilor, unde erau mai ferite de năvălitorii
acelor vremuri pe care le-au apucat strămoşii noştri.
~ 12 ~
 Casele erau construite din copacii specifici locului,
fiind făcute în modul următor: se ciopleau copaci de o
dimensiune anume, se făceau cepuri la capete, apoi se
încheiau sub formă de coteţ medieval – iar grinzile şi
căpriorii erau prinşi în cuie de lemn, acoperiţi tot cu stuf şi
paie, în schimb cu gaură la tindă, unde dormeau găinile,
cu ferestre de burduf şi opaiţ în horn şi ursoaice în tindă,
cu fumul şi prispa de lut.
O dovadă despre aceste locuinţe este casa lui Gheorghe
Bolohan2, construită între anii 1800-1805, în care au trăit
patru generaţii, făcută de Toader Oloeru.
Casa este construită din lemn de pe loc, furcile sunt de
stejar, grinzile sunt de mesteacăn, podeaua de fag şi
căpriorii din tei, fiind acoperită cu paie şi stuf şi la tindă,
cu gaură pentru găini, care ne-a rămas ca amintire până în
zilele noastre. Nu i s-a făcut nicio modificare, doar atât că
a fost acoperită cu carton în toamna anului 1978.
La vale de această casă, la 20 m peste drum, se află
falnicul stejar al lui Dumitru Gabor (zis Gavrilescu), ce se
vede în planşa nr. 2, care peste 350 de ani a purtat
frumuseţea naturii alături de dealurile împădurite.
Acel stejar arăta urmele pădurilor amintite mai înainte,
mai cu seamă a Candachiei, care se întindea din satul

2 vezi Planşa nr. 2 din Anexe.

~ 13 ~
Hârtop până în vale, peste Racova, la bătrânul Agape, care
spunea că oamenii care au trăit înaintea lui peste Racova
dau drumul porcilor sau scroafelor cu purcei, după care
intrau în pădure, de multe ori se prăpădeau şi aveau ce-i
căuta oamenii până îi găseau...
Acel stejar era punctul de sosire şi plecare al păsărilor
migratoare. În el cântau cucul şi privighetoarea primăvara,
iar toamna la plecare se roteau deasupra lui berzele
călătoare, după care ne părăseau până primăvara
următoare.

NUMELE DE PLEŞEŞTI

După scrisoarea lui N. Iorga din 26 ianuarie 1913, vine

de la primul întemeietor – Pleşa, primul răzeş favorit de la
poziţia locurilor goale de prin pădure, sau de la mai mulţi
oameni cu acelaşi nume – Pleşuvi.
Alexandru D. Xenopol, în lucrarea sa „Istoria
românilor”, vol. III, pag. 59, arată că cuvântul este de
origine slavonă.
În ”Istoria C. Neamţului”, pag. 28, scrisă de arhierul
Narcis Creţulescu, se spune că numele de Pleşeşti vine de
la primul descălicător pe aceste locuri, moş Pleşu.

~ 14 ~
 Radu Roseti, în vol. I, pag. 159, zice că numele satului
se alcătuieşte adăugând şi numele descălicătorului, cu
terminaţia „eşti-ani-eni”.
În documentele 243 ale Academiei Române, citat din
”Istoria bisericii Pleşeşti”, pag. 4, întocmită de Vasile
Pleşoianu, preot, şi Vasile Costachescu, se arată că moşia
Pleşeşti a trecut prin următoarele mâini boiereşti:
În Gane: Pohoceschi Gh. al Guţii; Amania, mare
Postelnic; Mihalache Gane; M-rea; Fraţii Grăneşti;
Dumitrache Lăzărescu; Mihai Dragonciuc; Năstase
Lăzărescu; Năstase Mavrodin.
În Poiană: Constantin Chitic; Ioniţă Răstivan; Iordache
Chitic; Safta Sineasca; Panaite Chitic; Costache Gheorghiu;
Vasile Stamate; Ion Caramalău; Dumitru Morţun; Todiraşi
Ghiţescu; Aneta Ghiţescu.
Moşia a aparţinut acestor lacomi grofi, care se desfătau
îndestulaţi cu de toate şi dormeau în canapele şi în mare
lux, fără a se gândi la omul de rând care muncea pe moşie
din zori până seara târziu, pe care nu-i interesa ce mâncare
au cei de acasă, ce îmbracă, cum dorm! Erau mulţumiţi
doar că ei aveau cu ce face treabă, socotind muncitorii
drept vite de muncă sau animale grăitoare... Aşa au
muncit strămoşii noştri, ca sclavi pe moşia boierească,
secole de-a rândul, până la venirea lui Alexandru Ioan
Cuza, care în scurta domnie de şapte ani a făcut ca jugul

~ 15 ~
robiei să dispară pentru totdeauna. Această faptă măreaţă
a rămas pururea în inimile tuturor.
Bătrânii noştri povesteau cum erau invitaţi la munca
câmpului. În zori de zi apărea vechilul pe dealul
Halmului, sau a viei călare, cu bucium la şold, care
buciuma de două-trei ori de se auzea ecoul buciumului
peste deal şi văi. Atunci bietul ţăran, de voie, de nevoie,
ieşea la deal ca nu cumva să întârzie, îşi lua uneltele de
care avea nevoie şi o turtă coaptă în vatră şi pleca la drum.
Celor care mai întârziau, boierul le spunea: „Ai întârziat,
codaşule! Am să-ţi trag din tain!”
Nu numai că ţăranii munceau pe moşiile boierilor, dar
mai veneau şi hoardele tătare şi turcii, care prădau şi
jefuiau pe bietul ţăran, motiv din care trebuiau să-şi
părăsească ce aveau mai drag, casă, sat şi să plece în
pădurile nesfârşite din apropierea satelor, unde stăteau
ascunşi câte patru, cinci zile, până când erau anunţaţi prin
buciumul unui pădurar sau cioban de plecarea
năvălitorilor.
Din spusele bătrânilor, care au lucrat pe moşiile
boiereşti, în timpurile mai îndepărtate şi către timpurile
noastre, cum spunea Alecu Crăciun fiului său Vasile: „Am
lucrat în anul 1878-1879 la boierul Ion Caramalău, de
origine grec, la moară la Ciorsaci, pentru două kg de tărâţe
de grâu pe zi, cu care veneam acasă şi le amestecam cu

~ 16 ~
făină de orz şi făceam mămăligă şi borş cu legume de pe
strat, şi aşa îmi întreţineam familia, cu greu...
În 1880-1881 am lucrat pentru fântâna – azi a lui Gh.
Crăciun – ce se află peste drum. Am muncit ”să am apă pe
lumea cealaltă”, căci aşa ne învaţă credinţa noastră, să
lăsăm un izvor cu apă celor ce rămân în urma noastră.
În verile anilor 1888-1889, fiind ani de secetă, văzând
boierul că cerealele din încoşările împărăteşti de la fântâna
lui Zaharia, făcute pe timpul guvernatorului rus general
Kiselef, în anii 1829-1830, se împuţinaseră cu totul, iar
orzul în locul numit ,,în vie” era dat în pârgă, dar nu era
decât de 10-15 santime. Atunci a spus boierul la oameni:
„Duceţi-vă în vie la orz şi-l smulgeţi, uscaţi-l, măcinaţi-l şi
faceţi mămăligă şi hrăniţi-vă, că altceva nu am să vă mai
dau!”
Al treilea an, văzând oamenii că este foarte greu cu
alimentele, s-au întovărăşit cei care aveau care cu boi şi au
plecat după grâne în Ţara de Jos, cum spuneau pe atunci,
la Roman sau la Galaţi; după două săptămâni îi aşteptau
femeile în deal la râpă la Vasile Gabor, se uitau tocmai pe
dealul Litenilor şi ascultau scârţâitul carelor; cum îi
zăreau, ziceau: „Seara asta nu vin acasă, că trebuie să facă
popas la han la Valea Glodului”, după care veneau acasă a
doua zi, după atâta trudă şi necaz.

~ 17 ~
 La boierul Ion Caramalău a mai fost Gheorghe
Păduraru, tatăl lui Vasile şi al lui Constantin, vizitiu la
trăsura lui şi ca om de bună seamă credincios. Din ultimii
oameni care au mai fost credincioşi la boieri a fost şi Ştefan
Crăciun, ca măsurător pe moşia Anetei Ghiţescu, Gh.
Gheorghiu şi alţii.
După ce a venit la putere Al. Ioan Cuza s-a cam
terminat cu jugul robiei la care erau supuşi bătrânii noştri,
şi înaintaşilor lor li s-a schimbat soarta spre o viaţă nouă.
Au început a-şi lucra oraşele lor mici, cu cât au fost mai
împroprietăriţi, cu atât munceau mai cu drag. Cu toţii erau
bucuroşi, cântau de fericire că au scăpat de povara cea
grea la care erau supuşi.
Oriunde te-ai fi dus auzeai cântece din bătrâni, care nu
au fost uitate până în zilele noastre. Totul era în plină
armonie. În amurg de seară, când se întorceau de la
munca câmpului, oamenii se opreau deasupra viei şi
ascultau cântecul păsărilor călătoare, pitpalac, cuc şi
privighetoare.
Sosind în sat la locurile şi vetrele lor dragi, la care se
odihneau afară pe prispa de lut, sub streşina casei cu paie,
înveliţi cu cergă de lână sau de buci, cum se ţesea pe
atunci, oamenii adormeau liniştiţi în adierea vântului care
şuiera mereu prin bătrânul stejar. În zori de zi se duceau la
lac şi îi întâmpina găgăitul raţelor sălbatice sau orocăitul

~ 18 ~
broaştelor, ori urcau pe candachie, auzind ciocârlia
cântând din ceruri. Apoi, în miez de noapte, de urcau
Racova-n fund de pădure auzeau cânt de privighetoare şi
buciumul de la stână şi dulăii lătrând pe târlă. Şi în valea
morii auzeau cântând cele mai frumoase cântece şi doine
de pe meleagurile noastre, din fluier mare, pe Ion Iacob
din Hreaţca. Iar la noi în fagi cânta moşneagul Ion
Nechita, tot din fluier mare, cântece care erau în plină
armonie cu cântul păsărilor de pădure, unde nu te mai
săturai ascultând ecoul melancolic al naturii.

CĂLĂTORIA LUI AL. IOAN CUZA

PRIN SATELE NOASTRE

Din cele arătate de veteranii de la 1877, Ion S. Gaftea,

Chirică Lăzărescu, Gh. Bolovan, Vasile Crăciun ş.a.
spuneau că domnitorul Cuza a venit în comună la noi din
direcţia Liteni cu o trăsură trasă de şase cai, în vara anului
1984.
În Gane, locuitorii satului i-au ieşit în întâmpinare în
şesul Hermezeului cu primarul C. Dumitrache şi cu Gr.
Ciucă, care i-au făcut o primire frumoasă. Călăreţi tineri,
copii şi bătrâni, aşezaţi în rând pe marginea şoselei, l-au

~ 19 ~
primit cu buchete de flori. Iar primarul i-a oferit
tradiţionalul „Bun sosit”, primindu-l cu pâine şi sare.
După aceea a urmat o consfătuire cu delegaţii
ţăranilor, care l-au primit în sala de clase a şcolii. Atunci
Al. Ioan Cuza s-a interesat de modul cum au fost
împroprietăriţi ţăranii şi sub ce condiţii şi ce pământ li s-a
dat. S-a mai interesat dacă locuitorii îşi trimit copiii la
şcoală, îndemnându-i să facă aceasta pentru binele lor,
pentru a li se lumina mintea şi a şti cum să-şi apere
drepturile câştigate cu atâta trudă.
După aceea au urmat drumul vechi care trece după
pădurea lui Vasile Gabor şi a intrat în sat la noi, ajungând
în deal la crâşmă făcând popas, fiind cald şi drumul
obositor.
A cerut apă la una dintre gospodinele satului,
Marghioala D. Tănase, nora lui Tănăsescu Ungureanu.
Această femeie, schimbată ca în zi de sărbătoare, scoţând
apă rece din fântână şi turnând-o într-un cofăel nou de
brad, i-a întins domnitorului să bea, cu mare plecăciune.
După ce domnitorul a băut apă, i-a oferit în dar un galben
de aur în valoare de 12 lei de argint, adică cât ar fi valorat
patru vaci.
După aceea a continuat drumul poienii, spre hanul
Halm şi apoi drumul Fălticenilor vechi.

~ 20 ~
 Femeia, păstrând galbenul ce l-a primit în dar de la
domnitor, i l-a dăruit fiului său, Gh. Tănăsescu, pe care îl
avea mai destoinic. Acesta, învăţând carte, ajungând apoi
notarul comunei, a cumpărat de la fosta proprietară de
moşie Aneta Chiţescu o parte din moşia sa şi curtea.
Aceste lucruri au fost povestite de Vasile Crăciun, fost
monah la schitul Mănăstirii Preuteşti, astăzi Mănăstioara.

OCUPAŢIA LOCUITORILOR

Ocupaţia locuitorilor la început a fost vânătoarea,

cultivarea viţei de vie, pomicultura, creşterea vitelor, pe
care le păşteau în pădurile locului şi prin livezile acoperite
cu iarbă verde, având vitele hrană din belşug şi apă din
pâraiele limpezi ale pădurilor nesfârşite.
Mai aproape de zilele noastre, locuitorii au folosit ca
păşune locurile unde s-au tăiat pădurile, cum ar fi pe
Candachia, în ceoate şi râchi, sub poieniţă şi în fagi.
După această perioadă au început să facă agricultură,
cultivând suprafeţe întinse de pământ cu porumb, bob,
cartofi, hrişcă şi mazăre, iar mai târziu cu orz şi secară.
Hrana lor de căpetenie a fost mămăliga sau pâinea cu orz
şi secară.

~ 21 ~
 În timpul din urmă locuitorii din Pleşeşti au fost
clăcaşi, muncind cu palmele sau cu carele cu boi la boierii
care au fost stăpâni peste aceste sate.

