Secretul lui Mos Craciun

Dintotdeauna, Andrei, vecinul meu, a visat sa ajunga detectiv. Asa cum stia el si cum
a vazut prin filme: cu palarie cu boruri largi, usor trasa peste fata, ochelari de soare negri,
pardesiu lung si la fel de negru,
obligatoriu cu gulerul ridicat. Si
sa nu mai vorbim despre geanta
diplomat, binoclu si aparat de
fotografiat! Pe toate si le dorea
Andrei, dar stia ca inca este prea
mic sa-si implineasca acest vis.
Abia ce implinise cinci ani in
urma cu o saptamana.
- Ei si, ce daca am doar cinci ani?
Cine a zis ca nu pot fi detectiv la
5 ani, a uitat ca in meseria
aceasta totul e sa ai un mister de
dezlegat.
Si misterul lui Andrei se afla cat se poate de aproape de el, la distanta de nici doua zile. Ce se
va intampla peste doua zile? o sa ma intrebati voi. Ceva frumos, am sa va raspund eu, va fi
Craciunul. Asa ca Andrei va incerca sa descopere misterul lui Mos Craciun.
- Stiti, mie mama imi spune mereu ca Mos Craciun este un mos venit de departe,
dintr-o tara numita Laponia. Ca are acolo o casa plina de spiridusi care, cat e anul de lung, nu
fac altceva decat sa confectioneze daruri pentru copiii din toata lumea: papusi si ursuleti din
plus, jocuri mecanice, masini teleghidate si cate si mai cate. Ba, mai mult, Mosul stie ca noi,
copiii, ne pricepem acum si la calculatoare si la jocurile video, asa ca bietul de el incearca sa
tina pasul cu noi. Cand jucariile sunt gata pregatite, e
deja Craciunul. Mosul le incarca pe toate in sania lui
trasa de reni si cand ajunge la casa fiecarui copil
coboara pe horn si-i lasa darurile in cizmulite sau sub
brad! Pe toate mi le-a povestit Andrei, cu sufletul la
gura.
- Dragul meu Andrei, am incercat eu sa-mi
incurc vecinul, vad ca stii totul despre Mos Craciun. Nu
vad atunci unde e misterul, ce mister vrei tu sa dezlegi?
- Ei, vezi, lucrurile nu sunt chiar asa de simple pe cum par, se intrista brusc Andrei.
Sunt chiar foarte complicate. De exemplu, cum se face ca in ziua de Craciun toate gradinitele
din cartierul meu sunt pline de Mosi? In fiecare se afla cate unul. Si cum se face ca toti mosii
seamana atat de bine intre ei? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca adesea Mosul uita ca mi-a
adus darul la gradinita si vine si acasa la mine, desi stau la bloc si nu are horn pe unde sa
coboare. Si cum de pana acum n-am intalnit pe strada nici un Mos care sa-si fi murdarit barba
alba si mustatile cu funingine? Eu unul nu mai inteleg nimic. Tare mi-e mie teama ca Mos
Craciun nu exista decat in povesti si in mintea celor mari. Sau exista cu adevarat? Acesta e
misterul pe care am de gand sa-l dezleg.
Zis si facut. In cea mai mare graba, pentru ca nu avea prea mult timp la dispozitie,
Andrei si-a ales si colaboratorii: Mihaita, Alexandru si Ionut. Si toti patru, intr-o seara, au pus
la punct planul de bataie. Momentul actiunii: noaptea de Craciun, locul actiunii: dormitorul lui
Andrei, obiectivul: dezlegarea misterului Mosului cu barba alba. La un singur capitol au cam
avut probleme: de unde sa faca ei rost de palarii, ochelari negri si pardesie lungi? Unde mai
pui si ca actiunea urma sa se desfasoare la ore tarzii, cand ei ar trebui sa fie in mod normal in
pat in tinuta obligatorie: pijama. Pina la urma, baietii s-au multumit sa-si imbrace pijamalutele
cu liniute si floricele. Mai mult, la insistentele mamei lui Andrei au acceptat si sa se vare sub
plapuma si sa astepte acolo, cu lumina stinsa, sosirea lui Mos Craciun.
- Eu nu cred ca va veni! sopti incet si cu teama parca, Mihaita.
- Glumesti? Cum sa nu vina? Ne-am pregatit atat de mult pentru intalnirea cu el, chiar
si mama lui Andrei ne-a asigurat ca Mosul va veni.
- Poate!, mai spuse ganditor Mihaita, poate vine la cei care au fost peste an cuminti,
pe cand eu, daca stau sa fac socoteala tuturor traznailor pe care le-am facut in 365 de zile!
Tragandu-si bine plapuma pana sub nas, Ionut indrazni sa puna intrebarea care-l framanta de
multa vreme:
- Daca Mosul nu e unul bun, ci unul rau si imbracat in negru?
- Taci! se ingrozi Alexandru, vorbesti prostii, o sa vezi ca Mosul nici macar nu va veni,
pentru ca nu exista cu adevarat.
In tot acest timp, Andrei n-a suflat nici cel mai mic cuvintel. Problema lui era alta: cum
sa faca sa ramana treaz atatea ore? Daca Mosul vine abia catre dimineata si rateaza intalnirea
cu el?
- Gata, nu va mai certati, incerca Andrei sa calmeze spiritele. Daca stati si voi treji ca
mine in noaptea aceasta, o sa aveti sansa sa-l vedeti pe Mos Craciun in carne si oase.
In liniste, copiii s-au pus la panda: daca vor reusi sa-si tina ochii deschisi si atentia incordata
la maxim, va fi imposibil sa rateze marea intalnire.
Si orele treceau. Incet, foarte incet. Se tarau parca una cate una... Baietii, insa,
rezistau eroic. Sau, mai bine zis, au rezistat pana la sosirea mosului... Ene. Andrei a fost
singurul care a ramas de veghe. Doar vroia sa se faca detectiv, nu? Asta inseamna sa stea ore
in sir la panda, sa fie atent la cea mai mica miscare si sa stie sa ignore furnicile care incercau
sa-i inchida ochii. Ce mai, munca de detectiv e tare grea! Asa gandea Andrei in clipa in care,
langa patul lui a rasarit ca din senin un Mos cu barba si mustatile ninse de ani multi, imbracat
in rosu, cu cizme negre si cu un sac doldora de jucarii.
- E Mos Craciun! a mai apucat Andrei sa sopteasca. Si exact in clipa in care somnul l-a
luat in brate, a simtit un sarut cald, pe frunte.
Dimineata, cand s-a trezit, Andrei i-a gasit pe prietenii lui stransi in jurul bradutului
impodobit, gata sa-si deschida darurile. El insa, nu avea nici timp nici chef sa vada ce i-a
adus Mosul.
- Ce-i cu tine Andrei? il intreba Alexandru. Nu te bucuri de darurile Mosului sau esti
trist ca ai adormit azi-noapte si n-ai mai dat
ochii cu el?
- Nu, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva,
azi noapte am stat treaz pina tarziu si l-am
vazut pe Mos Craciun in carne si oase. Tin
minte ca, atunci cand a intrat in camera, m-a
sarutat pe frunte.
Auzindu-l, copiii incepura sa-si dea coate si sa rada pe infundate.
- Aha, deci l-ai vazut. Si cum arata? Era asa cum il stim noi, batrin si cu barba alba?
- Da, da se infierbinta Andrei. Era exact asa.
- Dovedeste-ne! nu se lasara batuti baietii. Doar te crezi detectiv, nu-i asa? Daca Mosul a
fost aici, in camera, trebuie sa fi lasat o urma, ceva...
Andrei se afla in mare incurcatura. Cum sa dovedeasca el existenta Mosului? Cat de rau ii
parea ca a adormit si n-a apucat sa-si trezeasca prietenii, sa stea impreuna de vorba cu
Mos Craciun... Descurajat, incepu sa caute prin camera ceva, orice care sa demonstreze ca
Mosul a fost acolo... O urma de cizma pe covor, o jucarie miscata de la locul ei, un glob
spart... Nimic! Toate erau la locul lor si nici o urma...
- Ei, vezi, acum te-ai convins? Stiam doar cu totii ca nu e decat o poveste pe care cei mari
au inventat-o pentru noi, copiii!
Andrei simti cum in ochi incep sa i se adune
lacrimi. Cine stie, poate totul n-a fost decat
un vis... Un vis frumos... Trist si abatut, se
gandi ca ar fi timpul sa se pregateasca pentru
iesirea la sanie. Incepu sa-si descheie nasturii
de la pijama incet, unul cate unul. Si tocmai
cand ajunse la nasturele de la guler, Andrei
scoase un chiot de bucurie.
- Uraaaaaa!
- Uimiti, copiii s-au apropiat sa vada ce se intampla. Andrei chiuia de bucurie: in mana
stanga tinea, abia desprinse de la nasturele gulerului de la pijama, trei fire albe din
barba lui Mos Craciun. Pesemne le uitase acolo cand il sarutase pe frunte. Copiii au
facut ochii mari si au ramas muti de uimire. Numai Andrei dansa, sarea si striga cat il
tineau puterile:
 - Am dezlegat misterul! Mos Craciun exista cu adevarat!
De-atunci, in fiecare an, in noaptea cea sfanta, Andrei incearca sa nu adoarma. Nu vrea cu
nici un pret sa piarda intalnirea cu Mosul. Si daca se intampla, totusi, sa dea mana cu Mos
Ene inainte de vreme, atunci nu uita sa-si verifice dimineata nasturii de la pijama. E
imposibil sa nu gaseasca infasurate acolo macar trei fire din barba alba a mosului, pentru
ca de-acum e clar: Mos Craciun exista cu adevarat! Misterul a fost dezlegat.

