COLEGIUL TEHNIC “MIHAI VITEAZU” VULCAN

Structura SCOALA GENERALA NR.5 VULCAN

Adresa: str. N. Titulescu, nr. 43, loc. Vulcan 336200, jud. Hunedoara
tel./fax: 0254-570563; e-mail: liceul_vulcan@yahoo.com , website : http://liceulvulcan.licee.edu.ro/

În Ţinutul Momârlanilor

Pare lipsit de sens să vorbeşti despre tradiţii milenare în secolul Internetului şi al sateliţilor… ori poate părea
greu de crezut că se poate trăi ca în urmă cu sute de ani. Cu toate acestea, pentru momârlani, tehnicile folosite la
măsuratul oilor bat… laptop-ul, hora din caval… e mai tare ca mp3-ul, iar telefonia mobilă e un moft pe lângă veştile
duse din stână în stână.

Încadrarea geografică a ţinutului

Zona „Valea Jiului” care aparţine judeţului Hunedoara, este alcătuită din depresiunile celor
două braţe ale râului Jiul Superior: Jiul românesc sau oltenesc (se numeşte aşa deoarece izvorăşte
de pe teritoriul Olteniei) şi Jiul transilvănean care are izvorul din Munţii Parângului. Această
depresiune care este formată de Jiul românesc (sau oltenesc) desparte muntele Retezat de Vîlcan,
iar cealaltă depresiune formată de Jiul transilvănean desparte Muntele Parâng de Munţii Sebeşului.
Cele două Jiuri se unesc la Iscroni şi prin pasul Surducului intră în Oltenia, îndreptându-se spre
Bumbeşti. Văile Jiurilor sunt foarte înguste şi înconjurate de munţi. În partea de miazănoapte
Retezatul, iar la miazăzi Vîlcanul şi Parângul. Singurele deschideri naturale care permit legături pe
direcţia nord-sud sunt defileul de la Surduc şi mai la nord, pasul de la Băniţa-Merişor care duce spre
Ţara Haţegului şi Valea Mureşului.

Multe secole, principalul loc de trecere între Transilvania şi Oltenia a fost pasul Vîlcan
situat la 1621 m altitudine. Relieful zonei este predominant muntos. Valea Jiului face parte din Ţinutul
Carpaţilor Meridionali, mărginiţi la vest de culoarul Timişului, la sud de depresiunile sud-carpatice, la
est de Valea Prahovei, iar la nord de întinsa depresiune transilvăneană. Limitându-ne la spaţiul zonei
Valea Jiului, constatăm impunătoarea ei încadrare naturală, alcătuită din mai multe lanţuri de munţi:
Retezat, Vîlcan, Parâng şi Munţii Sebeşului. Ca şi în restul lanţului carpatic, munţii care despart zona
nord carpatică Valea Jiului de zonele subcarpatice Gorj şi Mehedinţi prezintă o mulţime de trecători.
Dintre aceste trecători sau pasuri amintim: pasul Vîlcanului (1621 m), care este situat în comuna
Schela (judeţul Gorj) şi oraşul Vulcan; pasul Dealul Babei (931 m) pe direcţia Baru Mare – Haţeg;
trecătoarea Lainici – Surduc (513 m) care este de-a lungul Jiului; trecătoarea Merişor (756 m) care
continuă trecătoarea Lainici spre Haţeg. În ceea ce priveşte clima din Valea Jiului, cu toate
deosebirile dintre zonele muntoase înalte şi cele mai joase, ea este peste tot mai răcoroasă. În
municipiul Petroşani se înregistrează o medie anuală de 20 C sub nivelul mediu pe ţară.

Populația din Valea Jiului

Valea Jiului constituie o unitate geografică bine individualizata fiind asezată într-o zona
depresionară pe cele doua braţe ale Jiului superior. Locuitorii acestei depresiuni, din localităţile
situate de o parte şi de alta a celor două Jiuri, inclusiv satele Bănita, Merişor si Dealul Babii, se
numesc jieni. O serie de aşezări din Valea Jiului au luat naştere cu multe secole în urmă. Toponimia
localităţilor indică în mod neîndoielnic formarea prin roirea populaţiei din Ţara Haţegului : Petros-
Petroşani, Livadia-Livezeni, Coroieşti-Coroieşti Jii, Paroş-Paroşeni, Valea Lupului-Lupeni, Râu
Bărbat-Bărbăteni, Uric-Uricani, Hobiţa-Hobiceni, Mâţeşti-Mâţeşteni, Valea Dâljii-Dâlja Mare, etc.
Multe localităţi de pe valea Jiului de Est au fost populate cu oameni veniţi din Mărginimea Sibiului
(Petrila,Lonea,Cimpa,Jieţ).

Arhitectura veche din Valea Jiului

Casele vechi tăraneşti au fost înlocuite aproape în totalitate de case noi, unele cu un singur
cat, amintind de casele vechi, şi altele cu două caturi. Casele cu un cat cuprind două sau trei
încaperi, prevăzute cu *prispă închisa cu balustradă*. Temelia este din piatră, legată cu mortar de
ciment, cu pereţi înalţi şi acoperişul mai scund decât la casele vechi. Studiul locuinţelor cu două
caturi, face să împărţim zona în două părţi: estul şi vestul. La est de Lupeni domină casele influenţate
în arhitectura lor de zona Haţegului, care au *prispa atât la etaj cât şi la parter* şi sunt dispuse *cu
arcade*. Parterul este construit în general din piatră iar etajul din caramidă. Casele cu două caturi de
influenţă arhitecturală oltenească pot fi *cu foişor* sau fară foişor. Ele au fost ridicate, după marturia
oamenilor, de meşteri gorjeni. Parterul este construit din piatră sau caramidă, iar etajul din lemn.
Balustradele prispei etajului şi a foişorului au un decor care se limitează la traforurile practicate în
locurile de îmbinare a scândurilor care formează prin alăturare cruci, romburi, inimi etc. Casele vechi,
astăzi aproape dispărute, fac parte din tipul de case caracteristice, mai ales pentru Transilvania, cu o
temelie din câteva pietre, cu pereţii din bârne rotunde încheiate la capete prin *cheutori*. Ultimul rând
de bârne este urmat de *cunună*, pe care se sprijină acoperişul. De obicei, prin mijlocul întregii case,
la nivelul tavanului, trece o bârnă lungă, puternică, care susţine grinzile tavanului. Acoperişul,
susţinut de căpriori, este învelit *cu şită*. Prispa este îngusta şi se întinde de obicei pe toată
lungimea casei. Dintre construcţiile pastorale cele mai caracteristice sunt gospodăriile cu ocol întărit,
construite din lemn. Cel mai adesea au forma pentagonală ori hexagonală şi sunt dispuse cu casa de
locuit, grajd, camară, colnă, coteţe. Toate sunt cu faţa spre interior. Peretele exterior este construit
din bârne masive, încheiate la capete prin scobituri. Acoperişul ocolului are aceeaşi înalţime peste
tot, fiind depăşit, numai de acoperişul casei. El este învelit cu şindrila (patru rânduri la ocol, cinci la
casă). Intreaga construcţie se sprijină pe bolovani. Pe peretele opus casei se afla o intrare mare, cu
poarta dublă, iar altă uşă îngustă şi joasă, pe latura din spate, langă casă. Curtea este pavată cu
pietre masive, adânc îngropate în pământ. În ansamblu gospodăria aminteşte de imaginea unei
cetaţi.

Ocupaţiile tradiţionale

Judecând după stadiul lor actual, ocupaţiile pot fi împărţite în trei mari grupe: ocupaţii care la
un moment dat au fost sau au devenit specifice în Valea Jiului cum au fost păstoritul și până în
prezent mineritul; ocupaţii cu caracter general, care au o însemnătate mai redusă (agricultura şi
lucrul la pădure); iar cea de-a treia grupă: meşteşuguri ţărăneşti, culesul din natură şi pescuitul.