BISERICA BUNEI VESTIRI

În comuna Pleşeşti, după cum reiese dintr-un

document al Bisericii şi al primăriei, în timpurile cele mai
îndepărtate a funcţionat neoficial învăţământul în localul
vechii biserici Buna Vestire.
Această biserică a fost construită din lemn de stejar şi
paltin, cu temelie de piatră şi acoperită cu draniţă cu cuie
făcute de ţigani robi, care aparţineau boierului Mihai
Gane. Biserica, făcută în anul 1774, avea trei ferestre, una
la altar şi două în corpul bisericii, şi o uşă de stejar, unde
se afla în urmă un pridvor deschis, deasupra căruia se
găsea clopotniţa cu două clopote, cu inscripţia care a trecut
la noua biserică „Cuvioasa Paraschiva”.
Inscripţia de pe clopotul mic este: „Acest clopot făcut
la anul 1774, pentru Buna Vestire din satul Pleşeşti, jud.
Suceava, s-a returnat în anul 1905, cu cheltuiala sătenilor,
fiind paroh Vasile Pleşoianu, iar epitropi Vasile
Costăchescu şi Ion Gaftea, bunicul nostru...” Inscripţia de
pe al doilea clopot este în limba slavonă. Acesta a fost
~ 22 ~
făcut de ierodiaconul Nicodim de la schitul Mănăstioara
Preuteşti pe la anul 1854.
Fondatorul bisericii Buna Vestire a fost Constantin
Pleşescu (zis Chitic), alături de soţia sa Nastasia,
proprietari de moşie, după care a făst desfăcută în
septembrie 1912 şi mutată în satul Bursuc, comuna
Lespezi.
Cântăreţul bisericii era şi învăţător pe atunci, din lipsă
de şcoli şi profesori. În altarul acestei biserici, spuneau
bătrânii, a fost ascuns un cofăel cu sorcoveţi de către
preotul Costache, care a fost găsit de preotul Vasile
Pleşoianu, nepotul lui, dar nu se ştie ce s-a mai făcut cu el.
Ctitorii noii biserici Cuvioasa Paraschiva din Poiana,
Gh. Nechita, Victoria Tănăsescu, D-tru Gaftea, Toader
Tănăsescu, C-tin Munteanu, Ion S. Gaftea, Ion Nechita,
Vasile Nechita, Ion Tudose, Toader Nechita, Gh. Gabor,
Ruxandra Gabor, Vasile Grădinaru, Gh. Butnaru, Gh.
Bolohan, C-tin Bolohan, Ilinca N. Grădinaru, Ion Gabor,
Costache Argatu, Paraschiva Baciu, Gh. Şt. Toader, C-tin
Creţu, Vasile Crăciun, D-tru Tomescu, Iordache Tudose,
Vasile Lupu – au depus suma de 100 de lei, iar C-tin
Păduraru, Ion Măriuţa, Iordache Gaftea şi mulţi alţii au
depus suma de 95 de lei. Ei nu au fost trecuţi pe lista
ctitorilor bisericii noi, lucrare care a început cu palmele lor,
cu carele lor, în anul 1905. S-a zidit până la ferestre în doi

~ 23 ~
ani, apoi lucrarea s-a oprit doi ani, reîncepându-se în 1909
şi terminându-se în 1912, fiind apoi sfinţită în 1913.

ÎMPROPRIETĂRIREA DIN ANUL 1864

În satul nostru din fagi au fost împroprietăriţi un

număr de 17 fruntaşi cu câte patru fălci, plus 12⅟2 prăjini
pentru casă şi grădină. Douăzeci şi trei de fruntaşi au fost
împroprietăriţi cu câte două fălci şi patruzeci de prăjini,
plus locul pentru casă şi grăfină – în total 46 de oameni,
care au avut de plătit 38.292 lei şi 20 de parale.
Cursul fiscului era Vasile Stamate.
În Pleșești Gane, la 1846 au fost împroprietăriți 20 de
fruntași cu câte 3 fălci și câte 12 prăjini plus locul pentru
casă și grădină de 12 prăjini și jumătate; 18 mijlocași cu
câte o falcă și 78 prăjini, plus locul de casă și grădină de 12
prăjini și jumătate. Pe valea Botez au fost împroprietăriți
14 mijlocași cu câte două fălci și 40 prăjini și locul pentru
casă și grădină.
Pe moșia Țăbârțenii au fost împroprietăriți un fruntaș
cu 14 fălci, 14 mijlocași cu câte două fălci și 40 de prăjini,
plus locul pentru casă și grădină, doi codași cu câte 12
prăjini și locul pentru casă și grădină. În total - 80 de țărani
care stăpânesc 213 fălci și 79 prăjini.
~ 24 ~
 ÎMPROPRIETĂRIREA DIN 1921-1922

După terminarea războiului mondial din anul 1916,

prin legea de împroprietărire pusă în aplicare în 1921-1922
nu au fost împroprietăriți toți cei care au luptat pe front cu
arma în mână și cu molima tifosului, pentru țara noastră
dragă, pentru glia noastră strămoșească, cărora le spuneau
generalii Dragalina și Praporgescu: ”Luptați, ostași, căci
pământul al vostru este și al copiilor voștri!”
Speranța pe care a avut-o poporul în inima lui chinuită,
după terminarea războiului, nu s-a îndeplinit decât în
parte. În satele Pleșești cu mare anevoie au fost
împroprietărite trei părți pe teritoriul comunei, iar restul
au primit pământ pe teritoriul altor comune de rezerve de
proastă calitate. Dar cu toate acestea, țăranii care au avut
putere de a-și procura atelaje cu boi sau cai, care, mulți
dintre ei, au lucrat la construirea noii biserici ”Cuvioasa
Paraschiva”, alegându-se dintre cei mai buni gospodari
care își făceau treburile care mai de care la timp și reparau
uneltele agricole ca: plug, grapă, car, de iarna până
primăvara, iar gunoiul de grajd era dus la câmp de iarna
pentru a sta sub brazdă primăvara. Apoi, vara, la cărat
grânele se întovărășeau câte doi gospodari care își făceau
treburile la timp, după care țineau vite de prăsilă, apoi le
~ 25 ~
vindeau la Stat, de multe ori erau premiați pentru vitele
lor frumoase pe care le creșteau cu mare drag și atenție.
Toată vara țăranul era în plină armonie cu munca
câmpului: care mai de care, unii coseau, alții adunau fânul
în claie, iar carele încărcate cu fân coborau mereu agale pe
coastele dealurilor umede, iar alți hrepcuiau la grâu și
femeile cu fusta în brâu ghileau pânza la râu.
Cu toată truda pe care gospodarii satului o depuneau
pentru a scoate recolte mai bogate la hotar, nu puteau
obține de la plugul tras de boi sau de cai, sau de la sapă,
când plugarul era sătul de răscolitul hleiului mlăștinos.
Gospodăriile individuale nu puteau scoate recolte
bogate la hectar din cauza suprafețelor de pământ mici cu
haturi dese, unde nu se puteau executa cu mașini agricole
moderne, ca să poată renta bine.

~ 26 ~
 TRANSFORMĂRI

În anul 1956 s-au făcut întovărășirile agricole colective,

iar în anul 1962 s-au înființat G.A.C.-uri, unde toate
muncile de pretutindeni se executau cu mașini agricole
moderne, producând mai mult la hectar pentru binele
țăranului și fondul statului.
Astfel, sub îndrumarea Partidului Comunist Român,
țăranii din comuna Pleșești au înțeles că prin
modernizarea agriculturii an de an se vor scoate recolte
mult mai mari și de calitate superioară. Datorită civilizației
sub președinția lui Nicolae Ceaușescu s-a început o
transformare a satelor. De la casele cu paie ca acoperiș, cu
ulițe strâmte și garduri de mărăcini, la case moderne, cu 2-
3 camere, verandă, bucătărie, magazie, acoperite cu tablă,
sau azbociment ori cu țiglă. De la șure întunecate,
necorespunzătoare pentru creșterea animalelor, la grajduri
moderne. Omul nu mai doarme pe pat comun cu pari în
pământ și înveliți cu o cergă de buci, în care domina
parazitismul, de la care veneau o multitudine de boli -
chiar și tifosul.
În loc de opaiț, care ardea în hornul îngrădit de nuiele
și una cu lut și fumul în tindă, unde multor oameni necăjiți

~ 27 ~
le dormeau și vitele cu găinile, în aceeași odăiță plină de
fum… Acum oamenii aveau lumină în fiecare casă, iar pe
jos, în loc de lut, aveau acum podea, parchet, așternute cu
diferite scoarțe, iar de odihnit se odihneau pe canapea.
Fiecare casă are acum radio, televizor, mobilă, aragaz,
mașină de spălat etc. Așadar, a dispărut mizeria datorită
civilizației actuale. Un alt exemplu, femeile nu mai au de
muncă cu cânepa, care cerea atâta muncă și trudă pentru a
o face albă pentru cămăși, acum se găsesc toate de-a gata.
Să ne închipuim cât de greu era pentru o gospodină
căreia îi era drag să-și poarte bărbatul și copiii curat
îmbrăcați. Această femeie trebuia să meargă cu cânepa la
baltă, sau la Siret, pentru a o albi. După aceea trecea prin
melițoi, unde se scotea puzderia, apoi trebuia răgilată prin
ragilă, apoi pieptănată și făcută caiere pentru tors care se
făcea călepe. Aceste călepe trebuiau date în cuptor cu
bruftuială de cenușă, iar dedesubt, în cuptor, se puneau
paie de ovăz, să nu se ardă călăpele. După două-trei zile
călăpele trebuiau duse la o baltă cu apă mai caldă pentru a
fi clătite.
După această muncă copleșitoare țăranul trebuia să-și
vândă boii, să mai rupă din bani sau să vândă o junincă
pentru a cumpăra un pachet de bumbac. Bumbacul, la
rândul lui, trebuia depănat sau urzit și învelit pe sul, apoi
dat prin ițe și spată. Mamele care aveau fete le chemau

~ 28 ~
învățându-le a lega călcătorii și a țese: ”că mâine-poimâine
am să vă aud că vă vin pețitorii și vă veți mărita și nu veți
ști nimic”, le mustrau adeseori mamele. Acum femeile nu
mai au bătaie de cap cu pânzele, magazinele sunt pline de
tot felul de materie primă și de haine deja croite.
Din anul 1964 comuna Pleșești a primit numele
Vulturești cu reședința în Gane, unde ocupă un număr de
clădiri care corespund cerințelor. Alipindu-se comunei
Giurgești - Valea Glodului și Osoi, s-a creat Sfatul Popular.
Tot aici se găsește ridicată, prin grija partidului și a
Consiliului Popular, o școală generală de 10 clase; tot aici
se face o anexă a școlii care urmează a fi terminată ulterior.
Mai sunt în satul Pleșești un atelier-școală, o
cooperativă de consum, localul CAP, o brutărie, un atelier
mecanic, SMT, dispensar uman, dispensar veterinar și
localul miliției. De asemenea, mai sunt trei centre pentru
colectarea laptelui. Ne mândrim acum cu o țară bogată,
frumoasă și fericită sub îndrumarea P.C. Român3. Avem
sate și orașe modernizate, școli superioare, fabrici, uzine,
hidrocentrale de mare capacitate, șantiere navale etc.
Agricultura a luat proporții pe treapta cea mai înaltă.

3 La data scrierii acestei cărți, în anul 1980

~ 29 ~
 DIN POVESTIREA GAFTEI

Gafta povestea nepotului ei, Ion S. Gaftea, că în Poiana

din fagi erau 9-12 locuințe sub formă de colibe (numai trei
dintre ele erau case cu paie) făcute în mijlocul satului.
Prima a fost a lui Ionel Ciurcea, fost pădurar și vatav la
Constantin piticul, care a locuit în fosta grădină a Băciții. A
doua a fost a lui Gheorghe Moise, care a locuit în grădina
lângă stejarul despre care am amintit, azi Păduraru. A
treia a aparținut lui Ianache Crăciunescu, care a locuit în
fosta grădină rămasă lui Alecu Crăciun.
În acest puțin timp, în care colibele se transformau în
locuințe, acest sătișor a purtat denumirea ”La colibele din
fagi”.
Acum să amintim de grupul din secături:
Gavriil Moraru, tatăl Catincăi Moraru; Gheorghe al
Morăriței; Toader al Morăriței; Pintilie al Morăriței; pe
soția lui Toader o chema Măriuța: familia Măriuțanilor;
Leonte Bosânceanu; Toader Olaru; Vasile Rădășanu;
familia Rădășanilor; Tanasache Ungureanu; familia
Tănăsanilor; Timofte Ungureanu (ambii veniți din
Carpați). Pe soția lui Timotei o chema Gafta - acesta
decedând mai timpuriu, ea a rămas văduvă cu trei copii:
Sandu, Toader și Gafta, fata ei, care au dat familia Gaftei,
~ 30 ~
apoi Safta Pavel, venită cu mai multe familii din Ardeal,
din cauza unei foamete, recăsătorindu-se cu al Tomei,
dădu ființă familiei Tomeștilor.
În acest interval de timp, acest sătuc a purtat
denumirea de ”Fagii lui Chitic”. De la acești oameni
putem număra 5-6 generații. Voi descrie una-două dintre
ele.
După anul 1800, recent după dânșii, au urmat o altă
serie de oameni, ca: Neculai Bolohan, familia Bolohan,
Toader Corduneanu, familia Munteanu și Toader Oloeru,
toți veniți din partea Cordeonului. Niță Gabor cu doi frați
erau veniți din satul Pipirig, jud. Neamț, Gh. Caulea de
prin partea locului, numărând 4-5 generații.
După 1850 s-au alăturat Dumitru Butnaru, fosta
famnilie Roșoaia, Gh. Părăvan, Gh. Lupu, Neculai
Burlacu, Vasile Crețu, Neculai Leonte, Vasile Lupu, Vasile
Costan, Gh. St. Toader, Vasile Varzari, Toader Butnaru,
Ilie Nechita, Toader Cicu, numărând patru generații. Au
mai fost mulți care au format satul Poiana, precum:
Chirică A. Tudose, Dumitru Roșcaniuc, cu trei generații.
Dintre acești oameni, cei mai mulți sunt veniți din partea
Cordunului; restul de prin partea locului, iar de la anul
1804-1864 satul Pleșești a purtat numele de Pleșești
Sineasca, după numele proprietăresei de moșie, Safta
Sineasca.