Fulgul de nea

Copacii si-au dat jos vesmantul iar vantul le misca batranele si golasele ramuri.Bradul insa nu
si-a schimbat infatisarea,a ramas verde si este gata sa adaposteasca orice pasare ratacita.
Gradina e trista si ea, florile multicolorecare-ti faceau cu ochiul sa le dai un strop de apa
pentru a-asi potoli setea au disparut.
Acum totul e trist doar zapada mai poate scoate copii afara. Dar din ce este facuta zapada?
La casa lor, fulgii sunt lucrati cu multa migala din fir din fir de argint,sunt dusi apoi in
camerele lor sa creasca vor mai astepta putin timp pana vor cobora pe pamant unde vor fi
intampinati de milioane de copii.
In acest timp vor fi invatati de fulgul mama cum sa coboare pe pamant si ce au de facut
acolo.Ea le povesteste frumos despre planeta albastra.
Doi frati care abia au fost tesuti nu au mai rabdare au decis:" Vom cobori acum chiar daca ne
vom pune viata in pericol."
La poarta cetati era un paznic imbracat in alb., care l-a intrebat cu prietenie:"Ce ati patit v-ati
ratacit?Aici este poarta de iesire din taramul nostru."
Unul din ei raspunse:"As dori sa vizitesc pamantul de care toti pomenesc!"
Dar paznicul nu accepta si zise:"Duceti-va acasa pe aceasta poarta veti trece numai cand veti
deveni mai mari."
Unul dintre fulgi a stat de vorba cu paznicul timp in care celalat a disparut.El se furisase de
mult si calatorea deja cu fulgi mari.
Nefiind destul de maturizat experientza lui a fost plina de primejdii:"O, vad pamantul! Voi
cadea pe pamantul ud si ma voi topi!Ce ma fac ,oare de ce nu am ascultat sa am rabdare???
Intamplarea a facut sa poposeasca pe ramura unui brad.Acolo a intalnit un fulg la fel ca el
,care a dorit sa vada pamantul.
Intre timp Fulgul mama il cauta disperata:"Fulg!Fulg!"
Micutzul speriat abia ingaima:"Da mama sunt aici pe ramura bradului!"
Atunci din senin o pala de vant i-a luat pe amandoi temerari si i-a dus inapoi in imparatia
cerului.
Tragand concluzii si luand aminte din patania lor mai tarziu au devenit invatatori fulgilor mai
mici.
Nici un fulg nu a mai coborat pe pamant pana nu a devenit adult.Tuturor le-a placut pamantul
deoarece l-au vazut intr-un mod placut.

