CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

ADEVĂRURI ASCUNSE

2016

1
 Împreună biruință sau va veni
întunericul pentru toți rumunii.
Diogio

1. DOUĂ MII DE ANI DE ÎNTUNERIC

Adevă rurile totdeauna au supă rat pe lichele și tâ mpiți, iar istoria noastră colcă ie de strâ mbă turile și
sluțeniile lor pentru că vremurile au fost scrise de veninul, ura și ghioagele unor nevolnici și nu de mințile
oamenilor legați cu sufletul de Neamul Româ nesc. Fiecare a câ ntat la struna puterii sau a idioților pe care
vremelnicia și tică loșia i-a cocoțat în fruntea mesei neamului, iar acești culturnici ne țin și astă zi în hă țuri,
controlâ nd prin manipulare, intoxicare și constrâ ngere cea mai mare parte din trecutul nostru îndepă rtat.
Câ nd probele desființau dogmele lor infailibile, imediat au fost puse la popreală astfel ca ei să ră mâ nă
neclintiții apostoli ai culturii româ ne. Foarte grave sunt fă că turile liftelor care ră cneau peste tot că i-a pocnit
miracolul înțelepciunii! A venit timpul să le punem juvă țul în gâ t și să -i tâ râ m la dreapta judecată pentru că
șandramaua lor ticluită cu atâ ta sâ rg s-a fă cut una cu pă mâ ntul în fața adevă rului. Diogio, ultimul conducă tor
al rumunilor a avut în tă blița 74 o profeție amară și tristă asupra soartei Neamului Scoborâ tor din Zei, ori va
învinge ori peste poporul să u se va așeza întunericul. Marea că petenie știa foarte bine de ce mă celarii istoriei
au venit cu sabie și pâ rjol să distrugă neamul rumunilor. Ș i de 2000 de ani umblă m prin beznă ca niște umbre
mâ nate de vâ nturile altora, colcă ind în mâ rlă nie, tică loșie, minciună , fals și umilință pentru că orice secă tură
de la noi sau de aiurea ne pune în nas cu ostentație că suntem scursura imperiului roman amestecată cu ceva
duhori slave și alte urdori ale istoriei știute și neștiute, din care s-a pră sit în jurul Carpaților sau în sudul
Dună rii după alte minți mai îndră cite, un popor care și-a spus pe la mijlocul secolului XIX, româ n încercâ nd
să -și revendice o identitate istorică falsă . Dacă tot suntem o aluviune fă ră trecut și fă ră istorie, atunci nu
putem pretinde nici valori spirituale la care alții au asudat în draci secole sau milenii! La o asemenea turmă
smintită , hoață , vicleană și violentă nu se poate ară ta decâ t biciul și parul, duhul înțelegerii și al blâ ndeții
fiindu-i stră in firii lui îndră cite. Nefâ rtaților! Adevă rul este altul și voi, dacă nu l-ați știut, cu siguranță că l-ați
intuit pentru că numai așa se poate explica ascunderea tă blițelor de plumb ale stră moșilor noștri timp de
aproape 130 de ani (sau mai mult pentru că despre ele nu se știe nimic concret) la Institutul de Arheologie
din București. Iar înverșunarea cu care îi atacați pe toți cei ce vreau să vadă chipurile stră bunilor gravate pe
multe din ele fă câ ndu-i nebuni, dovedește frica de moarte ce v-a cuprins scă fâ rliile tembele. Fă ră să știți ce
scrie pe ele, după ce v-au dat în clocot zoile din tă rtă cuță , ați spus că sunt false pentru că „nici o piesă nu a fost
gă sită în să pă turi”, de parcă adevă rul se află numai în hâ rlețul arheologului profet!!! Codexul siriac 115 al
Bibliotecii Vaticanului, Romae 1885, spune că împă ratul roman Caius (Hadrian 117-138 e.n.) fă câ nd vizite
prin imperiu, a descoperit la Efes 7 tineri care se închinau crucii și refuzau să aducă jertfă lui Apollo și Zeus.
Ca să scape de această obligație ei s-au retras într-o peșteră dar împă ratul a dat poruncă să fie zidită . „Ei s-au
gâ ndit că Cel de Sus îi va învia pe ei și au fă cut o tă bliță de plumb și au așezat-o lâ ngă ei, scriind pe ea numele
fiilor luminii”. Iar în lumea romană au circulat așa-numitele defixiones, tă blițe de plumb cu scop magic avâ nd
înscrise cuvinte apropiate fonetic de cele de la Sinaia! Tot voi spuneți fă ră să dovediți, că „tă blițele ar fi copie a
demenței lui Densușianu… pe acest lucru trebuie să se canalizeze cercetarea”!!! Un alt argument la fel de
tâ mpit este cuvâ ntul apa scris pe tă blițe și știut de voi „că vine de la latinul aqua”. Acest cuvâ nt îl gă siți identic
fonetic și semantic în emegi°, fiind cuvâ nt carpatin vechi scris de 7500 de ani, dar în acele vremuri nu tră iau
atâ ția nebuni pe meleagurile mioritice. Tovară și, ați ră mas cei mai tari în minciuni și plă smuiri, iar ura,
tică loșia și nebunia voastră viscerală nu are limite. Chiar dacă spuneți că aceste falsuri sunt scrise într-o limbă
necunoscută , totuși susțineți „că textele de acolo nu cuprind decâ t perioada Burebista – Decebal”. Huoo!
Spuneți parcă pă trunși de fiorul morții, că dacă aceste tă blițe nu ar fi false asta ar însemna o revoluție în
istoria limbii româ ne. Gura pă că tosului adevă r gră iește! Câ t privește demența lui Densușianu, la noi hulitul a
ajuns o meserie pentru liftele ce au în gușă numai bale și venin, se țin infailibile și de neînlocuit pe funcțiile și
pozițiile deținute pentru că așa au fost formate
de ideologia turmismului roșu, ei și numai ei! Tovară și culturnici, nu știți nimic despre informațiile
de pe aceste tă blițe dar vă treziți ca proasta în tâ rg să vindeți fasole în ziua de Paști! Ajunge cu blasfemiile
și blestemă țiile cinului satanist al că ror sutași înră iți sunteți! Vă place să vă fă liți cu titluri academice și

3
4
niscai patalamale adă ugite prin stră ină tă ți°, dar totul nu este decâ t maimuță reala neroadă a unor gă ști de
nemernici. Nu voi ați uns cu lumina adevă rului capetele și sufletele neamului româ nilor și nu veți reuși
niciodată să -l duceți la groapă oricâ t de mult l-ați tică loși pentru că ră dă cina stră bună încă nu s-a uscat! Mulți
nerozi dintre cei cu nas subțire ținut numai în sus, m-au întrebat cu obră znicie: „cui folosește această
descoperire”? Trebuie să le ră spund și acestor cete de neispră viți ră tă ciți care tră iesc numai pentru haleală ,
mâ rleală (împerecherea oilor) și maimuță reală .
Descoperirea în sine îmi folosește mie pentru că am fost învă țat de pă rinți să nu mă las îmbrobodit de
nimeni dacă vreau să fiu propriul stă pâ n. Este realizarea unei pasiuni de mulți ani care m-a împins la
studierea numeroaselor lucră ri pentru cunoașterea trecutului neamului nostru și citirea tă blițelor de plumb
cu scrierea stră moșească dar și înțelegerea fenomenului de îndobitocire, manipulare și denigrare a identită ții
poporului româ n de că tre bandele de lifte tră dă toare, trebușoară începută la anii 1860, apoi amorțită , dar
trezită și continuată cu mare ferocitate după ocuparea ță rii de că tre hoardele bolșevice și monstruoșii cazari
sau jidani cum îi știm noi mai bine, de unde a erupt iară și după lovitura de stat dată tot de ei împotriva
poporului româ n în decembrie 1989.
Folosește celor care vreau să gâ ndească și să nu mai înghită profețiile mincinoase ale unor indivizi cu
mințile înțepenite în dogmele unor ideologii clocite în urmă cu peste 200 de ani (latinitatea, indo-
germanismul° rebotezat ca indo-europenism, antichitatea clasică greco-romană și iudeo-creștinismul) ce au
fost aruncate la gunoi de mult timp pe alte meleaguri, însă la noi au ră mas adevă ruri sacrosante.
Mai folosește celor care vreau să -și croiască propria identitate spirituală și astfel să scape de lanțul robiei
educative și manipulator-coercitive a culturii româ ne ținută în chingi de elitele culturnicilor și a „câ ntă reților
revoluționari” care își rup oasele, trudind din greu la falsificarea istoriei și culturii identitare a româ nilor
venită din cea a „falnicilor geți”, Neam Scoborâ tor din Zei.
Folosește acelor neastâ mpă rați care vreau să gâ ndească în fața încercă rilor vieții și să se opună
tâ mpeniilor altora ce îi poate duce la distrugere.
Folosește în primul râ nd Neamului Româ nesc care a fost obligat să -și asume o falsă istorie de gunoi al
civilizației europene fă ră trecut, fă ră demnitate și fă ră identitate spirituală !
Trebuie să renaștem° din propria cenușă !
Unde ignoranța este virtute, prostia devine înțelepciune!

5
 Într-o societate stăpânită de lașitate, duplicitate, hoție,
minciună, manipulare și corupție, a spune Adevărul
este dovada curajului și a iubirii de Neam și Țară.

2. VREMURILE NEAMULUI SCOBORÂTOR DIN ZEI

2.1 Și pietrele vorbesc Adevărul

Încă de la mijlocul secolului XIX, câ nd a erupt ca un vulcan „înluminarea cazară ” peste scă fâ rliile goimilor
cap de lut, aceste lepre au nă vă lit în mințile și sufletele noastre cu comunismul, sionismul, bolșevismul-
leninist și național-socialismul sionist în cele două variante (laic și religios), iar a cincea cloceală a cuibarelor
Satanei a fost semitismul. Fiind o adună tură de populații care s-au amestecat de-a lungul istoriei (majoritatea
goți veniți din Scandinavia în secolul I al erei noastre și stabiliți° în nordul Mă rii Caspice la care s-au lipit o
parte dintre sarmați, sciți, alani, caucazieni și alte seminții asiatice), nevoia și necazurile i-au ținut la gră madă
vreo opt sute de ani de unde a rezultat un nou popor cunoscut de cei din jur cu numele de cazari, jidovi sau
jidani. După anii 860 mare parte dintre ei au trecut la o erezie mozaică ce îi ținea la cinstea de mari înțelepți
pe Moșe, Iisus și Mohamed. Renunțâ nd complet la tradițiile și culturile lor din vechime – mozaismul interzice
altceva decâ t scriitura Talpei Iadului – aceștia s-au trezit pe la sfâ rșitul secolului XVIII că nu au istorie, nu au
cultură identitară , dar nici o țară unde să -și pună capul și amarul. Atunci rabinii au chemat în ajutor pe
tartorul întunericului să le „lumineze” capetele și din această ciudă nemă rginită față de ceilalți, a ieșit ceea ce°
am ară tat mai sus. Pare greu de înțeles pentru oamenii obișnuiți să poată cuprinde cu mintea ce sens avea
cuvâ ntul „semitism” în „iluminata” ideologie a cazarilor de pe la sfâ rșitul secolului XVIII câ nd hornurile lor au
început să fumege numai revelații, dar mai ales în secolul XIX, câ nd ră u s-au pus întunecații pe goimi cu fel de
fel de revoluții și ideologii de nu mai știa bietul muritor din Europa unde să -și afle liniștea de ră ul lor! Ș i nu a
fost numai una care să le potolească dorința de a-i robi sau nimici pe ceilalți, ci mai multe, bâ ntuind Europa și
mințile oamenilor timp de vreo 200 de ani câ t să pră jească „jertfă frumos mirositoare” câ teva generații de goi
și să le afume creierii cu asemenea otră vuri sataniste.
Ura patologică a mozaicilor împotriva Neamurilor o gă sim atâ t în Făcă-Tora câ t și în unele manuscrise
descoperite la Qumran care au fost scrise de ei după ce s-au înstă pâ nit prin viclenie la anul 26 al erei noastre
pe centrul religios al geților, cunoscuți în regiune sub numele de esenieni°. Povestea vedeniilor de balamuc și
a urii maniacale împotriva celorlalți a început la mozaicii ivriți cu urlete și ră gete de groază că tre Întunecimea
Sa încă din secolul II î.e.n. dar atunci nu-i bă ga nimeni în seamă și nici destul de șireți nu erau ca să nu
înțeleagă ceilalți ce puneau ei la cale, adică o stă pâ nire peste întreg pă mâ ntul fiindcă le-a fost hă ră zită această
putere absolută de că tre tartorul întunericului lor să pună în jug Neamurile dacă nu vor avea timp să le
nimicească !
Filon din Alexandria care a tră it în prima parte a secolului I al erei noastre, este cel ce a bă gat în religia
lor teoria profeției prin care anumite lepre – toate înră ite în minciuni – pretindeau că stau de vorbă cu Talpa
Iadului și primesc sfaturi pline de înțelepciune, dar numai pentru ei. El fă cea parte din tagma fariseilor care
deținea puterea economică în Fră ția lui Israel, considerâ ndu-se un nou ziditor al mozaismului, rescriindu-l în
mare parte. În lucrarea Viața lui Moșe II, ne spune priceputul plă smuitor că o parte dintre grecii din acest
oraș, socoteau rușinos cum legile iudeilor erau scrise numai în ivrită (în realitate erau în aramaică ) iar
celelalte Neamuri nu puteau să deguste din acest izvor uluitor de cultură și civilizație. Simțindu-se lă sați
deoparte de înțelepciunea ivriților, pe dată supă rații eleni s-au prezentat la riga macedonean Ptolemeu°
Filadelful, l-au tras de perciuni și de urechi pentru marele afront adus culturii și religiei iudeilor și astfel
nedreptatea a fost îndreptată . În fapt mincinosul profet urmă rea să le bage pe gâ t grecilor dar și celorlalte
neamuri că ei au fost buricul lumii vechi și numai de la ei s-au înfruptat pe să turate ceilalți, însă nu vreau să
recunoască fapta fiindcă s-ar rușina de hoție. Nimeni nu a plecat urechea atunci la asemenea aiureli, dar odată
cu impunerea iudeo-creștinismului ca religie unică în imperiul roman la anul 381, s-au scos din closetul
Satanei toate scriiturile dră cești să se poată dovedi ce vechime are neamul ivrit și mai ales de ce că utare s-a
bucurat în ochii lumii faimoasa „cultură iudaică ”, minciună ce stă semeață și azi în capetele multor tâ mpiți.
Josephus Flavius este al doilea mare plă smuitor ivrit ce a urmă rit să prezinte mozaismul ca pe o
religie deasupra orică rei forme de spiritualitate fiind cea mai veche din lume, deși nimeni nu lua

6
în seamă asemenea nebunii fiindcă pe atunci erau destui care le închideau gura cu câ te o poacă sau chiar

7
cu sabia. În scrierea Împotriva lui Apion, ticluită că tre sfâ rșitul secolului I al erei noastre, îndră citul mozaic
vrea să combată pe toți cei care nu se minunau de revelațiile și vedeniile lor tâ mpite, încercâ nd să prezinte
cultura mozaică drept unica formă de înțelepciune venită de la începuturile neamului omenesc. El se revoltă
împotriva lui Manethon și Lysimachos care au afirmat că Moșe cel înțelept al mozaicilor a fost de neam
egiptean fiind alungat din țară pentru că învă ța un trib de pă stori leproși o erezie scoasă din religia
egiptenilor, „nimicindu-i” pe contestatari cu fel de fel de „dovezi” scoase taman din scrierile egiptene,
feniciene și grecești (asta-i prea gogonată la fel ca celelalte), ară tâ nd vechimea triburilor ivriților și uluitorul
cult satanist al falusului. Dar în ceata clevetitorilor împotriva iudeilor mai era și Apion Machtos (Truditorul),
gramaticianul din Alexandria, un ră ulean care i-a pus la zidul infamiei pe glorioșii ivriți de câ te ori a poftit, și
avea îndâ rjitul foarte multe pofte. Spune J. Flavius în scrierea amintită la 1,8 că ei ivriții nu au mulțime de
că rți ca celelalte neamuri, dar care se contrazic între ele, ci numai 22 toate sfinte și de origine divină , dintre
care 5 aparțin lui Moșe care cuprind legile sale și tradițiile neamului omenesc de la începuturi până la
moartea profetului. Recunoaște cam înghesuit de adevă r, că istoria lor n-a fost scrisă prea bine de proorocii
ivriți pâ nă la Artaxerxe° (465-424 î.e.n.) al perșilor, dar după acest rege totul este limpede în Făcă-Tora ca apa
de izvor. Numai că ea nu se leagă deloc cu adevă rata istorie a acelor vremuri și acelor locuri chiar dacă de
vreo 50 de ani ei au nă scocit° o adevă rată „arheologie a Torei”. Ne mai spune că toți ivriții cred cu fervoare în
aceste scrieri și sunt gata să moară pentru ele, uitâ nd să amintească de constrâ ngerile să lbatice în care era
ținută de chingile rabinilor populația iudaică obișnuită , iar cei mai mulți dintre aceștia erau farisei, precum și
dumnealui J. Flavius. Apion le punea în câ rcă mozaicilor o practică din cultul lor care spune că regele sirian
Antioh IV Epifanes (175-163 î.e.n.) câ nd a cucerit Ierusalimul în anul 168, a gă sit în templu pe un grec
sechestrat de ceva vreme și pus la îngră șat pentru a fi trimis jertfă frumos mirositoare Întunecimii sale.
Pentru asemenea practici, regele distruge atâ t templul° câ t și zidurile orașului ca să nu mai aibă unde se
cuibă ri Întunecimea Sa și toată ceata de sataniști. Scrierile lui Apion dar mai ales cuvâ ntă rile în public
împotriva iudeilor aveau ca motiv principal pretențiile acestor nă vă litori din Siria (regatul seleucid care
uneori a cuprins și Palestina) care cereau în gura mare să se bucure de drepturile de cetă țeni ai Alexandriei ca
orice bă știnaș. Povestea o cunoaștem și noi câ nd ne-am pomenit după anul 1850 cu invazia cazarilor veniți
din imperiu țarist care strigau la toate porțile Europei că sâ ngeroșii româ ni îi alungă din baștina stră moșească
și nu le recunoaște dreptul de împă mâ ntenire! Descoperim cu uimire cum roata istoriei este totuși rotundă !
Mai spune Apion că ivriții au o religie care sfidează toate celelalte culte prin ura ce o arată pentru nemozaici și
dorința lor de a se înstă pâ ni pe ceea ce nu le-a aparținut vreodată . J. Flavius îl aduce pe alexandrin cu
picioarele pe pă mâ nt scriind că tocmai tot ce există pe pă mâ nt le aparține de drept numai lor, fiindcă așa a
sorocit Iahwe poporului să u preaiubit! Nă scocirile iudeilor, fă cute după nevoi(uneori la propriu) și client au
continuat și în secolele II-IV pâ nă ce iudeo-creștinii le-au învă țat dră cescul meșteșug, întrecâ ndu-i în multe
fă că turi. Ș i în scrierea Antichități iudaice J. Flavius se întrece pe sine, considerâ ndu-se un al doilea Ieremia, la
fel cum Filon s-a dorit un al doilea Moșe pentru neamul lor, scriind despre triburile ivriților că ar fi ziditorii
neamului omenesc. De mă rturie ia Tora și Talmudul, la care mai adaugă pe ici pe colo ceva povești mozaice și
astfel lucră rica plină ochi de revelații, vedenii, incantații și alte parascovenii le-a fost servită Neamurilor
pentru a bă ga la cap cine au fost ivriții. Acest proces de falsificare a culturii celorlalți prin iudaizare, adică
impunerea primatului nă scocirilor iudeilor, i-a fă cut pe mulți să se uite cu dispreț la scrierile mozaicilor.
Astfel, grecii au început să le conteste nu numai vechimea istorică a triburilor ivrite dar și pretinsele lor
scrieri sacre primite toate puhoi numai prin revelații, de parcă trebuia să înnebunească toată lumea ca să se
bucure de chemarea Talpei Iadului și a iubitului să u fiu Satana. Ș i aici s-au dovedit mincinoși cu mare
pricepere.
Numenius° care a tră it la mijlocul secolului II al erei noastre se pornește să le spună de la obraz
supă raților greci că a existat din vechimea vechimilor o învă ță tură unică și o înțelepciune originală comună
grecilor, dar și alte popoare s-au bucurat de ea precum ivriții, egiptenii, persanii și indienii. El le arată cum și
Filon, compatriotul lui, a „dovedit” că filozofia greacă își are ră dă cinile în fabuloasele lor scrieri divine de
unde s-au înfruptat chiar cei mai subțiri greci în ale gâ ndirii; Pitagora și Platon. Clement din Alexandria îl
citează pe Numenius° în Stromate la I, 22 cu obră znicia trâ ntită peste ochii culturii antice: „Numenius°, filozof
pitagoreic, scrie limpede: «Ce este Platon, dacă nu un Moșe care vorbește limba greac㻄. Ca să comentezi
asemenea golă nii este de prisos!
Aristeas, un alt meseriaș în plă smuiri ivrite din aceeași perioadă care dorea să -i îndoaie pe greci și
celelalte Neamuri cu vechimea scrierilor iudeilor, a nă scocit o scrisoare ce urmă rea să arate că toată

8
filozofia greacă vine în înțelepciunile lui Moșe și ale rabinilor. El ticluiește tră snitul ră vă șel prin care pretinde
că în anul 312 î.e.n. după victoria lui Ptolemeu° I asupra lui Demetrios Poliorcetul în Gaza, rabinul Ezechia
ală turi de 100000 de iudei au plecat în Egipt împreună cu învingă torul! Regele fiind mare iubitor de ivriți, dar
mai ales cinstind deosebit cultura lor de pă duchi ră pă noși, le-a dat cartierul Delta din Alexandria unde să -și
facă sălaș pe care l-au transformat în ghetou ‒ l-au închis cu ziduri trainice și tiranice, tră ind izolați de
restul populației care o considerau spurcată . Specialiștii de azi consideră scrisoarea lui Aristeas o „fă că tură ” a
secolului I-II al erei noastre câ nd iudeilor le-a dat iama în puțina minte dorința de a stă pâ ni lumea pornind o
apologie° să lbatică a iudaismului și mozaismului, pretinzâ nd că sunt primele forme de cultură ale neamului
omenesc!
Aristobul că ruia i se atribuie niște „fragmente” sunt o altă plă smuire de aceeași factură pentru a
„demonstra” traducerea Torei în limba greacă încă din secolul IV î.e.n. și se raportează la aceeași perioadă de
„efervescență creatoare” a cioporului iahvist din Alexandria pentru a dovedi grecilor și romanilor că ei sunt
crema și caimacul neamului omenesc și trebuie să primească cinstea și considerația cuvenită din partea
tuturor. Fragmentele se gă sesc preluate de Eusebiu din Cezareea (275-340) și el mare profesionist al
minciunii, în lucrarea Pregătire evanghelică XII, 12 cu titlul „Cum unul din iudeii de odinioară , Aristobul
peripatecul, recunoaște că grecii au ca punct de plecare filozofia iudaică . Fragment din lucră rile lui Aristobul
dedicate regelui Ptolemeu°”. Ș i el susține că atâ t Pitagora câ t și Platon s-au umplut de înțelepciunea lui Moșe,
dar nu vrea nimeni să recunoască acest adevă r supă ră tor pentru greci. Cine cunoaște doctrina lui Pitagora și
ce scrie în Făcă-Tora, poate aprecia singur de câ tă mâ rșă vie au fost în stare aceste lepre care slujeau cel mai
fioros întuneric, dovedind încă odată de câ tă mișelie aveau în minte ivriții pentru a-și fabrica o istorie care să -
i îndoaie atâ t pe greci câ t și pe romani, chiar dacă aceștia nu dă deau o para chioară pe toate poveștile iudeilor,
iar câ nd se sumețeau prea tare îi linișteau cu sabia să nu le mai audă golă niile.
Focilid este un alt falsificator din acele vremuri ale tagmei mozaicilor care ar fi scris niște Sentințe ce
urmă reau a impune minciunile lor în fața lumii grecilor și a romanilor. Lucră rica se pretinde că a fost scrisă în
secolul VI î.e.n. și ar vrea să fie dovada faptului că chiar și atunci exista o traducere° a Torei în Milet pe care
grecii au folosit-o cu multă dragoste. Cercetă torii de azi au dovedit că fragmentul este un fals fă cut de un
mozaic de a tră it în secolul II al erei noastre. Vedem că toate aceste falsuri au un singur scop; o apologie
fanatică și să lbatică a iudaismului și mozaismului în fața grecilor și romanilor, care urmă rea să pregă tească
drumul pentru stă pâ nirea lumii prin fariseism și din greșeală a ieșit iudeo-creștinismul Neamurilor, dar tot
un cult satanist al galusului.
Chiar turbă ciosul fariseism, periat și îmbună tă țit cu ce au furat din religia geților și numit mai tâ rziu iudeo-
creștinism, câ nd a fost impus prin foc și sabie în imperiul roman în anul 380, organizația ocultă Militia Cristi
știa foarte bine că toată maimuță reala lor plină de „revelații” primite de la Satana, sunt niște hoții ordinare,
iar tâ lhă ria și crima se vedeau din înaltul cerului. Pentru a șterge urmele monstruozită ții puse la cale, un
ucenic de-al tartorului Ambrosie, romanul Filastrius de Brescia, mort în anul 397, a întocmit un catalog de
texte eretice – Liber de Haere sibus – unde la loc de cinste este Cartea lui Enoh.° Îndră citul iudeo-satanist avea
jă ratec în urechi câ nd auzea de scrierile creștinismului arimin considerâ ndu-le erezii pentru că multe din
frazele puse în gura lui Cristos și să râ ntocilor evangheliști bramburiți°, au fost copiate fă ră rușine din religia
geților, iar lumea le ară ta obrazul fiindcă știa de hoție! După limba româ nă erezia este o doctrină sau credință
religioasă ce ia naștere în sâ nul unei biserici, abă tâ ndu-se de la dogmele consacrate, fiind condamnată de
respectiva biserică , sau o doctrină ori credință religioasă nă scută ca opoziție în sâ nul bisericii și persecutată
de aceasta. Ori chiar pă rintele catolicismului Tertulian pe la anii 200 cerea iudeo-cretinilor să iasă din statutul
lor de religie particulară a imperiului roman și să se ră spâ ndească în orașe și sate. Atunci, cultul oficial al
împă raților geți care conduceau imperiul roman era creștinismul arimin, „religia lui Zamolxe” sau mitraismul
pe care afurisiții l-au mai numit și arianism ca să nu se mai știe niciodată adevă rul.
Pentru a înțelege comportamentul lor în dorința de a falsifica cultura identitară și istoria popoarelor
Europei, trebuie să venim în epoca modernă a secolului XIX, câ nd au vrut să înnebunească toată lumea, dar de
data aceasta cu fel de fel de revelații sociale și ideologii sataniste urmă rind să robească pentru totdeauna
mintea goilor, astfel ca să ajungă robi ai bolșevismului leninist.
H. Graetz (1817-1891) este rabinul mozaic care le-a scris o istorie între anii 1853-1875 intitulată
Geschichte der Juden (Istoria iudeilor și nu a evreilor!) în unsprezece volume dar numai după propriile
revelații și aproape deloc după datele istorice folosite de celelalte popoare din trecut sau din epoca modernă .
El le bate obrazul scorțoșilor istorici și lingviști germani că nu vreau să îi recunoască de fră-

9
țiori, chiar dacă unii slujesc pe Ucigă -l Toaca, iar alții s-au mai depă rtat de tartor fă câ ndu-și o șă rpă rie la
Vatican pe care o cinstesc cu mare fervoare. Îndâ rjitul sutaș al lui Iahwe le pune în nas germanilor o poveste
ce spune că ° legionarii romani care au cucerit Ierusalimul în anul 70 al erei noastre erau cei mai mulți din
pă rțile Rinului ‒ adică stră moșii germanilor ‒ și vă zâ nd pofticioșii ce frumuseți de fecioare ivrite ascundeau
zidurile orașului fă cut una cu pă mâ ntul, au cerut generalului roman Titus să ia fiecare drept pradă de ră zboi
câ te puicuțe dorește și să le ducă la ei acasă . Întorcâ ndu-se cu prada la baștina germană , legionarii s-au pus pe
pră sit cu neprihă nitele ivrite că i-au îngrozit pe toți din jur cu sporul lor la ouat. Fiindu-le greu să hră nească
atâ ta jalamatină , după ceva vreme au pus mâ na pe bă ț și i-au alungat că tre est, ținut cam pustiu prin acele
vremuri, urgisiții gă sindu-și loc sub soare tocmai în nordul Mă rii Caspice. Istoricii germani l-au disprețuit pe
nă scocitorul de „istorii revelate” însă că petenia lor Bismark l-a invitat în anul 1878 la Congresul de pace de la
Berlin ca reprezentant al poporului jidovesc din Româ nia să -și spună pă sul contra româ nilor, fiindcă și ei s-au
oță râ t împotriva turcului la Plevna, Grivița și Smâ rdan! Mincinosul cazar ne-a avut și pe noi în vedere
susținâ nd că legionarii care au ocupat o treime din statul get la 106, erau mare parte din Siria, adică iudei și
după ce s-au fă cut stă pâ ni, au luat țara în chingi ca pe propria patrie, de unde însă au fost alungați prin
secolele IX-X de actualii româ ni care s-au strecurat la ceas de taină și întuneric ca nă pâ rcile în cuibul lor
mușcâ ndu-i ră u din toate pă rțile, astfel că au trebuit să -și caute alt loc sub soare, ajungâ nd să rmanii și ei tot în
nordul Mă rii Caspice! Această golă nie nu a mai fost motiv de supă rare pentru germani, ci chiar au susținut-o
discret, fiindcă și ei „știau” că plaiurile mioritice au fost mult timp a doua patrie a goților adică a „stră moșii
lor”, iar româ nii nu sunt decâ t niște venetici veniți din sudul Dună rii după secolul X!
H. Oldenberg (1854-1920), din aceeași stirpe cazară și prieten cu Lenin, în lucrarea Die Religion des Veda,
apă rută la Berlin în anul 1894, la pagina 185 ne arată câ t de amarnici erau fioroșii mozaici cazari în
semitizarea culturii° europene°, scriind despre mitraismul° ce umpluse imperiul roman în primele secole ale
erei noastre că această religie era și la arienii vedici dar venită : „de la un popor învecinat superior acestora în
știința cerului înstelat care nu putea fi decâ t locuitorii akkadieni sau semiți din Babilon”, adică stră moșii
pâ rliților ivriții și plini de lepră cum i-au cunoscut vechii egipteni, că ar fi fost plin de înțelepciune ca broasca
de pă r și pe deasupra țâ țâ na neamului omenesc!
Franz Cumont scrie lucrarea Les Mystères° de Mithra, apă rută la Bruxelles în anul 1895, unde arată plin de
uimire și de nemulțumire acțiunea criminală de semitizare a culturii Europei de că tre cazarii ce umblau să se
impună în mințile goilor cap de lut ca cei mai vechi semiți, scriind despre acțiune că : „Toate enciclopediile
antichită ții scrise în partea a doua a secolului XIX – Pauli-Wissawa și altele – au fost alterate cu bună știință
din cauza unui semitism sistematic promovat de Movers și cei care l-au urmat.” Ori asemenea faptă ,
adică falsificarea culturii și istoriei popoarelor Europei de către leprele cazare, fenomen observat de
mulți nedați cu fă că tura lor, se numește după judecă țile cinstite ale celor cu mintea acasă , crimă împotriva
umanității și nu revelații! Iar furtul de identitate pe care cazarii îl practică de cca 150 de ani asupra culturii și
istoriei poporului emeș/sumerian și a limbii acestui neam, pe care mișeii au botezat-o „sumeriană ”, avâ nd
sigur ceva încuscriri semite, este încă un exemplu apropiat de timpurile noastre. Strigă ei pe toate coclaurile
că limba emeșilor nu se mai numește eme-gi – limba aleasă sau a zeilor – cum este scris pe tă blițele de lut, ci
eme-gir, fiindcă expresia sang-gi, adică numele poporului din Ki-en-gi sau Sumer după fă că tura lor, au stabilit
pricepuții nă scocitori că înseamnă „capete negre” și nu mai puteau să o întoarcă pretinzâ nd că și limba este
întunecată sau dră cească , de acea au venit mișeii cu eme-gir (gir: luminos, stră lucitor, mare), stabilind că gi
înseamnă negru, întunecos, tică los, mâ rșav.
Lina Eckenstein, în cartea sa, O istorie a Sinaiului, London 1902, fă câ nd parte din echipa de arheologi
britanici care au descoperit scrierea de la Serabit el-Khadim cu vreo 12 ani înainte, scrie că acel șantier
arheologic a fost locul istoric de pe muntele Sinai unde Moșe al lor a primit cele două table de legi de la Iahwe
ce ieșise de sub talpa iadului ca să -i miluiască pe ei. În realitate locul cu pricina are un templu al zeiței
egiptene Hathor, iar aici s-au scos câ teva sute de ani aur care a ajuns în vistieria faraonilor. Ea a tras concluzia
că aici ar fi avut loc povestea cu vițelul de aur din Tora fiindcă zeița egiptenilor era prezentată printr-o vacă
ală ptâ nd un vițel.
S. Freud (1856-1939) a fost încă unul dintre pricepuții mozaici pus să le pră jească capetele goimilor
cu o altă fă că tură avâ nd un pretins gir științific. În anul morții își publică la New-York ultima carte,
Moses and Monotheism (Moise și monoteismul) unde readuce informațiile venite de la Manethon că
Moșe al lor a fost egiptean care i-a eliberat pe pâ rliții și exploatații ivriți din Egipt, stă pâ nit de o iubire
fră țească fă ră margini față de aceștia. El scrie că Moșe ar fi fost adeptul monoteismului introdus de

10
Akhenaton în Egipt pe la anii 1375 î.e.n. După moartea faraonului preoții deposedați de privilegii în timpul
cultului monoteist al soarelui, s-au ră zbunat distrugâ nd tot ce ar fi amintit de această faptă din istoria lor,
astfel Moșe a plecat cu adepții lui în deșertul Sinai unde și-au gă sit° alinarea și astfel să scape de ră ută țile
egiptenilor care s-au pus ră u pe capul lor în timpul domniei lui Tutankhamon. Dar el merge mai departe și
spune că chiar faraonul ar fi renunțat la tron și s-a ală turat ivriților fiindcă se să turase de ră ul preoților
egipteni. Tră snita nă scocire a fă cut-o priceputul psihanalist, după ce a descoperit asemă nă ri evidente între
Psalmul 104 din Vechiul Legământ și un imn religios scris pe peretele mormâ ntului° generalului Ai, pe° care l-
a urmat la domnie piro° Akhenaton. De aceea mozaicii nu vreau să audă de alte dovezi decâ t cele primite de ei
prin revelație, adică minciuni că îți plesnesc chingile capului dacă le iei în seamă . O asemenea golă nie i-a
obligat pe arheologi să pună mâ na pe bă ț pentru a nimici pornirile demente ale pretinsului psihiatru, care
sigur avea nevoie de o internare la balamuc.
Ș i tot el a încercat să explice „științific” prin psihanaliză că toată viața omului în particular și a societă ții
umane în general, este dirijată de pornirile sexuale ale indivizilor și numai acestea sunt factorul
hotărâtor de cultură și civilizație. Adică să înțelegem unde se bate toba; inteligența, cunoașterea și cultura
sunt atribute exclusive ale falusului, negâ nd rolul hotă râ tor și unic al acumulă rii de cunoștințe prin citire și
repetarea unor procese care se petrec în jurul nostru pentru a fi memorate. Numai în cultul lor satanist al
falusului, sula a ajuns singurul izvor de înțelepciune și sanctum sanctorum pe care se fac „sfinte juruințe”, iar
porcă ria a fost bă gată și în iudeo-cretinism prin sintagma „sfâ ntul prepuț”! Ca să -i pocnesc peste bot câ t mai
bine, dau zicerea revelată din Facerea 49,10 unde gă sim explicit după minunea revelațiilor ce înseamnă
„legă mâ nt” cuvâ nt sinonim cu „toiagul de câ rmuire”: „Toiagul de domnie nu se va depă rta de Iuda. Nici
toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, pâ nă va veni Ș ilo și de el vor asculta popoarele.”
Așa ne-au batjocorit ei dreptul de a gâ ndi, supunâ ndu-ne la teroare și moarte pentru că nu toată lumea
avea obișnuința de a înghiți pe nemestecate revelațiile lor sataniste. Nebunul psihanalist se considera un
geniu al neamului omenesc, descriindu-se ca „gândind lucruri de negândit”, la fel cum și nebunul Lenin se
considera salvatorul neamului omenesc prin valuri de revoluții bolșevice chiar de vor trebui să moară 90%
dintre pă mâ nteni! Cu asemenea genii au fă cut ei istorie, de unde au dat destulă și jigodiilor dintre Neamuri
care mureau de dorul puterii și mă ririi deșarte!
Immanuel Velikovsky(1895-1979), un alt îndâ rjit al balamucului întunericului, uvrier-sacagiu la izvorul
revelațiilor mozaice, s-a nă scut în orașul Vitebsk într-o prosperă familie cazară din imperiul rus (acum în
Belarus). A absolvit gimnaziul Medvednikov din Moscova terminâ ndu-l în anul 1913, apoi a că lă torit mult
prin Europa ajungâ nd și în Palestina. A revenit în imperiul rus în anul urmă tor și se înscrie la Universitatea de
medicină din Moscova pe care o termină în anul 1921, specializâ ndu-se în psihiatrie și psihanaliză . Pleacă la
Berlin unde se că să torește în anul 1923 cu violonista Elisheva Kramer, și împreună iau drumul Palestinei în
anul 1924 unde este unul dintre inițiatorii înființă rii Universită ții Mozaice din Ierusalim în anul 1925. În
Palestina practică medicina generală , psihiatria și psihanaliza, dar să turâ ndu-se de bună tă țile din Ț ara
Fă gă duinței, în luna august 1939 pleacă în S.U.A stabilindu-se cu familia la New-York.
Încă din timpul șederii la Berlin, I. Velikovsky° a început să se preocupe de istoria antică a Palestinei,
Egiptului, Orientului și Greciei, considerâ nd că adevă rata istorie a acelor regiuni este numai în Vechiul
Legământ (Tora și Talmud) al lor, iar celelalte izvoare istorice și arheologice venite din teritoriile menționate
trebuie puse în concordanță musai cu Făcă-Tora. Pentru el nu era suficient să fie corelație între arheologia de
pâ nă atunci a respectivelor regiuni, a istoriei din Făcă-Tora lor și istoria scrisă a zonei în special a Egiptului, ci
chiar mai mult, trebuia să se impună primatul istoriei lor revelate. El a atacat cu furie manuscrisul venit de la
preotul egiptean Manethon (secolul III î.e.n.) pretinzâ nd că este greșit în totalitate sau am zice noi după
dreaptă judecată , fals, iar adevă rate sunt numai revelațiile lui. Dar în urmă cu peste 1860 de ani, un alt mozaic
la fel de furios pe scrierea lui Manethon – Josephus Flavius – spunea în scrierea Împotriva lui Apion° cam
aceleași golă nii la adresa lucră rii preotului sebenit fiindcă ei ivriții sau iudeii cum își spuneau atunci, nu erau
pe nică ieri. Lucrarea lui Flavius cum am ară tat mai înainte, a fost o scriere polemică și apologetică prin care se
urmă rea ridicarea în slă vi a mozaismului antic, pretinzâ nd zurbagiul înfierbâ ntat° că fă că turile lor sunt mult
mai vechi decâ t toate scrierile grecilor, iar preotul egiptean nu a vrut să consemneze acest „adevă r” pe care el
trebuie
să îl îndrepte spre neagra strâ mbă tate iudaică . Cam același scop au avut și scrierile lui I. Velikovsky ce
a urmă rit să le bată obrazul istoricilor și arheologilor europeni fiindcă nu pun Făcă-Tora lor ca sursă
unică sau principală de adevă r iar celelalte numai pe lâ ngă ea, dar niciodată egale. Așa l-a apucat și pe să r-

11
manul medic damblaua revelațiilor neghioabe, însă pentru că lumea nu mai credea în maimuță relile lor
demente, a dat-o pe știință pretinzâ nd el că a gă sit informații puhoi în astă direcție, iar goimilor cap de lut nu
le ră mâ ne decâ t să -și câ rnească arca cunoașterii pe valurile scornelilor lui care au început să -i clatine ră u
nevolnica minte.
Pentru a contrazice lucrarea lui S. Freud, Moșe și monoteismul, ce susținea că pretinsul lor monoteism a fost
inspirat din reforma faraonului egiptean Akhenaton (1379-1362 î.e.n.), iar ieșirea vitejilor ivriți din Egipt s-ar
fi petrecut undeva pe la 1250 î.e.n. el susține că ar fi gă sit informații în papirusul Ipuwer, cum faptele s-au
petrecut mult mai devreme, adică fuga ivriților din această țară ar fi fost pe la anii 1500-1450 î.e.n. și
cronologia domniilor faraonilor ar trebui corectată după data stabilită de el. Odată cu izbucnirea celui de-al
doilea ră zboi mondial, a început și zburdalnicul medic psihiatru să -și fră mâ nte mintea cu fel de fel de
catastrofe pe care le-ar fi suferit pă mâ ntul prin ciocnirea cu alte corpuri venite aiurea din univers și că istoria
trebuie pusă obligatoriu în legă tură și cu aceste evenimente descoperite de el! Vă zâ nd că nimeni nu are urechi
pentru zumză iala lui, a pornit-o ră u pe ară tură amenințâ ndu-le mințile goimilor cu fel de fel de catastrofe care
au bâ ntuit pă mâ ntul înainte dar care vor reveni chiar mai cumplite, fiindcă toate acestea i-au fost revelate de
că tre Talpa Iadului câ nd îl apuca dorul de balamuc. În anul 1945 publică două mici pamflete în care își spune
pă sul pentru a fi luat în seamă de că tre public și mediul academic.
Scrierile lui abundă în izvoare mitologice și surse literare antice, dar la loc de cinste stă Făcă-Tora pe care o
consideră ca sursă infailibilă de adevă r, pentru a susține că Pă mâ ntul a suferit catastrofe fiind lovit de
planetele Venus și Marte, în cele mai vechi timpuri, la fel cum și el este lovit zilnic de revelații trimise de Talpa
Iadului. El a propus istoricilor și arheologilor o cronologie revizuită pentru Egiptul antic, Grecia, Canaan și a
altor culturi din Orientul Apropiat pentru a explica „vâ rsta întunecată ” a estului Mediteranei (cca. 1100-750
î.Hr.) și reconcilierea istoriei Torei prin impunerea acesteia în arheologia și cronologia egipteană . Sigur că
nimeni nu a vrut să audă de asemenea „revelații istorice” mai ales că arheologia fă cuse multe descoperiri
interesante ce aduceau lumină în pretinsa „vâ rstă întunecată ”, lor însă nu le conveneau deloc aceste adevă ruri
scoase la iveală de zeci de șantiere fiindcă ei ivriții sau iudeii lipseau cu desă vâ rșire de peste tot!
În 1950, reușește să -și publice prima carte Lumi în coliziune, prin editura Macmillan după ce a fost refuzat
de alte opt edituri, scrierea avâ nd fă cută și o recenzie pentru naivi în Harper – revistă de modă de lux – unde
un condeier din oștirea lui Ucigă -l Toaca a vrut să -și fericească confratele. După această dată el mai publică
câ teva că rți urmă rind să -și dezvolte propriile revelații și să -i convingă pe goimi că numai ei știu adevă rul, iar
ce este scris prin că rțile de istorie ale Neamurilor nu a ieșit din înțelepciunea Talpei Iadului și pe cale de
consecință este numai scorneală !
I. Velikovsky se considera un „geniu suprimat” asemă nâ ndu-se cu însuși Giordano Bruno care a fost ars pe
rug, iar zbuciumatul cazar și-a dat obștescul sfâ rșit în anul 1979 din cauza diabetului și a depresiei grave,
adică să ne lă murim° că la ei sminteala certificată de patalama medicală este formă de genialitate și iluminare,
iar cel mai ilustru specimen a fost „iluminatul” Lenin. Ca să înțelegem delirul acestui mozaic ce a fă cut parte
din ceata celor ce au urmă rit colonizarea Palestinei cu seminția cazarilor de neam germanic, mai spun că el a
fost un sionist înfocat, iar tot ce a fă cut și scris a avut ca scop să dovedească tuturor că marile adevă ruri
istorice și culturale ale acelor regiuni, dar și ale Europei ca roabă de peste 1600 de ani a ideologiei iudeo-
creștine, sunt numai în Tora și Talmud!
Zecharia Sitchin (1920-2010) este un cazar nă scut la Baku în Azerbaidjan dar a migrat în Palestina unde a
fost crescut după modelul tradițional mozaic. Ajunge editor și jurnalist în Israel și să turâ ndu-se de binele din
Ț ara Fă gă duinței, în anul 1952 pleacă în Marele Israel stabilindu-se la New-York. Pretinde că a fost un
autodidact desă vâ rșit învă țâ nd scrierea cuneiformă și limba emegi pe care o numește în fals sumeriană și
vizitează mai multe șantiere arheologice ale acestei civilizații. Dar el l-a avut ca deschiză tor de drumuri în ale
revelațiilor modeme pe cel menționat mai înainte, Immanuel Velikovsky, tot cazar și tot nă scut în imperiul
rus, apoi plecat de tâ nă r în Palestina, iar de aici se duce în New-York fiindcă tot printre Neamuri este mai bine
pentru sutașii întunericului.
Sitchin pretinde că a tradus o parte din tă blițele emeș/sumeriene dâ nd o explicație personală scrierii
și originii omului ce implică venirea unor că lă tori din spațiu numiți anunnaki°, colonizâ nd pă mâ ntul
și fiind ziditorii neamul omenesc, gă sind dumnealui tocmai ceea ce știința numea „veriga lipsă ”. El
atribuie rasei Anunnaki° crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare, fiind în fapt
prima specie de hominizi care aveau minte și judecau cu ea,° nelă sâ nd-o să plece razna după revelații.
Acest neam de extratereștri°, spune zburdalnicul cazar la minte în cartea lui 12th Plane apă rută în anul

12
1976, că ar fi venit de pe o planetă ipotetică numită Nibiru (deși planeta Jupiter a fost asociată cu zeul Marduk
în cosmologia babiloniană ) și situată dincolo de planeta Neptun, corp ceresc ce ar avea o orbită alungită , fiind
observată de el tot prin revelație (jegurile se feresc să mai folosească cuvâ ntul vedenie fiindcă lumea i-ar
trimite repejor la balamuc), ajungâ nd în interiorul sistemului nostru solar cam la 3600 ani pă mâ ntești. El
afirmă că mitologia emeș/sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie.
Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni° de știință , istorici și arheologi, care au remarcat
foarte multe probleme în pretinsele traduceri ale textelor antice, clasificâ nd activitatea sa ca pseudo-știință ,
dar n-ar fi nici o greșeală dacă ar numi-o șarlatanie curată , fiindcă toată truda nemernicului a avut ca scop să
dovedească tuturor că ei „evreii” adică cazarii de neam germanic practicanți ai unei erezii mozaice sunt prima
viță omenească !
După acest autor, planeta Nibiru s-ar fi ciocnit catastrofal cu Tiamat (o zeiță ° în mitul creației babiloniene
Enuma Eliș), pe care el o consideră a fi o altă ° planetă situată între Marte și Jupiter. Sitchin susține că planeta
Tiamat s-ar fi rupt în două din care s-ar fi format centura de asteroizi iar a doua jumă tate s-ar fi lovit de un
satelit al lui Nibiru fiind împinsă pe o orbită nouă unde s-a format planeta Pă mâ nt. El spune că pe planeta
Nibiru era o civilizație foarte avansată unde tră iau anunnaki°, care apoi apar în mitologia emeș/sumeriană ,
fiind gă siți și în Tora (Facerea) sub numele de uriași. Mai afirmă că acești anunnaki° ar fi ajuns pe pă mâ nt în
urmă cu 45000 de ani, în că utarea unor minerale, în special aur pe care l-au gă sit din belșug în Africa. Aici s-
au apucat ei să scoată aurul trebuincios dar cum munca era prea grea pentru asemenea fețe civilizate,
că petenia lor Enki, a propus ca să lbaticii de pe pă mâ nt (homo sapiens) să fie supuși unui proces elaborat de
mutații genetice cu gene venite de la acești civilizatori – golă nia o cunoaștem cam de pe la toți pră dă torii care
s-au ținut fiecare de mari civilizatori – și astfel a apă rut un alt popor (homo erectus, fiindcă nu se putea altfel
după atâ ta erecție extraterestră ), isteț, ce trebuia folosit ca sclavi în locul lui anunnaki° în aceste mine. Ș i acest
neam deosebit de oameni din care se vor trage toți cei cu minte subțire, peste timp s-a numit „popor ales” pe
care toți muritorii îl știm bine cine este astă zi. Carele va să zică am înțeles noi unde vrea să bată toba
damblagitului și tică losului cazar ca să priceapă tot goiul cap de lut!
Ș i a citit dumnealui pe tă blițele cu scriere cuneiformă că civilizația umană s-a nă scut în Sumer sub
îndrumarea acestor înfierbâ ntați de viță (adică gene și sprâ ncene) aleasă și astfel au pus ei pe unii să fie regi
pentru a intermedia între pă lmașii de pe câ mp și acești stă pâ ni divini, apă râ nd pasă mite° în istoria lumii și
„dreptul divin al regilor”! Mai spune că această civilizație creată de anunnaki° ar fi ajuns așa de departe că
aveau și arme nucleare și după o beție sau furie, și-au dat în cap unii altora cu acele jucă rele nenorocite și
ucigașe pâ nă a dispă rut întreg orașul Ur pe la anul 2000 î.e.n. Cred că nevolnicul s-a lă sat luminat cu această
otravă , a unui neam venit din ceruri și foarte înalt, după scorneala uriașilor din Tora, mit preluat de
hoțomanii ivriți din scrierile sacre ale esenienilor° din Palestina.
Sitchin spune că cercetările sale coincid cu multe texte din Tora și Talmud, și că acestea provin
inițial din scrierile sumeriene. Istețul nă scocitor de vedenii și tâ mpenii mozaice a scris 7 că rți, vâ ndute bine
fiindcă lumea nu mai are noțiunea gâ ndirii și a judecă ții proprii, înghițind orice gogoașă , că tot tră im în
vremea consumismului capitalist.
Mai mulți sumerologi analizâ nd tă lmă cirile lui Sitchin au gă sit în ele traduceri aberante, în fapt toată
povestea fiind un nou mit prin care „poporul ales” trebuia să fie pupat sub coadă de gloatele de goimi cap de
lut, fiindcă ei și numai ei au adus civilizație și cultură pe pă mâ nt din cele mai întunecate vremuri pâ nă în zilele
noastre, asta vă zâ nd și dumirindu-ne și noi cum vine cu „extratereștrii”° lor descoperiți în situl de la Kuntillet
Ajrud, peninsula Sinai, în sezonul de să pă turi 1975-1976, adică taman pe acolo pe unde a primit și Moșe al lor
table° cu (fă ră de)legi ale întunecatului Iahwe,° și care în loc de costume speciale aveau blană și niște
legă minte de vai, vai! Unii dintre cei care cunosc bine eme-gi l-au pus la zid pe mișel cum a fă cut profesorul
universitar Ronald H. Fritze, autorul că rții Invented knowledge: False History, Fake Science and Pseudo-
Religions apărută în anul 2009, care menționează elucubrația lui Sitchin privind cuvâ ntul „Din-Gir” din
emegi/sumeriană , tradus ca „cei puri cu rachete aprinse”, adă ugâ nd că el atribuie cuvintelor vechi sensuri pe
care nu le-au avut niciodată în aceste scrieri. Fritze, de asemenea, a comentat metodologia lui Sitchin, scriind
că în momentul câ nd criticii au verificat referințele lui Sitchin, au descoperit cu uimire că acestea erau
trunchiate frecvent și scoase din context pentru a le da o nouă semantică , astfel ca aceste citate să devină
probe în susținerile fă cute de îndră znețul plă smuitor. Aceste pretinse dovezi sunt prezentate selectiv, iar
altele care i-ar contrazice vedeniile, au fost ocolite cu mare grijă . Dar o asemenea șmecherie se numește fals și
nu are nici o legă tură cu știința, ci numai cu pseudo-știința adică cu vedenia sau fă că tura satanist-mozaică .

13
 Spencer Wells (nă scut în 1969, USA), medic genetician a scris cartea Journey of Main: A Genetic Odyssey,
apă rută în anul 2002 în care explică modul cum datele genetice au fost utilizate pentru a urmă ri migrațiile
grupurilor de humanoizi în ultimii 50.000 de ani, câ nd oamenii moderni au migrat din Africa prin nord în
afara ei. Potrivit gâ ndirii lui S. Wells, un grup dintre aceștia a luat calea sudului ajungâ nd în India și Asia de
sud-est, apoi Australia. El susține că populațiile non-africane au avut un traseu nordic apoi s-au împră știat
odată intrați în Orientul Apropiat, unii au plecat că tre Eurasia și de aici în America iar alții au ră mas în nordul
Africii. Povestioara lui a fost prezentată cu mare tă mbă lă u și de canalul tv National Geographic ca un
documentar care face lumină în întunecata teorie a originii neamului omenesc. Zice geneticianul plin de
revelații că toți oamenii din ziua de azi sunt descendenți dintr-un singur bă rbat ce a tră it în Africa în perioada
90.000-60.000 î.e.n. numindu-l Y-cromozomial Adam. Dacă l-ar fi numit Iahwiță sau Satan, ar fi înțeles fiecare
dintre muritori din ce direcție vine revelația și toată jegoșenia cu pretenție științifică . Povestea lui sprijină cu
mare „probitate științifică ” ideile lui Z. Sitchin care zice că extratereștrii anunnaki° ar fi venit cam prin anii
45000 î.e.n. undeva în Africa – uite ce coincidență – că utâ nd ei metale și obosind de atâ ta muncă prin mine, au
fă cut o încrucișare genetică cu să lbă tă ciunile humanoide gă site pe acolo, de unde a ieșit actuala specie umană
isteață și cu obâ rșia descoperită de ei din acea spiță de semizei. Ș i tot amâ ndoi gâ nditorii inițiați în tainele
revelațiilor susțin că întreg neamul omenesc ar fi ieșit din acea pușcoace minune marca Y-cromozomial
Adam! Să ne lase dumnealor cu asemenea golă nii, fiindcă aici în Carpați avem oase de om din mileniul 42 î.e.n.
și în acest caz nu se leagă deloc povestea cu logica bunului simț, numai dacă au uitat să scrie amâ ndoi că din
acel loc neștiut al Africii, pușcoacea a tras foc repetat taman în crestele Carpaților și atunci poate ne vom mai
da la brazdă , altfel vom pune mâ na pe bă ț să le cerem socoteală nemernicilor pentru blasfemia ce ne-o aruncă
în obraz.
Ș i ca o completare la această conspirație, pun aici zicerea de pe Wikipedia, că populația Europei vine din
Mesopotamia, unde în mileniul VII î.e.n. a avut o adevă rată explozie demografică și fel de fel de așchii au fost
aruncate – dar numai că tre nord, vest și est, fiindcă în sud se duceau în mare – iar cei din nord, tot pră sindu-
se s-au aburcat an după an și secol după secol pâ nă au devenit stă pâ ni peste toate olaturile ce formează azi
Europa. Eu vă zic să vă opriți aici și să vă bă gați capul între picioare ca să vă descoperiți originile inteligenței
voastre sataniste fiindcă nimeni nu dă doi bani pe asemenea tră snă i, iar Făcă-Tora pe care vreți să o puneți ca
moț al istețimii neamului omenesc este cea mai îngrozitoare fă că tură din istoria lumii și a venit vremea să o
aruncă m la coșul de gunoi al istoriei.
Revista care face apologia prostiei deșă nțate Science Express, scrie într-un amplu articol din septembrie
2009 că primii agricultori care s-au pus pe treabă în urmă cu peste 7500 de ani, în Europa Centrală , erau
veniți din Orientul Apropiat, adică tot de pe tă râ murile Micului Israel și nu vâ nă torii bă știnași din regiune ce
s-au lă sat de alergat pe coclauri și s-au pus pe să pat, plivit și pră șit. Pretind ei că au studiat prin teste genetice
niște fragmente de oase din regiune – acum genetica a ajuns ceea ce era la vechii ivriți teoria profeție, adică a
minciunii golă nești° – și pe loc i-a pă lit morbul revelațiilor științifice stabilind că primii agricultori apăruți
în Europa Centrală migraseră din alte zone. Deșuchiata nă scocire aparține specialiștilor de la Universitatea
Mainz din Germania și de la Centrul pentru cercetă ri internaționale din Laxenburg (Austria). În opinia acestor
antropologi de coada oii și a sfâ ntului prepuț, agricultura și creșterea animalelor s-au impus în urmă cu
circa 11.000 de ani în Orientul Apropiat, însă în Europa Centrală sunt practicate abia de aproximativ 7.500 de
ani. Înainte de această dată , oamenii preistorici din Europa trăiau din vânătoare și din culesul fructelor.
Descoperirea picturilor rupestre de la Coliboaia le dă o labă peste bot acestor lepre gata oricâ nd să ° pupe în
cur pe oricine le dă parale și hâ rdaie cu lă turi, fiindcă așa a fost scrisă istoria umanită ții din cea mai veche
antichitate și pâ nă astă zi, minciuni și iară și minciuni.
Pentru a le dovedi câ t de mult mint în revelațiile lor sataniste, ară t că există zeci de izvoare istorice ce
probează că Tora a fost scrisă în forma în care o cunoaștem noi astă zi între secolele I-IV ale erei noastre,
preluâ nd cu nemiluita din scrierile sacre ale esenienilor° (geții și celelalte neamuri care practicau religia lui
Zamolxe în Palestina dar și în alte ținuturi, plecată din Carpați) și folosindu-se de o scriere mai veche de-a° lor
din secolul II î.e.n. câ nd i-a pă lit pe ivriți boala vedeniilor și tâ mpeniilor iahviste de care nu s-au mai lecuit
pâ nă în prezent.
Origene ((185-254)) preot și unul dintre pă rinții creștinismului catolic, și-a propus să revizuiască
toate traducerile din perioada sa (fă cute din ivrită sau aramaică în koine numai de iudei!), fiindcă se
ajunsese ca fiecare manuscris să fie o scriere independentă care se contrazicea cu celelalte, iar planul a
devenit realizabil prin generozitatea lui Ambrozie°. El explica diferențele majore dintre textul

14
Hexaplei care conținea 5 traduceri mai vechi și propria interpretare și cel ivrit de la care s-a pornit dogma
iudeo-creștinismului, presupunând că acestea au fost falsificate intenționat de către ivriți, ca să le ia
mințile Neamurilor cu vedeniile lor și că au adăugat unele scrieri ce nu sunt în Tora și Talmud. Asta se
știa limpede pe la mijlocul secolului III al erei noastre câ nd iudeo-creștinismul nu-și scosese nasul dintre
zidurile cetă ților, fiind un cult particular cu foarte puțini aderenți cum a scris Tertulian, fiindcă
mitraismul sau „religia lui Zamolxe” era religia oficială în imperiul roman!
Dacă nu sunt de crezare că situația este cea ară tată mai sus, ca să le fie supă rarea întunecaților deplină
aduc de martor pe pastorul american Ronald K. Brown, unde, în lucrarea The Book of Enoh apă rută în 1998 în
San Antonio, Texas, spune că „Vechiul și Noul Testament conțin exact 309 pasaje direct împrumutate din
Cartea lui Enoh.” Dar aceste influențe atâ t de evidente sunt numai din Cartea lui Enoh în scrierile ivriților și
niciodată invers, prin aceasta dovedindu-se și perioada câ nd a fost scrisă Tora, pentru că după anul 96 al
erei noastre scrierea eseniană ° care fă cea parte și din scrierile sacre ale mozaicilor, a fost interzisă în acest
cult, iar după trei sute de ani și în cel iudeo-creștin. Spre cinstea lui prelatul iudeo-creștin a spus ce a
constatat la sfâ rșitul secolului XX câ nd clevetitorii și câ rtitorii de adevă ruri sfinte și revelații ivrite nu mai
sunt fă cuți frigă rui „plă cut mirositoare” și trimiși jertfă curată întunecatului Iahwe! Multă tică loșie și ură le-a
trebuit furilor și falsificatorilor mozaici, dar mai ales celor iudeo-creștini să ticluiască atâ tea nă scociri pentru
a distruge originea religiei crucii.
Scrierile lui Z. Sitchin arată fă ră putință de tă gadă că unele grupă ri mozaice încearcă cu disperare să se
impună iară și peste capul goimilor așa cum a fost bă gat cu foc și sabie iudeo-creștinismul în anul 380, dar
vremurile s-au schimbat fă ră întoarcere și tot mai mulți din Neamurile iudeo-creștine și-au dat seama că în
această religie° totul este putred și urâ t mirositor, „daruri” cu care ne-au otră vit ei sufletele și mințile 1600 de
ani.
Vă zâ nd că au apă rut dovezi antropologice venite de la neanderthalieni care le pun la coșul de gunoi al
istoriei fă că turile dră cești cu pretenții de adevă ruri divine, acum jegurile vreau să se țină că stră moșii lor ar fi
în fapt acest popor clamat de mulți ca dispă rut în urmă cu peste 30000 de ani în Europa și toți cei de azi ar
trebui să le dă m un pup undeva drept recunoștință fiindcă numai datorită vivacită ții „evreilor” – adică a
jidanilor sau cazarilor – civilizația europeană există și acum bă țoasă și scorțoasă !
Michael Bradley, apă rut din cinul lor ca un alt chinuit de damblaua revelațiilor, adică să rmanul în loc să -și
liniștească zbuciumul la balamuc, a lă sat mâ na să mâ zgă lească hâ rtia într-un sinistru delir, servindu-ne drept
adevă r de necontestat povestea că ei jidanii/cazarii s-ar trage direct din vechii neanderthalieni și ar fi singurii
urmași ai acestor nă pă stuiți din vremuri preistorice, de aceea fierbe ura în ei împotriva celorlalți, fiindcă au
fost pă ruiți fă ră milă și alungați de pe meleagurile natale în stâ ncosul Caucaz. Dar îndră cită ciripeală noi o
cunoaștem de la o altă lepră cazară – Eliezer Shein – care ne șuiera în urechi în anul 1897 că ei vitejii cazari
erau bă știnași în ținuturile carpatine, iar veneticii româ ni în ura lor „antisemită ”(jidanii nu sunt semiți!), i-au
alungat în secolele IX-XI câ nd au nă vă lit din sud cu bâ te, opinci, brâ nză , lapte și alte produse° bogate în
proteine, iar unele prea contondente!
Zice dumnealui că pe la anii 5600 î.e.n. îndră ciții Cro-Magnon adunâ ndu-se toți cioată , i-au rupt în bă taie pe
pașnicii neanderthalieni ce tră iau pe undeva prin vestul Europei, învinșii fiind obligați să -și ia lumea în cap și
să fugă spre est pentru a se salva, gă sind meleaguri mai liniștite la poalele, în vă ile și în subteranele
Caucazului. În două că rți pretins istorice și pline ochi de revelații, Moștenirea omului de gheață (1978), și
Poporul Ales din Caucaz (1992), el avertizează că antisemitismul îi face pe ei cazarii (îi numește Așkenazi,
mințind cu nerușinare fiindcă lumea nu știe nimic din adevă rata lor istorie) să poarte o ură veșnică venită din
situația catastrofală pe care au îndurat-o din partea grupului de ră i numiți de unii antropologi Cro-Magnon,
stră moșul celorlalte popoare europene, iar aceasta îi obligă să aibă o furie oarbă venită din subconștient
împotriva celorlalți. Ș i o trage el cu moștenirea ADN a neanderthalienilor care nu îi lasă să uite ce au pă țit în
vremurile de demult și că vor întoarce totul cu vâ rf și îndesat, bașca ceva pe deasupra! Însă aceștia au
dispă rut datorită unor schimbă ri climatice dramatice. Dacă povestea ar fi adevă rată , înseamnă că roșcovanii
așkenazi nu sunt semiți chiar după o pană mozaică și atunci cu ce drept s-au dus în Palestina ce a fost locuită
câ teva sute de ani de ivriții semiți?
Iar ultima nă scocire în materie de vechime a neamului ivrit din Orientul Apropiat și implicit a
Torei, ne-au servit-o în luna decembrie a anului 2012 așa ca de sfâ rșitul lumii un „documentar științific”
intitulat Essau și poporul roșu realizat de National Geographic Canada. Gă sind un craniu pe teritoriul
Israelului și adulmecâ ndu-l peste tot, au mirosit întunecații că este al lui Esau din Tora, fratele
lui Iacov și de aici ține-te neamule izvor de revelații și vedenii că nici tartorul lor nu a mai reușit să -i
oprească . Punâ ndu-se specialiștii să -i reconstituie mutra stră bunului semit, l-au fă cut cu pielea roșie și

15
16
 pă rul negru de parcă era dracu ieșit din vreun horn, pretinzâ nd mincinoșii că au respectat indicațiile
scriiturii lor Tora, cu punct și virgulă . Însă în Facerea la 25, 25-30 se scrie cum Isaac s-a că să torit cu aramaica
Rebeca și a avut pe fiii Esau și Iacov: „Cel dintâ i a ieșit roșu de tot ca o manta de pă r și de aceea i-au pus
numele Esau (adică pă rosul)… Ș i Esau a zis lui Iacov: «Dă -mi te rog să mă nâ nc din ciorba aceasta roșiatică ,
fiindcă sunt rupt de oboseală ». Pentru aceasta s-a dat lui Esau numele de Edom (roșu)”. Fă că tura lor ne arată
limpede că Esau sau Edom, au primit aceste nume fiindcă aveau foarte mult pă r pe corp de culoarea roșie.
Desigur „semiții cazari” de azi care au ticluit „documentarul științific” l-au bă rbierit pe să rmanul necunoscut
să -i pună în evidență pielea roșie de sub pă rul roșu care îi acoperea corpul, și așa au gă sit ei că semitul Esau
este stră moșul poporului cu pielea roșie, dar singurii din lume care se numesc astă zi „pieile roșii” sunt nativii
indieni din America de Nord! Adică le-au pus și acestora botul la ță ruș că sunt nerecunoscă tori și ră i fiindcă
nu îi pupă în cur pe cazarii care le sunt stră moși de la zidirea lumii de că tre Talpa Iadului. Cu asemenea
golă nii monstruoase rescriu aceste cete de sataniști istoria popoarelor creștine și tâ mpite, dar cu
complicitatea evidentă a că peteniilor goilor. La realizarea mincinosului „documentar” au participat numai
specialiști din Israel ca să fie limpede pe cine trebuie să tragem la aspru județ. Dar unii aramei erau cu
adevă rat cu pă rul roșu așa cum a fost și Esau nă scut de că tre aramaica Rebeca. Câ t privește cel de-al doilea
nume Edom, le spun că și aici i-am prins iară și cu minciuna fiindcă vechiul Canaan era locuit de neamurile
arimine venite din Europa, iar unul din triburile geților din Tracia a fost edon care pe la anii 500 î.e.n. aveau
monedă proprie. Ei locuiau partea de sud a Traciei, pe litoralul Mă rii Marmara și aveau pă rul roșcat sau șaten.
Tracii spuneau despre neamul lor că vine din zei, iar divinită țile lor aveau pă rul roșu și ochii verzi sau
albaștri. Aceasta este numai o mică parte din istoria adevă rată a neamurilor arimine, dar nerevelată ci numai
că utată cu acribie și scoasă la lumină din întunericul sataniștilor falsificatori de istorii și culturi. Povestea este
menționată pentru prima dată de Xenofan din Colofon (poet și filosof grec ce a tră it la sfâ rșitul secolului VI
î.e.n. și al celui ce a urmat – fragmentul BI6) care a lă sat mă rturie: „etiopienii spun că zeii lor sunt câ rni și
negri; tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați.”
Adică să ne fie clar odată pentru totdeauna, chiar dacă nu le mai înghițim Făcă-Tora, acum ei au la
îndemâ nă știința și oricâ t vom încerca să o luă m hă isa ori ceala, ne vor dovedi cu adevă rul „științific” că
numai ei au fost primii umblă tori pe întreg olatul pă mâ ntean – semiții veniți din centrul Africii ca urmași ai lui
anunnaki° sau a neanderthalienilor pioși ascunși în vă ile Caucazului, avâ nd totuși de ales între cele două
scorneli – iar ceilalți numai după ei, dar nici prea aproape fiindcă numai faimoșii jidanii „semiți” sau ivriții
anunnaki° sunt aleși de Talpa Iadului cu blestematul lui legă mâ nt care le este de dreaptă cale de urmat și
unică înțelepciune. Pentru a ne limpezi din ce direcție vine fă că tura, pun urmă toarea întrebare: de ce pe
internet sunt împră știate minciunile lui Z. Sitchin și M. Bradley cu o generozitate uimitoare, dar nu gă sești nici
o referință despre cei care au scris și combă tut cu argumente infailibile fă că tura precum Origene, Richard H.
Charles, Ronald K. Brown, Ronald H. Fritze și alții care, prin descoperirile fă cute în perioada modernă le
nimicește toată cloceala satanistă ?
Ca să le oprim obră znicia deșă nțată de a minți și crima monstruoasă de a falsifica istoria și cultura
celorlalți, ar trebuie să -i luă m de perciuni pe acești sutași ai întunericului, dar numai să îndră znim a face
necugetatul gest, că odată se vor porni cele mai înfioră toare ră gete amenințâ ndu-ne cu un nou holocaust
fiindcă suntem antisemiți și ne-am dat la podoaba lor capilară , deși ea este roșcovană și nu neagră cum o au
adevă rații semiți și nu cei nă scociți la sfâ rșitul secolului XIX. Dacă ne vom osteni să -i punem cu curu în țeapă
pentru că ne-au falsificat istoria și cultura identitară , vor urla că suntem naționaliști, fasciști, antisemiți și
antipupincuriști fiindcă le demască m fă că turile. Așa că , vom purcede cu puterea adevă rului peste ei, să -i
batem mă r, astfel că , fră geziți și înmuiați le vor ieși toate relele. Iar pentru noi, adevă rurile de netă gă duit sunt
dovezile arheologice venite din urmă cu zeci de mii de ani, despre care nimeni nu are curajul să scrie sau să
vorbească . Dar îndâ rjindu-mă , am s-o fac eu să spă l vrednicul obraz al stră moșilor carpatini batjocorit de fel
de fel de tâ râ turi și tră dă tori de Neam și Ț ară și astfel să se auză în cele patru ză ri strigă tul stră bunilor care ne
arată adevă rul adevă rat.
Să pornim pe drumul adevă rului cu descoperirea picturilor rupestre fă cută în peștera Coliboaia
din județul Bihor, de niște speologi româ ni format din Tudor Rus (Club de speologie Speodava Ș tei),
Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ț ociu (Asociația de Speologie Speowest
Arad) și Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad), în urma mai multor expediții din anii 2009 și 2010
au gă sit pe pereții acesteia picturile rupestre ce uimesc lumea să nă toasă la minte prin semnificația și
importanța covâ rșitoare a informațiilor asupra civilizației lumii, dar ținute la secret pentru că ar nimici
fă că turile cazarilor și a tuturor leprelor ce îi susțin.

17
 Vă zâ nd ce comoară se ascunde în galeriile acestei peșteri au chemat niște francezi mai pricepuți decâ t ei pe
acest tâ râ m al picturilor rupestre. O echipă formată din speologii Marcel Meyssonnier și Valérie Plichon,
Michel Philippe, paleontolog specializat pe ursul de peșteră , Françoise Prudhomme specializat în preistorie și
Jean Clottes împreună cu Bernard Gély buni cunoscă tori în arta de peșteră , au ajuns pe plaiurile noastre și la
locul descoperirii în data de 16 mai 2010. Analizâ nd că rbunele cu care au fost desenate figurile de pe pereții
peșterii, aceștia au ajuns la concluzia că au o vechime de peste 35000 de ani î.e.n. Numite și picturi negre
ele reprezintă mai multe animale, precum și un bizon, un cal, o felină , unul sau două capete de urs, un cap de
taur asemă nă tor cu cele din peștera Lascaux – Franța și doi rinoceri pă roși sau poate pui de mamut. Tot aici
se găsesc de asemenea și câteva gravuri de o importanță uluitoare pentru civilizația Europei și a
lumii, dar ținute în mare taină fiindcă odată scoase din întuneric, ar da atâ ta lumină încâ t lumea blestemată a
neamului ales de Satana ar fi nimicit pe vecie. Înă untru sunt ră spâ ndite pe jos oase de urși de peșteră , care
șezâ nd la întuneric s-au plictisit să rmanii de atâ ta liniște, zgâ riind° și lustruind pereții cu picturi, astfel
confirmâ ndu-se° și prin analiza acestor resturi biologice vechimea desenelor.

Cea mai importantă imagine din aceste picturi rupestre o consider pe cea din dreapta râ ndului de sus,
fiindcă ea arată că în acele vremuri, omul mileniului XXXVIII î.e.n. care tră ia pe plaiurile noastre reușise să
domesticească vitele, act economic și social de o importanță fundamentală în evoluția speciei umane. Dar
asta ne poate îndreptă ți să credem că erau domesticite și oile în acele vremuri fiindcă ele sunt mai blâ nde
decâ t taurinele, iar ca paznici poate aveau câ ini, adică niște lupi obișnuiți pe lâ ngă om. Vedem în fotografia din
dreapta 5 taurine mari, trei mai mici și un vițel. Câ rdul de animale este mâ nat de un om, iar în spatele lui se
joacă doi copii. În partea central-dreapta a imaginii sunt două persoane: una șezâ nd în fund parcă alege ceva
lâ ngă ea, iar cealaltă stă în poziția aplecată specifică râ șnitului cu piatra prin frecare. Lâ ngă ele este un contur
ce poate reprezenta o locuință avâ nd în jurul ei ocolul pentru animale. Deci toată vâ nzoleala oștenilor
întunericului că populația Europei s-ar trage pâ nă la unul din nu-ș ce falus african cu să mâ nță extraterestră
pusă bine în pușcoacea lui Iahwe și zvâ rlită în Mesopotamia semită în mileniul VIII î.e.n. de unde s-a tot
împră știat că tre nord, este o golă nie, nă rav specific mozaicilor precum lepra în vremurile trecute și industria
holocaustului astă zi.
Dar cine au fost aceste populații și cam de pe unde au apă rut ele în jurul Carpaților și în alte locuri ale
Europei în zorii primelor forme de existență humanoidă pe care o putem dovedi? Multă vreme, gă sindu-se
scheletele unei populații bă știnașe și fiind botezată Neanderthal°, pricepuții în nă scociri au spus că erau
să rmanii tare să lbatici mâ ncâ ndu-și de sub cur ce le ieșea și scă rpinâ ndu-se numai cu ră dă cinile unor copaci.
Nu aveau vorbire articulată și toată comunicarea se oprea la numă rul de poace dă ruite cu dragă inimă la
întâ lnirile lor prietenești!
Însă profesorul David Frayer de la Universitatea Michigan, Facultatea de Antropologie, susține
după cercetă rile fă cute pe mai multe schelete humanoide că 89% din fosilele acestora gă site în Europa
(16 din 18) arată o preferință clară de folosire a mâ inii drepte. Iar procentul este asemă nă tor celui
al dreptacilor din populațiile umane modeme care locuiesc pe aceleași locuri, fiind astă zi de 90%.
Profesorul american și ceilalți cercetă tori care au participat la studiu au ajuns astfel la concluzia că
acel procent ridicat (89%) sugerează faptul că neanderthalienii erau înzestrați cu darul vorbirii. El explică
astfel: „Legă tura cunoscută de multă vreme dintre asimetria cerebrală , lateralitate și limbaj la
populațiile vii, servește drept tipar pentru estimarea lateraliză rii creierului la fosile și pentru estimarea
probabilită ții capacită ții lor de vorbire”. Îndeletnicindu-se și cu pictura – alții care se pretind aleșii
lumii s-au îndeletnicit numai cu adorarea falusului și a tuturor mâ rșă viilor posibile legate de el – acești
oameni arată că aveau un sistem de gâ ndire elaborat și doreau prin ceea ce fac să lase un mesaj

18
limpede celor ce vor veni după ei. Pictorii din acele vremuri nu au desenat numai animale domesticite sau
cele folosite ca sursă de hrană , ci și pe cele care reprezentau forța, precum rinocerii sau felinele (peștera
Chauvet datată în jurul anului 31.000 î.Hr.) pentru curajul și inteligența lor. Peștera Chauvet din
departamentul Ardèche°, Franța, are cele mai importante picturi rupestre din paleolitic, iar cele din Altamira,
Spania, au fost fă cute între 14.000 și 12.000 î.Hr., și prezintă foarte mulți bizoni. Mai amintesc peșterile
Lascaux și Dordogne din Franța care conțin picturi rupestre fiind executate între 15.000 și 10.000 î.e.n. Să nu
uit aici și urmele lă sate de omul timpurilor preistorice în peștera Gaura Chindiei, unde picturile și semnele
care se vor regă si în mare mă sură în alfabetul folosit de geți pe tă blițele de plumb sunt în mare numă r.
Datarea acestor picturi rupestre merge° de la 15000 î.e.n. până pe la 9000 î.e.n. și numai prin aceste dovezi
uluitoare, avem destulă vreme a ne că uta stră moșii pe plaiurile stră bune, dacă nu vrem să mai înghițim
otră vurile mozaicilor, sau a leprelor mioritice foarte pricepute în tră dare de Neam și Ț ară .
Sensul picturilor ră mâ ne încă necunoscut fiindcă peșterile nu se aflau într-o zonă locuită , și e posibil să fi
fost folosite în scopuri rituale sezoniere. Animalele sunt însoțite de semne ce sugerează un scop magic.
Simbolurile în formă de să geată de la Lascaux au fost uneori interpretate ca avâ nd rol de calendar sau ră boj,
dar dovezile ră mâ n neconcludente. Picturile sunt relativ naturaliste, deși stilizate, figurile nefiind
tridimensionale, chiar și atunci câ nd se suprapun. Dau mai jos și câ teva fotografii din aceste locuri ale
preistoriei oamenilor Europei.

Primele două fotografii din stâ nga sunt din peștera Cuciulat situată în județul Să laj și au o vechime de cca
15000-12000 ani î.e.n. dovedind că populația care a fă cut picturile de la Coliboaia, județul Bihor și-a continuat
existența pe aceste meleaguri dar și obiceiul de a picta pe pereții peșterilor pe care le foloseau ca locuri de
să vâ rșire a unor ritualuri magice legate atâ t de totemuri câ t și de unele practici privind moartea. Celelalte
două imagini spre dreapta câ t și cele din râ ndul de jos sunt din peștera Lascaux – Franța avâ nd cam aceeași
vechime cu cele să lă jene.

Însă existența omului preistoric pe meleagurile noastre este dovedită și la estul Carpaților avâ nd cu ce să
amuțim pe vecie aceste haite de fiare ale întunericului dovedindu-ne continuitatea pe ținuturile carpatine,
aducâ nd în față adevă rul despre descoperirea din satul Cotu Miculinți de pe malul drept al râ ului Prut,
comuna Coțușca, jud. Botoșani, unde s-au gă sit cele mai vechi elemente de civilizație din lume ‒ cca 18000
î.e.n. – constâ nd din locuințe în bordeie, ciocanul de piatră , lancea cu două tă ișuri și harponul de pescuit,
elemente ce arată că aceste populații aveau o viață stabilă în acele locuri, iar o parte din hrană și-o procurau
prin vâ nă toare. Ca să le fie înverșunarea deplină și ura așijderea, chem de martori la lumina zilei și a istoriei
pe cercetă tori româ ni și britanici de la Universitatea din Edinburgh care au fă cut să pă turi în Clisura Dună rii
descoperind atâ t resturi de schelete umane dar și semințe de plante dovedind că acei oameni practicau
agricultura pe la anii 7800 î.e.n.! Pentru a elimina erorile de datare, analizele probelor au fost efectuate în
laboratoarele din Oxford, Gronigen, Berlin și Bonn, concluziile fiind prezentate publicului la Universitatea din
Edinbourgh în perioada 30.03-2.04 2000.
Descoperirea este trecută sub tăcere pe plan european și mondial fiindcă trebuie să se înalțe semeț
din neștiuta Mesopotamie, falusul/legă mâ ntul Talpei Iadului din care au ieșit, precum apa din gheizer, toate
neamurile lumii ce s-au împră știat pe întreg pă mâ ntul pentru a-l lua în stă pâ nire!
Nimeni nu este în stare să lă murească ideea tâ mpită a culturii europene în domeniul antropologiei
care spune că acești neanderthalieni erau să lbatici ră u fiindcă nu foloseau tușinarea bă rbă ției și nu

19
cotizau vâ rtos la templul întunecaților. Mult ră u au fă cut fel de fel de lepre care, proță pite în capul mesei, au
avut grijă numai de cinul lor și de poftele lor nemă rginite. Ș i azi îi auzi strigâ nd și aruncâ ndu-se asupra
goimilor cap de lut cu genetica și genomul lor scos din nu știu ce erecții sau eresuri africane și care a fost
descoperit la toate popoarele europene și asiatice, apoi nord-americane și mai în jos pe acel continent. Ei
spun că acea populație africană pe care au trecut-o în ră bojul timpului ca fiind prima de pe fața pă mâ ntului –
taman ca priceputul Z. Sitchin cu extratereștrii lui și însă mâ nțarea să lbaticilor africani – și-a lă sat urmele
palpabile pe la anii 50000 î.e.n. și pră sindu-se nevoie mare, a dat să ră cia și nevoia în burta lor, obligâ ndu-i să -
și caute alte olaturi unde să pună de o nouă puierniță , și tot așa înmulțindu-se și iară și împră știindu-se, au
colonizat Europa și Asia, iar de aici ține-te migrații în toate direcțiile. Prea este stră vezie această fă că tură și
am să -i plesnesc peste bot pe fă că torii de rele minciunele cu o ghioagă a adevă rului adevă rat și nu cel
„revelat” sataniștilor, de care ei se tem cumplit.
În anul 2002 a fost descoperită pe valea râ ului Miniș în apropiere de orașul Anina din județul Caraș-
Severin o peșteră de cca 0,5 ha fiind numită Peștera cu oase, fiindcă aici s-au gă sit mai multe fragmente de
oase umane dar și de animale. Fosilele, provenind de la trei indivizi – numiți de cercetă tori „Oase 1”, „Oase 2”
și „Oase 3”– au fost datate la o vechime de până la anii 40500 î.e.n. iar cele mai recente metode de evaluare
arată că sunt de la 37800 ani î.e.n. În acest context, demn de remarcat este faptul că „Oase 1” prezintă
tră să turi morfologice care combină caracteristicile unei varietă ți° de om vechi cu tră să turi ale omului modem
timpuriu cum ar fi bă rbia, fruntea fă ră arcade puternice și o cavitate craniană mare și rotundă .
Lipsa unor semne arheologice, cum ar fi torțe, că rbune sau unelte de piatră sugerează că oasele au ajuns în
peșteră de la suprafață , datorită unei viituri puternice. Un studiu fă cut de că tre antropologul Erik Trinkaus,
profesor al departamentului de antropologie a Universită ții din Washington și publicat în ianuarie 2007, arată
că acest amestec de tră să turi ale populației preistorice, cu o altă specie care a dus la apariției omului modem
european, s-a fă cut pe parcursul a mii de ani, deși craniul este de pe la 37800 de ani î.e.n. Prin acest studiu,
se infirmă povestea genomului uman apărut în Africa și apoi ră spâ ndindu-se mai ră u ca lepra în toată
lumea, ră mâ nâ nd doar o … „poveste evreiască ” ca atâ tea altele, iar minciuna lor este din nou demascată . Dacă
luă m în considerare că acești oameni din preistorie nu au apă rut din senin pe meleagurile carpatine, iar
amestecul lor cu o rasă diferită a fost un proces de lungă durată , se poate trage concluzia că ei erau în regiune
cu cel puțin 10000 de ani mai devreme. Cele trei resturi antropologice au fost botezate cu numele româ nești
Ion, Vasile și Maria, deși au fost descoperite aproape unele de altele, doar Ion are cea mai mare vechime,
celelalte fiind mai „tinere” cam cu 14000 de ani!
Unii cercetă tori mai puțin înclinați că tre povestea „civilizatorilor africani” care au nă vă lit în Europa
pe la mileniile 40 î.e.n. cu o pană în nas, una în fund și un mă turoi de spini cu care i-au tot alergat pe
neanderthalieni peste toate olaturile pâ nă i-au fă cut dispă ruți, cred că acest amestec între rase și culturi
s-a fă cut într-o perioadă foarte lungă de timp, ducâ nd la o contopire generală de unde a rezultat omul
modern, iar existența populației de neanderthalieni se urcă undeva prin mileniile 300 î.e.n. adică cu
mult înaintea pretinsei migrații din centrul Africii. Din resturile antropologice adunate s-a putut
ară ta că neanderthalienii erau robuști, înalți și cu pă r blond sau șaten, iar spațiile unde dormeau erau în
afara peșterilor. Cel mai bun exemplu de cultură preistorică a populației europene este însă și galeria cu
picturi rupestre de la Coliboaia, care dovedește fă ră putință de tă gadă că ei aveau nu numai o organizare
socială , dar și o religie structurată pe concepte clare, pe câ nd în tot Orientul Apropiat – de unde
pretind leprele sioniste că au venit civilizatorii Europei – nu există nici urmă de așa ceva, cele mai
vechi dovezi fiind din mileniul VII î.e.n.!!! Prea ne cred și acum proști de dă m în gropi și goimi cap de
lut! Ca să -i supă r și mai ră u amintesc aici mitul urieșilor de la noi, ce vorbește de o populație cu adevă rat
foarte înaltă ce le-a dă ruit neamului geților marea înțelepciune cerească a lui Anu, Gog, Senta
sau Dumnezeu, iar acești jidovi/urieși erau veniți din ceruri, fiind cu pielea albă , pă rul roșcat sau blond
și ochii albaștri. În veci nu vezi semit cu asemenea trăsături, iar tică loșilor cazari care își spun cu
mare înfocare că sunt cei mai semiți dintre semiți, le strig în față că le-a venit ceasul judecă ții adevă rate,
și nu mai au nici o scă pare! Cu adevă rat pe teritoriul Româ niei s-au descoperit mai multe schelete
umane de dimensiuni uriașe de la 2,5 metri pâ nă aproape de 5 metri, iar în estul Carpaților a existat o
populație de înă lțime deosebită pentru acele vremuri ce a migrat în regiunea Taklamakan, femeile
avâ nd cam 1,8 m,° iar bă rbații 2,2 m,° pielea o aveau albă și toate celelalte tră să turi erau ale rasei albe. În
scrierile eseniene° se pomenește de o populație stră veche cu înă lțime deosebită de la care neamul geților ar
fi primit toată înțelepciunea și religia cum gă sim în textul intitulat Cele șapte căi ale păcii: „Că utați

20
pacea cu toți Fiii Oamenilor și lă sați să fie cunoscută de la aleșii Luminii, pentru că noi tră im potrivit Legii
Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe
pă mâ nt și arborii uriași, care au ră mas în prezent o legendă , erau casa lor și împă ră ția lor.” Poate în acest
fragment este tocmai o realitate istorică pierdută în negura timpului pe care abia acum o înțelegem datorită
acestor descoperiri arheologice uluitoare, câ ndva oamenii și-au fă cut primele adă posturi în copaci de frica
fiarelor ce mișunau peste tot. Amintesc faptul că pe teritoriile din jurul Carpaților în urmă cu peste 30000
de ani tră iau lei, urși de peșteră de cca 500 kg., hiene, lupi, un fel de urși asemă nă tori cu cei de azi și toți
acești pră dă tori nu s-ar fi lă sat îndemnați a doua oară dacă le pica înaintea botului o asemenea gustă rică ! De
la acești urieși veniți din ceruri, stră moșii noștri din vechime au brodat legenda cu Maia – fiica titanului Atlas
– ce ar fi binecuvâ ntat neamul get ca Neam Scoborâ tor din Zei nu din legă mâ ntul Talpei Iadului!
În cartea Poveștile Peleșului a reginei Elisabeta a Româ niei, există o legendă aflată de regină de la niște
ță rani din partea locului despre un uriaș numit Caraiman (kara: a stră luci, a lumina, a fi inteligent + i: a izvorî,
origine, naștere, a conduce, a merge + man: bă rbat, însoțitor, a aduce belșug), ce avea puterea să creeze ființe
vii, să înverzească câ mpiile, să producă cutremure și furtuni, iar acest uriaș a fă cut să se scurgă marea de pe
câ mpiile acestei ță ri. Dacă povestea pă strează în substratul ei profund fenomenul natural câ nd Marea
Sarmatică s-a retras din Câ mpia Româ nă în neolitic, pare de necrezut că memoria colectivă a unor „să lbatici”,
a transmis oral amintirea uni fenomen care s-a petrecut cu multe zeci de mii de ani în urmă . Dar povestea
seamă nă foarte mult cu ce au lă sat vechii greci despre titani și giganți, unde Prometeu le-a dat oamenilor
cunoștințele necesare ușură rii vieții, inclusiv alfabetul ca „vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în
neuitare°. Ș i noi pă stră m pe acei eroi civilizatori prin numele Preminte Solomon, unde primul cuvâ nt
înseamnă cel luminat, sau cel preaînțelept, iar al doilea este tocmai numele tagmei de învă țați din vechile
tradiții stră moșești a solomonarilor, nume venit de la șorțul de piele – solomon – pe care îl purtau în față . El
nu are nici o legă tură cu nă scocitul Ș lomo al mozaicilor cum încearcă unii pricepuți să ne agațe istoria de
fă că turile Satanei și a sutașilor întunericului. Pentru a nimici această nă scocire dră cească pe care încearcă
unii să ni-o bage pe gâ t, dau zicerea comentatorului latin Servius ce a tră it în secolele IV-V ale erei noastre și
explică numele eroului antic Prometeu, scriind că a fost numit astfel deoarece el a fost un om de mare
clarviziune (Vir prudentissimus), care poseda calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvâ ntului
grec promētheia.
Geții din Tracia spuneau și ei că sunt Neam Scoborâ tor din Zei, divinită țile lor fiind cu pielea albă , cu pă rul
roșcat (rusocomo în koine) și ochi albaștri. Ș i dacă îi luă m la ochi pe adevă rații semiți, vedem că au pielea
mă slinie, ochii negri, fața lă tă reață , gâ tul scurt și gros, iar pă rul negru și sâ rmos, tră să turi ce îi apropie mult
de unele popoare africane, dar rasa europeană nu are nimic din aceste caracteristici antropologice. Ș i totuși în
jurul Carpaților au fost două rase din a că ror amestec a apă rut neamul get ce era, după statuile romanilor și
textele venite din antichitate cu pă rul deschis (blond, șaten) sau roșcat și ondulat, ei fiind cu pielea albă și
ochii verzi sau albaștri. Dar asta nu înseamnă că toți erau la fel fiindcă emeșii care au plecat de aici pe la
mijlocul mileniului IV î.e.n. aveau un pă r șaten închis cu firul subțire și lung, însă iară și nimic comun cu
tră să turile africanilor sau a semiților adevă rați de care leprele de azi vreau să ne lege cu genomul lor ieșit din
falusul lui Iahwe, iar sutașii întunericului colindă pă mâ ntul în lung și în lat ră cnind că tre cele patru ză ri că
numai ei sunt cei mai vechi locuitori și toți trebuie să le dea cinstea cuvenită printr-un pup în dos. Cred că un
ștreang ar fi chiar prea mult pentru asemenea fapte, dar pot lă sa și de la mine ceva!
Dau și altă dovadă a dă inuirii noastre pe plaiurile carpatine descoperită în anii 1970 de că tre arheologul
Nicolae Chetraru din Basarabia care a cercetat cu de-amă nuntul° grota paleolitică de la Brâ nzeni, de pe malul
pâ râ ului Racovă ț (Basarabia), la câ țiva kilometri de vă rsarea acestuia în Prut din partea stâ ngă nu departe de
localitatea Mitoc din județul Botoșani, situată pe partea dreaptă a râ ului. Aici s-au gă sit mai multe obiecte din
os de mamut prelucrate în forme ciudate cu incizii pe ele. Unul dintre ele, ară tat mai jos, reprezintă un
triunghi cu o latură puțin știrbită , iar din vâ rful teșit al acestuia iese o coloană sau un stâ lp. La baza stâ lpului
pe partea superioară a triunghiului, se vă d trei râ nduri de incizii, iar pe laturile triunghiului, în interior sunt
încă două râ nduri de incizii. Dar obiectul ne mai dă o zicere uluitoare pentru că pă țâ nile mioriticilor, stră moșii
noștri au fost contemporani cu mamuții, însă urmașii lor au ajuns niște° maimuțe cu supușenie stră ină și
behă ind numai a prostie că i-ar îngrozi pâ nă și pe morții din mormintele stră vechimii.
Vâ rsta acestei piese arheologice, determinată pe baza C 14, a fost dusă în paleolitic, pe la anii
35000 î.e.n. dar despre „ciudă țenie” nu se pomenește nimic în că rțile de istorie fiindcă nu dă bine la

21
fă că tura Academiei Româ ne și a altor lepre care ne învață cine suntem și de unde venim, adică să ne că ută m
baștina pe la mama Dracului sau în closetul Talpei Iadului, ori nici chiar acolo.
Obiecte asemă nă toare ca vechime și simbolistică s-au descoperit pe tot spațiul locuit de vechiul neam
carpatin și amintesc aici siturile paleolitice de la Mitoc, Tibrinu, Coșă uți, și Cuina Turcului. Că i-am considerat
niște să lbatici pe acești pă mâ nteni uitați de ră bojul timpului, stă mă rturie orice carte de istorie care tratează
perioada respectivă unde totul se oprea la ghioagă și ră gete de fiară turbată . Însă aceste obiecte, prin mesajul
lor încifrat, raportat la cultura noastră populară și la alte descoperiri arheologice, ori la informații venite de
pe alte meleaguri și din alte izvoare, ne ajută să mai descoperim câ te ceva din istoria noastră falsificată atâ t de
monstruos de grupă rile criminale ce se pretind cuiburi de înțelepciune româ nească , însă faptele și datele
arată că sunt numai clocitori ale Satanei.

Să purcedem a înțelege ceea ce este de înțeles chiar și împotriva celor ce au înțeles că nu mai este nimic de
înțeles despre aceste artefacte care sporovă iesc povești uitate sau ascunse de minți decrepite, în veci fie
pomenite cu blestem de neuitare° pentru faptele lor pline de venin și jale. Să începem cu începutul
începuturilor câ nd munții se adunau la sfat și omul nu umbla beat de revelații și vedenii nebune pe toți să îi
adune în arcanul prostiei, să fie pe vecie robii unor lepre otrepe, învră jmă șite și îndră cite, ce-au venit să ne
fure trecutul, istoria, credința și ființa, umilindu-ne și batjocorindu-ne că am fi neam de sulă , fă ră țară și
udă tură , fă ră țoale și giuvaiericale, ci numai o adună tură de umplutură , pripă șită pe ă st olat pe care l-am
mâ njit numai cu că cat.
În acele vremuri, cu vreo 37 de milenii în urmă, oamenii care locuiau pe meleagurile noastre, din
Câ mpia Panoniei și pâ nă în Câ mpia Rusă , nu umblau de bezmetici ca niște nemernici, ci se că utau unii pe alții
și fiind puțini aveau nevoia de a se ajuta împreună ca să poată supraviețui vremurilor și greută ților. Iar la ceas
de odihnă se chiteau cum să mai împace viața cu duhurile cerurilor, și atunci lă sau gâ ndul să se preumble prin
lumi neștiute și neachipuite, aducâ nd cinstire Ziditorului și zidirilor înfă ptuite din iubire și cugetare. Așa a
fost fă cut și ciudatul obiect descoperit la Brâ nzeni care este în fapt o cinstire adusă Creatorului și ză mislirilor
sale, reprezentâ nd Muntele Sfâ nt Ceahlă u și Stâ lpul Cerului, Osia Pă mâ ntului, Coloana de lumină sau Pomul
Vieții ce leagă prin lumina de lumină pe Tată l Ceresc de Maica Pă mâ ntească .
Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei ne-a lă sat mă rturie că pe muntele sfâ nt Ceahlă u era o
statuie uriașă de 11 metri înă lțime care reprezenta pe Dochia, monument natural ce există și astă zi, mai jos de
vâ rful muntelui fiind cam cum l-a descris voievodul nostru. Dar acest simbol al Dochiei de sub vâ rful Toaca
este amintit de o legendă mioritică ce spune că „Dochia era tare frumoasă , dar și mare lucru ră u; după ce a
stat de fă cut rele, a rămas sfântă. Din trupul ei curge apă . Că tanele râ d și zic: iată ce apă bem noi!.. Dochia, de
demult, când s-a făcut lumea ‒ zice că în ziua ei a fost cald ‒ și s-a pus de potrivă cu Dumnezeu, a zis că nu se
teme de Marț, că merge să îmbrâ nzească (a aduna capre pentru stâ nă ) caprele, să le dea la pă scut. Dar Marț
tot a dat ploaie cu omă t, 12 zile câ t a mers ea, pâ nă ce-a dezbră cat toate cojoacele – tot le întindea pe ciritei
(tufiș) ‒ și câ nd a ajuns sus a dat Marț un frig noaptea și a degerat… Dochia e cea dintâ i zi de primă vară . În
ziua de Dochia se face mă rțișor, un fir de mă tasă sau lâ nă roșă , împletucit cu alt fir alb, care apoi se pune la gâ t
pentru ca purtă toarea să fie rumenă și albă peste an. Se poartă pâ n-în ziua de Sf. Gheorghe, apoi se pune pe un
trandafir sau pe o creangă de cireș înflorit… În ziua de 1 martie se cheamă preotul în gră dină și se sfințește
toaia (plantă ale că rei ră dă cini și frunze se foloseau în medicina populară )”. Caprele ca animale totemice la

22
neamul

23
carpatin apar pentru prima dată pe tă blițele de la Tă rtă ria pe la 6250 î.e.n. și poate acesta este motivul pentru
care în legendă sunt menționate caprele și numai tâ rziu ele au fost înlocuite cu oi cum gă sim în alte variante
ale legendei misterioasei femei. Dacă mergem pe firul vechii limbi stră moșești pentru a înțelege cuvâ ntul
Dochia, avem do/du: ulcior, bucurie, a naște, a fi nă scut, a crea, movilă , dâ mb, înă lțime, sanctuar + gia/kia:
pă mâ nt, față , loc, parte, ales, nobil; și după înțelesul nostru ar fi sanctuarul ales de Ziditor, pă mâ ntul bucuriei,
înă lțimea pă mâ ntului, movila sfâ ntă și altele.
La data de 6 august dimineața, pe vâ rful Toaca din masivul Ceahlău apare un fenomen ciudat prin
suprapunerea unor umbre și lumini care dau o piramidă de lumină sau de umbră (prima fotografie din
stâ nga, jos). Acest fenomen a fost cunoscut și de că tre oamenii paleoliticului tră itori pe meleagurile dintre
Nipru și izvoarele Istrului, fiindcă și-au conceptualizat gâ ndurile în micul obiect (imaginea 3 din stâ nga,
râ ndul 1),° iar pe valea Bistriței s-au descoperit mai multe locuri unde au dă inuit aceștia. Însă micul obiect
mai arată și stâlpul cerului sau de lumină ce iese din Muntele Sfânt simbolizat prin triunghiul isoscel și se
înalță că tre cer cu care se unește în nemă rginire. Mai multe mituri venite din vechea credință stră moșească
vorbesc despre aceste concepte teologice, dar ele sunt socotite „basme” sau „povești” și numai ale ivriților
sunt revelații, inspirații și vedenii primite toate de la Talpa Iadului prin șoapte și scă rpină ri între coame ale
tartorilor. După „piramida de lumină ” din râ ndul° 1, am pus o fotografie a vâ rfului Toaca cum se vede
obișnuit, iar după aceasta, sus, este simbolul hieroglific al duhului Pitah/Ptah din religia egiptenilor și sub el,
același simbol cum l-au fă cut oamenii care au tră it la Tă rtă ria pe la anii 6250 î.e.n. Pentru a înțelege hieroglifa
care arată Pă mâ ntul Sfâ nt am să amintesc faptul că în mitologia acestui duh din religia egiptenilor se spune că
el a creat cele vă zute și nevă zute din iubirea lui nemă rginită față de Pă mâ nt. Dar acest pă mâ nt a apă rut după
ce duhul a aruncat un fulger de lumină în apele întunecate ale începutului iar din tă lă zuirea lor s-a format o
movilă de pă mâ nt ce plutea în mijloc. Atunci din inima lui s-a desprins un fuior de lumină și a ajuns pe movila
de pă mâ nt, iar din vorbele lui s-a fă cut întruparea astfel aducâ nd viața să se veșnicească aici și cei vrednici să
se întoarcă înapoi în cetatea luminii lui Pitah. Mitul îl gă sim și în „cultura noastră populară ” fiindcă în cea
„academică ” și-a fă cut cuibar Satana și tot cinul întunecaților și înveninaților care plesnesc de ură împotriva
neamului româ nesc.
În râ ndul 2 am pus două din aceste movile/triunghiuri cu vâ rfurile îndreptate unul că tre celă lalt pentru a
ară ta originile simbolului ființei omenești descoperit și la Vinca (imaginea cu ocru iar desenul este fă cut cu
culoare albă în partea dreaptă ) și venit de pe la începuturile mileniului VII î.e.n. Tot pe această imagine se
vede fulgerul Tată lui Ceresc așa cum este dă ltuit și pe lă cașul de cult al geților cunoscut sub numele de Schitul
Sfâ nta Ana din Bucegi. Ana sau Anu era vechea denumire a Tată lui Ceresc dusă de emeși în patria dintre Tigru
și Eufrat, iar în Carpați, acest nume în timp a fost înlocuit cu Gog, Sâ ntu, Senta sau Santa. În partea de jos a
imaginii în ocru se vă d mai multe litere care se gă sesc în mare mă sură în alfabetele folosite de stră moșii
noștri geți pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, doar la câ teva zeci de metri de schitul Sfâ nta Ana!!!
Simbolul vâ rfului Toaca din Ceahlă u a fost folosit și de emeși, după plecarea lor din Carpați, pentru a-și
construi faimoasele lor temple sub forma unor piramide în trepte, numite ziggurate (zig: perete, a zidi, a se
ridica, a ră să ri + gur: cer, a coborî, a stă pâ ni, legă tură + ad: stră moș, adică zidirea cerească de la stră bunul
nostru ziditorul tuturor vă zutelor și nevă zutelor), despre care specialiștii spun ceea ce n-ar trebui să spună
niciodată , că ar fi fost altare de sacrificiu preluate de la akkadienii ce i-au cotropit, adică de la neamul semit,
care, pretind ivriții că ar fi stră moșii lor! Simbolul Muntelui Sfâ nt a fost dus din Carpați și în Egipt odată cu
migrația din partea a doua mileniul IV î.e.n. a unei populații carpatine așa cum ne arată dovezile de mai jos.

De la stâ nga spre dreapta am pus fotografii cu piramida de lumină ce se formează la data de 6
august pe muntele Pion, Peon sau Ceahlă u, vâ rful Toaca cel mai înalt loc de pe munte unde apare
ciudatul fenomen, piramida în trepte Sakkara (sakka: sciți sau populația din nordul Istrului + ra: stră lucitor,
soare), prima construcție monumentală cu rol funerar la vechii egipteni. În dreapta este recons-

24
trucția unui zigurat° emeș, fă cută după resturile arheologice gă site în ținutul dintre Tigru și Eufrat.
Că antichitatea știa și altceva despre Ceahlă ul nostru numit de ei Peon sau Pion, unul din cei doi munți
sfinți ai geților, dau în continuare o zicere a cappadocianului° Strabon care scrie în Geografia la VII, 40:
„peanul tracilor este numit de eleni imnul titanilor”. Așa carele va să zică jupâ neilor! Grecii amurezâ ndu-
se lulea de câ ntarea „tracilor” și-au tras-o spre folos și de atunci a ră mas numai a lor iar pricepuții i-au șters
pe pă gubiți din istorie. În altă parte a respectivei lucră ri se scrie că tracii și geții sunt unul și același popor
care însă tră iesc în ținuturi diferite. Ca să le pun lacă t pe fleanca turbaților traciști pupincuriști, le spun că
înaintea fă că torului de istorii Herodot, ținutul locuit de geți în Tesalia se numea Perce și nu Tracia, așa că
este mai corect să vorbiți de perci sau pârci, poate de aici o să vă alegeți cu mai mult caimac. Dar melodia
luată de greci de la „traci” era un imn câ ntat în cinstea unui zeu de obicei Apolo Hiperboreeanul°, adică cel
venit din nordul Istrului și odată cu cultul lui a poposit în însorita și binecuvâ ntata Eladă a mincinoșilor și
câ ntă rile religioase. În koine, cuvintele peon și pion aveau sensul de stâlp sau coloană, adică întocmai cum
ne arată artefactul descoperit la Brâ nzeni, iar Gh. Asachi, în poeziile sale scrie muntele Ceahlău cu numele de
Pion, adică după înțelegerea noastră ‒ despre a voastră nu am tă ria de a o discuta fiindcă s-ar dă râ ma ceriul ‒
acest munte era în stră vechime stâlpul cerului sau osia pământului, întocmai cum spun zeci de „basme și
povești” mioritice și unele mă rturii antice latine. Ș i tot grecii numeau naiul ‒ instrument specific neamului de
pă stori arimini ‒ „fluierul lui Pan”, adică niște fluiere cu care se câ nta acel câ ntec religios numit pean, și care
lor le-a plă cut atâ t de mult.
Să rbă toarea de la 6 august pe care azi româ nii o numesc Urcarea Muntelui are sigur o vechime de peste
3000 de ani fiindcă poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în scrierea Isthmi lasă mă rturie despre Calea Zeilor
care ducea la locul de întâ lnire a hiperboreenilor, drum menționat și de D. Cantemir ca Cheile Bâ cului. În
lucrarea Lathinia, Pindar scrie despre această cale: „O mulțime nenumă rată de stâ lpi din piatră , tă iați înalți de
câ te 100 de coți, precum și așezați în șir drept, monumente a unor fapte glorioase… Nici dacă vei că lă tori pe
mare, nici pe uscat nu vei afla calea cea demnă de admirație ce duce la locul de adunare a
hiperboreenilor.” R. Vulcă nescu în lucrarea Mitologie românească apă rută în anul 1987, la fila 149 scrie
despre urcarea muntelui Ceahlă u: „Odată ajunși sus, pelerinii s-au strâ ns în cerc în jurul rugurilor, unde, după
tradiție, trebuiau să vegheze pâ nă la ră să ritul soarelui, mâ ncâ nd, glumind, câ ntâ nd și jucâ nd hore… Cum
ră să rea Soarele, toți se ridicau în picioare, cu fața spre ră să rit, ridicau mâ inile spre soare, apoi îngenuncheau
și mulțumeau cerului… După un ră stimp de contemplare, se așezau la masă , chefuind și horind de se
cutremura muntele… După masă trebuiau° să coboare îndată ca să nu-i prindă asfințitul pe culme… După
datină , muntele trebuia să ră mâ nă gol la asfințitul soarelui. Se crede că apusul soarelui trebuia să -i prindă pe
oameni în sat sau la casele lor, ca să le meargă bine tot anul.” Scopul acestor ritualuri era să primească
binecuvâ ntarea puterii cerești pentru întreaga comunitate. Aceste urcă ri la munte în alte ținuturi ale
româ nilor se numeau „nedei” și se țineau în alte locuri de Sâ nziene (25 iunie) și de Sf. Petru și Pavel (8 iulie),
adică încă o dovadă , de data asta lingvistică a vechimii să rbă torii religioase fiindcă Nedeia vine din limba
mileniilor IV-I î.e.n. și se compune din Ne: putere, mulțime, împă rtă șanie, respect, cinstire + Dia, care a fost la
multe neamuri, divinitatea de început a luminii. Irlandezii dau bună ziua cu expresia Dia Guici, iar la romani
Dia era zeița luminii! În ținutul Banatului din vestul Româ niei, nedeile se numesc ruga.
Incașii au și ei o să rbă toare a „urcă rii muntelui” spre cetatea Cusco numită Qoyllur Riti, procesiune ce
durează 24 de ore unde se câ ntă și se dansează pe tot drumul, iar fragmente din aceste melodii se aseamă nă
cu unele pă rți din câ ntecele noastre interpretate la dansul caprei, ursului, că luțului și cerbului. În vâ rful
muntelui unde cei ajunși se închină spunâ nd rugă ciuni, se află un pisc care seamă nă foarte bine cu stâ nca
triunghiulară din lă cașul de cult de la Ș inca Veche.
Herodian (cca. 170-240) din Antiohia în lucrarea Istoria împăraților scrie despre Istru și Rin astfel:
„Aceste două fluvii, Rinul și Istrul, sunt cele mai mari din nord. Unul stră bate țara germanilor, iar
celă lalt trece pe lâ ngă peoni”, așa ca să se știe cu ce trebuie mâ ncată istoria adevă rată din baștina mioritică .
Dar muntele sfâ nt era în sine și un concept religios, fiindcă este amintit de că tre ivriți în fă că tura lor,
scriind că filistenii și samaritenii și-au fă cut „altare și înă lțimi” unde își desfă șurau ritualurile
religioase. Ș i prelatul iudeo-creștin Lactanțiu a scris despre mama împă ratului get Aurelian, că „slujea
divinită ților de pe înă lțimi”, amă râ ndu-se ră u să rmanul că el trebuia să slujească pe tartorul din stră fundurile
iadului. Vechii greci îi mai spuneau lui Apolo și Hiperboreeanul° fiindcă venise la ei din nordul Istrului,
dar l-au scris și Paean în forma latinizată sau Peon cum ar trebui după mâ na lor pricepută la atâ tea
nă scociri. Fenomenul de pe Ceahlă u mai este numit și Calea Cerului, fiindcă piramida de lumină lasă o

25
umbră multicoloră care se pierde în neantul vă zduhului, formâ ndu-se parcă un drum între cer și pă mâ nt.
Strabon în Geografia amintește de muntele sfâ nt al geților numindu-l Kogaion, dar cred că numele transmis
de că tre cappadocian° este în fapt o expresie auzită de el de la geți fiindcă se compune din Goga: divinitatea
unică a geților + i: a merge + on: popor, mulțime; taman ce se întâ mplă în ziua de 6 august câ nd româ nii din
jurul Muntelui Sfâ nt se urcă pe vâ rf pentru a se închina Sfâ ntului Soare și a pă și pe Calea Cerului să cunoască
înțelepciunea cerească .
Simbolul triunghiului isoscel sau echilateral care reprezenta în vechime Muntele Sfâ nt sau Cetatea lui
Dumnezeu a fost preluat din religia geților și de că tre iudeo-creștini, reprezentâ ndu-l pe Dumnezeu, deși
Iahwe are ca simbol cultic faimosul „legă mâ nt” cu tușină tură , iar fă că tura nu se potrivește deloc pentru
gusturile noastre arimine. Ș i în mitologia emeș, neamul nostru ră zlețit în Ki-en-gi, muntele este reprezentat
printr-un triunghi isoscel cu vâ rful în sus, ce ară ta atâ t muntele sfâ nt câ t și osia lumii cu cetatea Ziditorului
ceresc.
Ivriții auzind de asemenea subțirimi, pe loc i-au pă lit revelațiile și au scris prin vorbă rețul lor Isaiia că locul
cu pricina atâ t de drag întregului neam omenesc ar fi casa tuturor zeilor, adică a duhurilor cerești unde
tartorul lor nu-și gă sise să laș pentru că se ținea numai de rele. Pe tă blița 1 triunghiul isoscel este pus cu o
latură în poziție orizontală , deasupra semnului pentru Ș aue ară tâ nd că este fiul Ziditorului vă zutelor și
nevă zutelor ca Fiu al Luminii, preluat de iudeo-cretini în șmecheria lor ca Sfâ ntul Duh, iar pe tă blița 24, Sâ ntu
este prezentat între două triunghiuri.
Am pus lâ ngă acestea caduceul lui Hermes/Sarmis care reprezintă doi șerpi înfă șurați în jurul osiei
pă mâ ntului fiind simbolul înțelepciunii cerești dă ruită neamului omenesc pentru dreaptă râ nduială și
cumpă nire a vieții lor pe pă mâ nt. Lâ ngă el este hieroglifa lui Pitah, ce simbolizează înțelepciunea cerească
venită din vorbirea Ziditorului și care arată atâ t taina cunoașterii câ t și a necunoașterii. Darul înțelepciunii
cerești este o continuă muncă de cunoaștere și re-cunoaștere a trecutelor astfel să se gă sească drumuri
prielnice pentru cele ce vor veni și se vor râ ndui în firescul judecă ții Tată lui Ceresc. În sanscrită acești doi
șerpi ce se înfă șoară pe coloana vertebrală a omului și se cuibă resc în cap pentru a aduce cunoașterea sau a
înstă pâ ni uitarea și necunoașterea, se numesc Ida și Pingala. Lâ ngă aceasta spre dreapta, am pus un șarpe de
aur descoperit într-o mină care se află în prezent la muzeul din Brad, județul Alba. Tot spre dreapta este oul
universului care are pe el să pat un șarpe ca simbol al cunoașterii divine, fiind foarte asemă nă tor cu cel
descoperit la Brad și hieroglifa lui Pitah. Lâ ngă șarpe este stilizat pomul cunoașterii binelui și ră ului, dar
numai cu trei ramuri, simbol ce vine din obiectul religios descoperit la Brâ nzeni, și tot aici apare spicul de
grâ u pe care îl gă sim imprimat atâ t la Tă rtă ria câ t și în Sumer/Ki-en-gi. Dar acest ou din piatră ce
simbolizează universul, a fost descoperit la Gobekli Tepe, în Turcia fiind vechi de prin mileniul XII î.e.n.
Dovezile arheologice și mitologice aduse în discuție, arată fă ră putință de tă gadă că populația care a fă cut
obiectul descoperit la Brâ nzeni în mileniul XXXV î.e.n., a dă inuit pe aceste locuri pâ nă în timpul geților altfel
nu puteau fi transmise miturile despre zidirea lumii de că tre Tată l Ceresc și cel al Muntelui Sfâ nt Ceahlă u. Dar
mai arată că această cultură s-a ră spâ ndit la mii de kilometri atâ t că tre sud unde a prins ră dă cini trainice prin
templul de la Gobekli Tepe din mileniul XII î.e.n., dar și că tre vest, dovedite prin descoperirile de la Vincea și
datate pentru începutul mileniului VII î.e.n. Iar Tă rtă ria și Turdaș vin să completeze aria dă inuirilor noastre
pe aceste meleaguri din cele mai înnegurate timpuri ale preistoriei și apoi a întunecatei istorii falsificată cu
atâ ta ură chiar de că tre niște capete mioritice puse în slujba Satanei și a Talpei Iadului.
Să mai zic vreo două vorbe despre obiectul de os de mamut descoperit la Brâ nzeni ca să le fie amă reala
deplină . În triunghiul-movilă , pe interior sunt incizate două șiruri de puncte ce urmă resc marginile obiectului,
dar într-un colț se vede că lipsește o parte din acesta. Cred că cele două triunghiuri formate din puncte, sunt
în fapt simbolurile Tată lui Ceresc și a Maicii Pă mâ ntești cum apare la Vincea prin simbolul Fiului Omului, dar
și cum se vede pe tă blița de plumb nr. 24 a stră moșilor noștri geți, unde capul Tată lui Ceresc este însoțit în
cele două pă rți de câ te un triunghi echilateral. Iar în locul unde din Maica pă mâ ntească /movila iese osia
pă mâ ntului, sunt fă cute trei râ nduri de incizii, ară tâ nd al treilea simbol al Familiei Cerești, pe Fiul Omului.
Dar mai am o zicere care le va cră pa râ nza tuturor jegurilor, leprelor pupincuriste și a cetelor de întunecați,
fioroși șutași ai lui Ucigă -l Toaca. Vedeți uciganilor că tot timpul v-am judecat numai cu Toaca de pe Muntele
Sfâ nt al Neamului Scoborâ tor din Zei care sunt stră moșii mei geți!
În anul 1981, arheologul Vasile Chirica, a descoperit în straturile paleolitice de la Mitoc – Dealul
Galben, de pe malul drept al Prutului, județul Botoșani, o amuletă din fildeș de mamut foarte ciudată

26
pentru gâ ndirea pricepuților în „historii” stră vechi, scrijelată cu linii pe ambele fețe care ar ară ta în fapt niște
figuri. Obiectul are dimensiuni mici fiind ușor încadrat într-un dreptunghi cu laturile de 3/4 cm. Datarea
stratigrafică și prin C14 a ară tat o vâ rstă de aproximativ 26000 de ani î.e.n. pentru pă mâ ntul analizat unde s-
a gă sit buclucașa amuletă . Ca și cea de la Brâ nzeni, și amuleta de la Mitoc este o „ciudă țenie” netrecută în
manualele de istorie să nu iște întrebă ri și apoi dureri de cap în lumea fă că torilor de istorii și istorioare
româ nești.

Pentru a înțelege cum ar trebui să vină vremurile pe urdinișul cunoașterii adevă rate și nu cea
„cacademică ”, voi folosi fotografii ale amuletei cu ambele fețe și alte poze ca să le fie pozna de mare supă rare,
iar adevă rul de uimire și mirare dus pe că rare de gâ ndul neascultă tor al unui îndâ rjit.
Să începem cu începutul, adică fața A a amuletei de la Mitoc, care este prima poză din stâ nga a râ ndului,
fiindcă despre fața B nu voi discuta, liniile nefiind suficient de explicite pentru o concluzie privind
semnificația lor. Pe această față A se vede o pasă re cu capul că tre dreapta, iar sub cioc se observă mai multe
semne ce ar aduce cu unele litere de pe tă blițele de plumb ale stră moșilor noștri geți. În spatele pă să rii, în
dreptul picioarelor se vă d alte semne despre care nu pot spune încă nimic. Am decupat pasă rea din imaginea
inițială și ea reprezintă în fapt un cocostâ rc sau o barză care se așează în cuib sau se pregă tește să -și ia zborul
din el. Imaginea 3 spre dreapta este a unui stâ rc iar fotografia 4 este a unei berze. Imaginea 5 spre dreapta
reprezintă stârcul din mitologia egiptenilor așa cum a fost el pictat cu mii de ani în urmă pe pereții unor
temple fiind totemul unor divinită ți printre care și Pitah. Ulterior el a fost înlocuit cu un ibis. În capă tul din
dreapta a primului râ nd este fotografia unui stâ rc din zilele noastre. Dar în mitologia Egiptului timpuriu, adică
mileniul III î.e.n. apare pasărea Benu care era inițial zeul morții, însă în timp a ajuns să fie adorată ca pasă re
sfâ ntă , Ardea purpurea, o specie de stârc. În astronomia veche egipteană Benu reprezenta planeta Venus.
Stârcul sfânt era considerat zeul ocrotitor al berbecului sfâ nt. În perioada Regatulului Mijlociu din Egipt,
vechii egipteni credeau că la apusul soarelui zeul Benu este un șoim, care în zori sub formă de stârc aduce
înapoi soarele. Zeul mai era considerat că pâ nă la reînviere, îngrijește sufletul lui User sau Osiris cum l-au
grecizat vorbitorii de koine. Unul din munții sfinți din religia egiptenilor care sprijină cerul se numește Manu,
iar celă lalt Bacau. Ori „manu” în limba lor dar și emegi înseamnă soț, soție, bă rbat, însoțitor, iar noi mai zicem
și „Omu”. Câ t privește numele de Bacau, noi îl mai folosim și azi prin expresia: a-și gă si Bacă ul; însemnâ nd a
da de bucluc, adică a fi judecat pentru faptele să vâ rșite. Ori dă deai de bucluc numai în fața unei judecă ți sau a
unui judecă tor, iar dacă acesta era ceresc, atunci chiar te înghesuia ră u buclucul. Orașul Bacă u nu este prea
departe de muntele Ceahlă u. În eme-gi bini este un râ u plin cu pești, dar mitologia noastră spune că neamul
mioritic a fost zidit în zodia peștilor, iar pe cer este o constelație cu același nume!!!
Un obiect asemă nă tor acestei pă să ri sacre a fost descoperit în situl de la Gâ rla-Mare (3200 ‒ 1000 î.e.n.)
unde au fost gă site trei pă să ri stilizate cu diferite semne pe ele și cred că erau ofrande aduse unei divinită ți
cerești. Ele sunt goale în interior, iar în cavitate se aude zornă ind o pietricică . Una are pe cap un fel de moț la
fel cu a stâ rcului, pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeași tehnică
iar că tre spate sau coadă are două linii. Liniile de pe aripă sunt la fel cu cele care se vă d pe fața A a amuletei
descoperită la Mitoc.
Cocostârc în Moldova se spune la barză , iar în Banat se spune stârc la aceeași barză . Am crede, citind
aceste cuvinte că româ nii din est câ t și cei din vest sunt cam zevzeci de nu știu cum se numește pasă rea, care
potrivit tradițiilor noastre, aduce copiii abia nă scuți/plozii familiilor doritoare de a-și perpetua cinul și
neamul. Le spun de la obraz că acești româ ni sunt cu mintea acasă , însă ră u ne-a pocit limba îndră cita
Academie Româ nă cu latrinismul, slavismul, panslavismul, hungarismul, turcismul, pupincurismul și alte izme
la fel de puturoase și otră vitoare.
Tot în Moldova, la copilul mic se mai spune coca, iar numele pă să rii tocmai asta subliniază , stâ rcul
ce aduce coca într-o familie doritoare de iubire pentru neamul lui și pentru Ziditorul Ceresc. În
vechime, venirea pe lume a unui copil nu era înțeleasă ca un rezultat direct al împerecherii, fiindcă
atunci se considera factorul biologic ‒ sterilitatea sau unele boli cu implicații directe asupra fertilită ții

27
‒ numai ca un purtă tor al darului ceresc de renaștere a vieții pă mâ ntești dar și a celei cerești printr-o nouă
ființă omenească . Iar infertilitatea era privită ca o pedeapsă pentru fapte aduse împotriva zidirii de început a
Tată lui Ceresc și a Fiului Omului sau Fiul Luminii. Deci darul apariției unui copil în familie era înțeles ca o
binecuvâ ntare a Ziditorului Ceresc pentru neamul muritor, iar lumina divină pentru noua ființă era adusă de
această pasă re. De ce a fost aleasă ea și nu alta, nu pot să spun ceva concret, poate că stâ rcul a ajuns totem
matern datorită unui comportament deosebit în timpul cuibă ritului și creșterii puilor sau legat de altceva pe
care noi încă nu îl știm. Să -i descoasem pe ornitologi, poate ne luminează ei mai mult cu felul de a cuibă ri a
stâ rcului și de a-și crește puii. De ce stâ rcul și barza au ajuns totemuri ale nașterii la româ ni și numai la
româ ni, nu se poate ră spunde bazat pe niște dovezi care nu mai pot fi clintite. Dar gâ ndul mă duce la
presupunerea că oamenii își coordonau aducerea pe lume a copiilor odată cu fă tarea oilor, fiindcă aveau o
sursă de hrană sigură și consistentă , însă mai trebuie să ținem seama și de factorul termic foarte important la
copiii mici care se pișorcesc mereu și tot mereu erau uzi, care, la condițiile vitrege de atunci, iama ar fi umblat
nebuna ră u cu coasa printre cocuțe și cocuți. Ș i tot primă vara veneau la cuibă rit pe meleagurile noastre, atâ t
stâ rcul câ t și barza. În religia egipteană există o poveste care spune că stâ rcul a fost prima pasă re care a
apă rut după ce, din apele de început s-a format prima movilă de pă mâ nt. Cum ei au plecat cei mai mulți de
aici, cred că acest concept teologic a existat mult timp în cultura stră moșilor noștri, și atunci era în firescul
lucrurilor ca stâ rcul să aducă muritorilor zidirea unei noi vieți, binecuvâ ntate de Tată l Ceresc.

În primul râ nd de sus am pus de la stâ nga spre dreapta; fața B a amuletei, o bijuterie descoperită în Forum
Traiani, locul blestemat unde că petenia romană și-a glorificat cotropirea și robirea geților, iar podoaba este
dovada jafului fă cut de civilizații pră dă torii asupra stră moșilor noștri. Dar mai este și dovada materială că
geții aveau în mitologia lor povestea cocostâ rcului sau a berzei, fiindcă bijuteria seamă nă cu imaginea
decupată de mine din fața A a amuletei descoperită la Mitoc. Mai departe spre dreapta am pus o imagine
dintr-un templu egiptean cu Iaho, User și fiul lor Horus care are un cap totemic al șoimului ceresc, apoi inelul
cu scrierea hieroglifică a numelui lui Pitah. Pe această bijuterie se vede o pasă re foarte asemă nă toare cu
pasă rea din partea stâ ngă a imaginii urmă toare sus. Aceasta îl reprezintă pe Bunul Păstor, adică Iisus
Cristos, așa cum îl știau iudeo-creștinii în secolul IV al erei noastre. În partea dreaptă a capului Bunului
Pă stor este o pasă re care aduce cu cea decupată de pe fața A a amuletei, dar și cu un stâ rc sau o barză . Dar
este nă ucitor în această imagine vestimentația Bunului Pă stor, fiind identică cu a geților de pe columna lui
Traian, adică pantaloni, încă lță minte și un fel de că mașă lungă pâ nă deasupra genunchilor și nu cea purtată de
ivriți în acele vremuri formată dintr-un fel de antereu lung pâ nă la pă mâ nt, turban, barbă lungă și nas coroiat.
În râ ndul 2 am pus imagini cu Anu din religia emeșilor care se trudește la zidirea pă mâ ntului și
începe cu apele curgă toare prin care sar mulțimi de pești. Deasupra apei se vede o pasă re cu aripile
desfă cute, asemă nă toare cu cea descoperită la Mitoc. Spre dreapta am pus o imagine a lui Pitah cu cap

28
de ibis care notează ceva pe o tă bliță fiindcă el era și veghetorul sorții tuturor ființelor de pe pă mâ nt și din
ceruri, iar la atâ ta lume fă ră nume și fă ră numă r, trebuia socoată serioasă , altfel se tră ia într-o veselie și uitare
iar zidirea dintru început s-ar fi înțelenit în împietrire și nu ar mai fi fost un veșnic ciclu al nașterilor, morților
și renașterilor, adică a întrupă rilor nemă rginitului în mă rginit și a mă rginitului în nemă rginit ca putere a
distrugerii și refacerii vieții și lumilor cu chip. La început Pitah avea ca totem un stâ rc dar fiind adoptat de
că tre mare parte a triburilor de pe valea Nilului, acestea au înlocuit pasă rea migratoare cu una pe care o
vedeau mereu, ibisul. După această fotografie urmează chiar Pitah așa cum îl vedeau egiptenii foarte vechi, cu
o parte a creștetului vopsită în albastru simbolizâ nd bolta cerească iar în mâ ini ține un toiag sau caduceu care
se termină cu o cruce ankh, și pe partea de sus a acesteia este un cap de pasă re asemă nă tor cu al berzei sau al
stâ rcului. Ultima poză din râ nd, spre dreapta este Thot, după pricepuții greci, așa cum a fost Pitah asimilat
destul de repede în imperiul mijlociu prin noul nume dar cu simbolistica și atribuțiile religioase ca ale vechii
divinită ți.
În râ ndul 3 am pus o imagine cu o pasă re în zbor – Ș aue – așa cum este ea cioplită pe peretele stâ ncii de la
schitul Sfâ nta Ana din Bucegi și o barză în zbor ca să nu ne mai aburească pricepuții cu inspirațiile lor
sataniste pline de adevă ruri pe care nu le poate desluși și înțelege orice Guguță .
Cuvâ ntul Pitah poate fi înțeles prin două variante raportate la vechea limbă vorbită de neamurile
carpatine, pe care o gă sim în eme-gi. Prima variantă este bi: vorbă , a cerceta, a urmă ri + tah: înlocuitor, a
înlocui, a aduna, a înmulți, deci și scrib ceresc, sens profund care vine tocmai din calitatea divinită ții ca
veghetor a sorții muritorilor. A doua variantă a numelui ar veni de la cuvâ ntul vechi pita cu sensul de slujbă
sau demnitate, adică el era cel mai mare câ rmuitor al vă zutelor și nevă zutelor. Dar cuvâ ntul ne poate duce și
la sanscritul pitar care înseamnă chiar tată , titlu purtat și de duhul vechilor egipteni, fiind înlocuit destul de
repede de primul Thot, după scrierile grecilor care însă i-a luat toate atribuțiile. Ori egiptenii îl scriau pe Thot
sub forma Dahau-ti, iar din istorie cunoaștem pe sciții dahue care tră iau în Asia Mică în secolul IV î.e.n., sau
alții în nordul Mă rii Caspice, cuvâ ntul însemnâ nd, neamul sciților sau Legea sciților, adică o doctrină
teologică dusă din Carpați în Egipt la începuturile râ nduirii acestei civilizații. Iar dovezile istorice, lingvistice,
religioase și mitologice tocmai asta dovedesc, dar numai pentru cei care nu se lasă otră viți de fă că turile
Academiei Româ ne și a altor lepre atotștiutoare care ne fierb creierii cu fel de fel de tră snă i și inspirații
dră cești.
Dar aceste populații din Carpați nu au fost singurele în lume și nu au stat legate de munți sau de Istru ca să
se înmulțească pentru a stă pâ ni lumea cum au fă cut alții, ci s-au plimbat cam în toate direcțiile ajungâ nd și în
ținuturile Asiei Mici așa cum ne dovedește situl descoperit la Gobekli Tepe din mileniul XII î.e.n.

De la stâ nga spre dreapta sunt fotografii din situl Gobekli Tepe, pe prima se vede un lup pe stâ lpul din
centru, a doua are jos un mistreț, iar deasupra acestuia mai multe pă să ri de formă și poziție ciudată . A treia
prezintă secera divină cu care se aduna prima recoltă , dar folosită și ca sabie, obiect utilizat și de neamurile
carpatine ră mase la baștină , dar și de cei care au migrat în Egipt sau Ki-en-gi/Sumer, model ce se gă sește și pe
discul descoperit la Nebra în sud-estul Germaniei vechi din mileniul IV î.e.n. iar în capă t este pasă rea
destinului cu discul solar sau roata sorții pe aripă .

Ș i alte câ teva obiecte descoperite în acest loc ce au legă turi de netă gă duit cu plaiurile carpatine,
pentru a le dovedi ținutul de unde au plecat. În stâ nga este un cioc de pasă re, spre dreapta am pus pe

29
30
 Ș aue cum l-am descoperit pe coiful de la Peretu, județul Teleorman din secolul VII-VI î.e.n. Se mai vede un
cap cu un șarpe care se urcă spre creștet, simbolizâ nd oul mitic din care s-au nă scut toate cele vă zute și
nevă zute, iar lâ ngă el spre dreapta este oul de calcar descoperit la Lepenski Vir vechi din mileniul VIII î.e.n.
din care spun miturile că a ieșit lumea și în capă t avem oul de piatră venit din cultura geților descoperit în
comuna Corbii de Piatră din județul Argeș.

Statuetă descoperită în același loc care are pe gâ t două forme de V foarte pronunțate. Ș aue este scris pe
tă blița 1 cu trei astfel de semne, dar cu vâ rful în sus la fel cum apare și pe statueta descoperită la Câ rna ‒
Dună reni, județul Dolj, veche de prin secolul XII î.e.n. Aceasta are o corespondentă la Tă rtă ria, dar aici este
fă cută din lut și sugerează că ar fi vorba de o femeie, însă tipicul și simbolistica sunt aceleași numai că are trei
forme de V la gâ t, iar pe tă blița rotundă descoperită tot aici, simbolul lui Ș aue apare cu două forme de V, așa
cum are și statueta din situl anatolian. Spre dreapta este o șopâ rlă sau un crocodil descoperit în același sit.
Talisman descoperit la Gobekli Tepe, care are în mijloc Pomul Vieții dar numai cu trei ramuri, fiind însoțit la
stâ nga de șarpele cunoașterii cerești, iar la dreapta de Ș aue sau Ș oimul Divin. Spre dreapta acestuia este o
pasă re decupată pe contur de pe un stâ lp de piatră și cea de pe amuleta descoperită la Mitoc.
Dacă nu-i voi supă ra prea ră u pe pricepuții noștri în tot și în toate, le supun „divinei atenții” aceste imagini
uluitoare, să le ară t câ t sunt de negri în sufletele lor de lifte tră dă toare, care ne-au falsificat cu atâ ta ură istoria
și continuă chiar în fața dovezilor de netă gă duit să ne otră vească mințile cu fă că turile lor vechi de 150 de ani.

Unul din stâ lpii de la Gobekli Tepe ce are sculptat pe el un taur în avâ nt, sub el este un lup, iar mai jos apare
o pasă re presupusă a fi de că tre cei care au dezgropat lă cașul, o barză și care se aseamă nă cu cea din mileniul
XXVI descoperită în localitatea Mitoc, județul Botoșani. Taurul apare în lă cașul de cult de la Parța pus pe un
soclu, ală turi de o figurină umanoidă , statuetele fiind din ultimul pă trar al mileniului VII î.e.n. Acest simbol se
perpetuează în mitologia geților, ajungâ nd să fie imagine heraldică în prima stemă a Moldovei din secolul XIV.
Spre dreapta este un mistreț și un lup.
Situl de la Gobekli Tepe este în sudul Turciei, nu departe de granița cu Siria, a fost un lă caș de cult
de formă circulară al oamenilor din mileniul XII î.e.n.,° dar aceste comunită ți care au construit
asemenea monumente nu erau apă rute din senin, și nu s-au apucat să racii, bâ ntuiți de revelații după ce i-a
alergat vreun leu sau altă fiară turbată , să facă ei o zidire, de vrednică cinstire pentru Mâ ntuitorul ori
Salvatorul care nu i-a lă sat gustare plă cută la hă mesita lighioană . Simbolistica de pe aceste artefacte:
taurul, șarpele, șopâ rla sau crocodilul, lupul, pasă rea destinului, mistrețul, oile cum apar în alte locuri,
scorpioni, pești, le gă sim atâ t pe tăblița 1 ce face parte din tezaurul descoperit la Sinaia dar și altele, câ t
și pe unele iconițe ale geților. În lă cașul de cult din Anatolia mai apar și alte animale. Ori această
asemă nare uluitoare dintre simbolistica religioasă descoperită la Gobekli Tepe cu spiritualitatea geților
și a româ nilor arată originea ei carpatină , negă sindu-se nici urmă din ea la vechile popoare „civilizate”
grecii și romanii, iar cel „ales” avea și are alte gusturi simbolistice de care te apucă scâ rba. La fel este
situația cu vecinii din jur care ne tot spun că am venit pe locurile acestea binecuvâ ntate de Sâ ntu, aduși

31
din closetul imperiului roman sau din sudul Dună rii cum au primit revelații de la Talpa Iadului scursurile
cazare ce se țin bă știnașii plaiurilor carpatine din „vremuri imemoriale”. Aceste jigodii care pretind de cca
150 de ani că sunt adevă rații bă știnași carpatini, iar româ nii numai o mâ litură de venetici ce au nă vă lit peste
ei în secolele IX-XI, izgonindu-i din casele și avutul lor, le cer să ră spundă la fireasca întrebare. Dacă istoria ar
fi cea zumză ită de monstruoasele gunoaie, de ce numai româ nii au pă strat tradițiile culturilor ceramice de la
Cucuteni, Gumelnița, Vă dastra, Hamangia și alte zeci de locuri împreună cu simbolistica specifică , iar la ei nu
există urmă de așa ceva? Numai noi avem pe stâlpii porților, a caselor, pe cămăși și bundițe sau
pieptare, pe covoare, pe ouăle încondeiate, pe obiectele de folosință casnică din lemn și lut aceste
simboluri vechi de peste 10000 de ani, iar ei numai minciuni, lepră și jeg cu care au otră vit viața și minților
goilor. Ori poate nu au dat încă drumul la robinetul potrivit cu revelații ‒ adică minciuni gogonate, iar dacă ar
spune vedenii, ar ajunge repede la balamuc ‒ care să -i pună pe coama valului și în această direcție?
Continuitatea spirituală de peste 40 de milenii în mentalul colectiv al nostru, al stră moșilor noștri și
al acelor neștiuți stabiliți pe plaiurile mioritice prin scurgerile leaturilor și veleaturilor din care s-au zidit
neamurile arimine, nu poate fi pusă în discuție de nimeni care are bun simț și aplecare pentru adevă r,
netră ind din otrava vedeniilor și revelațiilor istorice, a internaționalismului, a demitiză rii, a globaliză rii și a
pupincurismului satanist. Sunt convins că situl de la Gobekli Tepe a fost fă cut de că tre neamurile carpatine,
care în urma ultimei glaciațiuni ce a avut loc tocmai în perioada respectivă , au fost nevoite să migreze în sud
în regiuni mai că lduroase pentru a-și salva pielea de ră suflarea plină de sulițe a crivă țului ce stă pâ nea mare
parte din Europa acelor vremuri.

2.2 Titani, giganți, atlanți

Despre mitologia greacă învă ță m de câ nd deschidem ochii, că este temelia civilizației antichită ții și dacă nu
ar fi fost ei, omenirea ar fi ră mas tot la ghioagă și praștie, adică într-o să lbă ticie sau barbarie îngrozitoare,
cum au spurcat cu mare meșteșug și nă duf ei tot ceea ce nu era grec, secole de-a râ ndul în trecutul îndepă rtat.
Dar dacă iei la socotit zicerea din aproape, atunci ai „norocul” să le aduci mare supă rare ziditorilor de lumi,
civilizații, religii și culturi, fiindcă trebuie să le pui în nas oglinda adevă rului care îi arată tare hâ zi și hoți de
„se sparie gâ ndul”.
Pentru a-i pune pe ceilalți cu botul pe labe și mintea în cui, subțirii greci de prin secolul° VII î.e.n. s-au pus
pe mare agoniseală , ticluindu-și un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizâ nd cele mai
degradante apucă turi umane ca repere de morală divină (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și
în genere crima, vanitatea, trufia, lă comia, mișelia, fă ță rnicia, nedreptatea), transformâ nd pederastia și
scâ rbavnica unealtă cu care o practicau, într-o parte importantă a religiei oficiale prin cultul falusului și al
sfâ ntului Priapus.
Poetul tragic Euripides (480-406 î.e.n.), spirit lucid al epocii în care a tră it pune în gura unui personaj din
tragedia Hyppolitos o afirmație nă ucitoare privitoare la divinită țile lor din ceruri: „°Zeii ar trebui să fie mai
înțelepți decâ t muritorii”.
Oratorul Isokrates (436-338 î.e.n.) scrie că poeții: „au istorisit asemenea povești despre zei, cum nu ar
cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; că ci ei le-au reproșat zeilor nu numai ră piri, adultere și
acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor copii, că și-ar fi
emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fă ră delegi nă scocite pe seama lor”
(Asupra schimbului de bunuri, XI, 38). Aici nu se vede nici urmă de cultură , civilizație, sau „revelație” ci numai
monstruozită ți care ar îngheța de groază orice minte să nă toasă nedată după fă că tură , fie ea și ateniană ,
spartană , tebană sau elenistică !
Dar cel care le-a fă cut de petrecanie titanilor în fața timpului, după informațiile venite de la Pausanias
(110-180), în scrierea Descrierea Greciei, este Onomacritus ce a tră it în partea a doua a secolului VI î.e.n. și
care i-ar fi băgat pentru prima dată pe aceștia în mitologia lor ca simboluri ale sălbăticiei și răului
fiindcă l-ar fi mâ ncat pe Dionysos, deși în orfism „a mâ nca” în sens metaforic însemna a se întrupa, preluâ nd o
parte din atributele celui „mâ ncat”, iar cum aceste divinită ți erau din ceață sau umbre nu se poate spune că se
mâ ncau unii pe alții așa cum erau zeii lor care fă ceau chiolhanuri de se cutremurau cerurile.
Să vedem cine erau acești zei pociți de ei ca plini de ră utate, lă comie, ură și venin° și ce fă ceau în lumea lor
și a pă mâ ntenilor pe care îi conduceau cu bici de fier și vorbe de foc.

32
 Titanii în mitologia vechilor greci sunt cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion,
Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Ei alcă tuiau prima
generație divină , de la zidirea lumii după zicerile lor, dar mult înainte câ rdului ce s-a aciuat în Olimp unde au
stabilit ei cuibarul fiorosului Zeus. Uranos era o divinitate foarte veche a grecilor care stă pâ nea Raiul dar și
zeul suprem timpuriu, fiind fiul și totodată soțul Gaiei sau Geea, poveste asemă nă toare cu Cybele și Atis din
mitologia frigienilor de neam arimin sau nord carpatin. Geea este considerată ca Ma, din care s-au nă scut toți
zeii, ea apă râ nd din haosul primordial ca prima entitate cu trup și suflet, izvodind atâ t ființele de lumină câ t și
cele trupești de pe pă mâ nt, tră să turi foarte asemă nă toare cu cele ale divinită ții Tiamat din mitologie
emeș/sumeriană pe care pricepuții greci, deși au cunoscut-o din scrierile lui Berossos și alții, nu au
menționat-o niciodată . Să ră mâ nă numai° ei cu cultura furată de pe la alții și apucă tura monstruoasă –
pederastia – moțul lumii?
În mitologia grecilor, titanii erau un grup de ființe cerești venit dintr-o altă cultură care trebuia nimicit de
fă că tura lor și astfel i-au fă cut potrivnicii zeilor olimpieni și ciuca bă tă ilor acestora. Povestea va fi reluată de
ivriți după vreo șapte secole dar drumul pe care au mers aceștia este cam același cu al grecilor. În tradiția
greacă ei erau considerați adesea iraționali și reprezentau forța oarbă a violenței primitive, poveste nă scocită
de priceputul Hesiod (secolele VIII-VII î.e.n.) fiind primul ticluitor și fă că tor de „adevă ruri grecești” cu care și-
a luminat neamul prin scrierea Teogonia, iar pe ceilalți i-a bă gat într-o beznă că de atunci nu mai știu pe unde
să -și caute curu.
Ca să le dovedesc subțirilor greci că sunt mari hoți și cei mai mari mincinoși ai antichită ții, am să le dau
spre înveninare nemă rginită , un mit din cultura emeș pe care europenii nu știu pe unde să o pună ca să nu-i
supere pâ nă la înă lbă strire, ce ne zice că Ki (poate fi citit și Gi sau Ge) a fost o zeiță a pă mâ ntului din care s-au
nă scut toate câ te cele. Acest duh al Maicii Pă mâ ntești (ki în eme-gi înseamnă pă mâ nt iar ge are sensul de
nobil, civilizator, ales) împreună cu Anu sau Tată l Ceresc, au ză mislit șapte veghetori cerești – Annunanki ‒
că rora le-a dat spre dreaptă râ nduială atâ t cele din ceruri câ t și de pe pă mâ nt. La greci, fiii familiei divine erau
numai șase, poate că fiind prinși asupra hoției și luâ nd-o la fugă să scape de pă ruială , au pierdut în alergare un
duh/zeu. În unele legende Ki și Anu au fost frate și soră , fiind copii lui Anșar (care simboliza totalitatea
lumilor cerești) și Kișar (care simboliza totalitatea lucrurilor pă mâ ntești), personifică ri anterioare ale cerului
și pă mâ ntului. Fiind fă ptura izvoditoare a lumilor nevă zute și vă zute, cel mai iscusit fiu al lor a fost Enlil, zeul
aerului. Ș i iară și îi îndemn pe hoțomani să belească bine ochii în aceste scrieri să ia aminte pentru cei fă ră de
minte și rușine, fiindcă datele din aceste ziceri le demască furtișagul. Conform legendelor, cerul și pă mâ ntul
au fost inseparabile pâ nă câ nd s-a nă scut Enlil; acesta fiind cel care a despă rțit cerul și pă mâ ntul în două . Anu
a luat cerul, iar Ki împreună cu Enlil, au luat pă mâ ntul. Ș i noi avem o povestioară mușată /frumoasă care
spune că la începuturi cerul era așa de aproape de pă mâ nt încâ t soarele umbla ziua deasupra capetelor
oamenilor iar că ldura lui, ră u îi dogorea la tă rtă cuțe. Atunci sfâ ntul Petru l-a rugat pe Dumnezeu să ridice
cerul câ t mai sus, astfel să nu mai sufere muritorii de atâ ta pâ rjol și din acele timpuri așa au ră mas
înfă ptuirile. Iar miturile emeș/sumeriene amintite mai sus, sunt scrise cu 2000 de ani înaintea celor grecești,
dar vechimea lor este mult mai mare, fiindcă emeșii câ nd au plecat din toriștea carpatină , ele erau deja
conceptualizate. Să revin la poveștile iscusiților greci care ne spun că la îndemnul mamei lor, Cronos, și-a
mutilat tată l lă sâ ndu-l fă ră bă rbă ție și astfel oprind „izvorul vechilor înnoiri” i-a luat locul, devenind stă pâ nul
universului dar mereu avea tremurici de groază fiindcă într-o proorocire aflase jupâ nul că și el va fi detronat
de propria odraslă . Cronos a avut cu soața lui Rheea copiii: Demetra, Hestia, Hera, Hades, Poseidon și Zeus.
Proclus amintește despre titanul Cronos care după scrierile lui Orfeu „ar fi condus rasa argintie, însemnâ nd
conform sensului adevă rat al cuvâ ntului, pe cei ce au dus o viață argintie, așa cum cei ce au tră it conform
minții sunt aurii”. Cronos are în mâ na stâ ngă o sabie getică . El amintește că pă rul titanilor a fost mereu negru
fiindcă ei erau mereu tineri. „Libertatea de bă trâ nețe este specifică acestui ordin, după cum spun barbarii și
Orfeu”. Povestea este cunoscută și de noi, dar nu după calapod grec, ci curat mioritic în „basmul” nostru
intitulat Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ș i pentru că iară și fac trimitere la înțelepciunea
barbarilor și Orfeu, este încă o dovadă că în vremurile de demult fiind niște să lbă tă ciuni care se țineau numai
de împreunat unii cu alții nu mai aveau timp și de gâ ndit, astfel să rmanii s-au vă zut obligați să ia strop de
lumină și înțelepciune de la cei mai isteți ca ei.
Ajungâ nd soția lui Zeus, Hera îi reproșează acestuia că este prima nă scută și ar trebui să -i arate mai
mult respect lă sâ nd destră bă lă rile pe seama muritorilor, deci îi era și soră mai mare, și tare mă doare
acest incest ajuns morală divină și fă ră de vină și prihană în apucă turile lor deocheate, cam tot așa cum

33
va apă rea mai tâ rziu la ivriți și alți pâ rliți numai de revelații îmbolnă viți!
Câ nd Zeus i-a luat tronul lui Cronos prin mișelie, frații mazilitului, titanii, i-au venit în ajutor și le-au
declarat ră zboi cetei de parveniți derbedei și uzurpatori cerești. Lupta – cunoscută la ei sub numele de
titanomahia – a durat zece ani și s-a sfâ rșit cu victoria tineretului destră bă lat care le va fi exemplu demn de
urmat vechilor greci aproape o mie de ani. Drept pedeapsă pentru că au înfruntat noua gașcă de tâ lhari
pofticioși de puteri cerești, la porunca lui Zeus titanii au fost aruncați în Tartarus după care s-au tras toate
ză voarele minciunii și nemerniciei, cră că nâ ndu-se numai el câ tu-i universul. Dar toți româ nii ar trebui să știe
că ocna unde au fost aruncați° titanii pentru veșnică temniță ‒ povestea se gă sește și în Apocalipsa iudeo-
cretină prin proorocul mincinos, șarpele cel vechi și oștirile domnului Gog din țara Magog ‒ este vechiul
centru religios de la Tă rtă ria, fiindcă așa este de câ nd lumea și pă mâ ntul; hoțul lasă totdeauna urme la locul
faptei. De martor îl aduc pe poetul latin Publius Papinius Statius (45-96), care, scriind laudativ în lucrarea
Silvae despre luptele lui Domițian cu geții, precizează că pe aceste locuri s-au luptat zeii cu titanii în locul
numit Phlegra. Numele locului de veșnică pomenire a luptelor cerești petrecute pe pă mâ nt este o transcriere
greșită a celui de Pelega, vâ rf din munții Retezat. În scrierile mitologice ale grecilor Gea mai era numită Ge, iar
romanii au scris-o și Titeia sau Vesta, dar aceasta era sora lui Ouranos, adică Cer. Ș i divinitatea sciților Hestia
cum a scris-o Herodot, apare la romani sub forma de Vesta, ca zeiță a focului sacru al casei dar și protectoarea
imperiului roman, fiind interzisă de împă ratul iudeo-cretin Teodosiu în anul 391. Ca o amintire a acelor
vremuri de demult, avem localitatea brașoveană Viștea și râ ul cu același nume ce trece prin ea, dar și Viștea
din județul Cluj care în vechime se numea Vista.
Denumirea de titani mai este purtată de câ țiva zei și semizei, ce erau descendenții direcți ai titanilor, și
trebuie să -i amintim în primul râ nd pe fiii lui Iapetus și ai Clymenei.
Dar cuvâ ntul titan în limba greacă definește numai aceste duhuri cerești întrupate, bă tute mă r de Zeus
apoi aruncate din înaltul cerului pe pă mâ nt și înghesuite în Tartaros sau undeva pe sub munții Atlas după alte
povești. Numai limba româ nă veche pă strează sensul profund al cuvâ ntului titani ca ființe fără trup, adică
numai fă pturi nebuloase sau nă luci cum am zice fă ră greș. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei
care tră iesc împreună și tană: ceață , nebuloasă , pâ clă . Ș i iară și i-am prins cu mâ ța în sac pe fudulii greci! Ca să
le fie supă rarea și mai mare, le zic de la obraz că în mitologia vedică ce nu are nici o legă tură cu vâ njoșenia lui
Hercule, Hermes sau Zeus, zeița° Danu care este fiica lui Daksha, adică Ziditorului, fiind considerată ca zeița
primordială a apelor, mai era scrisă și sub forma tanai sau tana, adică cețurile cele mari ale apelor pâ nă în
înalturile cerurilor de la începutul zidirii vă zutelor și nevă zutelor, tot așa cum Donul a fost numit Tanais de
că tre sciți, iar un îndâ rjit pe nume Tanaus plecat din nordul Istrului ar fi cucerit Egiptul în secolul XVIII î.e.n.
Să nu ne mai aburească ei cu tana/ceața grecească fiindcă ne-a ajuns pâ nă acuma de nu am fost în stare să
scoatem nasul dincolo de plă smuirile lor îndră cite și cu mare îndâ rjire meșteșugite.
Deci grecii au luat acest mit pe baza că ruia și-au constituit propria mitologie, din cultura populațiilor
carpatine în prima parte a mileniului I î.e.n. câ nd s-au chitit să -și pună și ei de o religie că o fi bună la ceva și
asta, dacă neamul mioritic o cinstea cu atâ ta pioșenie. Ca să nu se știe de unde au furat prețioasele odoare, s-
au pus mișeii pe spurcat vâ rtos la geți dar mai ales la pelasgii cu care încă tră iau împreună prin tot
Peloponezul. Însă locul hoției ne este dezvă luit de că tre poetul grec Pindar (522-443 î.e.n.) care îl amintește
pe poetul Pherenicos din Heracleea, un înaintaș de-al să u ce a lă sat scris în versuri zicerea: „Hiperboreii
locuiesc în pă rțile îndepă rtate lâ ngă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul nedeprinși la ră zboi și se trag, după
cum spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sunt stabiliți sub suflul cel rece al lui Boreas și
cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Ș i la începutul secolului V al
erei noastre se mai pă stra amintirea acestei lumi fabuloase de la nordul Istrului fiind amintită de poetul latin
Claudian ce a scris despre pasă rea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lângă Ocean
(Marea Neagră ), adică în Carpații noștri, de nu le-ar cră pa unora râ nza de ciudă și le-ar seca izvorul
revelațiilor din cauza adevă rului. Adică să ne fie clar nouă , așa cum le-a fost lor limpede minciuna; titanii din
mitologia lor erau știuți ca locuitori ai ținuturilor unde își avea baștina și neamul geților!
Basoreliefurile vechilor greci prezintă pe acești titani cu trup de bă rbat care se termină de la brâ u în jos
printr-o coadă de șarpe. Unele sculpturi ale acestora arată că aveau două cozi de șarpe.
Giganții sau Gigas, un alt grup de personaje mitologice legate tot de nă scocirile vechilor greci
erau fiii lui Uranus și ai Geei cu trupuri uriașe nă scuți din pică turile de sâ nge care că deau pe pă mâ nt,
după ce zeul Cronos i-a luat în luptă cinstită , bă rbă ția tată lui să u Uranus. Printre giganți se numă rau:

34
Alcyneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Pallas, Polybotes, Porphyrion și Thoas.
Se spunea că Geea/Gaia i-ar fi nă scut pe giganți ca să -i ră zbune pe frații lor, titanii, închiși de că tre Zeus în
Tartaros. Giganții erau sprijiniți de mama lor (alungată de Zeus din Olimp), și de aliații lor, cei trei
Hekatoncheiri. O plantă vră jită de-a zeiței Gaia îi ajuta pe giganți în lupta ce o purtau cu ceata de destră bă lați
cocoțați în Olimp care se dorea noua cetate a cerurilor. Aflâ nd de aceasta Zeus interzice copiilor titanilor
Hyperion și Theia, Eos (aurora), Selena (luna), și Helios (Ielios – soarele) să apară înaintea° termină rii luptei,
adică era un întuneric cumplit și numai ochii dedați cu întunericul și mișelia puteau să se descurce.
Deși de origine divină , giganții erau totuși muritori și puteau fi omorâ ți, dar numai de că tre un zeu și un
muritor în același timp, motiv pentru care zeii, în gigantomahie (lupta dintre olimpieni și giganți), au chemat
în ajutor pe Dionysos și mai ales pe° Heracles a că rui mamă era muritoare (povestea este preluată de ivriți în
Apocalipsa lui Ioan sau inclusă de iudeo-creștinii greci?), ambii fiind fiii lui Zeus. Nefericiții titani au cam
dispă rut pentru că ei nu puteau tră i pe pă mâ nt după vrerea și stă pâ nirea lui Zeus dar unii au avut ceva feciori
numiți giganți care să lă șluiau printre oameni. Aceștia ca fii ce nu și-au uitat pă rinții nimiciți de vâ njosul Zeus,
au atacat cerul, aruncâ nd cu stâ nci și cu trunchiuri de copaci fiind însă pră pă diți pentru vecie de că tre zeii
olimpieni. Dacă luă m la socotit din aproape, sub aspect lingvistic numele fiilor titanilor – giganții –
descoperim că este un cuvâ nt compus ce provine din limba vorbită de geți, pelasgi și celelalte seminții
arimine prin mileniile II-I î.e.n.
În mitologia egipteană se spune că neamul lor plecat de undeva din nord, a ajuns în valea lui Hapy datorită
priceperii și înțelepciunii pă storului ceresc Anti care i-a că lă uzit că tre acest ținut binecuvâ ntat de Ziditor. Iar
cuvâ ntul gig înseamnă frumos, civilizator, nobil, de neam ales, adică tot un neam plin de sclipici la minte pe
care Creatorul i-a izvodit și iubit ca un pă rinte. Ș i ne mai spun vechii greci, că , titanul Iapet ca fiu al Tată lui
Ceresc și Mamei Pă mâ ntești a avut la râ ndul lui patru fii: Atlas, Cronos, Prometeu și Epimetheus. El a fost
învins de Zeus și pră vă lit în Tartar. Odrasla Prometeu este nu numai ziditorul și pă rintele ocrotitor al
neamului omenesc după zicerea lor, dar el le-a dat toate cunoștințele necesare cum să poată tră i mai ușor,
aducâ ndu-le chiar focul sacru din cer ca să -și poată pregă ti hrana. Tot el le-a dat scrierea, adică atunci câ nd
grecii și-au ticluit aceste ziceri, la nord de Istru se scria în draci iar siturile de la Tă rtă ria, Turdaș, Gorban,
Lepenski Vir, Vinča, Koranovo și altele confirmă din plin aceste resturi de istorie arimină descoperite în
cinstitele hoții din miturile grecești.
Nemuțul nostru pripă șit în Ki-en-gi din vremi uitate, prin nă ravul scrisului, a lă sat ca moștenire urmașilor
lor și nu ivriților, ceva scrieri cu miturile, legendele și credințele lor.
Ne zic niște tă blițe de lut de pe la mijlocul mileniului III î.e.n. că după zidirea lumii, Creatorul An și-a trimis
pe pă mâ nt unul dintre cei 7 veghetori și judecă tori cerești, împreună cu ființele cerești ‒ îngerii ‒ să îndrume
la cele firești pe fiii Omului, după Legea Adevă rului și Dreptă ții, dar mai ales în credința față de Ziditorul lumii.
Dar vă zâ nd îngerii că fiicele oamenilor sunt foc de frumoase, au început să le scapere privirile după ele. Ș i așa
luați de iele și de ele la pră jit cu foc dogorit, să racii nedați la cele lumești au că zut în pă cat cu strică cioasele
fiice ale oamenilor. Că petenia lor Martu sau Marța/Marta s-a ținut el ce s-a ținut tare și nededat la cele
lumești, dar potopindu-l focul inimii s-a dus să geată la mama sa divină și i-a cerut sfat să nu ajungă în mare
pă cat. „În cetatea mea am prieteni, iar ei și-au luat soții. Am însoțitori dar și aceștia și-au luat soții. În cetatea
mea, potrivnic prietenilor mei, numai eu nu mi-am luat soție. Eu nu am soție, eu nu am copii.” Maica
Stră lucitoare îl întreabă pe înfierbâ ntat dacă și muritoarea, fiica marelui preot din Ninab îi „înțelege privirea
sa”, adică are și ea mare jă ratec la că lcâ ie. Ne zice legenda că din că să toria fiilor cerului cu fiicele oamenilor, s-
a născut un neam aparte de oameni, mai înalt decâ t cel care tră ia atunci pe pă mâ nt, adică urieși dar și
mai isteț. Deci povestea nu este grecească fiind scrisă cu cel puțin 2000 de ani înaintea Teogoniei lui Hesiod,
și chiar apariția giganților este diferită față de mitologia grecilor, dar nu este nici vedenie sau revelație ivrită
așa cum s-au cră că nat ei cu minciuna de 1600 de ani! Însă aflâ nd Ziditorul de această strică ciune, s-a supă rat
foc pe odraslele cerești pe care le-a pus la popreală și cazne grele iar pe pă mâ nteni a hotă râ t să -i dea pradă
unui potop nemaivă zut. După potolirea urgiei au scă pat după unele legende numai acești urieși. Iar numele
neamului de urieși este amintit indirect în Geneza „6,4: În vremea aceea s-au ivit pe pă mâ nt uriași, mai cu
seamă de câ nd fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii:
aceștia sunt vestiții viteji din vechime care au fost oameni cu nume”. Dar această povestioară nu putea
avea ră dă cinile decâ t în baștina carpatină de unde au plecat emeșii, iar cei care au ră mas la vatră , adică
româ nii de azi încă mai pă strează mitul în zicerea despre urieși care nu sunt chiar atâ t de ră i pe câ t i-au fă cut
grecii și cinul lor de eleniști.

35
 Ca să ne dezmeticim cum vine hoția, am să vin cu o zicere din Cartea Jubileelor, unde la 7, 21-22 sunt
menționate trei categorii de oameni foarte mari: Uriașii, Naphil și Elio. În irlandeză , adică vechea pelasgă ,
cuvâ ntul nifl are sensul de ceață sau întunecat, ascuns vederii, iar Zeus la greci mai era cunoscut ca
Nefelegeretes (nefele + gerite: albite, înmulțite) care înseamnă „Cel care adună norii” și nu trebuie o explicație
mai bună . În limba româ nă cuvâ ntul nefele înseamnă partea de pe burtă a unei blă ni de vulpe cu care se
că ptușeau că ciulile sau hainele din blană pe dină untru, fiind partea nevă zută . Mai avem tot în româ na veche
cuvâ ntul nefle cu sensul de valoare mică , fă ră importanță , deci Nafilii erau nevă zuții, ascunșii, sau întunecații
și cei care fac ră u.
În limba greacă nephele, înseamnă nor, sau o nă lucă fă cută de Zeus pentru a o substitui pe Hera de care se
îndră gostise regele lapit Ixion. Din această legă tură s-au nă scut Centaurii, printre care și Getos, strămoșul
neamului get după mintea grecilor. În textul grec al Vechiului și Noului Legământ cuvâ ntul „uriași” este scris
prin „titani” sau „giganți”.
În Cartea lui Eno, varianta etiopiană , scrie că îngerii veghetori s-au împreunat cu fetele oamenilor și au
nă scut uriașii. Dar povestea nu vine din Tora pentru că în Facerea la 6,1-6 avem zicerea „Câ nd au început
oamenii să se înmulțească pe fața pă mâ ntului și li s-au nă scut fete, fiii lui Dumnezeu au vă zut că fetele
oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales. Atunci Domnul a
zis: «Duhul Meu nu va ră mâ ne pururea în om, că ci și omul nu este decâ t carne pă că toasă : totuși zilele lui vor fi
de 120 de ani». Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar după ce s-au împreunat ° fiii lui
Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au nă scut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu
nume. Domnul a vă zut că ră utatea omului era mare pe pă mâ nt, și că toate întocmirile gâ ndurilor din inima lui
erau îndreptate în fiecare zi numai spre ră u. I-a pă rut ră u Domnului că a fă cut pe om pe pă mâ nt, și s-a mâ hnit
în inima Lui.” Oricâ t ne-am trudi să că ută m în Tora sau Talmud să -i gă sim pe „fiii lui Dumnezeu” nu vom da
nicicum de ei, ci vom gă si numai pe Satana și tot tineretul dră cesc cum este în Iov la 2,1, Judecători la 13, 17 și
Samuel Cartea I, la 18, 10! Vedem că termenii folosiți de ivriți atunci când i-a pălit rău damblaua
revelațiilor, sunt cuvinte grecești, sau ajunse în limba greacă din alte limbi cum se poate dovedi cu mare
ușurință , ei numind pe acești uriași viteji care au un nume, ori Herodot spunea despre neamul get că este cel
mai viteaz și mai cinstit dintre toate celelalte inclusiv cel grec pentru că ivriții în acele vremuri nu erau decâ t
un trib de să lbă tă ciuni pe care istoria încă nu-l cunoștea.
Ca să -i află m pe acești uriași din vechime ce erau „oameni cu nume” după cum zice Făcă-Tora, vom că uta
tot în scrierile din vechime dar nu în cele ivrite care toate sunt numai fă că turi îndră cite, sau cele ale grecilor
mari meseriași în falsuri, ci în istoria adevă rată scă pate de la Marea falsificare a Militia Cristi ce a început
prigoana împotriva adevă rului odată cu impunerea iudeo-creștinismului în anul 381 ca religie oficială în
imperiul roman de că tre împă ratul hispanic Teodosiu.
Împă ratul roman Octavianus Augustus face o expediție împotriva geților în anul 9 al erei noastre pe care îi
învinge cucerind partea de vest a ță rii numită Pananeo după tă blițe sau Panonia după scriptele romane, iar
evenimentul este cinstit cu mare pompă în capitala imperială printr-un templu dedicat lui Marte ca zeu al
ră zboiului ce a fost ridicat în Forumul lui din Roma. Ovidiu în Fastele scrie despre monument urmă toarele:
„Mă reț este monumentul, mă reață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.” Asta spune
istoria adevă rată și nu cea revelată din tușină tura pistilului lui Avraam sau din bă rbă ția grecului Hercules din
care a țâ șnit nă valnic tot neamul omenesc!
Mai vin cu o zicere tot de la romani unde poetul Marțial, îl numește pe Domițian, câ nd purta ră zboaie cu
geții pe la anii 86 „învingător al giganților” iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împă rat că a
obținut un „triumf asupra giganților”. Mult întuneric ați mai bă gat în capul bietului româ n de nu mai este în
stare să -și recunoască adevă rata istorie și spiritualitate stră moșească . Cum să vă vină vouă pe gust aceste
ziceri care distrug ca un pâ rjol toate fă că turile puse la cale împotriva neamului get de mai bine de 2500 de
ani, de la care ați furat și v-ați îmbogă țit! Nu se putea ca Europa să cunoască adevă ratul Neam Scoborâ tor din
Zei pentru că el nu se pupa cu Talpa Iadului și nu se ținea tot într-o hâ rjoană cu Satana și nici nu venea din
faimoasa antichitate greacă !
Claudian a fost un poet roman de origine greacă nă scut în Alexandria. În anul 395 ajunge la Roma
și intră în grațiile împă ratului Honorius și a șefului armatei Stilicon pentru care scrie mai multe
panegirice și satire împotriva celor neascultă tori sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello
gothico dar și alte că rticele. În scrierea în care îi laudă pe romani că i-au învins pe goți și geți în luptele
din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel neam scoborâ tor din zei aciuat în jurul
Carpaților pe care toată antichitatea de pâ nă la acele vremuri așa îl știa. Încă mai era ceva adevă r în

36
memoria colectivă a locuitorilor din imperiul roman, dar Militia Cristi – fioroasa poliție politică a iudeo-
creștinismului – a lucrat cu mare îndâ rjire, reușind să falsifice toată istoria acestui Neam Scoborâ tor din Zei și
să -l scoată în afara timpurilor cunoscute. Unul dintre cei șase titani după zicerile grecilor a fost Iapet, pe care
meșterii ivriți în revelații l-au fă cut Iafet, și scriu acești plă smuitori în Facerea pentru ortodocși la 10, 2 că fiii
acestuia au fost Gomer, Magog, Tiras, Meșec sau Maș, Madai, Iavan, Tubal. Dar în textele care explică numai pe
înțelesul lor, Tora și Talmudul, scriu că Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția!
Adică pretinsele revelații mozaice sunt numai falsuri și hoții la drumul mare, apă rate timp de peste 1600 de
ani de greci și șă rpă ria de la Vatican cu sabia și mare pâ rjol împotriva celor care puneau întrebă ri prea
iscoditoare, istețe și bă gă rețe!
Numele acestui neam de viteji amintit mai sus în scrierile mozaice este geți (ge: nobil, ales + ti: neam, clan),
taman cum îi scrie poetul latin Ovidiu în Pontice II, 9 Lui Cotys, pe la anii 15 câ nd se afla mazilit° la Tomis. O
mă rturisesc iară și ei obră znicindu-se că ce au furat este tot revelat, recunoscâ nd că acești uriași sunt fiii lui
Enoh, sau Enac cum scriu în Numeri 13, 33 despre neamul nostru din Palestina: „Acolo am vă zut noi uriași, pe
fiii lui Enac, din neamul uriașilor; și° nouă ° ni se pă rea că ° suntem față de ei ca niște lă custe și tot așa° le
pă ream și noi lor”. O altă dovadă o gă sim în Deuteronum 2, 10-11: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare,
mult la numă r și înalt ca fiii lui Enac. Ș i aceștia se socotesc printre Refaimi ca fiii lui Enac”, ori munții Carpați
mai erau cunoscuți în antichitatea secolelor III î.e.n-VI e.n. ca munții Rifa. Mă rturisirea o mai gă sim în Facerea
la 15, 20 unde ni se spune că Elohim le-a juruit ivriților tot Canaanul unde locuia și refaimii. Dacă îndepă rtă m
terminația imi care arată pluralul, avem numele tribului Refa după scrisorelele lor. Amintirea acestui neam
carpatin o gă sim în numele localită ții Rafa din județul Vrancea, la poale de Carpați sau Rifa și în numele
orașului Rafah din sudul fâ șiei Gaza de astă zi, acolo unde locuiau acești refaimi ca urmași ai vechilor giganți
arimini oploșiți prin acele locuri!!! Numeroase izvoare latine spun că împă rații romani Augustus, Domițian și
Honorius i-au învins pe giganți, purtâ nd ră zboaie crâ ncene cu geții din nordul Istrului și Panonia, deci numai
geții erau cunoscuți în antichitate ca venind din neamul titanilor sau giganților. Aducerea lor pe lume ca
„Neam Scoborâtor din Zei” adică din îngerii pă zitori și veghetorii Tată lui Ceresc s-a fă cut la începutul lunii
martie, după cum putem deduce din datele venite din unele izvoare antice.
Urmele acestor giganți chiar există pe plaiurile mioritice deși ele sunt ascunse de arheologii româ ni. În
curbura Carpaților, în munții Bucegi și alte locuri ale Româ niei, au fost scoase la lumina zilei° prin să pă turi,
mai multe schelete de oameni care arată că aveau° o înă lțime cam de 2,4 m și chiar mai mult după mă rturiile
celor care au participat la să pă turi, unele schelete erau dublul înă lțimii unui om, însă toate descoperirile au
fost învă luite într-o ciudată conspirație și numai câ teva persoane au avut curajul să vorbească despre ele și să
prezinte fotografii pentru că , oficial, ei nu există . Ascunderea rămășițelor de schelete ale populației
gigantice care a trăit cândva pe teritoriile României, este încă o dovadă a uneltitorilor hicleniți care se țes
și se tot țes în jurul istoriei și culturii noastre să nu o cunoaștem deloc pentru că alții se fă lesc cu ea de
aproape 2000 de ani și ră u le-ar veni la sfâ rlă să o încaseze cu ghioaga pentru nelegiuita hoție și minciună .
Româ nii au o legendă a jidovilor (urieșilor, fă ră a exista vreo legă tură cu jidovii cazari) care spune că în
vremurile de demult, aici locuiau două rase de oameni; una mai mică de înă lțime cam de 1,60 m, cu pielea
albă , pă rul castaniu închis sau negru, fața ovală , nasul drept și sprâ ncenele lungi și arcuite. Cea de-a doua rasă
era foarte înaltă trecâ nd de 2 m,° pielea albă , ochi albaștri sau verzi, pă rul blond sau roșcat, ondulat fiind
foarte blâ nzi. Ei au adus întreaga înțelepciune cerească vechilor româ ni, dar fiind uneori necă jiți de ceilalți
oameni, o parte dintre ei au plecat că tre soare-ră sare, iar cei ră mași s-au amestecat cu cealaltă rasă , rezultâ nd
o populație nouă .
Atlas este unul dintre titanii din generația a doua fiind fiul lui Iapetus și al Clymenei/Themis și frate cu
Epimetheus, Menoetius și cu Prometeu. Că să torindu-se cu Pleione, fiica lui Oceanos (Marea Neagră ), au avut
împreună șapte fete numite Pleiade: Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione, Alcione. În alte mituri
se spune că ar fi fost că să torit și cu Calipso cu care ar fi avut un flă că u pe nume Auson sau după altele ar fi fost
și Latin ca urmaș al acestui cuplu ceresc. Odraslele lui Atlas, au mai fost numite în mitologia grecilor, atlanți
iar fetele atlantide.
Despre nașterea lui Atlas, legendele grecilor spun că titanul Iapetus a luat de nevastă pe Clymene
fiica titanului Oceanos, și a avut de la ea un bă iat curajos și cu inimă mare pe care l-au numit Atlas,
după care a mai adus pe lume pe gloriosul Menoetius, inteligentul plin de șiretlicuri Prometeu, și
înțeleptul Epimetheus. Unii lingviști moderni au încercat să descopere ră dă cina numelui Atlas în indo-
europeană , nă scocire atâ t de dragă culturii europene dar nu au reușit să ajungă la fundul înțelepciunii.
Am să -i ajut eu să priceapă adevă rul acolo unde minciuna este de nepă truns iar falsul a ajuns sacrali-

37
tate. Fiindcă titanii și-au avut obâ rșia în ținutul de la nordul Istrului, și numele eroului trebuie că utat în limba
acestui neam încă inexistent în istoria și cultura Europei. Avem în eme-gi cuvâ ntul ad/at cu sensul de tată ,
stră moș, cer, câ ntec și laz în româ na veche care înseamnă teren despă durit recent pentru a-l folosi ca pă șune
sau pentru agricultură ; câ mp cultivat sau acoperit cu iarbă ; cură tură , pă mâ nt desțelenit dar și las: alb. Sensul
cuvâ ntului Atlas, ar fi tată l luminos sau scoborâ tor din cer, adică un fel de Tată Ceresc dar foarte vechi, așa
cum erau toți titanii; sau altă variantă semantică ari fi Ț ara Sfâ ntă . Trebuie să precizez că actualul teritoriu al
Româ niei pâ nă pe la anii 1870 era acoperit în proporție de peste 75% cu pă duri, iar româ nii în vremurile de
bejenie pentru a se feri de pră dă tori, își fă ceau în mijlocul codrului mici poieni ‒ cură turi, laze ‒ unde își
întemeiau așeză rile ferite de ochii curioșilor.
Fiind Atlas fiu de titan și la râ ndul lui titan, Zeus l-a pedepsit să poarte veșnic pe umeri bolta cerească iar
tă râ mul lui unde se chinuia atâ t de amarnic era undeva în nord, avâ ndu-l ca tovară ș de suferință pe Prometeu,
fratele să u. Dar asta este după pana celor îndră ciți care au pornit ca un tă vă lug să falsifice tot ce nu era grec,
alții mai liniștiți la cuget și tot dintre a-i lor ne zic unele mituri diferite pe care trebuie să le analiză m ca să
înțelegem pe unde și-a priponit Dracu nă ravul tică los.

Atlas sprijinind pă mâ ntul, așa cum a vrut îndră citul Zeus, iar imaginea din dreapta îl prezintă pe titan cu
pă mâ ntul pe umă r, în spate stâ nd ridicat în coadă un șarpe, simbol totemic apă rut foarte des pe tă blițele de
plumb iar în fața lui vulturul cum îi sfâ șie ficatul lui Prometeu. Atâ t Titanul Atlas, câ t și Pelasgul Prometeu
au fruntea înfă șurată cu bentița specifică neamului arimasp, adică a celor scoborâ ți din Anu, Gog, Sâ ntu sau
Senta cum se vede la Ș inca Veche.

Ipotetica cetate sau ținut Atlantida din fotografiile de mai sus nu are nici o legă tură cu legenda titanului
Atlas, rege pe un tâ râ m uriaș, la nordul Istrului și nu în nord-vestul Africii sau aiurea!
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX ne prezintă o legendă a lui Atlas
astfel: „După moartea lui Hyperion ‒ se povestește ‒ fiii lui Uranos și-au împă rțit între ei domnia. Cei
mai vestiți au fost Atlas și Cronos, Atlas a primit domnia de lâ ngă Ocean, iar oamenilor de pe acele
meleaguri li s-a spus atlanți. Atlas și-a dat numele său și celui mai înalt munte din țara sa. Se mai
spune despre el că ar fi cunoscut cu deamă nuntul legile mișcă rilor cerești, împă rtă șind oamenilor și
teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii să i pă mâ ntul. Ș i, în această formă
închipuită , în care mitologia ne înfă țișează reprezentarea globului ceresc, Atlas avea mai mulți fii,
dintre care unul, Hesperos, se deosebea prin evlavia lui, prin simță mâ ntul de dreptate față de supuși și prin
acela al omeniei. Câ ndva Hesperos ‒ urcâ ndu-se pe vâ rful muntelui Atlas, ca să observe astrele ‒ ar fi
fost ră pit de furtuni dezlă nțuite pe neașteptate și a dispă rut de pe fața pă mâ ntului. Poporul hotă râ nd să i
se dea cinstire vrednice de un zeu, i-a fost dă ruit celui mai stră lucitor astru de pe cer numele să u…
Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult ‒ pare-se ‒
pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagă nul zeilor este țara lor… Atlas avu
șapte fiice, că rora ‒ după numele lui ‒ li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost așezate pe cer
și au primit numele de Pleiade.” Trebuie să ară t că povestea cuviosului Hesperos aduce destul de bine
cu povestea ridică rii la ceruri a lui Eno al nostru din scrierea Calea/Legea Adevărului și Dreptății. În
aceeași lucrare în Cartea II, XLIII, Diodor ne lă murește unde este acest Ocean, ță rm pentru începutul

38
stă pâ nirii lui Atlas, scriind despre sciții pă stori care își întindeau țara din sudul munților Caucaz pâ nă în
nordul lor: „ajungâ nd pâ nă la Ocean (adică Marea Neagră pentru că sciții nu au fost niciodată în Europa de
vest cum ne ză pă cesc niște lepre de ceva vreme, ci numai la est de Nistru) și lacul Maiotis (Marea de Azov),
au mai ocupat și restul teritoriului pâ nă la fluviul Tanais/Don (se varsă în Marea de Azov).” Informațiile
venite de la Diodor trebuie câ ntă rite, dar nu cu câ ntarul strâ mb și mincinos, ci coroborate cu alte izvoare
istorice pentru a desluși adevă rul din mâ lul otră vitor al falsului. Ne spune despre ținuturile de miază-
noapte ale Asiei care își avea în antichitate granița geografică pe Don, iar poporul vecin acestor hiperboreeni
că tre ră să rit erau sciții, ori istoria spune că la est de Don/Tanais erau stă pâ ni sciții, iar la vest de acest fluviu
stă pâ neau geții sau hiperboreeni cum apar în alte izvoare. Folosirea cuvâ ntului „ocean” și numele celților i-a
fă cut pe mulți istorici să pună ținutul undeva prin insulele britanice sau Irlanda ori chiar mai aiurea numai
unde îi era locul în antichitate nu! Plă smuitorul de „biblioteci istorice” scrie că neamul sciților stă pâ nea pâ nă
la lacul Maiotis care știe orice om cu mintea acasă că este Marea de Azov, acea parte din Marea Neagră
despă rțită spre est de strâ mtoarea Kerci. Iar neamul celților amintit de Diodor ce și-a ticluit plă smuire prin
anii 40 î.e.n. este confirmat de tă blița de plumb 46 descoperită la Sinaia care ne povestește cum mato Orilieo
l-a penit ră u pe galul Monsiro Dimpo după ce i-a cucerit cetatea fă cută din trunchiuri de copac. Deci galii
numiți de Diodor și alții ca el „celți” erau undeva prin sudul Moldovei între Siret și Nistru, pentru că vajnicul
get spune că a dat bă rci oștenilor să i pentru a trece înapoi fiindcă apele s-au umflat ră u datorită dezghețului.
Strabon în Geografia, 1, 2 spune cum s-a născocit falsul: „Cei de pe atunci (de pe vremea lui Homer)
socoteau Marea Pontului un al doilea Ocean și erau de pă rere că oamenii care veneau în coră bii pâ nă acolo
că lă toreau tot atâ t de departe ca și cei care depă șeau Coloanele lui Heracles. Că ci dintre mă rile cunoscute azi,
Pontul Euxin era socotită cea mai mare și de aceea îi dă deau numele de «pont» (adâ nc) ‒ tot așa cum îi ziceau
lui Homer «poetul». Poate și din această cauză a mutat Homer întâmplările din Pont, socotind că lumea ‒
din pricina prejudecă ților ‒ va primi mai ușor aceasta…”
Vâ ntul Boreas amintit de Diodor dar și alți greci care au scris despre sciți sau geți, toți au precizat că bate
în estul Europei în ținuturile locuite de aceste popoare. Din cele ară tate este dovedit că regatul lui Atlas, era
undeva la nordul și vestul Mă rii Negre, iar în sud se învecina cu Tracia cum precizează Platon în scrierea
Republica, adică teritoriul vechii Geții sau actualul teritoriu al Româ niei, pă rți din vestul și sud-vestul
Ucrainei, Ungaria, ță rile care au fă cut parte din fosta Iugoslavie și Bulgaria. Din aceste ținuturi înnegurate de
uitare și ră utatea oamenilor, s-au bulucit că tre miază -zi roiuri de urdii zburdalnice și pră dalnice iar ispră vile
lor se gă sesc în mulțimi de legende pă strate în scrierile anticilor.
Herodot scrie în Istorii pă strâ nd caracterul falsificator al lucră rii, că muntele Atlas despre care vorbesc
vechile mituri este în vestul Africii, ca să ne îmbâ rlige așa cum a fă cut-o spunâ nd că la nord de Istru era un
pă mâ nt pustiu unde tră iau numai albinele și scumpii lor trâ ntori! Dar aceste afirmații poate că au fost trecute
în lucrare de că tre un copist iudeo-creștin cu mult venin iahvist în gușă pentru a șterge orice urmă a geților
din istoria antică .
Philon din Biblos (64-141), fenician ce a scris Istorii feniciene ne lasă de mă rturie despre alte fapte
petrecute tot în acest ținut miraculos, care a ajuns pâ nă la noi datorită Praeparatio evanghelica (I.9)
scrisă de Eusebiu din Cezareea. „Ș i Cronos ‒ Amon ‒ mergâ nd în ținutul dinspre miază zi, a dat
întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul să u. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima
oară de cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios,
după porunca zeului Taaut”. Să ne dumirim după mintea noastră dar spă lâ nd de mizeria minciunilor
grecești aceste informații; în împă ră ția lui Atlas era o civilizație uluitoare, câ nd neamul îndră ciților
falsificatori încă nu scosese nasul în istorie. Ș i tot din acest ținut fabulos, a plecat că tre sud, ajungâ nd în
Egipt unde și-a așezat împă ră ția, Cronos, fratele lui Atlas. Iar aceste fapte demne de ținut minte chiar
pentru Ziditorul lumii au fost trecute la ră bojul timpului de că tre cei șapte cabiri, fiii lui Sedek,
înaintea lui Hesiod cu vreo două zeci de secole! Câ nd ei s-au spă lat la ochi de propriile urdori și vă zâ nd că
lumea este aranjată la rosturile ei, lor ră mâ nâ ndu-le doar un umil colțișor întunecat, atunci numai ce i-a
nă pă dit damblaua invidiei deșarte și s-au apucat să falsifice istoria și mitologia celorlalți, că ță râ ndu-se
ca nebunii drept singurul moț al neamului omenesc, punâ ndu-și falusul lui Hercules simbol religios în
mâ rșava lor religie. Textul care sigur pă strează informații foarte vechi în conținutul să u, spune că Thot
‒ Taaut a mers în ținuturile dinspre miază zi pe care le-a primit ca regat al să u. Ori nu putea merge spre
miază zi decâ t dacă venea din nord adică dinspre miază noapte. Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt
spuneau că au purces spre apus și nu miază zi. Despre cei șapte cabiri voi spune numai că ei erau parte
componentă a religiei geților, fiind cinstiți cu mare pompă chiar de că tre greci la anul 492 î.e.n. în ve-

39
chea cetate Andania din Megara după ce și-au încordat bă rbă tește mușchii împotriva perșilor.
Iudeul Josephus Flavius, tră itor în secolul I al erei noastre, în lucrarea Antichități iudaice, Cartea I, capitolul
VI, pagina 40, ne transmite date uluitoare despre originea neamului get, dar așa cum era cunoscută atunci de
că tre toată antichitatea inclusiv cea greacă ! „Fiii lui Noe au avut la râ ndul lor feciori care le-au cinstit
memoria, numele pă rinților fiind date popoarelor oriunde pă mâ nturile le revenea lor. Lui Iafet i s-au născut
șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocâ rmuirea lor începea de la munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia pâ nă
la fluvius Tanais (Don), iar în Europa pâ nă în Gadira (Cadiz). Întrucâ t aceste ținuturi ocupate de ei nu mai
fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei că rora grecii le zic acum
galateni, s-au numit câ ndva gomarieni, fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de
magogieni de la colonia întemeiată de Magog…” Textul continuă cu înșirarea celorlați fii și ținuturile care le
ocupau atunci. Trebuie să ară t că îndră citul ivrit J. Flavius nu vrea să ne spună cine erau „sciții” lui Magog și
urmașii lui „magogienii” dar pentru cinul lui întunecat de venin și ură împotriva geților, scriu ei în Midrașim
că Magog este Gitia, iar „sciții magogieni” sunt în fapt geții. Ș i mai am a-i bate obrazul plă smuitorului de
„antichită ți iudaice” că a luat legenda lui Iapet de la greci cu cele șapte fete și l-a fă cut Iafet cu șapte bă ieți
moțați ce au fost primii locuitori ai pă rții de sud a Europei, din estul Mă rii Caspice pâ nă în Iberia.
Pe acest vast teritoriu al formării primei culturi europene, în centrul lui era, după scrierile grecilor
împărăția lui Atlas iar după cea a ivritului J. Flavius, împărăția Gitia, despre care româ nii nu știu nici câ t
negru sub unghie fiindcă altora le-a revenit „meritul” de a se cră că na ziditorii neamurilor Europei și înțelepții
culturii europene! Mai vin cu precizarea că Iapet era un rege arimin din Tracia adică așa cum spunea și latinul
Ovidiu despre neamul nostru stră bun că era Scoborâ tor din Zei, fiind primul neam de oameni pe pă mâ nt iar
Geția, ră dă cina neamului omenesc. Ne mai luminează J. Flavius că cei din nordul Istrului ‒ adică geții ‒ pe care
îi numește „sciți”, erau urmași ai lui Magog. Iar ce scrie el, confirmă pe deplin informațiile din Apocriful
Genezei manuscris descoperit la Qumran în anul 1948 și care demască drept mincinoase „revelațiile”
neamului ivrit puse în Tora și Talmud ca să se știe că nu toți româ nii au dată gura numai pentru a înghiți
fă că turile ivriților și grecilor.
Aceeași realitate istorică menționată de Diodor din Sicilia, Philon din Biblos și J. Flavius, ne-o transmite și
poetul latin Horațiu (65 î.e.n.-8 e.n.) care, într-una din Epistolele sale că tre protectorul Mecena scrie: „Eu care
sunt nă scut din pă rinți să raci, și pe care tu Mecena îl onorezi cu iubirea ta, eu nu voi muri. Peste puțin timp…
eu voi vedea ță rmurile Bosporului și ca o pasă re frumos câ ntă toare voi zbura peste deșerturile cele nisipoase
ale getulilor și prin câ mpiile hiperboreenilor. Pe mine mă vor cunoaște locuitorii din Cholchis și dacii, care se
prefac că nu se tem de armele noastre, precum și gelonii de la marginile Europei; pe mine mă vor învă ța iberii
cei isteți și cei care beau apă din Rhodan”. Vedem că iubitul poet, după moarte vrea să ră mâ nă veșnic în
amintirea neamurilor sale cum sunt menționate de autorii ară tați mai înainte în secolul I î.e.n. și I al erei
noastre, adică numai neamuri scoborâ toare din titanul Iapet care era neamul scoborâ tor din ceruri. Dacă era
obraz subțire și educație aleasă ar fi zburat pă să roiul în lumea grecilor ce se țineau numai cu nasul pe sus, dar
i-a amintit pe cei de-o mamă cu el, adică aceste popoare se înrudeau înainte de ocuparea lor de că tre romani,
iar faptul era cunoscut de toată lumea la mijlocul secolului I al erei noastre.
Scriitorul Pseudo-Apollodor (secolul II î.e.n.), în lucrarea Biblioteca, (II,II.5,11 și 119,120), scrie că
„muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră . Nu există nici un motiv
pentru a face o legă tură pentru a că uta Muntele Atlas în Atlantida”. Nu vă d cum ar mai trebui să dovedesc
adevă rul despre „regatul lui Atlas” și „muntele Atlas” decâ t cum este scris în acest citat!
Să lă murim cu ceva ziceri venite tot de la ei și ținutul hiperboreenilor pe care atâ t unii greci câ t și toți
romanii îl știau că este țara neîmblâ nziților geți. Poetul grec Pindar, care a tră it în secolul VI î.e.n. spune că
hiperboreii erau locuitorii de pe țărmurile Istrului și după ce au ridicat° Troia împreună cu Eac și Apollo,
acesta s-a întors în patria sa. Cu ceva secole mai tâ rziu, cappadocianul° Strabon (63 î.e.n.-21 e.n.) scrie în
lucrarea Geografia la XI,6,2 că : „Cei dintâ i care au descris diferite pă rți ale lumii spun că hiperboreii locuiau
deasupra Pontului Euxin, a Istrului și a Adriei”, adică taman ce a scris și „priceputul” Josephus Flavius
despre țara Magog, adică Dio Geția, dar așa, numai după ureche ivrită .
Valerius Flaccus (45-90 e.n.) în poemul Argonautice, lasă mă rturie despre vizita argonauților în
ținutul hiperboreenilor (geților) precizâ nd că pe porțile stră lucitului templu din cetatea lui Aetes era
scris: „cum mai întâi regele Sesostris, a dus războaie împotriva geților”. Ce argumente trebuie să
mai aduc la masa judecă ții adevă rului, astfel ca cei ce ne-au falsificat cu atâ ta ură și dușmă nie istoria și
cultura, acuma după atâ ta amar de vreme să aibă ceva remușcă ri pentru crimele fă cute împotriva nea-

40
mului get și să ne recunoască rostul și locul nostru în cultura Europei?
Una dintre faimoasele munci ale lui Hercules, flă că ul lor vestit care a „zidit” cu bă rbă ția-i miraculoasă toate
neamurile lumii, este cea prin care regele Tirintului și Micenei, Eurystheus, îi cere să -i aducă spre degustare
merele din gră dina Hesperidelor. Fructele atâ t de râ vnite erau din aur, crescâ nd pe un copac deosebit și
aparținâ nd Herei, care le primise în dar de la mama ei Gaia, cu prilejul că să toriei cu Zeus. În această gră dină a
Hesperidelor, merele de aur erau pă zite de Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mă ri
și ță ri fă câ nd fel de fel de ispră vi care au uimit lumea dar mai ales pe cei care plă teau asemenea minciuni,
Hercule ajunge în ținutul hiperboreenilor, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas,
izbutește să fure merele, ducându-le lui Eurystheus. Să vedem cum priceputul grec l-a tras pe sfoară pe
Atlas, cam așa cum fac ei de vreo 2500 de ani de câ nd le-a ieșit pirateria numai în câ știg, iar pederastia drept
artă și religie!
Prezentâ ndu-se împă ratului Atlas și rugâ ndu-l să -i arate minunile de mere, îi spune că el va sprijini în
spate bolta cerească câ t va ține culegerea fructelor. Fiicele lui Atlas, Hesperidele, care erau îngrijitoarele
gră dinii i-au dat acestuia drumul în gră dină și cu voia balaurului Ladon care o pă zea, să culeagă fructele
râ vnite. (Câ nd s-a întors la Hercules ??), i-a spus acestuia că poate duce el merele fiindcă se cocâ rjise de atâ ta
ținut bolta cerească în spate și n-ar fi o pră pă denie să -l mai ajute și tâ nă rul pus pe fapte mari. Avâ nd alte
socoteli în cap, Hercule îi cere lui Atlas să țină numai puțin timp cerul pâ nă ce el își va aranja haina pe umă r
fiindcă obosise de atâ ta greutate. Câ nd Atlas a luat cerul pentru a-i îndeplini dorința lui Hercule, acesta a
înhă țat merele și dus a fost pentru vecie.

Merele de aur din fotografiile de mai sus, după care le sfâ râ iau că lcâ iele îndră ciților greci, poame rodite de
Mă rul Roșu de la noi, și un covor mioritic de azi cu miraculosul Pom al Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și
Ră ului sau Osia Pă mâ ntului. Jos, avem un mozaic și disc din ceramică , prezentâ ndu-l pe Hercule furâ nd
merele de aur deși în povestea lor zice că râ vnitele poame i-au fost aduse vicleanului grec de că tre titanul
Atlas. Ș arpele are un singur cap, iar cele trei hesperide se uită îngrozite la hoție, apoi spre dreapta șarpele
este sfă tuit de o hesperidă și mai încolo Ladon apare cu cele o sută de capete. Pe unele vase antice grecești
Ladon cu o sută de capete, este scurtat de ele de că tre Cimera și Ceberus.

Dar la noi Ladon era un șarpe° deosebit, așa cum ne arată acea statuetă descoperită la Constanța
și numită Glicon (poza a doua spre dreapta). Iudeo-cretinii au luat și ei povestea punâ nd-o în
destră bă larea specifică unde Adam și Eva umblau goi pușcă prin Rai, și cum i-a vă zut șarpele, ca sutaș al
Satanei

41
42
‒ de aceea mitropoliții și patriarhul poartă toiagul cu cei doi șerpi, să arate pe cine slujește ‒ i-a și poftit la o
degustare care să îi pornească pe drumul pierzaniei hedoniste. Potlogarii ivriți (poza din dreapta) și-au tras și
o menoră ?? să -și lumineze întunecimile în care hă lă duiesc de mai bine de 2000 de ani.
Alte versiuni, poate influențate de munții Atlas din partea de nord-vest a Africii, spun că Hercule ar fi
construit doi stâ lpi ca Atlas să pună cerul și astfel să fie eliberat de cumplita povară . Mitul în această formă
are ca origine migrarea cabirilor din nordul Mă rii Negre în aceste ținuturi pe care le-au numit tot după
baștina stră moșilor, Atlas și Rifa, așa cum spuneau latinii munților Carpați.
O variantă tâ rzie a legendei merelor de aur este și dovada greciză rii mitologiei celorlalte popoare astfel ca
numai ei și fă că turile lor să ră mâ nă adevă ruri sacre, așa cum au procedat și ivriții mai tâ rziu cu nă scocirea lor
satanistă . Spune noua scorneală că Perseu este viteazul care umbla după aceste fructe°, și, ajungâ nd la regele
Atlas care stă pâ nea Mauritania ‒ de unde se vede că dintr-un condei, meseriașii i-au șters din istorie pe
hiperboreenii și atlanții de la nordul Istrului ‒ a coborâ t din ceruri să înfulece din mă rul uriaș cu fructe numai
de aur ce le vă zuse de sus. Povestea spune că Atlas, bă nuind ceva gâ nduri mișele prin prezența lui Perseu, îi
șterge vreo două palme alungâ ndu-l. Acesta se ră zbună scoțâ nd capul Meduzei din sacu-i fermecat și astfel
regele a ajuns un mare munte cum se vede și acum, dar adevă rul istoric este altul și încă necunoscut pâ nă în
prezent. Numai că mincinoșii disprețuind orice putere de judecată a celorlalți, au trecut semeț peste
amă nuntul care le dezvă luie mâ rșă via; în nordul Africii nu cresc meri, fie ei și roșii nă scociți de mitologii și
mitomanii grecilor. Mitul mă rului care are fructe de aur se gă sește numai la noi în povestea Prâslea cel voinic
și merele de aur, iar în mitologia geților acest pom miraculos creștea în gră dina Raiului, fiind numit și Mă rul
Roșu. Amintirea mitului o gă sim la goții din Gotia-Suedia care ne-au fost vecini și tovară și de istorie vreo
patru sute de ani, dar și la irlandezi ca vrednici urmași ai pelasgilor ioni din Ionia. Dar tâ lharii nu au furat
numai merele de aur, ci și toată teozofia arimină punâ nd-o în traistele lui Pitagora și Platon ca filozofie greacă .
Iar după anul 380, câ nd, împreună cu întunecații iudeo-creștini italici au dat lovitura de stat în imperiul
roman, ne-au furat religia crucii, ne-au nimicit istoria și cultura scoțâ ndu-ne în afara timpului.
Cea mai mare fiică a lui Atlas cu Pleione, sirena nă scută pe muntele Cyllene, a fost Maia, și împreună cu
celelalte surori se numeau pleiade, fiind cea mai frumoasă dar și cea mai timidă dintre copile. În mitologia și
religia geților se stabilise convingerea că neamul mioritic era scoborâ tor din această atlantidă sau pleiadă ,
iar zicerile noastre stră moșești ne dau un lică r de lumină spunâ nd că de Sâ nziene (25 iunie fiind să rbă toarea
lui Sâ n Zien sau Dio Zien) se odihnește soarele și apare găinușa, adică Pleiadele să vadă izvodul neamului
zidit de ele. Numele Pleione este un cuvâ nt compus din româ na veche astfel; polei(??): îngeri, zâ ne, fă pturi
cerești + one: neam, a se strâ nge. De aceea ei au pus-o pe monede ală turi de Sarmis, ziditorul spiritual și
salvatorul neamului de pă stori carpatini. Maia a existat și în mitologia romană , însă , reprezintă o divinitate
veche de origine obscură , care avea o semnificație modestă în să rbă torile religioase, simbolizâ nd primă vara,
și cred că a fost dusă în peninsulă de urdiile de ausoni, dar cu timpul cultul ei a intrat în umbra uită rii. Câ nd
grecii au început să le falsifice romanilor toată mitologia, și nevinovata Maia a fost trasă la edecul pricepuților
navigatori pe valurile minciunilor. Constelația pleiadelor apare și pe discul de la Nebra descoperit în estul
Germaniei dar și pe discul de la Trundholm din Danemarca, aici fiind prezente atâ t fetele câ t și cei doi pă rinți,
adică nouă sunt personajele cinstite de vechii locuitori. La geți ele erau legate de cultul cabirilor și al celor
șapte îngeri veghetori izvodiți de Tată l Ceresc la ză mislirea lumii nevă zutelor fiind numite în tradițiile
populare de azi Ursa sau Carul. În unele regiuni ale ță rii s-au descoperit, numiții „urși” care erau un fel de
movile construite cu scopul de a studia cerul în timpul verii, ele fiind goale pe interior cu pereți protejați de
bâ rne groase din lemn. Localnicii le zic „urși” pentru că iarna se retră geau în ele urșii pentru hibernare,
poveste care nu are legă tură cu comportamentul patrupedelor privind pauza lor vegetativă .