~ 31 ~
 PROPRIETARI DE ORIGINE

Atât în documente, cât și din spusele bătrânilor se

stabilește sigur că moșia Pleșești a fost a pohăcenilor, în
popor, și în documente Pohoschi, de origine polonă.
Bătrânii Costache al Popii, fiul lui Popa Gavriil și Gh.
Dumitrache, Gh. Ciucă, nepoții lui Ionel Ciurcea,
povesteau că păhăcenii au vândut moșia pe o vacă neagră
și pe două merțe de mălai mărunțel.
După Pohocevschi, găsim proprietar de moșie pe
Constantin Chitic, zis Pleșescu, după moșia pe care o
stăpânea în Pleșești, pe care îl găsim la 9 martie 1794 în
judecată cu Mihai Gane, proprietarul moșiei Gane, pentru
o poiană numită ”Vărăticelul”, aproape de gura Halmului,
nu departe de izvorul pârâului Ursului, pe moșia Hârtop.
După Constantin Pleșescu apare în documente
Iordache Pleșescu, fiul lui, dar pentru scurt timp, iar la 18
septembrie 1804 întâlnim pe proprietara de moșie Safta
Sineasca, apoi pe Panaite Chitic (zis Pleșescu, fiul lui
Constantin Popescu). Acesta dă moșia ca zestre unei fete a
lui, căsătorită cu Costache Gheorghiu; acesta o dă lui
Vasile Stamate, de la el o cumpără Ion Caramalău, care la
rându-i o dă lui Morțun, care o dă lui Todiruș Ghițescu,

~ 32 ~
iar acesta Anetei Ghițescu, moșia având o întindere de 90
de fălci.
Gh. Ciucă povestea că Chitic își avea curțile în Pleșești
Gane, unde a locuit Costache Ciucă, azi Anica Rusu.
Biserica Bunei Vestiri era pe moșia sa.
Cel mai vechi așezământ de pe meleagurile noastre în
trecut a fost Tăbârțenii, nume rămas de la liuzii
Tăbârțoaiei. Biserica de aici, se spune din trecut, a fost
construită din lemn de pe locul respectiv și acoperită cu
paie și stuf.
Statele vechi din vecinătatea capitalei erau pe atunci
Suceava, Siret și Baia. Toate de regulă erau locuite de
populație corcită care a dat de răzeși.
Moșia cu satul era pe Șomuzul Mic, mai târziu patru
bătrâni au dat pământul, împărțit între urmași. Patru
bătrâni proprietari nu și-au împărțit răzeșiile după legea
protimis, nici între rude, nici între văduve.
Pe timpul lui Alexandru cel Bun pământul comunei
Pleșești era împărțit în trei părți mari: Domnească,
Răzășească și a Sătenilor.

~ 33 ~
 VECHIMEA SATELOR

Vechimea satului Gane se arată în ”Istoria Cetății

Neamț”, scrisă de Arhiereul Narcis Crețulescu, la pagina
28. Aici se arată că Alexandru cel Bun a înnoit Biserica
Bagoslovo în anul 1402, cea zidită de cavalerii teutoni în
anul 1210, după rugămintea vărului său, mitropolitul Iosif
Mușat. Atunci mănăstirea Neamț a fost înzestrată cu
moșia Pleșești din ținutul Sucevei. A Poenii se numără de
la anul 1739-1740, de la primele colibe, și din spusele
bătrânilor, de pe timpul lui Ionel Ciurcea, care a fost vatav
la Constantin Chitic.
Socotind până în anul 1981, satul Gane are o vechime
de circa 579, iar al Poenii ar avea o vechime de 241 de ani.
Dar dacă socotim bine de la mutarea grupului din secături
din anul 1760 în Poiana, care a luat ființă satul, vom vedea
că acest sătișor numără numai 221 de ani.
Satul Jacota este înființat între anii 1843-1848 din
oamenii din valea Hermezului, de către C-tin Hermezu,
fost proprietar de moșie. Deci are 138 de ani.
În anul 1632 găsim în Hrețca un act domnesc, 37-183
de la Academia Română, din valoroasa lucrare ”Pământul
și sătenii stăpâni în Moldova” de Radu Rosetti - București,
1907, pag. 89, deci Hrețca ar avea 349 de ani.
~ 34 ~
 DIN VIAȚA SATULUI

În satele noastre s-a păstrat aceeași tradiție cu

obiceiurile vechi, moștenite de la daci și romani, portul și
datina: colinde, doine, cântece și bocete, jocuri etc. Ca
instrumente de cântat am păstrat fluierul, scripca, cobza,
cimpoiul, frunza etc. Apoi buciumul și cornul, al cărui
sunet se auzea din depărtări, pentru prevestirea la vreme
de invazie a altor neamuri străine în Țările Române.
Începând cu aceste datini de la anul nou, cu urături, cu
buhaiul, cu capra, ursul, cu piesa lui Jianu, jocuri etc., se
păstrează și acest port național moldovenesc care este
foarte apreciat aproape în toate țările din lume, ca: jocuri,
horă, strigături, cântece.
La noi în sat am avut locuri pentru horă în deal la
crâșmă, pe urmă la Elena Nechita, la fântână la Dumitru
Tomescu, la fântâna lui Zaharia, la fântâna lui Niță Gabor,
unde se făceau jocuri la diferite sărbători ale anului, la care
nu te mai săturai privind portul național pe care îl îmbrăca
pe atunci tineretul. Nu rămâne de uitat nici cântul lui
Olaru și Maxim la fântâna de la drum, unde se aduna
tineret din apropiere cu care se formau jocurile, ținând
până seara târziu. Apoi, seara, la baluri, la clăci, de multe

~ 35 ~
ori se umplea grinda casei cu fuse pline de tors, iar jos
flăcăi și fete jucau.
Apoi, când era vorba de nuntă, se lua mireasa de
sâmbătă seara cu lăutari, după care petrecerea ținea până
marți dimineața.
Cei mai buni lăutari pe care i-am cunoscut au fost
lăutarii lui Andrei Bilevschi din Bucovina, D-tru Olaru, D-
tru Maxim din Hreațca, Liuliuc din Petia, Neculai
Păduraru din Racova și mulți alții, care cântau cele mai
apreciate cântece de pe atunci, dintre care multe se mai
păstrează și astăzi, dintre care:
”Mai cântă, Olarule, din strună!
Nu mai pot, că sânt țărână,
Toate-s trecute-n paradis,
A rămas doar un singur vis,
Căci puterea cea divină
Este lege foarte bună,
Este lege nestrămutată
Și de Dumnezeu lăsată.
Vedeți cu toții prea bine,
Nu-i schimbat nimic în lume,
Mulți se nasc, dar mulți și mor,
Asta-i legea tuturor.
Dacă tu altfel socoți,
Fă-o lege tu, de poți…”

~ 36 ~
 DE REŢINUT

În anul 1831, satul Gane făcea un singur corp cu Poiana

şi avea 80 de capi de familie cu 328 suflete dintre care 159
bărbaţi şi 171 femei. În 1959, comuna Pleşeşti era compusă
din satele Valea Botez – Găenii, sau Liuzii Tăbârţoaiei şi
Pleşeşti Sineasca şi Jacota, cu reşedinţa în vechea
construcţie din deal, la care făceau parte şi Hreaţca şi
Mereşti, cu un număr de 789 de capi de familie şi 2310
suflete. În anii 1875-1876 comuna Pleşeşti avea sub
administraţie Pleşeşti, Petia, Buneşti, Unceşti, Hreaţca-
Hârtop, Şoldăneşti, Mereşti, Racova, Giurgeşti.
La sfârşitul anului 1876 comuna Pleşeşti rămâne cu
satele Unceşti şi Petia, iar Hârtop, Mereşti, Racova şi
Giurgeşti trec la comunele de unde au fost despărţite.
Aceste trei comune au stat despărţite până în anul
1881, după care se unesc iar la un loc trecând toate la
Pleşeşti. Iar peste câţiva ani trec Buneştii la Oprişeni, în
schimb dându-i-se Mereşti, prin desfiinţarea comunei
Giurgeşti, care trece la Valea Glodului. În anul 1912
comuna Pleşeşti era compusă din satele: Gane, Poiana,
Petia, Unceşti, Hreaţca, Mereşti, Jacota cu o populaţie de
3103 suflete dintre care 1535 bărbaţi şi 1568 femei, iar capi
de familie 754 cu 774 clădiri gospodăreşti.
~ 37 ~
 MENŢIUNI

La anul 1825 spătarul Mihai Gane, văzând că se

apropie sfârşitul vieţii sale, a dat o parte din moşia sa care
se afla în Pleşeşti Mănăstirii Neamţ.
La anul 1859 se secularizaseră moşiile mănăstireşti,
deci şi moşia Pleşeşti trece pe seama statului, unde nu stă
multă vreme, căci urmaşii donatorului Gane, o serie de
boieri, în urma unuia dintre procesele începute cu statul,
la 1860 au câştigat moşia respectivă cu toate bunurile de
pe ea. Atunci statul a obligat Mănăstirea Neamţ, care ţinea
moşia Pleşeşti, primită cu danie de la spătarul Mihai Gane,
să construiască în acel sat o şcoală.
Această lucrare începe în anul 1860 şi se termină în
1862. Pe vechea formă a şcolii, lucrată din tablă masivă, cu
literele şi cifrele bătute în metal, donată de Nicu Gane,
care a fost fixată pe frontspiciul localului propriu-zis era
inscripţionat: „Şcoala primară mixtă Nicolae Gane din
Pleşeşti”.
În didactica lui Alexandru V. Ureche se menţionează
că şcoala de pe moşia Pleşeşti a fost inaugurată la 1
octombrie 1860, dată stabilită prin raportul nr. 3 din luna
octombrie, înaintat de învăţătorul Ion Gh. Stupeanu,
ministrul învăţământului. În acest raport se prevedea un
~ 38 ~
număr de şase elevi cu care s-au început cursurile şcolii, şi
anume: Vasile Gh. Păduraru, Ion Irimescu, Toader V. Jora
din Gane, Ioan S. Gaftea, Chirică Lăzărescu din Fagi şi Ion
Jora din Jacota.
„Testamentul boierului Mihai Gane”, Spătar. Arhiva
Statului, Iaşi, 1826, feb. 12, Mitropolit Veniamin al
Moldovei:
„Văzând că se apropie sfârşitul vieţii mele, dau partea
mea de moşie din Pleşeşti cu moară şi cu toate ce se află în
dânsa să le stăpânească pe veci Sf. Mănăstire a Neamţului.
Însă dacă cumva după o vreme se va întâmpla să se ia
moşiile mănăstireşti de către vreo stăpânire după cum s-a
întâmplat în Bucovina, atunci volnici să fie nepoţii mei a
trage această parte de moştenire asupra lor. Viile ce le am
la Şorogari în jud. Iaşi le las de veci Sf. Mănăstiri
Văratecul, locuită de Maici. Casele din Iaşi le las nepotului
meu Iordache Gane Paharnic. Pe Toader Gorgan, lăeş
vizitiu, cu femeia şi copiii lor, ca pe nişte drepţi robi ai
mei, îi las copiilor nepoatei mele, Asaftei Carpoaei. Iar pe
ceilalţi robi îi iert şi-i slobod despre jugul robiei, lăsându-i
slobozi, fără a-i putea supăra cineva vreodată, sau din
neamurile mele, sau din străini, căci eu nu am nici un
ţigan, ci pre toţi i-am câştigat cu slujbele mele şi ostenelile
mele; şi fiindcă m-au slujit bine şi cu credinţă, spre
mulţumirea mea, pentru aceasta îi iert şi îi ridic din jugul

~ 39 ~
robiei. De astăzi înainte nu vor mai fi robi, ci slobozi, în
rândul altor locuitori ai Moldovei.”4
Deci se vede cum a trăit bietul iobag în ţara lui, în acel
timp de sclavie şi de mizerie...

CUVÂNTAREA DOMNITORULUI
AL. IOAN CUZA - 1864

„Sătenilor, îndelungata voastră aşteptare şi marea

făgăduinţă dată nouă de înaltele puteri ale Europei prin
actul nr. 46 al convenţiei, interesul patriei şi asigurarea
proprietăţii funinciare şi dorinţa cea mai vie a mea s-a
împlinit!
Claca boierescului este desfiinţată pentru totdeauna.
Voi sunteţi de astăzi proprietarii liberi pe locurile voastre
supuse stăpânirii vouă înşivă.
În încrederea hotărâtă prin legile în ființă, mergeți dar
mai înainte de toate în fața altarului cu genunchii plecați,
mulțumiți atotputernicului Dumnezeu, pentru că prin
ajutorul Lui ați ajuns a vedea această zi frumoasă și
scumpă inimii mele și mare pentru viitorul României.

4 Din ultimele cuvinte ale spătarului Mihai Gane

~ 40 ~
 De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre, voi
aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră.
De astăzi voi aveți o patrie de iubit și de apărat.
Și acum, după ce cu brațul Celui de Sus am putut
săvârși o faptă atât de mare, mă-ntorc către voi spre a vă
da un sfat de Domn și de părinte, spre a vă arăta calea pe
care voi trebuie să o urmați, de vreți să ajungeți la
adevărata îmbunătățire a soartei voastre și a copiilor
voștri.
Claca și toate celelalte legături silite între voi și stăpânii
voștri de moșii sunt desființate prin plata unei drepte
despăgubiri.
De acum înainte voi nu mai aveți a fi cu dânșii, decât
în alte legături, ce vor izvorî din interesele unora sau ale
altora. Mulți proprietari au dorit îmbunătățirea soartei
voastre, mulți dintre ei au lucrat cu toată inima ca să
ajungeți la această frumoasă zi pe care voi astăzi o serbați.
Părinții voștri și voi ați văzut de la mulți stăpâni de
moșii și trebuințele voastre. Uitați dar zilele negre prin
care ați trecut.
Stăpâni, liberi pe brațele voastre, pe ogoarele voastre,
nu uitați mai înainte de toate că sunteți plugari, că sunteți
muncitori de pământ. Nu părăsiți această meserie, care
face bogăția țării, și dovediți că și în România, ca

~ 41 ~
pretutindeni, munca liberă produce îndoit decât munca
silită.
Sporiți încă hărnicia voastră și ogoarele voastre să fie
lucrate îndoit mai bine, că de acum înainte aceste ogoare
sunt averea voastră și moșia copiilor voștri.”
În notele de călătorie, România, din anul 1918,
publicate de Editura Minerva la pag. 43., Nicolae Iorga
descrie frumusețile locurilor de aici:
”Drumul spre Fălticeni scapă repede din lumea
înălțimilor, care se văd abia o bucată de vreme în zare.
Suntem în partea de dealuri blânde, cu văi roditoare care
sunt udate de Șomuzul Moic și mlădie până-n Siret.
Rămân în urmă orzuri bogate care încep a îngălbeni,
porumburi verzi și înalte mai peste tot locul, lanuri
îngălbenite cu floare albă de hriște, plantă care nu mai este
acum. Plantă din care țăranii făceau pâine foarte gustoasă
și dulce. Apoi nesfârșitele întinderi și văi presărate cu
floriel câmpului care îmbălsămează în roua dimineții
parfumul zilelor pașnice cu aer curat.
Carele cu boi ale țăranilor urcă ici-colo pe crestele
dealurilor umede și ale văilor, iar unii cosesc, în timp ce
alții adună fânul în claie. Toate merg în plină armonie...”