Povestea fulgului de zapada

Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om
bun si harnic. Pa�rintii o iubeau- ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gindeau numai la
fericirea copilei lor.
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele
mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei.
Roua era tot atita de buna pe cit era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scintei, limpezi si
plini de bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos,
moale si stralucitor, atingea pamintul in mers. Miinile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru
luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cu-vint, toti erau asa de fericiti,
ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau- loc de asa mare bucurie ce da�duse
peste ei. r4j759rn66yfc
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o
umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de
des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plingea, si plingea pana se linistea. Astfel,
zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor
crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in
plin soare. Ea o sco�tea pe fata la plimbare numai seara.
in gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna
plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua
pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.
Cind nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina
in calea fetei.
Uneori, obosita de atita alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul riului,
piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vintului cald de
vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atita zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i
erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva.
Tuturora le soptea usor �Noapte buna." Mingiindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca
sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai
vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vi �zita la ele.
Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei,
spunin-du-i; �Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
� Copila mea, copila mea! striga mama inspaimintata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi
aparat-o de o primej�die.
Dupa putin timp, mama ii spuse: �in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa
a vrut zina cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o
ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.
In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la
lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca pinza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face
o rochie.
Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in
seara aceea, ca li�curicii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cintatoarele,
ginganiile, floriJe, frunzele, vintul ca Roua este mai frumoasa ca oricind si sa pofteasca toti s-o
vada.
Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mina
in apa s-o tul- bure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea. "
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita
totdeauna sa-i spuna: �Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zimbea, o imbratisa, o
saruta si mama pleca linistita.
intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca.
Se privi in oglinda. Era incintata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie
frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar... Isi aduse aminte de sfatul mamei._^tunci, se
intoarse si in�cepu sa danseze prin camera. Invirtindu-se, atinse per�deaua care ii dezvalui
minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pa-
mintul. Pasarelele ciripeau, zburdind de ici-colo, cintind cintece de bucurie catre soare. Florile
cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el.
Fluturasii in haina lor de sarbatoare tre�ceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la
alta si tot asa mereu.
Ce bine trebuie sa fie afara, gindi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu
toate vietuitoarele!
Duse mina la cap, isi mingiie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.
�Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse.
Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gindul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua
rochia cea minu�nata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atit de mare. Se duse la
fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De citeva ori se indrepta spre usa si se.Intoarse. Trecu
si ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cinte. Zadarnic.
Nimic nu-i mai scotea din cap gindul de a iesi la soare.
�Si ce-o sa fie daca ies?" gindi ea... apoi cu glas tare: �Ma duc doar in prag, mai departe,
nu". Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca
ziceau: �Vino, vino!"
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incintare! Caldura ii invalui trupul.
Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa
alerge, sa cinte, sa mingiie florile, incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in
care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, tparca plutea. Ridea, se invirtea, nu maT
avea astimpar. De-indata, vrind sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, tsimti ca nu mai
poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia vintului si simti cum se urca tot
mai | sus, tot mai sus.
� �Ajung la soare, ajung la soare! cit am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamintul! Se gindi: �Cum de n-a iesit pana
acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i poves�teasca mamei tot ce a
vazut!"
in acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si
rochita umflata de vint o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcind asa,
Roua simti ca-i este frig. Se gtiemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de
parca ti-ar fi atirnat cineva pietre de picioare; Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un
palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa.
Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se du�mireasca ca se si deschise o usa si prin
ea navalira o su�medenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume:
Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se trinti si aparu Nor
Cenusiu, tunind si fulge-rind. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa
mearga fiecare si sa stringa cit mai multe pi�caturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratind-o pe Roua. Fetita
incepu sa strige ca nu ramine la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si
cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intilnit
cu Bate Vint, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ri�dice pe toti sus. Rouai i se lumina
fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care in�cotro si Roua
ramase in barba lui Bate Vint, care ii zise: �Prinde-te cu miinile de bara mea st tine-te bine,
ca te duc eu la soare." Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vijiie-Vint care o
cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraz-
nic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita
aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Si asa Vijiie Vint veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat,
mai ales in ziua aceea, caci q raza de soare se strecurase strengareste prin fe�reastra si ii
topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vi�jiie Vint, dind peste cei doi calatori, o insfaca
pe fata si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp .sa-si dea seama ce se intimplase. Roua
incepu sa planga. Ist dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la
portile palatului de gheata, unde locuia Ger Naprasnic.
Vijiie Vint batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa
palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.
PaJatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta
suflarea. Vijiie Vint sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o pote�cuta, pe
unde trecura cei doi calatori, suflind din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in
odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o
patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se
lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din Fada ce se afla intr-un colt al camerei si
sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua � tre-murind de frig � se
apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-
l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: �Nu-i de ajuns ca mi-a topit
raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va
lipsi e vai de tine!"
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de
riuletul in care isi oglindea altadata mindrul chip o indemna la plins. Si plin-gea fara oprire.
Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din
cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe git si te ingheta.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, duse de vinturi, alerga in
jos cit mai aproape de pamint.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se
simtea tare, tare usoara. Se gindi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ir sari si ea pe
fereastra, si asa facu.

Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu iumnul intr-un clopot de gheata care
zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijiie Vint.
�Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla f&it poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vijiie Vint iesi val-virtej pe usa, cu barba in vint, cu fStoiagul de gheata in mina si cu mantaua
fluturind. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Rqua se departa tot mai pare. Atunci, incepu
sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spa-Itele, apoi miinile, picioarele, capul si incet, incet simti
ca io cuprinde- Un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamint, sa
vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult �
casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pa�sarelele plecasera de mult, fluturii se
ascunsesera, merele, perele, strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau ^goi. Pamintul
era pustiu. Trecuse multa vreme de cand ; plecase. .Roua, totusi ea a recunoscut locurile
dragi. ? �N-am sa te las mosule sa ingheti pamintul, n-am sa te las," gindi ea. Isi prinse
rochita inspumata cu miinile tre-murinde si, intinzind-o, se lasa usor in jos, aparind pamin-tut
de furia gerului napraznic.
: Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cite un firisor sclipitor de
zapada care tocmai acoperi pamintul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau
somnul lung de iarnf, asteptind primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca
pamin�tul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care
zimfbesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

Craciunul

Dimineata de Craciun sosise in zvon de colindatori care cintau la ferestre, cit puteau de
tare, bucuria nasterii Domnului. Si nu era cintec mai frumos decit acela despre Isus si
mama sa Maria. Toti ai casei ascultau cuprinsi de o tainica emotie povestea minunatei
nasteri in timp ce casa intreaga parea invaluita intr-o sfinta liniste. Mai apoi, dupa ce
intreaga familie intoarsa de la biserica s-a asezat in jurul mesei de Craciun, micuta
Mariuca a observat cum lucrurile din camera, ca vrajite, au inceput dintr-o data sa discute
intre ele. Mirarea copilului a fost cu atit mai mare cu cit si-a dat seama ca numai ea
intelege limba in care sporovaiau de zor mobilele si tacimurile, farfuriile si covorul,
paharele, cartile din rafturi, canile, scaunele ba chiar si fata de masa.

De teama sa nu fie prinsa ca trage cu urechea, Mariuca isi vedea de friptura din farfurie ca
si cind nu s-ar fi intimplat absolut nimic.in timp ce bunicul istorisea o intimplare vesela de
pe vremea cind era copil, scaunul pe care statea protesta in gura mare: - Of, ce guraliv! Si
se foieste atita de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi sa ma apuc si eu sa povestesc lucruri
intimplate demult!??! Ce, ar fi placut sa va amintesc cum am scapat ca prin urechile acului
de incendiu atunci cind fetita aia alintata s-a jucat cu chibriturile? Un cor de proteste din
partea tuturor l-a oprit pe scaun sa mai scoata o vorba. Timida si abia auzita, de pe raftul
de sus, cartea de bucate a soptit: - Ce spaima am tras atunci!