Din punct de vedere astronomic, pleiadele sunt un grup de șapte stele stră lucitoare, luminâ nd în
albastru avâ nd uneori deasupra un nor de praf care le dă o imagine de ușoară nebulozitate. Lâ ngă ele

43
apar cele două stele mai mici, pă rinții lor cerești Atlas și Pleione. În vechiul Egipt, Pleiadele erau asociate cu o
zeiță numită Neith sau Mama Cerească care purta în sine să mâ nța vieții cam așa cum era Maica Pă mâ ntească
la stră moșii noștri cei adevă rați, nu cei spoiți de tâ râ turi și tră dă tori.
Peleiadele sau Pleiadele din fotografiile de mai înainte, fiicele titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar
ele pe cer și pe discul de la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în Creta, sub ruinele palatul regal
ce s-a dă râ mat în urma cutremurului datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe discul
descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost fă cut pe la anii 1600 î.e.n.
Poetul latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în ră vă șelul trimis conducă torului geților Cotiso, îl numește
pe acesta cu tot neamul lui mioritic „neam scoborâ tor din zei” dar povestea era cunoscută chiar prin secolul
VI î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar amintindu-l pe confratele să u Pherenicos din Heracleea, a
scris despre hiperboreenii din nordul Istrului că se „trăgeau din neamul titanilor celor vechi” adică primul
neam ză mislit pe pă mâ nt dar venit din ceruri, nu din vreo vâ njoșenie liberă și înfierbâ ntată sau luată ca
„legă mâ nt” prin cine știe ce scorneli dră cești.
Pleiadele sunt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu cele șapte Hyade erau
numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade, fiind și doicile precum și însoțitoarele lui Dio Nisa care își avea
principalul centru de cult la sud de Istru fiind slujit de besi. Armâ nii pă strează în graiul lor de azi cuvâ ntul
besă cu sensul de credință , cinste deosebită , lege, care ne dezvă luie încă o mică parte a istoriei noastre
ocultate și falsificate. Iar dodonidele slujeau în Dodona, centru religios înființat de pelasgi, ambele nume
aducâ ndu-ne în vechea lume din nordul Istrului unde împă ră țea Atlas și de unde a pornit în peregrină ri
neamul pelasg. Pe preotesele acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades și spune că cea care a fondat
altarul sub un stejar se numea Pelasgia. Dar și numele constelației nu aparține limbii vechilor greci fiindcă
toate referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în nordul Istrului, din care, ei
pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a poftit inima și asta le-a adus un mare câ știg și de atunci hoția a fost
considerată afacere cinstită la ei.
Pleiade sau peleiade este un cuvâ nt aparținâ nd vechiului lexic vorbit de geți prin mileniile II-I î.e.n fiind
compus din polei: îngeri, nă luci din ceruri + ade: stră moș, tată , adică îngerii bă trâ ni/veghetorii sau arhangheli.
Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și acest cuvâ nt vine din vechea limbă rumună , fiind format
din per: fiul lui ‒ în emegi avem ber: a stră luci, pă stori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia
era numită Persica, zicere formată din per: fiul/fiica lui sau stră lucire, pă stori + sica: întocmai după original,
adevă rat. Mai avem cuvâ ntul șică: foiță de alamă , fir stră lucitor și șicui: a polei cu aur. Cuvintele în sine arată
un raport de subordonare sau de legă tură maternală între ființele din ceruri și pă mâ ntenii pă stori, sau
Neamul Scoborâ tor din Zei.
În mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlă ul ar fi un munte sfâ nt și aici era unul din cei doi
munți sfinți ai vechimilor fă ră de timp, iar povestea are un sâ mbure de adevă r fiindcă într-o legendă a
chinezilor se spune că împă ratul Mu, a plecat spre soare-apune la împă ră teasa lumii să ia vorbă de
înțelepciune pentru neamul să u. Ș i zic ei că a ajuns într-o țară din stră fundurile apusului, acoperită de pă duri
și bră zdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfâ nt unde creștea Piersicul cu fructe de aur care odată
mâ ncate aduc nemurirea. Adică un Mă r Roșu de pe la noi cu merele lui de aur care gustate, aduc și ele
nemurirea.
Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și numele
nimfei Perke ce era vechea denumire a ținutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-europeniști
încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în fă că tura lor, munte, vâ rf, movilă . El vine de la pir/bir: pă stori,
a stră luci, a arde cu flacă ră , a se mișca + ci/gi: nobil, civilizator, ales, fiindcă râ mâ nii?? din Albania spun pir la
flacă ră , cuvâ nt onomatopeic ce imită arderea cu flacă ră puternică unde se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir.
Parce la romani era zeița nașterii și destinului, iar în româ na veche avem cuvintele perce: bă rbat sau tâ nă r
care muncește la stâ nă fă ră atribuții speciale; bârce: oi; berce: cu coadă scurtă sau scurtată , fă ră coadă ; că ciulă
fă ră vâ rf, căciulă teșită așa cum purtau toți geții, dumbravă , pă durice, oaie cu lâ nă creață și scurtă , crestă turi
fă cute pe ceva (poate nă ravul lor de a scrie pe stâ nci). În graiul armâ nilor perce înseamnă plete, cosițe, cozi,
pă r împletit și adunat pe creștetul capului într-un coc sau moț așa cum erau tracii cei moțați amintiți de
Homer în Iliada.
Bercea este nume de familie la româ ni ce amintește peste timp această realitate istorică , a vechiului
nume al Traciei. Iubiții traciști vor plesni de ciudă vă zâ nd că nebunia lor se sprijină pe o fă că tură a
grecilor, iar în epoca modernă pe minciunile istoricilor germani tot așa cum romanii, începâ nd cu
secolul I î.e.n. i-au numit pe geți cu numele de daci, țara lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia dacistă .
Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci l-au

44
45
 fă cut pe Sedek, pă rintele cabirilor, iar ivriții preluâ nd povestea l-au scornit pe Melkisedec, adică regele
(meliki) Sedek al cabirilor!
Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descâ lci ajutâ ndu-ne și de Iliada, care ne spune că
viteazul lor Ahile se ruga câ nd îl apuca dorul de stă pâ nul lui ceresc, la „°Zeus cel mare, Domnul Dodonei,
pelasgilor, care tră iește departe, și apă ră de frig Dodona prinsă de iarnă .” Ori Zeus nu umbla prin frig sau
ză padă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă i-ar fi înghețat durligele dar și durligosul mă dular cu care fă cea
pră pă d câ nd ieșea la vâ nă toare de femeiesc. Numai geții aveau divinită țile lor ce să lă șluiau pe crestele
munților acoperiți de ză padă , unde frigul te zgâ lțâ ia zdravă n dacă nu aveai pantaloni și cojoc pâ nă în pă mâ nt
iar capul să îl acoperi cu că ciula turtită (berce sau perce). Ori cuvâ ntul peleiades arată hoția grecilor fiindcă
apare mai tâ rziu tot la ei dar sub forma Pleiades, adică modificat să nu mai știe nimeni pe unde au dat ră u cu
șoalda. Peleiades înseamnă tocmai îngerii stră vechi sau stră moșii din ceruri, așa cum se considerau geții ca
neam scoborâ tor din aceste stele, numite de greci peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită
de pelasgii cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind vrednica arimină Pelasgia, fie-i în
veci numele pomenit!
Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începâ nd cu mijlocul secolului VII î.e.n. i se mai spunea și
Naios, dar cuvâ ntul neios în limba româ nă însemnă acoperit cu multă ză padă sau luna decembrie. Mai avem
cuvâ ntul dudună: termen de politețe care se dă dea în trecut femeilor și fetelor din oraș, cam tot așa cum erau
respectate și preotesele care locuiau între zidurile lă cașelor de cult. Deci iară și nu este vorba de divinitatea
grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria.
Dodona a fost un sanctuar foarte vechi din mileniul II î.e.n. în nord-vestul Greciei de azi, închinat Zeiței
Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio: sfâ nt + one: neam, a fi împreună ) iar la geți avem Maica
Pă mâ ntească . Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos unde apar și pleiadele) și
iliră , sanctuarul fiind folosit de că tre populațiile de pă stori din nord și după 650 î.e.n. când apar inscripțiile
în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că era un lă caș de cult grec fiindcă numele divinită ții
nu are nimic cu panteonul lor. Aici exista un crâ ng sfâ nt și un stejar sfânt, arbore specific numai religiei
geților iar în prezent româ nilor, vechii greci avâ nd ca sfinte, bă rbă ția lui Hercules și a lui Zeus.
Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din
Dodona. În limba româ nă cuvâ ntul naie are sensul de corabie, barca solară ; noia: minte, spirit, a se înnoi, a
renaște, apă sfințită ; noi: apă neîncepută pentru aghiasmă sau descâ ntece, deci nimic din ce iese după
mitologia lor, din bă rbă ția lui Zeus sau Hercule. Ori la stră moșii noștri, Anul Nou era la 25 martie și atunci
începea înnoirea naturii și a sufletelor neamului arimin.
Pentru a mai ară ta încă o dovadă de cum ne-a batjocorit această adună tură de lepre religia stră moșească ,
amintesc zicerea venită de la ei, cum că , turbatul Zeus înnebunit de frumusețea peleiadei Maia, a gă buit-o și
înghesuit-o într-o peșteră din muntele Cyllene, lă sâ nd-o grea violatorul universal. Din această împreunare de
nevoie, s-a nă scut Hermes la ei care era mesagerul zeilor, dar la geți era Sarmis însă țâ șnit nu din aruncă torul
de flă că ri al lui Zeus, ci din scâ nteia fulgerului Tată lui Ceresc. Multe am avut de îndurat din partea acestui
neam de tâ râ turi, și încă vom mai suferi dacă nu vom îndră zni să -i plesnim zdravă n peste bot pentru atâ tea
nelegiuiri și hoții fă cute la drumul mare al istoriei la lumina zilei, a veacurilor și a mileniilor.
Echidna, în mitologia grecilor era un monstru jumă tate șarpe și jumă tate om, nă scută de că tre Phorcys și
Ceto, un fel de monstru marin apă rut odată cu apele de început. Ne spun legendele lor că Keto a nă scut într-o
peșteră un alt monstru greu de stă pâ nit care nu avea nimic din înfă țișarea omului dar nici a zeilor nemuritori.
Această ființă fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna, jumă tate fiind o nimfă cu fața plă cută și ochi
încâ ntă tori, iar cealaltă jumă tate un șarpe uriaș, de care însă vâ nosul lor flă că u Hercule, nu s-a speriat deloc,
ba chiar i-au sfâ râ it ră u că lcâ iele pentru frumusețe și din această încolă cire zic ei că s-au nă scut Scithus,
Gelonus și Agatâ rsus ca pă rinți ziditori ai neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna,
neam de stâ rpituri și jeguri criminale.
Avâ nd un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care îi mâ nca de vii în peștera
unde își ducea viața. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avâ nd un trup jumă tate om ‒
partea de sus ‒ și jumă tatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi, imagine ce seamă nă cu zgripțuroii
noștri. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mâ ncat ficatul lui
Prometeu, Cerberul, Hidra din Lemae, Scylla, etc. Se presupune că Echidna și odraslele ei sunt responsabile
pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume, după fă că tura pricepuților mitologi greci.

46
 Echidna vă zută și ca șarpe cu aripi, sau pasă re foarte fioroasă , cunoscute în mitologia noastră ca zgripțuroi,
avea o ră dă cină foarte veche pe plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată poza de culoare
maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe fioroasa dihanie să le pă zească de lotri în plină zi dar
mai ales noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce fac!
Hesiod în Teogonia scrisă prin secolul VIII î.e.n. ne spune că șerpoaica ce tră ia în țara Arima era nimfă în
jumă tatea de sus, cu privirea stră lucitoare° și obrajii frumoși, iar jumă tatea cealaltă de la brâ u în jos, un imens
șarpe, mare și groaznic, cu pielea pă tată , mâ ncâ nd carnea vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-
un loc ascuns a pământului sfânt. Acolo ea are o peșteră adâ ncă fă cută de zei ce seamă nă cu un palat
strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde pă zea întreg
ținutul. Ea nu îmbă trâ nea și nu va muri vreodată avâ nd viață veșnică . Tot prin aceste locuri de legende unde
își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și gră dina cu mere de aur pe care o pă zește fiul ei Ladon, un balaur
uriaș, tă râ m pe care legendele spun că îl stă pâ nea titanul Atlas.

Peștera Muiera, așa cum o descrie Hesiod în Teogonia lui, cu intrarea vă zută din mai multe poziții și
„stânca golașă” de deasupra în care se află cele cinci nivele ale structurilor carstice.

Ieșirea din Peștera Muiera și „stâ nca golașă ” vă zută din alte poziții, jos se vede șoseaua de lâ ngă ea.

Imagini din „palatul strălucitor” de sub „stânca golașă”, dă ruit Echidnei de că tre titanul Atlas, tată l ei
pentru a-și duce existența ferită de ochii muritorilor și a zeilor!

47
 Să ne lă murim cu zicerea lui Hesiod, Echidna avea o locuință sub pă mâ nt ce semă na mai mult cu un
palat stră lucitor, și oricâ t de stră lucitoare le-ar fi minciunile grecilor, nu putem înghiți o asemenea
gogoașă că ființa ră ului nemă rginit avea un palat unde se desfă ta după ce înfuleca ceva oameni prinși cu
farmecele ei dră cești ce l-au vră jit pâ nă și pe îndră citul lor Hercule, dar cum el avea un mă dular câ t o
țeavă de tun antitanc, i-a tras un proiectil jivinei de a lă sat-o grea! Dacă ea avea acest cuib tocmai
pentru a se feri de ochii oamenilor și ai zeilor, înseamnă că rostul ferelii era altul decâ t de a-și face
siesta în tihnă după ce degusta pe îndelete câ țiva oameni de vii.
Dar palatul de sub pă mâ nt unde hă lă duia Echidna, cu stâ nca ei uriașă deasupra intră rii se află tot pe
plaiurile mioritice, iar locul cu pricina se numește și în prezent peștera Muiera după zicerile noastre,
poveste care este confirmată de legenda împă ratului chinez Mu, ce a venit în vremurile de demult la
regina lumii să ia bob de înțelepciune. Cuvâ ntul Muiera este compus din mu cu sensul de mamă ,
nă scă toare, ziditoare de neam omenesc și iera (Hera) care înseamnă stră lucitor, luminos, ceresc, adică
peștera aceasta era un loc unde cei care nu au reușit sa aibă urmași prin propria osteneală , îi putea ajuta
Zina/Hera să -și zidească o spiță cu ajutorul ființelor cerești. Noi avem mai multe legende despre acest
loc miraculos, iar muntele unde se află palatul de sub pă mâ nt, se numește Parâ ng (pa: tată , soț, bă rbat +
rânc(??): taur tâ nă r, castrat ră u, cu un testicul) adică pe înțelesul nostru, muntele era un loc de pelerinaj al
celor care nu au avut rod la pră sit, și venind aici nefericiții, Zâna din palat și nu turbata șerpoaică cum
au încondeiat-o înveninații greci ‒ îi ajuta să aibă ră dă cină în neamul get în veacul veacurilor. Cred că
de aici au pus ei în smintelile religioase, castrarea lui Uranus de că tre fiul să u Cronos, asta dovedind
câ t de tari de cap erau grecii în acele timpuri. Peștera Muierii este chiar aranjată de natură ca un palat
cu cinci nivele, iar intrarea este ascunsă sub o stâ ncă uriașă golașă așa cum a scris Hesiod, unde prin
numele purtate de unele locuri, gă sim amintit cultul fertilită ții ce s-a practicat aici o lungă perioadă de
timp: Domul Mic asemă nă tor unei cupole gotice sau getice cum este la Ș inca Veche, Sala Altarului,
Valul Altarului, Amvonul, Stâ nca însâ ngerată , Vălul Muierii, Cascadele împietrite, Poarta, etc.
Ș i tot de acest monstru înfricoșă tor Echidna, pricepuții greci au legat istoria stră moșilor latinilor
prin voinicul Latinus. Zice Dionisie din Halicarnas (secolul I î.e.n.) în lucrarea Romaike arhaiologia,
Cartea I, 43 că : „Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules și° al fecioarei
hiperboreene Echidna”. Adică toți știau în acele vremuri că hiperboreenii sunt stră moșii geților iar toate
neamurile din peninsula italică sunt neamuri înrudite cu cele din nordul Istrului, dar nu prin sabie, jaf,
crimă și minciună , ci prin sâ ngele stră moșului comun al neamului hiperboreenilor. Ș i mai spune acest
text că nu era o înspă imâ ntă toare jivină Echidna, ci o fecioară , pentru care strică ciosul grec s-a aprins
pe loc de un pâ rjol.
Pliniu cel Bă trâ n, în Istorie Naturală 5, 69 scrie despre orașul Iope (acum orașul israelian de Jaffa)
că a existat înainte de potop, fiind situat pe un deal, și în fața acestuia este o stâ ncă pe care se vă d
urmele fă cute de lanțurile cu care a fost încă tușată Andromeda, aici existâ nd un cult al legendarei zeițe
Keto, care era, potrivit mitologiei, mama tuturor monștrilor marini, a balenelor și altor dihă nii ce
pluteau prin mintea lor zburdalnică . Adică un fel de Tiamat din mitologia emeș sau omul pește ori omul
șarpe regă sit în mitologia geților.
După Hesiod, Keto era și ea un monstru cu trup de femeie și restul în formă de șarpe, și ar fi nă scut
pe lâ ngă Echidna și pe Ladon (dragon) și Scylla (crab), adică s-a mai schimbat jucă rica alba-neagra să
nu fie monotonă povestea și să -i dea de vicleșug cineva. Dar cuvâ ntul Keto este un grecism pentru zeul
Seth al egiptenilor care a apă rut în cultul lor odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din nordul
Istrului. Ea este unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a mai nă scut pe Medusa,
Sthenno și Euryale. După alte legende a mai avut pe Hesperides și Graiae. Toți copiii lor trăiesc în
nordul misterios și îndepărtat, dincolo de Oceanos, cum ne lasă mă rturie scrisă Hesiod în lucrarea
Theogonia. Ca să ne fie nouă limpede dar și lor clar nu sub lună ci sub freza crestoasă ; ră dă cinile
mitologiei grecilor sunt la nord de Istru, nordul Mă rii Negre/Oceanos, unde toată antichitatea știa că a fost
ținutul titanilor și împă ră ția lui Atlas, ținutul înțelepților hiperboreeni și a neamurilor arimine, de care
au avut ei grijă să nu mai ră mâ nă nici o urmuliță în istorie. Prin plă smuirile lă sate posterită ții, grecii
recunosc faptul că atunci câ nd au deschis ochii în lume, la nord de Istru se scria la meserie, iar
hiperboreenii, atlanții sau giganții aveau o religie conceptualizată și pusă pe table triunghiulare, bună tă ți care
le-au servit și să lbaticilor din Pelopones, dar mare lucru nu au înțeles. Numele acestui personaj
mitologic Keto/Keta, este amintit de piro° Kamose care a fost ultimul conducă tor al dinastiei din Teba
înaintea ocupă rii Egiptului de că tre hicsoși pe la 1750 î.e.n. Fiind veghetorul neamului să u și vă zâ nd urdiile
ce se tot adunau în Palestina și întindeau gâ tul că tre țara lui Ra, i-a trecut la ră bojul istorie ca „Chietain

48
49
de Retjenu” adică după urechea noastră Keta/Ceta sau Geta din Canaan. Această populație Ketain este
amintită și în Făcă-Tora pentru catolici – Vulgata ‒ cu numele de Getaim iar în Pentateuh sunt scriși
ca Chitiim, unde particula im în ivrită arată pluralul. În datele ră mase de la faraonul Sethi I (1312-1298
î.e.n.) gă sim una prin care acesta se laudă că „el calcă în picioare pe asiatici și zdrobește mulțimile din
Keta”. Cetatea Gat din Canaan apare și în Tora iar în tă lmă cirea latină Vulgata numele orașului este
scris Geta cum se vede mai sus, deci hai la brâ u, la brâ u, la brâ u, să -necă m dracii în râ u! Hai la brâ u și
la-nvâ rtit, să -i stâ rpim de pe pă mâ nt.
Ladon era un dragon sau balaur, fiul Echidnei care pă zea merele de aur din gră dina Hesperidelor și
îl cunoștea numai pe Atlas pe care îl lă sa să le culeagă . Avea o sută de capete cu care vedea în toate
direcțiile și nimeni nu putea să vină la furat fă ră a fi observat de înfioră toarea fiară . Iar gră dina
Hesperidelor unde creștea mă rul cu mere de aur, se afla în Colchida ținutul din curbura Carpaților
cum ne-a lă sat scris poetul Ovidu în Tristele II iar Homer în Odissea, balaurul fiind numit și Colchian.
Stră jer la merele care aduceau tinerețea veșnică , l-a pus pe Ladon, chiar Hera (se citește Iera adică
stră lucitoarea, din ceruri) și iară și povestea vine fă ră a o trage nimeni de pă r, în ținutul ariminilor fiind
cunoscută de noi astă zi sub numele de Prâslea cel voinic și merele de aur. Povestea este trecută
și în Făcă-Tora lor unde Eva este ispitită de șarpe și îndemnată să guste din rodul pomului cunoașterii
binelui și ră ului, dar tradiția spune că ea a mâ ncat un mă r pentru care a fost aspru pedepsită de Iahwe.
Alte legende venite de la greci spun despre Atlas, regele nă scut din Soare care ar fi domnit la nordul
Istrului, că a avut un fecior de toată isprava numit Auson, care ar fi migrat în negura timpului, în Italia
în regiunea cursului inferior al Tibrului.° O altă poveste spune că fiica lui Atlas, Calypso, ar fi avut doi
bă ieți Auson și Latinus, care ar fi plecat din Carpați sau Ț ara Sfâ ntă să colonizeze Italia. Poetul latin
Ovidiu pe la începutul secolului I al erei noastre, mazilit la Tomis scrie în poemul Pontice I, 2, 83-84
despre stră moșii mei geți urmă toarele: „Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant / Roma, nec
Ausonii militis arma tinent.” Ș i aduse în graiul de azi versurile zic așa: „°În cel mai înalt grad grupul
omenesc al luptă torilor ausoni își ză ngă ne armele și nu tu frumoasă și îngrijită Romă , nu tu!”°
Un alt izvor care ne poate limpezi în astă direcție este Apollonius Rhodius, care în Argonautica 4,
825 scrie că „ura ce o purta Scylla Ausona, fiica monștrilor Phorkys ră tă citoarei nocturne Hekate, pe
care oamenii o numesc Crataeis…”, povestea adusă pe înțelesul nostru zice că și o fiică a Echidnei era
legată de numele ausonilor, fiindcă așa se știa atunci!
Ne putem folosi în osteneala noastră și de izvoarele din mitologia italicilor care spun că titanul
Atlas, regele hiperboreenilor din nordul Istrului, este stră moșul ausonilor din peninsulă . Chiar și în
plin proces de falsificare a culturii și istoriei noastre de că tre sataniștii iudeo-cretini, arhiepiscopul
Eusthatiu al Thesalonicului, scria în secolul XII, avâ nd la îndemâ nă izvoare vechi care mai erau în
vremea sa: „După cum spun unii, Auson, de la care își trag numele lor ausonii, a fost cel dintâi care a
domnit la Roma și acest Auson a fost fiul lui Atlas și al Calypsei, după cum ne spune autorul scrierii
despre numele ginților, Stephan din Bizanț.” De ce spusele acestor autori din vechime nu trebuie să
facă parte din istoria noastră , istoricii încă nu vreau să ne spună și sigur nu ne vor spune vreodată ,
fiindcă ar trebui să se acuze singuri de faptul că ne-au falsificat istoria și cultura cu bună știință numai
din dorința lor criminală de tâ mpiți și tră dă tori!
Dacă luă m, în contextul celor ară tate mai înainte și dră mă luim o lecuță cuvâ ntul Latin vedem că
este foarte apropiat de Ladon, fiul Echidnei, adică al mă icuței lor mitologice și cu asta nu se rușinau
deloc, ba dimpotrivă ! Româ nii mai au în limba lor veche cuvâ ntul ladun care înseamnă cană mare de
bă ut iar retoromanii din Elveția și nordul Italiei își spun ladini. Ș i tot la noi gă sim pe Lado care este un
flă că u de toată isprava din unele povești româ nești neaoșe. Dar priceputul plă smuitor Herodot ne
spune că fiii Echidnei au fost Scitus, Agatirsus și Tracus adică stră moșii unor popoare, iar pă rinte al celor
trei frați nu era altul decâ t vajnicul mâ rlitor universal, vijeliosul Hercule al lor care dorea ca toate
neamurile să iasă din propria bă rbă ție. În altă legendă , Tracus este înlocuit cu Gelonus.
Cum munca și să mâ nța îndră citului grec trebuiau pă strate pentru pră situl neamului omenesc,
mincinosul Herodot scrie în istoriile lui doldora de mitologie, adică un fel de revelații grecești, că ,
atunci câ nd s-a pornit ră zboiul dintre arimii din nordul Istrului și zeii din Olimp, Zeus l-ar fi tră snit cu
un fulger pe Tiphon și a pră vă lit peste el muntele cu vulcanul Etna, dar pe soața acestuia Echidna
împreună cu fiii Scitul, Gelonul și Agatârsul i-au lă sat să -și ducă liniștiți viața în țara Arima. Dar
cuvâ ntul grecizat Agatâ rsus în fapt este un cuvâ nt compus din vechea limbă getă fiindcă avem aga:
că petenie, coroană , vechi + târsă: loc unde s-a tă iat de curâ nd copacii, cură tură , adică vechile să tucuri
ascunse prin pă duri, sens foarte asemă nă tor cu cel de atlas, cum am ară tat mai înainte. Agatâ rșii sunt men-

50
51
ționați de Herodot undeva în Sciția, pe care alții i-au pus în Ardeal, avâ nd nă ravul de a-și folosi soțiile de-a
valma ca să tră iască precum frații. Deși el minte în privința împreună rii femeilor că să torite cu orice bă rbat
din comunitate, afirmația are un adevă r înțeles numai datorită tă blițelor de plumb, ei tră iau după regulile
Fră ției celui Ales, adică erau frați în cuget nu în împerecheat, apucă tură atâ t de dragă vechilor greci. Iar acest
mod de organizare era foarte vechi la neamurile din regatul lui Atlas, așa cum dovedește însă și sensul acestui
cuvâ nt. Ca să mai lumină m un colț din întunecata noastră istorie, să spunem că locuitorii unei tâ rse, se
numeau târseni, nume apropiat de turseni, așa cum au mai fost consemnați etruscii în izvoarele antice.
Cele afirmate mai sus, sunt dovedite de scrierea Republica a filozofului Platon (427-347 î.e.n.) care ne-a
lă sat vorbă despre neamul nostru stră vechi, că în regatul lui Atlas din nordul Traciei, erau primele legi
scrise din lume, pe niște coloane de aramă cum apar și la fenicieni, iar aici mitul s-a împletit pe gustul nostru
cu realitatea istorică .
Despre cultura fabuloasă a stră vechilor arimini face vorbire și pă rintele mincinoșilor Herodot care a scris
că hiperboreenii de la nordul Istrului duceau ofrande templului din Delos din cele mai vechi timpuri câ nd
„veniseră zeii” la ei, iar hiperboreanul Abaris/Zamolxe le-a dat grecilor spre luminare și înțelepțire o scriere
numită Theogonie și alta numită Katharmoi (Descântece).
În scrierea Axiochos filozoful Platon pune în gura lui Socrate (470-398 î.e.n.), că fecioarele
hiperboreene de la nordul Istrului Opis și Hekaerge, au adus la templul din Delos niște table triunghiulare cu
un conținut religios unde se povestea despre nemurirea sufletului și viața veșnică din rai. Aceste tă blițe
triunghiulare scrise cu un conținut° escatologic arată nivelul de civilizație ce era la nordul Istrului câ nd
„veniseră zeii” la să lbaticii greci,° adică prin secolele X-VIII î.e.n.,° de pe ele luâ ndu-și strâ ngă torii culturii
europene și alfabetul cu care se maimuță resc atâ t de vâ rtos azi. Tă blițele erau triunghiulare fiindcă
duceau înțelepciunea Tată lui Ceresc simbolizat printr-un triunghi isoscel sau echilateral dar apropiat
de cel isoscel, cu vâ rful în sus și cel al Maicii Pă mâ ntești, reprezentat în aceeași formă dar vâ rful
triunghiului este în jos fiind suprapuse unul peste altul cum avem mă rturie în stră vechiul lă caș religios
de la Ș inca Veche. În interiorul lor s-a format o figură geometrică apropiată de cerc, ce are în partea
stâ ngă un semn care aduce cu cifra șase, iar în partea dreaptă este o spirală dublă . Semnul care
seamă nă cu cifra șase, se gă sește în scrierea pictografică emeș/sumeriană , dar așezat în poziție orizontală și
are sensul de om mort, dispariție, moarte, neființă , stră vechi, iar semnul spiralei din dreapta este
semnul Creației cerești care se desfă șoară armonios pornind de la lumina Tată lui Ziditor că tre lumea
materială a Mamei Pă mâ ntești. Cea din lă cașul de cult stră moșesc înfă țișată sub forma dublă a literei S cu
vâ rfurile îndoite și ră sucite spre interior, simbolizează începutul și sfâ rșitul care se gă sește tot în
început, rezultâ nd cei doi pești, iar chinezii au preluat-o de la stră moșii noștri prin împă ratul Mu, ce ne-a
vizitat plaiurile pe la anul 1000 î.e.n. spunâ ndu-i dră gă lă șeniei arimine după limba lor Ynn și Yang.
Simbolul reprezintă unirea luminii Tată lui Ceresc cu a Maicii Pă mâ ntești pentru izvodirea izvorului de
viață veșnică . Ritmul Zidirii Veșnice este pă truns de două energii contrare: evoluția sau expansiunea,
ce pornește din centru că tre exterior ducâ nd cu ea lumina din lumina Lumină torului Veșnic, și
involuția sau contracția, care reprezintă întoarcerea în centru care este moartea sau eliberarea din material.
După zicerea noastră stră moșească , spirala dublă însemna mișcarea ce duce de la moartea trupului și
revenirea lui în cel al Maicii Pă mâ ntești, la naștere în lumina cerească , ală turi de stră moșii aseni și alte
suflețele de Neam Ales și înnoirea neamului prin nașterea altor gețibegeți care să apere și să cinstească
Ț ara Sfâ ntă stră moșească , Dio Geția.
Ea a ră mas în cultura noastră religioasă stră moșească arimină și nu cea iudeo-cretină , simbolul
că lă toriei spre lumea de dincolo, materializată la româ ni prin lumâ narea pusă la capul mortului sub
formă de spirală simplă și care va arde pâ nă la capă t. Se numește toiag, toieguț, statu, privighetoarea
sau lumina, toate denumirile arată sprijinul, vegherea și înluminarea drumului mortului spre „cetatea
de lumină ” a sufletelor stră moșilor. Cum semnul omului mort, sau „cifra șase” apare în scrierea
pictografică a emeșilor, ei folosind începâ nd cu anii 3200-3000 î.e.n. scrierea cuneiformă , înseamnă că în
cultura carpatină de pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. se folosea acest semn iar concluzia trebuie
folosită ca dovadă a vechimii lă cașului, fiindcă altfel nu se poate justifica existența lui în Carpați. Emeșii
au plecat de pe toriștea carpatină în Ki-en-gi/Sumer, în al doilea val pe la mijlocul mileniului IV î.e.n.
Tot în interiorul lă cașului de cult stră vechi mai este o dovadă care le-ar rupe gura tuturor
plă smuitorilor, mai puțin istoricilor și arheologilor româ ni. Construcția este formată dintr-o cameră mai
mare dreptunghiulară care comunică printr-o fereastră cu o cameră mai mică circulară terminată printr-o
cupolă unde se oficiau slujbele și se aduceau ofrande pe un mic altar. Însă această fereastră are for-

52
ma unui ochi, simbol care apare pe coifurile geților descoperite la Coțofenești și Agighiol, dar și în mitologia
egipteană fiind numit Ochiul Uzat care era simbolul uleiului sfințit de Creator, iar cel uns primea puteri
miraculoase împotriva forțelor întunericului. Mai vin cu un argument nă ucitor pentru orice om cu scaun la
cap; pe un sigiliu emeș de la sfâ rșitul mileniului IV î.e.n. apare „steaua lui David” foarte asemă nă toare cu cea
de la Ș inca Veche, dar ivriții au folosit numai după secolul V î.e.n. steaua cu cinci colțuri luată de la egipteni, și
nici urmă de stea cu șase colțuri! Însă tică loșii arheologi brașoveni, ca buni vâ nză tori de brașoave ne spun că
lă cașul a fost fă cut de că tre ortodocșii din Ardeal care nu acceptau unirea cu Roma și deci nu poate fi mai
vechi de sfâ rșitul secolului XVIII al erei noastre sau chiar mai tâ rziu! Așa ne-au scris leprele toată istoria din
vechimea cea fă ră de socoată și pâ nă azi. Ca să le ară t câ t sunt de mincinoși și câ t de mult ură sc acest popor, le
pun drept dovadă a tră dă rii lor, steaua cu șase colțuri folosită în scrierea de la Vinča în mileniile VII-V î.e.n.
câ nd lumea ră sufla liberă și nu era otră vită cu revelațiile Talpei Iadului și a Satanei aduse de iudeo-cretini și
pe capul neamului mioritic după secolul X!
Cele două simboluri au stat în lăcașul de cult de la Șinca Veche până în vara anului 2011 câ nd au fost
distruse cu dalta de mâ na criminală a unuia dintre cei care aveau arsuri pe creier știind că în acel loc° sfâ nt al
neamului get, există dovada fă că turilor lor dră cești, scornite de că tre îndră ciții sutași ai întunericului
împotriva Neamului Ales de Sâ ntu.

Simbolul de la Ș inca Veche din prima parte a mileniului IV î.e.n. așa cum era pâ nă în vara anului 2011, câ nd
a fost distrus de un ucenic satanist (poza din râ ndul doi). Ceramică descoperită la Cucuteni din mileniul IV
î.e.n. unde se vă d repetate simbolurile de la Ș inca Veche și ouă de Paști cu aceeași simbolistă încondeiate de
româ nii secolului XXI. Dar sataniștii mozaici și iudeo-cretini au hotă râ t încă din anul 381 după ce au dat
lovitura de stat în imperiul roman, că suntem poporul sula, și de atunci cam așa am ră mas. Însă să lbaticii greci
au refuzat cultura și civilizația hiperboreenilor, ariminilor sau pelasgilor de la nordul Istrului, nă scocindu-și
după gust și nă rav divinită țile lor monstruoase și carnale care existau numai pentru a face ră u și a se
împerechea cu tot ce le ieșea în cale, inclusiv între ele, de unde s-a nă scut pederastia ce a fă cut parte din
religia vechilor greci. Ca să înțelegem câ t erau de fanatici în apucă turile lor moral-religioase, am să amintesc
despre procesul filozofului Socrate din anul 398 î.e.n.
Acesta a fost acuzat de că tre Meletos, Anytos și Lycon pentru impietate adusă zeilor cetă ții Atena din acea
vreme. Actul de acuzare era astfel întocmit: „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jură mâ nt
pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii
recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor.
Pedeapsa cerută : moartea”. După câ teva luni de la judecarea pâ rei, Socrate a bă ut o cupă de zeamă de cucută
ca să aibă o moarte ușoară , deși prietenii au vrut ca el să plece la barbari. Procesul filozofului nu este numai
un avertisment istoric singular, ce nu trebuie uitat; fapta a fost și a ră mas ca procesul turmei tâ mpite
împotriva gâ ndirii care cercetează adevă ratele probleme, dincolo de mediocrită țile zilnice. Prin atitudinea sa
Socrate ne obligă să ieșim din tiparele obișnuințelor dobâ ndite prin educație, manipulare ori necunoaștere și
să încercă m alte că ră ri încă neumblate de nimeni. Filozoful, prin gestul să u, a luat în ră spă r toată cultura și
religia gloatelor care tră iau numai pentru avere, putere și împerechere, mai ales după „obiceiurile grecești”.

53
 De aceea grecii au arătat o ură nemărginită împotriva altor culturi ce aveau alte fundamente contrare
nă ravurilor, pretențiilor și „obiceiurilor grecești”, batjocorind și falsificâ nd tot ce le stă tea de-a curmezișul. O
atitudine identică au avut-o ivriții începând cu secolul II î.e.n. practicâ nd-o și azi la fel de bine prin
industria holocaustului. Printre victimele pricepuților greci au fost și cei care i-au luat în stă pâ nire prin sabie,
romanii, lă sâ ndu-se aburiți chiar la ei acasă de aiurelile pline de șiretenii și viclenii ale palavragiilor, vrednici
urmași ai lui Herodot.
Împotriva curentului de maculare a vechilor tradiții latine de că tre grecii care erau profesorii tinerimii
romane, s-a ridicat Cato cel Bă trâ n (231-149 î.e.n.) ce își sfă tuiește fiul astfel: „Marcule fiule, despre grecii
aceștia îți voi vorbi la timpul și la locul să u. Ei sunt o rasă de oameni stricați, și care nu se mai pot
îndrepta. Cugetă că prin cuvintele acestea îți vorbește un oracol. Ori de câ te ori oamenii aceștia vor veni cu
scrierile lor, să știi că ei toate le corup.” Scrisoarea apare în textele lui Pliniu cel Bă trâ n iar retorul roman
subliniază acțiunea grecilor de a falsifica cultura celorlalte popoare, inclusiv a romanilor, pretinzâ nd că totul
s-a nă scut pe pă mâ nt din vâ na lui Hercule și de sub freza lor! Deși în alte culturi europene, zicerile grecilor
sunt privite și analizate cu mare grijă , fiind comparate cu date venite din alte culturi și din alte domenii decâ t
cel al scrisului, la noi, adevă rul unic vine numai din scrierile acestora, iar câ nd nu se gă sește acolo, așa cum îl
dorește că ută torul, atunci îi vine o revelație sau tră ire inițiatică și pâ nă la urmă totul iese cum l-a vrut
priceputul autor.
Pliniu cel Bă trâ n zice în Istorie Naturală 5, 69 despre cei care se țineau că au luminat întreg neamul
omenesc a antichită ții clasice: „Grecii sunt părinții tuturor corupțiilor”, adică a falsurilor și minciunilor ca
să ne fie mai limpede celor de azi nedați în meteahna minciunii și a lașită ților de tot felul.
Vergilius (70-19 î.e.n.) în Eneida II,49 scrie despre același popor de falsificatori și hoți de valori materiale și
spirituale: „timeo Danaos et dona ferentes” sau după urechea noastră sună așa: „în greci să nu ai încredere
nici câ nd îți aduc daruri” ori „Mă tem de greci chiar și atunci câ nd aduc daruri”. Numai noi nu ne temem de
leprele iadului, ajungâ nd să ne închină m tuturor falsificatorilor și plă smuitorilor de sacre adevă ruri, tuturor
hoților și nemernicilor care ne-au umilit, tâ lhă rit și batjocorit de am ajuns poporul sula, gunoaiele Europei,
sau adună tura degenerată de sulici, ori turma behă itoare fă ră cap și fă ră că rare în istorie.
Ei și ivriții furâ ndu-ne trecutul istoric și cea mai mare parte a spiritualită ții stră moșilor geți, ne-au adus în
halul de astă zi de nu știm cum să ne ștergem la nas pe câ nd tâ lharii stau pe laurii gloriei deșarte și a
revelațiilor neghioabe la care se minunează toată lumea!

2.3 Arima, Ariminia, Dilmun, Du Gitii

spațiul mitologic și istoric al neamului mioritic

Despre Arima, ținut plin de mister și ascuns în cea mai tainică ceață a istoriei, avem totuși ceva ziceri de la
meseriașii în falsuri grecești sau elenistice. Gă sim în povestioarele lor că în ținutul neamului arimilor din
nordul Istrului tră ia, în vremurile fă ră de început ascuns bine sub pă mâ nt, monstrul Typhoeu, sau Typhon,
fiul lui Tartaros și al Gaiei, iar în altă variantă feciorul după zisa lor fiind ză mislit numai de Hera, fă ră un
principiu masculin. Dihania avea bă trâ nețile cernite ră u pentru că era o întruchipare chiar de la zidirea lumii,
un fel de furtună nimicitoare, un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decâ t munții, care scuipa foc; la mâ ini,
în loc de degete avea o sută de capete de dragon și, ră sculâ ndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese
stă pâ nul cerurilor și pă mâ ntului, acesta supă rat pe neascultă tor, l-a fulgerat cu fulgerele din dotarea
personală de unde i-a venit și beleaua, cu care îl cunoaște azi întreaga omenire după meșteșug elenist.
Alte versiuni, ne zic tot după priceperea lor, că în acești munți tră ia într-o peșteră fă ptura Echidna, un
monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de șarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare
Typhon și Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, 2.1.2 și 3.1; Diodor din Sicilia în Biblioteca
istorică, 2.43.3; Hesiod în Theogonia, versul 301 și Pausanias în Descrierea Greciei, 8.18, au dat naștere mai
multor monștri care au îngrozit lumea veche dar mai ales mințile mincinoșilor ce se plimbau pe Acropole,
lă sâ ndu-ne astfel lista urmă toare cu blestemații pă mâ ntului: Kerberos, Hydra din Lema, Himaira și Sfinxul. În
Orbis Terrae Descriptio, Dionisie Periegetul, tră itor al secolului II al erei noastre, îi amintește pe miticii
arimaspi și cu numele de arimani, iar Homer (secolul VIII î.e.n.) în Iliada, 2.781-783 spune că patria lui
Thyphon, cel mai renumit titan, era țara arimilor sau Arima, și în Odiseea, poetul spune că este în ținutul

54
hiperboreenilor din nordul Istrului.

55
 Alte informații despre țara Arima vin de la maestrul mincinoșilor Herodot unde în Istorii, II.144
zice că gigantul Thyphon s-a luptat cumplit cu jupâ nul lor Zeus dar a fost învins și pus la popreală pe
vecie. În altă parte a că rții amintite gă sim o altă poveste despre ținutul legendar de la nordul Istrului unde
poposește în muncile lui vâ nosul Hercule, care, dâ nd peste stă pâ na ță rii numită Echidna, regina din țara
arimilor, o femeie jumă tate om în partea de sus și jumă tate șarpe de la brâ u în jos, pe loc i s-a aprins
arză torul și din înfierbințeala aceasta dihania a ră mas grea aducâ nd pe lume feciorii Scythes;
Agathirsus și Tracus, stră moșii celor trei mari neamuri arimine ‒ sciții, geții și tracii ‒ ce, după zicerile lor se
trag din neamul titanilor. Nu știm dacă vâ nosul lor a reușit ca cei trei feciori să fie dintr-o pă litură , sau
au venit pe râ nd cum este firescul vieții. În unele povești venite tot de la greci se spune că arimaspii
și-au avut să lașurile la poalele munților Riphei (sau a Râ pei cum se aude la urechea noastră de getbeget)
care era Caucazul de la Istru sau Carpații de azi.
Xantos ce a tră it pe la anii 500 î.e.n., fiind printre primii istorici greci ce încearcă reconstituirea istoriei
triburilor și orașelor grecești pe baza legendelor, în lucrarea Istoria grecilor spune că , peste ținuturile unde
Zeus l-a bă tut mă r pe titanul Tiphon, după acele vremuri crâ ncene domnise un rege vestit cu numele de
Arimus sau Arimun. Dar în poezia noastră populară Aram sau Arim este numele unui erou, iar vitejii care
luptă ală turi de el se numeau haramini.
Tă blițele de plumb descoperite la Sinaia l-au scos la lumină pe stră moșul neamului get, puternicul Moș
Arimin. Numele a fost dus în peninsula italică prin migrația ausonilor încă din preistorie fiindcă îl gă sim la
umbri unde Jupiter în vechile lor legende mai era numit cu apelativul de Ariminum sau Armunus adică al
ariminilor. Dar și romanii aveau o zicere aparte pentru Jupiter, numindu-l Ruminus, adică cinstite fețe ale
Satanei, un fel de rumun după cum scriu și tă blițele de plumb pe care le-ați fă cut dispă rute, iar ră zboinicul
Marte cel nă scut în glia geților mai purta epitetul de Arimanios.
Scriitorul Marcus Terentius Varro (116 î.e.n.-56 î.e.n.) în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2, 7 ne lasă
mă rturie despre un ținut din peninsula italică numit Ariminum astfel: ,,An non M. Cato scribit in libro
originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cis Ariminum datus est ultra agrum Picentium.(??)
in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.” Ș i pentru urechile noastre avem: „Oare nu
Cato cel Bă trâ n a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pă mâ ntul pâ nă în
Ariminum că rora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grâ u, fiecă ruia un iugă r (cam 25 de ari) și câ te zece
împreună pă mâ nt pentru viță de vie astfel hotă rniciți.”
În anul 268 î.e.n., la gura de vă rsare a râ ului Ariminus, într-o° zonă care anterior a fost locuită de etrusci,
umbri, greci și gali, romanii au fondat colonia Ariminum, astă zi numindu-se Rimini.
Să vă mai bag o șpangă -n dos jeguri odioase și cin monstruos, zic eu după zisa lor, adică a latinilor din
vechime care se plimbau prin Roma, că aceștia îl alintau pe Mithra (cuvâ ntul înseamnă bonetă în latină ) sau
Sarmis după glia stră moșească , cu vorbulița Arimanius, și chiar spun că mă las dus de lumina adevă rului și
tă ria timpurilor nepieritoare fie în veci netrecă toare și loc de izvod pentru cei curajoși. Ș i tot cu asemenea
vorbă subțire îl descoperim invocat pe Mithra pe o placă gă sită la Buda de azi care este capitala Ungariei.
Adică să ne dumirim mai mult de o leacă , Fiul Omului cum îl știau geții pe Sarmis sau Mithra cum l-au preluat
romanii, era din țara Ariminia sau Arimania, dar baștina mai era numită și Ruminia sau Rumunia, de nu va fi
supă rarea prea mare pentru adevă rul cu care îndră znesc să vă plesnesc peste râ t. Ori aceste denumiri vin din
vremea timpului uitat câ nd legendele stă teau la sfat de taină cu înțelepți de seamă și nu cu lepre sau otrepe
care au mâ njit cinstitul obraz stră moșesc cu că cat jidovesc și iudeo-creștin mai puturos ca pucioasa și mai
otră vitor decâ t veninul de aspidă .
Însă aceste mituri nu sunt scoase din pă lă ria lui hocus-pocus, ci ele reprezintă o realitate istorică intrată în
legendă și fabulos despre care timpul nu a avut ră boj să o treacă la catastif și astfel a ră mas povestea fă ră tiv,
iar ră ii s-au pus pe destră mat pâ nă ce, din uluitoarea comoară a ră mas un rahat. De vom avea îndră zneală și
nu luciu cu spoială , atunci vom ră sfoi, fă ră a ne feri, alte foi din vremi uitate și din alte meleaguri unde gă si-
vom în tă blițele asiriene din secolul XIII î.e.n. pe vijelioasele triburi de pă stori akhlamu ce își țineau să lașurile
în nordul Asiriei în munții de la izvoarele Tigrului și Eufratului, sau mai sus și mai împră știate ori adunate
după vremuri și oameni. Regele asirian Tiglatpilesar I zice într-o inscripție din anul 1112 î.e.n. că a adus la
ascultare aceste urdii pră dă toare de ră uleni ce nu se dă deau în lă turi de a veni în ospeție la asirienii care nu
doreau să le vadă mutrele: „De două zeci și opt de ori am trecut peste Eufrat pe urmele semințiilor akhlamu-
arameene, de două ori pe an.” Inscripția prezintă numele triburilor atâ t cu numele akhlamu câ t și arameene
ca să ne fie limpede de ce hoțul defilează prin istorie cu nasul pe sus. Numele populației de pă stori vine de la
akh: lâ na tunsă a unei oi + lama: belșug, adică cei bogați în turme. Alții bâ ntuiți de vedenii și revelații sataniste
aproape

56
57
că au reușit să le fure istoria, deși ei în acele vremuri nici nu existau ca popor, iar mai tâ rziu câ nd au
scos nasul în lume, consemnă rile i-au amintit ca bogați în lepră , jeg și viclenii. Tiglatpilesar I îi mai
numește pe arameeni, armaya, iar țara lor Aramu, adică Arima de la noi. În secolul VI î.e.n. regiunea
respectivă era cunoscută sub numele de Aryanam adică țara ariminilor. Ș i tot pentru aducere aminte
întunecaților, le pun în nas documentele regelui Salmanasar IV (782-722 î.e.n.) unde țara Amuru a
arameenilor, este scrisă și Arumu, mai tâ rziu fiind menționată și Aramu iar limba pe care o vorbeau
neamurile respective se numea aramii, dar în alte texte acești locuitori erau numiți sabei (înțelepți) ca
și cei din sudul peninsulei arabice și chiar un trib de pe malurile Istrului a purtat acest nume de
neînțeles pentru mintea noastră ! Hopa-tropa, uite-așa, v-am pus încă de-o belea!
Pliniu cel Bă trâ n (23-79 e.n.°) în Istoria naturală scrie că denumirea națională a sciților și perșilor
era aramei după limba greacă și aramani după limba latină , veniți din vechii aramei: „Persae illos
(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos”. La fel
scrie în Geografia și capadocianul Strabon cu vreo 50 de ani mai devreme despre neamurile scitice din
nordul și sudul Mă rii Negre și a Mă rii Caspice, deci nici urmă de boială ivrită sau alta nă scocită la loc
întunecos cum s-au fă cut în secolele XIX-XX monstruoasele aranjamente între istoricii germani și
cazarii sau jidanii plini de revelații.
Pentru a vă dovedi câ t sunteți de întunecați în suflet și ce venin aveți în gușă împotriva neamului
mioritic, dau și câ teva nume de familie româ nești de azi: Armanca, Armenca, Armencea, Ariminia,
Armin, Armini, iar Arimie Popa se numea ță ranul care a descoperit comoara de cosoni în anul 1803
din munții Oră știei. Arima este nume de familie și de bă rbat la japonezi preluat de la neamul ainu, dar
și numele unei localită ți din prefectura Hyogo din aceeași țară ; un munte în Cilicia și un munte lâ ngă
cetatea Troia. Vedeți întunecaților câ t de bine se leagă mitologia cu istoria și cu lingvistica adevă rată și
nu cea latinizată ! Dacă eram ieșiți din haznaua latrinită ții, trebuia să se audă ceva ziceri de Latin,
Latinescu, Latineanu dar nici un fel de zumză ială de acest fel nu zbâ rnâ ie pe urdiniș pentru urechile surzilor
sau tâ mpiților. N-ar fi fost ră u nici Latinovici, fiindcă tot ne dau tâ rcoale niște fiare turbate ale
întunericului satanist care au început să ne șuiere de ceva vreme că dacii au fost semiți, iar geții neam de
țigani și asta trebuie să bă gă m în că rțile de istorie ca adevă ruri de netă gă duit.
În unele legende emeș despre ținutul Dilmun se spune că Enki (stră moșul pă mâ nt sau Pă mâ ntul)
împreună cu perechea lui Enlil (ținutul Cerului, povestea era întocmai la vechii egipteni între Geb și
Iaho) sunt uniți prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decâ t fericire și bucurie, fiind un loc
luminos și stră lucitor plin cu pomi fructiferi și ape ră coritoare, flori și plante hră nitoare, iar oamenii
sunt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sunt omorâ te de oameni. Dilmunul este
raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfâ nt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut
neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, adică din Maica Pă mâ ntească ,
poveste pe care o știm de la frigienii arimini prin mitul lui Cybele. Dar asemă narea este foarte evidentă
cu scrierea despre Eno care s-a urcat la ceruri pentru a primi Legea Adevărului și Dreptății și vede plin
de uimire minunile cerești, gră dina raiului și izvorul cu apă vie ce curge de aici, precum și iubirea
dumnezeiască ce domnește în acest tă râ m al veșnicei iubiri dă ruită de ziditorul vă zutelor și
nevă zutelor. Pentru a le dovedi ră dă cinile mitului, îl aduc de martor pe Dimitrie Cantemir care în Descrierea
Moldovei în prima parte a secolului XVIII, ne lasă un crâ mpei dintr-o legendă ce amintește de Sovița
sau Dochia după unele legende mioritice, o divinitate stră veche feminină ce locuia în Ceahlă u iar din
coasta ei curgea apa sfântă ‒ izvorul vieții. În alte scrieri de-ale noastre° din aceleași vremuri,
divinitatea Sovița este amintită sub forma Savela și atunci o gă sim foarte ușor în Dio Sabelo de
pe tă blițele de plumb ale stră moșilor mei geți descoperite la Sinaia, din care mă trag și eu ca getbeget. Vechile
scrieri ale româ nilor amintesc această divinitate a stră moșilor noștri și cu numele de Sibila prorocița°, Savila
și Sevila, ea fiind fecioară .
Revin la legenda emeș care mai spune că în ținutul Dilmun s-a nă scut neamul duhurilor cerești dar
și cel al muritorilor în a noua zi de la pornirea marelui izvod al lui Anu din iubirea lui nemă rginită .
Cum în Făcă-Tora ei spun că i-a pă lit revelația cu zidirea lumii în ziua a șaptea, povestea nu are cum
să se lege cu cea emeș/sumeriană ci doar să fie trasă prin inelul ivrit și acela jigă rit să le fie de mare
fudulie. Dar noi avem o asemenea zicere, dată de furi și tră dă tori ca basm sau poveste ‒ întreb atunci
de ce ale lor sunt revelații? – unde se zice că Sâ ntu umblâ nd el prin lumea încă fă ră margini și fă ră chip,
unde pă mâ ntul nu se nă scuse din marea nemă rginită , însă din mijlocul ei se ridica pâ nă în înaltul
cerurilor Pomul Vieții. Sâ ntu se întâ lnește cu Nefă rtatul și îl pune pe acesta să -i aducă nisip de la
ră dă cinile Pomului Vieții înfipte adâ nc în stră fundurile mă rii nemă rginite°, ca să zidească Pă mâ ntul. În a

58
59
noua zi de trudă Dumnezeu face Pă mâ ntul și îl așază ° să plutească pe marea de început. Asta
dovedește că emeșii câ nd au plecat în Ki-en-gi, din baștina carpatină mitologia religioasă era conceptualizată
foarte bine, iar geții ră mași la glie aveau un calendar astronomic unde să ptă mâ na era de nouă zile,
poate legat tocmai de Facerea Lumii și nicidecum de tușinarea prepuțiului. Ș i ne-au pă strat tă blițele de
lut ale lor ‒ despre ale geților de plumb s-a cam ales hoția și mișelia ‒ o povestioară cu urcarea la
ceruri a unui conducă tor pentru că a fost vrednic și cu mare iubire față de cele sfinte, luâ nd mereu aminte
că pe pă mâ nt primul gâ nd pornit spre lume este să faci numai bine iar fapta curată să fie binecuvâ ntată
de Legea Sfâ ntă a Tată lui Ceresc, pă rinte firesc a tot ce este în tot și întors în Unu ca izvor nesecat de
bine în lumea de lumină . Ne zic legendele adumbrite de uitarea timpului și ră utatea unor nemernici
care se cred buricații neamului omenesc, despre Ziusudra (Zin Suddu) ce a fost lugal (cu sensul de om
mare sau conducă tor) în Ș uruppak la începutul mileniului III î.e.n. și, fiind chemat în ceruri la cele
veșnice pentru dreaptă judecată : „În ținutul de trecere/ în muntele° Dilmun/ locul unde se înalță Sfâ ntul°
Soare/ ei l-au pus să locuiască ”. Mai dau o variantă a acestui text, pă strat mai bine care spune despre
legendarul lugal astfel:
Ziusudra, conducă torul,
Înaintea lui An însuși și Enlil s-a închinat;
Care să -i dea viață ° cerească ,
Veșnicia cerească cu care a fost uns.
În acele zile, Ziusudra, că petenia,
Păstrător a numelui. . . . . și OM,
În muntele de trecere, muntele Dilmun, locul unde soarele ră sare,
Ei(An și Enlil) l-au pus să locuiască ”.
Restul poemului este distrus de pe tă blița respectivă . Pentru a înțelege mai bine sensul profund al mitului
mai propun o traducere al aceluiași text intitulată Răsplata lui Ziusudra:
„Ziusudra, fiind conducă tor (primul dintre oameni sau păstor),
a urcat în fața lui Anu și Enlil, să rutâ nd pă mâ ntul,
și An și Enlil după ce l-au recunoscut
i-au dă ruit viață veșnică aidoma unui zeu,
a coborâ t în el în acest loc viața veșnică pentru a se îndumnezei.
În acea zi l-au fă cut pe Ziusudra, pă stră tor și păstor,
al animalelor mici și al neamului omenesc,
trăitor spre est, peste munți, de Dilmun”.
Adică locul unde s-a urcat el în Rai sau Dilmun, este undeva în vest față de Ki-en-gi, fiindcă textul spune
că el va veghea belșugul neamului omenesc și a tuturor animalelor mari și mici de undeva de peste munții
din est, iar precizarea ne trimite la un teritoriu sau munte situat la apusul Ki-en-gi/Sumer care era baștina lui
Ziusudra. În mitologia lor Dilmun era un loc situat undeva la marginea pă mâ ntului, fiind considerat un munte
sfâ nt situat în cel mai îndepă rtat loc al lumii, poveste identică cu țara Magog din Făcă-Tora, situată în nordul
cel mai îndepă rtat, la marginea pă mâ ntului, iar dacă punem ală turi cele două ziceri, vedem că ele ne aduc fă ră
șpă ngi și baionete sau parale și alte miluiri, taman la toriștea carpatină . Povestea este foarte asemă nă toare cu
cea a lui Enoh, care fiind credincios în sfâ nta cruce așa l-a iubit Sâ ntu încâ t a fost ales să purceadă în ceruri
ajutat de doi îngeri de lumină , pentru a primi Legea Sfâ ntă după care să se diriguiască neamul lui de oieri,
iar tă râ mul lor să fie binecuvâ ntat de Tată l Ceresc ca o Ț ară Sfâ ntă . Ș i hoțomanii greci și-au tras un ce
folositor lor dar dă ună tor nouă , ciopâ rțind și grecizâ nd ce au luat, astfel că azi auzim de gră dina hesperidelor
asemă nă toare cu Raiul lui Sâ ntu sau Dilmun, dar nu avem curajul să zicem nici pâ s nici fâ s fiindcă antichitatea
greacă este temelia culturii europene și dacă le tragi preșul de sub picioare, se duce dracului toată
șandramaua, iar tă mbă lă ul pornit la Atena și prin alte agore la fel de gureșe va fi fă ră margini! Dar povestea
potopului din mitologia emeș, o gă sim într-o zicere curat mioritică ce spune că „un om ș-a fă cut o corabie
mare să meargă la Dumnezeu, și a mers pe dedesuptul apei, dar Dumnezeu l-a ră dicat cu corabie cu tot în sus
și șede acolo închilit deasupra mă rei care tremură pâ nă s-a sfâ rși lumea…”
În amintirea acelor vremi fabuloase dar pline de lumină lină , venită caldă și senină de la cel de sus,
și adusă de îngeri veghetori și veșnic pă zitori ai neamului omenesc, aceștia cuminți și ascultă tori, câ nd
încă nu dă duse ră ul în ei, și-au zidit primul lă caș în noua patrie închinat lui Anu în orașul Eridug, fiind
și principalul lor centru religios. Ori numele templului este compus din eri: rugă ciune, a conduce, a
însoți, a ațâ ța focul, stră lucire + dug: a fi ca fierul înroșit; adică locul unde cobora lumina cerească sau

60
că ldura lui Utu/Soarele cam așa cum era și în baștina lor ră masă în Carpați unde Pionul sau Kogaionul era
să lașul duhurilor de lumină . De aici Platon a luat povestea cu viteazul Er, iar ionii plecâ nd din Ionia în vestul
încețoșat și-au numit noua patrie Er și Eire ca o aducere-aminte a ținutului sfâ nt/stră lucitor pe care l-au
pă ră sit din cauza ră ută ților altora. Ș i actualul nume al Irlandei, pă strează tocmai denumirea legendară veche
dar anglicizată , fiindcă au stat mai multe sute de ani sub sabie engleză (Ir + land).
Într-un text religios emeș, avâ nd dorul de inimă albastră înstră inată în arșițele din Ki-en-gi a vremurilor°
trecute, se plâ nge scribul: „Lă sați-mă să privesc verdele cedrilor (corect ar fi verdele veșnic al copacilor cu
sensul de conifere, adică o regiune acoperită de conifere sau un munte înalt), a ță rilor neamurilor din Dilmun
și Magan (Egiptul de sud sau jos). Să vină să mă vadă , Enki! Să vă d locurile de acostare ale coră biilor venite
din Dilmun! Să vă d coră biile din Meluhha (Egiptul de nord sau sus) care aduc aur și argint și stră lucitoarele
lapislazuli din Haraly și lemn scump din Magan și din țara Marhashi (stat la est de Elam, pe platoul iranian)
(va aduce pietre prețioase să se agațe la piept??). Din Magan bă rcile vor aduce cupru, diorit piatra puternică ,
piatră pentru morminte, abanos care să -ți înfrumusețeze tronul puterii tale. Din ținuturile corturilor se aduce
lâ nă …, cetatea cu locuințe plă cute Dilmun, trebuie să fie cea mai minunată casă ”. Încă un element important
pentru aflarea locului mitic, „verdele coniferelor” carpatine, de unde au venit ei în ținutul că lduros mă rginit
de Tigru și Eufrat° și câ nd, după ce mureau, sufletele se întorceau în baștina din cetatea lui Anu, Gog sau
Sâ ntu.
Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoșii emeșilor
au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, și° că în vechea baștină, au
învățat arta de a scrie!!! Numele Dilmun din eme-gi este scris Tilmun în akkadiană și Tylos în
greacă , dar numele complet pentru acest tâ râ m de legende și lumi neștiute din vechile mituri emeș era „kur.
dilmun.na” sau „kur Dilmun na” unde cuvâ ntul kur din eme-gi poate fi înțeles și ca munte sau țară
străină, ori a tră i. Iar cuvâ ntul Dilmun este compus din dil: catarg, vâ rf, înă lțime + mun: ascuns, să rat,
greu de ajuns. Pentru cuvâ ntul na avem sensurile de om în viață , bă rbat, femeie, stâ ncă , înă lțime, apă , a
curge. Dar avem în eme-gi cuvâ ntul tilmun care înseamnă cinste sau respect, iar tă râ mul legendelor
emeș mai este scris și Telmun. Toți că ută torii de istorii și istorioare adevă rate, dar mai ales revelate
fiindcă aici se bat ră u apele marii minciuni, nu au reușit să gă sească locul cu pricina, unii stabilindu-i
niște destinații tare ciudate și imposibil de adus pe calea adevă rului, alții mai atenți cu propriul obraz
ne spun că numele mitologicului tâ râ m și munte ar fi fost în funcție de vremuri, în mai multe locuri,
dar rup din legendă „nevinovații” tocmai caracteristica fundamentală ‒ un ținut al vieții veșnice unde
se duceau sufletele celor ră posați și trona Dumnezeu.
Nemuțul nostru pripă șit în Ki-en-gi avea un duh al scrisului că ruia îi spuneau Me (cel ce proclamă , cel ce
este înțelept) dar și Sagi cu sensul de crainic sau prooroc, grație divină . Era scribul divin în mitologia de
început a religiei emeș, avâ nd însă să laș în insula Dilmun unde se afla și raiul și unde zic tă blițele lor că au
învă țat taina scrisului. Pe tă blița de plumb 31 descoperită la Sinaia se spune că dage balo a trimis un sol la
besii cei veseloși cu ceva misage…! Să le amintesc o zicere care le va supă ra ră u clă pă ugile: sciții din nordul
Mă rii Caspice aveau un trib numit saci pe care emeșii l-au scris sa.kas dar referindu-se la populația carpatină
martu, condusă de lugal Marte venit din ceruri!
Dar unde era această misterioasă și fabuloasă insulă Dilmun?
Să pornim pe drumul că ută rilor cu informațiile venite de la emeși care nu au trecut prin ciurul revelațiilor
sataniste și gă sim pe o tă bliță de lut de-a lor ce ne spune că templul Nin-Gal a trimis spre apus o corabie în
insula Dilmun, călătorie care a durat 2 ani și s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre prețioase și piatră
pentru realizarea statuilor și vaselor.
În însemnă rile cartografice din secolul I al erei noastre ajunse pâ nă la noi, între vă rsă rile în Istru ale
râ urilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma în acele vremuri pâ nă după 1900 o insulă pe care era
cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere a fost descoperită la Tă rtă ria iar tă blițele geților dovedesc
fă ră tă gadă că pe toriștea stră moșească meșteșugul scrisului era foarte ră spâ ndit și folosit timp de peste
șapte milenii, insula Dilmun din scrierile emeș este insula cu cetatea Dimum unde s-au descoperit
numeroase vestigii arheologice din mileniul IV î.e.n. Pentru că tot aici era și raiul unde se retră geau
sufletefe celor vrednici pentru a se întâ lni cu sufletele stră moșilor adică a Celor Mari cum apar în
manuscrisele eseniene°, emeșii de fapt pă strau în amintire locul de unde au migrat. Lă sâ ndu-ne informații
că din acest loc aduceau aur, minereu de cupru, pietre prețioase și piatră pentru realizarea statuilor și
vaselor înseamnă că această insulă era un teritoriu mult mai mare unde existau munți cu exploată ri
miniere și cu piatră bună pentru prelucrat dar și numeroase lăcașe de cult și de civilizație unde se
scria vâ rtos și se venerau anumite duhuri. Dacă venim de pe Marea Neagră spre Galați, vedem aici că

61
62
fluviul primește apele Prutului care curg din nord. Geografic, teritoriul locuit de stră moșii noștri se asemă na
cu o mare insulă pentru că era înconjurat de ape: la nord și vest era Tisa, la sud-vest, sud și sud-est era Istru
iar la est și nord-est era Prutul. Prin generalizare insula Dilmun este localitatea Dimum de pe malul drept al
Istrului dar și teritoriul locuit de stră moșii noștri unde reveneau la judecata de apoi sufletele celor ră posați
din îndepă rtatul Ki-en-gi. Iar țara Dilmun este întregul areal locuit de Neamul Ales de Anu, Gog sau Sâ ntu din
Carpații Pă duroși pâ nă în Peloponez și de la Bug sau Nipru pâ nă la malurile Adriei! Legenda a fost cunoscută
și de greci care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiților undeva la gurile Dună rii și nu în Palestina unde
se duceau sufletele eroilor să se odihnească . Odihni-i-ar moartea pe toți mincinoșii și fă că torii de revelații și
vedenii sataniste!
Geograful grec Dionisie Periegetes din Bitinia, care a tră it în timpul împă ratului Domițian (81-96) scrie în
lucrarea Orbis Terrae Descriptio: „Deasupra pă rții din stâ nga Pontului Euxin, în drept cu Borystene se află în
mare o insulă foarte renumită închinată eroilor și care insulă este numită Leuce, fiindcă fiarele să lbatice ce se
află acolo sunt albe. După cum se spune, acolo în insulă se află sufletele lui Achile și a altor eroi care umblă
prin vă ile lipsite de oameni”. În Cosmografia de la Ravena din secolul VII, este amintit orașul Tilmun pe
Dună re, termen identic cu cel folosit de akkadieni și alți semiți, și evident o modificare în timp a numelui din
Dilmun, în Tilmun.
Hoțomanii ivriți, plă câ ndu-le zicerea arimină , au primit de la Întunecimea Sa o revelație care zice că
în ținutul Parvaim (pârva: oaie cu lâ na scurtă + im: pă mâ nt) amintit în II Cronici II, era aur foarte mult
de unde l-ar fi adus și Solomon pentru împodobirea templului să u. Dar fă că tura lor ne lasă să credem
că în fapt este vorba de o regiune mitică care poate fi identificată cu raiul, pentru că aici este locul de
să lă șluire a lui Enoh sau Eno după tă blițele noastre. Legenda este asemă nă toare cu cea a înțeleptului
Ziusudra, numit Utnapiștim în textele akkadiene care așează locul șederii lui într-o insulă sau țară „la
gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat” cum zice epopeea lor Ghilgameș, în „locul de unde
ră sare și soarele”. În mitologia emeș Ziusudra locuia într-un tâ râ m îndepă rtat, cunoscut drept țara
Dilmun sau Bar-Bar (cetatea înțelepciunii)!!! Solomonarii noștri se instruiau în cetatea Babar de unde
plecau în lume să -i lumineze pe alții cu lumina cerească primită de la Sâ ntu.
Să facem o samă acestor ziceri ca să limpezim apele și mințile: Ziusudra a mers în rai la Anu sau
Dumnezeu undeva în apusul înnegurat și aici a fost binecuvâ ntat cu veșmâ nt de lumină pentru a tră i în
slava cerească . Raiul este pe o insulă , un ținut mai întins sau un munte cum ne spun legendele lor și tot
de aici au plecat ei în Ki-en-gi ducâ nd și obișnuința scrisului în noua patrie. Legenda ajunsă în cultura
akkadiană spune că insula sau țara Dilmun scrisă de ei Tilmun se află „la gurile sau malurile fluviului
celui îndepă rtat… locul de unde ră sare soarele”. Ori documentele din primele secole ale erei noastre
amintesc de insula Dimum de pe cursul inferior al Istrului iar în secolul VII este numită Tilmun, la fel
ca în akkadiană . Ș i tot ținutul sau țara Dilmun, adică întreg spațiul carpatin mioritic cu Ardealul în
centru unde era cetatea lui Anu, Gog sau Sâ ntu și raiul se află „pe malurile fluviului celui îndepă rtat…
sau la gurile lui”, iar dacă vrem revelații, atunci trebuie să ne lă să m tâ mpiți de minciunile ivriților, a
ebraiștilor și altor fă că tori de fă că turi sataniste.
Dar mai avem un izvor ca să dovedim originea cetă ții lui Anu ‒ Dilmun ‒ sau a raiului că se află în ținutul
nostru. În Europa sunt acele monumente megalitice specifice din mileniile V-II î.e.n. numite dolmen care
reprezintă un fel de masă formată dintr-o piatră plată așezată orizontal, sprijinită pe două sau mai multe
picioare tot din piatră , fiind morminte colective fă cute de comunită țile umane pentru a-și cinsti stră moșii. În
limba celtă mormâ ntul se numea tolmen, apropiat de cuvâ ntul akkadian „tilmun” avâ nd același rol de loc
închinat liniștii celor ră posați.
În tă blițele de lut ale emeșilor țara Dilmun cu care ei fă ceau comerț, este menționată începâ nd cu anii 3200
și o fac pâ nă pe la 600 î.e.n. Pe o tă bliță descoperită în vechea cetate Lagash (cca. 2520 î.e.n.) sunt înregistrate:
„coră bii din Dilmun și din alte ță ri stră ine care mi-au° adus lemn/copaci din pă dure”. Nu după mulți ani, lugal
Urnanșe din Lagash a lă sat scris pe tă blițele de lut că a adus lemn în Ki-en-gi din țara Dilmun (cca. 2500 î.en.).
Pe la anii 2100 î.e.n. lugal Urnammu din dinastia a treia a cetă ții Ur amintește în tă blițele comerciale că are
cale liberă de negustorie cu țara Magan (Egiptul de Sus), de unde a adus cupru în Ki-en-gi. Comerțul cu țara
Dilmun a înflorit în perioada Larsa (cca. 2000-1763 î.e.n), după care a decă zut, fiind reluat în perioada kașită ,
populație de neam arimin ce a stă pâ nit Ki-en-gi mai bine de 150 de ani pâ nă la începutul secolului XIV î.e.n.
Amintesc aici doi conducă tori din Dilmun, poate coloniști rumuni ai Bahreinului: Rimun (cca 1460-1450
î.e.n.) și Illi Ibașra, care a fost guvernator kașit pe la anii 1340-1330 î.e.n. Vechii grecii spuneau despre
fenicieni că ar fi venit din Tylos, adică Ki-en-gi sau Sumer ori Bahrein cum a fost înțeles mai tâ rziu.

63
 Dar avem informații venite și de la akkadieni unde regele S argon I (2242-2186 î.e.n.) din Akkad sau Agade
a lă sat mă rturie prin tă blițele de lut că a reușit de trei ori să ajungă pâ nă la Marea de Sus (Marea Neagră )
unde și-a spă lat să biile și a încercuit, capturâ nd cu mâ na lui ținutul Tilmun. Poate că aici țara Tilmun este
Troia, sau marea unde s-a bă lă cit dumnealui este Mediterana și atunci ținutul nu poate fi decâ t Canaanul, dar
cine știe ce surprize ne pot da să pă turile arheologice? Pe la anii 1800 î.e.n. alte tă blițe de lut se referă la o
expediție comercială „că tre Dilmun pentru a cumpă ra cupru de acolo”, iar Sargon II al Asiriei în secolul VIII
î.e.n. se laudă că a ajuns cu granița imperiului să u pe malul mă rii de sare (Marea Moartă ) care era în margine
cu țara Dilmun, adică Canaan.
Pentru înveninarea întunecaților, le spun că prelucrarea cuprului este atestată arheologic în apropiere de
Turdaș de la sfâ rșitul mileniului VII î.e.n. iar arderea minereului se fă cea în cuptoare, nu cu arză torul lui
Hercules sau legă mâ ntul Talpei Iadului.
Dilmun este amintit în perioada kasită a regelui Bumaburiaș (cca 1370 î.e.n.) unde un sol al acestui
regat trimite scrisori că tre superiorul să u din țara Dilmun/Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250
î.e.n. spune că regele acestei ță ri urmează să i-a în stă pâ nire și ță rile Dilmun și Meluha/Egiptul de Jos,
precum și Marea de Jos și Marea de Sus, pe care le putem identifica după cunoștințele de astă zi drept
Marea Roșie și Marea Mediterană .
Scrierile de pe tă blițele de lut arată limpede că , cel puțin la început, ță rile Magan/Makan și Meluha au fost
situate în aceeași direcție cu Dilmun, dar aceasta era mai departe, iar mai tâ rziu, situația s-a menținut
dovedind tră inicia legă turilor spirituale și de neam. În acest context Bahrainul a fost numai un contor al Ki-
en-gi că tre aceste ținuturi îndepă rtate așa cum dovedesc și să pă turile arheologice chiar dacă unii încearcă să
strâ mbe adevă rul după interesul lor.
În Failaka din Barhein s-a descoperit un templu al lui Imzag, zeul din Dilmun care îi proteja pe negustorii
ce fă ceau că lă torii că tre acest ținut și texte scrise ce vorbesc despre câ știguri și pierderi realizate în aceste
drumuri lungi, dar unii s-au repezit să declare insula ca teritoriul legendar deși el era la numai 110 km de
continent și nu se poate vorbi de lungi perioade de navigație.
În urma să pă turilor fă cute în ruinele orașului vechi Uruk s-au descoperit pâ nă acum mai mult de 4000 de
tă blițe de lut, cercetâ ndu-se numai o parte a incintei lă cașului de cult Eanna. Pe acestea sunt menționate atâ t
topoare de luptă mâ nuite cu o mâ nă sau cu două mâ ini câ t și unelte aduse din Dilmun. Dar listele tă blițelor
mai precizează și baloți de țesă turi pentru îmbră că minte, dovedind că la sfâ rșitul mileniului IV și începutul
celui urmă tor, între cetatea Uruk și țara Dilmun existau relații comerciale strâ nse, de ele ocupâ ndu-se un
demnitar special. Însă tă blițele mai sugerează că numele de Dilmun este atribuit și unor țesă turi sau unelte și
arme din metal, poate pentru a fi etalon calitativ în raport cu produse similare venite din alte regiuni.
În anul 711 î.e.n. regele asirian Sargon II (722-705 î.e.n.), a zdrobit o coaliție a micilor regate filistene
sprijinite de Egipt și cred că inscripțiile se referă tocmai la aceste fapte unde filistenii sunt obligați să
recunoască suveranitatea asirienilor. Tă blițele din arhiva regală ne spun că în anul 710 î.e.n. Sargon „a primit
daruri din partea regelui din Dilmun, o țară care se întinde ca un pește, 60 de ore de mers că lare, în mijlocul
drumului pe mare că tre locul unde soarele° ră sare”.
În timpul domniei acestui rege, Dilmun și Magan sunt declarate a fi „pe mai departe parte a mă rii
inferioare” și există , de asemenea, o trimitere la „marea Magan”, aici fiind vorba mai mult de Canaan și Egiptul
de Sus, regele Uperi din Dilmun care trimite tribut imperiului asirian. În 544 î.Hr., Dilmun dispare din scrierile
mesopotamiene atunci câ nd, în conformitate cu un document administrativ, Nabonidus, regele Babilonului, a
avut un guvernator acolo, fiind vorba de Canaan sau Palestina.
În zorii mileniului III î.e.n. se vă d obiecte în Ki-en-gi care au proveniență sigură din culturile ariene, adică
tot carpatine din Mohenjo-Daro și Harappa, comerț care se va dezvolta și va continua o perioadă lungă de
timp, civilizația fiind cunoscută și sub numele de Sindhu Sarasvati, primită de la numele celor două râ uri care
le-a fost leagă n timp de 1400 de ani. Odată cu secarea râ ului Sarasvati pe la mijlocul secolului XVIII î.e.n.
aceste civilizații s-au pră bușit. Aici arienii veniți din Carpați au dezvoltat o cultură uluitoare avâ nd legă turi
strâ nse cu celă lalt neam ce a migrat pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. în Ki-en-gi/Sumer. De la aceștia, emeșii
primeau lemn pentru construirea coră biilor ce umblau pe mare, fiind un punct nodal în comerțul cu cele două
ținuturi egiptene Magan și Meluha. Coră biile care circulau pe fluviul Sindhu sau Indus se numeau în sanscrită
mohanna iar limba româ nă veche mai pă strează cuvâ ntul mohan pentru omul urâ t și posac, și mohonie pentru
femeie urâ tă și mohorâ tă .
În mitul sumerian Enki și Ninhursag, care povestește despre epoca de început a civilizației emeș în
Ki-en-gi, raiul este descris astfel: „cioara nu mai țipă , fazanul nu mai strigă , leul nu mai ucide… omul

64
nu spune: «E miezul nopții», ecourile vocii crainicului sau vestitorului sortii nu se mai rostogolesc, câ ntă reața
nu mai spune elelo, iar în afara orașului nu mai ră sună strigă te”. Strigă tul veghetorului de pe catargul mare al
unei coră bii care își anunța sosirea în limbile indiene de pe coasta de vest era elelo! Noi avem alelei, cuvâ nt
care exprimă mâ nie, amenințare, bucurie sau pă rere de ră u.
În perioada stă pâ nirii akkadiene asupra Ki-en-gi (2350-2150 î.e.n.), unele sigilii ne înfă țișează o
zeitate care ține de pă r un hoț sau prizonier. Divinitatea apare de asemenea, cu piciorul pe o că prioară ,
dar uneori pe un piedestal mic, purtâ nd o robă lungă sau un fel de fustă iar pe cap avea o frizură cu
coarne sau o pă lă rie înaltă și cilindrică . El a fost identificat ca fiind zeul Amurru. În texte și imaginile
de pe cilindrii sigiliu, numele lui este scris d / AN.MAR.TU sau d / MAR.TU (mar-tu: nomad, nă scut
în că ruță ), și tradus „Dumnezeul Occidentului” în akkadiană . El este de multe ori vag numit zeul
Amoriților din cauza asocierii sale cu textele care scriu despre deșert și stepă . El a devenit fiul lui
Anu, zeul cerului și a fost adesea asociat cu Sin zeul lunii, fiind menționat și ca zeu al războiului.
Trebuie amintit că în două texte akkadiene se arată despre acești neliniștiți că „MAR-TU provin din
ghicitori Dilmun”, sau „ghicitorii MAR-TU vin din țara Dilmun”. Romanii spuneau că Marte, zeul
ră zboiului din religia lor, s-a nă scut în Geția, iar informațiile acestea chiar confirmă zicerea lor! În
textele descoperite la Ibla sau Ebla (oraș în sud-vestul Siriei la 55 km de Alep, azi numit Spune
Mar dikh, renumit pentru cele 20000 de tă blițe cu scriere cuneiformă , datate în jurul anului 2250 î.e.n.)
populația MAR-TU este menționată în principal în legă tură cu pumnalele din metal și prizonierii de
ră zboi. La începutul mileniului II î.e.n. apar mai multe dovezi epigrafice și arheologice, unde neamul
martu este prezent în istorie, chiar dacă altora zicerea le este dureroasă și de mare supă rare.
Lugal Susin din Ur pe la anii 2034 î.e.n., ridică un zid mare de apă rare în partea de nord a Ki-en-gi
pentru a-i opri pe nepoftiții martu care se învolburau ca un râ u în tumult peste ținuturile emeșilor.
Scrierile numesc populația martu ca venind din Didanum, regiune situată astă zi în partea de nord-est a
Siriei. Pe la noi se gă sește numele de familie Didanu și nu ar fi ră u se întrebă m ce și cum, poate așa
vom ieși din prostie, că utâ nd și scormonind! În Facerea din Făcă-Tora, Dodanim este fiul lui Iavan și
a avut ca urmași pe Elisa, Tarsus și Chitim, adică cetatea Troia cu geții dardani, Tarsus ca una din
ținuturile ionilor sau pelasgilor de pe ță rmurii de vest ai Asiei Mici, iar Chitim sau Getaim cum apar în
Vulgata sunt filistenii, dar tot neam get stabilit acolo în secolul XVIII î.e.n. câ nd ținutul încă nu era
bâ ntuit de vedenii și tâ mpenii ivrite. În unele texte asiriene și din Ugarit, neamul martu mai este scris
amurru ‒ de unde li s-a mai spus și amorei sau amoriți ‒ sau arrumu, cuvâ nt apropiat de arimoi folosit
de Homer și Hesiod pentru o populație din nordul Istrului din țara Arima.
Amoriții (amurru sau arrumu) sunt amintiți și în Tora, la Facerea 10,16 ca locuind partea
muntoasă a° Canaanului, fiind descendenți din Ham după Deuteronom 3,11. Ei sunt descriși ca un popor
puternic „de statură mare cum ar fi înălțimea cedrilor”, care au ocupat terenul la est și la vest de
Iordan, iar regele lor, (Og(noi avea în nordul Maramureșului cetatea Ung, iar în Ki-en-gi avem orașul
Unug semitizat în Uruk)??), fiind pomenit împreună cu neamul să u, ca ultima „ră mă șiță a Refaiților”
(Deuteronom 3:11). Dar „refaim” sunt populația din Canaan ce a ajuns în acele locuri plecâ nd de lâ ngă
munții Refa, Rifa sau Ripha cum au scris latinii, adică spre lumina noastră și încrâ ncenarea întunecaților,
munții Carpați unde bă știnașii geți din est se mai numeau carpi, și care ajungâ nd pâ nă în peninsula
arabică , acolo s-au numit carbi. Folosind în Făcă-Tora lor numele de refa + im care înseamnă pluralul,
jegurile ivrite s-au dat de gol câ nd și-au ticluit monstruoasa scriitură prin care au urmă rit să se pună
moțul neamului omenesc iar pe noi să ne scoată în afara istoriei. În secolele II-I î.e.n. ivriții erau vorbitori
de limbă koine iar majoritatea covâ rșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivrită , atunci
traducâ ndu-și ei textele sacre în limba adoptată ce le devenise limbă liturgică . Intrâ nd sub ocupație romană
în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învă țat limba noilor stă pâ ni, așa se explică și denumirea latină a munților
Carpați apă rută în Făcă-Tora lor satanistă . Populațiile amoriților din textele ivrite ‒ mai corect
refa, geta sau arrumu – par să fi ocupat inițial regiunea ce se întindea la vest, înă lțimile Mă rii° Moarte
(Facerea 13,8 și 14,7) pâ nă la Hebron (Deuteronom 3,8; 4,46-48), îmbră țișâ nd Galaadul și Basanul, cu
valea Iordanului pe partea de est a râ ului, țară a „doi împă rați ai Amoriților”, Sihon și Og, cele două
stă tulețe fiind independente. Dar neamul arrumu era și în Ierusalim, fiind numit în scrierile lor iebusiți.
Partea sudică a munților din Iudeea este numită „muntele Amoreilor” după cum ne zice în Deuteronom
1,7,19,20. Dar tot prin ținuturile pomenite de scrierile vechi din regiune, ca fiind locuințele
neamului martu, textele hitite spun că să lă șluiau neamurile de pă stori arimini, kabiru, amintiți de vechii
greci în zeci de lucră ri. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și filistenii
sau khabirii amintirea pe acele locuri cu o istorie falsificată în totalitate de că tre pricepuții și „cinstiții”

65
66
ivriți în antichitate și fioroșii cazari de neam germanic în prezent, meserie pe care o practică cu atâ ta
meșteșug pe seama goilor cap de lut de peste 2000 de ani.
În scrierile emeșilor, țara Amuru sau Arumu a fost scrisă numai Mar-tu, și asta începâ nd aproximativ cu
anii 2400 î.e.n., teritoriul fiind plasat totdeauna în vecină tate, că tre apus, aici incluzâ nd ținuturile Asiei Mici
pâ nă la° Marea Neagră și Marea Mediterană precum și cele ale Palestinei.
Vechimea neamului martu în informațiile venite de la emeși, apare la sfâ rșitul mileniului IV î.e.n. câ nd lugal
Enmerkar ca fondator al cetă ții Unug/Uruk zice că a avut legă turi cu stă pâ nul din Aratta. Într-un alt text
cunoscut sub numele de Lugalbanda și pasărea Anzud, ne descrie cum neamul martu a apă rut în ținuturile
stă pâ nite de Enmerkar, scrierea fiind fă cută la împlinirea celor 50 de ani de domnie neîntreruptă . Pentru
oprirea nă vă litorilor la granițele din nord, Enmerkar hotă ră ște construirea unui zid care să împiedice vizitele
cetelor de pră dă tori. Regele Naram-Sin ne lasă mă rturie că i-a liniștit cu sabia pe acești ră uleni pe la anii 2240
î.e.n. care își aveau să lașurile în nordul Siriei, iar urmașul să u a dus lupte crâ ncene cu aceste populații de
pă stori transhumanți.
Arrumu/Amurru și Martu sunt denumirile care apar în textele akkadiene și eme-gi/sumeriană ,
divinitatea supremă a acestei populații de pă stori. El a fost zeul protector al orașului emeș Ninab, a că rui loc
încă nu a fost descoperit, divinitatea fiind descrisă uneori ca un cioban și fiu° al lui Anu, purtâ nd și numele de
„stă pâ n al muntelui” și „cel care locuiește pe muntele strălucitor”, întocmai cum era muntele sfâ nt al
geților, Pion, Peon sau Kogaion. La vechii umbri Jupiter mai era numit Ariminum sau Armunus, iar ră zboinicul
Marte, era invocat cu numele de Arimanus.
Dar nu totdeauna relațiile dintre emeși și neamul care locuia în țara Martu erau încordate și lecuite numai
de ghioagă , fiindcă unele tă blițe de lut spun că neamul martu, era un popor ales de Anu iar în vremea câ nd
oamenii și duhurile cerului tră iau în armonie, îngerii umblâ nd pe pă mâ nt venind din ceruri, au observat cu
jind că fiicele pă mâ ntenilor sunt foc de frumoase și ră u le dă ghes la inimă ! Ză pă ciți ră u de dogoarea soarelui
și a ofului pentru mâ ndrețile° de fete, s-au lă sat în pă cat luâ ndu-le de soții, inclusiv că petenia lor care se
numea Marta sau Martu iar din această încrucișare s-a nă scut un neam de oameni mai înalți și mai isteți,
numiți urieși/giganți.
Odată pă trunși în lumea emeșilor, populațiile martu sau arrumu, s-au lă sat de rele și s-au apucat de
negustorie așa cum arată mai multe texte, numindu-i „alik Dilmun” fiindcă schimbul lor de mă rfuri se
fă cea în special cu această țară foarte îndepă rtată . În limba româ nă veche cuvâ ntul alic înseamnă
pietricică , cu referire la practicile din acele vremuri câ nd greută țile de mă sură și câ ntă rit erau pietre de
forme speciale, iar cele din Dilmun fiind considerate demne de încredere pentru schimburile fă cute. Scrierile
cu caracter economic venite din perioada Ur III care cuprind secolele XXI-XX î.e.n. arată că populația
martu fă cea comerț intens cu ținutul Dilmun. Este o certitudine istorică dovedită de scrierile emeș că
populația martu era legată de Dilmun, iar eu ară t că în fapt neamul martu, era° o parte a neamului
mioritic ce a migrat în Asia Mică în prima parte a mileniului III î.e.n. sau chiar mai devreme, de unde
ajungea ușor atâ t în Ki-en-gi în sud câ t și în baștina carpatină din nord-vest. Vechile scrieri ale grecilor
menționează tot prin acele regiuni pe masageți, dar acest neam se plimba foarte mult fiindcă îl gă sim
în secolele I-IV ale erei noastre pomenit și la nord de Istru.
Dar scrierile care amintesc de ținutul Dilmun pe o perioadă istorică de peste 1600 de ani, modifică locul
acestui ținut mitologic unde se duceau sufletele pentru viața veșnică și care era și baștina emeșilor, ajungâ nd
în timp numele să reprezinte etaloane calitative de marfă sau alte locuri unde coră biile aveau opriri pentru a
cumpă ra aceste bunuri. Teritoriul Dilmun a fost menționat în majoritatea scrierilor ca fiind un ținut foarte
îndepă rtat de unde ei aduceau anumite bunuri.
Amintirea neamului martu, acești ră uleni arimini plini de șotii și cu dor de ducă se pă strează în limba
româ nă veche, prin cuvintele mardi: a trage cuiva o bă taie zdravă nă , a bate, a lovi; mardeală: bă taie; mardeiaș:
bă tă uș; mardei: bani; martac: stâ lp la bordei și martă: catarg. Romanii și-au pus în vechea lor mitologie,
că lă fă tuită după cea dusă de ceata ausonilor carpatini în peninsula italică , pe Marte ca zeu al ră zboiului, care
își avea baștina în Geția, iar povestea au scris-o chiar ei!
În timpul domniei lui Gudea (2164-2144 î.e.n.) din Lagaș, Kazallu, era un oraș situat la apus de Ki-en-gi,
undeva în țara Martu. Marda este un oraș în Cisiordania de azi, iar în Gaza este al-Khabir, o amintire de
netă gă duit a neamurilor de pă stori arimini pe care jegurile sioniste încă nu au reușit să o șteargă din mentalul
colectiv local. În româ na veche cuvâ ntul marda înseamnă rest sau rămășiță, adică în Canaan erau numai
puțini din acești martu, dar și-au întemeiat un că min al lor numindu-l după cum își spuneau ei între ei și după
țara pe care au pă ră sit-o. Cea mai mare parte din neamul martu era în Asia Mică , cum scriu și tă blițele de lut
ale emeșilor, akkadienilor și altor seminții din regiune.

67
 Amintirea acestor plimbă reți arimini din Asia Mică o gă sim și la Herodot în Istorii I, 125 care scrie despre
„Dai” că sunt un trib nomad persan: „Națiune persană are un numă r de triburi, precum și cele pe care Cyrus
le-a adunat și convins să se revolte au fost Pasargadae, Maraphii, și Maspii, de care toate celelalte triburi sunt
dependente… Alte triburi sunt Panthialaei, Derusiaei, Germanii, toate care sunt sedentare, restul, Dai, Mardi
(Mardu sau Martu), Dropici, Sagarti, fiind nomazi”. Fir cu fir face gră mada mare cu care le vom nimici toate
fă că turile!
Încă o „ră mă șiță ” a neamului arimin pripă șit prin acele locuri, este amintită în scrierea mozaică Ioșua, care
zice că viteazul lor scos din vâ rful îndră citei pene, a trecut Iordanul și a luat la mă celă rit pe bă știnași printre
care și „12,16 împă ratul Macheda” poate un vrednic urmaș al lui Macedon, fiul lui User/Osiris sau a
macedonilor din nordul Ahaiei, adică acolo unde istoria pute îngrozitor de atâ ta fă că tură antică și modernă .

2.4 Geții, fiii pământului

Să ne învrednicim a că uta urmele din vechimea timpurilor uitate a cuvintelor Geția și geți, așa cum le-au
scris alții pentru prima dată în urmă cu peste 5200 de ani, fiindcă aici în toriștea stră bună hula și
pupincurismul țin loc de orice dovadă sau logică a bunului simț în istoria noastră falsificată și batjocorită de
fel de fel de stâ rpituri și tră dă tori de Neam și Ț ară . Dar pentru început să ne lă murim pe unde își are obâ rșia
cuvâ ntul get cu variantele getu, geți, Geta și Geția. Avem în eme-gi: ge: a lega pă rul în moț, nobil, pă mâ nt,
înțelept, a face dreptate, credincios + ti: rudenie, mâ ndrie, soție, a dă inui, a fi numeroși și pentru varianta tu:
stră lucire, a conduce, a susține, a încâ nta, adevă rat, a că să tori, cele 4 puncte cardinale. Iar pentru cuvâ ntul ta:
tată , persoană , a stră luci, caracter, a sfă tui, cinste. Din aceste înșiruiri de sensuri putem desprinde singuri
câ teva ce ne vor fi de mare folos în munca de scormonire a memoriei timpului, atâ tea câ t ne-au mai lă sat ră ii
și falsificatorii urme și umbre din fabuloasa istorie și mitologie a stră moșilor noștri carpatini. În stră vechime
acest cuvâ nt nu definea identitatea de neam a poporului carpatin, el ajungâ nd un etnonim poate pe la
începutul mileniului II î.e.n. fiindcă sensurile ce le voi da în continuare arată mai mult o tră să tură definitorie a
Neamului Scoborâ tor din Zei decâ t numele lui propriu-zis. Combinâ nd cele trei cuvinte vechi avem
urmă toarele sensuri: neamul moțat, poporul ales, neamul înțelept, cei care iubesc dreptatea, a conduce cu
puterea adevă rului, neamul ră spâ ndit în cele 4 ză ri, tată l cu pă rul legat în moț, pă mâ ntul stră lucitor sau țara
sfâ ntă . Toate aceste înțelesuri uluitoare pentru cultura noastră și a Europei dar și altele necunoscute pâ nă în
prezent, le voi lă muri în continuare ca să fie ceva lumină în această cloacă satanistă pusă la cale de Cacademia
Româ nă .
Aprecieri deosebite la adresa stră moșilor noștri gă sim în lucrarea Legile morale și politice, apă rute la
editura Antet, București 2010, atribuită lui Pitagora (580-500 î.e.n.) unde se fac zece trimiteri la valorile
sociale și morale ale geților. În Legea 1143, de la fila 70 se scrie: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci
ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câ mpurile sunt fă ră margini, toate pă mâ nturile sunt comune. Și
dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer”.
Clement din Alexandria (150-215), în lucrarea Stromate 1,15 scrie despre „barbari” idei și fapte ce
nu pot fi înțelese astă zi după atâ ta minciună elenist-elitistă : „Astfel filosofia, o îndeletnicire de cea mai
mare trebuință care aruncă lumina asupra națiunilor, a înflorit în antichitate printre barbari. Și apoi a
venit în Grecia.… L,15 Ș i mi se pare, a fost datoria de a percepe binefacerea pe care o aduc înțelepții,
că oamenii înșiși i-au onorat, iar filozofia a fost cultivată public la brahmani, odrysi, geți și egipteni.
Ș i astfel au fost divinizați de că tre neamul egiptenilor, de caldeeni și arabi, fiind numiți „fericiți”, și
cei ce locuiesc Palestina și nu mai puțin poporul persan, și nenumă rate alte popoare în afară de
acestea… Anacharsis a fost un scit și este menționat că au excelat mulți filozofi barbari printre greci.… Mai
mult, spune că anume cei chemați cu numele fabulos de dactili ideeni au fost primii înțelepții;
cărora le sunt atribuite inventarea a° ceea ce se numesc „literele din Efes”, și a numerelor în
muzică . Pentru care motiv muzica a primit numele lor. Și dactilii ideeni erau frigieni și barbari.” Iar
Strabon în Geografia X,3,19 lasă mă rturie despre acest neam ciudat al dactililor ideeni care au fost
descoperitorii prelucră rii fierului: „Astfel este diferența de pă reri care domnește în aceste tradiții: unii
declară că coribanții, cabirii, dactilii ideeni și telchinii erau aceeași ca și cureții; ceilalți pretindeau că
sunt numai rude între ei, și distinși unii de alții prin mici diferențe; dar, spre a spune lucrul în tot și în
general, toți fă ră excepție, erau un fel de fanatici și bachanți; care sub forma de servitori sacri, izbeau
spiritele în timpul celebră rii sacrificiilor, dedâ ndu-se la jocuri cu zgomot și tumult, fiind înarmați și

68
69
fă câ nd să ră sune cimbalele, tobele și armele, precum și flautul și scoțâ nd țipete”. Spune despre coribanți că
sunt fii ai lui Cronos adică ai Tată lui Ceresc „fiind ei aceeași cu cabirii” adică vechii titani din jurul Carpaților
și venind de la facerea lumii!
Mai dau o lă murire asupra înțelepciunii stră moșilor noștri, venită de la iudeo-creștinul° Origene (185-
254) unde în lucrarea Contra Celsus gă sim informații prețioase, criticâ ndu-l pe acesta amarnic fiindcă
i-a pus la loc de mare cinste în ră bojul istoriei și timpului pe stră moșii noștri geți: „Celsus a putut pune
la un loc și pe odrizi, pe cei din Samothrace și din Eleusis, precum și pe hiperboreeni, socotindu-i
printre popoarele cele mai vechi și mai înțelepte.” Ș i continuă mofluzul iudeo-creștin cu nemulțumirea
asupra neamului get scriind despre stră moșii noștri ceva ce nu poate intra în scă fâ rliile româ nilor de
astă zi: „geții de la Dunăre sunt un popor vechi și de înțelepciune foarte înaltă”, întocmai cum ne
arată sensurile profunde ale cuvintelor getu sau geți!
Aceleași aprecieri neverosimile pentru mințile mioriticilor, le gă sim și în scrierea lui Iordanes De
origine actibusque Getarum unde la XI, 69 îi laudă pe geți pentru inteligența lor nativă astfel: „Ceea ce
le era geților prielnic, ce le era lesnicios, ce era de dorit, era să ducă la îndeplinire ceea ce sfă tuitorul
lor Deceneu îi învă țase să urmă rească în toate chipurile, judecâ nd că le este de folos. Iar el observâ nd
că în sufletele lor sunt gata să -l asculte în toate, și că au o inteligență naturală, i-a inițiat aproape în
toată filozofia; că ci era în această privință un maestru priceput… Ce fel de bucurie le va fi însă , mă
întreb, unor bă rbați atâ t de viteji ‒ câ nd abia mai aveau puțin ră gaz între ră zboaie ‒ să se mai adape și
cu doctrine filozofice?”
Pentru a încerca să înțelegem ceea ce este de neînțeles astă zi cam pentru toți româ nii, adică trecutul
fabulos al stră moșilor noștri geți așa cum l-am ară tat în citatele de mai înainte, dar falsificat crunt de
puhoaiele de tică loși și de tră dă tori de Neam și Ț ară , voi prezenta și alte izvoare epigrafice și arheologice care
dovedesc vechimea noastră pe aceste plaiuri din zorii desprinderii omului din starea de migrator, vâ nă tor și
culegă tor și trecerea lui la sedentarism, venind pâ nă în zilele noastre.
Poetul latin Virgiliu (70-19 î.e.n.) în Eneida la VI, 580 îi numește pe titani „genus antiquum Terrae,
Titania pubes…”, adică neamul antic al Pă mâ ntului, titanii cei tineri, iar înțelegerea acestei expresii
„titania pubes” o gă sim tot în această scriere, la IV, 179 care spune: „Gigantes, Titanis ac terrae
filii”, adică aceștia au fost după cultura romană a secolului I î.e.n. fiii Maicii Pământ cum gă sim și în
scrierile eseniene° sau ale geților pripă șiți în Palestina, sau primul neam omenesc după cultura antică ce a
apă rut pe pă mâ nt, fiindcă legenda o vom gă si chiar mai dezvoltată și la subțirii și hoțomanii greci pe
care însă au grecizat-o ca să nu-i mai dea nimeni de socoteală și vicleșug. Poetul mai amintește aceste
cete de divinită ți și la VI, 14-17 și VIII, 416, dar și în Georgicele IV, 173.
Însă aceste idei despre primele cete de zeită ți care au populat Pă mâ ntul, le gă sim exprimate chiar mai
devreme în lucrarea Bellum Punicum a poetului și dramaturgului roman Gnaeus Naevius (275-201 î.e.n.) care
a scris la I,7 astfel: „Inerant signa expressa, quomodo Titani, Bicorpores Gigantes magnique Atlantcs,
Runcus atque Purpureus, filii Terras”. Iar traducerea pentru noi este: Au fost semne clare cum titanii,
giganții cu două trupuri (aceștia aveau în loc de picioare două trupuri de șarpe, dar înainte de secolul IV î.e.n.
ei erau reprezentați ca luptă tori), atlanții cei mari. Runcus și chiar Purpureus sunt copiii Pământului”. Ș i tot
la latini gă sim informații despre locul unde au coborâ t din ceruri cetele de zeită ți amintite de cei doi romani,
care s-au ostenit să clă dească neamul omenesc pentru a se bucura de Zidirea de început a lumii așa cum o
știau ei în acele vremuri.
Roma, prin cohortele sale trece sub sabia ei în anul 9 al erei noastre partea de vest a Dio Geția, numită
Panonia după scrierile romanilor sau Pananeo după tă blițele noastre de plumb, ispră vile de jaf și jale fiind
cinstite în capitala imperiului din porunca lui Octavianus Augustus cu mare fast prin ridicarea unui templu în
Forum ce era închinat lui Marte. Poetul Ovidiu care era mazilit° la Tomis din ordinul împă ratului și mai spera
să -și vadă locurile natale, scrie în Fastele VI, 131 urmă toarele: „Mă reț este monumentul, mă reață este statuia
zeului și demne de trofeele luate de la giganți.” Adică romanii știau la începutul secolului I al erei noastre că
neamul nostru străbun era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmașul giganților și nu al pâ rliților ieșiți
din legă mâ ntul Talpei Iadului sau pușcoacea focosului Hercules, după unele nă scociri ale stâ rpiturilor
eleniste!
În anul 86 Roma se încrâ ncenează iară și și pornește cu mare puhoi de legionari să dă râ me Țara
Sfântă Dio Geta pentru a robi Neamul Scoborâ tor din Zei, adică falnicii geți, cum ne-a lă sat mă rturie
poetul Marțial, care îl numește pe împă ratul Domițian, „învingător al giganților”, iar poetul Arruntius
Stella, îl laudă pe același împă rat că a obținut un „triumf asupra giganților”. Nu cred că să rmanii
romani au stat prea mult timp cu ță că liile în soare și i-a luat ră u aiureala de au scris asemenea vorbe

70
71
uluitoare despre stră moșii noștri pe care româ nii de astă zi nu sunt în stare a le înțelege. Acesta era adevă rul
despre Neamul Scoborâ tor din Zei sau falnicii geți în acele vremuri, dar fiindcă istoria antică ne este falsificată
în întregul ei, noi cei de astă zi nu putem pricepe nimic din informațiile de mai înainte, care, dacă ar fi puse în
firescul timpului și al istoriei, ar arunca în aer întreaga cultură europeană cu scorțoasa și puturoasa ei
antichitate clasică greacă și romană !
Dar să -i aducem sub lumina adevă rului și pe titanii amintiți de poeții° latini° Virgiliu și Naevius. În
mitologia grecilor era un monstru jumă tate șarpe și jumă tate femeie, numit Echidna care a fost nă scut într-o
peșteră prin unirea a doi monștri; Phorcys și Ceto ce au apă rut odată cu apele de început. În alte legende
Echidna este fiica titanilor Tartaros din nordul Istrului și Gaia, avâ nd un trup jumă tate om, partea de sus și
jumă tatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi amintindu-ne nouă de zgripțuroii carpatini. Împreună
cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Dar pe câ t
era Echidna de monstruoasă , vâ nosul lor Hercules pe câ nd umbla după adă pat muștele la apa sfâ ntă a Istrului,
a dat cu ochii de dihanie și pe loc i-a luat foc arză torul de femei și din această aprindere îndră cită și încolă cită
așișderea, zic ei că s-au nă scut Scithus, Gelonus și Agatâ rsus ca pă rinți ziditori ai neamurilor respective.
Blestemaților, prea spurcați sunteți în gâ ndirea voastră de pederaști! Dar întreb plin de neînțelegere: ce fă cea
Thyphon al Echidnei câ nd aceasta a fost gă buită și pâ rjolită de pâ rdalnicul elenist venit tocmai din Atica să -și
ră corească oful în țara Arima?
Hesiod scrie în Teogonia prin secolul VIII î.e.n. că această fiică de titani cu chip de șerpoaică , își fă cea felul
în țara Arima mâ ncâ nd carne vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns al
pământului sfânt. În acest tâ râ m al zeilor, era o peșteră adâ ncă fă cută de aceștia care seamă nă cu un palat
strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde veghea întreg
ținutul. Ș i tot de acest monstru înfricoșă tor Echidna, pricepuții greci au legat istoria stră moșilor latinilor prin
voinicul Latinus. Zicerea o gă sim în lucrarea Romaike arhaiologia, Cartea I, 43 scrisă de Dionisie din
Halicarnas (secolul I î.e.n.), care° spune că : „Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules și° al
fecioarei hiperboreene Echidna”. Iar Pliniu cel Bă trâ n (23-79 e.n.) în Naturalis Historie IV, 26 scrie că : „axa
boreală, în jurul că reia se învâ rtea Universul, atingea pământul la gurile Istrului, pe teritoriul
hiperboreenilor sau geților”, iar aceste date venite atâ t de la greci câ t și de la romani ne precizează că
ținutul titanilor era în jurul Carpaților, el confundâ ndu-se și cu împă ră ția atlanților a titanului Atlas.
Mai aduc spre înluminarea întunericului istoric pe poetul latin Publius Papinius Statius (45-96), care în
lucrarea Silvae, lă udâ nd ispră vile împă ratului Domițian ce a purtat lupte crâ ncene cu geții, face precizarea că
pe aceste locuri s-au luptat zeii cu titanii în locul numit Phlegra. Dar nouă ar trebui să ne amintească de
vâ rful Pelega din munții Retezat. Cuvâ ntul titan în limba greacă definește numai aceste duhuri cerești,
bă tute mă r de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pă mâ nt și înghesuite în Tartaros adică Tartar(ia:
pă mâ nt, ținut) sau undeva pe sub munții Atlas după alte povești. Numai limba noastră cea stră bună pă strează
sensul profund al cuvâ ntului „titani” ca ființe fără trup, adică numai fă pturi nebuloase sau nă luci, fiindcă în
eme-gi ti înseamnă neam, clan, rubedenii, cei care tră iesc împreună , iar tană are sensul de° ceață , nebuloasă ,
pâ clă și ră u ne-ați bă gat în ceață ° istoria tagmă de tică loși!
De la poetul grec Pindar (522-443 î.e.n.) ne-au venit informații despre titani, pe care le-a preluat de
la un înaintaș de-al să u, poetul Pherenicos din Heracleea ce a scris în versuri că : „Hiperboreii locuiesc
în pă rțile îndepă rtate lâ ngă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul nedeprinși la ră zboi și se trag, după cum
spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sunt stabiliți sub suflul cel rece al lui Boreas și
cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Ș i fiindcă neamul lor a
mâ nuit foarte bine toate scrierile antice spre a le fi numai lor câ ntare cu chemare, titanii au ră mas în
mare ceață de atunci, așa fiind și astă zi. Ca să le credem zicerea înseamnă că la nord de Istru era o
Țară a Zeilor sau Țară Sfântă și tot așa ne spune tă blița de plumb 41 unde expresia „patri deo” în
limba stră bună sau getă ori rumună înseamnă Țara Sfântă!
Pentru trebuința noastră gă sim la Strabon (63 î.e.n.-21 e.n.) în lucrarea Geografia la XI, 6, 2 precizarea
unde își aveau să lașurile acești hiperboreeni care erau urmașii titanilor din vechime. „Cei dintâ i
care au descris diferite pă rți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului și
a Adriei”, adică marele teritoriu al Dio Geția sau Țara Sfântă (patri deo) cum am ară tat mai înainte!
Tot la acest autor, dar la VII, 40, gă sim informația potrivit că reia „peanul tracilor este numit de eleni
imnul titanilor”, fiindcă asta știa lumea pe la sfâ rșitul secolului I î.e.n., iar unul din munții sfinți ai
geților ‒ Ceahlă u ‒ localnicii îl numeau Peon sau Pion, să fie lumină și pe Acropole nu numai în Carpați!
Ca să nu ne mai încâ lcească istoria întunecații după vrerea lor, mai vin cu o precizare din același

72
autor, care la VII, 3, 12-13 a scris că : „geții și dacii sunt un singur neam dar numiți diferit după ținutul în
care locuiesc… Dacii vorbesc aceeași limbă ca și geții. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geți, cauza
este că aceștia și-au schimbat necontenit așeză rile și au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecâ ndu-
se cu tracii și cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geților”, adică sunt același neam și nu unii
țigani iar alții semiți cum încearcă o ceată de lepre să ne convingă astă zi!
Că acest adevă r ‒ geții sunt hiperboreenii care se trag din giganții sau titanii cei vechi și tot la ei
s-au născut zeii ‒ se știa și în primele secole ale erei noastre, ne-a lă sat mă rturie Dio Cassius în
Istoria romana LXVII, 7, unde, după luptele de la Tapae din anul 89 e.n. mato Diogio cum scrie pe tă blițele
de plumb (botezat Decebal de Cassius) care era basileul oștirii geților, a fost înfrâ nt de că tre Tettius
Iulianus după minciuna latinului. Generalul roman ia cognomenul de Hiperboreanu (victor Hiperboreo
namen ab orbe tulit ‒ învingă tor, a luat de pe lume numele de hiperborean). Un martor al evenimentelor
tră ite de Domițian°, poetul Marțial, într-o epigramă adresată prietenului să u care fă cea parte
din armata romană ce urma să ducă lupte cu neînfricații geți, scrie: „Soldat Marcellin tu pleci ca să iei
pe umerii tă i cerul hiperboreean și astrele polului getic”. Același autor numește victoria lui
Domițian asupra lui Gezino „hiperboreus triumphus” și mai departe: „De trei ori a trecut prin coarnele
perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scă ldat calul în ză pezile geților; mereu modest, el a refuzat
triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decâ t renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Nu
pot leprele să ne falsifice la nesfâ rșit adevă rata noastră istorie fiindcă a venit vremea să le cerem
socoteală pentru nelegiuire și tâ lhă rie!
Poetul Apollonius din Rodos care a tră it în secolul III î.e.n. în poemul Argonautice scrie că hiperboreenii
sunt pelasgi locuind în nordul Traciei, iar granița de sud a Dio Geția era cu Tracia prin Mesia,
ținutul de la sudul Istrului cum ne spun numeroase izvoare istorice. Ș i în acele vremuri,° adică
sfâ rșitul secolului III al erei noastre, ținutul din partea stâ ngă a Istrului era cunoscut de că tre romani și
greci ca țara hiperboreilor.
Claudius Claudianus a fost un poet roman de origine greacă nă scut în Alexandria și a murit în anul 404.
Ajunge în imperiul roman de apus în anul 395 și intră în grupul de apropiați ai împă ratului Honorius, gă sind
suficient° lipici și la șeful armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice și satire împotriva celor
neascultă tori sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico, Gigantomachia dar și alte
că rticele. În lucrarea în care îi laudă pe romani că i-au bă tut pe goți și geți în luptele din anii 402 și 403, el
spune că i-au învins pe titani, adică acel Neam Scoborâ tor din Zei aciuat în jurul Carpaților pe care toată
antichitatea acelor vremuri așa îl știa. Ciudată istorie avem! Poporul care, după scă fâ rliile istoricilor romani ar
fi dispă rut din istoria antică în anul 106 după ce legionarii romani i-au trecut pe toți prin sabie, este amintit că
în anii 402 și 403, împreună cu alte urdii mișcă toare au atacat imperiul roman de apus! Fă pturile cerești
numite „titani” în mitologia grecilor, erau cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion,
Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Aceștia formau prima
generație de zei după scornelile lor, însă cu multă vreme înaintea cetei de ră i ce s-a aciuat în Olimp unde au
stabilit ei cuibarul fiorosului Zeus. Însă Diodor în Biblioteca istorică, în Cartea III, LX, scrie despre șapte bă ieți
cucueți, fiindcă îl bagă în poveste și pe Atlas care era fratele lui Cronos. Scorneala este stră vezie ră u fiindcă
nouă ne amintește de scrierile eseniene° cu cei șapte îngeri bă trâ ni sau veghetorii cerești, ajunși în iudeo-
creștinism „arhangheli”, iar pricepuții hoțomani după ce au grecizat bine legenda, au început să strige că tre
pă gubiții istoriei că erau numai niște să lbă tă ciuni care au îngrozit ceriul și pă mâ ntul. Mari afurisenii ați fost și
așa ați ră mas pâ nă astă zi! Primul care s-a pus pe hulit cu mare nă duf, fă câ ndu-le de petrecanie titanilor în fața
istoriei, a fost Onomacritus ce a tră it în partea a doua a secolului VI î.e.n. Pausanias (110-180), în Descrierea
Greciei, I, 22, 7 amintindu-l pe acest înverșunat împotriva titanilor, spune că ar fi fost cel care i-a adus în
mitologia lor ca simboluri ale sălbăticiei și răului pentru a-i nimici fiindcă la nord de Istru se țineau moțați și
foarte civilizați. El spune că l-ar fi supă rat amarnic faptul că titanii l-ar fi mâ ncat pe Dionysos, deși în timp
aceste mituri nu au vreo legă tură , iar în orfism „a mâ nca” în sens metaforic însemna a se întrupa, preluâ nd o
parte din atributele celui „mâ ncat”. Cum ei aveau la acea vreme nobila misiune de a civiliza întreaga lume prin
vâ na lui Hercules, nu se putea să existe pe alte meleaguri cineva sau ceva cu sclipici la minte și lipici la suflet
dacă nu era ieșit din pușcoacea îndră citului pederast din Pelopones, deci aceste divinită ți fiind din ceață sau
umbre nu se puteau mâ nca unele pe altele, cum erau zeii lor care fă ceau chiolhanuri de se cutremurau
cerurile.
A treia ceată de divinită ți amintite în scrierile lui Naevius și Virgilius au fost atlanții, aceștia fiind
poporul titanului Atlas care își avea împă ră ția în ță rmurii de apus ai Oceanului. Grecul Apollonius din

73
Rodos care și-a dus viața în secolul III î.e.n., în Argonautica (IV. 282) scrie că apele Dună rii de Jos se varsă în
golful lui Oceanus, ori de atunci nimeni nu a mutat Istrul undeva prin Africa de nord sau ei dibacii au dus
Oceanus în vestul continentului negru să ne poată falsifica în totalitate istoria, cultura și religia geților fă ră ca
cineva să -i poată acuza de genocid și crimă așa cum se obișnuiește azi dacă dai o labă leprelor specialiste° în
vedenii și holocaustiză ri, adică nă scociri dră cești și numai atâ t.
Ariminul nă scut în Tracia, Hecateu din Abdera care a tră it în Egipt în secolul III î.e.n., în lucrarea dispă rută
astă zi, intitulată Hiperboreenii (unele bucă ți fiind preluate de Diodor în Biblioteca istorică II, 47) susține după
cunoștințele vremurilor sale că Oceanus de la hiperboreeni nu este nici Oceanul Arctic, nici Oceanul de
Vest, ci marea situată la nord de lumea antică greacă (adică Marea Neagră de astă zi!), numită „cea mai
minunată dintre toate mă rile”, după timpurile acelea, fiindcă în prezent s-au pornit fel de fel de maimuțe
urlă toare care vor să ză pă cească Europa și lumea cu cultura neanderthalienilor și a faimoșilor dar
necunoscuților „cazari semiți”. Ne-a mai lă sat mă rturie peste timp tracul din vechime, referindu-se la insula
lui Apollo, că este situată în Oceanos aproape de ținutul hiperboreenilor, adică al stră moșilor geților, ca
să nu mai umblă m după lumină la alte bordeie.
Diodor din Sicilia în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea III, LX ne-a lă sat spre aducere-aminte o
legendă a titanului Atlas astfel: „După moartea lui Hyperion ‒ se povestește ‒ fiii lui Uranos și-au
împă rțit între ei domnia. Cei mai vestiți au fost Atlas și Cronos, Atlas a primit domnia de lâ ngă Ocean,
iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanți. Atlas și-a dat numele său și celui mai înalt
munte din țara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu de-amă nuntul° legile mișcă rilor cerești,
împă rtă șind oamenilor și teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii să i
pă mâ ntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult ‒
pare-se ‒ pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara
lor…” Cum această fabuloasă împă ră ție de lâ ngă Oceanos a ajuns o ceață veșnică fiindcă vechii greci
nu doreau să se mai știe nimic despre civilizația de la nordul Istrului, am să continui povestioara,
aducâ nd mă rturii din același autor, dar din Cartea II, XLIII, spre a limpezi geografia acelor vremuri. Chiar
Diodor fă ră să vrea, ne luminează unde este acest Ocean cețos și misterios că nimeni nu-i poate da de
capă t unde se află și împă ră ția lui Atlas. Scrie despre sciții pă stori care își întindeau țara din sudul
munților Caucaz pâ nă în nordul lor: „ajungâ nd pâ nă la Ocean (adică Marea Neagră pentru că sciții nu
au fost niciodată în Europa de vest cum ne ză pă cesc niște lepre de ceva vreme, ci numai la est de
Nistru) și lacul Maiotis (Marea de Azov pe care încă nu au reușit° să o mute în Neanderthalia sau la mama
dracilor), au mai ocupat și restul teritoriului pâ nă la fluviul Tanais (fluviul Don care știe oricine din Europa de
Est că se varsă în Marea de Azov).” Situația este mai mult decâ t clară dacă nu vrem să o vedem în ceață cam
așa cum este toată istoria veche a Europei, iar a noastră ° chiar în beznă că -ți rupi gâ tul orbecă ind prin ea! În
Cartea II, XLVII, Diodor amintind despre misteriosul popor al hiperboreeni lor care își ducea viața la nordul
Istrului, adică stră bunii mei falnicii geți, ne-a lă sat mă rturie că : „se află în Oceanos (Marea Neagră ), o insulă
care nu este mai mică decâ t Sicilia. Aceasta ar fi așezată spre miază noapte, fiind locuită de hiperboreeni,
oameni cărora li se spune astfel fiindcă, locuiesc dincolo de unde bate vântul Boreas… Mai departe se
spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer își
îndeplinesc drumul lor periodic…” Dar alte scrieri din acele vremuri spun că Apolo al lor care era Zabelo
din religia stră bună , venea în fiecare primă vară în lumea geților nu a fantomelor cu barbă albastră și lungă
pâ nă la capă tul lumii, din care au fă cut ei o groaznică bă rbă rie, iar bieții româ ni de astă zi nu mai sunt în stare
să scape din ea!
Scriitorul Pseudo-Apollodor ce a tră it în secolul II î.e.n., în Biblioteca, (II, II.5, 11 și 119,120), scrie că
„muntele Atlas este situat în ținutul hiperboreenilor°, la nord de Marea Neagră . Nu există nici un motiv
pentru a face o legă tură pentru a că uta Muntele Atlas în Atlantida”. Dar de câ nd vechii greci s-au pus ră u cu
minciuna pe istoria geților, totul s-a schimbat, iar „adevă rul clocit pe Acropole” este temelia culturii
europene! Tot de la ei avem zicerea că spuneau Istrului, Oceanos Potamos, expresie ce înseamnă fluviul
Oceanului. Atâ t Homer în Odiseea, XII. I, câ t și Hesiod în Theogonia, v. 242. 959 spun despre Okeanos
Potamos, că este râul, fluviul sau potopul de ape ale lui Oceanos.
Însă Strabon în Geografia, I, 2 ne-a lăsat dovada minciunilor grecești și a falsurilor puse la cale
de această ceată de ticăloși împotriva istoriei și culturii geților scriind: „Cei de pe atunci (de pe
vremea lui Homer) socoteau Marea Pontului un al doilea Ocean și erau de pă rere că oamenii care
veneau în coră bii pâ nă acolo că lă toreau tot atâ t de departe ca și cei care depă șeau Coloanele lui Heracles.
Că ci dintre mă rile cunoscute azi, Pontul Euxin era socotită cea mai mare și de aceea îi dă deau
numele de «pont» (adânc) ‒ tot așa cum îi ziceau lui Homer «poetul». Poate și din această cauză a

74
75
mutat Homer întâmplările din Pont, socotind că lumea ‒ din pricina prejudecă ților ‒ va primi mai ușor
aceasta…” Ș i iudeii au venit cu aceleași metode bune pentru ză pă cit lumea goilor, prin vedenii sataniste, adică
minciuni gogonate și nici urmă de cultură sau civilizație. Vechii egipteni au lă sat scris în manuscrisele lor, că
au venit în Valea Nilului de undeva de foarte departe, locul fiind numit Punt sau Pont (pont: termen foarte
vechi în limba româ nă care înseamnă punct ce fixează o limită în spațiu sau în timp; punt: semn rotund,
împunsă tură , gaură, loc anume, stare, lucru, epocă , timp, intersecția a două linii, cum se vede pe tă blița de la
Tă rtă ria) sau „Ta Natura” (Țara Zeilor).
Ne-au mai ră mas să -i că ută m în ră bojul timpului cetele lui Runcus și Purpureus cum i-a scris poetului (??)
și dramaturgului(??) roman Gnaeus Naevius în partea a doua a secolului III î.e.n. în lucrarea Bellum
Punicum, fie-i numele de veșnică pomenire fiindcă ne-a dat și el un lică r de adevă r. Cele două grupuri
de ființe cerești nu mai sunt amintite de nici un autor antic să ne putem face o pă rere ce rosturi aveau ele în
mitologia stră bunilor noștri. Deci Naevius a cunoscut și alte izvoare mitologice pe care Virgiliu nu le
amintește sau erau dispă rute câ nd a scris el. Ș i atunci trebuie să stabilim adevă rul trecâ ndu-i ală turi de
giganți, atlanți și titani pe Runcus (pă durenii) și Purpureus (roșcovanii). În această trudă pentru a-l descoperi
pe „runcus”, ne pot ajuta puțin basmele și legendele noastre ‒ ale lor sunt numai vedenii sacre, chiar dacă put
a minciună și tică loșie că te tră snesc de moarte ‒ care ne spun de o ceată de zgripțuroi ce vegheau munții
împă duriți ai Dio Geta și pă zeau aurul strâ ns cu multă muncă din trupul Maicii Pă mâ nt. Aceste ființe fabuloase
aveau trupul de leu, aripi mari pentru a zbura, iar capul se termina cu un cioc. În alte ipostaze trupul era a
unui taur, grecii spunâ ndu-le grifoni. Dar pe tă blițele 31 și 70 aceste ființe apar cu trupul de pasă re avâ nd
aripi foarte mari, cu gheare foarte puternice, iar capul este de get cu că ciula specifică ! Ș i în prezent aceste
pă să ri fabuloase le mai gă sim amintite-sub numele de zgripțuroi, imaginate ca o specie de acvilă mare, iar în
vechime ea a apă rut pe unele steme ca un vultur cu două capete. O altă interpretare este a unui animal
fantastic uriaș cu gheare puternice și aripi sau ființă închipuită ca o pasă re uriașă cu două capete. În povestea
Prâslea cel voinic și merele de aur, zgripțuroiul îl salvează pe acesta din pră pastia unde se aflau palatele de
aur, de argint și de aramă . E o pasă re de temut, fiindcă l-ar fi putut mâ nca dacă nu i-ar fi salvat puii.
Zgripțuroiul avea darul de a gă si aurul și își fă cea° cuiburile din bucă țele de aur furate de la ocne. Cuiburile
lui° nu puteau fi gă site de muritori fiindcă erau fă cute pe cele mai înalte creste ale munților. În tradițiile
populare acești paznici ai aurului din înă lțimile munților mai erau numiți Vâ lva Muntelui, Vâ lva Codrului sau
Vâ lva Aurului. În limba româ nă veche cuvâ ntul „runc” înseamnă loc despă durit folosit ca pă șune sau pentru a
fi cultivat; cură tură , poiană în pă durea de munte. Pricepuții noștri lingviști spun că acest cuvâ nt vine din
latinescul runcus dar el nu există în latină , la fel cum nu există peste 22000 (două zeci și două de mii!) de
cuvinte din limba româ nă nă scocite de ei că ar avea origine latină .
Zâ nele sunt ființe semidivine care se împart în două grupuri distincte; unele sunt bune și îl ajută pe om, iar
altele sunt rele, aducâ ndu-i necazuri câ nd le supă ră . Acestea în anumite împrejură ri iau chipul unor fecioare
frumoase, cu haine vaporoase, pă rul despletit de culoare roșcată sau galben-castaniu, dansâ nd în poienile
luminoase din pă duri la anumite să rbă tori ale anului. Poate că Naevius câ nd a scris despre „purpureus” ca
ființe fă ră trup asociate celorlalte cete cerești, a avut în vedere existența zâ nelor în vechea mitologie a geților,
despre care Virgilius nu mai amintește deloc.
Poetul latin Ovidiu care a murit la Tomis în anul 17 sau 18 al erei noastre, fiind exilat aici din
porunca împă ratului roman Octavianus Agustus în anul 8, a scris mai multe poezii foarte importante
pentru istoria noastră adevă rată . Din Pontice I, 2, 83-84 află m că neamul nostru stră bun mai era cunoscut
în acele vremuri cu numele de ausoni: „Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec
Ausonii militis arma tinent.” Ș i tradus: În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptă torilor ausoni își
ză ngă ne armele și nu tu frumoasă și îngrijită Romă , nu tu! Iar în Tristele II. 1, 199 scrie despre ținuturile
surghiunului pontic: „Am fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu Sarmația”. Acest adevă r
nici nu este amintit în că rțile de istorie, iar unii dintre cei care au tradus versurile din latină în româ nă
au falsificat tă lmă cirea să nu supere pe latiniști, traciști sau jegurile jidovești ce se pretind de cca 150
de ani, bă știnașii plaiurilor carpatine. Dar și populațiile din sudul peninsulei italice s-au numit ausoni,
iar teritoriul s-a numit Saturnia Ausonia în secolele VIII-VII î.e.n. Această „ciudă țenie” se datorează
unei migrații masive din Carpați, cetele fiind conduse de că tre Auson, unul din fiii lui Atlas. Iar
Apollonius Rhodius, scrie în Argonautica 4, 825 că „ura ce o purta Scylla Ausona, fiica monștrilor Phorkys
ră tă citoarei nocturne Hekate, pe care oamenii o numesc Crataeis…” și pentru înțelegerea celor
povestite amintesc că cea care plesnea de ură era fiica titanidei Echidna care își avea să lașul la nord de
Istru în împă ră ția lui Atlas. În timpurile de glorie ale hunilor, împă ratul bizantin Teodosiu II trimite în

76
anul 448 o solie la Atila din care a fă cut parte și istoricul Priscus, povestind în lucrarea Istoria Bizanțului, că
apropiindu-se de reședința hunilor stabilită undeva în Banat, a întâ lnit° un bă știnaș ce i-a spus că este de
neam auson. La ospă țul dat de Atila în cinstea soliei bizantine, istoricul a stat tot lâ ngă un auson care vorbea
cu ceilalți dar și cu el în limba ausonă, iar mesenii mai vorbeau în hună și gotă . Cuvâ ntul „auson” dupre
râ nduiala limbii noastre cea rumună se descompune astfel: auș: neam stră bun, stră moș + on: neam, clan,
adică neamul cel mai vechi sau neamul stră bun, cel venit din titani, giganți, atlanți, runcus și purpureus cum
am ară tat° pâ nă acum. Iar Ausonia este ținutul unde își duceau viața acești ausoni fiindcă ia după vechea
limbă carpatină înseamnă piatră , pă mâ nt, palmă și cinci. Ș i într-adevă r cetele ființelor cerești care au ză mislit
neamul ausonilor au fost în numă r de cinci.
Tă blița de plumb nr. 13 turnată pe la anii 375 î.e.n. ne povestește că getul Maico din Enisala care era
că petenia Neamului Scoborâ tor din Zei ‒ cum a scris Ovidius Naso în Pontice II, 9, Lui Cotys, despre neamul
nostru stră bun ‒ a trimis pe Eno să cerceteze și să dea chemare pentru să rbă toarea neamului get la frații lor
tracii, telagii și ilirii lui Coe. Îi mai invită la petrecere și pe macedoneni ca „să se ia aminte că toate aceste
neamuri au o singură mamă”. De la aceste cete cerești care și-au avut să lașurile în împă ră ția lui Atlas la
nord de Istru, falnicii geți și-au brodat legenda cu Maia ‒ fiica titanului Atlas ‒ ce ar fi binecuvâ ntat neamul
get ca Neam Scoborâ tor din Zei, nu ieșit din legă mâ ntul Talpei Iadului sau vreo bă rbă ție elenistă plină de
pohte! Cuvâ ntul Maia se poate descompune după limba noastră cea stră bună vorbită pe plaiurile carpatine în
mileniile IV-II î.e.n. astfel: ma: mamă , a da naștere, a se naște din, Nă scă toarea tuturor vă zutelor și
nevă zutelor, așa cum era Cybele sau Ma la frigieni + ia: pă mâ nt, piatră , palmă , cinci. Sensul ei era de Maica
Pă mâ ntească sau Maica ce a dat naștere celor cinci neamuri, adică cele cinci cete cerești din care se trag cele
cinci popoare amintite de tă blița 13 ‒ geții, tracii, telagii, macedonenii și ilirii ‒ fiind cunoscute în antichitate
ca Neamuri Scoborâ toare din Zei, sau fiii pământului ‒ terrae filii ‒ cum au scris poeții latini Naevius și
Virgilius! Asta știau atunci falnicii geți câ nd au scris tă blițele de plumb, iar ce știu astă zi româ nii este numai
un lung și monstruos proces de spă lare a creierilor mioriticilor carpatini, dar și falsificarea istoriei precum și
distrugerea în perioada 1945-1953, în totalitate prin ardere sau tocare la Fabrica de Cartoane de la Suceava a
culturii scrise. Mincinosul Herodot în Istorii ne dă o altă genealogie de nemuritori ieșită însă din trupul
Echidnei câ nd a fost cinstită cu „fertilizatorul” lui Hercules al lor, scriind că a pră sit neamul sciților, tracilor și
agatâ rșilor, noi trebuind să -l credem pe tică los fiindcă este „pă rintele istoriei”!
În manuscrisele egiptenilor se gă sește informația potrivit că reia zeul Seth(Sete) care ajunsese la ei din
nordul întunecat, mai este numit Typhon ca „fiul pă mâ ntului”. Însă în mitologia grecilor Typhon era soțul
Echidnei, iar poemul Iliada II, 782 scris de Homer, ne spune despre cele două ființe cerești (fiind titani și nu
ieșite din mă dularul lui Zeus, Hercule sau Iahweh) că aveau un regat al lor la nord de Istru numit Ț ara Arima
sau Ariminia cum ne învață tă blița de plumb nr. 21 descoperită la Sinaia.
În vechea limbă carpatină cuvâ ntul „oceanu” este compus din oci/uș cu sensul de placentă , temelie,
fundament, zidire de început, neam, a sparge sau a gă uri + Anu care era Tată l Ceresc sau Ziditorul tuturor
vă zutelor și nevă zutelor cum apare scris pe pereții stâ ncilor și peșterilor Carpaților de Curbură din comuna
Bozioru, județul Buză u. Sensul mitologic al cuvâ ntului era de „locul unde a fost fă cută lumea și primul neam
omenesc”! Numele de oceanu venit din limba getă , a fost folosit și de gali care prin accion sau ocean
înțelegeau lacurile foarte mari, cum ne-a lă sat mă rturie în lucrarea Ora maritima, romanul Rufus Avienus ce a
tră it în secolul IV. Dar limba româ nă veche spune oci sau ochi la o baltă de apă mică și ocean sau ochian, la o
baltă foarte mare, cam tot așa cum era în prima parte a mileniului VI î.e.n. Marea Neagră , fiindcă s-a dovedit
prin mai multe expediții oceanografice că era izolată de Marea Mediterană printr-un istm în teritoriul care
formează astă zi strâ mtoarea Bosfor și Dardanele. Atunci Marea Neagră era un lac cu apă dulce cu un nivel mai
jos cu 180 de metri.
Mitologia carpatină era foarte bine cunoscută de toată antichitatea și de elitiștii eleniști, fiindcă o
gă sim scrisă de „poetul” lor Homer în Iliada la XIV, v. 200 care a pus în gura Herei vorbele: „Pină la
hotarul pă mâ ntului a toate hră nitor vreau să mă duc spre vederea/ Lui Oceanos, al zeilor tată.”
Poemul Odiseea XII, 105 este mai explicit cu aceste concepte mitologice carpatine fiindcă scrie: „De trei
ori pe zi sloboade ea apa/ Ș i de trei ori o înghite groaznic.” Poetul vorbește de „curentul adâ nc” și
„curentul invers” dar și de un „fluviu” câ nd se referă la Oceanos care înconjoară pă mâ ntul, ră mas peste
timpuri cu numele Oceanos Potamos, adică fluviul Oceanului sau Istru pentru mințile ză pă cite ale
româ nilor de astă zi. În teologia stră bună exista conceptul potrivit că ruia pă mâ ntul era de forma unei
turte cu marginile ridicate puțin în sus, care plutea pe o mare uriașă . În mijlocul pă mâ ntului era
Muntele Sfâ nt unde se afla și cetatea Ziditorului sau a lui Anu, dar și osia lumii sau axis mundi. În

77
apropiere era Oceanos (Pont, Punt sau Marea Neagră ) care primea apele râ urilor și pentru a nu se revă rsa
peste pă mâ nt, ea avea o gaură la fund pe unde se scurgea apa în marea ce înconjura pă mâ ntul. Dar
conceptele teozofice amintite mai înainte, pe care le consideră m ca forme de misticism, au fost temelia
religiei stră moșilor noștri geți și ai celor dinaintea lor cu câ teva mii de ani, adică de prin mileniul VII î.e.n.
gă sindu-se și în scrierile esenienilor° și Cartea lui Eno! Aceste concepte ale teozofiei arimine sunt astăzi
fundamentul teoriei torului din fizica modernă! Grecii și-au creat propria mitologie după ce au furat mare
parte din ea de la geții din nordul Istrului, punâ nd-o sub puterea împerecherii lui Zeus, Hercules, Priapus dar
și a celorlalți înfierbâ ntați, iar ivriții câ nd au vă zut ce trecere are împerecherea și pederastia la educații eleni,
și-au pus și ei de stă pâ n și mâ rlitor general un tartor din stră fundurile iadului gata oricâ nd de împerecheat
numai că i-au șonțit moțul bă rbă ției să fie cu noroc numai neamului lor ră pă nos și plin de venin împotriva
celorlalți.
Amintirea acestor concepte unice în cultura lumii o gă sim în numele muntelui Domogled din județul Caraș-
Severin, cuvâ nt care înseamnă fiul Pământului (domo: copil, fiu + gled la ei sau glod în alte pă rți locuite de
româ ni înseamnă , noroi, mocirlă , mâ l, nă mol, pă mâ nt moale îmbibat cu apă , tină ). În munții Bucegi avem
vâ rful Omu unde s-a nă scut din Maica Pă mâ nt un fiu al Omului, iar în eme-gi omu avea și sensul de persoana
care îngrijește un copil mic.
Ș i emeșii aveau un fiu al Omului, adică cel ce regenera în fiecare an natura dar și neamul omenesc
împreună cu toate vietă țile pă mâ ntului numit Dumuzi (dumu: copil + zi: suflet, om), să rbă toarea lui fiind Anul
nou. Divinitatea mai era numită și „Regele Pă stor” care ne amintește nouă de Poimandres (Pă storul Ceresc,
sau Pă storul Neamurilor Omenești) din scrierile trismegiste și Moș Cră ciun din tradițiile noastre populare,
adică getbeget! Pe tă blițele de plumb gă sim expresia Domoz Tomu cu sensul de Fiul Credinței în Crucea
Stră lucitoare cu trimitere directă la unul din simbolurile Tată lui Ceresc care era Crucea Nordului, Crucea
Mare sau Fiul Crucii Stră lucitoare, referindu-se la binecuvâ ntarea Mamei Pă mâ nt de că tre Ziditorul Ceresc.
Cuvâ ntul chiar dacă în semantica lui nu spune explicit „Fiul Omului”, el totuși ne trimite la credința sau
înțelepciunea divină care se mai numea în emegi Omu.
Câ nd grecii s-au pus să fure pe rupte din teologia geților, l-au dus pe acest copil nă scut din Maica
Pă mâ ntească la ei scriind că îl cheamă Pelasgos și s-a nă scut din pă mâ ntul negru al Arkadiei fiind fiul lui Zeus
cu Niobe, dar și stră moșul neamului pelasg (Pelas + gi: pă mâ nt, negru, nobil, frumos, civilizat, ales) care însă
nu era grec cum recunosc chiar ei. Dar cred că șmecherii greci au inversat vocalele divinită ții Pales de la
romani în Pelas care era zeița păstorilor de oi și vite și a agricultorilor în general, avâ nd la 21 aprilie o mare
să rbă toare intitulată Palilies sau Palilia ce coincidea cu cea a fondă rii Romei de că tre Romulus. Ciobanii
fă ceau mari focuri de paie și vreascuri peste care să reau. Pales a fost la început o divinitate masculină , adică
un fel de că petenie cerească a pă storilor pă mâ nteni, apoi timpul a transformat-o în zeiță . Româ nii pâ nă mai
ieri să rbă toreau° Palilia, sau Palalaia care se ținea la 21 aprilie, fiind numită de că tre ciobanii carpatini și
focul viu, unde oile înainte de a fi urcate pe munte erau trecute printr-un foc de paie pentru a fi purificate.
Peste același foc purificator să reau și ciobanii turmelor respective dar și toți tinerii satului. Ei au scris în
antichitate de zeci de ori că pelasgii erau mai toți păstori iscusiți și foarte înțelepți, dar asta pâ nă să -i
fericească pricepuții eleni cu minciuna și hoția ca afacere cinstită , scoțâ ndu-i din istoria antică . Ca fii ai
pă mâ ntului îi scrie Naevius pe titani, giganți, atlanți, runcus și purpureus, ceată de ființe cerești° ce au zidit
neamul omenesc în împă ră ția lui Atlas la nord de Istru, lâ ngă Oceanos, Teritoriul acesta fabulos cunoscut în
stră vechime ca Ț ara Zeilor sau locul unde s-au nă scut zeii, ducâ ndu-și existența o lungă vreme, este amintit
de Ovidiu Naso în Pontice III, 2 ca „pă mâ nt getic” și nimeni încă nu s-a pornit să ră cnească ca turbatul că
poetul latin a fost uns să ne câ nte de să sperie mințile țuguiate ale istoricilor româ ni și de aiurea că și geții ca
fiii pământului, dar și urmașii lor româ nii de azi, ar avea drept la istorie!
În Odiseea scrisă de Homer, gă sim la XV, 402-482 zicerea despre Syria stră veche care era o
insulă în centrul lumii, unde vră jitorul Ormenos l-a eliberat pe titanul Typhon, dar acesta era soțul
Echidnei care își avea să lașul la nord de Istru, acolo unde este și axul pă mâ ntului sau polul getic cum
au scris unii romani despre toriștea geților ori osia pă mâ ntului dupre limba noastră cea stră bună . Dacă
privim geografic Româ nia Mare, atunci avem la est și nord-est râ ul Nistru, la nord-vest și vest este râ ul
Tisa, la sud este Oceanos Potamos, Istru sau Dună rea, iar la est este Marea Neagră sau Oceanos, deci o
mare insulă așa cum a scris și Homer! Cuvâ ntul syria folosit de Homer în poemul Odiseea, se gă sește
și la neamul aryas plecat din Carpați și ajuns în India pe la începutul mileniului III î.e.n., unde avem
forma suria cu sensul de Lumină Supremă , Conducă torul Ceresc, soare, luminos, stră lucitor sau
româ nescul soria cu sensul de a sta la soare. El mai era numit Bhanu și Mithra, avâ nd templele închinate

78
astrului solar iar să rbă toarea era totdeauna în a șaptea zi a să ptă mâ nii sau duminica noastră . Deci această
insulă este un loc binecuvâ ntat unde se află cetatea Ziditorului lumii și raiul care primește sufletele celor
vrednici de iubirea Tată lui Ceresc. Mitologia emeșilor din Ki-en-gi spune că raiul este undeva pe o insulă
îndepă rtată , că tre apus, unde era cetatea lui Dumnezeu și tot acolo neamul lor își are baștina. La noi munții
Ș urianu din județele Hunedoara și Alba, scris în prezent Ș ureanu, sunt tulpina Maicii Pă mâ ntești care
îmbră țișa dago geto Sarmisetuso, fiind un cuvâ nt compus din Șuria: soare, a stră luci + Anu: Creatorul sau
Ziditorul lumii, adică muntele lui Dumnezeu sau cetatea luminii dumnezeiești! Mai gă sim ceva fă râ me din
vechile adevă ruri ale neamului nostru în numele muntelui Godeanu, cuvâ nt compus din gud: cuib, mulțime, a
se cuibă ri + i: a merge, a fi + Anu: Izvoditorul lumii, cu sensul de locul unde Dumnezeu a fă cut cuibul neamului
omenesc sau poate este o ră mă șiță ° a vechiului mit al fenixului sau șoimului arimin așa cum îl cunoaștem azi
fiind transmis prin intermediul grecilor. Cuvâ ntul mai poate veni din vechea structură lingvistă prin godă:
mireasa în prima zi + Anu. Vechile mitologii emeș, egiptene și aryas în unele variante îl prezintă pe Creator
sub forma unui vultur, șoim sau ibis, câ nd se pune să zidească neamul omenesc.
Dar mitologia Zidirii de început a lumilor vă zute și nevă zute, unde Creatorul și-a așezat și tronul de
câ rmuire, are o reprezentare grafică în Carpații de Curbură , din comuna Bozioru, județul Buză u.

Aici există în mai multe locuri desene și inciză ri fă cute în piatră pe care arheologii și istoricii româ ni le
ignoră cu rea-credință fiindcă nu intră în tiparele pe care le au ei în cap despre istoria acestor pă mâ nturi.
Locuitorii din comuna Bozioru numesc teritoriul lor dar și cel din împrejurimi ca Țara Luanei, iar numele se
gă sește în mai multe legende transmise din generație în generație prin glasul bă trâ nilor, ele evocâ nd locurile
ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcă torul, Agatonul Mic, Agatonul
Mare și Fundul Peșterii. Zic legendele că în vremurile fă ră de început, acest tâ râ m minunat era stă pâ nit de
bă trâ nul Luana (lu: om, puternic, a locui, neam + Ana°: Tată l Ceresc) mai înțelept și mai vechi decâ t timpul,
care domnea ca un pă rinte ocrotitor peste o cetate puternică înă lțată în piscul muntelui ale că rei ziduri
sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare stră lucitor care o și apă ra de ră i sau rele.
Dar numele bă trâ nului care își avea cetatea de domnie în Carpați, îl gă sim în istoria mitică a emeșilor fiind
purtat de că tre lugal (conducă tor civil) En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira care a domnit 12 sars (43200 ani) și
En-Men-Ana despre domnia că ruia nu se știe câ t a fost. Emeșii au plecat din Carpați, sau Ț ara Zeilor în două
valuri; primul pe la° mijlocul mileniului V î.e.n., iar al doilea o mie de ani mai tâ rziu. Își spuneau sang-gi care
înseamnă Neam Scoborâ tor din Zei, tot așa cum i-a numit Ovidiu Naso pe falnicii geți, iar pă mâ nturile dintre
Tigru și Eufrat pe care le locuiau, le-au numit Ki-en-gi (ki: pă mâ nt + en: profet, stră moș + gi: nobil, ales), adică
Țară Sfântă.
Numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus
neamul creat de Dumnezeu (en: demnitate, preot, stră moș + men: putere regală , faimă , cinste + lu: om, familie,
neam, a locui, bă rbat, a se naște + Ana: Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din cetatea Bad-Tabira
însemna „cetatea Tată lui Ceresc” (bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a stră luci, căpetenia
păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetă ții
Ziditorului lă sată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Țara Luanei din legendele noastre
înseamnă Ț ara binecuvâ ntată de Tată l Ceresc sau Țara Sfântă, ori Țara Zeilor așa cum apare pe tă blițele de
plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios.
Imaginea de mai înainte arată explicit că zona se numea ,,cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost
transmis prin legendele locale care au ră zbă tut pâ nă la noi. Pe perete este zgâ râ iat un cerc cu un punct în

79
80
mijloc și care în simbolistica stră moșească însemna Tată l Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens
identic pentru cuvâ ntul „tată ” așa cum s-a folosit pâ nă mai ieri în Moldova. Însă numele lui în timpul câ nd
s-au fă cut scrijelă rile pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sâ ntu, ci AN sau ANU
și GOG. Dacă ne uită m cu atenție pe imaginea mare din stâ nga sus, vedem în centrul ei o cetate cu ziduri
foarte înalte ce are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, câ te o cruce cu brațele° egale, numită
de hoții și sutașii lui Ucigă -l Toaca, „cruce greacă ”. Acoperișul este sub forma unui triunghi ‒ alt simbol
al Tată lui Ceresc ‒ care și el are în vâ rf o cruce, însă cu un braț mai lung, botezată de pricepuții în fă că turi
drept „cruce italică ”! Deasupra acestei cruci, este scris de la dreapta la stâ nga cuvâ ntul GOG (cum se vede în
dreapta). La stâ nga cetă ții este șarpele ceresc care se înalță de jos pâ nă sub acoperiș, iar lâ ngă el este Pomul
Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Ră ului, Osia Pă mâ ntului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun
unele legende ale noastre avâ nd niște fructe aproape de vâ rf. Lâ ngă acesta este scris cuvâ ntul ANU, însă
deasupra cuvâ ntului GOG, apare incizat cuvâ ntul AN cu o buclă asemă nă toare cu hieroglifa lui Pitah care are
un semn cu 3 bucle.
O altă legendă despre Ț ara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborâ t din cer venind
cu un car de foc. Pe acest tâ râ m ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut să ° plece de aici, învă țâ ndu-i pe
bă știnași medicina, scrisul, cititul, vindecâ ndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a gă sit-o și
fă câ ndu-se chibrit de supă rare a venit hotă râ t să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana
i-a învă țat pe localnici să se ascundă sub stâ nci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubă reț, ceea
ce ar explica existența° așeză rilor° rupestre de la Bozioru.
Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului omenesc
și implicit al geților scoborâ tori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas
pe care le-a avut cu Pleona. Dar tot această legendă ne duce la povestea Pă storului Ceresc de la noi și din
mitologia romanilor Pales care la început a fost bă rbat, apoi timpul și oamenii l-au transformat în femeie, așa
cum s-a întâ mplat și în Curbura Carpaților cu Anu și Ana, care au zidit Neamul Scoborâ tor din Zei sau Lu
(popor, neam) Anu după zisa cea stră veche!
Acest concept teologic „poporul lui Anu (An sau Ana)” ori Ț ara poporului lui Anu, a fost dus din
spațiul Carpaților acolo unde au migrat în stră vechimea timpului urdiile de carpatini. La vechii
egipteni în perioada predinastică (cca 3300-2900 î.e.n.) s-a folosit atâ t expresia „poporul lui Anu” de că tre
o parte a populației ce a creat vechiul Egipt, câ t și cetatea sau lă cașul lui An, pentru unele centre urbane
întemeiate de ei. Informațiile au fost scoase la lumina zilei de foarte mulți ani, de că tre arheologul
francez Emile Amelineau (1850-1915), care a fă cut să pă turi în locurile unde își aveau mormintele primele
dinastii în sudul Egiptului. Aici a descoperit dovezi ale existenței unor grupuri de oameni cu un nivel de
civilizație evoluat chiar înaintea constituirii statului, remarcâ ndu-se cel ce a apă rut în înscrisuri „poporul lui
Anu” care se ocupa cu creșterea animalelor, agricultura extensivă de-a lungul Nilului, tră ind în centre
protejate° de ziduri de piatră constituite în adevă rate orașe. În Les Nouvelles d'Fouilles Abydos 1896-1897, E.
Leroux, Paris, 1902, autorul amintește cetă țile acestui neam de soi care erau închinate lui Anu: Esna (Anu
Tseni), Erment (Anu Menti), Qush, Gebelein(An-ti) și chiar Heliopolis (care a fost numit inițial „Anu”).
Orașele includ în scrierea numelor, semnul caracteristic ‒ cele trei coloane ale lui User ‒ care desemna
„poporul Anu”. Dar stâ lpul Geți (scris de mincinoși djed ca să nu șe știe despre a cui istorie s-a trecut prin
urdiniș) scris în vechea egipteană sub forma Per-Asar-Neb-Djedu, însemna „Casa lui User ‒ Domnul Getu”.
Stră moșii noștri care au scris tă blițele de plumb, au consemnat numele Mâ ntuitorului Sarmis ca Fiu al Omului
prin trei linii verticale (III), semnul apă râ nd prima dată pe un vas descoperit la Vinča, datat pentru sfâ rșitul
mileniului VI. î.e.n. Tot vechile scrieri egiptene spun despre principalele divinități ale Egiptului antic, cum
ar fi Pitah, User (Osiris), Iaho(Isis), Thoth și Haru (Horus cel Bătrân) că au fost aduse din baștina veche
a neamului Anu, adică din Țara lui Anu, Pont, Punt sau Carpații de Curbură unde sunt acele monumente
rupestre cu numele lui An, Anu și Gog incizate în piatră , lâ ngă cetatea Ziditorului sau a lui Dumnezeu ce are în
vâ rful acoperișului o cruce!
Despre „poporul Anu” scrierile mai spun că se pricepea în prelucrarea metalelor și a fildeșului, ori
cele mai vechi locuri unde s-au prelucrat metale se află pe teritoriul ță rii noastre, acesta fiind încă un
argument că neamul Anu a plecat în partea a doua a mileniului IV î.e.n. ajungâ nd pe valea Nilului. Ș i o
dovadă în plus că acest popor isteț care stă la temelia Egiptului predinastic a plecat din spațiul carpatic,
este faptul că el știa a scrie, iar arheologul francez amintit a descoperit mai multe sute de tă blițe de lut
în locurile unde a fă cut să pă turi. Astă zi nu se mai amintește nimic despre acest om de excepție pentru
cultura Europei fiindcă a îndră znit să arate că pretinsele vedenii din Vechiul și Noul Legă mâ nt, el le-a

81
gă sit scrise în papirusurile vechilor egipteni, iar constată rile le-a pus în Fragments coptes du Nouveau
Testament dans le dialecte thébain, Recueil de travaux relatifs à la philologie, V (1884), pp. 105-139 și
Fragments de la version thebaine de l'ecriture (Ancien Testament), Recueil de travaux relatifs à la philologie, V
(1886), pp. 10 ff. Cam așa pă țesc toți cei ce nu vreau să înghită vedeniile adică minciunile iudeilor ca
adevă ruri istorice și valori spirituale unice pentru toate Neamurile!
Ș i stră moșii irlandezilor care au plecat din partea de vest a Asiei Mici, au pă strat amintirea vechii lor
baștine carpatine de unde au migrat în prima parte a mileniului II în vestul Turciei de azi. Ei au pă strat
în mitologia veche pe zeița Anu, uneori cunoscută și sub numele de Danu, fiind o zeiță mamă care le-a
nă scut pe toate, neamul numindu-se „oamenii lui Danu” sau „poporul lui Anu”. Dar Danu ne amintește de
danai, care erau urmașii pelasgului Danaos în Atica, ajungâ nd aici de frica fratelui să u Egiptos ce conducea
ținuturile din Valea Nilului, fiindcă în acele vremuri nu erau pricepuții greci să -i ispitească ce vâ nt îi aduce în
patria lor!
În cartea intitulată Poveștile Peleșului, apă rută în anul 1883, autoare fiind regina Elisabeta a Româ niei, ea
ne aduce în față mai multe legende culese de la ță ranii localnici printre care și cea a voinicului Peleș care
era un tâ nă r minunat cu pă rul în inele și ochi adâ nci, albaștri°, venind dintr-o altă lume spre a-i ajuta pe
localnici în muncile lor de munteni pă stori, cam tot așa cum fă cea Pales în vremurile uitate și de unde
șmecherii greci l-au tras pentru folosul lor pe Pelas. Tot în această carte o altă legendă ne vorbește
despre zidirea neamului omenesc pe plaiurile carpatine, precizâ nd că demult tră ia pe aceste meleaguri un
uriaș (adică titan sau gigant după vorba celor care ne-au furat și falsificat istoria) numit Caraiman (kara:
a stră luci, a fi inteligent + i: a izvorî, origine, naștere, a conduce, a merge + man: bă rbat, însoțitor, a
aduce belșug), ce avea puterea să creeze ființe vii, să înverzească câ mpiile, să producă cutremure și furtuni,
iar acest uriaș a fă cut să se scurgă marea de pe câ mpiile acestei ță ri. Însă legenda ne aduce din timpurile
uitate fenomenul natural câ nd Marea Sarmatică s-a retras în neolitic din Câ mpia Româ nă și pare de necrezut
că memoria colectivă a unor „să lbatici”, a transmis oral amintirea unui fenomen care s-a petrecut cu multe
zeci de mii de ani în urmă !
Povestea noastră seamă nă foarte mult cu cea venită de la anticii greci despre titani și giganți, unde titanul
Prometeu, fratele lui Atlas care își avea împă ră ția lâ ngă Oceanos, le-a dat oamenilor cunoștințele necesare
ușură rii vieții, inclusiv alfabetul ca „vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în neuitare°. O legendă a
româ nilor spune că ei sunt primul neam de pe pă mâ nt care a știut să scrie și au primit această taină de la
urieși. Numele lui Prometeu poate fi descompus astfel după regulile limbii carpatine de început: piro/biro: a
stră luci, flacă ră , movilă + me-te: potrivit de subțire, unic, ornament, veșminte; adică o flacă ră unică sau prima
movilă zidită de Creator. Iar dovada acestor daruri minunate pentru neamul omenesc primite de la urieși sau
titani, este acea stâ ncă uriașă din peștera Gaura Chindiei pe care au fost desenate între mileniile XV-IX î.e.n.,
cu ocru cam 425 de semne, iar cele mai multe dinte ele au fost folosite pe tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia!!! Despre nefericitul Prometeu, pe care Zeus al grecilor l-ar fi pedepsit amarnic, legâ ndu-l cu lanțuri de
Caucazul de la Istru, latinul Servius ce a tră it în secolele IV-V ale erei noastre ne explică numele eroului,
scriind că a fost numit astfel deoarece el a fost un om de mare clarviziune (Vir prudentissimus), care poseda
calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvâ ntului° grec promētheia.
În tradiția populară se pă strează acest adevă r istoric: „Româ nii nu au venit de nică ieri ci s-au pomenit aici”
sau „româ nii, de câ nd sunt ei, au stat tot pe aceste locuri” ori „ei sunt aici de la începutul lumii”, adică
suntem fiii maicii pământești, sau „filii terrae” cum au scris latinii Naevius și Virgilius!
Dar zidirea neamului omenesc o gă sim și la vechii egipteni care aveau o divinitate arhaică scrisă și Mut,
cuvâ nt care înseamnă ° mama în egipteana antică , însă atributele ei au fost schimbate după vremuri și oameni.
Ea a fost considerată o divinitate de început a civilizației lor fiind asociată cu apele, iar din trupul ei a fost
nă scut totul prin partenogeneză . De asemenea, ea a fost descrisă ca o femeie ce purta pe cap ambele coroane
ale Egiptului. Conducă torii Egiptului au sprijinit fiecare acest cult cu scopul de a sublinia propria autoritate și
dreptul de a se asocia religios cu Mut. Ea avea numeroase apelative în teologia vechilor egipteni fiind numită :
Mama tuturor, Ochiul lui Ra, Regina Zeițelor, Doamna Raiului, Mama zeilor, Cea care naște dar ea era însă și și
nu s-a nă scut vreodată . Divinitatea a mai fost scrisă și Matu sau Motu. În primul cuvâ nt „ma” înseamnă
mamă , iar „tu” are sensul de stră lucitor, nou-nă scut, adică întocmai ce spune mitologia lor, dar și cuvâ ntul
„mo” poate fi citit „mu” cu sensul de mamă , fiindcă în egipteana veche nu se cunoaște cum se așezau vocalele
între consoane.
O legendă asemă nă toare a facerii lumii o gă sim în scrierea lui Eusebiu de Cezareea, Preparatio
evanghelica (I, IV și 9-10, 16), care a fost preluată din scrierea lui Philon din Byblos (64-141) Istoria

82
feniciană, el susținâ nd că s-a folosit de date și fapte culese de Sanchuniathon, preot fenician și mare învă țat
din vechime ce a tră it în secolul X î.e.n. precum și de° date strâ nse de alți autori. Zice el că sacerdotul fenician
a luat mitul facerii lumii din Cărțile lui Tehu-ti, iar pasajul povestește că începuturile facerii au fost dintr-o
Ceață Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată și dintr-un tulbure haos
negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemă rginite și multe veacuri au ră mas fă ră margini”. Însă
pornind mare fierbințeală între această ceață spirituală și propria existență , „această ° îmbinare s-a numit
Iubire; iar această Iubire a fost începutul creației° tuturor lucrurilor”. Dar haosul nu știa propria lui creație.
Din îmbră țișarea acestuia cu Duhul s-a nă scut Mot ‒ (care înseamnă mâ l). Din ea ‒ Marea Mamă ‒ izvorî toată
să mâ nța creației, nașterea tuturor corpurilor”. Cuvâ ntul Mot amintit mai sus care vine din mitologia
egipteană în realitate el își are originile în vechea limbă vorbită în spațiul carpatic prin mileniile IV-II î.e.n.
fiindcă mai poate însemna și Tată l Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tă blița emeș, pentru că în limba
româ nă veche cuvâ ntul moț mai are sensul de matcă sau matiță care este burduful unui nă vod unde se adună
peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața (geții aveau ca simbol al apariției lor pe pă mâ nt în zodia peștilor
chiar doi pești) sau regina/matca albinelor din care se naște tot neamul lor.
Filozoful grec Proclus (412-485 e.n.) în Comentarii asupra dialogurilor lui Platon, Parmenides
amintește despre titanul Cronos care după scrierile lui Orfeu „ar fi condus rasa argintie, însemnâ nd
conform sensului adevă rat al cuvâ ntului, pe cei ce au dus o viață argintie, așa cum cei ce au tră it conform
minții sunt aurii”. Cronos a fost fratele titanului Atlas care își avea împă ră ția în partea de apus a Oceanosului
(Marea Neagră ) și a condus colonizarea Egiptului plecâ nd din spațiul carpatic cum a scris Diodor în Biblioteca
istorică, Cartea III, LX, titanul ținâ nd în mâ na stâ ngă o sabie getică . Filozoful grec mai amintește că pă rul
titanilor a fost mereu negru fiindcă ei erau mereu tineri. „Libertatea de bă trâ nețe este specifică acestui ordin,
după cum spun barbarii și Orfeu”. Povestea este cunoscută și de noi cei ce încă mai dă inuim pe plaiurile
mioritice, dar nu după calapod grec, ci curat getbeget în „basmul” intitulat Tinerețe fără bătrânețe și viață fără
de moarte.
Dar acest mit este fundamentul teologiei emeșilor care au plecat în Ki-en-gi pe la mijlocul mileniului IV
î.e.n. din spațiul carpatic, fiindcă tă blițele lor de lut de prin secolele XXVII î.e.n. ne spun versurile: „Câ nd
cerul nu avea încă un nume/ Nici pă mâ ntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu (apa nemă rginită ),
primul,/ pă rintele lor/ Ș i creatorul lui Tiamat, care i-a nă scut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au
iubit, nici nu au descoperit stuful;/ Câ nd nici un zeu încă nu apă ruse/ Ș i nu aveau nume, nici soartele nu
erau cunoscute.” De la aceste personaje mitologice a pornit la ei zidirea lumii, nă scâ ndu-se mai întâ i zeii,
apoi cerul și pă mâ ntul, iar din sâ ngele unuia dintre ei amestecat cu pă mâ nt s-a fă cut neamul omenesc.
Emeșii aveau o divinitate arhaică reprezentată printr-un șarpe ce se încolă cea în jurul unui toiag și care
simboliza creația de început a naturii, dar Tiamat era chiar un șarpe uriaș, cam așa cum a fost Echidna la nord
de Istru. La noi există mai multe povești care ne spun cum Dumnezeu a încercat singur să facă pă mâ ntul apoi
toate cele care sunt pe el, dar a descoperit uimit că dracu deja apă ruse și el să pună la cale ceva rele în
lucrarea Ziditorului.
O altă sursă mitologică unde gă sim dovada facerii lumii aici în jurul Carpaților, sunt chiar scrierile
mozaicilor, unele care nu au fost mă sluire, iar altele trecute prin ciurul cu vedenii dră cești.
În manuscrisul Apocriful Genezei care a fost descoperit la Qumran în anul 1947, fiind scris în secolul II
î.e.n se spune că după ce Noe a scă pat de potop, gă sește bun să laș la poalele muntelui Ararat și plantează o
vie, iar după 4 ani își cheamă copii să bea împreună din vinul lui la o să rbă toare. Col. XI ‒ XIII, 16 „…Am
chemat pe fiii mei și pe copiii fiilor mei, și toate soțiile noastre și am fă cut o să rbă toare. 17 …(Am
binecuvâ ntat) pe Domnul din ceruri, pe Dumnezeul cel prea Înalt, pe Muntele Sfâ nt pentru că am scă pat
de nimicire”. Col XVIII, 16 „…Ș i lui Gomer i-a dat primele ținuturi, spre miază noapte pâ nă la fluviul
Tina (Tanais/Don) și dincolo de el mai spre apus lui Magog…”. Textul ne spune explicit că stă pâ nirea
sciților cuprindea ținuturile de la est de Marea Caspică pâ nă la Don, iar de aici până la Adriatică era
împărăția lui Magog, adică a geților, care în acele vremuri erau știuți de toți ca Neam Scoborâ tor din Zei, nu
din puturoșenia Talpei Iadului. Sciții cunoscuți și sub numele lor adevă rat de arameeni care vorbeau limba
aramaică aveau o legendă prin care susțineau că ei sunt primul popor de pe pă mâ nt. Dar manuscrisul de la
Qumran, deși contrazice în tot fă că tura lor, nu au îndră znit să -l declare fals, fiindcă al lor este fals, iar adevă rul
poate fi dovedit foarte ușor de cine nu suferă de damblaua vedeniilor sinaite, geții au fost primul popor al
Zidirii de Început.
Gă sim informații și în scrierea Antichități iudaice, a rabinului iudeu Ioshua Ben Matityahu (Josephus
Flavius), tră itor în secolul I al erei noastre, unde în Cartea I, capitolul VI, pagina 40, ne-a lă sat ziceri

83
uluitoare despre originea neamului arimin din jurul Carpaților pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă . A
scris pâ rlitul ivrit pospă it latin astfel despre împă rțirea lumii: „Fiii lui Noe au avut la râ ndul lor feciori care le-
au cinstit memoria, numele pă rinților fiind date popoarelor oriunde pă mâ nturile le revenea lor. Lui Iafet i s-
au nă scut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocâ rmuirea lor începea de la munții Taurus și Amasus, se întindea în
Asia pâ nă la fluvius Tanais (Don), iar în Europa pâ nă în Gadira (Cadiz). Întrucâ t aceste ținuturi ocupate de ei
nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei că rora grecii le zic
acum galateni, s-au numit câ ndva gomarieni, fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de
magogieni de la colonia întemeiată de Magog.” În Midrash, scrieri ce explică Tora și Talmudul, gă sim că
Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția dar cea de la estul Mă rii Caspice nu de la
Istru! Dacă aceste popoare care locuiau de la Don pâ nă în Iberia aveau un stră moș comun așa cum a lă sat
mă rturie antichitatea, înseamnă că ele vorbeau limbi înrudite și deci latinitatea lor este născocirea
unor bețivani francezi de prin secolele XVI-XVIII, care la vreme de mahmureală erau chinuiți ră u de
junghiurile lingvisticii. Mai multe izvoare latine spun că iberii, macedonenii, tracii și panonii scriau și vorbeau
o limbă latină vulgară înainte de a fi cotropiți, adică „civilizați” de mă celarii istoriei!
Iordanes este supă rat pe J. Flavius că nu a vrut să spună cine erau Gog și Magog cum gă sim în Getica la
paragraful 29, scriind despre iudeu că a cam uitat să -i pună pe geți în analele sale și îi scoate din istorie cu
mare pricepere fiindcă : „Numai atunci câ nd amintește de Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam și
ca nume au fost numiți sciți.”
Confirmarea scrierii lui J. Flavius o gă sim în Făcă-Tora lor, unde Ezechiel supă rat foc pe neamul să u că nu
apleacă urechea la vedeniile lui de diliu public, îl amenință cu o nă vă lire cumplită a celui mai mare neam din
lume în frunte cu Dumnezeul „Cel Prea Înalt”, Gog din țara Magog cum avem la 38,14-16: „De aceea
proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua câ nd poporul meu Israel va tră i în
liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei…”
Un alt bolnav de vedenii din cinul întunecaților iadului, proorocul Isaiia, în scrierea cu același titlu îi
afurisește pe caldeeni fiindcă stă pâ nesc Babilonul unde era și el exilat, dar vor veni perșii care îi vor nimici,
iar ei vor fi eliberați din robie și vor câ nta câ ntece de slavă prin care vor preamă ri pe Domnul Cel Prea Înalt
nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Supă ratul mai spune despre regele caldeean că nu-l va primi nici „locuința
morților” chiar dacă 14, 13: „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de
stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe
vâ rful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâ ncurile mormâ ntului.”
Acești supă rați iudei, damblagiți bine și pe deasupra mari mincinoși, adică vedeniști, știau că în nordul
îndepă rat era țara Magog sau Dio Gitia, iar acolo se afla cetatea lui Dumenezeu numit Gog, așa cum scrie
și pe stâ ncile de la Bozioru, în acest loc adunâ ndu-se toți dumnezeii, mai puțin Iahweh al lor care umbla
numai prin iad și nu îndră znea să -și scoată coada să o arate pă mâ ntenilor, sau să -și aleagă o cimotie de
întunecați pentru a robi pă mâ ntul. Avem aici o recunoaștere explictă venită de la ei că vedeniile sinaite sunt
scorneli tâ rzii fiindcă în vremea damblagitului, cetatea lui Dumnezeu era la miază -noapte, adică Dio Geta și nu
Sinai sau Ierusalim!
Dar informațiile de mai înainte arată că divinitatea unică Gog își avea cetatea în țara Magog undeva în
nordul îndepă rtat sau miază -noapte cum au scris ei, le avem confirmate de manuscrisul intitulat Cartea lui
Eno sau Enoh, ce a fost descoperit de James Bruce în anul 1773 în Abisinia (Etiopia) și se apreciază că a
fost scris în aramaică în Palestina în secolele I-II ale erei noastre. La capitolul 61 scrie: „Am vă zut că îngerii
au primit niște funii și apoi și-au luat de îndată zborul spre Miază-noapte… Ei le aduc celor drepți
dreapta mă sură , ca să se sprijine pe numele Duhului în vecii vecilor.” Iar la C 77 descrie ținuturile: „Al
patrulea ținut, al că rui nume este Miazănoapte, se împarte în trei pă rți; mai întâ i locuința oamenilor, apoi
marea și apele, hă urile, pă durile, râ urile, întunericul și ceața, și în sfâ rșit, grădina în care se judecă și se
împarte dreptatea. Am vă zut șapte munți înalți, mai înalți decâ t tot ce se poate vedea pe Pă mâ nt. Din ei vine
înghețul, zilele și anii care alcă tuiesc timpul.” Scrierile romane au lă sat mă rturie despre ținutul geților că era
o regiune a misterelor, a frigului cumplit, a înghețurilor râ urilor care ajungeau adevă rate poduri tari ca piatra
inclusiv fluviul Istru.
Hyeronimus/Ieronim (345-420), în Contra Pelagianos, cartea III, scrie ce se știa în vremea sa despre
Gog și Magog astfel: „El certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare
consueverunt/ Ș i în mod cert toți învă țații din trecut au folosit …pentru goți, numele get, decâ t Gog și
Magog”. La sfâ rșitul secolului IV se știa că ivriții mint cu neobră zare, iar spusele venite de la „învă țații
din trecut” erau că Magog este neamul get sau Dio Geția, iar Gog este divinitatea lor unică , ei fiind

84
singurul popor din antichitate care locuiau la miază-noapte și aveau o religie monoteistă!
Dacă dă m cuvâ ntul Magog după râ nduielile vechii limbi avem ma care înseamnă a da naștere, a se naște
din, mamă , a că pă ta stră lucire, a îndruma și Gog care era divinitatea supremă și unică în lumea geților prin
mileniile IV-II î.e.n. În unele legende din Banatul româ nesc Gog mai este amintit, dar sub influența iudeo-
creștinismului a ajuns că petenia necredincioșilor arimini fiindcă nu dorea să adulmece pucioasa lui Iahweh.
Armâ nii și astă zi îl învocă pe Dumnezeu în rugă ciunile lor cu numele de Goga.
J. Flavius în Antichități iudaice, cartea I.6, scrie că grecii din vremea sa numeau spațiul de la nordul
Istrului ca Scythia Magogia! Dar numele de Sciția dat de grecii antici teritoriului de la nordul Istrului sau
uneori cuprinzâ nd și Mesia, este o apucă tură veche a lor așa cum gă sim la marele mincinos și „pă rinte al
istoriei”, carianul Herodot. Scrie el în Istorii IV, 48 unde era țara Sciția în vremea lui ca să înțelegem și noi cei
de azi, pe ce urdiniș a curs istoria: „Istrul care este cel mai mare dintre fluviile pe care le cunoaștem, curge
mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintâ i fluviu din Sciția, venind dinspre Apus; el ajunge fluviul cel
mai mare, deoarece primește apele mai multor altor râ uri. Printre acelea care îl fac să fie mare sunt cele cinci
mari cursuri de ape care curg prin Sciția, unul numit de sciți Porata (Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi
Tyarantos (Siretul?), Araros (?), Naparis și Ordessos. Cel dintâ i amintit dintre aceste râ uri e mare și curgâ nd
el spre ră să rit își unește apele cu ale Istrului. Al doilea care i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este
mai mic.… Râ ul Maris (Marisos la Strabon) izvoră ște din țara agatâ rșilor și se varsă și el în Istru (corect în
Tisa care se varsă în Istru)”. După spusele jupâ nului Herodot dar și a altora din antichitate, țara de la nordul
Istrului se numea Sciția și asta o repetă grecii de zeci de ori, iar populația care locuia aici o numeau sciți, fă ră
a-i întreba pe bă știnași dacă le place „botezul” elenistului elitist au ba! Ș i Strabon face această precizare foarte
interesantă pentru istoria noastră în Geografia, la I, 2, 27, câ nd amintind de neamurile vechi ale Europei
Centrale: „…Pomenesc părerea elenilor din vechime, că ci ei denumeau toate neamurile cunoscute la
miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer…” La VII, 3, 2 mai gă sim precizarea
despre geți: „Astfel elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau pe un mal și pe celălalt ai
Istrului, ca și misii care sunt și ei traci ‒ acum ei se numesc moesi…” Adică în această miază-noapte
îndepărtată unde se afla Zidirea lui Gog și cetatea acestuia, tră ia de mii de ani neamul get așa cum îl știa
toată antichitatea înainte de a se apuca grecii și ulterior iudeo-creștinii să ne falsifice toată istoria și cultura
identitară , scoțâ ndu-ne în afara istoriei vechi a Europei!
Iustinian (527-565), împă ratul imperiului roman de ră să rit avâ nd în gâ nd să restaureze imperiul roman
în întregul să u a ocupat și largi teritorii de la nordul Dună rii înființâ nd împreună cu cele din sudul fluviului
și Dobrogea, thema Sciția în anul 528 cum gă sim în scrierea lui Ioannes Lydus, De magistratibus, III, 2.28 ‒
2.29, care a fost contemporanul evenimentelor. Deci timp de peste o mie de ani, grecii au folosit acest
nume pentru teritoriul de la nordul și sudul Dună rii ce era locuit de geți în antichitate, popor care a fost
cunoscut în evul mediu ca valah sau rumun cum își spunea el, etnonim ce nu are însă nici o legă tură cu
romanii sau Roma.
O altă categorie de dovezi care atestă continuitatea neamurilor carpatine din negura timpurilor
preistorice din care au scoborâ t geții, iar din aceștia româ nii din feudalismul timpuriu și de astă zi, sunt
cele venite din domeniul arheologiei. Desigur, mare supă rare vor face aceste artefacte care trâ ntesc de
pă mâ nt cu toată scorțoasa cultură europeană , dar și cu netrebnicii care ne-au falsificat în ultimii 150 de ani
istoria, cultura identitară și originea limbii româ ne. Avem atâ tea dovezi arheologice că am putea scrie sute de
tomuri de că rți despre cei ce ne-au precedat cu mii de ani înainte, dar toate sunt dosite sau uitate pentru
româ ni fiindcă strică marile cloceli ale tică loșilor din Europa care s-au pus moțul civilizației și a leprelor
cazare care pretind că ei au fost țâ țâ na neamului omenesc prin civilizația dintre Tigru și Eufrat pe care o
numesc akkadiano-sumeriano-evreiască , sau mai nou, vă zâ nd ei ce comori au fost scoase la lumină pe
plaiurile mioritice, au descoperit prin vedenii că în fapt aceasta este prima temelie a spiței omenești prin
blâ nzii neanderthalieni (stră bunii lor) care și-au gă sit refugiu aici! Am să amintesc aici numai două locuri
care, dacă vor fi prezentate Europei în adevă rata lor istorie, vor întoarce o filă a istoriei° noastre și nu a lor,
despre care încă nu trebuie să știm nimic.
Cultura Turdaș-Tă rtă ria ce a dă inuit între mileniile VII-VI î.e.n. este uimitoare prin tot ce a lă sat în
urma ei, respectivele populații tră ind în case construite din lemn și piatră , aveau sobe pentru încă lzire
și gropi speciale pentru adunat gunoiul. Ei dormeau pe saltele de lâ nă sau blană , iar îmbră că mintea lor
era executată prin țesere din lâ nă , sau din piei de animale, tă bă cite, croite și apoi cusute. Aici apar și
primele încercă ri de extragere a metalelor din minereuri, dar(??) primele din istoria lumii. Tot aici apare și
prima formă de scriere din istoria umanită ții despre care mai toți pricepuții se fac că nu mai știu despre

85
începuturile scrisului, că utâ ndu-i ră dă cini prin Mesopotamia, Fenicia sau Iudeea preistorică ! Din aceste
culturi s-au pornit marile migrații spre Ki-en-gi (Sumer după zisa nă cocitorilor), Egipt, Valea Indusului, Asia
Mică , Pelopones, peninsula italică , Iberia și nordul Africii. Sigur că cine susține aceste adevă ruri trebuie să se
aștepte la cele mai mâ rșave atacuri și nă scociri ale fă că torilor de vedenii, parascovenii, paranghelii și alte
asemenea nebunii cu care au împuiat capetele de lut ale goilor. Unele dintre cele mai ciudate și de necontestat
obiecte, sunt cele ce prezintă că ciula stră moșească sau cușma cum mai este cunoscută , ea avâ nd în
stră vechime atâ t un rol utilitar câ t și unul religios. Cuvâ ntul nostru „că ciula” vine din vechea limbă vorbită în
jurul Carpaților în mileniile V-II î.e.n. și îl putem rostui astfel: ka: cap + șu…ila: a crește bogă ția, fiind un simbol
al binecuvâ ntă rii celui ce o poartă din partea divinită ții cu mult belșug în jur așa cum era la primii faraoni
egipteni. O altă variantă de interpretare a cuvâ ntului este: kaș: colonie, că tun, zestre, mesager + u…la: neam,
familie, soartă , bucurie, adică bună starea unui neam, că tun sau că lă torul care aduce vești ce bucură . Dar mai
avem și sinonimul „cușmă ” care poate fi descompus după regulile vechii limbi astfel: kuș: piele de animal, a
acoperi, a ascunde + ma: a lega, a stră luci, a înfrumuseța, iar spre bucuria și luminarea noastră vedem aceste
că ciuli foarte frumoase pe mai multe tă blițe de plumb. Pentru înțelegerea și liniștea celor cu mintea acasă ,
supun atenției fotografiile de mai jos, care prezintă obiecte arheologice de o valoare uluitoare pentru istoria
noastră , descoperite la noi sau pe alte meleaguri pe unde și-au purtat pașii neamurile carpatine.

În partea stâ ngă a râ ndului am pus Vâ rful Omu din munții Bucegi, de unde pornește povestea acestei
cușme, în vechea teozofie el fiind considerat Fiul Omului, adică prima zidire a Tată lui Ceresc din care a ieșit
neamul omenesc. Neamurile carpatine de prin mileniile VIII-IV î.e.n. cunoscâ nd această poveste, au lă sat-o de
mare veste celor ce vor veni cum vedem în a doua fotografie spre dreapta, care reprezintă un capac de oală
sau mâ ner pentru un capac de oală gă sit la Gumelnița, vechi de pe la 5000 î.e.n. Cu acest obiect ar trebui să -i
plesnim peste bot pe toți cei ce ne spurcă și ne scuipă voinicește de cca 150 de ani, că noi româ nii de astă zi
suntem numai niște venituri de prin secolele VII-X ale feudalismului și nu avem nici o legă tură cu tot ce a lă sat
trecutul moștenire în pă mâ ntul Dio Geția. Dacă ei ar fi fost bă știnași pe plaiurile carpatine cum se screme de
ceva vreme această adună tură de lepre, atunci ei trebuiau să umble cu că ciulă , iar româ nii cu prepuțul Talpei
Iadului tras peste ochi, dar nenorocirea aceasta a venit peste urmașii Neamului Scoborâ tor din Zei, pe la
mijlocul secolului XVIII, fiind impusă de tică loșii fanarioți câ nd erau unelte ascultă toare și stă pâ ni peste Ț ă rile
Româ ne° în numele turcilor. Spre dreapta este o monedă a lui Atis bă tută pe la începutul secolului V î.e.n. pe
coastele Asiei Mici, care a fost gă sită la Cizik în Misia, iar în capă t este bustul unui get descoperit la Roma.

Fotografiile de mai înainte reprezintă în stâ nga un basorelief roman cu Mitra sacrificâ nd taurul solar,
iar în partea de jos se vede șarpele și câ inele. Că ciula purtată de divinitatea religiei geților care a fost
preluată de romani cu numele de Mitra (de unde leprele au nă scocit mitraismul) este foarte asemă nă -

86
toare cu cea descoperită la Gumelnița, dar în urmă cu 5000 de ani și cușma purtată de Fiul Omului sau Atis
din religia frigienilor arimini pe la începutul secolului V î.e.n. Aceste dovezi istorice nu mai pot fi date prin
urdinișul satanistelor vedenii să le mai iasă întunecaților un „ce” ghebos cu care să cocoșească din nou
gloatele cap de lut! În partea dreaptă este unul din puținele mozaicuri scă pate de la distrugere după ce iudeo-
creștinii au ocupat cu armele capitala imperiului geto-got din Italia în anul 540 în urma unui lung asediu. Cea
mai mare parte a mozaicurilor bisericii Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construcție realizată de regele get
sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali, Teodoric în anul 505, au fost distruse și numai foarte puține
au fost pă strate, iar unele modificate pentru a sluji noului cult al iudeo-creștinilor, printre acestea și cel al
scenei aducerii darurilor de că tre magi. Vedem că magii poartă vestimentația „scitică ” ce se va perpetua la
boierii și domnitorii româ nilor pâ nă după secolul XVI, ei purtâ nd pe cap că ciula stră moșească . În apropiere
sunt mucenițele care poartă costume ce seamă nă foarte bine cu unele vestimentații tradiționale ale femeilor
din Oltenia!

În stâ nga este stema Departamentului Apă ră rii S.U.A. din anul 1793 unde apare pe lâ ngă că ciula
stră moșească și șarpele, alt simbol totem al religiei geților, ajuns și în mitraism cum spun mincinoșii care se
pricep la vedenii și scorneli sacrosancte. Spre dreapta este o monedă franceză din anul 1960 unde libertatea
este personificată printr-o femeie ce poartă pe cap cușma getică . Ei au introdus în cultura europeană această
efigie a libertă ții încă din partea a doua a secolului XVIII. Lâ ngă aceasta, în dreapta sunt două fotografii cu
gețibegeți din zilele noastre care se mai țin încă de cele bă trâ nești!
Dar pe lâ ngă modelul de că ciulă turtită că tre frunte a mai fost folosită în antichitatea timpurie și una
țuguiată , sau cu vâ rful mai ascuțit° și înclinat că tre stâ nga°, că tre dreapta sau în față , după gustul purtă torului.
Cei ce au plecat din Carpați pe alte meleaguri au dus cu ei și acest simbol al bogă ției, demnită ții,
binecuvâ ntă rii de că tre Cel Prea Înalt, Anu sau Gog cu multă prosperitate° și curaj.

Migrația carpatinilor pe Valea Nilului s-a fă cut în partea a doua a mileniului IV î.e.n. dar că tre sfâ rșitul
perioadei, astfel că putem dovedi arheologic și prezența că ciulii la ei pe lâ ngă alte informații care uimesc pe
orice cap să nă tos ce istorie fabuloasă avem. În stâ nga râ ndului de mai sus îl avem pe Narmer (piro care se
presupune că a unificat cele două teritorii egiptene în secolul XXXI î.e.n.) care poartă pe cap o „că ciulă ”
țuguiată ca simbol al binecuvâ ntă rii divine. Spre dreapta este același piro sculptat pe un fel de bilă de piatră
unde se vede că are în capă tul că ciulii un fel de ciucure. În dreapta este Baal Melqart ce a fost zeul principal al
orașului fenician Tyr, iar statueta de bronz este din secolele XIV-XI î.e.n. Se remarcă la divinitate că ciula cu
moț sau ciucure în vâ rf. Din aceste grupuri carpatine care au nă vă lit înspre miază -zi ajungâ nd° pe Valea
Nilului, o parte se pare că au ră mas în sudul Canaanului sau Palestinei fiindcă în mai multe așeză ri cum ar fi
Tel Erani,° Tel Arad și Nahal Tillah, s-au descoperit fragmente ceramice cu numele conducă torului egiptean
Narmer.
Să mergem mai departe în scormonirea timpului și gă sim pe un vas grec din secolele VI-V î.e.n.
(râ ndul de jos, primul din stâ nga) un grifon încă lecat de un arimasp care poartă pe cap o că ciulă getică

87
88
țuguiată cu un moț în vâ rf ca la divinitatea feniciană , dar înclinată puțin în față ! Aceste adevă ruri le știau
foarte bine și grecii din acele vremuri pâ nă să le otră vească mințile veninul urii nemă rginite!

Lâ ngă el, spre dreapta este un bust al lui Attis frigianul, care a fost realizat în Roma antică unde se vede
că ciula țuguiată cu vâ rful înclinat spre stâ nga. Lâ ngă el este o statuie unde divinitatea apare și cu sabia getică
în mâ na stâ ngă ca să se știe foarte bine pentru toate capetele pă trate de unde a venit acest neam în centrul
Asiei Mici, iar în dreapta este Mitra stâ nd ală turi de regele Antioh din Commagene, avâ nd pe cap o că ciulă
asemă nă toare cu a piro (faraonului) Narmer al Egiptului de pe la anii 3100 î.e.n.
În Istorii VII, 73 carianul Herodot ne spune că neamul frigienilor mai era cunoscut sub numele de brygi în
baștina lor din Balcani, iar regele lor Midas ar fi avut origini în vechea Macedonie. Alte izvoare antice spun că
frigienii erau un trib din Mygdonia, regiune situată în sud-vestul Traciei, astă zi ținutul din jurul Tesalonicului,
sau că acești mygdonieni erau un amestec de două populații, una din Macedonia de Nord și cealaltă din Misia
de la sudul Istrului. Însă istoria și lingvistica ne arată că cele trei ținuturi ‒ Macedonia, Tracia și Misia ‒ erau
locuite în vechime de neamul geților, numiți pelasgi de că tre greci. Iar la Strabon (64 î.e.n.-23 e.n.) în lucrarea
Geografia VII, 3, 12-13, gă sim scris frumos acest adevă r istoric al migrației geților din nordul Istrului în
Macedonia și Tracia: „geții și dacii sunt un singur neam dar numiți diferit după ținutul în care locuiesc…
Dacii vorbesc aceeași limbă ca și geții. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geți, cauza este că aceștia
și-au schimbat necontenit așeză rile și au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecâ ndu-se cu tracii și cu
misienii iar limba tracilor era identică cu a geților”.
Dion Chrisostomul (30-120 e.n.) care a stat mazilit și în Dio Geta zece ani pâ nă după asasinarea lui
Domitian în anul 96, în Discursuri spune despre că ciula geților ră spâ ndită și pe alte meleaguri pe unde ei și-au
purtat nevoile și neamul: „Că ci aici (în Bitinia) se pot vedea oameni avâ nd pe cap un fel de că ciulă , așa cum
poartă astăzi unii traci numiți geți”, să le fie limpede ca apa de izvor tuturor tică loșilor ce ne scuipă în
obraz de peste 150 de ani, că ceea ce ne-a lă sat mă rturie că lă torul grec, a fost dat la iveală de arheologie în
ultima sută de ani. Bitinia a fost o regiune istorică și un mic regat antic situat în Asia Mică între nord-vestul
Mă rii Negre (Pont, Punt sau Pontus) și Marea Marmara.

Dar arheologia ne-a lă sat dovezi de necrezut privind cușma noastră cea stră bună care a fost dusă de
neamurile arimine în Valea Nilului cum ne arată prima fotografie din stâ nga a râ ndului de mai sus.
Această că ciulă cu semnificații mitologice deosebite, este realizată din aur fiind descoperită în arealul
vechilor morminte predinastice. Că ciula purtată de faraon se numea „he getu” (he: belșug, numeros, a
pregă ti), adică era un simbol al celor avuți în stare materială dar și spirituală . Se vede asemă narea cu
coiful descoperit la Olă nești, raionul Ș tefan Vodă din Republica Moldova, care se presupune că ar fi
aparținut oștirii lui Zopyron ce a fost nimicită de geții cei neînfricați în anul 331 î.e.n. pentru că dorea
și el cu toată falanga care îl însoțea, „să -i civilizeze” pe stră bunii noștri cum au fă cut toți pră dă torii ce
și-au purtat nă ravurile prin ținuturile noastre stră moșești. În anul 62 î.e.n, regele Antiohos I al regatului

89
Commagene a construit pe vâ rful muntelui Nimrud un mormâ nt-sanctuar flancat de statui uriașe 8-9 m
înă lțime, însoțite de alte statui ale diferitelor divinită ți grecești, armene și persane. Fotografia a treia din
stâ nga spre dreapta îl prezintă pe un slujitor al cultului lui Mitra sculptat pe o placă din piatră descoperită la
Nimrud Dagi, purtâ nd pe cap că ciula getică , iar în capă tul râ ndului este Mitra de la romani unde se vede că
poartă o formă de că ciulă la fel ca cea egipteană din secolele XXXII î.e.n., cea din Commagene și coiful
macedonean gă sit pe plaiurile noastre.

Că ciula getică o mai gă sim pe obeliscul ridicat în orașul Kalhu în cinstea biruințelor regelui asirian
Salmanasar III (858-824 î.e.n.) care a cotropit vaste întinderi din Asia Mică , Fenicia inclusiv Palestina. Tâ lharii
de istorii ‒ mafia cazară ‒ pretind că „au gă sit” pe acest obelisc dovada indubitabilă că Făcă-Tora lor are atâ ta
istorie adevă rată , adică revelată numai oștirii întunericului, încâ t goimii cap de lut nici nu pot înțelege! Spun
plini de obră znicie că personajul îngenunchiat în fața regelui asirian (primele două poze din stâ nga), ar fi
marele lor rege Omri împreună cu fiul să u (poza din dreapta) care aduc simbolic daruri de supunere față de
asirieni. Numai că în poza din dreapta sunt trei personaje care poartă că ciula țuguiată ° cu vâ rful îndoit spre
ceafă , iar în fă că tură sau alte izvoare, ivriții nu au purtat niciodată că ciulă , ci numai turban sau prepuțul
Talpei Iadului prelucrat sub forma acelei bă scuțe (kipa). Deci cei ce aduc daruri de supunere regelui asirian
erau filistenii din cetă țile Palestinei și nu bini Iehu-da!

Mai înainte am prezentat un vas grec care avea pe el desenat un arimasp ce că lă rea un zgripțuroi sau grifon
după vorba eleniștilor elitiști. În anul 2013 o furtună a fă cut ca un copac din perimetrul vechii capitale a
geților Dabo Geto Sarmisetuso, să fie scos din ră dă cini, iar odată cu el a ieșit din pă mâ nt o matriță pentru
confecționat bijuterii. Pe ea sunt mai multe animale mitologice, însă pentru trebuința acestui subiect am pus
în stâ nga o poză cu un grifon care atacă un țap. Grifonul are aceleași caracteristici ca cel de pe vasul grecesc.
Dar același model de grifon îl gă sim pe o teracotă care se află în SUA la Buffalo Museum of Science și vine din
Egiptul predinastic (cca 3300 î.e.n.), cum se vede în fotografia ce va urma. Deci originea modelului este curat
carpatină fiindcă nu aveau cum să o ia vechii egipteni de la greci câ nd au plecat ei din Carpați spre Valea
Nilului la anii 3300-3400 î.e.n. fiindcă atunci nu era urmă de elenist afurisit pe fața pă mâ ntului.
Poza din mijloc (galbenă ) este un detaliu de pe un vas din aur descoperit la Sâ nnicolaul Mare, județul Timiș
unde un luptă tor trage cu arcul într-un leu care îl atacă din partea dreaptă . Trupul luptă torului este acoperit
cu un fel de zale, el că lă rind un zgripțuroi însă diferit de cel de pe vasul grecilor, dar foarte asemă nă tor cu cele
două animale fabuloase de pe o tă bliță de lut ală turată ce aparține culturii emeș veche de pe la anii cca 3000
î.e.n. sau sumeriană cum i-au falsificat tică loșii numele și istoria neamului carpatin, pentru a o face akkadiano-
sumeriano-evreiască ! Cum aurarul care a fă cut° vasul descoperit în Banatul româ nesc nu putea fi sub
influența culturii emeș, este veridică concluzia potrivit că reia ambele modele aparțin culturii carpatine fiindcă
amâ ndouă se gă sesc în cultura stră moșilor noștri geți. Modelele de animale fabuloase au fost duse atâ t în
Egiptul predinastic că tre sfâ rșitul mileniului IV î.e.n., pentru cei ce au ajuns pe Valea Nilului, câ t și în Ki-en-gi
(Sumer) odată cu migrațiile carpatinilor în aceste ținuturi pe la mijlocul aceluiași mileniu.

90
 Dar cele mai importante dovezi ale dă inuirii neamului nostru getbeget pe plaiurile carpatine din zorii
civilizației umane, este folosirea cuvintelor Get, Getu, Geți, Geta, Getos, Getas, Ketu, Keta, Die Gitii și Deo
Geta pe un interval de timp de peste 5000 de ani, ele fiind ră spâ ndite acolo și numai acolo unde și-au gă sit
să laș în vremelnicia timpului neamurile carpatine plecate în mai multe migrații că tre alte meleaguri așa cum
le-a trecut istoria la ră boj.
Migrația din Carpați în Valea Nilului se poate aprecia că a avut loc în partea a doua a mileniului IV î.e.n. iar
dovezile arheologice ne arată că putem pune ceasul vremurilor trecute pe la anii 3400-3200 î.e.n., chiar dacă
oștirea întunericului stă agă țată de toartele cerului și strigă de te surzesc, că ei și numai ei au zidit și iar zidit
lumea și pă mâ ntul și totul începe cu satanistele vedenii ivrite! Conducă torul cetelor de plimbă reți le-a fost
piro Aha, pe care l-au trecut la cele sfinte, considerâ ndu-l „pă storul” care a condus „neamul lui Anu” din „țara
Punt sau Pont” pentru cei grei de cap, pâ nă pe Valea Nilului.
Iar dumnealui Aha a dus pentru aleanul sufletului să u și neamului lui Anu, ciopor de divinită ți cu care să
sfințească noile tă râ muri unde urmau să -și stabilească să laș de vecie, numindu-și noua baștină „Ta
Natura”(Țara Zeilor), după numele celei pă ră site care era știută ca „Țara Zeilor”, fiind scrisă pe tă blițele de
plumb „patri deo”, Die Gitii sau Deo Geta, adică Sfânta Geția, dar Geta a fost îngerul pă zitor al neamului get,
iar unii au considerat divinitatea luată de la geți ca Mâ ntuitor sau Salvator.
În teologia egiptenilor din perioada predinastică , User a fost legat mitologic de stâ lpul cu funcții religioase
numit GEȚI, de o formă aparte care se înă lța în locul numit Djedu (se citește getu), fiind menționat în
egipteană ca Per-Asar-Neb-Djedu, cu sensul de „Casa lui User ‒ Domnul Getu”, nu ivritul, pâ rlitul, ră pă nosul,
leprosul sau elenistul de pe Acropole. Ca să înțelegem aceste vorbe ale vechii limbi egiptene, trebuie să
mergem tot în eme-gi unde avem per: a stră luci, a arde cu flacă ră , flă că ri în sus și nib: mulțime neliniștită ,
adică locul unde ard flă că rile lui Getu, dar Geta era îngerul pă zitor al neamului carpatin. Grecii după nă ravul
lor dră cesc au numit respectivul loc Busiris, fiind o prescurtare a titlului din Per-Asar – „Casa lui User”. Aceste
ceremonii anuale pentru ridicarea stâlpului Geți se țineau într-un anume loc numit Getu, în regiunea Deltei
din Egiptul de Jos, fiind un ritual prin care se rememora moartea și reînvierea naturii, dar în special a ciclului
agricol, fiindcă să rbă toarea se ținea în preziua Anului Nou agricol.
O altă divinitate foarte importantă în panteonul vechii religii egiptene a fost Pitah sau Ptah, cu principalul
sanctuar la Memphis, el fiind uneori descris ca „nobilul Geți”. În teologia lor, Pitah a fost Ziditorul lumii, toate
nă scâ ndu-se din gâ ndurile și cuvintele lui cum știm și noi că a fă cut la nord de Istru Anu, An, Ana, Gog sau
Sâ ntu și în Palestina locuită de filisteni de prin secolul XVIII î.e.n.!
Abdel Hakim Awyan, foarte bun cunoscă tor al istoriei și arheologiei Egiptului predinastic spune despre
stâ lpul din incinta piramidei Saqqara (cca 2900 î.e.n.) că se numește GEȚI, cuvâ nt folosit și azi de ei atunci
câ nd se adresează bunicului sau bunicii. Aceasta este cea mai veche construcție funerară de forma piramidei,
imitâ nd în fapt vâ rful Toaca din muntele sfâ nt Ceahlă u, fiind construită într-o incintă mult mai veche ce are
pardoseala acoperită cu plă ci mari de cuarț, care a fost folosită pentru tratarea bolnavilor prin utilizarea
sunetelor. După interpretarea egipteanului°, stâ lpul GEȚI reprezintă dă inuirea veșnică a lui User. El spune că
atâ t în timpurile de început ale civilizației egiptene câ t și în vorbirea curentă de astă zi, cuvâ ntul „GEȚI” are
sensul de „cei bătrâni”, fiind folosit și astă zi atunci câ nd se adresează bunicului sau bunicii. La noi cuvâ ntul
„getbeget” care este un compus (get + be° + get) și înseamnă din moși stră moși, adică din cei bă trâ ni! Priscus
în Istoria Bizanțului câ nd a venit în solie la Attila în anul 448, scrie că a stat de vorbă cu niște bă știnași care
spuneau că sunt ausoni, adică neam bă trâ n (auș: stră bun, bă trâ n + on: neam). În Iliada scrisă de Homer, la
câ ntul XIII autorul laudă pentru cerbicia lor în luptele troiene pe „abii cei plini de dreptate”, adică geții de la
nordul Istrului, dar în româ na veche cuvâ ntul aba însemna tată , bă trâ n, înțelept, stră moș, întocmai cu ce
susține arheologul egiptean astă zi câ nd vorbește de geți. Însă englezii au fost primii care au fă cut să pă turi în
incinta

91
piramidei și astfel au adaptat vechea limbă egipteană după ortografia limbii engleze de astă zi ieșind un fals
care nu are nici o legă tură cu fonetica și semantica egiptenei vorbită la începutul mileniului III î.e.n. Silaba ge
din egipteana veche, englezii au scris-o dje, iar pentru silaba ți din egipteană au folosit consoana d după
regulile gramaticale ale limbii engleze, iar de aici falsul a zburat nestingherit pâ nă în ziua de astă zi. Situația
este asemă nă toare pentru numele nă scocite de falsificatorii greci pentru conducă torii și orașele vechiului
Egipt, inclusiv numele statului ce a dă inuit 3000 de ani pe malurile Nilului, folosite de noi astă zi fă ră a ne
întreba cum sunau în egipteana veche. Ca o curiozitate lingvistică dau numele de familie Benu folosit de
româ nii de astă zi care este identic cu cel al pă să rii din religia lor.
Kauketu (kau: suflet + ketu: noapte, miază -noapte, întunericul dinaintea luminii, zori), scrisă și Keto sau
Ketu a fost o divinitate feminină arhaică avâ nd cap de șarpe care aducea lumina soarelui în fiecare dimineață .
Era stă pâ na zodiei peștilor din cultura europeană , adică atunci câ nd a fost zidit Neamul Scoborâ tor din Zei al
stră moșilor mei geți și mare supă rare îmi face câ nd îmi aduc aminte de un zodiac ivrit din secolul VI pentru
luna Tamuz, descoperit în sinagoga Bet-Alfa unde zodia peștilor este numită Adar sau Dacim. Dar misteriosul
personaj mitologic Keto sau Keta care trebuie citit Geta, îl gă sim trecut în ră bojul timpului de piro° Kamose
care a fost ultimul conducă tor al dinastiei din Teba înaintea ocupă rii Egiptului de că tre hicsoși pe la 1750
î.e.n. Fiind veghetorul neamului să u și vă zâ nd urdiile ce se tot adunau în Palestina și întindeau gâ tul că tre țara
lui Ra, i-a trecut la ră bojul istoriei ca „Chietain de Retejenu” adică după urechea noastră neamurile Keta sau
Geta din Canaan.
Pentru grija de a ne gă si ră dă cinile stră moșești, mai aduc tot din cultura egipteană numele a doi piro sau
faraoni cum i-au botezat meșterii pricepuți în plă smuiri antice: piro Ger (3075-3036 î.e.n.) și piro Get (3008-
2975? î.e.n.) sau Getu. Poate așa româ nii vor reuși să înțeleagă câ t de mult este falsificată istoria veche a
stră moșilor noștri adevă rați falnici° geți, cultura identitară și originea limbii pe care unii dintre noi se mai
stră duiesc să o vorbească româ nește! Aceste divinită ți care aveau chipuri de animale fabuloase le gă sim și în
antichitatea filistenilor fiind amintite de latinul Pliniu cel Bă trâ n, în Istorie Naturală 5, 69 unde scrie despre
orașul Iope (acum orașul israelian Jaffa) care era situat pe un deal, că a fost întemeiat chiar înainte de potopul
cel mare, iar în fața acestuia exista o stâ ncă mare ce purta urmele lanțurilor cu care a fost încă tușată
Andromeda. Filistenii practicau aici un vechi cult al zeițe Keto, care era, potrivit mitologiei din acele vremuri,
apă rută odată cu apele de început, sau cu facerea lumii, mama tuturor monștrilor marini, a balenelor și altor
animale știute sau neștiute, poveste ce ne amintește de Tiamat din mitologia emeș, femeia șarpe din care s-au
nă scut toate ființele de pe pă mâ nt.
Fiorosul animal din mitologia teritoriului Palestinei este amintit și de Hesiod în Theogonia, unde scrie că
era un monstru cu trup de femeie în partea de la brâ u în sus, iar restul în formă de șarpe și ar fi nă scut pe
Echidna, Ladon(dragon) și Scylla (crab). Însă povestea este adusă la Oceanos sau Pont, adică Marea Neagră ,
care ar fi nă scut pe frumosul Phorkys, iar acesta s-a împreunat cu Gaia, sau Maica Pă mâ ntească după religia
stră bună , de unde s-a nă scut Keto. Divinitatea este unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a
mai nă scut pe Medusa, Sthenno și Euryale, dar alte legende spun că această pereche au mai avut pe
Hesperides și Graiae, toți tră ind la nord de Oceanos. Alți autori au lă sat scris că Echidna și soțul Thyfon își
aveau să lașul la vest, în Carpații meridionali, unde era și împă ră ția lui Atlas. Dar vechii greci numeau Keto pe
zeul Seth al egiptenilor care a apă rut în religia de pe Valea Nilului odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din
nordul Istrului cum numeau grecii pe stră moșii noștri geți. Câ nd grecii l-au pus pe Hercules al lor să
însă mâ nțeze întreg pă mâ ntul, i-a venit râ ndul și Echidnei, din care împerechere s-au nă scut Scithus, Gelonus
și Agatâ rsus ca pă rinți ziditori ai neamurilor respective, deci chiar dacă îndră ciții eleni ne țineau ca Neam
Scoborâ tor din zei (Echidna era o titanidă , adică fă cea parte din prima categorie de zei), nu puteau să nu ne
dea după oiștea golanului lor care ar fi venit la nord de Istru fiindcă îl chema o sirenă să o înfierbâ nte după
„obiceiuri grecești”!
Pe la sfâ rșitul secolului I î.e.n. Diodor din Sicilia propunâ ndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul
roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lă sat jupâ nul lucră rica intitulată Biblioteca istorică,
unde gă sim pentru nevoința adevă rului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pă mâ ntul și
a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luâ ndu-și fă loasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit.
Luâ nd oștirea lui Osiris în stă pâ nire și ținutul Palestinei, spune Diodor în Cartea I, XVIII că a fost
învrednicit: „Câ rmuirea acestor pă rți ale Egiptului care se află lâ ngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o
lui Busiris… Busiris ‒ zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului că ruia egiptenii îi spun Diopolis.”
Să ne lă murim cu acest ținut care este lâ ngă Fenicia și mare, adică Palestina de sud, scrisă în
însemnă rile lor și PRST iar dacă ne încumetă m să punem vocalele așa cum trebuie, auzim cuvințelul°
cunoscut nouă „pă ră siți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o ră mă șiță sau cei uitați de

92
grosul neamului get din baștina carpatină . Câ t privește acel oraș sfâ nt clă dit de Busiris încă nu i-am dat de
urmă după zapis, dar după gâ ndul iscoditor trebuie să fie Gat, Geth sau Geta, fiindcă era zidit într-o țară
sfâ ntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile ce vor urma.
Numele neamurilor arimine din Palestina le gă sim într-un text din timpul pir-o Kamose de pe la anii 1750
î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii ținutului cu numele de „Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din
Canaan. Câ nd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și ură nemă rginită împotriva
neamului get s-au pus să falsifice istoria și cultura stră moșească , ne-au scris „getaim” în Vulgata, dră ceasca
scriitură pentru catolici, iar pentru ortodocși sunt trecuți cu numele de „chitim” și „ghitain” unde particula im
sau in în ivrită sau aramaică arată pluralul. Din datele ră mase de la piro Sethi I (1312-1298 î.e.n.) gă sim
afirmația prin care acesta se laudă că „el calcă în picioare pe asiatici și zdrobește mulțimile din Keta” sau Geta
ca să înțelegem și noi cum vine vicleșugul.
Pe o prismă descoperită în fosta cetate° a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon
care fă cea un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe fața sa, ală turi de numele piro al
Egiptului Amenhotep II (1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Pitah, fiind numit cu titlul „Domnul du Gitti”
sau Gaat, expresie apropiată de cea gă sită pe tă blița de plumb numă rul 70, ,,Die Giții” pentru Sfâ nta Geție
sau Ț ara Sfâ ntă . Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe
tă blițele de plumb cu sensul de sfâ nt. Cuvâ ntul du a fost gă sit și în textele descoperite la Serabitț, subliniind că
Pitah sau Ptah este numit și „Domnul eternită ții” sau „Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un
monoteism înaintea celui plăsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar după spurcatele lor
texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la
sfâ rșitul secolelor XIX, 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemă nă toare hieraticii egiptene. Aici au fost
mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp câ nd ținutul se afla sub stă pâ nirea
egiptenilor.
Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în I Samuel 17, și II Samuel 21, 19 unde
Goliat a fost bă tut mă r și ucis tot de mai multe ori câ nd i se întă rea fibra piticaniei ivrite David, numele
fiind folosit și pentru alte locuri din vecină tate, cum ar fi Carmel Gat, deci atâ t un centru de putere câ t și
un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia II, 32 și Samuel
4, 3, unde, dacă îndepă rtă m particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa
cum apare scrisă și pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit sau giti este o persoană din Gat,
Gitta sau Geta, așa cum ne-au lă sat mă rturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la
Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă ră mă șițele vechiului oraș
construit de că tre faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfâ rșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după
moartea acestuia. Ca să -i întunec și mai ră u pe feciorașii Satanei, le spun că în Banatul de câ mpie din vestul
Româ niei, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova,
iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lâ ngă pă durea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna
pe vecie?
În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi de prin secolele XXVIII î.e.n., gă sim pe
Enmenbaragesi (en: demnitate, stră moș, profet + men: coroană , putere regală , cinste + bara: că petenie,
adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un
cuvâ nt compus cum l-am desfă cut eu după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind dicționarul
acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al
cuvâ ntului gesi (ge: nobil, a aparține grupului + si: a tră i, hotar, a se naște, a stră luci, coarne) ca „cel ce vine
din neamul binecuvâ ntat de Creator” fiindcă divinită țile emeș purtau un fel de coarne peste pă lă rie ca simbol
al puterii lor cerești. Mai gă sim terminația gesi la că peteniile cu același nume Lugalzagesi (lugal: om mare,
conducă tor civil + za: a ține partea cuiva, stră lucire + gesi) ce au condus un numă r de ani cetă țile Uruk și
Umma în intervalul de timp 2500-2350 î.e.n. Mai avem în această cultură pe Kittu sau Kettu după scrierea
akkadiană și Gittu sau Gettu în eme-gi, fiind duhul justiției și fratele lui Misharu. În unele surse Misharu este
zeul justiției, iar Kettu este Dumnezeul dreptă ții, care purcede de la Lege, în altele apar egali fiind zeii
dreptă ții și justiției, slujitorii lui UtufSfintul Soare sau Soarele Dreptă ții). Numele divinită ților ne amintesc de
Getu sau Geta din Egipt, numit de asirieni Musur, state unde domnea legea divină prin poporul lui Anu, iar
emeșii aveau legă turi strâ nse cu ele.
Neamul geților binecuvâ ntat de Dumnezeu, mai este amintit și în scrierile hitite din secolele XVIII-
XII î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică .
Neamurile arimine kaska (ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au nă pustit cu sabie și dor de
înstă pâ nire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVI î.e.n.