Mineritul: locuitorii Văii Jiului au ştiut demult despre existenţa zăcămintelor de cărbuni.
Aceştia povestesc şi astăzi despre obiceiul lor de a coace cucuruz şi dovleci, la munte, cu ajutorul
cărbunilor. În toamna anului 1787, grănicerii care păzeau graniţa prin aceste locuri au vestit intrarea
trupelor turceşti în Transilvania de-a lungul Jiului, aprinzând zăcămintele de cărbuni din apropierea
localităţii Uricani. Acestui loc i s-a dat denumirea de Valea Arsă. Aceste date ne întăresc convingerea
că înainte de a începe un moment sistematic în Valea Jiului s-a practicat un minerit ţărănesc,
rudimentar, cu unelte simple. Exploatarea industrială a cărbunelui a început în jurul anului 1840, dar
valorificarea acestuia a fost destul de greoaie datorită lipsei căilor de acces. În anul 1859 la Jiu –
Vaidei – Vulcan ia fiinţă intreprinderea minieră din Valea Jiului şi anume „Societatea minieră Arpad –
Terezia” care avea 14 acţionari. Aceasta îşi începe activitatea productivă în anul 1861. Tot în anul
1859 se încep lucrările de deschidere a minei „Deak” (actuala mină Petrila) prin săparea „Şanţului
Ferencz” în partea estică a Jiului de Est.
 Păstoritul: altă ocupaţie specifică zonei în afară de minerit care a ajuns să aibă greutatea
majoră în ceea ce priveşte munca şi timpul acordat ei de jieni, a fost şi încă mai este în parte şi astăzi
păstoritul. Păstoritul şi creşterea vitelor a constituit o ocupaţie străveche a jienilor, ca şi a strămoşilor
acestora din Ţara Haţegului. Din acest punct de vedere, Valea Jiului se integrează în marele ţinut
pastoral al Carpaţilor Meridionali, şi anume Banat şi Olt. În afară de oi şi vaci, satele din Valea Jiului
ca şi cele vecine din Ţara Haţegului, Pădureni, Hunedoara, Mărginenii Haţegului etc., au stave de
câte 20 – 40 cai. Tot la stâni se cresc porci, pe alocuri şi păsări. Zonele în funcţie de care, la anumite
anotimpuri, avea loc cunoscuta mişcare a populaţiei pastorale, se delimitează. În afară de mişcarea
pendulatorie între sat şi zonele pastorale vecine, ciopoarele de oi regrupate după vărat şi după iernat
trebuiau să plece şi pe la „ţară”, în Oltenia, mai rar în Muntenia, foarte des în Banat sau în părţile
Devei, pe Valea Mureşului. Păstorii de aici spuneau că „se duc ... pe ţări, unde găsesc iarbă pe urma
bucatelor”.

Ocupaţii cu caracter general: Agricultura - în Valea Jiului ca şi în alte ţinuturi, agricultura a

însoţit necontenit oieritul şi creşterea vitelor. O serie de menţiuni istorice relevă vechimea acestei
ocupaţii la românii din Valea Jiului. Rolul secundar jucat de agricultură se constată şi în numărul mic
al uneltelor agricole ce existau în trecut într-o gospodărie şi din înfăţişarea rudimentară a celor mai
reprezentative, fapt care scoate în relief, pe lângă rolul economic redus, şi posibilităţile limitate ale
modului de viaţă agrar de a influenţa manifestările de artă populară din Valea Jiului. Produsele
agricole şi le achiziţionau prin schimbul ce-l făceau cu produsele pastorale (oi, vite, porci, lână, piei,
brânză, lapte) în centrele miniere sau cu ocazia târgurilor de ţară de la Ăui, Haţeg, Deva, etc.).

Lucrul la pădure: Pe înălţimile zonei predomină coniferele. Pădurile însă, pe măsura

dezvoltării economice şi demografice a ţinutului, au fost tăiate atât pentru construcţii, cât şi ca lemn
de mină şi lemn de foc pentru vânzare. Lucrul la pădure se practică de locuitorii de pe ambele Jiuri în
forme similare. În subzona Jiului românesc exploatarea lemnului are loc la Câmpul lui Neag – în Buta
şi Râul Negru; la Uricani – în Topliţa, Bilugu şi pe Arsa; la Lupeni – în Tunsu, Valea Vacii, Straja etc.
La Râul Negru se află şi o fabrică de cherestea. Industria forestieră din Valea Jiului a constituit la
rândul ei un puternic stimulent pentru transformarea modului de viaţă al populaţiei rurale de aici, prin
atragerea unui număr de localnici în această ramură de producţie şi ca urmare prin creşterea
mijloacelor băneşti şi inmulţirea produselor de fabrică achiziţionate de familiile jieneşti. În unele părţi,
lucrul la pădure a îmbrăcat mai multe forme speciale, ca lemnăritul şi bocşeritul. La Câmpul lui Neag,
până în anul 1950 s-a practicat numai lucrul la pădure pentru lemn de construcţie. De la această dată
se pregătesc lemne pentru scânduri, pentru foc şi pentru cărbuni.

Alte îndeletniciri: Pe lângă ocupaţiile amintite, jienii practică şi alte îndeletniciri de o mai mică
importanţă economică şi, de obicei, îmbrăţişate de un număr redus de oameni. La sate ca şi la oraşe,
unii jieni practică diferite meşteşuguri, legate de trebuinţele gospodăreşti. Indicaţii cu privire la unele
din acestea, şi în primul rând asupra celor legate de domeniul uneltelor, construcţiilor, ceramicii,
textilelor (industria casnică) şi portului (curelărit, cojocărit, croitorit, sumănărit).

Culesul din natură: Ca şi albinăritul, vânătoarea, pescuitul, în trecutul îndepărtat au cunoscut

aici o dezvoltare înfloritoare. În vremea din urmă, în Valea Jiului culesul din natură se reduce la
adunarea diferitelor plante alimentare, medicinale şi colorante. Pentru legătura lor directă cu arta
populară, menţionăm numai pe cele din urmă. Dintre coloranţii vegetali – utilizaţi până în secolul
trecut, în foarte mare măsură la textile, la port, iar până în vremea din urmă şi pentru vopsitul ouălor
încondeiate – jienii arătau interes pentru coaja de arin, pentru scoarţa şi frunza de nuc, scoarţa de
gorun, coaja de ceapă, pentru şofran şi pentru roibă, o buruiană adunată de pe arătură.
 Bărcuitul şi albinăritul: Pe alocuri se mai practica „bărcuitul” – în Câmpul lui Neag, Hobiceni,
Uricani – adică căutarea roiurilor aflate sau refugiate în scorburile copacilor din pădure. Până nu
demult s-a utilizat în acest scop un corn de vită, lucrast cu multă ingeniozitate.

Vânătoarea: În Valea Jiului, ca şi în toată regiunea Hunedoara, vânătoarea a fost o

indeletnicire străveche. Prezenţa animalelor sălbatice care puteau face obiectul acestei indeletniciri
este atestată de unele toponimice, ca pâraiele Ursasca, Căprioara, Şerpoaia etc. Vânătoarea s-a
practicat aici, de la început pentru carne şi pentru blănuri, ori în vederea stârpirii animalelor
dăunătoare.

Pescuitul: După cum arată şi-n unele nume toponimice, ca Valea de Peşti, Dealul Tăului – a
fost cu putinţă să se practice multă vreme în toate apele.