Eu una am lesinat chiar. La auzul acestor vorbe Mariuca s-a facut mica-mica pentru ca
alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Desi intimplarea aceea ii iesise complet
din minte, acum abia isi dadea cu adevarat seama ce greseala facuse. E drept ca nu s-a
intimplat absolut nimic pentru ca tata intervenise la timp. Si tot adevarat era si faptul ca
fusese pedepsita dar, abia acum Mariuca intelegea ca-si meritase pedeapsa. Cu ochii tinta
in farfurie, copilul incerca sa mai auda cite ceva din discutia lucrurilor. Si nu mica i-a fost
mirarea sa-si auda farfuria, cu glas pitigaiat, ca o tata: - Sinteti niste rai cu totii! Biata
copila , ce s-o fi speriat si ea atunci! Tu scaunule sa-ti mai vezi de treaba ta ca doar nu
esti buricul pamintului. Cine te crezi? Faceti prea mult zgomot pentru nimic: Mariuca e o
fetita cuminte. A gresit si ea odata dar asta nu inseamna ca trebuie pedepsita la nesfirsit.
Sint absolut sigura ca a inteles ca nu e bine ce-a facut si ca-i pare rau. Brusc inveselita,
Mariuca era cit pe ce sa se dea de gol strigind

Da, da, asa e!!" dar s-a oprit la timp, astupindu-si gura cu mina. ?Ce draguta e!" isi spuse
fetita privind cu drag farfuria din fata ei. ?Cred ca de acum incolo am s-o ajut mereu pe
mama sa spele vasele. Se pare ca sint niste persoane extrem de cumsecade si bag de
seama ca sint si bine educate". Bunicul terminase demult povestea despre copilaria lui si
intre timp mama adusese pe masa un platou cu sarmale aburinde. Fata de masa a devenit
dintr-o data foarte nelinistita: - Nu se poate!!!! Iar o sa ma pateze Mariuca! Si iar o sa fiu
fiarta, pusa la albit cu tot felul de chimicale si-o sa fie vai de mine! M-am saturat! Fata de
masa avea dreptate: Mariuca nu prea avea grija sa nu pateze totul in jur atunci cind
minca. Stia ca mama avea ac de cojocul petelor si nici prin cap nu-i trecea sa se gindeasca
la fata de masa. Dar auzind-o cum se tinguie fetitei i s-a facut mila de ea si a devenit
atenta la fiecare gest. ?Poate ca daca nu voi mai face pete ma va ierta" isi facu Mariuca
planul si zimbi sigura pe ea.

Masa se termina fara nici un alt incident si Mariuca, dupa ce-si ajuta mama sa stringa
masa si sa spele vasele fugi iute in camera ei dornica sa auda ce-si spuneau lucrurile ei.
Cum deschise usa auzi risete si larma mare cam cum era la scoala, in pauze. Papusile
chicoteau in coltul lor in timp ce, de pe birou, caietele strigau cit puteau: - Ura, ura am
scapat de Mariuca! Astazi si miine si poimiine e sarbatoare si n-o sa scrie nimic si-o sa fim
libere!!! Mariuca s-a incruntat pentru ca nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul
lor e sa fie scrise si n-ar trebui sa se poarte asa. Eu scriu frumos si-mi place la scoala"
zise cu voce tare, aproape plingind, Mariuca. - Ce folos daca nu ai grija de noi! riposta
caietul de aritmetica. Mie mi-ai indoit toate colturile iar fratelui meu de citire i-ai patat
foile cu cerneala. Crezi ca e suficient sa scrii frumos? Habar nu ai cit de rau ne pare cind
vedem ca nu-ti pasa cum aratam! Mariuca ramase in mijlocul camerei privindu-si caietele
imprastiate pe birou.

Dintr-o data intelegea ca avea multe de pus la punct in ceea ce o privea. Se intreba insa
mirata de ce abia azi, in ziua de Craciun, a putut sa inteleaga limba obiectelor si sa afle
astfel cit de multe greseli a facut fara sa vrea. ?Sa fie oare o vraja? O magie? Sa-mi fi
adus azi noapte Mosul si darul de a intelege ce spun lucrurile Cred ca va trebui sa intreb
pe cineva mai mare." Dar, pina sa-si duca gindul pina la capat, Mariuca adormi. Iar
ingerul ei pazitor, cel care infaptuise minunea, isi pleca aripile peste fetita adormita si ii
trimise un vis. Si copila visa o noapte friguroasa de iarna luminata de o stea cum nu se
mai vazuse niciodata. Vazu in vis si staulul aprigului Craciun si ieslea cu pruncul sfint si
pastorii cu fete blinde si darurile magilor. Auzi suspinul Mariei si rugaciunea blindului
Iosif.

Si era visul acesta atit de minunat incit o fericire fara seaman puse stapinire pe sufletul ei
micut de copilas. Cind se trezi din somn Mariuca, toate lucrurile stateau cuminti si tacute
la locurile lor, dar fetita stia deja ca fiecare obiect are importanta lui. Mai stia si ca
lucrurile trebuie respectate si pastrate cu grija caci si ele sint asemenea fiintelor, daruri
de la Dumnezeu. Iar visul minunat o invatase ca ziua de Craciun este o zi deosebita in
care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. Si pentru ca bucuria
zilei de Craciun sa fie deplina, din cer au inceput sa cada fulgi mari de zapada.

Craciun pisicesc

Mitu se nascuse in primavara si, in numai cele cateva luni de viata, facuse atatea
prostioare incat pana si mama pisica, destul de rabdatoare de felul ei, ajunsese sa ii
"scarpine" blanita destul de des in ultima vreme. Se suia pe perdele si apoi nu mai putea
sa se dea jos, darama vaze si bibelouri, isi ascutea ghearele de fotolii si canapele, intra
prin toate cotloanele, mai ales acolo de unde nu mai putea sa iasa, pe scurt, era cel mai
neastamparat pisoi din oras. O data, a stat mai bine de cinci minute inchis in frigider, de a
stranutat pe urma vreo doua saptamani. Norocul lui ca l-au gasit stapanii repede, ca altfel
ajungea cub de gheata, cu carnatii din care se infrupta cu tot.

Ştiind acum cu cine au de a face, apropierea Craciunului ii cam speria pe toti ai casei. Se
tot vorbea de pomul de iarna si de o mie de boroboate pe care Mitu le-ar putea face si
care ar putea sa afecteze, intr-un fel sau altul, bradutul.

Fiind primul Craciun din viata sa, Mitu era tare curios sa afle ce-i cu toata tevatura creata
in jurul bradului. Brazi mai vazuse el, pe afara, si nu i se parusera iesiti din comun. Mama
ii povestise, insa, ca acest pom nu seamana cu nimic din ceea ce stia Mitu de pe afara. ii
spusese ca in loc de conuri, in acest brad minunat cresteau tot felul de globulete colorate,
de sticla, bomboane, dulciuri, lumanari si o gramada de luminite vesele.