93
care a dă inuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică
geții care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică , era un alt nume pentru kaska dar și al cabirilor
stabiliți în Canaan și mai în nord pe lâ ngă hitiți, după cum i-a lă sat istoria la ră boj. Numele de gesi din scrierile
emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea geți și așa a ajuns Neamul Scoborâ tor din Zei să fie
cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 5000 de ani pâ nă ce lotrii ne-au scos în tă râ mul uită rii veșnice și
a hulei dră cești.
În tradiția mitologică hindusă , Ketu este o divinitate care ală turi de Rahu sunt cunoscute ca nodul unde se
intersectează nordul lunar cu sudul Soarelui. În unele mituri zeitatea este reprezentată ca un șarpe uriaș, dar
partea de sus a corpului era de bă rbat, fiind perceput ca o umbră cosmică avâ nd o influență mare asupra
oamenilor câ t și a universului. Dar și Echidna care își avea să lașul în împă ră ția lui Atlas de la nordul Istrului,
precum și Keto din Palestina erau ființe divine cu partea de sus de femeie, iar jumă tatea de jos din șarpe. Zeița
Keto din Egiptul predinastic avea numai capul de forma celui de șarpe. În alte legende ale neamurilor arryas
din India, Ketu este descris cu o stea pe frunte ce emite o lumină misterioasă . În tradiția tamilă Ketu este
întruparea lui Indra după ce a fost învins de un asura și a trebuit să mediteze la greșelile fă cute, să se purifice
de ele pentru a deveni un înțelept desăvârșit. În astrologie Ketu reprezintă întruparea energiilor carmice
atâ t benefice câ t și malefice dar și înțelepciunea cerească fiind identificat cu Vishnu. Ketu semnifică procesul
de cură țire și materializare a spiritului, fiind considerat atâ t ră u câ t și bun, deoarece provoacă durere și
pierdere, dar în același timp îl transformă pe individ într-un apropiat al Ziditorului. Ketu se crede că aduce
prosperitate familiei care îl cinstește, elimină efectele mușcă turii de șarpe și bolile care vin din diferite
otră vuri, el aduce belșug și să nă tate celor ce îl cinstesc. Ketu este Domnul Nă scut (Fiul Tată lui Ceresc sau Fiul
Omului), el fiind puterea și rezistența întunericului din natură și reprezintă influențe supranaturale.
O altă trimitere a culturii sanscrite că tre numele vechi al neamului stră moșesc, o gă sim în poemul Bhavad-
Gita ca parte din epopeea Mahabharata, unde legenda despre Gita se referă mai ales la înțelepciunea pe care
trebuie să o învețe omul în existența lui pă mâ nteană , fel de gâ ndire asemă nă tor cu cel al geților din scrierile°
eseniene°! Numele Gita în limba sanscrită înseamnă câ ntare, câ ntec divin, fiind considerat un fel de mesaj
primit direct de la Tată l Ceresc, Ziditorul. Dar dacă ne vom lumina mai mult de o scâ nteie, atunci zicerea aryas
ne amintește de Sfâ nta Vatră Stră moșească Geta, Gitii și Gitia.
Informații sigure și valoroase avem și de la meseriașii în falsuri istorice, iscusiții greci, care însă față de
ivriți, fiecare a câ ntat din propria goarnă și așa avem posibilitatea să compară m datele venite de la
autori diferiți, fiind câ t mai aproape de adevă r. Constelația Lebă da mai era cunoscută în vechime cu numele
de Crucea Nordului, numită de că tre stră bunii noștri din vechime Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopții,
unde se vede un semn asemă nă tor literei X cu un braț ceva mai lung datorită unei așeză ri aparte a stelelor.
Din datele mitologice venite de la vechii greci, știm că lebedele erau pă să rile totem ale zeului Apolo fiind
considerate sfinte și sacre ca simbol al frumuseții și armoniei. Una dintre legende spune că Apolo a zburat pe
spatele unei lebede în țara hiperboreenilor, ținut situat la nordul Istrului unde petrecea lunile de iarnă .
Romanul Claudius Aelianus (175-235) în scrierea Varia Historia ne-a lă sat un fragment din Hecateu din
Tracia, care spune că în timpul ritualurilor închinate lui Apolo, pe deasupra orașului zboară stoluri de lebede
albe care vin din munții Ripae adică din Carpații noștri ca să știe tot româ nul pe unde și-a purtat pașii
adevă rata istorie.
Dar iubitul zeu al vechilor greci mai era numit și „archigetes” (arhi: bă trâ n, conducă tor, stră moș + getes)
care tradus după limba noastră este „cel mai vechi dintre geți”. Uneori el este menționat în scrierile
lor „archegeta” ca să nu mai bâjbâie nimeni prin istorie! Apollo a fost venerat în întreaga lume greacă ;
la Delphi la fiecare patru ani aveau loc Jocurile Pythiane în cinstea sa, unde un șarpe uriaș era venerat ca
totem de început al cultului. Clement în scrierea Stromate, Cuvânt de îndemn către eleni, 34, 1 ne-a
lă sat mă rturie peste timp: „La Pito (vechea denumire a orașului Delphi) este adorat șarpele pitian și
să rbă toarea șarpelui capă tă numele de jocuri pitiene.” Dar geții aveau două mari să rbă tori ale șarpelui, la
începutul lunii martie și pe 14 septembrie numită Ziua Crucii sau Ziua Ș arpelui, iar sanctuarul de la Delphi a
fost construit de că tre pelasgii veniți din nordul Istrului. Vechii greci câ nd erau chemați la județ, jurau pe
Apollo, Ceres și Zeus, iar formula sacră era pentru tatăl Apollo să cerceteze „kata ta patria ‒ din obicei
stră moșesc”. Dar cuvintele sunt din româ na veche și înseamnă cată sau cercetează ca în patria ta, fiindcă el
era din nordul Istrului!
În poemul Olimpiane VIII, 47, poetul grec Pindar (522-443 î.e.n.), scrie că zeul Apollo, după ce a
ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de la Istru, în Hiperboreea. Autorul se
referă la refacerea cetă ții după cutremurul care a distrus insula Santorini de la mijlocul secolului XVII

94
î.e.n. fă câ nd mare pră pă d în tot bazinul mediteranean. Iar precizarea că zeul „s-a întors în patria sa de la
Istru”, arată că atunci se știa bine adevă rul care spune că mitologia grecilor a fost preluată în mare parte din
cea a geților, fiind grecizată profund, iar nu după mult timp au început să -i hulească pe binefă că tori pâ nă i-au
scos definitiv din istoria antică . Ca protector al pă storilor a avut, de asemenea, titlurile de cult ,,Lukeios”
(luceios) și spun ei că atributul vine de la cuvâ ntul grec „lykos” care înseamnă lup. Dar în limba româ nă avem
cuvâ ntul „lucios” care înseamnă stră lucitor sau lucitor, fiind cel ce dă dea lupii în vileag câ nd se apropiau de
stâ nă , protejâ nd astfel turmele de haitele de lupi și „Nomius” fiindcă proteja pă șunile unde pă șteau turmele.
Dar Apollo (ab/ap: tată , stră bun + olo/ulu: bucurie, stră lucire, viață , stea, soartă , a luci) la nordul Istrului se
numea Zabelo așa cum ne arată tă blițele de plumb descoperite la Sinaia despre care numai minciuni se spun.
Fiind zeul coloniștilor, Apollo influența preoții templului de la Delphi pentru a oferi îndrumare divină , cum
ar trebui expediția să pornească la noul drum, situația fiind caracteristică coloniză rii grecești din perioada
750-550 î.e.n. El ocrotește întemeierea cetă ților, dar și instituțiile civile ale societă ții în lumea greacă ; nici o
cetate și nici o colonie nu era întemeiată înainte să fie consultat oracolul zeului care însă își avea să lașul la
nordul Istrului, iar la fudulii greci din vechime se ducea numai în vizită , atunci câ nd era invocat cu mare
smerenie. Zeul devenea un fel de că lă uză spirituală a întemeietorilor, fiind venerat în mai multe locuri; la
Naxos în Sicilia (Thucydides Istoria războiului peloponesiac vi 3; Pindar în Pythiane V, 80) și la Megara
(Paussanias, Descrierea Greciei I. 42. § 5) denumirea fiind o referință fie la Apollo ca întemeietor și protector
al coloniilor, sau ca fondator de orașe, în general, iar sensul numelui este aproape la fel ca Theos patroô s (zeul
întemeietor). Epitetul de Archegeta sau Arhegeta dat lui Apollo, arată că în mentalul colectiv al grecilor
preistorici a existat o realitate care spune că neamurile carpatine că lă uzite de îngerul lor pă zitor Geta, au
migrat în cele patru ză ri, întemeind orașe și ță ri în Pelopones, Asia Mică , Palestina, Valea Nilului, peninsula
arabică , Mesopotamia, India, peninsula italică , peninsula iberică și insulele britanice°. Pe tă blița de plumb nr.
50 numele baștinei Neamului Scoborâ tor din Zei, sau a falnicilor geți este Dio Geta!
Dar Apollo al vechilor greci sau Zabelo de pe tă blițele geților, mai apare la Hesiod în Tegognia, Sofocle cu
Oedipus Rege, Ovidius în Metamorphoses 10. 162—219, Pausanias în Descrierea Greciei 3.1.3, 3.19.4 și alții
unde zeul este conducă torul Muzelor (Apollon Musegetes, Mousagetas, Musageta) și dirijor al corului lor. Le
amintesc româ nilor cu mintea acasă de zicerea noastră neaoșă : româ nul s-a nă scut poet! Apollo a fost în
mitologia vechilor greci, zeul protector al muzicii și poeziei, iar Hermes a creat o liră pentru el, instrumentul
devenind un atribut comun al lui Apollo. Imnurile câ ntate lui Apollo au fost numite peane, nouă amintindu-ne
de muntele sfâ nt al geților, Pion sau Peon care astă zi se numește Ceahlă u. Îl mai gă sim pe Apollo și cu epitetul
de Nymphegetes (nimfă : duhurile apelor, pă durilor și crâ ngurilor + getes: geți) pentru rolul să u ca protector
al pă storilor și a vieții pastorale. Zeul Pan sau Paean era un protector al pă storilor și turmelor care putea
vindeca prin puterea câ ntecelor sale (peane) pe cei bolnavi, numai pe fudulii greci nu a reușit să -i vindece de
trufie și minciună .
La Naxos în Sicilia, Apollo Archigetes, a fost venerat ca fondatorul să u mitic. În anii stă pâ nirii romane
figura lui Apollo Archigetes apare pe mai multe monede și inscripții. Numele lui de că lă uzitor de coloniști mai
era scris Archegeta (arche/arhi: stră moș, conducă tor + Geta: divinitatea protectoare a neamului get, acolo
unde își avea el să lașul la nordul Istrului chiar dacă era preaiubitul zeu al grecilor).
În stâ nga este o tetradrahmă din secolul V î.e.n. gă sită în Sicilia, dar Apollo poartă pă rul legat într-un moț
(ca omul fă cut de Anu) cum vedem și în fotografia ală turată , iar în dreapta este un fragment dintr-un
basorelief care îl prezintă pe Orfeu ce poartă același moț ca „zeul grecilor”. Dar după izvoarele romane, Orfeu
își avea baștina la est de munții Riphei, adică la est de Carpații Ră să riteni sau pe valea râ ului Mureș. Moneda
are scris textul ON NAXI(U). Ei spun că moneda este bă tută în Naxos, vechi oraș sicilian, însă în limba noastră
cea stră bună on înseamnă neam, clan, a se aduna, adunare, iar naxiu sau nahiu avea în vechime sensul de
teritoriu sau ținut. Deci legenda monedei ar însemna adunarea ținutului sau poporul ță rii, fiindcă atunci orice
teritoriu colonizat era o nouă țară !

95
 Această coafură a bă rbaților cu moț în creștetul capului o gă sim pe o tă bliță de lut venită din cultura emeș,
de la 2800 î.e.n. unde vedem pe Anu cum îl face pe primul OM, dar ei au ajuns în Ki-en-gi plecâ nd din Carpați,
din Ț ara LuAnei sau Ț ara LuAnu, așa cum ne spun legendele noastre despre ținutul ce aparține comunei°
Bozioru din județul Buză u. În stră vechime purtau moț în creștetul capului numai geții, sciții și o parte a
tracilor. În Istorii, ne spune Herodot că sciții au avut o regină vestită numită Tabiti, care după moarte a fost
venerată ca o divinitate, înă lțâ ndu-se la ceruri și devenind unica divinitate a acestui neam. Dar cuvâ ntul adus
după regulile limbii vechi carpatine înseamnă tatăl cu moț sau tatăl celor moțați (ta: tată , în text Tată l
Ceresc + biți: moț). Însă mai avem varianta care poate însemna și Tată l Ziditor al Neamului așa cum apare Anu
pe tă blița emeș, pentru că în limba româ nă veche, vorba noastră moț mai înseamnă matca sau matița de la
nă vod, acel burduf unde se adună peștele care este prins, iar stră bunii noștri falnicii geți spuneau că au venit
pe lume în zodia peștilor. Un alt sens legat însă de actul nașterii și al renașterii este numele reginea sau a
mă tcii albinelor din care se naște tot neamul lor. Ș i după aceste dovezi arheologice eram fiii Pământului cum
ne-a știut toată antichitatea și cum ne spune expresia de pe tă blițe ON SENT RODIE. În vechea limbă cuvâ ntul
„geta” poate însemna și tată l care își leagă pă rul în moț așa cum se vede pe tă blița emeș cu primul om fă cut de
Anu care are moțul legat în creștetul capului. Dacă noi ne știam de la începuturi ca fiii pă mâ ntului, leprele
sataniste se mâ ndresc că sunt fiii legă mâ ntului!
Mai avem și alt izvor venit tot de la vechii greci, care ne ajută să descoperim adevă rata cultură identitată a
stră moșilor noștri, falnicii geți. Ne spun ei că pe cer este constelația Pleiade, scrisă și Peleiades (polei: îngeri,
nă luci din ceruri, îngerii cerești sau cei 7 veghetori care au lucrat împreună cu Anu la zidirea lumii + ade: tată ,
stră bun, cer) care reprezintă în fapt cele 7 fiice ale titanului Atlas ce împă ră țea la nordul Istrului, copile
ză mislite împreună cu Pleone, fiica lui Oceanos, adică Marea Neagră după mintea noastră cea trează și nedată
în dră ceasca fă că tură . Atlantidele care au ajuns pe cer, formează un grup distinct de stele, fiind cunoscute în
antichitate cu numele de Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione, Alcione. Alte legende spun că
titanul Atlas s-ar fi că să torit cu Calipso care l-a nă scut pe Auson, un voinic de toată fala, dar câ nd s-au pus ei
pe falsuri, i-au adă ugit acestuia și un frate care l-au numit Latin ca să știe tot natul că și latinii sunt neam
scoborâ tor din zei și nu din râ tani sau legă minte puturoase! Grecii au numit titani sau atlanți pe bă ieții lui
Atlas, iar fetelor le-au mai zis și atlantide. Dar religia geților avea cu adevă rat 7 veghetorii cerești, amintiți și
în scrierile eseniene°, adică ale geților pripă șiți prin Palestina, numiți dio, diu, dieo sau deo cum ne artă
tă blițele de plumb. Timpul a trecut, dar aceste informații au fost transmise prin viu grai și astfel româ nii mai
pă strează niște povești cu cei 7 zmei și 7 zâ ne de la noi, ființe cerești iubite de Dumnezeu care ajutau la
râ nduiala vă zutelor și nevă zutelor. Ei sunt în fapt veghetorii cerești sau îngerii bă trâ ni din scrierile eseniene°
pe care leprele iudeo-cretine i-au bă gat în dră ceasca lor scriitură ca arhangheli, adică îngerii cei bă trâ ni.

Sunt ajunse pâ nă la noi mai multe bucă ți de mituri de la vechii greci, dar nici una nu cuprinde în tot
mitologia acestei constelații, așa cum este în tradițiile noastre populare. Pe noi ne interesează din povestea
despre constelație, doar pleiada numită Taigeta (ta: tată + i: a merge, a alerga + GETA: ca înger pă zitor al
neamului get) de că tre vechii greci.
Ne spune mitologia grecilor că această Taygeta ar fi fost o nimfă foarte frumoasă după care a
alergat focosul Zeus să o însă mâ nțeze cum avea tică loasa apucă tură pentru orice femeiesc dar nu numai.
Simțindu-se la mare înghesuială , cere ajutorul zeiței Artemis care o preface într-o că prioară cu coarnele
de aur și o urcă pe cer să scape de poftele tartorului din Olimp, cam tot așa cum tartorul din Iad a
aranjat, după vedeniile pâ rliților ivriți, întreg neamul omenesc cu legă mâ ntul lui neostoit! Ea își arată
recunoștința° față de Artemis dedicâ ndu-i ciuta sau cerboaica Cerynitiană cu coarne de cerb de aur ce a
tră it în Keryneia din Grecia. Dar în alte ziceri de-ale lor, ciuta este în fapt un cerb uriaș care avea coar-

96
ne de aur și copite de bronz sau alamă , spunâ ndu-se despre iuțeala animalului că putea depă și o să geată în
zbor. Capturarea cerbului cu coarne de aur a fost una dintre muncile lui Hercules. Constelația este situată pe
umă rul taurului ceresc din zodia Taurului. Amintesc aici pe Hesiod cu Teogonia și Pausanias cu Descrierea
Greciei 3,1,2, care sunt numai o mică parte dintre cei care au pus în scrierile lor ceva despre pleiada Taygeta,
fiindcă numele ei ne poate spune foarte multe despre adevă rata noastră ° istorie.
Dar dovezile arheologice de mai sus aduc povestea la nordul Istrului, în lumea fabuloasă a Neamului
Scoborâ tor din Zei, așa cum arată „monezile” bă tute în Ionia și Lidia pe la sfâ rșitul secolului VII î.e.n., care,
coroborate cu „poveștile” noastre neaoș mioritice, ne vor mai da un lică r de lumină în bezmeticeala unde ne-
au adus cei ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară . Vedem pe una din „monede” cerbul întreg cu capul
aplecat în jos, scriind deasupra spină rii de la dreapta spre stâ nga dar în oglindă , UCENAΦ, iar pe a doua
monedă apare numai capul cu coarne. Dar monezile din Asia Mică câ t și ce voi ară ta° în continuare, dovedesc
afurisitul nă rav al vechilor greci, că au preluat aceste legende de la geți, le-au grecizat foarte bine, apoi s-au
pus pe hulit vâ rtos după cum le este nă ravul, pe neștiuții pă gubiți astfel ca minciunile și hoția lor să fie cea
mai aleasă cultură ce stă la temelia civilizației europene. După regulile limbii carpatine din mileniile VI-III
î.e.n. numele Fanesu s-ar tă lmă ci prin Tată l Stră lucitor, sau Tată l Ceresc cum ne vine mai bine să zicem după
cele bă trâ nești (fan/pa-an: pă rintele din cer + izi: a stră luci, luminos).
Însă alte surse istorice ne spun că Phanes, Fanes sau Faneas este numai o grecizare fă cută asupra
Salvatorului sau Mâ ntuitorului Sarmis al geților, că ruia romanii i-au spus Mitra câ nd l-au luat să le țină
de urâ t și ales alean, iar buclucașa mă rturie o gă sim la poetul galilor Ausonius (310-395) care în
poezia Ephemeris la versurile xxviii, ne transmite un aforism al oracolului° orfic privind divinitatea unică
așa cum erau știute cele sfinte în vremea sa: „Eu sunt Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre
cei vii, cu Eidoneus cel mort, nă scut în foc, cu două coarne, ucigașul de titani Dionysos”. Dar misienii erau
geții din sudul Istrului, ținut care se numea Misia sau Moesia în perioada cotropirii romane, deci acest
Fanes era chiar la sfâ rșitul secolului IV al erei noastre știut de toată lumea că fă cea parte din panteonul
religios al falnicilor geți din Dio Geta sau Ț ara Sfâ ntă care cuprindea și Misia. Phanes sau Protogonos
(primul-nă scut), a fost în teologia geților, dar după limba grecilor, prima zeitate care a procreat și generat
viață nouă , fiind preluat de „subțirii” de pe Acropole prin religia particulară numită orfism. În aceste mituri
Phanes este adesea identificat cu Iubirea și Mithra, fiind descris ca o zeitate nă scută din oul cosmic ce era
înfă șurat de un șarpe uriaș care îl pă zea. Dar Orfeu era din nordul Istrului, el practicâ nd religia neamului să u
și nici o legă tură cu „obiceiurile grecești” sau alte împerecheri după nă ravul divinită ților lor nesă țioase și
destră bă late.
Poetul roman Claudianus Claudius, care a murit în anul 404, scrie în lucrarea De bello gothico despre
luptele purtate de Stilicon în anii 402 și 403 împotriva geților care au tă bă râ t de la Istru în nordul Italiei
pentru a
trece Padul ca să ia înapoi ce au tâ lhă rit legiunile romane în anul 106 și după aceea. În versurile 195-200
el scrie că acești fioroși geți după ce au ajuns pâ nă la greci, și-au întors privirile spre vest știindu-l mai
avut. „equitataque summi culmina Taygeti trepidae vidistis Amyclae. Tandem supplicium cunctis pro
montibus Alpes exegere Getas; tandem tot flumina victor vindicat Eridanus…”. „Din Amyelae, Taygeta
vede că lă rimea care agită în cel mai înalt grad groaza. În cele din urmă pentru trecerea tuturor munților
din Alpi, impetuoșii geți cuceritori ai atâ tor de multe râ uri, vreau să treacă și Eridanus”. Cred că
divinitatea Taygeta are legă tură cu expresia teologică „ținutul lui Zamolxe” de pe tă blița 54, avâ nd sensul
de locul unde se refugiază sufletele celor că zuți în lupte, fiindcă numele înseamnă „cei ce merg la tata
Geta” care era îngerul pă zitor al neamului Scoborâ tor din Zei. Precizez că Eridanus este râ ul Po sau Pad
care izvoră ște din Alpii Cotici și se varsă în Marea Adriatică lâ ngă Veneția, despă rțind geografic peninsula
italică de munții Alpi. Amyclae este un sat din apropierea Spartei, sudul Peloponesului, care ar fi fost
întemeiat de că tre ahei pe la mijlocul mileniului II î.e.n., înainte de invazia doriană , unde divinitatea avea
un templu pe o culme de deal. Dar în aceste ținuturi au migrat pelasgii din nordul Istrului încă de la
începutul mileniului II î.e.n. sau chiar mai devreme, fiind conduși de fecioara hiperboreană Ahaia,
întemeind° orașul Argos. Colonizarea teritoriilor din peninsula greacă de că tre pelasgi și construirea
templului din Delphi s-a fă cut după spusa lui Herodot în Istorii (5,90 și 7,6) câ nd „Arge și Opis veniseră
chiar odată cu zeii”!
Deși titlul lucră rii lui Claudian pretinde că descrie ră zboiul purtat de Stilicon împotriva goților, în
cuprinsul scrierii îi pomenește numai pe traci, iliri, odrisi, beși și geți sub numele Getas și Getarum,
dar niciodată pe goți. Ciudată istorie avem, însă mai ciudat este faptul că nimeni pâ nă acum nu s-a
întrebat de ce această lucrare venită din cultura romană nu este tradusă în limba româ nă să știe și româ -

97
nii că pe la anii 404 geții erau câtă frunză și iarbă, plini de putere și curaj, atacând atât imperiul roman
de răsărit cât și pe cel de apus. Apariția unei asemenea lucră ri în cultura româ nă , ar nimici pentru
totdeauna dogma latinistă , împreună cu° tracismul și dacismul!
Dar totemul cerbului ca reprezentare principală în cultul religios, pe plaiurile noastre este dovedit încă din
mileniul XXXVIII î.e.n. prin picturile rupestre de la Coliboaia și venind în timp îl gă sim la Parța prin acel cerb
stilizat care era așezat pe altarul principal al lă cașului de cult, fiind din mileniul VI î.e.n. Cultul cerbului ca
divinitate supremă îl gă sim la gali, la irlandezi și la sciți, iar ce a fost în vechea cultură a grecilor, în fapt este
numai o ră mă șiță a cultului carpatin dus acolo de pelasgi, pe care ei l-au pă strat atâ t de mult timp, asimilâ nd
atâ t legenda despre animal câ t și neamul pelasgilor.
Ca să -i amă ră sc și mai mult pe cei ce au „dat Europei întreaga cultură ”, amintesc aici dansul cerbului de
Anul Nou care se mai practică în toată Moldova și pețitul miresei tot în această regiune. Povestea ne-a fost
lă sată peste timp de D. Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei, unde pețitorul că uta o frumoasă cerboaică
sau ciută . Ș i astă zi în satele din nordul munților Apuseni, ținuturi cuprinse în județele Bihor și Să laj, copiii
umblă de Cră ciun la colindat cu masca unui cap de cerb încheiat cu un dans ritualic, încercâ nd să transpună
într-un fel de teatru liber, conținutul legendei cu cei doi copii, unde fata este ucisă sau numai adormită o
perioadă din an de că tre o vră jitoare rea pe care o și ascunde, iar fratele ei cu înfă țișare de cerb cu coarne de
aur care a reușit să se urce în cer, o caută peste tot pă mâ ntul, coborâ nd în fiecare seară după sora lui dragă ,
fă ră însă a o gă si.
Emeșii aveau un fel de astrolab din lut, despre care spuneau că este „calea zeului Enlil”, din Pleiade,
constelație numită în teologia lor „primul popas”, iar geții știau că sunt scoborâ tori din Maia una dintre cele 7
pleiade, iar cei ce mureau vrednici de faptele lor de luptă se întorceau la Tata Geta sau Taygeta, adică îngerul
pă zitor al Neamului Scoborâ tor din Zei!

O altă dovadă istorică a vechimii numelui de get dat neamului nostru stră moșesc o avem de pe un vas
grecesc din secolul VII î.e.n. care prezintă lupta vâ njosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au
nă scocit cultura elenistă , adică pricepuții istorici și lingviști germani ca mari falsificatori de antichită ți
grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϞ care se citește
GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au stabilit pricepuții că trebuie citit falsificâ nd istoria noastră . Hercule l-a
înșfă cat de moț/chică pe centaurul° Getos, coafură specifică numai neamului get așa cum am ară tat mai
înainte, vechimea ei fiind de peste 2500 de ani între cele două dovezi arheologice! Istoricii germani au fă cut
această mâ rșă vie în partea a doua a secolului XIX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului
avâ ndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă -l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați pâ nă și în ceriul gurii,
care împreună urmă reau scoaterea geților și a urmașilor lor ‒ româ nii ‒ din istoria veche a Europei și pe cale
de consecință și din istoria modernă a națiunilor.
Dar să ne lă murim cine erau aceste dihă nii de centauri și cum au apă rut ele în mitologia vechilor
greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumă tate oameni și jumă tate
animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia a fost în antichitate o regiune în sudul Macedoniei
locuită în vechime de populații arimine cum ne spune și Iliada, de unde populația Macedoniei antice,
cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spunea atunci dar și în prezent armâni. În lumea vechilor
greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică
ce confirmă mitul centaurilor. În timpul ră zboaielor grecilor cu perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii
Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urâ nd prea mult lă udata „democrație greacă ” ținutul fiind
încorporat în regatul Macedoniei în timpul lui Filip I, iar în secolul XIII regiunea era controlată de vlahii

98
bă știnași, adică tot armâ ni după știința noastră ‒ sub numele de Valahia Mare.
Aceste ființe fabuloase centaurii, în mintea vechilor greci au apă rut odată cu întâ lnirea geților sau
ariminilor din regiune care erau că lă reți desă vâ rșiți și luptă tori neîntrecuți că lare, considerâ nd că omul și
calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți că lă reții spanioli de că tre amerindieni.
Spune legenda că centaurii s-au dat ră u în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați
și asta ne arată că nu erau nici să lbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o
întâ mplare urâ tă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți ră u de vin s-au dat la tâ nă ra
soție punâ nd stă pâ nire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stâ rnit scandal și mare bă taie. Au fost învinși
însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. Alte mituri zic că și viteazul Hercule i-
ar fi pă ruit ră u așa cum arată și fotografia vasului de mai sus. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de
antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus (dar Getos după adevă rul transmis prin
scriere) pentru forță și curaj. Neamul centaurilor tră ia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei,
ajungâ nd prin ră ută țile lor o mare pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de
bă ut și după ce aburii vinului îi lua în stă pâ nire, porneau să distrugă recoltele° și batjocoreau femeile. Erau
șireți și ignoranți, zic vechii greci deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium,
este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungâ nd la litoralul Mă rii Egee și formâ nd o peninsulă
câ rlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre
luminare pe mulți din eroii mitici ai vechilor greci: Iason, Ahile, Tezeu și Hercules.
Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea ră ilor și a fă că torilor de adevă ruri dră cești și mâ rșă vii
pă mâ ntești împotriva stră moșilor noștri cum se va vedea mai jos.

Pe o monedă din argint de 28 de grame, bă tută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.e.n. este scris în
jurul unui pă trat împă rțit în patru pă rți egale după pă rerea eleniștilor „Getas, regele Edonilor”. Pe avers este
un personaj cu barbă , în picioare lâ ngă doi boi, pe care specialiștii l-au dibuit că ar fi un rege al acelor arimini.
Edonii au fost o populație arimină din sudul Traciei, pe litoralul Mă rii Egee. Dar textul citit corect după limba
getă în care este scrisă legenda și nu greacă cum susțin pricepuții în elenisme și alte isme la fel de pă că litoare,
are forma GETAS IDON EON RA, care tă lmă cit ar spune: Getas îngerul păzitor sau conducător al edonilor.
În teozofia geților ion și eon după scrierile grecilor, erau fă pturi de lumină care că lă uzeau orice suflet botezat
în puterea crucii Tată lui Ceresc, iar neamul în totalitatea lui avea și el un înger păzitor/ocrotitor. Ra în
limbajul teologic vechi însemna a conduce, a îndruma, a stră luci ca soarele, drag, cam la fel cum era
divinitatea la vechii egipteni. Taurul solar era simbolul totemic al fertilită ții și renașterii vieții pe pă mâ nt din
puterea luminii Tată lui Ceresc, el dă inuind pe meleagurile noastre încă din mileniul VII î.e.n. așa cum ne arată
dovezile arheologice de la Parța, județul Timiș, iar urmele cultului acestuia se mai pă strează în Moldova prin
ritualul Buhaiului (taurului°) care se practică de Anul Nou. În perioada ocupației macedonene a Egiptului,
aceștia au adus din Pont din sudul Mă rii Negre, ținut vecin Traciei pe zeul Min care era° reprezentat totemic
printr-un taur alb. Dar nu departe spre vest era regiunea Tesaliei, unde miturile vechilor greci spun că
Hercule l-ar fi nimicit pe centaurul Getos, și nu Nessos cum au scris ei mincinos. Dacă mergem pe acest drum,
vedem cu bucurie cum iese adevă rul la lumină să ne înlumineze mințile aburite de atâ ta prostie. Numele de
Geta îl purta divinitatea principală a neamului sazonilor, sosit în Irlanda pe la începutul secolului VI, fiind
considerat fiul Tatălui Ceresc. Pe o monedă ° descoperită la Kizik, în vechea Misie de lâ ngă Troia, datată
pentru secolul V î.e.n. ‒ foto dreapta ‒ Atis este prezentat cu cușma stră moșească , iar pe partea opusă este
aceeași cruce înscrisă în pă trat așa cum apare și pe moneda edonilor, dovedind legă turile religioase ce
existau° între grupurile de geți ră spâ ndite pe diferite arealuri.
În provincia romană Comagene din Asia Mică la sud de ținutul Pontului, la izvoarele Eufratului în
oră șelul Doliche, se să rbă torea din vremuri uitate de timp pe cel mai înalt deal, o divinitate solară care

99
la începuturi era cinstită pe crestele munților. Bă știnașii îi atribuiau descoperirea fierului fiind adusă în acele
locuri din nord de o populație numită kabiri. Zeul era reprezentat la început călărind pe un taur, ținâ nd în
mâ nă securea dublă ce simboliza în vechime universul, mai tâ rziu că lă rind un cal. Pe moneda discutată , cred
că personajul stă pe crupa taurului după cum sugerează urmele de pe spinarea animalului, iar asta ar fi în
concordanță deplină cu textul din limba getă .
Numele de Geta le-a fost drag neamurilor arimine fiindcă împă ratul° roman Caracala (198-217) fiul
ariminului nă scut în Tracia Septimius Severus, a avut un frate Geta pe care l-a ucis în anul 211, iar la noi încă
se mai folosește și astă zi prenumele Geta pentru persoanele de gen feminin.
Carianul Herodot (485-425 î.e.n.) scrie în Historiae IV, 96 despre credințele geților, felul prin care aceștia
își trimiteau solie la Zamolxe spunâ nd despre acesta după unele informații că ar fi fost sclavul lui Pitagora, iar
altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Ș i conchide nedumerit îndră citul mitograf că nu a dezlegat enigma:
„Dar destul e atâ t câ t am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile
Geției…” Adică în timpul lui exista statul Geția deși în altă parte a textului scrie că la nord de Istru era o
pustietate nemă rginită unde stă pâ neau albinele!!!
Dio Cassius (155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22, 6 că geții care locuiesc în sudul Istrului se
numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc „daci sau geți sau traci”. Amintește magistrul ca noi
să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia „că ci poporul
dacilor își stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope (regiunea înconjurată cu culoare galbenă pe
hartă ).” În scrierea lui Dio Cassius stră moșii noștri sunt numiți daci, geți, traci și sciți, deși toți erau un
singur popor.
Capadocianul Strabon (64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia VII, 3, 12-13 confirmă acest adevă r istoric al
migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că : „geții și dacii sunt un singur neam dar
numiți diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii vorbesc aceeași limbă ca și geții. Dacă noi grecii îi
cunoaștem mai bine pe geți, cauza este că aceștia și-au schimbat necontenit așeză rile și au trecut de pe un mal
pe altul al Istrului, amestecâ ndu-se cu tracii și cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geților”. Asta
se știa în secolul I al erei noastre, geții erau un popor numeros avâ nd mai multe state, iar cei mai sudici
locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care confirmă pe deplin faptele de la începutul
civilizației grecilor și legendele lor.
Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevă r de netă gă duit că baștina carpatină a fost
numită de unii Arima, un ținut mitologic unde s-a nă scut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și
asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinită ți sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a
doua denumire mitologică , întocmai cum ne spun și tă blițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl gă sim° pe
Moș Arimin. Ș i intrâ nd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă ,
țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina
ca Sfânta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tă blițe. De la mijlocul secolului VI î.e.n. avem cele două tă blițe
scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din secolul V î.e.n. stră moșii noștri geți sunt amintiți în zeci de
izvoare atâ t de greci câ t și de romani începâ nd cu secolul III î.e.n. Hoțomanii ivriți ne-au scris în Făcă-Tora lor
pentru catolici Getaim (Geta + im) ca să nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta după revelațiile Satanei. Ce
am ară tat° mai sus este numai istorie, fă ră revelații, incantații, conspirații și alte tră iri inițiatice ale
întunericului.
Să ne lă murim și cu denumirea de Dacia pentru țară și daci pentru Neamul Scoborâ tor din Zei.
Daci ne-au numit tică loșii romani câ nd au luat la hă cuit cu sabia toriștea neamului° arimin apoi statul get
sau Dio Geta, începâ nd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bună parte din Geția. Așa au apă rut
stră moșii mei geți în scrierile romanilor începâ nd cu partea a doua a secolului ° I î.e.n., deci să ne
lumină m o leacă și să înțelegem că numele Dacia, însă numai ca provincie romană și niciodată
ca stat al geților, apare la peste 3000(??) mai târziu față de cel de Du Gitii, Geția, Die Gitii sau Dio
Geta. După ce iudeo-cretinii au devenit stă pâ nii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în
afara istoriei a culturii și faptelor geților fiind înlocuiți cu goți, iar după secolul VI pră pă dul a fost
nemă rginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri
aiuritoare fă ră a avea vreo legă tură cu istoria noastră . Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în
secolele X și XI, vine de la faptul că o parte dintre goții ° care au conviețuit cu geții la est și vest de Carpați,
întorcâ ndu-se în patria lor, și-au spus daci adică cei veniți din provincia romană Dacia, iar iudeo-
creștinii au accentuat acest fenomen ca să -i poată înlocui câ t mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a
fă cut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XIX câ nd am început și noi să ne că ută m
ră dă cinile stră moșilor, am fost iară și pă că liți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit „școala

100
ardeleană ” apoi de că tre scorțoșii istorici germani care că utau potcoavele de la caii morți ai goților prin
toriștea carpatină , dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau să -și° stabilească o „stație” de
odihnă la est de Carpați. Ș i atunci tartorii masoneriei mondiale și pă rinții Alianței Universale Israelite,
Cremieux și Montefiori au fă cut o vizită la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasupușilor
masoni mioritici să înființeze o Academie care să dovedească faptul că româ nii sunt veniți de la mama
dracului ce își avea cuibarul undeva în sud și au trecut Dună rea în nord prin secolul X dar nu erau decâ t o
adună tură de tâ râ tură fă ră nici o legă tură cu geții sau dacii, fiindcă pe aceștia îi spintecaseră romanii pâ nă la
unul. Așa a apă rut în luna iunie 1867 Societatea Academică Româ nă ce va deveni peste câ țiva ani Academia
Româ nă . Această instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii
româ nilor, iar cum a facut-o numai după porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de frică și
supușenie. Cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun să studieze istoria adevă rată a Partidului
Comunist din Româ nia înființat de aceleași lepre cazare, ambele structuri avâ nd ca scop ascuns
transformarea poporului româ n într-o adună tură de robi bună numai pentru bici și ham, iar câ nd va obosi va
fi aruncată în afara istoriei.
Unii dintre oamenii cu inimă curată față de neamul din care veneau ‒ Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P.
Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat această crimă pusă la cale împotriva identită ții poporului
româ n dar cum țara era condusă de masoni, indiferent că erau conservatori sau liberali, acțiunea de falsificare
a identită ții noastre spirituale și istorice a continuat și continuă și azi chiar cu mai mare înverșunare. După
1990 mai mulți ză rghiți cu pretenții de pricepuți în ale istoriei au pus ei la clocit revelații și fel de fel de
incantații descoperind, sub anumite inspirații că numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi
zidit pe pă mâ nt un neam ales. Dacă ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau să se numească daci, dar
ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacă povestea s-ar fi întâ mplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sunt
susțină torii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic
trebuia să fie numit dac și nu get, iar egiptenii că rora încă nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva
minciuni, ar fi trebuit să câ nte și ei la țiteră tot daci și cotcodaci, dar nu au fă cut-o, lă sâ ndu-ne ca adevă r de
necontestat cuvintele Get, geți, getu, Gitii, Keto și chitain. Așa că , în fața argumentelor pe care le-am prezentat
în acest text, ar trebui și cei mai furioși și îndâ rjiți daciști, să -și caute alt loc unde să -și verse nă duful, nu pe
nenorocita noastră de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atâ ta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei
sunt numai niște veniți și întâ rziați în această mocirlă satanistă din care poporul româ n va ieși numai prin
lumina adevă rului și niciodată „calea dacistă ”, ce slujește în fapt ră ului fă cut de fiii întunericului cu atâ ta
meșteșug împotriva noastră . Cuvintele „daci” și Dacia folosite de romani din secolul I al erei noastre la adresa
stră moșilor noștri, cred că vin de la cuvâ ntul dage care înseamnă fră ție, adunare, confrerie, fiind forma lor de
conducere colectivă sau de la dag: stră lucitor, luminat + gia: pă mâ nt, a se reîntoarce, a fi îndreptă țit, nobil
mâ ndru, fată , iubită ; cu sensul larg de pă mâ nt binecuvâ ntat de divinitate sau Țară Sfântă. Am să aduc de
mă rturie numai câ teva ziceri chiar de-ale romanilor, spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi că totuși
avem destule informații ca să ne rescriem istoria dar în lumina adevă rului dovedit și nu cel revelat unor
inițiați sau înțelepți ai întunericului.
Cato Maior sau Cato cel Bă trâ n (234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines (Întemeieri) scrisă spre bă trâ nețe
spune despre stră moșii noștri urmă torul Adevă r: „Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res
praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Ș i
după înțelegerea noastră , adevă rul ajuns pâ nă azi de la cinstitul roman sună așa: „Geții aveau deja o scriere
cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, că ci ei câ ntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor
lor; așa ceva s-a înfă ptuit de că tre romani la multă vreme după ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman
trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului II î.e.n. dar și în urmă toarele,
romanii ne spuneau încă GEȚI iar numele de „dac” a apă rut mai tâ rziu în scrierile lor și nu putea fi numele
identitar al stră moșilor noștri.
Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. I î.e.n. ne-a lă sat scris în Historiae Philippicae
(Istorii filipice) la XXX, 3, 16 că : „Daci quoque suboles Getarum”(dacii sunt o ramură a geților), iar în
altă parte ne spune despre istoria foarte veche a stră moșilor mei geți că : „regele geților Tanaus a
bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem că scriitorul roman nu suferea de
vreo vedenie în secolul I î.e.n. și a scris că neamul geților era mare și tare încă de prin secolul XVIII
î.e.n. și aveau un rege curios să -și vadă rudele din depă rtare așezate înainte vreme pe malurile Nilului,
iar dacii sunt numai o ramură a geților! Povestea este reluată de Iordanes pe la mijlocul secolului VI al
erei noastre, dar îndră citul episcop iudeo-cretin a schimbat o literă din numele poporului care nă vă lise

101
în secolul XVIII î.e.n. în Egipt să -și aducă aminte de rudele din vechime și astfel i-a fă cut dintr-o pană satanistă
pe geți drept goți și contemporani cu piro° de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de
mijloc. Că tre sfâ rșitul secolului I î.e.n. cuvâ ntul „dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu (65-8 î.e.n.)
câ nd imperiul roman, tot „civilizâ nd” pe alții, adică jefuind pe cei supuși prin sabie, a ajuns vecin cu imperiul
get condus de mato Boero Bisto și urmașii să i.
Capadocianul Strabon (63 î.e.n. ‒ 26 e.n.) în lucrarea Geografia la VII, 3 finanțată de romani, scrie despre
lumea din imperiu și din vecini, ajungâ nd pâ nă la noi informații despre geți și mato al lor: „Boerobista, get de
neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul să u, s-a apucat să -l refacă în urma deselor nenorociri.
Ș i, prin muncă necontenită prin cumpă tare și disciplină a fă cut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu
mare și să supună geților toate popoarele din vecină tate. Ba chiar romanii încep să se neliniștească , câ nd l-au
vă zut trecâ nd cu îndră zneală peste Istru și să devasteze Tracia pâ nă în Macedonia și Iliria, să pustiască ° pe
celții amestecați cu tracii și cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir și poporul tauriscilor”. În altă
parte el spune că îi numește geți pe cei din câ mpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, adică din
Ardeal, de unde vedem că în acele vremuri etnia și locul de baștină erau ră u amestecate de că tre romani ca să
nu se mai știe originile adevă rate ale Neamurilor. În capitolul VII, 3, după ce scrie despre viforosul mato care
le-a adus multă (??) romanilor și „lă sâ nd la o parte trecutul îndepărtat al geților”, identitate etnică pe care
ne-o cunoștea toată antichitatea, la VII, 5, 2 folosește și numele de „daci” atunci câ nd scrie despre neamul
nostru stră moșesc. Aici gă sim fă ră putință de tă gadă dovada că ei știau despre „trecutul îndepărtat al
geților” pe care noi cei de azi nu-l putem ști fiindcă a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai
ales de că tre sataniștii iudeo-creștini după ce au ajuns stă pâ nii imperiului roman la anul 380.
Poetul latin Ovidiu mazilit° la Tomis care a tră it printre stră moșii noștri cam 10 ani, pâ nă în anul 18 al
secolului I al erei noastre, scrie în Tristele IV, 1: „Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost
totdeauna în gura poporului să tră iască între bessi și între geți”. Iar în Ponticele scrie despre stră moșii noștri
la IV, 2 așa: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să tră iască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit get.”
După câ t se zbat daciștii azi, poate că l-ar fi dacizat și pe Homer!
Mai avem o mă rturie tot așa de curată de la un alt roman, Pliniu cel Bă trâ n ‒ mort în anul 69 e.n. în
urma erupției Vezuviului ‒ care în scrierea Naturalis historiae (Istoria naturală) la capitolele XXV-XXVI, ne
lasă date despre baștina stră moșilor noștri și a unor vecini astfel: „De la aceasta în lungime că tre ținuturile
scitice, sunt popoare, vecine totuși, însă diferite pâ nă la litoralul (Mă rii Negre): Geții, cărora romanii le
spun daci; de altfel, Sarmații că rora grecii le spun Sauromați…” Din acest citat este limpede că romanii
și grecii „botezau” popoarele vecine sau mai îndepărtate după propria limbă fă ră a ține seama de felul
cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altă mă rturie care să dovedească cum a apă rut cuvâ ntul
„dac” în cultura antică și cine îl folosea la adresa geților, falsificându-le cu bună știință originea etnică și
spirituală?
Latinul Suetonius (69-130) care și-a scris spre bă trâ nețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj
din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie propusă soție
regelui geților, gă sim textul în latină „dein Cotisio, regi Getarum”, care ne dovedește fără putință de
tăgadă că și în prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu
altceva. Ș i în paragraful LXIII, 4 câ nd scrie cu cine s-a luptat împă ratul roman Octavianus Augustus la Istru,
ne luminează că geții erau conduși de regele lor Coson „Cosoni Getarum regi”. Ș i aceasta este o fă râ mă din
neștiuta și ocultata noastră istorie adevă rată , nu cea revelată sutașilor întunericului care, de peste 150 de ani
ne tot îndobitocesc cu indo-germanismul, iudeo-cretinismul, latinismul și alte otră vuri pregă tite de ei în
locuri de mare taină .
Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. ținut la Olimpia, spune
că : „Se întâ mplă că am fă cut o că lă torie lungă drept la Istru și în țara geților sau a misilor așa cum îi
numește Homer și cum e numită astăzi populația”. Adică înainte cu câ țiva ani de cotropirea romanilor
asupra Getiei, se știa că exista o „țară a geților” și tă blițele ne spun că era chiar pă mâ nt sfâ nt,
Die Gitii (Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns româ nii de azi!
Adică și pentru orbi este mai mult decâ t limpede, la sfâ rșitul secolului I al erei noastre, antichitatea îi
numea pe stră moșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia și
nu daci. Dar pe tă blițe apare de 18 ori scris numele de rumun în diferite variante pentru identitatea
stră moșilor noștri ală turi de cel de get, cum voi ară ta în continuare: T 19 MOΣ APYMYN OΣ ‒ ultimul
râ nd (Moș Arimin os; adică tare sau puternic ‒ a fost stră moșul ancestral al neamurilor de carpatini
și din această ră dă cină lingvistică au ieșit cuvintele armân și rumun, iar mai tâ rziu° în feudalism avem

102
rumân.) În vechea limbă din mielniile V-III î.e.n. cuvâ ntul ari însemna lă udat, merituos, stră lucitor iar min
avea sensul de soț, soție, mamă , putere regală , faimă . T 16 PUMUANO ‒ RUMUANO (primul râ nd); T 17
ΡYΜΩΝ ‒ RIMON sau RUMON (râ ndul doi mijloc); T 35 PYMENO ‒ RUMENO; T 36 ΡYΩΜYΩΝU ‒ RUOMUONU
(rd. 1 și 2); medalion p. 419 PYOMVNO ‒ RUOMUNO (rd. 5-6); T 47 PIOMVNO ‒ RIOMUNO (rd.2); T 50
PYOMYONV ‒ RUOMUONU (rd.° 3); T 54 PVMVNVE ‒ RUMUNUE (rd. 4 de jos în sus); T 56 ΡΥΩΜΥΩΝΟ ‒
RUOMUONU (rd. 4); T 64 PVMYNO ‒ RUMUNU (rd. 4); T 65 POMVNO ‒ ROMUNO (rd.° 1-2); T 66 PIOMYON ‒
RIOMUON (rd.° 2); T 68 PIOMVNO ‒ RIOMUNO (rd. 2); T 70 PVMVNV ‒ RUMUNU (rd. 2); T 71 PVMVNO ‒
RUMUNO (rd. 4); T 73 PVMYN ‒ RUMUN (rd. 3); T 74 PVMVNY ‒ RUMUNI (rd. 2).
Niciodată pe tăblițe, geții nu au scris că își spuneau daci cum pretind azi unii, ducâ nd numele în
stră fundurile istoriei astfel ca orice adevă r legat de stră moșii noștri să poată deveni o bă șcă lie.
Dar mai este o ciudă țenie care trebuia să ne dea de gâ ndit asupra ceea ce punea la cale Academia Româ nă ;
popoarele Europei câ nd scriu despre noi nu folosesc cuvâ ntul român, nici chiar cele de pretinsă origine latină
și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain (rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno.
Ș i alții din jurul nostru sau mai depă rtați pă strează ră dă cina rumun cum sunt lituanienii cu rumenijos, rușii cu
rumânski și polonezii cu rumunu.
Appianus Alexandrinus (95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață ne lasă mă rturie că
romanii stă pâ nesc „și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”. Scumpul nă rav al celor
ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de
fel de neispră viți ca să ne arate că suntem altceva decâ t ne spun unele izvoare nemă sluite sau cum ne simțim
noi.
Dio Cassius (155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romană unde lasă despre stră moșii
noștri atâ t informații corecte, câ t și unele false după nă ravul învingă torilor ca să arate că orice cioară poate
deveni porumbel. La LI, 22, 6 gă sim urmă toarele date despre geți, daci, sciți: „aceia locuiesc pe ambele
maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului și fac parte din prefectura Mysiei îi numește
mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numește „daci sau geți sau traci”. Tot la el mai gă sim
afirmația că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pâ nă în munții Macedoniei
de est și Traciei, „căci poporul dacilor își stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Despre
luptele pe care romanii le-au purtat cu geții în anii 55 î.e.n. a scris(LI, 23, 2): „În timpul acesta M. Crassus este
trimis în Macedonia și Grecia să se lupte împotriva dacilor și bastarnilor…Aceștia sunt socotiți ca sciți.” În
text vedem că stră moșii noștri apar cu numele de geți, daci, traci și sciți, deși chiar el spune că sunt un
singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite așa cum ră cnesc fel de fel de tică loși ca să
ne facă istoria praf și pulbere!
Filozoful Iamblichos, ce a tră it în timpul împă ratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viața lui
Pitagora scrie așa despre marele înțelept° Zamolxe al geților:° „Zamolxe fiind trac și sclavul lui Pitagora și
eliberâ ndu-se, s-a întors între geți și le-a dat legi, după cum am ară tat mai înainte, chemâ ndu-i° că tre
bă rbă ție și convingâ ndu-i că sufletul este nemuritor… Ș i acesta învățând pe geți și scriindu-le legi, a fost
socotit de ei ca cel mai mare zeu”.
Ș tefan din Bizanț, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare și lasă mă rturie peste timp
despre stră moșii noștri geți că locuiau în „Geția, țara geților”. Eu nu mai am nimic de adă ugat, dar nu mă
îndoiesc despre cei care știu că minciuna este cel mai puternic adevă r dacă poate fi repetată fă ră oprire, că
vor mai gă si ceva de zis!
Regatul ostrogot, ultima structură statală puternică a geților și goților din peninsula italică este cucerit de
bizantini în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o
aprigă acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stă pâ nii absoluți ei puteau scrie ce le poftea
inima, iar împotriva geților chiar asta au fă cut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcâ nd ambele neamuri și în
ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic!
Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinită ții iar mai tâ rziu a slavismului, nu cred că noua nă scocire a
dacismului va face bine adevă rului, ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au
falsificat atâ t de crunt istoria. Este greu să ne debarasă m de minciunile sedimentate în mintea noastră , dar
nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, după ce au devenit stă pâ nii imperiului
roman, cele ale iezuiților, ale „școlii ardelene” sau ale cazarilor, care de ceva vreme se vor bă știnași și stă pâ ni
veșnici peste plaiurile mioritice.
Că sunt mulți „daciști” oameni de bună credință care vreau să știe adevă rata istorie a geților și a
urmașilor acestora, româ nii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect

103
pentru dorința și munca de a se afla adevă rul chiar dacă uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care
vreau să ne scrie adevă rata istorie după propriile idei fă ră a le lega de dovezile materiale sau epigrafice, ci
numai inspirâ ndu-se din propriile vedenii.

2.5 Roirile carpatine și cei

rămași la vatra strămoșească
2.5.1 Nativii din America de Nord

Tot umblâ nd și că utâ nd asemă nă ri ale totemurilor la popoarele vechi din Europa și de aiurea, numai ce-mi
ies înaintea ochilor vechii locuitori ai Americii de Nord cu tradițiile încă pă strate la unele grupuri de „pieile
roșii” cum au gă sit de cuviință să -i vopsească niște afurisiți. Stă pâ nii de azi ai continentului au tot umblat să le
gă sească și acestora o origine care să intre în calapodul istoriilor ortodoxe de care nu putem scă pa în ruptul
capului și potrivit teoriei ce este acceptată de cea mai mare parte a specialiștilor, apariția omului pe
continentul american s-ar datora unor migrații foarte vechi din Eurasia. Acești plimbă reți ar fi trecut
strâ mtoarea Bering, pe câ nd era o punte de pă mâ nt între cele două continente și astfel ajungâ nd pe un tâ râ m
nou, s-au tot dus spre sud și est împră știindu-se pâ nă în America de Sud. Numă rul grupurilor și structura
acestora precum și a membrilor ce le formau, au ră mas teme deschise de discuții, și cred că așa vor ră mâ ne
mult timp de acum înainte. Scă derea nivelului mă rilor asociată cu un puternic fenomen de ră cire° a climei în
perioada glaciațiunii cuaternare a dus la acest pod de pă mâ nt între cele două continente care a legat Siberia
de Alaska în urmă cu cca 60.000-12.000 de ani. Ultima trecere masivă a populațiilor migratoare se crede că a
avut loc în urmă cu 12.000 de ani, presupunâ ndu-se că au avut loc trei mari migrații din Eurasia că tre
America prin analizarea straturilor lingvistice și a testelor genetice moderne. Primul val de migratori a fost
numit paleo-americanii care s-au ră spâ ndit în întregul continent, dâ nd naștere peste timp la câ teva sute de
triburi cu distincție culturală foarte clară . Începâ nd cu mileniul IX î.e.n. clima din America de Nord a fost
foarte asemă nă toare cu cea de azi, iar migrațiile erau oprite deja de ceva vreme. Un studiu genetic publicat în
anul 2012, scoate în evidență tră să turi specifice ale unor triburi, susținâ nd teoria lingvistică potrivit că reia au
existat trei valuri de migrații în America.
După istoriile orale ale multora dintre popoarele indigene din America, care au tră it pe acest continent,
geneza lor are o mare varietate de tradiții ale apariției pe acele pă mâ nturi. Unele spun că au venit din niște
ținuturi care acopereau mari întinderi de câ mpie, altele că ar fi venit de la un mare fluviu așezâ ndu-se unde
i-au gă sit europenii, însă datele genetice și lingvistice arată că ele au venit în grupuri din partea de nord-est a
Asiei, regiune care se află în prezent în Rusia. Pun mai jos în continuare câ teva fotografii cu unele totemuri ale
acestor populații.

În râ ndul cu fotografii, de la stâ nga spre dreapta se vă d totemurile dragi acestor populații prin tră să turile
că rora doreau să se identifice și stră moșii lor. Avem lupul, ursul, bizonul ca substitut al zimbrului sau taurului
să lbatic de la noi, niște modele geometrice de pe îmbră că mintea lor care amintesc de semnele de la Tă rtă ria și
o formă de cruce, iar în capă t se află iară și lupul și vulturul. În râ ndul de jos se vă d bufnița, cerbul, egreta și
vulturul. Din această prezentare vedem că totemurile lor sunt și cele folosite de populațiile carpato-istrene
de-a lungul a zeci de mii de ani, pâ nă ce au venit întunecații peste noi cu „toiagul de câ rmuire dintre
picioarele lui Iuda” și „sfâ ntul prepuț” fă câ nd pră pă d în teozofia stră moșilor noștri că nu mai știm să scoatem
adevă rul din temnița minciunilor sataniste.

104
 Studii recente de genetică a populațiilor native din America de Nord – Science Daily din 3.12.2012 – au
ară tat că există o legă tură sigură între vechile populații europene și americanii nativi, scoțâ ndu-se la lumină
dovezi clare ce demonstrează că populațiile „care au trecut Strâ mtoarea Bering din Siberia în America în
urmă cu mai mult de 15.000 de ani, au fost probabil legate de populația antică a Europei”.
În fapt ultima mare migrație a populației din Eurasia în America, coincide cu glaciațiunea din cuaternar ce
s-a încheiat în urmă cu cca 12000 de ani câ nd ghețarii care acopereau mare parte din Europa s-au topit, iar
nivelul mă rii a crescut foarte mult închizâ nd trecerea pe uscat între cele două continente. Ș i tot această
glaciațiune a fă cut ca populațiile din jurul Carpaților și din marea câ mpie rusă , să plece că tre sud, că utâ nd alte
locuri mai calde. Dar cei care au plecat în America de Nord erau deja un amestec de populații din centrul
Europei, cu rasa galbenă , pă strâ ndu-se astfel tră să turile specifice ambelor rase la nativii americani cum se
vede și în prezent.
Câ nd lucram la carte am primit de la cineva din New-York o poză cu un taur incizat pe peretele peșterii
Burrows. De la început trebuie să precizez că bovinele, ovinele, caprinele și cabalinele au fost aduse în
America de Nord de că tre europeni la începuturile secolului XVII, iar apariția lui acolo are altă proveniență
decâ t un altar de sacrificiu cum susțin unii arheologi americani fiindcă atunci nu aveau ce sacrifica, el fiind un
totem, adică un simbol la care oamenii se revendicau în anumite tră să turi ale personalită ții lor. Cred că
respectivele grupuri care au lă sat acele urme ale trecerii lor prin timp erau venite din Egipt cele° mai multe°,
dar în fapt erau un amestec etnic și de culturi după cum se vede din imaginile gă site pe internet din peștera
Burrows, statul Illinois ‒ S.U.A., comentâ ndu-le mai încolo să fie mai ușor de înțeles povestea.

Fotografia din stâ nga este a unui taur din peștera Burrows, iar lâ ngă ea am pus una de la Harappa, cultura
de pe valea fluviului Sind care s-a stins datorită unei catastrofe naturale pe la anii 1600 î.e.n. Poate că un grup
dintre acei locuitori ai culturii Harappa, care era° plecat° tot din Carpați pe la începutul mileniului III î.e.n. a°
fă cut o vizită rudelor din Egipt, fiind dovedit istoric și arheologic faptul că aceste state au avut relații
comerciale. Spre dreapta este un mic disc descoperit tot în această peșteră și ală turi este tă blița rotundă de la
Tă rtă ria.

În stâ nga am pus două fotografii ale faraonului Akhenaton (1379-1362 î.e.n.°), unde el se roagă că tre soare
și un șarpe desenat printre hieroglifele lor, iar spre dreapta este o piatră descoperită în peștera Burrows din
statul Illinois, unde în partea de sus se vede soarele simbolizat printr-un cerc cu crucea înscrisă în el, din care
curg în două șuvoaie razele în formă de V. Între aceste râ uri de raze se vede un șarpe la fel ca cel egiptean.
Lâ ngă ea am pus o cruce înscrisă în cerc de pe un vas – fond maro deschis – de la Cucuteni din mileniul V î.e.n.
și același model de simbol sacru din Sumer, începutul mileniului III î.e.n. În capă tul din dreapta este o piatră
cu semne, dintre care cam jumă tate se gă sesc în literele alfabetului folosit de geți pe tă blițele de plumb

105
descoperite la Sinaia.

106
 Prima poză din stâ nga este o tă bliță descoperită în această peșteră cu chipul lui Anubis, lâ ngă ea am pus
poza lui Anubis dintr-un templu egiptean și în dreapta o altă tă bliță gă sită în același loc, dar cu scriere
egipteană pe ea ca să se știe bine de unde ră să rea soarele atunci.

În stâ nga este un centaur desenat pe o piatră gă sită în peștera Burrows, lâ ngă ea este un desen realizat
după legendele despre centauri, și un asemenea animal fabulos de pe un vas ce face parte din tezaurul de la
Sâ nnicolau Mare județul Timiș, de pe la anii 260 ai erei noastre.

Fotografia din stâ nga este o piatră cu o lucrare complexă , unde avem în centru o persoană parcă ră stignită
pe cruce, iar în partea dreaptă a acesteia este o mâ nă deschisă , simbol specific populațiilor scitice, gă sit și pe
tă blița° 28 dar și la filistenii din Palestina. Deasupra crucii este scris IHI, care citit după regula limbii geților
așa cum o gă sim pe tă blițe, trebuie înțeles ca III cu sensul de Mâ ntuitorul sau Salvatorul. În partea stâ ngă a
acestuia este un fel de peșteră cu raze în jur sugerâ nd că ar fi un loc sacru, iar deasupra acestuia sunt în aer
parcă „trei baloane”, la fel cum se vă d și în pictura rupestră de la Coliboaia – mileniul 38 î.e.n. – deasupra
cerbului. Spre dreapta am pus o piatră prețioasă , poate un pandantiv ce reprezintă pe Orfeu ră stignit și lâ ngă
ea este o piatră descoperită tot în peștera amintită ce are scrise cele trei litere de deasupra crucii, IHI dar cu
niște semne care ne amintesc de forma scrierii cuneiforme folosită în Ki-en-gi și alte ținuturi mai bine de
2000 de ani.

107
108
 În stâ nga este un profil care are o mică inscripție formată din 11 semne, dintre care cele patru cu
triunghi roșu se gă sesc numai în alfabetele folosite de geți pe tă blițele de plumb, unele se mai gă sesc
și în alfabetul grec, iar litera S în cel roman, dar acestea sunt plecate tot din alfabetul geților. Lâ ngă ea este o
copie a unei inscripții religioase tot din peștera Burrows, ce are deasupra stilizat un om cu o cruce în cerc în
loc de cap, și ală turi am pus un text dedicat lui Orfeu ră stignit prin care vreau să ară t asemă narea literelor
folosite. Spre dreapta este un profil de bă rbat ce poartă o că ciulă foarte asemă nă toare cu cea a geților –
imaginea urmă toare luată de pe columna lui Traian° – și în capă t este un arimasp ce poartă și el o că ciulă
asemă nă toare.
În stâ nga este o piatră cu un desen pe ea care seamă nă
cu chipul Mâ ntuitorului de pe tă blița de plumb 3 descoperită
la Sinaia, fotografia ală turată . Obiectul gă sit în peștera Burrows
are deasupra capului scris IHI care trebuie citit Mâ ntuitorul
sau Salvatorul, iar sub bă rbie semnele ΠΗΟ, care după limba noastră
cea stră bună se citește pio sau piu, cu sensul de credincios sau
evlavios. Pă rerea mea este că primii care au ajuns în acele locuri, au
fost adepții monoteismului impus de că tre faraonul Akhenaton, dar
după moartea acestuia, au fost alungați din Egipt și au luat-o și ei încotro i-a dus marea. Dar printre cei
alungați au fost și cei veniți din Harappa care își pă strau și în Egipt cultul lor în taurul solar. Ceata a
fost completată de ceva filisteni și geți fiindcă numai așa se poate explica existența semnelor comune în
cele două scrieri. Sau poate aceștia au ajuns mai tâ rziu pe acele locuri, dar istoria lor nu a fost mai lungă de
câ teva sute de ani și grupul s-a stins poate datorită unei molime sau a unui atac al bă știnașilor, dar atunci
artefactele descoperite nu mai puteau fi ascunse, cum s-a întâ mplat și cu manuscrisele de la Marea Moartă .
Dacă vom că uta cu dorința sinceră de-a afla adevă rul adevă rat și nu cel revelat de Talpa Iadului, atunci poate
că îl vom și gă si.
Însă o parte a populației din jurul Carpaților, datorită frigului venit peste ei în perioada glaciațiunii
cuaternare, a plecat spre sud, lă sâ nd istoriei dovada migrației prin descoperirile arheologice de la Gobekli
Tepe din sudul Turciei de azi, unde se vă d sculptate toate totemurile care apar și pe tă blițele de plumb,
dar și în tradițiile și mitologia nativilor americani. Mai avem ca dovadă de netă gă duit în această
direcție a unită ții de neam și spirituale ale acestor populații, forma și structura lă cașului de cult
descoperit la Gobekli Tepe care este asemă nă toare cu cea de la Arkaim, Sarmisetuza, Stonehenge și Goseck în
Germania.

2.5.2 Emeșii sau sumerienii

Câ nd trebuie să tragi o ocheadă în umbra trecutului neamului româ nesc vrei ‒ nu° vrei°, ești obligat să
ridici capacul și de pe oala bine pă zită a sfintei latrinită ți, iar din ea iese o duhoare de te doare.
Marija Gimbutas, arheolog american, în lucrarea Civilizație și cultură, apă rută la București în anul 1989
ară ta: „În mileniul al VII-lea, a. Cr. în Carpați, era o civilizație puternică, prima și singură în Europa… o
societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă”. Așa gâ ndesc unii stră ini despre
istoria noastră foarte veche, concluzii ce au la bază probe arheologice de necontestat, cu o simbolistică atâ t de
variată și de complexă încâ t și astă zi uimește prin profunzimea ei. Dar majoritatea istoricilor româ ni ascund
acest adevă r și ne duc pe calea plă smuirilor susținâ nd că teritoriul carpato-dună rean devine vatră de cultură
și civilizație odată cu nă vă lirea indo-europenilor în perioada 2000-1200 î.e.n. Peste această gă selniță tâ mpită
au aranjat cu ră bdare și tenacitate dră cească , pă lă ria latinită ții neamului româ n, bolborosită de unii din afară
pentru mințile ră tă cite ale unor învă ță cei mioritici amestecâ nd informații falsificate și ră stă lmă cite după
vrerea lor. În partea a doua a secolului XIX povestioara a fost împopoțonată cu sulimanuri pariziene iar de
atunci vă tafi nă imiți o pă zesc cu mare râ vnă și înverșunare să nu vină vreun cuteză tor prea curios să se uite
pe dedesupturi și să vadă ce nu trebuie vă zut.
Pă mâ ntul pe care ne-a ză mislit destinul ne-a oferit atâ tea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste
meleaguri, încâ t numai ră uvoitorii pot susține că ne-au adus aici „vâ nturile, valurile”. Noi am fost aici din
timpurile fă ră început, iar probele arheologice dovedesc fă ră putință de tă gadă că pe toriștea noastră omul a
început să -și confecționeze unelte în urmă cu 70 (șapte zeci) de milenii!!!

109
 Geții nu sunt urmașii nă vă litorilor indo-europeni cum ne zumză ie țâ fnos la ureche mulți dască li mincinoși
ai neamului nostru. Fă că tura odioasă a indo-europenismului a fost demascată de că tre istoricii englezi
coordonați de Rapson E. J. prin lucrarea Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge,
apă rută în anul 1922, în 8 volume, însă istoricii noștri sunt neclintiți în plă smuirile lor nebune și criminale.
Probele arheologice descoperite la Coliboaia, Gaura Ghindiei, Strachina ‒ Dorohoi și Cuina Turcului, Criș, Gura
Baciului, Valea Lupului, Leț, Hâ rșova, Că scioarele, Crușova, Cucuteni, Câ rcea, Icoanele, Boian, Dră gușeni,
Gorban, Gumelnița, Hamangia, Hă bă șești, Hotă rani, Ostrovu Corbului, Parța, Petrești, Rastu, Ruseștii Noi,
Soroca, Tă rtă ria, Tisa, Tâ ngaru, Turdaș, Vă dastra, Vidra, Vâ nă torii Mici și altele sunt numeroasele vetre ale
veșniciei noastre știute dar ascunse în umbra unor interese meschine sau a unor ideologii deșarte care ne-au
mutilat grav istoria și identitatea națională .
În anul 1961 s-au descoperit la Tă rtă ria, județul Alba într-un vechi sit arheologic de pe valea Mureșului,
mai multe statuete, o bră țară de scoici marine și trei tă blițe de lut cu scriere pictografică . Tot de aici au fost
scoase dintr-o groapă , osemintele unui om matur. Dată rile cu Carbon 14 au ară tat că cele trei tă blițe de lut
precum și celelalte obiecte de ceramică ar aparține unei culturi de la începutul mileniului V î.e.n. Cercetă rile
fă cute de italianul M. Merlini au dovedit că situl este mai vechi cu 2000 de ani, vâ rsta dovedită prin analizarea
oaselor umane fiind stabilită pentru perioada 6250 î.e.n. Întrucâ t scrierea pictografică de la Tă rtă ria era
identică cu scrierea arhaică din Sumer, în anul 1975 sumerologii ruși au reușit să citească una din tă blițe
folosindu-se de acest alfabet. S-a dovedit că scrierea de la Tă rtă ria este foarte asemă nă toare cu scrierea din
cultura Vinčea care cuprinde tot bazinul inferior al Dună rii și partea de nord a Balcanilor, fiind ră spâ ndită în
mileniile VII-V î.e.n. Dar un nă zdră van din zonă a că rui latrinitate ținea să iasă ca pă duchele în frunte a tă iat-o
scurt: semnele de pe tă blițe nu sunt o formă de scriere! Așa da cultură la neamul mioritic nord-dună rean. Ș i
un altul cu mintea țuguiată ca un stei a mai constatat că dată rile stratigrafice ar fi eronate. Iar un țivlitor° din
cele școli pretinse academice ne zicea cu multă condescendență că tă blițele de la Tă rtă ria ar fi urmele unor
negustori sumerieni, ră tă ciți pe meleagurile noastre pline de chemă ri, dar care și-au pă strat obiceiurile lor
din Ki-en-gi. Un altul, ară tâ nd ce canalie imbecilă și criminală este, spune că tă blițele descoperite ar fi chiar
plă smuirea descoperitorului N. Vlassa! Să te crucești nu alta. Poc și-n traistă la vâ nă toarea liftelor!
Pe teritoriul localită ții Gorban situată pe malul drept al Prutului din județul Iași, s-au descoperit în anul
2001 probe arheologice de o importanță uimitoare pentru cultura româ nă și nu numai! Ceramica a fost
apreciată pentru jumă tatea mileniului V î.e.n. și conținea 21 de statuete feminine și 21 de statuete masculine
cu semne pe ele împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau și mici tronuri din lut ars avâ nd gravate semne
pe ele. Cu această ocazie au mai fost descoperite câ teva vase mici, iar pe fundul unuia se vede incizat foarte
clar semnul crucii cu cele patru brațe egale. Acest simbol apare pe întreg arealul culturii Precucuteni și
Cucuteni ce a cuprins la început jumă tatea de nord a Moldovei extinzâ ndu-se ulterior peste întreaga Moldovă
istorică , cuprinzâ nd aici Basarabia și Transnistria și partea de sud-est a Ardealului. Simbolistica micilor
obiecte este o dovadă clară a unui cult religios elaborat, centrat pe imaginea sacră a crucii și ară tâ nd că
oamenii acelor vremuri trecuseră mult de faza hoardei și a instinctelor primare. O asemenea comunitate care
cunoștea prelucrarea și arderea lutului, a realiză rii unor obiecte pentru a simboliza o gâ ndire abstractă , care
știau că nu sunt singuri în existența lor, își venerau cu pioșenie stră bunii și natura. În jurul cultului
stră moșilor și al naturii au apă rut formele incipiente ale religiei crucii în jurul° Carpaților. În cartea mea
Limba noastră-i o comoară tipă rită în anul 2001 susțineam cu o puternică argumentație lingvistică , că emeșii
sau sumerienii cum le-au falsificat alții identitatea, au plecat din teritoriul carpato-dună rean în Ki-en-gi
(Sumer) în două valuri.
Primul val s-a mișcat pe la mijlocul mileniului VI î.e.n. câ nd a
avut loc potopul de la Marea Neagră , iar valul doi a plecat la
mijlocul mileniului IV î.e.n. câ nd începe și istoria acestei
civilizații ce a marcat atâ t de puternic cultura lumii și în
special cultura europeană , dar despre care nu se vorbește deloc
fiindcă nu dă bine la fă că turile altora ce se țin moțații lumii.
În prezent nimeni nu mai vorbește despre cultura sumeriană ,
ci numai de cultura akkadiano-sumeriano-evreiască fiindcă
hoția este pentru cazari cea mai aleasă deprindere. Chiar dacă
urmașii celor plecați din Carpați în mileniul IV î.e.n. care azi
tră iesc în Iraq și își spun emeci fiind populație majoritară ,
lumea contemporană îi știe de semiți musulmani, adică o

110
adună tură religioasă ! Stră bunii noștri au inventat scrisul la Tă rtă ria în mileniul VIII î.e.n. ducâ ndu-l în Ki-en-
gi, au dezvoltat structurile sociale protourbane și urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au
descoperit bolta în arhitectură , au construit primele lă cașuri de cult sub formă de cruce cu cele patru brațe
egale (crucea greacă spun lotrii, dar getă cum spune adevă rul), cunoșteau curentul electric și° fă ceau operații
pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar în care indivizii erau angrenați în relații specifice statului
de drept modern. Au dezvoltat religia locurilor de baștină , avâ nd ca simbol al sacrului crucea cu brațele egale
și steaua cu șase colțuri, iar miturile Torei de la ei și de la° palestinieni° au fost „împrumutate” prin secolele V-
II î.e.n. câ nd s-au pus pe falsificat istoria popoarelor din Canaan!
Au fost primii!!
Dar la Isaiia – Gorban s-au mai descoperit două tă blițe de lut ars cu semne așezate într-o anumită ordine
care sugerează că este o formă de scriere simplă . Numai faptul că acești oameni aveau capacitatea de a
sintetiza și simboliza ideile, este un fenomen extraordinar iar gâ ndirea lor nu putea fi a unor primitivi, așa
cum de multe ori privim noi lumile trecute.
Neamul emeș ne-a lă sat o cultură fabuloasă ! Tă blițele de lut au pă strat pentru posteritate valori spirituale
care arată modul lor de gâ ndire și° de percepere a realită ții. Dar chiar dacă au dispă rut, o mare parte a culturii
lor a fost asimilată de cultura akkadiană și babiloniană iar limba lor a fost folosită ca limbă liturgică pâ nă în
secolul V î.e.n. Religia lor era o religie a entită ților spiritual-energetice definite prin termenul lil care
semnifică vâ nt, suflare, umbră , spirit, creație, avâ nd și o profundă venerație pentru elementele naturii. Ei nu
se închinau la statui ci aveau altare pe ultimul nivel al ziguratului iar acolo preotul oficia ritualul religios și°
aducea ofrande. De remarcat faptul, că scriitorii antici referindu-se la religia geților, spun că zeii lor nu aveau
statui, aceasta este și caracteristica fundamentală a religiei neamului emeș. Cercetarea originilor neamului
emeș și a religiei lui dovedește că începâ nd cu mileniul VIII î.e.n. în arealul carpato-dună rean existau
comunită ți umane bine organizate, cu o religie puternică , conduse de sacerdoți. Societatea getă era foarte
asemă nă toare cu cea a neamului emeș pentru că ele au avut o ră dă cină comună de plecare, fiind conduse de
că tre un civil numit lugal cu sensul de „om mare” și° un mare preot.

Mai sus am pus mozaicul emeș cunoscut ca stindardul ră zboinicilor din Ur, mijlocul mileniului III î.e.n.
unde apare pentru prima dată în istoria omenirii carul de luptă . De remarcat asemă narea izbitoare a hainelor
luptă torilor emeș de pe la mijlocul mileniului III î.e.n. și gluga lui Orfeu (foto dreapta), cum l-au prezentat
grecii pe un vas din secolul VI î.e.n.
Dacă privim cu atenție sigiliul emeș (stâ nga jos) din secolul XXV î.e.n. unde apare pentru prima dată crucea
ca semn explicit al sacrului și troițele maramureșene (râ ndul° trei stâ nga) unde tră iesc în prezent un grup de
româ ni ce își spun cu mâ ndrie nemeș, vom observa cu uimire că formele crucii sunt identice. Iar descoperirile
simbolului în peștera de la Coliboaia, peștera Gaura Chindiei, de la Gorban, Cucuteni și alte zeci de situri
arheologice, demonstrează că noi nu putem fi legați de indo-germanii și stră vechii proto-germani nă scociți de
îndră ciții istorici germani°, iar continuitatea neamului mioritic pe meleagurile carpatine din zorii civilizației
umane este marcată de alte repere temporale.

111
 În râ ndul precedent de fotografii este un sigiliu emeș, cu crucea pe el ca simbol al sacrului, spre dreapta
este o divinitate emeș care se uită la o cruce înscrisă în cerc fixată pe un soclu, iar ultima poză este crucea din
templele egiptenilor.

Fotografiile de mai sus reprezintă un altar descoperit la Cucuteni, jud. Iași din mileniul V î.e.n. unde se vede
stilizată crucea, iar în muzeul de istorie din Botoșani există o farfurie cu semnul crucii desenat pe fundul din
partea interioară , veche din mileniul VIII î.e.n. Spre dreapta, urmează o cruce de pe un vas Cucuteni și o
farfurie din același sit arheologic, apoi cruci cu brațele egale descoperite la Fizeșu Gherlei, folosite ca
simboluri sacre de că tre stră moșii noștri geți prin secolul° VII î.e.n.

Râ ndul de mai sus prezintă simbolul crucii înscrisă în cerc folosit pe porțile din Maramureș, dar și ca
simbol al sacrului în forma copturii numită pască sau Paști, și crucea liberă pictată pe ouă le „încondeiate”
pregă tite pentru această să rbă toare venită direct din religia stră moșească .
Deci nimic din blă stă mția iudeo-satanistă unde legă mâ ntul falic se purta la gâ t cu mare priință iar în
temple i se ridicau rugă ciuni fierbinți de-ți pră jeau creierii, asta dovedind că tradiția noastră religioasă era
mult înaintea apariției iudeo-satanismului, așa cum o arată atâ t de temeinic adevă rul istoric și nu cel revelat
lor și numai lor, ceilalți fiind goi cap de lut!
Izvoarele istorice nu menționează prezența° apostolului Andrei în Dobrogea în secolul III cum trâ mbițează
clerul ortodox româ n de multă vreme lă sâ ndu-se dus de puhoiul vedeniilor iahviste. Dacă celelalte popoare
au fost creștinate prin sabie sau ucaz, pentru noi istoria nu consemnează nimic. Am pă strat un tezaur uimitor
de cuvinte în limba veche, limba celor mulți și tă cuți, limba ță ranilor vorbită de-a lungul mileniilor. Pentru a
dovedi acest miracol trebuie să analiză m termenii liturgici folosiți și de creștinismul iahvist ca o reflectare în
timp a mitologiei emeș. Principalele mituri din Făcă-Tora:° facerea universului, facerea neamului omenesc,
nașterea Evei din coasta lui Adam, potopul, salvarea seminției omului de că tre Noe, primirea tablelor de legi
de la divinitate, existența° raiului, lupta cu balaurul, primul pă cat, toate se gă sesc scrise pe tă blițele de lut ale
culturii emeș. Dar scrise cu cel puțin 2000 de ani înaintea pretinselor texte sacre ale iudeilor. Iar în
Canaan s-au stabilit o parte dintre geții care în frunte cu Tanaus și-au „vizitat” rubedeniile din Egipt în secolul
XVIII î.e.n. Acest „transfer” cultural ar° fi putut° avea loc în perioada deportă rii iudeilor în Babilon de că tre
Nabucodonosor (580 î.e.n.) unde emegi (limba sumeriană ) era limbă liturgică chiar dacă statul lor dispă ruse
de 1300 de ani, dar poporul care o vorbise în trecut, încă locuia acele tă râ muri. Aici spun ei că au cunoscut
această cultură fabuloasă , iar o parte dintre pribegi au încercat să -și° reformeze propria religie. Acțiunea a
fost un eșec și nu este susținută de vreo dovadă istorică dar în coasta lor au apă rut la începutul secolului III
î.e.n. galii pe care scrierile vechi i-au° numit eseni/esenieni datorită religiei lor. Istoria spune că atâ t Ioan
Boteză torul câ t și° Isus Cristos au fost esenieni°. Așa se explică faptul că româ nii nu au fost creștinați prin
ucaz sau sabie cum s-a întâ mplat cu Neamurile Europei.
Fiecare oraș emeș avea câ te o divinitate protectoare care locuia într-un templu închinat în acest
sens. Eridu, cel mai vechi oraș al emeșilor avea un lă caș de cult respectat și° venerat și° de alte comunită ți,
iar templul de aici s-a dovedit a fi prima construcție cu caracter religios din lume, fiind zidit pe la
jumă tatea mileniului V î.e.n. Uimirea arheologilor a fost și mai mare câ nd în stratul al patrusprezecelea
s-au descoperit fundațiile unui templu datat la mijlocul mileniului IV î.e.n. avâ nd forma unei nave
dreptunghiulare, împă rțită în trei pă rți. Acest sistem de construcție religioasă sub formă de cruce se
gă sește în arhitectura bisericilor creștine pe care șmecherii o mai numesc și cruce greacă ! Dacă privim

112
crucea de pe sigiliul emeș și de pe vasele de la Cucuteni, vedem că este o cruce cu cele patru brațe
egale, pe care niște șmecheri ne-au furat-o spunâ nd că s-a nă scut sub freza lor greacă !! Asemă narea
arată că religia crucii s-a nă scut în jurul Carpați, a fost dusă în Ki-en-gi odată cu migrarea emeșilor în
această regiune, le-a legă nat speranțele timp de 2000 de ani, alți 1000 de ani a fost religie și pentru
seminții semite iar iudeii dacă au cunoscut-o în deportarea din Babilon, nu le-a plă cut. Emeșii aveau ca
simbol pentru duhurile din cer, steaua sub formă de disc cu șase° brațe repartizate la distanțe° egale sau
de disc cu șase° colțuri° și steaua cu șase colțuri (două triunghiuri isoscele suprapuse). Cele trei simboluri
se gă sesc în steaua noastră cu care se colindă de Cră ciun. În Tora se spune că șarpele a ispitit-o pe Eva
îndemnâ nd-o să muște un mă r care era în pomul cunoașterii, pă cat ce nu a fost iertat de Elohim și° a
urmat alungarea din rai. Dar mă rul este un pom caracteristic regiunilor temperate inclusiv Româ niei și
nu ță rilor cu climă caldă cum sunt Iraqul sau Israelul dovedind ră dă cina mitului. Noi româ nii pă stră m
și° în prezent mă rul ca pom sacru în colindele de Cră ciun: „florile dalbe lemn de mă r”, ală turi de brad
la că să torie și stejar la înmormâ ntare. Trebuie precizat că religia emeșilor era monoteistă avâ ndu-l în
frunte pe AN (cer, rai, înalt) ca divinitate din care au apă rut celelalte duhuri, termenul de zei fiind
impropriu folosit de că tre cei care au scris despre cultura lor încercâ nd să „dovedească ” prin minciună că
numai mozaismul a fost monoteist.
Amintirea migrațiilor din Carpați în ținutul dintre Tigru și Eufrat o avem și prin legenda rohmanilor,
iar la ei apare cuvâ ntul ramman cu sensul de înțelept sau milostiv. Noi spunem prin legendele
carpatine că acești rahmani sau blajini sunt o populație mitică alcă tuită din primii oameni de pe pă mâ nt
care tră iesc la capă tul pă mâ ntului, sau pe Ț ă rmul Celă lalt dincolo de Apa Sâ mbetei. Întrucâ t au luat
parte la facerea lumii ei susțin stâ lpii pă mâ ntului. Imaginați ca fericiți oameni blonzi, ei duc o viață
cuvioasă și lipsită de griji, întemeiată pe virtute și pe incapacitatea de a face ră u. Româ nii fac pomeni în
amintirea lor în prima sâ mbă tă după Paști numită Paștile Blajinilor. Altă legendă spune despre blajini
că sunt un popor de creștini care umblă dezbră cați și locuiesc pe o insulă înconjurată de Apa Sâ mbetei.
Se hră nesc numai cu fructe și legume. Cei mai buni sihaștri merg acolo și nu se mai întorc. La
ei sunt porțile raiului, apa vie și apa moartă . Altă zicere luată din Mitologia românească de Marcel
Olinescu spune despre rohmani: „°Sub pă mâ ntul nostru se mai află o lume. Acolo sunt tă râ murile celelalte
și pâ nă acolo nu a ajuns încă nimeni, decâ t oameni nă zdră vani ca Fă t-Frumos. Pe tă râ murile acelea
locuiesc o seamă de oameni care se numesc rohmani sau rugmani. Aceștia sunt niște oameni ca noi
româ nii, dar îs mai mici la fă ptură și la stat și sunt tot creștini ca noi dar au luat credința prin Fiul
Oii”. Ultima legendă publicată de Gh. D. Chirileanu în anul 1909 spune că o ceată de moldoveni au
plecat cu o barcă pe Marea Neagră . După câ teva zile de navigație, ei vă zură un munte înalt care atră gea
barca precum un fier otră vit ‒ magnet. Barca s-a ră sturnat și a scă pat un singur flă că u care a ajuns la
acest munte. De aici a luat o altă barcă și după o că lă torie foarte lungă a ajuns într-un ostrov mare.
Insula era locuită de blajinii sau rohmanii sfinți. El începu să viziteze locurile. Ceea ce minună mai
mult pe moldovean a fost apa rohmanilor luată de la o moară care ardea singură câ nd se punea în ea un
fitil. Un rohman îl întâ lnește și îi cere să fie slujitorul lui. Moldoveanul primește cu condiția ca acesta
să -l învețe să facă apa de foc. S-au înțeles și moldoveanul sluji 7 ani și învă ță să prepare apa de foc.
Aceste legende țin în memoria colectivă potopul de la Marea Neagră ce a avut loc pe la mijlocul
mileniului VI î.e.n.; a doua migrare° a emeșilor în Ki-en-gi (Sumer) din ținuturile noastre pe la 3500
î.e.n. și faptul că neamul nostru stră bun știa să citească și să scrie chiar de la facerea lumii pentru că ei
au fost primii oameni. Rohmanii umblau dezbră cați pâ nă la brâ u, țara lor era înconjurată de ape iar
drumul era foarte lung de aceea se folosește Tă râ mul Celă lalt pentru că cel plecat nu știa dacă se mai
întoarce. Aveau ca simbol al sacrului crucea cu brațele egale înscrisă în cerc sau liberă și pentru acest
motiv au fost numiți creștini, iar dacă ar fi fost iudeo-creștini trebuiau să folosească steaua cu cinci
colțuri. Ei foloseau asfaltul pentru construcții și izolații iar petrolul pentru ardere sau iluminare. În
mitologia lor aveau apa vie și apa moartă iar raiul era râ vnit de cei vrednici. Divinitatea Ramman
(stră moșul stră moșilor) proteja înțelepciunea și pe oamenii slabi. Au avut legă turi și cu civilizația din
vestul Indiei, Mohenjo-Daro iar asemă narea semnelor folosite în scrierile din această zonă cu cele din
Sumer și Tă rtă ria, arată că au fost neamuri înrudite și cu multe elemente culturale comune. Pe tă blițe de
plumb, neamul nostru stră moșesc și-a mai scris identitatea de neam prin cuvâ ntul rumun. Despre acest
neam urgisit de istorie, dar mai ales de furia să lbaticilor cazari în epoca modernă care urmă resc să le
fure istoria și cultura identitară , pretinzâ nd că aceștia ar fi semiți, ajunge câ t am scris fiindcă el va fi
amintit mereu în cuprinsul că rții. Noua scorneală a leprelor cazare privind faimoasa cultură akkadiano-
sumeriano-evreiască este încă o dovadă a disprețului pe care îl arată ei Adevă rului!

113
 2.5.3 Egiptenii

Pentru a înțelege legă turile dintre cultura mioritică și cea egipteană , dar și rosturile drumețiilor lui
Deceneu, Orfeu și Zamolxe în Egipt, trebuie să mergem în preistoria și istoria acestei regiuni unde se gă sesc
germenii uluitoarei civilizații pe care au° creat-o neamurile arimine aciuate pe malurile lui Hapy. Una din cele
mai vechi culturi cunoscute pe teritoriul Egiptului pentru perioada neolitică este cea de la Merimde, la
marginea vestică a deltei Nilului. S-au descoperit aici vase din lut realizate cu mâ na și arareori incizate,
schelete de animale și de oameni unde morții erau îngropați de obicei sub podeaua casei în poziție șezâ nd.
Foarte importantă este descoperirea ală turată a unei figuri umane din lut ars și a unui cap de taur realizat din
același material, care, în perioada istorică va evolua în mai multe variante ale cultului taurului. Un model
ritualic asemă nă tor cu cel egiptean, a fost gă sit de că tre arheologii româ ni în sanctuarul preistoric de la Parța,
județul Timiș fiind datat pentru mileniul V î.e.n. Taurul solar apare și la emeși pe unele sigilii încă la începutul
mileniului IV î.e.n. iar la egipteni este simbol religios din primele faze ale civilizației lor. Mitul taurului gă sit la
Parța, în cultura carpatină își continuă existența simbolic-religioasă prin capul de taur din aur, descoperit la
Poiana Coțofenești, județul Bacă u și datat în secolul VII î.e.n. precum și pe numeroase tă blițe de plumb ce stau
ascunse de nemernici la Institutul de Arheologie din București care prezintă adevă rata istorie a neamului
arimin. Simbolul capului de taur sau bour cum i s-a spus la începutul feudalismului româ nesc, apare pe
primele steme ale Moldovei de la începutul secolului XIV. Dar civilizația în spațiul carpatic este mult mai
veche și cu ră spâ ndire pe un vast teritoriu. Trebuie adusă la lumina timpului pictura rupestră de la Coliboaia,
veche din mileniile XXXVIII î.e.n. unde apare cerbul ca totem solar ce va fi înlocuit pe alte meleaguri° cu
taurul, o pasă re, lupul, crucea înscrisă în cerc din care se înalță Pomul Vieții sau Osia lumii, iar în spatele
cerbului se disting mai multe cruci libere, acestea dovedind existența unui cult ce avea ca simbol al sacrului
crucea cu brațele egale. Alte lă cașe de cult unde apare crucea însoțită de diferite semne sunt peșterile Gaura
Chindiei și Clemente (mileniul XV-X î.e.n.) și Mă gura (mileniul X î.e.n.) în sudul Dună rii, sau siturile de la
Lepenski Vir (7300 î.e.n.), Turdaș, Tă rtă ria și Vinča (mileniile VII-V î.e.n.).°
Aici în Țara Zeilor sau Țara Sfântă Dio Geția a fost zidit neamul omenesc venind din titani sau urieși,
concept teozofic și adevă r istoric ce așteaptă să fie scos înaintea ochilor româ nilor așa cum îl gă sim limpezit
precum lumina soarelui și în scrierea eseniană ° Arborii: „În zilele de demult, când creația era tânără,/
Pă mâ ntul era plin de arbori uriași/ Ale că ror ramuri ajungeau deasupra norilor/ Ș i în care să lă șluiau Vechii
noștri Părinți/ Care au umblat cu îngerii,/ Ș i au tră it în Legea Sfâ ntă .” Să înțelegem odată pentru totdeauna
că „vedeniile sinaite” sunt numai niște otră vuri sataniste, servite nouă de că tre tică loșii fanarioți pe la mijlocul
secolului XVIII câ nd erau stă pâ nii Ț ă rilor Româ ne ca slujbași zeloși ai otomanilor. Toate tradițiile noastre
stră vechi își au ră dă cinile în cele ale religiei și culturii geților care era Neam Scoborâ tor° din Zei, nu din râ tani
cum ne spurcă azi în fața tuturor fel de fel de lepre. Ideea originii divine a neamului omenesc ză mislit în Ț ara
Zeilor sau Ț ara Sfâ ntă Dio Geția o gă sim și în manuscrisul esenian° Îngeri ce spune: „Să lă udă m sfinții îngeri…
Noi lă udă m îngerii care, în primul râ nd, ascultă gâ ndul și învă ță tura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au
format sămânța neamurilor. Care au atins sprâ nceana pă rintelui nostru Eno și au călăuzit Copiii Luminii
pe șapte plus șapte căi care duc la Pomul Vieții…” Fiindcă aici în nordul și sudul Dună rii a fost prima vatră
a civilizației umane, tot înmulțindu-se ei sau apucâ ndu-i mare dor de ducă , unii au plecat să colinde întreg
olatul, să vază singuri și pe îndelete întreaga zidire a Tată lui Ceresc.
Pentru a dovedi originea carpatină a civilizației vechiului Egipt și a unei pă rți din populația ce a
întemeiat acest stat antic, am să aduc de mă rturie date și fapte demne de luat aminte chiar dacă sunt
mituri ori legende din stră vechimea lumii, lă sate nouă de scriitorul grec Pseudo-Apollodorus în Bibliotheca,
2, 14 unde spune o poveste despre regele Danaos stă pâ n în Argosul Peloponezului în timpurile de început
ale civilizației lor. Scrie autorul în carte, că regele Belos al Egiptului împreună cu soția sa Achiroe
ca fiică a Nilului, au avut doi gemeni, pe Egiptos și Danaos. În unele mituri se spune despre Belos că ar
fi avut ca frate pe Agenor care a domnit peste Sidon și Tyr în Fenicia. După moartea tată lui, Egiptos a
primit pă mâ nturile de pe valea Nilului care au luat și numele să u, iar Danaos a primit Libia. Egiptos
avea cincizeci de bă ieți, iar Danaos avea cincizeci de fete și tată l bă ieților i-a propus fratelui să u să -și
mă rite fetele cu odraslele lui astfel ca vechea împă ră ție pă rintească să fie refă cută . Însă Danaos
bă nuindu-și fratele de ceva viclenii, repede și-a pus tot neamul și calabalâ cul în coră bii și a plecat pe
furiș în Peloponez unde unchiul să u zidise cetatea Argos, devenind regele acestor locuri datorită

114
prezicerilor unui oracol. După moartea lui Danaos, conducerea cetă ții revine lui Gelanor numit și

115
Pelasgos, de la care o primise fugarul libian. Și în alte mituri se spune că danaii erau pelasgi adică același
neam venit în Peloponez din nordul Istrului, fiind frați cu vechii egipteni cum zice și mitul amintit mai
înainte, adevă r descoperit° în vechile scrieri ale egiptenilor dar și în Făcă-Tora iudeilor. Spune scriitura
ivriților însă numai prin urdinișul vedenilor că filistenii erau frați cu egiptenii, iar aceștia din urmă au
colonizat Macedonia cu flă că ul lor de toată isprava Macedo, care umbla acoperit cu o blană de lup cum vedem
la preoții geți de pe tă blița 9, dâ nd și numele ță rii! În Canaan sau Palestina era cetatea Macedo, numită și
Megido sau Meghido.
Însă mai gă sim o altă legendă despre migrația din Carpați pe Valea Nilului, la Diodor în lucrarea
Biblioteca istorică unde în Cartea I, LV și II, XLIII povestește despre ispră vile de început ale neamului
sciților(geților) ce au creat o mare împă ră ție la nord de Istru ajungâ nd pâ nă la Caucaz. După ce preia
legenda femeii-șarpe din istoriile lui Herodot, scrie că aceasta a nă scut doi flă că i voinici care au ajuns regi
vestiți ‒ Palos și Napes ‒ ai sciților, iar urmașii acestora „au supus nenumă rate ținuturi dincolo de Tanais
(Don) pâ nă în Tracia. După ce și-au îndreptat armatele în cealaltă parte și-au întins domnia până în
Egipt la Nil.” Dar Tanais era granița de est a geților cu sciții cei adevă rați care ocupau spre est Marea Câ mpie
Rusă , unii ajungâ nd chiar pâ nă în China și Coreea. Cele două izvoare spun despre o mare migrație ce a avut loc
din nordul Istrului pe Valea Nilului în zorii civilizației egiptene, iar în cultura româ nilor aceste informații
lipsesc cu desă vâ rșire fiindcă nu le place unora sau altora ca istoria să fie și a noastră , nu numai a celor
pricepuți la minciuni sau vedenii sataniste.
Tot el ne lasă mă rturie în Cartea I, XXVIII despre o mare expediție a zeului° egiptenilor User sau Osiris
cum l-au scris grecii, care a pornit cu multă armie să ia în stă pâ nire întreg pă mâ ntul, preoții egipteni
spunâ nd că a° colonizat chiar și Babilonul emeșilor, precum și ținuturile din nordul grecilor, adică
neamurile° arimine din Tracia, Macedonia și poate Dio Geta, asta dovedind că și ei pă strau amintirea
legă turilor cu neamurile carpatine dar privind scurgerea istoriei, invers în timp. În cartea I, 27 el susține
că regele Belos al Egiptului preistoric a trimis o ceată de viteji pentru a întemeia o colonie pe râ ul
Eufrat, numind peste muritori, pentru cele sfinte și pline de înțelepciune, preoți care se ocupau și cu
astrologia, iar în vremurile autorului aceștia erau cunoscuți de că tre babilonieni sub numele de „caldeeni”°,
bucurâ ndu-se de aceleași privilegii ca și preoții din Egipt fiind scutiți de impozite și alte servicii
că tre stat. Dar numele regelui Belos este o transcriere după obiceiul grecilor al viteazului scit sau get
Palos, care, spune Diodor în lucrarea amintită , că a plecat în sud luâ nd cu sabia în stă pâ nirea sa ținuturile
de pe Valea Nilului să le fie de casă și împă ră ție.
În Descrierea Greciei la II, 19, autorul Pausanias, tră itor al secolului° II al erei noastre, spune că după
moartea regelui Danaos, cetatea Argos a revenit lui Pelasgos fă ră a mai preciza dacă este vorba de Gelanor
sau chiar noul rege se numea așa. Privitor la aceste legende mai avem mă rturia scriitorului grec Ctesias ce a
tră it în secolul V î.e.n. și ne povestește că un rege al sciților (adică al geților fiindcă ei îi numeau „sciți” pe toți
cei din nordul Istrului°) l-a bă tut ră u pe piro°/faraonul Egiptului Sesostris chiar la el acasă după care s-a
retras spre baștină , informație folosită ° și de Iordanes în Getica.
Scriitorul grec Euripide (480-406 î.e.n.) în piesa Archelaos spune că danaii sunt aceeași cu pelasgii
precizâ nd că regele mitic Danaos al Eladei a dat o lege pentru neamul să u astfel ca „ danai să se cheme cei ce
înainte pelasgi s-au numit”, adică cei ce au ajuns pe valea Nilului pe la aniii 3300 î.e.n., erau și după
mintea vechilor greci, pelasgii din nordul Istrului sau neamul geților cum au apărut ei mai târziu în
scrierile grecilor, dar și cum au fost menționați în primele scrieri ale vechilor egipteni ca „poporul lui Anu”!
Diodor în Biblioteca istorică, Cartea III, LX ne mai dă o legendă a migrației geților din Carpați pe
valea Nilului, scriind: „După moartea lui Hyperion ‒ se povestește ‒ fiii lui Uranos și-au împă rțit între
ei domnia. Cei mai vestiți au fost Atlas și Cronos, Atlas a primit domnia de lângă Ocean (Marea
Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanți”°. Pentru deplina înțelegere a adevă rului
să completă m informațiile de mai sus cu datele din Istorii feniciene, venite de la Philon din Biblos
(64-141) despre regatul lui Atlas ce a fost vatra migrației către Egipt, care ne scrie referitor la
fratele regelui așa: „Ș i Cronos ‒ Amon ‒ mergâ nd în ținutul dinspre miază zi, a dat întregul Egipt
zeului Taaut, pentru a fi regatul să u. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de
cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca
zeului Taautus… Din Mișor s-au nă scut Taautus care a născocit primele semne ale scrierii. Pe
acesta egiptenii și alexandrinii l-au numit Thoth, iar grecii Hermes. Din Sidec își trag obâ rșia dioscurii,
cabirii, coribanții sau samotracienii”. Fragmentul lui Philon a fost preluat de că tre Eusebiu din Cezareea
în lucrarea Praeparatio evanghelica (I, 9). Divinitatea Taautus sau Thoth era considerat de că tre

116
vechii egipteni a fi inventatorul primului alfabet, dar scrierea a apă rut în jurul Carpaților la Tă rtă ria, Turdaș,
Vadu Ră u și Hâ ndrești° încă din mielniul VII î.e.n. Însă Thoth cum au scris pricepuții eleniști, la egipteni apare
scris în hieratică DHT, care se citește „Dahau-ti” sau „Tehu-ti”, adică neamul scitic sau Legea Sfântă a Sciților
cum este în scrierile de început ale acestora. Aici, prin sciți trebuie să înțelegem neamul geților, așa cum scrie
explicit și Strabon în Geografia 1, 2, 27, despre nă ravul grecilor de a-i numi sciți pe toți locuitorii din nordul
Traciei, adică din miază -noapte°, indiferent cum își spuneau ei între ei, întunecime foarte dragă și pricepuților
ivriți.
Aceste legende spun că primul Thoth a dat egiptenilor întreaga învă ță tură pentru a-și ușura viața, dar și
științele și arhitectura, scriindu-le pe pereții templelor și pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi
pă strate. Practica scrisului pe tă blițe este la noi veche din mileniul VII î.e.n. prin cele de la Tă rtă ria, apoi pe la
anii 4000 î.e.n. sunt tă blițele de lut descoperite la Vadul Ră u și chiar de piatră cum sunt cele două de mă rimea
unei cutii de chibrituri descoperite la Hâ ndrești, comuna Oțeleni, județul Iași. În manuscrisul esenian°, adică
stră moșii mei geți cei cinstiți și isteți, intitulat Manualul de disciplină partea numită Imnurile începătorilor,
râ ndurile x-xi din I, gă sim rugă ciunea de intrare în Fră ția Celui Ales cu jură mâ ntul: „O să -l țin ca fă câ nd parte
din legile înscrise pe tăblițele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă ‒ bună tatea buzelor mele… O
voi pă stra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăblițe vechi”. Informațiile venite din vechea cultură a
egiptenilor nu spun câ nd a apă rut „civilizatorul” Thoth în Valea Nilului, dar tă blițele din os sau fildeș
descoperite acolo arată că migrația a avut loc pe la anii 3300 î.e.n. Mai spun vechile lor scrieri despre zeu că se
afla la originea a tot ceea ce a ză mislit mintea omenească , dar era și stăpân al năvălitorilor tăbărâți din
răsărit care s-au înstă pâ nit peste ținuturile udate de Nil, unde și-au așezat un nou tâ râ m care să le fie de
veșnicie. Aceste date și fapte venite atâ t de la vechii egipteni câ t și de la greci, ne arată fă ră putință de tă gadă
că civilizația de început a Egiptului predinastic își are rădăcinile în cea născută în jurul Carpaților nu
numai ca neam dar și ca spiritualitate prin migrația ce a avut loc pe la anii 3300 î.e.n., ca să audă toți
surzii, tâ mpiții și întunecații pă mâ ntului.
Latinul Trogus Pompeius în Istorii filipice, mai corectează puțin istoria și scrie că Tanaus era rege al
geților, dar nu se poate împotrivi nimeni dacă pe Danaus l-au scris alții tot din vechime și Tanaus, ca să nu
mai umblă m de-a oarba după fă că turile revelate celor ce tră iesc din simbria Satanei.
Un alt autor latin dar de origine hispanică , poetul Lucan (39-65 e.n.), în lucrarea De bello civili spune că
stră moșii noștri geți, sciți, hiperboreeni sau pelasgi au stră bă tut în preumblă rile lor peste șapte mă ri și ță ri,
Europa, Egiptul și Etruria, adică avem destulă lumină să ne vedem fabulosul trecut, dacă vrem să îl
căutăm!
Să -i descâ lcim și pe Sedec împreună cu cei șapte cabiri din hă țișurile istoriei amintiți în Istorii feniciene
de Philon din Biblos, care ar fi luat în stă pâ nire întreaga Vale a Nilului în vremurile încă uitate.
Scris și Sidek, divinitatea a fost zeul dreptă ții sau dreptatea în sine și cinstea în religia palestinienilor
arimini, uneori fiind fratele lui Misor sau Misharu cum mai este menționat, ambii avâ nd de pă rinți pe
zeii Amunos și Magos sau Magog, care se trag la râ ndul lor din titani. Ori legenda ne aduce iară și în
Ț ara Zeilor sau Ț ara Sfâ ntă Dio Geta unde era și să lașul titanilor, pâ nă a-i scoate pricepuții eleni din
istoria antichită ții. Cred că aici sunt amintite divinită țile Amon, Amin sau Amun al vechiului Egipt și
Gog din țara Magog, ca locuri de unde cabirii au venit și s-au stabilit prin Palestina. Dar numele pă rintelui
cabirilor poate avea mai multe sensuri, el fiind și un concept teologic și filozofic cu largă ră spâ ndire
în antichitatea timpurie, pâ nă ce unii foarte pricepuți la prepuț, iar alții la ciordit, s-au pus tică loșii
pe agonisit din ogră zile altora care erau mai gospodari, pâ nă i-au lă sat cu gardul fă ră pari, iar casa cuib
de tâ lhari. Dacă dă m numele după regulile vechii limbi carpatine avem mai multe variante de a înțelege
astfel: 1. șed: mă sură , a judeca, preot, a spune + ig: a cerceta, primul, ochi, a stră luci; 2. si: a se naște,
rază , stră lucire, a fi cinstit + dig: liniștit, încet, domol; 3. zid: credință , cinste, adevă r, sinceritate +
ig: a cerceta, primul, ochi, a stră luci; 4. zi: suflet, om, vâ nt, viu, boare + dig: liniștit, încet, domol. Să
îndră znim a struni mintea pentru a înțelege acest cuvâ nt ce ascunde foarte multe sensuri care altora le-a
dat mare bă taie de cap, numind-o „vorbire scitică ”, adică getică , fiind plină de înțelesuri! Avem
urmă toarele sensuri: judecată stră lucită , primul preot, a vorbi cu elocință , a cerceta cu mă sură , liniștea care
se naște, stră lucirea domoală , credința luminoasă , primul adevă r, a cerceta cu sinceritate, suflet sau om
liniștit, boare înceată , viață tihnită . Iar cuvâ ntul „cabiri”, amintiți ca popor și de tă blița de plumb nr. 3
turnată de Zamolxe pe la anii 540 î.e.n. ar însemna în sens religios° „cei cu capul înconjurat de aură sau
raze” (cap: chip + bir: a stră luci, a radia) așa cum erau cei 7 dio din religia geților care aveau capul
înconjurat de aură sau raze de lumină fiind conduși de Tată l Ceresc sau Anu. Dar cabiri erau numiți și

117
pă storii care au plecat din nordul Istrului în negura timpului că tre Pelopones sau Asia Mică , iar de aici i-a dus
dorul de ducă și în Egiptul predinastic.
Îl mai aducem încă odată pe Diodor cu lucrarea amintită unde în Cartea XLVIII scrie despre stră moșii
populației din Samothrace că ar fi venit din Tracia, iar după alte legende auzite de el, chiar dintr-un ținut mai
nordic de la gurile Istrului, adică din lumea geților sau sciților cum le-au falsificat numele pricepuții eleni.
Scrie el despre cultul cabirilor că a fost dus la Troia chiar de întemeietorul cetă ții, fiind cinstit cu multă
ardoare. „Dardanos a fost un bă rbat care nă zuia spre fapte mari, fiind cel dintâ i care a stră bă tut marea pâ nă în
Asia într-o luntre, construită în grabă și a pus temeliile orașului Dardanos ‒ întemeind în felul acesta regatul
ce a că pă tat° mai tâ rziu numele de Troia. Tot după el și-a primit numele și populația dardanilor… care se află
dincolo de hotarele Traciei”, adică la nord de acest ținut, dar aici locuiau geții, ei fiind atunci cei mai
numeroși dintre toate neamurile cunoscute. Ș i alte izvoare antice arată că adevă rata baștină a cabirilor era la
nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui Sarmise sau Mitra cum l-au numit romanii, cu numele de
Cauti și Cautipati, adică Cercetă torul și Judecă torul, dar și pe iconițele geților.
Poetul grec Pindar care s-a nă scut pe la anul 522 î.e.n. în Cynoscephalae, scrie în A opta odă olimpică,
despre Sedek, că petenia cabirilor că se mai numea Adamas (ad: tată , stră bun, cer + ama: mamă , a îngriji ca o
mamă , izvor), fiind după tradițiile din insula Lemnos, primul om nă scut din sâ nul Maicii Pă mâ ntești. El a fost
primul bă rbat, și primul meșteșugar, fiind unul dintre cei șapte stră moși bă știnași autohtoni și ziditori ai
neamului omenesc. Dar în Lemnos au poposit pentru prima dată pelasgii din nordul Istrului în prima parte a
mileniului II î.e.n. sau poate chiar mai devreme fiind și primii locuitori, amintirea lor pă strâ ndu-se în scrierile
multor autori din lumea antică greacă și romană .
După ce l-am descâ lcit din hă țișurile falsurilor, aiurelilor și altor nelegiuiri pe Sedek, să -l aducem la
lumina adevă rului și pe fratele să u Mișor, Misor sau Misharu. În cultura emeș, falsificată de îndră ciți
ca akkadiano-sumeriano-evreiască , avem două divinită ți ce îl însoțesc pe Utu sau Sfâ ntul Soare, ele
numindu-se Kittu sau Kettu după scrierea akkadiană și Gittu sau Gettu în eme-gi, fiind duhul justiției și
fratele lui Misharu care era Dumnezeul Dreptă ții. Dar alte legende spun că rolurile erau taman invers, însă pe
noi nu ne poate supă ra asta niciodată . Armâ nii spuneau Egiptului, Misirie ca o amintire de câ nd neamul lor l-
a ținut sub stă pâ nire aproape 300 de ani, reușind să fie un factor de dezvoltare pentru bă știnații de pe Valea
Nilului în timpul regilor Ptolomei.
La începutul mileniului IV î.e.n. din descoperirile fă cute se disting în Egipt o rasă mică de oameni,
fragilă , specifică întregului areal al Mă rii Mediterane, o rasă ceva mai înaltă și mai robustă , ale că rei
urme se gă sesc și în alte regiuni ale Africii de Nord și o rasă negroidă dar care nu are antropologia
populației negre. Odată cu începerea istoriei propriu-zise a epocii tinite, apare o rasă cu craniul mai mic,
mai redusă din punct de vedere numeric, fiind foarte asemă nă toare cu cea din Sumer. În situl arheologic de la
Negade sau Naqada din apropierea Tebei ‒ capitala Egiptului de Sus ‒ s-au descoperit artefacte de la sfâ rșitul
mileniului IV î.e.n. ce arată asemă nă ri uluitoare cu civilizația sumeriană dar și cu civilizația din Carpați. O
reprezentare grafică a unei bă rci cu prora foarte ridicată specifică acestei civilizații, grupuri de animale
heraldice cum ar fi pisica cu gâ tul lung și un sigiliu cilindric cum purtau emeșii, folosit drept ștampilă . Sunt
asemă nă ri evidente între unele semne folosite de emeși înainte de scrierea cuneiformă și unele hieroglife
egiptene din perioada dinastică .

În stâ nga este oul mitic avâ nd pe el mai mulți șerpi în mișcare, descoperit la Naqada III în perioada
predinastică (3500-3100 î.e.n.), spre dreapta este un vas pentru arderi de cult din același° loc și aceeași
perioadă împreună cu un vas pentru libații. Lâ ngă el este oul din calcar cu șerpi în mișcare descoperit la
Lepenski Vir, pe malul drept al Dună rii câ nd s-a construit barajul de la Porțile de Fier. El este datat pentru
partea a doua a mileniului VII î.e.n. În capă tul din dreapta este oul din piatră avâ nd o inscripție ciudată cu
alfabet get, descoperit la Corbii de Piatră , județul Argeș, pe care nimeni nu știe unde să -l pună , fiindcă nu
aparține culturii stră moșilor noștri cum susțin toți arheologii româ ni!

118
 Primul obiect arheologic din stâ nga este o tă bliță din fildeș din perioada primei dinastii egiptene (3130-
2906 î.e.n.), unde se consemnează prin scris (semne) domnia lui piro° GET (3008-2975 î.e.n.?) cu mai multe
simboluri totem ‒ șarpele, peștele, leul ‒ care se gă sesc și în mitologia geților. Dar ne interesează în special
capul de om de deasupra vasului, care este, cred al că peteniei din Valea Nilului. Tunsoarea pă rului în chică și
barba tă iată scurt sunt foarte asemă nă toare cu cele ale ță ranului° din ținutul Vrancei din poza ală turată ce a
fost fă cută în anul 1925, dar și cu cel al sculpturii din dreapta. Aceasta reprezintă chipul unui get de pe
Columna lui Traian care lovește vâ rtos cu sabia. Este uluitoare asemă narea dintre chipul acestuia și cel al
ță ranului vrâ ncean, iar amâ ndouă cu chipul lui piro° Get sau Getu. Dar piro° Get purta pe cap acea că ciulă
țuguiată , uneori aplecată în față , numită he (belșug, numeros) getu. El îl cinstea cu mare fervoare pe User care
se numea Domnul Getu, acesta avâ nd ca simbol ală turi de pasă rea Benu și stâ lpul Geți, ce se înă lța de Anul
Nou în locul numit Getu (Busiris), iar divinitatea avea două însoțitoare numite me (responsabilitate, lege,
întinderea nemă rginită a zeilor, a spune, cult, vorbă , înțelepciune divină ) getu. Prelatul spaniol Sfâ ntul
Eugeniu amintește în cuvinte de laudă despre biblioteca regelui got Leovigild (568-586) că stră lucea de
„getică lumină”. Pe coroana de mai tâ rziu a faraonilor° egipteni apare acel șarpe numit ua (minune, uimire)
getu, iar în această istorie uluitoare nu vezi niciodată urmuliță de ivritu, pâ rlitu, rapanganu sau legă mâ ntu!
Asta dovedește în fața istoriei că neamul nostru carpatin a stat priponit de Carpați timp de peste 5000 de ani,
nu s-a împerecheat de voie sau de nevoie cu alte seminții cum ne spurcă azi fel de fel de tâ râ turi ca să -și
„înnobileze” neamul, el ră mâ nâ nd așa cum l-a zidit Anu și Maia, adică Neam Scoborâ tor din Zei, nu din
legă mâ ntul Talpei Iadului sau al lui Hercules, poveste nă scocită în antichitate de afurisiții greci. În râ ndul de
jos din mijloc este un detaliu din amuleta descoperită la Mitoc, județul Botoșani, din mileniul XXVI î.e.n. unde
avem mai multe semne din care primele 5 de la dreapta la stâ nga ‒ cum scriau vechii egipteni ‒ sunt identice
cu cele de pe tă blița egipteană . Asta dovedește că noi venim din poporul care a locuit pe aceste meleaguri încă
din mileniul XXVI î.e.n., transmițâ nd prin viu grai povești și cunoștințe din generație în generație, pâ nă ce o
parte dintre aceștia au plecat în Valea Nilului, în partea a doua a mileniului IV î.e.n. ducâ nd cu ei și acele
semne care dovedesc peste timp, legă tura cu spațiul carpatic.

Ș i pe alte meleaguri gă sim dovezi ale culturii carpatine, fiindcă neamul încă ° pă strează vechile lor ritualuri,
aducâ nd cinstire stră moșilor cum se vede în fotografia de mai înainte, unde folosesc un vas cu două guri de
ardere la° fel ca cel egiptean, iar pe el se vede un șarpe, asemă nă tor cu șarpele descoperit în mina de la Brad,
județul Alba. Spre dreapta este un vas scitic aflat la muzeul din Teheran, iar în capă t am pus poza unui vas de
cult gă sit la Gumelnița, județul Giurgiu, vechi de pe la 4500 î.e.n.
Tă blițele neamului emeș din Ki-en-gi/Sumer, spun că fă ceau comerț pe la mijlocul mileniului III
î.e.n. cu ță rile Magan și Meluha de unde aduceau aur, argint, piatră pentru statui, fildeș și alte bunuri.
În scrierile regelui akkadian Sargon I (2350-2300 î.e.n.), se spune că în portul din aproprierea orașului

119
Ur, erau ancorate coră bii care veneau din Dilmun, Mekkan și Meluha, adică Ț ara Ariminilor din Carpați și cele
două ținuturi de pe valea Nilului, iar tă blițele sumeriene cu scriere cuneiformă din timpul domniei regelui
Umamu (2065-2043 î.e.n.) din Ur, spun că relațiile comerciale pe mare cu țara Magan s-au dezvoltat mult.
Gudea, lugal în centrul politic emeș Lagaș în secolul XXI î.e.n. aducea în reședința sa, dolerit pentru statui din
țara Magan și praf de aur din țara Meluha.
Istoria culturnicilor atotștiutori din Europa și de aiurea, nu a reținut aceste informații atâ t de evidente
pentru că nu dau bine la sacrele plă smuiri pe care s-a clă dit această cultură . Chiar toată civilizația emeș este
ținută premeditat într-un semiîntuneric perpetuu din aceleași motive criminale de ascundere a adevă rului și
a importanței ei pentru culturile oriental-europene iar câ nd se vorbește de ea, se folosește cuvâ ntul sumerian,
evitâ ndu-se cuvâ ntul emeș, pentru a se menține iluzia poporului semit. Există asemă nă ri evidente între religia
emeșilor și cea egipteană , iar simbolistica sacrului este aceeași în ambele teozofii, crucea și steaua. Deci
această rasă arimină ce și-a gă sit să laș sub soare pe malurile Tigrului și Eufratului, s-a deplasat în
preumblă rile lor milenare și la frații de pe malurile Nilului cu ceva negustorii sau numai în ospeție de dor și
neam ales, iar urmele nu pot fi tă gă duite pentru cine vrea să le vadă și nu ține în cap gă rgă unii turbați ai indo-
europenismului, antichită ții clasice greco-romane și iudeo-creștinismului îndobitocitor.
O altă migrație a neamurilor arimine în țara lui Ra, s-a întâ mplat în prima parte a secolului XVIII î.e.n. câ nd
nepoftiții hicsoși, au venit să -și salute rubedeniile uitate de timp, ospeție care a durat mai bine de 150 de ani,
și unde în documentele gă zdoaielor supă rate foc, nu se amintește mai nimic despre ră ulenii musafiri fiindcă
nu le-au plă cut mutrele și nă ravurile.
În arhiva regelui asirian Asuarbanipal (668-631 î.e.n.) s-au descoperit tă blițe care povestesc campania
militară purtată de acesta împotriva regelui Taharka, apoi cu urmașul acestuia Tanutamon, de neam cușit
care stă pâ neau atunci Egiptul. În aceste scrieri se spune că regele asirian a plecat cu ră zboi și gâ nd de cucerire
împotriva ță rii Magan și Meluha, numele Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos, iar inscripțiile înaintașului să u
Asarhaddon zic că a supus prin sabie ținuturile Patsuris, Musur și Kuș, adică cele două ținuturi egiptene și cel
cușit. Asirienii care erau stă pâ nii vremelnici ai Mesopotamiei, au luat aceste informații de pe tă blițele
emeșilor și akkadienilor sau poate chiar în acele timpuri, în Sumer, existau relații economice cu Egiptul fă cute
de neamul caldeilor ‒ vechii emeși ‒ astfel circulâ nd pe malurile Eufratului și denumirile pentru împă rțirea
istorică a vechiului Egipt.
Cea mai veche formă de structură statală pe malurile Nilului, a fost unirea triburilor în unită ți
teritorial-administrative numite nome și delimitate între ele de canalele de irigații numite sapat și chiar
să pate° perpendicular pe cursul fluviului. Cel mai vechi titlu al conducă torilor nomelor avea sensul de
„cel care pune canale” taty (ta: autoritate, pă rinte, opritor, ză vor, a deschide + ti: neam, a hră ni cu, a
ține în viață ). Numă rul nomelor a variat la început de la 38 și a ajuns la 42 în perioada Imperiului de Mijloc.
Noma 8 din Egiptul de Sus cu capitala la This, se mai numea ta wer adică cea mai veche țară . În Clisura
Dună rii s-au gă sit cele mai vechi artefacte ale locuirii acestor meleaguri ce dă inuie din mileniul XII î.e.n. iar în
localitatea Lepenski Vir de pe malul drept al fluviului, nivelul de locuire este din perioada 6500-5500 î.e.n.
Unde ar trebui să mă mai vâr, să ră scolesc fioroasa prostie și ură îndreptată împotriva adevă rului și a
neamului arimin, care zace de atâ ta vreme în că pă țâ nile istoricilor profeți și tră dă tori de Neam și Ț ară ? Iar
dacă ce am scris pâ nă acum nu vă place, mai aduc de mă rturie graiul armâ nilor care folosesc cuvâ ntul vâr,
pentru neamul albanezilor sau al vechilor iliri!
Într-unul din miturile egiptene, țara lor era considerată ca centrul pă mâ ntului, unde la începuturile
lumii, soarele a apă rut înaripat și s-a așezat sub înfă țișarea unei pă să ri poposind pe copacul primordial
‒ salcia. Dar la ei nu au crescut niciodată sălcii, povestea arătând în fapt și ea originea carpatină
atât a mitului cât și a° celor° care l-au dus acolo. Ca loc de apariție a zeului soare într-un copac primordial
după mitologia egiptenilor, palmierul, salcia dar și obeliscul din piatră pot avea după mintea multor
muritori, rolul de axă sau osie a lumii. Povestioara miroase a pă mâ nt reavă n mioritic cu acel șoim
sau vultur solar ce se oprea în Pomul Vieții! Vechii egipteni au lă sat scris în manuscrisele lor că au
venit în Valea Nilului, de pe alte meleaguri, vechea baștină fiind numită Punt (pont: termen foarte vechi
în limba româ nă care înseamnă punct care fixează o limită în spațiu sau în timp; punt: semn rotund,
împunsă tură , gaură , loc anumit, stare, lucru, epocă , timp, intersecția a două linii, cum se vede pe tă blița
rotundă de la Tă rtă ria), sau „Ta Natura” (Țara° Zeilor). Dar Dio Geția (Sfânta Geția) a fost cunoscută
din cea mai adâ ncă antichitate ca „Țara Zeilor” și numai monstruoșii iudeo-cretini au reușit să ne
scoată din istorie, cră cindu-se ei cu vedeniile sataniștilor iudei ca să cuprindă tot pă mâ ntul. Înțelesurile
profunde ale cuvintelor punt și pont ne îndreaptă gâ ndurile că tre un loc anume foarte important pentru

120
vechile culturi care era legă tura dintre cer și pă mâ nt, sau o intersecție a crucii ce avea o gaură spre care se
scurgeau toate energiile ori osia lumii. Ș i tot pe aceste locuri aproape de gurile Istrului, după zisa latinului
Pliniu cel Bă trâ n din Naturalis Historiae IV, 2bz, se afla „axa boreală în jurul că reia se învâ rtea Universul”°,
deci încă o fă râ mă din fabuloasa istorie a geților falsificată de fel de fel de tică loși.
Arheologul francez Emile Amelineau (1850-1915), care și-a dedicat activitatea primelor dinastii, excavâ nd
în sudul Egiptului pentru prima dată mormintele acestor faraoni, a descoperit dovezi ale existenței unor
grupuri de oameni cu un nivel de civilizație avansat chiar înaintea constituirii statului. Cel mai evoluat a fost
neamul numit în înscrisuri Anu, care se ocupa cu creșterea animalelor, agricultura extensivă de-a lungul
Nilului, tră ind în centre protejate° de ziduri de piatră constituite în adevă rate orașe. El amintește orașele Esna
(Anu Tseni), Erment(Anu Menti), Qush, Gebelein (An-ti) și chiar Heliopolis (care a fost numit inițial°
„Anu”°). Orașele includ în scrierea numelor, semnul caracteristic ‒ cele trei coloane ale lui User ‒ care
desemna „°poporul Anu”. Geții au folosit pe tă blițele de plumb, trei linii verticale (III) pentru Mâ ntuitorul
neamului omenesc, semnul apă râ nd prima dată pe un vas descoperit la Vinča, sfâ rșitul mileniului VI. î.e.n. Tot
vechile scrieri egiptene spun despre mitologia lor, că principalele divinități ale Egiptului antic, cum ar fi
Pitah, User (Osiris), Iaho (Isis), Thoth și Haru (Horus cel Bătrân) au fost aduse din baștina veche a
neamului° Anu. Dar Anu sau An a fost divinitatea supremă și unică a neamurilor carpatine de la formarea lor
pâ nă prin mileniul II î.e.n. Ne ajută și de data asta dovezile arheologice care ne îmbie să le spunem povestea
încă neștiută , veche de multe mii de ani. Astfel în ținutul de munte al județului Buză u din Curbura Carpaților,
este Țara Luana, aici fiind mai multe lă cașe de cult foarte vechi adă postite prin peșteri ce aparțin de comuna
Bozioru. Pe pereți și pe stâ nci se vă d simboluri vechi, scriere cu alfabetele geților și multe desene. Unul dintre
ele reprezintă cetatea lui Dumnezeu cu crucea atâ t pe vâ rful acoperișului câ t și pe ziduri, iar deasupra scrie
GOG, adică Dumnezeu după vorba noastră cea rumună . Deasupra lui scrie AN, astfel ca fiecare să -și gă sească
aleanul sufletului dacă vrea să lase o rugă pentru Ziditor, fă ră a tuși pucioasă sau alte toxine ce se gă sesc din
belșug în iad. Emeșii câ nd au plecat pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. în Ki-en-gi, au dus cu ei numai pe An, Ana
sau Anu ca divinitate supremă , dovadă că Gog era încă în plă madă . Deci neamul lui Anu din vechile scrieri ale
egiptenilor, este cel ce se închina la divinitatea Anu, care își are obâ rșia în jurul Carpaților la neamurile
ză mislite de Ziditorul vă zutelor și nevă zutelor. În limba româ nă veche la vultur îi spunem hărău, iar Horus
este reprezentat de multe ori ca șoim sau vultur.
Despre acest neam priceput ‒ Anu ‒ scrierile mai spun că știa prelucrarea metalelor și a fildeșului, ori cele
mai vechi locuri unde s-au prelucrat metale se află pe teritoriul ță rii noastre, acesta fiind încă un argument că
neamul Anu a plecat în partea a doua a mileniului IV î.e.n. ajungâ nd pe valea Nilului. Iar pentru oful nostru
care nu mai reușim să -l ostoim din cauza minciunilor și falsurilor pe care trebuie să le înghițim, spun
scrierile vechi ale lor că neamul Anu sau a lui Anu știa a scrie! Arheologul amintit a fă cut excavații și la
Abydos, punâ nd toată povestea în lucrarea Nouvelles d'Fouilles Abydos, 1896-1897, editura Leroux, Paris
1902, ca să ră mâ nă aducere-aminte și pentru unii urmași.

Tă blițele de os din stâ nga sunt descoperite în șantierul° de la Nagada II (3500-3100 î.e.n.), iar cea din
dreapta este gă sită la Abydos. În prezent sunt cunoscute 230 de tă blițe de lut și alte materiale din perioada
predinastică , dovedind faptul că ei câ nd au ajuns acolo stăpâneau bine arta scrisului. Ca să le crape râ nza
furilor, amintesc faptul că la Vadu Ră u în județul Neamț au fost descoperite 100 de tă blițe de lut, vechi de la
începutul mileniului IV î.e.n. sau sfâ rșitul celui precedent, așa că aveau cei ajunși pe Valea Nilului de la cine să
învețe meseria scrisului pe tă blițe de lut în baștina lor carpatină .
Arheologul francez amintit mai înainte citează , de asemenea, o incantație din capitolul 15 a Cărții°
Morților (titlul ei corect fiind Cartea Ieșirii în lumină): „O, Tu Dumnezeule Anu din țara muntoasă
Antem, O Dumnezeule mare, soarele celor doi munți”°! Dar înțelesul rugă ciunii este tocmai ce am
afirmat mai înainte privitor la divinitatea An sau Anu, cuvâ ntul fiind scris pe stâ ncile din comuna
Bozioru, situată în Curbura Carpaților. Iar cuvâ ntul Tem în armâ nă înseamnă Ziditorul sau Creatorul tutu-

121
ror vă zutelor și nevă zutelor, adică o explicație lingvistică mai bună privind originea lui Anu nu se poate da de
nimeni așa cum a fă cut-o limba noastră cea rumună sau getă ! Să lă muresc și sensul sintagmei „soarele celor
doi munți”°, cam prea abstractă pentru mințile noastre. Egiptenii considerau că în rai, acolo unde merg
sufletele celor morți sunt doi munți:° Manu și Bacau. Dar în emegi manu înseamnă și soț, bă rbat sau om, de
unde la geți muntele sfâ nt Bucegi cu vâ rful OMU, iar bacau în româ nă are sensul de judecată sau a da
socoteală pentru faptele fă cute! User al egiptenilor este faraonul predinastic ce a purtat acest nume ‒ Antem
‒ greu de înțeles pentru o istorie atâ t de falsificată , însă luată la amă nunt, te uimește câ t adevă r poți descoperi
sub ceața minciunii și a falsurilor premeditate.
Arheologul englez William Flinders Petrie (1853-1942), egiptolog care a avut o preocupare constantă
pentru perioada predinastică , a descoperit în templul predinastic din Abydos o tă bliță de lut cu o gaură și mai
multe semne pe ea. În vechime, dacă o poruncă sau judecată nu încă pea pe o tă bliță de lut, atunci se lucrau
câ te erau necesare, dar toate aveau câ te o gaură prin care se trecea o sfoară astfel ca ele să fie mereu legate
împreună . Inscripția poartă chipul lui Anu, care era conducă tor în Ta-Natura, adică baștina de unde a venit
în Egipt „neamul Anu”°. Este uluitoare inscripția, dar pusă numai în contextul istoriei adevă rate a plaiurilor
carpatine, unde Anu sau An, era Ziditorul sau Dumnezeul care lumina din cetate, cu înțelepciune, întreg
neamul omenesc. Palatul lui Anu sau User din perioada predinastică a Egiptului era situat în orașul Erment
(An + menti) cu sensul de înțelepciunea cerească a lui Anu! Această legendă a dă inuit foarte mult timp în
teologia egiptenilor fiindcă o gă sim amintită în scrierile hermetice, într-o Invocație către Hermes, unde
adoratorul spune: „Ș tiu al tă u nume ce stră lucește în cer, știu și ale tale forme, știu al tă u pom și știu al tă u
lemn. Te știu pe tine, Hermes, cine ești tu și de unde ești și care este cetatea ta. Ș tiu numele tale în grai
barbar și numele tă u adevă rat scris pe sfânta tăbliță din locul sfânt din cetatea lui Hermes, unde te-ai
nă scut.” Cetatea lui Hermes (grecizarea numelui Thoth, care la râ ndul lui este o grecizare a cuvâ ntului
egiptean Tehu-ti cu sensul de neamul din nord, iar scris sub forma Dahau-ti înseamnă neamul sciților) a fost
Hermopolis după limba grecilor sau Khemenu după cea egipteană ‒ ori căminu după rumună ‒ aici fiind
divinită ți principale Thoth și Thyphon. Dar titanul Thyphon era soțul titanidei Echidna din țara Arima de la
nordul Istrului (care împreună i-au nă scut pe Scithus, Gelonus și Agatâ rsus), adică firul adevă rului ne aduce
tot pe plaiurile Țării Luana (lu+Ana) ‒ cum spun localnicii comunei Bozioru acestui spațiu mitic ‒ sau Țara
poporului Anu, unde cuvâ ntul lu în emegi înseamnă neam, om, bă rbat, rude, națiune. Povestea luată după
înțelesul nostru este ce a spus și poetul latin Ovidiu, adică Neamul lui Dumnezeu, sau Neamul Scoborâ tor din
Zei, cum gă sim expresia „ON SENT RODIE”° cu același sens pe tă blița de plumb nr. 68!
Arheologul egiptean Abdel Hakim Awyan, specializat în arheologia perioadei predinastice spune
despre stâ lpul din incinta piramidei Saqqara (cca 2900 î.e.n.) că se numește GEȚI, cu sensul de „cei
bătrâni”° cuvâ nt folosit și azi de ei atunci câ nd se adresează bunicului sau bunicii. Homer în Iliada,
XIII îi laudă pentru cerbicia lor în luptele troiene pe „abii cei plini de dreptate” de la nordul Istrului, iar în
româ na veche cuvâ ntul aba are sensul de tată , bă trâ n, înțelept, stră moș, adică taman ce susține și cinstitul
egiptean câ nd vorbește de geți. Dar piramida este construită într-o incintă mult mai veche ce are pardoseala
acoperită cu plă ci mari de cuarț, fiind folosită pentru° tratarea bolilor prin folosirea sunetelor, iar asemă narea
formei „casei”° lui Djoser cu vâ rful Toaca de pe muntele sfâ nt Ceahlă u, te uimește! Însă cei care au fă cut
primele să pă turi la această piramidă , au fost englezii care au trecut prin ortografia lor numele stâ lpului și
astfel s-a făcut un fals despre care nimeni nu ar îndră zni a deschide gura. Ei au scris silaba ge din egipteana
veche prin dje, după regulile gramaticale ale limbii engleze și de aici au preluat-o toți, cam tot așa cum azi
folosim numele nă scocite de falsificatorii greci pentru conducă torii și orașele vechiului Egipt, inclusiv numele
statului ce a dă inuit 3000 de ani pe malurile Nilului. Pentru silaba ți din egipteană , ei au folosit consoana d și
acum vedem falsul în întregul lui!
Ș i User a fost legat mitologic de acest stâ lp care se înă lța în locul numit Djedu, fiind menționat în egipteană
ca Per-Asar-Neb-Djedu, cu sensul de „Casa lui User ‒ Domnul Getu”°. Grecii au numit respectivul loc Busiris,
după dră cescul lor nă rav, fiind titlul scurtat din Per-Asar – „Casa lui User”°.
Pitah, zeul național al egiptenilor, cunoscut cel mai bine ca zeitatea patron din Memphis este uneori
descris ca „nobilul Geți”°. A fost la început zeul creator, lumea nă scâ ndu-se din gâ ndurile și cuvintele
lui cum știm și noi că a fă cut la nord de Istru Anu, An, Ana, Gog sau Sâ ntu! Ș i în Palestina locuită de
filisteni, dar controlată militar mult timp de egipteni, numele lui apare pe o prismă descoperită în
vechea cetate Lachiș care are pe față ală turi de numele faraonului Amenhotep II (1435-1420 î.e.n.), pe cel
al zeului Pitah, cu titlul „du Gitti”, iar pe tă blița de plumb numă rul 70, avem expresia ,,Die Giții”°
pentru Sfâ nta Geție sau Ț ara Sfâ ntă . Falsificarea numelui Geți este evidentă și în Vechiul Legământ un-

122
de neamul get din Palestina este scris chitim și ghitaim, dar în Vulgata (fila 365, ediția 1792) tot ei scriu în
limba latină gethaim (geta + im: pentru plural) la 2 Samuel 4, 3 și Nehemeia sau Nemeea 1, 33.
Dar stâ lpul geți a fost un obiect de cult pâ nă în vremurile tâ rzii ale civilizației egiptene, fiind asociat cu
User (grecizat Osiris) avâ nd sensul de dă inuire veșnică a divinită ții asupra ță rii.

Stâ lpul Geți descoperit la piramida lui Djoser (Gioser) din Saqqara construită pe la anii 2900 î.e.n. fiind
prima dovadă arheologică a acestui concept religios. Lâ ngă el este un desen care cuprinde mai multe
elemente luate de pe diferiți stâ lpi, spre dreapta am pus un vas emeș din alabastru, realizat în secolul XXVIII
î.e.n., cu basoreliefuri, care are o formă asemă nă toare cu stâ lpul Geți. În capă tul râ ndului este o coloană din
ceramică realizată în mileniul V î.e.n. la Cucuteni care sugerează coloana de lumină ce leagă cerul de pă mâ nt
prin axis mundi sau osia lumii sau Pomul Cunoașterii după „poveștile”° noastre stră bune, care se afla undeva
în Carpații de Curbură aproape de gurile Istrului.
În timpul ceremoniei anuale a ridicării stâlpului Geți într-un loc anume numit Getu, în regiunea Deltei a
Egiptului de Jos, se rememora în fapt moartea și reînvierea naturii și în special a ciclului agricol, fiindcă
să rbă toarea se ținea în preziua Anului Nou agricol. User este menționat ca „Domn al Anului”° în Textele
piramidelor, fiind, de asemenea, zeul agriculturii care aduce° renașterea plantelor, asigurâ nd stabilitatea
hranei populației. Divinitatea este atestată pentru prima dată la mijlocul dinastiei a cincea din Egipt (2498-
2345 î.e.n.), dar este probabil că el a fost venerat cu mult mai devreme; fiindcă titlul de Khenti-Amenti, unul
din epitetele lui User, datează cel puțin din prima dinastie, ca titlu pentru unii piro. El a fost și judecă torul
ceresc, dă ruind nemurirea dar numai faraonului, însă odată cu Regatul Nou această favoare o putea primi
orice muritor. Stâ lpul Geți este unul din simbolurile cele mai vechi din mitologia egipteană , fiind asociat cu
zeul creator Ptah sau Pitah și User, zeul morții și al° vieții de apoi și înțeles că reprezintă coloana lui
vertebrală .

În stâ nga am pus o pictură din timpu să rbă torii ridică rii stâ lpului Geți, unde faraonul este încadrat de doi
stâ lpi, iar pe fiecare stă Ra sub forma unui șoim cu discul ceresc deasupra capului. El are agă țat de mâ na
dreaptă un triunghi echilateral, la fel cu cel ce reprezintă simbolul Tată lui Ceresc pe T 22. Sunt asemă nă ri
uimitoare între religia vechilor egipteni, a emeșilor și a falnicilor° geți, ceea ce dovedește că aceste neamuri
aveau o ră dă cină comună care fost din stră fundurile preistoriei spațiul carpatic. La vechii egipteni, Ra (zeul
soare), în drumul lui ceresc era însoțit de Thoth și Maat, divinită ți care reprezentau în faza timpurie a istoriei
Egiptului adevă rul, dreptatea, justiția și ordinea socială . În teologia emeșilor, Utu (Sfâ ntul Soare) era însoțit
pe cer de că tre Kettu sau Gettu și Misharu (Musur spuneau asirienii Egiptului), iar la geți sunt cei doi cabiri
care îl însoțeau pe Sarmis; Cauti (că ută torul) și Cautipati (judecă torul), preluați de că tre romani ca însoțitori
ai lui Mithra (cel cu bonetă ). Dar avem pentru User în perioada veche două însoțitoare numite Încâ ntă toarele
sau Fericitele, fiind două ființe acoperite cu un fel de glugă ce avea o tă ietură în dreptul ochilor, vă zâ ndu-se

123
numai labele picioarelor.

124
 Arheologii nu au gă sit o interpretare mulțumitoare, fiindcă acest simbol-concept a evoluat mult din
perioada predinastică pâ nă în Regatul Nou, astfel că multe din trimiterile la Geți sunt neclare datorită
vechimii lor și lipsei surselor de comparație din aceeași perioadă . În Cartea Morților, capitolul 155 stâ lpul Geți
este considerat coloana vertebrală a lui User, faraonul după moarte urcâ nd la Ra în înaltul cerurilor pentru
dreaptă judecată pe acest mijloc aflat la îndemâ nă . Stâ lpul Geți simbolizează frecvent ră să ritul soarelui ca
metaforă pentru o nouă viață a sufletului faraonului dus pe cealaltă lume. În alte rostiri liturgice din Textele
Piramidelor, stâ lpul Geți este asemă nat cu o scară pe care piro° se urcă la ceruri în împă ră ția lui Ra, la fel cum
în creștinismul arimin avem scara lui Mitra.
O altă variantă a interpretă rii Geți este stâ lpul sau coloana pe care se sprijină cerul ca să nu cadă pe
pă mâ nt. Într-un imn scris pe pereții templului din Esna sau Khemenu (casa) el este numit stâ lpul stabilită ții
cerești care-l sprijină la fel cum ar face cu mâ inile, fiind numit „stâ lpul Casei Mari”°. Dar potrivit legendei lui
User, el mai poate fi interpretat ca un copac (în interiorul că ruia a fost prins trupul zeului) din care a fost
fă cută o coloană la palatul regelui din Byblos.
Din descrierile de mai sus se poate înțelege că acest simbol-concept Geți pare a fi o combinație între
coloana vertebrală a lui User, o coloană prin care se urcă sufletele în rai, un stâ lp ce sprijină cerul și un copac
ce a pă strat în el trupul divin al zeului. Acest stâ lp mitologic pornește de pe pă mâ nt și se urcă undeva în ceruri
acolo unde sufletul faraonului, urcâ ndu-se în sus, se întâ lnește cu divinitatea pentru dreapta câ ntă rire a
faptelor vieții. Mai tâ rziu, toți muritorii care au fă cut fapte bune, se întâ lneau în rai unde primeau
binecuvâ ntarea veșniciei în cetatea Ziditorului tuturor celor vă zute și nevă zute. Iar originile lui par să se
ducă în perioada predinastică. El a evoluat de la niște concepte simple și individuale, la unul amplu și
complex al teologiei egiptene în perioada Regatului Vechi.
Dar toate conceptele din teologia egipteană ° privitoare la stâ lpul Geți, se gă sesc în teozofia geților prin
coloana de lumină , stâ lpul cerului, axis mundi sau osia lumii, Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Ră ului
și la neamul aryas prin cei doi șerpi care se urcă pe coloana vertebrală pentru a aduce cunoașterea divină prin
actul inițierii.
Sensul de „cei bă trâ ni”° folosit și azi de că tre egipteni pentru Geți, îl gă sim și în scrierea eseniană ° Cele
șapte
căi ale păcii care ne spune de unde au primit ei Legea și în ce perioadă de timp: „Că utați pacea cu toți Fiii
Oamenilor și lă sați să fie cunoscută de la aleșii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din
timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari (Bătrâni) mergeau pe
pă mâ nt și arborii giganți, care au ră mas în prezent o legendă , erau casa lor și împă ră ția lor.” Pentru a înțelege
mai bine profunzimile semantice și fonetice ale cuvâ ntului Geți, dau câ teva din ele după limba vorbită în jurul
Carpaților în mileniul IV î.e.n. Ge: drept, puternic, credincios, de nă dejde, nobil, falnic, ales + ti: să geată , viață , a
tră i, a locui, adevă rat. Gâ ndul mă duce la câ teva exprimă ri ce au legă tură cu sacrul și legenda lui User: trai
ales, viață nobilă , credință adevă rată și altele care s-ar putea interpreta după o documentare mai amplă . Dar
forma stâ lpului° Geți din piramida lui Gioser, are multe elemente cu vasul cunoașterii cerești din° teozofia
geților carpatini!
Unul din primii regi din faza preistorică a Egiptului se numea Aha și a fost înaintașul lui Narmer sau Menes
care ar fi domnit în secolul XXXI î.e.n. și a adus forma de cult odată cu migrația pe Valea Nilului. După
povestea lui Pseudo-Apollodorus menționată mai înainte, Cronos era fratele titanului Atlas care avea regatul
lui la nord de Istru, deci Toth, Taaut sau Dahau-ti nu putea fi decâ t un supus carpatin al titanului care a primit
loc de zidire a unui nou neam pe tă râ murile Egiptului. Iar isprava povestită este chiar mai veche decâ t
preistoria Egiptului, și asta o dovedesc° vestigiile lă cașului de cult sub formă de cerc, descoperite la Nabta
Playa și datate pentru 5000 î.e.n. adică cu mai bine de 1900 de ani înainte de începerea istoriei acelor ținuturi.
Ori acest lă caș de cult este la fel cu cel din Ma'rib, Yemen, Sarmisetuza, Goseck din Germania și Stonehenge
din Marea Britanie, vestigii arheologice completate de informațiile de la Philon, ce dovedesc faptul că a existat
o migrație din regiunea Carpaților că tre Nil chiar pe la sfâ rșitul mileniului VI î.e.n. Primul conducă tor istoric al
Egiptului este Menes care a fost conducă tor al Egiptului de Sud și prin forța armelor l-a unit cu Egiptul de
Nord. În Regatul Vechi și cel de Mijloc, piro° însemna palatul regal sau „casa mare” unde se adunau cei viteji și
cei care împart adevă rul și dreptatea pentru a hotă rî treburile obștii. Începâ nd cu dinastia XVIII-a, denumirea
era atribuită persoanei regale.
Egiptenii își numeau țara „Negru și roșu” de la cele două zone distincte ale pă mâ ntului, negrul
pentru ținuturile irigate care dă deau roade bogate pentru populație, iar roșul era deșertul care le fă cea o
mare groază , fiind scris și cu semnul pentru stră ină tate sau munte. În egipteana veche numele ță rii era
ta kenet sau ta kemet. Pentru că scrierea hieroglifică nu folosea vocalele, ele fiind cunoscute de cei

125
126
care le citeau, în timp, citirea corectă a acestor texte s-a uitat, iar stabilirea, de că tre egiptologi a vocalelor
este, de cele mai multe ori arbitrară . Ș i chiar mai mult decâ t atâ t, egiptenii din deltă se înțelegeau foarte greu
cu cei din sudul ță rii, fiecare nomă avâ nd practic un grai sau dialect al să u, iar originea și unitatea lingvistică
semită pe care au stabilit-o specialiștii în vedenii nu corespunde deloc cu adevă rul, fiind o golă nie în direcția
semitiză rii întregii culturi antice.
Cuvâ ntul kemet trebuie citit chimet care în româ na veche înseamnă consilier, iar cu un sens mai larg poate
fi acceptat ca puterea ce hotă ră ște în comun, pentru că regele lor, piro° ‒ faraon este nă scocirea unor faraoni
veniți din Peloponez ‒ la început se consulta cu ceata ră zboinicilor și sfatul bă trâ nilor și tot la el veneau cu
pâra cei cu necaz sau of la lingurea. Iar cuvâ ntul kenet trebuie citit cănit care în româ nă are chiar sensul de
înnegrit, muruit cu ceva negru, întocmai cum își numeau ei țara.
Administrația statului era stabilită de regatul divin, a-l sluji pe piro° însemna a-l sluji pe Creator ca
simbol al luminii cerești și dreptă ții iar judecă torii purtau titlul de „preoți ai lui Maat”. În limba româ nă
veche pe care o vorbesc râmânii din Albania, pentru flacă ră ei folosesc cuvâ ntul pira, și ră u ar trebui
să -i ardă pe toate leprele care ne-au falsificat atâ t de crunt istoria stră moșilor dar și cea modernă . Ș i
mai au acești armâ ni cuvâ ntul biro cu sensul de bade, dar în emegi el înseamnă ceata de pă stori, a stră luci,
a conduce, movilă , flă că ri ridicate în sus. Neamurile arimine fiind neamuri de pă stori, se considerau
conduse de că tre un baci sau frate mai mare care era în fruntea cetei de pă stori, cam așa cum și-au
numit și vechii egipteni conducă torul. Numele vechi al imperiului incașilor era Biru și uite așa scâ nteie
cu scâ nteie adună m să facem lumină în acest întuneric dră cesc clocit cu atâ ta ură de popoarele „civilizate”
ale antichită ții dar și de monstruoșii cazari și germani în secolul XIX și începutul celui urmă tor.
Dreptul de judecată potrivit unor norme a fost dat de însuși zeul Creației și era pă zit de rege, tot așa
cum erau și la geți și emeși prin Calea/Legea Adevărului și Dreptății, scriere de îndrumare și diriguire
a existenței muritorilor pâ nă la izbă virea existenței pă mâ ntești și întoarcerea în veșnicie, sau Cetatea
Luminii. Persoana regală , pentru a ocupa tronul era purificată cu apa vieții, „ca să întinerească zilnic
precum Ra”, și să aibă stră lucirea zeului ceresc. La geți, judecă țile pricinilor erau fă cute de că tre obște,
de mato și ca ultimă chibzuință , erau aduse preoților edia sau ede, sentințele fiind însemnate cu semnul
crucii. Deși fiecare nomă avea un cult religios aparte, toate însă pă strau o structură teologică și teozofică
unitară , cu o entitate divină unică , nenă scută și necreată care reprezintă începutul și sfâ rșitul prin
renaștere, și din care veneau celelalte șapte divinită ți principale. Chiar dacă ele nu aveau în toate
nomele aceleași denumiri și aceleași atribuții, principiul teologic a fost pă strat cu sfințenie pâ nă în epoca
macedoneană . Același principiu teologic l-au avut religia emeșilor, a geților și a unei pă rți din neamul
ariminilor din Tracia.
Înaintea unifică rii sub un singur rege, Egiptul fusese divizat și fiecare nomă avea simbolul ei totemic, dar,
după unire, unele au fost preluate în noua simbolistică regală . În jurul anului 3300 î.e.n. populațiile de pe
malurile lui Hapy, de la mare pâ nă în zona muntoasă a fluviului erau în această fază de dezvoltare. Totemul
era pus în capă tul unui bă ț ce avea în capă t unul transversal mai mic, asemă nă tor unui stindard din evul
mediu. Cele mai frecvente totemuri ale vechilor egipteni au fost șoimul, leul, capul de taur și berbecul cu
coamele ră sucite în lateral așa cum ciobanii româ ni au și acum o rasă de oi. În timp de pace, totemul stă tea în
lă cașul de cult iar în timp de ră zboi, totemul/steagul mergea în fruntea clanului și ajuta neamul în luptă . Ei se
regă seau în puterea magică și cultică a stră moșului întruchipat de totem ca o formă de renaștere a virtuților
stră moșești. După luptele care au existat între clanurile din vechiul Egipt, s-a impus ca totem principal, cel al
clanului șoimului ce a realizat și unirea tuturor nomelor de pe cursul Nilului, titlu ce îl purta și piro° fiind
introdus în teologie ca unic beneficiar al acestui nume.
Totemul șoimului, aparținea grupului ce a fă cut unirea tuturor ținuturilor de pe malurile Nilului fiind
numit în textele vechi „prietenii și adoratorii șoimului” sau Hor șemsu după urechea occidentalilor, dar Hor
șemesu sau șamesu cum își spuneau ei. Însuși faraonul purta acest titlul de șoim ‒ hor sau har ‒ iar soarele în
zori tot șoim era numit. În teologia egipteană șoimul era considerat pasă rea sacră a regelui ‒ zeul Horus iar
pasă rea Ba este asemă nată cu un șoim.
În limba româ nă cuvâ ntul șoim l-a dat pe șoiman care înseamnă bă rbat curajos, viteaz, mâ ndru și
semeț. Cuvâ ntul șoimu vine din limba vorbită de neamurile arimine din jurul Carpaților în mileniul IV
î.e.n. fiind compus din Șaue: divinitatea morții și a renașterii + mu: faimă , a boteza, primul fericit.
Occidentalii care au descifrat limba egipteană veche nu aveau de unde cunoaște aceste sensuri, pentru
că româ nii, prin niște lifte criminale, și-au falsificat cu bună știință istoria și cultura veche, astfel, să
fie prezentați lumii ca un popor de gunoaie ieșit în lumina istoriei de nu se știe unde și nu se știe câ nd!

127
În eme-gi hor înseamnă șoim sau vultur, cuvâ nt care a dispă rut din româ nă iar sameșu în zicerea mioriticilor
carpatini era baciul/șeful unei stâ ne.
Regii egipteni ca și lugal la emeși și mato la geți, se considerau pă storii sau ciobanii care trebuiau să
pă storească neamul lor cu mare grijă după legile și râ nduielile sfinte ale adevă rului și dreptă ții iar acest sens
are și cuvâ ntul Poimandres din faimoasele și enigmaticele scrieri trismegiste. Din acest moment șoimul devine
zeul sau duhul pă zitor al familiei regale egiptene, avâ nd un templu la Hierakopolis. Zeul șoim mai purta
numele de Harachte-Ra, ca întruchipare a puterii soarelui pe pă mâ nt. În limba româ nă avem cuvâ ntul herete
foarte apropiat de herechte cum cred eu că pronunțau egiptenii din mileniul IV-II î.e.n. numele divinită ții. În
româ na veche nu mai avem cuvâ ntul care i-ar fi numit pe acei „prieteni ai șoimului” ce trebuia să fie
hereteman sau heretemin, așa cum de la șoim a apă rut șoiman. Cuvâ ntul man/min în eme-gi are sensul de
bă rbat, însoțitor. Mai avem însă pentru șoim cuvâ ntul hărău iar o povestioară neaoșă , spune că în vremurile
fă ră de început pe neamul arimin l-a ajutat mult un voinic, vestit și viteaz numit Aram sau Arim, iar vitejii
cetei lui sau șoimanii, se numeau haramini (hara + min) după limba noastră cea stră bună . Zic și eu amin,
închinâ ndu-mă neamului arimin și acestei comori fă ră seamă n care este limba româ nă veche!
Ș i Diodor din Sicilia în scrierea sa Biblioteca istorică, în Cartea I, LXXXVII ne transmite o legendă
despre șoimul egiptenilor ca pasă re divină . „Alții povestesc, cum că în vremurile stră vechi, un șoim
adusese preoților de la Theba o carte înfă șurată într-o fașă de purpură , pe care puteau citi povețile
privitoare la preamă rirea zeilor. Iată , așadar, pentru ce ‒ zic ei ‒ scribii sacri poartă pe cap o panglică
purpurie și o pană de șoim.”
Emeșii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopedie a lumii numită Harrahulubu cuvâ nt compus
din hara, pe care noi îl pă stră m încă sub forma hărău cu sensul de șoim și cuvâ ntul hulubu care este
porumbelul. Denumirea scrierii s-ar putea tă lmă ci prin șoimul păcii ca întruchipare desă vâ rșită a puterii
divine sau șoimul iubirii așa cum era el vă zut de că tre piro° ce primea puterea de la zeu, simbolizată
printr-un șoim ceresc. Șoimul sfânt trăiește în veșnicia cerurilor, zice un text de-al lor. În tă blița
39, boero Bisto ne povestește nenorocirea pierderii fiului Dima, datorată nepriceperii comandantului
oștirii geților Beresio. Câ nd Dima stă tea pe carul pentru incinerare, boero Bisto îl numește uliu sau
șoim pe fiul să u mort, ca dovadă a legă turilor cu cei plecați și cinstiți de cei ră mași pentru faptele lor
deosebite ce vor ră mâ ne în amintirea neamului.
Un alt animal totemic la neamul de pe valea Nilului era leul, identificat într-un text închinat regelui
Sethi I (1312-1298 î.e.n.) care spune despre acesta, amintind de vechimea totemurilor din vremurile
preistorice că este „leu înspă imâ ntă tor, el calcă hotarele orică rei ță ri stră ine; taur puternic cu coarne
ră sucite el calcă în picioare pe asiatici și zdrobește mulțimile din Keta.” Nă ravul era pă strat și de geți
pentru că pe un medalion, mato Oriloe, conducă torul cetă ții Sarmisetusa după anii 30 î.e.n., spune că
este un tâ nă r leu, iar Lisimah câ nd vine pe la anul 320 î.e.n. (T 19) să preia conducerea regatului
Macedoniei și îi hă cuie cumplit pe geții și bastarnii care erau mercenari la Pela, este numit taurul
perso-macedonean. Ca leu ocrotitor s-a firitisit și mato Bezina pe la anul 40 î.e.n, urmașul lui Boero Bisto.
Numele Keta cred că se referă la Geta sau Geția, pentru că egiptenii foloseau foarte rar litera g sau
poate nu au descoperit-o suficient cei care le-au deslușit scrierea. Andrei Mureșanu a scris poezia Pui
de lei pentru renașterea virtuților neamului stră bun și ne asigură el că pe plaiurile mioritice „în veci
s-or naște pui de lei”. Eu cred că seminția „Neamului Ales de Sâ ntu” ră u a fost ciopâ rțită de oameni și
vremuri, iar puzderia de pui de lei care era pe vremea lui Bezina sau Orelio nu prea mai are cum să se
nască în prezent pe toriștea geților. Din neamul de stâ rpituri clocit de A. T. Laurian și urmașii lui întru
nemernicii, nu se pot naște decâ t lepre și tră dă tori de Neam și Ț ară , care ne dau cu nemiluita revoluții,
reforme și progrese de nu mai are unde să le pună să racul rumun și așa umplâ ndu-l de fericire ca broasca
de pă r, umblă bezmetic toată viața!
Ș i berbecul fă cea parte din totemurile care au stră bă tut istoria egiptenilor fiind considerat simbol al
fertilită ții, dar odată cu dispariția rasei de oi care a existat la început în Egipt acest animal a fost
înlocuit cu un țap, ce era venerat ca animal sacru în orașul Mendes ‒ Dedet în egipteană ‒ din Deltă . Mai
ales femeile veneau și se rugau lui pentru fertilitatea familiei, fiind legate pe cap cu o bentiță așa cum
purtau preoții geți ca vechi arimaspi. În inscripțiile din timpul regilor Ramses se spune că Pitah, cel
care a creat lumea prin vorbă și gâ nd, sub înfă țișarea berbecului de la Mendez ‒ atunci rasa de oi adusă
din Carpați dispă ruse prin secolul XVIII î.e.n. și a fost înlocuită cu țapi și capre ‒ coabita cu regina.
Încă din timpul Regatului Mijlociu, secolele XX-XVIII î.e.n. berbecul din Mendes era reprezentat ca
Ba (o noțiune încă nelă murită pe deplin care ar însemna „suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui

128
User sau Osiris; întrucâ t simultan el trece și drept „viața lui Ra, viața lui Ș u și viața lui Gheb, el devine
încorporarea unei pă trimi cosmice” iar imaginea sa semnifică „un zeu cu patru capete pe un gâ t”. Caprele erau
sacrificate de populația mai să racă a orașului Mendes iar țapul sacru din Mendes Ba-neb-Dedet de multe ori
era reprezentat simbolic și ca un berbec. Aici a fost Zamolxe pe la anul 540 î.e.n. cu pârlitul de Pitagora,
care i-a lăsat căprițele să iasă din ocol cum spune supăratul get în tăblița 4 iar povestea s-a lăsat cu
păruială pentru Ili Scitul!
Pe una din tă blițele dreptunghiulare de la Tă rtă ria, se vede un animal ridicat vertical ce se sprijină parcă pe
un copă cel care are cinci ramuri în stâ nga și patru în dreapta, iar în față este un țap. Tă blițele avâ nd un
caracter religios și aceste animale nu pot fi decâ t totemuri sau simboluri ale unor întrupă ri divine ce aveau un
caracter sacru în situl descoperit pe malul Mureșului. Cred că mesajul tă bliței este că țapul ca simbol al
fecundită ții și belșugului era considerat și un îndreptă țit să guste din Pomul Cunoașterii Binelui și Ră ului
pentru a spori bună starea comunită ții unde era cinstit.
În Ki-en-gi/Sumer s-a descoperit imaginea religioasă mult mai vizibilă a celei de la Tă rtă ria realizată din
aur și pietre prețioase, datată în prima jumă tate a mileniului III î.e.n. Statueta aflată în prezent la British
Museum, reprezintă un țap stâ nd în poziție verticală iar picioarele din față le sprijină pe un copă cel care are
patru ramuri în stâ nga și patru ramuri în dreapta. Pe unele sigilii emeș, apar țapi cu crucea între coarne
ară tâ nd simbolistica lor sacră , dovezile arheologice prezentâ nd unitatea spirituală și de neam a celor trei
culturi. Diodor din Sicilia scrie că toate animalele sacre aveau grajdurile sau cotețele lor proprii îngrijite de
niște slujitori speciali, numiți „preoți ai grajdului” iar tă blița de plumb amintită a pă țitului înțelept get
Zamolxe chiar asta povestește.
În categoria totemurilor foarte vechi era și șarpele Uto, fiind animal simbolic al Egiptului de Jos ‒ din
Deltă și venerat prima dată în orașul Buto, considerat ochiul lui Ra, îi ucidea cu privirea pe dușmani. Utu la
emeși era duhul soarelui, iar în româ nă utălui înseamnă a urî. Ș arpele avea o importanță foarte mare în religia
egiptenilor și mai multe divinită ți aveau cap de șarpe, fiind considerat un simbol al veșniciei. Uneori discul
solar ca simbol al vieții veșnice era înconjurat de doi șerpi.

Pe pereții templului zeiței Hathor din Dendera sunt trei basoreliefuri care prezintă în partea dreaptă cum
dintr-o floare de lotus iese un fel de ou foarte alungit ce are în interior un șarpe, acesta fiind sprijinit de
stâ lpul Geți, iar în partea stâ ngă scena se repetă dar oul este ridicat pe brațe de niște oameni.
În mitologia indiană care pă strează multe elemente din vechea cultură aryas, floarea de lotus este punctul
de pornire a zidirii lumii (foto color), iar în cea carpatină este oul ceresc înconjurat de șarpele de lumină , fiind
energia de început sau Marea Mamă, care susține și dă naștere fiecă rui lucru din universul cunoscut. În
această cultură șarpele ca totem era chiar înțelepciunea și cunoașterea Ziditorului ceresc care s-a perpetuat
prin expresia „șarpele ceresc”, „șarpele cunoașterii cerești” sau „puterea șarpelui”. Această putere a șarpelui
Kundalini se află la baza coloanei vertebrale, necunoscută și încolă cită în jurul ei ca un șarpe adormit. Câ nd
această energie misterioasă se trezește, ea pă trunde din regiunea coloanei, situată ° la stâ nga ‒ Ida și la
dreapta Pingala, ducâ nd la trezirea energiilor vitale și benefice care te duc° la comuniunea cu energiile
supreme cerești. Budismul și lamaismul spun că Guru Suprem stă pe un tron pe Lotusul cu o mie de petale.
Prin puterea șarpelui datorată trezirii lui Kundalini, dirijat de guru uman este condus la picioarele Tată lui
Ceresc, se închină și își primește binecuvâ ntarea.
Spre dreapta este o iconiță a stră moșilor noștri geți unde se vă d în partea stâ ngă câ t și în dreapta doi șerpi
ieșind din doi copaci cu coroana foarte strâ nsă sub forma unui con de brad, iar lâ ngă poza egipteană este un
desen din Liturghierul mitropolitului Ș tefan (1648-1668) fă cut pentru litera I de la începutul capitolului unde
apar cei doi șerpi cu cap de lup ce scot pe gură flori, la fel ieșindu-le flori și din coadă ! Acestea dovedesc
tră inicia conceptelor teologice carpatine, care și după aproape 5000 de ani, încă erau vii în mințile româ nilor

129
înaintea abaterii peste capul lor a nenorocirilor domniilor fanariote!

130
 Dar șarpele ceresc îl gă sim desenat pe pereții templului din Abydos și ca animal ce face că lă torii prin ceruri
cu cei care au chemare că tre aceste înă lțimi așa cum ne arată ° poza din stâ nga. La mijloc este plă cuța de aur
ce face parte din tezaurul descoperit la Lechința, județul Bistrița-Nă să ud, executată în secolele VII-VI î.e.n. ce
prezintă un solomonar strunind balaurul, dar avâ nd° urmele sâ nilor unei femei, cred că este vorba de Maica
Pă mâ ntească sau Zâ na. În dreapta este același mit dar vă zut de populația maia. La vechii egipteni simbol al
vieții veșnice era și crucea cu buclă iar la noi patriarhul și mitropoliții au pe toiag doi șerpi înfă șurați care se
uită spre crucea dintre ei.
În Amduat, Cartea despre lumea subpământeană apare șarpele cu două capete. El mai era privit ca
reprezentâ nd puterea arză toare a soarelui fiind așezat pe coroana regelui sub forma Ureus. Pe de altă parte,
Ra câ nd că lă torește în împă ră ția întunericului are în șarpele Mehen ‒ „inelatul” cum a fost pus în Tora pentru
a fi nimicit de Iahwe ‒ un prieten care îl ajută , el încolă cindu-se de jos în sus și apoi coborâ nd în cealaltă parte,
sub forma unor bucle în jurul cabinei de pe barca solară . Ș arpele era vă zut în religia egiptenilor și a tuturor
neamurilor arimine ca un înnoitor și continuator al vieții veșnice din ceruri și de pe pă mâ nt, fiind mereu în
slujba Ziditorului și nu al Satanei cum au falsificat ei istoria.
Mai amintesc vaca și taurul care au avut o mare importanță în religia egiptenilor, vaca fiind considerată
animal sacru al zeiței Hathor și Isis, și tot așa apare la neamul aryas care a migrat din Carpați în India. Soarele
și luna aveau ca epitet „taurul cerului” iar taurul divin era considerat „sufletul mă reț” al lui Pitah. Taurul este
animalul venerat al mai multor zei, dar și în Carpați la neamul geților avea mare prețuire și apoi mai tâ rziu, în
feudalism prin bourul din stema Moldovei.
Conducă torul egiptenilor piro° sau faraon cum l-au numit grecii, este prin puterea divinită ții, regele focului
ceresc și al tră snetului, avâ nd pe frunte șarpele Ureus care azvâ rle să geți de foc și distruge dușmanii. Vocea
lui este ca un tunet și prin urletele ham ham îi sperie pe dușmani, el fiind însoțit în luptă de zeul lup sau poate
că egiptenii foloseau în ră zboi câ ini dresați ca și emeșii. Ca reprezentat al divinită ților pe pă mâ nt, faraonul
purta mereu pe mâ nă crucea cu toartă numită anch, ce reprezenta simbolul vieții veșnice și al sacrului.
Această formă de cruce a fost preluată fă ră prejudecă ți în creștinismul copt, tot așa creștinii ortodocși dar și
cei catolici au furat fă ră a se rușina vreo clipă , simbolurile religioase ale geților și se fă lesc obraznic cu „crucea
greacă ” și „crucea latină ” care ar veni din legă mâ ntul avramic sau al tartorului Iahwiță .
Sabia curbată era simbolul tă riei și curajului iar faraonii o primeau de la Ra, la fel era și cu lugal al emeșilor.
Geții vrednici, adică puii de lei, primeau toți sabia curbată dar de la fă urarii lor, și amarnic lucrau cu ea câ nd
erau supă rați și luați la socotit de fel de fel de venetici sau pofticioși de hoție.
După o perioadă mai lungă de timp, de obicei 28 de ani ‒ unii autori spun că erau 30, fă ră a argumenta
diferența ‒ regele trebuia să îndeplinească un ritual de purificare și regenerare a puterilor divine ce se fă cea
prin să rbă toarea heb-sed. Se pare că acest ritual are ră dă cinile chiar în mitul lui Osiris. Așa cum acesta a fost
ucis după 28 de ani de domnie de că tre fratele lui, Seth, într-o conjurație de 72 de întunecați, iar din trupul lui,
după ce a fost gă sit și adus în Egipt a țâ șnit o nouă viață pe întreg pă mâ ntul, tot așa regele trebuia să asigure
prin propria moarte simbolică , continuitatea poporului să u.° Asasinarea ritualică la 30 de ani de domnie, cei
care o susțin, o pun în legă tură cu circuitul planetei Saturn în jurul soarelui care este de 30 de ani, dar
argumentul nu are existență și în alte practici.
În popor, legat de moartea ritualică era obiceiul de a face din mâ lul Nilului mici figurine ale lui
Osiris și a pune în ele semințe de cereale pentru încolțit, ca un simbol al renașterii din moarte. Noi avem o
astfel de tradiție populară prin obiceiul Caloianu (kalo: rar, a fi drag + iani: fă pturi cerești de lumină ,
îngeri pă zitori) care este un ritual de chemare a ploii pentru a ajuta viața plantelor și a combate seceta.
Se fă cea o pă pușă din lut care se înveșmâ nta, iar capul era acoperit cu ouă roșii de la Paști, spunâ ndu-se
asupra ei diferite descâ ntece și chemă ri ale puterilor divine. Era dusă cu mare alai și îngropată într-un

131
loc neștiut de să teni. Jelit ca un mort, Caloianu era dezgropat după 2-3 zile și așezat într-o mică barcă fă cută
din papură care era pusă pe o apă curgă toare pentru a-l duce în lumea cealaltă a luminii. Într-o altă variantă a
mitului, după dezgropare, Caloianu era rupt în mai multe bucă ți și aruncat în verdeață pentru ca trupul lui să
aducă ploaia care lipsea. Este uimitoare asemănarea celor două variante ale mitului românesc cu
moartea lui User!
Dar sacrificarea simbolică a regelui ‒ care în Egipt era și Marele Preot peste marii preoți din nome
‒ a fost o reminiscență a unui cult ce era practicat în Carpați înainte de plecarea lor pe malurile Nilului.
Din cele trei tă blițe descoperite la Tă rtă ria, cea rotundă a fost citită de mai mulți sumerologi ruși
iar informațiile de pe ea, au fost puse în legă tură cu unele informații din cultura sumeriană . Boris
Perlov, publică un articol intitulat Cuvintele vii ale Tărtăriei în revista Tehnica molodiji nr. 12/1975, unde
îl citează pe colegul să u V. Titov, care a citit tă blița rotundă astfel: „În a patruzecea domnie, pentru
buzele (gura) zeului Ș aue, cel mai vâ rstnic după ritual (a fost ars). Acesta-i al zecelea.” Citirea
cercetă torilor ruși se bazează și pe informațiile lui Vlassa care a descoperit aceste artefacte și a scris
despre ele unele lucruri neadevă rate, cum că le-ar fi gă sit într-o groapă cu cenușă ală turi de oase omenești
carbonizate. Textul propus de cercetă torul rus V. Titov pentru tă blița rotundă °, scris cu grafie latină
este: „4.NUN.KA.Ș AUE.GULA.PI.ID.IM.KA.RA. Perlov modifică puțin interpretarea colegului să u
și dă urmă toarea citire: „Cele patru conducă toare, pentru chipul zeului Șaue, cel mai în vâ rstă
(conducă torul, patriarhul, marele preot, în virtutea) adâ ncei sale înțelepciuni, a fost ars unul.” În articolul
menționat, autorul îl pomenește și pe sumerologul englez S. Legdon, care a citit o inscripție în
sumeriană unde se povestește despre uciderea ritualică a sacerdotului suprem și alegerea altuia în locul lui.
În tă blița sumeriană se mai amintește despre cele 4 surori-preotese care se aflau în fruntea a patru
grupuri tribale. Dar semnele de pe tă blița rotundă trimit că tre un alt episod al vieții omului, tot cu caracter
religios care însă nu implică sacrificii umane, ci reprezintă un gest de cinstire față de Tată l Ceresc,
Mama Pă mâ ntească și Ș aue a unei mari preotese care a decedat.
Papirusul Ani, în capitolul VI spune că în coșciugul mortului se puneau mici statuete numite
șauebti (șaue + bit sau bâțâi) care aveau darul de a-l ajuta pe decedat în lumea de dincolo la muncile pe
care trebuia să le facă . La început se puneau numai două statuete, dar în timp ele au ajuns la 360, adică
zilele anului egiptean. Vedem că aceste statuete sunt legate de drumul sufletului decedatului de pe
lumea cealaltă iar aceste mici divinită ți tocmai trebuiau să -i însoțească , că lă uzească și să ° protejeze destinul
mortului. Zeul Șaue, în mitologia egipteană era divinitatea sorții individului, fiind scris cu expresia
„ceea ce este decis”, avâ nd și temple în diferite orașe. Dacă din denumirea statuetelor cuvâ ntul șaue a
fost lă murit, mai trebuie să facem lumină pentru cuvâ ntul bti cum greșit l-au scris egiptologii. El
trebuie citit biț care în limba româ nă este o șuviță de pă r sau de lâ nă . La egipteni, din pă rul de pe capul
mortului se tă ia o șuviță ce se ardea pe altar ală turi de oul cosmic numit ouț sau meska și alte ofrande.
Dar poate fi citit și bâțâi, cu sensul de a imita pe cineva, fiind tocmai rolul acestor statuete de a munci
pe lumea cealaltă în locul defunctului. O altă variantă de citire a cuvâ ntului bti este bâți cu sensul de
bunici în limba româ nă . Ș i această semantică ne duce la originea carpatină a divinită ții care era principalul
zeu în mileniul IV. î.e.n. iar câ nd au migrat în Egipt și-au dus cu ei și legendele mitologice care
au constituit baza de pornire a teologiei.
În satele din Maramureș, pâ nă pe la mijlocul secolului XX majoritatea femeilor nă șteau acasă asistate de o
moașă . Coconul venit pe lume era însemnat pe frunte cu semnul crucii de trei ori din lichidul placentar
spunâ ndu-se o rugă ciune. Ouțul în care a fost ză mislit, adică placenta era îngropată sub patul unde a dormit
mai mult mama copilului ca o cinstire adusă Mamei Pă mâ nt, din care s-a izvodit noua viață și în care se va
întoarce câ nd se va termina caierul zilelor! Poate că în vremurile câ nd stră moșii noștri practicau incinerarea,
ouțul era ars în vatra casei care avea un rol ritualic și de purificare special. Dacă vom mai că uta în tolba cu
tradiții și obiceiuri neaoș mioritice, sigur vom descoperi și alte similitudini care confirmă fă ră putință de
tă gadă continuitatea noastră pe aceste meleaguri de la ză mislirea neamului omenesc de că tre Sâ ntu și că
„egiptenii” arimini au migrat din Ț ara Sfâ ntă pe valea Nilului că tre sfâ rșitul mileniului IV î.e.n. dar avem o
migrare chiar mai devreme cu cca 1500 de ani.
În perioada totemică , Ș aue a stat în fruntea unui trib care l-a avut ca divinitate principală dar în timp,
teologia și teozofia lor a fost amplificată prin prelucră ri succesive iar Ș aue, ca și stră moșii din Carpați au intrat
într-un plan secundar al ancestralului. Ca zeu și el a îmbă trâ nit odată cu credincioșii lui, și după multe
generații, a cedat rolul cultic unor divinită ți mai tinere și mai viguroase. În limba veche Ș aue înseamnă
vulturul divin (șa: noroc mare, grație divină + ue: șoim, vultur), iar acest totem a înfă ptuit unirea triburilor
arimine de pe cursul lui° Hapy.

132
 Sufletul mortului câ nd că lă torea că tre ținutul lui User sau Osiris, trecea prin Amduat unde era apă rat de
patru duhuri protectoare împotriva șarpelui° Apofis, care îi mâ nca pe cei ce au fă cut pe pă mâ nt multe pă cate.
Dar noi pă stră m numele vechii divinită ți carpatine în numele Șaue, cum își numesc satul localnicii din Ș ieu,
comuna Rozavlea, jud. Maramureș și Ș aulia, localitate din județul Mureș. La emeși, divinitatea destinului și a
renașterii vieții din moarte se numea Suen, ca duh al lunii.
Sanctuarul rotund de la Sarmisetuza avea un diametru de° 28 de metri, soarele își desă vâ rșește un ciclu
de rotație în univers după calendarul geților în 28 de ani pă mâ ntești iar esenienii° considerau că omul
petrece un ciclu de viață (copilă rie și tinerețe, maturitate, bă trâ nețe și înțelepciune) în 28 de ani. Poate
moartea lui Osiris de la egipteni se gă sește la emeși în mitul lui Dumuzi care și el are o soartă
asemă nă toare, ambele fiind o reminiscență a unui cult carpatin pe care azi îl cunoaștem doar în mică parte
sub numele de Miorița și Caloianu!
În ritualul de moarte simbolică și renaștere a piro°, numit în egipteană hed-sed, se folosea de obicei un
preot care intra într-un ou din piele, considerat matricea placentară , prin care divinitatea recrea puterile
benefice ale vieții în faraon. În textele din Cartea morților unde ideea nemuririi este chiar temelia scrierii,
decedatul este considerat ou cosmic sau șoim de aur din care se va naște o nouă formă de viață „vei muri și
vei deveni, Eu sunt astă zi. Eu sunt ieri. Eu sunt mâ ine. Trec prin nașterile mele repetate ră mâ nâ nd puternic și
tâ nă r, Ca Ra cu cap de leu el pune stă pâ nire pe partea sa de moștenire din cer”. În toate scrierile pretins
revelate ale mozaicilor, dar dovedite ca mincinoase și furate, nu există undeva o exprimare care să poată
ară ta ideea nemuririi așa cum apare ea la egipteni, emeși și geți.
În Kohelet sau Eclesiatul, ticluit în secolul II al erei noastre, la cap. XII, 5 mormâ ntul este numit „casă a
veșniciei” ori această expresie aparține teologiei egiptene de unde au luat-o mozaicii, ei neacceptâ nd
nemurirea ca o nouă lume, fiindcă teologia lor susține descompunerea și dispariția totală a mortului, iar
despre suflet nici o vorbă pentru că Iahwe le-a strigat: mucles!
Textele piramidelor folosesc mai multe cuvinte pentru divinul ou-matrice sau ou cosmic din care
s-a nă scut totul: meska (meș: încă lță minte din piele subțire fă ră că lcâ i + ka: poartă , loc nou), meskhent
(mascat: deghizat), kement, ut (ud: umed, aspectul din oul matrice, sau organul genital în general pe
unde are loc nașterea sau se urinează ), shed (ședă: supraveghere, ordine, putere), al că ror nume arată
„țări sau orașe ale pielii.” În Tora, mozaicii scriu ținutul de la sudul Istrului, Mesia, cu numele de
Meșec, apropiat de meșka, iar precizarea „ță ri sau orașe ale pielii” se referă la acele popoare care
foloseau pielea pentru a se îmbră ca în perioadele friguroase ale anului. Ori de la nord de Istru pâ nă în sudul
munților Traciei, frigul îi îngrozea pe toți curajoșii iar Ovidiu vorbește de fioroșii geți care umblau
prin Tomis în cojoacele lor mițoase. Sigur că erau mițoase dar erau și că lduroase pentru gioale și
mutrele bă rboase. Mai avem și numele de familie Meșca, așa ca o lulea de nu mă uita, în mintea unor
nebuni ce nu-și gă sesc liniștea pe plaiurile mioritice!
Ca Mare Preot peste marii preoți ai nomelor, faraonul putea intra împreună cu preotul Sem, care
controla procesiunea renașterii prin pielea meska, în locul unde se afla statuia zeului. Începâ nd cu
perioadele Imperiului Mijlociu în ceremonialul să rbă torii sed sau shed, se folosește o pâ nză în locul pieii
pentru confecționarea oului mitic, iar textele spun că „se trece prin ea pentru a merge în cer”, pentru
cei demni de dobâ ndirea nemuririi. Dar și preotul Sem a fost înlocuit printr-un om obișnuit numit
tikenu sau tukanu care se bă ga în oul divin. Acesta era pus pe o sanie care, la râ ndul ei era pusă într-o
barcă și dusă la necropolă unde se fă cea ceremonialul de înmormâ ntare. Tekenu(??) sau tukanu era scos
din ou, i se tă ia un biț (moț) din chică și împreună cu oul-matrice erau arse pe altar, astfel fiind îndeplinit
ceremonialul de regenerare și întinerire a faraonului.
Atâ t în texte câ t și în viața curentă , piro° era salutat cu formula „viață , prosperitate, să nă tate” care se scria
în egipteană An huda sana ba unde avem an (lumină , cer, Creator în emegi) + huda (dimineață , casă în
româ nă ) + sana (să nă tate în româ nă ) + ba (persoană în viață , a ră splă ti, suflet în emegi).
Se pare că povestea lui Abel și Cain din Tora își are ră dă cinile aici în mitul lui Osiris ucis de Seth
sau într-un mit asemă nă tor cunoscut de la „dușmă noșii” filisteni din Palestina, o variantă a morții lui
Dumuzi. Ș i tot de aici au luat ei pe cei doi fii ai lui Noe, Sem și Ham amintiți mai sus, iar pe Iafet l-au
luat de la greci, care îl știau pe Iapet, ca tată l lui Prometeu ziditorul neamului omenesc. Mozaicii au
putut șterpeli aceste informații numai după ce textele religioase egiptene au fost traduse în koine la
cererea regelui macedonean Ptolomeu II, sub supravegherea preotului egiptean Manethon și au ajuns astfel
în Biblioteca publică din Alexandria. Acțiunea s-a petrecut pe la anii° 270-240 î.e.n. și numai după
această dată , ivriții au fost stră fulgerați de revelații, fumigații, emanații, emulații și alte asemenea
conspirații dră cești cu care i-a miluit Iao, ce mai tâ rziu îi va zice Iahwe!

133
 Religia egiptenilor avea două pă rți distincte în practicarea cultului, o manifestare publică la care
participau toți membrii comunită ții și o manifestare foarte restrâ nsă , numită de greci mistere, unde
participau doar inițiații. În această categorie intrau o parte dintre preoți, unii mireni cu calită ți deosebite,
marii preoți și piro°. Fiecare nomă avea misterele ei, dar cele mai cunoscute, ajunse pâ nă la noi
sunt misterele lui Osiris. Ele erau adevă rate reprezentații teatrale jucate în public unde participau un
mare numă r de figuranți ală turi de preoți, iar o parte a acestor mistere erau jucate în temple sau în
clă diri special amenajate acestui ceremonial, fiind partea cea mai importantă a să rbă torii. Nomele aveau
fiecare propria organizare religioasă în frunte cu marele preot care slujea divinitatea tutelară . La
egipteni funcțiile preoțești nu erau ereditare, iar cei care nu dovedeau râ vnă pentru învă ță tură erau lă sați de
bă rcuță pentru că ei nu aveau că ruță , să se ocupe cu altceva, marele preot fiind inițiatul în misterele
cultului zeului principal și dobâ ndea înțelepciunea divină prin clarviziune. Intrarea în templele egiptene
era condiționată de o purificare,° de aceea erau bazine cu apă în fața lor unde fiecare credincios se
putea cură ța. Obiceiul a fost luat de mozaici câ nd și-au ticluit ei povestioarele gogonate, întunecate,
revelate și înveninate. Alte mituri venite din antichitate ne spun că User avea ca frate pe titanul Tiphon
sau Seth, nume ce a fost folosit de că tre geții din Tracia sub forma Seuthes dar și de cei din nordul
Istrului adică din Sfâ nta Geție. Dar Typhon era soțul Echidnei, ființă din neamul titanilor care își avea
împă ră ția la nord de Istru. Manethon ne amintește că Typhon mai era numit și Smu, nume identic
pă strat de slavii din sud și armâ ni pentru zmeu, iar la noi mai gă sim în limba noastră cea stră bună cuvâ ntul
smeu. Homer în Iliada 2.783 descrie un loc pe care îl numește „patul lui Typhoeus” și îl pune în țara
Arimoi, iar Hesiod în Teogonia 295-305, scrie că Typhon era soțul Echidnei din țara Arima.
Demetrios de Scepsis (secolul II î.e.n.) consideră țara Arima „în țara Catacecaumene (cata: a că uta, a cerceta
+ ceca: bufniță + umene: omenesc, legat de om) din Misia”! Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică,
Cartea III, LX ne-a lă sat mă rturie că titanul Atlas, a avut ca frate pe Cronos și câ nd și-au împă rțit
lumea, el a luat ținuturile de la Ocean (Marea Neagră ) și Carpați, iar fră ția a plecat să domnească peste
Egipt. Într-o altă legendă care dovedește legă tura de neam între geții arimini și cei de pe malurile Nilului,
preoții egipteni spuneau că Egiptos l-a avut ca frate pe Danoas, care împreună erau copii lui Belos.
Dar danaii au fost pelasgii cum avem mai multe mă rturii venite din lumea vechilor greci. Ș i tot egiptenii
spuneau că macedonii sunt o colonie de-a lor, deci erau de același neam, fiindcă vorbeau limbi înrudite
și aveau culturi apropiate, la fel cum susțineau că tot ei au întemeiat cetatea Macedo (Meghido) din
nordul Canaanului, punctul de legă tură între Siria și Egipt! Tot Diodor în Biblioteca istorică I (28,1-4)
scrie „că națiunile Colchilor din Pont… au fost fondate de anumiți emigranți din țara lor (Egipt)
care au făcut colonii…” Ca să nu sară vreun îndră cit la gâ tul Adevă rului îl aduc de martor peste timp
pe poetul latin Ovidiu ce a scris în Tristele II, despre frigurile suferite în cetatea Tomis unde era
mazilit° din porunca lui Octavianus, iar numai Istru îl despă rțea „de metereu, colchieni, de iazigi”,
precizarea lui fiind fă ră nici un ocoliș, trimițâ ndu-ne direct la localitatea Colți din Curbura Carpaților.
Egiptenii aveau o conștiință clară că se înrudeau cu neamul ariminilor sau a geților din Europa și nu
cu rapă nurile semite cum le pocesc acum multimilenara istorie jegurile cazare.
Originea carpatină a vechilor egipteni vreau să o dovedesc prin stră duințele ară tate mai sus și chiar ceva
pe deasupra, iar pentru hatâ r am cules 116 cuvinte din că rțile pe care le-am citit despre civilizația de pe Nil,
cu ele dovedind că există legă turi lingvistice și religioase de netă gă duit între vechea civilizație carpatină din
mileniul IV î.e.n. și cea nilotică . Celelalte cuvinte trebuie descoperite din lucră rile Egyptean Grammar de A. H.
Gardiner, Oxford 1927; Hieratische Paleographie de G. Moller, Leipzig 1936 și Demotische Grammatik de W.
Spiegelberg, Heidelberg 1925. În scrierea hieroglifică , cuvintele se scriau numai cu consoane, iar vocalele erau
cunoscute de cei care le citeau, în timp aceste informații s-au pierdut, iar de cele mai multe ori așezarea
vocalelor în textele egiptene din traducerile contemporane este arbitrară , chiar dacă se face comparație cu
limba coptă care a apă rut foarte tâ rziu și nu poate fi un reper sigur în această direcție. Cele mai vechi scrieri
sunt din dinastia tinită (cca. 3000 î.e.n.) ce a avut reședința în orașul This din Deltă . Dau mai jos aceste
cuvinte, primul este în egipteană , iar după semnul egal (=) este cuvâ ntul româ nesc sau în emegi ori sumeriană
cum a mai fost botezată această limbă pentru a fi furată mai ușor de maeștrii minciunii și hoției.
ab: denumirea egipteană a nomei Elefantina = ab: stră moș, prima apariție, de început în emegi și aba
la geți cu sensul de tată , pă rinte, stră moș. Aha: stră moș = aha: aducere aminte; akhu: ritual să vâ rșit
pentru a deveni sacru = aka: înseamnă în emegi a să vâ rși, a pune la punct ceva, loc; akhit: perioada
inundațiilor Nilului câ nd se deschideau toate canalele pentru a primi apa = achit: a îndeplini o
obligație. Amenti: ținutul unde se duc morții cei virtuoși după judecata lui Osiris și stau ală turi de el, în

134
unele mituri locul este undeva sub pă mâ nt, în altele este situat în ceruri, în regiunea de apus = aminti: a
judeca, a ține minte, a cinsti, a rememora, a desfă șura o acțiune religioasă sau laică pentru venerarea
celor morți; ankh: crucea egipteană ca simbol al° vieții veșnice și al° divinului = angea: înger cum apare
pe tă blițele de plumb de la Sinaia; aat: templu, din vechime = at: stră bun, cer în emegi; arate: sunt cele
7 porți prin care trebuie să treacă sufletul pentru a ajunge în Amenti = arate: a indica, a conduce și
arete: berber cu care se dă râ mau zidurile cetă ților sau se deschideau porțile acestora, dar și câ nd era
sacrificat la moartea unui om.
ba: berbec = ba: sunetele scoase de ovine câ nd sunt neliniștite din anumite cauze; baba: divinitate egipteană ,
paznicul palatului lui User, aici are sensul de pă rinte, tată , știut fiind că în vechile mitologii, sufletele
ră posaților îi ajutau pe cei apropiați = baba: tată în istroromâ nă ;
chemu: anotimpul secerișului câ nd populația era chemată să adune câ t mai repede recolta = chem: a
striga, a îndemna; chep: din expresia „chep + eru”, chip, înfă țișare = chip: înfă țișare, imagine, figură ;
dabat: sigiliu de inel, iar litera t reprezintă genul feminin = daba: cetate, cum apare pe tă blițele de
plumb. Ivriții au preluat termenul sub forma taba, at iar noi avem tabă care înseamnă efigie sau sigiliu,
deci termenul este luat de la filisteni; dad: pă rinte, tată , bă trâ n = tată: pă rinte biologic sau tete: unchi,
bă trâ n, dad în engleză este identic cu termenul din egipteană pentru că a fost o migrațiune din Carpați
și în insulele britanice pe la sfâ rșitul mileniului IV î.e.n., dada: sfatul bă trâ nilor = dadă: termen respectuos
pentru sora mai mare sau pentru o femeie matură ;
Earu: Câ mpiile fericiților unde se duceau cei considerați vrednici de că tre Osiris = Er: în emegi înseamnă a
conduce, a îndruma, a că lă tori; eru: din expresia „chep + eru”, stră lucitor, luminos, ființe de lumină = er: în
emegi, a conduce, a însoți, a îndruma că tre.
facu: a face, a înfă ptui. În papirusul din Leyden scrie că „Demiurgul/Tată l a fă cut/creat șoaptele sale” ‒ dad
faqou titi ‒ adică a fă cut lumea prin cuvâ nt și gâ nd = facu: a face, a executa.
ha, hi: interjecții = ha, hi: interjecții; haka: vrajă , descâ ntec = hac: serviciu, chip, putință , asemă nare,
soluție; ham-ham: strigă t de luptă al egiptenilor fiindcă ei luptau sub steagul lui Anubis care era în
vechime câ ine = ham: lă tratul câ inelui; hm-stu, hame-situ: puterile dușmă noase care vreau să -l mă nâ nce pe
ka = hămesitu: foarte flă mâ nd, mâ ncă u, înfometat; harou: Horus reprezentat ca șoim = hărău: șoim sau
uliu; hat: înainte = hăt: în depă rtare, înainte; hati: inimă ca loc al cumpă tă rii și prevederii = hăți: a
trage, a scoate și hățui: a conduce din hă țuri, a dirija, a ține sub control; hen: embrionul uman, fetusul
= ham: casă goală și nelocuită , coș din papură cu care se ducea mâ ncarea la câ mp; Hinu: numele bă rcii
cu care erau duși morții în lumea de dincolo = hina: partea din spate a plutei; heri: conducă tor, decident,
vestitor = hiri: noută ți, vești, vestitori; hob: dans religios care se fă cea prin să rituri puternice în înă lțime
cu o rotire în aer = hop: să ritură , trecere; hotep: pace, mulțumire, îndestulare = hutupi: a mâ nca pe
înfulecate; huta: casă = hudă: casă ;
gheb: pă mâ nt, prima movilă apă rută din apa primordială = gheb: cocoașă , movilă ;
i: inteijecție = i: interjecție; Iaru: fericit = Iaru: nume de familie la româ ni; im: pă mâ nt = im: pă mâ nt moale sau
mocirlă ; ion-mutef: ritual prin care tikenu sau un preot în cazul morții ritualice simulate a regelui, trebuia să
treacă prin acea piele ca simbol al renașterii, apoi se lua o șuviță din pă rul de pe cap și se ardea împreună cu
pielea, într-o groapă = ion: ființe de lumină sau îngeri pă zitori în teologia° egipteană și cea a geților carpatini,
dar și din sudul Istrului; ib: inimă ca loc al° gâ ndirii sensibile sau divine = iub: dragoste, afecțiune, iubire, dar
forma veche egipteană se gă sește în cuvâ ntul° ibovnic (ib + ob + nig); ist: iată = ist: acest;
kau: a distruge, a nimici°, a judeca = căi: a compă timi, a plâ nge; qeni/căni: negru, înnegrit = căni: a murdă ri cu
negru; kahibit: „umbra” mortului care era percepută ca un fel de memorie postumă , pierderea ei în timpul
trecerii prim Amduat ducea la dispariția sufletului = cahile: plută mică folosită la trecerea unui râ u; kemkem:
zeu care îi apă ră pe cei virtuoși = chem: invoc, rog, cer; kemet: adunare = chimet: consilier; kenet: înnegreală =
cănit: înnegrit, murdă rit cu negru; khem sekhem: sfâ nta sfintelor din templele egiptene unde puteau intra
numai regele ca mare preot și preoții de rang înalt = chemui: a chibzui, a socoti, a cerceta sau chimă: germen,
creștet, vâ rf; khemenu: centrul religios din Wnt, care era al lui Thot = căminu: casă , baștină ; khen: burduful din
piele prin care se trecea în ritualul de urcare la cer = chin: supă rare, muncă istovitoare; khenti: judecă tor,
demnitate înaltă = chintic: mă sură de greutate foarte mică folosită în vechime; Khepra: scarabeul ieșit din
mâ lul primordial = chipru: iarba neagră ; khep: ființă , fă ptură = chip: trup, ființă ; kher: a pieri, a judeca = cher: a
muri, a pieri; khru: voce, grai = cri, cri: câ ntecul greierului și gri, gri, cuvâ nt cu care se cheamă porumbeii;
ma: nă scă toare, mamă = ma: mamă în româ nă și emegi; makhru era vocea Nă scă toare a celor vă zute și

135
nevă zute din cer și pe pă mâ nt = macru: despre carne slab, foarte bun; meduta: ordine, metodă =
mitodi: mijloace, metode, cuvâ nt folosit pe T 45; Mehen: mare, voluminos = mahal: mare, voluminos;
mrt (se citește mărit sau merit): femeia cea iubită = mărit: a se că să tori și merit: a recunoaște o calitate,
favoare; meru: omul iubit pentru meritele sale = Meru: muntele sacru al geților unde cei care deveneau
OM, se înă lțau la ceruri; mest: piele tă bă cită sau numai jupuită în care se bă ga tikenu în simulacrul
morții ritualice = mesti: încă lță minte din piele subțire, fă ră toc, purtată de bă rbați. În tă blița 36 se
spune că asemenea încă lță ri erau date morților; meska: piele argă sită = mescă: ciubă r, în care se fă cea
tă bă cirea; mire: a iubi = mire: bă rbatul care își unește viața cu o femeie prin consimță mâ ntul că să toriei;
miri: sapă , unealtă cu care ță ranii egipteni își câ știgau agoniseala și din care plă teau și biruri = mirii: bogă ții,
tezaure, impozite; mose: a da naștere = moși: a ajuta să nască , de aici ivriții l-au scornit pe Moșe al lor; mos:
nume purtat de Ra ca ziditor al lumii = moș: pă rintele mort al unui clan, stră moș,° bă trâ n; mut: mută = mută:
fă ră glas, tă cută ; mutef: trecere, a supraveghea, a îngriji = mutevliu: administrator; ntr/natura: zeu, divinitate,
ei aveau conceptul că tot ce este vizibil și invizibil a fost creat de divinitate și după moarte se întoarce în
energia creației de început. Este compus din na: om, ființă , pă mâ nt, plante, apă + tu: stră lucire, credință ,
suflare + ra: revă rsare, ră dă cini, a radia, drag. Sensul cuvâ ntului se gă sește identic în scrierile esenienilor°,
scrierile trismegiste, Cartea lui Eno și scrierile caldeene, adică înțelepciunea stră moșilor noștri arimini;
neheb/nahab: șarpe uriaș, monstru = năhoadă: monstru, ară tare: nemes: un fel de batic purtat numai de
faraon care ară ta poziție unică ce o avea în cadrul societă ții egiptene = nemeș: de neam mare, nobil; nemu:
participanții din primul râ nd la procesiunile de înmormâ ntare ale vechilor egipteni = neamu: rude de sâ nge;
neb: mulțime, adunare = nib: mulțime gă lă gioasă , adunare; neniu: gâ rbovii, cei care participă la ceremonie și
sunt copleșiți de supă rare = nene: persoană mai în vâ rstă ; nepere: care nu piere = nepere: care nu moare; Nun:
oceanul primordial în care erau germenii a tuturor ființelor = nun: origine, naștere, a se ridica, a crește, în
emegi; nu: nu = nu: negație; non: nu = non: nu în limba franceză ;
o: interjecție = o: interjecție; okket: venit din cuvâ ntul sarsarokket, un epitet pentru Horus care și-a pierdut un
ochi în lupta cu Tiphon = ochit: nimerit, țintit; Oua-Oua: trib din perioada predinastică = oua: a face pui, a se
înmulți; ouț: ritual prin care defunctul era acoperit cu o piele simbolizâ nd întoarcerea în uter sau ouțul
primordial pentru o nouă naștere în lumea de dincolo = ouț: ou mic, în româ na veche, despre femeia
însă rcinată se spunea că „are ou”.
prt, părut: ieșit, apă rut = părut: ivit, imaginat; perit: perioada semă natului câ nd semințele erau puse în
pă mâ nt ca să moară pentru a renaște prin spic = perit: mort; pir-a: reședința faraonului, dar și titulatura
oficială a acestuia o lungă perioadă de timp. Era considerat ca înveșmâ ntat cu aură cerească ca un conducă tor
divin. La început se consulta cu ceata ră zboinicilor și sfatul bă trâ nilor și tot la el veneau cu pâra cei cu necaz
sau of la lingurea = pâră: acuzație, neînțelegere, dispută , vră jmă șie, judecată , osâ ndă . În limba vorbită de
râmânii din Albania, la flacă ră spun pira, dar zicerea a fost și la noi pentru că îl gă sim în cuvâ ntul compus
pirogravură sau piroman.
ra: gură , numele principalei divinită ți = ra: a naște, a stră luci, drag; rmn/ramin: oprire, ră mâ nere,
dă inuire, statornicie = rămân: oprire, ră mâ nere. Cuvâ ntul egiptean mai poate fi citit rumun, roman, rimin,
toate avâ nd o semnificație majoră în identitatea de neam a româ nilor, numai de nu ar fi dat în ei
damblaua latrinistă , tracistă sau mai nou, cea celtistă . Ariminii din Albania își spun râmâni. Câ nd au plecat
ei pe la sfâ rșitul mileniului IV î.e.n. și apoi prin nă vă lirea hicsoșilor, cei ră mași la baștină și-au zis
statornicii sau rămașii, iar pe tă blițe de plumb apar scriși rumun, rimin sau alte derivate; râma(t): om
doritor de cunoaștere = râma(t): a scormoni, a că uta; Rosetau: era un ținut cu tuneluri pe unde sufletul
trebuia să treacă obligatoriu pentru a ajunge în Amenti. Aici era un lac/tă u de foc pă zit de un crocodil
cu un cuțit de cremene = rose: roșu; remet/remetet: om, omenie = Râmeți: mă nă stire în județul Alba;
roskait: epitet pentru Isis cu sensul de marea flacă ră = roșcat: înroșit, aprins și roșcăit: uzat, ros,
mă cinat; rosta: bară de fier în egipteană = rostei: grilaj din fier la uși sau porți; rumit: lacrimă , ei
aveau un mit care spunea că omul s-a nă scut din lacrimile lui Atum, creatorul lumii = ruminație:
mă cinare; ruha: înțelepciune = ruha: nume de familie la româ ni. În aramaică raho înseamnă înțelepciune
iar în ivrită ruah are sensul de duh sau spirit. Asta dovedește că ivriții și-au ticluit toate „revelațiile”
lor după ce au fost alungați din Egipt ca soldați ai ocupantului persan, adică în secolul IV sau mai sigur
după ce textele acestei culturi au fost traduse în koine pe la mijlocul secolului III î.e.n. de unde au tras
și ei cu ochiul câ nd au devenit un grup compact în Alexandria în secolul I î.e.n. În româ nă avem rugă
cu sensul de venerare sau cinstire a stră moșilor. Dar cuvâ ntul ivrit mai are și sensul de a cunoaște pe
cineva prin raport sexual, dovedind că la ei religia era o totală și veșnică destră bă lare, fiindcă rabinii

136
aveau pentru pohtele lor hedoniste, lâ ngă templul din Ierusalim un mare bordel unde erau atâ t kedeșe cit și
pederaști numiți „câ ini” cum scrie la Geneza 4, 1. Multe tinere ivrite treceau prin acest closet al desfrâ ului
dră cesc iar povestioara cu fecioara Maria și fecundarea ei de că tre Iahwe, era o practică oribilă a cultului
mozaic din acest bordel, pe care au vâ ndut-o goimilor cap de lut ca „binecuvâ ntare” divină , pe câ nd ea a fost o
cumplită duhoare de latrină a rabinilor preacurvari. După ce ră mâ neau „cu ou” kedeșele erau scoase la
mă ritat cu ghiocul însă mâ nțat de aceste lepre, iar „cură țenia” neamului lor, trâ mbițată cu nemaiîntâ lnita
obră znicie atâ t în vorbă câ t și în fă că turile lor sataniste, este tocmai practica îngrozitoare de mai sus, ce nu se
mai află la nici un alt popor din antichitate.
saba: stea = saba: a duce cu vorba, a spune vrute și nevrute; sabaiu: doctrină , instrucție = sabaia: a se nă pusti,
a învinge; sabaoit: înțeleaptă , învă țată = Sabaot: la bogomili este creatorul lumii spirituale; sabau: înțelept =
sabău: croitor; sakhu: ființă sacră sau purificată , ritual în regatul vechi unde o persoană substitut sau chiar cea
a mortului era bă gată într-o piele cusută urmă rindu-se unirea sufletul mortului cu ka și ba, substanța divină a
universului care a însoțit existența lui pe pă mâ nt, pentru a obține nemurirea = sacu: obiect din pâ nză sau
piele care ajuta la depozitarea unor produse; saciu: mortul care a trecut prin oul de piele pentru renaștere și a
fost primit în ceruri = sa-ku: graniță , hotar, sanctuar în emegi; Santi: epitet religios pentru Iaho (Isis),
divinitatea supremă feminină = Santta: unul din numele Creatorului la geți; Sentit: epitet religios al zeiței Isis
= sânțit: sfințit, binecuvâ ntat de Dumnezeu; sapat: denumirea canalelor de irigații care despă rțeau nomele =
sapat(??): muncă cu sapa prin care se face un șanț, ori se pregă tește terenul pentru însă mâ nțat, etc; sar-sar:
venit din cuvâ ntul sarsarokket, fiind un epitet pentru Horus care și-a pierdut un ochi în lupta cu Tiphon =
sarsar: drac, sarsailă , diavol; sat: loc = sat: locul unde mai multe persoane și-au stabilit un domiciliu
permanent, prin construirea unor case; sed: a scrie = sed: a se așeza, a fi liniștiți în emegi; sekhat: câ mpie =
secat: loc de unde a fost îndepă rtată apa care bă ltea pe un șes sau câ mpie; seșa: a scrie = seșa: adunare a
să tenilor pentru a petrece; sin/son: frate = sin: fin, nepot, fiul lui; serdab: camera zidită în mastaba și culoarele
care duceau la ea unde erau statuile mortului = serdar: comandant de oaste, sargedab este chemarea cetă ții
cum apare pe tă blița 63; sder/sedere: a se culca = ședere: a se odihni, a trâ ndă vi; Seta: numele lui Seth ca zeu al
ținuturilor nisipoase = seta: a înseta; sethos: altă denumire a lui Seth = setos: cel care suferă de sete. Smu:
nume pe care Tiphon sau Seth îl avea la egipteni, după mă rturia lui Manethon = smău: zmeu; suma: unire =
suma: a aduna;
Șaue: zeu al destinului în religia vechilor egipteni = Șaue: divinitate de la Tă rtă ria, sat în comuna Rozavlea,
jud. Maramureș; ședșed: loc al renașterii = șede: suprafață în prelungirea cuptorului unde se poate dormi;
șarpuarka: ochii lui Horus asemă nați cu ai unei vipere sau șerpoaice = șerpoaica: tâ râ toare, femela șarpelui;
ști: a cunoaște, a cerceta ceva = ști: a cunoaște.
tap: cap = tapă: crestă tură fă cută în capă tul unui lemn pentru a se îmbina cu altul; taty: administratorul
Egiptului = tati: nume de alint pentru tată ; Tatu: muntele sfâ nt al egiptenilor, situat undeva în nordul
îndepărtat unde s-a retras User după ce a murit. Budiștii spuneau Muntelui Meru aflat departe în nord și
Tată = tatu: tată , pă rinte; tau: lac = tău: lac, baltă , iaz; Te chem: Marele Zeu invocat de sufletul mortului în
Amduat = Te chem: formulă de venerare în creștinism. Temu: una din numeroasele epitete ale lui Ra, cu sensul
de distrugă torul = temu: speriatul, înfricoșatul, Dumnezeu în armâ nă ; tikenu: defunctul sau inițiatul care se
bă ga în pielea ouț sau meska pentru a renaște în lumea lui User fiind adus pe o sanie la locul procesiunii =
tucanu: om naiv, om vâ njos; titi: a spune, a șopti = titii: a șopti;
Uret: urâ t, primejdios, vine din expresia „marea revă rsare” și se referă la drumul parcurs de barca lui Ra în
lumea de dincolo plină de demoni și de capcane = urât: respingă tor, hidos; User: numele în egipteană a
grecizatului Osiris, care era principala divinitate ce conducea ținutul nemuririi, unde își doreau toți muritorii
să le ajungă sufletele = ușer: dregă tor de Curte în Moldova care avea sarcina de a-i primi pe soli și a-i conduce
la Domn; urthekau: vră ji și descâ ntece folosite și în medicină pentru alungarea bolilor = urtica: a urzica.