~ 42 ~
 DIN ISTORICUL SATULUI

Întrebând Vasile Costăchescu – profesor în Gane – pe

bătrânii Costache al Popii și Gh. Ciucă care dintre
proprietari au mutat grupul de oameni din Secături și au
înființat satul Poiana, aceștia i-au răspuns că Pleșescu, dar
nu i-au știut numele de botez. Dar ținând seama de
arătarea lor că pe atunci satul avea o vechime de peste 100
de ani, probabil că acel Pleșescu era, după spusele Saftei,
”Constantin, nu Iordache!” Ca probe ne-au stat livezile din
Secături care după un timp de la așezarea grupului de
oameni în Poiană au fost distruse cu câțiva ani în urmă de
fostul moșier Năstase Lăzărescu.
De la anul 1828 și până la anul 1834, cât au stat Țările
Române sub ocupația rusească lăsate de turci zălog, la
câțiva ani s-a ivit holera sau ciuma din cauza lipsei de
hrană și din cauza mizeriei.
Costache alPopii spunea că cel dintâi om din Poiană a
fost Popa Gavriil, tatăl lui a murit de holeră, după dânsul
au murit încă șase care au fost înmormântați în Biserica
Bunei Vestiri. Atunci, văzând oamenii că ciuma se întinde
mereu, s-au gândit să mai facă și după superstiții. Pe cei
care vor mai muri să îi ducă la hotar, doar s-o mai potoli

~ 43 ~
ciuma. Au mai murit cinci care au fost înmormântați la
movila de hotar de la Hârtop.

DENUMIRI TOPONIMICE

Dealul Candachia își poartă numele de la soția lui

Alexandru cel Bun, pe care o chema Candachia și era de
origine polonă. Pe atunci pământul comunei era împărțit
în trei trupuri mari, după legea protimis: domnească,
răzășească și țărănească.
Mulți dintre ctitori mai spun că numele de Candachia
ar veni după Mihail Sadoveanu, după ”Frații Jderi”,
fiindcă pe soția postelnicului Cristea a chemat-o tot
Candachia și era tot de origine polonă.
De multe ori când slujitorii domnului erau chemați la
curtea domnească din Suceava la ordinul marelui Ștefan
Vodă, comisul Manole îi da ordin lui Gh. Tătarul să
pregătească trăsura pentru plecare. La această așteptată
plimbare, îi plăcea mult jupânesei Candachia, cu
cumnatele și cumnații, cu soacra Elisafta și mai ales lui
Ionaș, să facă ospăț sub poalele pădurilor de pe aceste
meleaguri atât de fermecate și încântătoare, mai ales atrasă
de numele acestui deal împădurit ce-l avea și dânsa.

~ 44 ~
 În drum spre Suceava mai poposeau în sătișorul
Nimerceni, pentru a se întâlni cu neguțătorul Iosub care
aducea mărfuri de la Lyon pentru curtea domnească și
pentru slujitorii domnului.

Dealul Viei

Își poartă numele de la via care a fost plantată de

Mănăstirea Neamț după anul 1826, pe timpul
mitropolitului Veniamin al Moldovei.

Dealul Corbului

Își poartă numele de la corbii care își făceau cuiburi în

acele păduri seculare; și astăzi se mai văd pe alocuri
croncănind pe acest deal.

Dealul sau Gura Halmului

Numele de ”halm” vine de la fostul vehnicer grec care

avea beciul cu vinuri și băuturi spirtoase în stânga
hanului, peste drum. De reținut: orice ridicătură de
~ 45 ~
pământ din fața munților care trecea peste anumite cote,
grecii o numeau ”holm”, cum am amintit și mai devreme.
Odată cu confiscarea averilor mănăstirești, în 1859, care au
fost stoarse fără milă de călugării greci, care spuneau o
zicală: ”trenuri de aur au trecut în fanar”. După acest grec
a urmat la acest han un evreu cu numele de Strul. Acest
evreu nu i-a mai spus Holm, ci Halm.

Bazacii

Nume venit de la turcii lui Baiazid II. Acesta află că

Ștefan cel Mare este plecat cu o parte dintre boieri la
Calomeea pentru a depune jurământul de credință regelui
Cazimir. Au luat beii dunărenii și un pretendent cu dânșii,
pe Hronoadă Petru, pentru a-l pune domn la Suceava în
locul lui Ștefan cel Mare.
Cetatea a rezistat și auzind că voievodul Ștefan vine cu
ajutor de la poloni, turcii au început retragerea la 19 sept.
1485, o parte spuneau bătrânii că au trecut și peste țarna
noastră, unde au poposit în aceeași poiană din marginea
de nord a pădurilor nesfârșite unde își adăpau caii din
același pârâu (azi Bazacii). Dar nu au apucat a lua masa
bine, că s-au trezit cu o ploaie de săgeți din marginea

~ 46 ~
pădurii de la Ghiaurii lui Ștefan. De atunci au rămas vorbe
din bătrâni că au fugit bazacii lui Baiazid.

Dealul de mijloc

Vine de la dealul mai puțin pleșuv din mijlocul

pădurii.

Staniștea

Vine de la ocoalele de vite și staule de oi, de la cei trei

ciobani veniți de peste munți.

Poarta Țarnii

Poarta Țarnii vine de la fostul gard de răslogi din

partea de nord a satului unde își avea poarta în dreptul
grădinii lui N. Bolohan.
Pe această poartă ieșeau vitele la păscut în poienile
râchilor.

~ 47 ~
 Râchile

Râchile (sau ”În cioate”, cum îi mai spun mulți și

astăzi) vine de la alunecările de teren care s-au produs în
anii 1759-1760, alunecări în urma cărora s-au format și
lacurile din Siliște.

Dealul Iezuțului

Dealul Iezuțului vine de la fostul iaz, care era în

marginea fostei păduri a lui Vasile Gabor în partea de est.
De la deal de acest iaz, care s-a format odată cu locurile
din Săliște, înainte era drumul vechi care trecea cam la 20
metri – o distanță destul de mică.
Trecătorii acelor vremuri spuneau ”urcăm până-n deal
la iezuț, poposim, adăpăm caii și pornim mai departe”.

Dealul Crucii

”În deal la Cruce” vine din anul 1872, fiindcă atunci a

luat ființă cimitirul satului.

~ 48 ~
 Dealul Oușorul

În partea de sud a Gănănilor este dealul Jacotei cu

vârful Cușorul, sătenii îi spun ”oușor” de la forma pe care
o are.

Dealul Lutăriei

Dealul Lutăriei își are numele de la lutul fin care este

pe acest deal și care este întrebuințat la fiecare casă pentru
uns sau facerea sobelor.

Dealul de la Strajă

Dealul de la Strajă își are denumirea de pe timpul când

austriecii aveau granița în hotar cu țarna noastră, atunci
grănicerii români aveau legături și cu paznicii care făceau
strajă în apropiere.

Valea Popii

Valea Popii cu pârâul omonim au denumirea de la

preotul Costache, bunicul lui popa Pleșoianu. Această vale

~ 49 ~
a mai fost numită și Valea Hoșpontului, drum care era cel
mai apropiat de Cornul Mesteacănului, prin care treceau
cârduri de vite la austrieci.

Valea Fâstâcului

Valea Fâstâcului cu pârâul omonim își au numele de la

un paznic de câmp din Plavalari care își avea coliba în
dreapta izvorului care era făcut de dânsul cu o lespede de
piatră deasupra sa. Acest paznic se numea Gh. Fâstâcul.

Valea Morii

Valea Morii cu pârâul cu același nume își au

denumirea de la moara veche din valea Șomuzului Mic.

Valea Ciomârna

Valea Ciomârna, cu pârâul omonim, își au numele de

la o bătrână desfăcătoare care lua apă din acest izvor din
pădure, apă neîncepută, pentru bolnavii reumatici.
Această bătrână cam strâmbă era poreclită
”Ciomârloaia”. De atunci i-a rămas zonei acest nume.
~ 50 ~
 Pârâul Racova

Mulți dintre bătrâni spuneau că numele de Racova ar

veni de la o femeie care obișnuia să pescuiască raci din
acest pârâu. Această femeie era poreclită ”răcoaica”.

Pârâul Poienii

Pârâul Poienii și-a primit numele din anii 1735-1760,

când a luat ființă satul Poiana.

Pârâul Ursului / Hârtop

Denumirea vine de la ursoaica cu doi pui care era

deseori văzută în zonă. Acest pârâu de nepătruns în
grotele sale era înconjurat de păduri seculare în care
animalele sălbatice trăiau nestingherite de nimeni. Acest
pârâu a fost în apropierea moșiei Poienii. După tăierea
pădurilor, acest pârâu și-a luat denumirea de Pârâul
Ursului.

~ 51 ~
 Gura Stupului

Gura Stupului de la cărarea Jacotei, după Candachia,

vine de la stupii de albine ce aparțineau proprietarului de
moșie C-tin Hermeziu.

Groapa Lupului

Groapa Lupului sau ”Durăitoarea”, care astăzi nu se

mai cunoaște, doar parte din valea ei se mai vede ca
aducere aminte, a existat dinainte de formarea satului
Poiana. Acest loc împădurit, cum era pe atunci, era de
nepătruns în această groapă cu bălării, unde își creșteau
lupoaicele puii, aducându-le oi, care erau târâte până la
această groapă, după care i-a rămas numele de ”Groapa
lupului” sau ”În Durăitoare”.

Iazul Nimerceni

Iazul Nimerceni își are numele de la fostul sătișor

Nimerceni. Acest sat și-a luat numele de la trei tătari
nimerceni, care s-au așezat pe malul drept al acestui iaz,
după care s-a format acest sat însemnat de pe timpul lui
Alexandru cel Bun. Această faptă mi-a fost povestită de
moșul Leon Găitan din Bosanci, în anul 1935.
~ 52 ~
 BIOGRAFIA LUI IONEL CIURCEA

Povestim despre acel Ciurcea ce s-a stabilit În Fagi

între anii 1739-1740, fiind chemat de C-tin Chitic, care a
fost pus ca vătav la acest boier, căci erau amândoi din
partea lămășenilor și avea mare încredere în el.
Acesta, având fiu pe Grigore Ciurcea, după care se
mută în Gane își schimbă numele în Ciucă. Acesta își face
casă în spatele curții lui Chitic. La rândul lui, a avut doi
feciori, pe Gheorghe și pe Dumitrache Ciucă. Din ei se
trage familia Ciucanilor din Gane.
De la Dumitrache Ciucă rămâne Ion Dumitru Ciucă,
care la rândul lui are ca fiu pe Dumitru Ion Ciucă, cel mai
mic dintre feciori, iar la rându-i rămâne moștenitor în
aceeași grădină Gh. D. Ciucă.
De la acesta rămâne Constantin Gh. Ciucă, care la
rândul lui lasă moștenirea fetei lui cele mai mici, Anica
Rusu, moștenitoare a acelei grădini unde a fost curtea lui
Constantin Pitic.
Deci putem număra șase generații ale acestor oameni,
până la 1980.

~ 53 ~
 BIOGRAFIA GAFTEI

Pe la 1759-1760 se stabilesc la noi la Fagi doi frați:

Tănase Ungureanu și Timofte Ungureanu, veniți de peste
Carpați.
Gafta a fost soția lui Timofte, care a avut trei copii.
Primul a fost Sandu, apoi Toader și apoi Gafta, chemând-o
ca pe mama sa.
După așezarea lor în fosta grădină a lui Toader Popa,
Timofte se îmbolnăvește și moare timpuriu, rămânând
văduvă copiii poartă numele ei, ”ai Gaftei”. Sandu și
Toader se mută în mijlocul satului.
Gafta își ia ginere pe Popa Gavriil, fiul lui Costache al
Popii. Acesta, la rândul lui, va avea fii pe Toader Popa și
Vasile Popa, cărora li se mai spunea și ”ai Gaftei”.
De la Sandu rămân Dumitru și Ion ca urmași. De la Ion
rămâne moștenitor Grigore, iar de la Dumitru rămâne
moștenitor Neculai Gaftea (de la numele Gafta).
De la această străbunică numărăm 5-6 generații.