Auzi - sa creasca bomboane in pom! Cine a mai pomenit asa ceva? De aceea, pisoiul abia
astepta sa vina Craciunul si sa vada si el minunea.
Dar - dezamagire! in seara de Ajun, cand stia el ca trebuia sa apara bradul-minune, usa
de la sufragerie ii fu inchisa in mustati de catre stapani. Astepta cu rabdare, intins ca o
placinta in mijlocul holului, sa se deschida usa, dar zadarnic. Din cand in cand, cate unul
de-al casei mai iesea sau mai intra in incapere dar, vazandu-l incordandu-se ca un arc,
gata sa o zbugheasca in sufragerie, inchidea cu grija usa in urma lui, spunandu-i:

- Nu, Mitule! Gata cu prostiile! Ce, tare ti-ar mai placea tie sa dai bradul jos, nu-i asa? Las'
ca te cunoastem noi, domnule motan. De asta n-ai sa intri in sufragerie cat dureaza
sarbatorile, ai inteles?

Mitu ramase nedumerit. Cum adica, sa dea bradul jos? Pai nu avea radacini? Afara se
urcase in tot soiul de pomi, si mai mici, si mai mari, dar nu daramase nici unul! Ce fraieri
sunt si oamenii astia! Ei nu stiu ca orice copac care se respecta sta bine infipt in pamant,
de nu ai cum sa il smulgi din radacina, oricat te-ai stradui?

Faptul ca i se interzisese categoric sa intre in sufragerie, ba chiar i se si trantise usa in

bot, il facu de zece ori mai curios si il ambitiona si mai tare. Ei, si? Ce daca nu are voie sa
intre? Lasa ca o sa reuseasca el cumva sa se strecoare clandestin pe usa. Asa ca isi
continua panda, dar, de data asta, ascuns sub bancheta din hol.

Din sufragerie se auzeau cantece vesele si hohote de ras. Daca rad stapanii, inseamna ca
e rost de joaca, drept pentru care Mitu se necaji si mai tare. Cum adica, se jucau fara el?
incepu sa isi miste coada, nervos.

Dar chiar daca astepta multa vreme, tot nu reusi sa prinda un moment prielnic in care sa
se strecoare in incapere, chiar daca stapanii tot intrau si ieseau. Cand se deschidea usa,
Mitu isi lungea gatul si, de vreo doua ori, reusi chiar sa vada, pe fuga, bradul incarcat de
lumini multicolore, care stralucea mai ceva ca zapada de afara in razele soarelui.

Totusi, avu si putin noroc. Usa ramase intredeschisa pentru cateva minute si atat ii trebui.
Aproape tarandu-se, cu burtica lipita de podea, baga intai o mustata in sufragerie, sa
vada daca nu il paste vreun pericol. Apoi, vazand ca nimeni nu este atent la ce mestereste
el pe la usa, se strecura, tiptil, pe langa perete si aluneca, nevazut si neauzit, pana sub
fotoliu. Imediat dupa ce ajunse in ascunzatoare, cineva observa ca usa este crapata si o
inchise la repezeala, spunand ca... bine ca n-a intrat nici o pisica. Deci nu il vazusera. Mitu
rasufla usurat si, din intunericul care domnea sub fotoliu, incepu sa inspecteze, interesat,
sufrageria.

Erau aprinse toate luminile si, in mijlocul camerei, masa intinsa era incarcata cu tot felul
de bunatati, la care Mitu nici macar nu ar fi indraznit sa viseze vreodata. Erau acolo tot
felul de mezeluri - carnati, caltabosi, toba, piftie - branza si cascaval, sarmale, iar
motanelul ghici dupa miros ca undeva trebuie sa fie si friptura. Şi, fara sa vrea, incepu sa
inghita in sec.

Curand, pofta deveni atat de chinuitoare, incat ii venea sa sara din ascunzatoare direct pe
masa, sa-si bage boticul in toate farfuriile si platourile si sa se infrupte pe saturate din
toate minunatiile de acolo. Dar stia ca nu avea voie sa iasa la lumina, pentru ca ar fi fost
imediat insfacat de ceafa si dat pe usa afara.
Ca sa isi ia gandul de la mancare, incepu sa isi faca ochii roata prin sufragerie. Din cauza
poftei, aproape ca uitase de pomul de Craciun. Dar cand dadu cu ochii de el, ramase cu
botul cascat de uimire. Era de mii de ori mai frumos decat orice inchipuire de-a sa. De
fapt, Mitu nu mai vazuse in viata lui ceva mai stralucitor. Bradutul purta pe crengile sale
niste globuri nemaipomenite, pe care stralucirea becurilor de pe fiecare ramura le facea
sa sclipeasca in mii si mii de culori. Serpentine de beteala argintie si pufoasa serpuiau in
jurul pomului, iar lumanarelele aprinse aruncau umbre tremuratoare pe pereti. La poalele
copacului astfel impodobit, o gramada de cadouri, frumos impachetate, asteptau sa fie
desfacute. Alaturi de ele, cosurile cu mere si portocale raspandeau un parfum proaspat,
care se amesteca placut cu mireasma tare a bradului.

Totul parea ireal, iar Mitu nu se mai putea satura privind. Nici nu stiu cand trecu timpul.
Petrecerea se incheiase. Stapanii incepusera sa stranga totul de pe masa, spre disperarea
pisoiului, care tot sperase ca poate o sa lase ceva de mancare prin sufragerie in urma lor.
Nu peste multa vreme, toti ai casei se retrasera in dormitoarele lor, stingand lumina si
inchizand din nou, cu grija, usa in urma lor, "sa nu intre pisicile". Ehei... daca ar fi stiut ei
ca Mitu era deja inauntru...

Motanelul astepta intai sa inceteze orice zgomot din casa. Cand fu convins ca au adormit
cu totii si ca nu mai este nici un pericol sa fie prins, iesi, precaut, din ascunzatoare.

Desi lumanarile erau stinse, in brad inca mai ardeau beculetele colorate. in intunericul
sufrageriei, lui Mitu i se paru totul si mai frumos.

Se apropie incet si cu teama de pomul de iarna. inca nu se lamurise ce era cu multimea

ceea de licurici stralucitori si, auzindu-i pe stapani vorbind de o posibila cadere a pomului,
ii era si oarecum frica sa nu-i treaca prin minte sugubatului de brad sa se prabuseasca
peste el asa, din senin. Se aseza pe coada nu departe de minunea sclipicioasa si, usor-
usor, intinse o labuta spre o creanga apropiata. Abia ce o atinse si o zbughi inapoi sub
fotoliu, de sub care incepu sa priveasca daca s-a-ntamplat ceva.

in afara faptului ca ramurica se misca putin, facand sa se auda un clinchet cristalin, totul
parea in ordine. Asa ca Mitu prinse curaj si se apropie si mai mult de brad. Curios, intinse
boticul spre primul bulgare argintiu pe care il intalni, incepand sa il miroase. Dar ce ii fu
dat sa vada? Din globul mare si stralucitor il privea o aratare inspaimantatoare, care
semana oarecum cu o pisica, dar era cumplit de deformata, cu niste ochi imensi, galbeni
si o gura cat o sura.