2.5.4 Aryas

Pentru a înțelege pe unde vrem să umblă m, trebuie să spunem de la început că „aryan” în limba
sanscrită înseamnă spirit nobil sau înțelept. Dar acest neam își are ră dă cinile tot în toriștea carpatină ,
iar dacă unii vor plesni de ciudă și veninul le va curge gâ rlă , atunci să le fie de bine și să -i aibă numai
moartea în pază . Tradițiile populare din estul Româ niei vorbesc de un popor mitic ce ar fi tră it câ ndva
pe aceste meleaguri, deocamdată fă ră istorie și fă ră cultură identitară . Legendele din Moldova, Basa-

137
rabia și Bucovina spun că rohmanii, rogmanii sau rahmanii au fost și ei româ ni și au avut țara lor
numită Ț ara Rohmanilor care era situată la miază zi de Moldova. Ei au fost oamenii din vechime care
au fă cut împreună cu Goga sau Dumnezeu neamul omenesc, dar în timp neamul lor împuținâ ndu-se, au
fost înlocuiți cu româ nii de astă zi. Acești rohmani sunt înfă țișați ca un fel de eremiți, oameni de o
pietate și bună tate deosebită , venerabili și sfinți care mai tră iesc și astă zi undeva într-o pustietate de pe
ță rmurile mă rii. Mitul pă strează poate existența besilor din vechime și feudalism care aveau un fel de
țară a lor în sudul teritoriului dintre Prut și Nistru numit Bessarabia ce se învecina cu Marea Neagră și
consemnat scriptic încă de pe la anii 1250 sau realitatea esenienilor° care locuiau pe ță rmul Mă rii Moarte
și a Mă rii Galileei. Ducâ nd o existență ascetică , esenienii° credeau că vor ajunge la o viață eternă , iar
râ ndurile și le împrospă tau tot cu geți de soi din toată Geția dar mai ales cu besi ‒ neam din sudul Moldovei ‒
așa cum i-au° surprins cronicile feudalismului timpuriu. După alte legende, locuințele rahmanilor
se aflau undeva într-un ținut numit Macarele.
Mitologia vedică spune că neamul brahmanilor sau aryas ar fi venit de undeva din vest din ținutul Bharata
în India pe care au cucerit-o pe la mijlocul secolului XXVIII î.e.n.
Mahabharata, scrierea sanscrită care povestește această mare epopee a migrației rahmanilor aryas din
ținutul Carpaților ră să riteni are sensul de marele (maha) stră moș (ata: tată , stră moș) din Bihar, iar în partea
vestică a Indiei există statul Bihar ca să -și amintească arienii (ariminii) de toriștea lor stră bună Bihor sau
Bihar, ținutul din vestul munților Apuseni unde era și împă ră ția Tată lui Soare (Papa-Ra). Makara în sanscrită
înseamnă delfin, crocodil, monstru marin, fiind un grup de ființe fabuloase în mitologia vedică cu dimensiuni
gigantice și un aspect hibrid între crocodil și rechin însă adesea cu cap de elefant ținâ nd trompa ridicată . Ș i tot
ca o aducere-aminte a vetrei stră bune, și-au numit Ariavarta ținutul din partea de nord a Indiei, acolo unde s-
au așezat arienii a doua oară , o inversare a expresiei Ariavatra (aria: întindere, teren neted, prelucrat de om +
vatra). Poemul Bhavad-Gita ce face parte din Mahabharata, este o legendă a Gitei care se referă mai ales la
rosturile spirituale ale existenței omului pe pă mâ nt, concepte foarte asemă nă toare cu cele ale geților și ale
scrierilor eseniene!° În sanscrită Gita înseamnă câ ntare, câ ntec divin, numele fiind considerat ca un mesaj
primit direct de la Tată l Ceresc, Ziditorul. Nouă , vorbulița sanscrită ne amintește de Sfâ nta Vatră
Stră moșească Geta, Gitii și Gitia. Pentru a gă si mai multe elemente mitologice comune culturii carpatine vechi
cu cele vedice și prevedice, dau în continuare ceva date despre Indra ce are similitudini cu Tată l Ceresc și
Sfâ ntul Soare din teologia geților și tradițiile noastre populare.
În scrierile vedice, Indra era cunoscut ca fiind regele tuturor zeilor și stă pâ nul cerurilor, conducă torul
Deva, zeul ră zboiului, zeul fulgerului și al furtunii, cel mai mare dintre ră zboinici și cel mai
puternic dintre toate fă pturile vă zute și nevă zute. Era apă ră torul lumilor cerești și al întregii omeniri
împotriva forțelor ră ului. Indra era considerat un zeu solar, ce stră bă tea cerurile în caleașca sa aurită .
Cel mai adesea era însă cunoscut ca zeu al fulgerului, mâ nuind cu iscusință și putere arma celestă ,
Vajra (fulgerul ca Tată l Ceresc al geților). În luptă , Indra folosea de asemenea și arcul, un laț și un
câ rlig. El putea să reînvie ră zboinicii uciși în luptă tot așa cum bă trâ nul Luana din Curbura Carpaților îi
oblojea pe ră zboinicii ră niți în luptele cu nepoftiții, iar pe cei morți îi învia stropindu-i cu apă vie din
Valea Izvoarelor. Indra este considerat un zeu creator, fiind cel care a stabilit ordinea în Cosmos și,
deoarece este cel care a readus apa pe Pă mâ nt după o perioadă ° de cumplită secetă , este considerat și
zeu al fertilită ții.
Pă rinții lui au fost Dyaus Pita (Tată l Ceresc) și Mata Prithivi (Mama Pă mâ nt) avâ nd ca frate geamă n
pe Agni (focul). Ajuns la vremea însuratului și-a gă sit o frumusețe numită Indrani cu care a avut copiii:
Jayanta, Midhusa, Nilambara, Ribhus, Risabha, Sitragupta și Arjuna. El este, de asemenea menționat
în Veda ca fiind un Aditya, adică un fiu al lui Aditi, care era stă pâ na cerurilor nopții și maica tuturor
zeilor. Reședința celestă a lui Indra este tă râ mul ființelor divine zeiești Svarga Loka (svarga: aprins,
arză tor + loka: loc, ținut), paradisul celest, care înconjoară cel mai înalt pisc al muntelui sacru Meru, la
fel ca la stră moșii mei, falnicii geți. În palatul lui Indra nu este îngă duită nici o supă rare, suferință sau
frică . Se dă dea în vâ nt după bă utura Soma, iar uneori bea mult din această licoare pentru a prinde
puteri mari ca să -i biruiască pe dușmani°, iar aceasta îl fă cea să crească pe loc câ t un munte. Câ nd nu
folosea caleașca aurită , Indra că lă rea un elefant mare și alb (Airavata) cu patru colți de fildeș ce
semă nau cu un munte sfâ nt și care ieșea mereu biruitor. El era să rbă torit ca un ziditor, ce împinge în
sus cerul din peștera Vala, cam tot așa cum a fă cut și Dumnezeu la rugă mințile locuitorilor carpatini
cum ne spune o legendă mioritică . De-a lungul timpului, Indra a primit numeroase nume: Sakra (Cel
Puternic) frecvent în Vede și în budism (Sakka, adică scitul în limba pali), Vajri (Cel care fulgeră ),

138
Purandara (Distrugă torul orașelor), Meghavahana (Că lă rețul norilor) și Svargapati (Domnul Cerului), dar și
vrșan cu sensul de taur, amintind de taurul ceresc din mitologia geților.
Cea mai grozavă faptă de vitejie a lui Indra a fost lupta sa cu asura (demonul) Vritra care era un
șarpe uriaș foarte puternic ce își fă cea felul în peștera Vala ‒ adică valea de la noi ‒ și a furat toată apa
din lume, ținâ nd-o numai pentru el. Pâ nă la nașterea lui Indra, nimeni nu a putut înfrâ nge acest balaur.
Auzind despre ră utatea uriașului șarpe, Indra s-a hotă râ t să dea înapoi lichidul dă tă tor de viață pă mâ ntului
și tuturor viețuitoarelor. El s-a dus să -l înfrunte pe cumplitul Vritra, după ce a bă ut soma pe să turate.
A culcat la pă mâ nt 99 dintre cetă țile balaurului ajungâ nd în cele din urmă la dragonul malefic. După
o lungă încă ierare cu șarpele uriaș, Indra a izbâ ndit să -l nimicească și după ce a despicat dihania în
două , apele au început să curgă din ceruri și omenirea a fost astfel salvată de la cumplita secetă . De
atunci, Indra a devenit un salvator pentru toți oamenii, iar zeii l-au ales să le fie rege. Cuvâ ntul Vritra
sau verethra înseamnă obstacol. Mama acestui șarpe uriaș se numea Danu, să ne aducă aminte nouă de
Danai ca urmași ai lui Danau cum spun irlandezii și de fluviul Tanais.
Indra este descris în Rig Veda avâ nd pă rul blond sau galben și nu negru ca la semiți sau alt neam jigă rit ce-
și caută loc în istorie cu obră znicie dră cească . Un vers din Rig Veda, Mandala 10 spune: „În dorința de a bea
repede soma pentru a-i crește puterile, Un vâ njos cu barba și pă rul galben”. În scrierile vedice este descris ca
fiind foarte puternic, avâ nd o piele° de culoare roșiatică și două sau patru brațe foarte lungi, înfă țișare foarte
asemă nă toare cu cea a urieșilor din legendele noastre.
Dar migrația neamurilor carpatine aryas în India o avem consemnată în izvoare grecești și latine despre
care că pă țâ nile° celeste ale istoricilor româ ni nu arată interes.
În scrierea Biblioteca istorică, Cartea II, XXXVIII, Diodor din Sicilia spune despre obâ rșia acestui
neam din India astfel: „Cei mai învă țați dintre inzi povestesc o legendă pe care este cuvenit să o
înfă țișă m cititorilor. În cele mai îndepă rtate vremi, pe câ nd oamenii tră iau ră zlețiți doar prin sate, a venit
dinspre apus Dionisos cu o puternică oaste și stră bă tu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce
s-ar cuveni amintită și ar fi putut să i se împotrivească . Câ nd, mai apoi, ‒ din pricina arșiței ‒ se porni
o molimă care secera pe ră zboinici, Dionisos, ca un înțelept câ rmuitor, își duse oastea din câmpie
spre munți. Aici, bă tâ nd vâ nturi reci și ape repezi curgâ nd chiar din izvoarele lor, molima pă ră si tabă ra
lui Dionisos. Ț inutul muntos unde el își tă mă dui oastea se numea Meros… Acestea le povestesc
locuitorii ținuturilor muntoase ale Indiei.”
Informațiile venite de la anticul grec sunt foarte asemă nă toare cu cele gă site în scrierile sanscrite și pe cale
de consecință trebuie să le consideră m veridice chiar dacă multora nu le plac. Diodor ne spune că migrația
carpatinilor conduși de Dio Nyssa a avut loc în câ mpiile din vestul Indiei și datorită unor molime cumplite,
neamurile aryas și-au pă ră sit cetă țile cucerite sau întemeiate în aceste locuri și s-au stabilit în munți. Unul din
textele vedice dă ca loc al bă tă liei dintre nă vă litorii carpatini și bă știnași, cetatea Hariyupiya, pe care aryas o
cuceresc, iar numele ei ne duce oblu la Harappa istoriei mai apropiată de noi cei care vrem să auzim și altceva
decâ t indo-europenism. Ș i urmele numelui Indra se pă strează pe la noi fiindcă în ținutul Banatului se folosea
din vechime pâ nă la începuturile secolului XX, numele masculin de Undru sau Indru, de unde unii mai
pricepuți în fă că turi iudeo-cretine l-au tras de urechi pe Andru, Andrii și Andrei ca să ne lumineze cu
întunecimile lor.
Istoricii cu respect față de adevă r s-au aplecat asupra scrierilor vedice dovedind că migrația a pornit din
Centrul Europei, de pe toriștea carpatină în jurul anului 2600 î.e.n. Cele două mari centre ale culturii antice de
pe valea Indusului, aflate azi în nord-estul Pakistanului ‒ Mohenjo Daro și Harappa ‒ au fost întemeiate tot pe
la anii 2600 î.e.n. și au fost pă ră site cam pe la 1800-1700 î.e.n. Semnele folosite în scrierea din Mohenjo ‒
Daro se gă sesc printre semnele folosite de geți pe tă blițele de plumb, iar în cultura stră moșească pe un munte
sfâ nt se afla Mă ru Roșu sau Pomul Vieții amintind de muntele lor sfâ nt numit Meros! Dar pe la noi încă nu s-a
gă sit vreo minte isteață care să pună mâ na pe condei pentru a face un studiu comparativ între sanscrită și
româ na veche, la care să adauge ca floare la ureche unul privind teozofia celor două neamuri și atunci multe
întunericuri?? s-ar lumina.

139
140
 Obiecte descoperite la Harappa cca 2500-2000 î.e.n. cu scrierea lor unde gă sim unele semne asemă nă toare
cu cele ale geților, o statuetă a unui bă rbat cu barba scurtă și cu o bentiță ce fixează pe frunte un cerc cum
purta și neamul arimaspilor piatra clarvă ză toare, iar în capă t o placă cu semnul crucii cu brațele egale, simbol
specific religiei stră moșilor noștri geți.

Ș i câ teva piese de la Mohenjo Daro, dar existența celor două cetă ți a fost strâ ns legată una de alta; de la
stâ nga spre dreapta am pus un ioghin care are o cruce în cerc în locul capului și o scriere deasupra; o
divinitate tot în poziția lotus cu coarne așa cum aveau divinită țile emeș și scriere deasupra; Pomul Vieții cu
acel bulb care la noi era un con de pin sau brad, din care ies două capete de taur în stâ nga și în dreapta, jos
fiind steaua vieții înscrisă într-un romb ca simbol al universului și o formă de scriere; iar în capă t un fragment
de vas unde se vede un țap ca animal totemic așa cum îl avem și la Tă rtă ria:
Dacă ne îngrijim de adevă rul istoriei stră moșești mai gă sim și alte dovezi care arată că migrația neamurilor
aryas a pornit din Carpați. Poetul creștin Nonus Panopolitanus, în lucrarea Dionysos, ne spune o legendă
despre ră zboiul neamurilor arimine pregă tit împotriva indienilor de că tre Ma sau Cybele, marea zeitate
frigiană adusă din nordul Istrului. Armiile pregă tite pentru plecare, multe câ tă frunză și iarbă erau conduse de
Dionysos, iar primii oșteni chemați au fost cabirii care erau faimoasele triburi din Carpați ce s-au perindat cu
turmele și obiceiurile lor prin ținuturile din Asia Mică ajungâ nd pâ nă în Egipt. „Mai întâ i din stâ nca abruptă și
scă pă ră toare de foc a Lemnosului, fă uri furtunoasă armă , aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii
ai lui Hefaistos, avâ nd numele de familie° al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi nă scu mai înainte,
cerescului fă urar, adică pe Alcon și Eurymedon, mă iestru în fieră rie”. Menționarea Traciei ca patrie a
ră zboinicilor cabiri este încă o dovadă de cum ne-au falsificat pricepuții greci istoria și cultura, astfel ca peste
timp să ră mâ nă în memoria colectivă a antichită ții numai ei cu Hercules și vâ njoșenia cu care a însă mâ nțat
întreaga lume! Adevă rata baștină a cabirilor era la nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui
Sarmise/Mitra cu numele de Cauti și Cautipati, adică Cercetă torul și Judecă torul, dar și pe iconițele geților .
Migrarea neamurilor aryas din Carpați o dovedesc și prin originea comună a limbii sanscrite și a limbii
româ ne într-o limbă foarte veche care a fost observată și cercetată prima dată de că tre Marin Bă rbulescu ‒
Dacu, în studiul Originea daco-tracă a limbii române realizat în anul 1936 unde se arată că aceste două limbi
au peste 1200 de cuvinte în comun din care dau mai jos câ teva.
Primul cuvâ nt este în sanscrită , al doilea după semnul egal este în româ nă iar între paranteze am dat
plă smuita origine după Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic 1998. ap, apa =
apă (lat. aqua), apasabda = apă sat (lat. appensare), akasa*: cer, spațiu = acasă : loc de baștină , patrie. Arienii ca
și geții se considerau neam scoborâ tor din zei/cer (lat. casa), acașa = acasă (a + lat. casa), acu = acu (eccum
modo), adesa = adesa(??) (a + lat. densus), anuma = anume (a + lat. nume), ariyanam*: arienii = Aryanam:
Ț ara Zeilor la avestici, ținut din nordul Iranului locuit de sciți, așa = așa (lat. eccum),
balimuca = balamuc (din nume propriu Mamaluc), balaha = baltă (sl. blato), banda = bandă (fr. bande), banica
= baniță (bg. banica), basma = basm (sl. basni), ban = bă nie (maghiar sau sâ rbo-croat ban), balacsa = bă laie
(sl. bă lu), bho*: formă de adresare unor indivizi inferiori sau egali = bă : tu (et. Necunoscută ), bhoga*: bogă ție
= bogat: cu avere (sl. bogatu), bhikku*: că lugă r cerșetor = bicu: tată (lipsește din DEX), bhuh*: a devenit
pă mâ nt, a murit = buh (et. necunoscută ), bhuhav*: a devenit aer = puhav (sanscrit bhuhav), Bihar*: regiune în
nordul Indiei unde s-au stabilit neamurile aryas = Bihar: regiune administrativă în vestul Româ niei, estul
Ungariei și munții Bihariei în Apuseni.
kala*: negru = kala: pivniță pentru cereale, groapă în emegi (fr. cale), camașa = camașa(??) (lat. camisia),
camera = cameră (fr. camera), cana = cana (bg. cana. Dar bulgarii au venit aici în secolul VII, deci
româ nii pâ nă să -i învețe acești migratori la ce folosește obiectul, beau apa ca dobitoacele direct din
baltă sau izvor), capala = cap (lat. caput; pâ nă să vină romanii eram fă ră cap așa cum sunt lingviștii care
au scris aceste neghiobii), carsu = car (lat. carrus), csha = casa (lat. casa), cșu = caș (lat. caseus), cazna =
caznă (sl. kazni), carca = câ rcă (sâ rbo-croatul krke), cita = ceată (sl. ceta), ciata = ceață (lat. caecia), cag =

141
chiag (lat clagum), câ mitra = cimitir (neogreacă kimitirion), carvara = curvar (sl. kuruvari), cit*: a gâ ndi
= citi (lat. citare), Krișna*: divinitate vedică foarte veche = crisma/crijma: învelitoarea de la botez a
noului nă scut cu simboluri religioase pe ea (ukr. krijmo). ksatriya*: aristocrația militară a neamurilor
aryas din râ ndul că rora a provenit atâ t Buddha câ t și contemporanul să u Mahavira = șatra: clan la
geți (bg. șatra),
dadaca = dă dă ci (neogreacă dada), dă râ mi = dă râ ma (lat. deramare) duciaba = degeaba (tr. caba; ră u
ne-ați pocit limba criminalilor), danda*: pedeapsă pentru o faptă rea dată cu bastonul = dandana: necaz,
bucluc, tă ră boi (tc. tantana), denta = dinte (lat dens), dwar = dor (lat. populară dolus. Am zis eu că
atunci câ nd nu au cum s-o mai scoată pe mâ necă o trag pe această fă că tură neauzită și neștiută de
nimeni), dru = drum (sl. drumu), dabba = dubă : temniță ; daba la geți era cetatea unde se țineau
judecă țile (et. necunoscută ), druh = duh (sl. duhu), duvas = duios (lat. doliosus), dukha*: durere = ducă :
plecare, moarte (lat. ducere), dulman = dușman (tr. dü șman), dur = dur (lat. durus), dura = dura (lat.
dolare),
fala = fală (sl. hvala), vrate = frate (lat. frater),
gaura = gaură (lat. avula), gatejas = gă teje (sl. gati), ganaca = genunchi (lat. genuclum), gingina = gingie (lat
gingiva), gora = gură (lat. gula), gutto*: lege sau doctrină religioasă = gotă : zi de post (nu este în DEX),
haia = hai: cuvâ nt cu care se îndeamnă caii la drum (et. necunoscută ), han = han (tr. han), hotu = hotar
(maghiarul hotar), cirana = hrana (sl. hrana),
ecata = iacă tă (et. necunoscută ), jadu = iad (sl. iadu), Yama*: zeul morții = iama: a distruge (tc, yama), yana:
vehicul cosmic în budism = iani: îngerul pă zitor în armâ nă , yuga: vâ rstă = Iuga (nu este în DEX), iș = ieși (lat.
exire), ianma = inima (lat. anima), iub = iub (sl. liubiti), aderat = îndă ră t (lat. inderetro), angiras = înger (lat.
angelus), antarita = întă ri (et.° necunoscută ), invati = învă ța (lat. invitiare), jwala = jale (sl. jali), jagdi = jigodie
(maghiarul zsigora), yuga = jug (lat. jugum), jurya = jura (lat. jurare),
lab = labă (maghiarul lab), lațua = lațe (et. necunoscută ), lamba = limba (lat. lingua), lip*: mizerie, a unge, a
mâ nji = lip: jeg (ukr. lep), loca = loc (lat. locus), lup = lup (lat. lupus), lupta = lupta (lat. luctare), mahal*: mare
= mahal: mare și greu (lipsește din DEX), man*: a gâ ndi = mana: rod, frupt, belșug (sl. mana), mata*: mamă =
mata: formulă de politețe (et. necunoscută ), mardala = mardeală (țigă nescul mardo), mazara = mază re
(albanezul modhullë), meduva = mă duvă (lat. medulla), magarc = mă gar (bg. magare), mreț = mă reț (lat.
mas), mandra = mâ ndru (sl. mondru), mauna*: legă mâ ntul tă cerii = mau: glas, vigoare, a lua maul ‒ a reduce
la tă cere (et. necunoscută ), min*: a stră luci = meni: a vră ji (sl. meniti), mâ ndza = mâ nz (albanezul mës),
mladihta = mlă diță (sl. mladu), mosur = mosor (tr. masura), muherea = muiere (lat. mulier), musti = must (lat.
mustum), mustaca = mustață (lat. mustacea care înseamnă pră jitură ), mutu = mut (lat. mutus), murta = mutra
(neogreacă mutra),
naiba = naiba (et. necunoscută ), nas = nas (lat. nasus), namata = nă mete (bg. namet), narabu = nă rav (bg.
nă rav), natha*: stă pâ na = nata: femeie adultă (lat. natus), niroda = nă rod (bg. neroda), napat = nepot (lat.
nepos), navasti = nevastă (sl.° nevesta), nacta = nagta (lat. noctis), nâ ra = nor (lat. nubilum), nama = nama:
nume (lat. nomen),
avi = oaie (lat. ovis), obositi = obosi (bg. oboseia), abadda = obadă (sl. obedu), acara = ocară (sl. ocariati), oka*:
loc de ședere = oca: unitate de mă sură din vechime (tc. okka), onam*: a curba, a îndrepta = onanii: om urâ t,
pocitanie, ară tare (et. necunoscută ), odaia = odaie (bg. odaia), odor = odor- (sanscritul odor), om = om (lat.
homo), omlet = omletă (fr. omelette), opariti = opă ri (bg. oparia), upanaha = opinca (bg. opinka, adică ce
încă lță ri purtau geții de pe columna lui Traian nu erau opinci?), ortac = ortac (sanscrita ortac), ostaviti = ostoi
(sl. ustoiati), aștravi = otră vi (sl. otraviti),
pakati*: fapte necugetate, fapte sau gâ nduri rele = pă că tui: a face pă cate, a greși (lat. peccatum), pala =
pală , paloș (tr. pala), pandur = pandur (maghiarul pandur), paperuda = paparudă (bg. peperuda), para =
par (lat. palus), paradina = paragina, paradit (et. necunoscută ), partac = partic, parte (lat. pars), pacata =
pă cat (lat. peccatum), pacala = pă cală (et. necunoscută ), palita = pă lit (sl. paliti), pațâ mi = pă ți (lat. pateo),
piya*: persoană îndră gită = pio: iubitor de Dumnezeu (nu este în DEX), pâ ca = pace (lat. pacis),
pingala*: în budism este unul dintre canalele energetice situat pe coloana vertebrală = pingală :
imagine, pictură , a se gă ti (nu există în DEX). pita*: tată = pita: pâ ine, mijloace de existență , pitar = pitar:
brutar (bg. pita), piti*: refugiu, adă post = piti: a ascunde, a dosi (sl. pitiku), ipangea = pingea (tr. penșe),
pisa = pisa (lat. pinsare), pluta = plută (bg. pluta), pama = poamă (lat. poma), pad = pod (sl. podu),
povamâ na = pomană (sl. pomenu), pradați = pră da (lat. praedare), pras = praz (bg. praz), Prajapati*:
focul casei sau focul pă rinților ori a stră moșilor = praji (sl. prajiti) + pati (lat. pati), parihana: că dere,

142
nenorocire, degenerare = prihană : necinste, pă cat (ukr. pryhana), prapâ de = pră pă di (bg. propadam), prasara
= presă ra (et. necunoscută ), priatama = prieten (sl. priiateli), prâ ns = prâ nz (lat. prandium),
Radha*: pă storiță din Veda = Rada (et. necunoscută ), rasa*: dans asemă nă tor cu hora, închinat lui
Krișna = rasa: de soi, bun (fr. race), rai = rai (sl. rai), ram = ram (lat. ramus), ravana = ravă n (sl. ravinu),
racita = ră ci (lat. recens), rabos = ră boj (bg. raboș), ră = ră (lat. reus), risipati = risipi (bg. rasipia), rabi =
robi (sl. robu), rud = rudă (bg. roda), rage = ragea, rugă (tr. rica), ramana = rumâ n (lat. romanus), rupa =
rupe (lat. rumpere),
sac = sac (lat. saccus), salbî = salba (lat. subalba), sara = sare (lat. salis), saddha*: credință , virtute = sadea:
curat, pur (tc. sade), sadhu*: om sfâ nt = sade: butași de viță -de-vie, ră sad (sl. sadu), sagga*: plin de bucurie =
șagă : glumă (bg. șega), samma*: observația sau judecata corectă = samă : recenzare pentru impunere
(maghiarul szam), samana*: ascet care a învins dorințele prin practici austere = samana: a pune să mâ nța în
ogor (lat. seminare), soma*: bă utura care aduce nemurirea = samă : judecată , moarte (maghiarul szam) swah*:
a devenit cer = suav (fr. suave), sâ man*: denumirea jertfei adusă zeilor sau fă cută pentru sine = samă n:
asemă nă tor (lipsește din DEX), Santo*: om bun sau de valoare, vine din verbul a fi și arată pe omul care este
cu adevă rat Buddha și arhant. Stră lucirea lor divină vine din aura pe care o au în jurul capului = Santta:
Creatorul sau Dumnezeu în religia geților (lat. sanctus), sarmani*: că lugă ri care tră iesc cu foarte puțin =
sarmani: lipsiți de surse de existență , necă jiți (bg. siromah), Soma*: zeul lunii unde se duc sufletele morților =
somna: a dormi (nu este în DEX), sara*. miezul sau esența lucrurilor = sara: perioadă de zi, în antichitate ziua
începea dimineața (lat. sera), sthavira*: ferm, stabil = stavă r: statornicie, fermitate (nu este în DEX), sukha*:
fericire = sucă : poftă , ambiție (nu este în DEX), samana = semă na (lat. similare), saptanahan = să ptă mâ na°
(lat. septimana), sar = să ri (lat. salire), sacâ tura = secă tură (lat. siccare), sacura = secure (lat. securis), asfant =
sfâ nt (lat. sanctus), smarana = smerenie (sl. sumeriienie), swar, sura = sor, soare (lat. sol), swâ rta = soartă
(lat. sors), spuz = spumă , spuză (lat. spudia), stâ na = stâ na (et. necunoscută ), stapana = stă pâ n (et.
necunoscută ), strig = striga (lat. strigare), struguhuri = struguri (et. necunoscută ), stupa = stup (lat. stypus),
sulica = suliță (sl. sulica), sumanas = suman, sucman (bg. sucmanu), supa = supa (fr. souper), surata = surată
(lat. soror), surpa = surpa (lat. subrupare), sant = sunt(lat. sunt), sag = șag(bg. șega), sâ eua = șeaua (lat. sella),
sir = șir (et. necunoscută ), șira = șiră (lat. sira), șabda = șoaptă (bg. septia), suamunita = șoimă niță (maghiarul
solyom), șuba = șubă (maghiarul suba), șușana = șușanea (tr. șișane),
taj*: durere = tâ nj: durere, suferință (sl. tonziti), tapa*: flagelare, suferință = tapă : tă ietură sub formă de
pană , fă cută în trunchiul unui copac (et. necunoscută ), tar = tare (lat. talem), tai = tă ia (lat. taliare), tavur
= taur (lat. taurus), tarapania = tarapana (tr. tarabhane), taua = tă u (maghiarul to), tuaca = teacă (lat.
theea), temei = temei (sl. temeli), titthiya*: clevetitori, conspiratori = titii: a șopti (nu este în DEX),
tâ rta = tâ rtiță (bg. tă rtica), tobă = tobă (maghiarul dob), trgovanie = tâ rgui (sl. trugovati), ticva = tigvă (bg.
ticva), tabar = topor (sl. toporu), trasnai = tră snă i (sl. tresnonti), tră sati = tresă ri (fr. tressaillir),
tripitaka*: trei coșuri = tri (lat. tres) + pitaka. coșul disciplinei pentru că lugă ri, coșul doctrinelor
filozofice, metafizice și religioase, pitacă : act oficial, poruncă scrisă , scrisoare (sl. pitaku), tulpinia =
tulpină (bg. tulpina), tara = țară (lat. terra), tarc = țarcă (maghiarul szarka), ținta = țintaș (sl. centa),
dumbra = umbra (lat. umbra), valâ cica = ulcică (lat. ollicella), udaca = uda (lat. udare), udhar = uger (lat.
uber), urda = urdă (et. necunoscută ), ura = ură (lat. horrire), urdu = urgie (lat. orgia), urias = uriaș (maghiarul
orias), urs = urs (lat. ursus), usc = usca(lat. exsucare),
vadava = vă duva (lat. viduus), vadâ mi = vă tă ma° (lat. victimaare), vale = vale (lat. vallis), vama = vama
(maghiarul vam), vatra = vatră (albanezul vatrë), vepas = vă paie (albanezul vapë), varasati = vă rsați (lat.
versare), vartena = vâ rtej (bg. vă rtej), vanada = vâ nat (lat. venare), vâ rbu = vâ rf (sl. vruhu), varâ mi = vâ rî (sl.
vreti), vâ rta = vâ rtos (lat. virtus),
dzambaiâ mi = zâ mbi (sl. zonbi), soma = zeamă (lat. zema), sares = zer (et. necunoscută ), dziua = ziua (lat.
dies), dzurba = zurbă (tr. zorba).
Sunt un total de 267 cuvinte, din care 213 luate din lucrarea amintită mai sus iar 54 cuvinte ‒ cele
cu steluță – sunt culese de mine din că rțile pe care le-am citit. Din acest numă r; cu pretinsă origine
latină sunt 101 cuvinte; 90 au ră dă cini în slavă , bulgară , sâ rbo-croată ; 13 vin din turcă ; 13 din maghiară ;
8 din franceză ; 4 din albaneză ; 3 din neogreacă ; 2 din sanscrită ; 23 au origine necunoscută și 10 nu
sunt incluse în DEX! Dacă facem un raport statistic, avem 38% cuvinte provenite din latină , 34%
cuvinte sunt din limbile slave, 6% au origine necunoscută , 5% provin din maghiară și turcă , iar 14% din
cuvinte nu sunt incluse în DEX. Ilustrele noastre că pă țâ ni academice din domeniul istoriei și
lingvisticii susțin că din limba vorbită de stră moșii mei geți ‒ ei au ca stră moși colonii romani colorați în

143
stă pâ ni ‒ nu s-a pă strat mai nimic în limba româ nă ! Ar fi vreo 60-70 de cuvinte, cam 0,0001% din fondul
lingvistic și … atâ t! Dar ei se contrazic singuri susținâ nd cu furie că pă stră m din limba stră moșească numai 60
de cuvinte, ori studiul dovedește că este vorba de peste 10000 (zece mii) de cuvinte din fondul lingvistic al
limbii româ ne „cu origine necunoscută ” pe care refuză să le includă în limba vorbită de stră moșii noștri geți!
Dacă situația ar fi cea prezentată de ei în DEX, atunci ar trebui să vorbim de un dialect latino ‒ slav, care s-a
format nu se știe câ nd și nu se știe unde cum corect susțin toți cei care ne contestă autotohnia (??), invocâ nd
tocmai scriiturile lor criminale! Această dogmă satanistă slujește perfect planul șă rpă riei iezuite care a trimis
cioporul de „doctori ardeleni” să ne „lumineze” trecutul, dar numai după mintea și interesele lor dră cești. Dar
ea slujește la fel de bine și șă rpă riei iahviste care încă mai strigă ținâ ndu-se de torțile ceriului, că plaiurile
mioritice au fost ocupate la începuturile începuturilor de ei, iar noi am scos nasul în istorie, cam la o mie de
ani după , și, i-am tot pă duchit pâ nă ce, să racii de ră ul nostru au trebuit să plece că tre ră să rit. Dar „bă știnașii”
mozaici nu și-au uitat niciodată drepturile naturale și istorice, ieșite din faptul că ei au pus primii piciorul pe
gura de rai de la nordul Dună rii.
Dacă citim cu atenție cuvintele în sanscrită și româ nă constată m că forma lor fonetică și semantică este
identică sau foarte asemă nă toare, pe câ nd forma din pretinsa lor origine latină este foarte diferită fonetic iar
semantic, multe cuvinte au înțeles diferit de celelalte două limbi. Explicația este foarte simplă dacă se lucrează
cu logică și cu adevă r! Neamurile arimine ‒ aryas ‒ câ nd au plecat din Carpați, erau o urdie de pră dă tori care
au cucerit o parte din ținuturile de pe valea Indusului, devenind stă pâ ni cum i-a consemnat și istoria. Fiind
casta conducă toare ei și-au pă strat multă vreme, fă ră influențe de la bă știnași, limba și cultura brahmanică .
Migrația în peninsula italică s-a fă cut de că tre un grup mai mic de indivizi, care pe parcursul timpului au
suferit mai multe influențe lingvistice și culturale, de aceea latina este mult mai depărtată de româna
veche decât sanscrita. Povestea coloniză rii provinciei romane Dacia cu italici, este o minciună nă scocită de
că tre A. T. Laurian și clica lui de lepre tră dă toare. Deși B. P. Hașdeu le-a demascat minciuna, „adevă rul” a
ră mas tot cel plă smuit de ei, pentru că erau sprijiniți politic de ciocoimea liberală , care le-a instituționalizat
cuibul lor dră cesc numit Societatea Academică Româ nă , în Academia Româ niei, unde s-a fă cut toată mâ rșă via
împotriva adevă rului și identită ții culturale a poporului româ n!
Faptul că slavii din sudul Dună rii au atâ t de multe cuvinte comune cu limba româ nă – dar și dansuri și
obiceiuri – este dovada indubitabilă a slavizării geților din aceste ținuturi după secolul VII câ nd migratorii
veniți din regiunea Uralilor s-au așezat aici.
Dicționarul explicativ al limbii române este realizat sub poala Academiei Româ ne, instituție care a început
prin meseriașii cazari dar folosind unelte mioritice numite „doctorii ardeleni” Laurian, Maior și Cipariu să
falsifice identitatea lingvistică și istorică a neamului româ nilor. Ș i tot această instituție a certificat în fals
uciderea a 400000 de mozaici în Transnistria de că tre armata româ nă în timpul celui de-al doilea ră zboi
mondial. Ce alte monstruozită ți trebuie să mai facă cuibul de vipere și de tră dă tori de Neam și Ț ară ca să -i
ducă la revoltă pe româ ni? Ne au de colbeci și ne câ ntă : melci, melci, codobelci să fiți prostă naci pe veci!
Dar neamurile brahmanilor și ale geților s-au mai întâ lnit odată în fața istoriei la sfâ rșitul secolului VI î.e.n.
de unde a rezultat alfabetul brahmi folosit de budiști în scrierile lor sacre pe stâ lpi. Alfabetul a ajuns în India
datorită lui Gautama Bhudda (563-483 î.e.n.) care a fă cut o vizită de 7 ani în toriștea geților unde a prins atâ t
gustul înțelepciunii arimine câ t și al scrisului mioritic, școlindu-se în cele care să aducă liniștea sufletului și a
minții. Tă blița 6 spune de persanul sau orientalul Gomtaro aflat în râ ndul clerului get ce poate fi chiar
înțeleptul Gautama.

2.5.5 Ainu

Să amintesc de încă o ramură a acestui neam urgisit care s-a ră zlețit în Ț ara lui Soare Ră sare.
Neamul ainu care în limba lor are sensul de „om” este populația aborigenă a Japoniei și tră ia înainte
vreme în tot arhipelagul încă de la începutul mileniului° III î.e.n., după cum arată probele arheologice, iar
în câ ntecele vechi își spunea enchiu, cuvâ nt al că rui sens este necunoscut. În scrierile noilor veniți se
arată că au purtat lupte crâ ncene cu bă știnașii pentru a le lua pă mâ nturile și a-i alunga mereu că tre nord
sau a-i trece prin sabie. Cercetă torul civilizației ainu, japonezul Kindaichi scrie: „Istoria Japoniei este,
într-un fel, istoria coloniză rii spre ră să rit a poporului yamato (japonez).” Informațiile antropologice

144
arată legă tura neamului ainu cu vechile populații ale Europei, dar perioada câ nd ei au ajuns în insulele
japoneze, unii cercetă tori o estimează pentru mileniul III sau II î.e.n.
Fiecare comunitate să tească avea propriul dialect și ei se înțelegeau într-o limbă literară în care și-au creat
o literatură orală fabuloasă . Legendele ainu spun că erau o rasă puternică pe care japonezii au tot tocat-o
aproape 2000 de ani, pâ nă ce, în zilele noastre sunt aproape dispă ruți. Mitologia lor orală începe cu pă rintele
neamului ainu ‒ Aioina Kamui ‒ și se continuă cu luptele purtate de diferitele că petenii împotriva
nă vă litorilor japonezi.
Mitologia japoneză preluată de istorie prin cultul shinto, spune că la anul 660 î.e.n. s-a format prima
dinastie imperială prin Jummu Tenno sau Iware, nepot al zeiței Amaterasu, care domnește și în prezent. El
reușește să -i alunge pe „pă ianjenii pă mâ ntului” identificați mai tâ rziu cu ainu și își întemeiază o nouă capitală ,
la poalele muntelui care stră juiește câ mpia Yamato din insula Honshu, primind titlul de Sumera (Cel care
guvernează din cer). Dar acest titlu amintește de localitatea noastră Simeria,° adică o baștină a cimerilor sau
simerilor, sau de vechea civilizație din Sumeru după scrierile akkadiene sau Ki-en-gi în limba emegi, unul din
leagă nele civilizației umane. Cuvâ ntul este amintit și în Tora unde se spune că împă ratul Amrafel din Sinear îl
face rob pe Lot dar acesta va fi eliberat de că tre fratele lui Avram și ceata de luptă tori care îl însoțea. Luptele
s-au purtat undeva la nord de Marea Moartă iar textul spune că ținutul Sinear este o regiune muntoasă la
stâ nga Damascului.
În cosmogonia budistă pă stră toarea unui filon important a eposului mioritic, muntele central al
lumii este Sumeru în sanscrită și Sineru în pali, termenii ară tâ nd° un munte și un ținut din jurul lui așa
cum era și cel din scrierea iudeo-creștinilor. Cum neamul brahmanilor avea aceeași origine cu a
emeșilor în munții Carpați, și religiile lor venerau niște divinită ți ale înă lțimilor, termenul, prin aceasta
precizâ nd originea acestei culturi, iar akadienii l-au preluat folosindu-l pentru a desemna teritoriul
locuit numai de emeși ară tâ nd că au venit acolo de undeva din munți. În mitologia emeș avem duhul
Sumugan sau Sumukan ‒ regele munților ‒ care era o divinitate a câ mpiilor cu vegetație și ocrotitor al
turmelor de animale domestice sau să lbatice ce se hră nesc pe aceste locuri. În ambii termeni sume sau
sumu, sensul este de marea putere a divinită ților de pe înă lțimi iar ru și gan/kan înseamnă a îndruma, a
conduce, stă pâ nire, câ mpie.
Titlul de Sumera al împă ratului japonez este preluat sigur de la populația ainu ce locuia în regiunea
muntoasă așa cum spune și mitologia lor. Dar istoric, migrarea triburilor de ră zboinici yamato din
Coreea în această insulă s-a fă cut în primul secol al erei noastre iar alungarea populației ainu că tre
nordul extrem în insulele Hokaido și Sahalin unde este astă zi, a durat o perioadă lungă de timp.
Supunerea populației ainu de că tre triburile de japonezi a dus și la masacrarea marii pă rți a acesteia ceea ce
înseamnă civilizație în mințile multor criminali, cum au fă cut și romanii cu neamul geților, numai așa
explicâ ndu-se numă rul lor foarte mic în prezent. Limba lor este înrudită cu unele limbi amerindiene,
basca dar și cu sumeriana. Tradiția lor afirmă că ei sunt urmașii (atâ ția° câ t au scă pat de sabia civilizatoare
a japonezilor) unui puternic și numeros popor creat de miticul personaj Aeoina, întemeietorul
poporului și primul lor învă ță tor, care a venit din țara Siretaku. Aeoina a creat omul ‒ ainu ‒ din salcie
pentru schelet, pă mâ ntul drept carne, ierburile pentru pă r, dar a fost obligat să abandoneze munca și
câ nd a revenit el i-a învă țat principalele meșteșuguri; vâ nă toarea, pescuitul, construirea caselor, agricultura,
confecționarea de veșminte.
Mulți zei au fost alungați din cer și drept pedeapsă au fost transformați în plante și animale. Panteonul lor
este populat de aceste duhuri care să lă șluiesc în animale, dar sunt eliberate din trup de că tre vâ nă torii ainu și
revin la starea lor de spirit ceresc, numite kamui.
Dar ele se gă sesc și în plante, obiecte sau forme de relief și fenomene ale naturii. Au două grupe de
spirite, cele cerești (Pase Kamui): Kim Un Kamui (Koro), ursul, duhul ocrotitor al munților (au un ritual
al ursului cu elemente comune dansului ursului de la noi practicat de Anul Nou!); Shiramba, spiritul
vegetației; Wakkaush, spiritul apelor (în româ nă avem jucăuș); Kara Kamui, constructorul pă mâ ntului
(în emegi kara: a înă lța, a încercui, a lumina); Chisei Kamui, spiritul familiei° (în emegi cuvâ ntul kisi:
cameră pentru pă strat alimentele), și spirite telurice: Fuchi Kamui, spiritul feminin al focului; Hash-
Inau-Uk, spiritul feminin al vâ nă torii; Sarak Kamui, spiritul necazurilor; Ru-Koro, spiritul latrinei
bă rbaților; Apasam Kamui, spiritul protector al intră rii omului în colibă (apăsăm – a apleca capul câ nd se
intra în casele ță ră nești sau bisericile de la noi unde intrarea era mai mică pentru a delimita un spațiu
special sacral datorită vetrei sacre sau altarului). Duhul Inau, aduce cu numele înțeleptului Eno care a
fost înă lțat la ceruri de Sâ ntu, pentru a aduce neamului omenesc, legile dumnezeiești care să le fie
că lă uză veșnică .

145
 Mitul creației ainu pomenește de haosul primordial alcă tuit dintr-un amestec de apă și pă mâ nt. La început
a fost haos, pă mâ ntul era amestecat cu apă ; apoi un duh a fă cut uscatul, ajutat de codobatură care a zvâ ntat
pă mâ ntul bă tâ nd din coadă ; pă mâ ntul a ajuns să plutească pe marea de început; la zidirea munților,
dealurilor și câ mpiilor au participat mai multe duhuri cu ciocane, topoare și tâ rnă coape. Pe un munte a sosit o
zeiță purtată de un nor colorat; aruncâ nd în mare partea întunecată sau albastru închis din nor, au apă rut
stâ ncile; din cea galbenă ‒ pă mâ ntul bun pentru agricultură ; din cea roșie ‒ aur, argint, mă tase, bijuterii.
Partea de apus a insulei Ezo a fost construită în felul urmă tor: au fost trimiși doi zei să facă munții și vă ile;
unul s-a apucat de treabă dis-de-dimineață și a fă cut lucrurile cum trebuie, în partea de ră să rit; dar celă lalt, o
zeiță , s-a întâ lnit cu alta și au stat la taifas; abia spre seară s-a apucat de lucru, și a fă cut coasta de vest așa
cum e azi: stâ ncoasă , pră pă stioasă , urâ tă ca vai de lume. Înainte de a fi existat omul, pă mâ ntul era acoperit cu
ierburi și copaci, era plin de animale, de ape cu pești ‒ izvodite toate acestea în diferite feluri și ocazii;
aproape fiecare are o legendă .
Avem și noi un asemenea mit dar lipsește codobatura.
Ainu a fost fă cut de Aeoina ‒ pă rintele legendar al acestor triburi venite din vest în insulele
japoneze. Aeoina a pus pă mâ nt pe lâ ngă un bă ț de salcie care a devenit șira spină rii și l-a fă cut pe ainu;
pă rul i l-a împletit din ierburi. Înainte de a termina acest duh atâ t de binevoitor neamului ainu, a plecat în
lumea cerească pentru niște treburi grabnice. A lă sat vorbă unei vidre, care era pe aproape, că va trimite
un alt duh că ruia să -i explice cum și ce mai are de fă cut, dar vidra s-a apucat să prindă pește și a
uitat; a venit zeul însă n-a știut să continue fiindcă vidra nu i-a spus nimic, de aceea este ainu așa de
imperfect. Câ nd Aeoina s-a întors, nu se mai putea face nimic. A început atunci să -i învețe pe ainu
diferite lucruri folositoare: să vâ neze, să -și facă case, să organizeze petreceri, să cinstească zeii, să semene,
să -și facă haine din coajă de copac și blă nuri de animale, să prindă pește, să câ nte. Mai înainte, câ nd
scoarța pă mâ ntului era foarte subțire, ainu nu aveau curaj să meagă să -și caute hrana: îi ajuta Okikurumi
(ochi cu rumi) care o trimitea pe soția lui Turesh, să le aducă de mâ ncare; ainu nu aveau voie să se
uite la această femeie, și fiindcă într-o zi unul a prins-o de mâ nă , ea s-a prefă cut într-un dragon iar
coliba a luat foc. Supă rat, Okikurumi a plecat, iar ainu au ră mas să raci și în mizerie. Aeoina mai este
numit Oina sau Okikurumi Kamui fiind primit în rai.
Ainu cred că cutremurele se datorează mișcă rilor unui pește, pe spinarea că ruia stă așezat pă mâ ntul care
este rotund. Câ nd peștele se mișcă , în mare apar furtunile iar pe pă mâ nt apar cutremurele. Câ nd el înghite și
aruncă apa, la ță rmuri apar mareele. Mitul există și la noi dar pă mâ ntul stă atâ t pe spinarea unui pește, câ t și a
doi pești în unele variante. Duhurile și stră moșii locuiesc în cele șase lumi de sub pă mâ nt, dar în alte versiuni,
duhurile locuiesc în ceruri. La noi locuiesc în cele șapte ceruri de deasupra pă mâ ntului. Acest mit se gă sește
într-o formă asemă nă toare și în religia emeșilor.
Sub noi sunt mai multe lumi (șase sau șapte) dintre care, una este a zeilor, cea mai de jos zic unii.
Acolo e zi câ nd la noi este noapte și invers. Cum ziua, stră moșii noștri și zeii care locuiesc împreună
sunt foarte ocupați, în acel timp, câ nd la noi este noapte, noi ainu nu trebuie să lucră m, pentru a nu ne
amesteca în treburile lumii zeilor. Cei care locuiesc în lumile de jos, cred, că ei sunt adevă rații oameni,
ființele veșnice; pentru ei, noi, pă mâ ntenii suntem niște nă luci, așa cum și noi îi consideră m pe ei, câ nd
vin la noi; nu-i putem vedea câ nd mergem la ei, nu ne vă d; numai câ inii pot simți orice fel de nă luci.
Ainu au tră it mii de ani într-o relație specială cu natura, iar toate miturile lor sunt legate de această
legă tură de nezdruncinat, inclusiv apariția vieții pe pă mâ nt, cum arată urmă torul mit din folclorul lor.
În mitologia ainu, Soarele este de genul feminin, iar ce vedem noi nu este decâ t carul de foc al unei zeițe.
Calea Lactee ei o numesc Râul întortochiat ‒ Pet Noka; aici își petrec cea mai mare parte din timp zeii,
prinzând pește. Ca la geți, sumerieni și egipteni, lă cașul zeilor este în ceruri și cred că cele șase ceruri de sub
pă mâ nt sunt în fapt deasupra pă mâ ntului cum dovedește acest concept mitologic. În scrierea eseniană ° Tatăl
Ceresc, avem zicerea: „Luminează locurile cele mai înalte ale Mă rii Cerești”, care, chiar ne luminează pe deplin
asupra celor despre care neamul româ nesc încă nu are voie să vorbească sau nu poate să vorbească pentru că
este prea îndobitocit.
Unii ainu susțin că raiul ‒ lumea zeilor ‒ era condusă de doi frați. Fratele mai mare avea șase fete,
toate zeițe ale diferitelor stele. Zeul cel mare al raiului a trimis un alt zeu ca să facă lumea ainu, dar
fă ră copaci, fă ră iarbă . După ce totul a fost gata, acesta a hotă râ t ca fiica sa, prințesa Chikisani să
conducă noua lume. Această zeiță era îndră gostită de fratele cel mic. După ce a plecat pe pă mâ nt, zeul a
început și el să coboare seară de seară . În secret a adus și focul. Zeii au vă zut sclipind luminițele și de
invidie au început să -i prigonească , pâ nă câ nd, într-o zi Chikisani a nă scut un copil pe care l-a numit
Pon Okikurumi. Acesta a pus bazele civilizației ainu. Ceva din această poveste o gă sim într-o legendă

146
legată de Luana din munții Buză ului. Animalele sunt foarte respectate în lumea ainu, ei considerâ nd că ele se
pot preface oricâ nd în oameni.
Ei au o legendă despre un zeu ră u care a vrut să înghită soarele, știind că neamul ainu nu putea tră i fă ră
astrul ceresc. Dar zeul bun, aflâ nd de viclenie, sculâ ndu-se de dimineață , a trimis cioara să zboare în dreptul
soarelui pentru a o înghiți pe ea și astfel să se înece iar zbură toarea să salveze neamul ainu.
Ainu consideră că toate ființele vii, plante sau animale au ramat, adică suflet, dar și lucrurile au un
suflet al lor. Dacă aceste suflete divine vor să se întoarcă în lumea lor, numai ainu le poate elibera de
trupul material și le dau ca ră splată , fructe, legume, piei de animale precum și carnea lor, etc. Zeii sunt
sfinți pentru că se bucură de respectul și cinstea oamenilor, iar acestora le merge bine pentru că sunt
iubiți de zei. Ș i lumea oamenilor este frumoasă , iar zeii îi spun „leagă nul zeilor” și pentru că unele
zeițe vin aici să nască . Zeii lor se mai împreunează cu muritoarele și nasc oamenii foarte deosebiți de
ceilalți care se bucură de respectul întregului cotan. Fericita fată rămâne însărcinată prin gândul
transmis de zeu. Cunoaștem zicerea aceasta în varianta urieșilor dar și cea care pute ră u a duhoare
ivrită , adică a hoție veșnică .
Zeii sunt împă rțiți în mitologia lor în două mari categorii: zeii cei care stau în rai și foarte rar vin printre
pă mâ nteni fiind numiți și Pase Kamui, și zeii care își duc viața mai mult printre pă mâ nteni.
Zeița focului – Fuchi Kamui – este cel mai important zeu terestru, ea sălășluiește în vetrele fiecărei
familii ainu, dar și în marea vatră a neamului cunoscâ nd toate faptele triburilor ainu. Ea face legă tura între
ainu și ceilalți zei. Dar unii bă trâ ni ainu consideră această divinitate ca cea mai importantă zeiță din
panteonul lor.
Poporul ainu nu are temple și cler în sensul cunoscut de culturile europene sau de pe alte meleaguri.
Dar ei își construiesc locuința și anexele necesare numai după unele precepte religioase, iar fiecare
bă rbat cu statutul de cap de familie este și slujitorul altarului divinită ților precum și al focului sacru
din vatra casei. Oficierea ritualurilor religioase se fă cea de că tre bă rbatul cel mai în vâ rstă din familie
dacă pă rintele era mort, sau în cazul înmormâ ntă rilor, de cel mai în vâ rstă bă rbat din sat sau cotan. Ei
nu-și tă iau bă rbile și pentru ceremonii foloseau costume speciale cu diferite cusă turi și modele care,
toate aveau° semnificație religioasă . Pe frunte, în timpul ceremoniilor purtau o coroniță împletită din
două nuielușe de ră chită , iar prins de aceasta, în dreptul frunții este un disc ‒ itopka ‒ pe care este
sculptată o cruce cu brațele egale, simbolizate prin patru frunze de ră chită , dar foloseau și alte
înfă țișă ri precum ursul, vulturul.
Locuința lor era fă cută din stuf, papură sau alte materiale perisabile, avâ nd obligatoriu o fereastră
spre ră să rit care este locul sacru iar afară se află nusa, echivalentul altarului creștin unde se pun
inau-urile. Femeile și fetele își pot transmite rugă ciunile că tre divinitate numai prin intermediul capului
bă rbă tesc al locuinței. Ritualul este la fel ca la neamul aryas din India, adepții brahmanismului. Zeul
este invocat prin folosirea unui inau sau inao, care sunt niște bețișoare cioplite lungi de 50-80 cm, cu
un diametru de 2-3 cm, iar surcelele spiralate trebuie să ră mâ nă agă țate de bă ț. Cel mai folosit lemn
este salcia dar se utilizează și alte specii. Ei cred că fiecare om dar numai bă rbat, are facultatea de a
comunica cu zeii. Înainte de începerea orică rei rugă ciuni, bă rbatul ainu, face o rugă ciune zeiței focului
iar uneori ia câ țiva tă ciuni în mâ nă . În locuințele ainu, focul sacru nu se stinge niciodată din vatră . Zeița
focului din vatră , transmite mesajele prin fereastra de ră să rit, astfel comunicâ nd cu lumea exterioară .
Nusa este formată dintr-un lemn sprijinit pe două furci, lung cam de 5 metri, dar poate fi și mai lung, așezat
cam la cinci metri de fereastra de ră să rit, de care se sprijină toate inau. Se consideră că și inau are ramat adică
suflet, iar distrugerea lui prin foc se face numai însoțită de o ceremonie.
Alt obiect de cult este ikubashui sau ikupashui, fiind un bețișor cu care se stropește în timpul rugă ciunii
că tre zei. (Iku: a bea + bashui: bastonaș, bețișor.)
Ală turi de ritualul religios ei mai practicau șamanismul, dar era numai apanajul femeilor și care se numea
tusu. Folclorul lor este plin de vindecă ri miraculoase.
Un om mușcat de șarpe, trebuie să pună pe rană ghiară de vultur și să spună : „Vulturul divin a
sosit ca să mă ajute. O, șarpe, gră bește-te să vindeci omul.” Parcă ar vorbi un mioritic zamolxian sau
un egiptean!
Locuinței îi spun în limba lor Chisei sau Kenru. Ei nu au cuvinte pentru case cu etaj dar în legenda
eroului principal Poiyaumbe se vorbește de un castel. Locuința are și ea un ramat iar câ nd stă pâ nul
masculin moare, și aceasta va fi distrusă de foc astfel ca și ramatul ei să se ducă în lumea divină . Odată
cu bă rbatul mort care era îngropat, sunt arse hainele și obiectele personale. Începerea construcției unei
locuințe se face prin spunerea unor rugă ciuni, iar dacă familia nu a mai avut altă casă , atunci tă ciunii

147
pentru vatra sfâ ntă sunt luați din vatra bă iatului.
Ainu se considerau „nepoții” zeilor din rai, adică se țineau și ei o leacă scoborâ tori din zei precum geții
carpatini. Fiecare familie avea propriul cod al semnelor vestimentare dar multe dintre ele seamă nă cu cele de
pe vasele de lut din mileniile IV-II î.e.n. descoperite la noi și pe la vecinii noștri pe unde au tră it în vremuri
uitate cete de arimini. Atâ t bă rbații câ t și femeile că să torite purtau un fel de șorț în față ca și esenienii° sau
solomonarii noștri.
Un clan forma un cotan care își delimita pă mâ nturile față de vecini folosindu-l în comun, dar fiecare
familie, avea și o mică proprietate individuală , casa, gră dina și lotul pentru agricultură . Bă trâ nii cotanului
formau un sfat care alegeau un conducă tor dintre ei numit sapane guru. Casa unde locuia acest șef se numea
Cotan Uni. Aceasta a fost forma lor de organizare pâ nă câ nd japonezii i-au obligat să -și schimbe viața în
secolul XIX. Câ nd se face sfințirea locuinței se invită tot cotanul iar cel mai în vâ rstă bă rbat conduce
ceremonialul religios și deschide ospă țul cu bă utură și mâ ncare. Câ nd grosul oaspeților pleacă la casele lor,
femeile execută un dans mimetic numit Hararachi, sugerâ nd zborul unei pă să ri. Noi româ nii mai pă stră m încă
fă râ me din acest tâ râ m fabulos prin numele de familie Cotan.
Ashke Tane Mat este zeița moașelor. Ei își botezau copiii, dar nu aveau o vâ rstă fixă după naștere, fiindcă
ceremonialul putea fi fă cut pâ nă la împlinirea a 10 ani. Ainu își schimbau numele câ nd se îmbolnă veau grav
așa cum se întâ mpla înainte vreme și în satele româ nilor.
Câ nd o persoană moare, se repetă în cor de cei de față : O-Yo-Yo-Pota (Ah, ce îngrozitor este), iar cel care
duce vestea prin cotan se numește Assuru Koro Guru. Pentru a ajunge la neamul să u din cotanul divin, mortul
trebuie îmbră cat în haine frumoase, iar în picioare i se pun niște încă lță ri ușoare. Tot așa era obiceiul și la
stră moșii mei geți ‒ voi îi aveți pe colonii romani ‒ cum zice tă blița 44 care vorbește de moartea marelui
Boero Bisto. Corpul era legat de un par lung cu niște sfori ‒ para muriri ‒ și astfel era dus la groapă . Lâ ngă
mort se așază ° un inau, iar mai multe inauri se pun prin casă în cinstea celui decedat, fiind râ nduite în
apropiere obiectele prețioase care i-au aparținut. Mai multe vase cu bă utură și mâ ncare sunt puse în
apropierea decedatului astfel ca ramatul lui să poată degusta pentru că multe zile a trebuit să îndure chinurile
morții. Familia și prietenii vor sta treji° o noapte întreagă lâ ngă mort ca la un fel de priveghi. Mă nâ ncă turte
de mei și beau, oferind câ țiva stropi și duhului care veghează ramatul decedatului. Tot acum îngroapă o turtă
de mei în cenușa din vatră . După înmormâ ntare aceasta va fi pusă în fața ferestrei de ră să rit, cu scopuri
magice astă zi necunoscute. În cursul nopții acesteia este obiceiul ca timp de o oră oamenii să plâ ngă , apoi, ora
urmă toare să câ nte balade și legende, să spună glume, să -și amintească cu glas tare întâ mplă ri hazlii spre
mâ ngâ ierea celui decedat. Această alternare continuă pâ nă ziua. Oricine cunoaște vechile ritualuri de
înmormâ ntare ale româ nilor arimini nu cei bolșevizați de Satana cazară , ră mâ ne uimit de asemă narea celor
două culturi.
Ceremonia de înmormâ ntare este condusă de cel mai respectat bă trâ n din cotan. În cursul nopții el se
adresează mortului: „Tu ești acum Zeu. Fă ră să tâ njești după această lume, ești rugat să mergi în
lumea zeilor Kamui Kotan (satul ceresc iar la geți era dabo gio, adică cetatea cerească ) unde locuiesc
stră moșii tă i. Ei or să -ți mulțumească pentru darurile ce le vei duce. Nu te îndoi, nu privi înapoi, du-te
repede la ei.” Bă trâ nul pune un fel de sandale speciale în picioarele mortului, mă nuși pe mâ ini și apoi
continuă : „Ai grijă să nu te ră tă cești. Eu am rugat-o pe Zeița focului să te însoțească, să te îndrume
bine.” A doua zi spre asfințitul soarelui (morții pleacă la Pokna Moshiri ‒ Lumea subpă mâ nteană ‒ care
este spre apus: de aceea ei merg odată cu soarele ce va apune) va avea loc înmormâ ntarea. După ce se
prezintă condoleanțe familiei decedatului, acesta este înfă șurat într-o rogojină ‒ toma ‒ legat de un par
de soc și dus la groapă împreună cu toate vasele și obiectele. Nu au cimitire, așa că înmormâ ntarea se
face prin să parea unei gropi ‒ Toi Chip ‒ barca de pământ – în apropierea casei sau în pă durile din
apropierea cotanului. Copiilor le este interzis să meargă la mormâ ntul celor apropiați și nici adulții nu
o fac cu bucurie, de teamă să nu le strice liniștea. După ce înmormâ ntarea s-a terminat, toți participanții
se spală cu apa adusă de o femeie care venise în fața convoiului, după care vasul se sparge și se pune
pe mormâ nt.
Ainu consideră că după moarte, ramat pleacă într-o altă lume foarte asemă nă toare celei pă mâ ntene.
Ramatul sosește mai întâ i în Pokna Moshiri ‒ Lumea Subpă mâ nteană . Aici drumul ce vine din Kanna
Moshiri (Lumea de Sus) se bifurcă spre Kamui Kotan (Satul Zeilor) și spre Teinei Pokna Moshiri
(Lumea umedă de jos) și e pă zit de un câ ine în slujba zeiței focului, care le știe și le vede pe toate. Adică
un fel de Pom al Vieții de la noi și cei patru lupi care pă zeau intrarea și drumul că tre adevă rata cunoaștere
divină . Ea câ ntă rește toate ramaturile și pe cei buni îi trimite în Satul Zeilor iar pe cei ră i în Lumea
Umedă de Jos. Pe drumul spre Kamui Kotan sunt zei care îi ajută pe cei buni să gă sească drumul cel

148
bun că tre locul stră moșilor. Ainu de pe pă mâ nt știu că cei care locuiesc în Kamui Kotan sunt adevărații
oameni, cei naturali – numai că nu mor. Cei ajunși în Teinei Pokna Moshiri sau Lumea Umedă de Jos, vor
avea numai de suferit. Cea mai grea pedeapsă e considerată de ainu înghețarea corpului celui vinovat pentru
a-l face să tră iască veșnic în suferință și umilință .
O altă variantă spune că ainu cei ră i vor arde veșnic în focul din mijlocul pă mâ ntului. Unii cred că sufletul
omului poate deveni ori ramat ori tukap (piele dublă, duh ră u). Alții consideră că omul are o parte bună care
merge împreună cu sufletul, și o parte rea care dă naștere duhurilor rele sau nă lucilor. Armele° specifice ainu
erau arcul cu să geți, o sabie obișnuită numită ‒ natanda, și una miraculoasă numită ipetan. Mai foloseau un
buzdugan fă cut din lemn de tisa.
Cea mai mare să rbă toare era cea închinată ursului Kim Un Kamui și se numea Yomante (Io + mante: minte,
gâ ndire) cu sensul de „a trimite departe.” Ursul era considerat un zeu al munților fiind trimis prin sacrificare
la stră moșii lui din Kamui Cotan.
Saru era considerat de locuitorii să i ca cel mai vechi ținut ainu, un loc sacru despre care vorbesc și
legendele stră moșești.
În tradițiile lor yukar sunt câ ntece eroice pe care specialiștii le consideră de aceeași valoare cu marile
creații epice ale lumii. Personajul principal al acestor câ ntece se numește Poyiaumbe.
Ainu foloseau în relațiile lor două limbi: sakor itak era limba melodioasă , în versuri, deci limba literară și
rupa itak, limba obișnuită de zi cu zi.
Ainu le spun japonezilor Shisam, Shamo, Samo, cuvinte care ar reprezenta un sens vechi privind nă vă lirile
acestora și luptele purtate cu ainu.
Eusebiu din Cezareea în Praeparatio Evangheliae la I, 14. preluâ nd informații mai vechi, spune că preotul
caldeean Berrosos ce a tră it în secolul III î.e.n. le-a povestit grecilor mitul eroului civilizator al emeșilor astfel:
„În primul an ar fi ieșit din Mare, acolo unde se învecinează cu Babilonia o ființă rațională a că rui nume ar fi
fost Oanne, al că rei cap era de pește dar care avea sub capul să u de pește un cap de om și avea și picioare ca
de om care ieșeau din coada sa de pește. El ar fi avut un glas de om și chipul să u s-ar fi pă strat și astă zi chiar.
Această ființă s-a întâ lnit cu oamenii ziua, fă ră să ia cu sine mâ ncă ruri, și el a transmis oamenilor semnele
scrierii, științele și artele de tot felul, i-a învă țat clă direa orașelor, înă lțarea templelor, introducerea legilor,
mă surarea pă mâ nturilor, le-a ară tat cum se face semă natul și recoltatul roadelor, i-a învă țat tot ce era de folos
oamenilor pentru cultivarea viței de vie. De atunci din vremea aceea nu s-a descoperit nimic de seamă .”
Dar mitul creatorului Aeoina de la ainu, îl gă sim și în mitologia feniciană ! Aion apare pentru prima
dată în scrierile istoricului° fenician Sanchoniaton Istoria fenicienilor, ce a tră it în secolul XII î.e.n. fiind
preluat de Philon din Byblos, text citat de Eusebius din Cezareea. Datorită unui pâ rjol cosmic din
perechea scă pată Kolpia ‒ vâ ntul ca forță primordială masculină ‒ și Baau (Noaptea, divinitate
existentă identic în mitologia sumeriană ) s-au nă scut primii oameni Aion și Protogonos. Aion are și
sensul de eternitate sau timp ciclic, iar în mit apare și Mot, mâ lul primordial genitor al acestei versiuni
din care s-a format universul, dar mai tâ rziu va fi considerat și zeu al morții. Aion a descoperit fructele
comestibile și meșteșugul pomiculturii fiind zeificat de fenicieni sub numele Beelsamen (Domnul,
Stă pâ nul, rege al cerului, creatorul universului și judecă torul suprem). Însoțindu-se cu Protogonos,
naște pe Genos și Genea care se stabilesc în Fenicia.
Aion apare și în cultul mitraic sau religia geților sub numele de Ion iar la gnostici este creatorul
spiritualită ții omenești, fiind și întruchiparea timpului etern (A: creație, stră bun, moștenitor + i: a ieși,
naștere, rugă ciune + on: neam, clan; cu sensul de eternul, cel fă ră de început și fă ră de sfâ rșit).
În documentele japoneze vechi, ainu apar cu numele de emiși (oameni să lbatici, pă roși), ezo sau
yezo ‒ nume purtat și de insula Hokkaido pâ nă în urmă cu o sută de ani ‒ emisu, emizer, enzu.
Neamul nostru plecat în Sumer își spunea emeși, iar mincinoșii care s-au pus pe semitizat cultura lumii
i-au fă cut dintr-un condei sumerieni. Chinezii le spuneau populației ainu prin secolele VIII-X, kushio,
kui sau kuski iar noi știm că neamul kaski sau kaska este amintit că a izbâ ndit un regat în Mesopotamia
în secolul XV î.e.n.
Populația ainu spune că a venit din Siretacu (sireta: a ră suci, a roti, a povesti, fir, a lega + ku:
nobil, a purifica, stră lucitor, sfâ nt, alb, pește, hrană ). Avem râ ul Sirete în Moldova la est de Carpații
Orientali, adică o apă sfâ ntă în vechea cultură a neamului nostru, iar Sireta-ku este țara cu apa sfâ ntă
Siretu, sau țara sfâ ntă Siretu de lâ ngă muntele sfâ nt Pion. Din această regiune, spune mitologia noastră ,
că au plecat rahmanii cei sfinți și blajinii, iar Ceahlă ul este amintit în unele texte vechi că era un munte
sfâ nt al geților. La vultur ei spun oași, adică zbură toarea din înaltul cerului amintind de Oașul nostru.

149
Aceste informații dovedesc indubitabil că neamul ainu a plecat câ ndva de pe meleagurile noastre sau din
vecină tatea lui dar ca neam se înrudea cu cei din jurul Carpaților°. Ne mai ajută și arheologia să facem lumină
în acest întuneric desă vâ rșit. În nord-estul Chinei s-a descoperit în anii 1990 un sit arheologic unde ceramica
seamă nă foarte bine cu cea de la Cucuteni A, fiind singurul loc din lume unde s-a gă sit ceramică de acest tip.
Faza Cucuteni A o putem încadra între mileniile V-IV î.e.n. iar cea scoasă la lumină în China este cam cu 1000
mai tâ rzie, dovedind că drumul parcurs de acest neam nimicit de istorie și sabia japonezilor a durat peste o
mie de ani de la plecarea lui, din toriștea Siretacu cunoscută azi, poate sub numele Cucuteni (kakoc: cuc la
ainu) ori împrejurimi și pâ nă au ajuns în insulele Japoniei. Să mai amintesc drept ciudă țenie fonetică pe
Koson Ohara (1877-1945) care a fost un pictor de stampe japoneze nă scut în Kanazawa în nordul Japoniei,
acolo unde mai există încă ră mă șițe ale neamului ainu. Ș i-a luat ca nume de artist Ohara Matao. În aceste
nume avem tot ce ne trebuie, un mato, un koson și un irlandez Ohara, ca urmaș al neamului pelasg, dar din
toată povestea noi nu avem nici ciuciu.

2.5.6 Tocarii sau toharii

Pentru a ne lumina în calea adevă rului să purcedem spre adâ ncă cercetare că tre est unde vom gă si acel
popor misterios ce a tră it începâ nd cu mileniul II î.e.n. în deșertul Takla Makan sau Tarim. Arheologii chinezi
câ nd au descoperit mumiile conservate de uscă ciunea deșertului, au ră mas uimiți de fizionomia lor
europeană și repede au pus batista pe țambal, fiindcă dacă ar fi știut și alții, ar fi avut de suferit „vocea
patriotului națională °”. Dar în anul 2007 slă bindu-le râ vna belicoasă , au lă sat niște europeni și americani
curioși să ia probe de ADN de la aceste mumii, iar studierea lor a° confirmat că respectivele populații au
legă turi genetice cu cea din estul și centrul Europei, dar și hainele lor seamă nă cu cele descoperite în
respectivele regiuni. Ț inutul Takla Makan este în fapt o depresiune în nord-vestul Chinei de azi și era
populată în mileniul III î.e.n. de niște neamuri venite din centrul Europei, în depresiunea Tarim (încă un
târâm stră moșesc necunoscut de româ ni!) a respectivei regiuni. Expertizele ADN demonstrează că mumiile
din deșert au o „genealogie” complexă , fiind întinsă din Europa Vestică pâ nă în India și din stepele Asiei
Centrale pâ nă în Mesopotamia și China. Acest aspect pus în valoare de studiile genetice, dovedește odată în
plus direcțiile migrațiilor Neamului Moțat din jurul Muntelui Sfâ nt Pion, sau a Neamului Scoborâ tor din Zei
că tre cele patru ză ri ale Maicii Pă mâ nt, din baștina lor carpatină .
Legenda nă scută în jurul Carpaților care amintește de existența giganților în această regiune dar și la est de
acești munți, are un sâ mbure de adevă r în descoperirea civilizației Takla Makan din nord-vestul deșertului
Gobi în depresiunea Tarim (tâ râ m în limba româ nă înseamnă ținut). Tă râ mul Tarim se învecinează la nord cu
munții Kumlun Ș an. O informație de-a lor spune că un împă rat chinez Mu i-a atacat pe tocarii din Tarim pe la
anul 1000 î.e.n. și tot un împă rat Mu de-al lor, a venit la noi să vadă muntele sfâ nt și să ia bob de înțelepciune
de la împă ră teasa Lumii. În deșertul Takla Makan unde s-au gă sit mai multe zeci de trupuri uscate ale unei
populații de origine europeană ; bă rbații aveau cam 2 m., pă rul roșcat sau șaten deschis, unul era îmbră cat cu
o haină lungă pâ nă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de
cizme. Era încins cu un brâ u cu modele deosebite care se găsesc pe vechile țesături° din Europa Centrală
și Răsăriteană. Ș i cizmele aveau modele cusute pe ele. Fața era acoperită cu o pâ nză de culoarea hainei.

Această civilizație a dă inuit în actuala regiune a deșertului pe la 2500 ‒ 1700 î.e.n., iar ultimele
ră mă șițe au rezistat pâ nă în secolul VIII î.e.n. Era o civilizație sedentară cu agricultură bazată pe irigații
și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo ‒ Daro și Harappa, adică o altă țară descă lecată
de neamurile carpatine pe la începutul mileniului III î.e.n. și Ki-en-gi sau Sumer. Ț ineau un fel de
evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la râ ndul lor
anumite semne. Principalele orașe din nordul bazinului Tarim care au desfă șurat comerț cu alte ținu-

150
turi, au fost Kashgar, Marin, Niya, Yarland și Kotan ca să știm pe unde au trecut neamul ainu în că utarea lor să
vadă de unde ră sare soarele. În sud erau cetă țile Kuga și Turpan.
În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înă untru o adevă rată
comoară ; 21 de statuete cu simboluri feminine și 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut
ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la începuturile mileniului III tot că tre est pâ nă a
prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi în zilele noastre. Poate că acest grup de migratori
obosit de atâ ta drum s-a hotă râ t să facă o hodină mai acă tă ri, dar unii mai neliniștiți și mai îndâ rjiți ‒ ainu ‒
au ținut ața tot că tre ră să rit să vază unde își are palatul și să lașul Sfâ ntul Soare pentru a-i aduce cinstirea
cuvenită .
În° prima jumă tate a secolului XX, în mai multe centre ale culturii emeș s-au descoperit mici bile din argilă
care au în interior mici obiecte din argilă : conuri, piramide, pă trate, cuburi și s-au emis mai multe ipoteze
privind semnificația lor; de la o simbolistică religioasă pâ nă la un sistem simplu de evidență și calcul. Aceste
bile sferice provin din perioada Uruk IV (3300-3100 î.e.n.) și preced cu unul sau două secole apariția scrierii
cuneiforme. La Nuzi, în nordul Iraqului, s-a gă sit un vas de argilă conținâ nd 48 de astfel de obiecte mici,
modelate iar pe partea exterioară a vasului era o listă cu scriere cuneiformă care enumera o listă de animale,
tot în numă r de 48. Cercetă toare Denise Schmandt-Besserat de la Universitatea din Austin (Texas U.S.A), a
publicat în anul 1981 o sinteză asupra unui numă r de 200 bile sferice și fragmente de bile cunoscute în
revista Technology and Culture. Ea ajunge la concluzia că reprezintă preistoria scrierii și ele provin din Sumer.
În realitate sistemul a fost adus de neamul emeș (sumerieni), pe acest teritoriu câ nd au migrat din locurile de
baștină , ținuturile din jurul Carpaților. Unele din micile obiecte au fost perforate (conuri, discuri, bile) ceea ce
demonstrează că erau înșirate pe sfoară , procedeu gă sit și la o tă bliță de la Tă rtă ria. Obiectele gă site în vasele
sferice nu erau gă urite și imprimate pe exteriorul acestora. În deșertul Karacum s-a descoperit o „civilizație a
oazelor” care a dă inuit cam în aceeași perioadă cu civilizația din Gobi (Taklamacan) cu o agricultură bazată pe
irigații și care fă cea comerț cu orașele emeș și acadiene. Principalul centru era Agi Kui.
Ceramica descoperită în ținutul Tarim locuit de acest popor foarte înalt sau uriaș după vorba
noastră , are multe elemente de ornamentație asemă nă toare cu cea de la Cucuteni, dar se manifestă în
această regiune cu o mie de ani mai tâ rziu. Este singurul loc° din lume unde mai apar motivele
ornamentale folosite la Cucuteni! Ș i tot în mentalul colectiv mioritic există legenda urieșilor, adică a unui
popor foarte înalt, blond sau roșcat, cu pielea albă și ochi verzi sau albaștri care le-au adus româ nilor
chemarea că tre înțelepciune.

Cal din bronz mileniul II î.e.n. descoperit în bazinul Tarim, statuetă din Takla Makan cu svastică ce
reprezintă o femeie cu un vas pe cap, spre dreapta este figura unei mumii de bă rbat și reconstrucția chipului
unei femei fă cut după o mumie descoperită în același loc.
În emegi cuvâ ntul takla înseamnă , a dezvă lui, a deschide, a spune, a conduce, vorbă rie, iar în româ na veche,
cuvâ ntul tacla înseamnă ° pă lă vră geală , taifas, vorbă rie, a discuta despre nimicuri. Makan este numele identic
cu cel care îl foloseau semiții pentru Egiptul de nord și înseamnă marea câ mpie sau câ mpie frumoasă .

151
152
 Ț esă tura descoperită la una din mumii este specific româ nească , iar modelul se gă sește în tră istuțele
copiilor româ ni și în macaturile sau pă retarele care se mai folosesc și astă zi în unele case ță ră nești!
În nord-vestul Chinei sunt menționați° toharii începâ nd cu secolul IV î.e.n.,° populație de origine indo-
europeană , înrudită cu sacii/sciții care la râ ndul lor erau înrudiți cu geții. Cred că aceștia sunt urmașii
vechilor populații care au tră it în mileniile III și II î.e.n. în ținuturile Tacla Makan și Karacum iar în prezent se
gă sesc în Turkmenistan, Iran, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan. Dovezile arheologice menționate
demonstrează că în mileniile V-IV î.e.n. pe teritoriile din jurul Carpaților, a existat o civilizație înfloritoare, cu
o religie bine conturată care a fost dezvoltată de grupurile umane ce au migrat în ținutul dintre Eufrat și Tigru
dar și alte direcții.

2.5.7 Sabeii

O altă ramură a neamului nostru care a migrat la mijlocul secolului XVII î.e.n. în sud ajungâ nd pâ nă în sudul
Arabiei sunt sabeii. Un ram din neamul sabinilor se numeau sabeli, adică neamul get care s-a unit cu troienii
câ nd aceștia au fost obligați din cauza ră zboiului să plece spre peninsula italică . Ptolomeu amintește mai
multe localită ți din sudul Arabiei, Yemenul de azi: Istriana, Saluta, Rhadu, Lugana, Sata, Domana, Amara,
Draga, Saraca, Deva, Dela, Lysa, Petra, Lydia, Suratha, Sora, iar la Pliniu mai gă sim Sandura, Nasaudum și
Rhemnia pe care orice româ naș cu freza pe moațe poate să le adulmece cu folos. Pliniu cel Bă trâ n scrie în
Istoria naturală la 12, 3 că la Scitopolis și Tâ rza în Palestina ca și la Nasaut, Romis și Sandura în Arabia au fost
colonii de sciți. În Biblioteca istorică, scumpetea de Diodor din Sicilia, în Cartea III, XLVI, descrie o parte a
peninsulei Arabia locuită de arabii debi și spune mai departe: „După seminția amintită , urmează carbii și apoi
sabeii, care sunt triburile arabe cele mai numeroase după câ te se cunosc.” Voi ară ta în continuare că sabeii au
migrat din Carpați în vremuri de mult uitate și alfabetul folosit de ei este identic cu semnele folosite de geți pe
tă blițele de plumb, iar Diodor ne spune că aceștia au avut ală turi pe carpi și debi, adică acei carpi veniți din
Carpați și locuitorii dabelor cum scrie pe tă blițe, sau° davelor cum le-a plesnit ascultă toarea grecilor și i-au
scris în textele lor, unele pline de minciuni la adresa neamului get din jurul Carpaților. Să încercă m a înțelege
aceste roiri nord-pontice sau istro-carpatine despre care istoria Europei în general și a noastră în particular
nu scriu nici un cuvâ nt.
Regatul sabeilor a fost cunoscut de antichitate în sud-vestul peninsulei Arabia, teritoriu cuprins astă zi în
cea mai mare parte în statul Yemen. Dar sunt unele informații greu de verificat, care spun că sabeii ar fi
stă pâ nit și o mică parte din coasta de vest a Africii fiindcă cei 24 de km. din Marea Roșie care despart cele
două regiuni, nu ar fi fost o piedică pentru îndră zneți. Ei și-au stabilit capitala la Marib în delta acum secată a
fostului râ u Wadi Adana pe la anii 1200 î.e.n. dar aceste cete de pă stori și negustori sigur erau de ceva vreme
prin acele locuri fiindcă o capitală nu se construiește la primul popas al că lă toriei. În perioada 715-660 î.e.n.
au construit un mare baraj ‒ ruine care se mai vă d și astă zi ‒ cu scopul de a aduna apa din ploile ce că deau în
munții din apropiere în perioada musonului, iar această construcție a fost o sursă de prosperitate pentru ei
mai bine de 1000 de ani, câ nd s-a pră bușit în anul 575. Fiind navigatori pricepuți și descoperind valorile
terapeutice ale tă mâ ii° și smirnei care era numai la ei și într-un mic teritoriu de pe partea africană a Mă rii
Roșii în fața regatului sabeilor, aceștia au comercializat-o pâ nă în Grecia și Roma antică aducâ ndu-le venituri
mari. Cele două produse erau folosite și în religie ca mijloc de purificare. Se presupune că Marib a fost un nod
al convoaielor de că mile care transportau diferite mă rfuri din sud că tre nord, iar după construirea barajului, a
ajuns o oază luxuriantă pentru arză torul pă mâ nt al Arabiei pe care romanii au numit-o Fericită tocmai
datorită bună stă rii ei. Statul sabeilor a dă inuit pâ nă în secolul V al erei noastre câ nd a fost nimicit de că tre
triburile „civilizatoare” ale arabilor din regiune care și-au început în acea vreme expansiunea împotriva
celorlalți. Numele râ ului Wadi Adana, amintește de statul antic Cilicia cu capitala la Adana!
În anul 25 î.e.n. generalul roman Gallus Aelius a condus o expediție pentru a lua cu sabia aceste
ținuturi și astfel au ajuns pâ nă la noi denumirile de locuri amintite de că tre Pliniu cel Bă trâ n și Ptolomeu.
Această realitate istorică mai este amintită de Seneca în Tragedii spunâ nd că Roma s-ar putea
ridica împotriva triburilor Dahue cei de la ță rmurile Mă rii Roșii. Cicero amintește în scrierile sale de
locuitorii Sabeii fericite din Arabia ale că ror legi sunt deosebite de ale altora și de multe din legile
iudeilor, care venerează imagini ale soarelui și ale lunii. Dar triburile Dahue erau cele ale sciților din
nordul Mă rii Caspice și din Asia Mică , iar uneori și geții au fost numiți dahi sau dai, informații care

153
încă nu au fost trecute prin afurisitul ciur al falsificatorilor de istorii și al nă scocitorilor de vedenii și tâ mpenii
sataniste.
Cel mai mare lă caș de cult al lor a fost templul cunoscut în prezent Bilqis, care a rezistat timpului
chiar și după pră bușirea statului sabeean, însă acum este parțial acoperit de nisip. În urma cercetă rilor
fă cute după anii 1980 în mai multe etape, aici s-au descoperit câ teva sute de texte scrise pe pietre sau
pe zidurile templului, fiind o adevă rată bibliotecă în piatră . Ei și-au pă strat credința în nemurire avâ nd
protectori pe Shams sau Shamash ca duh al luminii și înnoirilor, Sin ca duh al lunii și Haul (nemă rginirea
luminii). Au colonizat în Africa regatul Axum din Etiopia de azi, iar regele Ezana (330-340 e.n.)
și-a pus pe monede semnul crucii să arate că sunt creștini dar nu după otrava iahvistă . O inscripție din
anul 378 a regelui sabeu Maliki ‒ karaba invocă pe „duhul stă pâ n al cerului” iar alta adaugă acestui
duh epitetul de rahmanan „cel milostiv”. Nabomide° (562-539 î.e.n.), ultimul rege caldeean, într-o
tâ nguire că tre zeul Ș amaș, îl invocă pe Rammân ca zeu al înțelepciunii, ală turi de zeul solar. La româ nii
de astă zi, din această înțelepciune n-a mai ră mas nici câ t pă r pe broască !
Shamash, este numele akkadian al° duhului solar Utu de la emeși, și înseamnă jumă tate din grația
divină fiindcă soarele se vede numai jumă tate din timp pe cer în timpul zilei, pe câ nd noaptea este
ascuns, fiind și fiul lui Sin, duhul lunii. Ca divinitate solară a impus puterea luminii asupra întunericului
și a ră ului, fiind perceput ca zeu al dreptă ții și echită ții și judecă tor ceresc. În mitologia emeș, el
era de multe ori înfă țișat printr-un disc cu cruce în mijloc și patru râ uri° care ies din centrul discului
împră știate sub forma lui X. El este biruitorul nopții și al° morții fiind prezentat ca parcurgâ nd cerurile
că lare, într-un car sau într-o barcă . El este dă tă torul de lumină și viață . Cele mai vestite lă cașe de cult
emeș au fost la Larsa în Ki-en-gi și Sippar în Akkad. Limba româ nă pă strează cuvâ ntul sameș cu
sensul de conducă torul unei stâ ne ‒ baci ‒ așa cum erau considerate și divinită țile emeș, chibzuit, socotit.
Pe tă blițele de plumb de la Sinaia, îl° avem pe Sarmis ca fiu al Omului și înnoirii vieții din lumină .
Sin era duhul lunii fiind cea care aduce viața și care face ca plantele să germineze iar animalele să facă
pui. Pe tă blițele de plumb o gă sim scrisă Suen sau Sien. Dar și cuvâ ntul haul este unul neaoș mioritic
cu același sens folosit în vechile texte ale sabeilor, poate numai așa îndâ rjindu-ne împotriva minciunii
vom scoate la lumină Adevă rul! Karaba la noi este un fluier foarte simplu din soc, fluierul de la
cimpoi, picior și altele.
Scrierile arabilor spun despre sabei că se închinau
soarelui, lunii și stelelor, uitâ nd parcă se menționeze că
aveau ca simbol al sacrului crucea cum se vede în pozele
ală turate, unde pe placă este conturată o divinitate șezâ nd
pe scaun care primește respectul cuvenit de la un bă rbat
cu suliță în mâ nă . În dreptul capului acesteia se vede o
cruce care are în partea de sus vasul cunoașterii, iar în
partea de sus a plă cii este o semilună cu o sferă în interior,
simbol care se gă sește și la emeși. Această religie care
venera soarele, luna și stelele după zisa arabilor, nu era
alta decâ t religia geților sau „religia lui Zamolxe” cum a
botezat-o un alt grec, fiindcă o gă sim amintită cu multă
hulă și venin de că tre Theophylactus, arhiepiscop al Ohridei
în secolul XI care în lucrarea Istoria celor XV martiri, scriind despre nă vă lirea bulgarilor în sudul
Dună rii la anul 680, tună și fulgeră blestemâ nd de mama focului pe pă gâ ni pentru că au drept cult
religios o „nebunia scitică ”: „După ce s-au retras ombrii ‒ barbari meridionali ‒ un alt neam de oameni
blestemați și foarte fioroși, așa-numiții bulgari din pă rțile Sciției, trecâ nd peste fluviul Istru, ca o mare
pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat peste noi. Aceștia nu cunoșteau nici
numele lui Cristos, ci, de o nebunie scitică , se închinau soarelui, lunii și celorlalte stele… ei înșiși fiind
robii tică loșiei și dușmani ai adevă ratului Dumnezeu”. Așa trebuie să ne scriem adevă rata Istorie chiar
de vom supă ra întreaga Europă „civilizată ” și sclivisită , adunâ nd informație cu informație precum
că ută torul de aur care strâ nge gră uncior cu gră uncior.
Dar trebuie să ne oprim și asupra formei ovale sau mai mult rotunde a templului Bilqis fiindcă el este
specific numai culturii carpatine încă din mileniul XII î.e.n. așa ca să le plesnească întunecaților de ciudă , gușa
plină cu venin și ură împotriva celorlalți! Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca Istorică, Cartea II, XL VII,
precizează că templul lui Apolo din Hiperboreea era de formă rotundă la fel ca cele ale geților de la
Sarmisetuzo și alte locuri unde neamul nostru stră bun își avea lă cașe de cult.

154
 În stâ nga avem ruinele templului Bilqis așa cum arată astă zi, spre dreapta este o reconstrucție° a lă cașului
de cult de la Gobekli Tepe din mileniul XII î.e.n. Lâ ngă aceasta este fotografia sanctuarului de la Nabta Playa
construit prin mileniul VII î.e.n. în nordul Egiptului, la marginea deșertului nubian de o populație
necunoscută . Prin oasele de animale, dar în special de bovine, specialiștii au conchis că ar fi vorba despre un
cult ce avea ca totem bovinele sau taurul așa cum se vede la Gobekli Tepe, la Parța, în Sumer sau pe valea
Indusului, pe acolo pe unde s-au aciuat neamuri arimine. Sanctuarul a fost folosit timp de peste 3000 de ani
de că tre aceste populații de pă stori, însă nu era prins într-un centru de locuit fiindcă în construcția lui se
disting mai multe faze. Pe la anii 5500 î.e.n. în regiunea respectivă își face prezența° un nou grup de pă stori
care aduce unele modifică ri locului de cult, iar ce vedem astă zi sunt adă ugiri ale cercului de pietre cu stâ lpi în
interior de pe la anii 4800 î.e.n. tot așa cum a fost și la templul Bilqis al sabeilor sau celelalte locuri ară tate în
fotografii. Orientarea intră rii în sanctuar și alinierea stâ lpilor a fost fă cută pentru a ară ta solstițiul de vară așa
cum este la Stonehenge și în alte locuri unde cultul avea ca fundament soarele. Atâ t urmele animalelor
îngropate câ t și a stâ lpilor de piatră arată și o orientare că tre nord, poate ca o cinstire a unui vechi ținut de
unde ei au ajuns prin locurile acelea pâ rjolite de soare. Urmele arheologice arată că sanctuarul a fost folosit
pâ nă pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. În partea dreaptă este sanctuarul de la Goseck, din estul Germaniei la
granița cu Cehia construit în mileniul IV î.e.n.

Spre a fi lumină deplină chiar și acolo unde Satana și-a pus la clocit ouă le de basilisc, mai dau spre luare-
aminte sanctuarul de la Stonehenge început a fi construit în primii ani ai mileniului III î.e.n. în mai multe
etape, lă cașul de cult și cetatea de la Arkaim din sud-estul munților Urali fiind construite în secolele XX-XVIII
î.e.n. În dreapta am pus sanctuarul de la Sarmisetuza așa cum arată azi, despre care se spune mai mult
minciuni și nimic adevă r. Iar asemă narea alfabetului folosit de sabei care scriau de la dreapta la stâ nga, cu cel
al geților cum dovedesc tă blițele de plumb descoperite la Sinaia este mai mult decâ t pilduitoare.

155
 În stâ nga este o fotografie cu un text din templul Marib, spre dreapta este o placă cu scriere din Etiopia
unde se vede că foloseau același alfabet, iar în capă t este un tabel cu alfabetul folosit de sabei (stâ nga) de pe la
1200 î.e.n. pâ nă pe la anii 600 ai erei noastre, semnele folosite pe tă blițele de plumb – coloana din mijloc care
se regă sesc și în alfabetul sabeilor și semnele folosite la crestatul lemnelor de că tre plutașii de pe râ ul Bistrița
pe la anii 1880, coloana din dreapta a tabelului. Numele de Saba apare și în scrierile sumeriene de la începutul
mileniului II î.e.n. asta dovedind că sabei atunci erau în Arabia, dar și în textele ticluite ale iudeilor din
secolele II î.e.n. care pretind că acest regat avea legă turi comerciale cu regatul condus de Ș lomo al lor în
secolul X î.e.n. Statul sabeean era compus din mai multe provincii care aveau în frunte un kabir secondat de
un consiliu al bă trâ nilor, ori cabirii erau o populație plecată din Carpați care a umblat creanga prin Asia Mică
mai bine de 1500 de ani cum arată mai multe izvoare istorice, iar înțeleptul get Zamolxe a mai gă sit încă în
vremea sa o ră mă șiță a acestora în insula Samos! Noi astă zi nu mai vrem să știm asemenea adevă ruri pentru
că ne-au fost aduse altele, gata ticluite de Talpa°-Iadului și bă gate cu parul în capetele și mințile româ nilor!

2.5.8 Neamul moțat și Țara Moților

Despre Neamul Moțat gă sim primele informații scrise în Iliada lui Homer, care, în câ ntul IV ne
prezintă coafura tracilor, specifică însă și neamului geților în vechime și al unor româ ni tâ rziu pâ nă că tre
sfâ rșitul secolul XIX.
„Feluri de limbi mestecate fiind și bă rbați de tot felul…
Pirus, care pe traci adusese venind de la Enos pe mare,
Armele nu-i le desprinse, sosiră doar soții lui Pirus
Tracii moțați, și-l încinseră pe dată cu lungile suliți”.
Spre luminarea noastră , mai spun că tracul Orfeu, care era getbeget, dar botezat așa de că tre plă smuitorii
greci, purta pă rul legat într-un moț în partea dreaptă a capului, așa cum îl prezintă unele basoreliefuri din
antichitate. Ca să înțelegem ce fel de moț purtau în vechime stră moșii noștri, am adunat niște° fotografii cu
chipuri ale neamurilor arimine ră zlețite peste munți și vă i sau coclauri neștiute.

În stâ nga avem o mumie de bă rbat descoperită în deșertul Takla Makan sau Tarim, din secolul XVIII-X î.e.n.
unde se vede asemă narea evidentă cu populațiile europene a fizionomiei și îmbră că minții, iar cu neamul
geților este specific moțul din vâ rful capului. Spre dreapta este o tă bliță emeș cu Anu și facerea neamului
omenesc, unde se vede că primul om așa cum a fost fă cut de că tre Ziditor în baștina carpatină , purta un moț în
creștetul capului.

Sus este imaginea de pe un vas grec din secolul VI î.e.n. care prezintă pe vâ njosul Hercule ce a înșfă cat de
moț pe centaurul Getos, deși mincinoșii pretind că sub nasul centaurului scrie Nessos, însă detaliul ală turat°
demască fă că tura pricepuților în adevă ruri eleniste și elitiste. În dreapta am pus o mică

156
piesă descoperită în sudul Rusiei cu doi arcași sciți care au o pieptă nă tură cu un moț în creștet.
Dar în cultura româ nă sau europeană nu există scris un cuvințel despre acest obicei al unor neamuri
arimine să fie și el acolo, de aducere aminte! Pentru a fi că utarea cu folos în întunericul trecutului nostru,
trebuie să pornim tot cu zicerile populare și datele venite de la emeșii pripă șiți în Ki-en-gi.
În cultura emeșilor din Ki-en-gi/Iraq, tă blița de lut pusă mai sus prezintă momentul câ nd Anu a
zidit primul om, care era un bă rbat și pentru a-l învă ța să se îngrijească cuviincios, i-a legat părul pe
creștetul capului într-un moț. În spatele Ziditorului este un pom cu nouă ramuri, ceea ce dovedește
că atunci emeșii foloseau un calendar cu nouă zile câ nd a fost zidită lumea, la fel cum zice și povestea
noastră cu același subiect despre pă țania Dracului cu Nefă rtatul. Cuvâ ntul care în vechime avea sensul
de Dumnezeu, adică cel fă r' tat' (ne + fă r' + tat'), a ajuns în gura spurcată a iudeo-sataniștilor ca Dracu,
Aghiuță , Satana, Benga și alte asemenea dulcegă rii iahviste! În partea stâ ngă a imaginii de pe tă bliță se
vede o altă divinitate ce lucrează de zor la facerea unei oale, fiindcă tot în vechea cultură a populațiilor
plecate din jurul Carpaților pe alte meleaguri dar și la cei ră mași la vatra stră moșească , omul era
asemuit unei oale și de aceea la moartea lui se spă rgea de pragul casei o oală de lut să arate că s-a dus sau
a fost eliberat un suflet că tre ceruri.
Dar emeșii spun că au sosit în Ki-en-gi din țara Dilmun, iar informațiile istorice și lingvistice arată că acest
ținut mitic este chiar teritoriul actual al Româ niei, unde se afla și cetatea lui Dumnezeu. Ei spuneau că
sufletele celor ră posați se duceau în Dilmun pentru că acolo era cetatea lui Anu și Raiul, nume purtat în
vechime de Ziditor. Ș i grecii cei șotioși în fă că turi și furtișaguri, spuneau că în Carpații de miază zi era Pionul și
Kogaionul, adică locul unde se întâ lnește Dumnezeu cu sufletele geților care au murit, și mult timp ne va
trebui de aici înainte ca să ieșim din fă că turile iudeo-sataniștilor. Dovezi istorice și arheologice despre neamul
moțat avem că am putea scrie tomuri înalte câ t Carpații sau chiar mai mult de ne vom stră dui să fim cu mare
cinste asupra moșilor și stră moșilor noștri adevă rați!
Primul drum pe care trebuie de mers pentru a aduce adevă rul la lumină , este spre Tarim sau deșertul
Takla Makan unde a tră it neamul moțat al tocarilor sau toharilor de la mijlocul mileniului III î.e.n. pâ nă că tre
sfâ rșitul secolului VIII î.e.n. Așa cum ne arată și fotografiile de mai înainte, aceștia purtau un moț în creștetul
capului și nimeni încă nu a îndră znit să -i tundă pentru a-i bă ga în tagma semiților cazari care se țin că sunt cei
mai vechi europeni ce au tră it prin peșterile Caucazului mii de ani pâ nă ce, să turâ ndu-se de atâ ta întuneric, au
ieșit plini de furie și ură să le ceară îndră ciților Cro-Magnon, adică tuturor europenilor, socoteală pentru
oropseala îndurată atâ ta amar de vreme.
Al doilea drum că tre cunoașterea acestui adevă r trebuie să -l facem în lumea sciților, iar un obiect
din aur descoperit în actuala Rusie, vechi de prin secolul V î.e.n. prezintă doi arcași spate în spate,
tră gâ nd cu arcul. Cel din stâ nga are trupul întreg iar pă rul tă iat în chică și-l ține într-un moț legat spre
creștet. Herodot amintește în Istorii că sciții au avut o regină de toată isprava, numită Tabiti, care după
moarte a fost venerată ca o divinitate de că tre neamul lor, înă lțâ ndu-se la ceruri și devenind unica
divinitate a acestui neam. Cuvâ ntul tras pe fă gașul lingvistic înseamnă tatăl cu moț sau tatăl celor moțați
(ta: tată , în text Tată l Ceresc + biți: moț), cu referire directă la faptul că în vechime sciții își purtau
pă rul legat în creștetul capului. Dar cuvâ ntul mai poate însemna și Tată l Ziditor al Neamului așa cum
apare Anu pe tă blița emeș, pentru că în limba româ nă veche cuvâ ntul moț mai are sensul de matcă sau
matiță care este burduful unui nă vod unde se adună peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața (geții
aveau ca simbol al apariției lor pe pă mâ nt în zodia peștilor chiar doi pești) sau regina/matca albinelor
din care se naște tot neamul lor.
În al treilea drum al că ută rii, trebuie să ajungem în baștina mioritică , acolo unde s-a ză mislit neamul
omenesc în această parte a pă mâ ntului și care este izvoditorul vetrei civilizației europene. Plecarea celor
pribegiți în tă râ mul Tarim din spațiul carpato-pontic nu a însemnat și pustiirea Ț ă rii Sfinte și a Cetă ții lui
Dumnezeu, fiindcă ră mas-au acasă destui ca să le ducă mai departe deprinderile și portul. Munții Apuseni
care formează partea de vest/apus a Cetă ții lui Dumnezeu se mai numesc și Țara Moților, dar nimeni nu și-a
pus întrebarea de ce acești locuitori umblau pâ nă că tre anul 1900 cu chica legată pe creștetul capului într-un
moț precum arcașii sciți din secolul V î.e.n. A venit vremea să se știe că obiceiul acesta al moților este vechi de
prin mileniul V î.e.n. așa cum ne dovedește tă blița emeș privind facerea neamului omenesc. Că multora le va
aduce mare buluceală de venin în gușa lor dră cească , asta nu mă va face să nu spun adevă rul despre neamul
meu getbeget și pe deasupra Scoborâ tor din Zei și nu din „legă mâ ntul” Talpei Iadului sau al Satanei. Imaginea
cu centaurul GETOS că să pit de Ierackles, este dovada arheologică a portului stră moșesc al chicii sau pă rului
la neamul arimin. Dacă îndră ciții istorici germani, în turbarea lor elenistă , l-au citit pe Getos în Nessos, asta
arată că au fost

157
niște nasoli și ne-au tras și nouă o nasoleală . Urâ t din partea lor dar mai urâ t din partea noastră că nu am avut
curajul să -i punem cu curu în țeapă pentru asemenea mâ rșă vie, iar viclenia să o îndreptă m cum se cuvine
pentru a nu mai fi de râ sul lumii.
Iar istoria ne mai vorbește de un neam moțat chiar mai la sud de traci dar frați de-ai lor și vecin cu cetatea
lui Priam, bitinii care locuiau în regatul numit Bitinia. Cuvâ ntul bitini este format din biți cu sensul de moț și
ni care înseamnă uimire, admirație sau mulți.
Să mergem acum și la neamul pripă șit pe valea Nilului unde zeul Thoth în egipteana hieratică era
scris DHT care trebuie citit Dahau-ti și tă lmă cit ca neamul sciților sau Legea Sfântă a Sciților, adică a
neamului nord-istrean. Informație pe care o gă sim și în discuțiile avute de scitul sau getul Anacharsis
cu regele lidian Cresus. Dahue sau dahae sunt un trib de sciți amintit de mai multe ori în scrierile
antice. După tradițiile religioase egiptene orașul Wnt ‒ orașul iepurelui ‒ numit mai tâ rziu Khemenu
era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot și principalul centru de cult, adică cei șapte cabiri și
patronul lor spiritual. Grecii au numit acest oraș Hermopolis adică orașul lui Hermes cum l-au rebotezat
și pe Thot după nă ravul lor specific. În limba româ nă cuvâ ntul căminu are sensul de casă dar și de
baștină . Despre Thot care apare la începutul imperiului vechi, adică în prima parte a mileniului III î.e.n.
atâ t scrierile bă știnașilor câ t și grecii au reușit să ne transmită numeroase informații, zeul fiind numit de
că tre aceștia din urmă și cu numele de Hermes Trismegistos sau Mercurius. Zic vechile scrieri despre
zeu că se afla la originea a tot ceea ce a ză mislit mintea omenească , dar era și stă pâ n al nă vă litorilor
tă bă râ ți din ră să rit care se tot înghesuiau să viziteze templele și piramidele egiptenilor dar nu ca turiștii
de astă zi, fiind și Stă pâ nul Ț ă rilor Stră ine.
Divinitatea mai era numită cu numele de Shu, fiind asociat cu ră să ritul soarelui și purta ca simbol distinct,
o pană înaltă prinsă la bentița de pe frunte, adică un moț divin. Dar în egipteana hieratică , numele să u era
scris printr-o pană , adică moțatul. În multe imagini din templele egiptene el apare cu cap de ibis cu două
pene în sus sub forma unui moț. Deci și Dahau-ti sau Thoth era de neam moțat, adică un Ziditor ceresc ce
avea ca simbol capilar un moț de pene față de cei de la baștină care își fă ceau un moț din propria chică . În
limba irlandeză , adică vechea pelasgă vorbită în urmă cu 4000 de ani, cuvâ ntul thath înseamnă moț. Într-un
papirus egiptean magic scris în secolul II î.e.n. în greacă , învocâ ndu-l pe Thot spune: „Arată -mi-te în puterea
ta profetică , Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stă pâ nește cele patru ținuturi ale
Cerurilor și cele patru temelii ale pă mâ ntului să se arate. Arată -mi-te, tu, care ești în Cer, arată -mi-te tu, care
ești din Ou… Vorbește, cei doi Zei sunt și ei împrejurul tă u ‒ un zeu se numește Thath și celă lalt Haf”.
Referirea la nașterea lui Thot din ou se gă sea în religia ariminilor orfici din Tracia ce a cunoscut o deosebită
ră spâ ndire la greci începâ nd cu secolul VII î.e.n.
El mai apare în textele egiptene cu numele de Tehu-ti, iar în limba româ nă veche cuvâ ntul tohu înseamnă
nord și ti are sensul de neam, clan, a locui, a dă inui, deci iară și o cale a istoriei noastre° ținută bine în întuneric
de fel de fel de lifte și jeguri otră vitoare.
Miturile religiei egiptene spun că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele și arhitectura, scriindu-le
pe pereții templelor și pe plă ci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi pă strate. Aceste informații
sunt foarte vechi în cultura egipteană fiindcă , peste timp ne-a venit mă rturia lui Philon din Byblos (64-
141) care a scris Istorii feniciene, unde susține că s-a folosit de date și fapte culese de Sanchuniathon,
preot fenician și mare învă țat din vechime ce a tră it în secolul X î.e.n. precum și date strâ nse de alți
autori. Zice el că sacerdotul fenician Sanchuniathon a luat mitul facerii lumii din Cărțile lui Tehuti, și
pasajul ne lă murește astfel: „…°El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcă tuit dintr-o Ceață
Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată și dintr-un tulbure haos
negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemă rginite și multe veacuri au ră mas fă ră margini. Dar
atunci câ nd acest Duh s-a îndră gostit de propriile sale principii prime și ele au fost amestecate, acea
îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creație tuturor lucrurilor. Dar haosul nu
știa propria lui creație. Din îmbră țișarea acestuia cu Duhul s-a nă scut Mot ‒ Mâ l. Din ea ‒ Marea
Mamă ‒ izvorî toată să mâ nța creației, nașterea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieți
lipsite de simțire iar din acestea s-au ivit după aceea Viețile ce aveau inteligență . Ultimele au fost
numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Ș i acestea au fost alcă tuite în chip de ou, și au stră lucit
precum Mot, Soarele și Luna, Stelele și Sferele planetelor. Iar câ nd acea primă negură a început
să lumineze, din că ldura ei s-au nă scut cețurile și norii mă rii și ai° pă mâ ntului și revă rsă ri și șuvoaie
mari de ape din firmament.” Povestea este nă ucitor de asemă nă toare cu miturile creației de la noi dar
despre care nu se știe cam nimic, fiindcă sunt simple povești pe câ nd ale altora sunt toate vedenii primi-

158
te de la Ucigă -l Toaca și nu pot fi întoarse fiindcă asta înseamnă hulă . Ne mai lă murește el că prima
creație din iubirea Tată lui Ceresc pentru propria întrupare a fost Mot care era un mâ l, adică Maica
Pă mâ ntească ‒ din care s-au nă scut toate celelalte vă zute și nevă zute. Iar această a doua creație stră lucea
ca Soarele și Luna. Grecii nu aveau consoana ț și cred că respectivul cuvâ nt pe vremea autorului se
auzea Moț dar nu a avut el cum să -l scrie fonetic. În limba româ nă cuvâ ntul moț mai înseamnă , umflă tură
sau matcă a albinelor adică izvorul tuturor nașterilor spiței vieții, la fel cum zic și miturile noastre.
Dar amintirea Neamului Moțat mioritic, o gă sim la hoțomanii greci care au scris de mai multe ori că
Hera (se citește Iera) purta pe cap un smoc de pene de păun, adică un moț foc de frumos, dovedind
că originea ei era la nordul Istrului chiar dacă pricepuții cu nas subțire s-au stră duit să șteargă urmele
faptei să vâ rșite.
Ș i revin pe plaiurile Neamului Moțat, amintind obiceiul unic în Europa pe care îl practică și în
prezent româ nii: tăierea moțului la copilul mic. Este una din tradițiile vechi de câ nd lumea, adică de
la zidirea ei așa cum o prezintă dovezile arheologice, ră spâ ndită peste tot în țara noastră , avâ nd multe
particularită ți după locurile și felul cum oamenii au pă strat acest obicei foarte supă ră tor pentru
popime. Datina este pă strată bine în Oltenia, Muntenia și Moldova, ajungâ nd de multe ori să aibă valoare
egală cu cea a slujbelor bisericești adresate copilului mic, numeroși pă rinți pă strâ nd-o cu sfințenie.
Obiceiul, cu mici diferențe se petrece astfel: câ nd copilul împlinește un an, o să rbă toare aparte este
dedicată tăierii moțului, adică a unei șuvițe din pă rul copilului, după care o turtă este ruptă deasupra
capului iar câ teva obiecte îi° sunt lă sate la îndemâ nă pe o tavă sau pe o masă . Primul obiect pe care copilul
va pune mâ na este considerat hotă râ tor pentru soarta lui. Dar timpul câ nd se taie moțul, în unele sate
poate ajunge pâ nă la trei ani, cu precizarea ca anul să nu fie cu soț. Unii spun că la fete nu trebuie să se
taie moț, ci numai la bă ieți, alții cer ca toți puigă neii mioritici să fie trecuți pe sub foarfecă indiferent
de sex. Locul să rbă torii este stabilit de tradiție, la nași sau acasă la pă rinții copilului. Ș i ziua stabilirii
tă ierii moțului este sorocită după regiuni și tradiții, duminica, lunea sau orice zi din să ptă mâ nă , dar să
nu fie în postul Paștelui.
Tă ierea moțului se face astfel: copilul primenit cu haine primite de la naș este pus pe o pernă sau o că ldare
cu apă peste care se pun trei colaci mari. Ca să nu se prindă bolile de el, se zice că cel mic trebuie legat la ochi
să nu vadă câ nd i se taie moțul. De funda cu care este legat la ochi se prinde la capă t un bă nuț pentru noroc.
Cu o foarfecă sau un briceag nașul taie moțul și întreabă : „°De ce ți-e° moțul, finule?”° la care cei de față
ră spund: „°De noroc și° sănătate și de o oaie cu lapte”°. Vedem că acțiunea este una inițiatică prin care
copilul este primit în clanul mioritic respectiv, iar sărbătoarea se vrea o invocare a sănătății veșnice și
a bunăstării.
Unii zic despre felul tă ierii că moțul i-l° taie nașa în semnul crucii, câ te un pic bineînțeles. Pă rul tă iat
este pus pe un bă nuț lipit cu ceară curată de la o lumâ nare. Alții din Dobrogea spun că din pă r se taie o
șuviță care este adunată din patru puncte ale capului sub formă de cruce de care se prinde funda, iar
nașa duce la îndeplinire obiceiul. Câ nd face această treabă , nașa nu trebuie să uite a pune un bă nuț pe
moț. În unele locuri, lumâ narea de la botez împreună cu șuvița de pă r se pă strează pâ nă la împlinirea
vâ rstei de șapte ani, apoi se va îngropa la ră dă cina unui pom fructifer. În alte locuri, moțul se îngroapă
în ziua tă ierii într-un lan de grâ u. După îndeplinirea tă ierii, nașa rupe în patru pă rți egale ‒ sub forma
unei cruci – deasupra capului copilului o turtă , care se dă celor de față . În alte pă rți turta se rupe numai
pentru fetițe nu și pentru bă ieți, dar la alte bordeie obiceiul este invers. În ținutul Iașilor, la fetițe se
rupe o turtă după semnul crucii, iar pentru bă ieți se rupe un colac. Dar preoții nu vă d cu ochi buni
tradiția stră moșească , fiind conștienți de originile ei mult înaintea iudeo-creștinismului însă nu pot scoate
din capul mioriticilor nă ravul venit din moși stră moși, iar într-un articol pe site-ul „cretin ortodox.ro”
se menționează urmă toarele: „Așadar, bazaconia este un lucru lipsit de noimă , însă dacă aș încerca să
spun anumitor creștini ortodocși româ ni faptul că tă ierea moțului copilului, ruperea turtei peste capul
lui și punerea unor obiecte dintre care copilul să aleagă , sunt fă ră nici o noimă , aș risca să fiu gonit din
parohie”. Ș tie slujitorul iudeo-creștinismului iahwist că nu se poate juca de-a mijoarca cu tradițiile
creștinilor ortodocși arimini, și ră u îl roade la râ nză fiindcă are de ales: ori slujește tă ierea moțului după
datina cea veche adevă rată , ori nu slujește ră mâ nâ nd credincios Talpei° Iadului și Satanei, dar atunci
trebuie să -și ia tă lpă șița din parohia respectivă fiindcă cinstita enorie mioritică nu vrea să se lase de
cele bă trâ nești sau stră moșești! Ș i mai știe că oricum ar deschide gura a afurisenie, mioriticii s-ar face
foc și pară , iar de aici nu este cale lungă pâ nă la o alergă tură unde voinicia și iuțeala de picior vor avea
mare că utare într-o asemenea chestiune.
Grea soartă l-a mai ajuns pe cucernic!

159
 2.5.9 Filistenii sau canaaniții

Cele mai vechi izvoare scrise spun că pe la anii 2000 î.e.n. neamurile khabiru ‒ cu sensul de mercenar,
confederat, asociat ‒ erau înrolați ca soldați în armatele regilor din Larsa și Assur. Ei apar în regiunea Asiei
Mici la pragul dintre milenii și bâ ntuie granițele statelor din Sumer de la sfâ rșitul mileniului III î.e.n. iar în
imperiul hitit umblau creanga peste tot pe unde le pohteau inimile lor zburdalnice. Erau organizați în uniuni
de triburi cu un conducă tor ales pentru meritele militare, iar societatea era condusă de sfatul bă trâ nilor și
tagma preoților. În timpul dinastiei XII (2000-1785 î.e.n.), din scrierile Egiptului antic rezultă că acest regat a
avut legă turi strâ nse cu Fenicia și Palestina pe care le controla militar sau se folosea de procedeul alianțelor,
după cum erau vremurile și pohtele oamenilor, dar pentru interesul lor ca să nu fie supă rați de musafiri
nepoftiți.
În prima parte a secolului XVIII î.e.n. ne spun datele istorice că hicsoșii veniți din lumea albastră a
necunoscutului, au ocupat Egiptul unde au introdus carele de luptă revă rsâ ndu-se ca un râ u ieșit din matcă
peste țara lui Hapy. Dar unele izvoare antice ne spun că în aceeași perioadă de timp și prin aceleași locuri
cetele de sciți și geți din spațiul carpato-caspic s-ar fi pornit din nordul întunecat ca un puhoi mâ nat de nă luci
și au ajuns pâ nă în țara faraonului pe care l-au scă rmă nat ră u. Pentru acest secol se face prima menționare a
geților și sciților care în preumblă rile lor pră dalnice peste ținuturile fă ră margini ale lumii au ajuns și în Egipt
unde un faraon i-a așteptat cu sabie și ghioagă . Evenimentul este amintit de scriitorul grec Ctesias care a tră it
pe la sfâ rșitul secolului V î.e.n. și ne spune că Sesostris, faraonul Egiptului s-a luptat cu Tanaus regele sciților.
Grecii spuneau Tanais fluviului Don, ori această apă curgă toare era granița dintre sciți și geți (Gomer și
Magog) după cum scrie în Apocriful genezei care este dovedit de istorie ca text veridic ce trimite la gunoi
scrisorelele revelate mozaicilor.
Trogus Pompeius, roman tră itor prin sec. I î.e.n. spune în Istorii filipice că regele geților Tanaus a bătut
pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului (poate un braț de vă rsare al Nilului în Deltă ). Istoricul
grec Philon din Biblos care a tră it la începutul sec. I al erei noastre, a tradus în greacă scrierea Istoria
fenicienilor a lui Sanchoniaton istoric fenician din sec. XII î.e.n. Informațiile au ajuns pâ nă la noi prin scrierile
lui Eusebiu din Cezareea ce dă și câ teva citate din aceste texte. Fenicienii, după zicerea înțeleptului lor, au
vizitat și teritoriile noastre iar faraonul Sesostris a fă cut o expediție împotriva geților și sciților dar datele
istorice ale Egiptului antic arată că de fapt conducă torul egiptenilor s-a apă rat în propria țară de cetele de
arimini venite de la Istru și Marea Neagră să se sorească la că ldura lui Ra. Legendarul istoric fenician spune
că și-a adunat întreaga învă ță tură sacră din inscripțiile divine gravate pe „stâ lpii soarelui” din templele
Feniciei. Asemenea stâ lpi existau și la curtea regelui get Aetes prin secolul XIII î.e.n. pe care erau scrise legile
divine după cum ne povestesc unii scriitori antici, nenă imiți de noi și scă pați de „filtrul” falsificatorilor de
istorii, întunecații din Militia Cristi. Ș i latinul Valerius Flaccus ce a tră it în secolul I al erei noastre scrie în
Argonautica: „Sesostris a fost cel dintâ i care a venit cu ră zboi asupra geților, însă , înspă imâ ntat de înfrâ ngerea
oștirii sale, el se întoarce repede la Teba pe ță rmul Nilului, însoțit numai de puțini ai să i.” Adică eram în
acele vremuri aici în jurul Carpaților un stat puternic și cu pricepere în a păli vârtos cu fierul!
În Getica, episcopul iudeo-creștin Iordanes ne spune la VI, 47: „Pe câ nd goții, fiindu-le pe atunci
rege Tanausis, locuiau în aceste pă rți, Vesosis, regele egiptenilor, le-a declarat ră zboi. Regele goților
Tanausis, l-a întâ mpinat în luptă pe Vesosis al egiptenilor la fluviul Phasis, unde se gă sesc din belșug
fazanii, pă să ri vâ ndute în toată lumea pentru mesele celor puternici. Bă tâ ndu-l strașnic l-a urmă rit pâ nă
în Egipt și, dacă nu l-ar fi împiedicat valurile de netrecut ale fluviului Nil, precum și întă riturile ridicate
de Vesosis mai înainte împotriva etiopienilor, l-ar fi prins și ucis pe acesta chiar în patria lui. Dar
fiindcă n-a putut să -l învingă din cauza fortificațiilor, s-a întors și a subjugat aproape toată Asia,
obligâ nd pe supuși să plă tească tribut scumpului lor prieten Somus, rege al mezilor. Unii dintre ostașii
biruitori din armata sa, văzând că provinciile supuse strălucesc prin rodnicia lor, și-au părăsit de
bună voie unitățile și au rămas în ținuturile Asiei”.
Să adă stă m un bob ză bavă la zicerea lui Iordanes care o fă cea la mijlocul secolului VI când întunecații
lucrau la foc continuu pentru falsificarea istoriei geților și mai ales a iudeo-creștinismului.
Neicușorul îi scoate din pă lă rie pe goți și îi pune în locul geților chiar dacă sursa pe care o menționează
‒ Trogus Pompeius ‒ ce a scris povestea cu vreo 600 de ani înaintea lui, vorbește fă ră doar și
poate numai de geți, goții apă râ nd în unda istoriei pe la mijlocul secolului III al erei creștine. Trebuie

160
să reținem pentru aducerea aminte a neamului arimin că cetele de geți și sciți l-au înghesuit ră u pe
faraon chiar în propria țară și dacă nu și-ar fi gă sit salvarea în fortificațiile din sud, fă cute împotriva etio-

161
pienilor, ar fi fost că să pit de grupurile de pră dă tori. Ori aceste evenimente se suprapun aidoma peste
perioada hicsoșilor amintită de cronicile egiptene. Ne mai spune Iordanes că o parte din oștire s-a retras și
după ce au cucerit toată Asia, unii s-au stabilit pe aceste meleaguri, iar alții în frunte cu regele lor s-au
întors la baștină în Sciția pe undeva pe malurile Istrului și Donului/Tanais. Aici prin termenul de Sciția
folosită (??) de Iordanes ca o noțiune generică , trebuie înțeles teritoriul de la nordul Istrului, nordul Mă rii
Negre și a Mă rii Caspice, adică teritoriile locuite de geți și sciți.
Preotul sebenit Manethon scrie la porunca regelui macedonean Ptolomeu Filadelful, o istorie a
Egiptului unde îi menționează pe hicsoși „heka khasewet” și „șasewet” cu sensul de „conducă tori din
ță ri stră ine” sau „regii pă stori” adică „sciții regali” amintiți de Herodot, de unde grecii i-au fă cut
hicsoși. În unele texte egiptene, hicsoșii apar sub numele heku Șasu, iar zicerea se apropie de cuvâ ntul
saca sau sacii, adică sciții. Capitala lor Avaris, după scrierile egiptene, se numea în limba sciților Spune
Daba, și chiar multe am să le spun falsificatorilor de istorii! Ș i pe tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia, cuvâ ntul daba înseamnă cetate, iar Cosmografia Anonimului din Ravena, scriere venită din
secolul VII ne spune că în Mesia Inferioară era cetatea Sacidaba (dabă: cetate + saci: popor scitic de la
Pontul Euxin), așa ca să crape de ciudă toată fă loșenia istoricilor fă că tori de plă smuiri sataniste, antigetice
și antiromâ nești. În localitatea Darâ n din sud-vestul Siriei s-a descoperit cetatea hicsoșilor
Movila Sianu (Sakas) întocmai cum spune Iordanes în Getica că unii dintre nă vă litori s-au întors din
Egipt, (stabilindu-se Palestina și Asia??), adică actualele teritorii din sud-vestul° Siriei și Israel. Să pă turile
arheologice fă cute în ultimii 25 de ani, au scos la lumină o cetate ce ocupa o suprafață de 11,6 ha,
situată la confluența râ urilor Al Rumaila și Al Fawwar, situată cam cu 15-20 m. deasupra câ mpiei pe
care o domină . Zidirea cetă ții a fost datată pentru anii 1700 î.e.n. taman cum avem datele și din izvoare
epigrafice numai că pe meleagurile noastre izvoră ște peste tot numai ură și prostie de am ajuns dintr-un
Neam Scoborâ tor din Zei, o adună tură de că cați cu ochi! Cetatea neamurilor arimine și arameene
mai este amintită în tă blițele orașului Ugarit pe la anii 1350 î.e.n. pâ nă la 1200 î.e.n. câ nd cuibul de
piatră a fost distrus de invazia popoarelor Mă rii. Tă blița scrisă în akkadiană , conține un tratat între
Niqmepa și Abdianati rege al cetă ții Sianu.
În Samuel 31, 10 ne spun ofuscați ivriții în fă că turile lor, că filistenii cei ră i, după ce i-au bă tut mă r,
ucigâ ndu-le că petenia Saul: „au pus armele lui Saul în casa Aștartelor și i-au atâ rnat trupul pe zidurile Bet-
Ș anu”. Cuvâ ntul bet înseamnă cetate sau casă , iar textul trebuia tradus „cetatea Ș anu” sau Șianu pe care grecii
o numeau Scithopolis, adică cetatea sciților și nu a ivriților îmbolnă viți de vedenii, tâ mpenii și fel de fel de
fă că turi dră cești. Ș i Pliniu cel Bă trâ n în secolul I al erei noastre spune despre cetă țile Scithopolis și Tirza din
Palestina dar și Nasaut, Romis și Sandura din Arabia că au fost întemeiate de sciți, adică geții de la nordul
Istrului.
Dar mai avem un alt oraș vechi de câ nd lumea în Canaan întemeiat de neamurile arimine pe care pricepuții
ivriți l-au iudaizat câ nd s-au pus ei să falsifice istoria regiunii unde i-a adus nevoile din Sinai, și de vor fi destui
tâ mpiți să creadă ce au scris despre întreg neamul omenesc. Bethlehem, unde pretind iudeo-creștinii că s-a
nă scut Iisus, este încă o dovadă de cum se poate falsifica istoria astfel ca cinstea să curgă numai prin fă gașul
leprelor și a hoților de meserie.
Din datele istorice gă site în culturile vecine acestei regiuni ‒ egipteană , hitită , Mitanni, ugarită , dar
și canaanită ‒ știm că prin secolele XV î.e.n. dar poate și mai înainte, în regiune era cetatea sau orașul
Bit-Lahmi, după izvoare egiptene. Lahamu și Lahmu erau în mitologia emeș ‒ adică nemuțul carpatin
pripă șit în Ki-en-gi /Sumer ‒ copiii primelor forme de existență manifestată în univers avâ nd ca pă rinți
pe Tiamat și Abzu. Din acești doi frați, care erau în realitate două concepte teologice complementare,
au apă rut Anșar (cerul nemă rginit, lumea din ceruri) și Kișar (întreg pă mâ ntul). Fiind ziditorii lumilor
vă zute și nevă zute, aceste două entită ți spiritual-energetice Lahamu și Lahmu erau cinstite ca divinită ți
ale fertilită ții de început ale Cerului și Pă mâ ntului și cu acest cult au fost gă site în Canaan. Venerat de
canaaniți ca Lachma, încă de la mijlocul mileniului II î.e.n., bă știnașii i-au ridicat un lă caș de cult pe
dealul localită ții, azi fiind numit după fă că tura iudeo-creștină Dealul Nașterii Domnului. Documentele
antice numesc cetatea ca Beit Lachama, care înseamnă „Casa lui Lachama”, adică Templul lui Lachama
fiindcă era o construcție religioasă . Alte forme ale numelui divinită ții au fost Lahmi sau Lahmu.
Prima referire la orașul istoric Bet-Lahmi apare în scrisorile descoperite la Amarna (cca. 1400 î.e.n.),
câ nd o că petenie egipteană care conducea Canaanul din Ierusalim și avea mari supă ră ri din partea
populației Kapiru (Kabiru) ce tră ia în acest oraș și nu dă dea ascultare lui piro°, cere stă pâ nului Egiptului
să ia cu sabia cuibul ră ilor pentru a-i aduce la ascultare. În tă blița cu pricina, orașul apare scris Bit-
Lahmi. În Tora și Talmud scriu ei că cetatea Bethlehem este locul de naștere pentru David și locul

162
unde a fost uns rege de că tre Samuel. Dar Lahmi era un nume purtat de bă rbații filisteni din Gat sau Gitii cum
gă sim în I Cronici la 20, 5: „A mai fost o bă tă lie cu filistenii și Elhanan, fiul lui Yair, a ucis pe fratele lui Goliat,
Lahmi din Gat (dar în ivrită este scris Gittite, adică gititul sau getul, însă cuvâ ntul „gititul” nu apare în textul
în limba româ nă să nu se prindă vreun mioritic de hoție). Ca să le fie întunecarea deplină , dau un citat din Al.
Odobescu care a scris în Opere, ed. Academiei 1961, vol II, p 26 despre „colonii vlahi din Sinai” că ar putea
veni din Tracia și zice: „Altă colonie de româ ni se află stabilită pe poala septentrională (nordică ) a Olimpului,
numită azi Laha… Umbriți sub piscul mă reț al Olimpului ce se înalță la 6000 de picioare în sus, ascuns în
nouri și în veci acoperit cu ză padă , româ nii au întemeiat aici din vechime câ teva sate…” În eme-gi cuvâ ntul
lah sau laha are sensul de a scâ nteia, a stră luci, iar mu sau mi înseamnă faimă , familie, a da naștere, a se naște
din și iară și ne trage ața la Neamul Scoborâ tor din Zei ce-și avea baștina în Ț ara Sfâ ntă . În aceeași direcție cu
scrierea lui Al. Odobescu mai dau o informație despre ținutul Ariulu-albu, situat în sudul regiunii Pindului sau
Epirului în partea de nord-vest a Greciei de azi, între Trâ col și Ianina unde se află mai multe sate armâ nești.
Dar în aceste denumiri armâ ne ale respectivelor ținuturi, descoperim similitudini cu cele emeș unde Arallu
era teritoriul subteran care adă postea sufletele celor ră posați, iar orașul Ianina este apropiat de Inanna, duhul
lunii și al renașterii vieții pe pă mâ nt. Amintirea divinită ților° ancestrale ale° neamurilor carpatine menționate
mai sus, o gă sim și la aryas din India unde Lakshmi era soția lui Vișnu și avea o mare să rbă toare agrară care
se ținea în zodia Fecioarei, adică sfâ rșitul lunii august fiind închinată împlinirii recoltelor de orez și a
renașterii alteia. Totodată ea simboliza bogă ția, norocul și puterea de regenerare° a naturii în toate formele ei.
Dar putem dovedi legă turile neamului palestinienilor sau cananiților după fă că tura lor cu spațiul carpatic și
prin dovezile arheologice ceramice care arată altă istorie decâ t cea nă scocită de iudei în antichitate și de
cazari după ce s-au fă cut stă pâ ni în Palestina în anul 1948.

Primele două fotografii din stâ nga prezintă ceramică fă cută de palestineni, venită din secolele XII-X î.e.n.,
iar cele două din dreapta arată vase aparținâ nd culturii Cucuteni din mileniul IV î.e.n. Vedem pe ceramica
palestinenilor crucea înscrisă în cerc, simbol specific spațiului° carpatic cum dovedesc vasele aparținâ nd
culturii Cucuteni. Pe cel din Palestina mai gă sim „șarpele inelat” care însoțea barca solară a lui Ra din teologia
vechilor egipteni. Ș i la Cucuteni acest șarpe este prezent pe primul vas din stâ nga, dar nu formează „inele”, ci
numai simple mișcă ri ondulatorii cum se vede pictat pe unele temple egiptene, atunci câ nd acesta că lă uzește
sufletul mortului la judecata zeilor. Rombul a fost folosit atâ t în cultura Cucuteni, câ t și în cea a emeșilor
(sumerienilor) care au dus-o din vechea lor baștină carpatină .

Ș i alte forme de ceramică realizată de vechii palestinieni arată că aceștia au fost acolo peste o mie șapte
sute de ani, chiar dacă iudeii spun că au dispă rut ca ceața câ nd au apă rut ei în Canaan! În stâ nga este un vas
realizat de palestinieni, spre dreapta este unul egiptean descoperit la Naqada, realizat pe la anii 3200 î.e.n., iar
în capă tul din dreapta este unul ce vine din Peru, aparținâ nd culturii inca! Istoria nu poate avea nici o legă tură
cu scrierile mozaicilor fiindcă acestea au fost nă scocite în secolul IV î.e.n. și sunt numai un puhoi nesecat de
minciuni și falsuri cu privire la populațiile regiunii Palestina și ceva vecină tă ți, avâ nd în vedere în primul râ nd
Egiptul.
Kamose, ultimul piro° al dinastiei din Teba înaintea ocupă rii Egiptului de că tre hicsoși pe la 1750

163
î.e.n., îi numește pe cei care-și gă siseră de ceva vreme să laș în Palestina și se tot boldeau că tre apus, „Chietain
de Retjenu” adică Keta sau Geta din Canaan. Această populație Ketain este scrisă în Vulgata Getaim iar în
greacă Chitiim, unde particula im în ivrită arată pluralul, procedeu luat de la egipteni după cum se vede bine
din citirea cuvintelor de mai sus. Cuvâ ntul Retjenu din egipteană poate fi citit după așezarea vocalelor și
Retejanu, iar mioriticilor cu capul pe umeri purtat pentru a gâ ndi cu el, le amintește de numele de familie
Reteganu. Mai avem vâ rful Peleaga din Carpații de miază -zi, care este cel mai înalt din munții Retezat. Se
poate ajunge pe una din că i numită șaua Pelegii, iar ivriții în Facerea 10, 25 amintesc de un Peleg drept ziditor
al neamului omenesc, numindu-i pe palestinieni în fă că tura lor și „peleșet” sau „peleșot” și dacă îndepă rtă m
terminația ot pentru feminin, ră mâ ne peleș, cuvâ nt neaoș româ nesc ce are sensurile de ciucure, franjur,
îndoitura de sus a pantalonilor bă rbă tești prin care se trece bră cinarul, bră cinar, șnurul care se trece pe la
mijlocul că mă șii bă rbă tești naționale, tunsoare scurtă , dar și o localitate în județul Prahova.

Fiind dornici de jaf și pradă și palestinienii s-au ală turat° cetelor de invadatori cunoscute ca „popoarele°
mă rii” ce au atacat Egiptul în timpul faraonului Ramses III (1185-1152 î.e.n.) fiind întâ mpinați ca pe orice
nepoftit, cu sabie și ploaie de să geți. O parte dintre ei au ajuns prizonieri și astfel învingă torul i-a pus desenați
pe mormâ ntul de la Medinet Habu pentru a fi pildă peste timp și altor nă vă litori. În fotografie vedem că unii
palestinieni purtau la mâ ini și la brâ u, legă turi fă cute cu șnururi de diferite culori care se terminau în capă t cu
ciucuri. Numai limba româ nă veche poate explica atâ t de simplu și logic cuvâ ntul „peleșot”, raportat la
desenele vechilor egipteni ce dezvă luie o altă istorie, lipsită însă de vedeniile și nă scocirile iudeilor trecute în
satanistele lor scrieri ca adevă ruri sacre pentru Neamuri.
Pe o prismă descoperită în vechea cetate Lachiș locuită de filisteni și situată în apropiere de muntele
Hermon, are pe față ală turi de numele faraonului Amenhotep II (1435-1420 î.e.n.), pe cel al zeului
egiptean Pitah, cu titlul „du Gitti” sau Gaat. Particula du cred că are același sens cu dio, die, diu, dieu,
folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, care înseamnă ceresc sau sfâ nt, iar Gitti este chiar
Gitia sau Geta, ară tâ nd baștina carpatină a acestor pribegiți. Tot așa misii câ nd au plecat în sud, în secolul
XV î.e.n. stabilindu-se lâ ngă Troia, și-au numit noua patrie Mesia sau Misia, în amintirea celei
pă ră site. Expresia du Gitti mai este amintită în textul Serabit 353. Gaat, Gittaim sau Getaim a fost o cetate
a filistenilor amintită în Neemia 11, 32, Macabei 12, 38 și Samuel 4, 3, numele fiind folosit și pentru
alte locuri din vecină tate, cum ar fi Carmel Geta (Gat), deci atâ t un centru de putere câ t și un teritoriu
mai întins care purtau același nume. El apare și în scrisorile descoperite la Amarna. În limba spaniolă
orașul este scris Getaim sau Geta și Geth în Biblia de la Reims. Un gitit/giti este o persoană din Gat
sau Getaim ori Geta, așa cum a fost și scornitul Goliat pe care l-a nimicit priceputul pră știer ivrit
David. Tot la egipteni, neamul palestinienilor mai apare scris în forma PRST, iar dacă adă ugă m vocalele
între respectivele consoane avem cuvâ ntul „părăsiți”, adică chiar așa cum erau uitați de cei din baștina
carpatină . Chitain la egipteni, chitaim și chitim la mișei și ortodocși, iar getaim sau gethaim la catolici,
deci ei scumpii greci știau cine sunt acești proscriși care urmau să fie nimiciți și au mințit pe goimi
timp de peste 1600 de ani, numele adevă rat al respectivului neam ieșind foarte ușor la lumină dacă se
îndepă rtează particula im pentru plural! Să turâ ndu-se gă zdoaiele egiptene de atâ ta ședere a nepoftiților
hicsoși, în frunte cu pira?? Ahmose I (1550-1525 î.e.n.) au pus sabia pe ei alungâ ndu-i că tre ră să rit iar
fugarii s-au oprit în cetatea Sharuken din sud-vestul regiunii Gaza, însă după câ țiva ani au fost și de aici
îndemnați să fie iuți de picior. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și pa-

164
lestinienii sau khabirii amintirea chiar dacă ivriții cu o ură nemă rginită i-au scos din istorie. Potrivit lui
Pindar, acest Kabir, al că rui nume a fost Adamas, era considerat în tradițiile din Lemnos, primul om nă scut din
sâ nul Pă mâ ntului. El a fost primul bă rbat, și primul meșteșugar, fiind unul dintre cei șapte stră moși bă știnași
autohtoni și ziditori ai neamului omenesc. Dacă și ivriții ar fi făcut istoria acelor regiuni, atunci trebuia să
fie pă strat în memoria colectivă și un Al-Iahwiț, Al-Ivrit sau Al-Satan, încă nu s-au descoperit ruinele vreunei
așeză ri cu aceste nume. Dar zilele nu au intrat în sac și de nu o vor gă si arheologii, atunci sigur o vor dibui
întunecații rabini prin revelații, fiindcă azi cei care pretind că au vedenii sunt duși la balamuc. Să dau și
numele câ torva regi hicsoși ce au stă pâ nit Egiptul: Ausera Apopi, Sianu sau Keanu, Kamudi, Sakir ‒ Har. Ș i în
zilele de azi, la româ nii din jurul Carpaților gă sim ca nume de familie Apopi, Sianu și Cianu, dar ele nu au fost
aduse nici de să biile romane și nici de tulumbele pline de să mâ nță de „neam ales” ale soldă țimii ivrite care ‒
pretind ei ‒ s-a înstă pâ nit pe plaiurile mioritice odată cu cotropitorii, fiind după adevă r, neaoș bă știnașe de la
zidirea lumii.

Piro Ramses III se laudă în istoria scrisă pe mormâ ntul să u, că a extins hotarele Egiptului, nimicind pe cei
ce s-au opus armatelor invadatoare astfel: pe denen (danai sau pelasgi) în insulele lor, pe tekel și peleșot i-au
fă cut scrum, amintind și pe alți nefericiți pe care i-a îngenunchiat. Ș i câ nd aceștia – „popoarele mă rii” – s-au
adunat să -i cotropească țara, piro° i-a învins iară și pe hitiți, amoriți, sardinieni, și alte seminții din Palestina
printre care Keta (dar este scris Geta pe zid) și chitain, adică fiecare cetate din Canaan cu neamul să u și felul
lui de a se îmbră ca și a lupta cum se vede pe zidurile mormâ ntului. Din această parte° a istoriei ce nu a suferit
încă boala vedeniilor, lipsește neamul viteaz al ivriților fiindcă ei nu puteau să facă istoria° acelor locuri fiind
pe nică ieri și foarte puțini ca să poată fi luați în seamă . Vedem un neam din Palestina ce poartă pă rul aranjat
în sus într-un fel unic, însă tunsoarea o gă sim identică pe capul desenat pe discul de la Phaistos din insula
Creta. Deci răulenii palestineni erau în ținutul din estul Mediteranei încă pe la anii 1700 î .e.n. și aveau
relații strâ nse cu locuitorii insulei Creta în perioada de apogeu a culturii minoice, asta confirmâ nd
corectitudinea afirmațiilor lui Iordanes că scumpii lui nă scociți goți, dar geți după Trogus Pompeius, fiind
obosiți de atâ ta drum și jaf, o parte dintre ei s-au așezat gospodă rește în Palestina. Cine° este supă rat de
adevă r îl îndemn să -și toarne pe cap o gră madă de gheață ca să -i treacă necazul. Dar tot pe discul de la
Phaistos mai apare chipul unui bă rbat cu capul ras care are în urechi două mici discuri, iar în Palestina s-a
gă sit un mic bust din lemn, îmbră cat cu un strat subțire de ipsos peste care s-a pictat figura defunctului. Se
apreciază că este din secolele XIII-X î.e.n., personajul purtâ nd în ureche numai un disc însă ceva mai mare
decâ t cel purtat de neamul să u în urmă cu peste 500 de ani. Arheologii greci susțin că au descoperit la Serres
mormâ ntul lui Alexandru Macedon, iar aici s-au gă sit mai multe pietre șlefuite foarte bine, pe una fiind gravat
un chip de om (poza din dreapta) care seamă nă foarte bine cu imaginea de pe discul micenian.

Cred că aceștia sunt hicsoșii care s-au așezat în sud-vestul Siriei și practicau tă ierea împrejur cum
scrie Herodot, luâ nd-o° de la egipteni. Ei puteau prelua acest obicei numai dacă practicau religia
egiptenilor sau au stat împreună cu aceștia o lungă perioadă de timp (cca 150 de ani), modificâ ndu-și
propriul cult după unele practici din Delta Nilului. Dar dovezile arheologice arată continuitatea lor în

165
Palestina și sud-vestul Siriei timp de peste 1400 de ani, iar vedeniile și minciunile ivriților sunt numai bune
de aruncat la lada de gunoi a istoriei.
Faraonul Egiptului Ș eșonk I (950 î.e.n. ‒ 929 î.e.n.) a întreprins o
campanie în ținutul Canaan împotriva filistenilor în timpul pretinsei
domnii a faimosului Ș lomo/Solomon, după Făcă-Tora, care nici
nu-i amintește ca tră itori pe acele meleaguri. Soldații filisteni fă cuți
prizonieri sunt prezentați în imaginile lă sate pe un monument
executat la porunca faraonului, purtâ nd pe cap un fel de bentiță cu pene,
corpul era acoperit de o platoșă ușoară din piele, purtau un scut
rotund și mic iar ca armă de atac foloseau o sabie ce se îngustează
că tre vâ rf. Dar și divinită țile cabire câ t și inițiații în aceste mistere
purtau pe cap această bentiță ca simbol al poporului ză mislit de Creator
prin neamul arimaspilor, la fel cum se vede în desenul de la Ș inca
Veche din mileniul IV î.e.n., la înțeleptul Zamolxe de pe tă blița 6 și la martirizatul Ili (T 53) marele
preot get de că tre șleahta de rabini turbați din Ierusalim. Ș i dacă egiptenii se ră zboiau în draci cu
înră iții filisteni, vin și îi întreb pe vitejii ivriți° care se fă lesc de le-a ajuns gura pâ nă la urechi: unde era
faimosul lor rege Ș lomo/Solomon și toată fala lui de o para chioară , dacă izvoarele istorice îi prezintă
în acele locuri și acele vremuri numai pe palestinieni sau filisteni și nici urmă sau miros de ivriți pâ rliți
și nă scociți după atâ tea secole?

Regele asirian Salmanasar III (858-824 î.e.n.) a supus cu sabia mari întinderi din Asia Mică , ajungâ nd cu
jaful și silniciile peste Fenicia și Palestina. Arheologii Torei au mai gă sit încă un prilej de a „dovedi” goilor cap
de lut că scrierea lor este un izvor nesecat de istorii revelate, mai înguste sau mai late, după nevoi și oameni,
astfel pretinzâ nd că pe obeliscul de la Kalhu sau Calah care a fost capitala imperiului, au gă sit dovada
indubitabilă că Făcă-Tora lor are atâ ta istorie adevă rată , încâ t ceilalți nu o pot înțelege! Spun ei plini de
vedenii sinaite că persoana îngenunchiată în fața regelui asirian (primele două poze din stâ nga), ar fi după
scriptură marele lor rege Omri împreună cu fiul să u (poza din dreapta) care recunosc puterea stă pâ nului
asirian, aducâ nd daruri de supunere față de acesta. Numai că în poza din dreapta sunt trei personaje care
poartă că ciula țuguiață cu vâ rful îndoit spre ceafă la fel ca pretinsul lor rege care este cu fața la pă mâ nt, iar în
scrierile mozaice acest neam nu a purtat niciodată că ciulă . Însă cușma era specifică neamului get de la nordul
Istrului, unor triburi din Tracia și frigienilor, care își aveau ră dă cinile tot în Tracia. Deci cei ce aduc daruri de
supunere regelui asirian erau filistenii din cetă țile Palestinei, îmbră cați fiecare cu felul să u și nu bini Iehu-da
sau bini Amin!
Diodor din Sicilia le-a lă sat o legendă în Cartea I, XVIII, care ne spune că User, dorind să fie stă pâ nul
întregului pă mâ nt a pornit cu multă oștire cotropind Palestina: „Câ rmuirea acestor pă rți ale Egiptului care se
află lâ ngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris ‒ zice-se că ar fi fost întemeietorul
orașului că ruia egiptenii îi spun Diopolis.” Dar User sau Osiris cum l-au botezat grecii, a fost legat mitologic
de stâ lpul Geți care se înă lța în locul numit Getu (Djedu cum l-au scris englezii după regulile limbii lor), fiind
menționat în egipteană ca Per-Asar-Neb-Djedu, cu sensul de „Casa lui User ‒ Domnul Getu”. Grecii au numit
respectivul loc Busiris, după dră cescul lor nă rav de a-i trece la catastif pe toți și pe toate numai după limba
lor, fiind titlul scurtat din Per-Asar – „Casa lui User”. Însă divinitatea avea și doi însoțitori plini de înțelepciune
și dreaptă judecată , numiți în scrierile egiptene „me getu”, care au fost aduși să fie de vrednică râ nduială în
noul teritoriu, fiind slă viți într-o cetate ce le purta numele, ajungâ nd la noi ca Megido sau Meghido.
În mitologia vechilor greci, cabirii erau asimilați cultului zeiței agriculturii Demetra Cabira,
dar aceasta era și mesagerul pă cii și al legilor drepte sau înțelepciunea divină care ajută ca pacea să în-

166
167
florească peste tot. Ea purta numele inițiatice Deo și Dos, iar orașul amintit de Diodor este în fapt o altă
denumire a celui cunoscut la Megido, fiindcă aici era cetatea înțelepciunii și pă cii divine.
Obeliscul de la Kalhu a fost descoperit în anul 1846 și imediat mozaicii au avut o vedenie, susținâ nd prin
Julius Oppert în lucrarea Histoire des Empires 1865 de caldeean și d'Assyrie, că ar fi vorba de regele lor Ahab
din Israel care a venit cu mult curaj să -i înfrunte pe asirireni. El interpretează expresia ,,Α-ha-ab-Bu Sir-ILA-
aa” ca fiind Ahab din Israel, deși este singura menționare venită din antichitate despre acest rege. Primul
piro° care a condus neamul carpatin pe Valea Nilului ca mare cabir s-a numit Aha, el fiind mai tâ rziu trecut în
râ ndul divinită ților, iar cuvâ ntul „ab” însemna atâ t în limba geților câ t și a emeșilor, tată , stră bun, început.
Deci cuvintele de pe obeliscul asirian menționează cetatea construită de egiptenii conduși de Busiris în
amintirea stră moșului mitic Aha, povestea mozaicilor fiind numai o vedenie foarte supă ră toare ochilor și
minții, nă scocită de cei ce se țin specialiști în vedenii, adică minciuni gogonate și numai atâ t. Stela descrie
campania militară din anul 853 î.e.n. și bă tă lia de la Qarqar, unde o alianță de 12 regi au stat în fața asirienilor.
Ivriții nu puteau să fie și ei acolo pentru că erau în acele teritorii numai prin vedeniile de mai tâ rziu, ei fiind
cam 12000 de suflete și foarte prost înarmați, iar poveștile despre regatele și imperiile lor trebuie să le luă m
ca simple povești.
Descoperind în zilele noastre arheologii din Ierusalim că în scrierile egiptene vechi este amintită
populația nomadă „khabiru”, care le fă cea acestora mare supă rare prin pră dă ciuni nenumă rate, nă vă lind
mereu din est, într-un cor toți specialiștii din fră ția lui Israel au strigat că stră moșii lor erau acei viteji.
Dar istoria ne spune că faraonul Ramses II (1301-1235 î.e.n.) a cerut regelui hitiților să trimită în Egipt
din populația khabiru un grup dintre aceia care erau mari meșteri în prelucrarea fierului ca să -i învețe
meserie și pe egipteni. Iar dacă istoria adevă rată nu are nici un haz în fața lor, atunci îi voi plesni peste
bot cu istoria lor „revelată ” în Tora unde la Samuel 13, 19-22 gă sim pentru luminarea noastră zicerea: „În
toată țara lui Israel nu se gă sea nici un fierar; că ci filistenii ziseră : «Să împiedică m pe iudei să -și facă să bii
sau sulițe». Ș i fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să -și ascută fierul plugului, coasa, securea și
sapa, câ nd se tocea sapa. Coasa, furca cu trei coarne și securea și ca să facă vâ rf țepușei cu care mâ na
boii. Ș i așa s-a întâ mplat că în ziua luptei nu era nici sabie, nici suliță în mâ inile întregului popor care
era cu Saul și Ionatan: nu avea decâ t Saul și fiul să u Ionatan”. Acesta era nivelul de civilizație al
ivriților în secolul X î.e.n. chiar după scrierile lor mincinoase și mistificatoare, nu știau decâ t să dea
cu praștia și să mulgă țapii, pe câ nd filistenii/khabiru stă pâ neau prelucrarea fierului, tră iau
în palate, compuneau poezii și câ ntau la hartă (??), toate acestea aducâ ndu-le ivriților mare venin la
râ nză . Ș i arheologii Torei s-au apucat să sape după scriptura lor, sperâ nd să gă sească palatul regelui
de coada oii David, cu care să -i îngroape pe toți câ rtitorii. Tot să pâ nd ei după punct și virgulă cum
zice la scriptură , numai hopa și minunea, urmele unor locuințe, însă nu de palate stră lucitoare că la
soare te puteai uita dar la ele ba, ci de colibe sau case foarte să ră că cioase însă de la sfâ rșitul secolului
VI î.e.n. adică de pe câ nd au intrat ivriții sub stă pâ nirea persană , după care au început să se gudure
cu mare folos pe lâ ngă noii stă pâ ni, iar unii ajungâ nd după mijlocul secolului V î.e.n. mercenari și chiar
considerâ ndu-se ei stă pâ ni peste egipteni și filisteni. Tă blițele descoperite în situl de la Tel Amama
din Egipt, scrise pe la mijlocul secolului XIV î.e.n., ne dau indicii despre aceiași ră uleni numiți khabiru
amintiți în texte de mai multe ori astfel: „Domnul meu, regele, lumina cerului, să ia aminte pentru țara
lui, că acești khabiru sunt puternici și porniți împotriva noastră și regele, domnul meu, să întindă
mâ na spre mine și să mă izbă vească din mâ inile lor, astfel încâ t să nu ne lase acestora și să ne pună
capă t nouă …” Informațiile arată că neamul khabirilor în secolul XIV î.e.n. nă vă lea din Palestina în Egipt
și lua prizonieri dintre locuitori, pe care apoi îi elibera după ce primeau ră splata cerută . Baștina
arimină a kabirilor este amintită și de numele Seuthes folosit de geții din Tracia, care în Egiptul stă pâ nit
de ei vreo 150 de ani și numiți în texte hicsoși, era scris Sethi și a fost purtat de mai mulți piro°.
Să mai dau un tras din Getica lui Iordanes de la VI, 48: „Pompeius Trogus spune că de la neamul
sau de la numele acestora își trag parții obâ rșia. De aceea și astă zi fugarii în limba scitică se numesc
parți (în limba româ nă avem cuvâ ntul părți: panglică împodobită cu monede de aur sau de argint legată
de pă r pe frunte sau la pă lă rie, salbă de bani, dungile colorate ale unei țesă turi sau pă turi, a favoriza, a
proteja, a-și alege o parte din ceva, a despă rți, a împă rți; așa, să se știe pentru cei cu mintea tembelă
cine vorbea limba scitică ) și, ră spunzâ nd originii lor, dintre toate neamurile Asiei ei singuri sunt armași
și foarte buni luptă tori. Cuvâ ntul parți, care am spus că înseamnă fugari, unii i-au dat altă etimologie,
spunâ nd că sunt numiți parți fiindcă au fugit de la pă rinții lor. Pe acest Tanausis, rege al goților, după
moarte, popoarele lui l-au adorat între divinită țile lor”. Schimbâ nd o literă , îndră citul iudeo-creștin i-a
făcut pe geți, în goți și astfel istoria unui popor vechi de peste 3000 de ani, a fost ștearsă de priceputa

168
169
pană satanistă ! Așa ne-au falsificat ei istoria câ nd au poftit și pe unde s-a cră că nat dră cescul prepuț de vreo
revelație că nu se mai știe mare lucru despre cel mai numeros popor al Europei antice dar și cel mai drept și
mai viteaz, renumit pentru religiozitatea lui!
În informațiile menționate mai înainte există o realitate istorică de care noi româ nii habar nu avem
pentru că ne că ută m ca nebunii ră dă cinile prin dosurile altor seminții. Să cercetă m o leacă în borșul
vechilor egipteni și vom gă si în dinastia XII (2000-1785 î.e.n.) trei faraoni cu numele de Sesostris dar
mai avem unul în dinastiile XIII-XIV (1785-1680 î.e.n). În° această perioadă se semnalează primele
pă trunderi ale hicsoșilor în Delta Nilului unde ei devin stă pâ nii orașului Avaris (ce apropiat este de
Abaris!) iar după anul 1730 acest popor va fi neamul conducă tor al Egiptului de Nord cu capitala în
același oraș, faraonii de la Teba din Egiptul de Sud fiindu-le supuși. Egiptenii nu au lă sat nici un fel de
informații asupra hicsoșilor pentru că nu i-au avut la râ nză deloc, iar în alte surse este mare să ră cie,
aceștia ținâ nd sub control și Egiptul de Sud între anii 1730-1580 î.e.n. Pentru a le descoperi ră dă cinile
hicsoșilor vom că uta tot în vechea limbă carpatină pe care o cunoaștem așa cum o vorbea neamul nostru
în mileniul III î.e.n. și gă sim în eme-gi/sumeriană cuvâ ntul hi-ig cu sensul de oamenii falnici, stră lucitori
sau aprigi ca focul și soș cu sensul de a că lă ri, a se cocoța, adică falnicii că lă reți sau aprigii că lă reți.
Toate izvoarele vechi vorbesc cu admirație despre neamurile geților și sciților care erau neîntrecute
în că lă rit și în mâ nuitul arcului așa cum o face și Iordanes în textul menționat mai înainte.
Ș tim că religia geților era monoteistă , iar în Egipt a existat o reformă a faraonului Amenofis IV (Ikhunaton
1372-1354 î.e.n.) care a înlocuit politeismul stră vechi cu un cult monoteist închinat unei singure divinită ți
solare. După moartea faraonului s-a revenit la vechile tradiții dar urmele cultului monoteist nu au dispă rut
pentru că în mormâ ntul faraonului Sethi I (1312-1298 î.e.n.) pe perete sunt pictați doi îngeri cu culoare alb-
albastră care stau față în față . Aceste imagini nu se mai gă sesc și în alte temple, iar pe un papirus datat în anul
1283 î.e.n, în timpul domniei lui Ramses II (1301-1235 î.e.n.) deasupra mumiei mortului stă un înger în
poziție orizontală care ține în mâ nă roata vieții sau roata destinului. Imaginea este identică cu cea de pe
tă blița II(11??) iar îngerul are barbă tunsă scurt, ori se știe că egiptenii nu purtau asemenea podoabă , aceasta
fiind specifică geților. Informațiile dovedesc fă ră putință de tă gadă că între cultura egipteană și cea a geților
au existat legă turi directe și numeroase pentru că egiptenii nu puteau accepta în religia lor elemente atâ t de
importante din religia geților dacă aceste popoare nu se cunoșteau bine și nu aveau moduri de gâ ndire
compatibile. Ca dovadă arheologică este „ochiul interior” de pe coiful descoperit la Coțofenești datat în secolul
VII î.e.n., simbol religios care se gă sește pe pereții multor temple din Egipt. Izvoarele grecești ne spun că
Orfeu care ar fi tră it înainte de ră zboiul Troiei, ar fi adă stat ceva vreme în această țară să -și hră nească
glagoria din preaplinul înțelepciunii egiptenilor, iar despre Zamolxe sau Abaris știm sigur de pe tă blițele de
plumb că a fost pe valea Nilului împreună cu scitul Ili și pișicherul de Pitagora care i-a fă cut numai necazuri.
În începuturile civilizației grecești se gă sește și informația privitoare la Cărțile Misilor care cuprindeau
istoria și credințele lor fiind prima religie din istoria lumii ce are o carte sacră și iară și ei ne vorbesc de texte
scrise ca să facă în ciudă tâ mpiților! Puntea de legă tură între cele două culturi, cea carpatină și cea egipteană a
fost ținutul Canaan după zicerea ivrită sau Palestina după greci și romani, locuit de neamuri mioritice numite
de greci filisteni, de ivriți cu numele canaaniți, iar de alții khabiru. Canaan în vechea limbă a stră moșilor
noștri însemna colonia de pe pă mâ ntul Domnului (ca: casă , colonie, oraș + na: ră zor, strat, a pregă ti, loc,
tă mâ ie + An: cel din ceruri, Creator) sau casa neamului ales de Ziditor. Ș i Iordanes ne-a lă sat mă rturie că prin
acele ținuturi s-au lă sat ademeniți de belșugul locului o parte dintre pră dă torii care au „vizitat” Egiptul în
prima parte a secolului XVIII î.e.n.
Chiar cuvâ ntul Palestina care arată numele regiunii în greacă , vine de la numele populației arimine
sau getice ce s-a stabilit pe aceste meleaguri în vremuri pe care încă nu le putem pune pe ră bojul
timpului cu precizie, cuvâ ntul însemnâ nd° ceata de îngeri, sau neamul ză mislit din îngeri (polei: îngeri,
ființe cerești din basmele româ nești + stina: stâ nă , locul unde se adună oile și ciobanii). Dar mai este o
variantă a numelui care spune că romanii aveau o divinitate arhaică a pă storilor numită Pales, ea fiind
în unele legende bă rbat, iar în altele femeie. În spațiul Carpaților Meridionali, din împrejurimile
localită ții Peleș, s-a cules o legendă care spune că la începuturi satele din împrejurimi au fost întemeiate
și apă rate de un voinic numit Peleș. Acesta a fost ca un pă rinte pentru comunită țile de pă stori din
aceste ținuturi, iar amintirea lui se pă stra încă pe la începutul secolului XX. Ori din Carpați au migrat
pe la mijlocul mileniului II î.e.n. ausonii în peninsula italică și cu 2-3 sute de ani mai devreme au
plecat niște curioși să -și viziteze rudele de pe Valea Nilului. O parte dintre aceștia au ră mas în Egipt, alții
s-au stabilit în Palestina (Pales: divinitatea care a însoțit cetele de cabiri sau pă stori + tină: pă mâ nt,

170
teritoriu) și un grup destul de important s-a întors la nord de Istru. Are această realitate istorică vreo legă tură
cu nă scocirea ivriților privind originea filistenilor sau canaaniților, îi întreb pe ei așa, poate le mai iese din cap
vreo vedenie să ne lumineze?
Ivriții, câ nd s-au pus pe nă scocit povestioarele lor pline de furtișaguri, tră snă i și minciuni puhoi,
numite Tora și Talmud, au preluat o parte din cultura religioasă a palestinenilor pentru că ei erau bă știnași
și aveau un mod de viață mult superior acestor cete de hoțomani să lbatici. Dar s-au mai înfruptat
vâ rtos din marea cultură egipteană , adă pâ ndu-se ca niște pisoi morocă noși și din cultura persanilor
zoroaștri pe unde i-a purtat necazul sau chemarea câ știgului. Ceea ce ne-au fost servite ca fiind „vedenii
și proorociri sinaite”, au începuturile scriptice pe la mijlocul secolului V î.e.n. dar cea mai mare parte a
ticluirilor sunt sigur fă cute în secolele III î.e.n-I e.n. câ nd le-a să rit ră u capsa a revelație smintită , adică
a minciună deșă nțată și obraznică .
Pentru a dovedi cele afirmate mai înainte, vin cu o informație din lucrarea Stromate a iudeo-creștinului
Clement din Alexandria (150-215 e.n.) care la 1, 22 a scris urmă toarele despre scrierile sfinte ale iudeilor:
„Deoarece Scripturile au pierit în captivitatea lui Nebucadnețar, Ezra levitul, în timpul lui Artaxerxe
(404-358 î.e.n.), împă ratul perșilor, avâ nd inspirația divină în exercitarea profeției, a restaurat din nou
întreaga Scriptură veche”.
Herodot în Istorii 2, 11 și 2, 104 scrie că atunci câ nd a trecut prin Palestina în anii 450 î.e.n., știa că se tă iau
împrejur egiptenii, colchii și palestinienii din Siria nu și cei din Palestina. „Colchienii, egiptenii și etiopienii,
sunt singurele națiuni care au practicat circumcizia din cele mai vechi timpuri. Fenicienii și
palestinienii din Siria se mă rturisesc că au învă țat obiceiul de la egipteni. Acum acestea sunt singurele
națiuni care folosesc circumcizia”, deci iudeii încă nu trecuseră la mare iub cu Cel cu trei Coarne și
legământ tușinat așa cum arată resturile arheologice descoperite la Kuntillet Ajrud. Întemeierea Fră ției lui
Israel a fost începută de rabinul Ezra câ nd acesta s-a întors la Ierusalim și terminată de Nemia după cca 50 de
ani. Din capitolul Nemia 12, 12, 13, 6-7 și 2, 1 rezultă că acesta a venit la Ierusalim în anul 20 al domniei lui
Artaxerxe (al doilea, 404-358 î.e.n.) ca guvernator, amintind și de rabinul Eliașib care făcuse un
recensământ al populației pe timpul regelui Darius (al doilea, 424-404 î.e.n. tată l lui Artaxerxe II, fiindcă
Darius I a murit în anul 524 și deci nu poate fi vorba de el, pentru că Neemia trebuia să aibă peste 120 de ani),
el ajungând în anul 384 î.e.n. ca guvernator al cetății și numai după această dată a început construcția
zidurilor, adică în anul 372 î.e.n. Tot aici la 7, 5 gă sim informații care arată că ei și-au refă cut registrele
triburilor cum precizează și Clement, gă sind un numă r de 42360 persoane, după „o carte cu spitețe(??) de
neam a celor ce se suiseră întâ i în robie, …. și care s-au întors la Ierusalim și în Iuda, fiecare în cetatea lui. Au
plecat cu Zorobabel, Ioshua, Neemia”. Fră ția lui Israel, după aceste scrieri, s-a constituit numai din triburile
Biniamin (bini: trib + Amin: alt nume pentru zeul Amon sau Amen al egiptenilor) și Iehuda (Iaho: zeița Isis a
egiptenilor + da: binecuvâ ntare în aramaică ). După cca 450 de ani, Ioan pe la anii 75-100 ai erei noastre, în
scrierea Apocalipsa la 7, 4-5, mă rturisește despre neamul să u că era în numă r de 144000 de suflete, adică o
creștere de 3, 4 ori în acest interval de timp. Dacă vrem să știm cam câ ți ivriți erau cu 450 de ani înainte de
anul 375 î.e.n., adică pe la 825-850 î.e.n. prin regresie statistică avem un numă r de aproximativ 12500
persoane, iar pentru anul 1000 î.e.n. puteau fi cam 6000 de persoane, din care numai un sfert sau chiar
mai puțin puteau mânui armele. Cu atâ ția° ivriți semisă lbatici care știau să arunce numai sulița sau piatra
din praștie, nu s-au întemeiat regate și imperii cum se laudă în scrierile° lor mincinoase, oricâ t de bolnavi ar fi
fost de microbul vedeniilor! Cirus cel Mare a dat o lege în anul 538 î.e.n. prin care anula deportă rile din timpul
neobabilonienilor, fiind menționați numai guții și mandeienii din Samaria, despre iudei nici o vorbă , dar asta
arată că deportarea poate fi numai o poveste sau o vedenie. Însă ei scriu în Ezra 1, 1-4 că Cirus (fă ră a preciza
care dintre ei) a dat o lege specială prin care erau eliberați din robie și miluiți cu mare avere ca să -și refacă
templul din Ierusalim!
Am dat aceste informații istorice care dovedesc că scrierile sacre ale mozaicilor nu pot fi luate ca
bază documentară în analiza istoriei acestei regiuni, fiindcă sunt pline de falsuri și minciuni. Dar eu le
voi folosi în continuare fiindcă în ele se gă sesc numeroase cuvinte din limba româ nă veche sau getă , care au
fost luate de iudei de la filisteni, prin aceasta dovedind legă tura dintre geți și bă știnașii din Palestina, pe care
iudeii i-au fă cut dispă ruți din istorie prin vedenii și un puhoi de minciuni.
Textele cunoscute în prezent sunt redactate după anul 90 al erei noastre câ nd și-au canonizat scriiturile
prin adunarea de la Jamnia, dar sigur au mai umblat cu melesteul prin ele multă vreme după această
dată . Dacă au curajul să se mai maimuță rească cu aceste fă că turi, îi poftesc pe întunecați să citească
Apocriful Genezei descoperit la Qumran în anul 1947 care le demască toată scorneala lor dră cească . Ș i

171
mai sunt documentele descoperite în același loc, pe care șă rpă ria de la Vatican le-a pus la popreală pentru că
nu dau bine la nă scocirea „poporului ales” adică poporul ivrit cu care acești fă că tori de monstruozită ți
criminale, au robit mințile goimilor cap de lut și acela blindat cu plumb, timp de peste 1600 de ani. Să mergem
a cerceta și judeca zicerile lor dar după mintea noastră și informațiile pe care le avem astă zi despre
mincinoasele vedenii.
Ne spun necinstiții ivriți în scriitura prea sfâ ntă și plină de revelații mincinoase Tora, în Facerea 10, 6, că
fiul lui Noe, Ham a avut ca urmași direcți pe Cuș (Sudan), Mițraim (Egipt), Put și Canaan (Palestina). Iar la 10,
14 spune despre Mițraim că a avut urmași ‒ copii ‒ mai multe neamuri printre care filistenii și caftoriții din
insula Cipru. Aceste informații dovedesc fă ră putință de tă gadă , faptul că ticluitorii de istorii revelate și
adevă ruri sacre, cunoșteau foarte bine istoria și realită țile regiunii, dar le-au falsificat cu bună știință numai
spre folosul lor, furâ ndu-le bă știnașilor atâ t istoria câ t și cultura.
Pentru a ne dezmetici puțin din această sminteală , să încercă m a face ceva lumină în întunecimile lor. Se
știa limpede atunci prin secolele V-II î.e.n. câ nd ei încep să -și încropească conceptele religioase, iar din secolul
II î.e.n. câ nd plesnesc în soare scrierile apocaliptice, că filistenii și egiptenii veneau din același neam. Ivriții
spun în textele de mai sus că filistenii și canaaniții erau rude foarte apropiate, iar în prezent, bazâ ndu-se pe
acest șiretlic ‒ cea mai nobilă tră să tură ° de caracter a ivriților cum spunea cu mâ ndrie Ioshua Ben Matityahu
(J. Flavius) în scrierile sale ‒ arheologii Torei, pretind că de fapt canaaniții erau de neam semit, spunâ nd că
toate ruinele descoperite pe fostul teritoriu al Palestinei din secolele XII-IX î.e.n. ar aparține numai
construcțiilor realizate de ivriți. Ori ei nu aveau habar de felul cum se construiește, neștiind să dea cu dalta
sau cu toporul ci numai cu ghioaga și praștia, așa cum o dovedește cu prisosință zidirea templului de că tre
Ș lomo care a chemat meșteri fenicieni pentru a-i zidi templul din Ierusalim. Aceste construcții care fac astă zi
obiectul mâ ndriei arheologilor din Israel, au fost ridicate de egiptenii care au controlat multă vreme Palestina,
iar o parte dintre ele au fost realizate de că tre filisteni care sunt și ziditorii Ierusalimului.
Prima migrare° a° geților și sciților sau cimerienilor în sud pâ nă în Egipt a avut loc masiv așa cum am
ară tat mai înainte, pe la anul 1780 î.e.n. iar o parte dintre ei s-au stabilit în Palestina după ce s-au întors
din țara cotropită cum spune Iordanes. A doua așezare a geților și sciților pe teritoriul Palestinei, ‒ cea
a amazoanelor după legendă ‒ s-a fă cut pe la anii 1645 î.e.n. câ nd s-a produs erupția vulcanului din
insula Santorini, iar Europa a cunoscut o ră cire puternică a climei timp de peste 10 ani afectâ nd grav
viața oamenilor. Amintirea acestui dezastru climatic, este pă strată în mitologia mioritică prin urmă toarea
zicere. Sfâ ntul° Mihail în mitologia noastră populară , purta pe umeri soarele și luna iar printre alte
îndatoriri cerești, trebuia să o țină în botniță pe Mamarca, mama dracilor. Aceasta prin ră suflarea ei,
aducea cele mai cumplite geruri, transformâ nd pă mâ ntul într-un sloi de gheață și distrugâ nd viața sfâ ntă
a oamenilor. Pă strarea acestei realită ți într-o fă râ mă de mit, arată că noi ne-am ținut toriștea dintotdeauna
și chiar dacă unii au plecat mâ nați de vremuri, alții au ră mas agă țați de glie pentru că aveau datoria
sacră față de Sâ ntu să apere Ț ara Sfâ ntă .
Pentru a-și salva viața și turmele de animale care erau sursa lor de bogă ție, singura soluție pentru
aceste neamuri de pă stori a fost să -și ia° zborul că tre ță ri mai calde și să coboare că tre sud. Aceste
populații sunt menționate în tă blițele hitite și sub numele de mosca, kaska, geska și khabiru sau habiru.
Regatul Masa sau Misia fondat de geți în secolul XVII î.e.n. este menționat și în documentele
imperiului neo-hitit (1450 ‒ 1200 î.e.n.)° în partea sud-vestică , în vecină tatea Troiei. În Tora este menționat
cu numele de Maș sau Meșec. Kaska sau kasii au întemeiat un puternic imperiu în teritoriul dintre
Tigru și Eufrat în secolul XVI î.e.n. care a dă inuit mai bine de 500 de ani, iar geska sau gesii, adică geții
din Asia Mică era un alt nume pentru kaska dar și al cabirilor stabiliți în Canaan și mai în nord pe lâ ngă
hitiți, după ce și-au ispră vit „treburile” prin Egipt. În scrierea emeș, terminația gesi (ge: nobil,
pă mâ nt + ti: neam, colectivitate) apare la mai multe nume de persoane și divinită ți avâ nd sensul de
„neam ales” sau „pă mâ nt sfâ nt”. Printr-o scrisoare a faraonului Ramses II (1301-1235??) că tre regele
hitiților îi cere acestuia să -i trimită meșteri pricepuți în prelucrarea fierului, pe numiții cabiru și nu ivritu
sau pârlitu, pentru că această populație era singura ce stă pâ nea la acea vreme tainele prelucră rii fierului,
descoperire ce a schimbat soarta omenirii.
La sfâ rșitul secolului XIII î.e.n. canaaniții după zicerea iudeilor și cabiru după zicerea lor neaoșă
mioritică erau cunoscuți că întrebuințau fierul în construcția carelor lor de luptă . Ori istoria ne spune
că în regiune, singurii care știau meșteșugul prelucră rii fierului, după documentele hitite și egiptene
erau cabirii, iar ivriții i-au numit canaaniți după teritoriul pe care îl stă pâ neau, deci ei erau un singur
popor numit în două feluri după nă ravul celor care au scris despre ei. Tot cronicile hitite îi amintesc pe

172
tă blițele lor și ne spun că de pe meleagurile Asiei Mici în bă tă lia de la Kadeș dată în anul 1296 î.e.n. în armata
hitită au fost chemate și trupe ale populație seminomade habiru scrisă după fonetica limbii hitite dar grecii îi
menționează cu numele de kabiri sau kalibi.
În scrierea Dionysos, autorul Nonus Panopolitanul, povestind despre ră zboiul pregă tit de Cybele din Frigia
împotriva indienilor ce era condus de Dionysos, spune că primii soldați chemați la oștire au fost cabirii: „Mai
întâ i din stâ nca abruptă și scă pă ră toare de foc a Lemnosului, fă uri furtunoasă armă , aproape cu un molift
mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avâ nd numele de familie° al mumei lor, pe care Cabiro din
Tracia îi născu mai înainte, cerescului fă urar, adică pe Alcon și Eurymedon, măiestru în fierărie”. În insula
Lemnos, cabirii erau socotiți ca fiii lui Hefaistos și a zeiței Cabiro, și purtau epitetul de purtători de clește,
adică meșteri fă urari.
Diodor în Biblioteca istorică, Cartea V, LXIV, amintindu-l pe istoricul Efor ce a tră it în secolul IV
î.e.n. scrie: „Sunt alții, și printre aceștia este și Efor, care povestește că dactilii ideeni locuiau împrejurul
muntelui Ida din Frigia și că trecură în Europa cu Minos… Fiindcă se arătaseră° ca autori ai unei
binefaceri foarte mari către neamul omenesc (descoperirea prelucră rii fierului, dar asta au fă cut-o
cabirii), ei primiră onoruri nemuritoare”. Numai că unii dintre acești beneficiari ai descoperiri° lor ‒
ivriții, grecii și unii latini ‒ le-au falsificat în totalitate istoria spre a le fi numai lor de folos. Că că rania
ivrită este sfâ ntă și slă vită !
Strabon în Geografia, VII,° 47 scrie despre cabiri urmă toarele: „Sunt unii, care susțin că provin din Ida, alții
că s-au stabilit acolo; dar toți ne asigură că ei sunt cei care au lucrat pentru prima oară fierul în
muntele° Ida; toți sunt niște vră jitori întrebuințați în serviciul mumei-zeilor și avâ nd reședința lor în Frigia, în
jurul Idei”.
Pausanias în Descrierea Greciei, VIII, 1, 6 spune că ținutul Pergamului era consacrat cabirilor iar religia
acestor divinită ți s-a nă scut prima dată în sâ nul populației pelasge, adică stră moșii noștri.
Ș i Herodot în Istorii II, 51, 1 confirmă această zicere astfel: „Cel ce este inițiat în misterele cabirilor, pe care
le celebrează samothracienii, primindu-le și dânșii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Așa e coane
Herodote, și eu am priceput ce ai zis numai că pe plaiurile noastre mioritice, astă zi priceperea este un fel
foarte rar de a gâ ndi!
Tot la vremurile foarte îndepă rtate se referă și scriitorul roman Servius care în lucrarea Aeneidas
spune că zeii aduși de Enea în Italia după ce Troia a fost distrusă de greci pe la mijlocul secolului XII
î.e.n. erau din lemn sau de marmură purtând ca și inițiații în misterele Samothracei, un fel de
panglică în jurul capului.
În Geneza gă sim această realitate istorică despre cabiri dar scrisă după gustul ivriților la 4,22 „Țila,
de partea ei, a nă scut și ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă și de fier…” În
româ nă cuvâ ntul tâlă înseamnă întâ lnire dar mai avem și prenumele Tilia. Ț ila a fost soția lui Lameh,
urmașul lui Cain prin Irad, Mehuiael, Metusael care era tată l lui Lameh. Acesta mai avea o soție Ada,
nume getic care a fost descoperit pe unele fragmente de ceramică din Ardeal. Tubal sau Tabal este un
stat menționat de documentele asiriene în secolul VII î.e.n. locuit de că tre sciți sau sabei, deci populație
getică . La mijlocul secolului VI î.e.n. Zamolxe în drumul lui spre Egipt gă sește un grup de cabiri
în insula Samos care mustea de credință în religia crucii, stâ nd la un pocal de vorbă , scriind pă țania pe
o tă bliță de plumb după ce s-a întors la baștina sa Sfâ nta Geția spre a fi mă rturie neamului ce va să
vină , numai că acești urmași au mintea scurtă și ținută tot în proptele de fel de fel de pui de lele, după
îndobitocirea suferită de peste 150 de ani.
Trebuie reținut acest adevăr zguduitor pentru pretinsa istorie revelată numai ivriților de către
Iahweh cel întunecat cu trei coarne și legământ tușinat; facerea lumii și a neamului omenesc după
minciuna lor începe în secolul XIII î.e.n. așa cum arată textul de mai sus, pentru că atunci au
descoperit strămoșii noștri prelucrarea fierului!!!
În Asia Mică , spune Homer, frigienii de neam trac i-au înlocuit repede pe hitiți după pră bușirea puterii
acestora datorată migrației „popoarelor mă rii” de la sfâ rșitul secolului XII î.e.n., devenind puterea dominantă ,
iar Palestina care a fost disputată între cele două imperii, hitit și egiptean a ră mas a faraonilor după ce statul
hitit a dispă rut din istorie.
În poemul Argonautice, Valerius Flaccus (45-90 e.n.) dă amă nunte despre expediția argonauților în
ținutul hiperboreenilor/geților precizâ nd că pe porțile stră lucitului templu din cetatea lui Aetes era scris
„cum mai întâi regele Sesostris, a dus războaie împotriva geților”. Trebuie să fii nebun să poți crede
că anticii greci și romani și chiar mai înainte fenicienii au luat-o razna și într-o veselie și prosternare
fă ră margini față de geți, le-au fă cut o câ ntare de să le meargă vestea peste șapte mă ri și ță ri și

173
174
peste veșnicia vremurilor! Mai spun ei că această povestioară a ciondă nelii geților cu egiptenii era scrisă pe
poarta templului din cetatea getului Aetes, adică să ne cră că nă m înțelegerea pe deplin, în acele vremuri ‒ prin
secolul XII î.e.n. ‒ neamul nostru mioritic știa să scrie iar majoritatea dintre ei aveau acest nă rav al scrisului și
cititului, altfel nu gă sim rostul menționă rii. La templu veneau toți muritorii în anumite să rbă tori iar memoria
stră moșilor era cea mai vie în acel loc.
Tragicianul grec Euripide ce a tră it în secolul V î.e.n., în piesa Medeea, spune că eroina era fiica lui Aetes,
regele Colhidei, ea se îndră gostește de Iason, hoțomanul lâ nei de aur și pleacă cu el în Grecia. Ș i alți scriitori
vechi eleni spun că la nord de Istru este muntele Caucaz unde s-a petrecut hoția cu lâ na de aur, pentru că aici
se folosea ca procedeu de a scoate firele mici de aur din apa râ urilor prin așezarea unei piei de oaie pe fundul
apei. După un timp ea se punea pe un copac și după ce se usca, firele de aur se scuturau cu grijă . Grecii câ nd
au vă zut asemenea minune li s-au umflat ochii câ t cepele de uimire. Iar româ nii mai pă strează amintirea
acelor vremuri prin numele de familie Colha și Culha.
Revin iară și la textul ivrit și gă sim în Geneza la 9, 12 amintit pentru prima dată pretinsul legă mâ nt fă cut de
Dumnezeu dar nu cu neamul lor, pentru că nu exista în acele vremuri, ci cu întregul neam omenesc dar mai
ales cu întreaga suflare de pe suprafața pă mâ ntului: „Ș i Dumnezeu a zis: «Iată semnul legământului pe care-l
fac între° mine și voi, și între toate viețuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci;
9,13 curcubeul meu pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legă mâ ntului dintre mine și pă mâ nt»”.
În Cartea lui Enoh varianta slavonă Belgrad la capitolul 12 avem descrierea însoțitorilor solari astfel: „Am
observat apoi alte două fă pturi ale Soarelui… avâ nd cap de crocodil și picioare și coadă de leu, seamă nă cu un
curcubeu cu nuanțe violete…” Solomonarii noștri conduceau prin ceruri tot niște balauri care uneori
semă nau cu curcubeul câ nd aduceau ploi ce binecuvâ ntau pă mâ ntul.
Tă blița de bronz descoperită la Polovragi unde era un mare centru religios al geților, ne prezintă
vasul cunoașterii și al apei vieții încadrat într-un curcubeu. În mitologia mioritică se spune despre
curcubeu că este unirea dintre cer și pă mâ nt iar cele șapte culori ale curcubeului sunt culorile Muntelui Meru
(Moraru din Bucegi) care este centrul lumii. În iconografia creștină Iisus tronează în mijlocul unui
curcubeu și nu al unui foc ieșit de sub talpa iadului așa cum apare Iahwe. Scrierea lui Platon, Viziunea
lui Er ne arată același fenomen legat de urcarea sufletului la cer care a ajuns într-un loc unde se vedea
o lumină ce se întindea de sus, și era ca o coloană ce cuprindea întregul cer și pă mâ nt cu o culoare
asemă nă toare cu cea a curcubeului dar mult mai stră lucitoare și mai pură . Dar scrierea filozofului grec a
fost influențată de scrierile lui Abaris/Zamolxe pe care elenul spune că le-a studiat în Grecia în junețea
lui cu mare priință !
Dacă i-am acuza de hoție pe ivriți ar fi prea puțin pentru fapta lor ce nu are seamă n în istoria omenirii
pentru că mozaicii fac numai ce trebuie și spun numai adevă rul, iar cei care le dovedesc minciunile și
nelegiuirile să vâ rșite împotriva celorlalți, sunt pe loc atacați ca fioroși antisemiți!
Pe la începutul secolului IV î.e.n. au înnebunit ei toți după atâ ta supt la țâ ța Satanei și au început să se
maimuță rească cu tă ierea împrejur că ar fi singurii aleși de tartorul lor Iahwiță cu cornițe ce trebuie să
că lă rească și tâ lhă rească toată lumea. Este foarte important pentru înțelegerea istoriei acestor ținuturi să
spun că nici hitiții care au dă inuit ca stat pâ nă că tre mijlocul secolului ΧII î.e.n. dar nici egiptenii nu-i amintesc
pe ivriți în izvoarele lor dar cabirii și/sau filistenii/canaaniți se gă sesc menționați sute de ani în ambele surse
pâ nă în secolul I al erei noastre!
Avraam împreună cu familia lui de coate-goale vine în Palestina în prima parte a secolului XI unde
cere permisiunea conducă torului Abimelec să se așeze în țară pentru o vreme și face un legă mâ nt de
credință cu el. „21, 34 Avraam a locuit multă vreme ca stră in în țara filistenilor…” Dar și peste acest
ținut s-a abă tut seceta, iar veneticul Avraam a plecat în Egipt pentru a-și salva viața și turmele de
animale. După zece ani se întoarce din Egipt și moare fiind înmormâ ntat pe un pă mâ nt cumpă rat de la
un bă știnaș hitit. Urmașii lui tră iesc în pace tot împreună cu populațiile din Palestina formate din
hititți, heviți, iebusiți, filisteni și alte seminții, menținâ ndu-și statutul de stră ini. Dar cum vremurile
erau deasupra oamenilor, s-a întâ mplat că : 26, 1 „În țară a venit o foamete, afară de foametea dintâ i,
care fusese pe vremea lui Avraam,… 26, 20 Robii lui Isaac au mai să pat în vale și au dat acolo peste o
fâ ntâ nă cu apă de izvor. Pă storii din Gherar (în româ nă cuvâ ntul gherar: luna ianuarie; ghera: a zgâ râ ia,
a scurma; Ghelar: localitate în județul Hunedoara) s-au certat cu pă storii lui Isaac zicâ nd: «Apa este a
noastră ». Ș i au pus fâ ntâ nii numele de Esec, pentru că se certaseră cu ei. 26, 21 Apoi au să pat o altă
fâ ntâ nă pentru care iar au fă cut gâ lceavă , de aceea au numit-o Sitna (Sitna este un pâ râ u ce curge la
marginea de est a municipiului Botoșani). Isaac s-a dus la Abimelec (abii erau un neam al geților + melec:

175
înger; în aramaică „melec” este rege) ‒ împă ratul filistenilor la Gherar… 26, 26 Abimelec a venit din
Gherar la el cu prietenul să u Ahuzat (Ahuzan este în Cartea lui Enoh, locul sau țara unde acesta s-a
înă lțat la cer), și cu Picolo, că petenia oștirii sale (picula: fluier și picular: pă stor). 26, 28 …Să fie un
jură mâ nt între noi și tine și o să facem un legă mâ nt cu tine. 26, 29 Anume, jură că nu ne vei face nici
un rău, după cum nici noi nu ne-am atins de tine, ci ți-am făcut numai bine și te-am lăsat să pleci
în pace”. Trebuie reținut acest aspect al relațiilor între filisteni, singurii amintiți în Tora și Talmud
timp de peste 600 de ani ca bă știnași ai Canaanului (Palestinei) și ivriții venetici care nu se rușinau să -i
pă că lească și să le aducă pe cap numai rele și belele. Să continui cu Geneza la „38, 1 În vremea aceea
Iuda (fratele lui Iosif pe care-l vâ nduse° madianiților, iar aceștia l-au vâ ndut în Egipt) a pă ră sit pe frații
să i și a tras la un om din Adulam, numit Hira (în limba româ nă cuvâ ntul hâră: ceartă , neînțelegere, tuse
rea, mă treață , boală de piele). 38, 2 Acolo Iuda a vă zut pe fata unui canaanit numit Șua (braț, proprietate),
a luat-o de nevastă și s-a culcat cu ea. 38, 3 Ea a ră mas însă rcinată și a nă scut un fiu pe care l-a
numit Er”. Dacă ei scriu că filistenii din Gherar (sau poate Ghelar) erau conduși de Abimelec, numele
conducă torului înseamnă chiar regele abilor cum am ară tat mai înainte, populație amintită de Homer
în Iliada, care locuia la nord de Istru. Adică palestinienii sau filistenii erau chiar niște abi din nordul
Istrului stabiliți în Canaan (Pă mâ ntul Neamului Ales de Creator) împreună cu alte seminții arimine dar
cu mult înaintea ivriților care s-au ițit în ră bojul istoriei că tre sfâ rșitul secolului V î.e.n.! Filon, rabinul
din Alexandria în Comentariu alegoric câ nd îl acuză pe Platon că a furat toată înțelepciunea din învă ță turile
lui Moșe, spunâ nd despre Viziunea lui Er că este dovada de netă gă duit a tâ lhă riei. Ș tim că
totdeauna hoțul strigă hoții! El spune că în ivrită cuvâ ntul er înseamnă piele, de unde în scrierea grecului,
autorul viziunii era îmbră cat în veșminte de piele. Aiureli ivrite și afurisite!
Cuvâ ntul a ajuns în ivrită , ca alte câ teva sute de cuvinte, din limba vorbită de canaaniți sau filisteni, adică
geții pripă șiți în Palestina prin secolul XVIII î.e.n. și urmă toarele. În limba româ nă cuvâ ntul ir: alifie, pomadă
iar iră: blană de animal rasă de pă r. În emegi ira: alifie bine amestecată , divinitate a morții și ir: lamentație,
rugă ciune, a plâ nge, a conduce, a că lă tori înainte. Scrierea lui Platon are ca subiect viziunea unui mort adus de
pe câ mpul de luptă pentru a fi incinerat și după perioada de doliu el este pus pe rug dar în acel moment se
trezește. Constată că ră nile îi sunt vindecate și povestește cum în acest timp el s-a înă lțat la ceruri și s-a întors
pe pă mâ nt pentru a le vesti celor ră mași ce a vă zut acolo. Subiectul este asemă nă tor cu cel din Cartea lui Eno,
câ nd acesta a fost luat de Dumnezeu la cer unde a scris Cărțile Sfinte, a fost îmbră cat cu veșmâ nt de slavă și
trimis înapoi să ducă aceste scrieri neamului să u și din nou luat definitiv în ceruri. Personajul lui Platon era,
folosind metafora cu alifia, stră lucitor ca aceasta nu înveșmâ ntat cu o poașcă de piele ca un să lbatic cum zice
pretinsul înțelept hoțoman ivrit.
În Facerea la 15, 20 pretind ei, că Iahwe le-a promis toate ținuturile Canaanului printre care și cel locuit de
refaimi. Terminația im, arată pluralul, deci tribul se numea Refa după zicerea și scriitura lor. Noi încă mai
avem amintirea acestui neam arimin în numele localită ții Rafa din județul Vrancea, iar Carpații au fost numiți
de latini și munții Rifa. Chiar dacă populația a fost iudaizată de că tre ivriți în secolele II-I î.e.n., baștina lor este
prezentă și azi prin numele orașului Rafah din Palestina
Să merg mai departe pentru a-i descoperi pe filisteni în scriitura plă smuitorilor ivriți unde îi gă sim
în Exodul „13, 17 După ce a lă sat Faraon pe popor să plece, Elohim nu l-a dus pe drumul care dă în țara
Filistenilor… (Feciorașii lui Iahwiță au fost duși în pustiu să se pră pă dească generațiile care în țara
egiptenilor s-au dat numai după religia acestora după cum spune Iosua la 5, 2.) 23, 28 Voi trimite viespile
bondă rești înaintea ta, și voi izgoni dinaintea ta pe heviti, canaaniți și hetiți…. (Pasă mite aceste
viespi bondă rești erau mai rele decâ t avioanele de bombardament din zilele noastre) 23, 31 Îți voi
întinde hotarele de la Marea Roșie pâ nă la Marea Filistenilor și de la pustie pâ nă la râ u”. Fanaticii
mozaici susțin azi că prin „râ u” trebuie să înțelegem fluviul Eufrat ce curge la peste 200 de km. De
Palestina, adică pe ei Iahwiță vroia să -i cră că neze peste tot pă mâ ntul pe care și-l întindeau ca o praștie.
Dar descrierea este una geografică , adică sud-vest și sud-est ‒ Marea Roșie; nord ‒ Marea filistenilor
pe care noi o știm că este Marea Mediterană ; vest ‒ pustiul care duce în Egipt, iar în est „râ u”, adică
râ ul Wadi El-Arish care izvoră ște din centrul peninsulei Sinai și se varsă în Mediterana. Acest teritoriu
pe care neamul lor de pră dă tori pretind că le-a fost hă ră zit de că tre Iahwe, l-au numit cu emfază „țara
fă gă duinței”, ori el nu are nici o legătură cu Canaananul cum au fă cut ei mai tâ rziu fă că tura ca să
justifice cotropirea teritoriului dintre Marea Moartă , Iordan și Mediterana. Însă ei au avut o migrare
pașnică în Canaan fiind numai suferiți de că tre filisteni și celelalte popoare, iar corect ar fi de fapt
„țara îngă duinței” pentru că s-au așezat aici numai prin bună voința acestora, însă prin mișelie pretind
ei că le-au supus cu sabia după vreo cinci sute de ani, însușindu-și totul după dreptul învingă torului.

176
 În Leviticul avem alte informații despre filisteni la „18, 3 Să nu faceți ce se face în țara Egiptului unde ați
locuit, și să nu faceți ce se face în țara Canaanului unde vă duc Eu… 18, 23 Că ci toate aceste spurcă ciuni le-au
fă cut oamenii din țara aceasta, care au fost înaintea voastră în ea și astfel țara a fost pâ ngă rită … 25, 23
Pă mâ ntul să nu se vâ ndă de veci că ci țara este a mea iar voi sunteți la mine ca niște străini și venetici”. În
acest text Iahwe spune un adevă r devastator pentru mozaici, ei sunt pe teritoriul Palestinei stră ini și venetici
și așa au ră mas pâ nă în anul 1947 câ nd tă tucul Satalin(??) îndeplinind° testamentul Marelui Monstru Bolșevic
‒ cazarul Zederblum/Lenin ‒ le-a fă cut un cuib satanist cu speranța că șă rpă ria bolșevică a cazarilor mozaici
pe care o stipendia, va ră spâ ndi otrava comunismului în tot Orientul Apropiat. Oricâ t s-ar pupa ei în bot cu
întunecatul Iahwe, în fața lui ivriții sunt „ca niște stră ini și venetici”. Uite că și Iahwiță mai scapă câ te un
adevă r despre cei pe care i-a ales să -i scarpine între coarne și să -i pună la bir de protecție și pază ca vechili ai
Neamurilor.
În Numeri îi gă sim chiar precizați pe conducă torii filistenilor cu care urdiile ivrite s-au încă ierat pentru o
palmă de pă mâ nt furat și un loc sub soare unde să aibă odihnă și înmormâ ntare. „21, 1 Împă ratul Aradului
(oraș în vestul Româ niei), un canaanit care locuia la miază zi, a auzit că Israel vine pe drumul Atarim… 33, 51
După ce veți trece Iordanul și veți intra în țara Canaanului. 33, 52 să izgoniți dinaintea voastră pe toți
locuitorii țării, să le dă râ mați toți idolii de piatră , să le nimiciți toate icoanele turnate, și să le nimiciți toate
înă lțimile pentru jertfă … 34, 2 Câ nd veți intra în țara Canaanului, țara aceasta va fi moștenirea voastră …”
Vedem aici ura și veninul caracteristic tuturor scrierilor ivrite după întoarcerea în Iudeea a celor doi tartori
Ezra și Neemeia că tre sfâ rșitul secolului V î.e.n. care au reformulat toate ideile vechiului mozaism
transformâ ndu-l° într-un cult plin de dușmă nie față de toți cei ce nu erau tă iați împrejur și așa a ră mas pâ nă
în ziua de astă zi.