Portul popular din Valea Jiului

Portul popular femeiesc: cămaşa este lungă din pânză de cânepă pentru zilele de lucru şi
din bumbac pentru sărbători, împodobită cu arnici negru şi roşu la guler, la piept, peste umeri şi la
fodori. La costumul femeiesc se remarcă brăţara cusută pe muchiile cutelor, mult mai lată sub guler
şi mai îngustă între mânecă şi fodor, după cum se mai pot observa şi cunoscutele motive stilizate
geometric care se numesc cârligul sau zăluţa, calea rătăcită, coarnele berbecilor, ciutura, prescura,
caii, capra, steaua, furca. În spate se purta opreg din lână, cu dungi orizontale în mai multe culori.
Catrânţa din faţă era lată, din trei foi, cu negru ca şi culoare predominantă, la femeile mai în vârstă
aceasta nu avea nici o alesătură, iar la celelalte doar cu câteva rânduri de alesături la poale. Peste
cămaşă femeile purtau pieptare înfundate din blană de miel. Încălţămintea consta din cioareci de
pănură albă, lungi până peste genunchi care erau înfăşuraţi pe picior cu fir de păr de capră răsucit şi
opinci de piele de porc sau piele de vită. Peste pieptar, în special vara, femeile mai purtau laibăr de
pănură albă, numai până la brâu, dar acesta avea mâneca lungă. În anotimpurile friguroase se purta
şuba înfundată care era din acelaşi material ca şi laibărul. Această şubă cât şi laibărul prezenta o
decoraţie din şnur împletit din lână colorată (în special în roşu şi negru sau albastru şi roşu). Peste
şubă, femeile se încingeau cu un brâu lung şi lat de aproximativ 15 – 20 cm care era dat în două.
Mănuşile care erau confecţionate doar din pănură albă se purtau doar în timpul marilor geruri. Fetele
umblau numai cu capul descoperit, cu părul împletit într-o singură chică, împodobită cu flori şi
panglici (care se mai numesc şi „primure”), dată peste umărul drept. Doar atunci când ploua sau
ningea şi intrau în biserică se acopereau cu propoadă. Fetele ca şi nevestele purtau lătiţar la gât şi
mai multe rânduri de mărgele şi de bani pe piept. Doar de pe la sfârşitul primului război, fetele cât şi
nevestele tinere, poartă şube albe desfăcute în faţă. O dată cu trecerea timpului, portul femeiesc din
Valea Jiului capătă mai multe înnoiri de la o generaţie la alta. Astfel cămăşile încep să fie ii,
desprinse de poale, ceea ce permit ca acele părţi ale costumului, în special poalele, să fie schimbate
mai des. Deschizătura verticală a acestor ii se mută de la mijlocul gurii într-o parte ceea ce le ajută
pe tinerele mame să alăpteze mult mai uşor şi acest lucru se putea face chiar din mers. În ultimii ani
în portul popular din Valea Jiului pătrund iile sibieneşti, cu brâne negre în lungul mânecilor şi
pieptului. Aceste brâne mai pot fi uneori negre – roşii sau doar negre. Opregele care sunt mai înguste
decât cătrânţele se decorează în întregime cu alesături. Şorţurile care sunt formate doar din două foi
se disting de cele mai vechi printr-o mare bogăţie ornamentală, adică cu mai multe rânduri de flori
brodate. Locul pieptarelor înfundate care erau încheiate într-o parte a fost luat de pieptare
desfundate, încheiate în faţă care erau mult mai uşor de îmbrăcat. Locul şubelor albe este luat de
cele negre datorită înmulţirii oilor negre şi a noilor necesităţi de muncă (minerit în special). Pe vreme
de ploaie, zăpadă, peste şube se poartă chepeneagul. În locul opincilor şi ciorapilor lungi de pănură,
femeile poartă bocanci, ghete sau pantofi precum şi ciorapi de lână împletiţi în casă.
 Portul bărbătesc: portul bărbaţilor din Vale Jiului prezintă multe asemenări cu cel femeiesc,
fapt datorat practicării împreună a păstoritului ce necesita prezenţa multor piese identice ambelor
sexe: şuba, chepeneagul, pieptarul. Pânza care este material comun şi era utilizată la confecţionarea
albiturilor. Dar portul bărbătesc se caracterizează aşa cum este şi firesc printr-o coloristică mai
redusă şi mai săracă. Cămaşa care era lungă până la genunchi şi uneori trecea peste aceştia era
confecţionată din pânză învărgată doar orizontal şi care multă vreme era ţesută doar din cânepă,
doar cămaşa de sărbători se face din pânză de bumbac. O trăsătură caracteristică a cămeşii
bărbăteşti este croiul particular cu clinii în faţă, la spate şi pe şolduri şi cu broderii specifice care se
alcătuiesc într-un câmp ornamental în forma literei „M” sau de cruce pe piept şi pe spate. Pentru
zilele însorite din aceiaşi pânză se confecţionează izmenele care sunt strâmte pe picior şi care erau
croite ca şi cioarecii. Iarna bărbaţii poartă cioareci albi de pănură strâmţi pe picior. Cămaşa, care era
îmbrăcată peste cioareci era încinsă cu un chimir de piele lat de aproximativ 22 – 25 cm. În picioare
se purtau obiele de lână care erau împodobite foarte discret cu dungi negre din urzeală, peste care
se încăţau opinci de piele de porc sau de vită. Peste cămaşă se îmbrăca pieptarul înfundat, făcut din
blană de miel, de regulă era fără nici o împodobire pentru bătrâni, iar pentru tineri avea o floare
brodată pe piept.

Textile populare

De-a lungul vremii, în Valea Jiului, textilele populare au cunoscut o largă dezvoltare,
favorizată de doi factori principali: *păstoritul si cultura cânepii.* Aceste materii prime, lâna şi cânepa,
au înlesnit dezvoltarea *împletitului, cusutului, torsului şi ţesutului*, tehnici prin care s-a obţinut o
vastă categorie de produse. Din cânepă se împleteau funii pentru vite şi legat carul, *bice* sau se
ţeseau *saci*. Din lâna se faceau pături de pus sub şeaua calului ( numita *ebâncă* la Campu lui
Neag, Hobiceni si Uricani, ca la Sibiu, sau *plocadă* la Livezeni şi Petroşani ca în Ţara Haţegului ori
Munţii Apuseni), *pături, ţoale (ţăpragul* cu care călareţul îşi ferea spatele pe timp de ploaie), desagii,
straiţa, tindee de diferite tipuri şi mărimi, *lipidee de culme, oprege şi şorţuri, ştergare* de marimi,
forme şi aspecte decorative diferite, *pricoiţe, covoare, pânză pentru albituri* ( de cânepă, bumbac,
joljuri), pănură pentru *cioareci sau obiele, brâie si brăcire, tindee de cap, cârpe de brâu* pentru
bărbaţi.

Elementele decorative ale acestor produse textile constituie, în ansamblul lor, un document
etnografic deosebit. Motivele ce împodobesc ţesăturile, alesăturile, cusăturile şi împletiturile jieneşti,
din punct de vedere tematic, pot fi abstracte, a căror origine nu se mai stie (punctul, denumit pup sau
ochi, linia, sub formă de dungi învărgate) şi concrete, care înseamnă ceva (motive cosmice, cu
steaua, soarele, vârtelniţa; motive vegetale cu formă de flori, frunze, şi uneori fructe, cum ar fi peana
cu patru ori şase petale, frunza de brad şi de stejar, frunza viţei de vie, ghinda, mărul şi strugurele;
motive care reprezintă regnul animal, ca botul calului, cai, coarnele berbecului, capra, uliul si
rândunica, melci si fluturi; motive antropomorfe ca ochi, ochi cu sprâncene, inima; motive inspirate
din viaţa social economică, ca zigzagul, căliţa ocolită, calea rătăcită, căliţa ocolită cu frunze,
şerpulete, cârligul şi zăluţa, furca şi ciutura, sfăditele, toiegele, paharele, roata; motive simbolice
precum crucea, cruciţa, prescura, sfeşnicul).

Cromatica pieselor textile de uz caznic şi de port scoate în evidenţă folosirea, fie a culorilor
naturale a firelor, fie vopsirea lor policrom. Din graiul zonal al momârlanilor a rămas terminologia unor
culori: modur - violet, piersic - roz aprins, vişina - roşu inchis, mohorat - albastru violet rosiatic, bal -
alb, tigan - albastru inchis, cafioana - maro, farba vinului - galben verzui, etc. Ţesătura pentru cămăşi
era decorată cu dungi negre, pentru bătrâni şi roşii pentru tineri. Negrul, ca peste tot în sudul
Transilvaniei, în sec. al XIX-lea, continua să fie, de un secol şi jumătate, culoarea dominantă în
cusăturile cămăşilor femeilor. Vechile tindee de cap femeieşti erau de obicei monocrome, negru sau
roşu, după vârsta persoanei. Traistele de lucru, pricoiţele, desagii se limitează la decorarea cu dungi
negre.