Uitand ca nu are voie sa faca nici un zgomot, Mitu miorlai speriat si o taie, ca o sageata,
pana in cel mai indepartat colt al camerei, sub biblioteca; abia acolo isi ingadui sa-si traga
putin sufletul, uitandu-se, ingrozit, daca nu cumva pisica-fantoma il urmarise. Statu in
ascunzatoare nici el nu stia cat. Totul era linistit, iar de monstrul ala de pisica nu se vedea
nici urma. Mitu isi lua inimioara in dinti si iesi din nou in mijlocul sufrageriei, stand,
totusi, incordat ca un arc, gata sa fuga inapoi la orice miscare sau zgomot mai ciudat. Se
apropie incet de brad, cu inima batand cu putere. Cand ajunse in fata globului fermecat,
aparu din nou pisoiul deformat, iar Mitu se retrase cativa pasi. Nu se intampla nimic.
Aratarea nu avea de gand sa iasa din glob. Asa deci! Şi ei ii era frica. Sau nu putea sa iasa.
Ori una, ori alta, Mitu ajunse la concluzia ca nu ii putea face rau.

Acum, ca teama il parasise aproape de tot, il imboldea din nou curiozitatea. Asa ca inainta
din nou spre brad. Cum apropia capul de glob, cum se ivea si aratarea. Cum se retragea
putin, cum disparea si ea. Aha, deci matul fantoma stia sa se joace de-a v-ati ascunselea!
Pe Mitu incepuse sa-l distreze jocul. Apoi descoperi un altul. Cum apropia labuta de glob,
cum pisoiul celalalt facea si el acelasi lucru. Proptit bine pe picioarele dinapoi, motanelul
incepu sa se joace de-a friptea cu celalalt, jucand globul intre labute si distrandu-se de
minune, observand ca strainul ii copiaza fiecare gest.

Dintr-o data, din cauza unei lovituri mai puternice, globul se desprinse din pom si zbura
prin aer, lovindu-se puternic de perete. Pe podea ajunse numai o gramada de cioburi
urate si negre, cat despre pisoiul strain, nu se vedea pe nicaieri.

Mitu isi dadu seama ca iar a facut o boacana. Acum reusise sa-i strice casuta tovarasului
sau de joaca, iar acesta se suparase si plecase. Simtindu-se foarte trist, pisoiul se hotari
sa nu mai atinga deloc bradul, ca sa nu mai faca si alte boroboate. Dar curand se plictisi
sa priveasca, indiferent cat de frumos era bradul impodobit. Asa ca, manat de aceeasi
curiozitate pisiceasca, incepu sa dea tarcoale cadourilor stranse sub pom. Dar nu aveau
nici un farmec. Erau doar cutii, pungi, pachete si pachetele, toate inchise, prin care nu se
putea vedea nimic.

Oare ce o fi inauntru? Desi isi tot repeta ca nu are voie sa se atinga de ele, curiozitatea
invinse pana la urma. Mai ales ca se gandea ca trebuie sa descopere acolo si ceva bun de
mancare, pentru ca-l chinuia o foameeeeeeee...

Trase usor, cu labuta, primul pachet apoi, cu ghearele, sfasie ambalajul fosnitor la un
colt. Nici nu apuca bine sa faca o mica deschizatura, cand pachetul incepu sa se miste.
Speriat, motanelul intra din nou sub fotoliu si urmari sa vada ce se mai intampla. De sub
hartiile multicolore, aparu... un ursulet de plus. Ia te uita! Se misca! Ba chiar se si
scutura, se intinde si casca! Mare minune!!!

Mitu iesi de sub fotoliu, uimit. Ursuletul il observa si se apropie, prietenos, de el.

- Buna, pisoiule! spuse el vesel. Bine ca mi-ai dat drumul din ambalaje, ca am amortit de
tot.
Nu se poate! Ursuletul de plus vorbeste! Nu auzise pana atunci nici o jucarie vorbind, mai
ales pe limba pisiceasca! Oare visa, cumva? Motanul incepu sa se frece cu labutele pe la
ochi, nevenindu-i sa creada.

- Ce te uiti asa la mine? rase ursuletul. Ce, tu n-ai stiut pana acum ca in noaptea de
Craciun toate jucariile se misca si vorbesc?

Mitu, inca uimit, dadu din cap. Nu stiuse asta.

- Şi acum, ce stai proptit in coada? Hai sa eliberam si celelalte jucarii, ca avem doar
cateva ore la dispozitie sa ne mai jucam si noi in voie. Ca pe urma... pana la Craciunul
viitor... Iar n-o sa ne mai putem misca.

Pisoiul si cu Martinica, deveniti nu peste mult timp prieteni la catarama, desfacura, incet-
incet, toate cutiile si pachetele. Curand, toata sufrageria era plina de jucarii, care sareau,
cantau, glumeau, se dadeau peste cap si radeau, vesele. Erau acolo papusi cu rochite de
matase si cu parul moale, auriu, soldatei de lemn frumos lacuiti, care defilau dintr-o parte
in cealalta a incaperii, clowni hazlii care faceau tumbe, se strambau si spuneau glume de
ii faceau pe toti sa rada, ratuste macaitoare, catelusi cu cheita, al caror latrat subtirel se
auzea de peste tot, masinute care alergau de colo-colo claxonand, trenuri care dadeau
inconjur sufrageriei, chiar si pisicute pufoase si simpatice... in incapere domnea o
harababura deplina. Jucariile erau raspandite peste tot si faceau un zgomot infernal. Mitu,
ramas langa Martinica, se temu ca atata harmalaie o sa-i trezeasca pe stapani.

- Fii pe pace! ii spuse ursuletul. Oamenii mari nu ne pot vedea si nici nu ne pot auzi. Doar
copii si animalele ne pot simsi si pot participa, alaturi de noi, la serbarea noastra de
Craciun.

Martinica il lua pe motanel de o labuta si il trase in mijlocul jucariilor, care se prinsesera

intr-o hora vesela. Cei doi prieteni intrara si ei in dans, bucurosi. Dupa hora, se incinse un
joc cu mingea atat de infocat, incat, nu dupa mult timp, Mitu gafaia ca o locomotiva, cu
limbuta afara. Dar serbarea continua. Se jucara de-a v-ati ascunselea, de-a prinselea,
sarira capra... Peste tot domnea bucuria si cantecul.

incepusera sa oboseasca, iar lui Mitu i se facea si din ce in ce mai foame.

- Martinica, miorlai el, jalnic. Nu mai pot! Mor de foame, zau asa.

Ursuletul statu putin pe ganduri. Ştia el ca pisicilor nu le plac fructele, dar altceva ce sa ii
dea de mancare? Dintr-o data, ii veni un gand salvator. in brad erau si covrigi, si
bomboane de ciocolata. Nu era mare lucru, dar Mitu se va multumi chiar si numai cu atat.
Dar problema nu era pe deplin rezolvata. Nici unul nu era suficient de inalt sa culeaga din
pom bunatatile, iar scaunele erau prea grele sa le miste. Tot Martinica veni cu ideea de a
se sui unul pe umerii celuilalt, ca sa ajunga la covrigi si la ciocolata.