~ 54 ~
 BIOGRAFIA LUI TOADER CORDUNEANU

Pe la anul 1840 se stabilește în Poiana din Fagi Toader

Corduneanu, cu feciorul Ștefan T. Corduneanu, pe prin
partea Cordunului, veniți pe aceste meleaguri numai ca să
nu facă feciorul armata în Austria.
Toader cumpără mai întâi grădina de la Ion Moisa,
după aceea își întinde grădina în curături, după care lasă
după moartea lui pe Ștefan moștenitor.
La rândul lui, Ștefan lasă moștenitori pe Constantin în
curătură și pe Paraschiva în grădina lui Moisa.
În grădina din curătură după tatăl meu, Constantin
Munteanu, rămân eu moștenitor (Ion Munteanu). În
grădina Paraschivei rămân fiii ei moștenitori. De la
numele de Corduneanu și-a schimbat numele de
Munteanu bunicul meu.
Acest bunic al meu spunea mamei cum a venit din
Austria în România: ”Eram flăcău de 18 ani, nu în mult
timp trebuia să plec în armată. Tatăl meu de mult se
gândea să părăsească Cordunul, pentru a se stabili în
regat. În noiembrie 1840 văd că mă cheamă tata la el și-mi
spune: ”Măi Stefane, m-am gândit să părăsim Pavalerul și
să mergem la regat, chiar în această noapte”. Zis și făcut.
”Că doar vezi bine că am rămas singuri, că mama ta a
~ 55 ~
murit. După ce ne-om stabili acolo, te vei căsători și tu cu
Domnica lui Culan, că are pământ lângă frontieră cu
regatul”.
Era o noapte întunecoasă cu pâclă care permitea cu
mare ușurință trecerea peste graniță. În sfârșit, pregătim
noi iepele pentru încălecare și la orele 23 noaptea am ajuns
în pădurea Cornul Mesteacănului, unde așteptam miezul
nopții, pentru schimbul de santinele cu care aveam de-a
face.
După ce am trecut granița am lăsat caii la pas, am
strigat câinii lângă noi, să nu dăm de necaz dacă ar fi lătrat
la paznicul de câmp. Și am venit încet-încet pe valea
Hospontului, până am trecut gârla, după aceea am luat-o
pe după deal, prin vie, am intrat în fagi și ne-am așezat în
căsuța de paie a lui Moise, care era cumpărată dinainte.
După un timp mi-am luat a doua femeie, pe Anastasia,
dar nu am luat-o ca să mă despart de cea dintâi. Am luat-o
că avea un dar de la Dumnezeu, căuta în bobi și îmi
spunea precis ce se întampla. ”Noaptea asta să nu pleci la
drum, că nu umbli bine! Te duci numai când îți spun eu!”
Această bunică a mea lecuia fel de fel de boli sau răni
apărute pe corp numai cu ceaiuri din buruiene.

~ 56 ~
 ÎN AMINTIREA EROILOR

În satul nostru Poiana din Fagi, cu o populație de 100

de capi de familie, începând din anii 1877-1916-1941-1944
aveam ridicată în amintirea eroilor căzuți pe front pentru
întregirea neamului o troiță în anul 1935, pe placa căreia
stă scris un număr de 42 eroi care și-au vărsat sângele
pentru neam și țară, alături de străbunii acestui pământ și
pentru satul lor drag în care și-au lăsat copiii orfani,
văduve, frați, surori, cu inima îndurerată. Această troiță
rămâne cu amintirea celor trecuți și acelor care vor urma,
care este legănată mereu în adierea vântului și a
trecătorului de mâine.
Mai avem în grădina Școlii de patru clase un parc de
tei, plantat de profesorul Mihai Tomescu, apoi cireși pe
marginea șoselei, care mai sunt rămași și astăzi ca
amintire. S-a mai făcut o fântână în ograda școlii de către
Vasile Nechita și mama profesorului Constantin Nechita
(fost profesor la această școală), lucrare ce s-a făcut tot sub
administrația lui Mihai Tomescu. Păcat că nu i s-a făcut
acoperiș model, ca recunoștință a celor doi profesori, care
au fost fii ai satului nostru, care azi nu mai sunt. La această
fântână am lucrat împreună cu Șt. Păduraru și moș
Ghiniță de la Uncești în octombrie 1937.

~ 57 ~
 O EXCURSIE LA CERNĂUȚI

În vara anului 1939, în 29 iulie am fost la Cernăuți o

echipă de coriști, în frunte cu Mihai Tomescu – profesor și
dirijor de cor, diaconul Vasile Florea.
Ajunși pe tribună, îmbrăcați în costume naționale care
păreau mai frumoase decât cele alor altor județe ale țării,
am fost primiți cu aplauze puternice. Iar după cor am fost
premiați cu premiul de 300 de lei, care a fost depus în
fondul căminului școlar. După ce s-a terminat serbarea am
plecat la masa care ne-a fost oferită. Apoi am vizitat
orașul, nemaisăturându-ne de frumusețea lui. Ne-am mai
dus la turnul observator din care ne uitam în Polonia, în
orașul Lemberg. Iar peste Nistru, în orașul Tiraspol din
Ucraina.
După amiază, pe la orele trei, ne pregăteam de cor,
când aproape de gară ne oprește o doamnă englezoaică,
care se recomandă lui Mihai Tomescu, dar în limba
franceză. El a înțeles-o. Scoțând aparatul de fotografiat, ne
alege pe patru tineri și patru fete tinere, cei care aveam
costume mai frumoase, ne fotografiază și ne spune că duce
aceste fotografii în Anglia ca amintiri ale portului național
românesc. Dar nu mult după aceea s-au început
concentrările, apoi războiul, în care a murit unul dintre cei
mai buni fii ai satului nostru, Mihai Tomescu...
~ 58 ~
 BIOGRAFIA MEA

Născut în satul Poiana din Fagi, mi-am petrecut

copilăria pe meleagurile satelor Poiana și Gane, după care
am urmat școala primară, ieșind cu o medie bună.
În anul 1925 mă pregăteam la Mihai Tomescu pentru a
merge mai departe la școală, dând examen la școala de
meserie, dar am fost respins la vizita medicală. Am mers
apoi la școala normală și, dând examen, am reușit, dar de
data aceasta m-au oprit părinții din a merge mai departe,
pentru a rămâne acasă, la agricultură, dar mai mult cu
oile. Umblând cu oile pe aceste meleaguri natale
dimprejurul satului în care m-am născut și am crescut, am
deprins dragoste de frumusețea naturii.
Așteptam cu nerăbdare să vină primăvara, să văd
câmpul care era mohorât din timpul iernii, apărându-i
covorul cel verde al câmpului primăvăratic, păsările
călătoare sclipind sub razele soarelui și să aud vântul
bătând în plopii care își legănau frunzele, izvorul mereu
curgând, iar eu din frunză să cânt doina acestui pământ
străbun... Legați de glia noastră strămoșească și de satul
natal, drag, în care am crescut, am căutat să arăt în această
lucrare câte puțin din istoricul satului meu. O parte îmi
~ 59 ~
aparține, iar altă parte o constituie povestirile lui Vasile
Gabor, ale lui Gh. Vasile Crăciun, care au fost culese cu
mare greutate, din spusele bătrânilor care au mai povestit
cum trăia lumea înainte de vremea noastră.
Au fost aproape trei ani de muncă istovitoare, după
care am putut culege adevărul. Deci între anii 1977-1980
am reușit că creez această culegere monografică.

DIN CARACAL – 1944

Ție, dragă-ți scriu scrisoare,

Nu uita că-n depărtare
Locuiește-un suflet blând
Cărui inima îi bate
Cât o fi pe-acest pământ
Pentru tine, orișicând!

Eu de-aici, din depărtare,

Mă gândesc mereu la voi,
Că nu aveți de la nimeni
Nici un pic de alinare,
Că a fost evacuare,
”Așa este în război!”

~ 60 ~
Nu uit viața din trecut,
Ce-am avut pe-acest pământ,
Te-am lăsat ca-n altă dată
Cu copii plângând la poartă,
V-am lăsat în soarta vieții,
Ca și roua dimineții.

Ați rămas în chinuri grele,

Suferinți, amar și jale,
S-a știut doar de la sine
Că rămâneți fără mine
Pe un timp nu tare mult,
Până pacea va sosi
Pe al nostru scump pământ.

Am în suflet o durere,
Nimănui nu o pot spune,
Decât numai soartei mele,
Ce-am avut mai scump pe lume
A plecat și nu mai vine!

Căci fiind în depărtare,

Visându-mi soarta că mă lasă,
Dormind, te văd în vis mireasă,
Iar casa se dărâmă parcă,
Suspin iar și mai scriu o dată...
~ 61 ~
Jurat am fost pe-acest pământ
Ca să vin din depărtare,
Să te duc pân' la mormânt
Jelindu-mi a mea întristare,
Să rămân mereu plângând!

Vede-acum luna de sus

Cât îmi e de gol paharul,
Acum vreau să-l umplu iar,
Dar să îl împart cu cine?
Să nu-mi mai tulbur liniștea-n zadar
Din toate nopțile senine...

DIN RĂZBOI – IAȘI, 1944

Ție, dragă-ți scriu scrisoare

Și te-ntreb de sănătate,
N-auzi noaptea-n veghe tristă
Dorul meu la porți cum bate?

Rătăcesc îngândurat și singur

Și alerg precum aleargă valul,
Dar cu fiecare zi de luptă-n crânguri
Mai aprins îmi arde în ochi satul.

~ 62 ~
Casa mea-i dincolo de zare-n pradă,
Unde numai gândul mai pătrunde,
Am avut în sat o casă albă,
Satul meu și casa unde-i?

Noaptea când tăcerea mă adoarme

Picurând surâsuri reci din gene
Vin ciobanii visurilor mele,
Să-mi șoptească doine din poiene.

Singur, fără rude, fără prieteni,

Cine mă alungă-n lume, cine?
Port în suflet măgura cu brazii,
Că nu te mai văd nici pe tine
Și nici frații...

Nu mă plec destinului în cale,

Din viță sorb voință dacă
Vor veni și vremuri cu soare,
Că durerea asta o să treacă...

Ție, mamă-ți scriu scrisoare,

Că ești ostenită și bătrână,
Tu mi-ai răsădit în suflet cântec,
Tu m-ai purtat când eram copil de mână.

~ 63 ~
Te zăresc cum treci pe cărare
Lâng-un cimitir cu cruci de piatră,
Și-mi cauți urmele în vreme,
Stând cu ochii umezi lângă vatră.

Când te-ndrepți înspre casă cu gândul

Despre mine-ți cântă-ncet arinii
Și codrii și salcâmii, când adie vântul,
Te-ntreabă rând pe rând vecinii.

Tu le spui că dăltuiesc în stâncă

Slove pentru dragostea de țară
Și-mi închini eternității visul
Și-apoi plângi în fiecare seară.

Nu mai plânge, mamă, supărată,

Că este aproape ziua revederii,
Voi veni și eu acasă-odată...

~ 64 ~
 DORINȚA

Mult aș da pe-acest pământ

Să mă văd tânăr în lume
Așa cum am fost demult,
Să-mi cânt doina prin pădure,
S-aud vântul bătând plopul,
Legănându-și frunza-n codru.

Să mă duc în fund de crâng

Ca s-aud cucul cântând,
Iar la vale la izvor
S-aud cântece de dor,
Să mă urc pe Candachie,
Să-mi mai cânte-o ciocârlie...

Iar în vale coborând

Să văd oile păscând
Și s-aud noaptea pe lună
Buciumând ciobani la stână
Și dulăi lătrând la târlă,
Tăcând încet, noapte bună...

~ 65 ~
Iar în amurgul serii stând
Sub vișinul bătrân din coasă
S-aud doina din caval cântând
Și Racova curgând în șoaptă,
Apoi ciobanii visurilor mele
Să-mi cânte doine din poiene...

Și-acum să dorm o noapte liniștită

Sub bolta nopții înstelate,
Să-mi șterg sudoarea frunții obosite
Din coasta cu florile înflorite
Și-acum dus pe gânduri multe
Numai greierul să-mi cânte...

SOLDAT NECUNOSCUT.
SFÂRȘIT DE VIAŢĂ, 1943

Atunci când răsare luna

Lăsând raze de lumină
Tot așa ca-ntotdeauna
Peste morți noapte senină.

~ 66 ~
În timpul când noi stam de vorbă
Tu spuneai uitându-te la cer așa:
Ce-ar fi oare, dragă, ca să plec în lună?
Sunt gata de drum: noapte bună!

Arătându-mi întruna Carul Mare

Spunându-mi ”Drumul robilor mă cere”,
Nu-i mai bine, dar,
Să iau acum acest pahar?

Uite cum mă cheamă cloșca cu puii,

Hai, vino, ce mai stai? Să vezi hotarul,
Că drumul trece prin pustii
Și vrea să uiți amarul...

În zori de zi, în răsărit de soare,

Ai spus: eu plec de-acum,
Mă așteaptă Carul Mare
Și luna plăcută-mi pare!

Ah, străin necunoscut,

Când deodată-ngălbenit
Așteptai glonțul venit
Să-ți ia glasul tău pierdut!

~ 67 ~
Atunci când tu în zorii zilei
Ai căzut pe lângă mine
M-ai lăsat în depărtare,
În frigul nopților senine.

Ai plecat numai cu gândul

Pe un drum nemăsurat,
Dar acolo-ți este trupul
Care-a fost nemângâiat.

Trupul tău mai este încă

Până s-o preface-n stâncă,
Ca și piatra de pe dealuri,
Care crește numai valuri.

La mormânt vei avea scris

Pe o cruce-așa de piatră
Al tău nume, singur vis,
Nu se uită niciodată!

Și-ți trimit în gândul meu

Să te ierte Dumnezeu!