Portul popular

Găteala capului: Pieptănătura în trecut, la femei, avea forma unei chici, alcătuita din doua
cosiţe impletite, purtate pe dreapta. Chica era împodobită cu flori şi panglici (primure), date pe umărul
drept. Pe vreme rea şi în bisercă capul se acoperea cu propoada, denumită şi tindeu de cap, de
culoare albă, cu alesaturi roşii pentru tinere şi negre pentru bătrâne. Bărbaţii purtau vara palarie
neagră rotundă, cu boruri late şi cu baieră sau cureluşă pentru fixat sub barbie. Iarna, cei bătrâni
purtau căciulă albă, iar tinerii căciulă de blană neagră. Ele erau croite jieneşte, cu fundul mai lat, la fel
ca în Mărginimea Sibiului.

Imbrăcamintea

Cămaşa femeiască se întalneşte în trei tipuri principale: cămaşa lungă, cu ciupagul prins de
poale, denumită şi cămaşa într-una (cea mai veche), ciupagul sau inia sibienească şi ciupagul sau
inia oltenească. *Cămaşa într-una*, confecţionată din canepă ţesută în casă, decorată din beteală cu
vergi negre, pentru bătrâne, roşii cu negru sau numai roşii pentru tinere şi albă pentru fetiţe. Cele mai
vechi sunt ornamentate cu râuri sau şiruri de cusături negre sau roşii, apoi mai târziu policrome. Al
doilea tip de cămaşă, *ciupagul sibienesc* este scurtă, pană ceva mai jos de talie. Confecţionată din
jolj de fabrică, este ornamentată cu trei brâuri sau rânduri de cusături negre pe mânecă şi pe piept
(brânie), iar mai tarziu se ajunge la cinci rânduri de cusături. La cămaşile mai noi, sub influenţe
oraşeneşti, apar pene galbene, presărate pe ici pe colo şi alte elemente florale. *Ciupagul oltenesc*,
apărut sub influenţe gorjeneşti, cu mâneca slobodă, fară fodor, cu decoraţie în table dreptunghiulare
pe mâneci şi pe umeri, la început cusute cu arnici negru sau auriu, apoi şi cu alte culori, mai ales
albastru deschis.

Cămasa bărbăteasca este de două tipuri, cămaşa lungă, cu barburi, din panză dungată de
cânepă cu un decor pe piept asemenea unei combinaţii dintre o cruce şi litera M, iar al doilea tip este
cămaşa cu barburi scurtă, cu poale largi, încreţite pe talie, cu acelaşi decor ornamental. Amândouă
se purtau peste cioareci, încinse cu un chimir de piele, numit local brâu. De la brâu in jos, peste
poale, jiencele îmbracă în faţa catrinţe ori şurţe, iar dindărăt, oprege. Pentru vreme friguroasă se
purta peste cămaşi îmbrăcaminte groasă confecţionată din pănură. Acestea erau şuba sau sumanul,
chepeneagul sau pelerina păstorească, gluga, căputul sau haina scurta, cioarecii. Din blană erau
confecţionate bituşa sau bunda, facută din şapte piei de oaie, cu lâna în afară, cojocul cu mâneci
lungi si pieptarele înfundate şi desfundate sau deschise, prevăzute cu broderii. Cele mai vechi
obiecte de încalţăminte au fost opincile din piele de vită, apoi bocancii şi cizmele, iar mai nou,
cizmele de cauciuc, ghetele şi pantofii.

Arta populară din Valea Jiului este legată de nevoile practice ale omului, cu resursele
materiale locale şi cu tendinţa conştientă de a realiza frumosul în forme desăvârşite, proporţionate,
pentru a corespunde cât mai bine locului şi funcţiei practice dar şi estetice. Între locuitorii zonelor
înconjurătoare şi jieni au existat permanent relaţii economice, culturale şi sociale, fie cu ocazia
târgurilor de ţară, a nedeilor dar mai ales a relaţiilor de căsătorie care au întreţinut permanent
procesul de interferenţă cu zonele etnografice învecinate. Cu toate influenţele venite din Ţara
Haţegului, Mărginimea Sibiului, Oltenia sau Banat, Valea Jiului formează o zonă etnografică proprie
cu multe elemente specifice care o deosebesc de aceste zone înconjurătoare.

Unelte şi ustensile legate de păstorit şi creşterea vitelor mari

 Bâtele făcute din lemn de corn, cu predilecţie erau obiectul asupra căruia se exercita, cel mai
pregnant, nevoia de creaţie artistică a păstorului. Ornamentarea lor era obligatorie. Erau crestate cu
relief plat ori sculptate cu reliefuri ornamentale geometrice (hexagoane, romburi, cerculeţe, spirale)
sau redate liber într-o tematică vegetală. Deseori motivele vegetale se combină armonios cu motive
geometrice abstracte.

Lingurile şi cioiurile (pentru măsurat laptele) erau confecţionate din lemn de paltin, frasin şi
fag. Cioiurile, linguri de dimensiuni mari au forma rotundă, cu fund semisferic sau plat, cu coada
lungă (30 – 40 cm) cu cârlig la căpat pentru atârnat. Pe partea superioară a lingurilor este un
ornament, de obicei format din linii simple, despre care specialiştii afirmă că este foarte vechi. Unele
linii orizontale, delimitează altele în cruciş, aproape identice cu semnele de răboj.

Căucele, denumite aici căpcică, din lemn de paltin şi mai rar din fag, a fost foarte răspândit în
Valea Jiului, fiind caracteristic regiunilor pastorale. Motivele predominante în ornamentica acestora
sunt insemnele solare, zoomorfe (cerbul şi căprioara), fitomorfe (frunza). Din lemn se confecţionau o
multitudine de vase, fie scobite dintr-o singură bucată de lemn (trocuţe, troace), fie alcătuite din mai
multe bucaţi legate între ele cu cercuri de alun, şneapăn ori fier (şuştare pentru muls vaci, găleata
sau strungareţul pentru muls oile, ciubere, doniţe cu capac sau făra, bădâi pentru unt). În inventarul
stânelor întâlnim mestecătorul de urda numit spătează, la Cimpa şi stircă la Campul lui Neag şi
ţancul (răboj) făcut dintr-un lemn de brad, cu patru feţe pe care se crestează anumite semne ce
constituie sistemul de măsurătoare şi socotire a drepturilor de lapte a celor asociaţi cu oile la aceiaşi
stână (unitatea cea mai mică, însemnată pe ţanc cu o linie subţire este cioiul, şapte cioiuri fac o
găleată, însemnata cu o crestatură pe colţ, şapte găleţi fac o veadră ce se însemna cu două
crestături mai adânci, în cruce, încrestate pe partea laterală, şapte vedre fac o cupă).

Altă categorie de vase sunt cele din metal, cum ar fi căldările de băcie din aramă sau cele
mici, de mămăliga, din tuci. Ele se atârnă deasupra focului pe o rudă sau cu ciocăul. Pentru a le
ridica, sau lasa mai jos, ciocăul este prevăzut cu mai mulţi dinţi sau perforaţii. La unele dispozitive se
foloseşte un sistem de cârlige şi ciocaie care se manevrează cu cosoroaia cu bât şi peană.

Unelte şi obiecte de uz legate de agricultură

Plugul de lemn cu brăzdar de fier ( astazi numai piesă de muzeu) avea roţile, zise aici
cătigari, inegale: în dreapta mai mare, care mergea pe brazdă, în stânga mai mică, deoarece mergea
pe ogor. Grapa cu târşii, facută din crengi cu ramuri bogate, care târată pe arătură nivela terenul.
Coasele aveau o diversitate de forme, apărute în urma unei îndelungate experienţe. In zonele cu
relief mai accidentat acestea aveau două picioare, astfel putând fi mânuite mai uşor. La Cimpa
piciorul dinainte era orientat în direcţia coasei de metal, pe când cel din spate invers. La Uricani, Jieţ
si Livezeni ambele picioare erau orientate invers coasei metalice. Tiocurile de purtat gresia,
confecţionate din lemn de esenţă moale, cu forma dreptunghiulară sau tronconică, ornamentate floral
sau geometric ( un trifoi stilizat, linii drepte şi curbe, triunghiuri, din care unele amintesc o scriere
criptogramica).