Zis si facut. Mitu, pentru ca era cel mai greu, ramase la baza. Pe umerii lui se urca
Martinica, apoi, pe capul ursuletului un soldatel, pe umerii caruia se catara o pisica de
plus, care tinea in spinare o papusa cu parul de aur. Era suficient. Papusica incepu sa
culeaga din brad bomboane si covrigi, aruncandu-le jos, unde trei clowni le adunau intr-
un cosulet de nuiele, in care fusesera mere. Totul merse bine, pana cand Mitu simti ca il
gadila ceva pe la nas. Era beteala de pe ultimele crengi ale pomului, iar pisoiul nu putea,
cu atata greutate in spinare, sa se dea cu un pas inapoi. Asa ca incerca sa nu se
gandeasca la mancarime. Dar ti-ai gasit! Nu-i dadea deloc pace si oricat ar fi suflat el,
beteala, gonita pentru o clipa, tot la nasul lui revenea. isi dadu seama ca nu mai este mult
pana sa se produca nenorocirea: cu siguranta ca o sa stranute!

Se gandi sa-si anunte prietenii, ca sa coboare cat mai repede din spatele sau. Dar nu mai
apuca.

- Aaatentieeee... reusi sa spuna, in timp ce tragea aer in piept, apoi rasuna cel mai teribil
"Hapciu" pe care il auzisera vreodata toti ceilalti.

Jucariile zburara din spinarea motanului care incotro, incurcandu-se intre ramurile
bradului si zgaltaindu-l cu putere.

- ...stranut! relua Mitu, ametit si cu ochii inlacrimati.

- Am observat, raspunse Martinica, din varful bradului care se clatina amenintator.

Jucariile o zbughira care incotro, iar motanul isi dadu seama ca pomul avea sa cada. Asa
se si intampla, si putin lipsi sa nu-l prinda si pe Mitu sub crengile sale grele de globuri.

Pisoiul nu avu timp sa se gandeasca prea mult la dezastrul din sufragerie, pentru ca
trebui sa-si ajute prietenii sa iasa dintre ramuri, ghirlande si beteala. Abia dupa aceea,
stransi cu totii in jurul pomului cazut, isi dadura seama cat de mare este debandada.

- Ei, acum ce ne facem? scanci Mitu, care se si vedea ridicat de ceafa si batut cu papucul
in partile moi.

Toata veselia disparuse. Marinica privea trist catre pomul cazut, oftand din greu.

- Le-am stricat Craciunul bietilor oameni!

Un timp, peste dezastrul general domni o liniste grea si incarcata de tristete.

- Numai eu sunt de vina! miorlai motanul. Ca n-am putut sa ma abtin de la nenorocitul ala
de stranut! Trebuia sa fac ceva, sa-mi tin respiratia sau...

- Nu e vina ta deloc, il intrerupse ursuletul. I se putea intampla oricaruia dintre noi.

- Da, dar mie mi s-a facut foame. Nu puteam sa rabd? Voi doar m-ati ajutat pe mine, asa
ca tot eu sunt de vina. O sa merit scarmaneala de maine cu varf si indesat!

- Nu se poate, se revolta Martinica. Trebuie sa facem noi ceva sa reparam boacana. Nu te

lasam noi asa, cu toata debandada asta pe cap, fara sa te ajutam. Lasa-ma doar sa ma
gandesc putin.

Şi nici nu se putea sa nu-i vina ursuletului vreo idee. Curand, se apucara de treaba.
Trebuiau sa se grabeasca; nu mai era mult pana in zori. Cu mari eforturi, reusira sa ridice
si sa aseze fiecare picior al unui scaun pe cate o masinuta, apoi fu foarte simplu sa-l
impinga langa bufet. Urcat in picioare pe scaun, Mitu ridica in labutele din fata un camion-
macara si il aseza cu grija, sa nu mai sparga ceva, printre bibelourile de pe vitrina. Apoi
se urcara acolo si doua papusi, care stransera bibelourile intr-un colt, facandu-i loc si
pisoiului. Macaraua incepu sa isi desfasoare franghia, de care era agatat un carlig, iar
Martinica, aflat jos, agata carligul de varful bradului cazut. Pana aici era bine. incet-incet,
macaraua incepu sa ridice pomul de jos, miscandu-l in stanga si in dreapta, la indicatiile
ursuletului, pentru a-l aseza exact acolo unde fusese. Cand il ridica de tot, cei sase
soldatei de lemn il proptira imediat in suport si astfel o parte din treaba, si cea mai grea,
se incheiase.

Motanul si celelalte jucarii coborara veseli de pe vitrina, nu inainte ca papusile sa

aranjeze la loc bibelourile, pentru a nu lasa nici o urma.
Apoi, un avion incarcat cu globurile desprinse din pom decola de pe podea si, dand de
doua ori ocol bradului, reusi sa agate podoabele chiar si de crengutele cele mai de sus.
Apoi, in acelasi fel, aranja din nou beteala alunecata aiurea si instalatia de luminite
multicolore.

Bradutul era gata. Avusesera noroc. Nu se sparsesera decat doua globuri, asa ca nu se
observa. Dar cioburile? Dupa ce se rugara indelung de ea, vrajitoarea de carpe accepta sa
se dea jos de pe matura si sa o foloseasca la stransul cioburilor, pe care le pisara fin si,
din avion, le lasara sa ninga peste pomul de iarna, care deveni, astfel, mai argintiu si mai
stralucitor. Trasera inapoi scaunul, maturara acele de brad imprastiate prin toata
sufrageria si se mai ocupara inca de cateva amanunte, ca incaperea sa arate exact ca
atunci cand o parasisera stapanii.

Obositi, dar in acelasi timp multumiti ca reusisera, se stransera in mijlocul sufrageriei, pe

covor, sa se odihneasca.

- Multumesc, multumesc mult de tot! ii spuse Mitu ursuletului. Nici nu stiu ce m-as fi facut
fara voi.

Martinica zambi.

- Nu ne parasim niciodata prietenii la ananghie. Bine ca am reusit.

in departare, incepura sa cante cocosii, iar jucariile sarira, speriate, din toate colturile
incaperii.

- Repede, ca se face ziua! le grabi ursuletul. Curand n-o sa ne mai putem misca! Intrati
degraba in cutii.

Dupa ce toate jucariile isi luara la revedere de la Mitu, se aliniara si, miscandu-se din ce in
ce mai greu, intrara cuminti in cutiile si pungutele lor. Martinica si Mitu impachetara la loc
cadourile cat de frumos se pricepura ei, apoi veni randul ursuletului sa-si ia ramas bun.

- Nu te voi uita niciodata, mieuna Mitu, trist.