~ 68 ~
 TRECUTUL COPILĂRIEI MELE

M-am născut în satul POIANA DIN FAGI, în anul

1912, luna Ianuarie, ziua 7.
În acest loc natal ne-am petrecut copilăria, care a fost
atât de frumoasă pentru mine, în timpurile de pe atunci.
Îmi aduc aminte, eram de 4, 5 ani când tata era plecat în
războiul din 1916 şi noi am rămas acasă, 5 copii, cu mama
şi bunica Nastasia, care era a doua femeie a bunicului
Ştefan Corduneanu, fiindcă el a avut două femei; pe prima
o chema Domnica.
Acum jocurile copilăreşti erau în toi. Ne jucam noaptea
de-a ascunselea, făceam găuri în paie, cotite, ca să nu ne
mai găsim unul pe altul. După ce ne-am mărit i-am dat
drumul la scăldat în balta de pe stanişte sub petrărie la
salcie. Ne dezbrăcam, lăsam cămăşile pe mal, apoi ne
dădeam drumul în apă. Nu bine începeam a înota, şi baba
Nastasia venea în ascuns, cu o nuia lungă-n mână, ne lua
cămăşile, se-nturna spre casă batjocorindu-ne: “Nu vă mai
ajunge, destrăbălaţi ce sunteţi voi! Aşa aţi făcut mai
deunăzi când aţi luat lădoiul din şură şi v-aţi dus cu el în

~ 69 ~
baltă la mătuşiţa Paraschivă, când avea să se-nece Toader
al Bordeianului!”
După aceea ne duceam şi începeam a plânge înaintea
ei, ea se uita la noi, apoi ne lua pe rând la “croit”, cu
nuiaua peste pielea goală.
Cel dintâi îl croia pe Nistor al lui Gavrilescu, căci el o
făcea “capra cu trei iezi”. Ne mai lăsa să plângem o bucată
de vreme, apoi ne da cămăşile, ne-mbrăcam şi plecam în
pădure la cireşe şi la cuiburi de corbi, care se roteau
deasupra capului nostru croncănind, să nu le luăm puii.
Apoi coboram la salcie, unde aveam o vizuină de sub
salcie, într-o stâncă nisipoasă, în care era făcut un pătul de
muşchi, unde stam până noaptea târziu, în care de multe
ori adormeam.
La un timp de noapte striga la noi baba Nastasia:
“Veniţi acasă, măi, neadormiţilor! Că or da nişte dihănii
peste voi şi v-or mânca!”
Odată eram la joacă pe islaz la vale, în groapa lupului,
cu Nistor al lui Gavrilescu, Ilie-Mihai şi Ştefan al lui
Păduraru. Unul dintre ei zice: “Măi, ştiţi ce? Hai la roiul de
viespi din bozii di colo!” Eu cu fratele meu Ilie fugim
acasă, ceilalţi se duc la roiul cu şomuioace de bozi ca să-i
omoare. Dau în dreapta, dau în stânga, viespii în cap la
dânşii. Văzând că nu-i chip, o iau la fugă la deal, către

~ 70 ~
casă, ţipând şi răcnind cât îi ţinea gura: “Bunicăăă, babăăă,
vină şi ne scoate, că ne mănâncă viespii!”
Văzând baba întâmplarea cu dânşii, se duce repede în
casă, ia o cârpă de lână, o aprinde şi fuge repede la dânşii.
Acolo, ce să vadă: roiul de viespi în cap. Îi afumă repede
baba, descotorosindu-i de viespi, zicându-le: “Acum nu-s
capra cu trei iezi? Neastâmpăraţi ce sunteţi voi!”
Într-una din serile lui septembrie 1916 ne strigă baba la
culcare, dar mai cu curaj ca oricând, pregătind patul de
sub șură pune fân jos, așază o cergă de buci sau de lână,
cum se țesea pe atunci, și întinde boghii și începe a
spune:”Acum îi caut lui Constantin, săracul, că tare mi-i
dor de dânsul. Poate că va veni acasă, că l-am visat astă-
noapte…”
Era o noapte senină, cu lună plină, la a cărei lumină se
deosebea câmpul boghilor destul de clar. Numai o vedem
că începe a ofta și a plânge, fiindcă a văzut cum s-a arătat
câmpul lor: ”Mare este Dumnezeu… E pe vine…” spuse
ea. Iar apoi ne-a spus: ”Culcați-vă și adormiți, că vă scol eu
când o fi luna la amiază, atunci vine tatăl nostru”. Ne
culcarăm noi, dar cu gândul tot la tata.
Între timp am adormit, dar am auzit prin somn câinele
lătrând a om, animalul fiind legat în mijlocul ogrăzii.
Atunci ne dezvelește baba și strigă la noi: ”Hai, sculați-vă,
că vine Constantin, e prin curătură!” Câinele lătra din ce în

~ 71 ~
ce mai tare. În sfârșit apare un soldat cu arma-n spate și,
apropiindu-se de câine, îi strigă: ”Hurmuz! Eu sunt!”
Atunci câinele, recunoscându-l, a început a schenua și s-a
aruncat cu labele pe umerii stăpânului său. Îi iese baba
Nastasia înainte și îl sărută, el îi sărută mâna și încep a
plânge, apoi ne ia în brațe pe toți, ne sărută, scoțând din
sacul cu merinde pesmeți de război și ne dă la fiecare.
Intrând în casă, îi spune mamei să nu mai spună
nimănui că el a venit acasă, pentru puțin timp, ca să se mai
refacă acele șase zile de permis medical, că fiecare l-ar fi
întrebat cine a murit și cine mai trăiește. A fost prima și
ultima dată când l-am mai văzut, el venise din spital, a fost
rănit de pietrele roșii. Acum venise să plece la unitate și să
își ia rămas bun de la noi.
Începu a plânge. Mama l-a petrecut până la Halm. El s-
a așezat pe movila de la Halm și i-a spus mamei să aibă
grijă de noi, că lui îi spune gândul că nu se mai întoarce
acasă.
Adevărat a fost. Acasă nu a mai venit. Am rămas
orfani de război, ca vai de noi. Nu după mult timp, a
decedat bunica Nastasia, care ne-a crescut și a ținut la noi
mai mult decât o mamă, până ce s-a stins. Tot timpul noi
dormeam cu dânsa, atât de mult a ținut la noi, încât a
murit cu o mână sub capul meu și cu cealaltă sub capul
fratelui meu, Ilie.

~ 72 ~
 Dimineața, când ne-am trezit, am strigat la dânsa:
”Scoală, bunică, scoală!” Dar nu s-a mai trezit. Am strigat
la mama, care dormea în altă odaie cu fratele cel mic,
Gheorghe.
I s-a făcut înhumarea, am jelit-o ca pe o mamă
adevărată.
După trei ani mama s-a recăsătorit cu Dumitru Teșu
din Gane, lângă școala unde am urmat cinci clase primare
și am ieșit cu media 7,15, după care m-am înscris la școala
de meserii, fiind respins la vizita medicală, după cum am
mai precizat. În al doilea an m-am pregătit la Mihai
Tomescu pentru școala normală, dar fiind mai mare și
neavând cine să umble cu oile, am rămas nădejdea mamei,
Gheorghe fiind la școală. Mama spunea: ”Vezi că avem
atâta pământ de la Dumnezeu, 12 hectare, 25 oi, boi, vacă,
apoi ce facem? Îi dăm pe toți la școală? Pământul trebuie
lucrat…”
În sfârșit, umblând cu oile mi-am ales cei mai buni
prieteni din Gane, pe Constantin și Gheorghe Măriuța, cu
care mi-am petrecut copilăria frumoasă pentru noi în acele
timpuri de demult, cu greutățile ei. Îmi readuc aminte că
umblam cu oile pe toate câmpiile și dealurile și văile
acestor două sate, am fost foarte legați de glia noastră
strămoșească. Am prins dragostea de natură, auzind
păsări cântând și izvoare mereu curgând, unul dintre noi

~ 73 ~
cânta din fluier, altul din frunză, ne era foarte drag să
cântăm.
Noaptea, ca să nu stăm acasă, luam câte un bostan, îi
făceam nas, gură, ochi și puneam în el o lumânare și-l
duceam sub râpă la Petrea lui Agape (zis Nechitoaie).
Aprindeam lumânarea, apoi ne coboram în drum, ca să îi
trezim pe moșnegi din somn. Stăteam liniștiți sub gardul
de spini, așteptând cu nerăbdare și urmărind să vedem ce
spun bătrânii. Vedem deodată că iese Agapi și strigă la
babă să iasă afară, spunându-i: ”Ia uite tu la deal la râpă,
oare ce arde acolo? Îi diavolul, ori ce e?” ”Măi moșule, are
să fie o comoară…”
A doua seară îl puneam sub râpă, la deal de
Candachie, după care veneam la vale în grădină la noi și
începeam a pocni din bici. Cum se scula lumea, strigam:
”Măi Costică, arde Candachia!” El zicea: ”Măi, nu arde
nimica…” Între timp ieșea baba afară și-i tot arăta
moșneagului să se uite înspre deal: ”Acolo trebuie să fie o
comoară, măi moșnege! Să mergem mâine dimineață,
până nu răsare soarele, să căutăm acolo, că trebuie să fie
bani de aur ascunși într-un ulcior de vreun boier.” Noi ne
prăpădeam de râs în dosul gardului lui Ion Măriuța.
Tot pe timpul copilăriei noastre trăia un moșneag,
Dumitru Sârghea, văduv – îi murise baba mai de
timpuriu. Acum el se ocupa cu pescuitul, pe care îl făcea

~ 74 ~
în iazul de la Nimerceni. La fiecare două-trei zile pleca
dimineața și venea noaptea târziu, dar trăgea de multe ori
la noi acasă, fiindcă la el acasă nu avea lemne pentru a
pregăti o masă cu pește, îi era greu. Acum noi știam precis
sosirea lui. Ne duceam repede în lutărie cu bostanul,
puneam lumânarea aprinsă în el și-l puneam într-o gaură
care era mai adâncă sub mal. Fugeam repede deasupra, în
cimitir, și ne uitam la dânsul cum venea cu țașca plină de
pește. Cum se apropia și da cu ochii de lumină, apuca cu
mâna stângă pălăria de niț de cârlan de pe cap și cu
dreapta începea a-și face cruce și a zice: ”Iar ne-ai ieșit în
cale, diavole?” Noi stăteam ascunși la o distanță sigură.
Când ajungea la noi acasă, galben ca ceara, începea a
spune: ”M-am întâlnit cu satana la lutărie… Acolo nu-i loc
curat, la fel ca la păr, acolo a fost moarte de om, tot nu-i loc
curat…”
În timp de iarnă ne duceam în deal la cruce, după
cimitir, ne făceam drum de sanie până peste gârlă, legam
câte 5-6 sănii laolaltă și i-am dat numele de ”tren”, și e
adevărat că mergea ca trenul. Nu ne mai săturam de dat
cu sania, mai ales noaptea pe lumina lunii, dar mai
auzeam cum urlau lupii în Cornul Mesteacănului sau
lătratul vulpilor de pe dealul bazacilor. În sfârșit, era o
mare frumusețe pentru noi, o dragoste copilărească.

~ 75 ~
 La sărbătorile de iarnă, la anul nou, făceam piesa
”Jianu”, apoi umblam cu ursul, țigani, țigănci, tot noi
cântam din fluier și tobă și jucam de se mirau flăcăii mai
mari decât noi, de multe ori îi întreceam și făceam mai
mulți bani decât ei.
Îmi aduc aminte cum într-un an, ajungând la baba
Rușca, când să terminăm de colindat satul, cum îmi era
mătușă - am fost și botezat de ea - am spus către prietenii
mei: ”Măi Costică, hai să mergem în casă, să vedem ce am
făcut noi în deal.” Ne poftește bucuroasă în casă, dar ne
spune să lăsăm în tindă sacii cu colaci, tobele, buhaiul.
Intrând în casă, ne servește cu rachiu, noi număram banii,
și am auzit o bufnitură în pod. Atunci am dat să plecăm.
Ieșim afară, luăm fiecare ce am avut cu noi la primire.
Costică ia buhaiul, Gheorghe ia toba, unul își târâie ursul
de sub pat, iar eu mă duc să-mi iau sacul cu colaci, că
obiceiul era ca la fiecare casă să se dea colaci. Caut încolo,
caut încoace, sacul nu era nicăieri, fiindcă fusese aruncat în
pod de feciorul mătușii, care era de meserie… El a fost
urmărit de jandarmi până s-a căsătorit. Așa ni s-a tăiat
nouă curajul de a mai veni cu buhaiul în Poiana.

~ 76 ~
 MATURIZAREA

După ce am trecut de vârsta copilăriei, am mers la

hore, jocuri, baluri, la clăci unde mergeau şi fetele la tors şi
până nu se umplea grinda cu fuse pline de tors, nu ne lăsa
gazda să trecem la joc.
Mai târziu m-am căsătorit, în octombrie 1933, după
care am plecat în armată, în 1934. Pe la sfârşitul armatei,
când să mă eliberez, în toamna anului 1935, m-am
îmbolnăvit de reumatism, boală care m-a ţinut până în
anul 1943. În primul an de boală am stat la spital la
Fălticeni 45 de zile, după care am venit acasă cu mare
greutate, având numai 40 de kg, după un regim special.
Boala nu s-a vindecat. Apoi au început concentrările, unde
am fost luat şi eu. Acolo instrucţia şi alergările nu au fost
uşoare, nu încetau nici pe vreme bună, nici pe vreme rea.
Pe timp ploios veneam ud la picioare la cantonament.
Boala mi se agravase mai mult.
În toamna anului 1949 eram cu unitatea noastră în
Basarabia la Davideni, Zdrug, Vişniţa, Cireşeni, Vicov.
Instrucţia şi pregătirile de război nu încetau. M-am
îmbolnăvit din nou, m-am dus la infirmerie şi am stat
acolo două săptămâni, dar nu mi-a folosit la nimic.