Nicovalele si ciocanele de bătut coasa au forme caracteristice acestei zone. Făcute complet
din fier nicovalele au până la şase urechi rasucite, care nu le lăsa să intre în pământ, şi care în sine
constituie un ornament interesant. Pe ciocane, de obicei, este făcut un semn de meşter distinctiv,
care de asemenea constituie un ornament.

Jugurile aveau aproape întotdeauna grindeiul ornamentat cu motive crestate ce urmează linia
curbă din dreptul grumazului vitelor. Ornamentul este format din linii curbe, zigzaguri, curbe
sinusoidale si triunghiuri ce se îmbină într-un tot unitar. Mai întâlnim seceri, îmblăcii (nu se mai
folosesc), greble, furci, sape si lopeţi. Pentru măsurat cereale se folosea cupa, un vas din lemn de
mesteacăn ornamentat cu modelul dintelui de lup, crestat pe partea exterioară de la gura vasului.

Între obiectele de industrie casnică textilă se detaşază furcile si fusele. Deşi nu există un tip
de furcă specific numai Văii Jiului, întâlnim aici cea cu coarne de influenţă sibiană sau haţegană, cea
cu flori sau încreţită de tip hunedorean sau simplă, cu gâtul alungit (la Livezeni) de tip gorjan. Fusele
de aici au corpul mult mai lung, decat în alte regiuni, are în general patru feţe, crestate în ornamente
mărunte, asemănându-l cu stalpii de casa, în care alternanţa motivului fac ca acestea să pară o
coloană în miniatură.

Razboiul de ţesut specific zonei este lung si jos, compus din nişte talpi lungi de doi metri,
picioare, babe si primble, ce susţin lemnul, zis boată, de care se atârnă iţele; apoi brâglele cu spata,
prin care trec firele urzelii, sulul din faţă, sulul dinapoi, găurariul sau găuriţele, slobozitorul, tălpigele
cu caţei (iepele) şi scaunul. Alte unelte sunt: răşchitorul, ursoiul, sucala, vârtelniţa şi răsucitoarea.

Şeile cailor confecţionate din lemn, au suprafeţele bogat ornamentate cu figuri geometrice ale
triunghiului şi linii şerpuitoare.

Mobilierul vechi este aproape eliminat din interiorul ţăranesc, odata cu transformarea
arhitecturii şi înlocuit cu mobilier modern. Una din piesele tipice de mobilier din Valea Jiului era
sicrinul sau săcrinul, o lada din lemn de fag, folosită la păstrat bucate ori ţoale. Cele mai împuiate
erau lazile pentru zestrea miresei. Ele aveau, pe capac si feţele laterale compoziţii ornamentale din
linii adânc crestate cu linii şerpuite, triunghiuri, brăduşul, puncte, linii încrucişate. Tot bogat
ornamentat era făgaşul, cuier de lemn. Era format din două parţi principale legate între ele prin nişte
pene prinse cu cuie de lemn. Aveau toată suprafaţa ornamentată cu linii şi motive geometrice, iar
marginile de jos şi sus, crestate adânc cu elemente care dau un motiv armonic, prin alternanţă,
motive care sugerează ritmul de deal şi de vale repetat la infinit. Celelalte piese de mobilier (patul,
laviţa, masa) erau confecţionate din lemn de brad cu rare elemente artistice. Scaunele uneori aveau
spătarul conturat după formele fapturii umane.

Folclorul muzical

Micul dicţionar enciclopedic, defineşte fluierul ca „străvechi instrument muzical popular, alcătuit
dintr-un tub subţire cu mai multe găuri”. Este deci un instrument nu vechi, ci străvechi. Fluierul este
de fapt un tub de rezonanţă a cărui lungime variază între 40 şi 70 de centimetri. Se pare că totuşi
cele mai performante sunt cele de dimensiuni mai mici. Marii cântăreţi din fluier folosesc fluiere între
45 – 50 de centimetri. Diametrul este în general de 1,5 – 2 centimetri, fluierul fiind confecţionat din
lemn de prun de cea mai bună calitate, care poate oferi o rezonanţă plăcută. Grosimea maximă este
la capătul de sus, la care se cântă, descrescând treptat spre capătul inferior. La cele două capete,
pentru a i se asigura rezistenţă, fluierul are câte o verigă de alamă, foarte fin îmbinată, lăsând
impresia unor adevărate inele. Aceste verigi se mai pot întâlni şi pe restul lungimii fluierului, în special
în jumătatea inferioară, fiind ornate pentru înfrumuseţare după imaginaţia constructorului cu puncte,
cercuri, triunghiuri.

Momârlanii (aşa cum arată şi Ion Lascu în cartea „Tradiţii care dispar”), îi spun fluierului
„floieră”, iar cântatului din fluier „a zice din floieră”. De obicei, din floieră se cântă melodii de joc,
învârtita (jieneasca), bătuta feciorească. Pe lângă învârtite şi alte melodii de joc, fluierul însoţea
momârlanii şi în alte situaţii. Era o „zicală” (aşa spun momârlanii oricăror melodii) ce însoţea recruţii
când plecau în cătănie. O altă melodie arhicunoscută, inconfundabilă, era „a cuscrilor”, care se cânta
când alaiul de nuntă, cu mirele şi naşii în frunte, mergea după mireasă. Melodiile cântate la fluier sunt
vioaie, pline de viaţă, aşa încât, însoţite de cuvinte, pot deveni oricând cele mai frumoase cântece
populare. Marii fluieraşi ştiu zicăturile atribuite fiecărui renumit fluieraş din sat. Cei mai pricepuţi ştiu
zicalele marilor fluieraşi din satele vecine şi chiar din întreaga Vale a Jiului. Din descrierea fluierului,
aşa cum susţine Ioan Lascu în lucrarea „Tradiţii care dispar”: „Fluierul specific zonei nu se
deosebeşte aproape deloc de cele din alte părţi, el fiind folosit şi în celelalte comunităţi pastorale
relativ apropiate, precum Mărginimea Sibiului, Valea Sebeşului, Novaci, Vaideeni”. În satul Jieţ, între
localnici nu şi-au făcut loc alte instrumente muzicale mergându-se în continuare pe tradiţionalul fluier.

La nunţi, însă, acum şi în satele de momârlani nu mai întâlneşti doar fluierul, ci adevărate
orchestre ca la oraş, cel mai adesea chiar solişti vocali cuoscuţi. Fluierul a înceăut să se folosească
mai puţin la nunţi. Pitorescul satelor, frumuseţea datinilor şi a tradiţiilor de aici, fapt înbucurător,
atrage din ce în ce mai mulţi orăşeni. Jocuri populare. Momârlanul duce o viaţă aspră, la el lucrul nu
se termină niciodată, fiecare sezon avându-şi muncile lor. Asprimea şi bătăturile palmelor imprimă
chiar şi trăsăturile aspre, trăsături ale omului muncit. Poate iarna mai intervine o oarecare uşurare şi
nu în tâmplător, atunci sunt şi cele mai multe sărbători în care ţăranul se poate relaxa puţin şi poate
petrece; începând cu Crăciunul şi continuând cu Anul Nou, Boboteaza şi cu Sântion. În cursul anului,
luat cu grija aratului, semănatului, săpatului şi mai ales a cositului fânului, nu mai există moment de
respiro, chiar şi alimentaţia este făcută în grabă, cu ochii după nori, să nu vină ploaia. Un codru de
pâine sau de mămăligă, cu brânză, ceapă şi o bucată de slănină revigorează puterile şi munca
merge mai departe. De aceea ţăranii abia aşteaptă venirea Duminicii sau alte sărbători, pentru a mai
pune munca „în cui”, spre a se odihni puţin. Se joacă la multe ocazii: la botez, la nuntă, la nedei, la
tircuri (petreceri ocazionale), uneori la clacă, la măsuratul oilor, la lăsarea posturilor mari etc. Cel mai
cunoscut joc este învârtita (jieneasca). Învârtita se joacă în acompaniamentul fluierelor. Fluieraşii au
un repertoriu bogat de învârtite. Fiecare ştie zicalele celor mai cunoscuţi fluieraşi din zonă. Ei trebuie
să zică din fluier după gustul jucătorilor. Uneori trebuie să schimbe mai multe „partituri” până
astâmpără toanele unui jucător mai pretenţios; „Zi-mi pe a lui Ionică Sălişteanu; Zi-mi pe a lui Petru
Mitulesc”, se aud comenzile jucătorilor. Sunt melodiile preferate cu care jucătorul respectiv este
obişnuit şi se simte în largul lui. Un joc poate dura între 10 şi 30 de minute.