Hartă cu regiunile din Palestina așa cum ară tau ele la începutul secolului II î.e.n. în nord cu contur negru
este Galileea; mai jos prinsă în conturul negru și albastru este Samaria; cu contur verde pe litoralul Mă rii
Mediterane este Gaza și în sud-est pâ nă la Marea Moartă și râ ul Iordan cu contur negru, verde și albastru este
Iudeea. În dreapta este o hartă a Palestinei pentru perioada 165-125 î.e.n. câ nd iudeii s-au desprins de
regatul seleucid al Siriei și au început cotropirea ținuturilor° învecinate: Gaza, Samaria, Idumeea (Edom) și
mai tâ rziu Galileea.
Să mai ză bovim puțin și în Deuteronom la „2, 23 De asemenea, aviții care locuiau în sate pâ nă la Gaza, au
fost nimiciți de caftoriți ieșiți din Caftor care s-au așezat în locul lor”. Caftoriții erau o populație venită din
Cipru care s-a stabilit pe ță rmul Palestinei, fiind o zonă bună pentru comerț.
În Ioșua, avem informații despre eroul ivrit care trece Iordanul din pustie și masacrează toată populația
cetă ții Ai, dar nu mai reușește să cucerească pe filisteni din cauza bă trâ neții „9, 1 La auzul acestor
vești, toți împă rații care erau dincoace de Iordan, în munte și în vale și pe toată coasta mă rii celei mari,
pâ nă lâ ngă Liban, hetiții, amoriții, canaaniții, fereziții, heviții și iebusiții, s-au unit împreună într-o
înțelegere ca să lupte împotriva lui Ioșua și a lui Israel”. Zic ei, că sprijiniți de Iahwe, Ioșua și oștirea lui
i-au bă tut mă r pe: „12,14 împă ratul Aradului… 12,16 împă ratul Macheda (Diodor din Sicilia scrie în
Biblioteca istorică, Cartea I, XVIII că User regele Egiptului avea doi fii; Anubis și Macedon, pe care
i-a luat cu el câ nd a fă cut mare ră zboi cu restul lumii, iar pe al doilea l-a fă cut rege în ținutul cucerit care

177
i-a dat și numele să u!)… 12, 21 împă ratul Taanacului (localitate în județul Vaslui)…, 12, 23 împă ratul

178
Dorului pe înă lțimile Dorului (la Sinaia este pâ rtia de schi Valea Dorului, de aici și-a tras ideile
Poexotto, au venit ei în urmă cu 2500 de ani și i-a apucat dorul de Palestina, dar la noi prin pă durile pline
de urși și ursoaice), împă ratul Goimului (goi: golași, dezbră cați + im: pă mâ nt) lâ ngă Ghilgal, 12, 24
împă ratul din Tirța (târță: mic, fă ră importanță , târsă: obstacol, piedică )… 13, 1 …și țara care-ți mai ră mâ ne
de supus este foarte mare. 13, 2 Iată țara care mai ră mâ ne; toate ținuturile filistenilor… ținut canaanit
și care este stă pâ nit de cei cinci domni ai filistenilor: cel din Gaza, cel din Asdod, cel din Ascalon, cel
din Gat (Geta) și cel din Ecron”. Vedem aici că filistenii erau organizați în mici structuri statale în
frunte cu câ te un conducă tor, dar conștienți de apartenența la același neam și același interes pentru că
s-au unit în fața triburilor ivrite și le-au ținut cu sabia la marginea ță rilor lor. Dar faptele sunt doar
scorneli ivrite care nu au nimic de face cu istoria acelor locuri.
În Judecători gă sim că numă rul mare al nă vă litorilor i-a obligat pe filisteni să îi accepte printre ei pe ivriți:
„1, 27 Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Beet -Șean (Ș ianu a fost unul dintre clanurile hicsoșilor ce au
domnit în Egiptul de Nord, iar beet înseamnă cetate sau întă ritură ), din satele dimprejurul lui, din Taanacu și
satele lui, din Dor și satele dimprejurul lui, din Iblean (Ibrian este nume de familie la noi) și satele
dimprejurul lui, din Meghido și satele dimprejurul lui, așa încâ t canaaniții au izbutit să ră mâ nă în țara aceasta.
Câ nd Israel a fost destul de tare a supus pe canaaniți la un bir dar nu i-a izgonit… 1, 29 Efraim n-a izgonit pe
canaaniții care locuiau la Ghezer, și canaaniții au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer (cheșer: lanț gros de
agă țat copacii în pă dure, lanț pentru înfrâ nat). 1, 30 Zabulon n-a izgonit nici el pe locuitorii din Chitron, nici
pe locuitorii din Nahalol (nahele: ținut) și canaaniții au locuit în mijlocul lui Zabulon, dar au fost supuși la un
bir… 1, 32 și așeriții au locuit în mijlocul canaaniților, locuitorii țării, că ci nu i-au izgonit. 1, 33 .Neftani n-a
izgonit pe locuitorii din Bet-Ș emeș (Ș amaș: zeul soarelui în mitologia sumeriană și akadiană , Ș armis apare în
Cartea lui Enoh), nici pe locuitorii din Bet-Anat (adne: între, cu) și a locuit în mijlocul canaaniților, dar
locuitorii din Bet-Ș emeș și Bet-Anat au fost supuși la un bir… 10, 6 Copiii lui Israel au fă cut iară și ce nu plă cea
lui Elohim, au slujit Baalilor și Aștartelor, zeilor Siriei și zeilor Sidonului, zeilor Moabului, zeilor fiilor lui
Amon și zeilor filistenilor și au pă ră sit pe Iahwe și nu l-au mai slujit. Elohim s-a aprins de mâ nie împotriva
lui Israel și i-a dat în mâ inile filistenilor și în mâ inile fiilor lui Amon… 10, 8 Ei au apă sat și au asuprit pe copiii
lui Israel în vremea acea optsprezece ani”.
Informația, chiar după scrierea lor mincinoasă ne arată că ivriții nu erau prea mulți față de filisteni° dar
slab înarmați și fă ră experiența unor lupte cu aceștia. Ne mai spun ei că Samson, fiind ars de gelozie pentru că
a fost refuzat ca ginere de că tre un pă rinte filistean, a dat foc grâ nelor acestora care i-a pus pe filisteni să se
ră zbune asupra ivriților. „15, 6 Filistenii au zis: Cine a fă cut lucrul acesta? Li s-a ră spuns: Samson, ginerele
Timneanului (Temneanu este nume de familie în Moldova), pentru că acesta i-a luat nevasta și a dat-o
tovară șului lui… 16, 23 Ș i domnii filistenilor s-au adunat ca să aducă o mare jertfă dumnezeului lor Dagon
(dag: stră lucitor, luminos, adunare, cameră + on: neam, clan) ca să se veselească . Ei au zis: Dumnezeul
nostru a dat în mâ inile noastre pe Samson, vră jmașul nostru”. Informația este foarte prețioasă pentru cultura
noastră veche fiindcă spune explicit că filistenii aveau o religie monoteistă cu o divinitate supremă pe care
ivriții au numit-o Dagon, ori cuvâ ntul desemnează mai degrabă clă direa sau locul unde se adunau ei pentru
deliberare comună . Dacă ei erau monoteiști, atunci și baștina lor avea o religie monoteistă așa cum spune
Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n. despre religia geților iar textul ivrit a fost scris pe la începutul
secolului III î.e.n. sau chiar mai tâ rziu.
În Samuel I, ultimul dintre judecă tori avem informații despre un alt conflict armat dintre filisteni și
ivriți de unde aceștia din urmă au ieșit ră u boțiți și cu credința în Iahwiță tâ râ tă prin praful drumului.
„4, 1 Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoștința întregului Israel. Israel a ieșit înaintea filistenilor
ca să lupte împotriva lor… 4, 4 Poporul a trimis la Silo de unde au adus chivotul legă mâ ntului cu Elohim,
Domnul oștirilor care șade între heruvimi… 4, 9 Întă riți-vă și fiți oameni filistenilor, ca nu cumva
să fiți robi ivriților cum v-au fost ei robi vouă , fiți oameni și luptați! 4, 10 Filistenii au început lupta
și Israel a fost bă tut… 4, 11 Chivotul lui Iahwe a fost luat și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, au
murit… 5, 1 Filistenii au luat chivotul lui Iahwe și l-au dus din Eben-Ezer (eben: negru, copac negru +
iezer: lac de munte din care izvoră sc pâ raiele – izvorul întunecat sau izvorul copacului negru) la
Asdod. 5, 2 După ce au pus mâ na pe chivotul lui Iahwe, filistenii l-au dus în casa lui Dagon și l-au așezat
lâ ngă Dagon”. Nă scocesc ei că filistenii au înapoiat chivotul ivriților la Ecron, pentru că Iahwiță le-ar
fi trimis acestora drept pedeapsă pentru îndră zneala avută , bube la șezut și prin alte pă rți rușinoase.
Dar foarte importante sunt informațiile privind îndemnurile de luptă ale filistenilor „fiți oameni
filistenilor… fiți oameni și luptați”. Ori expresia „ a fi om” aparține numai culturii mioritice și se gă sește

179
pe tă blița 69 descoperită la Sinaia care spune: „ori pă ră sești lupta, ori ești OM”. Ivriții nu au înțeles niciodată
acest cuvâ nt chiar dacă l-au scris, pentru că ei aveau și au alt univers spiritual bazat pe minciună , viclenie,
hoție și lă comie câ t încape. Să continui cu zicerea lui Samuel: „13, 19 În toată țara lui Israel nu se găsea nici
un fierar, căci filistenii ziseră: «să împiedicăm pe ivriți să-și facă săbii sau sulițe». 13, 20 Ș i fiecare
dintre ivriți se pogora la filisteni ca să -și ascută fierul plugului, coasa, furca cu trei coarne și securea și ca să
facă vâ rf țepușei cu care mâ na boii… 13, 22 Ș i așa s-a întâ mplat că în ziua luptei, nu era nici sabie nici suliță în
mâ inile întregului popor care era cu Saul și Ionatan; nu avea decâ t Saul și fiul să u Ionatan… 14, 4 Între
trecă toarele prin care că uta Ionatan să ajungă la straja filistenilor, era un pisc de stâ ncă de o parte și un pisc
de stâ ncă de cealaltă parte; unul purta numele Boțet (boțit: mototolit, înghesuit, încrețit) și celă lalt Sene
(senina: a lumina, a luci, sini: a înă lbă stri, a albi prin înă lbă strire)… 19, 22 Atunci Saul s-a dus el însuși la
Rama. Ajungâ nd la fâ ntâ na cea mare fă ră apă , care este la Secu, a întrebat…” Textul de mai sus arată situația
jalnică a ivriților, să raci și fă ră surse de existență s-au aruncat asupra filistenilor să -i prade. Faptul că ei nu
aveau nici să bii nici sulițe ci se bazau numai pe ghioagă și praștie, arată că erau niște semisă lbatici, iar din
acest întuneric pretind ei că au curs valuri de revelații cu care au luminat lumea. Tot acest text mai datează
odată pă trunderea celor câteva mii de indivizi ale triburilor semiților ivriți în Canaan la începutul epocii
fierului ca să fie limpede pentru orice tă rtă cuță tulburată de zoaia aramaică așa cum scrie la tă blița 53.
Urmează o altă luptă cu bă știnașii descrisă la cap. 31 unde în urma înfrâ ngerii, Saul se sinucide ca să nu cadă
în mâ na filistenilor iar faptele se petrec pe la anii 980 î.e.n. după cronologia plă smuită de ei. După moartea lui
Saul, David ajunge regele ivriților și mută centrul de putere și tot neamul lui de treizeci de mii de suflete de
la Ierihon la Ierusalim, iar cu arma
supune pe filisteni pe care îi obligă să plă tească bir, ispră vi povestite în Samuel II, dar toate numai după
vedeniile lor.
În 1 Regi vedem soarta celor care au încă put pe mâ na ivriților. „9, 20 Iar pe tot poporul care mai ră mă sese
din amoriți, hetiți, fereziți, heviți și iebusiți, nefă câ nd parte din copiii lui Israel, pe urmașii lor care mai
ră mă seseră după ei în țară și pe care copiii lui Israel nu-i putuseră nimici cu desăvârșire, Solomon i-a luat
ca robi de corvoadă și așa au fost pâ nă în ziua de azi”.
La 9, 11 textul spune că Solomon a dat lui Hiram al Tirului 20 de cetă ți din țara Galileei. Ori galii
au venit în acest ținut în anul 271 î.e.n. iar termenul s-a impus în regiune după cel puțin 100 de ani.
Expresia „până în ziua de azi” se referă deci la a doua jumătate a secolului II î.e.n sau poate chiar
mai tâ rziu câ nd lor li s-a aprins mintea de o stă pâ nire universală prin Iahwe cel întunecat și au tră snit cu
plă smuirile lor în dreapta și în stâ nga, iar din motive politice aceste sminteli chiar au fost considerate
bune la ceva de că tre eleni și romani că tre sfâ rșitul secolului IV al erei noastre câ nd au interzis religia
geților numită mitraism care era religie oficială în imperiul roman și au înlocuit-o cu fă că turile lui
Moșe, Filon, Clement și Origene.
În Cronici „13, 19 Abia a urmă rit pe Ieroboam (fiul lui Solomon ce a domnit la anii 973-953 după tată l să u
în Samaria, iar Abia care era rege în Iuda a fă cut ceva pră dă ciuni și agoniseală pe seama vecinului) și a luat
cetă țile Betel cu satele lui, Ieșana cu satele ei și Efronul cu satele lui.
În 1 Regi îi gă sim iară și pe filisteni cum le fac pozne ivriților care s-au bă gat în sufletul lor ca râ ia
pe oaie la „17, 11 Niște filisteni au adus lui Iosafat (911-886 î.e.n.) daruri și un bir în argint; și arabii
i-au adus și ei vite… 21, 16 Ș i Elohim a ațâ țat împotriva lui Ioram (886-878 î.e.n.) duhul filistenilor și al
arabilor, care sunt în vecină tatea etiopienilor. 21, 17 S-au suit împotriva lui Iuda, au nă vă lit în(??) el, au
jefuit toate bogă țiile care se aflau în casa împă ratului și i-au luat fiul și nevestele, așa încâ t nu i-a mai
ră mas alt fiu decâ t Ioahaz (871-831 î.e.n.)… 26, 1 Tot poporul lui Iuda a luat pe Ozia (802-750 î.e.n.)
care era în vâ rstă de șaisprezece ani și l-a pus împă rat în locul tată lui să u Amația… 26, 6 A pornit cu
ră zboi împotriva filistenilor. A dă râ mat zidurile Gatului, zidurile labnei și zidurile Asdodului și a zidit
cetă ți în ținutul Asdodului și între filisteni”.
Mai gă sim aici o zicere șugubeață unde Domnul îi vorbește lui Ilie spunâ ndu-i să plece la marginea pustiei
să bea apă din pâ râ u iar corbii îl vor hră ni cu pâ ine și carne dimineața și seara. Corbul ca simbol sacru apare
și pe iconițele și tă blițele geților nefiind o pasăre specifică regiunii Palestinei, numai dacă nu zboară prin
mințile rabinilor sub formă de revelație. „17, 3 Pleacă de aici, îndreaptă -te spre ră să rit și ascunde-te lâ ngă
pâ râ ul Cherit (cherit: prică jit, mort) care este în fața Iordanului. 17, 7 Dar după câ tă va vreme pâ râ ul a secat,
că ci nu că zuse ploaie în țară ”.
În Amos se povestesc fapte de pe la 780 î.e.n. și ceva mai tâ rziu iar acesta le proorocește filistenilor
numai pâ rjol și mă cel „1, 7 de aceea voi trimite foc în zidurile Gazei și-i voi mistui palatele. 1, 8 Voi
nimici cu desă vâ rșire pe locuitorii din Asdod și pe cel ce ține toiagul împă ră tesc în Ascalon; Îmi voi

180
181
întoarce mâ nia împotriva Ecronului și ce va mai ră mâ ne din filisteni va pieri, zice Iahwe”. Amintește
ivriților să fie cu bă gare de seamă și la filistenii din Gat pentru că „6, 4 Ei se culcă pe paturi de fildeș și
stau întinși alene pe așternuturile lor; mă nâ ncă miei din turmă și viței puși la îngră șat. 6,5 Aiurează în
sunetele ală utei, se cred iscusiți ca David în instrumentele de muzică . 6,6 Beau vin cu pahare largi, se
ung cu cel mai bun untdelemn și nu se întristează de pră pă dul lui Iosif!” Autorul îi prezintă pe filistenii
din cele cinci centre de putere, ca un popor iscusit, bogat și cu darul traiului tihnit prin propria muncă
și nu prin pră dă ciuni. Sunt iubitori de frumos și de muzică ceea ce stâ rnește invidia ivritului și ura lui
pentru că altul este mai vrednic decâ t el.
În 2, Regi se spune despre Ezechia, regele din Iudeea în prima parte° a secolului VII î.e.n. că s-a ră sculat
împotriva Asiriei și nu i-a mai fost supus. „18,8 A bă tut pe filisteni pâ nă la Gaza și le-a pustiit ținutul, de la
toate turnurile de pază pâ nă la cetă țile întă rite”. Aici vedem că filistenii nu mai erau supușii ivriților și nu
aveau de împă rțit cu aceștia decâ t ascuțișul sabiei.
Dar avem și informații istorice adevărate care îi pun° cu curul în spini pe afurisiții ivriți ce mint de a
prins gheață și Iordanul, iordă ni-i-ar moarte! Regele asirian Sargon II (722-705 î.e.n.) în scrierile sale ne
spune că în anul 711 î.e.n. a biruit o coaliție a regatelor filistene sprijinite de Egipt, obligâ ndu-i pe învinși să -i
plă tească tribut. Precizarea că a învins pe filisteni, arată că în acele vremuri și pe acele locuri, încă nu
se știa de pârliții ivriți și de revelațiile lor sataniste care au îmbobocit și înflorit atâ t de îndră cit începâ nd cu
secolul II î.e.n. Mai sunt contraziși în această industrie a minciunii de faptul că ală turi de egipteni, împotriva
lui Nabucodonosor au luptat filistenii în bă tă lia de la Karkemiș din anul 605 î.e.n. și cea de lâ ngă Ierusalim din
anul 587 î.e.n., deci ei nu reprezentau mai nimic din punct de vedere al populației din Palestina la acea dată și
implicit militar.
Isaia scrie chiar la începutul proorocirii că se referă la regișorii din Iuda, Ozia, Iotam, Ahaz și
Ezechia, adică de pe la mijlocul secolului VIII î.e.n. cam pâ nă la mijlocul secolului VII î.e.n. „9,1 …în
vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținuturile de lâ ngă mare, țara de dincolo de Iordan, Galileea
Neamurilor. 9,12 va ridica pe sirieni de la ră să rit, pe filisteni de la apus și vor mâ nca pe Israel cu gura
plină … 11,14 ci vor zbura pe umă rul filistenilor la apus și vor jefui împreună pe fii Ră să ritului. Edom și
Moab vor fi prada mâ niilor lor și fiii lui Amon le vor fi supuși. 14,28 Nu te bucura țara filistenilor că
s-a frâ nt toiagul care te lovea! Că ci din ră dă cina șarpelui va ieși un basilic, și rodul lui va fi un balaur
zbură tor”. Textul dovedește că are adă ugiri fă cute chiar în secolul I î.e.n. unde pomenește de Galileea
Neamurilor, amestecate cu informații despre vremuri de mult apuse câ nd ivriții ba se pă ruiau cu filistenii,
ba puneau împreună de ceva jaf printre vecini sau pe unde norocul se ară ta mai ochios. Dar îi mustră
să nu se sumețească în fața lor fiindcă mai au toiagul de câ rmuire cu care le poate înmuia acestora
șalele și chiar mai mult.
Mai gă sim la Isaia unele informații uluitoare care au fost ocultate pâ nă în prezent. „19,18 În vremea aceea
vor fi cinci cetăți în țara Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, și vor jura pe Domnul oștirilor:
una din ele se va numi cetatea soarelui. 19,19 Tot în vremea aceea va fi pentru Domnul oștirilor un altar în
țara Egiptului, și la hotar va fi un stâ lp de aducere aminte pentru Domnul”. În continuare câ nd blestemă
Egiptul spune că va fi cucerit de că tre un rege necruță tor, iar Asiria și Egiptul împreună cu Iuda vor fi ță ri
binecuvâ ntate de Domnul. Istoria faptelor spune că țara lui Hapy a fost cucerită de regele asirian Asurbanipal
în anul 666 î.e.n. și a stat sub această stă pâ nire 45 de ani. Cum el subliniază că printre egipteni vor fi cinci
cetă ți ce vorbesc limba canaanitului, adică a neamului cabirilor sau geților oploșiți de multă vreme în Canaan,
afirmația dovedește că pe la mijlocul secolului VII î.e.n. acești filisteni aveau ceva să lașuri chiar în Egipt. La ei
s-a dus Zamolxe o sută de ani mai tâ rziu iar o parte dintre textele trismegiste au sigur contribuția mioriticilor
carpatini pripă șiți prin aceste locuri. În secolul II î.e.n. îi află m pe acești filisteni din Egipt sub numele grec de
terapeuți ‒ vindecă tori, iar în secolul I al erei noastre Filon Alexandrinul spune că s-a luminat din Cărțile
sfinte ale esenienilor° din Egipt, cuvâ nt ce are și sensul de vindecă tor, dar nu numai de trup ci și de suflet. Iar
cetatea soarelui era numită de greci, Heliopolis ‒ unul din lă cașurile de cult al lui Dahau-ti (dahue: sciți sau
geți + ti: rude, locuitori, regulă de viață ), numit de greci și Toth sau Hermes Trismegistos.
În Ieremia, proorocirea se pretinde a fi scrisă după anii 597 î.e.n. câ nd proorocul a fost luat pe sus
de concetă țenii lui și dus cu forța în Egipt la Taphanes. „2,10 Treceți în ostroavele Chitim și priviți!
Trimiteți la Chedar (chidă: negură , ceață ; cheder: pagubă , daună ), uitați-vă bine și vedeți dacă s-a
întâ mplat acolo așa ceva. Ș i-a schimbat vreun popor dumnezeii mă car că ei nu sunt dumnezei?” Ș i spune
supă rat proorocul că Iahwe va da cupa ră zbună rii „25,20 la toată Arabia, tuturor împă raților ță rii Uț,
tuturor împă raților ță rii filistenilor… 47,1 Iată cuvâ ntul lui Elohim, spus proorocului° Ieremia cu privire la

182
filisteni, înainte ca Faraon (Nechao) să bată Gaza… 47,4 pentru că vine ziua câ nd vor fi nimiciți toți filistenii, și
stâ rpiți toți cei ce slujeau ca ajutoare Tirului și Sidonului. Că ci Iahwe va nimici pe filisteni și ră mă șițele
ostrovului Caftor”. Prea pestriț la mațe mincinosul prooroc că dorea nimicirea pâ nă la unul a filistenilor și
caftoriților. Nu s-a gă sit încă nimeni să -i tragă un caft îndușmă nitului ivrit pentru atâ ta sminteală și ură
nemă rginită !
Ezechiel scrie proorocirea din Babilon și este un fel de cronică a exilului dusă pâ nă în anul 565 î.e.n. dar în
text sunt și adă ugiri ulterioare. „16,24 ți-ai zidit case de curvie, ți-ai fă cut înă lțimi în toate piețele”. Adică aici
este meserie în depravare, nu așa, doar niște porniri strică cioase. „16,25 La toate colțurile ulițelor ți-ai fă cut
înă lțimi, ți-ai necinstit frumusețea, ți-ai desfă cut picioarele înaintea tuturor trecă torilor, ai fă cut tot mai multe
curvii”. Sigur că să racele ivrite se prostituau la colț de stradă pentru că masculicii lor, fiindu-le tă iat moțul
bă rbă ției la opt zile de la naștere, mulți se îmbolnă veau și ră mâ neau nenorociți pentru toată viața. Ca să -și
perpetueze neamul dar mai ales nă ravul, practicau pră situl la colț de uliță unde dulă ii se adunau ca la puiță . Ș i
nu erau nici din „neamul sfâ nt” și nici tă iați împrejur, ci numai asirieni, babilonieni°, egipteni și alte seminții
dar toți vâ njoși și vâ noși. Însă mai este o cauză a acestei prostituă ri la colț de uliță . Ivriții care ocupaseră
Canaanul cum pretind ei dar istoric totul este o minciună, după moartea lui Solomon pe la 922 î.e.n. au
împă rțit regatul în două ; ținutul lui Israel în nord și cel al lui Iuda în sud despre care vorbesc scrierile mozaice
și care nu reprezenta mai mult de 20% din teritoriu și populație. Luâ nd în considerare cifra exagerată de
30000 de suflete cu care David pretinde° că a venit de la Ierihon la Ierusalim pe la anul 970 î.e.n. rezultă
că în regatul lui Iuda erau cam 6000 de ivriți sau ceva mai mulți. Pentru că numai cei ce practicau cultul lui
Iahwe ‒ și erau o minoritate – refuzau că să toriile venite din alte religii, aceștia erau amenințați cu dispariția
prin fenomenul de sterilitate datorită reproducerii între membrii aceluiași grup. De aceea, nefericiții își
scoteau soațele la colț de uliță să se puiască cu indivizi din alte neamuri cu care ivriții nu au avut relații
sexuale. Ingrată misiune și-au pus în cap încornorați!
Trebuie amintit și obiceiul lor de a se că să tori cu copiii fraților sau surorilor ori frații între ei, ceea
ce sub aspect genetic este o nenorocire. „16,27 Dar iată că mi-am întins mâ na împotriva ta, am micșorat
partea de întreținere pe care ți-o râ nduisem, te-am lă sat în voia vră jmașelor tale, fiicele filistenilor,
care au roșit de purtarea ta nelegiuită ”. Nu știm ce au vă zut și de ce au roșit fiicele filistenilor dar
depravarea ivritelor la care erau martore, le-au ară tat că acestea sunt în stare de orice josnicie. „16,31
zidindu-ți case de curvie la toate colțurile ulițelor și fă câ ndu-ți înă lțimi în toate piețele, n-ai fost nici
mă car ca o curvă care își cere plata. 16,32 Ai fost femeia prea curvă , care primește pe stră ini în locul
bă rbatului ei!… 16,34 Ai fost cu totul (??) decât celelalte curve, întrucâ t nimeni nu umbla după tine ci tu
plăteai celor ce veneau la tine, în loc ca tu să fii plă tită de ei”. Mare adevă r a spus supă ratul prooroc,
ce trecă tor s-ar fi uitat la ivritele de la colț de uliță dacă ar mai fi° cerut și plată pentru împreunat iar unora
așa de mult le-a plă cut curvia că au transformat-o în prea curvie. În morala lor, de voie de nevoie se
accepta ceva curvie pentru pră situl neamului, dar cu mă sură numai că unele mai înfierbâ ntate au uitat
de tot mă sura. Ș i urâ cios nu numai pe ai lui dar și pe filistenii care le-au tras ceva poace câ nd i-au înhă țat
de chică babilonienii, îi amenință „25,15 Așa vorbește Elohim: «Pentru că filistenii s-au dedat la
ră zbunare, pentru că s-au ră zbunat în chip batjocoritor și din adâ ncul sufletului, voind să nimicească
totul în ura lor stră veche»”. Textul ne amintește că înaintea cuceririi Iudeei de că tre Nabucodonosor în
anul 587 î.e.n. filistenii erau ținuți sub apă sare ivrită , dar odată apă rut invadatorul caldeean, bă știnașii
și-au dat drumul vechilor umilințe și ră u le-au spâ rcuit veneticilor ivriți fudulia și fuduliile. „25,16 Așa
vorbește Elohim: «Iată îmi întind mâ na asupra filistenilor, nimicesc cu desă vâ rșire pe cheretiți și
pră pă desc tot ce a mai ră mas pe coasta mă rii… 47,21 Ț ara aceasta o veți împă rți între voi după semințiile
lui Israel. 47,22 O veți împă rți însă ca moștenire prin sorț între voi și între stră inii care vor locui în
mijlocul vostru, acei stră ini care vor naște copii în mijlocul vostru. Pe aceștia îi veți privi ca pe niște
băștinași între copiii lui Israel. Ei să aibă moștenirea prin sorț împreună cu voi între semințiile lui
Israel»”. Numai că Elohim(??) nu l-a ascultat pe acest întunecat, iar filistenii au mai dă inuit ca structură
socială independentă de ivriți pâ nă la mijlocul secolului I al erei noastre, chiar dacă sub dominația
persană au fost spoliați crunt de că tre feciorașii lui Iahwiță . O hartă de la sfâ rșitul secolului I î.e.n. îi
arată pe filisteni ca regiune distinctă în Palestina.
Gă sim și în Ioel amintiți filistenii, iar proorocirea pretinde că este scrisă din exilul babilonian. „3,4
Ce vreți voi cu mine Tirule și Sidonule și toate ținuturile filistenilor? Vreți să -mi ră splă tiți vreo faptă
sau să faceți ceva împotriva Mea?” Ș i acest prooroc are un mare of pe filisteni pentru niște fapte care
ne scapă dar care au adus mult amar ivritului pribegit pe la babilonieni. Un alt pribeag ivrit, Obadia

183
proorocește din timpul exilului babilonian „1,20 Dar prinșii de război ai acestei oștiri a copiilor lui Israel, vor
stă pâ ni țara canaaniților pâ nă la Sarepta și prinșii de ră zboi ai Ierusalimului care sunt la Sefarad vor stă pâ ni
cetă țile de miază -zi”. Nu îi ajungea că era în țară stră ină , dar strâ ngea veninul strop cu strop, astfel ca atunci
câ nd se vor întoarce în Iehuda să -i stâ rpească pe vecie pe bă știnașii filisteni pentru că nu au acceptat să fie
sclavii ivriților. Cred că de la acest oraș și-au luat ei numele de sefarzi, adică cei din Iehuda, iar cazarii de pe
Volga se numesc așchenazi ca să se știe și ceva adevă r în această mare de minciuni ivrite, toate scornite și
revelate doar lor pentru a ilumina Neamurile!
Ș i alt înveninat de atâ ta stră ină tate Țefania proorocește cu mult nă duf împotriva bă știnașilor filisteni
„2,4 Că ci Gaza va fi pă ră sită , Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua în amiaza
mare și Ecronul va fi smuls din ră dă cini. 2,5 Vai de locuitorii de pe malurile mă rii, vai de neamul
cheretiților! Așa a vorbit Iahwe împotriva ta Canaane, țara filistenilor: Te voi nimici și nu vei mai avea
locuitori. 2,6 Malurile mă rii vor ajunge izlazuri de pă șunat, locuințe pentru pă stori și tâ rle de oi. 2,7
Malurile acestea vor fi pentru ră mă șițele casei lui Iehuda; acolo vor paște, se vor odihni seara în casele
Ascalonului; că ci Iahwe al lor nu-i va uita și va aduce înapoi pe prinșii lor de război”. Mozaicii ură sc
de moarte pe netă iații împrejur nu pentru că le-ar fi pricinuit vreun ră u, ci pentru faptul că nu se lasă
robiți de aceste stâ rpituri odioase înfră țite cu Satana. Valurile urii viscerale pornite din ră runchii ivriților
împotriva filistenilor se gă sesc și în proorocirea lui Zaharia ce povestește vedenii plă cute lui Iahwe
de pe la anii 500 î.e.n. din Babilon. „9,6 Stră inul se va așeza în Asdod și voi frâ nge mâ ndria filistenilor…
14,21 Orice oală din Ierusalim și din Iehuda va fi închinată Domnului oștirilor; toți cei ce vor
aduce jertfe vor veni și se vor sluji de ele ca să -și fiarbă carnea; și nu vor mai fi canaaniți în casa
Domnului oștirilor în ziua aceea”. Textul ne dezvă luie că filistenii erau mari meșteri în olă rit și le vindeau
ivriților oalele necesare Templului din Ierusalim. Pentru a le interzice intrarea în templu, proorocul
cere ca ivriții să vină cu oale pregă tite la locul de rugă ciune și astfel nu va mai fi pe acolo picior de
canaanit ci numai de ivrit, iar asta ne mai arată nivelul de civilizație al acestei cimotii de ră pă noși care
nu știau nici meșteșugul olă ritului dar îl stă pâ neau foarte bine pe cel al minciunii și vicleniei. De
această interdicție trebuie să legăm acel ciob buclucaș de vas descoperit la Kuntillet Ajrud care îl
arată pe Iahweh așa cum este el cu toate cele la vedere, adică trei coarne și legă mâ ntul câ t oiștea!
În Ezra care a fost mare rabin și a venit în Palestina din Babilon pe la anul 400 î.e.n în timpul
regelui persan Artaxerxe II (404-358 î.e.n.) împreună cu un grup de prozeliți ce vor da o nouă formă
mozaismului, influențați de doctrina lui Zoroastru dar și de religiile filisteană și egipteană , avem descris
felul cum s-a constituit frăția lui Israel. „9,1 …Poporul lui Israel, preoții și leviții nu s-au despă rțit
de popoarele acestor ță ri, și au fă cut urâ ciunile lor, ale canaaniților, hetiților, fereziților, iebusiților,
moabiților, amoniților, egiptenilor și amoriților. 9,2 că ci și-au luat neveste din fetele lor pentru ei și
pentru fii lor și au amestecat neamul sfâ nt cu popoarele ță rilor acestora”. Pe dracu neam sfâ nt,
scufundați în ră ută ți și viclenii, puit cu toți „dulă ii” drumurilor Canaanului unde mai era loc și de sfințenie
întunecaților? Pe câ nd cei expulzați în imperiul babilonian își adunau veninul pentru a-l turna în sufletul
filistenilor și celorlalți bă știnași din Canaan, ivriții ră mași acasă au dus o existență de înțelegere cu
aceștia avâ nd loc numeroase că să torii mixte. După întoarcerea din surghiun a înveninaților luminați,
ivriții care și-au luat soții dintre populațiile bă știnașe ale Palestinei, au fost obligați să le trimită la
pă rinții lor altfel pierdeau dreptul de a fi incluși în Fră ția satanistă a lui Iahwe. Cu Ezra și Neemia începe
marea nemernicie mozaică privind teoria profeției și a „poporul ales” și stăpânirea lumii
numai de cei tăiați împrejur, adică de îndrăciții fanatici ivriți. La aceasta vor adă uga în secolul II al
erei noastre, teoria „alegoriei”, adică numai ei sunt în stare să înțeleagă ciripeala tartorului întunericului
fiindcă ceilalți sunt goi cap de lut și numai atâ t!
Neemia a fost mare dregă tor și împuternicit al imperiului persan pentru Iehuda care i-a condus pe ivriți
începâ nd cu anul 384 î.e.n. reușind să refacă zidurile Ierusalimului și construirea unui templu pentru cultul
lor, iar după moartea lui Ezra devine mare rabin, avâ nd un rol decisiv în reorientarea mozaismului că tre un
cult fanatic, să lbatic, dușmă nos și materialist unde bună voința lui Iahwe se mă sura totdeauna după grosimea
sau mă rimea pungii!
Regii asirieni, babilonieni și persani îi obligau pe cuceriți să le venereze statuile zeilor puse în lă cașele de
cult ale învinșilor. Ivriții nu au pomenit niciodată în sfintele lor scrisorele ticluite de Moșe, de asemenea
practici și nici de birurile plă tite cotropitorilor, dovadă că nu prea erau un neam cu memorie colectivă prin
locurile Palestinei și nici cu Iahwe nu aveau mare amor, iar revelațiile lor sunt în parte nă scociri din perioada
persană dar cele mai multe pe care le-au servit goimilor cap de lut, din perioada tâ rzie a ocupației
macedonene și apoi romane.

184
 Pentru a înțelege cum au fost fă cuți dispă ruți filistenii din istoria regiunii după secolul V î.e.n. trebuie să ne
uită m și în istoria vecinilor fenicieni și egipteni cu care ei au avut relații de voie sau de nevoie și unde gă sim
informații despre ei. Să scormonim puțin în mitologie, chiar de vom face mare supă rare ivriților mincinoși.
Așera era o zeiță filisteană a fertilită ții descoperită în multe locuințe înainte de secolul V î.e.n. sub forma
unei statuete ce prezintă o femeie pâ nă la brâ u cu tră să turi fine, cu o podoabă pe cap, parcă din monede, cum
poartă și astă zi unele bă nă țence dar și regina Ș ubad din Sumer. În brațe ține un copil mic în scutece. Dar
statueta a fost descoperită și în numeroase morminte care erau niște gă uri orizontale să pate într-un deal
pietros unde se depuneau morții. Cuvâ ntul este scris așera pentru că semiții nu foloseau sunetul ce și îl
înlocuiau cu consoana ș. În limba româ nă acera înseamnă a avea nă dejde la…, a aștepta să …, a nă dă jdui, a
spera la… În ivrită , cuvâ ntul înseamnă Fericita. La vecinii fenicieni zeița Așera era soția lui El, divinitatea
supremă și avea același rol ca Innana la emeși fiind o zeiță a Mamei Pă mâ nt, adică a nașterii și regeneră rii
vieții, a binecuvâ ntă rii și fericirii femeilor cu darul nașterilor. Ori în cuvâ ntul nostru acera, tocmai în această
direcție trimite sensul ei profund, a naște sau a renaște în ceva, a spera sau a fi binecuvâ ntat cu o nouă viață .
După secolul V î.e.n. nu se mai găsesc în resturile arheologice asemenea statuete, dovadă clară că pe
capul ivriților și filistenilor a fost impus cu ferocitate de că tre Ezra și Nemeea, gheara nevă zută a lui Iahwe.
Aceasta este perioada istorică de formare a mozaismului, cunoscut mai tâ rziu sub numele de Frăția lui
Ezra-el. Pentru a înțelege oricine diferențele și conceptele teologice dintre cele două religii, pun mai jos
câ teva poze să fie lumină și pentru cei negri în cerul gurii, în suflet și creier.

În stâ nga este o mică statuetă (cca 4 cm. înă lțime) din secolul X î.e.n. ce o reprezintă pe Așera cu pruncul în
brațe, iar lâ ngă ea este o statuetă descoperită la Vinca, venind din mileniul VI î.e.n. aceasta dovedind originea
cultului palestinienilor, dar și al baștinei lor. Spre dreapta este Iahweh (de pe ciobul de la Kuntillet Ajrud)
ținut de „toartă ” de preaiubitul fiu Satana, ambii cu „legă mintele°” la vedere, iar în spate stâ nd pe tron este
Ashtaroth sau Mama Dracilor după adevă r. În capă t este aceeași mumă a dracilor cu trei coarne spre a nu-și
dezminți originea, iar în spate se vede preaiubitul fiu Satana.
În localitatea Nă eni, județul Buză u, s-au descoperit morminte ale geților din epoca bronzului timpuriu. Ele
sunt să pate într-un deal de calcar ca niște gă uri orizontale în care erau depuși morții. „Arheologii Torei” din
Israel care au descoperit asemenea morminte la ei, le-au atribuit repede stră moșilor lor, ivriții, dar în realitate
ele sunt ale palestinienilor, adică populația plecată din Carpați pe la mijlocul secolului XVIII î.e.n. Amintirea
Așerei s-a pă strat mult timp la neamul arimin fiind preluată în fă că tura iudeo-creștină a ortodoxiei româ ne
sub numele de Sfâ nta Arhira, ocrotitoarea femeilor că să torite și a croitoreselor. Moaștele ei sunt în biserica
Sfâ nta Paraschiva din Istanbul administrată de Patriarhia Româ nă . Dulgherii în lemnă rii istorice vor spune că
toate informațiile sunt o coincidență și… cam atâ t!
Bes este o altă divinitate filisteană fă ră a cunoaște rolul ei în cultul practicat în Canaan. De ajutor ne vine
mitologia egipteană care are un personaj cu același nume, vesel, ce ajută la nașterea copiilor și protejează
femeile după actul creației vieții. Duhul este reprezentat de un bă trâ n cu fața bucă lată , cu barbă , iar pe cap
poartă o coroană de pene fixată într-o bentiță . Aceeași podoabă capilară o poartă și prizonierii filisteni ai
faraonului egiptean Ș eșonk pe la anii 935 î.e.n. Tot în această regiune, începâ nd cu secolul III al erei noastre,
sunt amintite mai multe biserici, unde oameni ai neamului bes continuâ nd practicile esenienilor°, veniți de la
Istru, în limba besă slujeau Dumnezeului lor, diferit de cel al iudeo-creștinilor. Toată această istorie uluitoare,
în cultura noastră este o besă a culturnicilor de bă sești, vâ nturată în lume pe banii noștri de depravarea art
sulé a lui H. R. Patapievici!
Dagon, este amintit în Talmud°, Samuel I, ca divinitate unică a palestinienilor sau filistenilor cum
apare acest popor în scrierile mozaicilor, iar alte informații despre religia lor nu mai sunt. La babilonieni
a existat zeul Dagan care aducea fertilitate și rod bogat la cereale, fiind foarte popular în regiunea de

185
mijloc a Eufratului. Dar el fă cea parte și din panteonul emeșilor, avâ nd o legă tură directă cu Anu.

O singură informație despre zeul palestinienilor o mai gă sim pe un sarcofag fenician din secolul V î.e.n. ce a
aparținut regelui Eshmunazar II al Sidonului, fiind gă sit în anul 1855 în apropierea acestui oraș. El are
inscripția: „Domnul împă raților ne-a dat nouă regilor țara Dor și Iope, terenurile roditoare ale lui Dagon, care
se află în Câ mpia Sharon”. Din această dovadă arheologică rezultă că palestinieni° erau în secolul V î.e.n. în
baștina lor Palestina, ținutul fiind cotropit de că tre regii fenicieni care și-au scris faptele de arme pe sarcofag
spre a ră mâ ne aducere-aminte altora. Arheologii Torei pretind că și această inscripție este dovada veridicită ții
vedeniilor din scrierile lor sacre, deși povestea trebuie privită invers, adică este dovada plă smuirilor fă cute
după secolele III-II î.e.n. Dacă și-ar fi scris vedeniile înainte de moartea regelui fenician, nu aveau de unde să -i
știe numele și mai ales ce ispră vi de arme și spaime va face, deci dovada arată că făcăturile lor sunt ticluite
după această dată istorică!
În stâ nga râ ndului de sus este Dagon care ține în mâ na stâ ngă un con de brad, iar în dreapta cista cu unele
obiecte ale respectivului cult. Dar conul de brad era specific religiei geților ca fruct al Pomului Cunoașterii
fiind reprezentat pe plaiurile mioritice de brad. Spre dreapta este Dagan al babilonienilor care are în mâ na
stâ ngă același con de brad deși la ei nu creșteau brazi, iar în capă t este un anunnaki° din religia emeșilor care
poartă și el cista în mâ na dreaptă și conul de brad în mâ na stâ ngă . Româ nii și astă zi se duc de Paști la biserică
cu un coșuleț° cu anumite alimente ritualice pentru a fi sfințite, însă pâ nă pe la mijlocul secolului XVIII, câ nd
fanarioții greci ca unelte ale otomanilor, ne-au trecut la iudeo-creștinism, româ nii țineau la 25 martie Anul
Nou și ritualul prezent de Paști se ținea atunci la înnoirea anului. Aceste dovezi arheologice arată că
palestinienii sau filistenii din scrierile mozaicilor își au originea în ținuturile din jurul Carpaților și nu prin
locuri semite dar neștiute cum spun arheologii Torei.

Prima fotografie de mai înainte este din localitatea Lepenski Vir situată în estul Serbiei, defileul Porților de
Fier pe Dună re, unde s-a descoperit o așezare veche de pe la anii 7000 î.e.n. fiind formată dintr-un sat
principal avâ nd în jur zece sate mai mici. Maxima lui înflorire este în perioada 5300 ‒ 4800 î.e.n. Numeroasele
sculpturi de „oameni-pești” și arhitectura locuințelor precum și obiectele de cult, arată o societate care avea
o cultură socială și religioasă bine conturate în contextul vremurilor de atunci. Vedem că și Dagon al
palestinenilor poartă pe cap pielea unui pește cu capul fixat pe al zeului, tot așa cum purtau preoții geților
pielea de lup cu capul aranjat pe cel al preotului. Cred că aceste totemuri se datorează unor evoluții în timp a
conceptelor religioase carpatine care au fost duse atâ t în Ki-en-gi câ t și Palestina unde le-au adaptat locului și
noilor gusturi religioase.
A doua fotografie spre dreapta este poarta veșniciei de pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia,
pe unde sufletul celui învrednicit în fapte bune trecea în veșnicie, iar între stâ lpi stă tea o ființă cu
jumă tatea de jos a trupului de pește, iar toracele și capul sunt de om, fiind acoperit cu o mantie. Carpatinii
care au migrat în Ki-en-gi pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. au avut în mitologia lor o ființă fabuloasă

186
187
asemă nă toare pe care și-au numit-o Oannes și le-ar fi adus toate cunoștințele și meșteșugurile, ieșind
de mai multe ori din mare pentru a-i ajuta. Deasupra capului de om avea un cap de pește. Tot la ei era
duhul Ea care proteja apele limpezi și fă cea purifică rile religioase, avâ nd ca totem, ală turi de șarpe și
peștele. El mai era numit și Karubu cu sensul de „zeitate ocrotitoare” de unde ivriții s-au inspirat și
l-au preluat sub numele de Kerubim, unde particula im arată pluralul. Dar timpul a inversat ultimele
silabe, fiind reținuți caburu cum apare în irlandeză sau cabiru din scrierile grecilor și romanilor. Dar
peștele apare și în mozaicurile cu teme mitraice, iar ivriții mozaici spuneau Dacim, zodiei peștilor ca
să se știe câ te ceva și despre geți în antichitate. Cea mai veche prezentare grafică a simbolului peștilor
în spațiul carpatic este în lă cașul de la Ș inca Veche din mileniul V-IV î.e.n. unde sunt desenați în
interiorul stelei cu șase colțuri, și tot pești își puneau primii iudo-creștini pe pietrele lor de mormâ nt să le
fie liniștea deplină și hoția mare cinste. A treia fotografie spre dreapta reprezintă simbolul peștelui în
cultura inca, deși aceasta este o cultură de munte și nu de mare unde să le fie drag peștele.
O legendă de la noi spune că Dolful, Dulful sau Duhul Mă rii este o ființă care tră iește numai în Marea
Neagră °, și apare la suprafață ° câ nd om, câ nd pește. În colindele româ nilor despre Duhul Mă rii se spune că au
fost nouă frați și nouă surori dar au murit toți să getați, numai Dulful a scă pat și cu soru-sa mai mică , poate
imaginea din tezaurul de la Sâ nnicolaul Mare de la mijlocul secolului III al erei noastre, reprezintă tocmai sora
Dolfului (poza din capă tul râ ndului) cu că ciula getică pe cap. Iconițele geților arată peștele fie izolat sau de
multe ori pus pe un tripod. În unele religii peștele era considerat un animal sacru, iar cel care îl mâ nca era
pedepsit crunt. Dar Dagon din religia palestinienilor cred că era mai mult un stră moș ziditor de neam și țară
și civilizator, tot așa cum a fost Oannes la emeși, Tehu-ti sau Thoth la egipteni și Prometeu la geți, fiindcă
aceștia au în comun dă ruirea neamului omenesc a cunoașterii divine și celei sociale, dar și cunoștințele
meșteșugurilor, a cultivă rii plantelor și creșterii animalelor.
Sidec era o divinitate ce personifica dreptatea și cinstea în religia filistenilor. Personajul este amintit și în
Cartea lui Eno, Melchisedec fiind preotul poporului ales dar nu cel ivrit, câ nd, Eno tată l lui a fost urcat la ceruri
pentru a primi de la Ziditorul tuturor vă zutelor și nevă zutelor, Calea/Legea Adevărului și Dreptății. Filon din
Byblos a scris în vremea împă ratului roman Hadrian, o mitologie feniciană după un text scris de
Sanschuniaton, preot ce a tră it în secolul XI î.e.n. Scrierea lui Filon a fost copiată de Porphiriu, iar de la acesta
au ajuns câ teva fragmente în lucrarea Praeparatio Evanghelica (1,9) a lui Eusebiu din Cezareea scrisă pe la
începutul secolului IV. Ne spune această mitologie ‒ fenicienii erau vecinii de la nord a filistenilor ‒
urmă toarele: „Ș i Cronos ‒ Amon ‒ mergâ nd în ținutul dinspre miază zi, a dat întregul Egipt zeului Taaut,
pentru a fi regatul să u. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Șapte Fii ai lui
Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taautus… Din Mișor
s-au nă scut Taautos care a născocit primele semne ale scrierii. Pe acesta egiptenii și alexandrinii l-au numit
Thoth, iar grecii Hermes. Din Sidec își trag obâ rșia dioscurii, cabirii, coribanții sau samotracieinii… ” Vedem
că memoria colectivă din acele vremuri pă stra un adevă r istoric uluitor; cabirii, coribanții, samotracienii sau
dioscurii erau urmașii lui Sidec, iar Melchisedec și urmașii lui cabirii veneau direct din Eno, fiind practicanții
unui cult foarte vechi. Pă rintele Eno cu tot neamul lui arimin, practica religia crucii și acest adevă r îl știau
chiar ivriții pentru că și ei au practicat acest cult câ teva sute de ani. În Apocriful Genezei, text scris în secolul II
î.e.n. Avram câ nd ajunge în Egipt și este întrebat de slujitorii faraonului, le ră spunde cu cuvintele din Cartea
lui Eno, adică izvorul înțelepciunii din acele vremuri. Tertulian pe la începutul secolului III al erei noastre,
spune despre aceeași carte, că a fost scrisă mult înaintea potopului și a fost salvată de Noe în arca lui spre a fi
dă ruită neamului omenesc. Numai că Satana a fost mai șmecher și ră u i-a prostit pe goimii cap de lut cu
fă că tura mozaicilor. Annunanki au fost cei șapte veghetori cerești care împreună cu Anu au zidit lumea
vă zutelor și nevă zutelor, așa cum i-au amintit și mozaicii în scrierile lor numindu-i kerubim, adică cabiri ca
divinitățile cerești de la începutul lumii, deci Sidek este Tată l Ceresc, iar cei șapte cabiri sunt veghetorii
cerești din religia geților, ră spâ ndită odată cu migrațiile lor.
Thor era divinitatea supremă a cultului practicat de filisteni sau canaaniți și însemna în limba
lor „taur” fiind o personificare simbolică a lui Anu sau El, divinitatea supremă . Pe tă blițele de plumb
cuvâ ntul tor înseamnă staulul vitelor, iar în româ na veche cuvâ ntul toriște înseamnă gunoiul din staul,
dar și locul de odihnă pentru vite și oi la amiază și noaptea sau ținut locuit. În mitraism/creștinismul
arimin, Tată l Ceresc, în actul creației veșnice a morții și renașterii este personificat prin taurul ceresc
ce se supune legii morții pentru a crea viață eternă pe pă mâ nt prin Mama Pă mâ ntească . Teozofia este
identică cu cea din cultul filistenilor prin simbolurile lor religioase, Anu sau El și Așera, fiindcă aceasta
este prezentată în statuete ca Maica Pă mâ ntească de la Lepenski Vir. Câ nd ivriții au pus la cale mo-

188
zaismul, au luat și din religia filistenilor cu toptanul iar numele că rții pe care pretind că Moșe a primit-o de la
Iahwe, Tora, este de fapt numele scrierilor bă știnașilor filisteni cu sensul de Cartea taurului solar sau Tora,
adică o cale de urmat pentru a te face mai bun și mai drept. Ca să le plesnească râ nza în ei de atâ ta venin, mai
vin cu cuvintele emegi tor și tora care înseamnă „taur” sau „staul”. Tora, în ivrita veche este impropriu tradus
prin „lege”, sensul fiind de „învă ță tură ”° sau „direcție.”, deci ei nu au dat lumii Tora așa cum se maimuță resc
de atâ ta amar de vreme, ci Făcă-Tora!
Am să vin cu alte argumente spre a le demasca fă că tura° pe care ei o țin revelată chiar dinaintea
zidirii lumii. În secolele I-IV ale erei noastre, au circulat în imperiul roman niște scrieri numite „oracolele
caldeene”,° „scrieri caldeene” sau „învă ță turi caldeene”. Nu există nici un fel de informații despre
autorul acestor scrieri sau cultura din care provin, ori poate că în antichitate se cunoștea originea lor
însă falsificatorii de istorii și-au fă cut treaba cu mare sâ rguință , iar întunericul s-a lă sat și peste acest
subiect. Dar respectivele scrieri erau citite și de faraonii egipteni Psamitec I și Necao care au tră it că tre
sfâ rșitul secolului VII î.e.n. și prima parte a secolului VI î.e.n. Cum scrierile sunt menționate în Egipt ca
scrieri foarte apreciate chiar de faraoni înseamnă că circulau și în Palestina. Conținutul lor este în fapt
o parte din religia geților iar ideile și exprimă rile din puținele texte ajunse pâ nă la noi se gă sesc în parte
sau în tot în scrierile esenienilor° și în Cartea lui Eno. Ori aceste texte sacre erau cunoscute și de filisteni,
dar și de patriarhul ivriților Avram, cum se gă sește precizat în Apocriful Genezei descoperit la Qumran
în anul 1947. Deci ivriții câ nd au început să -și ticluiască fă că tura lor numită Tora s-au folosit din plin
de aceste scrieri așa cum rezultă din analiza Facerii și a Talmudului dar și în alte pă rți se gă sesc
asemă nă ri foarte supă ră toare pentru ță că lia „poporul ales” ce s-a dat ră u la cules în munca și înțelepciunea
altora. Aceste scrieri împreună cu Cartea lui Eno și altele dispă rute, formau canonul liturgic al
filistenilor. Deși iudeo-creștinii spun despre această literatură că este pă gâ nă , totuși cei care o citesc
descoperă cu uimire că adevă ratul creștinism este în aceste texte și nu în Tora sau Talmud, unde minciuna,
lă comia, violența, crimele de tot felul și alte nenorociri te umplu de groază .
Neoplatonicienii considerau aceste scrieri, drept cea mai sublimă formă de teurgie pe care ar fi trebuit să o
cunoască toată lumea. Chiar și cei mai luminați învă țați iudeo-creștini au citit și folosit din plin aceste scrieri
pentru a dovedi că mozaismul se poate urca fă ră scară în câ rcă ° creștinismului arimin fiind una și aceeași
credință . Se lipesc cele două concepte teologice ca nuca de perete și nimic mai mult! Numele de „caldeene” dat
scrierilor respective, la început a ară tat limba în care erau ele scrise, dar în timp după impunerea iudeo-
creștinismului ca religie unică în imperiul roman în anul 380, sensul a fost denaturat cu premeditare
însemnâ nd locul lor de origine adică Caldeea sau Mesopotamia. Limba aramaică , se mai numea siriacă sau
caldeeană , iar denumirea textelor arată că ele erau scrise în aramaică la început. Ori aramaica era limba de
circulație în Orient fiind limba sciților din imperiul persan, iar esenienii° și-au scris majoritatea textelor de
ră spâ ndire a religiei lor în această limbă , deci Oracolele caldeene sunt texte din teozofia geților, pe care niște
mișei le-au distrus în mare parte, iar pentru ce a scă pat de la pră pă d, s-a folosit o denumire improprie ca să se
piardă orice urmă ce ar tră da originea lor. Episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes scria în Apologia pe la
anii 175 că toată filozofia creștină a venit de la barbari nu de la iudei sau grecotei și asta cu 200 de ani înainte
ca fă că tura fariseilor să devină religie unică în imperiul roman, adevă r ascuns astă zi cu mare furie și
meșteșug! Tot el mai face precizarea uluitoare pentru cultura lumii, că filozofia creștină s-a ră spâ ndit în
imperiul roman pe timpul împă ratului° Octavianul Augustus care a murit în anul 14 al erei noastre! Partea din
Apologia lui Meliton amintită mai sus, este inclusă de că tre Eusebiu din Cezareea în lucrarea sa Istoria
bisericească!
Dar dispariția filistenilor de pe teritoriul Palestinei, nu a fost un fenomen normal de asimilare de
că tre ivriți, ci o acțiune criminală prin care aceștia au urmă rit nimicirea bă știnașilor și în parte le-a reușit.
Pâ nă la ocupația persană a Palestinei ‒ mijlocul secolului VI î.e.n. ‒ filistenii au fost menționați în
documentele egiptenilor atâ t ca adversari câ t și ca aliați. Cu noul stă pâ n, ivriții s-au înțeles mai bine, iar o
parte dintre ei au intrat ca mercenari în armata perșilor, gă sindu-i menționați în Elefantina, dâ nd la cap
egiptenilor din sud câ nd aceștia s-au ră zvră tit să -i alunge pe cotropitorii persani. Astfel au ajuns ei să
câ știge încrederea persanilor și să se poată conduce în Iudeea prin oameni ca Ezra sau Neemia. Numă rul
ivriților în acest ținut nu era prea mare și dovada o avem la Samuel 6,1 care spune că David a plecat
de la Ierihon la Ierusalim cu tot neamul lui în numă r de 30000 de suflete. Chiar și această cifră este
umflată pentru că au plecat în Egipt cu Iacov, 70 de suflete și nu aveau cum să ajungă după patru
generații la asemenea urdii. Iar Ieremia la 52,28-30 spune că au fost deportați în Babilon, în două etape,
patru mii șase sute de ivriți. Cam tot atâ ția° au plecat de urgia cotropitorilor în Egipt, iar în Palestina
au ră mas foarte puțini care lucrau pă mâ ntul și viile, deci un numă r de cca 15000-30000 de suflete.

189
190
Câ nd Ezra s-a întors în Canaan și a purces la constituirea Fră ției lui Ezra-el, organizație în care și astă zi sunt
uniți toți mozaicii, ei erau în numă r total de 42360 persoane (Neemia 7,60), venind din două triburi, tribul
lui Iehuda și tribul lui Beniamin. Iar acest cult avea ca fundament ura împotriva celor netă iați împrejur
(Neemia 13,3); „Câ nd au auzit Tora, au deosebit din Israel pe toți stră inii.” Primele victime ale acestei nebunii
au fost filistenii care nu se dă deau în bă rci cu persanii și nici nu doreau să se pupe cu Iaho, marea iubire a
ivriților, botezată în secolul V î.e.n. cu numele de Iahwe. Iar acțiunea de nimicire a filistenilor o gă sim la 2
Samuel 3,14: „Ș i David a trimis soli lui Iș-Boșet, fiul lui Saul, să i(??) spună : «Dă -mi de nevastă pe Mical cu care
m-am logodit, și-ți plătesc o sută de prepuțuri de la filisteni»”. Ori mutilarea filistenilor pentru a intra cu
forța în râ ndurile mozaicilor, a fost la ivriți un plan de lungă durată și urmat cu mult fanatism pâ nă ce aceștia
cu tot cu religia lor au dispă rut ca popor din Palestina pe la începutul erei noastre, cum ne dovedesc scrierile
descoperite la Qumran.
Regele macedonean al Siriei, Antioh IV (175-164 î.e.n.) care avea atunci în stă pâ nire și Palestina, auzind
despre groză viile pe care le fă ceau ivriții pe seama filistenilor dar și a celorlalte neamuri, le-a interzis în anul
168 î.e.n. practicarea mozaismului, tă ierea împrejur și citirea Torei. Pe dată a dat în clocot borșul în tot
neamul și hasidimii/înțelepții au pus de o revoltă „civică ” care la scurt timp a ră bufnit într-o ră scoală condusă
de Iuda Macabeul și frații să i. Timp de 23 de ani (165-142 î.e.n.) stă pâ nii macedoneni au încercat să
potolească cu sabia zelul belicos al feciorașilor lui Iahwiță , dar pâ nă la urmă Iudeea sprijinită de romani, își
câ știgă independența față de regatul Siriei și prin aceste evenimente ei intră în istoria antică.
Povestioarele din Talmud sunt doar snoave sau minciuni gogonate cu pretenții de adevă ruri sacre revelate de
Iahwe numai lor care nu au putut fi confirmate de istorie! De aceea ei consideră că nu au nevoie de istorie în
scrierea propriei existențe și nimeni nu are voie să -i contrazică fiindcă devine° antisemit° dacă îndră znește să
le demaște golă niile cu pretenții de istorii revelate!
Ultima menționare a filistenilor ca popor al Palestinei vine chiar din pana ivriților turbați, care pe la
începutul secolului I al erei noastre și-au propus să distrugă sau să robească tot neamul omenesc sub directa
îndrumare și ajutorare a tartorului Iahwe. În manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului
descoperit printre cele de la Qumran, spun ei că atunci câ nd vor veni în Palestina să elibereze Ierusalimul de
mirosul celor netă iați împrejur, scriindu-și ră vașul în exil, vor că să pi fă ră milă pe bă știnașii din ludeea, adică
edomiții, moabiții, amoniții și filistenii, iar ura lor se va revă rsa și asupra romanilor care erau stă pâ nii
regiunii. Pentru că metoda mutilă rii bă rbă ției filistenilor nu a dat roade mulțumitoare pentru rabini, au gă sit
ei ac și de cojocul îndâ rjiților.
Această metodă odioasă și criminală era practicată de mozaici și în secolul I al erei noastre, fiind amintită
de că tre Saul/Pavel în Galatieni 6,12-13: „Toți cei ce umblă după plă cerea oamenilor, vă silesc să primiți
tăierea împrejur… Că ci nici ei care au primit tă ierea împrejur, nu pă zesc Tora; ci voiesc doar ca voi să
primiți tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.” Cu cosoiul la îndemâ nă după cum
arată și citatul de mai sus, cetele de mozaici, care deveniseră după anul 98 a treia națiune constitutivă a
imperiului roman și deci cetă țeni liberi, colindau tot olatul în lung și-n lat pentru a aduna câ t mai mulți
prozeliți și tușina câ t mai multe moțuri ale bă rbă ției de la Neamuri pe care îi proclamau cu multă fală iudeo-
creștini și iubiți de Iahwe. Golă nia l-a supă rat ră u pe împă ratul roman Hadrian (117-138), care le-a potolit
zelul tică los asupra Neamurilor, printr-un edict dat pe la anul 130 ce interzicea tă ierea împrejur a mozaicilor
și practicarea cultului lui Iahwe. Decizia a dus la ră scoala lui Bar Kochba din anul 132 și ocuparea
Ierusalimului, proclamâ nd Iudeea ca regat independent, iar pe monezile bă tute s-a autointitulat „principe al
Iudeei.” După trei ani de îngă duință , romanii merg cu sabie și urdie de meseriași, fă câ ndu-i una cu pă mâ ntul
pe înfierbâ ntații și fanatizații ivriți ce numai pe Iahwe îl vedeau atâ t în cer câ t și pe pă mâ nt, dorind ca toată
lumea să fie stă pâ nită de turbarea lor religioasă și să o strâ ngă în baierele purcoaielor nesă țioase ale
întunecaților rabini.
A doua metodă de a distruge neamul filistenilor, a fost practicarea că mă tă riei, unde ivriții, prin Fră ția lui
Ezra-el erau maeștri desă vâ rșiți. Dacă nu putem ști cum i-au ruinat pe filisteni, avem la îndemâ nă o faptă
identică dar fă cută împotriva româ nilor și rutenilor la sfâ rșitul secolului XIX, de că tre mozaicii cazari sau
jidanii din imperiul rus și cei din imperiul austro-ungar.
Într-un amplu articol publicat în Timpul din 12, 13, 14 și 21 iunie 1879, M. Eminescu arată cum în
perioada 1865-1876 Bucovina a fost depopulată de o mare parte dintre ță ranii româ ni și ruteni datorită
cametei practicată de cazarii mozaici care i-au ruinat. Peste 800000 de imobile ță ră nești au fost executate
iar foștii proprietari au fost obligați să plece în America, stă pâ ni ră mâ nâ nd că mă tarii. El citează
studiul Der Wucher in der Bucovina scris de Julius Platter (1844-1923), profesor la Universitatea din
Cernă uți, unde, pe baza informațiilor statistice, se pune în evidență o depopulare masivă a regiunii și pen-

191
192
tru vistieria imperiului, o pierdere de venituri. Situația este la fel și astă zi, câ nd după lovitura de stat din
decembrie 1989 dată de clica de jidani bolșevici în frunte cu Ion Iliescu, fiind sprijiniți de serviciile secrete din
URSS, Româ nia a fost distrusă economic, iar jumă tate din forța ei de muncă obligată să plece din țară pentru
a-și gă si loc sub soare și pâ inea stră ină tă ții pe alte meleaguri. Dar în vremurile în care ivriții și-au pus în plan
alungarea tuturor netă iaților împrejur din Iudeea ‒ „stră inilor” cum spunea lepra venetică Neemia ‒ cel care
își pierdea proprietatea datorită că mă tarilor, de cele mai multe ori ajungea și sclav, fiind vândut ca o vită și
astfel pierderea identității era totală.
A treia metodă prin care ivriții au reușit să -i facă pe filisteni dispă ruți din istorie, a fost puterea
administrativă , pe care ei au exercitat-o în Palestina în numele stă pâ nului persan timp de peste 220 de ani.
Abuzurile și tot felul de fă ră delegi i-au obligat pe cei care se opuneau lă comiei și mișeliei ivriților, să -și ia
lumea în cap și să plece de la baștina lor. Noi româ nii, am cunoscut din plin ferocitatea mozaicilor bolșevici
câ nd țara s-a aflat sub stă pâ nire URSS, iar toată structura statului a fost timp de 20 de ani în mâ inile cazarilor.
10% din populația adultă a Româ niei ‒ cam 1250000 de persoane ‒ au trecut prin instituțiile terorii bolșevice
ale pușcă riilor, lagă relor de muncă forțată și „școlilor de reeducare”.
După mijlocul secolului V î.e.n. chiar istoria ivriților ticluită în pretinsele scrieri sfinte nu mai dă nici o
urmă că acest popor al ivriților sau iudeilor ar fi existat în Palestina sau aiurea și apare abia la începutul
secolului II î.e.n. câ nd se luptă să scape de dominația siriană a regilor macedoneni. Nici un rege al lor
menționat în Talmud nu este confirmat de izvoare venite din culturile feniciană sau egipteană cu care ei
pretind că au fost timp de secole vecini. Dacă majoritatea pretinselor vedenii ‒ șederea ivriților în Egipt timp
de 470 de ani, ieșirea din această țară datorită armatei lor de 600000 de bă rbați care i-ar fi tă iat feliuțe pe
egipteni obligâ ndu-i să le dea tot aurul și argintul, distrugerea Ierihonului, intrarea lui Ioșua în Canaan cu o
armată de 400000 de luptă tori, construirea templului lui Ș lomo și altele ‒ au fost dovedite de arheologie și
istorie că sunt toate simple nă scociri, de ce am accepta lista regilor din Talmud ca veridică , atâ ta timp câ t nici
unul dintre ei nu a fost confirmat din alte izvoare?
În fapt istoria lor reală este alta, iar ei și-au falsificat-o în perioada cuprinsă între secolul II î.e.n.
câ nd a fost scris Apocriful Genezei, descoperit la Qumran în anul 1947 care nu a fost pus la îndoială de
nimeni nici chiar de Vatican, fiind un text total diferit de ce cunoaștem noi ca Tora și anul 90 al erei
noastre, câ nd la Jamnia, conclavul rabinilor a stabilit canonul textului mozaic, pe care ulterior l-au
livrat ca cea mai de preț învă ță tură /facă tură , lepă dă turilor grecești și romane. Ivriții au fost un trib de
câ teva mii de persoane, ce s-a strecurat din deșert în Palestina, uitat de istorie timp de secole pentru că
nu este menționat nici de egipteni, nici de asirieni dar nici de caldeeni, iar câ nd s-au mai înmulțit,
adunâ nd ceva avere, după ce și-au frecat puchii de la ochi vă zâ nd ce realiză ri au vecinii lor, au început să -i
roadă invidia. Ș i cum alte surse nu aveau decâ t minciuna, s-au pus să croiască lumea după aceste
nă scociri, gă sindu-și mai tâ rziu aliați în lumea grecilor și romanilor. Chiar marele mincinos Ioan pe la
sfâ rșitul secolului I al erei noastre spun ei, dar informațiile arată că este scris după anul 385, în Apocalipsa
la 7,4-5, spune despre neamul lui pe care l-a ales Iahwe să conducă lumea, că era în numă r de
144000 de suflete. Toate turbele mozaice și sioniste mint cu obră znicie că erau câ tă frunză și iarba
pă mâ ntului, iar Filon spune că numai în Egipt erau peste un milion; J. Flavius scriind că romanii au
mă celă rit la asediul Ierusalimului 1100000 de suflețele neprihă nite! Dacă te potrivești la gugumă niile
lor, te iau durerile de cap! Toți istoricii acceptă pentru întreaga populație° ivrită din imperiul roman în
perioada distrugerii templului din Ierusalim în anul 70, o cifră cam de 150000-200000 de persoane.
Din informațiile ajunse pâ nă la noi rezultă că neamul filistenilor sau canaaniții după zicerea ivrită
aveau o religie monoteistă în frunte cu Domnul oștirilor cerești, cu altare – „înă lțimi” – unde aduceau
cinstire cailor solari și carului de foc servind ca masă pentru jertfă numai azime. În religia lor era
încorporat și un cult al stră moșilor și al eroilor iar ca figuri simbolice mitice aveau taurul solar și
șarpele, fiind cunoscuți de că tre ivriți ca un popor avut și mari pricepuți în oracole și purifică ri. Prelatul
iudeo-creștin Lactanțiu, pe la anul 310 spunea despre mama împă ratului get al imperiului roman Galeriu,
că era preoteasă ° și adoratoare a duhurilor de pe înă lțimile munților. Vedem că la o distanță ° în timp
de peste 1000 de ani, între religia canaaniților și religia geților de la nord de Istru existau asemă nă ri
uluitoare, iar taurul solar și șarpele apar pe mai multe tă blițe de plumb câ t și pe iconițele descoperite pe
teritoriul locuit în trecut de aceștia. Eroii la geții nord-istreni se numeau aseni, iar în Palestina apare
acel grup misterios numit de că tre iudei esenieni°, pe care au încercat să -l iudaizeze prin scrieri mincinoase
deși manuscrisele esenienilor° arată fă ră putință de tă gadă că sunt parte indestructibilă a scrierilor
teozofice ale geților, ce au fost în mare parte distruse de că tre greci și romani după anul 381 câ nd fă că tura
iudeo-satanistă a ajuns religie oficială a imperiului roman.

193
 Arheologii au descoperit în ruinele vechiului oraș palestinean Ashkelon, 19 vase sparte cu unele semne pe
ele dovedind că bă știnașii știau cel puțin a citi. Dar unul dintre ele este din pă mâ ntul acelor locuri, ară tâ nd că
știau și a scrie, deci erau nu numai civilizați, dar foloseau scrierea de ceva vreme (adică sute de ani) pe câ nd
alții știau doar să arunce pietre din praștie și să aibă vedenii. Pe vasul din stâ nga se vede și Pomul Vieții cu
șapte ramuri, ceea ce mă îndeamnă să cred că respectiva ceramică stră ină locului, era adusă din nordul
Istrului fiind asemă nă toare cu unele vase din cultura Cucuteni. Pomul Vieții este specific spațiului carpatic
încă din mileniul VII î.e.n. fiind dus de migrațiile succesive în Ki-en-gi (Sumer), Egipt și vechea Indie, iar
Palestina este în drumul spre Valea Nilului. Aceste vase au fost descoperite sub molozul unei clă diri care s-a
dă râ mat pe la anii 1000-900 î.e.n., adică în vremurile câ nd faraonul Ș eșonk le cerea socoteală palestinienilor
pentru unele supă ră ri încă neștiute. Primele 5 semne spre stâ nga din cartuș sunt de pe vasul din stâ nga
râ ndului, iar urmă toarele 9 sunt de pe cioburile din dreapta râ ndului. Dar cele 14 semne se gă sesc în forme
identice sau asemă nă toare cu alfabetele geților folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, dovedind
încă o° dată ° originea carpatină a unei pă rți importante din populația Palestinei din secolele XIII-X î.e.n.

O altă dovadă a legă turilor neamurilor stabilite în Palestina și sud-vestul Siriei sau nord-vestul Iordaniei de
astă zi, după cum a scris Iordanes în Getica despre neamul get condus de Tanaus care a nă vă lit asupra
Egiptului în prima parte a secolului XVIII î.e.n. iar o parte dintre ei retră gâ ndu-se în aceste ținuturi, sunt
tă blițele de lut descoperite în localitatea Deir Alla din Iordania, situată în partea estică a vă ii râ ului Iordan. În
anul 1964, o echipă de arheologi olandezi condusă de H. J. Franken, a descoperit 11 tă blițe de lut întru-un
templu care a fost distrus de un cutremur, 7 dintre ele fiind gravate cu puncte, iar una nu are semne. Tot aici a
fost gă sit un cartuș al soției faraonului Sethi II (1200-1184 î.e.n.), care ajută la datarea cu mare exactitate a
confecționă rii acestora. În localitatea Darâ n din sud-vestul Siriei s-a descoperit cetatea hicsoșilor Movila(tell)
Șhianu, care nu este prea departe de localitatea iordaniană . Din semnele de pe tă blița de lut care se vă d în
fotografia de mai sus, mai bine de jumă tate se gă sesc în forme asemă nă toare pe tă blițele de plumb ale
stră moșilor noștri geți, care stau înmormâ ntate ‒ atâ tea câ te mai sunt din cele câ teva sute descoperite ‒ la
Institutul de Arheologie din București.
Arheologii Torei spun că alfabetul paleo-ivrit care l-ar fi folosit stră moșii lor prin secolele VIII-V î.e.n. vine
din cel fenician, dar dacă îl compară cineva cu alfabetele folosite de geți pe tă blițele de plumb ră mâ ne uimit de
asemă narea lor, numai că cele pretins feniciene sunt scrise de la dreapta la stâ nga. Pentru a înțelege cum vine
șmecheria dau mai jos o monedă bă tută în timpul revoltei din anii 66-70, unde apare pe una din fețe vasul
cunoașterii, concept stră in iudaismului din acea vreme, dar la mare preț la esenienii° de la Qumran, la geți,
filisteni și egipteni. Pe cealaltă față apare o plantă care este foarte asemă nă toare cu cea pe care o ține în mâ nă
Anu, divinitatea supremă a emeșilor!

194
195
 În ivrita veche există un fond lingvistic reprezentâ nd cam 20-25% ce are ca origine limba filistenilor, sau a
geților din Carpați, iar câ nd cazarii au nă vă lit peste noi după anul 1860, observâ nd că limba româ nilor are
cuvinte comune cu limba lor liturgică , au născocit colonizarea ivrită a plaiurilor carpatine pe câ nd ei erau
soldați viteji în armatele romane care cuceriseră o parte din Geția, deși istoria spune că Cezar al romanilor le
acordase acestor cete de pâ rliți scutire pentru milită rie încă din anii 56 î.e.n.! Sprijinindu-se pe această
golă nie au pus la cale și planul Poexotto de nă vă lire peste româ ni!
Dau în continuare o parte din aceste cuvinte pe care eu le-am gă sit în munca de că utare a istoriei
adevă rate, iar cel scris cu litere înclinate este în aramaică .
aba: tată = aba: tată , stră moș, bă trâ n; adama: pă mâ nt = a-dam: așezare, colonie, colonizare în emegi;
agalah: car = agale: a merge încet, mersul specific pe lâ ngă car; ain: parte din lumină , creatorul =
aion: ion sau eon, corporalitate spiritual-energetică a luminii; alenu: o veche rugă ciune mozaică =
aleanu: durere și a-la-an: stejar în emegi sau arbore sfâ nt folosit la înmormâ ntare, sub el în vechime se
țineau judecă țile; amen: devoțiune, venerare = amen: binecuvâ ntare, invocare; Anohi: Elohim creatorul
= Anahita: Imaculata, era un yazatas în zoroastrism, ajunge să fie la începutul secolului IV î.e.n. în
timpul lui Artaxerxe Mnemon (404-361 î.e.n.) marea zeiță a vieții disputâ nd întâ ietatea cu Ahura ‒
Mazda, dar zoroastrismul devine religie° oficială în imperiul persan în anul 255 î.e.n. Cuvâ ntul fiind
preluat de ivriți cu același sens și într-o formă fonetică foarte apropiată , dovedește fă ră putință de
tă gadă că ei au început să -și ticluiască plă smuirile pe la mijlocul secolului III î.e.n. luâ nd de la persanii
zoroastri și modelul cultului monoteist; așera: par, ță ruș = acera: a avea sprijin, a aștepta, a pâ ndi; ata:
tată = ata: tată ; Așmedai: conducă torul dracilor din Talmud = Aeșma: Belial sau Dracu în persană ;
bala: a devora, a înghiți = bala: balaur, monstru; beney: copiii lui Elohim din Facerea care se împreunează cu
muritoarele din care se nasc uriașii = binni: a zidi, mulțime gă lă gioasă , pește în emegi; berur: selecție = berat:
scrisoare de împuternicire; bina: discernă mâ nt = bină : scenă , clă dire mare, acaret și bine: a ajuta, a
recunoaște, a fi mulțumit;
chipa: întruchiparea ființei cerești a Ziditorului în ivrită = chip: fă ptură , ființă , închipuire, întruchipare dar mai
avem cuvâ ntul „chibzuință ” (chip + Zoin/Zuen + ta, adică judecata după mintea lui Zoin).
da: binecuvâ ntare = da: a aproba, a dă rui; da’at: cunoașterea unificatoare a lui Iahwe = dat: dă ruit, soroc;
dabar: crainic, purtă tor de cuvâ nt, îndrumă tor = dabă : cetate; dai: destul = dai: a da; din: judecată = din: viață ,
adevă rat, a dă inui în emegi; dor: generație = dor: melancolie, tristețe, neliniște; ed: mă rturie, dovadă , martor =
ed: martor, judecă tor; edia: inteligență , judecată = edia: preot judecă tor; eir: cel din piele = ir: alifie, unsoare;
gal: vagin, naștere = gal: vagin, cel mai mare fiu în eme-gi; gala: a ră tă ci, a pribegi = gala: câ ntece religioase în
emegi; galgal: cercul simbolic în care se naște golemul = gal-gal: mâ ndru în emegi; gan: gră dină , câ mpie = gan:
câ mp parcelat, teren cultivat în emegi; gola: exil = gola: a se supune, a pleca;
haba: a veni = haba: a merge în patru labe; haia: viu = hai: a îndemna, a se pomi la drum; hesed: har, iubire =
hușit: care este cu gâ ndurile aiurea, tehui; hida: alegorie = hâ dă : foarte urâ tă , scâ rnavă , neobișnuită ; higaion:
încercare = hică i: a bate, a maltrata; hiiut: vitalitate mare = huit: scandal, vuiet; hod: splendoare = hod: mers,
evoluție, curs; ho ’hma: inteligență = haoma: bă utură magică din zoroastrism care îți aducea cunoașterea
deplină și nemurire;
ieș: ceea ce există = ieș: a ieși, a trece; iețira: facerea, generarea = ieșirea: plecarea, apariția; ila 'a: suprem =
ila: a fi mare, a fi în frunte, a fi stră lucitor în eme-gi; Iezer țob: fâ ntâ na Luminii sau învă ță tura bună ; Iezer ra:
Izvorul întunericului sau învă ță tură rea; iezer: lac de munte de unde izvoră sc pâ raiele; Yom: zi = ion: eon eion:
entită ți spiritual ‒ energetice ce fac parte din cortegiul divin al fă pturilor de lumină , Ion este nume la geți și
româ ni, dar și originea eionilor din cultura grecilor și gnosticilor, Ionah: porumbel, sfâ ntul Duh = ion:
fă pturile de lumină simbolizate prin porumbel; itim: să rbă toare = itim: slujbă religioasă în eme-gi iar în
româ nă înseamnă întocmai, la fel ca, chiar așa.
kavana: manifestare divină directă = canava: suportul din pâ nză pe care se coase la gherghef; khatt’at:
plata că tre preot pentru ispă șirea unui pă cat = catat: cercetat, că utat; kedeșu: desfrâ nată în ivrită =
codoșu: destră bă lat, secă tură ; ken: chemare = chem: chemare; ke’eder: lipsa de lumină = cheder:
daună , pagubă ; kelipot: celelalte pă rți = calapod: formă pentru încă lță minte, model; kerubim: vine de
la asirianul „kurubu” care erau acei monștri taurini adesea cu cap de om ce stră juiau templele = coroabă :
vacă mare și bă trâ nă ; kinuiim: cel ce impune respect, mare = chinuim: a se că zni, a suferi; keter:
coroană = ceter: a bate capul cuiva, a certa pe cineva; klipin: duhurile rele = clipiș: într-o clipă , repede;
laassot: zi de odihnă = lă sată : zi sorocită ;
mame: mamă = mamă ; man: mană = mană : belșug, boală ; maghid: predicator, mesager, povestitor =

196
maghistă : vră jitoare; marom: înă lțimi = mă roi: foarte mare; masa: azimă = masa: mâ ncare, obiectul pe care se
așază mâ ncarea, a mâ nca; maskil: ascuns sau pă trundere înă untru = măscui: a-și pune masca;
melec: rege = melec: înger; meleh: rege = melean: înalt și voinic, vlă jgan; mesura: mă sură = mă sura: a aprecia,
etalon; midin: tronul judecă torului = medean: dâ mn, loc neted;
nețah: stabilitate = nită : iată ! iacă ! uite!;
olam: lumea, ținut nemă rginit, univers = alam: teritoriu, ținut în persană ; omen: instruit, credincios; a cinsti
prin educație = omeni: a primi pe cineva plin de ospitalitate, a ospă ta, a cinsti, a slă vi; or: lumină = or: neam,
luminos, a stră luci, a radia în eme-gi; ortom: lumina desă vâ rșită = domoz tomo: fiul luminii din crucea
stră lucitoare, expresie de pe tă blița 9;
para: roșu, aprins, foc = pară : flacă ră , roșu ca focul, iar ei mai au expresia para aduma care este un ritual
religios (para + adu-mă ); para: a crește, a produce, a rodi = para: fruct, avere, a se întinde; pardes: gră dină ;
apare numai de trei ori în Cântarea cântărilor, Eclesiat și Nemeia, primele două scrieri fiind ticluite în secolele
II-III ale erei noastre = parde: gră dină închisă în persană ; pasah: a trece dincolo, de unde să rbă toarea de
pesah în mozaism = pașa: pă șune, pă șar: pas; pă și: a să ri, a trece dincolo;
ra: ră u, rea = ra: rea; ras: mister, taină = ras: cură țat, îndepă rtat, dispă rut; Rahmana: cel milostiv =
rahman: populație mitică ce a locuit în nordul Moldovei și a migrat la capă tul pă mâ ntului ‒ blajini,
înțelepți; raiion: prieten, dorință = raină : cratiță , oală joasă cu două toarte; raț: alergare = Raț: nume
de familie la româ ni; rațon: voință , putere = ră țoi: a se burzului, a face scandal; remes: dovezi =
Remeș: nume de familie la româ ni;
saghi naor: orbi, poreclă pentru vechii cabaliști = să ghi: mirosuri urâ te + naor: nour; sahar: plată , ră splată ,
chirie = saharea: proviziile alimentare pe care Ț ă rile Româ ne erau obligate să le pună la dispoziție oștilor
otomane, tain; sarita: a lupta = să rită : a aduce la disperare, a se înfuria; spor: numă rare = spor: creștere,
înmulțire; sukka: adă post = sucă : nă rav, obicei, neastâ mpă r;
șabat: odihnă = sabad: oboseală , spate îndoit, a se așeza în eme-gi; sha ’ar: poarta cetă ții, loc unde se fă ceau
judecă țile = șar: linie dreaptă că lă uzitoare, hotar; ședim: duhuri rele care vin câ nd moare un bă rbat = ședem: a
se odihni; șema: ia aminte, ia seama = seama: a reține, a judeca, a lua aminte; șigaion: nebunie, greșeală =
șicanier: șicanator, a necă ji; șira: poezie, câ ntec = și-ra: poezie, câ ntec în eme-gi; șor: taur = sor: soare; șur:
unul după altul = șur: a curge, a șurui; șana: a repeta = sana: a vindeca;
thinna: doctrina zeloților, zel, credință = tina: pă mâ nt, lut iar „tana” este ceață , nebuloasă ; țeniuta: ascuns =
ținută : pă strată , dosită ; teku: nelă murit, nerezolvat = ticui: a ciuguli, a se lovi, a se împinge; tik: cutie închisă =
tic: lă diță , cutie din lemn; tikun: formele lumii sau neamului omenesc, organizare = tukun: dacă , în caz de, în
emegi; tohu: ră u, distrugă tor = tohu: haos; tom: perfecțiune = tomu: cruce stră lucitoare, puncte cardinale,
perfecțiune în emegi;
Valah: veșnic = valah: româ n;
zel: umbră lă sată de ceva = zel: a juli, a zgâ râ ia, a crește, a ciopli în eme-gi.
Am studiat cam 400 de cuvinte din ivrita veche care este în fapt un amestec de cuvinte venite din aramaică
cu ceva culoare semită și destule cu origine arimină , adică getă unde am gă sit 82 de cuvinte din limba româ nă ,
18 din eme-gi și 4 din persană .
Pe internet (http://www.sacred-texts.com) am gă sit câ teva cuvinte considerate a fi din limba filistenilor
unde în stâ nga dau termenul din această limbă iar după semnul egal (=) este cel din limba româ nă :
caftor: coroană , cunună = caftorie: un anumit fel de pâ nză scumpă ; mahala: suburbie = mahala: periferie,
suburbie, cartier mă rginaș; mekonah: ceva cu roți mobile = mihona: a necheza; mekherah: sabie =
megera: furie mare, femeie rea și arță goasă ; parvar: mahala, suburbie = pâ rva: femeie depravată , știut
fiind faptul că locurile de desfrâ u erau la marginea cetă ților; seren: domni sau conducă tori = sereno:
calm, luminos, senin și Sereni ca nume de familie. Autorul textului scrie că s-a folosit de lucrarea The
Philistines, de R.A.S. Macalister, apă rută 1913, unde în capitolul IV precizează că în limba Amu, ca
limbă veche arabă și dialectele ei, a întâ lnit invocată expresia „senutiukapuwaimantirek”, fiind identică
cu cuvâ ntul „keftiu” pe care ei nu-l mai înțeleg. Îi vom ajuta noi să -și aducă aminte de unde vine
cuvâ ntul și dacă spunem că egiptenii au scris neamul get din Palestina sub forma Keta, atunci de aici
l-au tras pe „keftiu” deși nu este vorba de nici un chefliu. Am gâ ndit așa fiindcă înșiruirea de litere de
mai sus, reprezintă în fapt o propoziție în româ na veche sau getă pe care am despă rțit-o în două variante
fiindcă după „vorbirea scitică ” din nordul Istrului, poate fi interpretată în două feluri.
1. șinui: a pune șină pe o roată de lemn, a șinui: a fereca + țiu: unealtă în patru muchii ascuțită ca o daltă
folosită în fieră rie și dulgherie + capu: cap, conducă tor, început + vai: uimire, aprobare + manti: ghicitor,
profet + rig: pietriș pus pe drumuri; rec: drug, fus.

197
 2. șinui: a prinde bine + țiu: a ține + capu: cap, început + vai: uimire, admirație + mantii: mantie, veșmâ nt de
ceremonie + rek: rigă , rege.
Dar cum se susține că este în limba palestinenilor, atunci trebuie să raportă m propoziția la secolele
XVIII-X î.e.n. câ nd această populație carpatină viețuia în Canaan și avea vecini pe egipteni° și hitiți°.
L-am amintit pe Iordanes cu lucrarea Getica la VI,47 care ne spune că unii dintre nă vă litorii geți ce i-au
luat de gâ t pe egipteni în prima parte a secolului XVIII î.e.n. s-au întors stabilindu-se în Palestina. Iar
propoziția cu pricina pe care vreau să o dezleg, trebuie să o leg de aceste fapte istorice reale. Se spune
despre hicsoșii care au stă pâ nit Egiptul cca 150 de ani, că au introdus în această țară carul de luptă . Dar
în Asia Mică cabirii erau cunoscuți ca meșteri fă urari, fiind și singurii ce știau a prelucra metalele foarte
bine, deci prima variantă se referă tocmai la carul de luptă care era un obiect de mare lux pentru
oricine îl avea. Propoziția° am tradus-o așa: conducă torul profeților (marele preot) care umblă cu carul cu
roți ferecate și osie din fier, stâ rnind admirație. A doua variantă am gâ ndit-o așa: regele își pune pe
cap (și trup) veșmâ ntul de ceremonie, prinzâ ndu-l cu admirație pentru a ține. Îmi susțin această idee cu
realitatea istorică a regiunii și nu vedenii sinaite cu care vreau arheologii Torei să rescrie istoria Palestinei.
Regele asirian Salmanasar III (858-824 î.e.n.) după ce a intrat cu armiile în Palestina, a cerut
că peteniilor cetă ților palestinieneilor un act de supunere pe care l-a imortalizat pe obeliscul de la Kalhu
sau Calah unde era capitala imperiului. Vedem pe acest obiect arheologic cum stă aplecat un bă rbat cu
o că ciulă getică dar cu vâ rful aplecat spre spate fiind îmbră cat cu o mantie înfă șurată în jurul trupului,
iar peste mijloc este încins cu un șnur. Cușma purtată atâ t de persoana în genunchi câ t și de celelalte
trei, era specifică numai geților de la nordul Istrului, din Tracia și frigienilor, iar susținerea că l-ar
reprezenta pe regele Omri al iudeilor este numai o minciună ca atâ tea altele ieșite din izvorul nesecat al
vedeniilor mozaice. O altă sursă arheologică prin care le dovedesc că au furat din cultura geților câ t
nici nu-și pot închipui mozaicii de astă zi, sunt monezile bă tute de regișorul lor Irod (37-4 î.e.n.) care au
imprimate pe ele simbolurile geților: pomul vieții cu șapte brațe, crucea nordului(X), coloana de lumină ,
muntele sfâ nt, crucea, cercul (simboliza roata vieții), cheile raiului, steaua cu șase colțuri de la Ș inca
Veche (mileniul IV î.e.n.) și crucea ankh de la egipteni. Iar în Vechiul și Noul Legământ sunt peste 310
pasaje „împrumutate” din scrierile eseniene°, câ teva din persană și altele din teologia° egiptenilor.
O mare golă nie este pretenția că ei, urmașii lui Sem ‒ Facerea II,4-9 ‒ au construit° orașul Babilon
pe la 2300 î.e.n., dar singuri se demască în minciuna ticluită fiindcă la 10,10-12 scriu despre Cuș
(Sudanul de azi) urmașul lui Ham (egiptenii) că l-au avut pe Nemrud care a fost primul ce a stă pâ nit peste
Babel, Erec, Acad și Calne, și Asiria unde a zidit orașele Ninive, Rehobot-Ir, Calah… „aceasta este
cetatea cea mare”. Însă cetatea Calah sau Kalhu a fost un vechi centru comercial asirian întemeiat de
Salmanasar I (1274-1245 î.e.n.), dar după 150 de ani a ajuns o ruină , el fiind reclă dit de regele
Ashurnasirpal II (884-859 î.e.n.), începâ nd cu anul 879 î.e.n. unde și-a stabilit și capitala imperiului. Orașul a
avut acest statut pâ nă în anul 706 î.e.n. câ nd Sargon II (722-705 î.e.n.) a mutat capitala în orașul
Dur-Ș arrukin. Deci memoria lor istorică este plină de vedenii și minciuni nemă rginite cu care au urmă rit,
dar o fac și astă zi, să falsifice istoria popoarelor din Asia, Orient, Egipt și Europa. Spun ei în Facerea
10,25 că din Eber s-a nă scut Peleg fiindcă atunci s-a împă rțit pă mâ ntul. Dar acest Peleg era cunoscut
și de egipteni fiindcă îl gă sim amintit în lucrarea Cartea Sothis scrisă de Manethon, care spune că cetatea
Babel a fost zidită la cinci ani de la nașterea lui Peleg. Mai spun că întreaga Mesopotamie era o
colonie a unor egipteni plecați în negura timpului spre acele locuri unde au zidit mai multe orașe și temple.
Ori orașul a fost zidit de emeși pe la anii 3000 î.e.n. numindu-se Ka-dingir-ra, adică „poarta
zeilor”, sens care îl are și cuvâ ntul Babel. În limba româ nă veche avem cuvâ ntul peleag care înseamnă
chel, golaș sau pleșuv. Atâ t pe discul de la Phaistos, câ t și bustul din lemn descoperit în Palestina, dar și
piatra șlefuită din mormâ ntul lui Alexandru Macedon, toate arată că un neam din Palestina își ră dea
capul (era chel sau pleșuv) și purta prinse în urechi câ te două mici discuri. Dar el a supraviețuit pâ nă în
secolul I al erei noastre, fiindcă în manuscrisul descoperit în peșterile de la Qumran, intitulat
Documentul sadochit, în capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuși, scrie despre conducă torul
casei Pelag că a fost obligat să pă ră sească principala clă dire a fră ției, iar ulterior a fost crucificat pentru
că a pâ ngă rit templul mozaicilor din Ierusalim. Dar această minciună că stră moșii lor ar fi zidit cetatea
Babel, are ca sursă o acțiune a lui Alexandru Macedon, care, după ce i-a înfrâ nt pe perși la Gaugamela,
s-a dus în Babilon, unde a aflat că preoții de aici fă ceau observații ale cerului de 1903 ani, deci orașul
ar fi fost întemeiat° în anul ° 2234 î.e.n., sau la treisprezece ani după nașterea lui Peleg. Informația a
fost înregistrată în cartea VI din De Caelo (Despre ceruri) scrisă de Simplicius, în secolul VI al erei
noastre, dar se gă sește și la filozoful grec Porfir (234-305).

198
 2.5.10 Kabirii amazigh

În nordul și nord-vestul Africii dar la vest de Nil există poporul „berber” cum îi spun arabii sau Kabili,
Imazighen, Imazyen, Tamazight ori Amazigh la singular cum își spun ei, fiind cam 23 de milioane de suflete
împră știate în adevă rate enclave din Libia, Algeria, Maroc, Mauritania, Niger, Mali și Tunisia. Ei se consideră
bă știnașii acelor pă mâ nturi care au trecut la islam în secolul VII, după ce mai bine de 200 de ani au practicat
atâ t iudeo-creștinismul câ t și creștinismul arimin. Dar acest popor, puternic islamizat și arabizat are o mare
ciudă țenie; sub aspect antropologic el este legat de populațiile Europei Centrale și de Est însă nimeni nu a
avut timp să se uite la ei și să se întrebe de ce seamă nă cei mai mulți dintre acești berberi cu popoarele
regiunilor menționate, iar o parte din veșmintele pe care le poartă au elemente comune cu straiele populare
ale româ nilor și toharilor din Asia rusească . Fiindcă istoria lor veche ne privește direct și pe noi sau în special
pe noi, am să pornesc a scormoni prin praful timpului pentru a gă si urmele pașilor pierduți și a zicerilor de
neuitare.
Într-un imn de slavă emeș, se spune că Enki, adică Maica Pă mâ nt a dat în stă pâ nire fiului ei Inzak sau
Imzag toată țara Dilmun. Ori ținutul Dilmun, este teritoriul de la nordul și sudul Dună rii unde se gă sesc cele
mai vechi urme de civilizație și vechea cetate Dimum din mileniul IV î.e.n. iar aceste populații au fost primele
în folosirea scrisului, emeșii sau sumerienii cum i-au numit mincinoșii plecâ nd din regiunea Carpaților,
realitatea istorică fiind dovedită atâ t de cele 4268 de cuvinte din limba româ nă veche comune cu eme-gi și
alte 4405 cuvinte româ nești compuse din două sau mai multe foneme eme-gi, dar și de informațiile venite de
pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia. Poate că Imzag din mitul emeș este Pelasg sau Atlas din mitologia
acestor ținuturi cunoscută prin intermediul scrierilor° vechilor greci. Analiza semantică a cuvâ ntului
Imazyghen sau Imazyen ne dezvă luie o fă râ mă din istoria adevă rată a acestui neam vitregit atâ t de ră u de
soartă ; ima: pă mâ nt gras, mulțime + zig: a fi dat afară , a se rupe, a se dezră dă cina, a dura, cer, înalt, puternic +
en: ținut, țară , stră moș. Sau varianta ima + zyen: divinitatea lunii și a renașterii la emeși° și geți scrisă și Zuen,
Zoen, Zoin, referire directă la legenda neamului omenesc nă scut din Maia, fiica lui Atlas care era în ceruri
împreună cu celelalte șase surori. Ș i numele „amazigh” se descompune în ama: mamă , bou + zig: a fi dat afară ,
a se rupe, a se dezră dă cina, a dura, cer, înalt, puternic, adică tot un neam scoborâ tor din zei prin taurul solar
ca totem al primului neam omenesc. Cuvâ ntul Imazighen (în tifinağ : Imaziγen) este pluralul cuvâ ntului
Amaziğ , care după învă țații medievali Ibn Hazm și Ibn Haldun ar însemna „pă rinte”, „conducă tor” sau „om
liber”. Noi cunoaștem o variantă grecizată a acestui mit care spune că ziditorul lumii Uranus (ur: origine,
suflet, inimă , ființă , temelie + Anu: Dumnezeu) a dat fiului să u Atlas stă pâ nirea peste ținuturile de la nordul
Dună rii pentru a fi de veșnic să laș Neamului Scoborâ tor din Zei, iar de la acesta ținuturile binecuvâ ntate° de
Ziditorul Ceresc, au ajuns la hiperboreanul sau pelasgul Iapet.
Tă blițele de lut descoperite în ținuturile locuite în vechime de emeși/sumerieni spun că în insula
care astă zi se numește Failaka, la est de Kuwait, a existat un templu închinat lui Imzag din Dilmun, iar
negustorii aduceau mulțumiri acestei divinită ți câ nd veneau cu argint din această țară îndepă rtată unde
o că lă torie dus-întors dura doi ani. Mulțumiri se aduceau și zeiței Ningal din Ur tot în acel templu. Dar
informațiile mitologice venite din stră vechime, le voi completa cu unele istorice că rora nimeni încă nu
le-a înțeles sensul lor adevă rat.
Vechii greci ne-au lă sat o poveste despre regele legendar Danaos sau Danaus care ar fi domnit în
Argosul din Peloponez în timpurile de început ale civilizației lor. Ne mai spun că acest rege s-ar fi
nă scut în Libia ‒ acolo unde era câ ndva țara stă pâ nită de faimoșii getuli ‒ avâ ndu-l ca frate pe Egiptos
și după moartea tată lui lor Belos care stă pâ nea și pă mâ nturile de peste Nil, această împă ră ție s-a
împă rțit între cei doi fii, Danaus a primit Libia iar Egiptos a primit ținutul Nilului, care i-a dat și
numele să u. Egiptos avea cincizeci de bă ieți iar Danaos avea cincizeci de fete și tată l bă ieților i-a zis
fratelui să u să -și mă rite fetele cu odraslele lui astfel ca vechea împă ră ție pă rintească să fie refă cută .
Dar Danaos bă nuindu-și fratele de ceva gâ nduri necurate, și-a pus tot neamul și calabalâ cul în coră bii și
a plecat pe furiș în Peloponez unde unchiul să u zidise cetatea Argos, devenind regele acestor locuri
datorită prezicerilor unui oracol. În timpul vieții regele Danaos sau Danaus a dat o lege astfel ca cei ce
se numeau „pelasgi” adică cei aduși de el, să se numească „danai”, după neamul unchiului să u
împreună cu neamul stră moșesc care zidise cetatea. După moartea lui Danaos, conducerea cetă ții revine
lui Gelanor numit și Pelasgul, de la care o primise fugarul libian. Ș i în alte mituri se spune că danaii
erau pelasgi adică același neam, dar erau frați cu vechii egipteni cum zice și mitul amintit mai înainte,
afirmație scrisă de mai multe ori în Tora care spune că filistenii erau frați cu egiptenii iar aceștia din

199
200
urmă au colonizat Macedonia cu flă că ul lor de toată isprava Macedo, care era acoperit cu o blană de lup, dâ nd
și numele ță rii! Dar și în Canaan era cetatea Macedo, numită și Meghido.
În lucrarea Descrierea Greciei II,19 autorul Pausanias ce a tră it în secolul II al erei noastre, scrie că după
moartea lui Danaos, cetatea a revenit lui Pelasgos fă ră a mai preciza dacă este vorba de Gelanor sau chiar noul
rege se numea așa. Dar cu privire la aceste fapte luate din legende mai avem mă rturia scriitorului Ctesias ce a
tră it în secolul V î.e.n. și care ne povestește că un rege al sciților (adică al geților fiindcă ei îi numeau pe toți
cei din nordul Istrului sciți) l-a bă tut ră u pe piro°/faraonul Egiptului Sesostris chiar la el acasă după care s-a
retras spre baștină .
Scriitorul latin Trogus Pompeius, care a tră it în sec. I î.e.n. ne-a lă sat mă rturie în lucrarea sa Istorii filipice
că regele geților Tanaus l-a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului (poate un braț de
vă rsare al Nilului în Deltă ). Iar istoricul grec Philon din Biblos ce a tră it în secolul I al erei noastre, ne-a lă sat
scris că faraonul egiptean Sesostris a venit cu mare oaste la nord de Istru să -l supună cu sabia pe regele
geților Tanaus sau Danaus după scrierile vremurilor. Autorul spune că și-a luat aceste date din scrierea
Istoria fenicienilor a lui Sanchoniaton istoric fenician din sec. XII î.e.n. pe care el a tradus-o în greacă , iar
bucata a ajuns la noi prin Praeparatio evanghelica (I.9) scrisă de Eusebiu. Valerius Flaccus ce a tră it în secolul
I al erei noastre scrie în Argonautica: „Sesostris a fost cel dintâ i care a venit cu ră zboi asupra geților, însă ,
înspă imâ ntat de înfrâ ngerea oștirii sale, el se întoarce repede la Teba pe ță rmul Nilului, însoțit numai de
puțini ai să i”, adică toată vitejia a fost o mare înfrâ ngere.
Iordanes în Getica ne spune la VI,47: „Pe câ nd geții, fiindu-le pe atunci rege Tanausis, locuiau în aceste
pă rți, Vesosis, regele egiptenilor, le-a declarat ră zboi. Regele geților Tanausis, l-a întâ mpinat în luptă pe
Vesosis al egiptenilor la fluviul Phasis, unde se gă sesc din belșug fazanii, pă să ri vâ ndute în toată lumea pentru
mesele celor puternici. Bă tâ ndu-l strașnic l-a urmă rit pâ nă în Egipt și, dacă nu l-ar fi împiedicat valurile de
netrecut ale fluviului Nil, precum și întă riturile ridicate de Vesosis mai înainte împotriva etiopienilor, l-ar fi
prins și ucis pe acesta chiar în patria lui. Dar fiindcă n-a putut să -l învingă din cauza fortificațiilor, s-a întors
și a subjugat aproape toată Asia, obligâ nd pe supuși să plă tească tribut scumpului lor prieten Sornus, rege
al mezilor. Unii dintre ostașii biruitori din armata sa, văzând că provinciile supuse strălucesc prin
rodnicia lor, și-au părăsit de bună voie unitățile și au rămas în ținuturile Asiei”. Asta știa antichitatea
tâ rzie după mă rturia lui Iordanes însă falsificatorii de istorii, au nă scocit fel de fel de povești astfel ca neamul
„ivri”, „ever”, „eber” sau „evreu” să se înfigă puternic în istoria acelor locuri și acelor neamuri, deși ei nu
existau atunci nici câ t negru sub unghie prin deșertul Sinai! Textul este mai mult decâ t limpede câ nd spune că
o parte dintre nă vă litorii asupra Egiptului conduși de Tanaus sau Danaus, să turâ ndu-se de atâ ta pradă s-au
pornit spre casă sau baștină dar unii prea obosiți de câ t belșug le-a scos soarta în cale, s-au așezat în
Cannan/Palestina. Chiar numele că peteniei Tanaus arată originea lui nordică fiindcă în limba româ nă
cuvâ ntul tana înseamnă ceață , negură și nord în sens figurat, iar fluviul Don de azi unde era patria vechilor
schiți, se numea Tanais, ori și acest indiciu ne arată originea nă vă litorilor, dar și a celor ră mași în Canaan.

Hă rți cu Egiptul antic și vechiul Canaan pe unde neamurile sciților și geților sau hiksoșilor își că utau
„rudele” în vremurile de demult despre care româ nii de azi nu știu nimic!
Despre aceste fapte avem informații venite chiar din izvoarele egiptenilor pe care le gă sim în
însemnă rile ajunse la noi de la preotul sebenit Manethon ce a scris la porunca regelui macedonean
Ptolomeu Filadelful, stă pâ nul Egiptului în secolul III î.e.n., o istorie a ță rii unde îi numește pe nă vă litorii
care l-au spâ rcuit și alungat pe piro° Sesostris, cu numele de „heka khasewet” și „șasewet” cu

201
sensul de „conducă tori din ță ri stră ine” sau „regii păstori” adică „sciții regali” cu nenumă ratele lor turme
amintiți de Herodot în nordul Mă rii Negre. Dar cuvâ ntul șasewet care este numele hiksoșilor în unele
documente egiptene, se compune din șase + ued/uiet: numele vă ilor adâ nci și largi din nordul deșerturilor
Africii și Arabia pe unde se scurgeau apele rezultate din ploile torențiale sau a unor pâ raie° nepermanente.
Însă ued sau uet poate veni tot din limba româ nă veche fiindcă noi avem ud și vuiet sau huet, dovezi care
sprijină originea lor din ținutul sciților sau geților. Grecii câ nd au preluat aceste informații din scrierile
egiptenilor, i-au încondeiat pe nă vă litori cu numele de „hicsoși”. Dar vechii greci nu aveau consoana „Ș ” astfel
că numele nă vă litorilor nu putea fi scris de ei așa, ci poate „hicsoci”, iar terminația „soci” ne duce cu gâ ndul la
tribul sciților numit saci sau sakas. În unele texte egiptene, hicsoșii apar sub numele „heku Șasu” iar zicerea
se apropie de cuvâ ntul saca sau sacas, adică sciții și geții din nordul Dunării, nordul Mării Megre și a
Mării Caspice. Capitala lor Avaris situată în partea de nord-est a Deltei Nilului, după textele grecilor se
numea în limba sciților Spune Daba, dar ambele cuvinte sunt curat româ nești; primul se folosește și astă zi iar
al doilea a fost scris pe tă blițele de plumb de nenumă rate ori cu sensul de cetate. Ș i astă zi situl arheologic
unde a fost cetatea Avaris, localnicii îl numesc Tell (movilă ) el-Dab’a ca să ne amintească tuturor despre
adevă rul îngropat în uitare și ră utate omenească . Orașul a fost un puternic punct fortificat în Egiptul antic,
situat în Delta Nilului, servind drept centru administrativ și reședință de vară a suveranilor dinastiilor XII și
XIII, dar ulterior a fost cucerit de hicsoși (cca 1780 î.e.n.) și transformat în capitala lor. Reconstrucția orașului
s-a fă cut pe ruinele cetă ții Rowarty din Regatul Mijlociu, fiind ulterior distrus (cca 1550 î.e.n.) de Ahmose I
după un asediu prelungit, dus mai ales de pe apă , astfel nă vă litorii au fost alungați majoritatea spre est
stabilindu-se cei mai mulți în Canaan, dar un grup mic s-a deplasat spre vest în Libia sau în oazele din
deșertul libian. În Cosmografia Anonimului din Ravena, din secolul VII al erei noastre gă sim informația că în
Mesia Inferioară era cetatea Sacidaba (daba: cetate + saci: popor scitic de la Pontul Euxin).
O stelă menționează un atac al lui Kamose asupra ultimului bastion al nă vă litorilor menționâ nd că
el a venit dinspre centrul ță rii amintind orașele Pa-ym (azi Fayum) sau Pioni în coptă (Ceahlă ul se
numea în vechime Pion) și Saka, de unde au intrat în deltă pentru a-i tă ia pe nepoftiții stă pâ ni. Ș i numele
Avaris al orașului după scrierile grecilor arată originea arimină a nă vă litorilor fiindcă în aramaică
avem cuvâ ntul „ava” cu sensul de tată sau pă rinte, iar „ris” în româ na veche înseamnă șanț mic.
Cuvâ ntul „aba” de la stră moșii noștri însemna tată sau pă rinte și aici se vede cum populații cu aceleași
origini și-au adaptat limba după propriile voințe, fiindcă pe atunci nu existau academii care să te
sancționeze pentru asemenea fapte. Pentru a afla cum ară tau locuitorii acestor orașe, pun câ teva
imagini descoperite în secolul XX și care se referă la populația din ultimele secole î.e.n. și primele din era
noastră .

(Imaginile de mai sus, descoperite în cimitirul de la Pa-ym arată o compoziție antropologică a populației
foarte diferită de cea de azi, rasa mediteraneană (primele două din stâ nga°), rasa geto-galică (urmă toarele
trei poze spre dreapta), rasa Europei centrale și de nord (pozele 6 și 7 spre dreapta) și rasa european-asiatică
(ultima fotografie din dreapta) care astă zi tră iește în Coreea.??) Tot în această țară s-au gă sit dovezi
arheologice ale sciților, ară tâ nd că neamul acesta de plimbă reți a ajuns la marginea pă mâ ntului spre est cum
era cunoscut atunci. Toate aceste populații prezentate în pozele de mai sus, formează azi poporul kabili
cu toate particularitățile lui. Ceva mai la nord de cimitirul cu mumii care purtau fiecare câ te un mic chip
pictat al mortului, dar înainte de a ajunge la Lacul Mareotis au tră it misterioșii terapeuți esenieni° de la care
priceputul rabin ivrit și chiar eretic, Filon din Alexandria și-a luat „Înțelepciunile cele Mari”. Pe cele mici și
întunecate le avea deja primite de la Talpa Iadului prin damblaua revelațiilor sau a vedeniilor cum le spuneau
ei plini de obră znicie.
În timpul Noului Regat (1550-1070 î.e.n.), egiptenii au dus lupte în vest împotriva neamurilor
meșueș sau masilli și libu care le că lcau mereu țara, iar numele de „meșueș” și „masilli” este apropiat

202
de Meșec și Mașa din scrierile mozaicilor dar și Mesia după mintea noastră . Pră dă torii își numeau
baștina cu numele de Berca iar romanii i-au zis mai tâ rziu Cirenaica, fiind un ținut din estul Libiei la
granița cu Egiptul, iar cuvâ ntul Berca există și în româ na veche cu sensul de că ră midă , țiglă , ruinele
unei cetă ți, despre animale: cu coadă scurtă sau scurtată . Dar și vechea denumire a Traciei era Perke,
fiind pronunțată de alții din acele timpuri ca Berce sau Berca, cuvâ nt folosit și azi de româ ni ca nume
de familie sau de localitate.
Neamurile arimine de pă stori care ocupau la începuturile mileniului II î.e.n. un vast spațiu geografic
incluzâ nd Ki-en-gi/Sumer, nordul Persiei, Asia Mică , Canaan și Egipt mai erau cunoscute în textele
populațiilor din aceste ținuturi sub numele de habiru și mai tâ rziu kabiru sau kabili. În eme-gi sau
sumeriană cuvâ ntul kabar însemna pă stor, adică întocmai cu spusele textelor egiptene și acelor afirmate de
carianul Herodot despre „sciții regali și sciții pă stori” că erau mari crescă tori de animale.
Istoria ne-a lă sat prima menționare a neamurilor habiru/cabiru pe la începutul mileniului II î.e.n. în
tă blițele cu scriere cuneiformă din orașele sumeriene Larsa și Assur care spun că aveau plă tite în oștirile lor
pricepuții mercenari° habiru sau khabiru pentru a le apă ra de ră i și rele.
Unul dintre cele mai vechi înscrisuri unde sunt amintiți habiru, este o tă bliță a regelui amorit din
nordul Mesopotamiei Yamkhad (cca. 1740 î.e.n.), care a lă sat scris pentru ai să i faptele vrednice de
ținut minte: „Anul acesta câ nd regele a fă cut pace cu Irkabtum Semuma și Habiru.” Textul este
reținut pentru a dovedi că neamurile Habiru conduse de Semuma aveau deja o influență în vecină tatea
cetă ții lor Alalakh iar suveranul local s-a simțit obligat să încheie un tratat de bună vecină tate cu ei.
Dacă erau o adună tură de jeguri tușinate pe la bă rbă ție care tră iau din cerșetorie și hoție, sigur i-ar fi
alungat cu câ teva vorbe și pietre zvâ rlite din praștie, fiindcă în acele vremuri cam așa se proceda.
Cetatea menționată era situată la granița de vest de astă zi dintre Turcia și Siria aproape de litoralul
Mă rii Mediterane și a fost fondată la începutul mileniului II î.e.n.
În izvoarele emeș/sumeriene aceste cete de plimbă reți apar scrise prin logograma SA.KAS pe
tă blițele de lut din sud, fiind datate pe la anii 1850 î.e.n., în care cei numiți „habiru” de neamurile
semite akkadiene formau mici grupuri militare în slujba cetă ților-state de la care primeau alimente și
oi. Una dintre aceste tă blițe scrise în cuneiformă îi numește „soldați din Occident” ară tâ nd fă ră dubii
originea lor nordică. Prisma numită Tikunani, datată pe la anii 1550 î.e.n., înșiruie numele a 438 de
soldați Habiru ca slujitori ai regelui Tunip-Tessup din Tikunani, un mic oraș°-stat din centrul Mesopotamia.
Un alt text de pe la anii 1500 î.e.n descrie Hapiru ca soldați și muncitori, organizați în cete și
conduși de că tre că peteniile SA.KAS. În eme-gi/sumeriană cuvâ ntul SA.KAS (sa: reputație, faimă ,
putere, a-și avea originea + kas: alegă tor, mesager, stră in, a galopa) înseamnă stră in faimos sau puternic,
că lă reți cu reputație, a fi de origine îndepă rtată . Semiții au preluat cuvâ ntul° eme-gi scriindu-l
KAŠ.RU care poate fi pronunțat și „habiru” sau „hapiru”, ori este o traducere a celui din eme-gi, iar
istoria îi mai amintește în aceleași regiuni pe neamurile kas.ka sau ges.ka, adică kaskii care mai sunt
amintiți și cu numele de muski sau moska, și gesii, poate așa ne vom aminti de urmele unor stră buni
pă strate în colbul timpului. Dar cuvâ ntul SA.KAS este identic fonetic cu numele populației sakas, adică
sacii din neamul sciților din nordul Mă rii Negre, a Mă rii Caspice, Asia Mică și nordul Persiei.
Izvoarele scrise hitite din vechiul regat (secolul XVII î.e.n.) amintesc de mai multe ori neamurile
SA.KAS, tot ca vrednici oșteni scriind „trupele din Hatti și trupele SA.KAS ”, Hatti fiind regiunea în
jurul că reia s-a fondat regatul hitit. O tă bliță venită de la regele hitit Suppiluliuma (poate Suppiluliuma
I (1358-1323 î.e.n.) și alta de la Mursilis II (în jurul anilor 1300 î.e.n.) invocă o listă lungă de zeită ți ce
trebuiau să protejeze un tratat de pace cu Egiptul, iar foarte interesant este faptul că hitiții și alte
popoare antice atribuiau neamului habiru o relație misterioasă cu Divinitatea. Această listă se
încheie cu urmă toarele cuvinte: „… zeii Lulahhi, Hapiru, zeul Ereshkigal, zei și zeițe din țara Hatti,
zei și zeițe din țara Amurru…” Menționarea zeilor neamurilor habiru într-o listă de zeită ți arată în mod
explicit că urdiile de ră uleni au fost considerate ca avâ nd origini divine, adică Neam Scoborâ tor° din Zei
cum se țineau emeșii și frații lor egiptenii dar și cei ră mași la baștină , geții. O altă mențiune apare într-un
tratat între regii Duppi-Teșub din Amuru și Tudhaliya din Carkemiș, arbitrat de Mursilis II. Monarhul
hitit amintește cum și-a redobâ ndit regele Abiradda domnia la tronul Jaruwatta, un oraș din țara
Barga, care a fost capturat de că tre huriți și dat „bunicului Tette, din neamul SA.KAS”. Pe o tă bliță
apare numele unei așeză ri habiru Tahurpa undeva lâ ngă un templu hittit, împreună cu două câ ntă rețe
SA.KAS. Ș i mai tâ rziu gă sim amintite neamurile habiru pe tă blițele hitiților care spun că în bă tă lia de
la Kadeș unde s-au înfruntat cu armatele egiptenilor dată în anul 1296 î.e.n. în armata hitită au fost și
oșteni habiru scriși după fonetica limbii hitite dar grecii îi menționează kalibi sau kabiru.

203
 Izvoarele scrise venite din statul Mitanni încep cu o inscripție de pe statuia gă sită la Alalakh în sud-estul
Anatoliei, a prințul Idrimi din Alep (care a tră it pe la 1500-1450 î.e.n.), și spune că , după ce familia sa a fost
forțată să fugă din Emar, el s-a ală turat „poporul Hapiru” în „Ammija în țara Canaanului”. Hapiru l-a
recunoscut ca „°fiul și stă pâ nul lor și s-au adunat în jurul lui”, strâ ngâ ndu-și ră zboinici „originari din Halab,
din țara Mushki, din alte ță ri și, de asemenea, ră zboinicii nihi din țara Amae”°. După ce a tră it printre ei timp
de șapte ani, a condus ră zboinicii Habiru într-un atac reușit asupra orașului-stat Alalakh, unde a devenit rege,
iar în vestigiile scrise descoperite aici, oștenii SA.KAS sunt amintiți pe 80 de tă blițe, numă rul lor fiind de 1436
persoane care au primit hrană și oi. De asemenea neamurile habiru sunt menționate în numeroase
documente ale statului hurrit Nuzi, ei fiind o parte importantă a societă ții respective.
În orașul port Ugarit de la Marea Mediterană , în nord-vestul Siriei, o tă bliță cuneiformă , care se afla în
procesul arderii atunci câ nd orașul a fost distrus (pe la anii 1200 î.e.n.) menționează neamul PRM, unde M
reprezintă sufixul ugaritic plural sau poate erau filisteni pe care egiptenii îi scriau PRST. Iar PR s-ar putea citi
Apiru sau Hapiru. Pe niște texte din orașul Alep se face o deosebire între „Alep al PRM” și „Alep al SA.KAS”
istoria ară tâ ndu-ne că avem de-a face cu două populații înrudite care tră iau împreună dar se țineau fiecare
după rostuirile, regulile și obiceiurile ei.
Mai avem ceva informații din scrieri referitoare la Canaan unde urdiile hapiru sau kabiru umblau
fă ră pașaport în propria țară , după mintea noastră de astă zi. O serie de scrisori descoperite la Amarna
în Egipt care au fost trimise faraonilor Amenhotep III (1388-1351 î.e.n.) și Akhenaton sau Amenhotep
IV (1351-1334 î.e.n.) de că tre niște că petenii egiptene ale unor cetă ți din Canaan/Palestina, amintesc
de mai multe ori numele neamului hapiru/habiru. Textele sunt scrise în Canaan în cuneiformă după
regulile limbii akkadiene și în ele, stă pâ nii canaaniți se plâ ng faraonului de atacurile acestui neam care,
înarmâ ndu-se, au pornit acțiuni de rebeliune și jaf fiind adevă rate ră zboaie locale, adunâ nd în special
arme, provizii și echipamente. Numele ră zvră tiților este scris atâ t SA.KAS după limba eme-gi câ t și
habiru după cea akkadiană în scrierile trimise de că tre că petenia Ierusalimului. Aceste populații apar
atâ t în Canaan, câ t și în Fenicia, Byblos, Batrun, Siria și Ki-en-gi/Sumer, deci erau niște populații foarte
numeroase, fiind ră spâ ndite pe o arie geografică foarte mare. Tot acești habiru sunt menționați că au
atacat și cucerit cetatea Macedo/Meghido, pă strâ nd-o apoi pentru ei ca un pinten împotriva arabilor și
a celorlalte seminții numai bune de cercetat pentru pradă . Idrimi, regele Alalakh ce a tră it în secolul
XV î.e.n., fiu al regelui din Alep, ne-a lă sat mă rturie în cronicile sale, că după ce familia sa a fost
forțată să fugă din Emar, cu poporul mamei sale, el a luat calea Canaanului în ținutul Ammija unde tră ia
neamul habiru, care l-a primit cu bucurie.
Dar cele mai multe informații despre neamul habiru le gă sim în scrisorile descoperite la Amarna
din secolul XIV î.e.n. însă unele sunt chiar mai vechi și amintesc de aceste populații care se tot ițeau la
marginile Egiptului sau intrau nepoftite în țară . Vechii egipteni scriu că Habiru sau Apiru sunt triburi
de pă stori, puternici sau mai slabi după cum erau vremurile și oamenii care le-au fă cut mari neplă ceri
câ nd le-au venit în ospeție, nă vă lind din ră să rit și fiind considerați mulți ca „puii de prepeliță ” câ nd au
devenit stă pâ nii Egiptului. Înainte însă de a fi numiți habiru sau apiru aceste populații sunt menționate
în scrierile egiptenilor încă din prima parte a secolului XVIII î.e.n. câ nd a avut loc invazia kicsoșilor,
cu numele de „regii pă stori” sau „poporul de ciobani” ce au stă pâ nit Egiptul de nord timp de mai bine
de 150 de ani.
Informațiile respective le gă sim la ivritul Flavius Josephus, unul dintre cei mai mari falsificatori ai
antichită ții, care citând pasaje referitoare la hyksoși din Aegyptiaca lui Manetho pentru a „dovedi”
vechimea neamului să u în fața celorlalți și a ră spunde criticilor severe fă cute de Apion în anul 40 al
erei noastre împotriva pretinsei culturi iudaice, în lucrarea Împotriva lui Apion Cartea I, secțiunea 73
ne lasă mă rturia: „Sub un rege de-al nostru numit Timaus (Tutimaeus), Creatorul s-a supă rat și s-a
înfuriat pe noi, nu știu cum, și de aceea au venit, pe neașteptate oamenii de neam obscur din est, și au
avut îndră zneala să invadeze țara noastră , cucerind-o ușor prin forță , fiindcă nu am luptat împotriva
lor. După ce i-au supus pe conducă torii noștri, au ars orașele noastre, și° au distrus templele zeilor, și au
tratat locuitorii cu mare cruzime, pe unii ucigâ nd iar pe alții robindu-i° atâ t pe ei câ t și soțiile și copiii lor.
Apoi, și-au ales pe unul dintre ai lor să le fie rege. Numele lui a fost Salatis, care a tră it la Memphis, și
ambele regiuni superioare și inferioare au trebuit să -i plă tească tribut. El a instalat garnizoane în
locurile cele mai potrivite pentru apă rare. Ț elul lui principal a fost de a aduce partea de est a ținutului
în condiții de siguranță , așteptâ nd nă vă lirea asirienilor cu toată puterea lor, iar noi să tâ njim după
împă ră ția lui. În noma Saite era un oraș foarte potrivit pentru acest scop (Spune Basta), pe brațul Bubastic a

204
Nilului în partea de ră să rit. În ceea ce privește înțelesul teologic sigur că a fost numit Avaris. El a reconstruit
și întă rit acest oraș,° l-a înconjurat cu ziduri fiind loc de staționare a unei garnizoane mari de două sute
patruzeci de° mii de oameni înarmați. Salatis a venit acolo, în vară pentru a aduna grâ u, în scopul de a plă ti
soldații să i, și să facă exerciții militare cu ei, și, astfel să -i îngrozească pe stră ini.
După o domnie de treisprezece ani, el a fost urmat de unul al că rui nume a fost Beon/Peon (peonii au
fost un clan de geți care au tră it în Peonia, regiune situată în vechime între Dardania la nord și
Macedonia la sud. Pion s-a numit Ceahlă ul ca al doilea munte sfâ nt al geților), care a domnit timp de patruzeci
și patru de ani. După el a domnit Apachnas, timp de treizeci și șase de ani și șapte luni. După el
Apophis, a fost rege pentru șaizeci și unu de ani, urmat de Janins care a domnit cincizeci de ani și o
lună . După toate acestea Assis a domnit timp de patruzeci și nouă de ani și două luni. Aceștia au fost
primii șase regi ai lor. În tot acest timp ei au luptat împotriva egiptenilor, și au vrut să -i distrugă din
ră dă cini. Acești oameni, pe care i-am numit înainte regi păstori și de asemenea, și urmașii lor, au
stă pâ nit în Egipt timp de cinci sute și unsprezece ani. Apoi, regii din Teba și alte pă rți din Egipt au crescut
(în putere) față de (regii)pă stori, și un ră zboi lung și cumplit s-a pornit cu ei. Un rege, numit
Alisphragmuthosis, i-a alungat din cele mai multe pă rți ale Egiptului și astfel ciobanii s-au° retras și s-au
închis într-un loc numit Avaris, ce mă soară zece mii de acri. Ciobanii au construit un zid în jurul acestui
oraș, care era mare și puternic, în scopul de a pă stra toate posesiunile și averile jefuite într-un loc
puternic. Tethmosis, fiul lui Alisphragmuthosis, a încercat să ia orașul prin asediu puternic, pe care l-a
înconjurat cu patru sute optzeci de mii de oameni. Dar el fiind supă rat că nu-l poate lua, a încheiat un
tratat cu ei, lă sâ ndu-i să pă ră sească Egiptul, și să se ducă câ nd doreau fă ră nici un pericol din partea
egiptenilor. După încheierea tratatului au plecat cu familiile lor și averile, nu mai puțin de două sute
patruzeci de° mii de persoane, și° au traversat deșertul în Siria. Temâ ndu-se de asirieni, care stă pâ neau în
Asia, la acel moment, ei au construit un oraș în țara pe care noi o numim acum Iudeea. A fost
destul de mare pentru a cuprinde acest numă r mare de bă rbați, fiind numit Ierusalim.” Nu se lasă în
fudulia lui deșartă de rele și mai adaugă în Cartea I, pct. 93: „După ce acest popor (sau pă stori), a
plecat din Egipt pentru a merge la Ierusalim, Tethmosis, care i-a izgonit, a fost rege al Egiptului și a
domnit timp de două zeci și cinci de ani și patru luni, și apoi a murit.” Mai gă sim fapte foarte interesante
despre adevă rata istorie a „regilor pă stori” la acest autor și în Cartea I, pct. 227: „Cei trimiși la
muncă în cariere au tră it mizerabil pentru un timp lung, iar regele a fost chemat pentru a cerceta în
afara° orașului Avaris, pe care pă storii plecați îl locuiau și îl apă rau; și le-a îndeplinit dorințele lor.
Conform mitologiei vechi, orașul Avaris a fost a zeului Typhon. Dar, atunci câ nd acești oameni au
intrat, au început să uneltească alegâ nd un conducă tor dintre preoții din Heliopolis, al că rui nume a fost
Osarsiph. Ei au depus un jură mâ nt pe care trebuiau să -l asculte în toate cele să vâ rșite. Primele legi date
au fost că aceștia nu ar trebui să se închine zeilor egipteni, și nici nu ar trebui să se abțină de la oricare
dintre animalele sacre pe care egiptenii le țin în cea mai mare cinste, le-ar putea ucide, și că ei nu ar
trebui să se alieze cu oricine, ci numai cu cei care au fost ală turi în ră zmerița pusă la cale de ei. După
ce a dat aceste legi și altele contrare intereselor vamale egiptene, el a ordonat ca multe brațe care
lucrau în serviciul templelor de a fi puse la construirea zidurilor din jurul orașului și să facă pregă tiri
pentru un ră zboi cu regele Amenophis. El s-a sfă tuit cu alți preoți, și cu cei care erau impuri, de
asemenea, și a trimis mesageri la acei păstori alungați de Tethmosis la Ierusalim, informâ ndu-i despre
gâ ndurile sale, și de starea celorlalți° care au fost disprețuiți de bă știnași, și dorește să se unească cu
toții împotriva Egiptului în ră zboiul ce va porni curâ nd. El a promis, de asemenea, întoarcerea celor din
Ierusalim în vechiul lor oraș și pe bogatele pă mâ nturi din Avaris dacă îi vor sprijini și ajuta în lupta lor, fiindcă
țara este ușor de supus. Pă storii au fost încâ ntați de mesajul primit, și au adunat două sute de mii de oameni.
La scurt timp au ajuns la Avaris. Regele Amenophis al Egiptului, câ nd a auzit de invazia lor, a fost uluit fiindcă
îi amintea de ceea ce îi proorocise fiul lui Papis. El a adunat mulți dintre egipteni, a fă cut sfat cu că peteniile
lor, și a trimis daruri pentru animalele lor sacre, mai ales cele care erau închinate templelor, cerâ nd preoților
să ascundă statuile zeilor lor, cu cea mai mare grijă . El a trimis, de asemenea pe fiul să u Sethos care mai era
numit și Ramses, de doar cinci ani, de la Rhampses tată l să u la un prieten de-al să u. El a continuat cu trei sute
de mii de egipteni acțiunea ră zboinică împotriva inamicului pe care l-a întâ lnit. Dar el nu a intrat în luptă
directă cu ei, de frică să nu fie o luptă împotriva zeilor Egiptului. El s-a întors înapoi la Memphis, unde a luat
taurul Apis și alte animale sacre, pe care le-a trimis în Kush pentru a continua împreună cu întreaga sa armată
și masele de egipteni ră zboiul. Regele Etiopiei se afla sub suzeranitatea Egiptului avâ nd obligația de a-l primi,
și a avut grijă ca poporul care era cu el, să primească toate cele necesare pentru întreținerea bă rbaților. El le-a
dat

205
206
orașe și sate în care să tră iască , care au fost la începutul acestor ani grei în numă r de treisprezece. El a trimis
armata sa ca să pă zească granițele că tre Egipt, în scopul de a proteja pe faraonul Amenophis. Ș i aceasta este
ceea ce s-a întâ mplat în Kush… Mai tâ rziu, s-a întors din Kush Amenophis cu o armată mare, iar fiul lui
Ahampses a condus o altă armată , și ambele s-au unit luptâ nd împotriva pă storilor și a oamenilor impuri
(murdari), învingâ ndu-i și ° ucigâ nd o mare parte din ei, și i-a urmă rit pâ nă la fruntariile cu Siria.” Istoria
adevă rată ne spune că piro° Ahmose sau Kamose (1554-1549 î.e.n.) împreună cu fratele să u Ahmose I,
reușește să -i alunge pe hicsoși (regii pă stori) din Egiptul de jos în Palestina, numindu-i în textele venite pâ nă
la noi „Chietain de Retjenu” adică Keta sau Geta din Canaan. Dar neamul Ketain apare în Vulgata catolicilor cu
numele de Getaim, iar în greaca pentru ortodocși se numesc Chitiim, unde particula im în ivrită arată
pluralul, deci poporul era Geta sau Chita. Ț ara Retjenu din textul egiptean poate fi citit Retejanu, iar noi avem
familia Reteganu și munții Retezat.
O prismă de piatră scoasă de arheologi la lumină din vechea cetate Lachiș locuită de filisteni, fiind
în apropiere de muntele Hermon, are scris ală turi de numele piro° Amenhotep II (1435-1420 î.e.n.), pe
cel al zeului egiptean Ptah, cu titlul „du Gitti” sau Gaat. Cuvâ ntul „du” are același înțeles cu cuvintele
„dio, die, diu, dieu”, folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, care înseamnă ceresc sau
sfâ nt, iar Gitti din înscrisul egiptean este chiar Gitia sau Geta, ară tâ nd ră dă cina carpatină a celor
stabiliți cu sute de ani în urmă în Cannan. Expresia „du Gitti” mai este amintită în textul Serabit 353 iar
Gaat sau Gittaim a fost o cetate a filistenilor amintită în Neemia 11,32(??) și 2° Samuel 4,3, dar apare și în
scrisorile descoperite la Amarna. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gittia, adică un get stabilit în
Canaan care și-a numit noua patrie după cea veche din Carpați! Vremurile istorice foarte vechi ne aduc
în față cetatea Ghat situată în sud-vestul Libiei care a fost un punct terminal important pe ruta comercială
transsahariană a neamurilor berbere și un centru administrativ în Fezzan. Ea a fost unul din
centrele puterii Ajjer Kel Tuareg, federație al că rui teritoriu acoperea cea mai mare parte° din sud-vestul
Libiei, inclusiv Ubari, Sabha și Ghadames, la care trebuie adă ugată partea de sud-est din Algeria.
Urmâ nd la conducerea Egiptului și participâ nd direct la ră zboiul împotriva „regilor pă stori” piro° Ahmose
I (1550-1525 î.e.n.) a reușit să -i alunge pentru totdeauna din țara lor pe nepoftiții oaspeți. În Gaza de
azi și în prezent dă inuie amintirea faimoșilor kabiri ai uitatei antichită ți, prin numele orașului Abasan-
al-Kabir chiar dacă ivriții cu o ură nemă rginită i-au scos din istorie. Ș i trage concluzia ivritul priceput
în falsificarea istoriei J. Flavius în lucrarea amintită mai înainte: „Aceasta este o parte din ceea ce
egiptenii spun despre iudei, pe care le omit mai mult de dragul conciziei”. Dat Dracului mincinosul
ivrit, urmă rea ca dintr-un condei să -și treacă în seama lor istoria kabirilor, veche de peste 1800 de
ani. Ș i în perioada feudală , și-au însușit teozofia bogomililor botezâ nd-o Kabala, dar hoția o poate
descoperi oricine cunoaște bine adevă rata istorie a neamului get și rumun.
Precizarea de mai sus că orașul Avaris era închinat lui Thyphon, i-a aruncat în closetul istoriei toată
scorneala îndră citului ivrit și a tuturor leprelor ce i-au câ ntat în strună pentru o para chioară . Thyphon a fost
după unele scrieri ale vechilor greci, un titan sau monstru fabulos care împreună cu soața lui Echidna își avea
stă pâ nirea la nord de Istru, avâ nd o sută de capete și șerpi pe trup. Nă scut din Gaia și Tartaros, a izbutit să -l
învingă pe ră zvră titul Zeus, tă indu-i tendoanele și mușchii brațelor și picioarelor, apoi încarcerâ ndu-l într-o
peșteră de unde scapă cu ajutorul lui Hermes și al lui Pan. În a doua confruntare cu Thyphon, Zeus îl
pedepsește pe acesta cu ajutorul tră snetului, îngropâ ndu-l sub muntele Etna. Povestioara se gă sește și în
folclorul româ nesc, amintind basmele: Cu Țugulea și Ioana Vivoranca din colecția Ionel Oprișan (vezi Basmele
fantastice românești – Inima Putredă, editura Saeculum 2005), dovedind încă odată ră dă cina carpatină a
mitului și implicit a hiksoșilor sau kabirilor.
Dar avem o altă variantă care ne spune că în timpurile mai vechi domnea încă pe Pă mâ nt, spre fericirea și
belșugul omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau
Seth l-a omorâ t pe Osiris, determinâ ndu-l să se culce într-o ladă pe care a închis-o și i-a dat drumul pe mare.
Isis, sora și soția lui Osiris, și-a că utat fratele și soțul și după ce l-a gă sit în Fenicia în trunchiul unui copac ce
ră să rise pe malul mă rii din sicriul adus de valuri, l-a adus înapoi în Egipt unde l-a și înviat. Dar ră ul Typhon a
încercat din nou să -l omoare pe Osiris și l-a tă iat în bucă ți°. Isis a adunat fragmentele și le-a îngropat în locuri
diferite. Apoi, Isis l-a nă scut pe Horus și acesta și-a ră zbunat tată l, omorâ ndu-l pe Typhon. Osiris a fost preluat
în lumea ființelor divin-spirituale și nu mai este activ pe Pă mâ nt, dar el este viu acolo pentru om, câ nd acesta
se află în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Din această cauză , în Egipt, drumul mortului era
închipuit ca drumul că tre Osiris. Povestea vestitului Typhon o mai gă sim amintită în a doua muncă a
viteazului grecilor Hercule care cerea uciderea hidrei din Lerna. Fioroasa dihanie, nă scută din pă rinții Typhon
și Echidna ce își

207
208
aveau să lașul în Ț ara Arima de la nordul Istrului, era un balaur monstruos a că rui ră suflare ucidea pe oricine
îi simțea duhoarea. Ea avea nenumă rate capete, care pe mă sură ce erau retezate creșteau la loc. Unul dintre
capete era nemuritor. Heracles a reușit să -i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului să u, Iolaus, să -i ardă
carnea în locul unde fuseseră , pentru a le împiedica să se mai regenereze. La urmă el îi taie și capul cel
nemuritor și, îngropâ ndu-l în pă mâ nt, împinge deasupra lui o stâ ncă uriașă . Sâ ngele hidrei era și el aducă tor
de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat să gețile în el, fă câ ndu-le astfel veninoase. Așa că , tagmă de
întunecați, trebuie să vă luați gâ ndul de la istoria hicsoșilor sau a kabirilor pe care vreți de ceva vreme să îi
faceți stră moșii voștri, la fel cum trudiți din greu să -i trageți în același urdiniș pe emeși/sumerieni.
Prima menționare cu numele hapiru sau apiru a neamurilor de pă stori care tot bă teau în granițele
Egiptului dinspre est, apare în timpul domniei lui piro° Thutmose I (1517-1506 î.e.n.), dar citirea hieroglifelor
azi nu poate fi o certitudine că așa înțelegeau și vechii egipteni. Pe pereții unui templu a fost sculptată o scenă
reprezentâ nd oameni care lucrează la o presă de vin, iar sub imagine este textul foarte greu vizibil: „munca de
a face vin de că tre apiru”. Datarea este considerată a fi din timpul domniei reginei Hatshepshut și Thutmose
III, în jurul anului 1470 î.e.n.
În urma cuceririi cetă ții Joppa de că tre egipteni, general Djehuti sau Toth al faraonului Thutmose
III (în jurul anilor 1440 î.e.n.), întreabă la un moment dat dacă caii lui să fie luați în interiorul cetă ții, ca
nu cumva aceștia să fie furați de că tre un apiru trecă tor°. Pe două stele de la Memphis și Kamak,
Thutmose III, fiul lui Amenhotep II se mâ ndrește că în campania împotriva că peteniilor din Canaan (pe
la anii 1420 î.e.n.), a fă cut 89600 de prizonieri, inclusiv „127 de prinți° și 179 nobili din Retejnu,
apiru 3600, 15200 shasu (sau sacu), 36600 hurriți”, etc. Într-o scrisoare a împuternicitului Egiptului
din Ierusalim Er-Herba, care stă pâ nea Canaanul, află m alte fapte ale neamului habiru care s-a ră sculat
ocupâ nd terenuri și orașe administrate de el. Zice supă ratul slujbaș că tre stă pâ nul să u: „A se vedea
domnul meu fapta lui Milkilu Shuwardata care s-a fă cut rege în țară cu trupele de la Ghezer, trupele
din Gat, și trupele de Qeila. Ei au confiscat terenurile din Rubute, terenuri regale ce au că zut sub
puterea habirilor. Ș i acum, chiar un oraș din districtul Ierusalim, pe nume Bit-nin'ib, un oraș al regelui,
a că zut în mâ inile oamenilor din Qeila. Regele Meu să asculți pe Er-Heba, robul tă u, și să trimiți o
armată de arcași care ar putea restabili stă pâ nirea terenurilor regale, iar dacă nu există nici o armată de
arcași terenul regelui va ajunge îndepă rtat (jefuit) de habiri.”
Textele descoperite la Amarna sugerează faptul că acest neam a avut un statut unic în Orientul
Apropiat. O stelă ° din timpul domniei lui Seth I (pe la anii 1300 î.e.n.), spune că faraonul a trimis o
expediție în Canaan, ca pedeapsă pentru un atac „apiru de la Muntele Yarmuta”, împotriva unui oraș
local. Papirusul egiptean pă strat la Leida din timpul domniei lui Ramses al II-lea, în jurul anului 1250
î.e.n., ne spune că stă pâ nirea are nevoie de: „cereale fiindcă (este necesară ??) oamenilor din armată și
apiru care trage piatra cea mare a stâ lpului lui Ramses al II-lea”°. O listă de bunuri dă ruite mai multor
temple de că tre faraonul Ramses III (în jurul anilor 1160 î.e.n.) cuprinde mai mulți slujitori egipteni și
stră ini astfel: 86486 la Teba (2607 stră ini), 12,364 la Heliopolis (2093 stră ini°), și 3079 la Memphis (205
stră ini). Slujitorii stră ini sunt descriși ca „soldați apiru, fiind deja stabiliți ca oameni ai templului”.
Mai sunt menționați în timpul lui Ramses IV (1151-1145 î.e.n.) care a trimis la cariera de piatră Wadi
Hammamat în al treilea an de domnie 5000 de soldați, 2.000 de bă rbați° slujitori ai templului lui Faraon,
precum și 800 Apiru. Aceasta este ultima referință cunoscută care vine din documentele egiptene
despre neamul habiru.
Dar avem suficiente date istorice ca să identifică m neamul habiru după scrierile unor populații semite din
Asia Mică cum am ară tat mai înainte, pe care îl gă sim și în Egipt, cu neamul kabiru cuvâ nt folosit de vechii
greci fiindcă realită țile nu numai că se suprapun, dar ele sunt într-o legă tură firească .
Romanul Nonus Panopolitanul, scriind în lucrarea Dionysos, despre ră zboiul pe care îl punea la
cale Cybele, stă pâ na din ceruri a Frigiei împotriva neamurilor inzilor, care(??) oștiri urmau să fie conduse
chiar de că tre zeul Dionysos, ne zice că primii soldați chemați să înfrunte lumile încă neumblate au
fost cabirii: „Mai întâ i din stâ nca abruptă și scă pă ră toare de foc a Lemnosului, fă uri furtunoasă armă ,
aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avâ nd numele de familie° al
mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi nă scu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon și
Eurymedon, măiestru în fierărie”. Să încercă m a înțelege pe deplin zicerea dumnealui romanul uitat
de istorie: cabirii (erau??) nu numai două divinită ți iubite și pricepute în meșteșugul fieră riei, dar și un
popor care se trage chiar din acești zei, adică un neam scoborâ tor din zei. Povestea ne mai este cunoscută
din scrierile hitiților care invocau divinită țile habiru pe lâ ngă cele hitite dar și altor seminții de soi,

209
să le apere tratatele încheiate cu vecini sau împă ră ții mai îndepă rtate. Dacă erau niște pă duchi ascunși sub
coada oii, desigur nimeni nu i-ar fi bă gat în seamă !
Din textele prezentate este dovedit fă ră putință de tă gadă că neamul habiru sau kabiru după informațiile
venite de la vechii greci, care ținea taina prelucrării fierului, dar nu vroia să o împă rtă șească faimoșilor
ivriți, este neamul filistenilor sau a geților din Canaan cum apare tot la ei dar numai pentru nasul celor
tă iați împrejur, fiindcă ambele izvoare arată că numai habiru și filistenii știau prelucrarea fierului în regiune
în secolele XIII-X î.e.n. Dacă vitejii ivriți nu aveau să bii și sulițe de fier pentru a-i hă cui și sparge câ nd se luptau
cu filistenii, asta nu înseamnă că nu puteau să -i îngrozească pe fioroșii dușmani atacâ ndu-i voinicește cu
bă rbi, pră știi și fuga, așa cum o fac azi mincinoșii cazari fă ță rindu-se goimilor cu industria holocaustului și
alte fă că turi sataniste la fel de bă noase și odioase!
Aceasta este una din că ile prin care populația din nordul Istrului, a Mă rii Negre și Mă rii Caspice a
ajuns în Canaan și Egipt, iar o mică parte s-a refugiat în secolul XVI î.e.n. câ nd a fost alungată de
egipteni, în oazele din vestul Nilului și pe litoralul Mă rii Mediterane în ținuturile numite de mitologie
Libia. Astă zi în oaza Siwi și Gara din vestul Egiptului la granița cu Libia, tră iește o populație cam de
30000 de persoane care mai vorbesc o limbă berberă , dar puternic influențată de cea arabă . Numele
oazei ne amintește de o altă migrație din Carpați că tre India, iar mitologia ariană îl avea pe zeul Ș iwa,
cuvâ nt care se gă sește și în limba româ nă veche cu sensul de bă trâ n sau încă runțit. Ș i tot la indieni
apare cuvâ ntul Sivi, care se pare că a fost o împă ră ție foarte veche.
Această populație ră spâ ndită în tot nordul Africii este astă zi cunoscută sub numele de berberi, dar ei își
spun kabili sau amazigh, iar istoria lor este o nebuloasă absolută .
O altă migrație din ținuturile carpatine și a celor nord-pontice a avut loc că tre vest dar cam la o sută
de ani mai tâ rziu față de cea din Egipt. Plimbă reții au stră bă tut sudul Galiei, Iberia și au trecut în nordul
Africii unde s-au stabilit, iar azi sunt cunoscuți sub numele de kabili locuind în vestul și nordul
continentului negru.
Poetul latin Horațiu (65 î.e.n. ‒ 8 e.n.) în una din Epistole 11,20 că tre susțină torul° să u Mecena scrie: „Eu
care sunt nă scut din pă rinți să raci, și pe care tu Mecena îl onorezi cu iubirea ta, eu nu voi muri. Peste puțin
timp… eu voi vedea ță rmurile Bosporului și ca o pasă re frumos câ ntă toare voi zbura peste deșerturile cele
nisipoase ale getulilor și prin câ mpiile hiperboreenilor.” Ș i tot izvoarele antice zic spre a lua și noi aminte că
cea mai veche populație a nordului Africii au format-o fioroșii getuli, care tră iau din belșugul turmelor, fiind
împă rțiți în mai multe triburi.
Sallustius (86 î.e.n.-35 e.n.) în lucrarea Despre zei și cosmos spune: „Africa au ținut-o mai întâi getulii și
libienii, popoare aspre și necivilizate ce se hră neau cu carnea fiarelor să lbatice și ierburi”.
Isidor din Sevilla (560-636) în Historia Gothorum scrie: „Despre getuli se spune că au fost geți, care în
numă r foarte mare au plecat cu coră biile lor și au ocupat Syrtele din Lybia și fiindcă veniseră din ținuturile
geților li s-a aplicat numele de getuli”. Nu au greșit deloc latinul și spaniolul câ nd fă ceau afirmațiile ară tate
chiar dacă istoricii româ ni le consideră numai aiureli. Din getulii antici au venit pâ nă în zilele noastre, pe acele
teritorii două grupuri etnice ‒ berberii și kabilii, adică vechii kabiri – care vorbesc limbi înrudite, dar se
deosebesc de arabi prin obiceiuri, fizionomie și grai.
Asemă narea uimitoare° a alfabetelor folosite de berberi, kabili, tuaregi și libieni cu alfabetele geților de pe
tă blițele de plumb confirmă pe deplin aceste informații iar Burada câ nd cerceta pe valahii din Galiția a reținut
că aceștia își mâ nau oile cu expresia ber, ber! În emegi cuvâ ntul bir-bir înseamnă luminos, inteligent, alb,
curat, ră să ritul soarelui. O istorie adevă rată nu va fi învă țată prea curâ nd de neamul româ nilor fiindcă ei au
mințile otră vite cu fel de fel de bazaconii care mai de care mai tră snite. Unele mituri spun că amazoanele ar fi
ajuns și în nordul Africii din care s-ar fi ză mislit un neam deosebit de curajos și viteaz. Dar între cuvintele
„amazan” în greacă , dat amazoanelor cu sensul de „fă ră sâ n” și „amazigh” numele kabililor folosit în unele
regiuni, diferența nu este prea mare și dacă adă ugă m faptul istoric dovedit mai sus, că neamul kabililor a
venit din nordul Istrului și a Mă rii Caspice, atunci multe situații de neînțeles, încep să aibă un înțeles deplin.
Regele Așoka (273-235 î.e.n.) a unit întreg teritoriul Indiei, întemeind dinastia Maurya, care însă a dispă rut
chiar după moartea fondatorului. O parte a kabililor au ajuns în ținutul care este numit în prezent Mauritania
(Mauria + tana: ceață , negură ), dar româ nii mai pă strează și azi în onomastica lor prenumele de Maura pentru
femei.
Pentru a dovedi originea carpatină a neamului kabililor mai ară t că Șauia este o regiune locuită de
kabili situată între Alger și Tunis, iar în mitologia emeș divinitatea Șaue era pasă rea de lumină care
ducea sufletele celor morți în rai, dar și numele localită ții Șaulia din județul Mureș sau oră șelul Șaue

210
din Estonia. În partea de nord-vest a Africii sunt munții Atlas, cu cel mai nordic lanț numit Rif și ceva mai la
est pe ță rmurile° Mediteranei avem orașul Rifain unde mai locuiesc neamurile kabili sau amazigh plecate din
nordul Istrului și a Mă rii Caspice pe la mijlocul secolului XVII î.e.n. Dar și în vechiul Canaan avem tribul
Refaim, taman ca numele orașului din nord-vestul Africii unde terminațiile in și im arată pluralul, iar munții
Rif de la ei sunt Rifa cum numeau romanii munții Carpați de la noi. Numele Atlas amintește de titanul Atlas
de la nordul Istrului ce a avut o împă ră ție fă ră margini unde era și raiul pă mâ ntesc. Dacă ne uită m cu atenție
la modelele folosite pe unele veșminte ale kabililor vom observa că există asemă nă ri cu unele piese din portul
muscelenilor și maramureșenilor de la noi.
Pribegindu-se prin lumi stră ine, kabirii și-au dus pentru mâ ngâ ierea sufletului amintirea vechii baștine,
așa cum au fă cut mulți dezră dă cinați ai sorții. În câ ntecele populare ale româ nilor sunt bucă ți de melodii
foarte asemă nă toare cu unele din muzica kabililor și asta ne îndrituiește convingerea că o parte dintre ei au
plecat sigur din jurul Carpaților. Chiar numele de kabili este o formă alterată a divinită ților și poporului kabiri
sau „regii pă stori”, însă în urma puternicului proces de arabizare a culturii acestora, consoana R a fost
pronunțată L (vechii arabi nu aveau consoana R), fenomen fonetic cunoscut și în limba româ nă (parincă și
palincă ).
În urma tă ră boiului pornit de că tre francezul Jean Loret, care în anul 1970 susținea că este fiul lui Adolf
Hitler, adevă r „confirmat” de că tre Dr. Werner Maser, scriitorul și jurnalistul flamand Jean-Paul Mulders în
anul 2008 a pornit o cercetare pe cont propriu reușind să preleveze ADN de la rudele că peteniei naziste
stabilite în Long Island (SUA) câ t și de la un vă r al acestuia care locuiește în Waldviertel, Austria. Testele cu
ADN și cromozomul Y au ară tat că acesta din urmă este foarte rar în Germania și în restul Europei
Occidentale, însă comun la cazari și berberii din nordul Africii. Raportul cercetă rii a apă rut sub formă de carte
la editura Herbig Verlag din Mü nchen și în olandeză la editura Aspekt în anul 2009. Dar dovezile genetice deși
corecte au fost interpretate în fals de că tre unii vorbă reți care se scaldă în minciunile sioniste. Între berberi și
cazari nu există nici o legă tură istorică sau culturală , ci numai una genetică (tot așa cum există o legă tură
genetică puternică între germani și cazari despre care însă nu îndră znește nimeni să vorbească ) determinată
de faptul că la ambele populații, neamurile scitice și getice au fost parte constitutivă . Dacă kabirii ajunși în
nordul Africii și numiți în prezent berberi, au plecat din ținuturile de la estul Carpaților pâ nă la Marea Caspică
pe la mijlocul secolului XVII î.e.n. oprindu-și pribegia unde îi știm și azi, cazarii s-au format ca neam pe o
perioadă de cca 800 de ani, pâ nă la începutul secolului IX, câ nd au trecut la o schismă mozaică . Dar genetic ei
sunt un amestec între goții veniți din peninsula Scandinavia care s-au stabilit în nordul Mă rii Negre și a Mă rii
Caspice, unde s-au amestecat cu neamurile scitice° bă știnașe și altele mai mici din Caucaz sau Ural. De aceea
aceste două populații au elemente comune în structura lor genetică , dar rezultatele cercetă rii mai dovedesc°
că neamul kabirilor sau kabililor/berberilor a plecat în vechime din spațiul carpato-caspic, așa cum am
dovedit mai înainte pe baza izvoarelor istorice, arheologice și etnografice!
Am gă sit pe internet câ teva cuvinte amazigh pe care le voi pune în continuare să crape leprele de
ciudă și izvorul revelațiilor sataniste să sece pentru totdeauna. Cuvâ ntul din stâ nga este în limba vorbită
de kabili, iar după semnul egal (=), am pus cuvâ ntul din limba româ nă sau eme-gi. kem: a intra, a sosi, a
pă trunde = chem: a îndemna să vină , să sosească , să intre, să pă trundă ; anen: stabilit = amin: terminat,
stabilit, oprit; oma: mamă = oma: mamă ; aba: tată = aba: tată cum este scris pe tă blițele de plumb;
ababa: bunic = Ababei: nume de familie; amama: bunică = mama: femeia care are copii; memi: copil
mic = mami: mamă ; baba: nume de respect pentru persoanele mai în vâ rstă = baba: femeie bă trâ nă . Un
studiu comparativ între limba vorbită de kabili și româ na împreună cu eme-gi, ar lua vă lul întunericului
de pe realitatea istorică a acestei migrații că tre vest, sud-vest! În continuare voi prezenta câ teva
fotografii care nu mai au nevoie de comentarii fiindcă ele vorbesc mai mult decâ t oricare tratat de
istorie nă scocită , revelată , îngustată sau trunchiată !

211
 Covoare kabili ‒ primele trei din stâ nga – cu diferite modele foarte asemă nă toare cu cele româ nești, cele
două covoare din partea dreaptă .

Ceramică kabili asemă nă toare cu cea a sciților (dreapta) care simbolizează unitatea familiei dintre cei doi
pă rinți, la fel ca la filisteni ‒ al treilea vas spre dreapta ‒ sau vechii locuitori ai plaiurilor carpatine
descoperită la Cucuteni și datată pentru mileniul IV î.e.n. În râ ndul de jos am mai pus un vas gă sit la Cucuteni
pentru aceeași perioadă , spre dreapta este un vas descoperit în Malu Roșu, comuna Sultana, județul
Teleorman vechi de pe la anii 5500 î.e.n. Spre dreapta avem fotografia „reginei” emeș Puabi sau Ș ubad care a
condus cetatea Ur din Ki-en-gi pe la anii 2600 î.e.n., lâ ngă ea este o femeie amazigh din zilele noastre din
regiunea muntoasă a Marocului și în capă t sunt două fotografii cu câ ntă reața de muzică populară bă nă țeană ,
Mariana Dră ghicescu.

Ca să dovedesc amestecul de neamuri ce au migrat din regiunea Mă rii Caspice, a Mă rii Negre și din jurul
Carpaților la mijlocul secolului XVIII î.e.n. în nordul Africii°, dau mai jos câ teva fotografii de amazigh din zilele
noastre ce tră iesc în aceste ținuturi, pe care cazarii încearcă să -i facă semiți de soi și pe deasupra, dacă se va
putea, neamuri ră tă cite de la oiștea Talpei Iadului.

Se vede rasa asiatică în prima fotografie din stâ nga, apoi rasă albă nordică la bă trâ na cu copilul în brațe, o
cimotie de copii unde iară și se poate observa ușor amestecul rasial ce este acum la această populație și în
dreapta copii din munții Rif.

Avem în râ ndul de sus un copil amazigh în costumul lor specific și lâ ngă el doi pui de oșeni tot în costumul
specific ținutului, iar spre dreapta o femeie amazigh în costumul lor avâ nd ală turi o moață și două costume

212
populare româ nești.

213
 Femeie amazigh dansâ nd și româ nce în costum popular, interpreta de muzică populară Sofia Vicoveanca și
lâ ngă ea spre dreapta o fetiță amazigh, iar în capă t o fetiță din Bucovina noastră .

Simbol cioplit în lemn pe o poartă din Maramureș și la dreapta o podoabă a femeilor amazigh de azi, iar
spre dreapta este semnul zodiei peștilor, apoi simbolul național al neamului amazigh unde este scris în
alfabetul specific cuvâ ntul „amaziy” și steagul lor.

Femeie amazigh cu spice în brațe și dansatori din jud. Bistrița-Nă să ud. Detalii din fotografia femeii amazigh
și a dansatoarei româ nce. Dar pe întunecați nu-i va schimba din drumul lor nici moartea.

214
 În alfabetul geților semnul pentru zodia peștilor este vocala E, iar la amazigh este consoana Z. Teritoriile de
ră spâ ndire ale neamurilor kabirilor, kabililor sau amazigh în nordul și nord-vestul Africii în prezent, iar în
dreapta este un tabel comparativ cu semnele folosite în scrierea de la Mohenjo-Daro (2500-1600 î.e.n.) unde
în secolul III î.e.n. va apă rea imperiul Maurya; urmă toarea coloană spre dreapta este scrierea folosită de că tre
tuaregi și kabili în secolele XV-IV î.e.n.,° coloana urmă toare este scrierea folosită de kabilii din Libia în secolele
XV-III î.e.n., apoi alfabetul folosit de geți pe tă blițele de plumb și semnele folosite de plutașii de pe râ ul Bistrița
pe la anii 1880 pentru însemnatul lemnelor.

2.5.11 Inca

Imperiul Inca sau Tawantinsuyu cum se spune în limba quechua a fost cel mai mare stat din America de
Sud precolumbiană , avâ nd centrul administrativ, politic și militar în orașul Cusco care se află azi în Peru.
Incașii au apă rut în regiunea de munte din Peru, undeva prin secolul XII al erei noastre dar nu se cunoaște
originea lor și nici de unde au venit în acele locuri. După anii 1438 incașii au desfă șurat acțiuni constante
pentru a-și cotropi vecinii, ținâ nd-o tot așa într-o ră fuială și pă ruială cu alții pâ nă la anii 1533, folosind ba
vorba bună și miluirea că peteniilor populațiilor pe care doreau să le includă în imperiul lor, ba ghioaga și
praștia ajungâ nd să cuprindă în timp o mare parte din vestul Americii de Sud. El se întindea de pe vâ rfurile
munților Anzi pâ nă la ocean cuprinzâ nd teritoriul întreg al Perului de azi, mari pă rți din vestul, centrul și
sudul Boliviei moderne, nord-vestul Argentinei, partea de nord și centrală a statului Chile, Ecuador și sudul
Columbiei.

Numele de Tawantinsuyu, poate fi tradus ca cele patru regiuni sau cele patru provincii Unite. În limba
quechua cuvâ ntul Tawantin este format din tawa: patru, cu sufixul ntin care denumește un grup, iar suyu
înseamnă regiune sau provincie. Imperiul a fost împă rțit în patru ținuturi care se întâ lneau în capitala Cusco
construită prin terasare pe un vâ rf de munte cum se vede în fotografia de mai sus. Numele Tawantinsuyu a
fost, prin urmare, un termen descriptiv indicâ nd o uniune de ținuturi, iar spaniolii au transformat acest
cuvâ nt quechua în Tahauntisuyu. Termenul Inka în quechua înseamnă conducă tor, sau domnitor, fiind folosit
pentru a desemna clasa conducă toare sau familia conducă toare din imperiu. Spaniolii au adoptat și acest
termen, dar cu sensul de etnie pentru toate populațiile din vechiul imperiu amerindian. Originea neamului
quechua și apariția lui în regiunea Anzilor în secolul XII, este învă luită într-o ceață absolută datorită faptului
că ei nu au folosit un sistem de transmitere a informațiilor prin semne care s-a constituit în scris, ci printr-un
sistem de fire de ață de diferite culori și cu anumite noduri specifice pe ele, care însă au fost distruse de că tre
spanioli ca să -i șteargă pe vecie din istoria lumii, civilizații europeni pe „să lbaticii amerindieni”. Tradiția lor
orală menționează trei peșteri ca loc al apariției neamurilor inca. Peștera centrală cunoscută în quechua sub
numele de Tambo Tocco, mai este numită și Capac Tocco, iar celelalte peșteri au fost Maras Tocco și Sutic
Tocco. Patru frați și patru surori au ieșit din peștera de mijloc. Aceștia au fost: Ayar Manco, Ayar Cachi, Ayar
Auca, și Ayar Uchu, și mama Ocllo, mama Raua, mama Huaca, și mama Cora. Din cele două peșteri laterale au
ieșit oamenii ce urmau să fie stră moșii tuturor celor 12 clanuri ale poporului Inca. Ayar Manco a fă cut un

215
ritual de magie din aurul cel mai bun, iar oamenii care îl însoțeau au ajuns să tră iască astfel acolo.

216
 Ș i astă zi, incașii pă strează vechile lor ritualuri, aducâ nd cinstire stră moșilor așa cum se vede în fotografia
de mai sus, unde folosesc un vas cu două guri de ardere, iar pe el se vede un șarpe, animal totem specific
tuturor culturilor pontic ‒ carpatine, dar foarte asemă nă tor cu șarpele descoperit în mina de la Brad, județul
Alba. Spre dreapta este un vas scitic aflat la muzeul din Teheran, iar în capă t am pus poza unui vas de cult
descoperit la Gumelnița, județul Giurgiu, pe malul stâ ng al Dună rii, vechi de pe la 4500 î.e.n. Însă de ceva
vreme, fel de fel de gunoaie stipendiate de statul româ n ne spun prin că rțile de istorie că suntem o adună tură
de mâ luri puturoase și monstruoase care am fi ajuns pe aceste locuri prin secolele IX-X, câ nd alții trudeau de
1000 de ani pe plaiurile carpatine și le fă cuse(??) o adevă rată gră dină unde Satana și Talpa Iadului se plimbau
numai cu coada pe sus!
Cei patru frați au călătorit foarte mult timp, dar pe drum Ayar Cachi a fost lă udat pentru puterea lui
mare, iar în ceilalți a încolțit invidia și pâ ndindu-l, atunci câ nd a revenit în peșteră pentru a sacrifica o lamă
sacră , l-au prins cu gâ nd necurat pentru a scă pa de el. Ayar Uchu a hotă râ t să ră mâ nă în partea de sus a
peșterii de unde să privească peste toate triburile inca. Aici peștera are același rol de ou ceresc din mitologia
arimină din care s-a nă scut pă mâ ntul, duhurile cerului și tot ce înseamnă viață și chip vă zut pe pă mâ nt. În
marele templu Coricancha, cuvâ nt care înseamnă „Templul de aur” din Cusco era o placă de aur de formă
ovoidală care împodobea lă cașul de cult, dar câ nd au vă zut-o spaniolii nu i-a mai ră bdat inima să o lase la
locul ei și au dus-o la topit. în cele patru capitale ale provinciilor, dar și în Cusco exista câ te un templu al
soarelui numit Aribalo și care tă lmă cit după regulile ară tate de atâ tea ori, avem ari: a lă uda, a stră luci + balo:
alb, lumină , conducere, adică lumina stră lucitoare sau conducerea lă udată , lă cașul fiind o binecuvâ ntare a lui
Inti unde el trimitea bob de înțelepciune cerească cinstiților muritori.

La stâ nga am pus ruinele lă cașului de cult Huayna Pichu de unde se vede tot complexul de construcții de la
Machu Pichu, spre dreapta este o fotografie cu muntele Ceahlă u de la noi, apoi ruinele de la Machu Pichu și în
capă t o reconstituire a templului soarelui din acest complex arhitectural după cum se vă d ruinele în partea
dreaptă sus a imaginii. Cuvâ ntul „machu pichu”° înseamnă vechiul pisc, iar orașul este situat în valea
Urubamba la cca 80 km de Cusco, fiind descoperit de că tre lumea albă abia în anul 1911, secretoșii incași prin
tă cere încercâ nd să salveze acest loc sfâ nt de pâ ngă rirea preoților spaniolilor și de distrugerea lui cum s-a
întâ mplat cu toate templele lor.

217
218
 În stâ nga este o formațiune din piatră fă cută de că tre stră moșii noștri care se află în munții Bucegi, la
mijloc am pus fotografia observatorului ceresc de la Chankillo, iar în dreapta este o fotografie aeriană a
sanctuarului get de la Samisetuza, atâ t câ t s-a mai putut reconstitui.
După ce au capturat orașul Cusco, cu o ură specifică iudeo-creștinilor, adică nemă rginită , au distrus
Templul Soarelui clă dind pe temeliile acestuia și cu pietre din zidurile lui, o „faimoasă ” catedrală închinată
lă comiei, urii, vicleniei, hoției, terorii și crimei cum îi stă bine orică rui nelegiuit care respectă Făcă-Tora, astfel
ca urmele vechii religii să se piardă pentru totdeauna! Așa au procedat jegurile sataniste și cu lă cașele de cult
ale creștinilor arimini, sau mitraicilor cum le-au spus o vreme oștenii întunericului, după ce le-au dă râ mat au
construit pe vechile fundații cuibare ale Satanei unde trebuia să vină să pună ouă de basilisc să aibă ce cloci
tartorul!
Ayar Manco a construit un altar de piatră unde să fie aduse jertfele de cinstire pentru crearea lumii.
Ayar Auca a ajuns să fie obosit de toate astea și a decis să că lă torească singur prin lume. Numai Ayar
Manco și cele patru surori au ră mas pe locurile din Anzi pentru a se stabili împreună cu toate triburile
inca, ajungâ nd în cele din urmă la Cusco. Înainte de a ajunge aici, mama Ocllo deja purta în pâ ntec
copilul lui Ayar Manco, care se va numi Sinchi Roca. Oamenii care locuiau de ceva vreme în Cusco
au luptat din greu pentru a menține țara lor împotriva cotropitorilor, iar mama Huaca i-a ajutat
mult. După aceste fapte, Ayar Manco s-a numit Manco Capac, fiind pă rintele neamurilor Inca și a
imperiului cu același nume. Se spune că el împreună cu surorile sale au construit primele case incașe
din vale, cu propriile lor mâ ini. Câ nd a venit timpul, Manco Capac a folosit piatra pentru construcția
altor case mai trainice și astfel Cusco a fost fă cut numai din piatră , iar fiul să u Sinchi Roca l-a moștenit
devenind al doilea împă rat Inca. Alte legende spun despre Manco Capac fondatorul legendar al
dinastiei Inca din Peru și a dinastiei din cetatea Cuzco, că a fost fiul lui Kon ‒ Tiki sau Viracocha ieșit
din lacul Titicaca.
Un alt mit, spune că Manco Capac împreună cu frații au fost aduși din adâ ncurile lacului Titicaca de că tre
zeul soarelui Inti, Manco Capac fiind el însuși venerat ca un foc și zeu solar. Conform acestuia, Manco Capac și
fratele să u au fost trimiși pe pă mâ nt de că tre zeul soarelui, ieșind din peștera de la Puma Orco. Ei au fost
instruiți pentru a zidi un templu al Soarelui, în locul unde s-a scufundat zeul în pă mâ nt pentru a-l onora pe
tată l lor, Inti ca zeu al soarelui. În timpul că lă toriei, unul dintre frații lui Manco ‒ Ayar Cachi ‒ a fost înșelat să
mai vină în peștera de unde au ieșit fiindcă acesta a avut o comportare crudă față de triburile de oameni pe
care le-a cunoscut.
Istoric, poporul Inca era un trib pastoral în zona Cusco pe la începutul secolului XII și sub conducerea lui
Manco (pe tă blițele de plumb apare numele Maico, iar în limba româ nă avem cuvâ ntul mancă care înseamnă
doică ) Capac, ei au format micul oraș°-stat din Cusco. În 1438 au pornit o expansiune a puterii lor sub
comanda lui Sapa Inca (marele Inca) Pachiacuti și Cusi Yupanqui (pă mâ nt mișcă tor). În timpul domniei, el și
fiul să u Tupac Yupanqui au adus o mare parte din triburile ce locuiau în munții Anzi sub controlul incașilor,
care astă zi sunt în Peru și Ecuador. Pachacuti a reorganizat regatul Cusco în Tahuantinsuyu, care consta dintr-
un guvern central cu Inca și patru guverne provinciale cu că petenii puternice: Chinchasuyu, Antisuyu,
Kuntisuyu și Qullasuyu. Pachacuti, spune tradiția orală , că ar fi cel care a construit Machu Pichu și a purtat
mai multe ră zboaie de cucerire a vecinilor murind în anul 1471. Imperiul Inca a fost un mozaic de limbi,
culturi și popoare care nu erau sudate temeinic atunci câ nd au venit peste ei spaniolii, avâ nd însă o economie
bazată pe schimbul și impozitarea produselor de lux și a forței de muncă . Dar la pră bușirea imperiului a
contribuit și ră zboiul civil intre Huascar și Atahualpa izbucnit în anul 1532 și care a durat mai mulți ani,
ajutâ ndu-i pe spanioli la cotropirea ță rii. La câ țiva ani de lupte interne, ambii belicoși sunt uciși de că tre
spanioli după ce îi ușurează de mult aur, iar ultimele rezistențe ale incașilor împotriva invadatorilor sunt
conduse de că tre Manco Inca care se retrage în munți la Vilcabamba în Peru de azi, unde el și urmașii să i
conduc rezistența pâ nă în anul 1572 câ nd cetatea este cucerită , iar ultimul Inca Tupac Amaru, fiul lui Manco a
fost prins și decapitat.
După capturarea imperiului Inca, toate elementele de identitate ale acestei culturi au fost distruse
sistematic de că tre cotropitorii spanioli, inclusiv sistemul de terasare a munților pentru a fi folosit în
agricultură . Câ te un membru al fiecă rei familii a fost forțat să lucreze în minele de aur și argint, în
primul râ nd în cea de la Potosi, iar câ nd acesta murea ‒ și de obicei nu rezista mai mult de un an -
familia trebui să trimită un înlocuitor. Efectele variolei, tifosului, gripei, difteriei și rujeolei, boli aduse
de că tre spanioli pentru care amerindienii nu aveau imunitate naturală , au decimat populația inca
aducâ nd-o în pragul dispariției. În prezent are loc o dezbatere cu privire la numă rul de persoane care au
locuit în Tawantinsuyu la apogeu, cu estimă ri ce pornesc de la 4 milioane de oameni și ajung pâ nă la

219
220
37 milioane de persoane. Motivul acestor estimă ri atâ t de diferite este că , chiar dacă Inca au pă strat
înregistră ri excelente ale recensă mintelor cu ajutorul quipu, cunoașterea procedurii de citire a fost pierdută
pentru totdeauna, și aproape toate au fost distruse de că tre spanioli în urma cotropirii imperiului
incașilor. Totuși se poate porni de la ideea că populația la începutul cuceririi imperiului era în anul
1525 de la 12 milioane persoane pâ nă la 20 milioane oameni; în anul 1553 mai erau 8,2 milioane° de
locuitori; în anul 1575 erau 8 milioane de persoane; în anul 1586 mai erau 1,8 milioane de locuitori; iar în
1754 au
ră mas numai 615000 locuitori din vechea populație a imperiului incașilor. Și nimeni nu îndrăznește a
vorbi despre un proces făcut la lumina zilei pentru a extermina populația băștinașă fiindcă ră u ar
plesni sclipitoarea civilizație europeană și pe deasupra iudeo-creștină , toate aceste crime fă câ ndu-se în
numele crucii și a „legă mâ ntului” lui Ucigă -l Toaca!
Limba oficială a imperiului a fost quechua, deși fiecare grup avea propria limbă sau dialect, astfel
vorbindu-se sute de limbi și dialecte locale fiindcă ei nu foloseau scrisul pentru a se ajunge la o unitate
lingvistică . Mulțimea de populații și culturi din regiunea andină a fă cut imposibilă o unitate culturală
deplină de care incașii au fost totdeauna conștienți, urmă rind să mențină controlul asupra imperiului.
În timp ce quechua a fost vorbită în regiunea andină , cum ar fi centrul Peru, cu mulți ani înaintea
extinderii teritoriale a acestor triburi, odată cu încorporarea noilor teritorii, fiecare populație a învă țat
noua limbă după ureche și astfel au luat naștere alte forme de quechua diferite de limba veche de la care
s-a pornit. Diversitatea de limbi quechua, la acel moment dar chiar și astă zi nu este un rezultat direct
al incașilor, care sunt doar o parte din motivul pentru prezenta diversitate° lingvistică . Culturile din
cadrul imperiului, care au vorbit anterior quechua, și-au pă strat varianta distinctă de cea a quechua pe
care au ră spâ ndit-o incașii. Deși aceste dialecte ale quechua au o structură lingvistică asemă nă toare,
totuși ele diferă în funcție de regiunea în care sunt vorbite. O ră spâ ndire aparte a avut-o limba populației
aymara, vorbită și în prezent în Bolivia și în mai multe regiuni din ță rile vecine.
Miturile religioase ale incașilor au fost transmise prin tradiție orală pâ nă ce unii coloniști spanioli în
primele decenii ale cuceririi imperiului inca, au început să le înregistreze în scris. Dar unii cercetă tori cred că
aceste mituri ar putea fi înregistrate și ele pe quipu, însă cum procedura de deslușire a acestora nu este
cunoscută , ră mâ ne de dezlegat și această problemă a civilizației lor. Incașii au crezut în reîntrupare, iar
moartea a fost privită ca o trecere într-o altă lume la fel ca la geți, cu câ mpuri pline de flori și munți înză peziți.
Pentru ei era important să nu moară într-un foc sau să nu fie incinerați, considerâ ndu-se că se pierde din forța
vitală a sufletului prin arderea trupului care trebuia să învie și el la ultima judecată . Reîntruparea era ca o
mișcare veșnică de trecere dintr-o formă existențială materială în cea spirituală și invers, așa cum apare și în
mitul creației lui Pitah la vechii egipteni.

Pentru a înțelege mai bine cum vine adevă rul pe urdinișul timpului, am pus ceva poze care să ne ajute la
ochi, dacă mintea încă stă înțelenită în dogmele mișeilor și fă că torilor de adevă ruri sacrosancte. În stâ nga este
un incaș ce își câ ntă dorul și jalea la fluier, unii o fac și la ocarină , iar pe mâ na stâ ngă se vede un simbol identic
cu cel al Creatorului Pitah sau Ptah din religia vechilor egipteni, care se gă sește în aceeași formă în
simbolistica de la Vinča și Turdaș din mileniile VII-VI î.e.n. După semnul lui Pitah am pus simbolul incaș în altă
poziție, ală turi este cel de la Parța și alte două motive geometrice cu semnificație religioasă care se gă sesc în
opera lui C. Brâ ncuși din Coloana jertfei nesfâ rșite. În capă t se gă sește o poză cu un model geometric folosit și
astă zi de că tre creștinii copți din Egipt. Dar sunt și alte dovezi cu care putem să -i plesnim peste bot pe cei ce
ne spun că suntem o adunătură de șatre de păstori venită în jurul Carpaților în secolele IX-X și numai
dibăcia și șiretenia intelectualilor pașoptiști împreună cu cei veniți de după ei, au reușit să clocească o
ideologie identitară pe care ne-au bă gat-o în scă fâ rlii ca să ne ținem bă știnași. Le zic acestor lepre ba, iar pe
viitor să -și bage degetele în dos pentru a afla gustul adevă rului fiindcă noi nu venim din țâ șnitoarea Talpei
Iadului și nu veneră m tușină tura bă rbă ției numită pretențios și cu mult respect de sutașii întunericului iudeo-

221
cretinismului satanist „sfâ ntul prepuț”.

222
 În stâ nga am pus sfinxul din comuna Topleț, județul Caraș-Severin, în Banatul de munte și lâ ngă el este un
sfinx din Anzii incașilor peste care a umblat și mâ na omului. Dacă incașii nu ar fi avut nici o legă tură cu
baștina carpatină , nu aveau de ce să ajusteze stâ ncile munților după un model anume, dar vor zice tâ râ turile
că este numai o coincidență . În dreapta acestuia este fotografia „sfinxului” din masivul Breazu, situat în
localitatea Buștea, comuna Mâ nză lești, județul Buză u și nimeni nu cred că poate acuza pe Maica Pă mâ nt de
plagiat. Ca să le nimicesc dră ceasca obră znicie mai pun ceva pentru cei ce au ochi să vadă și minte să
gâ ndească .

În stâ nga este tot un sfinx al incașilor, ieșit din trupul Pacha Mama sau al Maicii Pă mâ ntești după zisele
mioritice, dar zidit de mâ nuțele lor din bucă ți mici de piatră , spre dreapta este sfinxul din Bucegi, dar nă scut
din trupul lui Ma, sau a Mamei Pă mâ nt, lâ ngă el este sfinxul din munții Mă cinului cu aceeași origine, iar în
capă t am pus sfinxul egiptean fă cut de alte mâ ini la fel de pricepute. Dacă aceste popoare nu ar fi plecat din
Carpați, atunci nu puteau duce un simbol al sacrului peste șapte mă ri și ță ri fiindcă în acele vremuri nimeni
nu le freca ridichea pe râ ză toare să știe cine este poporul ales de Talpa Iadului fiind pus să că lă rească lumea
de la un capă t la altul! Ș i mai am o mare nedumerire venită după ce am gă sit pe internet fotografia de mai jos
cu incașul ce-și câ ntă oful la fluierul lor specific.

În stâ nga este capul „sfinxului” de la Mă cin, județul Tulcea, iar la dreapta este pozna cu pricina care m-a
fă cut să -mi stuchesc în sâ n că ceea ce vă d este adevă r și nu revelație satanistă ! Chipul megalitului de la noi
este uimitor de asemă nă tor cu profilul câ ntă rețului incaș, dar șotia Mamei Pă mâ ntești, parcă nefiind deplină ,
mai vedem pe fotografia de la Machu Picchu și cuvâ ntul Ruminia hui! În limba lor ar însemna pisc, stâ ncă , față
sau ochi de piatră ! Dacă ne vom mai lumina câ t un gră unte, desigur că nu vom mai apleca urechea la
latrinisme, tracisme, dacisme, pupincurisme și alte isme la fel de puturoase și monstruoase cu care ne-au
otră vit tră dă torii de Neam și Ț ară sufletele și mințile de peste 150 de ani.

223
224
 Îi îndemn pe rumunii care au mai mult de un neuron sub freză , să vază cu mare bă gare de seamă aceste
costume ale unor grupuri inca din Ecuador și cu mintea să le pună ală turi pe cele ale româ nilor și româ ncelor,
comori ce nu au fost încă „revendicate” de jegurile cazare ca fiind luate de neamul mioritic de la ei și sigur ne
vom lecui de toate scornelile și nelegiuirile cetelor întunericului. Pâ nă pe la anii 1940, bă trâ nii din comuna
Arbore, județul Suceava purtau o pă lă rie foarte asemă nă toare cu cele ale femeilor inca, dar fă cută din pâ slă
maro sau neagră . Locuitorii care urmă reau preceptele fundamentale ale moralei inca: ama suwa, ama llulla și
ama quella (nu fura, nu minți, nu fi leneș) mergeau să se odihnească în că ldura Soarelui, iar la geți se
îndreptau în câ mpia lui Zamolxe din Dabo Gio, însă cei ră i își petreceau vremea de dincolo într-un loc cu
pă mâ nturi reci. Trecerea sufletului mortului în lumea cealaltă era plină de greută ți fiindcă trebuia să urmeze
un lung drum pe întuneric, iar în că lă torie era însoțit de un câ ine negru care era capabil să vadă în întuneric.

Cum drumul prin acest tă râ m era plin de primejdii, cei învredniciți pentru veșnicie, erau ajutați de
„Huasca” acele duhuri cerești din religia lor, iar astă zi ele sunt invocate în dansuri pline de energie cum se
vede în fotografia din stâ nga. Dar în armâ nă avem cuvâ ntul hasca care înseamnă nă ucit, buimac, prost,
ză pă cit. Lâ ngă ea este imaginea unui anunnaki° din religia emeșilor care ține în mâ nă un con de brad ca
simbol al cunoașterii divine, în dreapta este imaginea de pe T 70, unde apar acele divinită ți cu corp de pasă re
și cap de om ce poartă pe cap că ciula specifică stră moșilor noștri.
Viracocha a fost cea mai importantă divinitate din panteonul inca, pentru că el a creat toate lucrurile, sau
substanța divină din care toate lucrurile sunt create, fiind intim asociat cu marea. Viracocha care s-ar fi nă scut
în lacul Titicaca sau în peștera Pacari Tambo, a creat universul, soarele, luna, stelele și civilizația însă și
poruncind soarelui să se deplaseze pe cer. El a fost venerat ca zeu al soarelui și al furtunilor, fiind reprezentat
ca purtâ nd soarele drept coroană , ținâ nd fulgere în mâ ini, iar din ochii lui lacrimile coboară sub formă de
ploaie, aici gă sindu-se fă râ me din mitul Tată lui Ziditor din peștera de la noi numită Huda lui Papară (Papa:
tată + Ra: soare). Incașilor de râ nd le era interzis să flecă rească despre această divinitate.
Conceptele din religia incașilor unde Viracocha este Creatorul și Stă pâ nul Soarelui au o asemă nare
uluitoare cu mitologia emeș și° a iudeo-creștinismului. Ziditorul a fă cut din piatră niște uriași pe care i-a
trimis printre oamenii primitivi pentru ai civiliza și ajuta, poveste ce ne aduce aminte de mitul
jidovilor de la noi, dar și de la emeși și iudeo-creștini! Pentru că lumea s-a umplut de ră ută ți, el a plâ ns
amarnic câ nd a vă zut situația creaturilor ce le-a ză mislit și supă rat foc, a pornit asupra lor un potop
prin care i-a nimicit, salvâ nd numai un bă rbat și° o femeie. Viracocha a coborâ t pe pă mâ nt și° a creat
oameni din lut care sunt stră bunii actualului neam omenesc, tot el fiind pă rintele dinastiei regale Inca și°
fondatorul imperiului. În cele din urmă Ziditorul a dispă rut peste Oceanul Pacific (a mers pe apă ), și nu
s-a mai întors la zidirea sa niciodată . El a ră tă cit pe pă mâ nt deghizat în cerșetor, învă țâ ndu-i pe oameni cum
să tră iască și fă câ nd numeroase minuni. Se credea ca Viracocha ar reapare în vremuri de necaz. Pedro
Sarmeinto de Gamboa (1532-1592), care a consemnat mitul, remarca faptul că Viracocha a fost descris de
că tre bă știnași ca: „un om de înă lțime medie, alb și îmbră cat într-o robă albă ca o aură protectoare, încins la
brâ u și umbla cu o carte în mâ ini”. Dacă luă m la socotit cuvâ ntul Viracocha prin eme-gi, vom descoperi
sensuri uimitoare pentru mintea orică rui mioritic, fiindcă vira scris bira însemna flacă ră stră lucitoare, iar
cocha poate fi luat drept berbec sau în forma gogia înseamnă cel mai mare, dar putem pune și Goga de la noi
unde chiar Dumnezeu unicul era pentru româ nii din vremurile vechi. Rugă ciunile erau adresate unei Sfinte
Treimi și Fiului lui Dumnezeu cel care a murit, a înviat și° s-a înă lțat la cer fiind așteptat să vină într-o zi să
salveze neamul inca și să -l mâ ntuie. Ei credeau în reînvierea trupului și° în Ziua Învierii tuturor oamenilor.
Asemă narea izbitoare cu fă că turile iudeilor i-a fă cut pe invadatorii spanioli să -i acuze de blasfemie, purtâ ndu-
se chiar mai să lbatic cu ei, nimicind

225
orice urmă de cult incaș°. Dar Ziditorul lor este reprezentat în micul sat Ollantay Tambo care face parte dintr-
un numă r de mici așeză ri din Valea Sacră a vechilor incași, situate în departamentul Cusco de azi. Aici este o
stâ ncă naturală ce prezintă un bă rbat cu barbă (dar ei nu purtau barbă ) și cu o coroană pe cap, existâ nd urme
de intervenție a omului asupra pietrei, iar în jur sunt mai multe ruine de construcții. Stâ nca cioplită de natură
și „ajustată ” se pare de incași, ne amintește de Omul din Bucegii noștri.
Divinită țile inca ocupau cele trei tă râ muri: Hanam Pacha, tă râ mul ceresc, Uku Pacha, tă râ mul din interiorul
pă mâ ntului și Kay Pacha, tă râ mul de deasupra pă mâ ntului unde tră iesc și oamenii. Uku Pacha a fost tă râ mul
Pacha Mama sau Mama Pă mâ nt identic cu religia geților, fiind în toate mitologiile andine. Multe popoare
antice andine încercau să -și dovedească scoborâ rea lor din diferite zeită ți foarte vechi. Numeroase ayllu
puteau împă rtă și aceleași origini ancestrale și nimeni nu stră nuta pucioasă de supă rare. Inca susținea că sunt
scoborâ tori din Soare și° Lună , care le-au fost tată și mamă ca și neamul get. Alte ayllu susțineau că sunt
scoborâ tori din cei mai vechi oameni ce au fost vreodată pe pă mâ nturile lor și s-au numit pacarinas. Cei mai
vechi stră moși° Inca au fost cunoscuți sub numele de Ayar, dintre care primul a fost Manco Capac sau Ayar
Manco.
Inca din mitologie spune că în că lă toriile fă cute împreună cu Ayar, au modelat și au marcat pă mâ ntul,
învă țâ nd pe oameni cum să cultive porumbul. Tradițiile religioase din Anzi tind să varieze de la un ayllu la
altul. Incașii au încercat să combine zeită țile lor cu cele ale populației cucerite în anumite moduri care însă le
ridicau statutul în ochii învinșilor. O temă evidentă în mitologia incașilor este dualitatea Cosmosului.
Tă râ murile au fost separate în tă râ murile superioare și inferioare, precum Hanan Pacha care este lumea de
sus unde stă teau soarele, luna, stelele, curcubeul și fulgere, în timp ce Ukhu Pacha este lumea în care tră im
noi, iar Hurin Pacha este lumea subpă mâ nteană , acestea două fiind diriguite de că tre Pacha Mama unde
să lă șluiau stră moșii și eroii incașilor sau ai fiecă rui ayllu. Kay Pacha, tă râ mul exterior pă mâ ntului, a fost privit
ca un tă râ m intermediar între Hanan Pacha și Pacha Ukhu. Tă râ murile au fost reprezentate prin totemuri de
condor pentru lumea de sus, puma pentru lumea din afara pă mâ ntului și șarpele pentru interiorul
pă mâ ntului. Dar totemurile se gă sesc și la geți prin vultur sau șoimul solar, lupul în loc de puma și șarpele,
toate acestea ară tâ nd că respectivele concepte religioase au o ră dă cină comună ce așteaptă să fie scoasă la
lumină .

Simbolul totem al vulturului ceresc la incași purtat pe frunte ca un talisman divin de că tre un tâ nă r, spre
dreapta am pus o altă fotografie cu vulturul înscris într-un cerc ca simbol al soarelui, în poza urmă toare se
vă d semnele prin care a fost scris vulturul ceresc Ș aue la Tă rtă ria și pe tă blițe – cele două să geți puse pe
orizontală , și alte trei pe verticală – însoțite de semnul munților sau al ță rilor stră ine din scrierea hieratică
egipteană cum se vede în fotografia ală turată , iar în capă t este Inca purtâ nd pe mâ nă vulturul care vrea să -și
ia zborul.

În stâ nga este o imagine simbol a unuia dintre miturile incașilor care arată apariția neamului
omenesc din lacul Titicaca pe o barcă ce seamă nă cu trupul unui șarpe uriaș, iar în dreapta este o tă bliță
emeș cu barca solară foarte asemă nă toare cu cea a incașilor, și care este formată din trupul unui șarpe
foarte mare pe care stau divinită țile. Spre dreapta am pus o imagine simbol cu doi șerpi care țin în gură
curcubeul, iar la noi tot doi șerpi se înfă șoară pe toiagul patriarhului și a mitropoliților dar îndră ciții
sutași ai întunericului spun că reprezentarea este ieșită din „legă mâ ntul” lui Iahwe. Lâ ngă ea este o
cruce inca formată dintr-o cruce cu brațele egale ca la stră moșii mei geți, peste care este suprapus un

226
pă trat, iar în mijloc este o gaură unde ‒ în fotografia prezentată ‒ artistul a pus un șarpe înfă șurat în

227
cerc. În partea dreaptă este tot un șarpe înfă șurat în cerc dar de pe plaiurile noastre descoperit la Gumelnița
și vechi de pe la 4500 î.e.n. fie-le mă iastra mâ nă pomenită în veacul veacurilor! Dau mai jos ceva ce nu vrea
româ nul să creadă după atâ ta minciună și îndobitocire, chiar dacă are adevă rul înaintea ochilor, fiind mai
mare decâ t roata carului.

În stâ nga râ ndul 1 este o imagine a unei mă ști inca avâ nd ca totem un lup, iar mai jos de urechea dreaptă se
vede o cruce cu brațe egale cum se gă sește la Bozioru în munții Buză ului, datat pentru începutul mileniului III
î.e.n. Omul poartă la gâ t o stea cu cinci colțuri dar nimeni încă nu i-a gă sit pe incași înaintașii bolșevicilor!
Spre dreapta am pus două detalii de pe tă blițele de plumb nr. 9 și 28 unde se vede că preoții geți foloseau în
cultul religios blana unui lup, așa cum a amintit și Diodor în Biblioteca istorică o poveste a flă că ului egiptean
Macedon care purta și el o blană de lup drept armură . Râ ndul 2 avem un medalion cu un cap de lup tot din
cultura inca unde este deasupra capului un disc cu tricolorul nostru, cră pa°-le-ar râ nza de ciudă leprelor
care ne-au falsificat istoria și cultura identitară . Un asemenea disc tricolor mai poartă și englezii care se țin
mari și tari cu dansul Morris și toți îi admiră pentru farmecul jocului, însă nimeni nu observă că seamă nă
scandalos de bine cu că lușarii noștri. În partea stâ ngă a pozei se vede crucea cu brațele egale înscrisă în cerc,
iar imaginea din dreapta este a Marelui Inca cu crucea înscrisă în cerc prinsă la coroana de pene, fiind însoțit
de doi lupi. În dreapta am pus o plă cuță din aur cu inca ce ține în mâ na stâ ngă sceptrul puterii care are o cruce
într-un capă t și un vâ rf de să geată cu ochi în celă lalt. Pe mâ na dreaptă are înfă șurat un șarpe, iar pe coroana
de pe cap are o stea cu cinci colțuri, însă toate simbolurile se gă sesc în religia stră moșilor noștri geți!
Zamolxe a avut și el o să geată primită de la Zabelo (sau grecizat Apolo) cu care că lă torea prin lume iar
împă rații geți ai imperiului roman, purtau ca însemn al puterii un toiag cu o cruce în vâ rf.
Dar știința de azi ne spune că lupul nu a trăit niciodată în America de Sud , deci totemul a fost dus
acolo dintr-un loc unde acest animal era foarte răspândit și venerat, ținut ce îl putem ușor găsi dacă
punem degetul pe vechea Dio !
Huaca din religia incașilor erau entită ți dumnezeiești ale tuturor lucrurilor vă zute, un fel de duhuri
protectoare sau suflete atâ t ale obiectelor din natură , a plantelor și animalelor câ t și ale unor obiecte fă cute de
mâ na omului cum ar fi ceramica fiindcă ele se considerau că duc pă rți din divinitate, armele, îmbră că mintea și
altele. Conceptul este identic cu cel de „kamui” din religia ainu. Conducă torii religioși inca foloseau rugă ciunea
pentru a comunica cu aceste Huaca pentru a cere sprijinul sau sfat de înțelepciune. Unii specialiști susțin că
uneori, acestor duhuri cerești, li se aduceau ca jertfă un copil sau un prizonier de ră zboi, la ei moartea prin
jertfire fiind considerată o mare onoare, dar alții contestă sacrificiile umane în cadrul religiei incașilor. Pentru
că aveau un sistem economic aparte, bazat pe o planificare centralizată cu obligația fiecă ruia de a munci
pentru sine și pentru comunitatea din care fă cea parte, fă ră însă a exista o populație sclavagistă așa cum a fost
situația în civilizațiile din jurul Mediteranei, dar și din alte locuri, unii specialiști au acreditat ideea că incașii
au practicat un fel de socialism. Ei tră iau în comunită ți sau sate numite ayllu și fiecare dintre ele avea
obligația de a-și

228
229
asigura rezerve prin propriile eforturi pentru 3 ani, iar statul mai asigura pentru încă 4 ani, țara fiind
plină de astfel de depozite. Ș i la egipteni exista acest sistem de protecție a poporului împotriva calamită ților
naturale, unde se fă ceau rezerve pentru 4 ani. Numai niște societă ți foarte solidare și conștiente de relațiile de
întrajutorare° puteau să constituie asemenea rezerve de hrană și îmbră că minte, pe câ nd azi campionii
democrației vin și te jupoaie de viu de tot ce ai, iar pe deasupra îți dovedesc cu o obră znicie de fiară turbată că
democrația lor nu este decâ t un elogiu al ignoranței și prostiei turmei pe care o manipulează cu mare
meșteșug numai în folosul lor.
Deși în imperiu au fost mai multe forme de cult locale cu huaca specifice fiecă rui trib, conducerea a impus
ca principal cult pe cel al soarelui Inti însoțite de Pacha Mama și Inca Sapa, invocat religios a fi „copilul
soarelui”. Inti era zeul soare, sursa de că ldură și lumină și protector sau pă stor al poporului inca, fiind
considerat și cea mai importantă divinitate. Împă rații Inca se țineau și ei că sunt scoborâ tori din Inti, adică
„neam ales” fiind un fel de pă stor de popoare și nu cules din mâ lul istoriei umane de că tre stă pâ nul
nelegiuirilor veșnice ale iadului. Ș i în mitologia egiptenilor exista pă storul Anti, apropiat ca nume de cel incaș,
care era stră moșul neamului lor. Cea mai importantă să rbă toare era închinată lui Inti și se numea Inti Raymi,
care se ținea la solstițiul de iarnă câ nd ziua începea să crească în raport cu noaptea, fiind începutul anului
calendaristic sau Anul Nou. Ea dura 9 zile (deci țineau să rbă toarea după calendarul astronomic și astrologic
din Carpați) și considerau că este începutul „timpului rotund inca” fiindcă aveau ideea că scurgerea timpului
este un ciclu de formă sferică cum era la stră moșii noștri geți și ca noua teorie a torului din fizica modernă ce
nu este recunoscută de cei ce îl țin în capă t de proțap pe hoțomanul cazar Einstein! Geții aveau Anul Nou la
echinocțiul de primă vară în data de 25 martie care ținea o să ptă mâ nă și dacă ne raportă m la calendarul
astronomic, să rbă toarea era și la noi tot de 9 zile! Să vă fie de petrecanie întunecaților cu toate scornelile
voastre dră cești!

Să ne lă murim cum vine povestea Sfâ ntului Soare de la noi și de la ei, fiindcă mare babiloniei(??) ne-a
obligat să înghițim pricepuții în fă că turi și scorneli dră cești de nu mai știm pe unde ne este dosul. La stâ nga
este un incaș din zilele noastre îmbră cat cu o mantie care are pe ea soarele și litera W în mijloc. Spre dreapta
este o fotografie din peștera Gaura Chindiei situată în apropiere de comuna Pescari, județul Caraș-Severin, ale
că rei picturi pe stâ ncă vin din mileniile XV-X î.e.n., unde se vede un soare cu 12 raze și un pă trat în mijloc, iar
lâ ngă el este un incaș din zilele noastre cu costum specific dansului soarelui, desenat pe piept avâ nd în
interior un romb ca simbol al oului cosmic. Mai este simbolul soarelui pe steagul Argentinei în anul 1818, iar
în dreapta este soarele așa cum l-au desenat meșterii din Oaș pe peretele bisericii de lemn din Ieud Deal în
secolul XVII. Kon a fost zeul ploii și al vâ ntului care venea din sud, avâ nd ca pă rinți pe Inti și Quilla mama,
divinitate a fertilită ții naturii și neamului incașilor, avâ nd tot timpul un rol important în ritualul religios al
poporului andin.
Mama Qucha care tradus înseamnă „mama mare” a fost o divinitate marină sub forma unui pește fiind
protectoarea marinarilor și pescarilor. Într-o legendă ea este mama lui Inti și mama Killa dintr-o legă tură cu
Viraqucha.
Mama Pacha sau Pacha Mama, a fost soția lui Pacha Kamaq, fiind o divinitate a fertilită ții plantelor
și creșterii lor pâ nă la recoltare. Era reprezentată ca un șarpe uriaș, tot așa cum la emeși Inana cu
același rol, avea ca simbol un șarpe înfă șurat pe un toiag. Ea putea să provoace cutremure tot așa cum
în religia emeșilor, șarpele primordial Tiamat putea face să se cutremure pă mâ ntul atunci câ nd se mișca
cu furie. Mama Killa sau mama luna, ori mama de aur, a fost fiica lui Viracocha și a Mama Qucha și
sora lui Inti cu care s-a și că lă torit. Povestea o gă sim și la noi cu Sfâ ntul Soare și Sfâ nta Lună care
umblau foc să se că să torească numai că Dumnezeu nu i-a lă sat ca la incași. Ea a fost mama lui Manco
Kapac, Kamaq Pacha, Kon și° Uqllu mama.
Mama Sara (mama porumbului, Saramama) a fost zeița acestei cereale care avea o importanță
deosebită în existența incașilor și la anumite să rbă tori îmbră ca știuleții ca pe niște pă puși. Ea a fost de
asemenea, asociată cu salcia și asta ne aduce aminte de mitul creației la vechii egipteni care ne spune

230
că pasă rea Benu a poposit prima dată pe pă mâ nt, fă câ ndu-și cuib într-o salcie. Pacha Kamaq sau

231
pă mâ ntul nă scă tor este asemă nă tor cu Mama Pă mâ nt de la noi fiindcă din ea se nasc toate și tot în ea se întorc
toate, fiind o altă divinitate creatoare. Chakana sau crucea incașă simbolizează pentru mitologia incașă ceea
ce este cunoscut în religia geților ca Arborele Lumii, Pomul Vieții, Osia lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și
Ră ului și așa mai departe. Crucea este în fapt o cruce cu brațele egale așezată după cele patru puncte
cardinale ca la emeși, peste care se suprapune un pă trat. În acest simbol, pă tratul reprezintă cele două nivele
de existență de deasupra pă mâ ntului, adică cel al eroilor, stră moșilor și cel ceresc. Tot așa apare pă tratul și în
religia geților și a celor dinaintea lor cum putem vedea în munții Buză ului, la Bozioru unde au mai pus și o
cruce în interior, fiind simbolul lui Mitra ca fiu al Luminii sau al Omului, adică al Tată lui Ceresc și al Maicii
Pă mâ ntești. Gaura din centrul crucii este Axa prin care șamanii se înă lțau pâ nă în bolta cerească sau în alte
lumi de unde primeau sfat de înțelepciune sau ceva miracole cu care să miluiască lumea pă mâ ntească . Ea
reprezintă , de asemenea, Cuzco, centrul Imperiului Incaș°, dar și constelația Crucea Sudului.

La stâ nga avem o cruce cu pă tratul suprapus peste ea și gaura în mijloc, lâ ngă ea este o cruce chakana cu
simboluri religioase, spre dreapta este tot o chakana cu ing și iang în mijloc dar format din două palme, iar la
Ș inca Veche simbolul este cu doi pești așa cum l-au luat chinezii de la noi, lâ ngă ea este o mantie inca cu
simboluri din care am pus câ teva ală turi să fie pentru luare-aminte a celor cu ceva minte! Crucea cu brațele
egale înscrisă în pă trat este atestată pentru prima dată pe la anii 3000 î.e.n. în comuna Bozioru din munții
Buză ului, apoi pe la anii 490 î.e.n. pe o monedă a edonilor, neam arimin din sudul Traciei, pe un medalion cu
Attis din aceeași perioadă și ca simbol a lui Mitra pe o monedă a împă ratului roman Commodus (180-192).
Crucea cu o gaură în mijloc de forma unui pă trat de pe mantia inca, se mai folosește și astă zi pe unele ii din
județul Botoșani cum bine se vede la cele două cruci înscrise în chenar negru! În religia incașilor, șamanul era
deasupra preoților, vră jitorilor și vracilor fiindcă el își putea modifica stă rile de conștiință reușind să
că lă torească după voință în nivelul inferior pentru a întreba despre cauzele bolilor oamenilor sau
nenorocirile ce au venit peste ei. Aceste transe erau induse de îngurgitarea unor substanțe halucinogene, cel
mai probabil ayahuasca, sau mestecâ nd frunze de coca plantă sacră la ei, care sunt folosite pe scară largă și
azi de că tre șamanii din Peru.
Inca Sapa sau împă ratul a fost introdus în cultul lor ca personaj divin, fiind efectiv șeful religiei de stat, iar
willaq-umu sau preotul șef a fost al doilea după conducă tor. Sapa Inca pretinzâ nd că venea din Inti, nu trebuia
să -și amestece sâ ngele cu a muritorilor și atunci se că să torea cu o soră dacă o avea în familie, obicei practicat
și de că tre faraonii egipteni, dar și de regii macedoneni. Fiind „fiul soarelui”, pe cale de consecință și toți
supușii erau „copii ai soarelui” și de aici venea și dreptul de a judeca și hotă rî dacă va porni ră zboi sau va fi
pace. De asemenea el era conducă torul să rbă torilor incașilor unde se preamă reau faptele înaintașilor, dar și
ale lui prin câ ntece și versuri. La solstițiul de vară era o mare să rbă toare care ținea 9 zile și se încheia cu
începerea aratului pentru noua recoltă prin înfigerea de că tre împă rat a acelui ță ruș pentru plantat pe care-l
foloseau ei în agricultură . Mai mult decâ t atâ t, orașul Cusco însuși era considerat în cosmogonia lor, centrul
lumii fiind încă rcat cu huasca și centrul celor patru provincii și numit uneori „buricul universului”. O
ciudă țenie a unui grup mic de incași a fost practica de a-și țuguia capul,° în special nobilii de rang înalt.
Aceasta se realiza prin strâ ngerea capului noului nă scut cu niște fâ șii din piele sau pâ nză , ajungâ ndu-se astfel
ca tă rtă cuțele să arate mai mult conice, pentru a fi o deosebire vizibilă în cadrul societă ții. Ș i sarmații
practicau asemenea obicei, așa cum l-a descris Strabon în Geografia VII,3 sau cum vedem pe tă blița de plumb
28 la mato Matigo.