~ 77 ~
 Văzând căpitanul Oescu de la Hârtop că tot îmi este
rău, m-a mai lăsat la cantonament încă o săptămână. Între
timp, vine la compania de comandă căpitanul Nanea, care
cunoştea situaţia mea. A doua zi face adunarea companiei,
la care eu nu mai eram primul, eram ultimul, mergeam
greu. M-a chemat la dânsul şi m-a întrebat ce este cu mine.
I-am spus că sunt bolnav. Atunci el mi-a spus să merg a
doua zi la el la cancelarie.
A doua zi, mergând la el, mi-a dat un concediu de o
lună de zile, timp în care m-am refăcut acasă. Apoi am fost
din nou pregătit de luptă.
Într-una dintre nopţile lui noiembrie s-a abătut un val
de frig cu ploi reci nordice peste noi, de nu cutezai să ieşi
până afară. În acest timp se rup legăturile telefonice de la
batalionul II şi divizie. Era o noapte întunecoasă cu o
ploaie neîntreruptă. Legătura trebuia făcută numaidecât.
Legătura de la divizie s-a făcut mai bine, era pe suporţi
naturali. Pentru cea de la batalion a trebuit să fie trimis
aproape tot plutonul în afară de echipa mea şi de echipa
unui caporal care făcuse legătura de la divizie. Eu încă mai
eram scutit pentru o săptămână. Dintre telefoniştii care
erau trimişi să facă legătura veneau toţi fără rezultat,
spuneau că nu găsesc firul. Alţii spuneau că nu găsesc
firul, dar nu cunosc nici direcţia şi punctul de reper unde
se afla comanda batalionului. Atunci a venit căpitanul la

~ 78 ~
mine şi-mi spune: “Munteanu! Noaptea asta noi suntem
prinşi de inamic! Ai rămas numai tu cu doi oameni din
echipa ta care n-aţi fost noaptea asta pe fir. Maiorul
Bontoşi trebuie să vorbească neapărat cu maiorul de la
divizie. Mort copt, îmi refaci legătura cu batalionul. Tu
cunoşti punctele indicate pe hartă, cunoşti unde se află
postul de comandă al batalionului. Îmi refaci legătura
imediat!”
Am mers şi l-am luat pe soldatul Burcă Ilie, soldat
destoinic şi neînfricat. Îi dau o bobină de cablu, iar eu iau
trusa cu cele trebuitoare şi receptorul de control şi iau firul
pe mână, cu care mă duc bine până la jumătatea pădurii
amintite, în care dăm de-o beznă de nepătruns, coborâm
pe dibuite, ajungem într-o râpă, trebuia să trecem un
pârâu, după care la 50 m să atingem punctul de pe hartă, o
tufă de salce în care era ancorat firul.
Dincolo de salce era un drum de ţară pe care treceau
căruţele militare. Firul nu mai era, aşa că mergem mai
departe, la al doilea punct, care era un plop şi se afla într-o
pădure de salcâmi. Până la a ajunge la punctul nr. 2 dăm
de firul 38, artileria care era în sprijinul nostru, iau
receptorul de control, fac legătura telefonică cu batalionul,
la care am stricat în jur de 30 m de cablu. Ajungând la
punctul nr. 2 dăm firul care era luat de căruţe şi deplasat
la 150 m de punctul indicat. În sfârşit facem legătura cu

~ 79 ~
bine şi vorbim prin receptor la compania de comandă, se
aude foarte bine, ne reîntoarcem, ajungând la punctul de
comandă, intrând înăuntru, mă întreabă căpitanul pentru
ce am făcut legătura cu o altă unitate. Eu i-am răspuns:
“Domnule căpitan, eu am făcut legătura cu o unitate
amică, nu inamică!” Vine la mine, îmi pune mâna pe umăr
şi-mi spune: “Foarte bine ai făcut, Munteanu!” Îl strigă pe
subofiţer, şi-i spune: “Afară e echipa lui Munteanu şi a lui
Gâtman, care a făcut legătura cu divizia. Scoţi tot plutonul
afară şi faci cu ei culcări 20 de minute, în noroiul cel mai
mare, pentru neîmplinire de ordin militar. După aceea îi
iei şi faci cu ei broasca, cu mâinile în sus, până vor intra în
cantonament!”
Tot timpul concentrărilor soldatul român a dus pe
umerii săi povara mizeriei şi a bătăii cu 25 de lovituri în
spate.
După atâta alergătură, iarăşi mişcări de trupe. Am
cunoscut un soldat, Toma Vasile, din contingentul 23, care
cunoştea limba rusă foarte bine. Când s-a cedat Basarabia,
primul pod din dreapta noastră era blocat de armata rusă,
căci unitatea noastră trecuse cu jumătate de oră înainte.
Am rămas doar noi singuri în capcană. Nu m-am gândit la
nimic, numai la trecut Prutul înot. Ca să nu pierdem două
mii de metri de cablu ne-am gândit să luăm o plasă dintr-

~ 80 ~
un gard de scândură de 4 m lungime, să-i dăm drumul cu
ajutorul lui Dumnezeu la înot.
Ne dezbrăcăm, punem hainele şi bobinele de cablu la
mijloc, iar noi pe marginea plasei, după care luăm înotul
în albia Prutului în vale, traversând încet spre malul drept
al fluviului în care era un şir de sălcii aplecate din lunca
Prutului, salvarea noastră de la înec. A doua zi pe la
amiază am ajuns cu bine la unitate, după o noapte de
drum, şi ne întreabă căpitanul cum de am scăpat din
capcană. Noi i-am spus că am mers pe şosea şi am luat-o
peste ţarnă până ce am ajuns la lunca Prutului, de unde
am trecut cu bine de partea cealaltă.

PRIMUL AN DE RĂZBOI

Nu după mult timp ne deplasăm cu unitatea în

localităţile de la Herghelia Burla, Fântâna Albă, unde se
fac pregătiri de război în legătură cu nemţii, zi şi noapte,
continuu.
În vara anului 1941, în 22 iulie la ora 4 dimineaţa, am
primit botezul cu sânge, împinşi de armatele hitleriste şi
de Antonescu ca să ne luăm iarăşi Basarabia de la ruşi.
Dar nu a fost numai atât, să mergem până la Nistru, în
care lupta s-a soldat cu mii de victime de ambele părţi. A
~ 81 ~
trebuit să mergem în Ucraina, până la capitularea Odesei.
La trecerea Nistrului, care se făcea pe pod de vase foarte
anevoios, tot la fel şi cel de pe Nipru, care era bombardat
şi aruncat în apă cu tot ce se găsea pe el. După atâtea lupte
crâncene în Ucraina, care se soldau cu mii şi mii de victime
care au rămas pe câmpurile de luptă din Fredintal şi
Mariental, unde au fost făcute două cimitire dintre cele
mai mari văzute vreodată – în afară de cele de la Dalnic-
Tatarea sau de la Corpova, până la capitularea Odesei.
Fiecare sat era ocupat.
În aceste lupte crâncene am avut ocazia să văd
adevărata tragedie de război, cu fel de fel de răniţi de care
te îngrozeai, atât de tragic sufereau. Unul care mi-a rămas
în minte era cu falca ruptă, cu eticheta pierdută pentru
orice fişă de trimitere în spital…
În una dintre zile mă aflam la Carpova, la postul de
comandă al regimentului, când în zorii zilei de 26 august
începuse atacul pentru înaintare. Văd că vine un grup de
răniţi la regiment pentru a fi pansaţi şi trimişi în ţară, la
Bucureşti, la spitale. Mă uit bine la ei, văd pe fratele meu
Vasile, care era rănit la mâna dreaptă. Mă întreabă dacă
am un pic de apă să le dau, că tare li-i sete. Atunci mă duc
şi iau patru bidoane, cobor într-o vale la un izvor, le aduc
apă tuturor să bea, să se mai răcorească. După aceea au
fost trimişi în ţară, de unde am primit o scrisoare de la el.

~ 82 ~
La un atac de lângă Mariental rămâne compania I cu doi
telefonişti – restul morţi şi răniţi. După puţin timp de
refacere, vedem că vine la compania de comandă
căpitanul Puşcaşu de la comp. I şi cere 2-3 telefonişti de la
sublocotenentul Pescaru, pentru a face legătura telefonică
mai departe. Atunci mă cheamă sublocotenentul la el şi
îmi spune: “Munteanu, îţi iei doi telefonişti cu tine, te duci
la domnul căpitan şi-i faci legătura telefonică la postul
indicat de el.” Merg şi iau pe Sumănaru din Valea
Glodului şi pe Zăbavă Ioan de la Tătăruşi, dar amândoi
recruţi fără multă experienţă. Înainte de a porni să
întindem firul, sublocotenentul le spune celor doi
telefonişti să rămână mai departe la comp. I, iar eu după
ce ajung la postul indicat de căpitan, să mă reîntorc la
companie.
Acum ruşii se stabileau în a doua linie de front care era
întărită, de nepătruns. Când aproape să ajungem la postul
indicat, ne despărţea doar o pantă nu prea înaltă, dar
vizibilă pentru inamic. Ajungând pe culme, ne trezim cu o
ploaie de gloanţe de la mitraliorii ruşi, care secerau cu
nemiluita soldaţii care treceau peste această pantă, pentru
a-şi lua poziţiile pentru atac. Eu cu căpitanul, la primele
şuierături ale gloanţelor, ne-am culcat imediat, crezând că
s-au culcat şi cei doi camarazi care erau în urma noastră.
Când ne uităm înapoi, ei erau culcaţi de gloanţe, unul

~ 83 ~
mort şi unul rănit la umărul stâng. Ce să ne facem? Ne
dăm înapoi 2-3 paşi, eu fac legătura prin receptorul de
control, după care raportez la compania de comandă cazul
întâmplat.
Linia trebuia făcută imediat. Eu cu căpitanul trebuia să
mergem mai departe la punctul amintit. Căpitanul ia de la
mine telefonul, iar eu iau două bobine de cablu, din care
una era pe sfârşite, după care urma să o iau pe a doua
pentru a ajunge la postul indicat.
În cele din urmă, ajungând la punctul amintit, ne
adăpostim unul aproape de altul, pentru a-i putea întinde
receptorul căpitanului când era chemat de batalion sau de
regiment.
La acel contraatac se rup iar legăturile telefonice. Dau
să ies din gaură, să fac legătura, dar căpitanul Puşcaşu mă
opreşte, spunând: “Munteanu, stai aici cu mine! Lasă că
trimit pe doi telefonişti pe care îi am aici.” Dintre cei doi s-
a întors unul rănit, celălalt a rămas mort.
La vreo două săptămâni telefonează la compania de
comandă căpitanul să-i trimită măcar doi telefonişti şi cu
mine să rămânem în lipsa celor căzuţi, pentru a rămâne
mai departe la comp. I, dar căpitanul Nanea de la
comandă i-a trimis trei telefonişti, rugându-l să-mi dea
drumul înapoi la companie, că şi el are nevoie de mine.

~ 84 ~
 După trei zile vin iar la compania mea dorită, unde
eram aşteptat de plutonul din care făceam parte, pentru a
le face fel de fel de bazaconii, să mai râdă în zilele atât de
triste…
În fine, prezentându-mă la căpitanul Nanea, el îmi
spune: “Munteanu, mă gândeam să te mai las şi-n linia I,
dar m-am gândit la ai tăi şi la tine, şi mai mult ca toate,
când eu sau Pescaru te-am trimis într-o misiune, ai
executat dorinţele noastre atât în timpul concentrărilor, cât
şi în această companie de război.” Şi mă trimite la
sublocotenentul Pescaru, care îmi oprise hrana pentru trei
zile, din care pâine, conserve şi unt. Şi-mi spune: “Diseară
te duci la dl. colonel de serviciu, îţi ştii misiunea!”
Noaptea telefonist la colonel, ziua la companie.
În acel an, 1941, în 18 august ne aflam pe şesul
Dalnicului, unde se aflau multe clăi de grâu care începeau
a fi treierate. Acum eram trimişi fiecare în misiunile
noastre. Numai ce vedem că apare un stol de avioane care
încep a bombarda cu bombe incendiare pentru a da foc
grâului din clăi…
La şuieratul unei bombe care eram sigur că va ateriza
lângă mine, dau să mă culc repede lângă o claie de fân, dar
n-am apucat a mă pune în coate şi genunchi, când cineva
mă opreşte deodată, o putere nevăzută: “Stai aşa…” În
secunda când am fost oprit, o schijă de 15 santime a trecut

~ 85 ~
pe sub burta mea razant, arzând miriştea şi incendiind
mai multe claie cu fân.
În cele din urmă, după capitularea Odesei, s-a primit
un ordin de la divizie ca regimentele din această unitate să
plece în ţară pentru refacere.
A doua zi se face adunarea regimentului pentru a fi
gata de marş pe jos până la Tiraspol, pe unde trebuia să
urcăm sat cu sat şi cimitir cu cimitir, în care se odihneau
acum zeci şi zeci de mii de morţi. Colonelul a comandat
onor spre dreapta, la cimitirul de la Mariental şi Fredintal,
ca semn de recunoştinţă adusă celor căzuţi pe câmpurile
de luptă, nevinovaţi.
Ajungând la Tiraspol trebuia să trecem Niprul pe pod
de vase, apoi pe Nistru tot pe pod de vase, trecere care se
făcea foarte greu din cauza aviaţiei. Din această coloană
eram siguri că am scăpat de moarte, deşi au mai rămas o
parte în apele acestor două fluvii, podurile fiind aruncate
în aer.
Ajunşi la Cernăuţi după un drum de peste trei sute de
kilometri, drum obositor şi primejdios, ajungem cu greu la
Fălticeni, după care suntem regrupaţi şi pregătiţi pentru a
doua companie de războiul din Rusia.

~ 86 ~
 AL DOILEA AN DE RĂZBOI

În anul 1942 se fac pregătiri intense de război, reparaţii

atelaje, cablu telefonic parafinat, din nou, la care am lucrat
o lună de zile trei telefonişti fără încetare.
În octombrie unitatea îşi completase efectivul care
rămăsese în Ucraina. Când să ne îmbarcăm la tren în
Fălticeni, pe acest peron blestemat al gării erau sute de
femei cu copii în braţe care îşi luau rămas bun cu lacrimi
în ochi de la soţii lor, multe dintre ele pentru vecie.
Ajungând pe câmpia Frunzei, după atâtea lupte grele
şi după un drum lung şi obositor, după care iarna îşi arată
colţii mai de timpuriu, s-au mai strecurat cu greu încă
două luni, acum eram în plină iarnă, nu cu un frig obişnuit
ca la noi, ci de -40, -45°C. Acum trebuia să ne instalăm în
apropierea colhozului Frunza, unde era instalat postul de
comandă al Diviziei.
Într-una din zile ne trimite sublocotenentul Pescaru să-
i facem legătura cu maiorul Bontaşi de la divizie. După ce
ne-am făcut datoria, eu m-am dus să mă schimb la
picioare, pentru că eram ud şi îngheţat, în acelaşi grajd de
la Frunza. Era pe la orele 20 seara, când deodată ne trezim
cu o rafală de artilerie cu bombe, din care şi incendiare, de
la care a luat foc tot colhozul. Ieşim afară, cei care am
~ 87 ~
putut să mai scăpăm, dar foarte greu, fiindcă uşa grajdului
era blocată de gloanţele mitralierelor care ne-au atacat pe
la spate. În acelaşi timp, iese maiorul Bontaşi cu toată suita
lui cu ofiţeri, furieri şi batalionul de sacrificiu, ne spune să
facem front în spate pentru apărare. Ieşind afară în ciorapi
la ordinul maiorului, bocancii n-am apucat să îi iau în
picioare, ocupând fiecare adăposturile indicate de
examinaţi şi se-ncepe o luptă pe viaţă şi moarte.
Adăpostul meu şi a încă doi telefonişti care erau cu mine
ne-a fost tocmai în malul unei râpe adânci, unde era un
râu cu albiile îngheţate. După două ore de atac, văzând că
nu mai simt picioarele de frig, am pornit toţi trei la vale,
pe albia râului, care acum se umpluse de maşini
răsturnate, de oameni morţi, cai şi căruţe etc. Era pe la ora
22 noaptea, lăsându-se bezna.
Ajungând în vale căutăm în maşini, găsim alimente şi
o foaie de cort, pe care o tai şi o pun la picioare, şi-i dăm
drumul la vale pe albia râului mai departe, care era cel
mai bun adăpost de gloanţele care şuierau necontenit
deasupra noastră.
În sfârşit, mergând o noapte întreagă de iarnă
friguroasă, până la orele 7 dimineaţa, ne-am îndreptat
înspre companie, după punctul de pe hartă. În drum spre
companie mă întâlnesc cu Dumitru Ciobanu, care mergea
cu alimente pe front. Mă întreabă cum de am scăpat. Eu i-