Învârtita este un joc solicitant. Iniţiativa la joc o fac doar bărbaţii (nu există dame în joc).
Niciodată o femeie nu va invita la joc un bărbat, dar are dreptul de a refuza un bărbat atunci când nu-
i convine compania, justificându-şi refuzul cu argumente plauzibile sau de a-i reproşa altuia pe uliţa
satului că nu a jucat-o niciodată. Invitaţia se face simplu: „Hai Mărie să jucăm!”, iar între apropiaţi prin
înclinarea capului, sau printr-o plesnitură din degete. Doar în cazul femeilor măritate se cere voie de
la soţ. Pentru o fată care nu pre a fost jucată la o petrecere, este o mare ruşine. Feciorii, din pricini
uneori numai de ei ştiute, mai boicotează la jocuri câte o fată. De obicei soţii nu prea joacă între ei,
probabil fiind sătui de „jocul” de acasă. Jocul se porneşte de către 2 – 3 flăcăi care îşi tocmesc
fluieraşul, pe care îl scot în faţă, iar ei îl urmează ţinându-se cu mâinile de umeri, între timp
chemându-şi la joc şi partenerele preferate. Pe măsură ce jucătorii au partenere încep să se
învârtească, doi câte doi, spre partea dreaptă, până începe să se învârtească pământul cu ei, se
opresc, bărbatul îşi învârteşte partenera pe sub mână de 3 – 4 ori şi începe apoi învârtitul în doi, pe
partea stângă. Acest lucru se repetă până aproape de epuizare. Pentru a evita aşa ceva, în jurul
celor care se învârtesc se face „purtatul cu strigături”, formându-se un cerc de jucători urmaţi de
partenere, ţinându-se toţi cu mâinile de umeri sau de mijloc pe la spate. Uneori mai mulţi feciori se
prind de umeri într-un cerc mai mic, cu fluieraşul în centru şi, în ritmul fluierului bat cizmele la podea
(tropăie), făcând „tropotita feciorească”. Cizmele cu blanchiuri, fac să răsune podelele până la
capătul satului, dând de ştire că aici se joacă. Sunt oieri care an de an şi vară de vară s-au întâlnit la
nedeile din Munţii Parângului şi Sebeşului, vorbind aceiaşi limbă, „limba învârtitei”. Într-o perioadă
mai veche, în multe sate de momârlani s-a încercat şi jocul numit Şchioapa, împrumutat de la
poienari. Era un fel de învârtită sacadată, în unele faze jucându-se de-a-ndărătelea, jocul acesta nu a
prins însă. De remarcat că şi chiuiturile la joc sunt făcute numai de către bărbaţi. Un lucru important
de evidenţiat este că femeile nu joacă niciodată între ele, ci numai cu un bărbat. Singura dată când
este permis să joace femei cu femei, este la nuntă, în timpul jocului miresei. Cu timpul acestea au
fost aproape date uitării, nu însă şi Periniţa, cu care se încheie orice petrecere, melodia fiind
interpretată de fluieraşi cu multă pricepere.

Obiceiuri

Măsuratul oilor: Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa oierilor, încununând
munca de un an a acestora în îngrijirea oilor şi este pregătit cu fast şi minuţiozitate. Îl practică toţi
oierii care au vara oile la munte, pentru a stabili cantitatea de brânză care-i revine peste vară fiecărui
oier. Ca regulă generală, oile nu se scot la munte şi nici nu se măsoară în zilele de sărbătoare cu
cruce roşie în calendar şi nici în zilele de post a săptămânii. Cel mai adesea oile se urcă la munte
sâmbăta şi se măsoară a treia zi, adică lunea. Fiecare oaie va beneficia de aceleaşi condiţii de
păşunat precum şi de alte condiţii meteorologice, în care vor da brânza până la toamnă. În perioada
celor trei zile pregătitoare, se definitivează lucrările restante la strungă, la scorţar şi la amenajarea
stânii. Scorţarul este un scut împotriva ploii, făcut deasupra „scaunelor” unde şed ciobanii care mulg
oile la strungă. În ziua măsuratului, urcă la munte oierul fiecărei familii, soţia, copiii şi în general toată
suflarea aptă pentru deplasare. În seara dinaintea măsuratului, oile se mulg mai devreme decât de
obicei, pe la ora 18 – 19. Aceasta pentru a rămâne timp mai mult pentru ziua următoare, pentru a
acumula cât mai mult lapte. Nici unul dintre ciobani, de această dată, nu-şi mulge propriile oi. În
situaţia când unui oier îi vine la muls o oaie proprie, o pasează vecinului de scaun. Oile sunt mulse
de fiecare oier în propria găleată, confecţionată din lemn (având o capacitate de 6 – 8 litri), pe care,
la începutul mulsului, o întoarce cu gura în jos, arătând tuturor că este goală. Unităţile de măsură
pentru măsuratul laptelui sunt: cioiul, găleata (cepcelul), vadra şi cupa. Ca mărime, trebuie subliniat
faptul că vadra are un litru, cupa şapte litri, găleata a şaptea parte dintr-un litru. Găleata din lemn în
care se mulg oile este cu totul altceva decât găleata ca unitate de măsură. Laptele odată muls, se
măsoară pentru fiecare oier cu unităţile de măsură amintite. În funcţie de cantitatea laptelui se începe
cu unitatea cea mai mare, cupa, apoi cu laptele ce rămâne în vadră şi aşa mai departe până la final.
Laptele odată muls, în găleţi de lemn, se toarnă de către fiecare oier, când îi vine rândul, în ciubărul
aşezat cu fundul într-o poziţie perfect orizontală. La partea superioară, înainte de a se turna laptele,
se aplică o strecurătoare din pânză pentru a opri impurităţile din lapte. După terminarea ritualului
caracteristic măsuratului, oierii şi membrii de familie care au venit pentru acest eveniment îmbrăcaţi
în straie momârlăneşti de sărbătoare întind pe iarba verde din vecinătatea stânii pătureici ţesute din
lână. Peste acestea aşează pânzături sau meselniţe (feţe de masă), scot apoi din disăguţi sticlele cu
ţuică de prună şi mâncarea pregătită de acasă, constând în ouă fierte, caş proaspăt, friptură de miel,
cozonac, luând o masă bogată la iarbă verde, stropită din belşug cu ţuică, vin şi eventual bere răcită
în izvorul din apropierea stânii. Baciul în exerciţiu poate oferi uneori rudelor şi cunoscuţilor şi un
delicios balmoş. Când voia bună începe să-şi intre în mână, încep a zice din fluiere cei ce se pricep.
Se încing jocuri caracteristice momârlanilor: „învârtita”, „jieneasca” etc.