232
233
 La stâ nga este Atis, statuie romană din secolul I î.e.n. cu o că ciulă specifică sciților cum se vede și în
fotografia a doua cu doi sciți din care unul pansează celuilalt rana și spre dreapta avem un incaș ce câ ntă la
fluier, o dansatoare amazigh și în capă t o tâ nă ră amazigh din munții Atlas, Maroc. Că ciulile purtate de femeile
amazigh seamă nă foarte bine cu cea a câ ntă rețului incaș, a scitului și a lui Atis.
Cred că neamul incașilor a ajuns în America de sud, mai devreme decâ t secolul XII cum spun legendele lor,
fiindcă nu aveau cum să devină într-o perioadă de numai 200 de ani o populație numeroasă care să supună
prin puterea armelor și să întemeieze cel mai mare imperiu din aceste regiuni. Presupun că ei sunt în fapt
urmașii acelei urdii de sciți și geți care au ajuns în Egipt în prima parte a secolului XVIII î.e.n. câ nd au supus
partea de nord a ță rii, dar o parte dintre ei s-au întors la scurt timp în Canaan și în sud-vestul Anatoliei, azi
teritoriu al Siriei unde s-a descoperit cetatea hicsoșilor Spune Sianu. De aici au încercat cu sabia pentru prima
dată Babilonul pe la anii 1740-1720 î.e.n. Câ nd egiptenii s-au să turat de nepoftiți și i-au luat cu sabia la socotit
pe la mijlocul secolului XVI î.e.n., alungâ ndu-i, ei s-au oprit tot în Canaan dar cei mai mulți au mers unde erau
cei din vechime stabiliți acolo, adică sud-vestul Siriei. În scrierile egiptene, nă vă litorii de care au reușit să
scape cu atâ ta greutate, sunt încondeiați cu numele de „heka kashe wet”. În sudul Asiei Mici sunt amintiți
începâ nd cu mileniul II î.e.n. neamul sacilor scris de hitiți și asirieni „sa.kas” sau „sa.gaz”, adică sacii amintiți
de mai multe ori de scrierile grecilor sau un neam scitic din nordul Mă rii Caspice. Ș i tot pe acele locuri din
Siria, istoria menționează neamul kaska, geska (gesii) sau kassiții, fiind cunoscuți numai prin intermediul
scrierilor hitite ca o populație ce se ocupa cu țesutul și creșterea porcilor, pe care au încercat în repetate
râ nduri să -i alunge. Ei stau pe aceste teritorii pâ nă în secolul VIII î.e.n. câ nd sunt alungați de că tre
neobabilonieni și dispă ruți pentru totdeauna din istorie. Dar cum nu tă iau frunze la câ ini, fiindcă în acele
vremuri nu erau asemenea meserii, s-au adunat într-un ciopor mare și fiind meseriași în a pă li vâ rtos cu
sabia, au tă bă râ t asupra Babilonului pe care l-au cucerit pe la anii 1531, apoi s-au revă rsat că tre sud,
cotropind întreg teritoriul pâ nă la mare. Câ nd au fost alungați din aceste locuri la începutul secolului XIV î.e.n.
o parte dintre ei au luat-o că tre soare ră sare, spre India la vechile lor neamuri, apoi tot că utâ nd soarele au
traversat arhipelagul indonezian și Oceanul Pacific de Sus, ajungâ nd pe coasta Peru. Numai așa se pot explica
asemă nă rile care există între cultura lor, în legă tură directă cu cea a geților, egiptenilor, emeșilor și sciților! Și
numai noi românii și incașii folosim ca instrumente naiul, fluierul și ocarina pentru a ne cânta oful și
jalea, iar unele părți din cântecele lor au elemente de sonoritate comune cu bocetele noastre cântate
la fluier cum am auzit asemenea ziceri în județul Neamț! Unul din modelele de coroană de pene purtat
de Inca Sapa la ceremonii, dar și de alții din neamul lui sau de dansatorii inca de azi, este foarte
asemănător° cu cel° purtat° de neamul filistenilor din secolele XVIII-XIII î.e.n. (penultima poză din
dreapta) și chiar cu masca de aur a faraonului egiptean Tutankamon cum se vede în fotografiile de mai jos.

Pentru a înțelege mai bine nivelul de civilizație la care s-a ajuns în imperiul inca și de ce a fost el distrus de
că tre spanioli, dau în continuare o propoziție dintr-o scrisoare a lui Francisco Pizarro (1476-1541) adresată
regelui Spaniei, după ce au cotropit întreg teritoriul° și au intrat în Cusco: „Putem asigura pe Maiestatea
Voastră că este atâ t de frumoasă și are astfel de clă diri frumoase, care ar fi chiar remarcabile și în Spania”. Ș i°
cum orice treabă anevoioasă are un început voi scoate în față ° câ teva cuvinte din quechua, limba
administrației imperiului incaș unde se gă sesc similitudini uimitoare cu limba româ nă (al doilea termen) și°
emegi (al treilea cuvâ nt) demonstrâ nd originea lor comună .
aillu: gintă , clan, neam, obște, seminție. La noi consider că nu trebuie să mai spun cum stă m cu „a lu” sau „ai
lu” din vorbirea populară iar în emegi alu este un adjectiv pentru animale care arată că aparțin de o anumită
rasă ; aka: bă utură fermentată , a bea o bă utură fermentată = acra: gustul unor bă uturi realizate prin
fermentare, sau sucul unor fructe = aca: creștetul capului, a bea, voce, a face a avea un efect, porție; allpa:
teren agricol fertilizat cu gă inaț de guano și° care are o culoare alb-cenușiu = alba = aldu: a să pa pă mâ ntul;
Anzi: munții cu crestele veșnic înză pezite care erau granița de est a imperiului incașilor = ansi: sufle-

234
tele eroilor din mitologia geților care mureau în timpul luptelor = an-șe: car pentru transportat grâ u;
bara: unitate de mă sură = bara: iaz, bă ț lung și° gros, a opri = bara: a înainta, a distribui, popas, casă ;
cacic: că petenie, cel care îți° conduce viata, șeful unui aillu = gagic: cel care îți° conduce sufletul (c trece
în g cum se întâ mplă de multe ori în emegi), Cacica localitate de unde se extrage sare = gagig: a se jeli
cuiva, a fi trist;
calancha: nume incas = calancia: nume de familie = gala: mare + nga: casă , locuință , a adă posti;
camara: grâ narul unei provincii cu sensul de provizie sigură = camară : loc de depozitare sau de pă strare a
proviziilor alimentare = gamara: cereale, a pune, a îngră di, a încuia, a închide afară ;
cancha: templu, care în religia lor era legă tura dintre cer, pă mâ nt și lumea de sub pă mâ nt = cance: pră jină
lungă avâ nd în capă t un câ rlig cu vâ rf ascuțit folosit de pescari și plutași pentru agă țare°, câ rlig°;
capac: bogat, superior, rege, luminat, înțelept, învă țat, generos, cel care are grijă de alții = capac: deasupra, sus
= capa: suflet, inimă , a fi de partea cuiva, a liniști + cu: a întemeia, a socoti, hrană , avere, nobil, stră lucitor;
catu: tâ rg, comerțul incaș se desfă șura în piețe amenajate sau în spații° special construite = catu: nivelul unei
construcții, a că uta = gadu: a rupe, a distribui, a merge pe jos, a se întâ lni, a vorbi despre;
catu illa: spiritul negustorilor. În° emegi ila: că ră uș, a transporta, a fi bogat, personificare, a radia.
chanca: trib ră zboinic neincas renumit pentru violența° și viclenia lui = cianca: șarpe veninos = cianga: captiv,
prizonier;
chimpo: numele unei regine care cultiva soiuri alese de porumb și ardei iuți = câ mpu: suprafață întinsă
destinată culturilor agricole = câ n: a semă na + pu: teren;
chonta: mâ ner de lance din lemn = ciontu: crâ mpei dintr-o bucată mare, a tă ia = ciun: a prezenta + ta: a pipă i,
a vă tă ma;
chuqui: ploaie, a picura = chicu: câ te puțin, a chicura ‒ a ploua mă runt = chic: mic, puțin, a fi epuizat; chunu:
cartof deshidratat, uscat la soare și° la frig = ciuni: a modifica = ciun: a se ofili, a învechi, a da; cira: a coase =
cir: ață subțire, fir, cira ‒ a înșira = cir: a lega, a fixa, a întă ri;
collca: depozit mare, locul unde sunt pă strate bunuri și în jurul că rui mișună mulți oameni = colcă i: a fi plin
de, a mișuna, a se agita, a vui = colca: a fi atent, a se pregă ti de drum, începutul unei acțiuni;
conci: vâ rf, înă lțime = conci: coc = con: scară + ca: casă , podoabă ;
cori: aur, care era adunat din apa râ urilor de munte unde se gă sea sub forma unor gră uncioare mici =
cori: bube foarte mici care apar uneori pe trupul copiilor = cu: metal prețios, aur + ri: a turna, a cură ța; curaca:
conducă torul unei vă i montane = coraca: a supraveghea o persoană bolnavă = curaca: a inspecta, a
supraveghea;
Cuzco (Qosqo): capitala imperiului incaș, construită pe versantul unui munte care parcă stă tea agă țată de
înă lțimi = cosca: pisică sau coscă : coajă = cus: piele de animal, a se ascunde, a fi lipit de + ca: că tun, oraș, casă ,
cartier, defileu;
hacha: un fel de satâ r = hac: crengi tă iate mă runt pentru foc, surcele = ha: numeros, a aduna, a avea voie +
cia,sa: a tă ia.
haili: refren ritmat în câ ntecele incașe = haili: refren de câ ntec = hili: farmec, a încâ nta, atracție;
hatha: castă , familie, neam, proprietate = hat: delimitarea unei proprietă ți, ră zor = hata: a șterge, scandal, în
eme-gi;
hatun: mare = hă t: întins, mare = hat: înă lțime mare, a pune, a înconjura;
huara: șorț primit de tineri câ nd ajungeau la maturitate și aveau dreptul să închege o familie = hora: dans la
care participau tinerii ajunși la maturitate = hura: neam, obicei, a striga, a stră luci, a conduce; hunu: cea mai
înaltă că petenie militară neincasă = hunu: să lbatic, nimicitor = hunu: a rupe, a distruge; hucha: să rac și orfan
de pă rinți, prezență ° nedorită , cel care nu are educația pă rinților și face numai necazuri = hucia: a alunga sau
a fugă ri o pasă re, om fă ră că pă tâ i = hucia: a fi mâ nios, nesă buit, violent; huanca: piatră de hotar, încă lcarea
hotarelor era la incași foarte aspru pedepsită = huanca: femeie rea care îți vâ nează greșelile, persoană rea și
pă timașă = hu: persoană + anca: a mă sura, oprire bruscă ;
huata: loc unde se leagă (prinde) ceva, că pă stru = hoața: femeie care umblă cu furatul și este prinsă = hu:
persoană + ata: a face o faptă rea; Huiana: Inca, tată l lui Atahualpa și° Huascar = Huianu, Huina: nume de
familie la româ ni = hu: persoană + i: a stă pâ ni + ana: lumină , cer, rai, a fi mare;
iaili: câ ntece cu caracter pă storesc sau agrar = iaili: refren care se gă sește în câ ntecele pă storești interpretate
de Felician Fă rcaș = ia: a fi plă cut + ili: bucuros;
Inca: conducă torul incașilor = inca, inga: adevă rat, așa este = inga: egal, la fel;
intihuatas: ceas solar din piatră pus la intersecția drumurilor compus dintr-un con de piatră de cca 1 m

235
fixat într-un disc de piatră gradat. Umbra soarelui proiectată pe acest disc indica ora. Un sistem asemă nă tor
aveau și geții, precum și locuitorii vechi ai insulelor britanice.
inti tain mii: să rbă toare incașă ° în care se aducea ca ofrandă soarelui primii știuleți de porumb ajunși la
maturitate. Expresia în limba româ nă este „întâ i tain mii” cu sensul de respectare° a° unei obligații în natură
stabilită anterior;
jaili: câ ntece cu caracter religios sau militar = jali: stare psihică ce arată tristețe, necaz, dor, nostalgie;
kay: teritoriul de deasupra pă mâ ntului unde tră iesc și oamenii, dar deasupra lor se duc duhurile stră moșilor
și ale tuturor chipurilor de pe pă mâ nt = că i: a se jeli, a-și recunoaște vina;
killa: aur, aurit, galben ca aurul = cili: fire subțiri din aur care se foloseau în trecut la cusutul unor podoabe =
ki-la: a câ ntă ri, a compara;
killa: zeița lunii ca simbol al fertilită ții naturii și a neamului omenesc = chila: falus, vulvă , vagin = ki…la: a
observa, a fi atent la;
quena: naiul incas cunoscut pentru melodiile pline de tristețe = chin: suferință , tristețe,° o chemare a
amintirilor sau caina: a deplâ nge = chin: suferință + a: rezultat, stră moș;
quechua: limba oficială vorbită în Tawantinsuyu (imperiul inca), era una dintre cele 12 limbi ale clanurilor
incașe și semnifica luminat de soare, să nă tos, frumos, vale sau trecă toare protejată . Acest termen a fost impus
de spanioli pentru că incașii foloseau expresia „runasimi ‒ graiul omului” = checea: covor de pâ slă lucrat în
mai multe nuanțe care se folosea și la învelit noaptea, nume de persoană = checi: neamul celor numeroși,
pretutindeni, pă tură , broboadă , a lega, a uni.
quella: a nu fi leneș, a fi harnic = Cela: prenume de femeie = ku…la: a aranja, a pune în ordine;
qucha: mare, foarte mare = cogea: mare, foarte mare = kuga: nobil, ales;
quipu: forma de pă strare și transmitere a informațiilor cu ajutorul unor fire de ață legate de una mai groasă ,
de culori diferite și cu noduri specifice care ară tau chipul sau starea la un moment dat = chip: înfă țișare,
imagine, față = chip: a lega, a liniști, a controla, meșter foarte bun;
llama: animalul specific Anzilor folosit la transport, pentru lapte și lâ nă , era șansa supraviețuirii unei
comunită ți în caz de secetă fiind sacrificată ca cea mai prețioasă ofrandă = în româ na veche nu există acest
cuvâ nt, dar l-am gă sit identic fonetic și semantic pe tă blițele geților = lama: înger pă zitor, spirit feminin al
destinului, respect social;.
llulla: minciună = lulă : pă hă ruț, om beat = lul(a): mincinos;
Machu Pichu: oraș incaș descoperit abia în secolul XIX și° construit pe versantul unui pisc de munte = maciu:
mă ciulie de mă ciucă , umflă tură ; piciu: ascuns, care nu se vede, mic;
mama: cea care este binecuvâ ntată de divinitate să dea naștere, soție = mama: femeia care are copii = mami:
spirit emeș care l-a fă cut pe om din lut și° a suflat asupra lui cu viață ;°
mana: noroc, vigoare, belșug = mană : belșug în toate = mana: izvorul belșugului, soț, soție, pereche, a locui
împreună ;
marca: proprietate, domeniu, teritoriu. Cuvâ nt idenitc fonetic și semantic ce se gă sește în limbile
anglo-saxone;
mita: relații de întrajutorare reciprocă între familiile unui aillu în efectuarea muncilor agricole, realizarea
teraselor sau a canalelor pentru irigații = mita: sistem de relații care urmă resc ocolirea legii chiar dacă este un
abuz — mitu: a elogia, a pipă i ușor, a mâ ngâ ia, jignire;
moya: locuri de pă șunat = moina: teren cultivat și lă sat pentru a deveni pă șune = mu: an, a cultiva, a apă rea, a
crește° + inu: paie, iarbă , pă șune;
montana: pantele estice de mare altitudine din munții Anzi = Montana: localitate în munții Apuseni;
mullu: scoici marine aduse ca ofrandă . Acest cuvâ nt există în etruscă identic fonetic și° semantic;
oca: cartof, marfa cea mai comercializată la incași, principala sursă de alimentare = oca: mă sură pentru
greutate egală cu cca un kilogram, conținutul acestei mă suri = oca: a mâ nca cu lă comie, a lua cu forța;
pacha: locul îngrijit de om pentru a fi folosit, care aparține lui, folosire liberă și° liniștită , a pune în
ordine, a aduce liniște, natură liniștită , bucurie = pace: liniște, stare de echilibru = pace: a se potoli, a
se liniști°, a se așeza, a conduce, a cerceta; pachacuti: rege incas, cataclismul, transformatorul cultural,
creatorul; pachamanka: expresie cu care se invitau la masă . În limba româ nă se folosește° „a mâ nca în
pace” cu același sens.
phathiri: mai marele dintr-o comunitate care desparte turmele de lama și trece puii de lama ajunși la
maturitate la turma de adulți. În° emegi patesi era șeful unei comunită ți iar la latini pater avea sensul de tată
biologic dar și șeful clanului.
Paullu: fratele lui Manco Inca, conducă tor incas. Noi avem Paul și Paula, venite din italiană ;

236
purej: conducă torul unui aillu(clan) = puriu, purie: că runt, bă trâ n, tată (termen vechi) = pu: suflet, putere + ri:
a conduce + u: bă rbat, a impresiona;
puric: care fuge repede = puric: parazit care sare foarte repede = pu: a țâ șni° + rig: a că uta, a înhă ța, a smulge,
a ucide;
ricu: suveran, rege = rigă : rege = rig: a supraveghea, a pă zi, sceptru, armă , a se înclina;
runa: bă rbat, om = Rona: localitate în Maramureș. În emegi ru: semen, a fi capabil, rang social, egal în funcție,
bogă ție + na: om în viață °, om prezent;
saya: jumă tate de provincie, fiecare provincie era formată din 2 saya care erau solidare la plata
birurilor și° efectuarea corvezilor, proprietate, domeniu, ținut° = saia: cusă tură superficială a două bucă ți
de pâ nză , țesă tură subțire de lâ nă sau bumbac sau îmbră că minte confecționată din această țesă tură ,
adă post provizoriu pentru vite și° capre, unelte și nutreț, gard improvizat în jurul adă postului pentru
vite, podul grajdului folosit ca depozit pentru nutrețul vitelor = sa: legă tură , ață , a lega cu sfoară , a
strâ nge laolaltă + ia: mâ nă , avere, opus;
sapsi: proprietate, domeniu, muncă fă cută împreună de toți membrii obștii = să psi, ză psi: a prinde de veste, a
bă ga de seamă , a prinde pe cineva că face ceva în ascuns, a observa.
sapai: cultivarea pă mâ ntului = sapa(??): a lucra pă mâ ntul cu sapa, a face un șanț = sapa(??): a face un șanț.
suyu: ținut°, regiune muntoasă , provincie, sarcină dată în timpul unei misiuni = suiu: a urca, a executa o
acțiune urcâ nd = su: a ocupa în sus, a aluneca, a se urca + ia: mâ nă , a deveni alunecos, pietriș, stâ ncă ;
taclla: să pă ligă mică = tacla: vorbă fă ră rost, a te afla în treabă , tră ncă neală pentru a omorî timpul = tac: a izbi,
a pă trunde, a zori, a apuca + la: tâ nă r, a așeza;
tambo: depozite regale sau obștești, amplasate de-a lungul drumului și care erau folosite de armată , de
curierii regali sau în caz de cataclisme naturale = tambă : vițel slab, om prost = tam: credincios + bo: a
transporta;
tarapuntaes: nobil, trimis regal, cinul clericilor ce proveneau din neamul lui Inca = tarabostes: nobili
geți după scriitori greci antici din râ ndul că rora proveneau și preoții, informație nedovedită de tă blițele
de plumb,
tawa: patru = tava: obiect plat de formă pă trată , dreptunghiulară sau oval, cu marginile ridicate puțin în sus
pe care se aduc bucatele la masă , nă vă lire, iar acest cuvâ nt amintește de taba, transformat în tava cu sensul de
cetate sau întă ritură = ta: a privi, a împinge, a aduce + ba: parte, bucată ;
tempu: unitate de suprafață considerată suficientă să hră nească o familie fă ră copii pe timp de un an = timpu:
noțiune care exprimă scurgerea vremii = ten: a domoli, a ușura, a ră cori + pu: izvor, a țâ șni°, început, inimă .
Ș i° neamul emes avea un asemenea sistem de protecție socială a indivizilor.
Titu: numele unui conducă tor incaș (Titu Cusi) = Titu: prenume la româ ni.
tocco: peșteră = tocu: teacă din lemn sau tablă în care se ține piatra de ascuțit pentru coasă = togu: a intra, a
învâ rti; tucui: cel care are grijă de toate = tucu: pă rinte, tată = tucu: rude, bun, a înveli;
uacaili: a plâ nge = uacă i: plâ nsetul copilului foarte mic, a plâ nge ca o broască = ua: câ ntec de leagă n, a trezi din
somn + ca: gură , a țipa° + i: a plâ nge, lacrimă ;
uchiu: ardei iute = uiu!: rostite câ nd mă nâ nci ceva iute = u: strigă t + ciu: mâ ncare, legă tură , a pune;
urinsuyu: jumă tatea de sus (urin în emegi: drapel, deasupra, sâ nge, neam).
uku: jos, sub pă mâ nt, tă râ m al morților = ugu/uku: mort, a ucide, a muri în eme-gi;
Urma: numele unei regiuni renumită pentru cultura porumbului și ardeiului iute = urma: semne lă sate pe
pă mâ nt de că tre un animal, om sau ră dă cinile plantelor din ară tură = ur: gaură , scobitură , a șterge, a să pa +
ma: a se fixa pe;
Uru: trib de pescari ce locuiește pe niște insule plutitoare formate din trestie, de pe lacul Titicaca. În emegi
uru: a pă zi, a se osteni, a lega, a prinde, puternic, priceput;
wallasi: stră moși° = valahi: denumirea româ nilor din Muntenia și Moldova;
warawara: luminos, stră lucitor = vara: anotimpul că lduros și° plin de soare sau Varvara: protectoarea
minerilor care lucrează la temperaturi ridicate; zara: porumb la maturitate ce are culoarea galbenă ca a
soarelui = zare: depă rtare = zara: rază de lumină , legă tură , snop în eme-gi.
Sunt un numă r de 87 cuvinte culese de mine din că rțile pe care le-am citit despre incași, iar un studiu
comparativ amplu între limbile și dialectele andine vorbite în imperiul Inca cu eme-gi, vechea egipteană și
limba româ nă veche, ar aduce informații uluitoare despre adevă rata noastră istorie încă necunoscută
româ nilor și lumii! Ș i ar mai scoate la iveală adevă rul înspă imâ ntă tor pentru cultura Europei în general și
pentru istoria iudeo-creștinismului în particular că adevă rul despre religia crucii este altul decâ t cel cu care
ne-au otră vit mințile și sufletele popimea de toate riturile și de toate fră țiile sataniste.

237
 2.5.12 Tairona sau Kogi

Mai gă sim ră mă șițe ale fabuloasei culturi stră moșești la neamul Kogi sau Tairona, o comunitate
inteligentă , evoluată spiritual care a scă pat de nefasta influență a „civilizației” occidentale. Sunt și după
3800 de ani de la despă rțirea din vatra stră bună , tot așa cum i-a zidit Anu sau Gog (poate de aici își trag
numele de Kogi, fiindcă Strabon a scris muntele sfâ nt al geților Kogaion și nu Gogaion cum ar fi fost
firesc), oameni cu sufletul deschis și inima curată , tră ind în armonie cu natura, nelacomi și nemișei
cum sunt cam toți cei ce fac astă zi umbră la pă mâ nt pentru lâ nă , frâ nă și slă nină ! Kogi sunt ultima civilizație
supraviețuitoare a popoarelor inca și aztec, iar orașele lor din munți au ră mas neatinse de „civilizația”
lumii noastre.
În prezent populația Tairona sau Kogi locuiește în munții Sierra Nevada de Santa Marta în estul Columbiei,
spre Marea Caraibilor, dar în vechime ținutul lor ajungea pâ nă la mare unde aveau și unele orașe. Ei își spun
„frații vâ rstnici”, iar pe cotropitorii europeni mai vechi sau mai noi îi numesc „frații tineri”, ținutul muntos
unde își duc viața ° considerâ ndu-l „Inima Lumii”. Orașul Santa Marta a fost întemeiat de că tre spanioli în anul
1525 și timp de vreo 50 de ani, bă știnașii au conviețuit în pace cu invadatorii apoi le-au fost luate pă mâ nturile
de pe coastă de că tre nă vă litori, obligâ ndu-i să se refugieze în munții unde locuiesc și astă zi. Mormintele lor
din vechile orașe de coastă sunt jefuite de că tre grupă ri criminale care vâ nd obiectele descoperite pe piața
neagră în special din USA, dar unele pleacă și că tre alte ță ri. Kogi purtau în vremurile lor bune podoabe de
aur, iar unele piese-simbol care reprezentau totemuri, erau atâ rnate în copaci. Foloseau pentru torsul
bumbacului și fusuri de aur pentru rolul lor magic conferit de religie, dar a venit „fratele tâ nă r” și le-a furat pe
toate. Orașele lor erau construite într-o armonie perfectă cu natura, reușind să folosească cele mai
neprietenoase locuri pentru culturile indigene, iar drumurile și canalele construite în urmă cu 500 de ani sunt
în prezent la fel de bune, apa nereușind să le distrugă . Munții au fost terasați, iar apa adusă prin mici canale
uda toate terenurile cultivate apoi cobora în vale pâ nă la marea care se află la cca 25 km. Secretul civilizației
lor era modestia în care au tră it dar o fac și în prezent și armonia absolută cu natura pe care o consideră
Mama lor. Ca forme de relief au câ mpiile joase de pe coasta mă rii, munți cu ză pezi veșnice, deșert, pă duri
tropicale și dealuri propice unui anumit tip de agricultură . Dacă cei de pe coasta mă rii se ocupau de pescuit și
producerea să rii din apă de mare, cei de pe dealuri cultivau fasole, porumb și bumbac. După ce au fost
alungați de pe coastă , ei s-au izolat în zona muntoasă și au rupt orice legă tură cu civilizația invadatorilor, iar
orașele din munți construite în urmă cu peste 500 de ani sunt locuite și azi, numă rul lor fiind cam de 10000
de suflete. La ei cuvintele „haida” și „haidi” înseamnă să mergem. Practic ei sunt izolați de lumea noastră
printr-o junglă , nefolosind nici azi roata, plugul sau scrisul, iar înțelepții lor se numesc mama, fiind confirmați
de divinitate printr-un lung proces de inițiere și educație. Ei au rolul de a pă stra tradițiile stră moșești și a
menține puritatea comunită ții. În fiecare oraș există câ te o casă mare numită nuhue, de formă rotundă cu
acoperiș conic, unde au voie să intre și unde locuiesc numai bă rbații. Morții și-i puneau în niște vase mari de
lut asemă nă toare ca formă cu cele de la Cotnari, fiind considerate un alt „pâ ntec” unde mortul va sta pentru
vecie. Ei spun că au venit din apus! Dacă depă șim apusul din imperiul inca de unde s-au refugiat în actualele
ținuturi, atunci apusul trebuie să fie insulele arhipelagului filipinez și cel indonezian care fac legă tura cu Asia
de est de unde au luat ei calea că tre munții Anzi. Dar aici gă sim drumul pe care au ajuns în America de Sud și
și baștina lor!
Nuhue este Casa Lumii, de formă rotundă fă cută numai din frunze de palmier, unde intră numai
bă rbații care au primit inițierea, adică au împlinit vâ rsta de 18 ani. Atunci ei încep să mestece frunze de
coca culese numai de o femeie și în timpul ritualului de inițiere vor sta nemișcați 4 zile și 4 nopți
spunâ nd rugă ciuni în casa bă rbaților. Cu ajutorul oxidului de calciu obținut din scoici arse, pe care îl
iau în gură odată cu frunzele de coca, acesta are rolul de a scoate substanțele active din frunze care îi
ajută să poată face asemenea exerciții incredibile de rezistență . Ei cred că coca naturală culeasă la
maturitate, civilizează omul și îl face mai bun. Frunzele de coca ajunse la maturitate nu au nici o
legă tură cu drogurile așa cum ar vrea unii să se creadă . Speranța de viață la kogi, datorită mestecatului
de frunze coca, este cam de 90 de ani, iar esenienii° sau asenii geți pripă șiți prin Palestina pentru a lumina
întunecatele minți ale rabinilor, tră iau chiar pâ nă la 120 de ani. Oxidul de calciu este ținut în „poporo”,
un fel de vas al cunoașterii fă cut din lemn, fiind considerat de ei ca un „pâ ntec” înțelegâ nd prin asta atâ t
un pă rinte protector dar și o femeie. Bă țul cu care se ia oxidul de calciu de grosimea unui deget, este
considerat partea bă rbă tească , dar aceasta lă sată să lucreze de capul ei în relație cu cea feminină ar
deveni periculoasă și ar distruge armonia zidirii omului de că tre Mama. La ei „poporo” era simbolul

238
239
civilizației kogi. Mâ ncâ nd din el, bă rbatul își aduce aminte de ceea ce este el și îl ține în armonie cu
Marea Mamă , fă câ ndu-l să se gâ ndească mereu la generozitatea ei. Am pus în continuare două forme
de „poporo” și un vas de la începutul mileniului IV î.e.n. descoperit în localitatea Vidra, județul Ilfov.
Pe mai multe basoreliefuri antice, Orfeu ține în mâ na stâ ngă un vas asemă nă tor cu cel descoperit la
Vidra, pe care îl primește de la o divinitate feminină ce ține în mâ na stâ ngă o cistă iar lâ ngă ea în partea
de sus este un cocoș. În dreapta râ ndului este un vas kogi folosit pentru înmormâ ntarea cenușii mortului
împreună cu unele podoabe.

Poporo este privit și ca un izvor de spiritualitate și de comuniune cu Marea Mamă . Invocarea acestei
comuniuni fă cută cu mintea va fi îndeplinită de că tre paznicii sufletului ei. Dar acești paznici nu sunt numai ai
„poporo” și spiritului bă rbatului, fiecare lucru are câ te un paznic, povestea fiind cunoscută și la incași prin
huanca, la ainu prin kamui și la emiși și geți prin lama sau îngeri. Dacă renunți la a folosi poporo și a mesteca
coca, nu poți fi bă rbat și nu te vei însura. La ei soția este un egal al soțului de care trebuie să aibă grijă , să
lucreze pentru ea și pentru copii, să nu-i vorbească ° urâ t și să nu o lovească . Înainte de culcare trebuie să
mestece frunze de coca cel puțin de 4 ori ca să poată gâ ndi limpede ce a fă cut peste zi și ce va trebui să facă în
ziua urmă toare.
Conducă torii lor spirituali numiți Mama sunt crescuți într-un mediu complet întunecat primii 18 ani din
viață . Acolo sunt învă țați să comunice cu „Aluna”, considerate de ei a fi forțele care guvernează planeta. Astfel
ei devin Mamas sau Mama cu sensul de Iluminați. Mama înseamnă lumină , stră lucire, soare și este divinitatea
lor principală cu sensul de Ziditorul sau Marea Mamă însă nu astru ci cunoașterea divină de început, iar
mamas sunt conducă torii lor religioși cu sensul de iluminați, dar folosesc și mama cu același sens. Toată
teologia lor este uimitor de asemă nă toare cu cea a esenienilor° și a stră moșilor mei geți, fiindcă mulți româ ni
se țin că au alți stră moși, mai nobili și civilizatori sau mai aleși de Talpa Iadului cum a apă rut o nebunie de
ceva vreme la cei chinuiți de damblagială . Unii iluminați lucrează în locuri izolate pe care le numesc „puncte
fierbinți”, unde se consideră că se află sursa energiei vitale care se revarsă în lume. Ei pă zesc secretele și
izolarea în care se află pentru a-și putea continua munca. Acum consideră că munca lor a devenit imposibilă
din cauza lă comiei distructive și că planeta în sine se află în fața colapsului apocaliptic.
Mamas poartă pe cap un fel de că ciulițe împletite din bumbac tors gros care amintesc de cele purtate de
sciți, amazigh și incași. Populația Kogi are un port de culoare albă foarte asemă nă tor cu al geților sau al
ță ranilor româ ni în zilele de muncă , pantaloni largi și lungi pâ nă la pă mâ nt, că mașă largă ce coboară pâ nă la
genunchi cu mâ neci largi fă ră a fi încinsă la brâ u, tră istuță mică în dungi albe și crem și pă lă rie de paie de
forma celor purtate de olteni sau din regiunea Clujului. După rugă ciunile fă cute pentru cinstirea Mamei, ei
câ ntă dintr-un fel de fluier melodii care seamă nă cu câ ntecele noastre pă storești doinite. Solomonarii noștri
câ nd intrau în Fră ția Celui Ales, primeau un râ nd de veșminte albe formate dintr-o că mașă lungă pâ nă la
genunchi și un fel de pantaloni albi, sorțul de piele numit solomon și o tră istuță unde își ținea toporișca și
cartea cu numele îngerilor, la fel fiind situația și la esenieni°! Kogi s-au izolat pentru că sunt într-adevă r
convinși că au responsabilitatea pentru echilibrul vital al lumii materiale și a spațiului transcedental pe care îl
numesc „Aluna”, adică un fel de ° ou auric din care vin toate fiind sursa vieții și a inteligenței întregului
pă mâ nt.° Ei doresc să avertizeze pe „frații tineri” de pericolul în care a ajuns Mama, considerâ ndu-se că sunt
frații înțelepți ai umanită ții și că trebuie să vorbească acuma pentru a evita o catastrofă climatică globală cu
urmă ri iremediabile. Feriți de ochii „civilizatorilor” Kogi sunt respectați pe un areal foarte mare de că tre
ceilalți amerindieni întinzâ ndu-se de la fluviul Amazon pâ nă la râ ul Hudson din nordul S.U.A.
Civilizația Maya de astă zi este condusă de bă rbați care au fost trimiși de mici pentru a învă ța de la Kogi.
Tribul amerindian° Seminole din Florida le trimite anual ofrande.
Kogi se tem profund de să lbă ticia cu care jefuim bogă țiile pă mâ ntului, dâ ndu-și seama de asemenea

240
că drumul pe care merge omenirea condusă de „frații tineri” va duce la un dezastru absolut datorită
nenorocirilor pe care le dezlă nțuim prin propria lă comie. Ei consideră că singura speranță de supraviețuire
pentru omenire este ca noi să află m de ce se tem ei și își dau seama că oamenii cred doar ceea ce pot vedea.
Mamas înțeleg că trebuie să facă asta pentru că omenirea distruge pentru un câ știg° trecă tor, locuri
considerate sacre de multe popoare. Ei vor să ne arate cum și de ce erupția energiei cosmice haotice cauzează
schimbă ri climatice, epidemii de boli noi, instabilită ți geologice și o creștere perpetuă a conflictelor violente.
Dacă Kogi au dreptate, civilizația modernă trebuie să își schimbe percepția asupra planetei în sine și felul în
care va fi privit viitorul.

Nuhue sau casa bă rbaților, construcție asemă nă toare cu primele case ale emeșilor din Ki-en-gi. Spre
dreapta avem portul kogi, și lâ ngă el este „Aluna” pe care ei o privesc ca pe o carte de istorie și înțelepciune
divină , unde este simbolizat trecutul dar și viitorul. În capă t am pus un ou de calcar descoperit la Lepenski
Vir, pe malul drept al Dună rii în regiunea Porților de Fier de la sfâ rșitul mileniului VIII î.e.n. Pe el se vă d
scoase în relief aceleași forme șerpuitoare ca pe Aluna neamului tairona sau kogi. În fapt ei transmit prin
conceptul simbol Aluna mitul facerii lumii și a pă mâ ntului din ou așa cum îl știm că a existat la toate
neamurile carpatine ce au roit de aici în cele patru ză ri, de-a lungul a mai multor milenii. Dar cuvâ ntul ar
putea să amintească tocmai toriștea lor de unde au plecat în urmă cu peste 3700 de ani, fiindcă noi avem în
mitologia stră moșească alunul ca un arbore sfâ nt care ajută la înnoirea naturii și a neamului omenesc prin
fructele sale, cam tot așa cum este conul de brad sau pin din mitul Pomului Vieții și cum l-au lă sat stră bunii
să -l pă stră m, dacă mai are cine! De aceea se spune la noi, că atunci câ nd doi șerpi se chinuie să facă piatra
clarvă ză toare, sau câ nd unul vrea să înghită o broască , este bine să -i desparți cu o creangă de alun fiindcă pe
viitor, cu ea se pot face cele mai mari minuni. Ș arpele ca totem al înțelepciunii cerești, este dovedit pentru
prima dată în istoria lumii în situl de la Gobekli Tepe din mileniul XII î.e.n. câ nd a avut loc ultima glaciațiune și
a distrus mare parte din habitatul populațiilor Europei, obligâ ndu-le să coboare mai spre sud.

Crucea înscrisă în cerc din vâ rful locuinței bă rbaților ‒ nuhue ‒ cum am reușit să o iau dintr-un film
documentar despre această populație și cea din bisericile noaste de lemn unde apare în plus și floarea vieții.
Acest simbol-concept al crucii înscrisă în cerc este pentru prima dată atestat arheologic în istoria lumii în
peștera de la Coliboaia într-o pictură rupestră veche din anii 37800 î.e.n. apoi în peștera Gaura Chindiei de pe
malul stâ ng al Dună rii, tot prin niște desene rupestre vechi din mileniile XV-X î.e.n., și drumul ei se continuă
cu zeci de dovezi arheologice pâ nă în lumile din mileniile IV-III î.e.n., și cu talismanele geților de la Fizeșu
Gherlei din secolul VII î.e.n. Spre dreapta este o piatră de la populația tairona cu foarte multe linii care se
intersectează , parcă ar fi o hartă și ceva asemă nă tor ce se gă sește în comuna Bozioru din munții Buză ului,
veche de pe la începuturile mileniului III î.e.n.
Kogi spun că fă ră gâ ndire n-ar putea exista nimic. Aceasta este o problemă esențială a zilelor
noastre pentru că nu doar cotropim planeta, ci o și lipsim de gâ ndire, distrugâ nd atâ t structura fizică ,
câ t și bazele existenței metafizice, adică energia creatoare care stă la baza materiei. Kogi consideră că
sarcina lor existențială este aceea de a îngriji planeta și a-i menține starea de normalitate, dar în urmă

241
cu câ țiva ani și-au dat seama că sarcina lor devine imposibilă din cauza mineritului și a despă duririlor care se
produc peste tot.
Ei nu au temple, ci simple altare unde se roagă și meditează , la fel cum fă ceau esenieni° în Palestina în
secolele III î.e.n.-II era noastră . Dau mai jos avertismentul lor față de întreaga omenire unde își fac cunoscute
și o parte din conceptele teologice, după documentarul From the heart of the world (Din inima lumii),
Avertismentul fraților vârstnici, realizat de cercetă torul american Dr. Graham Townsley în anul 1991, care se
gă sește la adresa www.amara.org. În cadrul textului, acolo unde voi considera de cuviință , voi pune unele
comentarii care să explice originea concepțiilor teologice sau sensurile lor.
„La început a fost doar întunericul… doar marea. La început nu era soare, nici lună , nici oameni… la început
nu erau animale, nici plante… doar marea. Marea era Mama. Mama nu era oameni, nu era nimic. Absolut
nimic. Era ceea ce are duh (adică cunoaștere), ea era mintea și voința. Ea era Aluna. Ș i toate astea au fost
ză mislite/nă scute înainte de primul ră să rit… acestea erau idei… apă și pă mâ nt. Avem gâ nduri numai pentru
ce a fost creat deja în Aluna. Înainte de ră să rit, înainte de a exista orice… noi am fost concepuți în apa din
«Aluna». La fel și copacii… munții… totul. Ș i apoi Mama a început să -și „învâ rtă în afară ” gâ ndurile. Ea „a
încă lzit” fusul înaintea ră să ritului° (ei spun că fusul este prima unealtă dă ruită omului)… și Mama a procreat 9
lumi… a dat naștere la 9 fiice… Fiecare lume avea propriul gen… Ș i ea a dat naștere sorilor… domnii creației.
Unul dinte ei era Serankwe… și apoi s-a întrebat: «Cum am putea crea un lucru viu»? Mama și copiii ei s-au
gâ ndit mult la asta. Cum se mișcă un picior, cum se mișcă un ochi. Ș i câ nd totul a fost înțeles, a noua lume a
fost creată . Ș i aceasta s-a întâ mplat înainte de primul ră să rit… încă nu erau oameni, nici plante, nici animale,
nici Soare… doar Mama. Doar Aluna.
Mama a sâ ngerat. A avut sâ ngerarea femeilor. Era fertilă … și lumea a devenit fertilă . Sâ ngele ei este auriu
(sau aur)… Ră mâ ne în pă mâ nt… Este fertilitate. Apa aurie… Sâ ngele și apa sunt necesare pentru viața tuturor
lucrurilor. Apoi Serankwe l-a creat pe «fratele tâ nă r». Ș i apoi a fost creat omul… pentru a avea grijă de
lucrurile vii… plantele, animalele… din acest motiv au fost fă cuți oamenii. Acum este slă bit și îmbolnă vit…
Aurul nemuritor că ra misterul vieții din Aluna în materie. Mamas putea face această că lă torie prin meditație
«pe aur» și prin dansul ritualic cu podoabe de aur, niște discuri cu o spirală mare pe ele”. Pă zitorii aurului și ai
copacilor se numeau „yiuca”, vasele de cult erau din aur în vechime pâ nă să vină „fratele tâ nă r” tâ lharul,
prezicerile se fă ceau tot pe obiecte din aur.
Pentru a înțelege pe deplin cine au fost stră moșii noștri, am să dau în continuare informații
referitoare la facerea lumii, care ne trimit la o perioadă preistorică a culturii antice, ajutâ ndu-ne de
lucrarea Istorii feniciene, scrisă de Philon din Byblos (64-141), dar și acestea au fost luate de la
Sanchuniathon, preot fenician și mare învă țat din vechime ce a tră it în secolul X î.e.n. precum și date
culese de alții. El precizează că Sanchuniathon a luat mitul facerii lumii din Cărțile lui Tehuti, care era
scris și Dahau-ti, adică Legea Sciților, fiindcă dahue a fost un neam scitic, dar în alte izvoare este
amintită Cartea Misilor ca prima carte de istorie și teologie a omenirii, fiindcă geții care locuiau în
acele vremuri în nordul Istrului au mai fost cunoscuți ca sciți: „..El presupune că începutul tuturor
lucrurilor este alcă tuit dintr-o Ceață Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață
întunecată și dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemă rginite și multe
veacuri au ră mas fă ră margini. Dar atunci câ nd acest Duh s-a îndră gostit de propriile sale principii
prime și ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul
creației tuturor lucrurilor. Dar haosul nu știa despre propria lui creație. Din îmbră țișarea acestuia cu
Duhul s-a nă scut Mot ‒ Mâ l sau Fermentație. Din ea ‒ Marea Mamă ‒ izvorî toată să mâ nța creației,
nașterea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieți lipsite de simțire iar din acestea s-au
ivit după aceea Viețile ce aveau inteligență … Chiar și după ce au fost separate încă erau purtate din
locurile lor cuvenite de că tre că ldura soarelui, iar toate se întâ lneau din nou în negură unul cu celă lalt și
se ciocneau laolaltă , în mijlocul tunetului și tră snetului; iar la spargerea tunetelor Viețile Raționale
pomenite mai înainte vegheau în timp ce pe pă mâ nt și pe mare bă rbații și femeile au tresă rit la ecoul
lor și s-au înspă imâ ntat”. Pentru a ară ta vechimea mitului mai dau câ teva vorbe venite de pe tă blițele de
lut ale emeșilor de prin secolele XXVII î.e.n. care spun în versuri așa: „Câ nd cerul nu avea încă un
nume/ Nici pă mâ ntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu (apa nemă rginită ), primul,/ pă rintele lor/ Ș i
creatorul lui Tiamat, care i-a nă scut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au iubit, nici nu au descoperit
stuful;/ Câ nd nici un zeu încă nu apă ruse/ Ș i nu aveau nume, nici soartele nu erau cunoscute.” Din
aceste două entită ți au fost nă scuți mai întâ i zeii, apoi cerul și pă mâ ntul, iar din sâ ngele unuia dintre ei
amestecat cu pă mâ nt s-a fă cut neamul omenesc. Vedem în mitul facerii la tairona că zidirea tuturor

242
vă zutelor și nevă zutelor s-a realizat în apa din Aluna, adică oul cosmic din zicerile noastre cunoscute de ceva
vreme și care dau mari neliniști la fă că tura Satanei. Aluna trebuie să o vedem ca pe însă și fructul alunului ce
este un fel de ou turtit pe laterale și atunci mai gă sim un argument cu care să ară tă m de unde a plecat acest
neam iubit de Maica Pă mâ ntească . Ca să -i înveninez pâ nă peste poate pe urâ cioșii neamului omenesc, dau
câ teva versuri din scrierea eseniană ° Maica Pământească: „Maica Pă mâ ntească este în tine și tu ești în Ea./ Ea
te-a nă scut. Ea ți-a dat viață ./ Ea este Aceea care ți-a dat trupul/ Ș i Ei îi vei înapoia acest trup într-o zi./… Dacă
tu primești îngerii Maicii tale Pă mâ ntești/ Ș i urmezi Legile Ei/ Nu vei cunoaște niciodată boala/ Pentru că
puterea Maicii nostre nu are egal./… Sâ ngele care curge în noi/ Este din sâ ngele Maicii noastre Pă mâ ntești.
Sâ ngele ei cade din nori, Ia naștere din matricea pă mâ ntului.” Mai spun ei în mit că Mama a început „să -și
învâ rtă în afară gâ ndurile”, adică a început acel nesfâ rșit ciclu al înnoirilor și morților veșnice prin
transformarea energiei în materie și invers în mișcarea toroidală din interiorul oului cosmic sau Alunei spre
înafara lui și reîntoarcerea dinlă untru ca singura necesitate existențială și Unica Lege a lui Dumnezeu. Deși
„fratele tâ nă r” este un înră it plin de lă comie și ură față de Mama, totuși și el este ființă divină fă cută de soare,
însă cineva de undeva, i-a pervertit ră u glagoria neghioabă . Cred că introducerea aurului aici are și un sens
metaforic, de lumină albă sau energie stră lucitoare și ziditoare a tot ce există și va fi în viitor, fiindcă asta
spune propoziția: „Aurul nemuritor că ra misterul vieții din Aluna în materie”.
Continui cu zicerile lor pline ochi de înțelepciune și grabnică luare-aminte: „Marea Mamă ne-a
spus că nu trebuie să ne contrazicem vreodată cu femeile… și că trebuie să le trată m bine întotdeauna.
Mama spune că peste tot pe acest pă mâ nt se află numai «fratele vâ rstnic»… urmâ nd cuvintele Mamei.
Trebuie să aducem jertfa Mamei pentru tot ce luă m din pă mâ nt. Ș i aceasta trebuie fă cut pentru orice
lucru luat de la ea… pentru aerul pe care-l respiră m… sau pentru apa pe care o bem… pentru toate…
bunurile din natură luate de noi… dacă iei ceva… trebuie să aduci o cinstire.” Să dau și câ teva ziceri din
scrierea eseniană ° Maica Pământească, pentru a ne fi spre înluminare: „Aerul pe care îl respiră m,/ Ia
naștere din respirația Maicii noastre Pă mâ ntești… Fă ră încetare Ea zidește și nimicește/ În locuri
ascunse ochilor oamenilor.” Iar aceste scrieri eseniene° încă nu au fost trecute definitiv în dreptul Făcă-
Torei așa cum se screm de ceva vreme ebraiștii, iudeo-sataniștii și alte cete de pupincuriști zeloși sau
nă imiți de arginții Talpei Iadului.
„Dar apoi Serankwa l-a fă cut pe «fratele tâ nă r». Ș i el nu a ascultat, nu a înțeles. El să pa în pă mâ nt… rupea în
bucă ți pă mâ ntul… o chinuia pe Mama. Ș i Serankwa a spus: „Îl voi trimite departe… voi face o împă rțire…
«Fratele vâ rstnic» aici… în Inima Lumii… «fratele tâ nă r» acolo… dincolo de mare… unde nu va ră ni Inima
Lumii. Ș i i-a fost dată cunoașterea mașinilor… și trimis departe să caute ce nu trebuie că utat. El a scormonit
mereu în Mama și a slă bit-o și a distrus-o datorită lă comiei nemă rginite”. În religia lor pă strează cifra 9
pentru cele 9 ceruri dar și în alte rapoarte legate de cult, tot așa cum și geții aveau zidirea lumii în 9 zile
folosind și un calendar astrologic și astronomic cu să ptă mâ ni de câ te 9 zile. Meditația cea mai lungă avea
durata de 9 zile. Câ nd aduc ofrande la ță rmul mă rii, ei se rotesc de mai multe ori de la dreapta spre stâ nga, tot
așa cum a fost rotit firul de început pe fusul de aur și de care ei se simt „legați” și azi (cum apare la noi spirala,
tot așa este și pe discurile lor de aur). „Fratele tâ nă r” trebuie să învețe și să înțeleagă Legea Mama, cam tot așa
cum în scrierile eseniene° este Legea Sfântă.
Nivelul cel mai înalt al munților Sierra Marta pe care îl consideră locul cel mai sfâ nt, ei îl
numesc „param”, dar avem și noi vâ rful Parâ ng, care a fost dus în Sinai de că tre geții sabei, numindu-l
Paran. Mama, adică luminații kogi nu lucrează doar pentru neamul lor, ci și pentru toți oamenii de pe
pă mâ nt. Mama stă drept, Mama nu este mâ nios nici mă car pe „fratele tâ nă r”, cu toate că a fă cut atâ t de
mult ră u. Mama trebuie să aibă grijă de „fratele tâ nă r” și de „fratele vâ rstnic”,° de animale, de plante și
de tot ceea ce este natură ! Deoarece Mama are ră spunderea viitorului tuturor feluritelor creaturi, și
tuturor feluriților oameni.
„Marea Mamă a creat lumea în apă , Ea face viitorul în ea, așa ne vorbește ea nouă . Noi avem grijă
de Natură , noi suntem «mama» și facem acest lucru. Ș i noi «mama» vedem că voi o omorâ ți prin ceea
ce faceți. Noi nu mai putem repara lumea, voi trebuie să o faceți. Voi otră viți aerul și noi ne rugă m
pentru a afla cum să vă facem ca să vă opriți… Ea ne învață mereu… Marea Mamă ne-a învă țat ce este
binele și ce este ră ul… și noi încă nu am renunțat la a tră i în acest fel deosebind binele de ră u așa cum
Ea ne-a învă țat. Ne amintim învă ță tura ei și tră im după ea. Mama Pă mâ nt învață și iar învață , Marea
Mamă ne-a dat tot ce aveam nevoie pentru a tră i și învă ță tura ei nu a fost uitată nici pâ nă în ziua de azi.
Cu toții tră im după învă ță turile ei… Dar acum ei iau inima Mamei, ei sapă în pă mâ nt și taie ficatul ei,
intestinele ei. Mama este tă iată în bucă ți, furată de tot ce are. De la prima debarcare ei fac asta. Ș i

243
Mama are gură , ochi și urechi. Ei taie ochii și urechile Mamei. Dacă noi am pierde un ochi am fi triști.
Așa este și Mama, tristă . Ș i ea va muri. Ș i lumea se va termina, va muri… dacă nu vă opriți din a să pa…
și să pa”. Ș i iară și ceva citate din scrierea eseniană ° amintită mai înainte: „Tă ria oaselor noastre/ Vine din
oasele Maicii noastre° Pă mâ ntești… Lumina ochilor noștri/ Ș i auzul urechilor noaste,/ Iau naștere din
culorile și sunetele/ Maicii noastre Pă mâ ntești… Omul este Fiul Maicii Pă mâ ntești/ Ș i de la Ea și-a
primit Fiul Omului trupul./ Chiar dacă trupul nou-nă scutului/ Este nă scut din pâ ntecul mamei sale.”
Pentru completarea celor de pâ nă aici, mai aduc ceva bucă ți din scrierea eseniană ° Evanghelia eseniană° a
păcii „Adevă r zic vouă , omul este fiul Maicii noastre Pă mâ ntești și de la ea își primește corpul să u, în
același fel în care corpul unui copil se naște din pâ ntecul mamei sale. Adevă r zic vouă , voi sunteți una
cu Maica Pă mâ ntească , Ea este în voi și voi sunteți în Ea. Din Ea v-ați nă scut, în Ea tră iți, și în Ea vă
veți întoarce. De aceea respectați legile Sale, pentru că nimeni nu poate tră i mult timp, nici fericit, fă ră
să O respecte pe Ea și legile Sale. Că ci respirația voastră este respirația Ei, sâ ngele vostru, sâ ngele Ei,
oasele voastre, oasele Ei, carnea voastră , carnea Ei, mă runtaiele voastre, mă runtaiele Ei, ochii voștri și
urechile voastre, ochii Să i și urechile Sale… Fericit acela care își iubește Maica și se odihnește în pace
la sâ nul Ei. Chiar câ nd v-ați întors de la Ea, Maica voastră vă iubește. Ș i câ t de mult ați fi iubiți de Ea,
dacă v-ați întoarce la sâ nul Ei! Adevă r zic vouă , mare este iubirea Sa, mai mare decâ t cei mai înalți
munți, mai adâ ncă decâ t cele mai adâ nci mă ri. Ș i aceia care își iubesc Maica, nu vor fi niciodată pă ră siți
de Ea.” Cine îndră znește să -și ridice tâ rtița a vedenii sau alte parascovenii, am să i-o cobor sub pă mâ nt
cu un par sau un ștreang.
Revin la zicerile tairona: „«Frate tâ nă r», noi știm că apa din pă mâ nt a început să se usuce. Să nu
crezi că noi suntem vinovați. Tu ești. Noi ne facem treaba după râ nduielile Mamei. Nici tu și nici noi nu
știm câ nd se va sfâ rși lumea. Muncim pentru a avea grijă de lume. «Frate tâ nă r», oprește-te din a mai
să pa în pă mâ nt și fura aurul. Lumea se va termina. Aduci sfâ rșitul lumii… Dacă vei continua în acest fel
și nu-ți schimbi calea vei vedea ce se va întâ mpla. Veți vedea ce se va întâ mpla. Nu știu câ nd se va
termina lumea. Dar hoția voastră o va distruge. Au luat așa mult… Au luat pă zitorii Soarelui și stelelor.
Lumea va deveni neagră . Da, ce vor gâ ndi dacă noi «mama» am muri. Ar gâ ndi… și ce dacă . Dacă acest
lucru s-ar întâ mpla și noi «mama» am muri… și nu ar mai fi nimeni care să facă munca noastră , ploaia
nu ar mai pica din cer… cerul ar deveni tot mai cald și mai cald… și copacii nu ar mai crește… și culturile nu ar
mai crește… Nu poți tă ia copacii banana pentru că acești copaci banana sunt precum tată l tă u și mama ta.
Trebuie să îi respecți la fel de mult precum orice altă persoană . Trebuie să fii respectuos cu ei. Nu ar trebui să
tai copacii mango… sau copacii avogado… sau copacii guava. Orice copac verde este precum o ființă umană …
și suferă în aceeași mă sură . Este ca și cum ți-ai tă ia propriul picior. Nu trebuie să miști pietrele… Pă mâ ntul a
fost creat° perfect de că tre Serankwa. Acum este slă bit și îmbolnă vit. Animalele mor, copacii se usucă … se
îmbolnă vesc. Multe boli vor apă rea și nu vor exista leacuri pentru ele. Ș i motivul pentru acestea este că
«fratele tâ nă r» batjocorește principii fundamentale în continuu și peste tot, gă urind, să pâ nd, scoțâ nd petrol,
minereuri, rupe în bucă ți lumea. Toate acestea distrug întreaga origine și fac ră u lumii. «Frate tâ nă r»
deschide-ți ochii! Ascultă tradițile și povețele «mama» pentru a înțelege cum stau lucrurile. «Fratele tâ nă r»
mutilează Lumea fiindcă nu-și mai aduce aminte de Mama Pă mâ nt. Ea nu este un zeu îndepă rtat, ea este
mintea din trupul Naturii. Ț esutul ca și poveștile încep cu 9 fire… pentru a face o haină avem nevoie de o lună .
Noi nu o cerem… noi o facem. Noi nu mergem acolo să zicem: Arată -ne! Atunci câ nd țeși trebuie să fii
concentrat asupra ceea ce faci nu să te lași dus de alte gâ nduri. Pentru că faci hainele pe care le purtă m. Haina
pe care o faci este o ofrandă și spune foarte mult despre ce fel de om ești. «Hainele vorbesc lumii», deci
trebuie să le țeși bine gâ ndind la ceea ce înseamnă . Crucea ră zboiului de țesut… arată stâ lpii care leagă
colțurile lumii. Este crucea care susține pământul. Mama ne-a dat o copie a acesteia prin războiul de
țesut (folosesc un ră zboi de țesut vertical)… pentru ca noi să ne aducem aminte de ea. Marea Mamă ne-a spus
ce să punem în „poporo”. Podeaua din casa nuhue (nu + hue) este cea de-a 9 lume… lumea materială . Bâ rnele
care sprijină hamacele bă rbaților îi suspendă între această lume și alte lumi.”
Aceste „alte lumi” sunt vă zute în inelele din jurul acoperișului (este un con perfect), iar ultima ‒ în
vâ rful conului – este un cerc cu crucea înscrisă în interior. Câ nd ard scoicile pun câ te 9 pentru cele 9
lumi și cei 9 copii ai Marii Mame. Câ t timp se ard și se pisează scoicile, nu trebuie să te folosești și nici
să gâ ndești deloc. Ei spun că tot ce este viu, este binecuvâ ntat și pă zit de că tre veghetori, plantele,
animalele, oamenii. Geții aveau numai șapte veghetori, numiți pe tă blițe dio sau dieo. Câ nd încep
muncile agricole ‒ practică sistemul de asolamente ca și geții ‒ ei cer permisiunea sau binecuvâ ntarea
veghetorilor sau pă zitorilor întocmai ca geții și româ nii de ieri, despre cei de azi nu am cuvinte să -i

244
judec la halul în care sunt. Ș i la câ mp fiecare familie are două locuințe, una pentru femeie și copii și alta
pentru bă rbați, ei nu se unesc niciodată în casă ci numai pe câ mp, fiindcă printr-o asemenea faptă ar pâ ngă ri
casa care este un lă caș sfâ nt dat de Mama Pă mâ nt.
Mama (înțelepții) se leagă prin meditație la Aluna, realitatea energetică și necunoscută a lumii divine. Ei țin
mâ inile pentru meditație ca în exercițiile yoga. Pregă tirea unui mama durează 9 ani și sunt luați la vâ rstă mică
cam 9 ani, fiindcă au majoratul la 18 ani câ nd devin bă rbați. Ei stau într-un întuneric absolut fă ră a avea
dreptul să aprindă focul sau altă sursă de lumină . El învață să invoce prin meditație spiritul Marei Mame, a
altor spirite care vin din Mama, dar și a tuturor pă zitorilor. Pentru asta le aduc ca ofrande frunze, fructe și
plante în locuri anume dar fă ră urmă de construcție specială , ci numai bazat pe puterea energetică a locului.
Pă zitorii sunt nu numai ale ființelor vii ci și ale locurilor, apelor și pietrelor, iar tot ce există pe pă mâ nt are un
pă zitor. Înainte vreme copilul era luat de la naștere și dus în nuhue pentru a deveni mama, iar ală ptarea se
fă cea de că tre mama lui naturală numai noaptea. Mama lui nu trebuia să mă nâ nce alimente care să conțină
sâ nge sau carne, ci numai mâ ncare albă și să se îmbrace numai cu haine albe.
Drumurile lor de piatră pe care merg și azi sunt drumurile stră moșilor cu care ei „se întâ lnesc” câ nd le
parcurg. Ei doresc să tră iască în pace cu Mama, cu plantele cu animalele și cu ceilalți oameni. Ei refuză scrisul,
considerâ ndu-l ca pe o alienare a memoriei fiindcă toată învă ță tura o transmit prin viu grai și numai așa omul
își poate pă stra istețimea, punâ nd creierul să lucreze mereu.
În anul 1514 spaniolii au debarcat în ținuturile lor, avâ nd un document pe care l-au citit pe plajă să fie
auziți de toată suflarea: „Vă asigur că , cu ajutorul lui Dumnezeu, voi face ră zboi cu voi în fiecare loc și în toate
modurile în care pot… și vă voi supune obedienței bisericii și conducă torilor ei. Ș i vă vom lua ță ranii voștri
și femeile voastre și copiii voștri și îi vom face sclavi. Vă vom lua bunurile și vă vom face toate relele și
ră ută țile pe care le putem face.” După cca 60 de ani, bă știnașii au fost nimiciți de pe coastă , scă pâ nd cu fuga în
munții o mică parte dintre ei unde locuiesc și astă zi. În anul 1600, guvernatorul provinciei a prezentat
distrugerea culturii kogi sau Tairona ca pe o pedeapsă divină fiindcă aceștia erau niște sodomiți pentru că
bă rbații tră iau separați de soții în casa bă rbaților, numită nuhue. Peste timp aș aminti acestor lepre criminale,
că chiar Vaticanul a iubit sodomia mai bine de 1200 de ani, fiindcă în anul 1511 preotul catolic Martin Luther
venind la Roma pentru a se „specializa” în plă smuirea mozaică , descoperă cu groază că în incinta centrului
catolicismului, existau bordeluri pline ochi cu femei dar și cu bă rbați numiți chiar în spurcata lor scriitură
„câ ini”! Dar ce fă ceau înalții prelați catolici câ nd se împreunau cu „câ inii” nu era sodomie? La kogi nu a existat
vreodată asemenea moravuri mozaice sau iudeo-creștine.

2.5.13 Ionii și gaelii

Istoria ne spune că pe la mijlocul mileniului I î.e.n. ceva triburi de celți care își spuneau și gaeli, ar fi pă șit
din insulele britanice într-o altă insulă mai la vest ce a primit peste timp numele de Eire sau Irlanda. Cam
scurt trecutul acestor gaeli dacă îl compară m cu al altora ce au trudit vâ rtos la vremelnicia neamurilor din
Europa. În vechea limbă pe care o vorbeau și ionii, cuvâ ntul gal înseamnă cei mari, câ ntec religios, cel mai
mare fiu, puternic. Dar situația nu este chiar așa de simplă cum o prezintă vechile mituri și multe informații
din vechime nu au fost coroborate astfel ca să putem țese pâ nza adevă rată a timpului acolo unde este numai
uitare și întuneric voit. Să începem cu zicerile mitologice venite tot de la cei care au scris că numai neamul lor
avea mintea subțire și educație/civilizație aleasă , iar celelalte popoare erau o adună tură de să râ ntoci sau
„barbari”.
Ș i îl aduc de martor pe poetul latin Virgilius (70 î.e.n.-10 e.n.) care în versurile Eneidei la 11,49 scrie „Timeo
Danaos et Dona ferentes” adică pe înțelesul nostru ar fi: mă tem de greci chiar și câ nd aduc daruri! El spune
că aceste versuri erau scrise pe scutul stră moșului lor Enea troianul care a avut mare supă rare din partea
acestor mișei de a trebuit să -și pă ră sească baștina pă rintească . Poetul folosește în scrierea sa pentru „eleni”
sau greci numai numele de danai sau danaani (danaans)! Oare de ce?
Ne-au mai lă sat scris vechii greci, că Danaos era fiul regelui Belos și avea ca frate geamă n pe Egiptos.
Câ nd au ajuns flă că i de toată isprava, regele i-a dat lui Danaos spre stă pâ nire ținuturile Libiei iar lui
Egiptos Arabia. Prin Arabia trebuie să înțelegem aici chiar peninsula cu același nume, locuită în
stră vechime de că tre ceva neamuri carpatine care mai tâ rziu s-au numit sabei. Murind Belos, Egiptos a
ocupat țara pă rintească de pe Nil, dâ ndu-i numele să u și ca să nu fie supă rare cu fratele și vecinul de

245
împă ră ție, îi propune acestuia să -și că să torească cele 50 de fete cu cei 50 de feciori ai lui toți unu și unu!
Bă nuind o mișelie, Danaos își face o corabie și pleacă din Libia în orașul Argos din Peloponez întemeiat de
stră moșul să u Io. Acolo ia° domnia de la Gelanor (cel ce râ de) dar după ce moare Danaos, puterea revine
iară și celui vă duvit de vorbele unui oracol. Însă Gelanor mai era numit și Pelasgos, adică primul neam ce a
colonizat Peloponezul cu mult înaintea dorienilor.
Pausanias care a tră it în secolul II e.n. scrie în lucrarea Descrierea Greciei 11,19 că după moartea lui
Danaos, conducerea cetă ții Argos a revenit lui Pelasgos. Tot el mai lasă mă rturie despre Danaos că ar fi
obligat întregul să u neam care înainte se chema pelasgi, să -și schimbe numele în danai. În că lă toria fă cută ,
autorul scrie că a vă zut în Argos tronul lui Danaos în templul lui Apollo Lycaion.
Mai avem o zicere de la scriitorul grec Ctesias ce a tră it în secolul V î.e.n. și ne spune că regele sciților (adică
a geților fiindcă ei îi numeau pe cei din nordul Istrului tot sciți) l-a bă tut ră u pe piro° Sesostris chiar la el acasă
după care treabă terminată cu bine s-a retras împreună cu mare parte a urdiilor mișcă toare spre baștină .
Poate că acesta s-a oprit în Peloponez unde și-a zidit o nouă țară că doar nu avea cine să -l întrebe de ce umblă
creanga peste tă râ muri stră ine și le încearcă cu sabia!
Trogus Pompeius în Istorii filipice scrie că Tanaus era rege al geților, iar pelasgii spun ei, au venit din
nordul Istrului dar nu se poate împotrivi nimeni dacă pe Danaus l-au scris alții tot din vechime și Tanaus, ca
să nu mai umblă m de-a oarba după fă că turile revelate ale celor scă pați de la balamuc.
În mitologia vedică a neamurilor aryas plecate din toriștea carpatină , Danu este o zeiță primordială
fiind menționată în Rigveda ca mamă a Danavus, adică „fiii lui Danu” sau danaii. Danu a fost o
divinitate a apele primordiale, întocmai cum ne vorbesc și unele mituri ale noastre despre nașterea
neamului omenesc, iar în scrierea Rigveda (I.32.9), ea este identificată ca mama Vrtra (potrivnica, dușmanul)
sau șarpele demonic ucis de că tre Indra, asemă narea fiind evidentă cu mitologia emeș și cea
carpatină despre Tifon și Echidna. Cuvâ ntul, după spusa pricepuților ar fi atâ t apele primordiale câ t și ploaia,
lichid sau râ u fiindcă se gă sește în numele unor ape curgă toare ca Don, Danubius, Dneper. Dar din
dana, noi avem tană, cu sensul de nori, ceață , și figurat: cu capul în ceață , iar de aici vestitul rege
Tanaus al geților care și-a vizitat rubedeniile tocmai în Egipt, unde numele are sensul de cel venit din
nori adică din nordul cel înnegurat sau din cețurile fluviului Tanais/Don.
În mitologia irlandeză , Danu și Dana în forma modernă era zeița mamă a populației Tuatha de
Danann, adică cei de neam irlandez sau „popoarele zeiței Danu” ori Neam Scoborâ tor din Zei așa cum
erau stră moșii mei geți, fiindcă azi româ nii se rușinează de propria identitate și au ajuns să fie numiți
poporul sula, mulțime de viermi sau adună tură de gunoaie. În emegi cuvâ ntul dana înseamnă drumul
fă cut de un om într-o zi, cam 11 km. dar și timpul de 2 ore în care se putea parcurge această distanță
sau cele 12 pă rți dintr-o zi. Cuvâ ntul Tuatha din mitologia irlandeză este apropiat de Taaut, alt nume
pentru Thoth scris așa de că tre greci, fiindcă egiptenii îl scriau Tehu-ti sau Dahau-ti, iar ultimul cuvâ nt
arată taman numele neamului (ti) scitic Dahue sau Dahae!
Istoricul atenian Anticleides (secolul III î.e.n.) spune că cetă țile din Lemnos și Imbros au fost întemeiate de
pelasgi și toată coasta Ioniei era a acestui neam. Adică după acest izvor, ionii sunt pelasgi, dar de aici au
plecat stră moșii irlandezilor după pră bușirea imperiului hitit sau poate după distrugerea Troiei de că tre ahei.
Tesalia, ținut din nordul Greciei la hotarul cu Tracia, era considerată de grecii antici ca țară a pelasgilor!
Astă zi, acolo încă sunt majoritari armâ nii.
De aceea eu am găsit, studiind limba irlandeză, că are 985 cuvinte comune numai cu limba română,
290 de cuvinte cu eme-gi/sumeriană și 205 cuvinte sunt comune celor trei limbi.
Diodor din Sicilia, prin lucrarea Biblioteca istorică în Cartea I, LXXXI ne ajută să mai scoatem puțin din
întunericul minciunilor și falsurilor de tot felul, neamul pelasgilor scriind: „Xanthos, fiul lui Triopas ‒ rege al
pelasgilor din Argos ‒ ajunsese stă pâ nul unei pă rți din Licia, unde se stabilise mai întâ i, domnind peste acei
pelasgi care l-au urmat. Mai apoi însă , trecu în Lesbos, insulă pe atunci nelocuită , și împă rți supușilor să i
teritoriul; iar celei care pâ nă atunci se numise Issa, îi dete numele de Pelasgia”. Să ne lă murim° o clipă cu
acest stră moș mitic Xanthos al pelasgilor din Argos, cetate zidită de Io. În mitologia emeș/sumeriană ,
persoana care a salvat să mâ nța neamului omenesc°, a animalelor și plantelor de la moarte prin potopul cu
apă , a fost Ziusudra, elenizat Xisuthros, asemă nă tor ca nume cu stră moșul pelasgilor.
Ș i Herodot susține originea pelasgă , adică nord-istreană a ionilor, scriind în Istorii, Cartea VII, 94
astfel: „Ionii, după câ te povestesc elenii se numeau pelasgi aigialei. Numele de ioni l-au luat după Ion,
fiul lui Xuthos.” Dar emeșii spun că au venit în Ki-engi/Sumer de undeva din apus din Ț ara Dilmun,
iar acest ținut este dovedit arheologic, istoric și lingvistic că este teritoriul din jurul Carpaților, insula

246
Dilmun sau Dimum fiind pe cursul inferior al Dună rii pâ nă în partea a doua a secolului XX. Deci secretoșii
scriitori greci știau mai mult decâ t au vrut să scrie, astfel să ne mai tragă o înțelepciune elenistă în cultura lor
plină de minciuni și furtișaguri.
Istoricul grec Ephor care a tră it în secolul V î.e.n., spune că întreg Peloponesul era numit în trecut
îndepă rtat Pelasgia. Același nume l-a purtat și ținutul Arcadiei locuit de un popor de pă stori destoinici,
cinstiți și viteji statorniciți acolo din totdeauna! Dacă acesta era adevă rul în veacul V î.e.n. din istoria vechilor
greci, de ce el nu mai este valabil și în secolul XXI al erei noastre?
Scriitorul grec Euripide (480-406 î.e.n.) în piesa Archelaos spune că danaii sunt aceeași cu pelasgii
precizâ nd că regele mitic Danaos al Eladei a dat o lege pentru neamul să u astfel ca „danai să se cheme cei ce
înainte pelasgi s-au numit”! Cred că ar ajunge numai atâ t ca să facem ceva lumină în istoria atâ t de falsificată a
pelasgilor veniți din nordul Istrului în Peloponez, dar și cea a celor ră mași la baștină care s-au numit peste
timp geți ca vrednici urmași ai pelasgilor!
Istoricul și geograful milesian sau ion, Hecateu (550-470 î.e.n.°) ne spune în fragmentele de scriere ajunse
pâ nă la noi, că un neam negrec locuise înainte vreme Peloponesul ca și întreaga peninsulă grecească .
Teritoriul cel mai fertil al Greciei vechi, Tesalia, cuprins între munții Olimp, Ossa, Pelion și Pind mai purta și
numele de Pelasgia, adică țara neamului pelasgilor cum apare la Homer în Iliada.
Herodot (485-425 î.e.n.) în Istorii 1,57 spune în scrierea ară tată mai înainte că ținutul fertil al Aticii a fost
locuit în vechime de pelasgi. Atena, după spusele lui a fost întemeiată de pelasgi iar atenienii au fost pelasgi
la începuturi. Despre limba lor el spune așa: „De ce limbă s-au folosit pelasgii, cu siguranță nu pot să afirm;
dar dacă trebuie să ne luă m după pelasgii ce mai există și astăzi în orașul Crestonia, deasupra tursenilor și
care locuiau odată în regiunea numită astă zi Thessaliotis, dacă avem în vedere limba pelasgilor ce au
întemeiat orașele Placia și Scylace din Hellespont și care locuise mai înainte laolaltă cu atenienii, atunci putem
spune că pelasgii s-au folosit de o limbă barbară … Pelasgii erau un popor de neam barbar (adică străin și nu
sălbatic cum l-au folosit mincinoșii eleniști elitiști începâ nd cu secolele IV î.e.n.)”. Scrie că ionii, care
locuiseră din Achaia și Pelopones pe țărmurile Asiei Mici în Lydia și Caria (baștina jupânului) erau de
neam pelasg, iar grecii, câ nd încă nu le întunecase mintea fumurile mă ririi, îi numeau divini ‒ dioi ‒ pe
pelasgi cum vedem în Iliada lui Homer, sau ieroi ‒sfinți, pâ nă i-au acoperit ei cu minciuni eleniste de nu se
mai știe aproape nimic în istorie, despre acest neam ziditor de civilizații la nord și sud de Istru.
Homer (secolul IX sau VIII î.e.n.) ar fi trăit după tradiție în Ionia scriindu-și câ nturile în limba ionică
sau pelasgă adică vechea limbă getă, ne povestește în versurile poemelor sale despre Zeus „Pelasgic” care a
participat la ră zboiul troian, iar Hesiod (secolul VIII î.e.n.) nu peste mut timp numește Dodona ca lă caș de cult
al pelasgilor.
Poemele Iliada și Odyssea, puse de tradiția greacă tâ rzie în seama lui Homer, ar fi fost scrise în secolul° VIII
î.e.n. în dialect ionic care se vorbea pe ță rmurii Asiei de urmașii vechilor pelasgi veniți din nordul Istrului și
nu în lumea aheilor sau dorienilor, unde ies în față numele negrești(??) Achilleus, Odysseus, Aias dar și altele
la fel de evidente sau a unor divinită ți ca Apollon sau Athene. Dovezile ce susțin această afirmație le gă sim
chiar în conținutul lor, fiindcă , după ce în epoca modernă s-au fă cut serioase cercetă ri asupra limbii acestor
poeme s-a ajuns la concluzia că structura ei câ t și vocabularul nu sunt specifice vreunui dialect „grec”
cunoscut nouă, care vine din mileniul I î.e.n.
Limba Iliadei și Odyssei este una „artificială ” în sensul că a fost influențată de condițiile în care
ne-au fost transmise cele două poeme, contribuind la aspectul lor cunoscut în prezent în cultura
europeană , acestea fiind o prelucrare făcută în Alexandria în partea a doua a secolului III î.e.n. câ nd
grecilor li s-a aprins mintea de o istorie universală în care ei, dacă nu erau unicii, atunci primii și la
mare distanță stă teau și alții, uitâ ndu-se cu ochii beliți câ t cepele la minunea numită „cultura elenă ”.
Ceva asemă nă tor au pus la cale la scurtă vreme, ivriții din același oraș care au rescris istoria Orientului
și Occidentului după propriile „vedenii și minuni” de oameni nebuni și tică loși de ne minună m și
astă zi ca tâ mpiții! Pâ nă la urmă , ambele ciopoare de mișei au ajuns moțurile Europei, dar prin minciună ,
sabie, pâ rjol și crimă după ce au impus iudeo-creștinismul (corect iudeo-satanismul) ca religie unică în
imperiul roman în anul 381!
Dar atenianul Anticleides care a tră it în secolul III î.e.n., pe câ nd se ticluia Iliada în Alexandria, le-a
dat ră u la gioale elenilor și eleniștilor occidentali din secolul XIX al erei noastre, scriind că toată Ionia
era locuită în vechime de pelasgi, și pe cale de consecință limba în care a fost scris poemul era limba
geților sau rumuna veche de unde veniseră în Ionia pelasgii, și nu „dialect grec” cum mint cu nerușinare
fă că torii de istorii și culturi. Chiar în poem, în câ ntul II avem luminarea la față a adevă rului gol-

247
goluț: „Că ror aheii le ziceau mirmidoni și elini deopotrivă.” Numai așa se explică existența celor aproape
1500 de cuvinte comune limbilor română și irlandeză; ionii și pelasgii au fost un singur popor iar poemul
ionic a fost „grecizat” în partea a doua a secolului III î.e.n. în Alexandria de că tre grecii din acest oraș, loc
blestemat pentru neamul get fiindcă în secolul I al erei noastre, ivritul Filon a „iudaizat” filozofia și teozofia
creștină a geților, fă câ ndu-i pe esenienii° geți care tră iau în mă nă stirile lor de la Marea Moartă , tă iați împrejur
și cei mai „chegoși” într-ale înțelepciunii iudaice, mințind cu nerușinarea atâ t de specifică neamului să u, că
sunt o sectă ivrită întemeiată chiar de Moșe!!!
În poemul lui Homer, elinii erau locuitorii din nord ai Greciei, adică partea de sud a Tesaliei numită Elina
și locuită de pelasgi sau mirmidoni, iar aheii locuiau Peloponezul și o parte din insulele învecinate. Acești
mirmidoni sau „neam ales de Dumnezeu” este amintit de Zamolxe pe tă blița 3 ca duhuri protectoare ale
cabirilor ce locuiau în insula Samos.
Iliada are la bază conflictul dintre pelasgul Ahile și aheul Agamemnon, care s-a iscat în timpul
asediului cetă ții Troia, ochită de aheu că ar trebui scuturată de toate averile pe care le ascunde după
ziduri, iar îndră ciții troieni nu doreau să împartă agoniseala și cu ei ca cinstite fețe care se pricep la
hoție. Aha este numele unui rege preistoric al Egiptului, iar afirmația acestora că Argos, Macedonia și
Tracia sunt colonii ale lor, adică sunt popoare din același neam cu limbi și culturi foarte asemă nă toare,
nu era o gratuitate dacă judecă m după câ ntarul adevă rului. Cuvâ ntul Ahileus este compus din ahi: braț,
armă , clan, trufie, a fi de partea cuiva + leus: leu. Tot în egipteană , cuvâ ntul aha mai însemna stră moș
mitic, iar în româ na veche are sensul de aducere aminte! În Iliada, Homer scrie de mai multe ori danai
pentru ahei, adică erau pelasgi cum știa și poetul latin Virgilius, poate așa vom ști și noi câ te ceva din
minciunile subțirilor greci cu care au falsificat atâ t de bine istoria.
Hecateu din Milet (550-476 î.e.n.) un alt pelasg, atribuie lui Danaos inventarea alfabetului folosit
de triburile vechilor greci. Dacă punem ală turi adevă rul ce se mai poate desprinde din istorie, zicem
fă ră a greși nici cu o umbră de țâ nțar că danaii au fost pelasgii veniți din nordul Istrului unde a apă rut
prima formă de civilizație din lume iar tă blițele de la Tă rtă ria, Turdaș, Vadu Ră u sau scrierile de pe
unele resturi de ceramică descoperite la Vinča, Lepenkci Vir, Koranovo, toate venite din mileniile
VIII-V î.e.n. și situate în bazinul inferior al Istrului sau ținuturi vecine acestuia, confirmă informația
venită de la ionul sau pelasgul Hecateu.
După pră bușirea imperiului hitit, pe teritoriul lui s-au format mici regate care au mai dă inuit câ teva sute de
ani folosind în continuare limba veche în cronicile lor dar ală turi de feniciană și aramaică . Adana, capitala
regatului Ciliciei pe coasta de vest a Anatoliei, în secolul XII î.e.n. avea un conducă tor care se intitula rege al
neamului danym în versiunea feniciană și adanawani în versiunea hitită . Acest regat încă mai exista în secolul
VIII î.e.n după informațiile venite de la fenicieni.
Printre „Popoarele Mă rii” care au invadat Asia Mică în secolul XIII î.e.n. ajungâ nd cu pră dă ciunile pâ nă în
Egipt au fost și neamul daniuna cum era menționat în scrierile egiptene sau danaan cum a scris° Virgilius în
secolul I al erei noastre. Poporul danym ar fi, prin urmare, supraviețuitorii unei mari migrații din Balcani sau
nordul Istrului și a Mă rii Negre în secolul XVIII î.e.n. și care mai tâ rziu a antrenat pe mulți luwiți din regatul
Kizuwatna, peste muntele° Amalus în câ mpia Ciliciei pe la începutul secolului XIII î.e.n. unde pelasgii
împreună cu hitiții, frigienii și misii sau masa au întemeiat micile regate după pră bușirea imperiului hitit.
Hitiții erau o populație cu pielea albă cu pă rul roșcat și ondulat, imagini ce se gă sesc în mormâ ntul lui
Ramses II ce și-a pus pe pereți ispră vile bă tă liei de la Kadeș la anul 1296 î.e.n. purtată împotriva acestora
pentru controlul ținutului Palestinei și a resurselor de lemn din Liban.
În textul fenician cuvâ ntul danym și daniuna din cel egiptean, au comun ră dă cina dani. În hitita hieroglifică
pluralul la nominativ se termină în ai, care adă ugat la ră dă cina dani ne dă danai amintiți de scriitorul grec și
care, erau istoric, neamul pelasgilor migrați din nordul Istrului. Dar cum își spunea această populație, nu
avem informații sigure, însă poate va să ri vreun plă smuitor să ne spună „adevă rul revelat” și nicidecum cel
dovedit istoric.
Danaii sau danaan au locuit teritoriul pe care este pomenit și poporul ion, cu care grecii au purtat
numeroase ră zboaie, pentru a-i alunga în interiorul Asiei Mici. Legendele irlandezilor spun că neamul
lor a fost creat de duhurile Dannan, care sunt un fel de zâ ne sau duhuri protectoare, adică se țin și ei ca
neam scoborâ tor din zei, avâ nd țara sfâ ntă , Eire. Dar aceste legende irlandeze pă strează informațiile
menționate și de Herodot că ionii (pelasgii) sau danaii/danaan erau de neam divin, adică ză misliți de
o ființă venită din ceruri! Aceste informații istorice coroborate cu cele lingvistice ne obligă să tragem
concluzia că neamul gaelilor a avut vechea obâ rșie undeva pe coasta de vest a Asiei Mici unde locuiau

248
pelasgii sau ionii menționați în scrierile grecilor, a fost parte a imperiului hitit și odată cu destră marea
acestuia la mijlocul secolului XII î.e.n. au trecut Bosforul luâ nd-o ușurel că tre nord pâ nă au ajuns în estul
ținuturilor locuite de geți, regiunea dintre Carpați și Nistru. Dar pelasgii sau danaii erau veniți în Elada și Asia
Mică prin secolele XVIII î.e.n. câ nd a avut loc marea migrație că tre Egipt condusă de Tanaos, și celelalte
că petenii ale clanurilor: Apopi, Sianu și altele, de la nordul Istrului adică din lumea ariminilor să le facă o
„vizită ” neamurilor. Apopi și Sianu sunt și acum nume de familie purtate de româ ni iar Tanaos sau Tanaus
are două surse ale origini(??). Tanais este numele vechi al fluviului Don, ce străbatea patria sciților păstori
regali ‒ dar Manethon i-a numit pe hicsoși chiar „pă stori regali” – și deci numele ar ară ta baștina lui scitică de
pe Don. A doua variantă de interpretare a numelui este prin cuvâ ntul româ nesc tanau cu sensul de ceață °
foarte mare sau deasă , adică el venea dintr-o regiune cu frig și ceață cum era nordul Istrului toamna, iarna și
primă vara. O parte dintre migratori, vă zâ ndu-și gazdele atâ t de îmbufnate s-au întors pe drumul vechi
așezâ ndu-se în Canaan/Getta cum scrie în Vulgata, iar alții în frunte cu că petenia Tanaos sau Danaos s-au
stabilit în Argos. De aceea spun ei gaelii sau irlandezii de azi că se trag din neamul Magog și nu greșesc deloc,
dovedind că au mintea acasă .
După o ședere cam de 200 de ani pe capul nă zuroșilor egipteni, o parte dintre cei stabiliți în Delta Nilului în
cetatea Abaris ‒ Spune Daba după vorbirea migratorilor și cred că româ nilor le crapă obrazul de rușine câ nd
aud asemenea cuvinte avâ nd° în cap closetul latinist ‒ au plecat din cauza gă zdoaielor supă rate, stabilindu-se
tot în Canaan/Geta după zisa lui Manethon. Câ nd vitregiile istoriei i-au adus pe ioni sau danai în vechea
baștină carpatină , au tră it împreună cu geții ceva vreme, apoi au tă iat-o vitejește tot că tre vest pâ nă nu au
avut unde să mai pună piciorul pe pă mâ nt, ajungâ nd la capă tul lumii.
Irlandeza este cea mai apropiată limbă din Europa de româna veche avâ nd în comun 985 cuvinte iar
acest adevă r lingvistic nu îl poate nega nimeni! Că ei au fost într-o relație directă cu emeșii sau cu cultura lor o
dovedesc cele 290 de cuvinte comune limbilor româ nă , irlandeză și eme-gi și 205 cuvinte comune numai
irlandezei și eme-gi! Ce ziceți pricepuți fă că tori de istorii și culturi europene, vă crapă nă scocirea în fața
adevă rului?
Iar mitologia lor pă strează numele unor duhuri din religia emeș. Zeița Anu în cultul celților era opusă
oarecum focului și luminii dar conducâ nd liniștea și pacea veșnică . Emeșii aveau pe Anu, duh al creației de
început din care s-au nă scut toate dar el avea în religie un rol mai retras. Zeița Anu mai era numită Ith care
are corespondent fonetic și semantic în eme-gi prin cuvâ ntul it cu sensul de lună , clar de lună sau a se odihni
în liniște. Mai avem la emeși Eanna care era templul lui Anu, adică a tată lui din ceruri sau mai tâ rziu Inanna și
în irlandeză cuvâ ntul eanna înseamnă pasă re.
Mai aveau zeița Nanu identificată ca mamă a zeilor, divinitate care se gă sește în eme-gi prin Nanna
ca duh al pă mâ ntului și principiul feminin al regeneră rii veșnice. Divinitatea se gă sește și în mitologia
popoarelor germanice prin Nana. Pentru că au fost vecini ceva vreme cu misii din Asia Mică și s-au
amestecat din prieteșug nu din dușmă nie, în mitologia gaelilor avem și unele elemente ale cultului
cabirilor. Ei au dat epitetul Ops zeiței Nanu, identificată ca mama zeilor, dar la frigieni popor de neam
arimin, avem divinitate Opis Hiperboreeana (de la nordul Istrului) adorată în Efes cu atributele de
Magna Mater. Divinită țile irlandeze erau numite cu termenul generic de Cabur, adică „asociere,
tovă ră șie mutuală ” care ne amintește de cuvâ ntul cabir ca frați ori personaje ce participă împreună la
regenerarea vieții sau vindecarea de boli grele. Tot la vechii irlandezi stelele erau numite Cabur, fiind o
identitate perfectă cu dogma cabirilor samothracieni potrivit că reia, după moarte sufletul se înalță la
cer și devine o stea dar și o legă tură directă cu religia geților unde sufletul se înă lța la ceruri și se așeza
pe boltă sau pe crengile Pomului Vieții.
Un alt indiciu că neamul gaelilor a cunoscut bine cultul cabirilor este folosirea calificativului de Axire
dat acestor divinită ți ce amintește pâ nă la identitate pe Axieros din insula Samothrace care lor le-a fost pe
aproape câ nd locuiau în Ionia. Strabon în Geografia, XI,3,19 ne spune: „Aproape de Britania Mare gă sim o
insulă unde Demetra și Cora sunt adorate cu același ritual ca și în Samothrace”. Așa ca să joace bâ za cu noi pe
urdinișul timpului! Alt motiv pentru a admite pă rerea de mai sus este numele de „Insula Sacră ” atâ t pentru
Samothrace câ t și pentru Eire.
Scriitorul Attilius în ad Samothracem este categoric: „Sacram hanc insulam (Samothrace) et augustam
totam atque inviolati coli ese”. Ș i Diodor din Sicilia spune la fel. Ce mai, trebuie să ne predă m! Poetul Festus
Avienus, care a tră it în secolul IV, numește Eire/Irlanda „Insula Sacrea”. În eme-gi cuvâ ntul iri însemna centru
administrativ sau district iar în româ na veche iră era alifie, adică ceva care vindecă și stră lucește, așa cum
Platon ne-a lă sat o povestioară despre reînviatul Er! Dar mai avem o ră dă cină lingvistică din
eme-gi/sumeriană care ne apropie chiar mai mult de adevă r.

249
 Orașul Eridug/Eridu, primul zidit de emeși în Ki-en-gi, fiind și principalul lor centru religios, are numele
compus din cuvintele eri: rugă ciune, a conduce, a însoți, a ațâ ța focul + dug: a fi ca fierul înroșit; adică
stră lucitor de mama focului și ră u am venit să vă pâ rjolesc întunecaților. La nord de Istru în vechime era
folosit cuvâ ntul ieră cu sensul de stră lucitoare, venită din cer. Iar vechiul nume al „insulei sacre” sau
„pă mâ ntului sfâ nt” Eriu se gă sește și în prezent în numele insulei și al statului Eire sau Ireland care este o
anglicizare a vechii denumiri (Ire + land).
În cultul lui Mithra, ritualul se desfă șura într-o peșteră naturală sau artificială , loc pe care îl sugerează și
iconițele geților, iar informațiile anticilor spun că și în cultul cabirilor din Samothrace ceremoniile se țineau
tot noaptea. Câ t despre ritualurile vechilor gaeli suntem informați că erau desfă șurate în caverne și în
întunecimea cea mai adâ ncă . Amintesc faptul că marele înțelept al geților Zamolxe este pomenit în unele
lucră ri că s-ar fi ostenit să -i viziteze și pe gali, iar aceștia foloseau ca simbol al sacrului o cruce foarte
asemă nă toare cu cea a geților.
Muc sau Muicinnis este numele vechi dat Irlandei și era totdeauna asociat divinită ților spre a
însemna ceva sacru. În limba româ nă avem cuvâ ntul mucenic cu sensul de martir. În mitologia gaelilor
există o „insulă a fericiților” situată pe celă lalt tă râ m sau în niște insule foarte îndepă rtate în apus
numită Abal care înseamnă mă r și populată de femei aborigene. Tot acolo se află niște mere, dă ruite
de aceste femei, și care aduc nemurirea. Trebuie să remarcă m originea mitului care este într-un ținut
unde crește mă rul iar asemă narea este foarte evidentă cu mitul carpatic al mă rului roșu sau de aur care
odată mâ ncat, aducea nemurirea iar vechii greci spuneau despre insula Ș erpilor că este insula eroilor
unde se retrag sufletele° acestora pentru a-și tră i nemurirea în fericire! Există o asemă nare uluitoare între
mitul lui Brain din Imram Brain maic Febail și povestea româ nească Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte unde personajul principal este Fă t Frumos.
Pe cazanul Gundestrup într-un registru este reprezentat Cernunnos, divinitatea fertilită ții și bună stă rii
la vechii celți ținâ nd în mâ na dreaptă roata/cercul vieții iar în mâ na stâ ngă un șarpe. Pe cap are două
coarne de cerb iar în partea dreaptă este un cerb, mai sunt un lup, un țap și lei. Capul șarpelui este
prezentat sub forma unui cap de berbec. În județul Neamț dar și în alte județe ale Moldovei, de Anul
Nou se practică dansul cerbului unde un bă rbat cu trupul acoperit în întregime cu o blană de capră
poartă în față un cap de cerb din lemn fixat pe un bă ț cu care execută anumite mișcă ri după muzica
fluierului și a tobei iar șarpele la geți era considerat simbolul sacru al înțelepciunii. În vechile povestiri
ale româ nilor, Sfâ ntul Soare câ nd își începe că lă toria pe cer după ce și-a pus coroana de raze, se urcă
într-un vehicul cu două roți tras de patru cai sau de doi cerbi. În situl descoperit la Parța, în lă cașul de cult de
la cumpă na mileniilor V și IV î.e.n., s-a gă sit un cap de cerb stilizat care fă cea parte dintre
obiectele de cult ale templului. Prima stemă a statului feudal Moldova, descoperită la Baia avea în
locul capului de taur/bour, un cerb foarte apropiat ca imagine de cel de pe cazanul Gundestrup.
Amintirea obârșiei comune a românilor și irlandezilor o mai gă sim în tradiția pețitului ce a fost
consemnată la începutul secolului XVIII dar sigur vechimea ei se duce în negura timpului. În Descrierea
Moldovei apă rută în anul 1716 scrisă de domnitorul Dimitrie Cantemir, gă sim informații cu privire
la pețitul miresei practicat în Moldova și orațiile spuse cu această ocazie. „Stră bunii, pă rinții stră bunilor
și stră bunii stră bunilor au descoperit țara pe care o locuim acum, pe câ nd mergeau la vâ nă toare
prin pă duri și în aceasta tră im noi acum și suntem întă riți și hră niți cu laptele și mierea ei. Îndemnat de
exemplul lor, ilustrul domn (pețitorul) a întâ lnit în timp ce că uta vâ nat pe câ mp, în pă duri, și prin munți,
o cerboaică , care, fiind rușinoasă , nu a îngă duit acestuia să -i vadă fața ei, ci a luat-o la fugă și s-a
ascuns. Noi am venit pe urmele lă sate de copitele ei și am fost conduși de aceste urme în această casă ;
de aceea veți trebui ca să ne predați sau să ne ară tați unde a fugit acest vâ nat pe care noi l-am scotocit
cu osteneală și sudoare prin pustietă ți”. Pețitorul umblă după o cerboaică /ciuta de-i sfâ râ ie că lcâ iele iar
că să toria este privită ca un moment de regenerare și prosperitate a neamului. În irlandeză este cuvâ ntul
ciuta cu sensul de prosperitate, înflorire, a vorbi într-un stil înflorit care ne dovedește fă ră echivoc
unitatea lingvistică a celor două neamuri. Este de reținut faptul că pețitorul este un prinț sau domn care
face o vâ nă toare mistico-divină pentru a avea belșug în neam dar și în gospodă rie. Mireasa este o
fă ptură deosebită care se poate preschimba din om în zâ nă și în cerboaică avâ nd puteri miraculoase.
Damu era o divinitate feminină (sau masculină după alte pă reri, fiul lui Enki) a vegetației, vindecă rii și
renașterii naturii în religia emeșilor. Dam în limba româ nă veche are sensul de cerb lopă tar, sau specie de
cerb, iar în limba latină dama sau damma înseamnă ciută sau că prioară ! În eme-gi, dam înseamnă soț sau
soție. În colindul intitulat Vine Crăciun cel bătrân gă sim acest ritual magic-divin al pețitului prin asimilarea
unei vâ nă tori unice.

250
Vine Crăciun cel bătrân
„Vine Cră ciun cel bă trâ n
Viță verde iadă ra
Cu că luțu’ tă t juncâ n’,
Cu barba tă t scuturâ n’,
C-on tocuț de lapte-n sâ n,
Cu ouță -n coșerguță ,
Să să deie la fă tuță ,
La care îs mai micuță .
Noi mai mult v-am colinda,
Da’ ni-i scurtă gubuța,
Ne temem c-om îngheța.
Ne-om muta la altă casă ,
C-am vă zut felea pe masă
Ș i paharu’ lâ ngă ie
Ș i-om be care câ t om vre.
Ciuta Ciutelor
Printre meri și printre peri
Plimbă -mi-se mari boieri,
Mari boieri cu cai bă lțați
Cu că lțuni împintenați,
Cai cu frâ iele de argint,
Cu poclă zi pâ nă -n pă mâ nt,
Plimbă -se, alintă -se,
Între ei intreabă -se:
Unde-i ciuta ciutelor,
Frumoasa frumoaselor,
Rumeneala zorilor,
Podoaba cră ieselor?
Cu arcu’ să o vâ nă m,
Cu cununi s-o-ncunună m,
Cununii de cununie
Lui Vodă dalbă soție.”
Cuvâ ntul cerbu din limba româ nă vine din vechea limbă vorbită prin mileniul V î.e.n. și care se gă sește
toată în eme-gi/sumeriană astfel cer: a stră luci, a lumina, drag, lumina zilei, bu: bou, taur; adică un taur ceresc
ce vine să aducă fertilitate și prosperitate pe pă mâ nt, acest animal fiind simbolul fertilită ții în multe culturi
antice și la noi în religia stră moșească prin taurul ceresc. Divinitatea Cernunnos a celților provine tot din
acest fond mitologic astfel cer: a stră luci, a lumina, drag, lumina zilei + nun: prinț, stă pâ n, origine, naștere +
nos: ou, ză mislire, adică prințul genitor al neamului sau nașterea vieții din Creatorul Divin printr-o rază de
lumină , poveste foarte dragă neamurilor arimine prin Fiul Luminii și al Omului.
În localitatea Roșia Abrudului ce aparținea fostei provincii romane Dacia, s-a descoperit o placă datată la
anul 160 cu un text închinat lui Jupiter Cernenus, de că tre un colegiu funerar. Dovada arheologică arată că în
trupele romane cantonate în provincia Dacia erau și gali din Galia sau mercenari irlandezi angajați în Britania
și trimiși la granița de est a imperiului să cunoască mutrele fioroșilor geți.
Irlandezii de astă zi pă strează în mentalul lor colectiv niște legende despre baștina lor stră veche și
cum au migrat în insula ce acum le este casă . Spun aceste izvoare că numele lor vechi era de „milesieni”,
adică locuitori ai Miletului una din vechile zidiri ale pelasgilor de pe coasta Asiei Mici. De
aici ei ar fi migrat prin Egipt, Spania, pâ nă au ajuns unde sunt acum, asta fiind ruta pe mare, pentru că
ar fi fost și o migrare numai pe uscat, adică prin Balcani și apoi tot că tre vest. Dovezile arheologice
descoperite în vechea cetate a Miletului, arată că ea a fost întemeiată în secolul XVI-XVII î.e.n. și deci
ei au viețuit aici ceva vreme ca să -și însușească numele de „milesieni” pâ nă să plece în pribegiile fă ră
întoarcere. Dar cetatea Milet a fost zidită de pelasgii veniți din nordul Istrului, și poate ceva cete plecate
chiar de pe valea râ ului Miletin din județul Botoșani, numind noua patrie așa pentru a-și aduce
aminte de baștină , cum au fă cut mulți dezră dă cinați de-a lungul istoriei. După ce au ocupat Pelopone-

251
zul, aheii au purtat lupte câ teva secole cu acești pelasgi/ioni pentru a-i alunga din insulele egeene și de pe°
coastele de vest ale Asiei Mici.
Dar vechii irlandezi nu au avut memoria colectivă așa de amarnic mutilată cum ne-au fă cut nouă istoricii
româ ni care au îmbră țișat ideile nebune ale latiniștilor și traciștilor apoi cazarii bolșevici, și ne zic urmașii
gaelilor niște povestiri din timpul feudalismului puse în ceva cronici Auraicept n na-Éces și Lebor Gabala
Érenn (Cartea invaziilor). Spun aceste cronici că Partholon, că petenia primului grup de migratori care au
ajuns în Irlanda după potop, era fiul lui Magog. Pentru a mai adă uga un sclipici de adevă r în acest ocean de
minciună și falsuri, mai spun așa cum știu bine și irlandezii de azi, că o divinitate a sazonilor sosiți în Irlanda
pe la începutul secolului VI, se numea Geta, fiind considerat fiul lui Dumnezeu și nu al „legă mâ ntului” Talpei
Iadului așa cum sunt aleșii ivriți. Acest duh pă zitor Geta îl gă sim și pe o monedă a neamului edonilor din sudul
vechii Tracii de la începutul secolului V î.e.n. care ne spune: „Getas îngerul pă zitor sau conducă tor al
edonilor”, neam ce era la o azvâ rlitură de bă ț peste mare de frații lor ioni de pe coastele vestice ale Asiei Mici.
Poveștile spun că și milesienii din cetatea Milet, una din patriile vechilor pelasgi, care au fost al cincilea val de
migratori ajunși în Eire, erau și ei urmașii lui Magog, și bine că nu s-au stâ lcit la minte, de ne-a ră mas și
nouă spre aducere-aminte cine am fost, iar de ce suntem astă zi, se rușinează și fundul la vreme de ușurare. Să
îl descoperim și pe stră moșul Magog atâ t de bine falsificat de că tre ivriți, greci și iudeo-creștini!
În Apocriful Genezei, după ce Noe gă sește bun să laș la poalele muntelui Ararat, plantează o vie și după 4 ani
își cheamă copiii° să bea împreună din vinul lui la o mare adunare-să rbă toare. Col. XI ‒ XIII,16 „…Am chemat
pe fiii mei și pe copiii fiilor mei, și toate soțiile noastre și am fă cut o să rbă toare. 17 …(Am binecuvâ ntat) pe
Domnul din ceruri, pe Dumnezeul cel prea Înalt, pe Muntele Sfâ nt pentru că am scă pat de nimicire”. Col
XVIII,16 „…Ș i lui Gomer i-a dat primele ținuturi, spre miază noapte pâ nă la fluviul Tina (Tanais/Don) și
dincolo de el mai spre apus lui Magog…”. Textul lă murește pe deplin stă pâ nirea sciților care cuprindea
ținuturile de la est de Marea Caspică pâ nă la Don, iar de aici până la Adriatică era împărăția lui Magog,
adică a geților dar dovedită după fapte istorice și numeroase izvoare antice scrise, nu vedenii sataniste,
numite astă zi pretențios și sacrosanct „revelații ivrite” care toate sunt conspirații îndră cite împotriva noastră
și a întregului neam omenesc.
Rabinul iudeu Josephus Flavius, tră itor în secolul I al erei noastre, în lucrarea Antichități iudaice,
Cartea I, capitolul VI, pagina 40, ne dă informații uluitoare despre originea neamului arimin din jurul
Carpaților pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă pentru că ar pune otravă în closetul latinită ții și a
celorlalte fă că turi sataniste ale culturii occidentale în frunte cu indo-europenismul, iudeo-creștinismul
și elenismul atâ t de drag înveninaților istorici germani. Zice ivritul pospă it latin astfel: „Fiii lui Noe au
avut la râ ndul lor feciori care le-au cinstit memoria, numele pă rinților fiind date popoarelor oriunde
pă mâ nturile le reveneau° lor. Lui Iafet i s-au nă scut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocâ rmuirea lor începea
de la munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia pâ nă la fluvius Tanais (Don), iar în Europa pâ nă în
Gadira (Cadiz). Întrucâ t aceste ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor au
fost date popoarelor stabilite acolo. Cei că rora grecii le zic acum galateni, s-au numit câ ndva gomarieni,
fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la colonia
întemeiată de Magog.” În Talmud și Midrashim, texte care explică pe înțelesul lor Tora și Talmudul, scriu
numai pentru ei că Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția!
Grecii în ura lor nemă rginită câ nd s-au pus să ne falsifice istoria și cultura stră moșească , au scris cu pana
lor îndră cită că geții locuiau la sudul Istrului pâ nă în Tracia, iar la nordul fluviului era o mare să lbă tă cie sau
un ținut nelocuit pe unde se scurgeau cetele de nă luci mișcă toare sau migratoare ale popoarelor fă ră acoperiș
deasupra capului.
Prelatul iudeo-creștin Hyeronimus/Ieronim (345-420), în cartea Contra Pelagianos ne transmite date din
vremea sa despre misterioasele nume Gog și Magog din scrierile „revelate” doar ivriților: „El certe Gothos
omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Ș i în mod cert toți învă țații din
trecut au folosit …pentru goți, numele get, decâ t Gog și Magog”. La sfâ rșitul secolului IV se știa că ivriții mint
cu neobră zare, iar spusele venite de la „învă țații din trecut” erau că Magog este neamul get sau Geția, iar
Gog este divinitatea lor supremă și unică , ei fiind singurul popor din antichitate care aveau o religie
monoteistă!
Mai avem un izvor la fel de lă muritor în Getica lui Iordanes care la paragraful 29 scrie despre iudeul
J. Flavius° că a cam uitat să -i pună pe geți în analele sale și îi scoate din istorie cu mare pricepere așa
cum au fă cut-o și alții care numai ură și mișelie au servit la masa istoriei: „Numai atunci câ nd
amintește de Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam și ca nume au fost numiți sciți.” De unde se

252
vede treaba că ivriții, așa cum a mă rturisit în scrierile sale poetul latin Ovidiu, știau că geții sau Magog erau
„neamul ales de Dumnezeu”, sau neamul stră lucitor scoborâ tor din Anu, Gog, Senta ori Dumnezeu, pe câ nd ei
toți se tră geau din vâ njosul „legă mâ ntul” sau falusul Talpei Iadului pe care îl alintau Iahweh avâ nd drept
că petenie a cetei lor de întunecați pe Satana!
În palatul municipal din Londra ‒ Guildhall ‒ se află două statui gigantice numite Gog și Magog, despre a
că ror origine nu se știe nimic. Prima din stâ nga prezintă pe un rege ce poartă pe cap o coroană în flă că ri unde
este un cuib de fenix cu pasă rea șezâ nd, iar în mâ na dreaptă are o suliță în vâ rf cu o cruce cum apare pe
tă blița de plumb 30. A doua statuie prezintă un personaj îmbrăcat scit sau get și care poartă pe cap o
cunună de lauri sau frunze, așa cum le plă cea și arimaspilor carpatini, pe care foarte multe capete din cultura
Europei îi vreau dispă ruți!
Tot pe coasta de vest a Asiei Mici începâ nd cu secolul XVII î.e.n. sunt prezenți misii ce au migrat de la
Dună re și care au avut regatul Misia ce a purtat lupte crâ ncene cu aheii înainte ca aceștia să atace Troia.
Aceste popoare arimine ‒ pelasgii și misii, numiți de greci și ioni după regiunea pe care o locuiau ‒ sunt
milesienii, stră moșii legendari ai irlandezilor care au plecat din aceste locuri în secolele(??) XII î.e.n. odată cu
pră bușirea imperiului hitit și pră pă dul pornit de „popoarele mă rii”.
Să amintesc două cuvinte în luwita hieroglifică : tati: tată și anna: mamă . În limba româ nă avem tati pentru
tată și oama sau îma pentru mamă și mă tușă , iar în eme-gi ama: mamă , mă tușă și ta: tată , a conduce, a fi
stă pâ n. În irlandeză avem tath: a se uni, a se lipi de, moț, gașcă , a fi împreună și anna: bogă ție, mică minune a
vremii, abundență ; confirmâ nd și lexical originea comună a acestor popoare antice. Pentru că am spus despre
ioni că locuiau pe° coasta de vest a Asiei Mici și au avut multe ciondă neli cu aheii am gă sit asemă nă ri
lingvistice între aceste neamuri. Dau câ teva cuvinte comune limbilor greacă , româ nă și irlandeză . Primul
termen este în koine, al doilea după semnul egal este în româ nă iar al treilea este în irlandeză ; atta: tată = ata
(aromâ nă și emegi): tată = at: ștab, fante, de prim rang, minunat; baro: sarcină , greutate = bară : barieră ,
întindere de apă = bar: bară , mă sură ; bara: movilă , greutate; kata: obicei, a socoti = cată : a cerceta, a judeca, a
lua aminte = cata: onoare, a socoti, a considera; koma: plete = coamă : plete = com: a acoperi, înveliș; kuro:
firmament, puternic = cor: adunare, cerc = cur: întrecere, cale, pregă tit din timp, depeșă ; mana: lună = mană :
noroc, belșug = mana: semn, prevestire, minune; patria: stră bun = patria: teritoriul locuit de un popor =
patron: protector, mecena; pelo: negru, brun = pil: bici al vă carilor; în emegi: murdar, a fi ră u = peill: piele
neprelucrată , a arunca cu pietre; poluie: cu mâ ini numeroase, frumos, puternic = polei: divinită ți din basmele
populare româ nești, zâ ne, îngeri = pollai: coloană , a sprijini cu stâ lpi; ruso: galben, auriu = rușav: roșcat,
blond = rus: cunoștință , prieten; ura: poartă , gură = ura: a striga de bucurie = ur: liber, puternic, viguros.
Ca să înțelegem cum vine curgerea adevă ratei istorii, trebuie să spun că limba koine din secolul IV î.e.n. s-a
format prin amestecul dialectului ionic adică pelasg sau get/rumun cu cel vorbit de ahei sau poate dorieni,
fiindcă am mare îndoială că aheii au fost de un neam cu dorienii și nu rude îndrăcite ale pelasgilor cum
trebuie să înțelegem din scrierea lui Virgilius și alte date istorice și mitologice.
Mai trebuie să ară t asemă nă rile existente între muzica populară româ nească din anumite regiuni ale ță rii
și unele melodii din folclorul irlandez de astă zi.

2.5.14 Ausonii și etruscii

Neamurile ausonilor au fost niște triburi ce au locuit în peninsula italică în secolele XVII-IV î.e.n. fiind
ră spâ ndite pe întreg arealul din centrul muntos pâ nă în Sicilia. Primii coloniști greci care s-au stabilit în sudul
peninsulei italice în secolele VIII-VII î.e.n. menționează că au dat nas în nas cu niște bă știnași gă siți acolo care
umblau creanga fă ră a da socoteală cuiva, numindu-i ausoni, enotri și iapygi, iar primii fiind considerați ca cei
mai vechi locuitori stabiliți în acele locuri încă din secolul XVII î.e.n. Ori acest reper temporal coincide cu
erupția vulcanică din insula Santorini din anii 1650 î.e.n. câ nd toată Europa a suferit un proces abrupt de
ră cire, iar neamurile carpatine au fost obligate să migreze mai spre sud din cauza frigurilor și a gerului ce au
ținut mai bine de 20 de ani!
Legendele vechilor greci spun despre Atlas, regele nă scut din Soare care ar fi domnit la nordul
Istrului, că a avut un fiu numit Auson ce ar fi colonizat în negura timpului Italia în regiunea cursului
inferior al Tibrului. Poetul latin Vergilius (70-19 î.e.n.) în Georgice ne spune despre ausoni că ar fi
neam cu troienii așa cum spun și vechii greci: „Astfel și ausonii, purceși din troiana spiță ,/ Zvâ rl,
petrecâ nd necioplitul lor vers și li-i râ sul un hohot…” De unde trebuie să înțelegem că autorul latin se

253
254
referă la ausonii de la Istru, fiindcă cei din Italia dispă ruseră de cca 300 de ani și nimeni nu cred că va
îndră zni să spună despre poet că vorbea cu morții! O altă legendă ne spune că fiica lui Atlas, Calypso, ar fi avut
doi bă ieți Auson și Latinus, care ar fi plecat din Carpați sau Dio Geta ori Ausonia cum știa și poetul latin
Ovidiu, să colonizeze ținuturile din vechea Italie.
Câ nd grecii s-au sumețit în obră znicia lor nemă rginită să falsifice istoria tuturor popoarelor de pe fața
pă mâ ntului, au tras și acest mit la edecul lor spunâ nd că vâ njosul Hercule gă buind o neprihă nită nimfă , a ars-
o cu focul lui veșnic nestins, și, din această înfierbințeală s-a nă scut un gă ligan de flă că u pe care l-au numit
Latinus. Acesta a pră sit și el puzderie de urmași, iar Hercule vă zâ nd ce rod de neam a ieșit din arză torul lui, a
luat câ rdul și urcâ ndu-l pe coră bii, l-a dus în Italia, ținut care să le fie pe veci de patrie, iar lor aticilor, tot așa
pe veci minciuna să le fie adevă r! Povestea este preluată de că tre ivriți peste câ teva sute de ani și pusă în
fă că tura lor satanistă numită Tora numai că vâ njosul și vâ nosul neamului omenesc nu se mai numea Hercules,
ci Iahweh sau Talpa Iadului!
O altă variantă despre neamul auson și felul cum au meșterit mincinoșii greci istoria lor și a altora ca
numai ei să fie moț, o gă sim în lucrarea lui Diodor, Biblioteca istorică unde spune că regele Auson din
peninsula italică a fost fiul lui Ulise și al Circe sau Calypso. Fiul lui Auson a fost Liparus, iar după ce el a luat în
stă pâ nire insulele eolice, acestea i-au purtat numele.
În aflarea adevă rului ne putem folosi atâ t de mituri câ t și de probe arheologice care nu mai pot fi
elenizate sau grecizate. Italia, la începuturile ei mitologice s-a numit Saturnia Ausonia, nume dat pă rții
de sud a peninsulei chiar de că tre navigatorii greci în secolele VIII-VII î.e.n. timp în care ei au apă rut
pentru prima dată în regiune și i-au întâ lnit pe ausoni, dovadă indubitabilă că fă că tura s-a pus la cale
mult mai tâ rziu câ nd l-au scos din întuneric pe Hercules cu teribila lui sculă de însă mâ nțat pă mâ ntul,
animalele și toate celelalte.
În Sicilia și insulele eoliene situate la nord-est de aceasta, ausonii au apă rut aici ‒ după urmele
arheologice ‒ pe la începutul secolelor XIII î.e.n. din regiunea Campania după o legendă culeasă de
Diodor și pusă în lucrarea Biblioteca istorică la V, 7, iar altele vin și completează aceste informații,
amintindu-ne că insulele au fost ocupate de că tre ausonii conduși de legendarul rege Liparus. Potrivit
acestor mituri, după Liparus, ausonii au avut de că petenie pe Aeolos, în a că rui casă a gă sit gă zduire
șiretul Ulise, după cum a lă sat mă rturie Homer în Odiseea. Existența ausonilor în aceste insule este
întreruptă violent în secolul IX î.e.n. câ nd centrul lor Lipara de pe insula Lipari a fost dat pradă focului
și nu l-au mai reconstruit. Să pă turile fă cute la Lipari au scos la lumină resturi arheologice de
construcții și ceramică ce au multe caracteristici cu cele contemporane din sudul Italiei. În limbajul
specialiștilor această cultură insulară a fost numită ausonii I (1250/1200-1150 î.Hr.) și II (1150-850 î.Hr.),
fiind asociate cu culturi similare din Sicilia și sudul Italiei. Dar cercetă rile întreprinse de arheologii
Luigi Bemarbo-Brea și Madeleine Cavalier în partea de vest a necropolei orașului antic Lipara, arată
că așezarea lor pe aceste meleaguri a avut loc chiar mai devreme cu un secol, aici înflorind un centru
urban puternic. S-au gă sit vase cu mâ nere formate din capete de bovine, locuitorii cetă ții folosind arme
de bronz și practicâ nd rituri funerare în care mortul era așezat într-un vas mare de teracotă în poziția
unui fetus.
În peninsula italică ausonii sunt menționați ca locuitori începâ nd cu secolele(??) VIII î.e.n. în sudul
ținutului Lazio și Campania într-o regiune numită Ausonia. Alte izvoare antice precum Diodor din
Sicilia, amintit mai înainte a scris că ausonii erau întemeietorii cetă ții Temesa. Strabon în Geografia
VI, 255 preia datele lui Diodor și adaugă în plus despre ei că locuiau în vechime și în orașul Tauriano,
informație gă sită și la Cato cel Bă trâ n în Origines III, iar Lycophron în Alexandra, versurile 910-929
scrie că ei locuiau și în Crotona. Aceste surse clasice precizează că ausonii mai aveau în stă pâ nire și
cetă țile Ausoma, Minturnae, Vescia și Sinuessa, dar ele au fost distruse de romani, după cum a scris
Tit Livius în Ab Urbe condita, IX, 25, câ nd aceștia s-au aliat cu samniții. Într-un alt pasaj Livius
vorbește de Cales ca orașul lor de reședință , ală turi de cele trei menționate, toate fiind situate se pare în
zona de câ mpie pe malurile râ ului Liris, nu departe de vă rsarea lui în mare. În această perioadă la care
face trimitere Livius, ausonii își tră iau ultimele zile ale declinului total fiind ușor distruși de că tre
armatele romane. Capitala lor Cales a fost capturată , iar la scurt timp după ocupare a devenit o colonie
romană în anul 333 î.e.n. și deși la câ țiva ani mai au o zvâ cnire de independență ală turi de samniți, ei
sunt cotropiți și trecuți prin sabie pâ nă la unu de că tre romani și astfel se încheie istoria lor în peninsula
italică . T. Livius ne spune în lucrarea amintită despre nenorocirea ausonilor din Italia că „națiunea
ausonilor a fost distrusă ”. După el, ausonii mai sunt menționați numai de Pliniu cel Bă trâ n care a murit
în anul 79 al erei noastre, scriind despre ei că sunt un popor dispă rut ce a locuit în trecut în Lazio.

255
 Ausonii au fost numiți uneori și opici sau osci, sau că fac parte cu aceste neamuri dintr-un singur
popor stră vechi ce locuia în centrul Italiei. Aristotel în Politica VII, 10 susține în mod explicit că o
parte a vestului Italiei din fața Mă rii Tyreniene a fost locuită de opici, „care au fost chemați, atâ t
anterior dar și în timpul să u și cu numele de ausoni”. Ș i Antioh din Sircuza care a tră it în secolul III
î.e.n., a scris că regiunea „Campania a fost prima dată ocupată de opici, care au fost, de asemenea,
numiți ausoni”. Hecateu din Abdera, Tracia care a tră it în secolul III î.e.n. la curtea regilor macedoneni
din Egipt, a numit în lucrarea despre hiperboreeni ‒ azi dispă rută ‒ cetatea Nola din Campania ca
„un oraș al ausonilor”. În scrierile foarte vechi ale grecilor din sudul peninsulei italice, Marea Tireniană ,
a mai fost numită de că tre aceștia Marea Ausonă . Dar în același timp cu ausonii, unele informații
spun că în sudul Italiei erau și unele populații din neamul pelasgilor.
Confirmarea datelor transmise prin aceste mituri și a nă vă lirilor arimine sau ausone în peninsula
italică , au adus-o arheologii italieni care au descoperit ruinele unui oraș vechi în centrul Italiei, Ausonia,
azi în partea de sud a provinciei Lazio, la cca 25 km. de Roma. Distrugerea cetă ții s-a fă cut în anul
314 î.e.n. de că tre vecinii romani din nord în timpul ră zboiului samnit unde ausonii erau aliați cu cei
din sud, urbea purtâ nd numele populației care a întemeiat-o cu ceva sute de ani înainte. Ausonii aflâ ndu-se
de câ țiva ani sub stă pâ nire romană , odată cu ridicarea samniților, s-au ră sculat și ei, dar au fost
înfrâ nți, orașele distruse, iar populația trecută prin sabie pentru a fi amuțită . Deci unii dintre grecii
prelucră tori de mituri ne mint cu mare obră znicie, iar migrația ausonilor din Carpați și colonizarea lor
în centru Italiei este dovedită arheologic. Bine că alții mai au respect pentru adevă r și istorie, că la noi
totul se bazează numai pe minciună și fă că tură .
Folosirea numelui de Ausonia pentru întreaga peninsulă italiană a fost doar poetic, mai ales de că tre
grecii din Alexandria, ulterior fiind preluat și de scriitorii romani. Numele Ausonia înseamnă țara
neamului stră bun după tipicul limbii vorbită de că tre ausoni (auș: bă trâ n, stră bun + on: neam, popor +
ia: pă mâ nt, ținut). Despre originea și baștina acestor ausoni ajunși în peninsula italică pe la mijlocul
secolului XVII î.e.n. istoricii și arheologii italieni nu au nici o cale de unde să -i ia și unde să -i pună .
Am să -i ajut eu ca să mai lumină m încă un ungher al întunecatei și falsificatei noastre istorii și culturi
identitare. Nefericitul poet latin Ovidiu care s-a plâ ns amarnic în poeziile sale de gerurile îndurate în
orașul Tomis de la Marea Neagră unde a fost surghiunit, scriind înainte de anul 17, anul morții sale pe
pă mâ nturi gețice în Pontice I,2, 83-84 despre luptă torii geți urmă toarele: „Maxima pars hominum nec
te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.” Ș i tradus în limba româ nă avem: „În°
cel mai înalt grad grupul omenesc al luptă torilor ausoni își ză ngă ne armele și nu tu frumoasă și îngrijită
Romă , nu tu!” Ovidiu spune același adevă r ca și Vergilius, numai că lingviștii româ ni au tradus în
fals aceste versuri pretinzâ nd că este vorba de legionarii Romei! Tot el numește țara unde era mazilit°
– Dio Geta ‒ cu numele de Ausonia, adică baștina fioroșilor ausoni care nu se sperie de faima Romei
cum am vă zut mai înainte, scriind în Tristele la II.1,199 despre surghiun: „Am fost exilat la marginea
Ausoniei, în hotar cu Sarmația”. Ori aici poziția geografică a ținutului Ausonia este atâ t de clar precizată
încâ t o poți dibui pe întuneric, fiind și orb, numai dacă nu ești istoric româ n care s-a vâ ndut Satanei
sau este mare meseriaș în denigrarea și falsificarea istoriei Neamului Scoborâ tor din Zei.
Împă ratul Teodosiu II al Bizanțului în anul 448 trimite o solie la Atila din care a fă cut parte și istoricul
Priscus ce ne-a lă sat informații despre această că lă torie în lucrarea Istoria Bizanțului, unde zice că
apropiindu-se de reședința hunilor stabilită undeva în Banat, a întâ lnit° un bă știnaș ce i-a spus că este de
neam auson. La ospă țul dat de Atila în cinstea soliei bizantine, istoricul a stat tot lâ ngă un auson care vorbea
cu ceilalți dar și cu el în limba ausonă, dar mesenii mai vorbeau în hună și gotă . „Așa că eu firește m-am mirat
că unul dintre sciți vorbește elinește, că ci, amestecă tură de neamuri ei se mulțumesc cu propria limbă
barbară a fiecă ruia, fie cea a hunilor, fie cea a goților, ba fie cea a ausonilor, aceia care sunt mai amestecați
cu romanii și nu ușor le vine lor a vorbi elinește, afară numai doară a celor robiți din Tracia sau de pe coastele
Iliriei”. În alt pasaj Priscus amintește că în timpul ospă țului apare un mă scă rici numit Zercon, care fă cea pe
toți să râ dă împleticind talmeș-balmeș la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ță rii, anume limba
ausonilor, hunilor și goților. Adică geții sau vlahii de la sfâ rșitul secolului V al erei noastre care tră iau sub
stă pâ nirea hunilor, știau că se trag din cel mai vechi neam omenesc de pe pă mâ nt, fiindcă atunci nu-i
ză pă ciseră ° iudeo-sataniștii cu Tora și apariția neamului omenesc din „legă mâ ntul” Talpei Iadului, unde
bineînțeles cei care au belit primii ochii în lumina soarelui au fost faimoșii ivriți pâ rliți și plini de rapă n! Dar
nu erau îndobitociți nici cu latinismul, tracismul, dacismul sau alte isme la fel de otră vitoare!
În anul 865 papa Nicolae I, supă râ ndu-se ră u îi scrie împă ratului bizantin Mihail III Bețivul că nu

256
veghează să nu se corcească limba latină cu cea scitică , adică getică sau rumună , și prin asta a fă cut împă ră ția
lui de râ sul lumii fiindcă aici nu se mai vorbește latina.
O altă sursă unde îi gă sim pe ausoni în toriștea carpatină este Historiae scrisă de Ioan Cinnamus care a tră it
în secolul XII și menționează la VI, 3 despre vitejia acestora: „Iar lui Leon, i-a dat ordin să nă vă lească cu o
armată din altă parte, mai ales cu o nenumărată mulțime de valahi… și invadâ nd Ungaria… ucid mulți
oameni și pe foarte mulți îi iau prizonieri și câ nd s-au gâ ndit să plece de acolo, fac o troiță de metal pe care o
așează acolo ce purta urmă toarea inscripție: «Numeroșii urmași ai neamului Panonic i-a nimicit aici Marte, și
cetele ausonilor…»” Aceasta era cultura bizantinilor pe la mijlocul secolului XII câ nd ei ne lasă mă rturie
despre vitejia cetelor ausonilor sau valahilor care au participat la luptele cu ungurii în Ungaria!
Mai avem un izvor ce ne arată că și la sfâ rșitul secolului XVII limba vorbită de valahi sau rumuni era încă
numită ausonă, cum gă sim în scrierea Origines hungarice, tipă rită în anul 1693, a prelatului ungur Otrokocis
unde în capitolul IV al lucră rii precizează despre vizita lui Priscus la Atila și limbile vorbite la curtea hunilor:
„Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legă turilor cu romanii, își dă deau silința să vorbească
limba gotă (care este înrudită cu alana) și ausona. Unde prin limba ausonă înțeleg valaha, leită latina
coruptă”. Pâ nă și la unguri gă sim fă râ me din istoria noastră adevă rată , care însă nu poate avea loc în că rțile
de istorie ale româ nilor! Ș i mai ră u este că istoricii româ ni nu vreau să înțeleagă pentru nimic în lume acest
adevă r atâ t de limpede ca apa de izvor și stră lucitor ca lumina soarelui, continuâ nd să ne falsifice istoria după
gusturile mafiei cazare de astă zi!
Civilizația etruscă este numele unei vechi culturi antice din nordul și centrul teritoriului Italiei de astă zi, ce
ar corespunde aproximativ regiunilor Toscana, partea de vest a Umbriei, și nordul ținutului Latium. Dovezile
arheologice arată că ei au venit pe acele meleaguri undeva în jurul anilor 1000 î.e.n. din altă parte, baștină
necunoscută astă zi. Vechii romani i-au numit pe acești locuitori, Tusci sau Etrusci, de unde vine și numele
actual al provinciei Toscana. În dialectul atic, etruscii au fost cunoscuți sub numele de Tirrhenioi sau
Tyrsenoi, de unde romanii au derivat numele tyrrhēni sau turseni și Tyrrhēnia (Etruria), precum și Marea
Tireniană . Limba româ nă pă strează cuvâ ntul târsă care este un loc în pă dure de unde au fost tă iați copacii,
barbă mare, că ruță mare. Ș i amintesc aici obiceiul stră moșilor noștri de a-și face satele în codru, acolo fiind
feriți de ochii pră dă torilor, aceste poieni fă cute prin tă ierea copacilor le numeau târse sau laze, iar locuitorii
lor se numeau târseni, tirseni sau turseni, ori lă zeni. Dar etruscii își puneau Rasenna sau Rasna. Limba
româ nă are cuvâ ntul rásna cu sensul de aparte, separat, pe cont propriu, cu orice chip, bucată , fă râ mă și
verbul răsni care înseamnă a separa, a despă rți, a izola, a risipi. Acest popor a creat o civilizație înfloritoare
folosind scrisul de la anii 700 î.e.n. iar limba lor era unică în peninsula italică dar și în restul bazinului
mediteranean. A dominat militar și politic peninsula italică de la anii 500 î.e.n. pâ nă în secolul III î.e.n. câ nd
confederația lor a fost cotropită de romani, iar limba dispare în secolul I î.e.n. În perioada ei de maximă
înflorire civilizația etruscă s-a dezvoltat în trei mari confederații urbane: din Etruria, din valea râ ului Po cu
estul munților Alpi și din Latium și Campania. Această cultură este mult mai veche de anii 700 î.e.n. după cum
o arată dovezile arheologice, iar după această dată se observă o influență a grecilor din Magna Graecia din
sudul peninsulei italice unde s-au așezat diferite neamuri venite din Elada. Deși romanii au preluat de la ei
atâ t modelul social câ t și militar, italienii de azi au reușit să înghită acest adevă r numai după anii 1960, câ nd
mai mulți istorici „că pă țâ noși” s-au pus de-a curmezișul minciunii pâ nă au scos-o din istoria ță rii. Cinste lor că
au avut curaj și minte să nu-și mai ponegrească stră moșii.

Alfabet etrusc folosit în secolele VII-V î.e.n. Alfabet etrusc folosit în secolele IV-III î.e.n.

257
 Scrierea etruscă începea de obicei de la dreapta spre stâ nga, dar mai era folosit destul de rar și felul de a
scrie de la dreapta la stâ nga, iar râ ndul urmă tor de la stâ nga spre dreapta. După cum poate observa oricine
condus de bunul simț, semnele folosite de etrusci din tabelele prezentate se gă sesc în cea mai mare parte și pe
tă blițele de plumb ale geților descoperite la Sinaia, asta dovedind că undeva, în scurgerea timpului stră moșii
etruscilor se înrudeau cu cei din jurul Carpaților. Unii istorici contemporani, spun că etruscii ar fi chiar
neamuri cu dacii, dar afirmațiile lor sunt cam pripite fiindcă nimeni nu a putut nă scoci limba dacă pe care să o
înghită româ nii pentru că ea nu există . Aceștia susțin că etruscii ar fi venit în Italia în jurul anilor 1000 î.e.n.
din Frigia și Lidia, poveste pe care nu o contrazic, ci chiar mai mult, aduc dovezi lingvistice că asta a fost
câ ndva realitatea istorică . Pe acest raționament ei merg mai departe spunâ nd că frigienii au venit în Asia Mică
din Macedonia și Tracia, ținuturi populate în vechime cu gețibegeți și neam moțat. Ș i așa, după vrerea
adevă rului, cei ce locuiau în ținuturile amintite erau același neam cu cei din nordul Istrului. La care poveste
pentru a fi cu noroc în adevă r, eu aș mai adă uga migrarea pelasgilor din nordul° Istrului în tot spațiul din
Peloponez și Asia Mică în primele secole ale mileniului II î.e.n., iar zicerea are nu numai haz, dar și caimac. Ei
așa parcă îți mai vine să deschizi ușa Adevă rului să pă trundă și pe plaiurile mioritice. Asemenea povești se
mai știau încă în primul secol al erei noastre chiar la Roma unde poetul de origine spaniolă Lucan (39-65)
scrie în lucrarea De bello civili că stră moșii noștri geți au stră bă tut, Europa, Egiptul și Etruria și unii de atâ ta
oboseală și drum lung, poate că s-au lă sat în popas nemișcat acolo, plă câ ndu-le locurile și oamenii.
Graziano Baccolini, profesor la Universitatea din Bologna și pus pe rele, merge cu parul asupra
mincinoșilor scriind în volumul Reflections on the Etruscan Civilization, apă rut în anul 2001 urmă toarele: „Îmi
este greu să înțeleg de ce, încă , unii istorici italieni eșuează în a înțelege contribuția enormă a civilizației
etrusce la clă direa culturii vestice și de ce, continuâ nd să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii și
romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei”. Ș i continuă cu ceva ce mi-a că zut bine la
lingurea, fiindcă nu sunt singurul ză natic al pă mâ ntului: „Sunt sigur că etruscii au venit din estul Europei și
sunt adevă rații fondatori ai culturii acestui continent. Deși unii istorici italieni continuă să nege asta, cei mai
mulți istorici, la nivel mondial, sunt de acord cu această teorie. În zorii dezvoltă rii lor militare, romanii, cu o
cultură inferioară, și-au falsificat originile și au ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea
istoriei lor a continuat în vremea primilor împărați creștini, printr-o serie de edicte”. Așa zic și eu
mâ nca-i-ar moartea de iudeo-sataniști fiindcă au fă cut numai ră u culturilor europene cu monstruosul
„legă mâ nt” al Talpei Iadului.
Pentru a mai da la o parte întunericul și a face loc luminii, ară t câ teva cuvinte din limba etruscă ce se
gă sesc în cartea Limba și cultura etruscilor, București 1995, scrisă de Giuliano și Larissa Bonfante. În această
lucrare este un mic dicționar cu 253 de cuvinte ale acestei limbi, atâ ta câ t s-a putut înțelege pâ nă acum din
care eu am găsit 80 că au asemă nă ri evidente pâ nă la identitate cu limba irlandeză , iar pentru câ teva am
gă sit legă turi cu limba româ nă veche și emegi/sumeriană .
română sanscrită etruscă latină greacă
tată pita apa pater pater
mamă mata ati mater mater, meter
fiu sunuh clan filius huios
fiică duhita sech filia thugater
mulier,
soție gna puia femina gune
frate bhrata ruva frater adelphos
Zeus Dyauș Tin Deus Zeus pater
pitar
zeu, divin devas ais, eis, aisar deus teos
rege raja lucumo rex, regis
unu e(kas) thu unus oine
doi dva zal duo duo
trei trayas ci tres treîs
patru ciatvaras sa quattuor tettares
cinci pancia mach quinque pente
șase șaț huth sex hex
zece dașa șar decem deka
două zeci vimșantis zathrum uiginti veikosi
treizeci trimșat cialch triginta triakonta

258
cincizeci pancașat muvalch quinquaginta pentekonta

259
 Vedem din aceste puține cuvinte scoase din etruscă și comparate cu sanscrita, greaca și latina, că nu se
leagă deloc astfel ca cineva să spună că au o ră dă cină comună . Însă etrusca are multe cuvinte comune cu
limba irlandeză după cum voi ară ta în continuare, iar pentru un farmec aparte am să pun și ceva din limba
româ nă veche și eme-gi.
Primul cuvâ nt este în etruscă , iar după semnul egal (=) voi pune cuvâ ntul în irlandeză după care va veni și
din eme-gi/sumeriană sau româ na veche, după caz.
ac: a face, a crea, a procrea, a oferi = ach: uimire, mirare, dar, însă , lasă deoparte. În emegi cuvâ ntul ac/ak
înseamnă a face, a aranja, loc, a avea un efect în timp;
ais, eis: zeu = ais: axă , osie, viziune, spirit, întoarcere;
aisna, eisna: divin, al zeilor = aisneal: a se domoli;
al: a da, a oferi = al: a se gâ ndi, a scoate, a pune la cale. În emegi „al”: ori, sau.
alpan, alpnu: lucrul dat cu drag = alpan: masă , bucată de zahă r, nod, bucată mare, halcă ;
am: a fi = am: timp, mă sura timpului, ocazie, a stabili. În emegi cuvâ ntul am: a fi, hotar, a mă sura, la fel este
și în limba româ nă ;
an (ana, ane, anc, ananc): el, ea = an: articol. În emeg „an”: ciorchine, gră madă , iar în româ nă este unitatea
de de mă sură a timpului care are 365 de zile, o rotație a pă mâ ntului;
Ana, Ani: Ianus = Ana: farmece cu apă , bogă ție, prosperitate. În emegi Ana sau Anu era divinitatea
supremă , iar româ nii folosesc prenumele de Ana pentru femei;
apa: tată = apa: a imita și „aba” pentru stareț. În emegi și româ na veche cuvâ ntul aba înseamnă
tată și stră moș. Cuvâ ntul este și în limba vorbită în imperiul inca ‒ quechua – sub forma „apu”, unde
are sensul de rege.
ar, er: a face, a pune în mișcare = ar: a spune, a tă ia, a că să pi. În emegi ar: a uni, a lega, a apă rea, a tă ia, a
face, iar în româ nă forma aceasta vine de la verbul „a ara”;
arac: șoim = arach: a fixa, a întă ri, început, superioritate. În româ nă avem „arac” care este un bă ț
mai lung înfipt în pă mâ nt de care se sprijină vița de vie, iar în emegi arah are sensul de provizie, a
pă stra;
arim: maimuță = ariamh: în față , în frunte totdeauna, niciodată ;
ars: a respinge (?) = arsa: spusă , persoană în vâ rstă , bă trâ n, stră vechi. În româ nă avem pentru ars mai
multe sensuri printre care pâ rlit de soare, pră jit de foc, distrus, uscat;
asca: nume de vas în formă de burduf = asca: prefix;
aters: descendent, urmaș = athair: a fi, a exista, a dă inui, a se perpetua;
athre: edificiu = athri: fost rege sau rege detronat, detronare;
ca: acesta = ca: prepoziție. În emegi ca are multe sensuri printre care om șiret, loc, ținut.
camthi: titlu de magistrat = camtha: a îndoi, a pleca, a supune;
cana: imagine, reprezentare = cana: câ ntec, cub, pui, că țel, bă iat prost crescut. Cuvâ ntul este și în emegi cu
sensul de teamă înțelegere, arestare, iar în româ nă definește vasul mic de bă ut.
cape, capi: vas, recipient = cab: gură , bot, cioc, deschiză tură , buze, a lipi buzele. În româ nă cuvâ ntul
înseamnă partea de sus a corpului omenesc, capă t, început.°
capră: urnă ‒ capras: a să ri,° a face tumbe, poznă , situație asemă nă toare pentru cuvâ ntul capra din limba
româ nă care este un joc pentru copii unde sar peste spinarea unuia ce stă capră .
car: a face = car: a agita, a se mișca, a ră scoli. În emegi și româ nă au și sensul de a duce sau
aduce;
cer: a clă di = cer: prepoziție. Cuvâ ntul este și în limba româ nă cu mai multe sensuri;
cela: cameră = ceili: vizită , întrunire. În româ nă și emegi, cuvâ ntul înseamnă depozit, cameră
pentru provizii;
ces: a ză cea = ceis: vă ică reală ;
clan (pl. clenar): fiu = clann: copii;
cupe: cupă , ceașcă = cupa: potir, ceașcă cană . Cuvâ ntul se gă sește și în româ nă în aceeași formă ;
vinum, vinm: vin. Cuvâ ntul se gă sește la noi, dovadă că nu latinii ne-au învă țat să bem vin.
zich: a scrie, a grava, îl° avem și noi (zic) dar pentru ce iese din gură nu din pană .
zil: a câ rmui, a guverna. În emegi „zil” înseamnă a fi iubit, a fi fericit.
hec: a pune, a așeza, a ală tura = heach: a să pa cu hâ rlețul°, a întoarce;
tham: a clă di, a întemeia. Cuvâ ntul° este și în emegi cu sensul de a deveni îndemâ natic, a fi
credincios.°
Thana: zeiță etruscă = Dana: este zeița din care se trage poporul irlandez, iar la româ ni tana

260
261
înseamnă ceață sau negură ;
thez: a jertfi. La geți Tiaz era duhul înțelepciunii, a cumpă tă rii și încrederii.
thina: vas, oală de lut. În româ nă cuvâ ntul înseamnă noroi, mocirlă , pă mâ nt moale.
ic, ich, ichnac: cum = ici: adă ugire;
ilu: a închina (verb care exprimă o jertfă sau rugă ciune) = ille: parte, direcție, îndrumare. În emegi și la geți
Illi era Salvatorul sau Mâ ntuitorul neamului.
in, inc: el, acest = in: micuț, mititel. În emegi înseamnă el sau ea;
ister: mă scă rici = istir: la margine, localnic.
ita: aceasta = ite: a mâ nca, a rumega;
lup: a ră posa, a muri. În româ nă este expresia „te dau la lup”.
lupu: ră posat. În româ nă este verbul „a lupi” cu sensul de a ră pi.
mal: a da, a închina = mal: șef, principe, nobil;
man, mani: manii: spiritul defuncților trecut în râ ndul divinită ților = man: mâ nă , parte;
mata: înainte = mata: prieten, coleg. Cuvâ ntul este și în româ nă ca formă de politețe pentru
dumneavoastră .
math: miere, hidromel. Noi avem „mied” cu același sens.
mi: eu, mie, mi. La noi este la fel.
mini: pe mine. Se gă sește și în româ nă .
mulu: ofrandă , jertfă . În quechua avem „mullu” cu același sens.
menfu: nume de familie româ nesc din județul Mehedinți;
nene: doică . În româ nă cuvâ ntul din etruscă are sensul de persoană mai în vâ rstă .
nuna: considerație, respect. La noi înseamnă femeia care își că să torește un copil;
Pacha: divinitate a primă verii și înnoirii = pachall: persoană ră cită . În quechua avem Pacha pentru duhul
Pă mâ ntului, ca formă de renaștere;
papa: bunic = papa: preot; pap: bunic sau moș în armâ nă ;
prumts: stră nepot. În româ nă avem prunc pentru copil mic.
puia: soție. În româ nă verbul „a pui” înseamnă a face pui, „puia” cu sensul de pui, fiind folosit în această
formă ca nume de femeie și de familie;
puts: vas, puț = puth: pufă it. În româ nă „puț” înseamnă fâ ntâ nă .
Rasna: etrusc, din Etruria. În româ nă gă sim cuvâ ntul rásna care înseamnă deoparte, separat, pe cont
propriu.
ratum: după lege, datină = rathu: garanție, percepere, înțelegere;
sacni: sanctuar. În româ nă verbul „a să gni” înseamnă a marca cu fierul roșu.
sal: a face, a îndeplini = sal: comod, liniștit. În emegi „sal” înseamnă a împră știa, a micșora;
sar: 10 = sar: linie, câ rmuire. În emegi „sar” unitate de mă sură pentru suprafață ;
șar: 10 = sar: minunat, excelent. În limba româ nă „șar” înseamnă linie, râ nd, șir, dungă de urmat.
sath: a pune, a așeza, a fi bine plasat = sathaire: om important, bă gă cios. În româ nă „sat” este spațiul unde
mai multe persoane își construiesc locuințe pentru a locui permanent acolo;
spur, șpur: cetate, obște = spur: ramificație, bandă , șipcă , plante medicinale. În româ nă „șpur” are sensul
de copil din flori sau vlă starul de pe crengile fă ră rod de la meri;
spurana, spureni: aparținâ nd cetă ții = spreanna: bovină , avere, belșug;
suth, sut: a sta, a situa = suth: a crea, a aduce, a crește;
șuthina: dar mortuar, închinare = suthain: veșnic, nemuritor;
ta: acesta = ta: plecat dintre cei° vii, moarte;
te: a pune, a așeza = te: pornit, înfocat, bun;
ten: a acționa instalat ca = tine: a trage, a aprinde;
tes, tesam: a îngriji = tis: casa de locuit împreună cu acareturile;
teta: bunică = tit: declin, scă dere, îmbă trâ nire. În româ nă „tete” înseamnă bunic, pă rinte, tată ;
tin: zi = tinn: ră u, abă tut, dezgustat;
Tinia: Zeus, zeul cerului luminos = Tinneas: a se revolta. La noi avem Dinia, o divinitate a basmelor
populare româ nești numită și Ileana Cosâ nzeana sau Ileana Sâ nziana;
tul: piatră de hotar, hotar = tul: protuberanță , umflă tură , denivelare, din față ;
tular, tularu: pietre de hotar, hotare = tulan: umflă tură , denivelare, din față ;
tur: a dă rui = tur: simbol, augur, prevestire, semn bun;
tura: tă mâ ie = tura: generozitate, mă rinimie;

262
 ut: a desfă șura, a face = uth: uger, țâ ță .
Tot în această ° carte am gă sit inscripția Nacemeuruithalichememesnamertansinamulu, descoperită pe
o cupă din secolul VII î.e.n. pentru care eu propun o citire prin limba vorbită de neamurile arimine din secolul
VII î.e.n. desfă câ nd textul în cuvinte astfel: Na ceme uruit hali cheme mes na mertan sina mulu. Na (na: a
dă rui, a privi, a lovi, a pedepsi) ceme (cemă: sat) uruit(a mă cina mașcat) hali (a mâ nca cu lă comie, figurat a
muri) cheme (a chema) mes (meși: papuci cu care se încalță mortul) na (na: a dă rui, a privi, a lovi, a pedepsi)
mertan (în irlandeză martan este un bou mic, vițel) sina (sin: fiu) mulu (mullu: ofrandă , scoici marine aduse ca
ofrandă în quechua). Scrierea poate fi interpretată astfel prin procedeul propus: Câ nd am fost pedepsit ca
fiului meu să i se pună în picioare încă lță mintea pentru mort, am adus jertfă un vițel tă iat în bucă ți mari,
chemâ nd satul și dă ruindu-l pentru a-l mâ nca cu poftă . Despre limba vorbită de etrusci se știu puține
informații, fiindcă romanii au urmă rit să -i șteargă din istoria peninsulei după ce și-au însușit în cea mai mare
parte civilizația lor și tehnica militară , precum și cultura deși foarte puțini istorici italieni au curajul să susțină
asemenea adevă r. Ei, ca toți culturnicii formați după minciunile secolului XIX, indo-europenism, civilizația
antică greco-romană și iudeo-creștinism, nu au ochi să vadă și scă fâ rlie să înțeleagă decâ t aceste „adevă ruri”
cu care și-au otră vit creierii toată viața, iar dacă se aude și altceva își astupă urechile fiindcă este hulă .
Desțelenirea acestui tâ râ m plin de otravă și pucioasă va dura ceva vreme dar și câ nd se va realiza, atunci
mare pră pă d se va abate, peste „înțelepții lumii”, „civilizatorii lumii” și „poporul ales” de Talpa Iadului.
Presupus mic templu etrusc de pe muntele sfâ nt al lor
Montovolo, unde apare între coloane partea de sus a oului ceresc
înfă șurată de șarpele cunoașterii divine sau chiar muntele sfâ nt, iar
în triunghiul porticului se vede crucea înscrisă în cerc „pă zită ” de
două pă să ri pe fiecare parte și mai jos sunt două flori asemă nă toare
cu doi crini. În religia stră moșească Maica Pă mâ ntească era
simbolizată și printr-un porumbel, la fel și Fiul Omului sau Sarmis.
Crucea
cu brațele egale apare și în alte morminte etrusce. Ruinele unui
templu similar etrusc au fost gă site la Mumo ‒ Siena.
Există câ teva zeci de izvoare ce spun că vechii greci au primit
scrisul de la hiperboreeni prin fecioarele Opis, Hekaerge și Ahaia,
de la pelasgi prin Prometeu și de la geți sau traci prin Orfeu.
Desigur că pricepuții nă scocitori din secolele XIX și XX au zis că
sunt numai niște basme și trebuie să le dă m la o parte fiindcă în
Carpați nu există urmă de cultură . Poate de acea au fost ascunse
tă blițele de plumb ‒ peste 500 după unele estimă ri – descoperite la Sinaia în anul 1875, iar dintre ele astă zi
româ nii mai știu numai de 74 bucă ți dar în fotografii, fiindcă la Institutul de arheologie din București, ar fi
numai 34! Cum aceste tă blițe triunghiulare cu conținut religios duse de fecioarele hiperboreene erau în fapt
niște matrițe în care trebuia să se toarne plumb pentru a realiza mai multe copii, scrierea pe ele era de la
dreapta spre stâ nga. Grecii câ nd au vă zut minunea, au și ră mas cu gâ ndul la ea și au copiat literele așa cum
erau scrise, dar ele trebuiau schimbate spre dreapta. De aici vine la ei scrierea de la dreapta spre stâ nga și
invers. Însă numai egiptenii au fost cei care au scris mereu de la dreapta spre stâ nga și de la ei au luat acest
mod de a scrie toate popoarele din Orientul Apropiat.

Faptul că o treime din vocabularul etrusc este asemă nă tor sau identic cu cel irlandez cum arată
studiul de mai înainte, dovedește prin argumentul lingvistic că aceste popoare, câ ndva, de-a lungul
timpului au avut o istorie comună și o ră dă cină de neam și culturală din care se trag amâ ndouă . Iar
această ră dă cină stră veche, este populația carpatină de la începutul mileniului II î.e.n. care a migrat în
întreg arhipelagul grec și în Asia Mică , iar scrierile vechilor greci îi pomenesc cu numele de pelasgi. O
parte dintre stră moșii irlandezii au plecat în secolele XII-X î.e.n. din vechea Ionie, iar alții din nordul
Mă rii Negre datorită nă vă lirilor „popoarelor mă rii” și pră bușirii imperiului neo-hitit, dar aceștia erau

263
264
înrudiți cu frigienii cum o arată cele două limbi. Mai spre est, în spatele Ioniei au° apă rut după
descompunerea statului hitiților, frigienii care au întemeiat un stat al lor aducâ ndu-l la maximă putere în
secolul VIII î.e.n. însă sigur ei dă inuiau pe acele meleaguri de ceva secole.
Mai multe izvoare antice spun despre neamul frigienilor că ar fi migrat în Asia Mică sau Anatolia de azi din
Balcani, și mai precis din Tracia și Misia, ținuturi locuite de neamul geților care se întindeau° în nord pâ nă în
Carpații Pă duroși din partea de sud a Poloniei de azi.
Herodot în Istorii VII, 73 scrie că frigienii au mai fost numiți și brygi în baștina lor din Balcani, iar regele lor
Midas ar fi avut origini în vechea Macedonie. Alți scriitori antici au scris că frigienii erau un trib din Mygdonia,
regiune situată în sud-vestul Traciei, astă zi ținutul din jurul Tesalonicului, sau că acești mygdonieni erau un
amestec de două populații, una din Macedonia de Nord și cealaltă din Misia de la sudul Istrului. Dar ambele
regiuni erau locuite în vechime tot de neamul geților, numiți pelasgi de că tre grecii care i-au gă sit în ținutul
care azi formează Grecia. În alte scrieri frigienii au fost identificați cu bebrycii, un popor care a purtat ră zboi
cu Misia de lâ ngă Troia nu cea din sudul Istrului, înainte de ră zboiul troian și care era condusă de regele
Migdon. Mygdonia a fost un teritoriu vechi, parte a Traciei antice, mai tâ rziu fiind cucerit de Macedonia, care a
cuprins câ mpiile din jurul Tesalonicului, împreună cu vă ile Klisali și Besikia (adică țara besilor), inclusiv
regiunea râ ului Axios și partea de est a lacului Boble, iar în nord se învecina cu Crestonia.
Strabon în Geografia VII,3,2 scrie că neamul frigienilor a fost format din amestecul triburilor
migdonienilor, misilor, bebricilor și bithinilor câ nd au migrat împreună în Anatolia pe la mijlocul mileniului II
î.e.n. sau mai devreme, poate odată cu marea invazie asupra Egiptului din prima parte a secolului XVIII î.e.n.
Dar toate izvoarele menționate arată că originea frigienilor este în ținuturile balcanice locuite în stră vechime
de neamurile arimine sau getice care își aveau ră dă cinile în jurul Carpaților.
În Iliada III.216-225, se amintește de frigieni că erau stabiliți de ceva vreme pe râ ul Sakarya sau Sangaris
înainte de ră zboiul troian, deci înainte de secolele Xll-Xlll î.e.n. fiind renumiți pentru vinurile lor și pentru că
aveau că lă reți curajoși și pricepuți. Regele Priam al Troiei era că să torit cu o prințesă frigiană , Hecuba, și a
menținut o strâ nsă alianță cu frigienii, care l-au ajutat în ră zboiul împotriva aheilor. Contingentul frigian
sosește pentru a ajuta Troia venind de la lacul Ascania în nord-vestul Anatoliei, fiind condus de Phorcys și
Ascanius.
Inscripțiile descoperite la Gordias arată fă ră dubii că frigienii vorbeau o limbă , care după cum spune Iliada
era greu înțeleasă de troienii cu° care luptau ală turi împotriva aheilor, dezvoltâ nd și o scriere ce avea la bază
alfabetul get ce a fost ră spâ ndit în tot sudul Balcanilor de pelasgi.

Câ nd au fost obligați să -și pă ră sească vechile locuri din Asia Mică , o parte din cele două neamuri ‒ ionii și
frigienii ‒ au migrat că tre partea de sud-est a Europei, apoi fiecare și-a luat drumul să u. Dar nu se poate spune
că ei au plecat împreună din această regiune fiindcă ar fi lă sat ceva urme în mentalul colectiv al celor pe unde
au trecut sau poate lumea era atâ t de ră scolită de nă vă lirea „popoarelor mă rii” încâ t nimeni nu dorea decâ t
să -și scape propria piele din umbra urgiilor care s-au ridicat. Dar aceste informații° din vechime sunt venite
numai de la greci și romani, popoare care și-au falsificat istoria astfel ca ei să ră mâ nă peste veacuri „popoare
civilizate și civilizatoare”, iar ceilalți barbari, să lbatici și ființele ră ului nemă rginit. Că au mințit aceste gunoaie
pâ nă în ceruri și pâ nă sub pă mâ nt, dau spre vie pildă un exemplu care este unul mic din ceea ce ne oferă ei ca
„istorie” sau „cultură ”.
Ne zic ei că dealul pe care ar fi fost înă lțată Troia se numea „Dealul greșelilor” deoarece acolo a
fost aruncată zeița erorilor, Ate, câ nd Zeus s-a mâ niat pe ea și a izgonit-o din Olimp. Ajungâ nd pe
pă mâ nt, Ate a blestemat dealul să fie plin de amă giri și să aducă numai nenorociri, cu toate că va fi mult
îndră git de oameni. Mai tâ rziu Ilos, fiul lui Tros a hotă râ t să înalțe o cetate pe acel deal, de aceea a
fă cut sacrificii zeilor și le-a cerut încuviințarea. Din cer a că zut atunci o statuie misterioasă a Atenei, pe
care Ilos a considerat-o ca fiind protectoare a viitoarei cetă ți. El a numit cetatea Troia sau Ilion, după
numele lui. Din această poveste trebuie să înțelegem că Atena era un loc blestemat al nelegiuiților la

265
fel cum era și sinagoga Satanei din Ierusalim, atâ t de dragă mozaicilor și iudeo-creștinilor?
Dar dacă luă m la descusut povestea zeiței și numele ei
care apare ciudat chiar în numele celui mai mare oraș al
grecilor Atena, avem ade, ate: tată , stră bun, cer, a prinde
+ na: pă mâ nt, piatră , bă rbat, femeie, mă sură . Pe moneda
prezentată care a fost bă tută în Atena secolului VI î.e.n.
este scris ATE și ca totem apare bufnița, iar minciuna
este stră vezie ră u, fiindcă nu putea divinitatea la troienii
blestemați de Zeus să le aducă numai rele, însă același
personaj mitologic aducea izvor nesecat de belșug și bine
civilizaților atenieni care au pus la cale tică loasa minciună . Nu se poate ca pentru unii să fie ciumă , iar pentru
alții să fie mumă după vorba noastră româ nească !
Vecină tatea istorică a ionilor față de frigieni, m-a fă cut să mă gâ ndesc la o posibilă legă tură lingvistică
fiindcă , studiul lingvistic pe care l-am realizat prin compararea limbii româ ne vechi cu irlandeza mi-a ară tat
că aceste două popoare au o ră dă cină istorică comună . Cum frigienii au fost amintiți de că tre izvoarele antice
că au venit din Tracia și Macedonia în Anatolia, dar într-o perioadă de timp foarte veche, iar etruscii erau
după unele izvoare niște frigieni alungați de ră utatea oamenilor din propria baștină am considerat că trebuie
să fac o verificare a cuvintelor din limba etruscă cu cea irlandeză și studiul de mai înainte arată că nu m-am
înșelat. Pentru a înțelege mai bine istoria acelor vremuri, pun mai jos o hartă a regiunilor despre care am
discutat în acest material.

2.5.15 Arimaspii

Legendele venite de la vechii greci spun că arimaspii au fost un popor nordic din Sciția ‒ teritoriul
situat de aceștia în nordul Istrului care se întindea pâ nă la Marea Caspică ‒ populație ce ar fi tră it la
poalele munților Riphea sau Carpați. Unele povești spun că ei locuiau mai la est de hiperboreeni și
încercau să fure aurul acestor munți care era pă zit de că tre grifoni, animale cu trup de leu și cap cu
cioc. Informațiile vin de la Aristeas, poet și preot al lui Apolo care ar fi tră it în secolul VIl-VI î.e.n. și
ar fi scris poemul Arimaspea, amintit de Herodot în Istorii, III,116,1 și IV,13,1: „Acest Aristeas,
că lă uzit de Phoibos, a vizitat Issedones; dincolo de acestea (a spus el) tră iesc Arimaspoi cu un singur
ochi, dincolo de care sunt grifonii care au în pază aurul, și înainte de aceștia hiperboreenii, al că rui
teritoriu ajunge la mare. Cu excepția hiperboreenilor, toate aceste națiuni (și în primul râ nd Arimaspoi) sunt
întotdeauna în ră zboi cu vecinii lor… ră zboinici mulți și puternici avuți de herghelii, de turme și cirezi
de vite, bă rbați cu plete stufoase ce fâ lfâ ie în vâ nt, cei mai robuști din toți oamenii avâ nd fiecare câ te un

266
ochi în fruntea sa cea frumoasă .” Descrierea este foarte asemă nă toare cu cea fă cută de Ovidiu pe la anii 14 ai
erei noastre… dar geților de la Istru cu care el era obligat să conviețuiască ! De la Aristeas mitul a fost preluat
de Herodot și astfel a ajuns pâ nă la noi. Herodot dă ca explicație a numelui acestui popor, propria imaginație
scriind că numele ră zboinicilor ar veni de la cuvintele Arima care înseamnă unu și spou cu sensul de ochi, iar
de aici au ajuns ei să aibă un singur ochi. Dar Arima era un alt nume mitologic al ținutului de la nordul
Istrului, unde împărățea Echidna și soțul ei Tifon, cei doi titani din care s-au născut trei flăcăi care au
fost stră moșii neamurilor sciților, agatâ rșilor și gelonilor.
Trebuie să lă murim odată pentru totdeauna locul și numele ținutului Sciția amintit ca baștina
arimaspilor și să nu mai înghițim fel de fel de baliverne ale unor fă că tori de istorii și istorioare revelate sau
mai îngustate după mintea și tivul fiecă rui nevolnic. Priceputul carian Herodot în Istorii IV, 48 ne lă murește
limpede unde era țara Sciția în vremea lui ca să înțelegem și noi cei de azi, pe ce urdiniș a curs istoria: „Istrul
care este cel mai mare dintre fluviile pe care le cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel
dintâ i fluviu din Sciția, venind dinspre Apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai
multor altor râ uri. Printre acelea care îl fac să fie mare sunt cele cinci mari cursuri de ape care curg prin
Sciția, unul numit de sciți Porata (Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi Tyarantos (Siretul?), Araros(?), Naparis și
Ordessos. Cel dintâ i amintit dintre aceste râ uri e mare și curgâ nd el spre ră să rit își unește apele cu ale
Istrului. Al doilea care i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este mai mic…. Râ ul Maris (Marisos la
Strabon) izvoră ște din țara agatâ rșilor și se varsă și el în Istru (corect în Tisa care se varsă în Istru). După
spusele ”mnealui jupâ n Herodot dar și a altora din antichitate, țara de la nordul Istrului se numește Sciția și
asta o repetă grecii de zeci de ori, iar populația care locuiește aceste tă râ muri o numește sciți, fă ră a-i întreba
pe bă știnași dacă le place „botezul” elenistului elitist au ba! Să bage la cap toți pă duchii mai vechi sau mai noi
care aburesc istoria veche a plaiurilor carpatine cu smintelile lor ce fac cinste orică rui stabiliment de suferinzi
psihici.

După poetul grec Pindar (522-443 î.e.n.), hiperboreii purtau pe cap coroane aurite de lauri, iar arimaspii își
legau pletele cu șireturi din aur și purtau deasupra frunții prinse într-o bandă sau coroană îngustă ,
ornamente de flori sau stele stră lucitoare. Mai sus am pus fotografii care dovedesc faptul că afirmațiile sunt
corecte și precizez că prima coroană din stâ nga fă cea parte din obiectele de cult din cultura presupus sarmată
ce a fost descoperită în nordul Mă rii Negre și reprezintă Pomul Vieții încadrat de doi cerbi, iar în spatele
unuia se vede un țap, animale totem specifice neamului carpatin. Dar Pomul Vieții sau Pomul Cunoașterii
Binelui și Ră ului este specific numai religiei stră moșești de unde s-au înfruptat° vâ rtos jegurile ivrite
îmbolnă vite numai de vedenii și tâ mpenii. Spre dreapta este o coroană pe care au purtat-o regii hicsoși ce au
condus Egiptul în secolele XVIII-XVI î.e.n. timp de peste 250 de ani. Aceștia au plecat din nordul Istrului în
prima parte a secolului XVIII î.e.n. fiind un amestec de geți și sciți care au pornit într-o nă prasnică nă vală spre
sud ajungâ nd și la rubedeniile lor din valea Nilului care nu s-au bucurat deloc de nepoftiții oaspeți. În capă t
sunt podoabele care s-au descoperit în mormâ ntul reginei Ș ubad din Ki-en-gi/Sumer ce ar fi domnit pe la
mijlocul mileniului III î.e.n., peste emeși, neamul nostru arimin ce s-a despă rțit de cel carpatin pe la mijlocul
mileniului IV î.e.n.
Pindar îl citează în puținele fragmente din Piticele ajunse pâ nă la° noi, pe poetul epic Pherenicos din
Heracleea astfel: „Hiperboreii locuiesc în pă rțile îndepă rtate lâ ngă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul
nedeprinși la ră zboi și se trag, după cum spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sunt stabiliți sub
suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor.” Ș i grecul ne fericește cu adevă rul că
stră moșii noștri erau Neam Scoborâ tor din Zei, ca urmași de ispravă ai „titanilor celor vechi”. Ca să ne

267
lă murim cine era neamul arimaspilor din vremurile de demult, am să dau mai jos mai multe fotografii cu
artefacte antice unde apare acest neam încă misterios pentru noi dar și pentru alții.

268
 În partea stâ ngă a râ ndului de sus avem un vas grec din secolele VI-V î.e.n. cu un arimasp ce că lă rește un
grifon, semn că acesta ori era regele care îi conducea pe hiperborei și deci era prieten cu grifonii lor sau
zgripțuroii din poveștile noastre, ori mai erau și alte legende cu acest popor fabulos care ajunsese să fie și
stă pâ nii grifonilor. Pe costumul arimaspului se vă d două benzi ce coboară de pe umeri, pe șoldurile din partea
opusă fiecă reia, iar încrucișarea lor este prinsă într-un disc, tot așa cum mai poartă și unii că lușari de la noi
sau dansatorii Moris din Oxford, Anglia. Spre dreapta este o amazoană luptâ nd că lare pe un cal și care poartă
aceeași vestimentație ca a arimaspilor. Atâ t arimaspul de pe primul vas câ t și amazoana de pe fotografia
urmă toare spre dreapta, au pe cap o că ciulă identică cu cea purtată de că tre stră moșii noștri geți cum
dovedesc statuile unor geți descoperite la Roma, chipul din dreapta sus de pe Columna lui Traian, sau cea a
getului de pe arcul de triumf al împă ratului Constantin terminat în anul 315. Acest model de căciulă specific
în vechime numai neamului get, îl mai gă sim la statuile de la Nemrud dagi, din sud-estul Turciei (râ ndul de
jos), lă caș de cult construit în anul 62 î.e.n. de că tre regele Antioh din Comagene (fotografia pe fond maro) dar
și la faimosul câ ntă reț al antichită ții Orfeu, getul din Tracia care i-a uimit pe toți cu lira și peanul să u, cum ne
arată un mozaic roman din secolele II-III ale erei noastre.

Aceeași că ciulă specifică numai geților o mai gă sim și în mormintele pictate ale regilor traci de la Kazanlik,
datate pentru secolele IV-II î.e.n., cum ne prezintă fotografia din dreapta.
Dion Chrisostomul în Discursuri, spune despre că ciula geților ră spâ ndită și pe alte meleaguri pe unde ei și-
au purtat nevoile și neamul: „Că ci aici (în Bitinia) se pot vedea oameni avâ nd pe cap un fel de că ciulă , așa cum
poartă astăzi unii traci numiți geți”, ca să le fie clar tuturor întunecaților că ceea ce ne-a dat la iveală
arheologia în ultima sută de ani, ne-a lă sat mă rturie și că lă torul grec.
Revenind la stră moșii hiperboreenilor, basoreliefurile vechilor greci prezintă pe acești titani cu trup
de bă rbat sau femeie care se termină de la buric în jos printr-o coadă de șarpe. Pe unele apar două cozi
de șarpe. Ș i din aceste dihă nii înfioră toare care s-au împreunat cu Echidna ce avea aceeași înfă țișare
după spurcata zicere elenă , s-a nă scut neamul arimaspilor, amazoanelor, geților, sciților, agatâ rșilor,
gelonilor, adică toți cei din țara Arima sau Ariminia unde își aveau să lașul neamul titanilor, care erau
după scrierile pricepuților mincinoși, niște fiare înspă imâ ntă toare.° Numai că a venit dulă ul lor Hercules
cu pușcoacea mai semeață ca țeava unui tun antiaerian și a însă mâ nțat tot pă mâ ntul ca să fie civilizație,
cultură și morală de cea mai subțire față ! Poeții greci au satirizat obiceiul arimaspilor, scriind despre ei
că poartă un ochi în frunte, dar povestea se referă în fapt la acea podoabă numită în cultura româ nească
piatra clarvă ză toare sau vindecă toare pe care cei aleși de Ziditor o purtau pe frunte așa cum se vede
pe tă blițele de plumb, pe fruntea marilor preoți ai geților sau pictura de la Ș inca Veche unde este
prezentat Sâ ntu. Alte izvoare scriu despre arimaspi, că purtau pe cap o bentiță sau cerc nu prea lat din aur,
ce avea fixat în dreptul frunții o piatră prețioasă sau o figurină din același metal și de aici disprețul
poeților greci care au satirizat obiceiul arimaspilor, scriind despre ei că poartă un ochi în frunte. La
vechii slavi ră să riteni și baltici care au practicat religia geților pâ nă prin secolul XI, dar fiind adaptată la
limba și obiceiurile lor, zeul Rod era considerat creatorul cerului, pă mâ ntului și a celorlalte duhuri din

269
270
Cer. El a izvodit toate ființele vii și întreaga natură . Era prezentat ca un om plin de putere cu straie lungi,
purtâ nd pe frunte o bandă din aur ce are fixată o piatră prețioasă rotundă pe a că rei suprafață sunt sculptate
șapte frunze asemă nă toare cu cele ale ră chitei. Era stă pâ nitorul legii divine și ocrotitorul poporului slav
precum și a descendenților acestui neam, adică rudelor după graiul nostru. Îndră znește să spună careva că
există o asemă nare uluitoare cu Sâ ntu?
În metocul get de la Ș inca Veche, Sâ ntu sau Senta poartă pe cap o bentiță cu un obiect mic poziționat pe
frunte dar și pe T 19, la fel poartă Zamolxe după cum se vede pe T 3, iar martirizatul Ili are aceeași podoabă
capilară cum vedem pe T 53. Înțelesul acestui obicei îl descoperim în niște versuri populare care spun că
obiectul de pe frunte era un fel de ochi ce putea pă trunde în întreaga înțelepciune a lumii. Acest obicei de a
purta obiectul de cult pe frunte ca semn distinct al celei mai înalte funcții sacerdotale este mai mult o
metaforă sau un simbol mitic așa cum gă sim într-o tradiție populară despre oamenii înțelepți: „În cap are o
scufie/ și scufia-i de scumpie/ și dedesupt de scufie/ este-o piatră despicată / de se vede lumea toată ”, sau o
altă variantă „…o piatră nestemată / de pe fruntea-i încoronată .” Tot limba veche ne luminează în acest tă râ m
al întunericului fiindcă mai pă stră m expresia „cu stea în frunte”, vorbă populară româ nească care are sensul
de cel mai înțelept. Pentru a ne lumina pe deplin în acestă întunecime dră cească , mai vin cu o povestioară
care te topește la suflet prin frumusețea ei. Se zice că de Ziua Crucii, adică la 14 septembrie câ nd începe anul
bisericesc ‒ uite cum se leagă lucrurile dar după adevă rata credință stră moșească nu după fă că tura lor ‒ de
să rbă toarea noastră , a voastră este de ziua tă ierii sfâ ntului prepuț, se închide pă mâ ntul, adică începe perioada
toamnei și a iernii, pă să rile pleacă , gâ ngă niile își caută să laș în pă mâ nt pentru hibernare și se pornește culesul
roadelor° câ mpurilor și pomilor. Tot acum se strâ ng și plantele de leac precum și crengi de alun, atribuindu-
se acestora un rol magic cu puteri miraculoase folosite de fâ ntâ nari pentru gă sirea izvoarelor iar de alții
pentru descoperirea comorilor ascunse în pă mâ nt. Ne mai spun „basmele” noastre ‒ ale lor fiind numai
revelații primite de la Talpa Iadului ‒ că în această zi de reașezare a lumii pă mâ ntești, se adună șerpii care se
înfășoară câte doi pe tulpina unui alun subțire chinuindu-se să racele vietă ți pâ nă scot din gurile lor o „piatră
nestemată ” folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor trupului și minții. Se lecuiau vră jitoriile și
blestemele aruncate pe vâ nt, necazurile prinse de om prin vorba rea, privirea pizmașă , descâ ntecul dușmă nos
trimis pe vâ nt ori spurcă ciunea locului ră u. Ș i de aici în vechimea nu prea îndepă rtată , adică pâ nă pe la
mijlocul secolului XVIII câ nd au venit fanarioții cu scornelile lor peste sufletele româ nilor, această zi câ nd
șerpii trebă luiau atâ t de priceput pentru binele neamului omenesc, se numea Ziua Ș arpelui și se cinstea cum
se cuvine de că tre neamul mioritic!
Dar această piatră nestemată dă dea celui ce o purta pe frunte tă ria pentru luminarea minții în
că utarea adevă ratei puteri dumnezeiești și gă sirea celor trebuincioase pentru însă nă toșirea celor
bolnavi la trup sau suflet. Simbolul teozofic ‒ cei doi șerpi înfă șurați pe un toiag/bă ț – apare pe monedele
de argint ale geților cu acel caduceu pe spinarea calului sau ală turi de el și pe tă blițele de plumb, fiind
preluat de subțirii greci și pus în mâ nuțele° priceputului Hermes/Sarmis care învia cu caduceul să u
morții și vindeca orice boală a trupului sau minții! Dar avem dovezi chiar mai vechi în această direcție,
dintr-un loc unde încă nu a reușit Dracu să -și priponească iapă , din Ki-en-gi/Sumer. În religia emeșilor
era o divinitate arhaică fiind prezentată simbolistic printr-un șarpe ce se încolă cește pe un toiag/bă ț
fiind considerată creația de început a lumii, prin înțelepciunea divină . Ș i caduceul precreștin, dar
corect este al creștinilor arimini prezintă simbolic întocmai povestioara noastră unde se vă d cei doi
șerpi înfă șurați pe un toiag ce are un fel de strachină în capă t iar sub aceasta sunt două aripi de o parte
și de alta. Capetele șerpilor situați în cele două pă rți ale toiagului se opresc sub cele două aripi
desfă cute parcă pregă tite anume pentru zbor. Deasupra lor este un cerc ce are înscris o stea cu șase raze și
care pornesc dintr-un mic cerc așa cum poartă Sâ ntu pe frunte pe tă blița 22. Numai că nouă nu ne-au
scris istoria oamenii înțelepți, ci numai stâ rpituri, tică loși și nemernici, falsificâ nd în întregime istoria
veche și în mare parte pe cea modernă !
Steaua cu șase raze de pe piatra clarvă ză toare sau a înțelepciunii pe care Sâ ntu o purta pe frunte dar și
faimoșii arimaspi, este reprodusă în lă cașul de cult get de la Ș inca Veche, pe placa de plumb descoperită la
Romula și pe numeroase sigilii… emeș! Budha câ nd a venit spre iluminare în toriștea geților, i-a plă cut zicerea
plină de înțelepciune și a dus-o în patria lui sub numele de „al treilea ochi” dar cu aceeași semnificație ca la
înțelepții geți.
Hoțomanii ivriți și-au luat și ei acest nă rav al vechilor geți purtâ nd pe frunte, atâ t rabinii câ t și
mozaicii fanatici câ nd citesc Tora un cilindru negru cu înă lțime cam de 2 cm și diametrul de 4, fixat pe
o bentiță tot neagră înfă șurată în jurul capului. Culoarea neagră au luat-o de la întunericul iadului unde

271
își fac ei felul câ nd sunt chemați la ordine de Ucigă -l Toaca și tot câ rdul de industriași ai holocaustului,
precum și alte fră ții la fel de monstruoase și tică loase, iar ciudata formă a obiectului de cult aduce mult cu un
ciot al „legă mâ ntului” lui Avraam fă cut cu tartorul lor. La unii acest obiect are forma unui pă trat cam de
dimensiunile menționate, însă ambele se gă sesc și pe numeroase morminte mozaice.
Cuvâ ntul arimaspi trebuie analizat semantic și fonetic și prin structura vechii limbi arimine astfel: arimi:
neamul arimin + as: laudă , glorie, înțelept + bi: a fi darnic, a vorbi, a cerceta; și care înseamnă arimii cu vorbire
divină sau înțeleaptă , la fel cum zice despre Anacarsis, Diogenes Laertios tră itor pe la mijlocul secolului III e.
n. în scrierea Despre viețile și doctrinele filozofilor, că înțelepciunea scitului a nă scut la greci proverbul „a vorbi
ca un scit”. Hiperboreii, cum spune Diodor în Biblioteca istorică, II, XLIII despre populația de la nordul Istrului,
„au un mod al lor propriu de vorbire”, sigur unul plin de înțelepciune și nu de minciuni și urâciune.
Hulitorii însă au avut grijă să toarne peste această cultură plină de lumină , tot closetul lumii să nu se mai știe
în vecii vecilor că a existat în antichitate și asemenea univers spiritual al lumii geților.
La Dionisie Periegetul care a tră it în secolul II al erei noastre, arimaspii sunt numiți arimani, iar Homer
(secolul VIII î.e.n.) spune în Iliada că patria lui Thyphon, cel mai renumit titan, era țara arimilor sau Arima. Ș i
tot în ținutul arimilor de la nordul Istrului, scrie Herodot că s-a luptat gigantul Thyphon cu jupâ nul lor ceresc
Zeus și de atâ ta luptă nu a mai ră mas loc și pentru ceva liniște să ne punem capul la culcușul vreunui izvor ca
să putem asculta adevă rata scurgere a timpului. Iar această țară Arima nu putea fi decâ t Țara Sfântă a lui
Moș Arimin pe care liftele l-au fă cut uitat de istorie și fă că turile lor afurisite. De aici a ieșit neamul
arimanilor, al ariminilor sau Neamul Scoborâ tor din Zei și a altor seminții amintite câ te odată în ră bojurile
timpului.
În papirusurile egiptene Seti sau Thyphon cum l-au botezat grecii, este înfă țișat ca un monstru, jumă tate
șarpe și jumă tate om, venit de la marginile pă mâ ntului din nordul îndepă rtat, unde își avea culcușul pe un
munte înalt fiind „fiul pă mâ ntului”.
În mitologia noastră însă se vorbește de omul-pește la fel și emeșii au scris despre puradu, dar cum
Hercule nu era prea bun înotă tor să se zbenguie în dră gă leli pe sub apă , grecii au fă cut peștele în șarpe mai
ales că era și simbol al înțelepciunii și așa ne-au servit ei o povestioară elenă . Dar mulți dintre hoțomanii greci
uită să ne spună că Echidna era fiică de titan, adică Neam Scoborâ tor din Zei și nu din sculă de râ tan, iar țara
ei se numea Arima, să o repet mai des astfel ca să pă trundă în capetele a câ t mai mulți româ ni! Unele mituri
ne arată că neamul arimaspilor ar fi tră it la poalele munților Riphei (sau a Râ pei cum se aude la urechea
noastră ) care era Caucazul de la Istru ori Carpații. Aurul Carpaților pe care îl aveau în pază grifonii, a stâ rnit
multe patimi și de aceea fel de fel de înră iți și cu minți pline de lă comie au tot încercat neamul mioritic care,
din cea mai încețoșată antichitate stă pâ nea aceste teritorii, și adunâ nd foarte multe bogă ții, a stâ rnit poftele
tuturor că pcă unilor, de la fioroșii zgripțuroi pâ nă la mă celarul iberic Ulpius Traianus care a fă cut pră pă dul
din anul 106. Iar de atunci istoria s-a tot repetat peste capul nenorociților româ ni câ nd fel de fel de tâ râ turi
ne-au adus fericirea în sabie.

2.5.16 Hiperboreenii

Despre hiperboreeni, populația care locuia în extremul-septentrion, se gă sesc menționă ri în numeroși

autori ai antichită ții latine și grecești. Prima mă rturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI a.H.), care
îi situează în extremul nord al pă mâ ntului, între Ocean (Marea Neagră ) și Munții Rifei. Pindar, amintit
mai înainte care a tră it în secolul VI î.e.n. spune că hiperboreii erau locuitorii de pe țărmurile Istrului
și după ce au ridicat° Troia împreună cu Eac și Apollo, acesta s-a întors în patria Sa de pe Istru. El
precizează că hiperboreenii erau „slujitorii lui Apolo” zeul însuși fiind numit Apolo Hiperboreanul,
spunâ ndu-se că „înainte de a se stabili la Delphi, Apolo ar fi locuit la ei” unde se întorcea periodic, adică
la 19 ani. Cu ceva secole mai tâ rziu, Strabon scrie în Geografia, XI, 6,2: „Cei dintâ i care au descris
diferite pă rți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului și a Adriei”,
ca să înțeleagă tot româ nul cu mintea deocheată de atâ ta latrinitate, că vechii greci vorbesc de teritoriul
locuit de geți sau sciți după spusele jupâ nului Herodot care numea Sciția același ținut, și de româ nii de
azi dar numai pentru cei care nu s-au bezmeticit de tot!
Boeo, poetesă din Phocia spune într-un poem că oracolul lui Apollo a fost întemeiat de niște
oameni veniți din țara hiperboreilor și amintește pe Olen ca profet al zeului. Acesta ar fi tră it înainte
de Hesiod sau cum spun alții chiar înainte de Orfeu. A compus mai multe poeme despre neamul să u

272
273
învă țâ ndu-i pe greci cum să folosească hexametrul. Ș tefan cel Mare a avut o fată , Olena pe care a că să torit-o cu
marele cneaz al Moscovei.
Hecateu nă scut în Abdera, oraș din Tracia, care a tră it în Alexandria în timpul Ptolomeilor la trecerea
dintre secolele III-II î.e.n., este citat de că tre Diodor din Sicilia în Biblioteca Istorică, Cartea
II,XLVII, astfel: „Deoarece am socotit că trebuie amintite în lucrarea de față ținuturile de miază noapte
ale Asiei, credem că este un lucru nimerit să înfă țișă m cititorilor legenda hiperboreenilor. Dintre cei
care în scrierea lor au vorbit despre vechile legende, Hecateu și alți câ țiva istorisesc cum că în regiunea
de dincolo de țara celților se află , în Ocean, o insulă care nu este mai mică decâ t Sicilia. Aceasta ar fi
așezată spre miază noapte, fiind locuită de hiperboreeni, oameni că rora li se spune astfel fiindcă ,
locuiesc dincolo de unde bate vâ ntul Boreas. Insula are un pă mâ nt bun și roditor, iar clima este atâ t de
prielnică , încâ t în fiecare an întâ lnim acolo două recolte. Pe această insulă s-ar fi nă scut Lete, din care
pricină în insulă i se dă lui Apolo, dintre toate zeită țile, cea mai mare cinstire. Iar locuitorii insulei ar
fi un fel de preoți ai lui Apolo, zeu pe care îl slă vesc mereu, zi de zi, prin câ ntece, preamă rindu-l într-un
chip cu totul ales. Pe insulă există o mă reață incintă , închinată lui și un templu vrednic de a fi amintit,
având o formă rotundă și fiind împodobit cu numeroase ofrande.
Se mai află în pă rțile acestei insule, o pă dure sfâ ntă , minunată , închinată lui Apolo, de o întindere
considerabilă și un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică, și care templu este
decorat cu multe daruri. Acest zeu, Apolo, mai are și un oraș sfâ nt al să u, iar cei ce locuiesc în oraș sunt în
mare parte cobzari și aceștia în timpul serviciului divin bat cobzele în cor și câ ntă imnuri în cinstea zeului,
lă udâ nd faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbire, și sunt cu o prietenie mare față de
greci, cu deosebire față de atenieni și de locuitorii din Delos; această bună voință a lor fiind stabilită și
confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii din greci au trecut la hiperborei și au lă sat
la ei daruri foarte prețioase scrise cu litere grecești; tot astfel și Abaris a plecat de aici în Grecia și a reînnoit
prietenia și înrudirea cea veche cu delienii. Se mai spune de asemenea, că din această insulă se poate vedea
Selina întreagă , fiind puțin depă rtată de pă mâ nt și se vă d pe ea oarecari înă lțimi de pă mâ nt. Mai departe se
spune că zeul Apolo vine în această insulă , tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer își îndeplinesc
drumul lor periodic. În tot timpul acestei apariții a zeului în insula lor, ei câ ntă noaptea cu cobzele și dansează
mereu hore și alte jocuri începâ nd de la echinocțiul de primă vară pâ nă la ră să rirea Găinușei (cocoșul de pe
iconițe) ‒ Pleiadei ‒ în prima jumă tate a lui mai, bucurâ ndu-se oamenii de aceste zile frumoase. Domnia
asupra orașului și conducerea asupra templului, o au așa-numiții boreazi, care sunt descendenți din Boreas, și
ei succed la domnie după neam.” Precizarea că templul lui Apolo este de formă rotundă ca cele ale geților de
la Sarmisetuzo și din alte locuri, exclude numai pentru acest amă nunt plasarea Hiperboreei în nordul Europei.
Tot Diodor mai scrie despre templu că avea o formă de sferă , așa cum este la Ș inca Veche partea din lă cașul de
cult unde era altarul și se fă ceau ritualurile religioase.
Mai dau încă un fragment din același text pentru a desluși mai bine despre ce ținuturi ne luminează
așa de încâ lcit „neștiutorul” istoric grec Diodor. În Cartea II,XLIII, scrie despre sciții cei plimbă reți
care și-au întins stă pâ nirea° din sudul munților Caucaz, în nord „ajungâ nd pâ nă la Ocean (adică Marea
Neagră fiindcă sciții nu au fost niciodată în Europa de vest așa cum pretind azi falsificatorii de istorii
revelate) și lacul Maiotis (Marea de Azov), au mai ocupat și restul teritoriului pâ nă la fluviul Tanais.”
Textele lui Diodor trebuie judecate, dar nu așa cum ni le-a servit el pline de minciuni, ci coroborate cu
alte izvoare istorice pentru a desluși adevă rul din mâ lul otră vitor al falsului. El scrie despre ținuturile
de miazănoapte ale Asiei care își avea în antichitate granița geografică pe Don, iar poporul vecin
acestor hiperboreeni erau sciții, ori istoria spune că la est de Don/Tanais erau stă pâ ni sciții iar la vest
de acest fluviu stă pâ neau geții sau hiperboreeni cum apar în alte izvoare ară tate mai înainte ca să -i fie
supă rarea deplină mincinosului Diodor din Sicilia. Folosirea cuvâ ntului „ocean” din apropierea celților,
i-a fă cut pe mulți istorici să pună ținutul undeva prin insulele britanice sau Irlanda. Mincinosul
grec spune că sciții stă pâ neau pâ nă la lacul Maiotis care știe orice om cu mintea acasă că este Marea de
Azov, acea parte din Marea Neagră despă rțită spre est de strâ mtoarea Kerci. Iar neamul celților amintit
de Diodor ce și-a ticluit plă smuire prin anii 40 î.e.n. este confirmat de tă blița 46 care spune că mato
Orilieo l-a penit ră u pe galul Monsiro Dimpo după ce i-a cucerit cetatea fă cută din trunchiuri de copac.
Deci galii sau celții jupâ nului Diodor erau undeva prin sudul Moldovei între Siret și Nistru sau poate
ceva mai spre est, fiindcă vajnicul get spune că a dat bă rci oștenilor să poată trece înapoi pentru că
apele s-au umflat ră u datorită dezghețului. Amintirea acestor gali pomeniți de Diodor o pă stră m și
astă zi prin numele orașului Galați ce este situat între cursurile inferioare ale Dună rii, Siretului și

274
Prutului, taman ce spune și tă blița de plumb amintită . Vâ ntul Boreas din textul lui Diodor dar și la alți greci
mai vechi care au scris despre sciți sau geți, toți au precizat că bate în estul Europei în ținuturile locuite de
aceste popoare. Alte legende spun că Lete s-a nă scut în insula Leta de la gurile Istrului ‒ astă zi insula Ș erpilor
‒ unde era un templu al lui Apolo și tot aici veneau să se odihnească sufletele eroilor. Ne mai luminează
Diodor că acești hiperboreeni au avut mare prietenie cu grecii din vechime, delieni și atenieni, amintindu-l ca
mesagerul acestui neam misterios pe Abaris adică Zamolxe.
Pindar, care a scris cu secole înaintea lui Diodor și Strabon, contemporanul plă smuitorului, ne-a lă sat
informații foarte sigure despre baștina hiperboreenilor, ce se întindea la nord de Marea Neagră , Istru și pâ nă
la Adria.
Pentru a înțelege de ce Diodor a scris așa de strâ mb despre stră moșii noștri, am să amintesc faptul
că Biblioteca istorică face parte dintre scrierile grecilor ce aveau ca scop falsificarea totală a istoriei
lumii cunoscută atunci unde ei trebuiau să fie moțul, iar alții chiar mai vrednici ca ei, pe nică ieri! Cea
mai bună dovadă a necinstei lui este faptul că , deși amintește triburi din Africa și peninsula Arabia, pe
care nimeni nu le-a putut descoperi de-a lungul istoriei, despre geți scrie o singură propoziție, chiar
dacă aceștia erau neamul cel mai numeros din Europa și cea mai mare putere ce se opunea expansiunii
imperialismului roman. Câ nd umbla el cu capra să -și adune informațiile pentru ticluirea veninoasă ,
fiind finanțat de romani, în Geția era mato Boero Bisto de la care avem atâ tea tă blițe de plumb ce ne
obligă să credem mai mult în ele decâ t în minciunile dă ruite de acest grec plin de viclenie și ură . O
zicere veche spune despre greci că în ei nu trebuie să avem încredere nici câ nd aduc daruri, darmite
câ nd servesc minciuni cu ghiotura.
Geograful Mnaseas din Patrai, care a tră it în secolul II al erei noastre, scrie că locuitorii din Delphi erau
hiperborei, adică o confirmare că au venit din nordul Istrului acolo și se numeau pelasgi după alte surse. Ei
înă lțau rugă ciuni în fiecare an ca Apolo să vină din nord la ei, adică din ținuturile geților.
Claudiu Aelianț (175-235) care a tră it în timpul împă ratului Septimius Severus, spune în lucrarea Varia
Historia, reproducâ nd un alt pasaj din Hecateu, că în timpul ritualurilor închinate lui Apolo, pe deasupra
orașului zboară stoluri de lebede albe care vin din munții Ripae adică din Carpați după calea adevă rului care
nu va mai sta întemnițat de lepre. Dar pe același teritoriu, tot ei amintesc că ar fi locuit în vremurile fă ră de
început și neamul arimaspilor!
Tă blițele geților ne arată că am locuit împreună pe aceste meleaguri cu galii sau celții, după zicerea
magistrului mincinos care ne-a scos în afara° istoriei, de la începutul secolului V î.e.n. iar Apollo al elenilor a
fost dus din ținutul hiperboreenilor sau al geților și se numea la baștina lui Zabelo, ca să știe și ei ce știu eu
acum după ce am citit tă blițele de plumb.
În anul 89 e.n. cum scrie Dio Cassius, în bă tă lia de la Tapae, Diogio care era basileul oștirii geților a fost
înfrâ nt de că tre Tettius lulianus. Acesta ia numele de Hiperboreanu (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit
‒ învingă tor, a luat de pe lume numele de hiperborean). Scriitorul Clement din Alexandria în Stromate spune
că profetul dacilor, Zamolsis este hiperboreean. Macrobiu în lucrarea Visul lui Scipio zice despre ținuturile
amintite și de Diodor că : „regiunile udate de Tanais/Don și Istru pe care antichitatea le numea
hiperboreene”. Apollonius din Rodos în Argonautice spune că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în
nordul Traciei, și nici că se poate ceva mai clar. Ș i Marțial, într-o epigramă adresată soldatului roman
Marcellin scrie: „Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tă i cerul hiperboreean și astrele polului getic”.
Numai să nu ne tâ mpim de atâ ta adevă r care ne stă sub nas și nu suntem în stare a-l înțelege! Același autor
numește victoria lui Domițian asupra lui Gezino „hiperboreus triumphus” și mai departe: „De trei ori a trecut
prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scă ldat calul în ză pezile geților; mereu modest, el a
refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decâ t renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”.
Ș i în acele vremuri adică sfâ rșitul secolului I al erei noastre, ținutul din partea stâ ngă a Istrului era cunoscut
de că tre romani și greci ca țara hiperboreilor. Erau toți smintiți și numai priceputul Diodor avea toate doagele
acasă sau lepra lucra în vă zul lumii la turnă toria minciunilor ca mare maestru și clocitor așișderea!
Să bage la cap toți cei care se fră mâ ntă să ne arate că suntem aici aduși de vâ nt sau îndemnați de
nă ravul nostru strică cios! Termenul de boreas în limba greacă are sensul de vâ nt rece sau vâ nt din nord.
Limba româ nă are cuvâ ntul boare cu sensul de vâ nt rece sau care ră corește. Mai avem cuvâ ntul bură cu
sensul de ploaie de scurtă durată ce apare câ nd aerul este foarte cald și ră corește atmosfera, negură ,
furtună și boresă cu sensul de mireasă (cea care ră corește sufletul). În eme-gi cuvâ ntul bu-ra are sensul
de a uda repede, a încețoșa, a se împră știa, ceea ce dovedește că termenul a fost preluat de greci de la
pelasgii pe care i-au gă sit în tot Peloponesul, veniți în timpurile vechi din nordul Dună rii, un ținut

275
friguros pentru ei. Emeșii (sumerienii) au numit pe tă blițele de lut, fluviul Tigru, Bura-nun cu sensul de
domnul sau stă pâ nul negurii.

2.5.17 Pelasgii

Arheologia ne oferă probe indiscutabile că ținutul carpatic a fost locuit încă din mileniul XXXVIII î.e.n., iar
din mileniul VII î.e.n. existau mai multe centre de cultură a că ror viață poate fi urmă rită o perioadă lungă de
timp. În sudul Dună rii, în peninsula balcanică și Grecia probele arheologice dovedesc începâ nd cu mileniul V
î.e.n., existența° unor populații care practicau pă storitul și o formă de agricultură mai simplă . Peste mare, în
podișul Anatoliei, cultura de la Çatal Hű yű k a înflorit în aceeași perioadă . În mileniul V î.e.n. din Carpați pâ nă
în Anatolia existau comunită ți umane care ne-au lă sat dovezi clare ale trecerii lor prin timp. Iar ținutul din
jurul cetă ții Troia a fost centrul important de tranzit între aceste două orizonturi ale lumii vechi, nordul
carpatic și sudul anatolian cu Asia Mică .
Troia ca cetate a fost datată din mileniul III î.e.n. fiind distrusă de mai multe ori și reconstruită pâ nă au
fă cut-o cenușă aheii, iar Homer a pus în versuri acest eveniment tragic lă sâ ndu-l posterită ții. Populația
acestor ținuturi era un amestec de pelasgi (arimini sau armâni cum își spun azi) ca vechi locuitori ai Greciei,
ioni, neamuri ale ilirilor și tracilor, misii, hitiți, mai tâ rziu ahei și alte seminții. Poziția geografică îi permitea să
controleze comerțul dintre nord și sud iar în jur avea un ținut foarte roditor, renumit pentru creșterea oilor și
cailor. Opulența și luxul acestei cetă ți a atras poftele aheilor, care tră iau mai mult din jaf și silnicii. După ce au
cucerit orașul cu faimosul „cal troian” l-au jefuit și l-au dat pradă focului iar o parte dintre locuitori s-au salvat
plecâ nd spre alte meleaguri și ajungâ nd pâ nă în Italia. Valurile de invadatori ahei, eolieni și dorieni care s-au
stabilit în Grecia i-au împins pe pelasgi de pe litoral în ținuturile cele mai grele vieții, în munții din nord. Chiar
vechile lor mituri despre cele două potopuri amintesc de Ogiges și Deucalion, personaje care au reușit să se
salveze de la diluvii. Ori regele Ogyges, vine dintr-un cuvâ nt vechi ce aparține fondului lingvistic carpatin scris
„igigi” la emeși cu sensul de îngeri, adică cei iubiți de Ziditor. Al doilea personaj Deucalion, este un cuvâ nt
compus din deo (sfâ nt) +kali (drag, a aprecia) +on (familie, neam, a se strâ nge), avâ nd la bază același fond
lingvistic carpatin stră vechi. Altă înțelegere a numelui ar fi deo + kal + ion: înger.
În „perioada obscură ” a grecilor (secolele XII-VII î.e.n.) nu se mai amintește nimic de pelasgi dar aceasta nu
înseamnă că ei au dispă rut sau au fost asimilați de greci. Din câ mpiile joase și mă noase, pelasgii au devenit
pă stori în munți pe platourile aride și înalte. Istoria ne învață cu râ vna° adevă rului sacrosanct și logica
gâ ndirii desă vâ rșite că acest misterios popor a dispă rut, așa pe nepusă masă la apariția primelor triburi de
pră dă tori (secolele XVI-XII î.e.n). Această dogmă a indo-europenismului occidental pusă la cale de îndră ciții
istorici și lingviști germani cu nă scociții indo-germani și a antichită ții clasice, scoate din realitatea istorică
neamul pelasgilor și toate neamurile arimine, susținâ nd că au șters-o fă ră a lă sa vreo vorbă și mai ales vreo
urmă materială fiindcă mincinoșii au știut cum să brodească istoria ca să le fie fă că tura adevă r de netă gă duit!
Dar chiar pe la mijlocul secolului V î.e.n. neamul pelasg încă nu dispă ruse cu totul din acele regiuni și Herodot
în Istorii, Cartea I, 57 ne lă murește cum a fost fă cută asimilarea acestora de că tre triburile cotropitorilor eleni:
„Dacă așa stau lucrurile și toată populația pelasgică vorbea o astfel de limbă , prin urmare neamul celor din
Attica, fiind tot pelasgic, a învă țat o altă limbă atunci câ nd s-a preschimbat în neam elen. Într-adevă r nici cei
din Crestonia, nici cei din Plakia (Bitinia, iar cuvâ ntul arată originea cuvâ ntului Blacia și apoi Vlachia) nu
seamă nă la grai cu nimeni din împrejurimi, ci vorbesc o limbă pe care o înțeleg numai ei, dovedind astfel că
graiul pe care-l pă strează este acela pe care l-au adus câ nd s-au stră mutat pe aceste meleaguri. 58. Neamul
elenilor, după câ t mi se pare mie, de câ nd s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeași limbă . Pornind de la
începuturi modeste, puțin numeros, s-a avâ ntat spre locul cel mai înalt și s-a înmulțit pâ nă a atins numă rul
neamurilor din zilele noastre, datorită mai ales amestecului cu numeroși pelasgi și cu multe alte neamuri
barbare. Față de această înflorire, am credința că nici un neam pelasgic, barbar (stră in) de felul lui, n-ar fi
putut vreodată să se înmulțească în așa mă sură .” Mai cunoaștem azi un neam la fel de înmulțitor care a tră it în
jurul Carpaților din „vremuri imemoriale” și a nă scocit bă noasa și fioroasa industrie a holocaustului unde, din
mai puțin de 5 milioane câ ți erau în Europa în anul 1940, au fost exterminați de fasciștii germani și acoliții lor
întru nemernicii și nelegiuiri în fața Talpei Iadului ‒ mă mă ligarii româ ni – 6 milioane de suflețele
neprihă nite°, ră mâ nâ nd în anul 1945 mai bine de 4,5 milioane de persoane iubitoare de Iahweh! Cu asemenea
aritmetică poți dovedi orice și oriunde!

