Povestea lui Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaș

Sunt câteva cărți ale copilăriei care te marchează pe viață. Dacă pentru generația noastră o astfel de
poveste este Micul prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, pentru cei care abia acum descoperă primele
cărți s-ar putea să fie vorba despre cartea lui Shel Silverstein, Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio,
leul care nu s-a lăsat păgubaș, recent apărută la Editura Arthur.

Lafcadio este un leu mic, extrem de naiv. El nu știe încă nici măcar faptul că în lume există și răul, că toate
ființele se nasc pentru a muri, că și el poate fi ucis. Asemenea copiilor, el înfruntă realitatea cu acel curaj
pe care naivitatea și incapacitatea de a înțelege suferința li-l dă celor mici. Încă de la prima discuție pe
care o are cu un vânător, Lafcadio reușește să înțeleagă că oamenii fac multe lucruri absurde doar din
frică, că puterea nu este absolută și că ființele umane nu sunt guvernate, așa cum s-ar crede, de rațiune
și logică, ci, asemenea animalelor, de instincte.

Nici Lafcadio nu știe încă cum să se detașeze de instinctele sale. Deși uneori acestea sunt bune, căci îl
păzesc de necazuri și îl ajută să rămână în viață chiar și atunci când este în dezavantaj, și el cade în plasa
poftelor pe care instinctul i le dictează. Astfel, deși nu știa ce înseamnă o bezea, Lafcadio s-a îndrăgostit
de gustul acestora din momentul în care a auzit cuvântul pentru prima dată. Iar, cum pasiunile unui leu
sunt dintre cele mai intense, Lafcadio nu a ezitat să facă tot ce i-a stat în putință pentru a gusta bezelele
al căror nume suna așa de apetisant.

În primul rând a învățat câte ceva despre oameni de la leii mai în vârstă, apoi a învățat să manevreze
pușca vânătorului pe care l-a mâncat, iar apoi, când s-a întâlnit cu un circar care tocmai căuta un leu pe
care să-l dreseze, nu a ezitat să-și ofere serviciile. Ajuns în civilizație, Lafcadio a făcut eforturi pentru a se
integra în societate și a avut parte de cele mai bune rezultate.

Pentru că nimeni nu mai văzuse un astfel de leu înainte, lui Lafcadio nu-i ia mult să ajungă vedetă în
rândul oamenilor. Este invitat la serate care mai de care mai spectaculoase, este chemat să stea în
companii din cele mai selecte, are o viață nemaipomenită pentru un animal.

Numai că o astfel de viață inventată, care să se împotrivească total firii sale de animal nu poate rezista o
veșnicie, Lafcadio se trezește pus în situația în care să se întrebe cine este el cu adevărat. Și abia aici, la
sfârșitul poveștii, începe adevărata viață a simpaticului leu.

Cartea conține ilustrații realizate chiar de autor, care amintesc, prin simplitatea lor, de caricatură. Mai
mult, povestea descoperirii sinelui și a nevoii resimțite chiar de un leuț de a se gândi la menirea sa pe
lume îi va face pe copiii cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani, cărora le este adresată cartea, să descopere
că viața nu este doar mimetism, ci că oamenii au responsabilitatea de a se forma și de a se construi în
conformitate cu firea lor, căci soluțiile de compromis nu sunt de lungă durată.

Povestea lui Lafcadio este una a inițierii, a devenirii, a cunoașterii de sine, iar elementul care mi se pare
extrem de important în acest caz este că rețeta folosită de leu nu este una moralizatoare, nici didactică,
cum ne-au obișnuit basmele, ci una a încercării și a eșecului, a asumării responsabilității și a confruntării
cu sinele în ciuda suferințelor pe care o astfel de luptă le poate aduce chiar și în mintea unui animal
inocent.

Fiind scrisă cu mult umor, cartea le va fi pe plac și părinților care încă le citesc celor mici, asigurându-i pe
aceștia că sensibilitatea copiiilor lor se poate dezvolta într-un mod sănătos, cu drăgălășenie și inocență,
fără a deveni siropoasă, tocmai datorită responsabilității din fața căreia nici măcar o ființă atât de naivă
precum leul Lafcadio nu fuge.