Naşterea şi botezul: Apariţia primului copil în gospodărie ţărănească, era prilej de mare
bucurie, mai ales dacă era şi băiat pe deasupra. Nu degeaba una dintre urările adresate socrilor la
nuntă de către persoanele cărora le plăcea hazul era: „sănătate şi fericire tinerilor, iar la anul să
botezăm cârlanul”, prin aceasta înţelegându-se băiatul. Cum gospodăria este întreţinută prin multă
muncă şi grea, depusă mai ales de capul familiei, momentul apariţiei în familie a unui băieţaş, care
va duce mai departe şi numele de familie moştenit din moşi strămoşi, era sărbătorit cum se cuvine.
Scăldatul se făcea într-o albie de lemn (troacă), pe fundul căreia se aşezau scutece, cârpe. În apa de
baie călduţă, se adăuga de ficare dată „apă de moaşă”. De asemenea cu aceasta se clătea pe mâini
şi moaşa după terminatul băiţei. Apa de moaşă este adusă de aceasta de la biserică, fiind sfinţită de
preot, cu o slujbă specială. Mama nu are voie să intre în biserică până la şase săptămâni, când i se
face molifta de curăţire. La ţară există credinţa că femeia gravidă, fiind pofticioasă, dacă nu gustă
măcar puţin din mâncarea pe care o vede şi o pofteşte, poate pierde sarcina. De aceea, femeii
însărcinate i se permite să guste chiar şi în zilele de post sau chiar şi în timpul posturilor mari din
orice mâncare pe care o pofteşte, chiar dacă aceasta este de dulce. Botezul se face de obicei după
şase săptămâni, pentru a putea participa şi mama copilului. în perioada dinaintea botezului, toţi
vizitatorii care vin să vadă copilul, vor lăsa la plecare sub periniţa copilului ceva bani, sau în lipsa
acestora, o scamă de la propriile haine pentru a nu-i „fura somnul” copilului. Copiii până la vârsta de
un an erau ţinuţi într-un leagăn făcut din scânduri jeluite, având forma unei lădiţe dreptunghiulare, cu
fund la partea de jos, destul de adâncă pentru a nu cădea copilul. Această lădiţă era fixată la capete
din patru suporţi verticali pe câte o talpă elipsoidală, astfel încât lădiţa să se afle cam la o jumătate de
metru de podea. Prin intermediul acestor tălpiţe care se basculau pe podea, leagănului îi era
imprimată o mişcare de dute-vino, legănând copilul pentru a-l linişti sau a adormi. Cât priveşte
culoarea hăinuţelor, şi la ţară s-a păstrat o diferenţă între cele ale fetiţelor şi cele pentru băieţei. La
băieţi predomina culoarea albastră, iar la fetiţe roşu şi roz. Botezul este absolut obligatoriu, forma de
efectuare fiind cea prin cufundare în apă de trei ori, aşa cum s-a făcut şi în primele veacuri, potrivit cu
Învăţătura Sfintei Scripturi. Copilul este dus la biserică îmbrăcat cu hainele luate de moaşa lui, iar
după botez este îmbrăcat cu hainele luate de către naşi. Respectând de această dată tradiţia creştin-
ortodoxă, de obicei ţăranii puneau un singur nume copilului, în general un nume cu corespondent în
calendarul creştin-ortodox. Aceasta poate şi pentru faptul ca viitorul adult să poată avea o bucurie în
plus, aceea de a sărbătorii numelui său. După ce naşa aduce copilul de la biserică, la casa părinţilor
se pune o masă bogată, se bea şi se petrece. Rudele şi prietenii îi oferă micuţului hăinuţe şi bani.
Toţi cei prezenţi participă la bucuria gazdei de a i se fi mărit familia cu încă o persoană.

Tăiatul porcului: În gospodăria ţărănească, era un lucru firesc să se afle tot timpul câţiva
porci de diferite vârste; unii mici pentru anul următor, alţii mai mari pentru tăiat în anul respectiv. Cu 2
– 3 zile înainte de Crăciun, porcii mai mari, „nominalizaţi” pentru tăiat se separau de ceilalţi, punându-
se la îngrăşat, administrându-li-se mese mai dese, de la care nu lipseau boabele de porumb, pentru
„a pune pe ei”. Sosirea frigului trebuia să-i găsească suficient de graşi, deoarece ţăranii spun că în
perioada gerului mare, porcii iau mai puţin în greutate, oricâtă hrană ar primi. Ziua predilectă pentru
tăierea porcului este 20 decembrie, de Ignatul porcilor. Ţăranii din estul Văii Jiului au argumentele lor
pentru tăiatul porcului în această zi; în primul rând, de la porcul tăiat în această zi, hărăzită în acest
scop, carnea se păstrează mai bine, nu se strică, iar grăsimea nu râncezeşte. Apoi mai sunt puţine
zile până la sosirea Crăciunului şi ispita dedulcirii cu carne de porc şi alte preparate în timpul postului
este mai scurtă. Aceste puţine zile care au mai rămas până la Crăciun permit femeilor să facă
necesara curăţenie după mizeria ce se face cu tăierea porcului şi, poate cel mai important lucru este
faptul că de Crăciun, alături de cozonac şi ţuică fiartă, sunt proaspete toate bunătăţile rezultate din
tăierea porcului: cârnaţi, carne pentru sarmale, carne pentru răcituri. După ce porcul a fost pârlit pe
toate feţele, se aşează pe un pod din scânduri, la o înălţime convenabilă de lucru. Cu o cană este
turnată apă caldă pentru a spăla şoriciul de eventualele impurităţi rămase de la pârlit. Începe apoi
tranşatul porcului. Acestuia i se taie întâi picioarele de la genunchi, apoi urechile şi coada de la
rădăcină. După tradiţie se face semnul crucii în creştetul capului apoi se seveşte un pahar de ţuică,
iar măcelarul nu uită să ureze: „Să-l mâncaţi sănătoşi!” Carnea de pe toate oasele se îndepărtează în
mare, fiind folosită la cârnaţi, oasele urmând a fi sărate pentru afumat. Carnea macră fără os, este
denumită „pecină”. Slănina se taie în două jumătăţi mari, se aşează pe o masă cu şoricul în jos, pe
partea de deasupra urmând a se pune sare din belşug, peste ea se aşează oasele pe care a mai
rămas carne, se sărează şi se aşează tot aici şi cele două pecini lungi, şira spinării şi în general tot
ce trebuie afumat. Se acoperă cu un cearceaf şi se păstrează cu sare cam o săptămână, apoi sunt
urcate pentru afumat în podul casei. Şi cu ocazia tăierii porcului ţăranii urmăreau anumite semne,
care indicau mersul vremii, constând mai ales în aspectul splinei din porc. Astfel, după grosimea
splinei, se aprecia greutatea iernii. Când splina era uniformă, atunci iarna va fi la fel de la început
până la sfârşit. Dacă la capătul dinainte era groasă, iarna e mai grea la început, dacă era mai groasă
la capătul dinapoi, iarna era mai grea la sfârşit. De obicei tăiatul porcului se încheie cu „pomana
porcului”, masă la care participă întreaga familie, vecinii şi persoanele care au ajutat la tăiatul şi
pregătitul porcului. Într-un vas de fontă se frigeau bucăţele de carne în grăsimea proprie, se făcea
mămăligă, cu care se muia în grăsimea din vas, luând cu mămăligă şi câte o bucată de carne. Masa
se deschidea cu câte un pahar de ţuică fiartă şi îndulcită, iar la sfârşit, grăsimea era „topită” cu câte
un pahar cu vin.

Colinatul de Crăciun: Participanţii sunt îmbrăcaţi în straie momârlăneşti „de ţinere”; la acest
eveniment participă începând de la copii, la persoane de vârstă mai înaintată. Fiecare poartă asupra
sa o „straiţă” în care îşi va aduna darurile primite în urma colindatului. Atracţia piţărăilor este steagul.
Numărul acestora diferă de la an la an, de la unu până la cinci, şase sau chiar mai multe. Steagul
este alcătuit dintr-o prăjină de alun subţire de aproximativ 3-4 m lungine şi 3-4 cm în diametru. La
una dintre extremităţi pe o distanţă de aproximativ un metru se împodobeşte de jur împrejur cu flori
din hârtie creponată colorată. Se aşează în lung pe trei rânduri florale numite cununi, iar la capătul
steagului o altă cunună de jur împrejur, formând capul acestuia, dându-i un aspect leonin. La fiecare
casă gazda omeneşte persoanele majore cu câte un păhărel de ţuică fiartă şi îndulcită cu zahăr, la
care se adaugă chimen şi boabe de piper, este băutura obişnuită în timpul iernii în lupta cu gerul. La
piţărăi, ca şi la nedeile de Paşti, se bea direct din sticlă, aceasta circulând din mână în mână, fără
pahare, obicei păstrat de la strămoşii noştri.