276
 Ș i încă o mă rturie a timpului care le dă ră u peste nas subțirilor eleniști elitiști, mari meșteri în
minciuni și falsuri istorice. Alexandru I rege al Macedoniei (494-454 î.e.n.) a susținut că descinde din
vechii eleni din Argos și Hercule, deși Macedonia era considerată de că tre mincinoșii „eleni” un
stat „barbar” de că tre o minoritate a triburilor grecești, ale că ror teritorii au fost amenințate de expansiunea
sa. După ce o instanță greacă a stabilit că afirmația sa este adevă rată , i s-a permis să participe
la Jocurile Olimpice înființate probabil în 504 î.e.n., o onoare rezervată doar pentru eleni. Ei au
recunoscut explicit că aheii, danaii și macedonenii veneau toți din același neam, care era cel al vechilor
pelasgi ce au locuit tot Peloponesul cu sute de ani înainte. Dar și elinii erau de neam pelasg așa cum
gă sim în Iliada lui Homer.
Tă blițele de plumb dovedesc falsitatea acestor idei și că neamul pelasgilor sau armâ nilor cum au fost
cunoscuți în feudalism, urgisit și vră jmă șit de greci este încă acolo unde l-a lă sat soarta. Să adă stă m puțin și să
vedem ce au lă sat în scrierile lor stră moșii grecilor și romanilor cu privire la acești misterioși pelasgi, de
negă sit deocamdată în vreo istorie a Europei sau a Balcanilor.
Istoricul atenian Anticleides (secolul III î.e.n.) spune că cetă țile din Lemnos și Imbros au fost întemeiate de
pelasgi și toată coasta Ioniei era a acestui neam. Adică după acest izvor, ionii sunt pelasgi și nu mai este loc
de cotit sau răsucit fiindcă asta știau ei fudulii eleni, dar de aici au plecat stră moșii irlandezilor după
pră bușirea imperiului hitit sau poate după distrugerea Troiei de că tre ahei. Tesalia, ținut din nordul Greciei
la hotarul cu Tracia, era considerată de grecii antici ca țară a pelasgilor! Astă zi, acolo încă sunt majoritari
aromâ nii sau armâ nii care au fost numiți multă vreme și vlahi sau valahi. De aceea eu am gă sit, studiind limba
irlandeză , că are 985 cuvinte comune numai cu limba româ nă , 290 de cuvinte cu eme-gi/sumeriană și 205
cuvinte sunt comune celor trei limbi.
Diodor din Sicilia, prin lucrarea Biblioteca istorică în Cartea I, LXXXI ne ajută să mai scoatem
puțin din întunericul minciunilor și falsurilor de tot felul, neamul pelasgilor scriind: „Xanthos, fiul lui
Triopas ‒ rege al pelasgilor din Argos ‒ ajunsese stă pâ nul unei pă rți din Licia, unde se stabilise mai
întâ i, domnind peste acei pelasgi care l-au urmat. Mai apoi însă , trecu în Lesbos, insulă pe atunci
nelocuită , și împă rți supușilor să i teritoriul; iar celei care pâ nă atunci se numise Issa, îi dete numele de
Pelasgia”. Istoricul grec Ephor (400-330 î.e.n.) spune în lucrarea Istoria universală că întreg Peloponesul
era numit în trecutul° îndepă rtat Pelasgia. Același nume l-a purtat și ținutul Arcadiei locuit de un
popor de pă stori destoinici, cinstiți și viteji statorniciți acolo din totdeauna! Dacă acesta era adevă rul
scris în veacul IV î.e.n. venit din preistoria și istoria vechilor greci, de ce el nu mai este valabil și în
secolul XXI al erei noastre?
Scriitorul grec Euripide în piesa Archelaos spune că danaii sunt aceeași cu pelasgii precizâ nd că regele
mitic Danaos al Eladei a dat o lege pentru neamul să u astfel ca „danai să se cheme cei ce înainte pelasgi s-au
numit”! Ajunge numai atâ t, fiind suficient ca să dă m foc scorțoasei culturi europene pentru toate minciunile
colportate la adresa trecutului stră moșilor noștri din cele mai vechi timpuri!
Istoricul și geograful milesian, Hecateu (550-470 î.e.n) ne spune în fragmentele de scriere ajunse pâ nă la
noi, că un neam negrec locuise înainte vreme Peloponesul ca și întreaga peninsulă grecească . Teritoriul cel
mai fertil al Greciei vechi, Tesalia, cuprins între munții Olimp, Ossa, Pelion și Pind mai purta și numele de
Pelasgia, adică țara neamului pelasgilor cum apare la Homer în Iliada. Istoricul carian Herodot amintit deja de
mai multe ori, ne mai spune în scrierile sale că ținutul fertil al Aticii a fost locuit în vechime de pelasgi. Atena,
după spusele lui a fost întemeiată de pelasgi iar atenienii au fost pelasgi la începuturi. Despre limba lor el
spune așa în Istorii, I, 57: „De ce limbă s-au folosit pelasgii, cu siguranță nu pot să afirm; dar dacă trebuie să ne
luă m după pelasgii ce mai există și astăzi în orașul Crestonia, deasupra tursenilor și care locuiau odată în
regiunea numită astă zi Thessaliotis, dacă avem în vedere limba pelasgilor ce au întemeiat orașele Placia și
Scylace din Hellespont și care locuiseră ° mai înainte laolaltă cu atenienii, atunci putem spune că pelasgii s-au
folosit de o limbă barbară .… Pelasgii erau (un de neam barbar??)”. Scrie că ionii, care locuiseră din Achaia și
Pelopones pâ nă pe ță rmurile Asiei Mici în Lydia și Caria (baștina jupâ nului) erau de neam pelasg, iar grecii,
câ nd încă nu le întunecase mintea fumurile mă ririi, îi numeau divini ‒ dioi, cuvâ nt care apare și pe tă blițele de
plumb ale geților ‒ pe pelasgi cum vedem în Iliada lui Homer, sau ieroi ‒ sfinți, pâ nă i-au acoperit ei cu
minciuni eleniste că i-au scos din istorie.
Același autor spune la paragraful V în Istorie că regiunea Crestonia era locuită de tracii care aveau
obiceiuri asemă nă toare cu geții de la nordul Istrului. Adică și pentru ’mnealui Herodot, pelasgii, tracii
și geții erau același neam dar locuind în regiuni diferite iar el îi numea după regiune ca să știe
despre ce locuitori scrie și nu despre ce popor, care era unul singur cum recunoaște chiar el dar

277
numaidecâ t schimbă adevă rul pe minciună pentru că primise de la atenieni bani foarte mulți să facă
asemenea mișelie și îi plă cea să se maimuță rească cu ea în public.
Homer (secolul IX sau VIII î.e.n.) ar fi tră it după tradiție în Ionia scriindu-și câ nturile din Iliada în
limba ionică sau pelasgă după cele ară tate mai înainte, adică getă și ne povestește în versurile
poemelor sale despre Zeus „Pelasgic” iar Hesiod în Teogonia numește Dodona lă caș de cult al vechilor
pelasgi, fiind în antichitatea greacă al doilea oracol după cel din Delphi. Însă locuitorii acestei regiuni
unde se afla oracolul din Dodona, au fost plimbați puțin și în Facerea 10,4 sub numele de dodanim ca
frații neamului chitim, adică ai geților după calea adevă rului, tot așa cum erau și pelasgii cu cei din
nordul Istrului după istoria nefalsificată . În mitologia greacă Pleiadele mai erau cunoscute și sub
numele de Atlantide, Dodanide sau Nysaide, din ele nă scâ ndu-se neamul geților. Dar cuvâ ntul tradus la
noi „dodanide” era în fapt dodane și care demască minciuna revelațiilor ivrite, punâ ndu-ne pe firescul
fă gaș al istoriei, fiindcă terminația im din cuvâ ntul dodanim reprezintă pluralul, iar ră dă cina dodan ne
arată taman ce zic vorbele din vechime despre zâ nele/dodanele care au zidit Neamul Scoborâ tor din
Zei. Pâ nă mai ieri copiii° din Moldova se adresau surorilor mai mari necă să torite cu cuvâ ntul dodă sau
dodană, la fel cum erau și zâ nele din mitologia noastră cea stră bună .
Macedonia a avut la început (dar are și în prezent) o populație pelasgă care se trage din eponimul Macedo
iar Homer precizează că populația care locuia în regiunea Pindului se numea macedoni, termenul pelag fiind
întâ lnit în multe toponime și hidronime de pe teritoriul statului modem Macedonia. Dar să „tragem prin
ragilă ” Iliada ionului Homer să vedem cu ce informații despre pelasgi, ră mâ nem din această scriitură , pe care
o cunoaștem după o variantă koine și nu greacă din secolul III î.e.n. scrisă în orașul Alexandria care se afla
atunci sub stă pâ nirea regilor macedoneni.
Arheologii au constatat cu surprindere că între vechile culturi materiale de pe teritoriul Greciei și
cele din Creta și Ciclade nu se poate observa influențe, deci vechii locuitori ai acestor ținuturi nu au
venit din Creta cum susțin mincinos istoricii lor. Informațiile venite din uitarea vremurilor spun că
aceste ținuturi au fost locuite din cele mai vechi timpuri de pelasgi, populație venită din nordul Istrului,
adică neamul arimin al geților. Mai știm că eolienii sau pelasgii sunt același, pentru că eolii tră iau
cu preponderență în Tesalia, unul din ținuturile locuite de pelasgi. Eolii au fugit din calea dorienilor
prin anii 900-700 î.e.n. pe ță rmul Asiei.
Cele două poeme ‒ Iliada și Odyssea ‒ atribuite de tradiția greacă tâ rzie ionului Homer, au fost
scrise în secolele VIII î.e.n. în dialect ionic pe ță rmurile Asiei și nu în lumea aheilor sau dorienilor,
fiind remarcate numele negrești(??) Achilleus, Odysseus, Aias sau a unor divinită ți ca Apollon sau Athena.
Ideile care susțin această constatare se desprind și din cercetarea limbii poemelor lui Homer a că rei
structură și a că rui vocabular se deosebesc foarte clar de ale oricărui dialect „grec” vorbit în
mileniul I î.e.n. Limba Iliadei și Odyssei este o limbă artificială în sensul că a fost influențată de condițiile
în care ne-au fost transmise cele două poeme, contribuind la aspectul lor, ele fiind o prelucrare
făcută în Alexandria în partea a doua a secolului III î.e.n. câ nd grecilor vorbitori atunci de koine li s-a
aprins mintea de o istorie universală în care ei, dacă nu erau unicii, atunci primii și la mare distanță
stă teau și alții, uitâ ndu-se cu ochii beliți câ t cepele la minunea numită „cultura elenă ”. Pentru a înțelege
mai bine cum vine „minunea” elenistică , precizez că Egiptul acelor vremuri era sub controlul
macedonenilor și nu a grecilor sau altor vorbitori de limbă greacă . Ori grecii pentru a se înțelege cu stă pâ nii
macedoneni, au trebuit să le învețe limba la fel cum au fă cut unii macedoneni cu dialectele vorbite în
Peloponez, iar din această nevoie de înțelegere lingvistică s-a nă scut koine. Aceasta a fost o limbă
comună grecilor folosită între secolele IV î.e.n.-VI e.n. adică perioada câ nd au fost sub stă pâ nirea neamurilor
arimine pâ nă ce au dat lovitura de stat și au pus mâ na pe putere în imperiul roman în anul 381 prin afacerea
cușer numită iudeo-creștinism. Limba se mai numea alexandrină pentru că o vorbeau în special macedonenii
care conduceau Egiptul din acest oraș dar și pentru că Academia înființată de Platon în prima parte a
secolului IV î.e.n. se mutase aici din anul 44 î.e.n. fiind un amestec între limba ionilor, a macedonenilor și
dialectul atic. Cu această împestrițare lingvistică au ză pă cit ei clasa conducă toare a Romei, „grecizâ ndu-le°”
limba vorbită de romani. Dar koine are un fond lingvistic cam de 30-40% comun cu limba româ nă veche care
nu se gă sește nici în greaca clasică și nici în latină , dovadă de netă gă duit că limba vorbită de stă pâ nii
macedoneni a avut un rol important la formarea koine. Iar latiniștii noștri ne tâ mpesc cu grecismele din latină
ca să ne dovedească originea limbii româ ne, câ nd aceste cuvinte vin din koine, care au fost preluate din limba
vorbită de macedoneni, adică limba getă cu ceva specificită ți locale. Manuscrisele celor două poeme amintite,
nu sunt mai vechi de secolul X și pe cale de consecință , isteții greci în perioada câ nd vorbeau koine, au putut
aduce „îmbu-

278
279
nă tă țiri” succesive textelor astfel ca ele să fie unice și de neegalat pentru ceilalți. La fel au procedat și
ivriții din același oraș timp de vreo 800 de ani cu Tora și Talmud în complicitate cu iudeo-creștinii,
rescriind istoria Orientului și Occidentului după propriile „revelații și minuni”, pâ nă le-a secat pentru
totdeauna „izvorul vedeniilor” sataniste, iar goimii se minunează și astă zi câ t de tâ mpiți pot fi. Pâ nă la
urmă , ambele ciopoare de mișei au ajuns moțurile Europei, dar prin minciună , sabie, pâ rjol și crimă
după ce au impus iudeo-creștinismul ca religie unică în imperiul roman în anul 381! Dar avem și
alte informații venite tot de la ei ce spun că cetatea Argos, capitala ținutului a fost întemeiată de pelasgi
cum vedem mai jos, care apoi s-au numit danai printr-un ucaz al că peteniei Danaos. Ș i cuvâ ntul Ahileus
este compus din ahi: braț, armă , clan, trufie + leus: leu.
Ahile îl înfruntă pe Agamemnon spunâ ndu-i că este pus „veșnic pe câ știg” și chiar dacă el poartă greul
ră zboiului, aheul ia cel mai mult din pradă ca și cum el ar fi cel ce s-a ostenit singur° în fața dușmanilor. Aheul
îi spune supă rat să plece că va învinge singur și va cuceri Troia, putâ ndu-se lipsi de oștile pelasgilor sau
mirmidonilor.
Cântul I „Ia-ți pe ai tă i și ale tale coră bii și întoarce-te acasă
Ș i mirmidonilor tă i poruncește.”
............................................................................................................
Cântul II „Pâ n’ la Hermina și stâ nca Olenică și la Alesiu
Locuitorii din Argos, ținutul pelasgic, oștenii
Cei din Alope, din Alos, și cei din Trahina, din Ftia
Ș i din Elida, din țara femeilor mâ ndre; bă rbații
Că ror aheii le ziceau mirmidoni și elini deopotrivă.”
În apropiere de cetatea Troia era mormâ ntul amazoanei Mirina, noi pă strâ nd și în prezent numele Miruna
ca să le amintim mincinoșilor că istoriile lor put ră u! Dar pelasgii luptă și ală turi de troieni pentru că atunci
ră zboiul era și un act de curaj și de bă rbă ție. Danaii alt ram al neamului arimin luptă de partea lui
Agamemnon.
„Iar Hipotos ducea la bă taie pelasgi de tot felul…
Ei erau fiii lui Letos, fecior lui Teutamos pelasgul,
Pirus viteazul și Acamos conduse pe traci….
Hromis avea sub poruncă pe misi, și Enom ghicitorul,…
Chiar în Ascania pe frigieinii cei gata de harță …
Nastes mâ na la încaer pe carii de limbă stră ină ,
Care-n Milet locuiau și pe muntele Ftiri pă durosul”
Apolo, vestitul arcaș divin lician, mai era numit și
Febos-Stră lucitorul. ”
În câ ntul IV avem o informație prețioasă cu privire la coafura tracilor care apare și la neamul geților și al
româ nilor, tâ rziu pâ nă că tre secolul XIX
„Feluri de limbi mestecate fiind și bă rbați de tot felul…
Pirus, care pe traci adusese venind de la Enos pe mare,
Armele nu-i le desprinse, sosiră doar soții lui Pirus
Tracii moțați, și-l încinseră pe dată cu lungile suliți”
Pirus este ucis de ahei care doreau să -i ia armura și armele, după obiceiul acestora dar este salvat de
ceilalți traci de o asemenea umilire. Pe un crater din secolul VI î.e.n. este înfă țișată lupta lui Hercule cu
centaurul Getos, care poartă moțul pe creștetul capului precum tracii din poem. Mai întreb pe cei pricepuți, de
ce centaurul este prezentat ca un cal câ nd el trebuia să fie taur sau bou?
În câ ntul X, gă sim o altă enumerare a neamurilor care participă la încă ierare, atâ t sub zidurile cetă ții Troia
câ t și pe malul mă rii câ nd troienii contraatacă vijelios pe ahei și aliații lor.
„Pe de o parte spre mare sunt carii, peonii arcașii,
Divinii pelasgi, cauconii precum și lelegii;
Iar spre Timbra sunt misii tari de virtute, licienii
Ș i strunitorii de cai frigienii precum și meonii….
Tracii, veniți de curâ nd, se află la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, și-i acolo….
Merg mai departe, și-ndată -s la cetele tracilor, care,
Rupți de obosire erau adormiți; …”
După zece ani de lupte ‒ tot poemul este un elogiu adus mă celului și jafului atâ t de drag aheilor și

280
281
mai tâ rziu urmașilor acestora ‒ Troia este cucerită , pră dată și incendiată de că tre cotropitori. În câ ntul XIII,
Zeus, să turâ ndu-se de atâ ta sâ nge și mă cel, își înalță ochii că tre alte orizonturi mai liniștite unde vede în zare:
„După ce duce pe Hector și oastea-i așa spre coră bii,
Zeus îi lasă pe ei să -și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el cată cu ochii luminoși mai departe
Ț ă ri și noroade să vază , pe tracii care înstrună sirepii,
Pe hipemolgii slă viți, bă utorii de lapte, pe misi
Care de aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.”
Așa cum am ară tat și mai înainte, „abii cei plini de dreptate” pe care Zeus îi admiră dar nu le urmează
exemplul, îi gă sim menționați și în poem, dar istoricii noștri nu știu ce rost are acest neam, deși le-o spune
foarte clar Philostratus în scrierea sa despre Ciclul epic. Populațiile care refuzau să ia parte la campaniile de
jaf ale aheilor erau obligate la o amendă ustură toare.
Chiar dacă toți specialiștii în fă că turi și istorii dră cești spun că neamurile arimine erau atâ t de să lbatice
încâ t nici nu mai beleau animalele fiindcă se bă gau direct în blana lor după ce le mâ ncau prin interior carnea
crudă , câ ntul XXIV din poem le dă ră u în bot! Câ nd regele Priam află că fiul să u Hector este prizonier la Ahile,
el dă ordin să se umble la sipete pentru a-și ră scumpă ra feciorul din robie.
„Aur apoi câ ntă rind de zece talanți mai ridică ,
Patru lighene, mai ia și-o pereche de lucii tripeduri
Ș-un giuvaer de pahar, o minune ce-i deteră tracii,
Câ nd pe la dâ nșii fusese ca sol…”
Dar arheologia chiar ne-a ajutat să vedem acest „giuvaier de pahar”,
descoperit la Karanovo în centrul Bulgariei de azi sau a vechii Misiei
din Iliada, vecina din nord a Traciei, minunea din versurile de mai sus
după cum ne putem convinge singuri privind fotografia ală turată .
Karanovo este numele de azi a unui sit arheologic din centrul Bulgariei ce
a fost o așezare locuită de la sfâ rșitul mileniului VII î.e.n. pâ nă că tre
anii 1000 î.e.n. Ș i informațiile din Iliada, arată că la sud și nord de
Istru erau populațiile getice cu o cultură dezvoltată , care nu se dă deau
în lă turi câ nd era pe undeva ceva arțag chiar dacă mai tâ rziu urmașii
aheilor și dorienilor au încercat să -i îngroape în uitare după ce le-au furat
mare parte din cultură ! Dar putem completa istoria noastră adevă rată cu alte date și fapte din poemul amintit,
apă rut la editura Minerva, București 2008. În Cântul VI, versurile 150-192, gă sim discuția dintre aheul
Glaucos și licianul Diomede care lupta de partea troienilor. Glaucos era din orașul Efira ce aparținea ținutului
Ahaia, dar spune că : „Neamul pă rinților mei să nu-l fac cumva de rușine,/ Doar a fost neam strălucit și în
Licia și în Efira… Cum înțelese că Belerofonte se trage din neamul Zeilor, craiul acasă -l opri și pe fiică -sa-i
dete”. În Cântul XX se repetă această idee prea supă ră toare pentru urechile subțiri ale culturnicilor de azi:
„Neamul dardan care-i place lui Zeus mai mult decâ t altul”. Vedem că mai multe neamuri care se tră geau din
vechii pelasgi se considerau venite din Zei și nu din vreun scâ rbavnic legă mâ nt cum s-au fă lit în trecut dar o
fac și azi cu mare obră znicie mozaicii. Deci aheii erau același neam cu cei din Licia și Dardania, adică ionii sau
ionienii cum îi vor scrie mai tâ rziu unii greci, fiind știuți în acele timpuri ca Neamuri Scoborâ toare din Zei.
Pâ nă și Zeus cel preaiubit de greci este numit în poem de mai multe ori cu epitetul de „pelasgul” cum vedem
în Cântul XIV, versul 233: „Dar pe prietenul meu îl trimit la ră zboi cu o mulțime/ De mirmidoni. Dă -i slavă tu
cel care bubui în ceruri./… Zeus tu cel de departe al Dodonei stă pâ n pelasgic…” sau în Cântul XVI, versurile
225-226: „Roagă -se-n slavă privind, îl aude de sus Tună torul: Zeus tu cel de departe, al Dodonei stă pâ ne
pelasgic…”
Strabon spune în Geografia că primii locuitori ai Dodonei se numeau tomoyroi (tomo: cruce stră lucitoare,
porumbel, nord + yroi: sufletele celor merituoși care au ajuns în rai sau Insula Fericiților ca și Domoz tomo de
pe tă blița de plumb 12), un alt argument al originii lor nord-istrene cum ne luminează tă blițele de plumb
descoperite la Sinaia!
În Cântul XIV, la versul 670 mai avem o lă murire cu privire la numele vechilor popoare ce au purtat
ră zboiul troian: „Troia cu-naltele-i porți erau s-o cuprindă danaii… Sâ ngeră -n harță nebună troienii
ceilalți și aheii…” Adică ahei erau numiți și danaii din cetatea Argos (poate Argeș) ca urmași ai vechilor
pelasgi. Aheii, cuvâ nt scris de Homer Akhaioi, locuiau în ținuturile Tesalia, Laconia, Mesenia și
Argos, adică tot Peloponezul. Cunoscă torii scrierilor lui Homer susțin că termenii folosiți de acesta

282
pentru a numi populația Ahaiei; Akhaioi, Argeioi și Danaioi sunt sinonimi, iar restul este abureală
elenistică , adică minciună ca să aibă foc veșnic Talpa Iadului împreună cu tot cioporul de întunecați.
Mirmidonii, un alt neam care se tră gea din vechii pelasgi, locuiau în Tesalia avâ nt cetă țile principale la
Phtia și Hellas. Erau veniți din insula Egina sub conducerea lui Peleus, tată l lui Ahile, iar ră zboinicii din insula
Lemnos se numeau sinti, dar neamul lor mai locuia în sud-vestul Traciei și la nordul Istrului. Despre Ahile,
poemul spune că avea coama bă laie ca la neamul pelasgilor și ariminilor din nordul Istrului și nu neagră cum
era specifică nă vă litorilor ce le-au luat Ț ara, casa și masa istoriei.
Pausanias în Călătorie în Grecia, VI,6,1 scrie despre arcadieni că aceștia susțin despre țara lor ca
fiind° întemeiată de Pelasgos, numindu-se mai întâ i Pelasgia. Eroul era înalt, frumos și înțelept, i-a învă țat
să locuiască în colibe, să mă nâ nce fructe și să -și facă haine de piele. Informațiile sunt luate din
versurile poetului Asios, care a tră it pe la 630 î.e.n. în insula Samos. Spun aceste versuri că pă mâ ntul cel
negru l-a ză mislit pe Pelasgos într-un pisc de munte în Arcadia ca să nască neamul muritorilor. Mitul
se gă sește în cultura emeș, neamul nostru din Ki-en-gi/Sumer, preluat în culturile semite și la incași
dar și în mitologia populară româ nă avâ nd ca sursă cultura geților cu Fiul Omului nă scut din Maica
Pă mâ ntească și vâ rful Omu din Bucegi. Tacit amintește existența acestui mit în cultura goților care au
adă stat câ teva sute de ani pe plaiurile mioritice de unde au preluat o parte din cultura stră moșilor noștri.
Fiul lui Pelasg, Licaon a întemeiat orașul Licosura, a statornicit jocurile Licaiene și i-a dat numele
lui Zeus de Licaios. După autorul menționat, oracolul de la Delfi a fost statornicit la început de Pegasos
și Agiieus, copiii hiperboreenilor. Hiperboreea era ținutul din nordul Istrului, cu friguri crâ ncene
pentru grecii care umblau atâ t vara câ t și iarna fă ră pantaloni ‒ cu durligele descoperite.
În urma ră zboiului din anul 168 î.e.n. Macedonia este cucerită de romani, fiind împă rțită în 4 provincii:
Amphipolis, Pella, Pelagonia, Tesalonic. Așa au scris ei, eu nu mai am de adă ugat nimic!
Istoricul Strabon (64 î.e.n. ‒ 23 e.n.) nă scut în Capadocia, în lucrarea Geografia îi menționează pe pelasgi
ală turi de lelegi și alte triburi fiind ră spâ ndiți în toată Grecia ca cel mai vechi neam, ce locuiau de la izvoarele
Peneului, Ossei și Pelionului și din cetă țile de câ mpie: Larissa, Cranon, Scotussa, Mopxion, Atrax dar și în
așeză rile din jurul lacurilor Nessonis și Boibeis. Argosul este numit „Pelasgicul” iar Zeus din Dodona este și el
„Pelasgicul” sanctuarul fiind statornicit tot de pelasgi. Tot el arată că tracii au luptat ală turi de pelasgi
împotriva cadmeienilor, populație de neam fenician iar misterele de la Eleusis au fost întemeiate de
Eumolpos, șef de trib trac, toată Atica fiind stă pâ nită de el. Mult timp un cartier al Atenei s-a numit pelasg.
Autorul mai arată că populația Epirului este pelasgă iar insula Lemnos a purtat în vechime numele de
Pelagonia ca și întregul Pelopones. De asemenea Beoția, un ținut plin de turme de vite și de oi dar și de
herghelii de cai, în trecutul îndepă rtat s-a numit Pelasgia, spunâ nd despre acest popor deosebit: „că pelasgii
au fost un popor mare, ce se poate dovedi și cu alte izvoare. Anume, Menecrat Elaita, în cartea sa despre
Originile orașelor, ne spune că întreaga regiune maritimă, ce se numește acum Ionia, a fost odată
locuințele pelasgilor.”
Amintirea lor s-a pă strat în Atica chiar și în timpul stă pâ nirii romane pentru că o parte din zidul de
apă rare a orașului Atena se numea Pelasgicon. Pe acest teritoriu, la sfâ rșitul secolului V î.e.n. se
formează statul macedonean ca o monarhie. Macedonii (armâ ni) vorbeau o limbă diferită de a grecilor și
erau priviți de aceștia ca barbari (stră ini). Filip, regele Macedoniei° (359-336 î.e.n.) a organizat statul și
armata devenind cea mai mare putere în zonă ceea ce nu-i încâ nta deloc pe greci. Acesta a cerut să
participe la întrecerile olimpice a grecilor din anul 340 î.e.n. dar a fost refuzat pe motiv că este barbar
(străin) iar să rbă toarea este numai a grecilor. După doi ani, prin bă tă lia de la Cheroneea, Filip îi învinge
pe greci și supune toate orașele state. Fiul acestuia, Alexandru a preluat conducerea statului în anul
336 î.e.n. și a împins granițele puterii sale pâ nă în India, fondâ nd imperiul macedonean pe care
profesioniștii minciunii din epoca modernă l-au numit „elenistic.” Capitala regatului macedonean se numea
Pela (pel: a plimba, a fi întunecat, a murdă ri + a: a adă pa vitele, stră bun, ră dă cină , braț, armă , neam),
cuvâ nt provenit din vechea limbă a mileniului IV î.e.n. adică baștina pă storilor sau ră dă cina neamului
pă storilor. Pe același teritoriu al munților din nordul Greciei câ teva secole mai tâ rziu istoria îi
menționează pe vlahii machidoni sau aromâ ni. În limba româ nă veche cuvâ ntul pelag are semnificația
de întindere mare de ape, mare și arată că a existat de-a lungul timpului o legă tură strâ nsă între cei din
nordul și sudul Dună rii. Cum acești pelasgi erau navigatori iscusiți lă udați chiar de că tre scriitori antici
greci, iar țara era înconjurată de ape, cei din nord i-au reținut fonetic și semantic așa pentru că vorbeau
aceeași limbă sau o limbă foarte apropiată . Dar acest cuvâ nt există și în latină sub forma pelagus ce
semnifică întindere mare de ape, mare, largul mă rii. Cele două limbi pă strâ nd termenul pelag sau pelagus
în formă apropiată dar cu aceeași semnificație semantică , înseamnă că au o ră dă cină comună .

283
284
Populația din sudul Dună rii, în mileniile V-I î.e.n. vorbea o limbă apropiată cu cea din nord pentru că
pelasgii erau neamuri plecate din ținuturile de la nordul Istrului, mai mult decâ t este astă zi aromâ na și
româ na. Dar în regiunea muntoasă a Macedoniei, există o depresiune cu aspect de câ mpie numită
Pelagonia, iar în NV regiunii este o vale numită Polag. Aceste cuvinte arată că neamul pelasgilor nu a
dispă rut niciodată din sudul Dună rii la fel ca cel din nordul fluviului, chiar dacă fiecare l-a botezat
după timp și nă rav: illac în tă tară ; ulagh în persană ; olah în maghiară ; olaci și blahi în italiană ; vlahi,
valahi și mesi în greacă ; valasky în cehă , volosky în poloneză , volohi în rusă ; blaci în franceză , walati,
balacorum, valachorum și balachorum în latină , dar poate mai sunt și alți termeni pe care eu nu îi știu.
Ei își ziceau în epoca feudală armân (aromân sau makidon) ca urmași ai stră moșului ancestral Moș
Arimin, iar cei din nordul Dună rii își spuneau rumâni cum apar pe unele tă blițe de plumb. Acestea vin cu
informații clare privind legă tura de neam și de obiceiuri care exista între cei din nordul Dună rii și cei din sud
(Mesia, Macedonia și Tracia) pâ nă în inima Greciei. În Geografia, Strabon spune că în vechime Marea Neagră
ar fi fost o mare închisă în care se scurgeau apele râ urilor. De atâ ta apă adunată bariera Bosforului s-ar fi
deschis datorită unui cutremur iar apele s-au revă rsat în Mediterană . Tot așa s-a întâ mplat cu Marea
Mediterană care s-ar fi revă rsat în marea eternă . Evenimentul este reținut și relatat în epoca feudală în
Cronica lui George Brancovici scrisă la 1688-1690: „Acest Pombei a tă iat boazul la Bizantiea de au intrat
Marea Neagră în Marea Albă , și zic să fi ră mas uscat Ț ara Moldovei, Ț ara° Muntenească și Ț ara° Ardealului”.
Mitologia româ nilor pă strează amintirea cataclismului natural de la Bosfor în urmă toarea formă : „Pă mâ ntul
acestei ță ri, mai demult era acoperit cu apă și niciodată nu se putea scurge, fiindcă la Marea Neagră era un
munte de piatră . Turcii s-au apucat ca să taie acest munte, au să pat 24 de ani și tot n-au putut ispră vi, dar a
venit un cutremur mare și a rupt acel munte în două și îndată apa s-a scurs în mare (Mediterană )”. Mitul
amintește o realitate istorică dovedită de ultimele cercetă ri care au avut loc în Marea Neagră . În urmă cu 7500
de ani această mare era un lac (ochean/ocean de apă ) cu un nivel mai scă zut cu cca. 180 m. În urma unui
cataclism natural istmul care lega cele două pă rți ale uscatului în zona Dardanele, s-a pră bușit iar apele din
Mediterană s-au scurs în Marea Neagră pâ nă au ajuns la același nivel. În limba româ nă avem cuvâ ntul oci
(ochi) de apă iar pentru o baltă foarte mare se folosește cuvâ ntul ocean sau ochean. Cum Marea Neagră nu
avea scurgere în Mediterană pâ nă la mijlocul mileniului VI î.e.n. populația nord și sud dună reană l-a reținut ca
un ochean sau ocean, termen folosit și de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică XVII, 104 atunci câ nd scrie
despre Marea Neagră . El menționează că și neamul arimin din țara lui Hapy folosea acest cuvâ nt: „Egiptenii
susțin că apei, stră moșii lor din vechimile stră vechi îi ziceau Oceane, ceea ce în traducere înseamnă «mama
doică », și a primit înțelesul, la unii dintre eleni, de Oceanos.”
Când nu-ți respecți strămoșii și trecutul, ajungi neam de târâtură de care își șterge picioarele orice
venitură și nemernic de oriunde!
Grecii care au colonizat Peloponesul pe la sfâ rșitul mileniului II. î.e.n. preluâ nd de la pelasgi
termenul și odată cu el mitul catastrofalei pră bușiri a muntelui ce despă rțea Marea Neagră de Mediterană .
Legenda arată încă odată că am fost pe aceste locuri chiar înaintea potopului și nu ne-am schimbat
casa și limba după nă ravul pră dă torului care ne-a tâ lhă rit pâ nă și de cenușa din vatră sau firimitura din
barbă . Tradiția greacă spune că acești pelasgi au venit cu numeroasele lor turme de oi din ținutul
hiperboreenilor care este situat undeva la nordul Dună rii°. Dar țâ vlitorii(??) de istorii ne îndeamnă să
că ută m
aceste tă râ muri prin Laponia sau Siberia! Spre vremurile noastre au fost istorici stră ini cu mințile
mai limpezi decâ t mentorii latinită ții și i-au că utat pe pelasgi la ei acasă unde i-a lă sat timpul și necazurile,
iar unii au reușit să supraviețuiască ră ută ților pâ nă astă zi.
Niebuhr istoric german, citâ ndu-l pe Cantu scrie în Römische Geschichte, apă rută la Berlin în anul 1833, la
pagina 56 despre pelasgi: „Pelasgii erau populații stabilite pe teritorii ce le aparțineau, înfloritoare și
glorioase într-o vreme care precede istoria cunoscută a elenilor… a fost un timp în care pelasgii, care formau
poate populația cea mai ră spâ ndită din Europa, locuiau de la Amo și Pad pâ nă la Bosfor, așeză rile lor fiind
întrerupte numai în Tracia; dar insulele din Marea Egee reînnoiau lanțul care lega pe tirenienii din Asia cu
pelasgii din Argolida”.
Jules Michelet istoric francez, în scrierea Histoire romanie apă rută la Paris în anul 1889, conchide
în vol.° I, p. 35: „din Etruria pâ nă la Bosfor pelasgii sunt locuitorii întregului teritoriu, în Arcadia, în
Argolida, în Atica, Etruria și Latium și poate și în Spania unde au lă sat monumente indestructibile,
megaliții”. În ciuda rolului esențial pe care l-au jucat pelasgii în civilizarea Europei, ei dispar din
istorie în mod misterios. Jules Michelet explică această dispariție prin adversitatea aheilor față de
pelasgi care nu este altceva decâ t ura unor triburi migratoare de pră dă tori, față de o populație sedentară

285
286
formată din agricultori și meșteșugari care exploatau adâ ncurile pă mâ ntului. I-au șters din istorie dar le-au
preluat în totalitate cultura materială și spirituală . Situația este identică pentru celă lalt neam al nostru, emeșii
care au dat lumii atâ tea valori fă ră de care nu se poate concepe civilizația contemporană , dar au avut
nenorocirea să fie cotropiți și distruși ca entitate statală de triburile migratoare semite.
Iscusiții pră dă tori au șterpelit atâ t valorile materiale câ t și cele spirituale iar unii dintre ei ne-au prezentat
acest furt ca dar divin, așa cum o fac astă zi cazarii de neam german, pretinzâ ndu-se cu furia unor scă pați de la
balamuc, ca cei mai semiți° dintre semiți.

2.5.18 Arimini, arimani, arumuni

Ală turi de hiperboreeni, arimaspi și pelasgi, antichitatea îi amintește de multe ori în aceleași regiuni și în
același timp pe arimani, arimini, arumuni, armini, arimi sau arami. Dar cine sunt aceste neamuri? Aristeas din
Prokonnesos amintit înainte a scris un poem despre populația mitică a arimaspilor, din nordul îndepă rtat, iar
informațiile le-a luat de la sciții învecinați° acestui neam pe care grecii îl știau după ureche și scriau ce le
tră snea pe sub freză să aibă de ce se minuna posteritatea.
O legendă transmisă de Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n. spune că Hercule ar fi ză bovit cu ceva
treburi serioase de amor pe la Echidna, fiică de titani din țara arimilor, o femeie° jumă tate om și jumă tate
șarpe din a că rei iubire încolă cită s-au nă scut Scythes, stră moșul sciților; Agathirsus, primul rege al
agatâ rșilor sau geților de pe Mureș și Gelonus din care vine neamul gelonilor. Herodot este primul care începe
procesul de „grecizare” al istoriei antichită ții scoțâ nd mai toate popoarele din vâ na, frâ na sau mâ na lui
Hercule. Ț inutul de la nordul Dună rii unde s-a luptat gigantul Thiphon, la Herodot poartă acum numele de
țara arimilor, deși în fragmentele date mai înainte îi spune Sciția!
Logograful Xantos în Istoria grecilor care a tră it pe la 500 î.e.n. spune că , peste regiunile unde Tiphon
purtase ră zboi cu zeii (ținutul ariminilor), domnise un rege cu numele Arimus sau Arimun. Aram sau Arim
este numele unui erou popular din poezia româ nească iar vitejii care luptă ală turi de el se numeau haramini.
Pe tă blițele de plumb, stră moșul neamului get, apare scris Moș Arimin. La umbri, populație de neam italic,
Jupiter în tradițiile vechi mai avea și epitetul de Armunus adică al ariminilor. La romani Jupiter mai purta
apelativul Ruminus, iar zeul Marte era chemat cu epitetul de Arimanios, fiind nă scut în după cum spune
mitologia lor, fiindcă pe a noastră nu a cercetat-o deocamdată nimeni din cauza leprelor și a tră dă torilor de
neam și țară care ne-au falsificat istoria și cultura identitară . Sub numele de țara ariminilor apare la Homer
în Odiseea, ținutul hiperboreenilor unde se retră geau sufletele eroilor decedați pentru a se bucura de o
viață veșnică și fericită . Ș i Pliniu cel Bă trâ n în Istoria Naturală, Cartea IV ne ajută să înțelegem acele vremuri,
scriind despre semințiile scitice din Asia și Europa că se numeau în vechime abarimon (aba + rimon), de unde
ivriții l-au scos pe stră moșul lor Abraam, sau Avraam după legă mâ nt care scriu ei cu mare sinceritate că era
de neam arameu, adică scit fiindcă așa au fost ei cunoscuți în istoria adevă rată ‒ aramei sau arameeni.
Cuvâ ntul aba care se gă sea și în limba getă , însemna tată sau stră moș, iar Rimmon era duhul furtunii și al
tunetului, în mitologia triburilor arameene/scitice. Pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, cuvâ ntul
riumiom sau rimun înseamnă get, mai tâ rziu find preluat ca identitate de neam de că tre urmașii acestora. În
scrierea religioasă a geților sau esenilor intitulată Cartea lui Eno, care le-a fost de mare alin și îndră ciților
ivriți pâ nă la conclavul de la Jamnia din anul 90 al erei noastre câ nd au interzis-o, Matusalem era fiul marelui
clarvă ză tor arimin și avea la râ ndu-i un copil numit Riman.
Carele va să zică , în acele vremuri scoase acum din istorie, se știa, dar se cotcodă cea în draci numai după
vrerea nefâ rtaților și în dauna desă vâ rșită a ariminilor.
Să mai înaintă m în timp și vom gă si pe două inscripții din Aquincum (Budapesta) divinitatea Deus
Arimianus adică zeul neamului arimanilor sau ariminilor.
Ariminii au fost primii locuitori ai ținuturilor carpatice trecuți în ră bojul timpului cu acest nume, iar
tă blița 21 spune că oastea geților atunci câ nd pleca la luptă era însoțită de îngerii pă zitori iar din înaltul
cerului o urmă rea Puternicul sau Minunatul Moș Arimin (Arumun). În limba eme-gi Arimin sau
Arimun este compus din ari: a stră luci, cale de urmat, a chema, obicei, a lă uda + mun/munus: mamă .
Această imagine apare pe tă blița 30 unde rumunii sau urmașii ariminilor atacă Geonoste, cetatea galilor
de pe malul unei ape. Din înaltul cerului, deasupra pedestrimii rumune, veghează bă tă lia Moș
Arimin imortalizat printr-un pă stor rumun sprijinit în bă ț. Printre pedestrașii geți există unul care poartă
în vâ rful suliței o …cruce!! Moș Arimin se gă sește reprezentat imagistic (un pă stor care se sprijină în

287
288
bă ț, un bă trâ n care ține în brațe un miel sau bustul unui bă trâ n din profil cu un miel lingă el) pe foarte multe
tă blițe de plumb. Sacralitatea mesajului rezultă din steluțele cu șase raze care însoțesc imaginea sau care sunt
imprimate pe marginea plă cuței și a bentiței purtată pe frunte ca semn al conducerii supreme cerești. Acest
neam al ariminilor este amintit chiar în mitologia Egiptului, fiindcă la ei User, grecizat Osiris, purta și epitetul
de Arim sau Arimin ca să se știe în veacul veacurilor din ce direcție curgea Nilul în antichitate.
În ținutul Apeninilor, în vehea Umbrie exista orașul Ariminum ca amintire perenă a fondatorilor urbei iar
Jupiter, divinitatea supremă a panteonului roman mai purta în vechea religie° a populației locale epitetul de
armunos sau armunis. Astă zi, vechiul oraș italic se numește Rimini. Urmașii geților arimini din jurul
Carpaților și-au spus rumuni pâ nă au venit leprele „doctorilor ardeleni” și i-au botezat româ ni. Geții arimini
pripă șiți prin Albania, își spun și în prezent râmâni. Dacă și-ar fi spus râ tani, ar fi fost spre liniștea și slava
istoricilor și limbiștilor româ ni. Iar geții arimini din vechile ținuturi Tracia și Macedonia își zic și astă zi
armâni fiindcă știu după calea adevă rului și nu a fă că turilor mă iastre, că nu sunt latini nici ieșiți din
bă rbă toasa țâ șnitoare a unor coloni romani de neam semit!
Stră moșul ancestral al geților de pe tă blițele de plumb trebuie citit ca Moș Arimin dar și Arumun pentru
că ei atunci nu aveau° vreo academie care să -i ardă la dimirlie cu fel de fel de dră cii aduse de pe la alții. Ei
scriau cum pronunțau sau cum știau că vine „din bă trâ ni”, ca mă sură a cinstei și bunului simț. După ce au
ocupat Panonia, romanii și-au adus cu ei și divinită țile. O inscripție descoperită la Buda pomenește de Deus
Arimanius ca epitet pentru Mithra, așa ca să le dea în bot latiniștilor că au și ei un Arimin cu care se pot fă li.
Tot ca Deus Arimanius apare Mithra și la Roma iar menționarea este fă cută de marele preot al cultului
mitraic. Ori se smintiseră romanii de atâ ta glorie și nu mai știau cui să se închine ori profeții noștri întru
înțelepciuni s-au tică loșit într-atâ t că nu mai pot gă si adevă rul!
Herodot în Istorii la VII.73, spune că armenii erau descendenți ai frigienilor care se tră geau din marea
tulpină pelasgă și că chiar înainte de domnia lui Cyrus multe triburi Dahae pă trunseseră în interiorul Persiei,
dar Strabon în Geographia la XI.4.8 le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesalia sub conducerea lui
Arminius, participant la expediția argonauților, care mai apoi i-a colonizat în vă ile cursurilor superioare ale
Tigrului și Eufratului. Dar Thesalia era locuită în vechime de că tre neamul pelasgilor, apoi grecii i-au botezat
peste timp ca vlahi, dar ei își spun și astă zi armâni.
Ș i tot romanii au pă țit-o urâ t de la un alt Arminius la anul 9 al erei creștine. După ce s-au cră că nat cu
corturile și cohortele lor și pe malul drept al Rinului, romanii le-au adus neamurilor germane un sistem de
spoliere prin impozite pe care aceștia nu l-au acceptat și au pus de o ră zmeriță °. Guvernator peste aceste
ținuturi nou trecute la „civilizație” era Varus care a trebuit să se împă uneze cu sabie și coif împotriva
triburilor cheruscilor, brucților, chaților și marsilor iar cel care a clocit ră scoala a fost cheruscul Arminius. În
pă durea Teutoburg, generalul Arminius împreună cu armata lui de ră sculați i-a nimicit pe romani iar
guvernatorul și-a spă lat rușinea, punâ ndu-și capă t zilelor.
Altă tră snaie a istoricilor noștri este infirmată de tă blițe, nu ne-au boierit slavii, suntem neam de boieri
(crescă tori de boi, mă i boilor!) de câ nd ne-a lă sat Domnul pe pă mâ nt. Dar cuvâ ntul mai are sensul de chip
luminos (boiu: chip, înfă țișare + ieru: stră lucitor, ceresc, luminos), adică scoborâ t din zei cum a scris și latinul
Ovidiu despre stră moșii mei, falnicii geți. În tradiția populară se pă strează foarte bine acest adevă r istoric.
„Româ nii nu au venit de nică ieri ci s-au pomenit aici” sau „româ nii, de câ nd sunt ei, au stat tot pe aceste
locuri” sau „ei sunt aici de la începutul lumii”.
Numele de Arimin mai este scris și sub forma Arimis sau Sarmis. Prin migrarea lor că tre sud, pelasgii l-au
dus în Pelopones pe Armis/Sarmis ca salvatorul și înțeleptul neamului stră bun. În limba româ nă este
cuvâ ntul harmiz cu sensul de cal tâ nă r și plin de forță , fiind la geți simbolul sacru al judecă ții. Sub imaginea
unui cal alergâ nd, puternic stilizat apare pe monezile de argint ale geților iar pe tă blița 18 calul este culcat pe
pă mâ nt parcă așteptâ nd mesajul preotului judecă tor care hotă ră ște în numele lui Zabelo. Grecii l-au preluat
pe acest harmiz sub forma de Hermes cu toate atributele lui Sarmis divinul sau Mitra cum i-au spus romanii.
Herodot spune despre regii Traciei că adorau dintre toți zeii mai mult pe Armis pe care-l considerau ca
întemeietorul dinastiei lor.
Ală turi de arimini în scrierile anticilor sunt menționați rimini, rimani, ramani, rahmani și altele iar pe
tă blițele de plumb apare cuvâ ntul rumun/rimin cu diferite variante. Am folosit termenii de rumun sau
rimin, rumon, rumuno, romuno, ruomuon, riomion pentru că așa și-au scris o parte dintre ei identitatea
de neam pe tă blițele de plumb, iar falnici geți era pentru tot neamul arimin, nu i-au adus romanii pe vâ rful
să biilor cum le place liftelor să ne tâ mpească !!!
Dar niște scapeți cucuieți, spun de la o vreme că am fi numai daci curați și prin față și prin dos, deși

289
zicerea este o calchiere tâ rzie fă cută de romani asupra cuvâ ntului stră moșesc dage cu sensul de adunare,
fră ție și care nu are nici o legă tură cu identitatea stră bunilor noștri. Că situația este cea prezentată mai sus,
am să le ară t îndră ciților clocitori de ghicitori aiuritoare, cuvințelul nostru getbeget cu sensul „din moși
stră moși” sau din stră vechimea neamului get, adică „get pe get” să le fie și lor cu respect față de adevă r și să
nu-l mai ia în ră spă r! Dacă era treaba după zicerea lor trebuia să pă stră m azi în limba veche cuvâ ntul
dacbedag, dar nu a fost și nu este încă , pâ nă îl vor scorni ei!
Iar acest adevă r infailibil îl știau și vechii romanii, față de mulți dintre româ nii de azi care nu vreau să știe
nimic și pun de o academie dacă , așa ca să nu tacă , sau de una daco-romană să ne câ nte în strană isoane cu
fasoane de trei parale și acelea chioare. Latinul Pliniu cel Bă trâ n ‒ mort în anul 69 e.n. în urma erupției
Vezuviului ‒ pe care toți îl știm de roman sadea, în lucrarea Naturalis historiae (Istoria naturală) la capitolele
XXV-XXVI, ne lasă mai multe referiri la , Sarmatia și Scythia scriind magistrul astfel: „De la aceasta în lungime
că tre ținuturile scitice, sunt popoare, vecine totuși, însă diferite pâ nă la litoralul (Mă rii Negre): Geții, cărora
romanii le spun daci; de altfel, Sarmații că rora grecii le spun Sauromați…” Deci romanii i-au „botezat” și pe
alții ca să le fie bine în vâ rful sabiei, dar nu înseamnă că acesta este adevă rul. Tot Pliniu cel Bă trâ n scrie în altă
parte că sciții își numeau neamul stră moșesc arameeni sau aramani după limba latină și aramei după cea
greacă , iar noi să ră mâ nem la ce scriu tă blițele de plumb, adică geți, falnici geți sau rumuni cu variantele lui și
să nu mai cotco-dă cim pe coclauri! Cum orice învă ț are și dezvă ț, nu este ră u deloc să scoatem din mentalul
nostru individual și colectiv toate aceste tâ mpenii.
Ș tefan Bizantinul spune că sciții se considerau cei mai vechi oameni de pe pă mâ nt și se înrudeau cu tracii și
cu geții de la Dună rea de Jos. Nici urmă de miros ivrit sau alte lichele leproase cum bine spus-a Manethon.
Adică ce se știa în antichitate și în feudalism despre sciți și geți nu mai este valabil pentru cei care au sorbit
din duhoarea latrinită ții! Sper că aceste adevă ruri le vor schimba gusturile.
Strabon în Geografia VIl, 3, 12 spune că s-ar putea ca numele dacilor să vină de la această înrudire dintre
sciți și geți. „De aceea este probabil (ca acest nume) să vină de la sciți care sunt numiți și Daai”. Probabil dar
prea nesigur după cum ne dovedesc celelalte izvoare vechi, ară tate mai înainte, privitoare la istoria noastră
cea adevă rată !
Josephus Flavius, pe numele să u adevă rat ivrit Ioshua Ben Matityahu, al doilea mare plă smuitor iudeu de
adevă ruri revelate, adică vedenii turbate și minciuni gogonate, preia ideea capadocianului Strabon și scrie în
Antichități iudaice XVII, 100 și XX, 9 despre „sacai” ‒ saci, sciți și „daoi” ‒ daci ca populații distincte ră spâ ndite
la nord de Istru și Marea Caspică .
Quintus-Curtius retor și istoric latin care a tră it în secolele I-II ale erei noastre scrie în Historia Alexandri
Magni Macedonis IX, 2 despre unele triburi din Asia ce s-au ală turat armatei lui Alexandru Macedon care
pornise la distrugerea imperiului persan: „Dahae Sogdianique inter nos militant”. Dacă romanii le spuneau
neamurilor sciților daoi, daai, dahae, dahue, asta nu înseamnă că tot așa își spuneau ei între ei cum ne-a lă sat
Strabon lă murit cuvintele arameeni, aramani și aramei! Să fim mai cuminți cu dacii și Dacia, fiindcă astfel vom
lă uda din necunoaștere sau din ră utate tocmai pe cei care ne-au robit și distrus Ț ara și Neamul Stră moșesc!

2.5.19 Misii și „sciții” din nordul Istrului

Pomeniți în scrierile grecilor încă din secolul XIII î.e.n. sau mai devreme, ei amintind de Cărțile Misilor ce
cuprindeau istoria și credințele acestui neam fiind prima scriere din istoria lumii cu caracter sacru a unui cult
monoteist! Jupâ n Orfeu, de neam trac cum spun grecii, adică locuitor al Traciei dar de un neam cu geții cum ne
arată limpede tă blițele de plumb, și unul dintre argonauți, este pă rintele poemelor argonautice iar vechii greci
susțin toți că el a scris primul despre această expediție. Platon, Pindar și alții susțin că puțin se pă strase din
poem în vremurile lor dar și aceea era foarte alterată . În limba lidiană orfus are sensul de șarpe, simbol
specific religiei nă scută în Carpați în mileniul XV î.e.n. ce semnifica înțelepciunea și care ală turi de cruce s-a
ră spâ ndit° în cele patru ză ri
În poemul Argonautice, latinul Valerius Flaccus ne lasă mă rturii despre expediția argonauților în ținutul
hiperboreenilor/geților și nivelul de civilizație gă sit la curtea regelui Aetes iar pe porțile templului era scrisă
o istorioară despre luptele acestui neam cu egiptenii dar în vremuri uitate de mult!
Sub numele Ta ciclica era cunoscută la greci o colecție de poezii, astă zi pierdută , unde autori foarte
vechi – Protesilaos, Arctinios, Sofocle, Eschil (525-455) ‒ adunaseră multe texte pentru a lă sa posteri-

290
tă ții tradițiile antice preistorice ale grecilor. Informațiile pă strate la alți autori despre Ciclul epic arată
că regele geților Telefos a participat la ră zboiul troian unde a fă cut minuni de vitejie iar faptele se
petrec pe la mijlocul secolului XIII î.e.n. sau mai tâ rziu cu câ teva zeci de ani după alte aprecieri. Vine
în ajutorul troienilor, este ră nit în lupta cu Ahile și se retrage gră bit de pe câ mpul de bă tă lie pentru a-și
obloji ră nile iar fiul să u Euripil, cade în aceste încleștă ri după ce l-a ucis pe Mahaon, chirurgul cel vestit
al grecilor câ ntat cu mult patos de Homer.
Flavius Philostratus ce a comentat la sfâ rșitul sec. II e.n. despre Ciclul epic, descrie în Heroicus pe regele
geților: „Înainte de a începe ră zboiul Troadei, precum scrie și Protesilaos, grecii devastau Misia pe câ nd
domnea peste ea Telefos, stâ nd în ră zboi contra grecilor pentru a se apă ra, s-a ră nit în lupta cu Ahile. Acestea
ni se încredințează și de poeți, pentru că li se dusese vestea că misii sunt cei mai fericiți dintre locuitorii
continentului și pentru că grecii se temeau ca nu cumva misii să fie chemați mai tâ rziu în ajutorul Troadei.
Dar Telefos fiind voinic și domnul unei ță ri cu oaste puternică , nu putea suferi acestea. El pregă ti multă
cavalerie și multă oaste. El a adunat ostași din Misia supusă domniei sale (și mi se pare că el domnea peste
toată Misia cea dinspre mare) și mai luă sub conducerea sa ca aliați și pe locuitorii Misiei superioare, pe
care poeții îi numesc abii și pă stori de cai, adă ugâ nd că se hră nesc cu laptele acestora… Deci câ mpia se
acoperi de neamurile înarmate ale misilor și sciților. Mai zice Protesilaos, că bă tă lia dintre aceștia și greci a
fost mai crâ ncenă decâ t toate luptele ce au urmat sub Troada și câ te au fost vreodată între barbari/stră ini și
între greci, că ci oștirea lui Telefos era grozavă și vitează nu numai în totalul ei dar și în fiecare luptă tor, fiind
copii voinici ai Istrului din Sciția. Misii lă sau pe greci să debarce, aruncâ nd de pe uscat să geți și sulițe cu
mare furie. Misii veneau de dincolo de Istru, se zice că și femeile misilor se bă teau de că lare contra grecilor
ca amazoanele și că femeia lui Telefos, Hiera, comanda această cavalerie de femei… Protesilaos zice apoi că
doamna Hiera, a fost totodată cea mai înaltă de stat femeie și cea mai frumoasă din toate câ te au fost vestite
de frumoase. Ș i cu toate acestea, Homer nu vorbește nici de viteaza misilor, nici de faptele acestei
eroine, ca să nu fie femeie mai frumoasă decât Elena și voinic mai mare decât Ahile”! Ei sunt primii
care ne-au falsificat istoria, cum au învă țat că minciuna poate fi adevă r dacă este repetată pâ nă la
sminteală !
Ca să ne înțelegem mai bine istoria, trebuie să lă murim o parte din informațiile de mai sus, de o importanță
deosebită pentru trecutul nostru foarte vechi. În scrierea sa Philostratus se folosește de textele Ta ciclica, ce
adunau informații încă din secolul VII î.e.n. dar unele mult mai vechi cu privire și la populațiile arimine
ră spâ ndite atâ t la nordul câ t și la sudul Istrului° pe care el le-a citit. El spune că la ră zboiul Troiei au participat
atâ t misii din Misia, vecina Troadei câ t și Misia din sudul Istrului° sub regele Telefos. Mai spune el folosind
informațiile din Ta ciclica, așa cum le cunoștea în acele vremuri, că regele Telefos a chemat în oastea sa și
misii din nordul Istrului pe care istoria îi mai numește abi, și bă utori de lapte. El îl ceartă pe Homer că are
obrazul gros fiindcă nu a vrut să scrie adevă rul despre vremurile istorice povestite în Iliada. Elogiile aduse de
Philostratus geților și misilor în secolul II al erei noastre, câ nd aceste popoare erau în parte sub stă pâ nire
romană , ar pă rea un beteșug al minții după cultura noastră de o para chioară . Dar el spunea încă niște
adevă ruri pe care falsificatorii de istorii le-au nimicit cu timpul. Mai amintește de faptul că soțiile acestor misi
sau geți, erau la fel de ră zboinice ca și soții lor iar unii scriitori le-au numit amazoane. Adică să -l înțelegem și
să ne înțelegem; în acele vremuri cam bă gate în ceață de aburiștii greci, geții de la nordul și sudul Istrului și
faimoasele lor soațe erau un neam vrednic și plin de vigoare fiind veșnic un cui în talpa fudulă a
plă smuitorilor de adevă ruri „elenistice”. În sprijinul afirmațiilor fă cute de Philostratus dau fotografiile de mai
jos unde vedem pe vrednicele amazoane purtâ nd că ciula specifică numai neamului get și nu pâ rlit sau jigă rit.

În stâ nga sus avem amazoane de pe un vas grec din secolele VI-V î.e.n. cu că ciula specifică pe cap,
poza din mijloc este o sculptură de pe Mausoleul din orașul Halicarnas, vechiul stat Caria, mijlocul
sec. IV î.e.n. unde se vede o amazoană luptâ nd, și în dreapta este o amazoană că lare luptâ nd cu un

291
292
pedestraș grec, pictură pe un vas grec din secolul V î.e.n. Fiindcă nu suntem în stare să ne înțelegem această
istorie fabuloasă , desigur că niciodată nu ne-o vom asuma, astfel că minciuna și fă că tura vor ră mâ ne în
continuare adevă ruri sacre în cultura noastră .
În același Ciclu epic Aristofan (445-386 î.e.n.) spune că Telefos regele misilor purta pe cap că ciula numită
pilou adică pileus cum îi spune Iordanes în Getica sau cușma țurcană cum am zice cei de astă zi, fiind purtată
în vechime nu de tot neamul tracilor, ci numai de „tracii” din Bitinia și geți cum precizează Dio Chrysostomos
care i-a cunoscut personal prin preumblă rile lui și timp de 10 ani câ t a fost mazilit° printre cei din nordul
Istrului din ordinul lui Domițian.
Pausanias în Călătorie în Grecia, VIII,4,9 spune în secolul I al erei noastre că în că lă toria sa a vă zut în
Arcadia, pe frontonul templului Minervei, bătălia dintre Telefos și Ahile pe câ mpiile Caicului. Tot după
Ciclul epic amazoana Pentesilea vine și ea să lupte în ajutorul Troiei și moare pe câ mpul de bă tă lie sub
loviturile lui Ahile, care dezbră câ nd-o° de armură să o prade, ră mâ ne uimit de frumusețea ei și o plâ nge cu
mare jale. Pentesilea era din Tracia, de neam arimin sau armâ n cum își spun astă zi urmașii vechilor locuitori
și cum zice Arctinios din care neam erau și geții, botezați de romani și italici daci, ca să mai aibă istoria grija
unui popor nă scocit de cei foarte pricepuți la jaf și crime, pe care azi fel de fel de lepre le numesc civilizație
antică de care trebuie să se mâ ndrească toată suflarea Europei.
Poetul Actinus din Milet care a tră it pe la 777 î.e.n., în scrierea Aethiopiada, spune că zeița Thetis, luâ nd de
pe rugul de incinerare pe fiul să u Ahile îl duse în insula Alba. Iar Pindar care a tră it în sec. VI î.e.n. ne spune în
Nemea că mormâ ntul lui Ahile este pe o insulă stră lucitoare în Pontus adică Marea Neagră . Multe informații
venite de la scriitorii antici spun că în Hiperboreea era insula fericiților unde se duceau sufletele eroilor iar
acest ținut era la nord de Istru adică plaiurile noastre mioritice. Ș i tot așa miturile emeșilor spun despre
ținutul Dilmun că era insula fericiților unde se afla și cetatea lui Anu, dar și raiul unde erau primite sufletele
celor merituoși.
Eschil și Sofocle au scris Aleadae, Telephus și Mysi, texte pierdute și care puteau să dea informații prețioase
despre istoria geților din perioada Troiei. Fragmentele pă strate în diferite surse, justifică adevă rul că neamul
geților era vrednic și falnic în acele vremuri. Homer în Iliada povestește conflictul dintre troieni și greci la
care i-au parte și misii, adică geții din Misia ca vecini ai lor precum și tracii și pelasgii dar și misii de la Istru
numiți de el abi.
Iordanes în Getica la paragraful 47 îi înlocuiește pe geți cu goți ca să fie și acestui neam furtișagul de folos
așa cum le-a fost grecilor și ivriților, îi amintește pe goți că s-ar fi luptat cu egiptenii și la întoarcere° o parte
dintre acești vâ ntură -lume s-au stabilit în Canaan. La paragraful 58 spune despre „istoricul Dio, cel mai harnic
cercetă tor de antichită ți (de ce oare nu o fi „monitorizat” el antichitatea așa cum fac astă zi fel de fel de tonți
proptiți pe banii noștri ca gomiști de fâ să sau de-o bleagă ), care a dat operei sale titlul de Getica (și despre
geți am dovedit mai înainte că au fost goți) după cum spune Paul Orosius, acest Dio amintește că , după multă
vreme au avut un rege numit Telef… 59 Așadar, acest Telef, fiu al lui Hercule, a° fost nă scut de Auge și s-a
că să torit cu o soră a lui Priam… Stră moșii au numit regatul acestuia Moesia…” Mai spune el spre înțelegerea
ră dă cinilor neamului get sau got cum îi este drag mincinosului, că „gotul” Telef se înrudea cu familia regală
din Troia iar această legă tură l-a îndemnat pe viteazul conducă tor să se lupte cu tâ lharii ahei. Dacă aveau ei
vreo legă tură de conjunctură sau de sudură matrimonială nu pot să spun, dar sigur erau numai geți și nimic
din goții priceputului falsificator, din același neam arimin cum o dovedește istoria prin mulțimea izvoarelor
care trebuie numai adunate într-o singură albie, și astfel neamul mioritic nu se va mai adă pa din otrava iudeo-
satanistă și latrinist duhnitoare. În capitolul X, 61, Iordanes ne povestește despre vizita nepoftită a persanului
Cirus (557-530 î.e.n.) ‒ citâ ndu-l tot pe Pompeius Trogus ‒ pe capul reginei geților Tomiris care nu l-a primit
nici cu flori nici cu pupă turi așa cum fac astă zi tră dă torii de Neam și Ț ară Româ nească câ nd își primesc
stă pâ nii. Ea a pus mâ na pe sabie și pre mulți persani și alte seminții i-a dat hrană pă mâ ntului stră moșesc
după mai multe lupte nimicitoare. Geții le-au luat nă vă litorilor perși toată prada pe care aceștia au adunat-o
în înaintarea lor pâ nă că tre Istru. Ș i spune el că în amintirea acestei bă tă lii crâ ncene, regina geților a construit
cetatea Tomis ca să fie spre aducere aminte.
Darius (522-486 î.e.n.), fiul marelui nepoftit și sluțit de cerbicia geților ‒ continuă Iordanes în Getica ‒ a
cerut în că să torie de la regele Antirus al geților, pe fiica acestuia care îi merse vestea de frumoasă și vrednică .
Pentru că a fost refuzat, a pus mâ na pe sabie și a venit cu puhoi de oștire peste Istru să spele insulta adusă
bă rbii sale regale. Dar nici lui nu i-a fost priincioasă vizita pe meleagurile geților pentru că mulți dintre ei și-
au lă sat oasele ză log cutezanței și trufiei persane.
Fiul acestuia Xerxes (486-465 î.e.n.) vrâ nd să spele rușinea pă rintelui, adună în juru-i urdiile între-

293
gului imperiu și în surle, trâ mbițe și tobe, spaima lumii se mișcă cu mare vâ nzoleală spre cuibul neînfricaților
geți care bră zdau nemă rginirea ținuturilor ca balaurii curcubeului pe cer. Auzind zarva iscată de perși,
olă carii geți care pâ ndeau (pentru că ei încă nu erau învă țați să monitorizeze prostia altora) tulburarea liniștii
tă râ murilor lui Sâ ntu au dat fuga la Sarmisetuza pentru sfat și grabnică chemare la datorie. Purificâ ndu-și
trupul și sufletul cu apa sfâ ntă a Istrului, cetele de nă luci s-au îmbulzit în lumina soarelui să -i întrebe pe
nepoftiți ce doresc de sunt atâ t de aprigi! Mult venin a adunat și acest rigă persan în preumblarea pe care a
fă cut-o în lumea geților, pentru că a fost primit doar cu ascuțiș de sabie și ploaie de să geți trimise mă iastru de
neînfricații nemuritori pă mâ nteni.
Sofocle (496-406 î.e.n.) scria pe la 455 î.e.n. în drama Triptolemos despre geți și conducă torul Ț ă rii Sfinte
Geția: „Ș i ai lui Carnabon, care domnește acum peste geți.” Un alt fragment scă pat de urgia timpului care
spune că acest conducă tor al ariminilor carpatini era un bun gospodar ce s-a aplecat cu mare sâ rguință
asupra agriculturii. Astă zi că peteniile tâ lhare și tră dă toare ale româ nilor au distrus complet agricultura ca să
fim un popor de milogi și nevrednici în fața celorlalți. Informațiile venite de la Sofocle sunt confirmate de cele
lă sate de Herodot în Istorii la IV, 48 unde a scris că agatâ rșii locuiau la izvoarele Mureșului în interiorul
arcului carpatic, dar la capitolul IV; 78, 119 zice că aceștia i-au așteptat cu sabie și să geți pe nepoftiții
„oaspeți” sciți care doreau să -și lă rgească împă ră ția peste ei și deci logica ne îndeamnă să -i punem pe o parte
dintre bă știnași chiar la est de Carpați. Trebuie reținut că localizarea agatâ rșilor fă cută de Herodot, vine din
perioade diferite ale vieții autorului și mai corect ar fi să presupunem că acest neam carpatin își avea
să lașurile pe ambele pă rți ale Carpaților ră să riteni. Mormintele descoperite pe cursul superior al Mureșului
au fost datate pentru perioada 500-450 î.e.n. și coincide cu datele menționate de povestitorul carian, dar și cu
o realitate istorică menționată de Sofocle însă necunoscută nouă , care ne arată că ei aveau o putere politică și
militară deosebită ce i-a ajutat să se opună cu sabia împotriva invadatorilor sciți. Ș i tot priceputul carian,
vestitorul peste timp despre o parte a neamului nostru stră bun ne-a lă sat o legendă (V, 10) după care Skytes
și Agathirsos erau fiii Echidnei, femeia șarpe care își avea tă râ mul în țara Arima, adică agatâ rșii erau cam
peste tot atâ t în interiorul Carpaților câ t și în exteriorul lor, iar prin acest amă nunt trebuie să înțelegem că
geții și sciții erau popoare înrudite, adevă r foarte ușor de dovedit dacă s-ar face un studiu comparativ între
limba româ nă veche și limba aramaică sau caldeeană , dar munca fă cută cu folos i-ar lă sa fă ră stuchit la furca
minciunii pe îndâ rjiții „cazari semiți” care ră cnesc peste tot că aramaica este limba lor semită venită din
„vremi imemoriale” Numele agatâ rșilor este compus din două cuvinte vechi carpatine aga: coroană ,
regalitate, că petenie + tirsă: roabă mare, că ruță mare, cură tură . Aristotel în Probleme sau Întrebări XIX, 28
menționează că la agatâ rși legile se câ ntau, pentru a fi învă țate pe dinafară , adică erau oameni care își ducea
viața după râ nduiala sau Legea lui Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu.
Laetus istoric grec foarte vechi, a tradus în greacă scrierile lui Teodor, Ipsicrat și Mochus, istorici
fenicieni sub numele de Istoria fenicienilor, iar Suidas îl citează cu privire la Zamolxe spunând că
învățatul era scit, trac sau get și a venit din Fenicia în Dio ! Informația este confirmată de
tă blițele de plumb care spun că Zamolxe a fost în insula Samos la o zvâ rlitură de bă ț de Fenicia, s-a
mai plimbat și prin Egipt pentru ceva cunoașteri profunde apoi a venit în Geția, dar cum ei îl amintesc
că a venit din Fenicia însemnă că după egipteni, la întoarcerea în baștina carpatină , el a vrut să
cunoască și neamul fenicienilor.
Herodot (485-425 î.e.n.) care a tră it după acesta, dar ca mare mincinos, are alte adevă ruri și scrie în
Historiae IV, 93 „Înainte de a sosi la Istru, (primul pe care îl supuse Darius??) (514 î.e.n.), au fost geții,
care cred că sunt nemuritori, că ci tracii care stă pâ nesc pă rțile Salmindessului și care locuiesc mai sus de
cetă țile Apollonia și Mesembria și care se numesc scyrmiazi și nipsei, se predară lui Darius fă ră de
luptă , iar geții hotă râ ndu-se la o împotrivire îndă ră tnică , fură supuși îndată cu toate că sunt cei mai
cinstiți și mai drepți dintre traci”. Mai departe povestește despre felul prin care geții își trimit solie la
Zamolxe iar drept concluzie: „94 Tot acești traci câ nd fulgeră și tună , aruncă să geți în sus spre cer ca să
amenințe divinitatea, căci ei nu cred că există o altă divinitate decât a lor… 96 Dar destul e atâ t câ t
am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin pă rțile Geției… V,3
poporul tracilor, este după cel al inzilor cel mai mare dintre toate popoarele. Dacă ei ar fi guvernați de
unul singur sau dacă ar fi uniți, ar fi de neînvins, și după mine cei mai puternici din lume. Această
unitate este greu de realizat și nu se va înfă ptui niciodată . De aceea, ei sunt slabi. Ei poartă diferite
numiri după regiunile în care trăiesc. Toți au aceleași obiceiuri și aceleași instituții în afară de geți
și de trausi și de cei ce locuiesc dincolo de Crestonia… 9 Mai la nord de această regiune ‒ Crestonia ‒
nimeni nu poate să spună sigur cine locuiește. Pare însă că dincolo de Istru este un deșert nemăr-

294
ginit. Am putut totuși să aflu că peste Istru locuiesc niște oameni care se numesc sigynni, avâ nd veșminte ca
mezii. Caii acestora sunt plini cu pă r lung de cinci degete, că ei sunt mici și câ rni și puțini sunt în stare să ducă
în spate un bă rbat, înhă mați la care sunt însă foarte iuți, din această cauză indigenii merg în care. Țara lor se
întinde până la eneții care locuiesc la Adria. Ei spun că sunt urmașii mezilor. N-aș putea spune cum ei să fi
fost coloniști ai mezilor… 10 Tracii mai povestesc, că teritoriile de dincolo de Istru ar fi ocupate° de
albine și că din această cauză oamenii n-ar putea merge mai departe. Lucrul mi se pare puțin probabil,
deoarece aceste insecte nu pot suporta frigul, din pricina frigului cred eu că nu sunt locuite aceste regiuni”.
Alelei cucoane Herodote ră u ai brodit-o!!! O amețești cu Zamolxe astfel ca nimeni să nu mai știe nimic chiar
dacă erau informații gâ rlă ca să scrii adevă rul!
Herodot a fost foarte interesat să -i prezinte pe geți în general și pe cei de la nordul Istrului în special ca un
popor lipsit total de cultură iar Zamolxe nu putea face excepție. Deja din acele vremuri a apă rut la greci
nebunia că ei sunt singurii care gâ ndesc deși foarte multe din valorile pe care pretind că au lă stă rit de sub
freză elenă , au fost luate de la egipteni, din culturile Asiei și de la geți. Ne lasă totuși o informație foarte
prețioasă : geții erau monoteiști și zeul lor nu avea statui, asta cu siguranță că se știa cu mult înainte, iar
informațiile lui Strabon despre Zamolxe dovedesc faptul că le-a știut și Herodot dar ca un îndâ rjit mincinos a
crezut că istoria va ră mâ ne așa cum a plă smuit-o el. Ș i iară și cu nerușinare minte câ nd spune că la nordul
fluviului este un imens pustiu unde patrulează oștirea lui Buz-buz deasupra apei cu șpă ngile lucind în soare și
cum cutează unul a se apropia de iadul terestru, vajnicii paznici îi fac fundul ciur. Prea miroase a lă lă ială
pentru țâ ncă i! Ș i el știa ca și cei dinaintea lui că la nord de Istru era neamul geților care avea destulă glagorie
de unde să le dea grecilor și chiar fudulului Pitagora. Pentru că îi plă cea să -și laude propria cioară spunea
despre neamul să u precum i-a fost felul: „Neamul carienilor ajunse și el pe acea vreme, să se bucure între
toate celelalte neamuri de o faimă fă ră pereche”. Bine cucoane că numai carienii matale erau moțați iar geții
așa i-ai mirosit din Ionia sau de aiurea că erau niște să lbă tă ciuni, pas de nu te vom că ptuși mișelule pentru
asemenea gugumă nii! Carienii numiți și lelegi ‒ pe tă blițe am gă sit un neam numit telegi care era de-o mamă
cu geții – vorbeau o limbă asemă nă toare cu pelasga sau poate chiar această limbă pentru că Herodot îi
numește pe greci „barbari” (II, 154) și „vorbind o limbă stră ină ” sau „stră ini”(II, 169). Dar pelasgii au migrat
din nordul Istrului în Grecia și pe ță rmurii Asiei Mici inclusiv locul ce se numea Caria.
Platon (427-347 î.e.n.) care a tră it imediat după moartea lui Herodot, spune despre Zamolxe că acesta a
existat ca personaj și a studiat scrierile lui, adică magistrul Herodot a mințit cu mare nerușinare fiind
convins că numai ce iese din pana lui este adevă r. Ș i în ziua de astă zi practica este folosită de toți iar istoria la
noi a ajuns mai mult un fel de jurnal al maimuțoilor politici.
În zilele lui Aristofan (445-386 î.e.n.) oracolele lui Abaris/Zamolxe se citeau încă în public în lumea
grecilor, iar acest text este încă o dovadă că Herodot cel prea iubit de mulți istorici româ ni și luat ca singurul
gornist al adevă rului, minte ca o curvă . Ce ciomege merită istoricii româ ni care ne tot vâ ntură prin cap pentru
veșnică îndobitocire, puhoaie de indo-europeni și alte seminții că nu le mai știi de unde le scot ca să ne
smintească și să ne tâ mpească pâ nă ne vor plesni că pă țâ nile. O afumă tură de ardei iuți secă turilor, v-ar face
mințile mai sprințare!
Cratipos a scris o amplă istorie a ră zboiului peloponesian purtat între anii 431 -404 î.e.n. Atenienii
cheamă în ajutor pe Sitalkes (431-424 î.e.n.) regele tracilor-odrizi, care vine cu o oaste de 50000 de
luptă tori formată din traci, geți și sciții de la Istru cum zic ei, dintre care 17000 erau că lă reți iar după
terminarea luptelor 1300 de traci-dai sau dii ră mâ n ca mercenari cu o drahmă pe zi! Dar armâ nii
folosesc și azi cuvâ ntul dai cu sensul de mâ ndru, iar pe tă blița 8 apare un conducă tor al geților cu numele
de Sicte, apropiat de cel pomenit de greci. Dacă ținem seamă de nă ravul grecilor de a „greciza” numele
stră inilor se poate ca personajul care a turnat tă blița să fie chiar cel menționat de ei pentru că au tră it
în același timp câ nd se petrece ră zbelul grecilor.
Inscripția lui Acomion de la Dionysopolis-Balcic din anul 48 î.e.n. ne spune că boero Bisto era și
stă pâ n al Traciei așa cum confirmă și tă blițele de plumb, dar niște istorici mili-tari la minte îl fac pe
marele get că ar fi trac, adică din Tracia de lâ ngă barba grecilor, ori el scrie pe tă blițe că este mato
geto, adică îi conducea pe geți nu pe poponeții altora! Autorul ne spune că înghesuit de urgii „dimpreună
cu tovară șii, că utâ nd scă pare se duse la Argedavon, la tată l regelui Burebista… Luâ nd apoi coroana
zeilor din Samothrace pe viață , îndeplini jertfele și ceremoniile religioase ale inițiaților și ale orașului.
În tinerețea sa, pe câ nd era rege Burebista, cel dintâ i și cel mai mare dintre regii stă pâ nitori asupra
Traciei… să se aducă aceste laude publice lui Acomeon fiul lui Dionysius…” Textul spune că boero Bisto
era „stă pâ nitor al Traciei” și nu trac cum au nă scocit turbații traciști de la noi. Dacă mergem pe această

295
logică , cum cazarii bolșevici ne-au fost stă pâ ni timp de vreo 20 de ani, putem spune fă ră a clipi, că suntem
neam de cazari sau de orice pocitanie pentru care se primește simbrie să se scrie o nouă istorie a româ nilor,
fiindcă oricum adevă rul nu mai interesează pe nimeni!
Vedem din citatul de mai sus, că chiar grecii nu aveau reținere în a practica cultele geților cum ar fi cel al
zeilor cabiri din Samothrace.
Ca să fiu un bun cercetaș trebuie să merg și pe tă râ mul Torei și al Talmudului cunoscute la noi sub
numele de Sfânta scriptură sau Sfinta făcătură cum se dovedește dacă o iei la dră mă luit, pâ rloagă
înțelenită și înțepenită în minciuni veninoase și hoții sacrosante. În Geneza 10,2 gă sim pe fiii lui Iafet,
unul dintre urmașii lui Noe, care erau Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meșec și Tiras; fiii lui
Gomer au fost Așchenaz, Rifat și Togarma, iar fiii lui Iavan au fost Elișa, Tarsis, Chitim și Dodanim
precizâ nd că ei locuiesc pe ță rmurii mă rii ‒ adică Marea Neagră și Marea Mediterană ‒ iar de la ei se trag
popoarele cu limbile și obiceiurile lor. Așa și este, dar adevă rul nu l-au spus ei, ci numai l-au preluat,
pervertit și falsificat în interesul lor. La 10,21-23 ne spune că Sem, un alt fiu al lui Noe a avut ca urmași
pe Elam, Asur, Arpacșad, Lud și Aram. Acesta din urmă a avut ca fii pe Uț, Hul, Gether și Maș iar în
Cronici I,4 apare Meșec în locul lui Maș.
Să pornim la deslușirea acestui talmeș-balmeș istoric dar scris cu premeditare astfel ca nimeni să nu
poată da de capă tul fă că turii. Eu am prins-o de un capă t și îi voi scoate la lumină celă lalt capă t chiar
dacă va trebui să crape de ciudă tot cioporul de întunecați. În Apocriful Genezei, după ce Noe gă sește
bun să laș la poalele muntelui Ararat, plantează o vie și după 4 ani își cheamă copii să bea împreună
din vinul lui la o mare adunare-să rbă toare. Col. XI ‒ XIII,16 „…Am chemat pe fiii mei și pe copiii
fiilor mei, și toate soțiile noastre și am fă cut o să rbă toare. 17 …(Am binecuvâ ntat) pe Domnul din
ceruri, pe Dumnezeul cel prea Înalt, pe Muntele Sfâ nt pentru că am scă pat de nimicire”. Col XVIII, 16 „
…Ș i lui Gomer i-a dat primele ținuturi, spre miază noapte pâ nă la fluviul Tina (Tanais/Don) și dincolo
de el mai spre apus lui Magog…”. Textul lă murește stă pâ nirea sciților care cuprindea ținuturile de la
est de Marea Caspică pâ nă la Don iar de aici pâ nă la Adriatică era împă ră ția geților dar dovedită după
fapte istorice și numeroase izvoare antice scrise, nu după revelații ivrite care toate sunt conspirații
îndră cite. După ce am stabilit unde își aveau sălașurile Gomer și Magog să vedem și celelalte ramuri
ale lui Iafet. Madai este pă rintele neamului frigienilor fiind apropiat fonetic de Midai, cel mai cunoscut
rege al lor ce a tră it în secolul VIII î.e.n. ei fiind cunoscuți mai bine în Iudeea. Iavan vine de la vanai
fiind o scriere stâ lcită a acestui nume, populație ce-și avea centrul de putere în cetatea Adana din
Cilicia iar scrierile din secolul VII î.e.n. amintesc de un mic regat numit Tabal situat în estul acesteia.
Regatul Tubal era în Capadocia în partea de sud-vest regiune locuită de masageți, sau sabei, iar în
documentele asiriene din timpul lui Assurbanipal, pe la anul 635 î.e.n. apare sub numele de Tabal cu regele
Mugallu. În textul asirian este amintită imediat Cilicia cu regele ei ca supus al Asiriei. Meșec și Maș
sunt geții din Asia Mică care s-au preumblat prin Egipt în secolul XVIII î.e.n. iar o parte s-au stabilit la
întoarcere în aceste regiuni.
O altă migrațiune masivă că tre ținutul Asiei din nordul Istrului și a Mă rii Negre este la mijlocul
secolului XVII î.e.n. câ nd au fondat regatul Mașa sau Mesia la vest de Troia, amintit și de cronicile
hitite ce a dă inuit pâ nă că tre secolul VI î.e.n. Tiras este stră moșul tirageților, adică geții de pe Tiras sau
Nistru la întâ lnirea cu lumea sciților regali care avea hotarul pe Tanais/Don. Toate aceste popoare sunt
așezate în jurul Mă rii Negre fiind înrudite între ele și avâ nd o obâ rșie comună dar nu au nimic cu
semințiile semite. Așchenaz este unul din fiii lui Gomer după care și-au luat numele cazarii de pe Volga
ca urmași și ai sciților, câ nd au trecut la schisma mozaică pe la începutul secolului IX al erei creștine.
Dar în apropierea Antiohiei din Pisidia ‒ mic regat din centrul peninsulei Asia a secolului II î.e.n. ‒ s-a
descoperit templul zeului Men Askaenos, după scrierea greacă , ce era o divinitate a lunii și a regeneră rii
naturii avâ nd unele atribute luate din mitraism. Men era o stră veche divinitate adorată în toată
Frigia și în regiunile înconjură toare. Elișa cred că este Ilion adică Troia, regiune cunoscută de ivriții care
se puseseră pe falsificat istoria lumii antice cu fă că tura lor. Togarma este Tracia așa cum rezultă din
textul atribuit lui Ezechiel câ nd blestema de mama focului Tirul și Sidonul. Populația din Togarma vindea
cai, catâ ri și șei iar cuvâ ntul vine din vechile vorbulițe carpatine tog: unealtă de ră zuit pielea, terenuri
pentru pă șune comasate + arma: armă , braț sau togar: beneficiarul unui tog sau meseriașul care
ră zuiește pieile + ma: mamă . Tarsis era Tarsus capitala Ciliciei, poporul chitim, gă sit și în manuscrisele
de la Marea Moartă sunt urmașii pelasgilor, adică geții cum apar scriși în Vulgata ca gitaim, unde
particula „im” înseamnă pluralul, iar „Dodanim” sunt locuitorii ținutului Dodonei care erau renumiți
pentru învelitorile de pus pe cai.

296
 Dar ivriții cunoșteau de la greci legenda cu Hercule și dragostea lui pentru Echidna din țara arimilor pentru
că pun ca urmași ai lui Aram ‒ stră moșul sciților ‒ pe Uț (uzii), Hul, Gether (așa scrie în manuscrisele
descoperite la Qumran și consider că aceasta este forma corectă nu gheter cum apare în Tora) și Maș sau
Meșec cum apare în Cronici. Să -i luă m la achipuit pe îndelete dar numai cu puterile inteligenței, alte forme de
dră mă luială să le lă să m pentru mai tâ rziu.
Suedezul Carolus Lundius a scris cartea Zamolxis, Primus Getarum Legislator, iar tă lmă cirea noastră este
Zamolxe primul legiuitor al geților, tipă rită la ei în anul 1687 la Upsala și în româ nește a fost tradusă la anul
2002 la editura Axa. Autorul era consilierul regelui fiind jurist dar a avut preocupă ri pentru lă murirea istoriei
neamului să u. Spune despre neamul goților care au coborâ t din Scandia în secolul I înaintea erei noastre spre
locuri mai însorite și înțolite, ajungâ nd pe Volga pâ nă la Marea Caspică unde au stat peste trei sute de ani apoi
s-au bulucit pe unde au auzit că este ceva de pră dat, ducâ ndu-i nă ravurile și apucă turile pâ nă în nordul Africii.
Pe lâ ngă numele de goți adică din provincia Gotia, ilustrul suedez mai amintește și alte nume referitoare la
acești pră dă tori nordici cum ar fi: getae, gothones, gothin, getar, gettar, gautar, gotar, gatur, gaute, gautur,
gautland.
El își ia o parte a acestor informații din Getica lui Iordanes iar altele din surse care în mare parte
sunt astă zi dispă rute. Dar pe noi ne interesează apelativele getae și getar ce se referă la geți ca stră moși
ai goților cum au tras neamurile germanice șar fă ră car pe drumul istoriei după povestioara lui Iordanes
numită Getica și altele din care a ieșit acest caca! Iar unul dintre fiii lui Aram, adică pă rintele
arameenilor sau sciților era chiar Gether, o scriere sucit-ivrită a lui getar, dar geții erau frați cu sciții nu
fiii lor cum ne-au lă sat elenii o legendă . Din aceste informații rezultă că ivriții nă scocitori de vedenii
dră cești știau istoria, chiar și numai cea din timpul câ nd s-au apucat să -și plă smuiască revelațiile ‒
secolul II î.e.n. ‒ dar le-au falsificat atâ t de mult încâ t foarte greu reușești să descoperi ceva urme ale
unei realită ți cunoscute din alte izvoare. Deși ivriții sunt semiți veniți din pustiurile Arabiei pe capul
egiptenilor apoi a populațiilor din Canaan, ei își nă scocesc un stră moș mitologic arameu, adică de
origine scită care în câ ntarul istoriei să tragă greu. După ce familia lui Avram pleacă din orașul Ur al
Caldeei și se reîntoarce în Haran, gă sim în Geneza „12,1 Domnul zice lui Avram: Ieși din țara ta, din
rudenia ta, și din casa tată lui tă u și vino în țara pe care ți-o voi ară ta”. Câ nd pe ivriți i-a apucat
puhoiul de revelații mincinoase cu care și-au fericit puțină tatea minților și plină tatea veninului, arameii
erau cunoscuți în imperiul babilonian apoi persan ca populația cea mai cultă și cea mai pricepută în
comerț. Limba lor ajunsese limba oficială a imperiului persan deși mulți istorici refuză orice legă tură între
persani și aramei, ignorâ nd cu bună știință informațiile venite de la Strabon și susținâ nd cu neobră zare
nă scocirea ivrită , că arameii ar fi semiți. Cum perșii realizaseră un imperiu format din numeroase triburi și
care era cel mai mare din acele vremuri, ivriții, dintre care nu puțini își duceau existența în marile orașe
persane, au zis° că este pentru ei o cinste să -și croiască după lună și minciună o legendă cu un vrednic
stră moș arameu care în realitatea istorică a fost scit și nu semit, tâ lhar tâ mpit și îndră cit din care au ieșit
numai nenorociri.
Mai am eu o zicere care va fi cu mare uimire pentru cei cu ță că lia plină de glagorie. Ezechiel care a
fost deportat în imperiul babilonian într-o cetate de pe malul râ ului Chebar împreună cu regele Ioachin
la anul 596 î.e.n., dar asta numai după Făcă-Tora lor, ne lasă într-o proorocire îndemnul că tre Gog să
iasă la mare pră duire peste ținuturile Canaanului. „38,11 Mă voi sui împotriva ță rii acesteia deschise,
voi nă vă li peste oamenii aceștia liniștiți, care stau fă ră grijă în locuințele lor, toți în locuințe fă ră ziduri
și neavâ nd nici ză voare nici porți! 38,12 Mă voi duce să iau pradă și să mă dedau la jaf, să pun mâ na pe
aceste dă râ mă turi locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme și
moșii și locuiește în mijlocul pă mâ ntului”.
Peste acești puigă nei neprihă niți care tră iau fă ră cetă ți, supă ratul ivrit proorocește să vină Gog cu
toate neamurile ale că rui Domn/Dumnezeu este, „ca o furtună … ca un nor negru care va acoperi
țara”, „38,6 Gomerul cu toate oștirile lui, țara Togarmei din fundul miază -noaptei, cu toate oștirile
sale, popoare multe împreună cu tine!” Aceste oștiri vor fi conduse de Gog, Dumnezeul lor „38,8
După multe zile vei fi în fruntea lor; în vremea din urmă vei merge împotriva ță rii, ai că rei locuitori,
scă pați de sabie, vor fi strâ nși dintre mai multe popoare pe munții lui Israel, care multă vreme fuseseră
pustii…” Dar în ziua câ nd va veni acest potop de oameni și că lă reți care vor distruge totul în
calea lor „38,19…În ziua aceea va fi un mare cutremur în țara lui Israel. 38,20 Peștii mă rii și pă să rile
cerului vor tremura de Mine, și fiarele câ mpului și toate tâ râ toarele care se tâ ră sc pe pă mâ nt, și toți
oamenii care sunt pe fața pă mâ ntului; munții se vor ră sturna, pereții stâ ncilor se vor pră buși și toate
zidurile vor că dea la pă mâ nt…38,22 Îi voi judeca prin ciumă și sâ nge, printr-o ploaie nă prasnică și prin

297
298
pietre de grindină ; voi ploua foc și pucioasă peste el, peste oștile lui și peste popoarele cele multe care vor fi
cu el”.
Textul lui Ezechiel nu se referă la faptele din perioada sa pentru că din regatul lui Iuda au fost deportate în
imperiul babilonian, 4595 persoane în trei râ nduri așa cum spune Ieremia la 51,30, iar majoritatea a ră mas
locului cum se° vede și din textul lui Ezra. Scriind de populații ce locuiau munții din Israel dar erau dintre
neamuri și au venit acolo pe câ nd munții lui Israel erau pustii, el povestește în realitate despre migrația
geților și sciților din secolul XVIII î.e.n. câ nd pe acest teritoriu nu era pulbere de ivriți dar nici alte grupuri
etnice care să constituie comunită ți puternice și nici cetă ți sau alte fortificații, apă rute în regiune mai tâ rziu în
secolul XIII î.e.n. fiind construite de filisteni și egipteni. Aceste informații, supă ratul proroc le-a luat de la
populația filisteană /canaanită sau cabirii cei mari meșteri fierari care erau urmașii celor ce s-au stabilit pe
acele teritorii după migrațiile și pră dă ciunile din secolul XVIII î.e.n. Urdiile de pră dă tori au venit din fundul
miază -noapte adică din cel mai îndepă rtat nord cunoscut de ei, iar geografia acelor vremuri și chiar mai tâ rziu
pe timpul lui Herodot, se oprea la malul nordic al Istrului și teritoriul apropiat.
Oștirea năvălitorilor era condusă de Gog, Dumnezeul lor, adică aceste popoare în vremurile de demult
erau practicante ale unei religii monoteiste din care s-au înfruptat multă vreme și ivriții. Ne mai spune o
poveste luată tot de la filisteni, ce ne avertizează că în ziua pornirii puhoiului din fundul miază -noaptei, în
Israel se va porni un mare cutremur, care va dă râ ma munții și stâ ncile, fiarele și toate viețuitoarele cerului,
mă rii și pă mâ ntului se vor cutremura, iar din cer va ploua cu ploaie nă prasnică și pietre de grindină , va veni
peste oaste și peste popoarele care vor fi cu el foc și pucioasă din cer și mulți vor pieri. Spectacolul groazei
este o descriere a unei erupții vulcanice foarte mari ce a avut loc în regiune și a determinat o adevă rată
catastrofă pentru populațiile din Europa, Asia și nordul Africii. Iar această erupție s-a petrecut în anul 1645
î.e.n. în insula Santorini și care a pus capă t civilizației minoice dar a influențat și zone mult mai îndepă rtate.
Geții numiți uneori sciți împreună cu toți cei din nordul Mă rii Negre și Mă rii Caspice au fost obligați să
migreze în sud fiindcă la ei frigul le aducea numai moarte. Aceste realită ți istorice pe care noi le-am
descoperit că tre sfâ rșitul secolului XX, șmecheritul vedenist ivrit spune că sunt profețiile lui primite spre
iluminare de la Iahwe cel întunecat, numai că el n-a profețit ce va descoperi istoria în vremurile noastre și
cum minciunile lui vor fi date în vileag.
Atunci să ne lumină m după mintea noastră dar cu zicerile lor; minciună puhoi și revelații canci. Falsificâ nd
în totalitate istoria° popoarelor ce au tră it în regiunile din jurul Mă rii Negre de unde venea religia crucii în
Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt dar și istoria altor regiuni, și luâ nd de la alții majoritatea elementelor
religiei mozaice, ivriții au urmă rit să se prezinte ca cel mai vechi popor din lume din care se trag toți ceilalți și
drept urmare au datoria sacră de a le să ruta că lcâ iele și poalele antereelor. Iară și nu se pupă deloc fă că tura cu
strigă tura.
Ce este la noi hoție și fură ciune, la ei este revelație și minune! A venit vremea să ne lipsim de asemenea
minuni care au fă cut atâ ta ră u neamului româ nesc în particular și celui omenesc în general!

2.6.1 Imperiul get. Istoria strămoșilor noștri geți

după tăblițele de plumb găsite la Sinaia

Pentru a scoate din întunericul istoriei, al falsificatorilor și plă smuitorilor de sfinte adevă ruri, vechiul stat
al stră moșilor noștri geți, trebuie să îndepă rtă m din cultura româ nă minciunile lui Herodot, Hellanicos,
Diodor din Sicilia, dar și alții destui de numeroși din epoca modernă care pretind că la nord de Istru în
vremurile uitate de istorie dar și în cele în care au tră it cei pomeniți mai înainte ‒ adică pâ nă că tre sfâ rșitul
secolului I î.e.n. ‒ era un pă mâ nt pustiu sau locuit de un popor să lbatic și ignorant numit „sciți”, geții nefiind
umblă tori pe aceste meleaguri, ci numai la sud de fluviul sfâ nt Istru.
Toți istoricii care au respectat adevărul și au scris despre sciți, precizează că aceștia erau stăpâni
pe ținuturile situate la est de Nipru sau Don/Tanais și niciodată stăpâni pe toriștea carpatină! La vest
de Don sau Nipru trăiau geții, iar după secolul I î.e.n. scorniții daci și numai în fals au folosit termenul
„sciți” pentru a-i scoate din istorie pe băștinașii arimini.
Acest adevă r cutremură tor al falsifică rii istoriei geților îl gă sim scris câ t se poate de limpede și de
istoricul Tucidide (462-395 î.e.n.) de neam arimin care a tră it la Atena de unde era mama lui, fiind
contemporan și cu mincinosul Herodot, unde în lucrarea Istoria războiul peloponeziac, terminată pe la

299
anul 400 î.e.n., la II, 96 vorbind despre armata adunată de Sytakles de la odrysi, traci și geți precizează :

300
„geții de dincolo de Hemus, precum și pe toate popoarele stabilite dincoace de fluviul Istru, din vecină tatea
Mă rii Negre. Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi se mărginesc cu sciții și întrebuințează aceleași
arme ca și acest popor; ei sunt toți arcași că lă ri.” Ori în multe alte izvoare acești „sciți” de la nordul Istrului
sunt numiți geți la fel cum se gă sesc și pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în aceste izvoare gă sim
pe unii conducă tori „sciți” după zicerea lor dar geți după calea adevă rului și pe care istoria noastră nu este
vrednică a-i revendica pentru cinstirea lor de că tre urmași, fiindcă iluminații întunericului au gă sit că este mai
folositor pentru ei să se înfră țească cu Satana și să îndobitocească Neamul Scoborâ tor din Zei și izvoditor de
alte neamuri și culturi.
Poetul, filozoful și etnograful grec Poseidonios (135-51 î.e.n.) în Cărțile de istorie pomenindu-l° pe
Homer cu Iliada, amintește de misii care locuiau pe un mal și pe celă lalt al Istrului. O parte dintre ei,
firi zburdalnice și nă valnice, și-au pă ră sit țara și s-au statornicit „printre lidieni, frigieni și troieni” iar
ținutul a fost numit tot Misia. Despre aceste două Misii amintesc și alte izvoare antice. Dion Crysostomos
în discursul să u din anul 97 e.n. ținut la Olimpia, spune că : „am fă cut o că lă torie lungă drept la
Istru și în țara geților sau a misilor așa cum îi numește Homer și cum e numită astă zi populația”.
Claudius Aelianus în cartea sa Despre animale arată : „Nu este vorba despre misii care locuiesc în
Pergamul lui Telephos, ci mă gâ ndesc la aceia din Pont, din partea de miază zi care își au așezările lângă
pământul scitic”. Același nă rav l-au avut și europenii câ nd au colonizat Americile, și-au luat cu ei
denumirile locurilor de baștină pentru a se ști de unde vin. Nimic nou sub soare chiar dacă a trecut
atâ ta timp! Acești misi, buni mâ nuitori de obiecte contondente și ascuțite (ghioage, să bii, sulițe, arcuri)
erau printre apă ră torii Troiei câ nd lacomii ahei au venit să -i ușureze de averi și de zile pe locuitorii
cetă ții. Ș i ne spune Iliada că erau acești misi „tari de virtute” și „luptă tori de aproape” adică meseriași
în datul la gioale. Dar nu numai atâ t.
Geții, scriși de cei vechi și sciți, nu au fost un popor fă ră că pă tâ i care umbla după bă taia vâ ntului să -și
gă sească izbă virea în astă lume. Neam așezat la țarina lui cu râ nduieli precise și neiertă toare avea o structură
socială puternică ° ce le permitea să ridice sabia asupra orică rui nepoftit.
Aceste informații s-au adunat în lumea geților timp de sute sau mii de ani și le-au permis să-și
organizeze structuri de apărare împotriva prădătorilor de bunuri dar și de suflete. Iar dacă izvoarele
antice nu le-au consemnat ori nu au mai ajuns pâ nă la noi, asta nu înseamnă că în jurul Carpaților nu a existat
civilizație fiindcă pe aceste plaiuri se aciuaseră fel de fel de albinoi turbați cum spune jupâ nul mincinoșilor,
Herodot. Dacă marele Zamolxe a reușit să înduplece neamul geților să renunțe la podoabele din aur,
convingâ ndu-i că este un metal blestemat trimis de draci pentru ispitirea firii și sufletului omului, reformâ nd
în profunzime mentalită țile religioase și morale ale neamului să u, înseamnă că aici era o societate așezată
care putea înțelege asemenea mesaje și nu umbla bezmetică numai după hoțit sau mâ rlit (împerecheat) cum
au început să ne fericească fel de fel de jeguri jidovești și mioritice spunâ nd despre geți că tră iau numai
pentru a se împreuna, iar în țara lor era bordelul antichită ții unde toți focoșii veneau să se ră corească ! Mari
tâ râ turi și monstruoase minți au ajuns să ne scrie istoria din manualele școlare care este toată numai un uriaș
fals.
Să vedem cine a condus neamul stră bun al geților, încercâ nd să fac o râ nduire a vrednicilor conducă tori
arimini, după sursele grecești și romane, într-o ordine cronologică , atâ t câ t mă ajută puținele informații venite
din antichitate, scă pate de ghearele nimicitoare ale Militia Cristi și celorlalte cete de întunecați ce ne-au iubit
precum sarea în ochi, urmă rind să ne facă dispă ruți de pe fața pă mâ ntului.
Arimus sau Arimun este numele unui rege legendar al neamului arimin ce ar fi domnit la nord de
Istru în timpurile fă ră de început, fiind amintit de că tre logograful grec Xantos în Istoria grecilor și
care a tră it pe la 500 î.e.n. El ne spune că la nord de Istru, în ținutul arimilor unde titanul Tiphon
purtase ră zboi cu zeii, a domnit acest rigă vrednic de cinste și luare-aminte. Se vede treabă serioasă că
în secolul VI î.e.n. în lumea grecilor se mai pă stra încă vie legenda lui Moș Arimin ca izvoditor al
neamurilor arimine împră știate peste cele patru ză ri câ nd grecii se chinuiau cumplit să -și adune câ te
ceva pentru o mitologie și o religie să le fie acă tă ri.
Sipilos, rege get de la nord de Istru, amintit de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, în Cartea
III,LV câ nd povestește de colonizarea insulei Samothrace de că tre tracii arimini unde și-au dus în noua
patrie și divinită țile cabire. În acele vremuri mitologice ‒ secolul XX î.e.n. poate mai devreme sau
ceva mai tâ rziu ‒ un rege macedonean alungat din bă ștină de un potrivnic, face o expediție în țara
amazoanelor fiind însoțit și de „scitul Sipilos ‒ izgonit și el din Sciția, țară învecinată cu Tracia ‒ s-a
ală turat° expediției lui Mopsos”. După Diodor care a tră it că tre sfâ rșitul secolului I î.e.n. ca și după
Tucidite în secolul V î.e.n. țara Sciția era chiar vecină cu Tracia, granița fiind coborâ tă mai spre sud

301
față de descrierea lui Tucidide pe care am amintit-o mai înainte. Ș i Pomponius Mela care a tră it în secolul I al
erei noastre, în lucrarea Chronographia, la II,1 descrie Sciția Europeană care se întinde de la Don pâ nă la
izvoarele Istrului, în nord merge pâ nă unde pă mâ ntul nu mai este locuit iar la sud pâ nă la acest fluviu, de
unde începe Tracia. Deci neamul geților și după acest autor nu era prin istorie și nici pe pă mâ nt, fi-le-ar în
veci minciuna de blestem și mormâ nt!
Dacă îi luă m de judecă tori pe acești autori așa cum fac cam toți istoricii româ ni și toți înveninații împotriva
Neamului Scoborâ tor din Zei, la nord și sud de Istru era un stat numit mincinos de că tre ei Sciția ‒ alți istorici
vechi și tă blițele de plumb spun că statul se numea sau Sfânta ‒ care includea în teritoriul să u un vast spațiu
din nordul fluviului și Misia cu Tribalia din sud, iar această graniță de sud a statului get a fost așa pâ nă prin
anii 30 ai erei noastre câ nd romanii vâ râ ndu-și să biile adâ nc în toriștea arimină , și-au pus prin aceste locuri
cohortele la clocit mulțimi de geți ansi.
Tanaus, rege peste neamul sciților, adică al geților care, în prima parte a secolului XVIII î.e.n. ar fi fă cut o
nă vală pe cinste în Egipt unde ră u l-ar fi scă rmă nat pe piro° Sessotris, iar umilitul chelfă nit s-a dus cu pâ ra la
Ra pentru suferința îndurată . Din această vâ nzoleală a ieșit în istoria ță rii° de pe Nil, perioada de stă pâ nire a
hicsoșilor, ce a durat mai bine de 250 de ani, după care nepoftiții oaspeți au fost luați la socotit cu sabie și
ghioagă să plece de unde au venit. Legenda este amintită atâ t de Diodor în Biblioteca istorică, câ t și de
romanul Trogus Pompeius în lucrarea Istorii filipice.
Sarmis, basileu sau conducă torul militar al geților, care după erupția catastrofală de la Santorini la
anul 1641 î.e.n. ră cindu-se brusc clima în toată Europa, iar neamul arimin ră mâ nâ nd fă ră pă șuni pentru
turmele de animale, a condus migrarea în masă în sudul continentului, fiecare pe unde a apucat. Cei ce
s-au lă sat în Grecia și Asia Mică , s-au întors după vreo două zeci de ani în baștină în frunte cu basileo
Sarmise. Murind, bă trâ nul conducă tor a fost înă lțat la ceruri pentru dreaptă judecată la Tată l Ceresc așa
cum ne prezintă tă blița 1. Acest eveniment este pă strat și în mitologia noastră care ne spune în versuri
populare că sus în dalbe mă nă stiri, Sâ ntu, Maica Precistă , bă trâ nul Cră ciun sau Moș Arimin, sfâ ntul Ion
împreună cu toți sfinții așezați de-a râ ndul stau și-mi judecă pe „șivo/bă trâ nul Ilio, vasileo/basileo Ilio”.
Ilio în religia stră moșească și limba veche are sensul de Salvator, Mâ ntuitor, Trimis Ceresc care a
mâ ntuit de la pieire neamul scoborâ tor din zei. Pentru veșnica lui pomenire în mintea neamului arimin,
ei au zidit o cetate care să le fie pe veci cheză șie în trecerea lor pe pă mâ nt prin Ț ara Sfâ ntă , numind-o
Sarmisetuza (tă ria sau puterea lui Sarmise). Probe arheologice de grâ u carbonizat descoperite pe
terasele să pate în apropiere, arată o vechime de peste 5000 de ani a trecerii omului pe aici. În tradițiile
noastre populare în ură turile de Anul Nou care era la 25 martie, se amintește de „bă dica Troian”, adică
fratele mai mare de la Troia, fiind că lă uza care i-a dus pe geți în apropierea Troiei în partea de vest,
unde au descă lecat de o nouă Misie cum ne spun izvoarele istorice. După trecerea pră pă dului pornit de
Mamarca la anul 1641 î.e.n. – explozia de la Santorini ‒ unii s-au întors înapoi lă udâ nd și cinstind pe
stră moșul care i-a salvat, adică bădica Troian sau cel de la Troia că lă uzindu-i înapoi în toriștea carpatină .
Dar poetul grec Pindar care a tră it în secolul VI î.e.n. spune despre hiperboreenii din nordul Istrului că au
construit Troia împreună cu Eac și Apollo, deci avem și o altă că petenie a neamului carpatin din acele
vremuri, sau este numele lui Sarmis așa cum l-a pă strat tradiția greacă , ori legenda a ajuns la ei tâ rziu, iar
numele conducă torului a fost schimbat de-a lungul timpului. Acum avem informații sigure că tă râ murile
hiperboreene erau în vechimea vechimilor cele locuite de geții din nordul Istrului și nu ultimele scorneli ale
cazarilor care spun că Hyperboreea a fost în sud-estul munților Urali deasupra Mă rii Caspice sau alt loc din
sudul Siberiei.
Telefos este un rege legendar al geților de pe la mijlocul secolului XII î.e.n. care participă ală turi de troieni,
la ră zboiul purtat de aceștia împotriva pră dă torilor ahei. Conducă torul misilor ce locuiau de o parte și alta a
Istrului era rudă după acești autori vechi, cu Priam regele Troiei.
Flavius Philostratus a scris pe la sfâ rșitul secolului II e.n. despre Ciclul epic unde erau adunate
multe poeme închinate vremurilor de demult, lucrare realizată de mai mulți poeți greci în secolul VII
î.e.n. El amintește că mysii au fost atacați chiar la baștina lor de că tre greci pentru ca aceștia să nu vină
în ajutorul Troiei dar le vin de hac invadatorilor, reușind să -i alunge și apoi pleacă în ajutorul troienilor
cu mulțime de oaste. În aceste poeme misii din nordul fluviului Istru mai sunt numiți și abi, așa cum
apar și în poemul Iliada care evocă tocmai ră zboiul troian. Regele misilor sau geților moare în luptă , la
fel și soția sa Hiera, conducă toarea cavaleriei femeilor dar despre ei Homer nu a vrut să vorbească
pentru că numai grecii trebuiau câ ntați frumos. De atunci câ ntarea numai lor le-a fost pâ nă în prezent
priincioasă , iar nouă numai pă guboasă , pentru că așa se tră iește în minciună și hoție. Informații despre
ră zboiul Troiei și participarea misilor sau abilor de la Istru la această confruntare, mai gă sim la Aris-

302
303
tofan (445-386 î.e.n.) și Pausanias care a scris în secolul I e.n. Ca să le fie și altora spre luare-aminte. Iordanes
preia acest mit în Getica la paragraful 47 unde îi înlocuiește pe geți cu goți, astfel ca neamul ariminilor să nu
mai aibă loc în istoria iudeo-sataniștilor, fals ce tulbură mințile multor româ ni care știu istoria numai după ce
au spus unii sau alții fă ră a face o câ t de mică analiză și așa a ajuns minciuna să troneze în mințile noastre la
fel ca sfintele fă că turi din scrierile iudeo-cretine!
Aetes, alt rege al geților nord și sud-istreni din acele vremuri de pe la mijlocul secolului XII î.e.n., presupun
că îi ia locul viteazului Telefos, pentru că hapsâ nii ahei după ce pradă Troia cu meserie, au auzit ei de o lâ nă
de aur undeva în ținuturile de la nord de Istru. Curioși cum erau din fire să vază asemenea ciudă țenii și foc de
pricepuți într-ale hoției, au pus de o expediție că tre aceste locuri neștiute, cu corabia Argo, poveste ce a fost
de mare veste în toată antichitatea.
Appolonius nă scut în secolul III î.e.n. în insula Rodos, scrie în poemul Argonautica despre neliniștiții
că ută tori de lâ nă de aur sau numai de pă r, că au ajuns în țara mysilor să dibuiască miraculoasa ciudă țenie, dar
s-au ales chiar cu ceva mai mult.
În Argonautice scrise de Valerius Flaccus (45-90 e.n.) gă sim mai multe informații despre această expediție°
a fură cioșilor ahei și ariminului Orfeu, la curtea regelui get Aetes, care au vă zut cu ochii lor cum pe porțile
templului din cetate erau scrise istoriile geților ce l-au pă ruit ră u pe piro° Sesostris ce venise să -i supună . Tot
aici vă d argonauții că legile sfinte primite de că tre geți de la Tată l Ceresc erau scrise pe niște stâ lpi de aramă
să fie cunoscute de toți.
Euripide și-a dus viața în secolul V î.e.n., iar în piesa Medeea, scrie că eroina lui ce se îndră gostise
de Iason, hoțomanul lâ nei de aur și de alte texturi, era fiica regelui Aetes din Colhida, țară din curbura
Carpaților cum ne precizează poetul Ovidiu unde era acest ținut Colchis sau Colhida scriind în Tristele
II, despre gerurile cumplite pe care le îndura să rmanul în cetatea Tomis și că doar Istru îl desparte „de
metereu, colchieni, de iazigi”, așa că , de mai ziceți minciuni dintr-acelea pline de venin și ură , am să
pun mâ na pe bă ț să vă trag în județ la Colți pentru învă țare de minte! Înfierbâ ntata getă pleacă cu Iason
pe furiș din toriștea stră bună dar regele câ nd se vede furat de atâ ta lâ nă bună , trimite pe urmele tâ lharilor
ceva oștire să -i că să pească .
Diodor din Sicilia spune că argonauții nu au venit în țara mysilor în Caucazul de la Istru ci în Caucazul de la
Marea Caspică , fiindcă și pentru această lepră nu trebuia să existe în istoria antichită ții poporul get de care să
se împiedice fala lor.
Trogus Pompeius în Historiae Philippicae scrisă în timpul împă raților romani Augustus și Tiberius îl
contrazice pe plă smuitorul Diodor și scrie despre cei care i-au urmă rit pe lotrii lâ nei de aur: „Neamul
istrienilor, după tradiție își trage originea din colchienii trimiși de regele Aetes în urmă rirea argonauților și
a ră pitorilor fiicei sale. Aceștia, după ce au intrat din Pont în Istru, fiind tâ râ ți în albia fluviului Sava, luâ ndu-se
pe urmele argonauților, pe vâ rfuri de munte, coră biile și le-au transportat pe umeri pâ nă la ță rmul Mă rii
Adriatice, știind că și argonauții au fă cut același lucru mai înainte din cauza mă rimii coră biilor lor. Dar
colchienii, negă sind pe cei ce au plecat, fie de teama regelui, fie de groaza unei că lă torii prea lungi, s-au stabilit
lâ ngă Aquilea și s-au numit istrieni după numele râ ului pe care plecară din Mare”. Încă o colonizare getă în
nordul peninsulei italice, poveste spusă de un latin care nu vrea să îi bată la cap pe geți că ar fi de neam latin,
ci că aceste două popoare în vremuri uitate de timp s-au mai amestecat de voie sau de nevoie, dar numai din
Carpați în peninsulă și niciodată invers cum ne-au buimă cit istoricii și limbiștii româ ni. Ș i poetul latin Ovidiu
susține ideea originii getice a poveștii, care, fiind mazilit° la Tomis pe la anii 10 ai erei noastre, scrie în
Tristele III,9 despre legenda orașului Tomis, spunâ nd că de aici a plecat Medeea cea „furată ” de aheul Iason în
patria hoțomanului: „Nelegiuita Medeea, pe tată l să u singur lă sâ ndui-l,/ Zice-se că și-ar fi tras vasul la vadul
de-aici./ Câ nd pă zitorul de sus vă zut-a că vine Aetes.”
Dacă stră moșii noștri erau neam de să lbatici, nu aveau de ce să -și scrie legile pe stâ lpi de aramă cum a
reținut antichitatea, iar peste timp ne-a venit informația de la poeta Boeo din Phocia care a tră it în secolul V
î.e.n. că în lumea vechilor greci erau la mare că utare Cărțile misilor, acestea fiind primele scrieri de istorie și
teologie ale neamului omenesc! Adică pâ nă și cei care ne-au falsificat istoria de nu mai știm cine suntem,
ziceau că stră moșii noștri au fost ziditorii neamului omenesc și primul popor ce a folosit legile ca îndreptar al
societă ții și nă ravurilor oamenilor.
Saulios sau Caduidas, amintit de filozoful Diogenes Laertios în lucrarea Despre viețile și doctrinele
filozofilor, scrisă pe la mijlocul secolului III al erei noastre, amintește în capitolul VIII despre înțeleptul
get/scit Anacarsis că „era fiul lui Gnuros și fratele lui Caduidas, regele Sciției”. Diogenes preia niște
informații de la istoricul grec Sosicrates, precizâ nd că : „Anacharsis a venit la Atena cam în timpul

304
olimpiadei a patruzeci și șaptea (592/589 î.e.n.), pe câ nd era arhonte Eucrates”, unde a fost primit cu mare
cinste în casa lui Solon, legiuitorul atenienilor. La întoarcerea în țara sa după moartea lui Solon în anul 559
î.e.n., pentru că s-a dat ră u în nă ravurile grecilor, Anacarsis a fost ucis de fratele să u, după povestirea grecului
amintit° mai înainte.
Herodot în Istorii IV, 76 ne dă o altă variantă a uciderii înțeleptului Anacarsis amintind de un alt rege care
conducea neamul geților, scriind: „Un scit dă du de urma lui, și vă zâ nd ce face îl denunță regelui Saulios, care
însuși venind ca să vadă și să creadă , îl să getă pe Anacarsis”. Aceste informații ne mai scot din întunericul
uită rii și al minciunilor puse la cale de minți criminale, încă doi conducă tori ai neamului get din prima parte a
secolului VI î.e.n.
? ‒ mato. În anul 1838 pe coastele muntelui Istrița în localitatea Pietroasa s-a descoperit un tezaur care
conținea și un colan (tă iat mai tâ rziu în patru bucă ți) cu inscripția GLIE I (i: a alerga, a goni) IO RINE (a râni: a
cură ța bă legarul din grajd sau coteț) I GEG (jeg, murdă rie, spurcă ciune, om ră u). Pâ nă în prezent acest text nu
a fost înțeles dar încă din anul 1843 arheologul italian Micali remarca asemă narea dintre literele de pe
colanul descoperit în Româ nia și unele litere din alfabetul cretan liniar B folosit în secolele XV î.e.n. și cel
ionian care apare câ teva secole mai tâ rziu. Tezaurul a fost fă urit de stră moșii noștri geți înainte ca Zamolxe să
ceară renunțarea la folosirea aurului adică pe la anii 540-530 î.e.n. după ce s-a întors din Egipt. Textul de pe
bucata de colan are urmă torul conținut: „Eu voi merge prin glie să râ nesc și să alung jegul”, adică să curețe
țara de ră i și de rele. După pă ră sirea Geției de că tre romani era imposibil ca cineva să organizeze o structură
socială revendicâ nd fruntariile gliei stră bune.

Tezaurul de la Pietroasa, în stâ nga este Maica Pă mâ ntească , iar lâ ngă ea sunt statuetele fă cute sub forma
unor mogâ ldețe, descoperite la Gumelnița, vechi de pe la mijlocul mileniului° V î.e.n. unde femeia se poate
identifica datorită spiralei care semnifica înnoirea sau renaștere, iar bă rbatul are un mic boț de lut în dreptul
bazinului, ară tâ nd sexul acestuia. Spre dreapta sunt fotografii cu unele piese din acest tezaur. Cele două
statuete au aceeași poziție deși le despart în timp cam patru milenii! În capă tul râ ndului din dreapta am pus o
statuetă a duhului Inanna de la emeși care are în mâ ini un vas asemă nă tor cu cel ținut de Maica Pă mâ ntească
a stră moșilor noștri!
Istoricii spun că după pră pă dul roman, pe meleagurile noastre s-au aciuat mai multe seminții tocmai
pentru că nu avea cine să -i oprească . Ră mâ ne ca sigură fă urirea tezaurului de că tre neamul get și folosirea lui
ca obiecte de cult pâ nă câ nd Zamolxe la mijlocul secolului VI î.e.n., a interzis folosirea aurului, dovedind încă
odată că chiar dacă au lipsit informațiile scrise de la greci sau romani, ne-am dus existența pe glia stră bună și
probele arheologice o confirmă , dar ele nu sunt puse în ră bojul timpului pentru că plă smuitorii de meserie au
alte socoteli cu adevă rata istorie a neamului get. Un conducă tor care purta la gâ t asemenea mesaj înseamnă
că avea probleme și le rezolva îndepă rtâ nd ră ii și relele din glia stră bună , iar astă zi s-au puit atâ t de mult
aceste stâ rpituri încâ t va trebui să -i nimicim cu arză torul de flă că ri. Este foarte ciudat că arheologii româ ni au
botezat tezaurul „Cloșca cu puii de aur” deși imaginea „fibulei” arată că este vorba despre un șoim ce era
folosit ca simbol sacru în vechea religie practicată de că tre geți. Tică loși și nemernici cum le-a fost și le este
judecata, pentru a da în bă șcă lie și această comoară de spiritualitate ei au spus că este o cloșcă dintr-un basm
româ nesc dar care nu ne aparține, adică să ne bă smuiască ei toată istoria veche! Faptul că au numit acest
tezaur „Cloșca cu puii de aur” este încă o dovadă a disprețului pe care l-au ară tat din totdeauna pentru
adevă rata istorie și cultură stră moșească ce le stă în cap precum jarul pe limbă ! Scandaloasă este și atitudinea
istoricilor și arheologilor ce nu suflă un cuvâ nt despre imaginile existente pe tava rotundă ce face parte din
tezaur. Ca să le dovedesc ce secă turi sunt, am să -i dau pe goarnă descriind patera cu pricina așa cum se poate
vedea din unele fotografii.
Tava este în fapt un platou cu marginile ridicate în sus, iar în mijloc se află o statuetă care
reprezintă o femeie ce stă pe un fel de tambur înfă șurat cu viță de vie. În interiorul tă vii sunt prezentate
16 personaje, dintre care 14 stau în picioare și două stau pe niște scaune în formă de X tot așa cum
apar divinită țile emeșilor pe tă blițele de lut sau sigiliile de piatră . Precizarea este foarte importantă

305
306
pentru a se înțelege descrierea pe mai departe.
Cele două personaje care stau pe scaun, în contextul imagistic au un statut special, iar în antichitate numai
divinită țile aveau voie să stea pe scaun câ nd erau în relații cu muritorii. Cred că tava prezintă mitul zidirii
neamului omenesc care s-a ză mislit în Carpați, după cum spun atâ tea izvoare grecești și latine, de unde s-a
ră spâ ndit în cele patru ză ri. În vechea mitologie arimină , pă mâ ntul era înconjurat numai de ape fiind vă zut ca
o turtă cu marginile mai ridicate să nu nă vă lească valurile mă rii veșnice peste oameni. În mijlocul pă mâ ntului
‒ a „turtei” getice ‒ era axul lumii, Pomul Vieții, Mă rul Roșu sau Vâ rtejul de Lumină , concept amintit chiar de
papalitate pe la anul 1453, fiind simbolizat aici de statueta din mijlocul tă vii care reprezintă pe Maica
Pă mâ ntească ce ține în mâ ini Vasul Cunoașterii din religia stră moșească . Ș i emeșii aveau un asemenea
concept ajuns la noi peste timp prin statueta Inanei care ține în mâ ini un vas foarte asemă nă tor cu cel
descoperit la Pietroasa. Cele două personaje care stau pe scaune sunt așezate opus una față de alta. Primul
personaj cred că este Eno, cel care a primit de la Sâ ntu, Legea Adevă rului și Dreptă ții după care să se
ocâ rmuiască neamul get și dacă or fi doritori, chiar întreg neamul omenesc. În teozofia arimină el este
ziditorul spiritual al neamului mioritic pentru că l-a scos la lumină prin puterea crucii. În mâ na stâ ngă ține
steagul geților, pe cap poartă un fel de bentiță sau coroană amintind că vine din stră vechiul cin al arimaspilor
iar privirea o are îndreptată spre dreapta. Sub scaun se vede un cap de lup care stă pe o carte. Deasupra
botului are o sferă . Mâ na dreaptă a personajului este pusă în șold. Picioarele îi sunt acoperite parțial cu un
șorț așa cum purtau solomonarii și esenienii° din Palestina. Personajul din partea opusă care stă pe scaun
cred că este Orfeu, fiindcă el câ ntă la o liră , nă rav foarte drag și emeșilor.
Grecii spun despre eroul arimin că era mare maestru al lirei, inițiat în tainele misterelor, care a
coborâ t sub pă mâ nt pentru a-și reînvia soția. Geții pă strau o amintire pioasă acestor două personaje
mitologice ca alese de Anu, Gog, Senta sau Sâ ntu pentru a aduce cunoașterea și mâ ntuirea întregului
neam ales de el la zidirea lumii. De la imaginea lui Eno, în sensul învâ rtirii acelor de ceasornic, sunt
alte cinci personaje îmbră cate diferit care arată că aparțin unor populații diferite. În continuare după
Orfeu pâ nă se revine la Eno mai sunt 9 personaje, diferit îmbră cate iar unele au în mâ nă obiecte care le
individualizează de celelalte mai mult. O studiere atentă a veșmintelor personajelor, a obiectelor ce le
au în mâ nă sau a altor elemente de decor care le însoțesc, ar putea ajuta la identificarea lor din istoria
reală și descoperirea tuturor neamurilor arimine așa cum le știau geții prin secolele VIII-VI î.e.n. Ș i
ivritul J. Flavius scrie în Antichități iudaice, că urmașii lui Iafet, ariminul Iapet după miturile grecești,
se întindeau în vremea sa de la munții Taurus pâ nă în Iberia! Acest mato ce purta cu atâ ta cinste colanul
descoperit de noi la Pietroasa, și care dorea să curețe glia stră bună de ră i și de rele, astă zi curajosul
suflet neostoit și iubitor de Sâ ntu sau Senta ar avea de muncit poate o sută de ani să curețe Ț ara Sfâ ntă
de ră ută țile ce s-au adunat de atâ ta amar de vreme! Timpul acestui vrednic get a fost în prima parte
a secolului VI î.e.n. sau ultimii ani ai celui precedent.
Tomiris o femeie de toată isprava cum scrie și Iordanes în cartea sa Getica la X,61,62: „Atunci
Cirus (557-530 î.e.n.), regele perșilor, după un interval de 630 de ani (precum dovedește Trogus
Pompeius), a pornit un ră zboi, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geților Tomiris. Îmbă rbă tat de
victoriile dobâ ndite în Asia a că utat să subjuge pe geți, că rora le era regină Tomiris, precum am spus.
Aceasta deși ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la râ ul Abraxis, i-a permis totuși trecerea
socotind mai onorabil să -l învingă cu armele decâ t să profite de avantajul locului, ceea ce s-a și întâ mplat.
Câ nd a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parților pâ nă într-atâ t încâ t fiul lui
Tomiris și cea mai mare parte din armată au că zut în luptă . Dar continuâ nd ră zboiul geții cu regina lor
i-au învins pe parți și i-au supus luâ ndu-le o bogată pradă . Acolo și atunci a vă zut neamul geților
pentru prima dată corturi de mă tase. Iar regina Tomiris mă rindu-și victoria și fă câ ndu-se stă pâ nă pe atâ t
de mari pră zi de la dușmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numește Sciția Minor cu numele
luat de la Sciția cea mare (), a construit o cetate pe ță rmul moesian al Pontului, numind-o Tomis
de la numele să u.” Primul care amintește de aceste fapte demne de orice cultură , mai puțin de cea
româ no-latină , este Herodot spunâ nd că Tomiris era regina masageților, adică nici o legă tură cu neamul
get de la nordul Istrului, fiindcă după îndră citul plă smuitor, în jurul Carpaților era o pustietate că
i-a fost frică și jupâ nului să vină ca să vază , să nu-l apuce vreo groază după atâ ta minciună . Dar acest
nă rav al falsurilor puhoi îl gă sim și azi pe wikipedia.org, care ne spune că masageții își țineau baștina
undeva la nord de Caucaz dar la est de Marea Caspică , adică pe acolo pe unde de vreo 100 de ani
leprele cazare îl plimbă de barbă pe Satana spunâ nd că era țara neamului tü rk, adevă rații lor stră moși și
cei mai semiți dintre semiți! Așa ne-a scris istoria această adună tură de sataniști de pe la anii 1867 câ nd

307
tartorii lor ca mari șutași ai lui Ucigă -L Toaca, Isaac Cremieux și Moșe Montefiore au venit în iarna lui 1866 la
București și au poruncit preasupușilor masoni mioritici să înființeze o Cacademie româ nă care să ne scrie
istoria „așa cum trebuie” și nu cum se fră mâ ntau unele minți ce nu erau date după fă că tura lor dră cească și de
atunci a început marele proces de falsificare a istoriei și culturii identitare a geților și urmașilor
acestora, românii de azi.
În anul 538 î.e.n. Cirus cel Mare cucerește Babilonul, desființează imperiul caldeean și în câ țiva ani reușește
să supună toată Asia Mică cu regatele ei trecâ nd fudul și în Europa, faptă povestită de Iordanes. Putem aprecia
că pe la anii 530-529 î.e.n. perșii au venit cu sabie și mulțime de norod să îi socotească pe geții cei scoborâ tori
din zei de la sudul și nordul Istrului, că ar fi adunat prea mult în jurul lor și nu se cade să facă asemenea fapte.
Dar Iordanes ne mai spune că erau exact 630 ani trecuți de la ră zboiul Troiei pâ nă la luptele purtate de regina
Tomiris, ori afirmația este uimitor de corectă , fiind confirmată de ultimele cercetă ri arheologice fă cute în situl
troian. Și mai este ceva în aceste izvoare ce spun că la nord de Istru era un regat puternic numit și
Sciția, care se întindea și peste Mesia (Bulgaria de° azi) și Dobrogea sau Sciția Minor, dâ ndu-i peste bot lui
Herodot cu istorioarele lui pline de minciuni dar și altor sluți care ne-au batjocorit adevă rul stră moșesc
falsificâ nd existența neamului arimin că nu mai știm după atâ ta minciună , de unde ră sare soarele și unde
apune. Informații despre aceste fapte ale reginei Tomiris și oștirea pe care o conducea, află m de pe tă blița 7
de mai jos.

În cartușul din dreapta este urmă torul text: MATO… ΜΑʘΕΟΚ.. ΙΕΕΝΩΣ X.. Μ.ʘΗ ΜΩΤΙΣΟΧ X.. M.ZO E..
ΟΧ… MZ… ΔΕΥΟ.Σ.Τ., și trecut în alfabet latin vine așa: MATO MATEO CIE (cii: aici, a fi; cicie: coroana
arborelui) ENOS G. Μ. TIMOTI SOG (sug: a alerga, ținut mă nos, a reveni) X. Μ. ZOE, OCI (oci: ochi)… MZ (maz:
în plus, pe deasupra; mas: loc de odihnă pentru noapte)… DEIO S.T. (Sarmisetuza). Dat după urechile de astă zi
ale noastre, zicerea sună așa: Sarmisetuza, le-a dat loc de odihnă pentru somnul de veci și veghe, ca să poată
urca sau reveni prin Pomul Vieții la getul Enos (patriarhul get care a primit Legea Adevărului și Dreptății de la
Gog) conducă torilor neamului get: Mateo, Timoti și Zoe. Ori Zoe este nume de femeie, iar Tomiris folosit de
vechii greci pentru această femeie de excepție din istoria noastră , vine de la cuvintele stră moșești tomu cu
sensul de cruce și iri: stră lucitoare, luminată , adică o femeie cu un puternic simță mâ nt religios care credea în
sfâ nta cruce. Dar o altă variantă a cuvâ ntului poate fi tomu + re: soare, iar sensul ar fi crucea Sfâ ntului Soare,
taman cum era reprezentată divinitatea la emeși ca o cruce înscrisă într-un cerc. În râ ndul de jos de pe tă bliță
este chipul unui mato ‒ boero Biseto ‒ fă cut mai mare, iar în dreapta lui avem un mic text ‒ „cartuș jos” – care
cuprinde numele a 3 conducă tori: getul mato credincios în sfâ nta cruce Tuoeto, mato Pozomenos, getul mato
boero Biseto. Dau mai jos citirea inscripțiilor celor 7 mato din râ ndul 1 al tă bliței cu o transpunere în alfabet
latin:

308
309
 Avem după zicerea lor cea veche getbeget domniile ‒ punctele de sub text și medalion, iar la unu
este și un X pe care l-am considerat 10 ‒ pe care s-au învrednicit să le țină în fruntea Dio Gitii mato
Gimolios ce a fost în fruntea Neamului Scoborâ tor din Zei 4 ani, mato Axos Karinol a domnit 14 ani,
mato Soeuio Paulio a fost că petenie 5 ani, mato Gudeoio cu 6 ani, mato Potgoesiu cu 7 ani, mato
Duramonsiu a domnit 8 ani și mato Sporgoresos cu 9 ani de domnie, avâ nd un total de 53 de ani. De
reținut numele Soeuiu, care poate fi citit și Ș oeuiu, nume ce ne amintește de Ș aue de la Tă rtă ria, dar și
Paulio este foarte ciudat fiindcă apare aici cu sute de ani înainte de a fi scris de latini într-o formă
apropiată , el gă sindu-se și la incași așa cum este pe tă blița noastră ! Iar pentru a supă ra și mai mult pe
îndră ciții care ne-au falsificat istoria, zic despre mato Sporgoresos care a condus 9 ani pe falnicii geți
că este chiar Spargapisos din povestea priceputului nă scocitor Herodot.
Acesta ne-a lă sat spre luare aminte în lucrarea Istorii 1,201-215, ceva adevă r amestecat dibaci cu multă
minciună scriind despre regina Tomyris a masageților sau sciților că l-ar fi lă sat fă ră cap pe regele perșilor
Cirus cel Mare (559-530 î.e.n.) după ce acesta a cerut-o în că să torie. Aflâ nd riga perșilor că femeia era vă duvă ,
a zis că ar fi bine să o proteguiască el cu sabia și să o aline cu toată bă rbă ția de care este în stare, dar îndră cita
l-a refuzat lă sâ ndu-l cu buza blegită ca pe caii cei bă trâ ni. Atunci bă rbatul disprețuit de această femeie plină
de hachițe, a plecat cu mulțime de oștire înarmată pâ nă în dinți și ceva prin mustă ți, să -i ceară socoteală
pentru afront. Zice jupâ nul Herodot că regele și tot norodul de bă tă uși s-au° revă rsat ca un fluviu din matcă
peste Caucaz și peste un râ u. Aici a folosit un șiretlic lă sâ nd o parte din tabă ră fă ră pază dar plină cu vin și
astfel masageții venind la jaf s-au îmbă tat cui, iar perșii atacâ ndu-i, le-au luat piuitul ca la puii de gă ină și
numai o mică parte s-a predat printre care și Spargapises, fiul reginei. Câ nd îi sunt lă sate mâ inile libere, el se
sinucide, nenorocire de care află și regina cerâ ndu-i că peteniei perșilor să pă ră sească țara câ t mai repede,
altfel va plă ti cu sâ ngele să u toate necazurile aduse peste capul masageților. În bă tă lia ce a urmat masageții i-
au nimicit pe perși, murind în luptă chiar zvă pă iatul rege care își că uta mireasa nă zuroasă și nu-i putea vedea
mutra poznașă . Este decapitat, iar trupul este crucificat să fie pildă pentru ceilalți pofticioși de mirese
masagete sau numai scaune cu trei picioare ca să aibă pe ce să fie pusă scă fâ rlia neghioabă . Povestea scrisă de
Herodot s-ar fi petrecut pe la anii 530 î.e.n. și mare groază a cuprins lumea după ce s-a aflat de isprava
fioroasei regine a sciților sau masageți (geților din Masa sau Mesia). După Herodot istorioara mai este
amintită de că tre Strabon, Polyaenos, Vassiodorus, și Iordanes în lucrarea De origine actibusque Getarum,
adică Despre originea și faptele Geților. Ne spune Herodot că acești masageți erau un neam scitic ce își ducea
existența să lbatică undeva la nordul Mă rii Caspice dar mult că tre est acolo unde pă mâ ntul nu mai avea
margini, fiindcă ei nu puneau hotare între proprietă ți.
Pentru a înțelege cum vin cele spuse° de pă rintele mincinoșilor, carianul Herodot care a fă cut multe
carii în istoria antică , am să aduc de mă rturie și altă variantă a acestei povestiri după rezumatul scrierii
lui Trogus Pompeius, Philippic histores, fă cut de că tre Justin Martirul sau Marcus Junianus, Justinus
Epitoma Historiarum Philippicarum, care a tră it în secolul II al erei noastre. Pentru început voi lă muri
unde s-au petrecut faptele din acea țară Sciția care era baștina masageților sub soare și gă sim aici zicerea:
„Scythia, care se întinde spre est, este mă rginită la spate, pe de o parte de Pontus Euxinus și de
Munții Rhipei (Carpații), iar că tre Asia de râ ul Fasis. Ea se întinde mult atâ t în lungime câ t și în lă țime.
Oamenii nu au hotare, fiindcă ei nu cultivă pă mâ ntul, nu au nici case, sau un loc stabil, pentru că
sunt mereu în că utarea hranei turmelor de animale, și ră tă cesc prin pustiuri necultivate. Ei își poartă
soțiile și copiii în că ruțe, care sunt acoperite cu piei împotriva ploii și a frigului, folosindu-le în loc de
case… Darius, regele perșilor, a trebuit să renunțe la Scythia în mod rușinos, iar predecesorul să u Cyrus
a fost ucis împreună cu toată armata. Ei au tă iat în mod asemă nă tor și capul lui Zopyrion, un general al
lui Alexandru cel Mare, nimicind oștirea sa. De armatele romanilor au auzit, dar nu le iau în seamă .
” Tă blița 7 ne dezvă luie o mică fă râ mă din întunecata și ocultata noastră istorie, acțiune criminală
pusă la cale atâ t de că tre vechii greci câ t și de istoricii și lingviștii germani care au sprijinit direct mafia
cazară în secolele XIX și XX pentru a ne falsifica istoria și cultura identitară în întregime. În cartușul
din stâ nga sus avem textul scris cu alfabet get și în limba stră moșească : TROI (troi: gră mă joară , movilă
mică ; trai: viață , viețuire, desfă tare; țuroi: izvor) PIO (piu: pios, credincios, binecuvâ ntat) MATO
(conducă torul neamului get) DABO(cetate) DOE (due: a se duce) LOIE (luie: a lua) SARMIZOT (Sarmisetuza)
ROPOT (alergatul cailor) POSO (poșă : fierbere mocnită a apei fă ră a clocoti) OE (vaiet, durere). M.K.N.
BOERO BISETO SARMIZO BASILEOS. TRACIO… GETO DABO… BASILEOS GALISEKO. Textul adus la zilele
noastre sună așa: Boero Biseto conducă torul capitalei geților Sarmisetuza împreună cu basileul Sarmiso,
câ nd i-a atacat în tropotul cailor pe neștiute, pe tracii conduși de că tre basileul Galiseko, atunci a

310
venit durerea fiindcă au fost luați și duși în viața binecuvâ ntată din ceruri. Dar expresia „troi pio” am pă strat-
o peste timp în cuvâ ntul „troița” compus din troi (trei ) și ita: lună , a nu face nimic, fiindcă după religia°
stră moșească acolo în tă râ mul lunii ajungeau sufletele celor vrednici ‒ ansi ‒ că zuți pentru apă rarea Ț ă rii
Sfinte Dio Geta, fiind și locul vieții veșnice. Aceste informații se referă la invazia lui Darius din anul 513 î.e.n.
asupra ținuturilor din nordul Istrului.
Ca să înțelegem ce că uta oștirea tracilor sub zidurile Samisetuzei cum am gă sit pe tă blița de plumb, trebuie
să spun că Tracia a fost transformată în satrapie persană de că tre Darius I în anul 514 î.e.n. și deci, oștirea era
supusă noului stă pâ n care a adus-o pentru atacul împotriva capitalei geților în anul urmă tor, fiindcă neamul
tracilor tră ia într-un mediu asemă nă tor celui al stră moșilor noștri, cunoscâ ndu-le și felul de a lupta. Iar
Herodot în Istorii la IV.93 și 96 ne lă murește nedumerirea astfel: „Înainte de a ajunge la Istru, (Dareios) i-a
învins mai întâ i pe geții athanatizontes, care practică nemurirea. Că ci tracii care stă pâ nesc Salmydessos și cei
care locuiesc mai sus de orașele° Apollonia și° Messambria numiți° skirmiazi și nipsaieni s-au predat fă ră nici
o luptă lui Dareios. Geții însă , mâ nați de nechibzuință , de îndată au și fost înrobiți, fiind ei cei mai viteji și mai
drepți dintre traci… 96 Oricum, aceștia, cu practicile anume pe care le-am descris, fiind supuși de că tre perși,
au urmat restul armatei.”
Dar informațiile de pe tăbliță care amintesc de atacul perșilor și al tracilor asupra Sarmisetuzei,
confirmă peste timp textul lui Iordanes care spune că perșii au fost ținuți pe loc la Tapae , localitate ce
nu poate fi precizată cu exactitate până acum, fiindcă nimeni nu ar îndră zni să mai spună că tă blițele sunt
false după atâ tea confirmă ri uluitoare. Ș i tot la o Tapae au avut loc bă tă liile date de geții lui Gezina în anii 87 și
88 împotriva cohortelor romane conduse de că tre împă ratul Domitian care doreau să ajungă prin defileul
Cernei la Dabo Geto Sarmisetuzo.
După cum ne-a transmis Justin Martirul rezumatul amintit, Sciția este ținutul cuprins la est de munții
Carpați care se întinde pâ nă aproape de Volga la vă rsarea în Marea Caspică . Dar aici umblau și urdiile de geți
în timpul câ nd își deplasau turmele de oi că tre ținuturi mai puțin geroase din timpul iernii, iar Iordanes spune
că regina Tomyris era chiar că petenia nă scociților lui goți, deși pretinde că scrie o istorie a Geților! Câ nd îi
trimite mesaj regelui perșilor să pă ră sească țara, ea spune că a jurat pe Soare ‒ corect ar fi Sfâ ntul Soare ‒
Dumnezeul masageților că pe câ t este de însetat de sâ nge, pe atâ t îl va să tura ea de sâ nge. Am ară tat că în
cartușul din dreapta de pe tă bliță este menționat numele „mato Zoe” care nu poate fi decâ t „regina Tomyris” a
lui Herodot și a celorlalți care au scris despre această poveste. Iar fiul ei care s-ar fi sinucis în tabă ra lui Cirus
cel Mare este Sporgoresos de pe tă blița noastră , dar el era mato și atunci Zoe putea prelua conducerea
statului get numai după moartea soțului sau fiului și nu înainte cum scrie Herodot. Numele de masageți al
acestui popor alungat din istorie de ră utatea unei lepre ce s-a vâ ndut pricepuților eleni, scriind minciuni
despre alții, este în fapt neamul get din Mesia, Misia sau Masa cum apare în scrierile imperiului neohitit, stat
situat în vestul cetă ții Troia. Dar mai avem Masa, Mesia sau Misia la sudul Istrului, ținut ce a fă cut parte din
statul get pâ nă în anul 30 al erei noastre câ nd a fost „civilizat” prin sabie de că tre romani. Mincinosul carian
scrie că Cyrus s-a ră zboit cu masageții din neamul sciților undeva la Marea Caspică , iar Darius I a venit în
nordul Istrului în anul 513 î.e.n. să ră zbune moartea nă prasnică suferită de fostul să u rege din partea reginei
Tomiris a masageților. Să ne lase jigodia să judecă m și noi dupre glagoria mioritică , ori perșii erau duși ră u cu
duhul gâ ndirii și nu aveau habar cine erau masageții și unde se afla Marea Caspică în acele vremuri, ori
această tâ râ tură ne-a mai servit încă o otravă elenist-elitistă pe care foarte mulți româ ni o degustă ca mare
delicatețe, tâ mpindu-se și încercâ nd să tâ mpească și pe alții după dră ceasca fă că tură ! Ca să limpezim
întunericul pus drept adevă r, voi pune în discuție câ teva din metopele de la Adamclisi care pot vorbi foarte
mult și foarte bine dacă sunt ochi de vă zut și urechi de ascultat.

311
În stâ nga este una din metopele de la Amanclisi unde se vede un bă rbat fă cut prizonier cu mâ inile

312
legate la spate cu un lanț, pe care îl ține o femeie și susțin aceasta cu faptul că personajul nu are barbă și nu
poartă pantaloni, iar capul îi este descoperit, la gâ t avâ nd un fel de podoabă formată din trei șiraguri. Lâ ngă ea
am pus modelul lanțului mă rit ca să nu fie nici o urmă de îndoială asupra adevă rului istoric prezentat în
imagine. Spre dreapta este capul mă rit al prizonierului, ce poartă un fel de fes sau mai sigur o cască cu un moț
pe creștet, iar în partea dreaptă deasupra urechii are un cerc cu un simbol în interior. Ală turi este imaginea
lui Cirus cel Mare cu patru aripi ca semn al binecuvâ ntă rii zeilor, pe cap avâ nd un fel de cască cu un moț în
vâ rf, iar deasupra urechii are un cerc cu o cruce în interior. La capă tul râ ndului este un desen al lui Cirus cel
Mare care seamă nă foarte bine cu figura prizonierului de pe metopa de la Adamclisi purtâ nd pe cap o cască ,
iar deasupra urechii are o stea cu 5 colțuri înscrisă într-un cerc. Aceste informații venite chiar din trecutul
acelor vremuri, arată că monumentul de la Adamclisi este o prezentare arheologică a faptelor istorice câ nd
Cirus a fost prins, legat cu lanțul robiei și apoi decapitat. Am mai pus trei mici fotografii de pe aceste metope
unde apar simbolurile specifice religiei geților, cercul, steaua cu opt colțuri rezultată din ră sucirea a două
pă trate suprapuse și rombul ca simbol al unirii Tată lui Ceresc cu Maica Pă mâ ntească . Dar chiar cuvâ ntul
Adamclisi tras la edecul limbii stră bune, vine din adam cu sensul de înrolare, rechiziție, reținere obligatorie +
clise: pă mâ nturi argiloase îmbibate cu apă ce formează o pastă cleioasă și ar însemna mocirla unde sunt ținuți
militari. Un alt sens ar fi „locul clisos care este tată și mamă ”, adică mormâ ntul după vorba de azi, fiindcă
avem ad : a schilodi, a țipa, tată + am: izvor, mamă .

Împotriva invadatorilor perși, ală turi de geți au luptat și sarmații după cum arată fotografia de mai sus
unde cred că persoana șezâ nd este chiar Cirus cel Mare fiindcă are acel moț aplecat că tre frunte și în mâ ini
ține sceptrul de rege al regilor. La dreapta cred că sunt alți nobili perși cu ranguri foarte mari care au fost
prinși de că tre geți, iar lâ ngă ea o altă imagine cu Tomiris ținâ nd în lanțuri doi prizonieri persani cum ne arată
costumația lor. Dar monumentul deși a fost construit pentru a cinsti jertfa celor ce au că zut în lupta cu
cotropitorii° persani, a mai fost modificat de cei care au ajuns stă pâ nii vremelnici ai Dobrogei, adică romanii
care au fost convinși că nimeni nu le va afla mișelia. Despre împă ratul Traian avem mai multe izvoare din
vechime ce spun că a modificat mai multe monumente pentru a și le atribui gloriei lui și imperiului pe care îl
stă pâ nea fiindcă în acele vremuri adevă rul se zidea și se apă ra cu sabia și cu pungi de bani pline ochi!

În stâ nga am pus una din metopele de la Adamclisi, care nu apare în cele expuse „oficial” de că tre
istoricii și arheologii româ ni unde sunt prezentați trei luptă tori sarmați înză uați în echipamentul specific
acestui neam și nici un istoric sau arheolog nu putea să -i confunde cu soldații romani, iar ca să scape
de dureri de cap au dat dovada deoparte să nu le strice plă smuirea. Lâ ngă ea este o scenă de luptă de
pe Columna lui Traina unde se vede cum cavaleria getă și cea sarmată atacă un castru roman situat lâ ngă
o apă curgă toare și un detaliu cu luptă torii sarmați din această bă tă lie unde se vede că purtau același
echipament militar cu luptă torii de pe metopa de la Adamclisi. În capă tul din dreapta a râ ndului este o
imagine de pe arcul de triumf construit de împă ratul get Galeriu la Tesalonic în anul 304 unde se vă d

313
soldații sarmați. Aceste fotografii arată că timp de peste 800 de ani, sarmații s-au folosit cam de același
echipament militar care era însă foarte diferit de cel al romanilor. Iar cine nu vrea să creadă adevă rul ară tat
mai înainte, are în fața ochilor pozele de mai jos care va îndoi și cea mai că pă țâ noasă cerbicie a prostiei sau
tică loșiei.

Primele două fotografii din stâ nga pe fond închis sunt metope de la Adamclisi cu soldați romani, așa cum i-
a lă sat timpul tică losului Traian care a falsificat istoria Neamului Scoborâ tor din Zei, prin înlocuirea unor
metope ale monumentului înă lțat de Tomiris pentru cinstirea biruinței asupra lui Cirus cel Mare și a
puhoiului de perși ce s-au revă rsat asupra Ț ă rii Sfinte Dio Geta, cu altele cioplite de meseriașii romani unde s-
a pus pe el ca ziditor. Spre dreapta este o fotografie cu soldați romani de pe un basorelief aflat la Roma. G.
Tocilescu și pletora de lepre care l-au urmat dar și cei de azi trebuie acuzați și chiar judecați pentru
falsificarea cu premeditare a istoriei și culturii identitare a româ nilor, acțiune criminală ce a avut și are un
caracter de stat fiind instrumentată de partidele care s-au aflat la putere de-a lungul acestei perioade de timp.
Revin la pă rintele mincinoșilor, carianul Herodot care ne spune în Istorii că după ce treci fluviul Tanais
(Don) și mergi vâ rtos spre ră să rit timp de 18 zile, dai nas în nas cu masageții, adică geții din regatul Masa. Pe
masageții care locuiau dincolo de fluviul Araxes în Sciția îi numește „bă utori de lapte”. Cum grecilor le lipsea
atunci dar și acum sunetul au sâ sâ it denumirea după nă ravul lor. Ș i tot el ne spune că mai la nord de acești
masageți hă lă duiește seminția evergeților.
Gelonii despre care ne dă unele informații tot istoricul grec, erau din același neam cu agathâ rșii de la Maris,
plecați din țara arimilor în timpul lui Hercule și locuiau deasupra Lacului Meotic (Marea de Azov care este
despă rțită de Marea Neagră prin strâ mtoarea Kerci) la o depă rtare de 15 zile.
Lucan (39-65), poet spaniol din vremea lui Nero îi aduce însă pe masageți la locurile° lor de baștină
scriind că „masageții de la Istru scitic”, dacii și geții pâ ndeau că derea falnicei Rome: „Nații necunoscute vor
urma luptele latine, regi află tori sub alte stele și pe care marea îi desparte de noi se vor ală tura ră zboaielor
romane, iar eu singur voi tră i în tihnă ? O zei, țineți departe de mine această nebunie!”. În De bello civili spune
că stră moșii noștri au stră bă tut, Europa, Egiptul și Etruria și au ajuns cu bă rcile lor inclusiv în Sciția Minor la
Lacus Maeotis, cu mlaștina neagră plină de tot soiul de neamuri. Îi numește și pe geloni sagittiferi volucres
adică din mâ inile că rora să gețile zboară precum pă să rile, iar gelonii sunt o populație scită după el, niște geți
pripă șiți prin Sciția. Tot el afirmă că masageții sunt sciți ca și gelonii care se gă sesc în jurul lacului Meotic.
„Scitul masaget nu se oprește la Istru, el stră bate mai departe înspre nordul îndepă rtat la Suevii cei blonzi
cu corpuri albe”. Aceste istorii nu trebuie cunoscute de româ nii de azi, iar denumirile folosite de scriitorul
latin nu reflectă cu fidelitate etnia popoarelor respective și chiar el recunoaște că erau tot soiul de neamuri,
amintindu-le doar pe acelea despre care lumea romană sau greacă știa ceva, informațiile culese la acea vreme
fiind destul de vagi, dar precizâ nd că neamul masageților, adică a geților din Misia, era foarte ră spâ ndit atâ t la
est câ t și la sud.
Să ne punem de-a curmezișul minciunii și să o spunem pe cea dreaptă: Tomiris este mato Zoe de pe
tăblița noastră, iar mato Sporgoresos, care la antici este scris Spargapises, a fost ori soțul ori fiul
acesteia, dar a condus neamul get înaintea ei, chiar cuvâ ntul „regină ” fiind greșit folosit sau poate a fost
intenționat scris așa să nu se mai știe că la nord de Istru era o cultură brici cu un stat puternic ce le ră dea
că pă țâ nile° tuturor celor care se țineau înluminați ori pricepuți în a mâ nui sabia.
Între cele două râ nduri cu mato de pe tă bliță este un mic cartuș ‒ pus mai înainte ‒ împă rțit pe
verticală în două pă rți unde am gă sit urmă toarele informații: M. GAGIA CIE OI… X DIAKONOS X..…
X:SAPOZPENO SII ST. Ș i în partea dreaptă : M. IGROGOS D.M: … X. TEOZOPENOZI… M: GIREZO. Adus după
vorba de azi, povestea sună așa: M. GAGIA (ga-gia: a fi dus în mormâ nt; kaki: a să ruta pă mâ ntul în

314
315
emegi) CIE (cii: aici, a fi) OI (durere, jale) G. DIAKONOS, G. SAPOZRENO SÎI (a fi) SARMISETUZO. M.
IGROGOS… G. TEOZORENOZI… M. GIREZO. Cei care au să rutat Maica Pă mâ ntească aici ‒ și s-au dus la cele
veșnice ‒ getul Diakonos, getul Sapozreno, getul Teozorenozi, mato Igrogos, mato Girezo, sunt în Sarmisetuzo.
Această tăbliță amintește faptul că pe la mijlocul secolului VI î.e.n. capitala Dio era la Sarmisetuzo
unde se pă strau și urnele cu cenușa celor mai vrednici luptă tori pentru demnitatea gliei stră bune și a Ț ă rii
Sfinte.

MATO STRATO MATO MATODG STRATO MATO

SER GEO ΡΟΖΟ BOIERO GEGO KU
AE S ΜΕ BISITO TO TI
OS OR NO UERO
E S
SO
În râ ndul de jos al tă bliței ‒ vezi desenul de sus cu scrierile de lâ ngă figurile respective ‒ avem șase chipuri
de conducă tori ai neamului get astfel: primul este mato Seraeos care a domnit 10 ani, al doilea vine strato Geo
Soreso care a condus oștirea geților timp de 13 ani, al treilea medalion este pentru mato Pozomenos ce a
condus Dio Geta 14 ani, vine cel mai frumos medalion pentru mato Boero Biseto care a domnit în dabo geto
15 ani, figura 5 reprezintă pe strato Gegoto ce a stat 13 ani în fruntea oștirii și mato Kutiuero cu 13 ani de
domnie, fiind un numă r de 75 de ani în ră bojul timpului, iar dacă -i adună m cu cei din râ ndul de sus dau 128
de ani de istorie adevă rată , dar asta sigur înainte de anii 410 î.e.n. câ nd a avut loc marea invazie a sciților
asupra plaiurilor carpatine, de unde ne-am ales și cu doi mato dintre nă vă litori; un sarmat și un scit, capitala
fiind mutată la Enisala! Al patrulea cartuș situat în râ ndul doi la dreapta medalionului lui Boero Biseto are
urmă torul text: X.M.K .. ʘYΩΞΤΟ. Μ.ΠΩΖΟΜΕΝΣ X. Μ. ΒΩΕΡΟ ΒΗΣΕΤΟ, care transcris cu alfabet latin este:
X.M.K.TIOXTO. M.POZOMENS X.M. BOERO BISETO, iar aici gă sim numele a trei conducă tori ai neamului get:
Pozomens, Boero Biseto și Tioxto care nu are medalion cu chipul să u, la fel cum nu apar cei din cartușul
dreapta sus: mato Mateo, mato Timoti și mato Zoe, adică Tomiris după scrierile vechilor greci. Dacă înlocuim
pe cei doi strato care îndeplineau funcția de comandant al armatei, așa cum gă sim pe tă blița 29 cu cei 4 mato
fă ră medalion (Mateo, Timoti, Tioxto și Zoe), atunci trebuie să înțelegem că acest pomelnic este în fapt un
obiect cu valoare neprețuită privind istoria noastră veche.
În realitate tă blițele 7 și 33 pe care le-am numit „albume de familie” sunt pomelnice ale conducă torilor
geților ‒ mato și strato ‒ pe care preoții le citeau în lă cașele de cult atunci câ nd era cerut de râ nduiala
religioasă . Ș i emeșii au avut asemenea pomelnice pe care specialiștii le-au numit „lista regilor”, deși ei nu au
avut vreodată regi, ci numai lugal.
Herodot povestește în Istorii IV, 12 în felul să u mincinos ispră vile cu perșii menționate mai sus, unde geții
ba sunt, ba nu sunt în istorie! El amintește de ră fuiala lui Darius cu sciții care îi că lcase hotarele luâ nd în
stă pâ nire Asia Mică timp de 28 de ani. Sciții au ajuns în acest ținut urmă rindu-i pe cimerieni cu sabia din
baștina lor din nordul Mă rii Negre. „Că ci pe de o parte, cimerienii fugiseră ținâ nd drumul de-a lungul mă rii,
iar, pe de altă parte, sciții îi urmă reau lă sâ nd Caucazul la dreapta lor, de aici au năvălit în Mezia schimbâ nd
direcția spre interiorul ță rii”. Acțiunea se petrece prin ținuturile locuite de geți fiindcă precizează mincinosul
că muntele Caucaz ră mâ ne la dreapta lor câ nd coboară pe malul mă rii prin Mesia, urmă rindu-i pe cimeri pâ nă
în Asia Mică unde se fac stă pâ ni pe ținuturile cucerite de la perși. Dar muntele nu putea ră mâ ne decâ t la
stâ nga lor fiindcă veneau din nord că tre sud, iar Caucazul era la est, adică la stâ nga. Darius, pentru a cere
socoteală acestor „sciți” din nordul Istrului cum i-a numit Herodot deși în altă parte zice că ținutul era pustiu
sau stă pâ nit de albine, trece Bosforul, supune Tracia și pe geții din Misia sau Masa, apoi se încaieră cu sciții
adică geții de la nordul Istrului. „Înainte de a sosi la Istru, (primul pe care îl supuse Darius au fost geții??), care
cred că sunt nemuritori, că ci tracii, care stă pâ nesc pă rțile Salmydessului, care locuiesc mai sus de cetă țile
Apollonia și Mesembria și care se numesc scyrmiazi și nipsei, se predară lui Darius fără de luptă, iar geții,
hotă râ ndu-se la o împotrivire îndă ră tnică , fură supuși îndată . Geții însă care luaseră hotă râ rea nesă buită (de
a-l înfrunta) au fost robiți pe dată , mă car că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Vicleanul
carian vorbește de geții din Mesia de la sudul Istrului pentru că la nord, era după scriitura acestui nemernic, o

316
mare pustietate stă pâ nită numai de harnicele albine și trâ ntorii acestora!

317
 Informații° despre campania lui Darius împotriva geților gă sim și la Strabon în scrierea Geografia VII,3:
„Între geți și Marea Pontică de la Istru pâ nă la Tyras (Nistru) se întinde pustiul geților care este în întregime
șes și fă ră ape. Câ nd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva sciților, a fost în primejdie să piară de
sete împreună cu toată oastea sa. Într-un tâ rziu a înțeles cum stau lucrurile și s-au retras. Mai tâ rziu, pornind
la război împotriva geților și a regelui Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii și, mai mult încă , a
fost fă cut prizonier. Dar a scă pat, deoarece a întâ lnit un bă rbat bun la suflet cum a ară tat mai sus.” Din
compararea acestor citate se vede limpede cum ne-a fost falsificată istoria, ba eram sciți, ba traci, ba geți și
chiar la același autor, stră moșii noștri sunt amestecați și amețiți că fiecare gă sește ce dorește, atâ t mincinosul
câ t și cel ce trudește în gă sirea adevă rului.
Istoric știm că în anul 513 î.e.n. perșii conduși de Darius au atacat în Dobrogea ‒ spun istoricii româ ni
‒ și pentru reușita acțiunii construiesc un pod de vase peste Istru cu mercenari greci. Ori ca să ataci Dobrogea
din sud, nu este nevoie de nici un pod peste fluviu, numai dacă nu ești prost sau o canalie tră dă toare.
Informația lui Iordanes, confirmată din izvoarele arhivei regale persane, spune că trecerea fluviului Istru s-a
fă cut de că tre perși și aliații traci cum ne spune tă blița de plumb descoperită la Sinaia, undeva în susul lui, loc
presupus a fi dincolo de Cazane, pentru a facilita pă trunderea pe defileul Cernei că tre capitala geților. Ca să nu
se știe că neamul nostru stră bun avea și atunci un stat puternic cu o forță militară de temut, istoricii tră dă tori
de Neam și Ț ară ° au mutat toată zavistea în Dobrogea și au prostit-o pâ nă au tâ mpit-o! Textul ne mai
dezvă luie că în creierul munților dar aproape de defileul Cernei, geții își aveau centrul de putere sau dabo
geto, pentru care perșii umblau fripți să o jefuiască bă nuind sau poate avâ nd informații sigure că acolo sunt
averi fabuloase.
Antirus, este unul dintre urmașii reginei Tomiris, avâ nd și el de înfruntat armatele persane ce că utau
noduri în papura geților de pe toriștea mioritică . Tot în Getica lui Iordanes la X,63 avem informații
despre motivul supă ră rii regelui perșilor pe neascultă torii geți, cum și unde s-au petrecut aceste fapte
uitate de timp și ascunse de canaliile româ nilor numite istorici. „Apoi Darius (522-486 î.e.n.), regele
Persiei și fiul lui Histaspe, a cerut în că să torie pe fiica lui Antirus, regele geților, rugâ ndu-l deopotrivă
și amenințâ ndu-l, dacă nu i se îndeplinește dorința. Disprețuind înrudirea, geții i-au refuzat cererea.
Respins, acesta s-a înfuriat de necaz și a trimis împotriva lor o armată de 700000 de soldați, înarmați,
că utâ nd să ră zbune printr-un ră u public rușinea sa. Ș i cu coră bii fă cute pod și legate între ele de la
Calcedon la Bizanț, a atacat Tracia și Moesia. Apoi construind tot în același mod un pod peste Dună re,
după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători și, temâ ndu-se
ca nu cumva podul peste Dună re să fie ocupat de potrivnicii lui, s-a întors în goană forțată în Tracia
neavâ nd încredere că pă mâ ntul Mysiei va fi în siguranță pentru a întâ rzia cel puțin pe el”. Câ nd Darius
bă tea drumurile Carpaților Meridionali pentru a ajunge la Sarmsietusa, poate încă mai tră ia înțeleptul
Zamolxe care a uimit lumea grecilor cu gâ ndirea lui, iar tă blițele turnate de el dovedesc adevă rul
istoric despre existența unei civilizații înfloritoare la nord de Istru pe la anii 540 î.e.n., fiindcă numai
un stat civilizat avea nevoie de scris și de legi drepte. Cele civilizate prin pederastie aveau nevoie
de „peștoi” și „legă minte” câ t oiștea cu care să însă mâ nțeze toată lumea! Scorțoasa cultură occidentală
ridică în slă vi victoriile grecilor asupra perșilor la Termopile și Salamina din anul 480 î.e.n., deși
primul loc nu se potrivește deloc geografic cu descrierile antice, iar toate informațiile sunt luate numai
din surse grecești. Dar tot aceeași greci amintesc de două mari înfrâ ngeri ale perșilor suferite în fața
geților pe care ei îi numesc „sciți” în anii 530 î.e.n. unde a fost fă cut prizonier și executat chiar regele
regilor Cirus cel Mare și 513-512 î.e.n. câ nd Darius I a trebuit să -și ia gâ ndul de a fi stă pâ n la nord de Istru.
De
ce noi nu avem drept la istorie? De ce numai cei care s-au ținut de pederastie, sunt viteji, iar
stră moșii noștri o adună tură de nemernici care i-au bă tut cu mă nunchiul de urzici pe fioroșii perși prin
pă rțile rușinoase pâ nă ce aceștia au rupt-o la fugă ră cnind de au îngrozit și ceriul. Sau bă taia cu urzica
nu este o luptă la fel de cinstită cum au procedat anticii greci câ nd, întă rindu-și bă rbă ția după raitele
prin bordelurile din jurul cetă ților și apoi ei între ei în clinciuri „peșcă rești” au fost binecuvâ ntați de
Zeus ‒ deși ei spun că i-au ajutat cabirii ‒ și astfel i-au pă ruit pe cotropitori cu teribila armă pâ nă i-au
pus pe fugă . Pute îngrozitor acest model de cultură bazat numai pe minciună și fă că tură !
Carnabon, rege al neamului geților, amintit de grecul Sofocle (496-406 î,e.n.) în drama Triptolemos, fiind cu
mare tragere de inimă pentru agricultură , dovedindu-se un bun gospodar el și ai lui cum scrie: „Ș i ai lui
Carnabon, care domnește acum peste geți.” Însă C. I. Higinus (64 î.e.n.-12 e.n.) scrie în Astronomicom libri IV,
despre Carnabon că era „rege al geților din Tracia”, deci procesul de falsificare a istoriei stră moșilor noștri era
în plin avâ nt și așa a ră mas pâ nă azi.

318
Baico ‒ mato, ocrotitor al neamului get este primul mato pe care îl putem identifica din memoria

319
istorică a tă blițelor. Cum centrul de putere al geților era dabo geto, tă blița 4 spune că iubitul conducă tor
trebuia să -și ceară să laș pentru cenușa trupului să u în Sarmisetuzo, cetatea sau capitala geților. Pe tă bliță
apar imaginile lui Zamolxe și Pitagora preluate din T 4, dovedind că turnarea s-a fă cut câ nd tră ia marele
înțelept sau la scurt timp după dispariția lui adică spre sfâ rșitul secolului VI î.e.n. sau primii ani ai secolului V
î.e.n. iar venirea pe meleagurile mioritice a galilor sau galatilor a avut loc mai devreme decâ t ne spune istoria.
Îmi susțin această pă rere cu faptul că o parte din semnele cu care s-au scris primele trei râ nduri de
pe tă blița 5 sunt identice sau asemă nă toare cu unele semne de pe tă blița 9 care este scrisă în parte
(chenarul) cu alfabetul folosit de gali. Acest neam s-a aciuat printre geți pe la începutul sau mijlocul
secolului VI î.e.n. și s-a ajuns nu numai la o conviețuire pașnică dar galii au trecut la religia geților așa
cum este dovedit pe plă cuță și cum voi ară ta la capitolul despre religie, formâ nd împreună cu aceștia o
confederație cum ne arată tă blița 9 pe care se vede atâ t alfabetul get câ t și scrierea specifică galilor.
Tă blița 4 ne-a lă sat informații privind moartea conducă torului în reședința sa Sarmisetuzo, fiind prima
menționare istorică a centrului de putere get, unde jalea a fost mare. Adunarea neamului s-a îmbră cat
în haine de să rbă toare, a dansat și a câ ntat în memoria decedatului. „După să vâ rșirea chinului (morții),
au fost aduse sfintele pirostrii ale cetă ții cum este datina stră bună (veche) pentru a fi înă lțat întreg la
ceruri. Eu am fost vioi și am alergat să -i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieșit și plin de
sfială am aprins lampa Salvatorului sau Mâ ntuitorului (IOI). Mulțimea adunată s-a îmbră cat frumos și a
dansat câ ntâ nd ca un șuvoi. Preoții șoptind (spunâ nd rugă ciuni) au cură țat pirostriile (de cenușă ) iar eu
am alergat să -i duc salvarea. Suferința și murdă ria au fost luate și duse la dreapta judecată . Puternicii
nobili glumind, au dat comanda să se înalțe înapoi la credinciosul și minunatul sfâ nt Zoei să -și doarmă
somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geților. Baico trebuie să mergi fuga la Sfâ ntu pentru un adă post
a cenușii tale în mitocul cetă ții”. Pirostriile menționate pe tă blițe sunt în fapt acele care solare pe care
se incinera trupul mortului iar cenușa era luată de neamul să u și pă strată în urnă așezată tot în niște
care foarte mici. Pentru memoria stră moșilor este foarte importantă precizarea că obiceiul incineră rii
se face după „datina veche”, adică atunci nu le punea nimeni în discuție drepturile de să lă șluire pe
meleagurile carpatine, așa cum o fac astă zi fel de fel de scursuri și jeguri ale istoriei care se pretind
ră dă cinile neamului omenesc, și totul susținut numai de minciuni, emanații, revelații și conspirații. Cred
că acest conducă tor al geților a fost cel care l-a înfruntat pe regele perșilor Xersex (486-465 î.e.n.),
venit în anul 480 î.e.n. să le ceară iară și socoteală ariminilor carpatini pentru ceva nepotriveli și
ciudă țenii omenești descoperite de curioșii sau cuvioșii lui Ahura Mazda. Vizita le-a ieșit ră u pe ochi
perșilor cum ne spune Iordanes în Getica la X,64 „După moartea lui Darius, fiul să u Xerxes, voind să
ră zbune insulta tată lui să u, cu o armată de 700000 de ostași și 300000 de auxiliari, precum și cu 1200
de coră bii rostrate și 300 de vase de transport, pornind la ră zboi împotriva geților, nici n-a apucat să -și
încerce bine forțele în luptă că a și fost învins de curajul și dâ rzenia potrivnicilor. Astfel că s-a retras
precum venise cu armatele sale, fă ră să dea vreo luptă ”. Sau poate un urmaș demn de aceste fapte pe
care însă istoria încă nu l-a scos la lumină , se vor gă si unii să -l amintească în memoria colectivă a
româ nilor de azi. Cele două tă blițe pe care eu le-am numit „albume de familie” lă sate la lumină de că tre
întunecații de la Institutul de Arheologie din București, coroborate cu informații de pe celelalte tă blițe
citite și deslușirea tuturor tă blițelor cunoscute pâ nă în prezent, ar putea aduce o parte din lumina ce ne-ar
scoate pentru totdeauna din întunericul îndobitocirii° absolute unde ne-au tâ râ t ucigașii conștiinței
stră moșești și tră dă torii de Neam și Ț ară . Tă blițele citite de mine aduc informații sigure pâ nă în iulie
106 câ nd dabo geto Sarmisetuzo a fost cotropită de romani iar o parte dintre nobalo, ede și poporul de
râ nd s-a refugiat în ținuturile de la est de Carpați unde au continuat lupta împotriva pră dă torilor italici
și de aiurea care se înstă pâ niseră pe glia stră bună a geților. Dar ele mai dovedesc faptul că au existat
mai multe asemenea „pomelnice” fiindcă unii mato care au tă blițe nu apar pe acestea, dar și că au fost
mult mai multe tă blițe fiindcă cei 14 mato din primul „pomelnic” nu au tă blițe cu texte despre ei, la fel
cum mai sunt 14 mato în aceeași situație din al doilea „pomelnic”.
Sicto – mato, ne lasă informații pe tă blița 8 despre organizarea și instruirea oștirii geților condusă de
basileul Sarlieo. Cred că acest comandant Sarlieo sau Ș arlieo, este un „musiu Ș alr” din râ ndul galilor
care tră iau împreună cu geții într-un stat confederat. Preoțimea participa la pă strarea bunelor moravuri
în cadrul comunită ții chiar dacă nevolnicii erau fiii unor familii cu stare, poznele fă cute trebuiau
sancționate cu severitate să fie pildă pentru alți nă bă dă ioși. „Femeile au alergat să adune isope pentru
că ghilul ară ta murdă rit cu noroi. Tineri ră i și puternici l-au dat cu murdă rie (glod) vorbind aiurea ca o
piază rea. Anul trecut s-au cercetat fă pturile de pe cer și s-a prevestit pentru anul acesta un ră u

320
puternic. Privește malul (digul) datorită că ruia torentul s-a revă rsat. Nu a sosit acolo zvâ rcolindu-se ca
un pește în plasă . Femeia care pă zea pâ nza a vă zut cum această pleavă de câ nepă (ceată de ră i) alerga cu
pași mari peste ghil purtâ ndu-se ca niște smintiți. Ca să fim toți siguri, repede au venit ostașii adunați
în tabă ră să cerceteze. Cum aceste secă turi nu-și cereau iertare, le-am dat bucă țele de pâ ine sfințită . Era
o groapă , unde ca niște cai puternici, cu picioarele au fă cut mocirlă și au murdă rit cu ea pâ nza. Pe
acești ră i cu mintea în pâ clă i-am descâ ntat cu apă neîncepută și i-am uns să stea vioi și sila să nu-i mai
țină . Voi striga: privește aceste mă ciuci care s-au murdă rit iar acum se rușinează și plâ ng în hohote.
Acești tineri geți, prin cetate vor umbla numai în zdrențe. Sfâ ntul a spus că aceste mă ciuci ne-au dat
numai boală (pagubă ). Eu privesc la acești iubiți și vă d dacă întâ mplarea rea nu le-a micșorat fala din
ochi. Am dat puțină vopsea și samur precum și un val de pâ nză și fir de aur pentru a face haine deosebite.
Anul a fost cu apă multă , să înmuiem pâ nza de in și să o lovim cu putere pâ nă se cură ță . Uite, să
ieșiți și să lucrați (spă lați) cu atenția cuvenită în apă ! Gră mada de pâ nză pe care am dat-o este acum
vopsită în roșu, cercetată și adusă înapoi. Toate să biile neamului au cercetat și nu au gă sit nimic ră u.
Eu am ieșit și am mâ nuit ghilul cercetâ ndu-l iar agia a fost foarte mulțumită . Basileul Sarlieo;
Conducă torul Sicto sabia puternicilor geți”. Acest mato a condus neamul geților 23 de ani după cum ne arată
T 33. Scriitorul grec Cratipos a scris o amplă istorie a ră zboiului peloponezian izbucnit în anul 431
î.e.n. și continuat pâ nă în anul 404 î.e.n. Atenienii cheamă în ajutor pe Sitalkes, regele tracilor spun ei,
care vine cu o oaste din 50000 de oameni formată din traci, geți și sciții de la Istru din care 17000 de
că lă reți iar după terminarea luptelor 1300 de traci dai sau dii ră mâ n ca mercenari cu o drahmă pe zi!
Sitalkes consider că este grecizarea numelui conducă torului get Sikto de pe tă bliță , cum aveau ei nă ravul
să facă cu orice nume stră in ieșit de sub pana lor, iar tracii pomeniți de scriitorul grec erau geți
rebotezați de autor cum au mai fă cut-o și alții din neamul lui pentru a falsifica istoria geților.
Un alt izvor ce povestește despre geții care au participat la ră zboiul peloponezian este prelatul iudeo-
creștin Iordanes unde în Getica la 66 scrie o altă istorie dar cu aceleași personaje: ,,Aducâ ndu-și aminte după
mai mult timp de aceste fă ră delegi, Sitalkes (431-424 î.e.n.), stră lucitul rege al goților, strâ ngâ ndu-și o sută
cincizeci de mii de soldați, a pornit ră zboi împotriva atenienilor (anul 429 î.e.n.), și anume contra lui Perdicas
(mort în anul 413 î.e.n.), regele macedonilor pe care Alexandru îl lă sase° ca succesor cu depline drepturi
asupra principatului atenienilor, atunci câ nd a bă ut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofițer
de-al să u. Dâ nd o mare bă tă lie cu aceștia, goții au ieșit învingă tori și astfel, pentru nedreptatea pe care o
fă cuseră aceia în Moesia demult, aceștia, nă vă lind în Grecia, au devastat întreaga Macedonie.” Iordanes
confundă ră u istoria raportâ nd-o la un urmaș al lui Alexandru cel Mare după anul 320 î.e.n., dar a existat cu
adevă rat o mare invazie° a geților pâ nă în Ahaia în anul 297 sau 295 î.e.n. trecâ nd ca un tă vă lug peste
Macedonia care în perioada 297-294 a avut mai multe lupte interne pentru ocuparea tronului ră mas gol prin
moartea lui Alexandru și dorit de prea mulți. Cred că „fă ptașul” acestei ispră vi este Dromixte sau Dromio cum
apare pe T 28 sau Dromichete cum este amintit în izvoarele scrise venite de la greci.
Scriitorul Ș tefan din Bizanț, pe la începutul secolului VI ne lasă un lexicon intitulat Nume de
popoare și spune despre geți că locuiau în vremea lui, adică pe la anii 520 în „, țara geților”. În
lucrarea lui mai gă sim informația potrivit că reia neamul nostru cel stră bun se întindea° spre est cu
să lașurile pâ nă în „Dacia, țara aflată aproape de Boristene (Nipru). Daci, pe care îi numim dai, că ci
geți îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont și spre ră să rit, iar dai pe cei din partea opusă , spre
Germania și izvoarele Istrului”. Adică de pe la mijlocul secolului V î.e.n. și pâ nă pe la anii 550 ai erei
noastre, timp de peste 1000 de ani, grecii i-au numit pe geții din partea apuseană a Carpaților și dai
sau dii dar noi nu avem urechi să auzim aceste informații, și o tragem ca smintiții cu latrinită ți, tracisme,
slavisme, celtisme și alte izme la fel de duhnitoare. Ș i alt grec, Strabon scrie în Geografia VII, 3,
12 că sciții mai erau numiți daai și poate de aici vine și numele dacilor de dai, pentru că cele două
popoare erau înrudite. Geții din sudul Istrului, din ținutul Tribalia, și-au numit centrul de putere Diu,
nume ce a persistat pâ nă în epoca modernă iar locuitorii lui trebuiau să se numească dii, astă zi orașul
fiind cunoscut ca Vidin, iar geții care au participat la ră zboiul grecilor puteau fi din acest ținut încă
neștiut de lumina adevă rului. Ca să ne scriem corect istoria, avem atâ tea informații că ne împiedecă m
de ele chiar dacă suntem legați la ochi și priponiți numai în jurul Carpaților, dar istoricii trebuie să -și
îndeplinească planul lor dră cesc privind falsificarea adevă rului stră bun! Acest mato a tră it 23 de ani
după cum ne arată T 33, murind în anul 423 î.e.n. iar după această ° dată a urmat o perioadă grea pentru
Neamul Scoborâ tor din Zei cum vom vedea în continuare.
Auzind prin anii 420 î.e.n. că geții nu mai sunt așa de tari ca înainte, neamurile scitice de toate felu-

321
rile au tă bă râ t peste plaiurile carpatine să vadă ce le fac vecinii din vestul lumii și astfel geții s-au ales cu o
stă pâ nire stră ină care nu avea încredere și putere de control asupra vechii Sarmisetuze, scoțâ nd cuibul de
vulturi în plin luminiș la Enisala în județul Tulcea din Dobrogea de azi, iar de acolo faimoasa lor cavalerie era
numai ochi și urechi oriunde o trimitea stă pâ nirea.
Matigo ‒ mato, ne-a lă sat cam în jurul anilor 400 î.e.n. tă blița 10 care ne spune despre scumpetea de fată a
conducă torului ce a fost dată de soață sciților și pe care el o plâ nge că a avut o soartă rea. Acest Matigo mai
are o fată că să torită , dar în neamul geților undeva că tre est pentru că viitoarea mireasă este sfă tuită în
drumul ei să se abată și pe la soră să -și amintească de vremurile copilă riei. Asta-i! Nu eram noi să lbaticii
Europei numai pentru faptul că nu ne-am scris tră snă ile pe ră boj să le dă m altora de lucru în tă lmă cirea lor,
iar sciții nu mâ ncau animalele nejupuite ca să nu le strice blana! În această perioadă în toriștea neamului
geților din prima parte a secolului IV î.e.n. erau cuprinse ținuturile Dobrogei, Misia (Bulgaria de astă zi),
Moldova istorică și ținuturile de pâ nă la Nipru, Muntenia, Ardealul, Banatul, ținuturile din câ mpia Panoniei
pâ nă că tre Austria, ținuturile Slovaciei și mare parte din Serbia contemporană nouă . Neam mâ ndru, că petenia
geților de origine sarmată ținea foarte mult la demnitatea° lui față de prietenii din est. „De la noi să luați
focoșii și stră lucitorii cai, să -i împodobiți cu panglici, să ieșiți din cetate și să -i duceți lor să se știe ce neam
suntem. Pentru frumoasă , să fie gata totul cu soare (pâ nă la asfințit) pus în două corcii, să iasă și să meargă cu
grijă arareori gonind caii pentru că ea a avut o soartă rea. Pentru a ține vii legă turile de familie, pui de
că prioară să treci (întinzi dramul) puțin pe la sora ta să mâ ncați din același blid (să vă amintiți de copilă rie)
să fie cu folos. Să dormiți la geți și să mergeți în ceată astfel ca la toriștea sciților să spună de departe și să se
vadă o mare și rotundă solie. Să luați șireturile de anul trecut și să spuneți că aveți de gâ nd să coaseți pâ nza la
capă t. Rizuită (scrisă ) de getul Matigo”. Sub imagine: „Conducă torul”. Ca un bun gospodar, Matigo ne arată că
are două cetă ți pe care le conduce cu înțelepciune și se bucură de cinstea vecinilor sciți ce i-au cerat fata în
că să torie. El a domnit în fruntea geților 15 ani cum ne arată T 33, unde medalionul lui se vede în partea
dreaptă , sus.
Gisieo – mato, de neam scitic, a domnit la Enisala timp de 10 ani cum ne arată aceeași tă bliță pe care am
numit-o „album de familie”. Argumentul că Matigo este sarmat (foto stâ nga), vine din forma țuguiată a
capului, obicei amintit de Strabon în Geografia VII, 3,17 unde scrie că acest neam țuguia capul bă ieților de
mici pentru a fi frumoși. Dacă acestea erau gusturile lor, noi nu mai avem a zice nimic astă zi. Iar Gisieo a fost
scit, fiindcă asta arată că ciula care o poartă pe cap. Dar mai este un argument care va supă ra ră u unele ță că lii
îmbolnă vite de vreo 2000 de ani cu revelații toante și minciuni odioase.

În stâ nga am pus medalioanele din T 33 ale celor două că petenii (sarmată și scită ), lâ ngă ele este mâ na din
Peștera Gaura Chindiei din județul Caraș-Severin, desen rupestru din mileniile XV-X î.e.n. și în dreapta este o
placă din piatră unde se vede iară și mâ na desfă cută . Astă zi, cei care stă pâ nesc Palestina spun că obiectul
arheologic ar fi artă ivrită , dar ei nici nu știau în acele vremuri de ce se dă cu ciocanul în piatră , însă acolo au
locuit de la mijlocul secolului XVIII î.e.n. filistenii, care erau un neam carpatin ce nu și-a uitat tradițiile din
vechea baștină .
După acești doi mato, s-au reluat domniile că peteniilor geților în fruntea Dio Geta așa cum ne dovedește
tă blița 13, dar capitala încă s-a menținut la Emisala. Sciții regali se mai numeau în scrierile anticilor „socoloți”,
de unde la noi a ră mas numele de familie Socol și localitatea Socola.
Maico ‒ mato, ne-a lă sat prin tă blița 13 informații prețioase în acest sens pe care o apreciez trasă
(turnată ) pe la anii 395 î.e.n. Conducă torul tuturor geților ce avea reședința la Enisala, cheamă la
să rbă toarea neamurilor de aceeași mamă pe traci, telagi, iliri și macedoneni. Cum Macedonia era un regat
foarte puternic în anul 358 î.e.n. condus de Filip al-II-lea, conducă torul Maico și-a fă cut auzită glă suirea
cu mult înainte, câ nd puterea macedonenilor nu se compara cu cea a geților și nu îndră zneau să
ceară recunoașterea de bade. „Getul Maico din Enisala a trimis pe Eno să cerceteze și să dea chemare

322
pentru sărbătoarea neamului la traci, telagi și ilirii lui Coe. Să dai chemare și macedonenilor… să se

323
ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mamă°… nu te sfii să chemi și neamul să rac cu pă r
galben-castaniu… Regescul hrisov a fost turnat de Elie. În sigiliu Enisala, cetatea geților; conducă torul
Maico”. Avea acest Maico relații foarte bune cu toate neamurile ariminilor și ținea după datină o
să rbă toare anuală la care petreceau împreună . El a stat ca mato 9 ani buni, iar cetatea Enisala era o
construcție solidă cu două turnuri, în față avâ nd încă două turnuri care pă zeau intrarea. De reținut faptul
că mesagerul lui Maico a fost Ene dacul, ară tâ nd că de atunci existau formele de structură socială
pe zone geografice: rumunii cu dage balo în Ardeal și Banat; geții cu soboru în Muntenia și Moldova
și carpii din Moldova sau poate și Maramureș.
Pentru luminarea trecutului nostru trebuie să mai punem aici tă blița 8 cu cei 5 mato ‒ nu am reușit
să le citesc numele ‒ din timpul câ nd geții tră iau în mare amiciție cu galii veniți din vestul Europei să
vadă cum arată și estul de care auziseră ceva vorbe aduse de pă să rile ceriului, iar perioada pe care au
cuprins-o cred că se oprește pe la anii 340 î.e.n. Presupun că geții au mutat din nou capitala la
Sarmisetuza, după moartea lui Maico fiindcă tă blița de mai jos dar și celelalte care vor urma, vor scrie numai
acest nume.
Chesoci ‒ mato, în tă blița 14 ne lasă informații prețioase despre ră zboiul pe care l-a pornit Filip al-
II-lea al Macedoniei° pe la anii 339 î.e.n. împotriva neamului geților pentru că nu vreau să -l recunoască
protector (bade). Cum falnicii geți nu aveau în obicei să umble în patru labe în fața altora – așa cum o
fac urmașii lor astă zi – și-au strunit sirepii, au dat să biile la tocilă și l-au așteptat pe bă dia Filipoi Enia
să -l întrebe de ce poftește la toriștea lor. Moneda de mai jos ne arată că numele că peteniei ariminilor
din Macedonia este scris identic și pe tă bliță , iar rangul era de basileos nu rege cum ne scriu azi
istoriile. După legea adevă rului, basileul era că petenia oștirii, fiindcă el ieșea în fața urgiei și-i punea
pumnul în piept, dar nu plin de brâ nză , urdă sau zer, ci strâ ns bine pe mâ nerul spadei cu care trebuia să
spintece sau să despice. Pe tă bliță el este scris totuși „regio” și a fost conducă torul acestui neam arimin
în perioada 359-336 î.e.n. după care i-a urmat fiul Alexandru.
Pentru că urgia era mare, s-a adunat neamul geților din toate
ținuturile și ră u i-au hă cuit pe macedoneni cu toată fala și
falanga lor. După ce și-au îndepă rtat avutul și familiile de Istru,
geții au aplicat tactica pă mâ ntului pâ rjolit să -i macine pe dușmani
prin sete și foame. Dar înverșunarea luptelor i-a pus și la cugetat
(erau oameni cu glagorie) că este mai bine o pace pentru
macedoneni decâ t o șonțeală continuă . „Ieri am înmormâ ntat pe
Raero care a fost lovit (tras) și ră nit de vâ rful unei să bii anul trecut câ nd am pornit ră zboi cu mulțimea de
macedoneni ce au ieșit în frunte cu regele lor Filipoi Enia pentru că eu am refuzat să merg, să -l respectă m și
să -l (re)cunoaștem ca badi (frate mai mare). Am luat care și am dus femeile de lâ ngă râ u (Istru) pentru a
înceta ră getele (vaietele). Geții de pe Tisa din grupa (neamul) Gorin i-au arat (tă iat) cu să biile și i-au lă sat să -i
ia putrezeala (să se albească ) pe câ mp. Acești geți l-au încă tușat pe Tibiso și au omis să -l dea marelui Filipoi
cu care s-a ajuns la pace. Ca să ție (pacea) au mers în mijlocul adună rii să jure Tobio împreună cu fudulii
ță rani proprietari de vite. Medalion: Uite conducă torul Chesoci își doarme somnul morții. Sfâ nta
Sarmisetuzo”. Dar faptele de pe tă bliță , sunt amintite într-o formă apropiată de că tre romanul Trogus
Pompeius (sec I. î.e.n.) în Istoria lui Filip IX care a scris: „În acea vreme (336 î.e.n.) era rege al sciților Atheas.
Fiind strâ mtorat de ră zboiul cu istrienii (oraș în Dobrogea) acesta ceru ajutor lui Filip, fă câ ndu-i promisiuni.
Murind între timp conducă torul istrienilor, Atheas nu-și mai ține promisiunile și se ajunge la un ră zboi în care
Atheas este învins și ucis de că tre macedoneni, Filip luâ nd mare pradă . Pe câ nd Filip se întorcea din Sciția
(adică ), tribalii i-au ținut calea și au refuzat să -i dea liberă trecere dacă nu le dă și lor o parte din pradă . Din
această pricină s-a iscat ceartă și apoi luptă în regulă , Filip a fost ră nit în coapsă de o să geată , care trecu prin
trupul să u și-i omorî calul. Fiindcă toți credeau pe rege mort, prada a fost pierdută . Pră zile luate de la sciți
parcă fuseseră blestemate, atâ t de mare jale au pricinuit macedonenilor.” Uite cum adevă rul este de partea
noastră fiindcă datele și faptele povestite de tă bliță , se gă sesc și în scrierile unor antici care nu au fost nă imiți
de că tre geți să -i laude de bine în ră bojul timpului și al lumilor trecă toare.
Propaganda macedoneană spune că geții, ca niște gă ini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas,
obișnuiți a o „cotili”, i-au așteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului să nu mai
obosească să ră cuții să -l treacă . Ș i în acele vremuri minciuna era la mare cinste câ nd se flutura în vâ nt
freza vreunui rigă sau neam de vâ ntură steag! Iordanes în Getica, la capitolul 65 spune că pe regele
geților îl chema Gudila dar se bă tea pe cataramă cu regele macedonean, tot așa cum fă cea Ion Bră tianu

324
cu tartorii sioniști Cremieux și Montefiori. Mai gă sim în zicerea lui Iordanes „Chiar și Filip, tată l lui Alexandru
cel Mare, a luat în că să torie pe Medopa, fiica regelui Gudila, legâ nd prietenie cu goții (se vede limpede
falsificarea istoriei geților făcută de Iordanes sau de copiștii acestor manuscrise) și fiind întă rit de o
astfel de rudenie, a consolidat regatul macedonean. În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, tată l lui
Alexandru cel Mare, suferind de lipsă de bani, s-a hotă râ t să devasteze cu armata sa, Odessos (Varna din estul
Bulgariei, port la Marea Neagră ) cetate a Moesiei care, din cauza vecină tă ții era atunci supusă geților, din
cauza vecină tă ții în care se afla cu orașul Tomis. Dar preoții goților, aceia care erau numiți pioși, deschizâ nd
îndată porțile cetă ții și ieșind în întâ mpinarea dușmanilor cu citere și îmbrăcați în alb, au început să se
roage cu câ ntă ri și imnuri că tre zei să -i alunge pe macedoneni din patria lor.” Aici Iordanes îi „confundă ” prea
devreme pe geți cu goți cum face de multe ori în cartea sa, și tot așa fac de vreo patru sute de ani istoricii
germani proță pindu-i pe acești goți scorniți de Iordanes ca temelia neamului lor de azi! Scrierea lui Diodor
din Sicilia, Biblioteca istorică în Cartea LX, 2 ne arată că Dobrogea era controlată de geți pe care grecul îi
numește sciți iar Istria era o cetate a lor: „În vremea aceasta era rege la sciți Atheas, care fiind amenințat cu
ră zboi de istrieni, cere ajutor de la Filip prin mijlocirea Apoloniei, fă gă duindu-i că -l va lă sa moștenitor peste
regatul Sciției.” Adică fiecare a mințit câ t a poftit scoțâ ndu-ne ca pe că cați din calea lumii, deși această cale a
fost deschisă de că tre stră moșii noștri!
Dar acele vremuri erau și pentru cei ră i așa cum dovedește tă blița 22 turnată pe la 330 î.e.n. Neamul
de oieri a lui Maico a fost prima ră dă cină (întemeietorul) din Istria iar neamul jegos a lui Ene s-a pus
cu japca pe moșia vecinului mutâ nd hotarul și ocupâ nd întă ritura care era la graniță . Pe macedonenii
care erau mercenari în această tabie, i-a pus pe fugă iar mișelul s-a înstă pâ nit pe sesia altuia. Numai că
pentru asemenea tică loșii era judecata necruță toare a comunită ții geților care îl stropșea pe potlogar.
Ce bine ar fi să mai gă sim și astă zi asemenea falnici geți! „Priviți mâ ndri geți cum am fost furați și
nimiciți, câ nd neamul dormea. În timpul nopții Eno și-a adunat ceata, au ieșit și au stat să tragă
(lovească , cucerească ) un alt șanț (întă ritură ) ca hotar între noi. Neamul meu de oieri a fost prima ră dă cină
pe acest pă mâ nt și suntem atenți ca cenușa lor să aibă liniște în somnul de veci. Cu minciuni meșteșugite
s-a dus să înșele atenția geților care judecau și să ne gonească din toriștea (ocolul) noastră . După
rugă ciunea de seară câ nd macedonenii s-au culcat, Eno, în timpul nopții i-a gonit și acum stă și ține
tabia. Atenție! că știu și alte neamuri toată istoria Istriei pentru care neamul meu a dat cenușă (trupul
incinerat al morților) și avere. Este pentru a treia oară câ nd toți jegoșii mă cheamă pe mine Maico la
judecată să mă șterpelească cu o minciună însă ilată (prin care se vede). Getul Goe a fost însă rcinat să ia
acel calabalâ c al lui Eno cel nebun și să -l ducă la hotarul adevă rat. Eu voi da usturoi acestui câ ine gonit
de falnicii geți”. Moșia stră bună și cenușa stră moșilor erau sfinte pentru neamul geților și ele trebuiau
pă strate cu orice preț. Jos pe tă bliță sunt mai multe corturi iar între ele se vă d altare cu capete de bour.
În medalion se vede un cort cu un cap de bour deasupra, pe laterale sunt imprimate două semne heraldice.
Sub cort este scris getul Maico ară tâ nd prestigiul de care se bucura în fața comunită ții. Conflictul
dintre Maico și Ene cel jegos a mai continuat, iar tă blița 22 ne dezvă luie alte pă țanii petrecute în
lumea de demult a neamului nostru dar și relațiile sociale ce existau între indivizi și felul cum se pedepseau
ră ută țile unora.
Nă bă dă ioși și curajoși cum erau falnicii geți, mai sunt amintiți ieșind să -și apere cuibul și în fața
pră dă torilor sciți în anul 339 î.e.n. și pe mulți i-a pus să asculte glasul pă mâ ntului dobrogean. Tot pe acolo și-
au gă sit sfâ rșitul mulți soldați din oastea lui Zopyron inclusiv generalul, pe la 326 î.e.n. câ nd au venit să le
ceară socoteală locuitorilor cetă ții Olbia. Pentru că au primit ră spunsul cuvenit, macedonii au considerat că
este mai bine să se retragă prin ținutul geților de parcă era stâ nă fă ră câ ini. Ș i mult i-a mai costat nesă buința.
Dacă geții erau așa de vajnici în apă rarea moșiei stră bune nu pare ridicol faptul că niște nomazi sar la gâ tul
unor dușmani câ nd ar putea să dea dosul din calea lor? Ră spunsul îl dau tă blițele de plumb dosite de atâ ta
amar de vreme la Institutul de Arheologie din București.
Bazorio ‒ mato, conducă tor al geților timp de 6 ani pe la sfâ rșitul secolului IV î.e.n., s-a confruntat
cu ră zmerițe în Mesia geților ră tă ciți de la sfâ nta cruce dar și cu atacurile tracilor pe care a trebuit să -i
aducă la ascultare. Tă blița 15 turnată pe la 323 î.e.n. ne spune că Enia a fost prins de Goe și supus
judecă ții neamului să u pentru proasta administrare a ținutului dar și pentru ră zmerița de anul trecut
care a pricinuit necaz întregului neam. „Bazorio, fă cut rege și astfel conducă tor, s-a însoțit cu geții să i
unde au bă tut cu putere pe traci. Neamul telagilor a fost cruțat iar conducă torul lor a fost adus plin de
umilință , la cetate pentru închinare. După ce Goe a trecut Istru în Mesia, l-a prins pe Enia și l-a dus
sub un salcâ m să -și audă judecata propriului sâ nge (neam). După ce am învins acest jeg, ne-am îm-

325
pră știat ca pleava de câ nepă peste ținut și am mers astfel ca un conducă tor de cetate (neam). Am alergat
prin tot ținutul și am privit cu grijă la administrare pentru că Enia și neamul lui s-au murdă rit (depravat)
ră u și a dat peste ei ceața. Bunul nostru Bazorio a adunat acest neam să lbatic și jegos și le-a
înapoiat murdara ghioagă ghintuită (sceptrul). A fost acuzat că anul trecut a ieșit (s-a ră zvră tit) repede și
a fost liniștit de Dardaneo, ruda sa unde și-a gă sit refugiu. Neamul acesta a fugit și s-a oprit într-o
pră pastie, trebuie să fie o minune și Soarele (Creatorul) să îi ajute să revină la veșnica credință a crucii”.
Tă blița 16 ne povestește despre o altă campanie a lui Bazorio în Mesia împotriva ră tă cirilor religioase
ale geților din sudul Istrului datorate tracului Ion amestecat direct în aceste evenimente tulburi și felul
cum a fost rezolvat conflictul. Ne spune această tă bliță că geții au cucerit și cetatea Fecoio, iar dacă le
judecă m împreună cu informațiile din tă blița precedentă care zice că i-a adus la ascultarea lui și pe
traci, atunci trebuie să luă m ca adevă r faptul că această nă vală a geților a ajuns pâ nă în centrul Greciei
unde era cetatea Focia după limba lor, iar informațiile istorice spun că neamul nord-pontic a mers „în
ospeție” la focieni la anul 324 î.e.n. dar acestora nu le-a plă cut deloc atâ t mutrele oaspeților câ t și
nă ravul lor de a apuca și a strâ nge tot ce vedeau. Pentru a înțelege campania militară a lui Bazorio
împotriva Traciei și apoi continuarea ei pâ nă în inima Greciei, trebuie să analiză m contextul istoric din
anii 326-320 î.e.n. din sudul Istrului. Armata lă sată de Alexandru să pă zească Macedonia pe care o
conducea Zopyron a fost nimicită în Dobrogea de că tre geți în anul 326 î.e.n., iar Alexandru cu întreaga
oștire era în nord-estul Persiei pregă tindu-se a invada India. Tracia era și ea supusă lui Alexandru și
cam toți bă rbații care puteau lupta erau în campania acestuia, acasă ră mâ nâ nd puțini care să apere ținutul de
cetele nă lucilor de la nordul Istrului. Neavâ nd potrivnici pe mă sură , geții lui Bazorio au plecat să vadă ce mai
strâ nge lumea prin ogradă de unde să se înfrupte și ei câ t s-o putea după pofte și hatâ r. Bună să mâ nță !
Galatio Ileo și Sitadoi Sabo ‒ mato, uzurpatorii puterii lui Bazorio care în fruntea româ nilor din
Ardeal și Banat l-au alungat, ră zbunâ ndu-se pe rudele lui din Mesia. Tă blița 17 ne amintește acele
timpuri grele și pline de ră utate și venin. „Conducă torul Bazorio împreună cu geții să i stă teau adunați
și ză ceau bolnavi și însetați. Cu ră gete furioase au fost fugă riți, rupți și mă celă riți pe toți. Oala pentru
mâ ncare a fost murdă rită chiar de conducă torul adevă rat al balului. Cu strigă te puternice, murdari și
țopă ind de neră bdare, românii din Geta au trecut înot și s-au dus în ținutul besilor din apropiere.
Câ nd gheața s-a rupt iar apele mari s-au revă rsat, voinicii, cu strigă te încete și gâ nduri ascunse au trecut
Istru. S-au dus la Eni și ai lui să ia contribuția în cantită ți mari după înțelegere. Pentru a rezista la drum
toți au încă lecat și au mers să -i taie ră u ca pedeapsă pe această casă de vâ nduți. Mai întâ i veți pune în
cui corcia cu fiul cel mic al surorii conducă torului Bazoriu. Cu chiote rele, geții s-au adunat și s-au
mișcat încet să treacă peste Istru. Conducă torul Galatio Ileo; conducă torul Sitadoi Sabo”. Povestea
arată că Bazorio pentru a scă pa de urgia ră zvră tiților, s-a refugiat în Mesia unde avea o soră că să torită
iar acțiunea s-a fă cut la sfâ rșitul iernii câ nd gheața de peste Istru a început să se rupă . Mazilirea lui
Bazorio de că tre dage balo s-a fă cut pentru că acesta râ vnea să devină rege (vezi T 15) încă lcâ nd tradiția
geților de a-și alege conducă torul dintre cei mai vrednici. Este prima menționare a zburdă lniciei unui
mato de a pofti la transformarea funcției eligibile într-una ereditară cu implicații majore asupra factorilor
de putere din societate. Prin galatul Ilie, istoria ne aduce sub° ochi, dovada că unii gali au ajuns să
ocupe funcții importante în structurile de putere ale geților cum vom constata mai încolo.
Midai Glmo ‒ mato, cum povestește tă blița 18 este chemat împreună cu preotul judecă tor Maizo de
că tre Ene, fiul lui Matigo cel negru și lacom să câ ntă rească nerespectarea înțelegerii sudinei pe care a
avut-o cu getul Maico. Polojenia este importantă pentru cunoașterea vremurilor și a nă ravurilor geților.
„Getul Maico a ieșit ră u cu neputincioasa sudină a lacomului Matigo cel negru. Pentru a alina durerea
pricinuită , strâ mbul și murdarul Eno și adunarea ră ului lui neam, s-au dus la Ilo getul să le-o dea pe
Zoi, fiica lui. A-ți duce viața într-o gloată de oameni proști este ră u de două ori. A o lua (a se că să tori)
și apoi a o lă sa (desface logodna) a fost pentru Emie și Maico, o mare fră mâ ntare și supă rare. Pentru că
i-a mers vestea de frumoasă , la ușă au bă tut pentru că să torie acei credincioși macedoneni. Strigarea a
fost îngă duită și a ieșit din Istria, reședința neamului ei ales, îmbră cată cu haine de să rbă toare și
încă lțată cu cizme cu tocuri înalte și pă lă rie. Această vită de Eno s-a dus la Sarmizo să ne tragă în fața
adună rii că nu i-am dat fiica să ajungă zoaie la masa lor din Sarmiegetoso. Este frumosul conducă tor
Midai Glmo. Preotul judecă tor Maizo. Medalion: Eu, minunata Sarmiegetoiousa”. Sunt prezentate și
portretele celor două personaje, conducă torul cu un profil frumos și plin de eleganță poartă pe cap un
fel de pă lă rie cu ornamente iar preotul judecă tor are o figură acră purtâ nd pe cap un fel de că ciulă de
formă aparte ce-i acoperă și pletele. Sub imagine este un cal culcat ca simbol al slujirii lui Sarmis.