- Nu fi suparat, spuse Martinica. La anul, in noaptea de Craciun, ne vom juca din nou
impreuna, continua el, in timp ce se infasura in hartiile frumos colorate in care fusese
impachetat.

in sufragerie se lasase linistea. Toate jucariile redevenisera jucarii, chiar si ursuletul de

plus. Cascand, Mitu mai privi o data in jur, sa se convinga ca totul este in regula, apoi se
incolaci pe fotoliu. Acum, daca totul era ca la inceput, nu mai avea de ce sa se teama sa
fie gasit de stapani in sufragerie. in curand adormi, leganat usor de luminitele palpaitoare
din primul sau brad de Craciun.

Mos Nicolae

Ziua Sfantului Nicolae se serbeaza in Romania in data de 6 Decembrie, fiind

cunoscuta si sub denumirea de ziua Mosului Nicolae. Copiii isi  curata
incaltamintea pentru ca mosul sa le puna daruri in ele. Dar de unde vine oare
aceasta sarbatoare?

Sfantul Nicolae a fost unul dintre cei mai indragiti sfinti. Despre viata lui se stiu
putine lucruri, dar despre faptele lui bune au ramas multe legende. Cea mai
cunoscuta este aceea ca in apropierea locuintei lui statea un barbat care avea
trei fiice, pe care voria sa le dea spre maritis dar fiind foarte sarac nu avea nici un
fel de zestre pentru fetele sale. Se spune ca Sfantul Nicolae s-a urcat noaptea pe
acoperis si a dat drumul celor trei saculeti cu galbeni pregatite pentru cele trei
fete, prin hornul casei, intr-o soseta pusa la uscat. De aici a aparut obiceiul
agatarii sosetelor de semineu.

Astfel, prin fapta sa, Sfantul Nicolae le-a ajutat pe cele trei fete sa-si mentina
curatenia trupeasca si sa se poata casatori. La europeni, Mos Nicolae are o
barba alba cu o pelerina pana la pamant.
In Anglia exista mentionari despre existenta lui Mos Nicolae inca din secolul XVII.

In America se sarbatoreste Sfantul Nicolae din secolul XIX, aceasta sarbatoare

unindu-se cu sarbatoarea Craciunului. Aici, mosul poarta numele de Christmas
Father.

Sfantul Nicolae se deplaseaza cu o sanie trasa de reni, dupa finlandezi acesta

porneste din Laponia. Copiii americani il iubesc nu numai pe Mos Nicolae dar si
pe renul care trage sania, Rudolf. Din 1930, in America, Mos Nicolae e imbracat
in rosu, este jovial, este cu burtica, zambaret, dar nu si-a pierdut din elanul cu
care imparte daruri pentru toti copiii cuminti.

Mos Craciun

Mos Craciun a aparut in secolul al IX-lea, fiind o varianta mai noua a Sfantului
Nicolae. Traditia spune ca “mosul” imparte daruri copiilor cuminti in noaptea de
Craciun 24/25 decembrie.
Mos Craciun este imbracat intr-un costum rosu cu blanita alba pe margini, cizme
negre si o caciula rosie, pufoasa, cu o barba mare si alba ca zapada si locuieste
in Finlanda, in Laponia, la Rovaniemi, alaturi de sotia sa Craciunita. In timpul
anului construieste jucarii alaturi de ajutoarele mosului care sunt spiridusii. La
locuinta mosului sosesc zilnic o multime de scrisori trimise de copii din toata
lumea.Mos Craciun duce darurile din depozitul sau cu sania trasa de opt reni:
Vixen, Comet, Cupid, Dasher, Donder, Dancer, Blitzen, Prancer si intra in casele
oamenilor pe horn, punand cadourile sub bradul de craciun. Atunci cand nu este
foarte grabit, mosul se odihneste mancand din prajiturelele si laptele pe care
copiii le pregatesc pentru mosul preferat.

Poveste de Craciun

A fost odata, demult intr-un tinut indepartat un orasel mic,mic,mic. In acest orasel
traia Mos Craciun, doamna Craciun si ajutoarele sale, spiridusii si o gramada de
animalute minunate. Mos Craciun primea o multime de scrisori de la copii
cuminti, sau mai putini cuminti, in care cereau jucarii. Mosul le citea pe toate si
mai apoi ii ajuta pe spirirdusi la confectionarea de jucarioare. Cum va spuneam
Mosul primea mereu scrisori in care i se cereau mingi, masinute, papusi,
accesorii diferite pentru joaca copiilor.
In aceea vreme avea sa primeasca Mosul nostru o scrisoare total diferita.... ea
venea de la un baietel din orfelinat si-i cerea sa-l adopte pentru ca vroia sa
devina fiul lui Mos Craciun.Asa ceva nu se mai intamplase niciodata..... i se
cerea o pusca, sau o sanie, sau schiuri....dar sa adopte un copil. Mosul nostru
era total bulversat....A convocat o sedinta cu doamna sa si cu cu ajutoarele sale.
Toti au rams uimiti de cererea inedita. Doamna Craciun o femeie blanda si
intelegatoare l-a sfatuit sa-l ia pe micut pentru cateva zile aici in tinutul sau.
Au inceput pregatirile pentru primirea musafirului mitititel...Doamna Craciun a
inceput sa gateasca prajituri cu ciocolata, madlene, fursecuri si
bombonele...Spiridusii au inceput sa impodobesca brazii cu luminite,
clopotei....sa aranjeze camera pruncului....Numai Mosul nostru statea in fotoliul
lui cel mare si pufos si se gandea.....
Baietelul nostru, prichindelul plin de imaginatie in acest timp...isi vedea de
indatoririle sale din orfelinat.....Pentru ca stiti doar daca esti mai maricel ajuti pe
altii sa se imbrace, sa se spele....iti faci curat...inveti sa te descurci
singur....Baietelul nostru nu plangea niciodata...viata nu-i oferise nimic bun pana
acum...si nu avea de ce sa se lamenteze inutil... Asa ca el astepta. In curand va
veni cineva si dupa el...NU va mai ramane aici...singur de Craciun..Unui adult ii
este usor dar unor copii singuri...fara caldura parinteasca?.....Ma indoiesc...
Spera cu caldura in dorinta sa.........Veni si Ajunul....Era infrigurat de asteptare,
nu a vrut sa manance nimic...astepta...VA veni oare sau va trai IAR o deziluzie
ca atunci cand oamenii ce doreau sa-l adopte au renuntat....? A venit
noaptea...Bradul...
prajiturile, laptele....toate il ademeneau pe Mosul. Iar el a venit...a intins mana
catre baietel si dusi au fost.
Au fost zile de bucurie, a mancat pe saturate, a fost gadalit si iubit....pentru ca
asta isi doresc copii afectiunea....Nici o alta jucarie nu inlocuieste dragostea pe
care tu, el sau voi puteti sa o oferiti.........