~ 88 ~
am povestit toată întâmplarea, el a scos apoi o pereche de
bocanci şi o pâine şi mi le-a dat, după care i-am mulţumit
şi am mers mai departe.
Ajungând la postul de comandă, a doua zi ruşii
contraatacă din nou. În aceeaşi luptă moare
sublocotenentul Pescaru Ion, lovit în cap de un glonte – el
a fost comandant la transmisiuni. Rămâne în locul lui
subofiţerul Maftei, încheietorul de pluton. După aceea
înaintăm mai departe în direcţia Cruşlinului, Camincăi, şi
Caşarii – un teren poreclit a fost şi “botul de raţă” din
Cotul Donului; în marşul pe care l-am făcut am căzut
istovit de boală şi de drum.
Văzând căpitanul Manea că m-am hrănit eu singur de
boala ce am avut-o, i s-a făcut milă de mine şi a dat ordin
la un conductor să mă ducă în căruţă până la Cruşlin,
unde era punctul de oprire a postului de comandă a
regimentului.
Ajunşi la locul destinat vine căpitanul la mine şi mă
întreabă de ce sufăr mai mult. Eu i-am spus cazul, iar el se
uită la mine şi-mi spune: “Ai să mergi cu mine la un punct
sanitar în Neamţ.” Ne ducem, intră căpitanul în cabinetul
medicului, care era cu grad de maior, îl salută şi îi spune
că sunt bolnav de mai mult timp de reumatism şi îl
întreabă dacă se găsesc medicamente pentru boala asta:
“Vreau să fie vindecat, că este un telefonist foarte bun şi

~ 89 ~
am nevoie de el.” Aud deodată că mă strigă căpitanul de
cabinet, intru şi-l salut, şi-mi spune pe româneşte: “Să
trăieşti, băiete!” Doctorul mă consultă şi mă întreabă: “De
câţi ani eşti reumatic, băiete?” Îi spun că de mai mulţi ani.
El îmi spune din nou: “Boala ta este de 12-13 ani. Am să ţi-
o lecuiesc eu, după care pot garanta pentru sănătatea ta
pentru 20-25 de ani, dar cu o condiţie: să nu bei vin
niciodată.” În timpul acesta îmi dă patru pastile, după care
mă pune cu faţa în sus, pe un pat comun, şi îmi face două
injecţii în muşchii picioarelor, apoi mă opreşte o
săptămână pentru a mă reface într-o cameră de spital.
În fiecare zi eram consultaţi şi trataţi cu toţii cu cele
mai bune medicamente. După o săptămână mi-a dat
drumul şi mi-a spus: “Băiete, de acum înainte ai voie să
duci în spate 100 de kg şi n-ai să mai cazi jos.”
A urmat înaintarea mai departe, care s-a făcut cu
victime omeneşti şi de o parte, şi de cealaltă a taberelor.
Nu după mult timp, văzând colonelul Mihail cum stau
lucrurile, cum merge frontul, s-a făcut nebun şi a plecat la
Bucureşti cu avionul. După plecarea lui au rămas
locotenentul colonel Constantinescu şi locotenentul
colonel Carp. La două zile am căzut în circuire la Caminca
şi Caşari, unde am stat nouă zile – în decembrie, cu
temperaturi de -40, -45°C, fără alimente, fiindcă circulaţia
era complet închisă. Nu era numai această situaţie, că

~ 90 ~
eram flămânzi şi în frig, dar mai veneau şi tancuri care
demoralizau armatele, făcându-le să lase armamentul jos,
după care îl strângeau partizanii şi-l depozitau într-un beci
de lângă Caşar, unde era un bătrân rus, Necolaevici, care
fusese în 1916 în România. Acesta era acum unul dintre
partizani şi avea sub comanda lui un grup de tineri care
ziua strângeau armament şi muniţie, iar noaptea se
strecurau neobservaţi la adăposturi, făcând în fiecare
noapte pierderi de vieţi omeneşti. Într-una dintre nopţi,
văzând nemţii că nu se mai pot răcori de ei, un ofiţer a luat
un pluton de soldaţi care au început controlul grajdului şi
a câtorva şiri de paie, unde au găsit patru indivizi cu două
mitraliere de tip german. Aceştia au fost luaţi de nemţi,
puşi în maşini şi duşi la un pod de peste râu, unde ofiţerul
le-a comandat să sară jos unul câte unul. În timpul
săriturii, fiecare primea câte un glonţ de revolver în spate.
Trecuseră doar 4-5 zile de la încercuire, eram cu toţii
complet istoviţi de frig şi foame. Ne gândeam unde să
apucăm să găsim puţină hrană. În sfârşit, într-una din
nopţi eu cu un teterist am coborât în vale, spre colhozul
Caşvari, am intrat în odăiţă şi am dat de partizanul
amintit. Niculaevici ne spune: “Atâta timp cât staţi aici să
vă încălziţi, aruncaţi armele în beciul de afară, să nu vă
găsească ceilalţi partizani care vin cu tancurile înarmaţi!
Nu am voie!” Stând de vorbă cu dânsul m-a întrebat de

~ 91 ~
unde suntem şi i-am spus că suntem de la Fălticeni. Atunci
el ne-a spus că ştie satele de acolo, Hârtop, Pleşeşti, Baia,
unde a cantonat mult timp. Ne mai întreabă dacă suntem
flămânzi, şi i-am răspuns că da. Atunci el scoate o pâine,
două cutii de conserve şi ni le dă, îndemnându-ne să
mâncăm. I-am mulţumit, făcându-ne cruce.
După o noapte de odihnă ne trezim în zori, dar foarte
greu, că eram tare obosiţi şi înfriguraţi. Atunci el începe a
ne povesti cum se pregătesc armatele noastre pentru a
sparge frontul, pentru a deschide drum ca să ieşim din
încercuire.
A doua zi ne-am luat rămas bun de la moş, asta se
întâmpla pe 14 decembrie 1942. I-am sărutat mâna, el ne-a
sărutat obrazul, şi ne-am dus. El ne spuse: “Drumul
Caşvari!” Ne-a dat câte două pâini şi ne-a mai spus:
“Mergeţi cu Domnul!”
Pe la orele 16 vedem că încep să apară tancurile,
deschizând drumul. Acest drum s-a soldat cu mii de
victime de ambele părţi. A fost deschis doar pentru o
jumătate de noapte. Pe la orele două dimineaţa drumul s-a
închis, nu a putut ieşi decât un sfert din armată, restul a
rămas mai departe în capcană. După ce am ieşit din
încercuirea de la Don, am fost aşteptaţi de colonelul Carp,
care ieşise cu 2-3 ore mai înainte decât noi, care eram ca un
pluton la număr. După un drum lung şi istovitor, cale de

~ 92 ~
2000 km, parcurs în şase săptămâni pe jos, ajungem la
Tiraspol în Ucraina, de unde ne îmbarcăm la drum, trecem
prin Polonia, prin oraşul Lemberg, apoi intrăm în ţară la
Cernăuţi, ajungând la Fălticeni pe data de 6 februarie la
unitate, unde suntem pregătiţi pentru a treia companie de
la Iaşi în primăvara anului 1944.

AL TREILEA AN DE RĂZBOI

Acum, comandant de regiment îl aveam pe colonelul

Visarion. Linia de front era la Vânători şi Vultur. La ruşi
era stânca Roznovanu, prima linie din faţa noastră. A
doua linie era în dreapta, a treia linie era la stânca pârâului
omonim.
Luptele de hărţuială care s-au dat pe frontul de la Iaşi
au fost printre cele mai crâncene lupte de mari proporţii.
Cu toate că s-au împuţinat soldaţii de pe front, zona
Sucevei era evacuată de armata rusă.
Într-una din zile mă aflam la postul de comandă al
regimentului, care era într-un bordei camuflat de pe cota
64, de unde urma să fac legătura cu bateria 2, dar nu am
apucat a ieşi bine pe mal să-mi iau direcţia, când deodată
văd o mulţime de armată sovietică. Mă întorc imediat într-

~ 93 ~
un bordei, îi raportez colonelului, care spune: “Suntem
prinşi de acum!” Stăm pe loc. Nu au avut succes asupra
noastră, pentru că ostaşul roman şi-a făcut datoria şi, cu
sânge rece, a luptat pentru a-şi apăra patria.
La 15 septembrie se fac din nou alte detaşamente
pentru a pleca pe front mai departe. Aceste detaşamente
erau formate de colonelul Nemţeanu, care întreba pe
ostaşi câţi copii au şi ce contingent sunt. Ajuns la mine,
poate aşa a vrut Dumnezeu, i-am spus situaţia şi el îmi
spune: “Rămâi aici!” Rămânem trei tineri cu plutonierul
Bursuc de la Petia, cu aprovizionarea unităţii care a rămas
la Grădini între lunile noiembrie şi decembrie, când am
fost lăsaţi la vatră.
Dar ce mare mirare! Visul îmi spunea mereu că-mi voi
duce soţia la mormânt, iar eu voi rămâne cu cei patru
copilaşi, mereu plângând…

~ 94 ~
 EPILOG

Oare nu a fost asta o putere de

la Dumnezeu, când m-a oprit în
secunda în care o schijă de 15
sentime a trecut pe sub burta mea,
arzând toată miriştea? Oare n-a
fost Dumnezeu cu mine să-mi
arate atâtea cumpene şi să mă
ferească de toate? Să-mi spună să nu pun burta la pământ,
că-mi vor fi aruncate măruntaiele pe câmpul de luptă? Sau
să-mi spună: “Tu ieşi din groapa asta şi du-te în alta, că în
ea este moartea celor rămaşi acolo”. Sau “Fereşte capul tău
în dreapta, să-i faci loc glonțului”, sau invers… Ori
“Culcă-te mai înainte de a ajunge glontele la tine, că nu-ţi
este sortit ţie, este sortit celor din stânga sau dreapta ta!”
Sau “Dă-ţi drumul în râpa cutare, aşa cum te găseşti,
desculţ, că-ţi voi purta Eu de grijă!”
Toate aceste întâmplări, o viaţă de om, au fost rânduite
de la Dumnezeu, care m-a scăpat de această clacă, ca eu să
ajung acasă şi să aduc mamă bună copiilor mei, care să îi
îngrijească ca propria lor mamă, iar eu să sufăr multe de
pe urma urmaşilor, ca orice părinte…
Ion C. MUNTEANU
~ 95 ~
~ 96 ~
 ANEXE

Teiul lui Constantin Bolohan

Falnicul stejar al lui Dumitru Gabor

~ 97 ~
Din viaţa satului

Munca la câmp

~ 98 ~
 Hora şi jocurile sătenilor

Hanul de la Valea Glodului

~ 99 ~
Ion Iacob şi Ion Nechita, la păşune cu oile

Femei ghilind pânza la râu

~ 100 ~
 CUPRINS

ISTORICUL SATULUI POIANA DIN FAGI ......................................3

AŞEZARE GEOGRAFICĂ:
PLEȘEȘTI DIN DEAL ȘI PLEȘEȘTI DIN VALE ..........................6
DEALURI ...................................................................................................7
PĂDURI ȘI CÂMPII ................................................................................8
DENUMIREA SATELOR PLEŞEŞTI ..................................................10
DRUMURI ŞI HOTARE ........................................................................11
PRIMELE AŞEZĂRI ..............................................................................12
NUMELE DE PLEŞEŞTI .......................................................................14
CĂLĂTORIA LUI AL. IOAN CUZA
PRIN SATELE NOASTRE .............................................................19
OCUPAŢIA LOCUITORILOR .............................................................21
BISERICA BUNEI VESTIRI ..................................................................22
ÎMPROPRIETĂRIREA DIN ANUL 1864 ...........................................24
ÎMPROPRIETĂRIREA DIN 1921-1922...............................................25
TRANSFORMĂRI ..................................................................................27
DIN POVESTIREA GAFTEI .................................................................30
PROPRIETARI DE ORIGINE...............................................................32
VECHIMEA SATELOR .........................................................................34
DIN VIAȚA SATULUI ..........................................................................35
DE REŢINUT ..........................................................................................37
MENŢIUNI ..............................................................................................38
CUVÂNTAREA DOMNITORULUI
AL. IOAN CUZA – 1864 ................................................................40
DIN ISTORICUL SATULUI .................................................................43
DENUMIRI TOPONIMICE ..................................................................44
~ 101 ~
BIOGRAFIA LUI IONEL CIURCEA ..................................................53
BIOGRAFIA GAFTEI ............................................................................54
BIOGRAFIA LUI TOADER CORDUNEANU ..................................55
ÎN AMINTIREA EROILOR ..................................................................57
O EXCURSIE LA CERNĂUȚI..............................................................58
BIOGRAFIA MEA ..................................................................................59
DIN CARACAL – 1944 ..................................................................60
DIN RĂZBOI – IAȘI, 1944 .............................................................62
DORINȚA ........................................................................................65
SOLDAT NECUNOSCUT.
SFÂRȘIT DE VIAŢĂ, 1943 .....................................................66
TRECUTUL COPILĂRIEI MELE ........................................................69
MATURIZAREA ....................................................................................77
PRIMUL AN DE RĂZBOI ....................................................................81
AL DOILEA AN DE RĂZBOI ..............................................................87
AL TREILEA AN DE RĂZBOI ............................................................93
EPILOG ....................................................................................................95
ANEXE .....................................................................................................97

~ 102 ~