Colindatul cu steaua la Crăciun: cum este denumit în satele din Valea Jiului, este un vechi
obicei la îndemâna copiilor, obicei parcă anume creat pentru vârsta lor, iar colindele sunt pe măsura
vocii lor. Odată cu lăsarea postului copiii încep a umbla pentru a-şi găsi tovarăşi de ceată pentru
umblatul cu steaua. Pe toată durata postului se învaţă colinde şi se fac repetiţii, pregătindu-şi şi
recuzita necesară colindului. Lucrul cel mai greu de confecţionat este steaua, la care trebuie să dea o
mână de ajutor şi părinţii. În satul tradiţional steaua era confecţionată din lemn cioplit şi vopsită cu
culori din extracte vegetale. Colindatul cu steaua începe seara de Ajun a Crăciunului, de obicei după
ce piţărăii se risipesc. Seara se colindau casele mai apropiate, urmând ca restul să fie colindate a
doua zi, în ziua de Crăciun. Strădania copiilor era răsplătită cu mere, cozonaci şi chiar cu sume de
bani, spre bucuria lor. Fiind vorba de evocarea Naşterii Mântuitorului, în colindele de Crăciun nu
putea lipsi Troparul Naşterii, colindă de început a copiilor, cunoscută sub numele de „Naşterea”. O
altă colindă, cu o mare circulaţie în zonă este „Ce veste minunată!”, o variantă din care iarăşi nu
lipsesc păstorii, iar titlul, spre deosebire de varianta din alte zone ca „O, ce veste minunată!”, este
mult mai concret, nu este vorba de veste ci de ceea ce se poate vedea aievea, concret. Pe lângă
bucuria colindatului în noaptea Ajunului de Crăciun, copiii mai aveau o bucurie aşteptarea lui Moş
Crăciun. La ţară, „pomul”, cum i se spune bradului era adus de Moş Crăciun. În pom, care de obicei
nu depăşea 1-1,5 metri, se puneau bomboane, figurine de zahăr, nuci vopsite cu bronz şi atârnate cu
aţă subţire, biscuiţi, turtă dulce şi în loc de zăpadă vată. Acest pom era făcut de părinţi noaptea când
copiii dormeau. Dimineaţa la trezire copiii găseau pomul împodobit, iar părinţii le transmiteau
instrucţiunile date copiilor de către Moş Crăciun. Era totuşi o supărare că nu erau treziţi pentru a-l
vedea pe Moş Crăciun, să stea de vorbă cu el. Obiceiul era ca pomul să fie păstrat până în ajunul
Bobotezei, când venea „popa cu crucea” pe la fiecare casă.

Vechi monumente de patrimoniu

În Ţinutul Momârlanilor există câteva monumente de artă, în special biserici, deosebit de

valoroase din punct de vedere cultural. Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” – Bărbăteni,
construită la mijlocul secolului al XVII-lea de către momârlanii din satul Bărbătenii de Sus, azi cartier
al oraşului Lupeni, biserica, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, prezintă forma de plan
dreptunghiulară, cu absida altarului poligonală, cu patru laturi. Turnul – clopotniţă cu foişor şi coif
scurt, piramidal, învelit cu ţiglă, se ridică printre cei câţiva brazi ce înconjurau lăcaşul. Învelitoarea
bisericii, din şiţă, cândva, a fost înlocuită în deceniile din urmă cu o învelitoare de ţiglă. Construindu-
se în apropiere o altă biserică din zid, vechea biserică a momârlanilor a fost părăsită, fiind lipsită de
catapeteasmă şi de tot mobilierul din interior.

Biserica „Sfinţii Arhangheli” (Sânonilor) – Petroşani: Sânoni trebuie să fi fost vreun sat
sau cătun, ori vreun crâng, contopit cu municipiul Petroşani. Toponimul provine de la numele de
familie „Sân” care este des întâlnit în Depresiunea Petroşani, derivat cu sufixul – oni, la fel ca şi în
cazul localităţii „Oproni” sau „Onani”, crâng din comuna Răchitova. În anul 1788 turcii au pătruns prin
pasul Vulcan şi au incendiat casele şi bisericile jienilor din Bazinul Superior al Jiului. În locul bisericii
pustiite de turci s-a construit în Lunca Jiului, în crângul Sânoni, biserica de lemn cu hramul „Sfinţii
Arhangheli” fiind terminată, cu podoaba picturii, în anul 1795. Tipologia face parte din grupul numeros
al monumentelor de plan dreptunghiular, cu absidă decroşată, poligonală cu cinci laturi. De remarcat
este elementul arhaic al luminatorului de pe latura de est, sub forma găurii de cheie ca şi îmbinările
în „coadă de rândunică” ale absidei. În anul 1872 spaţiul edificiului a fost amplificat printr-un nou
pronaus, cel vechi fiind cuprins în naos şi un pridvor, cu stâlpi sculptaţi. Deasupra noului pronaus a
fost ridicată o clopotniţă scundă, din scândură fără foişor, cu un coif scurt, piramidal învelit cu şiţă. În
ultimii ani, învelitoarea din şiţă a fost înlocuită cu ţiglă. Pe pereţi se mai observau fragmente din
pictura realizată, cât şi tâmpla de popa Simion zugravul, anul săvârşirii acesteia 1795 fiind
consemnată pe icoana de lemn.

Biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe” – Sălătruc: În Sălătruc, cândva un sat de jieni,

aşezat în lunca largă a Jiului, din jos de aşezarea celor ce întemeiaseră un sat venind din Ţara
Haţegului, de la Petros şi cărora oierii şi crescătorii de vite din împrejurimi le ziceau „Petroşeni”, în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a înălţat o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Mucenic
Gheorghe”. Planul lăcaşului este cel dreptunghiular, cu absida decroşată, poligonală, cu cinci laturi.
Deasupra pronaosului se ridică o clopotniţă modestă, cu foişorul închis cu geam şi un acoperiş de
tablă, piramidal. Biserica a suferit importante modificări. A fost tencuită la interior, sacrificând pictura
murală existentă, i-au fost modificate ferestrele iar învelitoarea acoperişului fiind din ţiglă. Din tâmpla
picatată de popa Simion Zugravul se mai păstrează icoanele împărătești.

Dacă vizitați Valea Jiului , atunci vă recomandăm sa vă puneți la încercare rezistența și să petreceți măcar o zi și
o noapte la o stână de pe munte, oricare ar fi aceasta. Este posibil să trăiți adevărate revelații. Așezările de momârlani
au scăpat deocamdată de propaganda turistică devastatoare, făcută altor zone cum sunt Tilișca, Poiana Sibiului, Jina… În
Cimpa si Jieț, la Bănița și Răscoala și în alte sate veți găsi multe gospodarii așa cum sunt ele, fără dichiseala snoabă a
celorlalte.

Prof. Istratie Aurora, Băncilă Alina, Bărbiță Cristina, Petrescu Maria, Vladu Emilia, Ceuță Simona, Feier Mihaela, Pardos Ionela, Imling
Alina-Meda, Tudoran Cosmina, Leonte Cristina, Ghinică Dana, Nicuța Maria, Badea Viorica, Tudoran Corina, Stoica Corina
 BIBLIOGRAFIE

1. Bălan, Ioan Dan, Măsuratul oilor, Editura Confluențe, Petrila, 2007

2. Bălan, Ioan Dan, Craii. Tradiție folclorică, Editura Confluențe,
Petrila, 2006
3. Bălan, Ioan Dan; Bogățan,Elisabeta, Momârlanii. Tradiții, credințe,
obiceiuri, Editura Confluențe, Petrila, 2011
4. Gălățan-Jieț, Dumitru; Birău, Petru, Din lumea momârlanilor,
Editura Confluențe, Petrila, 2009
5. Ioan, Lascu, Tradiții care dispar. Comunitatea momârlanilor din
zona Petroșani, Editura MJM Craiova, 2004
6. Lutic, Marcel, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. Editura Kolos,
Iași, 2009
7. Părău, Emil Ilie, Asociația crescătorilor de oi Valea Jiului, în Viața
de la Est la Vest nr. 11, 2007
8. Petru, Hodor; Baron, Mircea, Vulcan, schițe monografice, Editura
Realitatea Românească, Vulcan, 2003