326
Geții, recunoscuți ca luptă tori destoinici, se duceau mercenari pe la agiile vecinilor. Câ nd Alexandru Macedon
a plecat să distrugă imperiul persan în anul 336 î.e.n., a lă sat acasă puțini bă rbați iar dintre ei foarte puțini
erau în stare să poarte arme. Așa că agia Macedoniei i-a chemat pe geți, besi și bastarni să asigure
ordinea și paza țării.
Deligo ‒ mato, în tă blița 19 ne spune ce au avut de îndurat cetele de geți, besi și bastarni care erau
lefegii la agia din Pela a Macedoniei câ nd Lisimah s-a întors acasă după moartea lui Alexandru cel
Mare în anul 323 î.e.n. și împă rțirea imperiului între diadohi. Toate rudele lui Alexandru au fost
mă celă rite iar geții, besii și bastarnii au fost puși sub ascuțișul să biilor. „Orolo este mâ niat pentru că a fost
silit să -și ducă luptă torii sub comanda geților. În disprețul lui, spune că besii împreună cu bastarnii au
mers să facă solie (înțelegere) și să stea (să fie mercenari) la agie (conducerea Macedoniei). Puternicul
conducă tor (Lisimah) al armatelor perso-macedonene i-a pâ ndit și atacat pe îndelete (peste tot) și cu
ră cnete l-a fă cut pe conducă torul Petra din Mesio să plece plin de amă ră ciune. Ca un conducă tor slab,
Orolo plâ nge ca o fată că toți au mers că tre moarte sigură (să fie stropiți cu agheasmă ). Eu am spus
conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu poți umbla cu pă rul în ochi să vezi numai tava cu plă cinte din
tot ce este pe masă așa cum te plâ ngi tu, conducă torule (că nu poți vedea numai cer senin dacă ai pă rul
în ochi așa cum te plâ ngi tu conducă torule)!”. Conducă torul Deligo din luminata Sarmisetuzo”. În
medalion apare și capul de bour lâ ngă sfeșnicul cu trei brațe ce poartă în vâ rfuri flă că ri care ard și reprezintă
litera S pentru Sarmisetuzo.
Guto ‒ mato, este chemat să -l judece tot pe acest Orolo neserios cu să mâ nță de scandal pentru o ie
ajungâ nd să fie ră nit de niște potrivnici cum arată tă blița 20. Evenimentele se petrec pe la anul 310 î.e.n. sau
câ țiva ani mai tâ rziu câ nd bastarnii că utau zâ zanie la cei care le-au oferit să laș și pă șune. „Astfel neseriosul
Orolo s-a bă tut și a că zut într-o groapă . Dorind o ie pentru femei tinere, a ieșit cu arțag iar el a fost ră nit ră u.
Nu pă țania l-a ră nit ci setea de avere a acestui neam lacom. Eu am cercetat această minciună și ca orice get
să nă tos la cap, l-am sfă tuit să meargă la Lia pentru a face schimbul dorit. Femeia Lia a tră it în cinste cu
macedonenii și aici cu geții. Nu este pentru Lia plecă ciunea plină de dușmă nie și chiuitura rea. Bre! cu această
bucată de pâ nză de in cusută cu beteală se iese la ilă u iar pericolul sunt bastarnii. Sfâ ntul Zabelo și geții
adunați au spus: cearta și mâ nia se însoțesc una pe alta. Se șoptește pe marginea șanțului să dați dracului
beteala. Medalion: Conducă torul Guto al adună rii Sarmisetuzei”. Nu știm dacă s-a ajuns la pace între
neastâ mpă ratul Orolo și restul lumii. Ș i înaintâ nd prin negura timpului, tă blița 24 îl scoate din uitare pe
Dromixto (Dromichete) care era conducă torul cetă ții Sirmio și fă cea instrucție cu armata gloatei câ nd deodată
un corp ceresc s-a nă pustit asupra lor lovindu-i pe jumă tate. Spaima a fost mare dar Dromichete i-a convins
că este bine să se roage toți și să se liniștească . „Sfâ ntul Zabelio a judecat și a dat armatei populare a cetă ții
Sirmio condusă de Dromixto, acel soare arză tor care i-a culcat la pă mâ nt și i-a lovit pe ascuns pe jumă tate din
ei. Locuitorii cetă ții s-au ascuns să nu fie mâ ncați, au plâ ns pâ nă s-au înroșit și se temeau ca niște copii
să rmani. Bre! Haide să îngenunchem repede că tre locul pentru rugă ciune (ră să rit) și să ne liniștim. Toți
locuitorii simpli ai cetă ții geților au să rit să primească iertare. Pâ nă la ră să ritul soarelui, conducă torul geților
s-a să turat de strigă tele soldaților adunați în tabă ră . Gă lă gie”. Imaginea din mijloc arată o cetate puternică , cu
turnuri înalte de apă rare iar în interior o instalație pentru bere, ca ofrandă adusă lui Zabelo. Poate că
Dromigte era basileo armatei geților și fă cea pregă tire cu aceasta fiindcă ei nu își lă sau soarta în mâ inile
altora, fiecare familie fiind obligată să dea câ te un bă rbat pentru oștirea neamului.
Dromixto (Dromichete) ‒ mato, împreună cu droaia de geți îl atacă pe Lisimah, regele Macedoniei
care a venit să le ceară ceva socoteli neînțelese bine cum ne lă murește tă blița 25 turnată pe la 293 î.e.n.
După ce le-au dat la gioale pe rupte, i-au prins și i-au adus în fața soborului să le decidă soarta.
„Lisimakio cu mulțimea lui dușmă noasă , a alergat și a sosit să ne lovească ră u cu falanga neamului
să u. Eu i-am atacat cu putere la un mal nisipos și râ pos și i-am fă cut să -și strige mama. Ză rind pe cer
că sfâ ntul ne-a trimis (dat) două cruci, am plecat la neamul meu și am chemat toate rudele noastre să
vadă minunea întâ mplată . Cei adunați au lă udat cu înțelepciune minunea ce stră lucea. Cenușa (moaștele)
sfâ ntului Salvator/Mâ ntuitor al geților ne-a însoțit și ne-a ajutat să -i oprim pe acești ră i, să cadă
prinși. Le-am dat la gioale și i-am trimis spre judecare lui Dromioxto. Cu voce ră gușită și plină de
dispreț a chemat soborul să privească acești copii neastâ mpă rați și speriați, vrednici de batjocura lor”.
Cum geții își tratau prizonierii cu generozitate, au gă sit o cale ca și acești dușmani speriați să înțeleagă
faptul că bunurile să racului nu pot face averea bogatului. Legenda ne spune despre un ospă ț la care s-au
întâ lnit două lumi diferite. Tă blița 26 confirmă izvoarele antice și ne spune cum Dromichete i-a
potopit pe macedoneni în câ mpie dar a considerat că este mai bine să fie prieteni și rude. Au bă tut

327
palma și fiul lui Lisimah a luat în că să torie albinuța lui Dromichete la care demult râ vneau niște
bă rză uni focoși. După care a urmat o jumă tate de an de beție și chiolhan. Să te ții acolo nebunie! „Droaia
de geți în frunte cu conducă torul lor au ieșit din ascunză torile câ mpiei și pă durii și s-au întors ca
viespile asupra lui Lisimaxo să -l taie în bucă ți și să -l mă celă rească . Bre! Hai să dansă m cu cofele în
mâ nă că noi vrem să facem legă mâ nt trainic (ca osul) și să dai în unire (că să torie) pe flă că ul tă u cu
neastâ mpă rata mea copilă . După slujba religioasă , a doua zi a urmat să rbă toarea (petrecerea) ce a durat
jumă tate de an, iar opt meseni s-au îmbuibat pâ nă i-a mâ ncat moartea. Ea este o fire delicată și a obosit
ră u să fie privită pe furiș de alții care vor să o smulgă din casa pă rintească și să o ră pească pentru
farmecul ei de albinuță . Puternica și stră lucitoarea Sarmisetuso, Conducă torul”. Vrednici bă rbați și la trup
dar și la minte, să luam aminte cei de azi cu minte!
Ș i această polojenie o avem confirmată din izvoare antice care ne fac lumină în întunericul satanist țesut cu
atâ ta grijă de că tre iudeo-creștini, iar în epoca modernă de că tre istoricii și lingviștii germani și fră țiorii lor,
iubitori ai legă mâ ntului Talpei Iadului, tică loșii cazari. După victoria de la Ipsos (301 î.e.n.) împotriva lui
Antigonos care stă pâ nea Asia Mică , fiul lui Lysimah pornește o campanie împotriva geților în anul 297 î.e.n.
dar plă tește scump ajungâ nd prizonier. Tă tâ ne-su vă zâ ndu-și odrasla în robie, pornește și el pe același drum
după 5 ani, iar soarta nu-l iartă nici pe el dâ ndu-l viu în captivitatea geților. Dar pe tă blița 33 pe care am
intitulat-o „album de familie” unde sunt prezentați cu chipul lor 19 mato, în centru sus al imaginii este M.
Dromio pe care îl putem considera ca Domigto cum scrie pe T 25 și care are sub bust 11 puncte însemnâ nd în
fapt anii de domnie. La alții de pe această tă bliță apar pe lâ ngă puncte și cerculețe care aveau înțelesul de
„zece”. De unde putem trage concluzia că acesta a condus Dio Geta în perioada 301-290 î.e.n. sau cu ceva
mici diferențe, dar sigur la începutul secolului IV î.e.n. fiindcă domnia lui este legată de cea a lui Lysimah. Ș i
tot aceste informații confirmă odată în plus că tăblițele sunt autentice, iar soluția de citire aplicată de mine
este cea corectă chiar dacă mai toți își întunecă mutrele câ nd aud de ea!
Pausanias (110-180) în lucrarea Descrierea Greciei la 1,9 ne transmite și el povestea de pe tă blița
geților astfel: „Atunci Lysimah, dintre vecini, s-a ră zboit mai întâ i cu odrizii (322-313 î.e.n.) și apoi a
pornit cu armata împotriva lui Dromichaites și a geților. Dar avu de înfruntat niște bă rbați foarte
pricepuți la ră zboaie și care îi întreceau cu mult prin numă rul lor. El însuși ajunse într-o primejdie câ t
se poate de mare și scă pă cu fuga. Fiul să u, Agatocle, care-l sprijinea în luptă atunci pentru prima oară ,
fu luat prizonier de că tre geți. Lisimah a fost biruit și în alte lupte. Ș i deoarece socotea că nu este puțin
lucru să -și aibă fiul prins de ră zboi, încheie o pace cu Dromichaites și din stă pâ nirea sa cedă getului
ținuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dă du în că să torie pe fiica sa. Unii spun că nu
Agatocle a fost prins ci însuși Lisimah; că l-a salvat Agatocle care ar fi dorit să ajungă la o înțelegere
cu Dromichates, pentru ră scumpă rarea lui.” Vedem din textul grecului că o cam aburește atunci câ nd
spune ce a pă țit fudulul macedonean, poate că nu avea informații chiar sigure sau textul lui a mai fost
aranjat pe ici pe colo de cei care l-au copiat de-a lungul timpului. Deci informațiile de pe tă bliță fiind
veridice, pe cale de consecință și acestea trebuie luate ca autentice chiar dacă unele sunt numai copii.
O altă sursă chiar mai devreme decâ t cea amintită mai sus, adică de la sfâ rșitul secolului I î.e.n., care
ne-a transmis însă falsificată bine povestea de pe tă blița de plumb a stră moșilor noștri, este Diodor din
Sicilia cu lucrarea Biblioteca istorică, unde în Cartea XXI, 11-12 ne zice: „Tracii (cum ne-au falsificat
istoria leprele fiindcă acest jeg nici nu-i pomenește pe geți în scrierea lui!) care îl fă cuseră prizonier pe
fiul regelui, pe Agatocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tată l să u, pregă tindu-și astfel o scă pare
împotriva întâ mplă rilor neprevă zute ale sorții. În același timp ei nă dă jduiau să -și recapete prin această
binefacere pă mâ ntul pe care îl ocupase Lisimah. Ei nu sperau deloc să poată câ știga ră zboiul, de vreme
ce aproape toți regii, cei mai puternici s-au înțeles între ei și se ajutau unul pe celă lalt. Armata lui
Lisimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfatuiră pe rege să scape cum va putea și să -și mute
gâ ndul că oastea lui l-ar putea salva. Lisimah le ră spunde că nu este drept să -și pă ră sească ostașii și
prietenii, asigurâ ndu-și lui o scă pare rușinoasă . Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă
prietenie pe regele Lisimah (adică și în vechime geții erau atâ t de tâ mpiți după scriitura acestei lepre
precum româ nii de azi să -și pupe în cur cotropitorii!), numindu-l și tată , îl conduse, împreună cu copiii
să i într-o cetate numită Helis. Ajungâ nd oștirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceștia se strâ nseseră la
un loc ‒ alergâ nd în numă r mare ‒ și strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l
pedepsească. Că ci ‒ spuneau ei ‒ poporul care luase parte la primejdii, trebuia să aibă dreptul de a chibzui
asupra felului cum să fie judecați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui, și-i lă muri
pe oșteni că este bine să -l cruțe pe bă rbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah ‒ spunea el ‒ alți regi

328
au să -i ia domnia și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decâ t înaintașul lor. Dar
cruțâ ndu-l pe Lisimah, acesta ‒ cum se și cuvine ‒ are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dă ruit
viața. Iar locurile întă rite, aflate mai înainte vreme în stă pâ nirea tracilor, ei le vor dobâ ndi înapoi fă ră
nici o primejdie… De asemenea fură pregă tite două ospețe pentru acei macedoneni, Dromichaites râ ndui
tot felul de mâ ncă ruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dă du să mă nâ nce zarzavaturi
și carne, dar pregă tite cu mă sură , așezâ ndu-le pe niște tă blițe de lemn care țineau loc de masă . În
cele din urmă puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe câ tă vreme el și tracii
lui beau vinul din pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții.” Vedem că scrierea lui Diodor
reproduce aidoma unele pasaje din tă bliță unde arată cum au vrut să -l judece geții pe Lysimah și
mă gâ ndesc la faptul că aceste informații erau destul de bine cunoscute în antichitate dar au fost
falsificate cu premeditare și oricine poate constata cum ne-au scris și ră scris aceștia istoria. Lepra îi mai
face traci pe geții lui Dromigto, iar faptele sunt mutate din nordul Istrului în Tracia vecină dragă grecului
și întregului să u neam de mincinoși! Diodor nu mai amintește în fragmentul de mai sus, faptul că
Lisimah a trecut Istru să ceară socoteală lui Dromihete sau Dromio, ori Domigte cum apare numele
acestui mato pe tă blițele de plumb, ca să nu fie obligat a recunoaște că la nordul fluviului era un stat
puternic ‒ Dio ‒ cu o armată bine organizată care a înfrâ nt unul dintre faimoșii generali ai lui
Alexandru Macedon. Pentru a reduce la nimic puterea geților din nordul Istrului, iscusitul mincinos
grec spune că Dromichete, dar Dromigto sau Dromio după tă blițele noastre, ar fi primit pe cotropitori
„cu multă prietenie” inclusiv pe regele acestora, „numindu-l și tată ”. Ș i mai scrie acest mincinos
grecotei că mato al geților i-a liniștit pe ai lui spunâ ndu-le că vor primi înapoi tot ceea ce macedonenii
au luat cu sabia, ori trebuie să fii nebun să crezi că Ț ara dacă este cotropită , dar invadatorul fiind prins
și încă tușat, vitejii noștri stră buni s-au dus în fața prizonierilor, să le ceară plini de umilință a restitui
ceea ce au că lcat cu armatele considerâ nd ținutul pradă de ră zboi. Dacă nu judeci aceste scrieri cu
ră bdare și multă grijă , dai repede în meteahna celor ce ne scriu fel de fel de istorii deocheate și falsificate,
că te lasă mintea și fuge sireaca să -și gă sească liniștea la balamuc!
Boero Biseto I ‒mato, îl urmează pe Dromichete în stră lucitoarea cetate a geților la anul 290 î.e.n.
Cum moșia stră bună cuprindea și Mesia (Misia) unde s-au așezat în urmă cu 300 de ani o parte din
gali (tă blița 12) conduși de un rege care dă dea ascultare conducă torului geților, Biseto I se vede nevoit
să facă ordine în toriștea lui. Printre geți au ră mas și o parte dintre sarmații veniți pe la anul 420 î.e.n.
primind să laș și pă șune ca să aibă unde să -și ducă traiul sub soare. Numai că veseloșii gali/galati i-au
luat la învâ rtit și alergat pe sarmați de le-au mers fulgii cum ne spune tă blița 30. Ca un adevă rat
ocrotitor al toriștii°, boero Biseto și-a strâ ns neamul să u de ră zboinici în frunte cu basileul Lapise, s-a
pornit să pună sabia pe gali și să -i atace în cetatea Geonastio care era centrul puterii lor undeva pe
malul unei ape, în Mesia antică sau undeva în Bulgaria de azi. Chiar dacă nu au cucerit-o, galii au
înțeles că nu mai au zile bune printre geți și sarmați, așa că și-au pus averile și familiile în faimoasele
lor că ruțe plecâ nd în sud că tre Macedonia. Dar regele Antigonos Gonatas nu a fost bucuros de
asemenea musafiri și le-a ieșit înainte cu ho în anul 279 î.e.n. A urmat o încă ierare cruntă iar galii au
trebuit să -și schimbe direcția că tre sud-est să ia Dardanelele la picior și așa amă râ ți și chinuiți au ajuns
în podișul Anatoliei unde au întemeiat statul Galatia care a dă inuit pâ nă în anul 25 î.e.n. câ nd a fost cucerit de
legiunile romane și transformat în provincie dar pă strâ nd denumirea galică a regiunii. În anul 275 î.e.n. o
parte dintre acești gali au coborâ t și s-au așezat mai că tre sud în Palestina, ținut pe care l-au numit Galileea
adică țara galilor. Acest neam pe unde s-a preumblat a tot înființat câ te o Galie, Galilee, Galicie, Galiție sau
Galatie.
Ca să -și ajute prietenul la mare ananghie, boero Biseto îi trimite din cetatea binecuvâ ntată de sfâ nta
cruce, ceva turme de oi și blă nuri care trebuiau trecute peste Istru. „Boiero Biseto împreună cu luptă torii
clanului să u, l-au salvat de la mare necaz pe bă rbatul Bido, că petenia sarmaților. Conducă torul
Biseto împreună cu soții să i au purces și au atacat Geonastio, întă ritura galilor adunați în Mesia
obligâ ndu-i să se retragă în cetate unde s-au salvat. În timpul înfruntă rii galii au fost împinși într-un loc
mocirlos cu un iaz mare și o râ pă înspă imâ ntă toare unde mulți s-au înecat. Toți galii care au scă pat de
la înec au fost legați și duși în robie de că tre geți. Lapise, te rog să iei aceste blă nuri de samur și să le
dai după ce vei tă bă rî (ajunge). Din înă lțimea binecuvâ ntată cu puterea crucii lui Zabelieo să gonești și
să pleci cu bâ rsanele chiar peste râ uri că tre sarmați spunâ nd: privește sfâ nta cetate a geților! Lapise”.
După înfrâ ngerea suferită în fața macedonenilor și etolienilor, o parte din gali s-au așezat în nordul
Iugoslaviei, iar alt grup și-a gă sit să laș pe râ ul Marița în Bulgaria, unde au înființat „regatul de la
Tylis” care a dă inuit 60 de ani. Dar au ră mas gali și în sudul Moldovei, așa cum vom descoperi mai

329
încolo, iar amintirea lor se vede în numele orașului Galați de pe malul Istrului sau al Dună rii, dar și al altor
localită ți care au în denumire sintagma „gal”.
Trogus Pompeius Justinus scrie în secolul I î.e.n. Historiae Philippicae unde gă sim la XXV, 1:
„Între cei doi regi, Antigonos și Antiochus, după ce s-a fă cut pace și după ce Antigonos s-a întors în
Macedonia, s-a ridicat împotriva acestuia deodată un nou dușman. Că ci galii care fuseseră lă sați să
apere hotarele ță rii de că tre Brennus, câ nd acesta a plecat° în Grecia, ca să nu pară singuri fă ră de nici o
treabă , au înarmat cincisprezece mii de pedestrași și trei mii de că lă reți, și după ce au gonit trupele
geților și ale tribalilor, amenințâ nd Macedonia, delegă ți la rege, să -i ofere o pace plă tită în bani și în
același timp să -i spioneze tabă ra.” Vedem că informațiile de pe tă bliță sunt confirmate din surse romane,
scrise cu aproape 200 de° ani° mai tâ rziu. Ceva însă nu se leagă în zicerea latinului, dacă galii i-au pornit la
galop pe geți și pe tribali, nu prea mai aveau de ce să treacă Bosforul pentru că erau stă pâ ni pe teritoriile
acestora! Logica evenimentelor ne obligă să spunem că adevă rul este cel scris pe tă blița de plumb
de mai înainte. Istoricul grec Pausanias în lucrarea Descrierea Greciei, X, 15,3 fiind mai corect în
câ ntă rirea adevă rului, spune că geții au scă pat pe greci de invazia galilor la 280 î.e.n. iar el a vă zut la Pergam
un text unde se povesteau aceste fapte, adică chiar ce spune tă blița lui boero Biseto I, ținută la
popreală de canalii și tră dă tori de Neam și Ț ară . Dar informațiile de pe această tă bliță sunt confirmate
chiar de mai multe descoperiri arheologice fă cute în țara noastră , însă toate analizate numai după dogma
latrinită ții din care sigur iese numai duhoare.
Tezaurul de la Agighiol, județul Tulcea descoperit în anul 1931 într-un mormâ nt de înhumare cu
două camere și presupus a fi de origine getă sau sarmată după gâ ndirea arheologilor a fost datat pentru
secolul IV î.e.n. Pe o cupă gă sită aici se vede Ș aue sau fenixul care are în cioc un pește iar în gheare un
miel. Este caracteristic moțul de pe cap care pornește de pe cioc și se întinde deasupra spatelui pâ nă
aproape de coadă .
Tezaurul descoperit la Peretu, județul Teleorman, în anul 1971, a fost gă sit într-un mormâ nt „traco-
get” de pe la mijlocul secolului IV î.e.n. Este format din două camere, ° prima este ocupată de decedat
însoțit de o mulțime de obiecte din fier, argint aurit și aur iar în a doua au fost descoperite scheletele
a doi cai și un car cu patru roți. Printre obiectele descoperite este și un coif din argint aurit care are
imprimat obră zarul drept un șoim aurit care ține în cioc un pește iar în ghiare un miel. Imaginea
șoimului este foarte asemă nă toare cu cea descoperită la Agighiol pe o cupă . Este pasă rea de foc,
fenixul sau pasă rea mă iastră ce însoțea sufletul mortului în lumea cealaltă . Pe fruntea coifului sunt doi
ochi identici cu cei de pe coiful descoperit la Poiana Coțofenești datat pentru secolul VII î.e.n. Tă blița
menționată arată bunele relații care erau în acele vremuri între sarmați și geți și ele vor fi fost așa vreo
700 de ani de nu le-ar fi cu supă rare specialiștilor. Dar geții nu practicau înhumarea ci numai incinerarea
iar sacrificarea cailor la moartea° unui om foarte important era specifică numai neamului sarmaților
așa cum arată T 57 turnată la moartea marelui preot get Ili, martirizat de leprele sataniste din Iudeea și
botezat ca Iisus. Amintirea acestei pă să ri fabuloase o gă sim în legendarul Pangaion care era muntele
sacru al geților din Tracia vechea Percia cum nu vreau să știe româ nii fiindcă le dă râ mă scornelile, și
se presupune că poate fi stabilit în Rodopii Orientali, masivul Dragoion unde venea Fenixul și își aducea
cuibul din Arabia pâ nă aproape de Panchea, în orașul Soarelui! Dacă mormintele aparțin sarmaților,
atunci și ei practicau mare parte din ritualurile religioase ale geților așa cum arată dovezile
menționate mai înainte.
Cine nu se ține de calea adevă rului să i se îmbolnă vească afurisita limbă și să -i cadă , fiind lipsit pe vecie de
unealta minciunii. Ș i tot lor să li se usuce mâ na cu care au scris atâ tea mâ rșă vii, falsificâ ndu-ne toată istoria,
religia și cultura stră moșească !
Pentru că era un stratiot (ostaș) de toată isprava, boero Biseto I ne lasă T 28 cu o schiță a cetă ții
Sarmisetuzo, spunâ ndu-ne și ce ră spunderi avea conducerea militară (strato) pentru liniștea dabo geto. Ca un
stol de vulturi strato veghea fă ră întrerupere ca șarul toriștii° geților să nu fie trecut de vreun nepoftit și se
avâ nta unde lupta era mai aprigă . Chiar dacă foloseau potecile ascunse, strato îi prindea pe mișei fă ră ză bavă ,
iar cetatea geților nu lă sa pe nimeni să o clevetească .
Fiind bun gospodar al neamului să u Boero Biseto trimitea solii pe la vecini să mențină legă turile de cinstită
prietenie° cu ei dar și să iscodească de nu i s-a aprins vreunuia gâ nduri mișele de pră duire (T 29). Pentru
asemenea misiuni trebuiau oameni destoinici și isteți care să culeagă informații și să caute limbi de taină . Se
pare că Macedonia trecea prin vremuri grele pentru că Biseto invită pe aliații acesteia să rupă înțelegerea iar
el le va asigura protecția. Prestigiul statului get era foarte mare dacă Boero Biseto intră chiar în ograda
Macedoniei și vrea să facă ordinea lui.

330
 Din tă blița de plumb 29 vedem cum ară ta dabo geto Sarmisetuzo pe la anii 280-270 î.e.n. câ nd acest mare
conducă tor al neamului stră bun și-a „terminat caierul” și a mers în ceruri să dea socoteală pentru cele
să vâ rșite. Spre dreapta am pus o schiță a reliefului pentru dabo geto așa cum arată zona arheologică astă zi,
unde se vede o asemă nare uluitoare cu conturul de pe tă bliță . Observă m că principala construcție de pe
tă bliță este înă lțată pe un pinten cu o râ pă mare în preajmă , iar în partea de jos este un zid masiv la fel cum
prezintă și schița în punctul A unde era centrul administrativ. Zidul de apă rare ce înconjoară construcția
principală de pe tă bliță , este și pe schiță fiind stră puns în partea de jos în două pă rți de un drum ‒ porțile 1 și
3 sub litera B ‒ care merge în incinta sacră . Pe tă bliță aceste porți sunt figurate de construcțiile mai mari din
capetele zidului din partea de jos a fotografiei.
Tă blița 33 ne mai dezvă luie adevă ruri uluitoare despre falsificata noastră istorie, tică loșie pusă la cale de
leprele iudeo-creștine, apoi chiar de că tre româ nii puși în slujba întunecaților. În colțul stâ nga sus al tă bliței,
este chipul preotului judecă tor încadrat de inscripții pe cele patru laturi, care toate au caracter religios sau de
cinstire adusă Marelui Get Mato Boero Biseto. Deasupra capului scrie KI, care se citește CI după alfabetul latin
și înseamnă în româ na veche a fi sau a exista, taman conceptul de temelie a religiei stră moșești unde
divinitatea unică și veșnică s-a numit la început Anu sau Ana cu sensul de cer, iar mai tâ rziu Senta sau Sâ ntu
cu sensul de „a fi”. În partea stâ ngă a profilului este scris ΔΑΒΙΟΛΩΤΙΨΙΧʘΟΙΕΡΟ și trecut în alfabet latin
despă rțindu-l după limba veche rumună avem: DABIO (cetate) LOTI (lă ți: a se mă ri, a se întinde) SIG (sig:
atac, a pă trunde, a zdrobi, grație divină , blâ ndețe) TOI (miez, putere, învă lmă șeală ) ERO (sufletul celui
vrednic care s-a sacrificat pentru neamul să u, stră lucitor), cu sensul de: cetatea (ținutul) a fost mă rită prin
puternice lupte de cei cu suflet de eroi. Pe vertical sunt trecute și numele popoarelor aduse la ascultare cu
sabia sau cu vorba bună de că tre marele conducă tor. ΒΑΣ/ΤΑΡ/ΝΩ/ΔΑ/ΛΜ/ΑΤ/ΩΤ/ΕY/ΣΑ/ΧΙ/ΨΙΜΙΙΑΣΩ
ΨΕΝ ΣΑΡΜ/ΑΤΩY/ PAPO/ ΔΑΡ/ΔΑΝΙΩ ΨΙΕ ΓΑΑΙ și trecut în alfabet latin cu despă rțirea necesară avem:
BASTARNO DALMATO TEI (tei: a lega cu tei) SACI GIMI (gimie: corabie mică , navă ) IASO (iașii sau alanii) SEN
(sin: golf, împreună cu). SARMATO RARO (rar, îndepă rtat) DARDANIA SIE (sieși, de sine stă tă tor) GALI. Ș i
tă lmă cit textul este așa: Bastarnii și dalmații i-am pus laolaltă cu noi. Cu o corabie mică am ajuns la saci și iași,
apoi la îndepă rtații sarmați și dardani și la galii statorniciți. Să ne lă murim puțin cum erau vremurile atunci
pe la anii 275 î.e.n. pentru statul get condus de Boero Biseto unde se dau informații despre extinderea lui
politică și militară : de la Marea Adriatică prin neamul dalmaților, pâ nă dincolo de Volga prin semințiile sacilor
și iașilor, prinzâ nd la mijloc pe sarmați°, iar din nordul locuit de bastarni° pe actualul teritoriu al Cehiei și
pâ nă în sud la dardani, Ț ara Sfâ ntă sau Dio era un vast spațiu ce cuprindea și alte neamuri care recunoșteau
puterea Dabo Geto Sarmisetuzo.
Ș i Strabon după 300 de ani, în Geografia sa ne transmite aceste informații pe care istoricii româ ni le
consideră false și mincinoase! Astă zi și ciorile râ d de noi câ nd aud numele de Româ nia și româ ni, fiindcă aici
și-au fă cut cuibar lingvistic și niște „cioro-boro” cum scria M. Eminescu.
Sub chipul preotului judecă tor și deasupra medalionului lui boero Biseto este expresia ΤΡΟYΠΕΩ ΣΟΡʘΟ,
care vine adus în TROI (trai, existență ) PEO (pio, piu: sfâ nt, pă truns de credință religioasă ) SORTO (soartă ),
adică soarta existenței sfinte sau soarta vieții veșnice. Sub chipul Marelui Get realizat cu o grijă deosebită și
un simț artistic aparte, scrie Μ ΒΩΕΡΟΒY/ΣΕΤΟ ‒ MATO BOERO BISETO.
În partea dreaptă a chipului marelui preot scrie ΑΤΕΠ/ΟYΔΙΟ/ΑΤΛΙ/ΟΟΝ/ΣΟΝʘ/ΕΛΟΡY/ΕΟΜ/
AT, textul continuâ nd pe vertical ΟΒΟΕΡΩΒΙΣΕΤΟΔΙΤΙΛΑΤΟ, și adus după gustul nostru este:
ATE (ați: cai buni de că lă rit, armă sari) POI (mulțime, numeroși) DIO (sfâ nt) AT (stră bun, cer) LIO (lie:

331
pasă re stră lucitoare, mă iastră ) ON (neam, a se aduna) SONTEO (șonta: a schilodi, a tă ia) LORU (liru:

332
puternic, tare) EO MATO BOERO BISETO DITI (a spune, a striga) LATO (latu: peste tot, în cuprinsul…). Eu
puternicul mato Boero Biseto am strigat că tre întreg cuprinsul să se adune mulțimea că lă rimii ca să facem
ră zboi (a șonți) pentru sfinții stră buni urcați la ceruri.
La mijlocul acestui text este un mic cartuș unde scrie ʘΡΟYΠΕ/YΜΑΤΕΩΓΕʘΟ ‒ TROI PEU MATEO GETO,
viață veșnică pentru Matei getul, adică să înțelegem că încă un getbeget s-a dus la cele veșnice după asemenea
încleștă ri cu ră ii sau nepoftiții, ori poate chiar ei se duceau să -i supere pe alții cu sabie și jaf. Sub cartuș este
scrierea: ΒΟYΛΟΡΟYΛΟYΠΙΩΠΑΝΟΝΕΟΜΕΣYΩ – BOILĂ ROI (roi: grup de albine care pleacă din stup, matcă )
LOI (lă i: albi, suri) PIO (piu: credincios, pă truns de simțul religios) PANONEO MESIO. Boilă este conducă torul
albilor credincioși din Panonia și Mesia. Aici mai avem o informație prețioasă cu privire la atribuțiile clerului
get care era împă rțit pe diviziuni teritoriale, iar pentru Panonia și Mesia îl gă sim pe Boilă , nume existent și azi
la româ nii din Ardeal. Să mai precizez că preoții geți ‒ pio din text ‒ umblau îmbră cați în alb cum ne spun și
manuscrisele esene descoperite la Marea Moartă . Sub text este un că lă reț care are scris sub picioarele calului
HΛHEO – ILIEO, cuvâ nt ce însemna titlul marelui preot.

După forma scrierii și a imaginilor de pe tă blițe, perioada dintre Dromichete și Biseto I, adică prima parte°
a secolului III î.e.n. cred că a fost deosebit de bună pentru neamul geților. „Eu, boiero Biseto, mare comandant
al armatei l-am trimis în solie pe Ibero care a mers să -și spună mesajul și să iscodească . Gonind repede dintr-
un loc în altul ca pleava de câ nepă pentru a-și striga mesajul, fă ră locuri unde să -și potolească setea și
odihnindu-se pe pă mâ nt, acest om a dormit foarte puțin. Datorită obligațiilor pe care le-a avut de îndeplinit
că tre stat, el s-a îmbolnă vit și a fost dus la asenul Zabolieo care l-a cercetat cu grijă , s-a socotit și a reușit să -l
vindece de murdă ria trupului. În toți anii spre mirarea tuturor, el a fost luat la armată și era trimis ca ștafetă a
oștirii pentru a iscodi. Eli Eudias este supă rat pe atacurile lui Mateo, care cu mulțimea clanului să u se însoțesc
pentru a se încă iera în Moesia atunci câ nd apa se face ca piatra, se întă rește ca osul și ține. Eu anul trecut am
ieșit cu iscodire și am trimis vorbă că garantez ieșirea din subordinea noii Macedonii care i-a pă că lit.
Însemnată și pă strată astfel de boierii conducă torului geților”. Pentru serviciile aduse neamului să u, solul
Ibero se bucura de considerația celor din jur dar în special de prețuirea conducă torului neamului.
Demaroe – mato nu avem pentru el nici o tă bliță scă pată de la hoție sau dispariție, dar putem reface
câ te ceva din viața acestui vrednic conducă tor datorită tă bliței 33, care ne spune că bravul mato a stat
în fruntea Neamului Scoborâ tor din Zei timp de 38 de ani începâ nd cu 270 î.e.n. și pâ nă în anul 232
î.e.n. În râ ndul 2, luat de la stâ nga spre dreapta, al treilea medalion este al lui unde are în față un mic
text care spune așa: ΜΑΤΩ ΔEMAROE ΟΝ ΣΟΝΤΑ ΑΝΤΗΓΟΝΕΟ ΜΑΧΙΔΟΝΟY, iar prin transcriere cu
alfabet latin avem: MATO (că petenia civilă a geților) DEMAROE ON (neam, popor) SONTA (șonta: a
ciunți, a șonți, a schilodi) ANTIGONEO MACIDONOI. Ș i tă lmă cirea după urechile de azi sună așa:
Neamul lui mato Demaroe s-a luptat cu Antigoneo al Macedoniei. Istoria ne spune că Macedonia a
avut ca rege ‒ corect basileu ‒ pe Antigonos II Gonatas care a domnit în perioada 294-239 î.e.n. Pe

333
unele monede bă tute de acest rege, numele lui apare scris ΒΑΣΙΛΕΟΣ ΑΝΤΙΓΟΝΟY, adică atribuirea titlului de
rege este una dintre nă scocirile istoricilor moderni, dar nu și singura după cum o dovedesc atâ tea scrieri! De
unde putem trage concluzia că mato Demaroe cu oștirea lui de gețibegeți a șonțit ori tă iat pe cinste falanga
condusă de că petenia armatei Macedoniei, undeva pe la anii 265-240 î.e.n.
După boero Biseto nu mai avem scă pate și ajunse pâ nă la noi tă blițe de plumb scrise cu faptele stră moșilor
noștri aproape 200 de ani, deși ele au existat atunci câ nd au fost descoperite în anul 1875 la Sinaia! Dar avem
tă blița 33 unde mai apar și alți mato cu anii de domnie după cum urmează : Mateo Getul cu 5 ani, Matigo
Koman Iseoi ‒ 3 ani, Maico Sorsieoi ‒ 40 ani, Orolo ‒ 6 ani, Matigo Doicamoi ‒ 8 ani, Sino Goe ‒ 7 ani,
Apodomeio ‒ 6 ani, Doazo Gidoni ‒ 7 ani, Biedo ‒ 14 ani, Mamerio ‒ 10 ani, fiind un total de 106 ani petrecuți
în fruntea neamului get de că tre 10 mato și dacă îi scă dem din 235 anul morții lui mato Demaroe, ajungem cu
istoria scrisă pe tă blițele de plumb în anul 129 î.e.n. De aici pâ nă la începutul domniei lui Boero Bisto din anul
82 î.e.n. mai sunt numai 47 de ani pe care „pomelnicele” nu ne ajută să -i acoperim, dar o putem face cu alte
tă blițe de plumb descoperite la Sinaia și încă nedispă rute sau cu informații colaterale. Mato Biedo are în fața
medalionului acest mic text: ΣΑΡΜYΟ ʘΡΑΧΟ ΡΕΤΕΡΩ YΣʘΡY ΟΛΟ ΓΕΤΟ, și scris cu alfabet latin este:
SARMIO TRACO RETERO (reteradă: loc de retragere) ISTRU OLO (olu: vas de lut folosit pentru lichide care nu
se pune pe foc) GETO. Tă lmă cită scrierea pentru urechile noastre sună așa: Geții i-au stricat oala tracului
Sarmio, obligâ ndu-l să se retragă de la Istru.
Pentru a înțelege acest mesaj istoric foarte scurt, trebuie să fac ceva preciză ri lă muritoare. După nă vă lirea
galilor din anul 279 î.e.n. Tracia a intrat într-un adevă rat haos politic, dâ nd prilejul regelui Macedoniei Philip
V (221-179 î.e.n.) să ocupe țara, dar stă pâ nirea a fost de scurtă durată . Prin tratatul de pace de la Apameia
semnat între Antiochus III și romani în 188 î.e.n. Chersonesesul a ajuns în regatul Pergamului, romanii
devenind singura putere în zonă atunci câ nd regatul macedonean a ajuns la sfâ rșitul existenței sale politice, în
168 î.e.n. Attalus III (138-133 î.e.n.), ultimul rege al Pergamului a lă sat moștenire regatul să u Senatului Romei
și astfel Chersonesesul trac împreună cu alte teritorii au devenit stă pâ nire romană . După aceste date istorice,
domnia lui mato Biedo este undeva între anii 188 î.e.n. și 133 î.e.n. câ nd cea mai mare parte° a° tracilor erau
sub sabia civilizatoare a romanilor.
Bigero ‒ mato, conducă tor al geților (tă blița 34 necitită ) înainte de boero Bisto este un mato pe care îl
putem pune în acest interval de 47 de ani, unde am reușit să descifrez mai multe cuvinte ce povestesc o
polojenie din viața neamului get al Sarmisetuzei unde oștirea a fost nevoită să -și dovedească încă odată vitejia
în fața potrivinicilor.
Dan Romal ‒ mato este un conducă tor amintit pe niște resturi de turnare care se gă sesc fotografiate și
reproduse la fila 282 în cartea Cronica getă apocrifi pe tăblițe de plumb?, scrisă de Dan Romalo și apă rută în
anul 2005 la editura Alcoor din București. Autorul nu amintește nimic de această coincidență de nume fiindcă
nu a citit respectivele semne de pe resturile ră mase de la turnarea de încercare. Tot pe ele apare și figura
nefinisată a unui bă rbat cu barbă ce seamă nă cu cel de pe tă blița 32.
Moiesoe ‒ mato are tă blița 35 care ne spune urmă toarea povestioară : „Geții, copiii dolofani și frumoși ai
Istrului au pornit sfada aceea vai, cu duhurile protectoare stră moșești ale româ nilor, vai, câ nd mato umbla de
colo-colo prin cetatea Armeo. Neamul prostă nac al lui Bisica a nă vă lit întocmai peste duhurile stră moșilor
câ nd a început să dea ploaia. Să dea patosul ceresc peste acest ciot de geți și să -i alerge la mato Moiesoe
pentru a cere iertare ca la un metoc. Cetatea acestui neam murdar merge în robia stomacului crezâ nd că
îngerii câ nd se adună în roua zorilor de zi, flecă resc și înfulecă . Eu am strâ ns două sate pline ochi de geți și eu
i-am pus să facă plecă ciuni repetate care să fie ca o nadă pentru duhurile stră moșești, astfel ca adunarea
femeilor respectate istrene să poată cerceta chipul îngerilor și al duhurilor stră moșilor. Bucă țica mea de
scriitură .” Ceva asemă nă tor s-a întâ mplat cu mai bine de 100 de ani înainte, pe timpul lui mato Bazorio tot cu
geții din Mesia ‒ presupun că tot aici s-a întâ mplat și pă țania povestită pe această tă bliță ‒ fiindcă nu le prea
plă cea stă pâ nirea de la Sarmisetusa.
Boero Bisto ‒ mato, conducă tor al neamului geților între anii 82-44 î.e.n. a dus permanent o
politică de întă rire a statului get purtâ nd numeroase ră zboaie cu vecinii sau cu populațiile care erau
așezate printre șatrele geților. Strabon (63 î.e.n. ‒ 26 e.n.) scrie în Geografia la VII,3 despre aceștia și
vijeliosul lor conducă tor că : „Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul
să u, s-a apucat să -l refacă în urma deselor nenorociri. Ș i, prin muncă necontenită prin cumpă tare și
disciplină a fă cut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare și să supună geților toate popoarele
din vecină tate. Ba chiar romanii încep să se neliniștească , câ nd l-au vă zut trecâ nd cu îndră zneală peste
Istru și să devasteze Tracia pâ nă în Macedonia și Iliria, să pustiească pe celții amestecați cu tracii și cu

334
ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir și poporul tauriscilor… lă sâ nd la o parte trecutul
îndepărtat al geților (SCIV, 7, 1-2)… Nu° ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu – și, de asemenea,
bizuindu-ne pe întreaga istorie a geților, că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un
lucru de căpetenie”, numai câ nd acesta ajunsese prin faptele de arme, să le facă insomnii romanilor în
prima parte a secolului I î.e.n. Dar precizarea fă cută de Strabon că a lă sat „la o parte trecutul îndepă rtat
al geților” dovedește fă ră putință de tă gadă că Neamul Scoborâ tor din Zei din Ț ara Sfâ ntă aveau o istorie
reală de sute și sute de ani, recunoscută atâ t de greci câ t și de romani, și numai tâ rziu jegurile criminale
iudeo-cretine i-au scos din istoria antichită ții umplâ nd-o în loc cu fel de fel de scorneli revelate lor
de că tre Talpa Iadului și Satana. Dovezile arheologice venite din cultura stră moșilor mei geți, în special
ceramica de uz comun cu caracteristica ceașcă , au fost descoperite în dreapta Dună rii, la Budapesta,
Eisenstadt pâ nă în Silezia, ară tâ nd prezența efectivă a neamului get în nordul teritoriului actual
al româ nilor, ală turi de alte seminții. Tot Strabon la VII, 5, 2 amintește că : „Dacii pretind că acest ținut
ar fi fost al lor, cu toate că este despă rțit de ei (celți) prin râ ul Parisos” și cred că autorul se referă la
boii și tauriscii cu care mato boero Bisto a purtat lupte crâ ncene. Amintirea acestor adevă ruri istorice le
gă sim menționate și de că tre episcopul iudeo-creștin Iordanes care în Getica 67 scrie: „După sfatul acestuia
(Deceneu) goții au început să pustiască pă mâ nturile germanilor pe care acum le stă pâ nesc francii”. Numele de
franci a fost dat mai multor triburi germanice care în secolul I î.e.n. stă pâ neau teritoriul actual al Bavariei și
Turingiei din nord, ținuturi care se învecinează cu Cehia. Că informația este corectă , vine și ne-o dovedește
arheologia care a descoperit pe actualul° teritoriu al Bratislavei o cetate din piatră zidită din ordinul marelui
get și fă cuți „goți” după calea adevă rului mincinos al lui Iordanes sunt în fapt stră moșii noștri geți. Iar peste
2000 de ani, tot pe aceste meleaguri, în regiunea de est a Cehiei numită Moravia era ținutul Walaska unde
tră iau pă storii valaski, adică vlahi sau rumuni. Româ nul T. Burada, într-o că lă torie fă cută în această regiune în
anul 1893, îi gă sește la baștina lor pe urmașii acelor geți din timpul lui Boero Bisto cam în numă r de 150000
de suflete dar pupincuriștii latriniști, istorici și lingviști, au spus despre că ută torul de adevă ruri că este
nebun și trebuie dus la balamuc avâ nd ei grijă să ne scrie istoria numai după poruncile papistașilor și
cazarilor „semiți”.
Tă blița 36 turnată de că tre Boero Bisto ne spune că geții din Mesia iară și au luat-o razna rupâ nd în
bucă ți glia stră bună peste care s-au înstă pâ nit niște lichele. Conducă torul împreună cu nobilii româ ni
au pornit la drum să ceară socoteală acestor pui de lele și să -i toiegească pentru tică loșiile să vâ rșite.
„Boero Bisto împreună cu însoțitorii să i româ ni au pornit la drum să facă ră zboi (să taie). Astfel, a
strâ ns spre cercetare întocmai mulțimea neamurilor din Mesia. Supți (pră dați) micii fermieri de acolo s-au
înră it (ră sculat) împotriva geților de la Istru care au rupt în bucă ți și au luat cu forța glia stră bună a
neamului pe care au dat-o unor lichele (tripă lele). Astfel strigoii s-au adă postit la ei iar ai noștri nobili
româ ni din cetatea geților i-au toiegit pe aceste lichele. Pă țania a fost șoptită la sfat de taină de getul
Dapiso, getul Orolio, getul Zuraso, getul Guero, getul Zamio, getul dreptcredincios (mare preot) Gormio,
getul Seizo, getul Maniso, getul Berisoe, getul Dogie, getul Carpodo, getul Parioso, getul Montueo,
getul Guroeso, getul Peluet și turnată de conducă torul boero Bisto. Câ t despre cei care vor că lca
în picioare această poruncă vor fi aspru apă sați (pedepsiți cu moartea). Conducă torul le va da miști și le
va striga: jeg viu ia-i!” Cred că numele corect al conducă torului este Bisto pentru că boero era un titlu
sau funcție care mai apare la patru conducă tori fiind și grupul de sfetnici al lui boero Biseto I. Tă blița
37 ne povestește despre campania geților împotriva tracilor precum și necazurile venite peste Bisto în
acele vremuri. „Nobilul boero Bisto și-a adunat cu grijă nobilii să -și îndemne caii pentru a lovi și a
tă ia în bucă ți pe fricoșii traci. Astfel la întoarcerea însoțitorilor (oastei), locuitorii s-au strâ ns pentru că
regele șchiopă ta (era ră nit) și a fost adus iar pe fața falnicului să u chip se vedea durerea. Sfâ nta minune
se observă câ teodată la să rbă toarea mea. La locul adună rii am pus covoare pe jos în jurul cazanului
mare și i-am îndemnat să ia din el pentru că le-a dat-o sfâ ntul Zabelio. S-au trecut la catastif veniturile
curtenilor pentru plata birului cuvenit dar chipurile lor s-au aprins și au început să strige însă i-a prins
sfâ nta rușine câ nd le-am amintit° de oluri. Se zice că mama își scoate în fața satului totdeauna fiul
îmbră cat în senic pentru a se fuduli. Privește la felul cum a condus această pleavă de câ nepă care a stat
în fruntea cetă ții. Câ t despre Gezo, mita îi ajunge să fie țeapă n de bă utură iar pe mama lui o lasă să
umble fă ră rost în sesie. Sfâ ntul Mâ ntuitor le-a spus lor: unde nu este cap, vai de picioare! I-am pâ ndit
pentru că s-au ascuns într-o vă gă ună (adâ ncitură ) unde i-am gonit, i-am prins și i-am lovit. Cercetată și
povestită (scrisă , turnată ) de preotul judecă tor credincios în cruce”. Grija lui pentru binele neamului get
nu era totdeauna susținută și de cei apropiați iar sminteala și bă utura fă ceau mare necaz. Din tă blița 38
află m cum înțelegerea geților de a-i primi pe bastarni printre șatrele lor pentru să laș și pă șune, se trans-

335
formă în cleveteală și conflict deschis. „Privește Eni bastarnule, și du-ți în Macea, cetatea neamului
tă u murdar și schilod, seul sitit și câ știgat prin vicleșug. Uite această pleavă de câ nepă care se că iește cu
putere din toți ficații că au fă cut o afacere proastă cu româ nii. Astfel sfâ ntul Zabelo a spus locuitorilor
cetă ții geto-dacilor să se adune pentru luptă și să dea ră utatea înapoi. Boero Bisto i-a luat pe româ ni și
a oprit astfel mulțimea de bastarni la marginea hotarului unde locuiesc. Cu steagul lui boero Bisto în
frunte, oastea s-a adunat în liniște și a alergat pentru a încercui cu mare desime în jurul zidurilor
cetă ții. Au purces să taie ră u pe roșcovanii care și-au gă sit adă post printre șatrele (neamurile) noastre.
Neamul cetă ții geților a închis gura pentru totdeauna multora din neamul zdrență roșilor care alergau ca
niște nebuni și se țineau în cerc. Se șoptește prin agie că Dima, fiul lui boero Bisto s-a îmbolnă vit și
este uns cu ire iar rudele îl însoțesc să ajungă la șatra sa. Turnată pe moșia geților de că tre conducă torul
boero Bisto. Sfâ nta cetate Sarmisetuzo. Credinciosul în sfinta cruce, conducă torul boero Bisto”.
Dar acțiunea împotriva bastarnilor i-a adus lui boero Bisto mare necaz pentru că și-a pierdut fiul care îl
pregă tea să -i urmeze la conducerea neamului. Nenorocirea s-a datorat basileului Beresio (T 39) care l-a
dus pe Dima să treacă râ ul (Mureș?) într-un loc periculos unde apa era plină de sloiuri iar el a că zut
ră nindu-se ră u. Ș atra Bosof era îndurerată iar viitorul ei s-a dus în pră pastie. „Boero Bisto i-a luat
comanda armatei cetă ții geților lui Beresio pe care i-a dat-o el mai devreme pentru că este gură -rea.
Iarna, câ nd treceau printr-un ostrov, calul l-a aruncat într-un șanț (pe Dima) unde s-a schilodit ră u.
Neamul lui s-a adunat la toriște, și a înșelat cu putere spunâ nd că el l-a scos pe Dima din apă . Acest om
lipsit de tă rie a plecat pe furiș ca un mior și s-a ascuns într-o pă durice de pe malul râ ului dâ ndu-și
arama pe față și aducâ nd nenorocirea peste el. Ne-a dus cu vorba zicâ nd că învă ță tura vie româ nească
nu spune să iei azimă pentru a mă rturisi. Astfel rudele au adus de mai multe ori bere ca jertfă sfâ ntului
Zien. Așa, succesiunea nobilei șatre Bosof s-a dus în pră pastie. Însoțitorii au strigat de ce acesta (Dima)
a ajuns în apa adâ ncă și plină cu sloiuri de gheață . Pă țania a fost înfă țișată rudelor credincioase trecute
la cele veșnice printr-o liturghie pentru pomenire. Privește cum este fața uliului care este întins pe
ghioci. Conducă torul. Ț esă tura mea a fost stricată (viitorul meu a fost distrus)”. Informația° de pe
tă bliță cu privire la bastarni este confirmată de Strabon în Geografia 11,12 care° scrie: „Mai ales oamenii
din zilele noastre ar putea să vorbească despre oamenii de pe malurile Istrului, atâ t despre cei de
dincoace, câ t și despre cei de dincolo de fluviu, adică geții, tirageții și bastarnii…”Autoritatea lui Bisto i-a
fă cut pe unii conducă tori locali să se ră scoale cum a fost Rebodeno iar isprava este spusă pe tă blița
40. „Nobilul boeri Bisto, conducă torul cetă ții geților a adunat că lă rimea și s-au dus toți că tre Sibiu, să -l
atace și să -l prindă pentru judecare pe vicleanul Rebodeno. Arcașii au cercetat cu mare grijă și cu
chiote, norodul a atacat clanul dușman pe care l-a tă iat ră u. Avâ nd ală turi îngerul să u pă zitor și pe
sfâ ntul Tiaz, cu fală conducă torul boeri Bisto a învins după o mică luptă . Cu mică trudă a strâ ns cu
putere pe șeful dușman și a luat cetatea getă Sierema. Gospodarii satelor eliberate s-au închinat în fața
lui boeri Bisto și au primit drept de a se așeza în locul nobililor ră i. Eu am scris-o în cinstea lui Sarmis
pentru ziua sfâ ntă ”. Cum a fost judecat ră zvră titul nu se mai spune în tă bliță dar pedepsele erau aspre
în acele vremuri. Florin I. Costea și Fl. Salvan, arheologi la Muzeul de Istorie al județului Brașov au
fă cut numeroase cercetă ri în siturile din Ț ara Bâ rsei la Tipia Ormenișului (armen + ișului) și Tipia
(că ciulă , tabie, tichie) Racoșului. Fortificațiile antice din aceste locuri au fost distruse de un incendiu pe
la mijlocul secolului I î.e.n.. Ei presupun că aici a fost rege Rebobostes după izvoarele grecești, sau
Rebodeno după cum scrie pe tă blița de plumb descoperită la Sinaia. Ș i latinul Trogus Pompeius în
Istoria lui Filip, proologul că rții XXXII scrie despre acest conducă tor local: „S-a mai vorbit despre
originea panonilor și creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes.”
Tă blița 41 spune ce a pă țit un comandant de oaste cam focos, care a încă lcat tradiția că să toriei, s-a
supă rat foc și a hotă râ t să se ră scoale împotriva conducă torului boero Bisto. „Acest Gelu cel roșcat cu
ghioagă (buzdugan ca semn al funcției de conducă tor în armată ) s-a întors (pă ră sit) de la soția Lia și
este luat (că să torit) cu Zoe. În întă ritura sa a fost bă tut ră u la tă lpi ca să primească îndurarea lui
Zabeloe. A ză cut pâ nă la să rbă torile de iarnă câ nd s-a ridicat împreună cu rudele sale și a fost lă sat să fugă
să se întâ lnească cu armata lui. Pentru a opri zâ zania rea ce o bă ga în armata geților, a fost împuternicit
Eno să -l prindă cu atenție și cu socoteală pe acest nimic, să -l scurteze de cap și să -l ia. Este luat și azi a
fost purtat într-un senic negru prin cetate. Cei care l-au ajutat au fost gă siți ascunși în ocolul vitelor,
aduși în cetatea geților iar adă posturile lor au fost dă râ mate cu berbecul. Puțina cenușă a fost dată Țării
Sfinte° și sfâ ntului Donizeto. Cei din neamul lui Goi s-au speriat și s-au îmbă tat ca niște putori! Eu Otis
împreună cu preoții am mers la ei și le-am strigat: liniște! Cercetată și pă strată de boero Bisto credin-

336
ciosul în sfâ nta cruce și conducă torul geților. Sfâ ntul toiag al geților care merge și bate în sfintele porți
ferecate ale judecă ții cerești!” Ce să mai spun, vremuri crâ ncene și lume aspră dar cu simțul dreptă ții și
mustind de evlavie pentru religia sfintei cruci! Că nu-l aveau la râ nză pe falnicul get mulți nobili, ne-o spune
tă blița 42 unde conducă torul ne povestește cum o ceată de mișei au vrut să -i termine caierul înainte de
vreme. S-au adunat în fața cetă ții Sarmisetuzo pe o cură tură și au pus mișeii la cale prinderea și uciderea lui
Bisto. Grupul s-a împă rțit în mai multe facții și au purces la executarea acțiunii în timpul mesei pe care acesta
o lua împreună cu alți nobili, soția și doamnele acesteia. „Mulțimea rea și aprigă împotriva mea s-a adunat pe
laze. Eu m-am dus în cetate batjocorit și certat de nobilii noștri româ ni. Eu am dat de aceste facțiose murdare
care s-au unit și s-au însoțit în intriga lor împotriva lui boeri Bisto. Au fost chemați și s-au dus la această
pleavă de câ nepă Antonei și au zis acești ră i să meargă împreună în grupuri mici pentru a-l lua și tă ia pe boeri
Bisto. Într-un loc cu soare puțin, boeri Bisto împreună cu nobilii să i stă teau la masă . Regina lui a stat la masă
cu cei adunați dar nu a bă ut. Acest om încă pă țâ nat și ascuns a să rit pe tine. Femeile și fetele tinere îmbră cate
de să rbă toare strigau că acest om slab te-a ră nit. A fi îmbră cat cu haine de nobil nu dă de grijă (bă nuială )”.
Salvarea conducă torului a venit chiar de la soție, iar pe îndră znețul mișel cred că l-a mâ ncat moartea.
Tă blița 43 ne spune despre un alt atentat asupra lui Bisto să vâ rșit în urma unei campanii militare undeva
la Marea Neagră . „Poporul trebuie să știe că inima marelui conducă tor get a fost lovită de un chin cunoscut.
Anul trecut câ nd dormea pe un mal nisipos (plajă ) a fost lovit vai! fă ră pricină după ceafă , dar Zabelo l-a înviat
și nu l-a lă sat omorâ t. Pentru cetatea geților au urmat zile chinuite și fă ră stră lucire. Dio Zabelio a spus să
alergă m cu frumosul chip viu pus pe o targă trasă de boi, la un loc umbros, ferit de priviri. Îngerii l-au luat pe
conducă tor și au alergat cu el la Sarmisetuzo. Palmele mari ale lui Goe au fost puternicii îngeri pă zitori”. Ș i nu
a fost să moară conducă torul neamului get câ nd au vrut ră ii ci atunci câ nd s-a terminat caierul cum spune
diacul în tă blița 44. „Ieri, în cetatea geților s-a fă cut itros și s-a cerut de la Sarmis să dea totul pentru
conducă torul bolnav cum este scris de că tre diac. Zoe se teme că azi a venit ziua judecă ții cum spune poetul
pentru cel care ieri era grav bolnav. Toată seara trecută a aiurit iar azi au zis că s-a terminat caierul și capul
pă rintelui a fost ră pus. Astfel Zoe i-a spus preotului Ilo să -l încalțe pentru ultimul drum și să aibă grijă de
fratele să u mai mare”. În româ nă avem cuvâ ntul busta cu sensul de putere ascunsă , pe neașteptate. Moartea
lui boeri Bisto a fost anunțată de adunarea cetă ții geților iar dispariția falnicului get a lă sat în urma sa un
mare gol dar și mulți înciudați.
Bezine ‒ mato (44 ‒ 30? î.e.n), cel care l-a urmat pe Bisto, a avut de înfruntat o situație foarte
grea (tă blița 45). Scă pați de strâ nsoarea falnicului get, mulți nobili s-au stricat în apucă turi mișele
ajungâ nd să necinstească sfâ nta cetate a Sarmisetuzei. A încercat să facă pace cu murdara Roma dar solia
trimisă a fost gă bjită de acești nemernici și pusă la popreală . Nici falnicii oșteni geți nu-și mai gă seau
vrednicia faptelor din trecut. Cu toată vitregia vremilor Bezino știe că trebuie să diriguiască neamul
stră bun al geților pe drumul destinului lă sat de Moș Arimin și luminat de Sarmise. „Conducă torul
Bezine, uns ca leu ocrotitor, a spus că a visat cum neamul nobil al geților trebuie să se adune în jurul
sfâ ntului Zabelo, să -i pese de sine pentru că stă în cetatea getă a lui boeri Bisto. Neamul se îmbată și se
bate ră u iar cei cu stare se duelează ca fiul lui Coe Sobo. Eu am încercat să -l iau pe Ilo să fie cu mine
la Roma și să cerem să dea drumul solilor noștri din captivitate. La Atena, am dosit la Sifo arme strâ nse
cu țâ râ ita la îndemnul nostru, pe care boeri Bisto le-a lă sat câ ndva. Cu acest gâ nd strigat de Zamolsei,
comandantul militar Onero și soții să i s-au unit în jurul cetă ții geților. Sfâ ntul Dionise a spus că pentru
a merge pe drum cu o osie pă trată , trebuie încercată orice metodă ”. Pe tă bliță sus, se vede portretul lui
Bezina iar pe chenar sunt mai multe simboluri cultice. În partea de jos se vă d îngerul, capul de bour cu
crucea sub el, iar un get ține în mâ nă steagul stră moșesc.
Orilieo ‒ mato, conducă tor al neamului geților (30? ‒ 20? î.e.n.) i-a șonțit ră u pe galii/galații lui
Monsiro Dimpo stabiliți pe undeva prin sudul Moldovei, dar bucuria victoriei și aburii beției au pierit
în fața frigului care l-au îndurat dormind sub cerul liber. Cum aveau și ceva glagorie în tă rtă cuță nu s-au
fă cut de râ s urlâ nd la lună . L-a trimis în solie pe scumpul Cozon la sciții cei mișei din cetatea Gramio
iar el va veni din urmă să cerceteze oarecare pricini și să hotă rască pe loc după Legea Adevărului°
și Dreptății precum un om plin de înțelepciune.
Tă blița 46 arată că influența statului geților ajungea pâ nă dincolo de Nistru în lumea sciților care se
supunea sistemului juridic al acestora și confirmă informațiile anticilor privind felul geților de a face
solie. Oastea geților era condusă de priceputul Gilozimo. „Dragă mamă , lasă pe Roni, să meargă cu
noi și să ne însoțească cu deosebitele lui cântece într-o mică solie getă a scumpului Cozon la cetatea
scită Gramio. Câ nd vom intra în micul teritoriu al acestui neam leneș și viclean, le vom striga

337
acestor supuși ai locului, că noi puternicii sosim! Apoi cu mici înflă că ră ri, vor spune cu mă sură durerea lor. Să
cerceteze bă trâ nii și apoi eu voi sta să dau judecata sfâ ntă . Dumnezeu/Senta i-a spus conducă torului să vă
cerceteze pentru a deveni Om. Am trecut șanțul și am gă sit locul în zid pentru a intra în cetatea galului
Monsiro Dimpo. Nici terminarea fioroasei palisade cioplită , nu m-a înduplecat și nu m-a înfricoșat anul trecut.
După ce am luat-o, am fă cut o beție. Toată ceata murdară de glod a ieșit afară să se culce. Ne-am ogoit și ne-
am culcat într-o liniște de mormâ nt sub cerul liber (clar de lună ). Ne-am trezit deodată ° toată ceata pentru că
ningea. Am fost goniți dar nu puteam certa sau jigni luna! Caută pe Tegotei să ceară satelor geților să coase și
să strâ ngă câ t mai multe togi noi. După dezgheț, apele au crescut și am dat bă rci oamenilor să treacă înapoi,
aducâ nd laudă lui Dumnezeu. Înțeleptul Gilozimo al geților care merge în fruntea soților (oastei). Zic! Soarta a
dat neamului această minune, care ne ține adunați pentru a ne îndruma. Eu, conducă torul Orilieo”. În mijlocul
casetei este imaginea lui Orilieo. Mai avem de la acest conducă tor plin de fală și un medalion din tinerețea lui
care, prin textul imprimat ne ajută să înțelegem mai bine acele vremuri. „Cel care a bă gat frica în toți
umflâ ndu-și pieptul este Oriloe conducă torul cetă ții Sarmisetuzo. Sfâ ntul i-a spus celui iute ca un armă sar și
curajos ca un leu, să ia seama la cel care s-a luptat cu neamul româ nilor și astfel nobilul Eno să fie judecat
pentru cele să vâ rșite”. Nu avem și alte informații să știm dacă s-a luptat cu Roma sau alte seminții potrivnice
și nu știm cine a fost acest nobil Eno pe care l-a trimis la dreaptă judecată .
Pieptene scit din aur, iar getul din dreapta care are pe cap că ciula specifică ,
ne dovedește faptul că s-au și luptat cu acest neam și nu au tră it numai
în liniște și pace. Dar existența conducă torului geților și implicit autenticitatea
tă bliței este menționată de istoricul roman Trogus Pompeius Justinus
care a tră it în secolul I î.e.n. unde în Historiae Philippicae la XXXII, 3 ne
luminează cum erau vremurile pe atunci: „Și dacii sunt din neamul geților.
Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva
bastarnilor, ca pedeapsă pentru lașitatea lor, au fost siliți din ordinul regelui,
ca atunci câ nd se culcau să -și pună capul în locul picioarelor și să facă
servicii pentru femeile lor, care servicii de obicei li se fă ceau. Ș i situația lor
nu s-a schimbat decâ t atunci câ nd și-au spă lat rușinea prin curajul deosebit
din ră zboi”.
Cozon ‒ mato, sau Coson cum apare pe monezile de mai jos, conducă tor al geților (20?-15? î.e.n) amintit în
tă blița de mai sus, se ducea într-o mică solie la sciți trimis de mato Orilieo. De la el s-au pă strat monedele de
aur cunoscute sub numele de cosoni, dar nu și tă blițe de plumb cum ar fi fost firesc. Conducă torul get mai este
amintit și de istoricul latin Suetoniu (69-130) în lucrarea De Vita Ceasarum – „Cosoni Getarum regi” – ca rege
al geților, confirmâ nd veridicitatea tă blițelor de plumb descoperite la Sinaia dar° și informațiile transmise de
scrierea stră moșească așa cum le-am citit eu.

Cotizo ‒ mato (15 î.e.n.? ‒ 15 e.n.?), a reușit să întă rească mult puterea statului geților. Nu s-a sfiit să atace
cu vigoare pe romani în sudul Mesiei, Iliria ajungâ nd pâ nă în Macedonia ca să -și apere glia de acești că pcă uni
nesă țioși. Suetonius ne spune că puterea romană prin împă ratul lor Octavian au chibzuit adâ nc și au socotit că
este mai bine o alianță cu acești neastâ mpă rați geți decâ t un ră zboi pe viață și pe moarte. Au propus ca fiica
lui Cotizo să -i fie soață lui Octavian iar fiul lui Cotizo să o ia de nevastă pe fiica lui Octavian. Pentru a-și vedea
nata, fiul lui Cotizo pleacă la Roma (T 47) dar pe drumul de întoarcere este atacat de o ceată de lifte iar o
să geată îl ră nește ră u în piept. Este adus pe corcie pâ nă acasă și imediat moare. Cred că vicleanul Octavian a
pus la cale această mișelie a uciderii fiului lui Cotizo pentru ca alianța să fie anulată . Dacă geții ar fi fost un
popor de barbari așa cum au mâncat lături grecii și latinii pe această temă, atunci nu ar fi existat o
umilință mai mare pentru un împărat roman decât să-și dea fata unor sălbatici ce se considerau egalii
lui. Prea pute această mizerie antică a mincinoșilor de profesie colportată de atâ tea lichele din neamul nostru.
„Noi

338
ne-am pomenit înconjurați de o mulțime de oameni care se învâ rteau în jurul nostru, ne goneau ca niște

339
nă luci, ne atacau cu putere să ne prade ca o haită de lupi. Ne-am oprit imediat iar eu Ilo Româ nul am avut
gâ ndul de a-i pâ ndi pe acești ră i, m-am ră țoit și am strigat la ei, iar mulțimea s-a dat înapoi descurajată dar
plină de ură . Ne-am adunat și pe tă cute, toți ca unul i-am pâ ndit și ne-am luptat cu ei = D (dio: sfâ nt) ‒ S
(Sarmis: veșnic). Soții viteazului leu româ n s-au strâ ns și s-au luptat cu putere ieri seară pâ nă a dat în noi
oboseala dar i-am învins. Neamul lui Cotizo s-a culcat dar fiul să u a fost ră nit în piept de o să geată . El striga de
durere și a fost adus de la Roma la Sarmisetuzo pe jos (pe corcie, targă ). După lupta cu aceste că țele fricoase,
pe noi toți ne-a cuprins durerea. Câ nd el a sosit, eu Cotizo am ieșit doborâ t și am adus pentru noi prima apă
sfințită ‒ agheasmă ‒ a lui Zoe și să pă ligă . Fiul a fost dus pe țol prin toată cetatea și a fost plâ ns cu strigă te de
curioși. Ieri seară tu ai murit iar cetatea și-a pus haine de să rbă toare și mi-a cerut mie să rizuiesc în placă și s-
o torn. La ră să ritul soarelui se va ridica precum roua și se va duce să fie judecat și să stea în cealaltă viață .
Cotizo să pat (chinuit) de lacrimi; Sfâ ntul; Sfâ ntul meu Zoe”.
Suetoniu a tră it între anii 75-160 e.n. și a ocupat funcții importante în statul roman iar sub Hadrian
117-138, a fost secretar al cancelariei, că zut în dizgrație tot sub acest împă rat se retrage din viața
publică și începe să -și scrie operele din care numai Viețile cezarilor. Doisprezece cezari a reușit să
stră bată timpul. Textul româ nesc este tradus după unul german apă rut în anul 1908, iar acesta este
tradus după un manuscris latin din secolul XI. În Cartea a doua Divinul Augustus la 63 spune despre
aranjamentul matrimonial al împă ratului roman: „°Cu Scribonia a avut o fată pe Iulia… Pe Iulia a
că să torit-o mai întâ i cu Marcelus, fiul surorii sale Octavia, abia ieșit din vâ rsta copilă riei, după moartea lui
Marcellus, cu M. Agrippa obținâ nd de la sora sa să -i cedeze ginerele… Câ nd Agrippa a murit, a că utat
multă vreme, pâ nă și în ordinul ecvestru, pâ nă să -l aleagă pe Tiberius ca fiu vitreg; l-a obligat să -și
abandoneze soția deși era însă rcinată și îi dă ruise un copil. M. Antonius scrie că mai întâ i i-o propusese
pe Iulia fiului să u Antonius, apoi lui Cotis, rege al geților și că în aceeași perioadă îi ceruse în schimb
regelui pe fiica acestuia în că să torie”. Prin anul 42 î.e.n. Octavian Augustus se că să torește cu Scribonia
iar Iulia se naște în anul 39 î.e.n.. În anul 38 se că să torește cu Livia Drusila de la care nu a avut
copii. În anul 25 î.e.n. Iulia este că să torită cu M. C. Marcellus și după moartea acestuia, în anul 21 se
că să torește cu Agrippa cu care are doi copii. Câ nd generalul Agrippa moare în anul 12 î.e.n., Octavianus
o că să torește în anul II î.e.n. pe Iulia cu viitorul împă rat Tiberius. Tă blița 47 este dovada acestei
combinații menționată de Suetoniu și pusă la cale de împă ratul Octavianus Augustus în anii 12 î.e.n.
sau 11 î.e.n. după moartea lui Agriipa.
Roma s-a învră jmă șit pe geți și au urmat acțiuni de jaf de o parte și de alta a Istrului. În anul 15 î.e.n. Cotiso
trece fluviul cu mare oștire și face pră pă d înspre vest în provincia Illyricum. Între anii 12-9 î.e.n. romanii
cuceresc Panonia, teritoriu al neamului get ce fă cea parte din toriștea ce o conducea Cotiso. Despre acțiunea
geților lui Cotizo împotriva romanilor, Suetoniu spune la 20 „…a oprit și incursiunile dacilor, ucigâ nd trei
dintre conducă torii lor împreună cu un numă r mare de soldați”.
Mai gă sim informații despre Cotizo la Annaeus Florus care a tră it în secolul II al erei noastre și a
scris Epitole (??) LV, 12 unde precizează despre Războiul cu dacii: „Dacii tră iesc în munți. De aici sub
conducerea regelui lor Cotiso, de câ te ori Dună rea înghețată fă cea să se unească cele două maluri, luau
obiceiul să se coboare și să devasteze regiunile învecinate. Caesar Augustus a gă sit de cuviință să
gonească acest popor, la care se pă trundea cu anevoie. Trimițâ nd deci pe Lentulius, acesta i-a gonit pe
celă lalt mal. Ș i stabilind aici garnizoane, Dacia cu această împrejurare n-a fost bă tută , ci ră zboiul a
fost numai înlă turat și amâ nat”. În anul 6 î.e.n. romanii organizează o acțiune de pră dă ciune la nord de
Istru condusă de Sextus Aelius Catus reușind să distrugă o mare parte a dabelor geților și să stră mute
în sud 50000 de oameni, pentru a micșora cerbicia acestora dar și ca sursă de venit pentru romani prin
creșterea numă rului birnicilor. Geții se adună și nă vă lesc plini de furie în același an în Mesia dâ nd
pradă focului tot ce au întâ lnit în cale și se purta cu tunică și să ndă luțe. În anul 11 e.n. romanii pun la
cale un atac de anvergură condus de Cornelius Lentulus împotriva geților. S-a jefuit tot sudul Munteniei
dar și Banatul a avut de suferit atenția acestor pră dă tori. Cotizo nu a ră mas dator și iarna i-a încă lzit
pe romani dâ nd foc castrelor și cetă ților din sud. Presiunea romană se întă rește asupra geților tot
mai mult. Marea ră scoală a geților din Panonia este înă bușită în anul 9.e.n., o parte a populației este
deportată iar zona a devenit o provincie romană cu consecințe grave asupra siguranței statului geților
și a istoriei neamului nostru.
Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. ‒ 17 e.n.) este cel mai bogat izvor de informații pentru stră moșii
noștri din timpul lui Cotizo. După ce a încercat în zadar să -și îmbuneze împă ratul pentru a-i schimba
locul exilului din cetatea Tomis, a învă țat limba geților și a scris chiar poeme în această limbă . El nu

340
pomenește niciodată pe daci, pentru el get sau dac sînt totuna.
Tristele II „Eu numai fost-am trimis lîngă a Istrului guri înșeptite,
Unde de-a Polului Nord geruri cumplite rebegesc.
De meterei, colchieni, de iazigi și de a geților gloată ,
Doar ale Istrului lat ape, adînci ne despart. ..................”
Tristele III „Am uitat pînă și să vorbesc. Îmi sună mereu în urechi graiul tracic și scitic și mi se pare că pot să
scriu versuri în metrica geților°. Crede-mă , mă tem să nu amestec vorbe latine cu vorbe din Pontus, pe care
să le citești în scrisul meu. Dar, oricum ar fi, scrisoarea mea citește-o cu bună voință și scuz-o pentru situația în
care mă gă sesc.” Din acest text, poetul latin ne spune explicit că limba geților putea fi înțeleasă și de
către romani dacă se străduiau puțin, deci erau limbi înrudite cu ră dă cină comună și asta se cunoștea
înaintea cuceririi parțiale a Getiei, zicere ieșită chiar de sub pana unui latin sadea și nu de leprele care s-au
dat de ceasul morții numai să ne facă mai latini decît latinii!
Tristele V,7 „Vrei poate, să afli ce soi de oameni și ce obiceiuri
Au tomitanii, ai mei concetă țeni de acum?
Coasta aceasta mă car că -ntre geți și-ntre greci e-mpă rțită ,
Însă de geții rebeli pare să țină mai mult.
Vezi într-un numă r mai mare, pe geți și sarmati, ce, că lare,
Vin și se duc tot foind prin a orașului stră zi.
Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă ,
Arc și să geți ce la vîrf unse-s cu fiere de șerpi.
Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă ;
Barba și pletele lor n-au fost tă iate nicicînd.
Mîna deprinsă le e să -nfigă în dușmani cuțitul,
Care la orice barbar stă lîngă șold în chimir.
..........................................................................................
Paloșul lor tă ios biruie orișice drept.
Largii nă dragi și cojocul de ger îi pă zesc anevoie.
Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung pă r.
Doar la puțini mai gă sești vreo urmă de limbă grecească ,
Schimonosită și ea de al barbarului glas.
Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată
Spune în graiul latin cel mai simplu cuvînt.”
Lingviștii româ ni și istoricii din aceeași tagmă spun că toți geții știau să behă ie numai după cum se cînta și
se auzea la Roma! Pîrvan în nebunia lui tracistă și a tră dă rii de Neam și Ț ară clocită în șă rpă rie sionistă , spune
că geții erau latinizați chiar înainte de a veni romanii să -i ușureze de aurul și argintul pe care îl aveau. Ș i în
prezent fă uritorii de istorii și limbiștii, scot din closetul latrinită ții hîrdaie de că cat pe care îl degustă o viață
spunînd că așa au procedat și geții latinizîndu-se prin comerț și paznici de gură -cască la haznaua altora!
Vedeți întunecaților că chiar un latin v-a dat în gît cu tică loșiile voastre! Tristele V,10 „Doar cîte unul cutează
să lucre pă mîntul; să rmanul
Ară c-o mînă pe plug și cu cealaltă pe arc,
Cîntă -ncoifat pe-al să u nai, ce-i lipit doar cu smoală , pă storul
Și de războaie se tem oile-aici nu de lup.
Zidul acesta ne pă zește și chiar între noi ducem teama
Liftei barbare de-aici amestecate cu greci,
Că ci locuiesc împreună cu noi de-a valma barbarii,
Care în oraș stăpînesc cele mai multe clădiri.
..........................................................................
Chiar și acei pe care îi crezi că -s de viță grecească , în
Loc de costum stră moșesc poartă nă dragi persiani.
Ei se-nțeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă-ntre dînșii;
Eu doar prin semne le-ară t ceea ce vreau să le spun,
Eu sînt aicea barbar că nu-s priceput de nici unul”.
Pînă și grecii și-au amestecat limba cu a geților și nicidecum invers cum ar fi trebuit să se întîmple după
nebunia latinistă și planul Satanei ticluit pentru leprele cazare.
Pontice II, 9, Lui Cotys se vrea o scrisorică din partea surghiunitului că tre conducă torul geților.

341
„Odraslă de regi, Cotys, a că rui origine nobilă se ridică pâ nă la Eumolpus, dacă cumva vocea faimei va fi ajuns
pâ nă la urechile tale că eu mă gă sesc surghiunit în vecină tatea imperiului tău, tu care ești cel mai blâ nd
dintre toți principii, ascultă glasul° celui ce te roagă și dă o mâ nă de ajutor, dacă poți, și tu o poți, unui
proscris. Strălucirea neamului tău îți impune aceasta, este datoria neamului nobil ce scoboară din zei,
ți-o pretinde aceasta însuși Eumolpus preastră lucitul pă rinte al neamului, ți-o pretinde aceasta însuși
Erichtonius, înaintea lui Eumolpus… Ș i° tu chiar Cotys, odraslă demnă de pă rintele tă u, dă o mâ nă de ajutor
unui exilat ce se gă sește în tabă ra ta. Întind brațele rugătoare către tine, ca poet către poet ‒ Ad vadem
oratia brachia tendo!” Ovidiu spune că Eumolpos este stră moșul ancestral al neamului lui Cotiso, adică al
geților și nimeni nu l-a acuzat că a bă ut prea multă aghiazmă ! Eumolpizii erau slujitorii traci ai templului din
Eleusis înființat după cum scrie Pausanias în Descrierea Greciei, X,5,7 de că tre hiperboreeni, adică geții din
nordul Istrului care erau vecinii poetului. Rufus Festus spune că Eumolpiada era vechea denumire pentru
orașul macedonean Philipopolis.
Pontice III, 2 „Aici vă cunosc acum și sauromații și geții, iar cetele de barbari laudă un astfel de curaj. Câ nd
acum de curâ nd am adus vorba despre cinstea noastră (că ci am învă țat să vorbesc în limba geților și a
sarmaților) un oarecare moșneag ce se gă sea din întâ mplare în acea mulțime, la vorbele mele a ră spuns
urmă toarele: Ș i noi, stră ine, pe care recele Istru ne ține departe de voi, știm bine ce înseamnă numele de
prieten. Există un loc în Sciția, cei bă trâ ni o numeau Taurida, care nu este prea departe de pă mâ ntul getic. Eu
m-am nă scut acolo, și nu mă rușinez de patria mea. Poporul de acolo se închină surorii lui Apollo… După ce a
ispră vit povestea (lui Oreste și a Ifigeniei), lă udară cu toții faptele și frumoasa bună credință . Nu-i de mirat
cum chiar în această regiune, care nu este alta mai să lbatică , numele de prieten atinge sufletele cele mai
barbare”.
Ponticele lll 4 „Nici vorbele mele nu le citești, ale mele care sunt surghiunit la Istru, fluviu din care beau
geții ce cu greu se supun Acesta este cuvâ ntul Ziditorului: Ziditorul este în inima noastră, aceasta le
prezic, acestea le profețesc la îndemnul zeului”.
Pontice IV, 7 „Vezi cu ochii tă i că marea-i înghețată de ger, vezi cu ochii tă i că vinul se întă rește de frigul cel
aspru. Vezi cu ochii tă i cum ță ranul iazig mâ nă carul încă rcat prin mijlocul apelor Istrului”.
Pontice IV, 13 „Ah, mi-e rușine dar am compus un poem și în limba geților și vorbele barbare le-am
modulat după ritmul latin. Ș i am plă cut ‒ felicită -mă ‒ și am început să -mi câ știg faimă de poet
printre neumanii geți. Vrei să cunoști subiectul? Am câ ntat meritele cezarului. La noutatea mea s-a
adă ugat și divinitatea zeului, căci am arătat că trupul lui August este muritor, dar sufletul său s-a
ridicat la cerul cel înalt. (Augustus a murit în anul 14 e.n.)… Așa a spus el, dar eu, prea-scumpule
prieten, mă văd surghiunit de șase ani sub polul înghețat”. Atâ tea spune surghiunitul poet despre
stră moșii noștri, informații ocultate pâ nă în prezent, încâ t îți vine să pui mâ na pe ciomag și să dai la mir
pâ nă obosești! Ardă -v-ar para focului nefâ rtaților, sunteți mai ră i decâ t ră ii ră ilor. Asta-i cultura
golă nimii boulene, cap pă trat și-n nas cu pene. Dacă nu știi, este un pă cat ce trebuie iertat, dar dacă nu vrei
să știi este o tică loșie care trebuie pedepsită !
Biseto II ‒ mato, conducă tor al geților (15 e.n.? ‒ 30 e.n.), îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu
murdara Romă (T 51) iar situația devine tot mai grea. Mesia se află sub influența militară a Romei
chiar dacă geții din nordul Istrului nu acceptă ruperea gliei stră bune în bucă ți după poftele orică rui
tripe lele. Dio Cassius ne lasă informații nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geților
și bastarnilor din anul 29 e.n. El spune că ră zboiul a început (LI,26,1) după ce geții și bastarnii au
atacat pe protejatul lor Rolex ce se ținea tare undeva pe la gurile Dună rii. În realitate bastarnii și geții
au atacat Mesia în centru, iar acest Rolex apare pe tă bliță cu numele de Orolo care a refuzat să mai
plă tească birurile că tre Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimată de boero Biseto II ca mato al geților
fă ră a se preciza rezultatele. Dio Cassius ne spune că acest Rolex simțind presiunea coaliției geto-bastarne
cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oștile lui Dapix și Zyraxes cucerind și dabele lor situate
tot la gurile Dună rii. Dar aceștia erau doi conducă tori locali din Muntenia și fiind ajutați de boero
Biseto II s-au confruntat în anul 29 e.n. cu romanii, iar în anul 30 ajung amâ ndoi mato. De aici trebuie
să tragem concluzia că la acea dată Mesia nu era provincie romană . „Poetul Udruoe spune să nu te
temi de zoile grase. Du-te ca un conducă tor de oaste și ocrotitor dar să fii aspru ca vâ ntul de iarnă boero
Biseto și să nu ară ți îngă duință . Este o pleavă deasă acești jeleri care nu-și plă tesc dă rile în cereale
și trebuie adusă la ascultare. Anul trecut a fost ceartă și a ieșit cu lovituri între murdara Romă și Dapisiu
dar eu am mers cu omenie și credință în sfâ nta cruce pentru a-l sprijini. Câ nd ei dormeau i-am
înconjurat în liniște cu oaste pe jeleri și i-am zdrobit pâ nă ce doi pră pă diți, au vorbit în șoaptă și împreună
cu Ilo au luat un ștergar și s-au lă sat prinși de boero Biseto. Orolio iară și a uns cu murdă rie oala

342
pentru mâ ncare cum spune sfâ ntul G. Împreună cu credinciosul Beriso carpul, eu boero Biseto am
purces să -l strâ ng cu ră zboi, să -l iau și să -l duc pe acest om încă pă țâ nat Deugeo și neamul lui care au
ieșit plini de teamă că utâ ndu-și dosire/scă parea la temelia cetă ții Sarmisetuzo. Pe întunecat câ nd toată
lumea dormea cui, boero Biseto nu a fost luat de somn. Ieri seară i-am luat cu luptă tare și i-am hă rțuit
fă ră odihnă pe ei”. Pentru boero Biseto II vremurile nu au fost liniștite astfel că s-a pomenit cu o revoltă
chiar în cetatea Sarmisetuzo câ nd el bă tea ră zboi cu geții lui Orolio și cu romanii în Mesia. În anul
30 e.n. datorită stă rii grave a să nă tă ții pentru că mergea foarte greu, boero Biseto II este înlocuit de
că tre dage balo (T 56) prin Dapisiu și Zoirasieo.
Dapisiu și Zoirasieo ‒ mato (30-45?) conducă tori ai geților (T 60) au avut lupte neîntrerupte cu romanii la
care participă ală turi de geți și iazigi, sarmați, roxolani, sciți, bastarni. Violența luptelor este prinsă în această
tă bliță unde nesă buința unui comandant get a dus la distrugerea polcului. Pedeapsa este aspră și pilduitoare.
„Zisa (judecata) cetă ții geților este plină de durere și te ceartă pe tine în slujbă să dai socoteală pentru polc.
După înțelepciunea sinceră a sfâ ntului Zoe, ai jertfit oastea neamului cu o ciudă nemă surată pentru care
trebuie să ră spunzi. Câ t timp vei sta în cetatea getă vei fi lovit și gonit cu murdă rie și îi vom da acestui
aducă tor de rele, pâ ine subțire și mică , tare ca osul. Zabelo, vei da pintenii cu care te-am numit comandant pe
care ți-i vom lega de cap să fii alergat. La să rbă torile neamului toți geții să aibă întâ ietate în fața acestui om
încă pă țâ nat. Conducă tori și preoți judecă tori Dapisio împreună cu Zoirasieo. Adusă nouă și privită cu atenție
vie, a fost cercetată de să rbă toarea Pă lii și unsă cu semnul crucii. Acest înfumurat a fost trâ ntit și tâ râ t apoi
alergat și gonit cu biciul pentru că este un nimic. Iată Zoe! acest nimic este ori caca ori maca/rață ”. Tă blița 60
povestește despre o solie trimisă de Dapisiu la sciții din cetatea Grono pentru a plă ti în groși solda cuvenită
armatei acestui neam angajată să -i sprijine pe geți. Tot din această tă bliță află m că Dapisiu° era acum singur
conducă tor al geților, Zoirasieo ori a dispă rut de moarte bună ori i-a fă cut felul cel care a ră mas mato. Numele
monezii geților s-a pă strat mult timp pe teritoriul locuit de româ ni pentru că în perioada feudală a circulat în
Ț ă rile Româ ne, Ungaria și Polonia o monedă cu numele de groși. Romanii strâ ng tot mai mult lațul în jurul
geților, dar nici în neamul lor nu este liniște, dihonia are cuiburi neștiute.
Ș i Iordanes în Getica la 67-73 amintește acest fel de ierarhii în conducerea geților scriind: „Iar după
moartea lui Deceneu, ei au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit.
Acesta era considerat la ei și ca rege și ca preot suprem și ca judecător, datorită priceperii sale și împărțea
dreptate poporului ca ultimă instanță.” După cum vedem din scrierea lui Iordanes de la mijlocul secolului
VI, încă se mai știa despre structurile de putere din conducerea statului get, însă numele personajelor s-ar
putea să fie nă scocite fiindcă nu se gă sesc pe tă blițe!
Bilteo ‒ mato, conducă tor al geților (45 e.n.?-60 e.n.?) cum arată tă blița 62, nu are liniște. Îl pedepsește pe
Dapisiu (tată l lui Ili) și tot neamului lui considerâ ndu-l uzurpator al funcției de mato. Ț ă ranii se ră scoală
datorită greută ților și iară și o iau razna din cauza beției cu mursă iar conducă torul trebuie să -i aducă cu sabia
la ascultare. În timpul campaniei militare soția lui dă în sminteală și este pierdută fiindcă i s-a terminat caierul
zilelor.
Gezino ‒ mato, conducă torul geților (60 e.n. ‒ 89 e.n.) trebuie să facă față unor atacuri repetate ale
romanilor care urmă resc să -i supună neamul. Se fac pregă tiri militare intense pentru confruntă rile cu
acest dușman fă ră liniște (tă blița 64). Dage balo dă breslei boiangiilor spre prelucrare în folosul
armatei, pâ nză dar calitatea lucră rii este jalnică . Ș mecherii sunt amendați, atelierul închis iar lucrarea este
refă cută de meseriașii din Sibiu (tă blița 63). În anii 52-53 e.n. romanii construiesc pe malul drept al
Istrului fortificații puternice care să supravegheze populația de pe ambele maluri ale fluviului. În anii
68-69 e.n. geții și sarmații atacă puternic toate aliniamentele strategice din Mesia și le controlează
câ teva luni dar venirea primă verii îi lasă pe romani mai liberi în mișcă ri și reușesc să îi arunce peste
Istru în nord, pe nă vă litori. De la Cornelius Tacitus (54-119 e.n.) ne-au ră mas informații despre
stră moșii noștri referitoare la aceste evenimente în De moribus Germanorum și Historiae 1, 79: „Lumea
fiind preocupată numai de ră zboaiele civile, nimă nui nu-i mai era aminte de treburile din afară . De
aceea roxolanii, un popor sarmatic, de un mare curaj, după ce în iarna trecută tă iase în bucă ți două
cohorte romane, fă cură o invazie în Moesia. Erau nouă mii de că lă reți, mâ ndri de îndră zneala lor
firească , de reușita lor și care se gâ ndeau mai mult la pradă decâ t la luptă . Pe câ nd ei se gă seau risipiți
după jafuri, legiunea a treia, că zu deodată asupra lor, nimicindu-i”. Ș i mai departe în Historiae gă sim
la LII,46 alte date și fapte privitoare la trecutul nostru atâ t de întunecat de lifte tră dă toare de Neam și
Ț ară : „În același timp izbucni o ră scoală și în Germania (primă vara anului 69 ‒ toamna anului 70),
încurajată de lașitatea comandanților și de revolta soldaților. Atacul inamicilor și perfidia aliaților

343
adusese statul în marginea pră pastiei. A pornit mișcare și poporul dacilor, un neam de oameni niciodată
credincioși. După ce s-a retras armata din Moesia, ei n-au mai avut nici o teamă . Dar deocamdată ei priveau
liniștiți la treburile noastre, câ nd însă aflară că întreaga Italie s-a aprins în flacă ra ră zboiului și că tot imperiul
roman s-a înarmat împotriva sa însă și, au atacat tabă ra de iarnă a cohortelor și a cavaleriei și puseră
stă pâ nire pe ambele maluri ale Dună rii. Ș i se pregă teau să distrugă chiar tabă ra legiunilor”. Mai departe avem
în Historiae la LV,54: „Galii prinseră curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeași, că ci
se lă țise zvonul că taberele de iarnă din Moesia și din Panonia ar fi fost înconjurate de sarmați și de daci,
asemenea lucruri se plă nuise și în provincia Britania”.
În iarna 69-70 acțiunea geților și sarmaților se repetă punâ nd la grea încercare armata romană , care
reușește cu mari eforturi să -i întoarcă înapoi peste Istru. Între anii 77-85 se dau lupte crâ ncene între geți și
romani atâ t la nord de Istru câ t și la sud în toată Mesia. În anul 85 se dau primele lupte dintre armata romană
condusă de Cornelius Fuscus și armata geților condusă de Gezino și basileul Diogio. Se face o adevă rată
mobilizare generală a neamului geților chemâ ndu-se la arme oastea gloatei (tă blița 65). Geții sunt înfrâ nți și
plă tesc un preț foarte mare pentru ră scumpă rarea nobililor că zuți prizonieri la romani. Diogio are și el parte
de această soartă ingrată . Vinovat de nenorocire este gă sit româ nul Sandu Pantelo care a adus-o pe tavă după
cum spune conducă torul Gezino. Matei a fost și el judecat pentru că în toiul luptei l-a pă ră sit pe Diogio care a
ajuns prizonier la Fuscus. După refacerea armatei geților, Diogio îl înfrâ nge pe Fuscus, îl prinde și îl scurtează
de cap în anul 88 cum minte Dio Cassius (155-240) în Istoria romană dar Suetoniu care a fost contemporanul
acestor fapte ne scrie altceva. Romanii sunt buimă ciți de cerbicia geților care luptă pentru apă rarea gliei
stră bune și sâ ngele care nu mai contenește. La Istru vine și Domițian dar stă mai în spate și trimite să ceară
socoteală geților pe Tettius Iulianus care îl înfrâ nge pe Diogio în anul 89 e.n. la Tapae. Pacea cu romanii se
încheie în cetatea Panonia, solia geților fiind condusă Diegis după cum spun izvoarele romane, adică basileul
Diegio sau Diogio cum este scris pe tă blițe și care va deveni mato după întoarcerea la Sarmisetuzo.
Suetoniu comentează ră zboiul romanilor conduși de împă ratul Domițian° împotriva geților în scrierea
Viețile cezarilor. Doisprezece cezari și în Cartea a opta gă sim la paragraful 6 urmă toarele: „A întreprins mai
multe expediții, parte din voința lui, parte din necesitate: din voința lui împotriva caților iar din necesitate
una împotriva sarmaților care masacraseră o legiune cu comandantul ei; împotriva dacilor a dus două
campanii, prima după înfrângerea consulului Appius Sabinus, a doua după cea a lui Cornelius Fuscus,
prefectul cohortelor pretoriene, că ruia îi încredințase comanda supremă . A celebrat două triumfuri asupra
caților și asupra dacilor, după succese și eșecuri alternative; după victoria asupra sarmaților s-a limitat
numai să -i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”.
Suetoniu scrie că a fost învins de daci în primul ră zboi Appius Sabinus iar Cornelius Fuscus i-a
învins pe daci. În urma acestei victorii Domițian a primit un triumf din partea senatului. Afirmațiile lui
Suetoniu îl fac pe Dio Cassius de mare mincinos și urâ cios, dar nu ne-ar pă sa prea mult dacă
nemernicia nu ar falsifica istoria noastră veche. Iar informațiile lui Suetoniu sunt confirmate și chiar
completate de cele aflate pe tă blițele de plumb ale stră moșilor noștri și ținute încă ascunse bine în
întunericul
Institutului de Arheologie din București. Pacea încheiată de geți cu romanii a fost negociată de
că tre dage balo numai cu Fuscus (T 68, 70) iar o delegație a geților a fost trimisă într-adevă r la Roma
pentru a se consemna încheierea ră zboiului. Tă blița 69 arată fră mâ ntă rile prin care trecea neamul get
datorită condițiilor grele impuse de Fuscus pentru încheierea ră zboiului. Iar tă blița 66 spune că au
că zut în mâ inile romanilor mulți dintre nobilii adună rii neamului care au fost ră scumpă rați cu bani
strâ nși și de la populația ță rii. Tă blițele și textul lui Suetoniu arată fără putință de tăgadă că Dio
Cassius a mințit când a scris despre aceste evenimente. Numai nebunii sau secă turile se sumețesc și
spun că Domițian care participase la luptele de la Dună re, nu știa cine era conducă torul geților cu care
a încheiat pacea și că ruia i-a dat diadema de rege!
Despre aceste fapte povestite de tă blițe, Dio Cassius nu amintește deloc pentru a nu fi obligat să -i
recunoască lui Domițian ceva merite! Tă blițele geților nu pomenesc de Tettius Iulianus, generalul
roman care l-ar fi învins pe Decebal după cum scrie Cassius, dar nici Suetoniu nu îl amintește ceea ce
însemnă că trebuie să -i mai punem în câ rcă încă o minciună lui Cassius. Câ nd solia geților merge la
Domițian să încheie pace, Dio Cassius scrie (LXVll,7,l) că era formată din „Diegis cu câ țiva bă rbați
comați” trimisă de Decebal, regele dacilor care refuzase să vină la tratative iar la pacea cu Traian,
același (LXVIII,9,1) „Decebal trimise, chiar înainte de a fi fost învins, o deputațiune, nu dintre comați,
ca mai înainte, ci dintre principalii pileați”. Vedem aici minciuna și ră utatea istoricului roman; lui
Domițian i se trimite o solie condusă de un râ ndaș însoțit de câ țiva pă stori cum vrea să credem Dio

344
Cassius iar la Traian, vin cei mai de seamă geți să i se închine, chiar înainte de a fi fost învinși, iar Decebal se
gră bea și el să facă același lucru dar încă nu își terminase de înfă șurat nojițele de la opinci! Noi trebuie să
credem după spusa mincinosului roman Cassius, că pe Domițian nu îl luau în seamă nici comații geți și nici
curcile plouate, dar pe Traian îl respectau toți ca pe un zeu inclusiv Decebal care ceruse să fie primit de că tre
augusta să ndă luță : „se dusese la Traian, după ce se aruncase la pă mâ nt, i se închinase și depusese armele”, să -
i arate împă ratului roman ce bine stau geții cu flotă rile. Prea aduce a cultul personalită ții toată scriitura iar
noi cei de azi avem o experiență recentă pe acest tâ râ m!
Despre pacea încheiată cu romanii, Dio Cassius scrie (LXVII,73): „…Domițian puse diadema pe
capul lui Diegis, ca și câ nd ar fi învins și că putea să dea un rege dacilor, distribui soldaților onoruri și
bani și trimise la Roma, ca învingă tor, între altele, delegați de ai lui Decebal și o scrisoare ca din partea
acestuia, dar care se zicea că a fost plă smuită de el”. Pă că tos cum a fost și mincinos așijderea, a
spus adevă rul fă ră să vrea; într-adevă r Diogio a fost cel care a încheiat pacea cu romanii în Panonia iar
dage balo a trimis o delegație la Roma pentru a confirma actul perfectat. Tă blița 70 completează aceste
informații astfel: „Zisa/judecata nobilei noastre adună ri. Neîncrederea româ nilor să se oprească .
Fiecare familie are datoria de a avea încredere în adunarea noastră care vrea să trimită la Roma o delegație
să se audă și glasul Sarmisetuzei. Să cerceteze solii chipul îngerilor de pe cer astfel ca pentru toți să
fie pace. Ura este ca o pisică cum spune adesea sfâ ntul Zabelo. Trasă /turnată în Sfâ nta Geție și gravată
cu cui de getul Zurobado”.
Dar minciuna magistrului Dio Cassius mai are o însă ilă tură tâ mpită , Dacia avea după pacea cu Domițian doi
regi; Diegis care a primit diadema de la împă ratul Domițian° și Decebal ca rege al dacilor deși ei nu aveau rege
ci conducă tor confirmat de dage balo sau Fră ția Celui Ales, și care nu a vrut din dispreț să -l vadă pe împă ratul
roman la față , după spusa nă scocitorului istoric roman!
Mă i să fie, iese pă rul prin scufie și prostia prin că lcâ ie!
Diogio ‒ mato, ultimul conducă tor al geților/rumunilor (89 e.n.-106 e.n.) chiar de la început are parte de
viclenii care urmă reau să -l elimine din structurile de putere. Câ nd se afla în cetatea Panonia, trimis de Gezino
pentru încheierea pă cii cu romanii lui Domițian°, acasă un pezevenchi cu gâ ndul șui, s-a vrut chiar moțul
neamului. A îmbrobodit dage balo că Diogio odată dus în gura lupului nu are cum să se mai întoarcă înapoi
fiindcă dihania stă foarte bine cu dantura și, ar fi mai înțelept ca adunarea neamului să -l aleagă pe el ca mato.
Apoi repejor, pentru a da putere șmecheriei, a bă tut un medalion cu chipul să u și textul care consfințea noul
statut social. Câ nd Diogio s-a întors din afacerile lui cu romanii și a constatat mișelia, ră u s-a supă rat (tă blița
71) pe Pantelo Goe, fă ptuitorul mâ rșă viei și amarnic l-a pedepsit. „Eu am strâ ns în jurul nostru nobila adunare
a neamului stră bun ca să ducă cu tobe plâ ngerea și să o dea lui Zabelio. El va pune pe câ ntar și va judeca
murdara poveste. Această pâ nză netigită (gogomă nie) pentru șters picioarele ne-a dat-o româ nului Pantelo
Goie. Să fie prins la moșia lui, să -l luați și să -l aduceți la stră lucita Sarmisetuzo a geților. Vita murdară din el,
cu coarnele îndoite înapoi să -și pună pe cap mițe de oaie câ t eu voi sta în fruntea adună rii. După noua trasă
(judecată ) vei fi luat și gonit Goe și vei pieri să rac pentru că ești un gunoi viu. Renunță la jumă tate din
îngâ nfarea ta și cere-i îndurare lui Diegio. Să nu-i mai bâ zâ i (sâ câ i) pe dreptcredincioșii adună rii (preoții
judecă tori)!”
În istoria noastră adevă rată există niște informații foarte ciudate privind vizita unui general chinez la
Sarmisetuza pe timpul lui mato Diogio. Deși ele puteau fi verificate cu date venite din alte izvoare, nimeni nu
s-a pus pentru un asemenea zbucium să nu-i obosească prea ră u scă fâ rlia! Am s-o fac eu să le mai aduc încă o
supă rare întunecaților și tră dă torilor de Neam și Ț ară !
În niște cronici chinezești din secolul II, se scrie că în 97 al erei noastre generalul lor Ban Chao Shan a
traversat munții Tian și Pamir, cu o armată de 70000 de oameni pornind într-o campanie împotriva triburilor
Xiongnu care se țineau tare zburdalnice și neascultă toare. El și-a continuat marșul spre vest dar în scop
comercial ajungâ nd pâ nă la Marea Caspică apoi s-a îndreptat spre Parția. Pentru a cerceta lumea nevă zută de
la soare-apune, a trimis solie pe generalul Gan Ying în regatul Daqin, pe care toți culturnicii pricepuți ai celor
din vest ‒ la noi este mucles ‒ spun că este imperiul roman. Eu cred că este sau Dacia (Dacin după zisa
chinezilor) cum îi spuneau în acele vremuri romanii, mare parte din greci și, după ei cam toți locuitorii
imperiului.
În cronicile Weilue (Scurtă relatare despre dinastia Wei) scrisă în secolul III și Hou Hanshu (Istoria
dinastiei Han Tarzie) scrisă în secolul VI care au folosit informații din această că lă torie se afirmă
că „Marea de Vest” este Marea Neagră , iar numele Daqin, ei l-au folosit și pentru imperiul roman pâ nă
în Evul Mediu, însă el apare în respectivul text și cu numele Lichien. Cred că acesta este adevă rul
fiindcă din estul Mă rii Negre, dar mai sigur din estul Mă rii Caspice se poate ajunge ușor în Parția unde

345
erau gă zduiți chinezii, pe care negustorii parți i-au speriat că nu pot ajunge în inima imperiului la Roma, dar
le pot spune ei cam tot ceea ce vreau să știe și ceva pe deasupra numai să -i asculte cu urechile ciulite. Solul
Gan Ying care a ajuns în partea de vest a Mă rii Negre a cules de la localnici informații care stau la baza celor
două cronici menționate unde se gă sesc referiri la țara Daqin. Să luă m aminte chiar și acum ce ne zic aceste
cronici chinezești, vechi de peste 2000 de ani!
Despre locuitorii ță rii Daqin/Dacin spun că sunt înalți și cinstiți, caracteristică pe care o amintește și
Herodot despre geți, că sunt cei mai cinstiți și mai viteji oameni cunoscuți. Ț ara este condusă de o că petenie,
aleasă – deci nu aveau regalitate – care nu domnește pe viață , ci poate fi schimbată dacă semnele divine o cer.
Tă blițele de plumb descoperite la Sinaia ne arată că nu numai semnele divine i-au schimbat pe mato, ci și
ră ută țile oamenilor sau vremurile care erau nă prasnice uneori. Cronicile nu ne mai spun cine ungea pe „rege”
dar pe tă blițe află m că el era ales de dage balo și confirmat de ede în frunte cu Ili. Pe lâ ngă „rege”, cum l-au
numit ei pe conducă torul geților, era un grup de 36 de că petenii militare care se sfă tuiau în treburile ță rii.
Acest consiliu militar este numit pe tă blițe soto balo sau soții șarpelui de lumină , simbol ce l-au pus cu mare
drag și pe steagul lor. Numă rul sacru de 36 apare pe T 43 sub forma unor bumbușori° așezați simbolizâ nd o
lună din calendarul religios, unde să ptă mâ nile erau de 9 zile. Tot aici cronicile amintesc de un departament
al arhivelor, adică ceea ce s-a descoperit la Sinaia, iar ostașii lui Ucigă -l Toaca au zis că româ nii nu trebuie să -
și cunoască Adevărata Istorie, fă câ ndu-le pe cele mai multe dispă rute, câ teva sute după mă rturiile celor din
muzeu care le-au vă zut în perioada interbelică , iar cele ră mase stau numai sub lacă t și vorbă de hulă !
Despre capitala ță rii pe care cronicile° au° numit-o „O tu”, scriu că era înconjurată de ziduri mari de piatră
așa cum au fost și cetă țile stră moșilor noștri din munții Oră știei. Dacă plecă m de la constatarea că chinezii nu
pronunțau consoana r, iar textele au fost scrise la 200 de ani după vizita generalului Gan Ying în vestul Mă rii
Negre și că informațiile culese au fost prin viu grai, atunci Oră știa noastră prin eliminarea literei r și
„râ nduiala” după fonetica chineză , a devenit „O tu” în cronicile lor. El mai poate veni din cuvâ ntul „oțoi” a se
fuduli, a se îndâ rji, fiindcă cetatea Sarmisetuza era considerată mâ ndria neamului get. Numele de Oră știe, vine
din cuvintele vechi uraș/oraș: pă mâ nt, ascuns + die: sacru, sfâ nt; și chiar așa era considerat întreg teritoriu al
Geției, cu osebire capitala unde se afla și centrul religios al Neamului Scoborâ tor din Zei, dar și sediul Fră ției
Celui Ales. Numele capitalei scris în cronicile chinezilor mai poate veni de la cei care îi tă lmă ceau limba
rumună , nedumeriților musafiri și le-au spus că este cetatea lui Dumnezeu, sau luminată de Sfâ ntul Soare pe
care alții îl știau de Otu sau Utu.
Capitala era compusă dintr-un sediu central și patru palate separate depă rtate între ele avâ nd un
perimetru de 100 de li (41,6 km), iar „regele” stă tea în fiecare câ te o zi. Numai Sarmisetuza are în jurul ei
cetă țile puternice cu ziduri de piatră de la Costești, Blidaru, Cetatea Vâ rful lui Hulpe, Piatra Roșie, precum și
așezarea civilă de la Fețele Albe. Drumul între aceste cetă ți ale geților este cam de 40 km.
Ț ara Daqin era foarte bogată în aur și argint iar locuitorii cultivau cinci feluri de cereale, avâ nd mult grâ u și
mâ ncare ieftină . Locuitorii sunt primitori, iar câ nd la hotar sosesc soli din ță rile° vecine, li se trimit cai de
poștă , pentru a ajunge în capitală , unde „regele” le face daruri în aur. În țară nu se aude de hoție și tâ lhă rie așa
cum scria și Herodot despre geți. Foloseau sistemul zecimal în schimburile comerciale, unde un ban de aur
era câ t zece de argint. Ca să ajungi în țara Daqin poți merge și pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la
nord. Ori numai Marea Neagră putea fi înconjurată din Persia pe la nord ca să ajungi în , fiindcă la Roma nu
puteai ajunge decâ t peste Marea Mediterană .
Începâ nd cu mijlocul secolului VI, câ nd „creștinii nestorieni” au început să se așeze de-a lungul drumului
mă tă sii, chinezii i-au numit și pe aceștia tot daqin, dar i-au mai scris și Ta-chin sau Ta-Tsin. Însă tă râ mul
populației tocare care este situat pe drumul mă tă sii, în nord-vestul Chinei, se numea și Tarim, care după
limba chineză poate fi citit și Ta-Chin. Iar Ta-Tsin se apropie de Tă tâ n de la noi cu sensul de tată , pă rinte,
bă trâ n. În budismul tibetan, ei aveau un fel de îngeri pe care îi numeau tot daqin/dakin sau dacin cum trebuie
citit și cuvâ ntul chinez. Aceste ființe cerești erau pă zitori ai porților cerurilor. Lama tibetani spun cu mare
mâ ndrie că toată înțelepciunea le-a venit dintr-o țară din vest cu multe pă duri așezată lâ ngă un mare râ u
unde este și muntele Meru sau Cetatea lui Senta/Dumnezeu, adică bă trâ nul Ziditor care a dat lumii
înțelepciunea. Istoric, budismul a apă rut în Tibet în secolele IV-V venind de undeva din vestul îndepă rtat, iar
în noua patrie a prosperat devenind religie oficială în secolul VII sub împă ratul Srontszangambo, și cam în
același timp cultul apare și la chinezi.
Dar aceste plaiuri binecuvâ ntate de Tată l Ceresc amintite de budiștii din Tibet sunt chiar cele mioritice.
Într-un vers din ritualul Scaloianului practicat vara în Dobrogea, se amintește despre pă pușa din
lut că este „trupușor de dician” adică din pă mâ ntul sfâ nt sau Ț ara Sfâ ntă Dacia, după zisa celor care ne-

346
au falsificat istoria. Urmele „bisericii nestoriene” se mai gă sesc în China de azi prin Pagoda situată în
provincia Shaanxi, la aproximativ doi kilometri la vest de templul Louguantai. Biserica și mă nă stirea
au fost construite pe la anii 640 de misionari „nestorieni”, dar cultul a fost interzis în anul 835, iar
clă direa a intrat în patrimoniul confucianist. O dovadă mai importantă este „Stela nestoriană ” care a
fost ridicată în anul 781 fiind dintr-un bloc de calcar de 279 cm înă lțime cu un text în limbile chineză
și siriacă adică aramaică . Aceasta arată că inițial biserica nestoriană a primit recunoaștere de la
împă ratul Taizong, ca urmare a eforturilor misionare creștine întreprinse de că lugă rul Alopen în anul 635.
Îngropată în 845, probabil în timpul interdicției acestui cult, stela a fost redescoperită abia în 1625.
Această stelă ne arată că „nestorienii” nu practicau iudeo-creștinismul, ci creștinismul arimin și tot
de la ei vine Cartea lui Eno care se află în Biblioteca Habsburgilor din Viena.
Invocarea lui Dumnezeu se face prin expresia „Ocrotitor adevă rat” nu stă pâ n ca în iahwism, textul
fă câ nd referiri la Facere, cruce, și botez. Este amintit fondatorul fră ției nestoriene în China, că lugă rul
Aloben scris și Alopen, Aluoben, Aloben, Oloben, Olopen, Olopan. Stela descrie „religia înțelepciunii”
așa cum erau numiți și practicanții religiei geților subliniind Treimea și Întruparea, dar nu este
nimic despre răstignirea lui Cristos sau învierea lui, pentru că el și născocirile puse pe seama lui
de către ivriți nu existau în cultul geților. Că mint pricepuții culturnici câ nd spun că în China au
poposit ceva eretici nestorieni, le amintesc celor pricepuți la toate că patriarhul Nestorie al
Constantinopolului
(386-451), de unde s-a pornit zurba, atribuia lui Iisus două esențe: una umană (omul Iisus) și
una divină (Logosul, Cuvâ ntul, Cristos). Natura umană este distinctă și independentă ; de aceea, în Iisus
ar fi existat două subiecte: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, nă scut din Dumnezeu-Tată l și
persoana uman-istorică , care s-a nă scut din Maria. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic
de la Efes (431) pentru că refuza Mariei titlul de „Nă scă toare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”.
Cine vrea și altă dovadă a minciunii grotești scrisă de pricepuții în vedenii și revelații satanist-
cretine, să -și bage capul în propriul dos și va descoperi în tot adevă ratul loc al vedeniilor și poate ceva
chiar mai deocheat pe deasupra, ori să caute pe internet „god Priapus” și „saint Priapus” ca imagine și
text. Aceste informații ară tate mai sus, dovedesc că cele două cronici chineze se referă la Geția din
timpul lui mato Diogio, nu la imperiul roman cum susțin cei cu râ t subțire și obraz de porc mistreț.
Anii 101 și 102 au însemnat lupte crâ ncene între rumunii/geții lui Diogio și romani atâ t la sudul Istrului
câ t și în munții din apropierea Sarmisetuzei. Situația era disperată și conducă torul neamului stră bun se vede
obligat să ceară pace pentru a încerca în ră gazul obținut să -și refacă armata și sistemul de apă rare din munți.
Conștient că Roma vrea să ocupe și să distrugă puterea rumunilor, Diogio trimite pe basileul Duro Cozen la
neamurile geților din Mesia să se ră scoale împotriva romanilor. Sarmisetuza este supravegheată și încercuită
de legiunile romane și cavaleria nubiană. Basileul are poruncă să încerce mituirea africanilor cu sume câ t
mai mari astfel ca armata să se poată reface (T 72). „Ieri conducă torul și clerul i-au cerut lui Duro să iasă din
cetatea încercuită a geților și să se ducă pentru a o elibera. Să alerge, altfel neamul Sarmisetuzei va fi
împră știat. La întoarcerea din acest drum, să dea pe la neamul nubienilor să se întâ lnească dar să fie plin de
vioiciune (putere de convingere). Astfel Duro să ungă (umple) cu soldă foarte mare trupa care este adunată .
Ar fi o mare minune vie ce ar pă zi armata care trebuie să se refacă așa cum a fost. Gâ ndul lui Diegeo să zboare
ca șoimul, să fie dus repede ca un strigă t de disperare la cei cu suflet viu să refacă turmele jefuite. Micii
agricultori să -și plă tească cinstit impozitele. Du-te și cercetează îngerii îngră mă diți laolaltă dacă vor goni și
vor închide gura puiului lor de că prioară din cetatea geților. Locuitorii Sarmisetuzei au fost loviți din nou.
Basileul Duro să iasă și să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile nă lucilor din ceruri dacă sunt îmbră cate
cu haine uzate sau haine de să rbă toare. Să ne cură ță m de nenorociri ca niște lei și să ne ducem cu Matei
pentru a da încă o lovitură ”. Dar au plecat olă cari și la neamurile mai îndepă rtate ale Persiei, mato Diogio
cerâ nd ajutor regelui Pacorus II (90-105) al pă rților care i-a atacat pe romani în Orient. El a avut relații cu
geții lui Diogio prin Callidromus trimis ca reprezentant oficial cu daruri, un grec luat captiv într-una din
incursiunile din sudul Istrului. În Istoria romană, LXVIII,32,3, Dio Cassius scrie că la ambele campanii romane
împotriva geților, au participat și că lă reții mauri (nubieni) conduși de Lusius. Scrierea lui Dio Cassius
dovedește că informațiile de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sunt autentice, iar felul meu
de a le citi este cel corect chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască acest adevăr!
Diogio obține 3 ani de pace dar situația este tot mai critică pentru că Roma și-a consolidat puterea
pe fostele ținuturi ale rumunilor iar forța militară este mai puternică . Îi cere (T 73) basileului Duro să
meargă iară și la Enea în Mesia să se revolte împotriva romanilor astfel mare ră u se va abate asupra
Sarmisetuzei iar neamul rumunilor va pieri. Tă blița 74 revine cu aceste cereri că tre Enea din Mesia

347
să se ală ture trupelor lui Duro Cozen și să facă ră zboi împotriva romanilor care urmă resc să distrugă puterea
geților. Alt sol, Duro Radu este trimis în ră să rit la iazigi și sarmați să le vină geților în ajutor astfel va fi mare
nenorocire. Cei doi soli se întâ lnesc și revin cu trupele aduse la Sarmisetuzo pentru a-și salva neamul stră bun
de robie. „Hotă râ rea clerului și a conducă torului. Duro Cozen du-te fuga în că tunele dese (pline) de româ ni
avuți, adună -i cu cai buni de că lă rit, însoțește-te cu ei și izbește (fă ră zboi) în Mesio. După ce vei face această
întâ ietate, urmă toarea vei schimba direcția și vei decide să observi și să discuți îndelung cu regele Bilo al
sarmaților. Cu o corabie să fii cu rugă mintea noastră la iazigul Umo să ne sprijine fă ră înșelă torie, altfel
neamul meu va peri. După terminarea șederii, să aduci pentru ră zboiul nostru pe faimoșii arcași sarmați. La
fel să aduci pe credinciosul iazig Gerentea. Eu Duro Radu împreună cu sarmații și iazigii ne-am strâ ns și am
trecut prin trei pă duri pâ nă am format un cerc (corp) împreună cu româ nii lui Duro Cozen. Înră iții pră știeri ai
lui Bilo au ieșit din întă ritura lor pe un soare care dă dea să te topească . Am spus: împreună biruință sau va
sosi strigătul de sfârșit pentru toți românii. În frunte cu Diogio am purces fiecare și am mers la ră zboiul lui
(locul lui de luptă ) și cu credința lui. Trasă (turnată ) în sfâ nta Sarmisetuzo”.
Despre ră zboiul purtat de Domițian° și apoi de Traian pentru cotropirea Geției, Dio Cassius falsifică
faptele pentru a-l câ nta și împă una pe Traian astfel în Istorie romană la LXVII,6,1 „…Cel mai mare
ră zboi de atunci pentru romani fu cel cu dacii, peste care atunci domnea Decebal… (LXVII,7,1). Fiind
învins de marcomani și pus pe fugă , trimise în grabă soli lui Decebal, regele dacilor, invitâ ndu-l să
încheie un tratat pe care el mai înainte îl refuzase, deși îl ceruse de mai multe ori. Acesta primi convenția
că ci se gă sea în mare strâ mtoare, dar nu voi să vină el însuși la tratative, ci trimise pe Diegis cu câ țiva
bă rbați comați, care să -i predea armele și câ țiva captivi, ca și cum numai pe aceștia i-ar fi avut în
mâ inile sale. Fă câ ndu-se acestea, Domițian puse diadema pe capul lui Diegis ca și câ nd în adevă r ar fi
învins și că putea să dea un rege dacilor, distribuind soldaților onoruri și bani și trimise la Roma, ca
învingă tor, între altele, delegați de ai lui Decebal și o scrisoare din partea acestuia dar care se zicea că a
fost plă smuită de el… (LXVIII, 10,1). Dar câ nd i s-a anunțat că Decebal nu respectă condițiile tratatului,
că își face provizii de arme, că primește transfugi, că -și reface fortă rețele, că trimite solii la popoarele
vecine, că face pustiiri în ță rile vecine care fuseseră mai înainte împotriva lui, că ocupase niște ținuturi
de ale iazygilor, ținuturi pe care Traian refuzase să le dea înapoi, câ nd aceștia le cerură , atunci senatul
declară pentru a doua oară pe Decebal inamic al Romei și a doua oară însă rcină pe Traian să facă ră zboi
în persoană și nu prin generalii să i. Fiindcă mai mulți daci trecură la Traian și pentru alte motive,
Decebal se rugă din nou pentru pace. Dar în loc de a consimți să depună armele și persoana sa, el strâ nge
pe față trupe și ațâ ță popoarele vecine, atră gâ ndu-le luare-aminte că dacă îl vor pă ră si vor fi și ei în
primejde°; că ei își vor asigura libertatea mai ușor dacă vor lupta împreună cu el, înainte de a
pătimi vreo nenorocire; că de vor lă sa pe daci să piară și ei înșiși, mai în urmă fiind lipsiți de aliați, vor
fi subjugați… (LXVIII, 14,1) Trecâ nd Istru pe acest pod și conducâ nd ră zboiul cu mai multă siguranță
decâ t grabă , Traian, cu timpul și cu mare greutate învinse pe daci, dâ nd el însuși multe dovezi de
strategie și de bă rbă ție și după ce a înfruntat multe primejdii și după multe fapte de vitejie din partea
soldaților să i… Astfel Dacia fu prefăcută în provincie romană și Traian coloniză în ea mai multe orașe”.
Această minciună a lui Dio Cassius privindu-l pe Domițian° are ca motivație faptul că bunicul să u
Dion Cocceianus sau Chrysostomos, orator și filozof grec a fost în anturajul lui Vespasian și Titus dar
Domițian° l-a exilat, umblâ nd de aiurea prin Asia Mică , Egipt, Grecia, Geția, ajungâ nd pâ nă la vă rsarea
fluviului Nipru. Reabilitat de Nerva, el a fost ală turi de Train° în carul de triumf cu care a intrat în Roma.
Iar Dio Cassius a gă sit prilejul să -i plă tească peste timp lui Domițian° umilințele suferite de bunicul
să u, falsificâ ndu-i istoria care ne privește direct și pe noi. Vedem că textul din Dio Cassius care spune
despre chemarea la luptă a lui Diogio că tre celelalte popoare este foarte asemă nă tor cu cel de pe tă blițele
de plumb, dovedind că în epocă erau informații suficiente despre aceste evenimente dureroase ale
istoriei stră moșilor noștri dar și falsificatori destui.
Pliniu cel Tâ nă r (61-113) a fost guvernator al Bitiniei și se pare că a participat direct la ră zboaiele
din Dacia, ră mâ nâ nd de la el o scrisoare că tre poetul Caninius: „Foarte bine faci că te pregă tești să scrii
despre ră zboiul dacic. Că ci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfâ rșit, mai plin de
poezie și de domeniul legendelor, deși este vorba de lucruri foarte adevă rate? Vei câ nta râ uri noi, fluvii
conduse peste câ mpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere așezate pe coastele abrupte ale munților, un
rege alungat din reședința sa, izgonit chiar din viață, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea;
pe lâ ngă acestea două triumfuri, din care unul a fost cel dintâ i împotriva unui neam neînvins, iar celă lalt
cel din urmă … O dificultate mai este și aceea că numele proprii barbare și sălbatice, în primul

348
rând chiar acela al regelui nu sunt potrivite cu versurile grecești”. După o sută și vreo două zeci de
ani, Dio Cassius le-a potrivit de au mers toate șnur și chiar numele regelui l-a scos de sub tunică deși îl
cunoștea pe cel real și altfel a nă scocit o altă istorie cu care se maimuță resc de mama focului istoricii
româ ni. Dar mai interesant este pasajul în care Pliniu spune că regele get deși alungat din reședința sa,
izgonit chiar din viață nu și-a pierdut nă dejdea că neamul get se va elibera de cotropitorul roman. Cu
acest testament existențial au tră it timp de 150 de ani geții care au fugit din calea romanilor și adunâ ndu-se
în teritoriile de la ră să rit de Carpați, au format un nou imperiu condus de familia geților Amali,
au reușit prin sabie să îi alunge pe cotropitorii romani, să pustiască Roma și să o robească , formâ nd
chiar în Italia la sfâ rșitul secolului V un regat get care a dă inuit peste 60 de ani.
Istoricii spun că regatul era al ostrogoților!!! Desigur, dacă sfâ nta minciună o cere, putea fi și al ostrohoților
sau hotentonților, numai al geților nu!
Astfel după anul 106, cam o treime ‒ partea de vest a statului get ‒ a ajuns sub stă pâ nire romană , fiind
organizat administrativ și militar în provincia Dacia.
Trebuie precizat că teritoriul statului locuit de geți, s-a numit Geția° atâ t pe tă blițe, câ t și în foarte multe
scrieri stră ine cum ar fi Tora, Talmudul și lexiconul Nume de popoare scris de Ș tefan din Bizanț pe la anul 520,
iar Dacia a fost numai numele provinciei romane sau numele folosit de romani pentru ținuturile geților
începâ nd cu partea a doua a secolului I î.e.n. Folosind numele Dacia pentru glia stră bună , nu facem decâ t să -i
recunoaștem pe romani de stră moși după dogma turbaților latriniști și a altor stâ rpituri la fel de înveninate
față de adevă rul româ nilor!
Ră zboiul din anul 106 a fost ultima confruntare a rumunilor cu mă celarii istoriei, a urmat un genocid de
proporții nemaiîntâ lnite pe care liftele româ nești din zilele noastre îl prezintă drept „cultură binefă că toare și
civilizație”. O parte a populației a pierit în lupte, 500000 de geți după izvoarele romane au fost luați în robie,
toate cetă țile din munți au fost dă râ mate și populația obligată să coboare în zone ușor controlate de
cotropitori. Chiar dacă numă rul robilor este exagerat, vedem aici că geții erau nu numai un popor foarte
numeros dar și foarte viguros pentru că erau vâ nduți doar sclavii care puteau munci. Au fost distruse toate
lă cașurile de cult ale geților, religia interzisă iar preoții uciși sau robiți.
O avere fabuloasă a ajuns în vistieria imperiului roman dar și mai mult în buzunarele celor care au
mă celă rit neamul nostru stră bun. Lydus (Ioan Laurentius), tră itor în secolul VI a scris cartea Despre
magistraturile romanilor, citâ ndu-l pe Criton, însoțitorul lui Traian în toate ră zboaiele, care a scris despre
acestea în cartea Getica astă zi dispă rută , ne lă murește despre dimensiunile jafului fă cut de cotropitori:
„Traian cel mare cucerind Sciția cu Decebal care era regele geților, a dobâ ndit romanilor 5000000 libre de
aur, îndoite de argint, o mulțime de bogă ții și bunuri de mare preț, mulțime de arme și cirezi de vite și 500000
de bă rbați foarte ră zboinici cu armele lor” adă ugind: „Acestea le povestește Criton care a fost de față la
ră zboi”! O libră avea 0,327 kg, aurul jefuit fiind de 1635000 kg sau 1635 tone iar argintul a fost de 3270
tone luate de romani din Geția. Asemenea cantități, greu de imaginat și astăzi nu puteau fi adunate în
câteva zeci de ani, ci numai în multe sute ținâ nd seamă de metodele de exploatare a aurului din acele
vremuri. Ca să aduni respectivele cantită ți în câ teva sute de ani ‒ poate cinci sau șapte ‒ înseamnă că statul
geților nu a fost subjugat în această perioadă de nimeni altfel nu ar fi scăpat fabuloasa comoară de
ghearele prădătorilor.
Faima acestor bogă ții era vie chiar și pe timpul hunilor pentru că se vorbea mereu de ea. Poate că romanul
Criton a mai înflorit puțin cantită țile dar un adevă r este sigur, comorile au fost atâ t de mari încâ t au uluit pe
toți din acele vremuri dar și pe cei de astă zi care le consideră simple povești antice!
A urmat la Roma un dezmă ț de 123 de zile și asta a fost numai începutul.
Presimțirea sumbră a viteazului Diogio s-a împlinit, peste neamul rumunilor s-a așternut întunericul și
uitarea timp de 2000 de ani, iar noi cei de astă zi nu suntem vrednici să ne recunoaștem înaintașii și să -i
cinstim cum se cuvine. Pentru a înțelege „rolul civilizator” al acestui neam de mă celari, voi da în continuare
texte și idei despre ei scrise chiar de că tre romani sau de alte neamuri.
Sallustius în Istorii, la VI reproduce scrisoarea lui Mithridade, regele Pontului că tre regele perșilor
Arsace. „Că ci romanii nu au avut niciodată decâ t un singur motiv de a porni la ră zboi împotriva tuturor
națiunilor, tuturor popoarelor, o nepotolită dorință de putere și de bogăție… Romanii, înarmați
mereu împotriva tuturor, se înverșunează în special contra celor a că ror înfrâ ngere le asigură cele
mai frumoase pră zi; prin îndră zneală , prin minciună , prin ră zboaie după ră zboaie, și-au mă rit imperiul;
prin acest fel de acțiune, ei vor nimici totul sau vor fi învinși, ceea ce nu este chiar atâ t de greu, dacă tu
prin Mesopotamia, noi prin Armenia, le vom învă lui armata, care nu are nici provizii, nici ajutor, și
care nu trebuie să ajungă pâ nă aici teafă ră decâ t datorită norocului sau din cauza greșelilor noastre, ție,

349
venind în ajutorul unor mari regi, îți va reveni gloria de a-i fi strivit pe tâlharii care jefuiesc popoarele. Te
sfă tuiesc, te îndemn deci să vii de partea noastră , să asiguri victoria prin alianța noastră , mai degrabă decâ t
să -ți întâ rzii propria pieire contribuind la pieirea noastră ”. Scrisoarea se referă la faptele care au avut loc în
anul 69 î.e.n. sau chiar mai înainte câ nd armatele romane au urmă rit să distrugă regatul Pontului din sudul
Mă rii Negre.
Titus Livius, istoric latin care a tră it între anii 59 î.e.n. ‒ 17 e.n, spune în lucrarea Ab urbe condita, XXXVII,
45: „Nemaiavâ nd a purta ră zboaie împotriva altor muritori, nu vă mai ră mâ ne acum decâ t să aveți grijă și să
protejați ‒ ca niște zei ‒ întregul neam omenesc”. Toți tiranii care erau mă cinați de cră că narea peste
întreg pă mâ ntul și aici trebuie pus și „neamul ales de Satana”, doreau numai să aibă grijă ‒ cu sabia sau
bombardeaua ‒ de întreg neamul omenesc, chiar dacă nu le-a cerut-o cineva și nu era bucuros de asemenea
dar. Tot la acest poet gă sim dreptul „majestă ții poporului roman” de a hotă rî soarta întregii lumi care era de
fapt ideea imperialismul roman și pretinsul drept de a distruge pe oricine, adică dreptul celui mai tare, idee ce
stă la baza culturii europene care a nă scut atâ ția° monștri.
Filon din Alexandria, rabin eretic ivrit ce a tră it pâ nă la anii 45 al erei noastre, în scrierea De specialibus
legibus comentâ nd pră pă dul fă cut de pederastie în societatea senatorilor romani și în general la romani
spune că „pustiește cetă țile și le golește de locuitori” iar „bă rbații din cele mai bune familii devin mai rari.”
Degenerarea romanilor i-a ajutat pe geți să pună mâ na pe imperiul roman la numai 87 de ani după ce Geția° a
fost cotropită parțial de că tre aceștia.
Lucanus (39-65) poet latin originar din Corduba Hispania, spune despre romani că era un popor degenerat
mâ nat doar de lă comie și dezmă ț. Senatorii romani pă reau istoviți de istorie și nu mai ajungeau să aibă
urmași. Suetoniu spune despre împă ratul Caligula (37-41 e.n.), că se considera un personaj divin și a dat
poruncă astfel ca la toate statuile cu chip omenesc, capul acestora să fie înlocuit cu al lui.
Pe toți împă rații de origine romană , pâ nă la „împă rații soldați” adică împă rații geți, romanii îi considerau
de o lă comie fă ră margini și lipsiți de orice morală . Orgiile și crimele se succedau într-o armonie de înțeles
numai de societatea romană dominată de viclenie, lă comie și ură .
După 1900 de ani niște secă turi româ ne, slujitori credincioși ai celor ce ne-au vrut și ne vreau numai ră ul,
aduc pe capul neamului mioritic „tracismul” ca o negare directă a continuită ții de neam dintre vechii geți și
româ nii de astă zi, obră znicindu-se peste tot că vajnicul mato boero Bisto a fost trac și toți cei de la nordul
Istrului erau traci și punct. De dragi ce-mi sunteți și eu v-aș trage în cap o ploaie de pumni pâ nă veți pune
punct acestei sminteli.
Poetul Ovidiu care era mazilit° la Tomis pe la anul 8 al erei noastre, confirmă acest statut politic al
statului get în Pontice 11,9 trimițâ nd o scrisoare lui Cotiso, mato al geților pâ nă la anii 15 unde spune
„că eu mă gă sesc surghiunit în vecină tatea imperiului tău”; să le spunem și acelora cu moaca strâ mbă
și mintea șuie că sintagma „imperiul tă u” nu înseamnă stâ na ta, cotețul tă u, coliba ta, să lașul tă u sau
tribul tă u fie el și de neam ales. Iar romanul știa ce înseamnă imperiu pentru că tocmai pierduse
statutul de cetă țean al Romei. O informație indirectă a puterii geților din acea vreme este propunerea
de că să torie a fiicei împă ratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducă tor al geților și care avea
ca scop politic să controleze un adversar puternic ce fă cea Romei îngrijoră ri serioase. Suetoniu spune
că tâ rgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso. Dar acest imperiu arimin format din geți a fost ciopâ rțit
metodic de că tre romani timp de peste 100 de ani. În anii 12-9 î.e.n. romanii cotropesc Panonia iar în anul
9 e.n. geții din acest teritoriu pornesc o mare ră scoală ajutați de cei din est dar sunt înfrâ nți. În anul 29
Mesia, teritoriul de la sudul Istrului care despă rțea Geția de Tracia este cotropită de că tre romani și
transformată în provincie. Pe la anii 46, regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie
romană astfel că imperiul get ră mâ ne numai la nord de Istru. După ră zboaiele purtate de împă ratul Traian,
partea de vest a imperiului get este ocupată și transformată în provincia romană Dacia, nume care
nu a existat înainte de această nenorocire pentru stră moșii noștri.
Istoricul italian Carlo Troya scrie Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo în cinci
volume între anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat și completat de că tre istoricul german J. F.
Neigebaur care a publicat la Breslau în anul 1859 o carte despre descrierea Moldovei și a Valahiei. Nici în
prezent aceste texte nu sunt traduse în limba româ nă pentru că nu prinde bine plă smuirea latrinită ții și ar da
posibilitatea româ nilor să guste și altceva decâ t zoaia clocită de „doctorii ardeleni” la 35 de ani după apariția
scrierii lui Troya. Nu există în istoria lumii o monstruozitate asemă nă toare, stră inii ne recunosc merite în
istoria Europei, iar noi le negă m în totalitate cum ne-au vrut dușmanii, ca să fim un neam de tâ râ turi și de
gunoaie peste care se poate înstă pâ ni orice canalie. Informațiile istoricului italian sunt luate din Getica lui
Iordanes dar și din alte numeroase izvoare.

350
 Citâ ndu-l pe Ptolomeus, spune că romanii s-au înstă pâ nit pe teritoriul geților cuprins între Tisa pâ nă la
Grath/Siret? „De acolo pâ nă la Nistru, marele imperiu rămase neatins și se extindea de la Marea
Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureș și Galiția până la Pădurea Herciniană”. Este uimitor
că tocmai acest° teritoriu care nu a fost niciodată sub stă pâ nire romană , cazarii mozaici/jidanii de pe Volga în
partea a doua a secolului XIX prin planul Poexotto îl revendicau ca patrie a lor pentru că l-ar fi cucerit ei pe
câ nd erau soldă țoi ai imperiului roman! Ori cei ce pretind ei că au venit ca trupe romane puteau fi ivriții din
Palestina care azi își mai spun sefarzi și genetic nu au nici o legă tură cu goții, iar cazarii sunt de neam
germanic și au trecut la o schismă mozaică după anul 860. Dar mai este un adevă r cu care trebuie să le dă m în
bot acestor lifte odioase; iudeii nu serveau milită ria fiindcă se descurcau mult mai bine în că mă tă rie și
samsarlâ c, primind scutire de la Cezar pentru serviciul militar!
Să continui cu povestea italianului Troya care spune: „Daco-geții pierduseră numai o treime din țara
lor și au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geților apare transformat de obicei în
cel al goților…” Așa vorbește un urmaș direct al romanilor spre cinstea lui, însă liftele mancurtizate și
nă imite ce și-au luat titlu de „doctori”, sigur ai întunecaților, ne-au falsificat istoria de nu-i mai dai de
socoteală . Informațiile prezentate ne mai ajută să stabilim granița estică a imperiului geto-got dincolo de
Volga în est iar în nord se urca pe marginea munților Urali pâ nă în ținutul balților. Dar aceste informații ale
istoricului italian sunt confirmate de datele citite de pe tă blițele de plumb care sunt ascunse cu mare
înverșunare. După că pă țâ nile istoricilor noștri, geții pot fi numiți și huni, turci sau tă tari pentru că tot nu mai
interesează pe nimeni istoria româ nilor de astă zi.
În anexa lucră rii, Troya, referindu-se la ră zboaiele purtate de Domițian cu geții conduși de mato
Gezina în anul 86, citâ ndu-l pe Orosius scrie: „Tacitus spune că nu îndră znește să arate numă rul
romanilor uciși, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmație în că rțile lui Tacitus atunci
încă existente, astă zi dispă rute. Geții care s-au distins în această luptă au fost numiți auseni sau aseni
‒ eroi ‒ pe care Zamolxe îi iubește cel mai mult și autorul lor învă țat crede că au plecat cu Odin în
Scandinavia”. Tă blița 74 spune cum comandanții oștirii geților, Duro Radu și Duro Cozen au plecat în
primă vara anului 106 cu o corabie în est la că peteniile iazigilor Umo și Gerentea din nordul Mă rii
Negre să le ceară ajutor pentru ră zboiul pe care îl purtau cu romanii, dar poate că au ajuns și la alanii
care erau ceva mai la est pe cursul inferior al fluviului Volga. Ambii conducă tori iazigi au luat parte la
ră zboiul geților, fapt ce dovedește că între aceste popoare exista o legă tură militară câ t și religioasă
statornică . Mulți au murit și s-au dus în lumea asenilor sau tă râ mul lui Zamolxe cum spune tă blița 5.
Să revin la scrierea lui Troya: „Printre acești aseni se gă sea Captus, strămoșul dinastiei regale de
mai târziu a ostrogoților, fiul să u a fost Almar, al că rui fiu Augi, a fost tată l lui Amal, strămoșul gintei
de eroi al Amalilor… În anul 134, Amal fiul lui Captus, îi pregă tește pe geto-dacii să i să se ră zbune
împotriva romanilor și aceștia fac urmașilor lui Hadrian mult necaz… În anul 161 Augi stă pâ nește
peste daco-geți sau goți, pe care Ptolomeus îi mută în marea câmpie situată între Carpați și Marea
Baltică și care era numită Sarmația Europeană… Din anul 174 Amal domnește peste daco-geți
și este întemeietorul Amalilor… în imperiul Amalilor migrează alte hoarde de barbari, de asemenea
și o parte a burgunzilor care sunt primiți ca aliați.”
Aceste informații privind megieșia geților ră să riteni cu sciții și goții le mai gă sim la Ș tefan din Bizanț, care,
pe la anul 520 scrie un lexicon Nume de popoare unde spune despre stră moșii noștri că locuiau în vremea lui
în „Geția°, țara geților” amintindu-i și pe goți astfel „goții care au locuit mai înainte lâ ngă lacul Meotic, dar
mai tâ rziu s-au stră mutat în teritoriul Traciei.” Informația este identică cu cea venită de la Iordanes dar ceva
ani mai tâ rziu. Mai amintește bizantinul de un ținut al stră moșilor noștri „Dacia, țara aflată aproape de
Boristene (Nipru). Daci, pe care îi numim dai, că ci geți îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont și spre
ră să rit, iar dai pe cei din partea opusă , spre Germania și izvoarele Istrului. ”
Adică ei știau în secolul VI, că neamul geților sau al dacilor se întindea de la Nipru pâ nă dincolo de Istru în
Panonia. Dar înțelepții noștri o țin tot într-o paranoia!
În limba româ nă veche cuvâ ntul captă înseamnă a aduna, a atrage, a izbuti, a atrage pe cineva
printr-un mijloc, adică rolul pe care l-a avut asenul Captus. Bine că o spun barem stră inii pentru că
noi nu avem urechi să auzim asemenea adevă ruri. De aceea am ajuns ca fel de fel de lepă dă turi să
vină , să se urce pe masa noastră stră moșească , lă sâ ndu-și scâ rna, iar noi nu îndră znim nici să -i deranjă m
cu o vorbă pentru astfel de impietate! Cazarii sau jidanii cum au fost cunoscuți în istorie pâ nă i-a
apucat și pe ei ră ul poporului ales de Satana, spun că familia regală care le-a condus destinele mai
multe secole pe câ nd erau și ei tari și mari prin tă râ mul fă ră margini a câ mpiei dintre Marea Neagră și

351
pustiul Gobi cu centrul de putere pe Volga, venea din neamul de semizei numiți Asena. Cră pa-v-ar râ nza în
voi întunecaților! Vreți să -l faceți și pe Zamolxe semit și tă iat împrejur?
Iordanes în Getica vorbind despre ocuparea la anul 553 a regatului ostrogoților sau geților și goților din
Italia, de că tre armatele împă ratului bizantin Justinian spune la paragraful 315: „Aceasta a fost, pâ nă acum,
originea geților și noblețea de neam a amalilor, ca și faptele bă rbaților viteji. Acest neam demn de laudă a
cedat unui principe și mai lă udabil și s-a supus unui conducă tor mai viteaz, a că rui faimă nu va înceta în nici
un veac și la nici o vâ rstă , iar victoriosul și triumfă torul împă rat Justinian, precum și consulul Belizariu, vor
că pă ta numele de Vandalicul, Africanul și Geticul”. Troya spune că din secolul III al erei noastre numele goți
și geți au devenit comune și se confundau cum mai devreme cel de sciți desemna popoarele de la est de
Panonia pâ nă la Marea Caspică .
Dacă nu știm fiecare nă vă lire că tre sud și vest ce structură etnică avea, sub aspect istoric trebuie să
preciză m că în partea de ră să rit a imperiul get, în secolul I al erei noastre au venit popoarele din Scandinavia,
goții din Goția°, vandalii din Vinlandia/Vandalia și alții, care în secolul III au ajuns forța militară principală
iar geții în frunte cu clanul lor conducă tor al Amalilor sunt recunoscuți de aceștia drept regi. Getica lui
Iordanes spune spre luminarea noastră la paragraful 42: „În al treilea popas la marea Pontică devenind mai
umani și mai înțelepți, cum am spus mai sus, și popoarele fiindu-le împă rțite pe familii, vizigoții erau supuși
balților, iar ostrogoții, de asemenea, erau în serviciul străluciților amali”. Tot pe aceste teritorii în partea
de est mai erau sciții sau sarmații, populație înrudită cu geții.
Să mai vedem ce spune Iordanes despre goții veniți din Goția, în lucrarea Getica, la 28: „Dar fă ră să
ză bovească mult, au ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleștat în luptă , câ știgâ nd biruința. De aici au
înaintat victorioși pâ nă la marginea Sciției, care este vecină cu Marea Pontului… 30 Sciția începe de la
hotarele Germaniei, de unde izvoră ște fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus și se întinde pâ nă la fluviile
Tiras/Nistru, Danastru și Vagosola/Volga, ca și Danapru/Nipru și muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel
propriu, adică scitic. Își continuă cuprinsul pe toată Meotida (lacul Meotic este Marea de Azov) și peste
Meotida prin strâ mtoarea Bosforului, pâ nă la muntele Caucaz și pâ nă la râ ul Araxis. Apoi întorcâ ndu-se spre
partea stâ ngă pâ nă dincolo de Marea Caspică și de ținuturile îndepă rtate ale Asiei pâ nă la oceanul
euroborean, este ca o ciupercă , mai întâ i mică , dar mai departe foarte lată și rotundă pâ nă la huni, albani și
serii… 31 Această patrie, spun adică Sciția, întinzâ ndu-se și deschizâ ndu-se în lung și-n lat, se învecinează
spre ră să rit cu serii care încep de la ță rmul mă rii Caspice, la apus cu germanii și cu fluviul Vistula, spre ținutul
arctic, adică în partea septentrională , este înconjurată de Ocean, iar la sud se gă sește Persia, Albania, Hiberia,
Pontul și albia Istrului, care se numește Dună rea de la gură pâ nă la izvor…”
Această uniune de popoare condusă de geți și goți care erau neamurile cele mai numeroase au
nă vă lit în jaf de multe ori asupra teritoriilor controlate de romani. În anul 214 împă ratul Caracalla
poartă ră zboi cu geții și goții la Istru, iar după încheierea pă cii își face o gardă personală din geți și
goți numiți „leii scitici”. Pentru că a reușit să încheie pace cu acești neostoiți pră dă tori, împă ratul își
mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus și Quasi Gothicus adică popoarele care formau noua
forță de temut pentru Roma. Numai nemernicii, iar dintre aceștia cei mai mulți sunt pe la noi, se vor
îmbâ rliga să spună că geți și goți sunt una, iar împă ratul roman i-a fă cut doi! Isarca din neamul
Amalilor după anul 242 încheie alianțe cu mai multe popoare din imperiul să u și se pregă tesc de o mare
invazie în sudul Istrului însă împă ratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniștească
zelul belicos. În primii ani ai domniei reușește să -i întoarne din pornirile lor pră dalnice pe veniții de
peste Istru și ia numele de Carpicus pentru că știa cu cine luptase, cu geții din estul Carpaților care
conduceau regatul Amalilor. În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, nă vă lește în Tracia unde face
mare pră pă d. În anul 250 regele Ostrogotha distruge orașul Apulensis ‒ Alba Iulia ‒ și provincia Dacia
nu mai poate fi controlată de romani. Împă ratul Gallus (251-253) pentru a potoli pohtele pră dă torilor
geți și goți care se buluceau peste Istru ca ursul la miere, umblă la teșcherea și își cumpă ră liniștea.
În anul 255, goții, carpii/geții și burgunzii pe care Zosimus îi numește popoare scitice ‒ pentru că
vin din Sciția ‒ nă vă lesc la sudul Istrului, devastează Tracia, Macedonia și Iliria ajungâ nd pâ nă în Italia
dar sunt luați din scurt cu sabia de că tre generalul Aurelian și se retrag la nordul fluviului. Legiunile
împă ratului° Gallienus (253-268) luptă din greu în Panonia cu dacii liberi din nordul provinciei Dacia pe
care îi trimite cu sabia de unde au venit și ia numele de Dacicus Maximus. În anul 258 geții și goții
nă vă lesc în Tracia și Grecia pe care le devastează fă ră cruțare, apoi trec în Asia Mică , iernează acolo
după care se întorc în anul urmă tor plini ochi de pradă . La acea dată provincia Dacia nu mai era
controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refă cut parțial însă cu o compo-

352
nentă etnică importantă și mai ales militară de neam gotic venită din Scandia care se adaugă la cea getică și
bastarnă . Dar informațiile istorice ne mai arată un fapt uluitor, geții și goții nu mai atacă imperiul roman;
după 150 de ani, testamentul lui Diogio amintit de Pliniu cel Tâ nă r a fost îndeplinit prin alungarea romanilor
din glia stră bună ! Nici împă rații imperiului roman de multă vreme nu mai erau romani ci geți, traci și iliri,
adică tot neam arimin, dar istoria tace și de atunci ne tot coace!
În provincia Dacia, după anul 253, stă pâ nirea romană nu mai controla militar acest teritoriu, iar în
urma ră scoalelor comandanților militari geți Ingenuus din anul 257 și Regalianus din anul 258, la vest
de Carpați s-a constituit un nou stat get, care cuprindea pe lâ ngă fosta provincie romană Dacia și
teritoriile Panoniei, Traciei, Moesiei, Iliriei, Macedoniei și Dalmației. Regalianus moare° în august
268, datorită unui complot urzit de Gallienus, împă ratul romanilor, dar conducerea statului get este
continuată de soția sa Druantilla pâ nă în anul 270. În vara acestui an generalul get Aurelian ajunge
conducă torul statului get de apus desprins din imperiul roman de că tre generalul Regalianus și face un
Legământ cu neamul să u de ră zboinici că de va ajunge împă rat al Romei, el va da geților de la nordul
Istrului sprijin la nevoie, considerâ ndu-i asociați ai imperiului roman. După moartea lui Aurelian,
provincia Dacia trece în componența imperiului get de ră să rit, refă câ ndu-se Geția° așa cum era ea înainte
de anul 101.
Începâ nd cu domnia împă ratului get al imperiului roman Aurelian (270-275) și dezvoltat sub Dioclețian
(284-305) sau chiar mai devreme, imperiul geto-got al Amalilor are relații pașnice cu imperiul roman de
națiune arimină avâ nd statutul de federați, împă ratul Galeriu (305-311) ‒ Ler împă rat ‒ își avea curtea
particulară la Romula pe partea stâ ngă a Istrului, nu prea departe de Caracal iar Constantin inaugurează în
anul 328 podul de la Sucidava – Oescus. Tot acest împă rat dorea să stabilească capitala imperiului la Serdica
sau Sofia de azi, în mijlocul neamului geților din care se tră gea și el, aceste informații dovedind că geții care
conduceau atunci imperiul roman s-au unit cu cei din nordul Istrului. Imperiul geto-got de la nord de Istru,
amintit de istorici doar în șoaptă sub numele de „regatul ostrogot din nordul Mă rii Negre” a fost distrus de
urdiile hunilor în două mari acțiuni militare din anii 370 și 382. În Getica la paragrafele 134-137, Iordanes
descrie cum o parte a geților și goților ce locuiau între Nistru și Don, după ce au fost învinși de huni, au plecat
spre vest în imperiul amal care se întindea pâ nă la Tisa, apoi în frunte cu Fritigern, Alateu și Safrac au trecut
în anul 376 la sud de Istru, fiind bine primiți de împă ratul Valens. S-au așezat în Moesia și Tracia, dar în anul
urmă tor regiunea este bâ ntuită de o foamete cumplită iar generalii romani Lupicinus și Maximus, consideră
că pot scoate de la geți și goți bani mulți vâ nzâ ndu-le alimentele la prețuri foarte mari, și după o tentativă de
a-i asasina pe conducă torii geților și goților, aceștia s-au ră sculat, pră dâ nd Tracia și constituindu-se într-un
teritoriu independent de puterea romană , „au început să nu mai fie venetici și stră ini, ci cetă țeni și stă pâ ni, să
poruncească posesorilor și să stăpânească după dreptul lor pă rțile nordice pâ nă la Dună re.” Împă ratul
Valens ia° armele împotriva geților și goților ră sculați dar este învins și moare° la 9 august 378 în bă tă lia de
lâ ngă Adrianopol.
La 19 ianuarie 379, împă ratul Grațian îl numește coîmpă rat pentru Orient pe ibericul Teodosiu, care
reușește să organizeze armata și să -i aducă la ascultare pe ră zvră tiți alungâ ndu-i din Tracia în Moesia pe care
o stă pâ neau de ceva vreme. Însă o boală grea îl ține mult timp departe de oaste care „a dat iară și goților curaj,
astfel că împă rțindu-și armata, Fritigern a plecat după pradă în Tesalia, Epir și Achaia. Iar Alateu și Safrac au
atacat cu celelalte oști Panonia.” Acțiunea militară a geților și goților s-a petrecut în anul 380 sau 381, câ nd
Panonia și Geția° încă nu ajunseseră ° sub stă pâ nirea hunilor.
Prima confruntare între goții din imperiul amal și huni o gă sim în scrierea norvegiană ,… da, da
tovară și istorici româ ni!, Edda Veche care ne povestește de vitejii Dan și Danp, considerați drept nume
legendare ale unor regi danezi. Al doilea nume a fost creat după al localită ții Danparstadir, care
tă lmă cit ar însemna „lă cașul lui Danp”, adică „un loc de pe Nistru” stă pâ nit de acest conducă tor legendar.
Ei sunt menționați într-un câ nt, pă strat în Hervararsaga, care scrie despre lupta dintre goții acestor
locuri și huni, dată în apropierea Nistrului pe la anul 245. Dan era unul dintre nepoții lui Rig, primul
rege nordic. Numele Danpar mai sigur se referă la cetatea de pe acest fluviu clă dită de goți pentru că
scriitorul Arrianus, care a tră it în secolul II, adică vremurile venirii nordicilor pe aceste meleaguri, în
lucrarea Periplul Pontului Eusin, la Annonymus B,65 scrie: „Că lă toria în susul fluviului Borysthenes
(care acum se numește Danapris) de la mare pâ nă la ea, este de două sute patruzeci de stadii.” La fel
scrie și Iordanes în Getica 28 numele fluviului Danapru, deci denumirea este foarte veche și nu vine de
la slavi, aceștia doar preluâ ndu-o de la niște bă știnași „neștiuți”.
La paragraful 246 și urmă toarele Iordanes spune despre nenorocirea geților și goților care au ajuns

353
sub stă pâ nirea fioroșilor huni: „După cum, urmâ nd mă rturiile înaintașilor, cu toate că ostrogoții și vizigoții au
fost mai întâi un singur popor, totuși câ nd am vorbit despre vizigoți i-am prezentat deosebit de ostrogoți…
Se știe că aceștia, după moartea regelui lor Hermanaric, s-au despă rțit și au ră mas în aceeași patrie, supuși
hunilor, Vinithariu, amalianul pă strâ nd totuși insignele principatului său… 247 …dar neputâ nd suporta
ușor să tră iască sub stă pâ nirea hunilor, s-a sustras puțin de sub puterea lor… 248. Dar conduita lui atâ t de
liberă n-a fost tolerată de huni nici mă car un an, astfel că Balamber, regele hunilor, chemâ nd la el pe
Gesimund, care respectâ nd jură mâ ntul de credință față de huni stă tea sub supunerea acestora cu cea mai
mare parte dintre goți, a reînnoit tratatul cu el și l-a trimis cu armată împotriva lui Vinithariu. 249… Balamber
țintindu-l cu o să geată pe Vinithariu l-a lovit în cap și l-a ucis… încheind tratat de pace cu tot poporul goților,
și întă rindu-și stă pâ nirea asupra lor, cu prevederea însă ca goții, cu aprobarea hunilor să -și aibă regișorul
propriu”.
Iordanes spune că Vinithariu era din neamul amalilor, deci get, iar goții aveau deja regișorul lor
Gesimund care s-a luptat de două ori cu regele amal fiind învins și primind ajutor de la huni, a reușit
să ocupe regatul get al amalilor pe la 370 și deci vechea alianță a fost distrusă dintre geți și goți. În
acest moment al istoriei, goții se împart în două grupuri distincte; cei ră mași sub ocupația hunilor,
Iordanes îi numește ostrogoți iar cei care au fugit spre vest de ră ul migratorilor asiatici, i-a numit vizigoți.
Cu aceste două nume vor intra ei în istorie deși sunt un singur popor venit din ținutul Gotia din
Suedia și care nu au nici o legă tură cu germanii.
Moartea lui Hermanaric a avut loc în anul 368 sau 369 iar ocuparea parțială a imperiului geto-got se
datorează și tră dă rii neamului scitic al rosomanilor sau roxolanilor/alanilor care au trecut de partea hunilor,
luptâ nd împotriva vechilor aliați. Imperiul geto-got după ce a fost înfrâ nt de huni s-a fă râ mițat în mici regate,
dar toate fiind sub controlul lui Balamber iar granița de vest era pe Nistru.
După ocuparea parțială a imperiului geto-got de că tre huni, regele geților Vinitariu (vini + tariu:
impetuosul, vijeliosul, puternicul; sau poate îl chema Vâ nă toriu și a fost scris așa după gramatica latină ) din
familia amalilor a încercat să refacă puterea neamului să u într-un regat ieșit de sub controlul nă vă litorilor
asiatici. Faptul că el pă stra insignele vechiului regat sau imperiu amal, dovedește că hunii l-au recunoscut ca
succesor legal al lui Hermanaric, dar după revolta din anul 370, statul get ce cuprindea teritoriul între Nipru
sau Don și Nistru a fost ocupat de aceștia.
Teritoriul de la Nistru peste Carpați ‒ până în Panonia ‒ fiind condus de Atanaric a mai rezistat pâ nă în
anul 382, câ nd după lupte crâ ncene cu nă vă litorii, o parte dintre geți și goți s-au refugiat în imperiul roman
iar hunii au devenit stă pâ nii tuturor teritoriilor locuite de stră moșii noștri. Atanaric este tot un rege get
pentru că în vechea limbă Etana, a fost un personaj mitic ce a zburat pâ nă la cer pe aripile unei pă să ri
fabuloase, iar rig era sceptrul sau buzduganul pe care îl purta conducă torul unei comunită ți ca simbol al
puterii supreme, zicere dată după limba noastră stră moșească nu cea latrinească !
Istoricul Zosimos care a tră it în secolul V, pune decă derea imperiului roman pe seama pă ră sirii religiei
oficiale și majoritare a creștinismului arimin și înlocuirea ei cu iudeo-creștinismul. În Historiae,
IV, 34,41 spune că regele Atanaric al goților era conducă torul sciților regali, adică stirpea amal, cum îi
numește Troya. Tot aici scrie că Atanaric, datorită presiunilor hunilor asupra regatului să u de la est de
Carpați, a trecut Istru cu oastea sa fiind bine primit de că tre împă ratul Teodosiu, care se însă nă toșise
după o lungă boală .
Mai gă sim în scrierea lui Iordanes la paragraful 257 și urmă toarele, fapte care s-au întâ mplat cu popoarele
stă pâ nite de huni după moartea lui Atila din vara anului 454, inclusiv stră moșii noștri, informații care neagă
în totalitate nă scocirile tică loase ale istoricilor româ ni și de aiurea. „257 Marele Atila, rege la hunilor, fiu al lui
Mundzuc, domn al celor mai viteze neamuri, care singur, cu o putere nemaiauzită , și-a întins stăpânirea
asupra regatelor scitice și germanice… 252 …De astfel n-ar fi putut vreun neam scitic să iasă de sub
stă pâ nirea hunilor, decâ t dacă ar fi intervenit moartea lui Atila, dorită de toate neamurile, în comun și de
romani, moarte care i-a fost atâ t de înjositoare pe câ t i-a fost de uimitoare viața… 261 Acolo s-au ciocnit între
ele diferitele neamuri pe care Atila le ținuse în stă pâ nirea sa. S-au împărțit domniile cu popoarele și s-au
făcut dintr-un singur trup diverse părți”.
Sigur istoricii româ ni au alte adevă ruri, și, care ală turi de fă că tura lui Alexander Hirth sau Cihac pentru
urechile româ nilor, preluată de Eliezer Shein și A. T. Laurian privind originea limbii noastre stră moșești,
dovedesc tră darea lor de Neam și Ț ară !
Vreme de peste zece veacuri, începâ nd cu secolul VI î.e.n. și pâ nă în anul 382 odată cu nă vă lirile
hunilor, izvoarele scrise venite din antichitate și tă blițele de plumb descoperite la Sinaia spun că în jurul
Carpaților a existat un stat puternic al neamurilor arimine, mai întins sau mai restrâ ns ‒ învred-

354
nicindu-se sau nu pentru ținuturile stă pâ nite sau pierdute în diferite perioade istorice ‒ după tă ria
mioriticilor și lă comia pră dă torilor. Folosind și informațiile din scrierile mitologice, putem afirma fă ră putință
de tă gadă că în jurul Carpaților a existat un stat cu legi divine și scriere proprie de pe la mijlocul secolului
XVIII î.e.n. sau chiar mai devreme, care a dă inuit pâ nă ce a fost distrus de huni în anul 382.
XXII de secole, aici în jurul Carpaților, în Țara Sfântă și cetatea lui Anu, Gog sau Sântu, geții au stat în
toriștea lor apă râ nd-o după puteri și vremuri așa cum au putut și au știut! Ș i tot aici a fost cel mai vechi centru
de civilizație din Europa de unde s-a ră spâ ndit scrierea și religia crucii cu o teozofie pe care subțirii greci,
după ce au degustat-o pe îndelete, au numit-o filozofie, spunâ nd că este toată lă stă rită de sub freza lor chiar
dacă hoția se vede de la marginile pă mâ ntului.

2.6.2 Glia străbună

Cuvâ nt cu care ne place să ne fă lim câ nd ne pocnește cu goarna în cap vocea patriotului națională °, dar al
că rui conținut l-am terfelit din dorința meschină de a vorbi despre ce nu știm. Iar ca să știm trebuie
obligatoriu să citim cu mare atenție ce înțelegeau stră bunii noștri prin glie. Prima consemnare o avem de la
acel vajnic mato care și-a pus pe colanul ce-l purta la gâ t zicerea: „Eu voi alerga să cură ț glia de ră i(rele)”, să le
intre bine la scă fâ rlie tuturor că nu avea în gâ nd să lase ră ii și liftele să se cuibă rească în toriștea lui
stră moșească pentru care atâ tea generații de gețișori au binecuvâ ntat-o cu sâ ngele și cenușa lor. Ce vremuri
și ce oameni de ispravă , halal lor! Pe alte tă blițe îl gă sim pe Bazorio ce trebuie să înfrunte pe geții mișei° din
Mesia care s-au ră zvră tit atâ t împotriva autorită ții administrative câ t și religioase centrale. Cu sabia dar și cu
duhul blâ ndeții au reușit să -i potolească pe nă valnici în ră tă cirile lor. La fel are necazuri cu geții din Mesia și
boero Bisto care s-a trezit că glia stră bună a fost dată pe mâ na unor tripe lele (neam de curve). „Jefuiți, micii
fermieri de acolo s-au înră it (ră sculat) împotriva geților de la Istru care au rupt în bucă ți și au luat cu forța
glia stră bună a neamului pe care au dat-o unor lichele”. Buna râ nduială trebuia restabilită iar falnicul get nu a
prididit să toiegească ră u aceste secă turi. Ș i conducă torul Bilteo a trebuit să se burzuluiască cu mare asprime
asupra ră sculaților care au vrut să rupă o bucată din glia stră bună . „Astfel conducerea m-a însoțit la ră zboi
pentru că ră sculații au pus stă pâ nire pe glia stră moșească . Acest neam de oameni de nimic ce locuiește în
că suțe pră pă dite, a fă cut mare necaz cetă ții. Murdari și gă lă gioși și-au reluat nă ravul beției cu mursă . Chipul
neamului meu era murdă rit de această pleavă de câ nepă ”. Grija deosebită a conducă torilor pentru ținutul
locuit de neamul geților era dată de credința că țara este binecuvâ ntată de Sâ ntu/Dumnezeu ‒ Sfânta Geția°
‒ iar cenușa stră moșilor care au apă rat-o era și ea sfâ ntă , prin sacrificiul vieții ei s-au purificat și au devenit
aseni sau auseni. Din înaltul cerului, puternicul stră moș al neamului geților, Moș Arimin îi binecuvâ nta și îi
priveghea pentru viața lor de pă mâ nteni. Romanul Marcus Manilius care a tră it în secolul I al erei noastre, în
lucrarea Astronomica numește Glia întreg pă mâ ntul.
Ard-o focul viață -amară , numai jale și ocară , numai chinuri și nevoi! Suntem un popor de boi?

2.6.3 Diriguirea

Dage balo Despre organizarea socială a geților avem informații suficiente să putem desluși starea
de fapt și de drept din urmă cu 2500 de ani. Această formă de structură socială se identifică cu legă turile
de neam sau sâ nge (șatrele) ale geților. Pe tă blița 21 ne apare ca stră moș Puternicul Moș Arimin
(Ariminos, Arumunus), pă rinte al neamului ariminilor (arâ mâ nilor/rumunilor). În eme-gi, limba ce se
vorbea în urmă cu 6000 de ani pe teritoriul locuit în prezent de româ ni avem moș: față , suprafață de
teren, bă rbat, coroană , a stră luci, scump; ari: a lă uda, a cugeta la, a înfrâ nge, a apă rea + mun/munus:
femeie care a nă scut, vlă starii aceleași mame.
Imaginea arată un bă trâ n cu plete, barbă și gura deschisă , pe frunte poartă o bentiță legată la spate ca
simbol al puterii supreme. De bentiță , pe frunte este fixat un simbol poziționat în sus. Pe alte tă blițe Moș
Arimin este prezentat ca un pă stor stâ nd în bă ț în înaltul cerului și veghind oastea geților. Neamul geților se
întindea de la munții Slovaciei pâ nă în Tracia și chiar mai jos, umplâ nd mare parte din Asia Mică și de la Nipru
pâ nă la marginile de vest ale câ mpiei Panoniei. Deși erau cel mai numeros popor al Europei din acele vremuri,

355
ei nu au urmă rit niciodată să realizeze un stat cuceritor iar explicația se gă sește în fundamentele religiei lor.

356
 Erau organizați în cătune și sate formate din una sau mai multe șatre. Satele erau subordonate dabelor
care stabileau nivelul impozitelor cuvenit puterii locale dar și pentru puterea centrală ‒ dabo geto (cetatea
neamului geților). Tot aceste dabe dă deau dreptul locuitorilor de a se muta dintr-un sat în altul (T 49) sau îi
scutea de plata impozitelor atunci câ nd aceștia se aflau la mare nevoie. Tă blița 66 ne spune că un ispravnic
(sind) burtos a dat bani mulți pentru eliberarea nobililor aflați în captivitate la Fuscus. Această informație
arată că exista o împă rțire teritorială a Geției în sindii sau ispră vnicii care aveau în frunte un asemenea
funcționar. Scutiri de biruri mai dă deau și mă nă stirile (metocurile) din dabe după ce cererea era supusă
conducerii colective. Informația arată că ținutul locuit de geți nu era un imens pustiu cum spun de multe ori
grecii în scrierile lor. Faptul că îți trebuia încuviințarea dabei pentru a-ți pune traista în bă ț să te pregă tești de
alte meleaguri, dovedește că exista o ordine socială și fiecare își știa locul și rostul. Nimeni nu umbla de foaie
verde în împă ră ția lui Papură Vodă ! Că acest ținut al geților nu era o stâ nă fă ră câ ini o dovedește tă blița 38
unde boero Bisto atacă bastarnii din Ardeal (Macea) pentru că au încă lcat o înțelegere economică . Ș i spune că
au purces să taie ră u pe roșcovanii care și-au gă sit adă post printre șatrele lor. Dacă terenul era fă ră stă pâ n,
bastarnii nu aveau a cere drept de adă postire.
Aceste centre locale aveau în ră spunderea lor toate relațiile sociale, economice și de șatră fiind o
administrare comunitară . Câ nd hotă râ rile acestui centru de putere nu mulțumeau pe cei implicați în diferite
conflicte, ei se puteau adresa pentru judecată că tre cetatea neamului get – dabo geto – puterea centrală care
a fost un timp (prima parte° a secolului IV î.e.n.) la Enisala din județul Tulcea, fiind mutată înapoi la
Sarmisetuzo pe la 360 î.e.n. Deciziile privind obligațiile față de structurile centrale – biruri pentru armată –
precum și pornirea ră zboiului sau încheierea pă cii veneau de la centrul de putere administrat colectiv de tot
neamul prin adunarea neamului stră bun sau Fră ția Celui Ales.
Dage balo sau soboru (T 25) era formată din falnicii geți (T 22), boieri (T 27) și nobili (T 4). Cei din Ardeal
și Banat se numeau nobalo sau rumuni, cei din Oltenia? se numeau boieri, iar falnicii geți erau în Muntenia și
Moldova. În eme-gi dage are sensul de asociație, consiliu, trai în comun, adunare iar bala: a conduce, a
transmite, a salva, a elibera, a distruge. În limba româ nă cuvâ ntul dage definea un fel de° pumnal cu lama
scurtă și groasă în trei muchii și vâ rf ascuțit. Acest tip de pumnal era purtat de cei care fă ceau parte din dage
balo ca o recunoaștere a poziției lor în societate, fiind semnul puterii divine care le era transmis. Cuțitul se
folosea în sacrificiul taurului solar cum apare pe medalioanele ce îl reprezintă pe Mithra. Avem și cuvâ ntul
bala cu sensul de fiară sau balaur. Geții aveau ca steag un cap de lup cu corp de balaur considerâ nd lupul ca
simbol totemic al neamului iar unii preoți purtau pe cap în timpul slujbelor religioase pielea acestui animal (T
9) ca veșmâ nt sacru.
Sensul religios al expresiei dage balo este Frăția Celui Ales, respectiva structură de putere fiind
percepută de că tre comunitatea geților ca un conclav binecuvâ ntat de Sâ ntu (Senta) pentru a dirigui pe
pă mâ nt treburile Neamului Ză mislit de Creator.
Soboru, altă denumire pentru organul colectiv de conducere a geților, vine din cuvintele eme-gi so:
mulțime, obraz, a prezenta, a conduce și boru: a elibera, a salva, a împră știa, a distruge, a dispune.
Geții aveau aceeași structură de putere ca emeșii, în fruntea adună rii neamului se afla mato iar judecarea
pricinilor se fă cea de că tre preoții judecă tori numiți e, ed, ede sau edia. Emeșii aveau o adunare cu
putere de decizie a proprietarilor în frunte cu lugal (omul mare care avea grijă de cei mici) iar judecarea
nemulțumirilor se fă cea de că tre preoți, numiți ensi. În limba româ nă avem cuvâ ntul lungan cu sensul
de om mare sau înalt.
Dage balo (adunarea neamului stră bun) chema la oaste pentru ră zboi (T 64) și pe micii agricultori -
maero (T 70) atunci câ nd pericolul era mare și nu putea fi eliminat de daco armosa (armata adună rii
nobililor) sau trebuia înlocuită în timpul campaniei militare. Soliile erau trimise tot de dage balo iar
câ nd solul nu-și îndeplinea misia așa cum a fost împuternicit, atunci venea pră pă dul pe capul lui. Era
judecat și bă tut în public la tă lpi cum a pă țit solul trimis la besi care s-a ținut mai mult de beții decâ t de
interesele cetă ții geților (T 31). Această pedeapsă a fost stabilită de sfâ ntul Zabelo astfel ca fă ptașul să
nu fie supă rat pe dage balo că a fost mă surat cu bă țul în fața celorlalți. Geții își însoțeau soliile cu
câ ntece pentru a ară ta celor vizitați bună voința și încrederea lor, fapt consemnat în mai multe izvoare
grecești și latine. Orelieo (T 46) conducă torul geților trimite la sciții din cetatea Gramio o mică solie iar
conducă torul ei Cozon se roagă de draga sa mamă să lase pe Roni, să meargă cu ei și să -i însoțească cu
deosebitele lui câ ntece.
Dage balo soluționa și litigiile între centrele de putere locale câ nd lă comia și sminteala le cuprindeau
unora mințile. În Istria, getul Maico (T 22) este pră dat de neamul jegos al lui Ene din Mesia care a

357
schimbat hotarul dintre moșii și i-a ocupat tabia ținută de mercenarii macedoneni. Plin de supă rare pe
acțiunea samavolnică a vecinului să u Ene, ne lasă pe tă bliță această pă țanie spre pildă celor ce vor veni. În
acele vremuri exista credința că orice tică loșie se putea opri la dreapta judecată a neamului. Ce vremuri, ce
oameni! Minciuna era pusă la zid și mișeii pedepsiți. Să luă m aminte de la cei cu minte!
În vremi de restriște dage balo trimitea solii la vecini pentru a cere ajutor militar așa cum s-a întâ mplat în
primul și al doilea ră zboi cu romanii. Erau chemați geții din Mesia dar și sarmații, bastarnii, sciții și iazigii.
Puterea militară a geților era dată de puterea lor economică adică de turmele de oi și vite pe care le aveau.
După primul ră zboi cu romanii, aceștia au pornit un jaf generalizat (T 72) asupra teritoriilor cucerite, pe care
conducă torul Diegeo l-a vă zut foarte limpede. „Gâ ndul lui Diegeo să zboare ca uliu, să fie dus repede ca un
strigă t de disperare la cei cu suflet viu să refacă turmele jefuite. Micii agricultori să -și plă tească cinstit
impozitele”.
Dage balo se ocupa și de comenzile de arme și veșminte pentru armată (T 45, 63). Câ nd înțelegerile
nu mergeau cum s-a convenit iar pungă șia își dă dea coate, atunci dage balo îi stropșea pe mișei. Tă blița
63 arată cum conducă torul geților Gezino a dat breslei boiangiilor pâ nză pentru veșmintele armatei
dar aceștia au fă cut treabă de mâ ntuială arzâ nd pe unele locuri pâ nza iar vopsirea s-a fă cut cu pete. Pentru
a judeca încă lcarea înțelegerii de început a fost chemată adunarea neamului să vadă isprava și să
hotă rască . Boiangii au fost obligați să albească pâ nza vopsită în albastru, să dea hainele fă cute pe
ascuns din această pâ nză , să fie amendați pentru fapta lor hoțească iar lucrarea a fost dată meseriașilor
din Sibiu sub supravegherea babelor pricepute.
Dar timpurile nu au fost totdeauna pline de fericire iar neamul oierilor își câ nta la fluier îndestularea
și nemurirea. În timpul campaniei militare împotriva tracilor (T 37) conducerea cetă ții geților a fost
asigurată de Gezo dar acesta s-a purtat ca o secă tură . Umbla numai după mită care să -i asigure bă utura
iar mama lui se amesteca în treburile publice ale cetă ții. La întoarcere boero Bisto a pedepsit asemenea
apucă turi și a invitat pe nobili la un ospă ț în natură unde s-au trecut cu grijă , la catastif toate veniturile
curtenilor și birurile ce trebuiau plă tite ceea ce a stâ rnit supă rarea lor. Pentru a-i potoli i-a amenințat că
nu le mai dă de bă ut! Se pare că nobilii geți erau încețoșați de aburii bă uturii. Au existat și nemulțumiți
de conducerea autoritară a lui boero Bisto precum Rebodeno conducă torul cetă ții Sierema, care a fost
prins împreună cu nobilii ră zvră tiți și judecați. Gospodarii satelor eliberate s-au închinat în fața
conducă torului și au primit dreptul de a se așeza în locul nobililor ră i. Acest procedeu al înnobilă rii unor
ță rani vrednici s-a pă strat la româ ni pâ nă în feudalism în toate ținuturile locuite de ei. În timpul conducerii
lui boero Biseto II, jelerii (T 51) s-au ră sculat refuzâ nd să plă tească birurile. Tot aici se povestește
despre ră zvră tirea neamului lui Deugeo (poate a celui din care se tră gea Diogeo ‒ ultimul conducă tor al
rumunilor) și alungarea lui din dabo geto adică cetatea Sarmisetuzo.
Dage balo așa cum judeca faptele altora, tot așa putea fi și ea judecată ° pentru greșelile fă cute. În luptele cu
Fusco (Fuscus) geții au fost înfrâ nți în primele confruntă ri iar floarea nobilimii a că zut în cruntă robie (T 66)
la romani. Dage balo se simțea vinovată de înfrâ ngere și spunea: „adunarea neamului se teme de apă sarea
Romei și fră mâ ntă situația cum să aducă pacea. Dacă judecata noastră nu este bună , atunci româ nii cu
capetele goale (descoperite, poporul) să auză , să ne că nească cu boia roșie scă rindu-ne și astfel să ne alunge
ca pe o adunare blestemată ”. Pentru a potoli mâ nia poporului ei cer să trimită o solie la Roma. Tă blița 70
arată evenimentul: „Zisa nobilei noastre adună ri. Neîncrederea româ nilor să se oprească . Fiecare familie are
datoria de a avea încredere în adunarea noastră care vrea să trimită la Roma o delegație să se audă și glasul
Sarmisetuzei. Să cerceteze solii, chipul îngerilor de pe cer astfel ca pentru toți să fie pace. Ura este ca o pisică
cum spune adesea sfâ ntul Zabelo. Turnată în sfâ nta Geție și gravată cu dalta de getul Zurobado cu mare
atenție”. Ce bine ar fi ca româ nii de astă zi să aibă vrednicia celor din trecut, țara ar fi plină de că niți și de
scă riți iar scaunele puterii nu ar mai fi râ vnite de tot felul de secă turi imbecile!
Ca să salveze din robie nobilimea geților, toată populația strâ nge în mare grabă banii ceruți de Fuscus și îi
duce în tabă ra romană . Printre cei care au simțit pe propria piele aroganța și disprețul romanilor, a fost și
Diogio (viitorul conducă tor menționat de romani cu numele de Diegis și Decebal) care îndeplinea funcția de
basileo (conducă torul oștirii).
Dage balo judeca și incompetența unor comandanți militari, retragerea însemnelor militare și
pedepsirea lor. Ea alegea pe mato pe o perioadă de timp câ t îi permitea să nă tatea acestuia să exercite
funcția precum și retragerea acestei demnită ți dacă conducă torul nu o mai putea îndeplini. Decesul lui
mato se anunța în adunarea neamului și se că uta o altă persoană pentru această funcție. Tă blițele 17 și
61 arată că această demnitate a fost ocupată concomitent și de două persoane: Galatio Ileo și Sitadoi

358
Sabo care l-au alungat de la putere pe Bazorio, și Dapisiu împreună cu Zoirasieo care îndeplineau funcțiile de
conducă tor și ede.
Dage balo a avut în sistemul de putere al stră moșilor noștri rolul unui adevă rat parlament. Această
adunare stră moșească era numită și gomete (gomeți: adunare, sfetnici), pe tă blița 14 turnată pe la anii pe la
350 î.e.n. soboru sau radeo (rade: adunare, sfat) cum scrie pe tă blița 37 realizată în timpul aprigului
conducă tor boero Bisto.
În lucrarea Getica la V,49, Iordanes ne lasă unele informații foarte prețioase privind componența dage balo
fă ră a preciza sursa. Zice el că primii care vorbesc (sunt) Sarabii care fac lucruri bune, iar în ordine se
strigă /cheamă pe nume Peleatos, „Din mijlocul acestora de pe urmă (geți) nobili, sunt puși deasupra (să
conducă ), regii și preoții îmbră cați în pâ nză aspră și groasă ce dau ordine/administrează ”.
Scriitorul got sau get confirmă informațiile de pe tă blițe că mato era ales de dage balo iar geții nu aveau o
conducere ereditară cum mint cu nerușinare toți istoricii refuzâ nd să considere ca veridice informațiile din
Getica. Termenul de peleatos cred că a fost compus de Iordanes pentru că nu se gă sește în latina clasică și vine
din cuvintele mioritice pele și ați: cai buni de că lă rit, armă sari. Iordanes s-a nă scut în Geția și cunoștea bine
realită țile din timpul lui fă câ nd precizarea în text, că s-a inspirat și din lucrarea Istorii a lui Dyon Crysostomos
ce a stat vreo 9 ani în timpul lui Domițian refugiat în lumea geților. Pe mai multe tă blițe apar unele figuri de
geți cu cușmele specifice aplecate puțin în față și cu o bendiță pe margine fiind nobilii din timpul lui boero
Bisto sau gospodarii cu sulițe de mai tâ rziu. Aceste cușme cu vâ rful aplecat puțin în față erau fă cute dintr-o
piele fină de cal și împodobite cu diferite cusă turi pentru că în tă blița 71 Diogio îl condamnă pe uzurpatorul
Pantelo Goie „să -și pună pe cap mițe de oaie câ t eu voi sta în fruntea adună rii” pentru că , tră dâ nd neamul get
și-a pierdut calitatea de peleat, adică dreptul de a purta această podoabă capilară . Tot așa au pă țit și nobilii
hicleniți pe timpul lui boero Bisto cum ne spune tă blița 40. Acești peleați formau daco armosa, adică armata
nobililor sau a adună rii neamului stră bun așa cum apar ei pe toate tă blițele. Pe Columna lui Traian apar
numai cușmele din piele de oaie, fiind o greșeală a meseriașilor romani care i-au sculptat sau poate o intenție
indubitabilă a împă ratului pentru a ară ta că geții nu aveau un grup social conducă tor și încă o confirmare că
tă blițele descoperite la Sinaia sunt autentice.
Incașii au pă strat în limba lor un cuvâ nt apropiat de cel get privind conducerea colectivă prin cuvâ ntul
Aribalo care era principalul centru religios al acestora din fiecare provincie sau teritoriu, iar unul la Cuzco,
care le coordona pe toate celelalte.
Agie Conducerea efectivă a geților avea atributele guvernelor modeme și era compusă din mato, basileo,
soții steagului și sfetnicii de taină sau boierii. Pe numeroase tă blițe (T 8, 19, 27, 38, 53, 66), începâ nd cu
mijlocul secolului IV î.e.n. apare menționată această formă restrâ nsă de guvernare și durează pâ nă la
distrugerea statului de că tre romani la anul 106. Ultima menționare este pentru anul 87 (T 70) câ nd o parte a
nobililor geți ajung prizonieri la legiunile romane conduse de Fuscus. Agia se ocupa de cele necesare oștirii și
executa ordinile dage balo sau dă dea unele amenzi celor care au încă lcat înțelegerile cu această instituție. Tot
agiei i se adresau geții de râ nd, câ nd le ajungea cuțitul la os din cauza abuzurilor puternicilor locali. În limba°
româ nă cuvâ ntul agie desemna autoritatea administrativă însă rcinată cu menținerea ordinii publice în
capitalele Moldovei și Munteniei în feudalism. Mai avea sensul de poliție sau prefectura poliției dar și
totalitatea funcționarilor din această instituție.
Mato Cuvâ ntul are sensul de pă rinte, conducă tor, ocrotitor legal și era ales de soborul neamului așa cum s-
a întâ mplat pe timpul lui Dromixto (Dromichete) sau de dage balo cum apare mai tâ rziu pe unele tă blițe. În
Moldova și în prezent se folosește cuvâ ntul mata ca formă de politețe pentru dumneata sau dumneavoastră
fiind utilizat atâ t față de o persoană mai bă trâ nă câ t și față de o persoană cu poziție socială superioară . În
eme-gi exista cuvâ ntul mada cu sensul de funcția cea mai înaltă care te apă ră , blazon stră lucitor, a se impune,
a fi de partea, a se lega prin respect de cineva, regal, domeniu.
Funcția de conducă tor este o delegare a puterii colective că tre o singură persoană , care își asuma și
ră spunderea faptelor fă cute în numele acestei investiri. A existat o dispută vizibilă între cel investit cu
puterea executivă și adunarea care i-a cedat temporar această putere. Pe multe tă blițe apare numai
mato iar dage balo lipsește din descrierea evenimentelor dovedind că cel investit cu această funcție
dorea să -și impună o anumită conduită în curgerea faptelor personale. Să ră cia informațiilor privind
această funcție nu ne împiedică să putem aprecia în niște limite rezonabile relațiile dintre mato și soboru,
radeo, gomete sau dage balo. Chiar dacă ei mergeau în fruntea oștirii° și dă deau nas în nas cu inamicul
pentru a-l șonți, totuși evenimentul era susținut material și moral de întreg neamul geților în frunte
cu nobilii, boierii sau falnicii geți care participau cu trupe la acțiunile militare. Ei aveau obligația să

359
țină pe propria cheltuială un numă r de ostași (T 54) ce formau „cetele de nobili din gospodă riile cu
sulițe”. Nu totdeauna ocuparea acestei înalte funcții îi oprea pe pofticioșii eliminați să mai jinduiască
la ea. Bazorio care se intitulează rege și conducă tor (mato) a adus sub ascultare pe tracii nemulțumiți,
pe geții ră zvră tiți din Mesia ce și-au lepă dat religia crucii și se maimuță reau la un preot pungaș, a
cucerit mai multe ținuturi și a întă rit administrația. Dar toate acestea nu i-au° împiedecat pe rumunii (din
Ardeal) Galatio Ileo și Sitadoi Sabo să -i uzurpe acestuia funcția de mato, să -i nimicească oastea de
geți obosită , bolnavă și însetată și să ia ca ostatic pe nepotul acestuia de la sora ce locuia în Mesia la
neamul lui Ene.
Geții din Mesia (ținutul din partea dreaptă a Dună rii pâ nă în nordul Traciei) au fost mereu într-o câ rcoteală
față de puterea centrală din cetatea neamului geților Sarmisetuzo. Nemulțumirea apare și pe tă blițele ce
povestesc pă țaniile lui boero Bisto. În lunga lui conducere a neamului geților a întă rit foarte mult atâ t statul
ca structură socială câ t și prestigiul neamului să u în ochii vecinilor, dar în special în fața „stă pâ nilor lumii” –
romanii, care își fă ceau probleme serioase pentru nepotolitul get. Firea lui autoritară nu a fost pe placul
multor nobili, boieri sau falnici geți (T 42; 43) care au încercat de două ori să -i facă de petrecanie dar de
fiecare dată a scă pat, murind în patul lui cum lasă diacul această informație (T 44). A trebuit să pedepsească
exemplar și nă bă dă ile unor comandanți de oaste ce au considerat tică loșia și ră zmerița militară o cale de a
scă pa de autoritatea conducă torului (T 41). Focosul Gelu a pă țit-o ră u după ce nu a învă țat nimic din bă taia
primită la tă lpi în propria toriște. A crezut că funcția lui de comandant militar îl va ajuta să pornească zâ zanie
în armată dar l-a costat viața. I-a retras lui Beresio comanda armatei geților, pentru că din neghiobie
personală l-a trimis la cele veșnice pe Dima, fiul lui boero Bisto.
Dar acești mato nu erau niște clocitori de intrigi parșive pentru lelițe rele de gură . Ei mergeau în
fruntea armatei și se izbeau cu dușmanul de câ te ori o cerea dage balo iar în luarea hotă râ rilor aveau
sfetnici de taină . Iată o parte dintre cei care îndeplineau această nobilă misiune. „Pă țania a fost șoptită
la sfat de taină de getul Dapiso, getul Orolio, getul Zuraso, getul Guero, getul Zamio, getul dreptcredincios
sau mare preot Gormio, getul Seizo, getul Maniso, getul Berisoe, getul Dogie, getul Carpodo,
getul Parioso, getul Montueo, getul Guroeso, getul Peluet și scrisă ‒ turnată de conducă torul boero
Bisto”. Nu totdeauna i-a mers din plin nă valnicului get în acțiunile militare pentru că tă blița 37 ne
spune cum ră zboiul cu tracii i-a adus și o rană care a lă sat mare durere pe falnicul să u chip. Cred că
boero Bisto a vrut să instaureze în neamul geților regalitatea pentru că odată cu moartea fiului Dima,
se plâ nge (T 39) că : „țesă tura (viitorul) mea a fost stricată ”. Aceeași faptă a încercat să o facă și mato
Cotizo (T 47) cu fiul să u printr-un aranjament spectaculos de că să torie cu fiica lui Octavianus,
împă ratul romanilor dar la întoarcerea de la Roma solia a fost atacată de un grup înarmat, iar în urma ră nii
de să geată primită în piept a murit imediat după sosirea în Sarmisetuzo.
Funcția de mato a fost îndeplinită de două persoane (Dapisiu și Zoirasieo) între anii 30-45 e.n.? La câ țiva
ani după dispariția lui Zoirasio, Bilteo ajunge conducă tor printr-un aranjament murdar, îl declară pe Dapisiu
uzurpator și ridică sabia împotriva lui. Tot mato propunea că tre dage balo sancționarea sau judecarea unor
comandanți militari pentru greșelile fă cute în luptele purtate cu dușmanii mai vechi sau mai noi. Pedepsele
stabilite de dage balo erau îndeplinite de mato sau natul împuternicit de acesta. În cazul pedepselor grave,
după ce preotul judecă tor dă dea hotă râ rea, condamnatul avea dreptul la o cerere de clemență adresată
conducă torului. În exercitarea acestei funcții stabilite în limite clare, conducă torul avea sfetnicii de taină dar
și colaborarea marelui preot care uneori apare pe tă blițele unde se povestesc anumite conflicte între membrii
comunită ților.
Funcția de mato din organizarea geților se aseamă nă parțial cu funcția de Vodă din Moldova și Muntenia
din timpul feudalismului. Conducă torii întrețineau relații de prietenie cu vecinii iar la nevoie îi ajutau militar
și economic așa cum a fă cut boero Biseto I cu Bido conducă torul sarmaților (T 30), care a fost jefuit cumplit
de că tre galii din cetatea Geonastio. Pentru a dovedi că îi este un prieten adevă rat, prin trimisul să u Lapise îi
dă blă nuri de samur și turme de oi să vadă sarmatul puterea binecuvâ ntată de cruce a cetă ții geților. Tă blița
65 spune că mato era și „capul adună rii neamului stră bun”.
Nu totdeauna această funcție a fost o pavă ză reală împotriva tică loșiilor. Bezino, conducă torul care
a urmat după boero Bisto se plâ nge (T 45) că „neamul se îmbată și se bate ră u iar cei cu stare se
duelează ca fiul lui Coe Sobo”. Nici relațiile lui Bezino cu basileul Onero nu mergeau mai bine dar
pentru conducerea neamului geților trebuie încercată orice metodă . Aceleași probleme le avea și mato
Bilteo după aproape 90 de ani (T 62) câ nd o parte a populației s-a ră sculat. „Astfel conducerea m-a
însoțit la ră zboi pentru că ră sculații au pus stă pâ nire pe moșia stră moșească . Acest neam de oameni de

360
nimic ce locuiește în că suțe mici, a fă cut ră u mare cetă ții. Murdari și gă lă gioși și-au reluat nă ravul beției cu
mursă . Chipul neamului meu era murdă rit de această pleavă de câ nepă . Cetatea geților a cerut să fie duși și să
stea la ocnă grea iar soare să le fie dat câ t un șnur”. Bunele nă ravuri și apucă turile mișele se țin de noi ca râ ia
de capră !
Armosa Pe multe tă blițe se vă d grupuri de oșteni sau chiar armate întregi îmbră cate cu portul
stră moșilor noștri care ne ajută să presupunem forța militară ce o aveau în acele vremuri. Erau organizați
în două corpuri distincte, pedestrimea și că lă rimea. Din imaginile transmise pe aceste tă blițe se observă
că sabia cu vâ rful încovoiat era arma pentru atacul de aproape a ostașului get iar pâ nă să -și vadă
dușmanul la chip îi trimitea o ploaie de să geți pe care le purtau în cucura din spate. Mai țineau la îndemâ nă
ghioage ghintuite pentru a-și tră sni dușmanul în moalele capului. Corpul și-l apă rau cu scuturi
rotunde cu semnul crucii nordului pe ele (X) iar la brâ u aveau pumnale drepte sau încovoiate pentru a-și
înjunghia potrivnicul. Foloseau și sulițe pe al că rui vâ rf nu uitau să incizeze crucea cu brațele egale
înscrisă în cerc iar pe unele gravau texte cu caracter religios.
Că lă rimea folosea ca arme sulița și sabia iar pentru apă rare același scut rotund. Ostașii geți chiar dacă nu
purtau armuri metalice sau „că mă și de zale” erau foarte greu de învins în lupta de aproape fiind vestiți pentru
curajul lor așa cum ne-au venit informațiile din izvoare grecești. Nu se codeau prea mult câ nd se dă dea șfară
de o șonțire și nu-și că utau salvarea admirâ nd iuțeala că lcâ ielor. După starea socială , armata geților era
organizată în două grupuri.
Daco armosa, era armata adună rii neamului compusă din trupele nobililor sau boierilor care le
întrețineau pe propria cheltuială . Sunt gospodă riile cu sulițe care au venit în Tracia să vadă trupul uscat
al lui Ili câ nd era adus din cetatea Sionului. Aceste trupe erau primele care ieșeau în fața dușmanului și
se încleștau într-o luptă disperată . Erau conduse de soto balo (soții, însoțitorii fiarei), soții steagului cu
cap de lup și corp de balaur, fiind o conducere restrâ nsă a armatei atâ t în timp de pace câ t și în timp de
ră zboi. Constituia structura de bază în organizarea militară a geților care fă cea și chemarea la oaste a
poporului (gloatei). Pe tă blița 29 turnată de boero Biseto I pe la anul 280 î.e.n. conducerea armatei
geților se numea strato, cuvâ nt folosit cu același sens și pe tă blița 7 dar pe la anii 420 î.e.n., iar limba
româ nă veche, adică cea adevă rată și nu cea nă scocită de Cacademia româ nă sub atenta îndrumare a
mafiei cazare din stră ină tate sau de pe plaiurile dâ mbovițene, pă strează cuvintele stratiot care înseamnă
ostaș și stratocrație cu sensul de conducerea militară a unui neam.
Gloto armosa, era armata populară sau armata gloatei. Câ nd primejdia era mare, se ridica tot neamul
geților la oaste și fiecare casă și familie (T 64) trebuia să dea câ te un soț vrednic de luptă . În timp de pace
armata era chemată în anumite centre unde fă cea pregă tiri militare (T 8). Oștenii purtau o că mașă albastră
fă cută din pâ nză subțire de in, o haină scurtă de culoare roșie fă cută dintr-o țesă tură mai groasă din lâ nă sau
câ nepă , o tunică (țundră ) roșie și pantaloni de culoare galbenă fă cuți din lâ nă sau câ nepă . În picioare purtau
opinci iar pe cap aveau că ciuli sau umblau descoperiți. De înveșmâ ntarea corespunză toare a armatei se ocupa
dage balo, iar comandanții militari verificau calitatea pâ nzeturilor pentru nevoile oștirii. Arme își procurau și
din stră ină tate, în special de la greci (T 59) dar mare parte din ele erau fă urite în ateliere proprii. Armosa era
organizată în polcuri conduse de că tre un comandant investit de dage balo (T 61). Acest sistem de organizare
militară s-a pă strat la rumuni pâ nă în feudalismul tâ rziu unde gă sim oastea domnului sau oastea mică și
cuprindea trupele boierilor și ale voievodului și oastea ță rii sau oastea mare care cuprindea ră zeșimea sau
moșnenii înarmați pe propria cheltuială fiind grupați în polcuri. Câ nd oastea pleca la ră zboi din Sarmisetuzo,
trebuia să se închine Creatorului și să fie binecuvâ ntată de sinodul preoților iar în° timpul luptelor era
urmă rită din ceruri de oastea de îngeri, de duhurile stră bunilor și de Moș Arimin, stră moșul ancestral al
neamului ariminilor. Pentru a-și cunoaște bine dușmanii, conducă torii armatei geților trimiteau iscoade (T
27) la cei care jinduiau la ce nu le aparține. Pentru geți era o cinste deosebită să meargă în cuibul dușmanilor
să -i iscodească și să aducă informațiile la Sarmisetuzo pentru a fi folositoare oștirii. Ca tehnici de descurajare
a adversarului foloseau atâ t tactica pă mâ ntului pâ rjolit câ t și atacul prin surprindere dar după o cercetare
prealabilă prin spionaj a celui cu gâ nduri haine. Ș i emeșii aveau două corpuri de armată , unul al lă cașului de
cult și al° conducă torului civil al° comunită ții (lugal) și un alt corp format din bă rbații apți de a purta arme
chemați câ nd primejdia era mare și trebuia să participe întreaga populație.
Basileo, era conducă torul armosei fiind sfă tuit de soto balo (soții steagului get) și investit cu această
funcție de dage balo sau de mato. Câ nd acțiunile lui nu erau cele așteptate de adunarea neamului sau
conducă tor, el putea fi tras la ră spundere° și pedepsit aspru (T 61). Expresia vine din eme-gi prin unirea
cuvintelor bazi: a împră știa, a distruge, a despă rți și leu: scandal, a urla, a stră luci, a gâ fâ i, a se lupta cu

361
putere ca un leu, sau poate acest animal ca totem. Basileul avea sub control și cetatea neamului geților
Sarmisetuzo (T 54) funcția regă sindu-se în feudalism în Moldova și Muntenia prin cea de hatman. Pă țania
aminită de tă bliță era pe la anii 35-45 e.n. câ nd romanii, după ce au reușit să controleze malul drept al
Istrului, fă ceau permanente raiduri pe malul stâ ng al fluviului pră dâ nd și ucigâ nd. Geții/rumunii trebuiau să
le iasă în cale mă celarilor istoriei încercâ nd să le ostoiască setea de mă rire nebună dar curajul lor fă ră
margini nu a salvat neamul de la marea nenorocire ce se pregă tea să vină și să ne mutileze pentru vecie
istoria și cultura identitară . Frunză verde buburuz, plină -i lumea de ză luzi!
Justiția geților, amintită de numeroase izvoare antice care vorbesc laudativ despre vitejia și cinstea
stră moșilor noștri arimini. Aceste caracteristici nu puteau fi atribuite unui neam de să lbatici pră dă tori cum de
multe ori încearcă să ne prezinte alții dar și mai ră u câ nd o facem chiar noi. Dreptatea ca temelie a unei
societă ți responsabile, i-a că lă uzit pe geți pe drumul bunelor moravuri și a respectă rii legilor care erau
considerate de origine divină. Pricinile dintre locuitori sau dintre aceștia și puterea statului se judeca de
că tre dabe. Dacă existau nemulțumiri, atunci se mergea la județ la dage balo din Sarmisetuzo. Câ nd nici aici nu
se potolea dorința de dreptate, pricina era judecată de e, ede, edi, edia (consiliul preoților judecă tori sau
marele preot judecă tor) care nu mai lă sa posibilitate de atac juridic.
Acest sistem juridic a ră mas moștenire de la populația ce a tră it prin mileniul IV î.e.n. pe meleagurile
noastre pentru că se gă sește și la emeșii ce au plecat de pe plaiurile mioritice în Ki-en-gi pe la mijlocul
mileniului IV î.e.n. Preoții lor judecă tori se numeau ensi iar Iordanes ne spune în Getica XIII,78 că geții
considerau victoriile obținute în lupte, datorate comandanților lor care erau semizei sau protejați de zei
numiți ansi. Cred că Iordanes a luat acest cuvâ nt de la preoții geți care practicau și pe vremea lui religia crucii
sau religia lui Zamolxe. Tot el ne mai spune la XIII,73 că uneori conducă torul geților ‒mato ‒ deținea atâ t
funcția de mare preot câ t și judecă tor în instanța supremă confirmâ nd informațiile de pe tă blițe în privința lui
Dapisiu și Zoirasiu.
Totuși, ca o formă de clemență pentru greșeala să vâ rșită , se putea cere mila conducă torului adună rii
neamului pentru iertare (T 71). Pe această tă bliță este povestită tentativa de uzurpare a funcției de mato
de că tre rumunul Pantelo Goie câ nd Diogio era în Panonia să încheie pace cu romanii în anul 89 e.n.
Ș mecherașul s-a cocoțat sus ca moț al neamului get, punâ nd să fie bă tut un medalion cu figura lui și
inițialele M (mato) D (dage) B (balo) S (Sarmisetuzo) G (geto) adică și noi să înțelegem pungă șia:
conducă torul adună rii neamului geților din Sarmisetuzo. Pe partea cealaltă a medalionului este scris
textul: Tă iată (incizată ) de că tre Pantelo în Sarmisetuzo, sfâ nta cetate a geților. După revenire, Diogio a
pus gabja pe pungaș și l-a pedepsit crunt (T 71) lă sâ ndu-ne mă rturie mentalitatea acelor vremuri. Cu
câ țiva ani mai devreme câ nd primele lupte cu Fuscus i-a murdă rit ră u obrazul dage balo, solul trimis
pentru a trata cu romanii a fost umilit (T 68, 69, 70). Situația este disperată atâ t pentru dage balo câ t și
pentru mato care au fost îngenuncheați de prostia sau aroganța lui Sandu Pantelo. Pentru că acesta a
adus nenorocirea peste neamul geților/rumunilor, conducă torul cere pedepsirea întregului neam al lui
Pantelo astfel ca vina individuală să fie suportată de întreaga șatră , la fel cum geții nevinovați duc
povara nevredniciei lui ară tată față de romani. „După întoarcerea româ nului Pantelo, nu s-a mai vorbit
mult în șoaptă și eu, conducă torul adună rii neamului am reușit să leg această pocitanie și să o trimit să
zacă la râ u în mizerie fă ră bă utură , haine și încă lță minte noi. L-am pus în obezi și i-am dat haina de
condamnat, l-am pus să privească pră pastia în care se va rostogoli ca un șuvoi. Eu i-am legat rudele pe
loc, astfel ca trupul să le fie chinuit de foame iar obră znicia lor să fie lă sată în voia sorții. I-am adunat
gră madă și i-am pus să se însoțească cu apa fioroasă a lui Zamolxiu. Această maimuță și-a fă cut
socotelile și a cerut iertarea lui Zabelo pentru ca pata ce se vede pe frumoasa armată a sfintei adună ri, să
fie dusă (ștearsă ). Zi! sfâ ntă mamă Sarmisetuzo, conducă torul adună rii neamului împreună cu nobilii se
pot întoarce că lare la tine? Încă odată să fie cercetate chipurile îngerilor de pe cer. Conducă torul
adună rii neamului stră moșesc și a cetă ții geților spune să strâ ngem din dinți pentru mireasa nenorocită altfel
va fi foc mare (ră u) la tă lpici”.
Confirmarea corectitudinii informațiilor de pe tă blița 68, privind locul unde se afla Dabo Geto Sarmisetuzo,
o avem din lucrarea lui Dio Cassius, Historia Romana (LXVIII,14,1): „Capitala dacilor se spală în râ ul Sar”.
Vechea capitală se afla la confluența Streiului cu Râ ul Mare și Galbena, care puteau asigura apa populației din
cetate, iar în această zonă s-au descoperit de că tre iobagii care că rau pietriș și pescarii româ ni veniți de pe
Mureș, două mari comori menționate de că tre Martin Hochmeister și Gheorghe Ș incai: 42.000 de cosoni în
anul 1543 și 500.000 de cosoni în anul 1552!
Cinstea de a face parte din daco armosa cerea să mergi peste dușman și să -l nimicești, nu exista și
tactica picioarelor luate la să nă toasa. Dar unii erau mai iepuroi din fire sau își iubeau mai mult propria

362
piele decâ t credința în Mâ ntuitor și respectul pentru neamul stră bun. Chiar culoarea° roșie în care erau
vopsite tunicile și hainele simboliza sacrificiul și purificarea. Pentru ră zmeriță , pedeapsa era cu scurtarea
capului. Așa a pă țit înfierbâ ntatul Gelu comandant de oaste care și-a abandonat nata (soția) Lia și s-a luat
(că să torit) cu Zoe. Cum asemenea apucă turi de strică cios nu erau acceptate ca neprihă nire, boero Bisto a pus
să -i încă lzească falangele din care pricină a ză cut pe coaste pâ nă la să rbă torile de iarnă . Înzdră venindu-se,
împreună cu neamurile sale a fugit la armata pe care o comanda să pună de-o ră zmeriță . Conducă torul a
ză psit mișelia și a dat poruncă să fie scurtat de cap, iar cenușa trupului să fie împră știată peste țara sfâ ntă .
Hicleniții au fost prinși în toriștile° lor, aduși în cetatea geților și judecați. Gospodă riile le-au fost dă râ mate cu
berbecul. Această informație arată că nobilii aveau locuințe solide din piatră fiind adevă rate cuiburi bine
așezate. Faptul că nu s-au mai gă sit urme din aceste construcții, arată „grija neță rmurită ” a romanilor de a
rade de pe suprafața pă mâ ntului civilizația și cultura rumunilor! Iar noi, turma imbecilă de astă zi, ne câ ntă m
singuri prohodul și îi lă udă m pe că lă ii ce ne-au ucis falnicii stră moși care aveau din respectul pentru glia
stră bună un adevă rat cult!
Câ nd situația nu cerea o soluție radicală , judecarea (T 15) era mai mult o umilire publică . Bazorio a
fă cut ră zboi cu tracii iar telagii au fost scă pați de urgie pentru că s-au închinat. Basileul Goe a trecut
Istru în Mesia și l-a prins pe Enia care s-a dovedit un ră u conducă tor al geților din această regiune iar
pe deasupra mai era un ră tă cit în sfâ nta credință . Sub un copac a fost supus judecă ții neamului să u dar
pentru că nu avea unul mai vrednic să -i ia locul, i-a dat înapoi acestui ră ulean ghioaga ghintuită ca
simbol al puterii.
Familia, ca purtă toare a tradițiilor și obiceiurilor geților avem unele ziceri suspecte și chiar deocheate ră u
de la vechii greci. Comicul Menandru ne-a lă sat informații despre poligamia neamului tracilor. „Că ci toți tracii
așa sunt, și mai ales, dintre toți, noi geții (mă mâ ndresc că sunt scoborâ tor din acest neam) nu suntem
deosebit de cumpă tați… nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, dacă nu zece și unsprezece soții,
două sprezece sau mai multe. Câ nd se întâ mplă să moară vreunul că să torit doar cu patru sau cinci, cei din
preajma lui îl numesc necă să torit și necunoscă tor al iubirii”. Azi jigodiile cazare în frunte cu Zoaie Petre și
pletora de pupincuriști mioritici conduși de jidanii Lucian Boia și Dan Dana, au „descoperit” marele adevă r că
dacii și nu tracii aveau câ rduri de femei, fă câ ndu-și din poligamie însă și scopul existenței lor. Iar ca principal
merit pentru a ocupa funcții publice, era la acești destră bă lați lungimea bă rbă ției, după mintea otrepelor
amintite mai înainte, dar și altele la fel de odioase.
Dar Herodot chiar cu un secol înaintea lui Menandru, a scris despre agatâ rși (clan getic de pe Mureș) că
„aveau în devă lmă șie soțiile ca să fie frați cu toții”. Asemenea gogomă nii sunt pline de ră utate pentru că vechii
greci cunoșteau adevă rata stare a° moravurilor din societatea geților dar au urmă rit să -i defă imeze pentru că
barbarii erau în stare de toate relele pă mâ ntului iar ei, grecii se chinuiau ca niște martiri să fie civilizatorii
acestor să lbă tă ciuni, tot așa cum fac azi jigodiile cazare!
Tă blițele dovedesc ră utatea și nerușinarea în minciună a grecilor pentru că geții/rumunii aveau o
singură soție. Tă blița 13 ne spune că mato Maico din Enisala a dat șfară că tre traci, telegi, iliri și
macedoneni să vină la să rbă toarea celor de o mamă . Totodată cere solului să -i aducă și un ginere pentru
reședința sa. Dacă erau poligami, fata trebuia să plece la soț și nu invers. Tă blița 18 ne dezvă luie informații
mai importante. Getul Maico l-a avut ca sudină pe Eno, fiul lui Matigo cel negru din Sarmizo.
Sudina era flăcăul hărăzit de bărbat unei fete cu mult timp înaintea căsătoriei. Acest fel de relații
premaritale pă stra o siguranță a raporturilor dintre familii și dintre șatre. Dar Maico nu a fost încâ ntat
de evoluția lui Eno și a denunțat înțelegerea. Eno și-a luat de soție pe Zoe din neamul lui Ile getul și
pentru că i-a pă tat onoarea, l-a chemat la judecată la Sarmisetuzo pe Maico. Conducă torul și preotul
judecă tor au hotă râ t că Maico avea dreptul să anuleze această înțelegere premaritală , iar mâ ndrețea de
Emie și-a gă sit norocul la credincioșii macedoneni. La plecarea lui Emie din Istria, reședința neamului
ei ales, s-a îmbră cat cu haine de să rbă toare, cu cizme cu tocuri înalte și pă lă rie pe cap.
Tă blița 10 ne spune despre o că să torie fă cută în neamul sciților unde fata conducă torului Matigo
pleacă pe apus de soare că tre viitorul mire. Zestrea este pusă în două corcii trase de cai focoși
împodobiți cu panglici, iar tată l o îndeamnă să treacă pe la sora ei că să torită în neamul geților unde să
înnopteze. Câ nd se vor apropia de toriștea sciților să se adune în roată să se vadă că a venit solie mare.
Tă blițele 25 și 26 ne confirmă povestea vizitei nepoftite a lui Lisimah în țara lui Dromixto pe la anul
300 î.e.n. și pă țania acestuia chiar dacă a fost generalul lui Alexandru Macedon. După ce i-a obligat pe
macedoneni să umble înfometați și însetați, droaia de geți în frunte cu conducă torul lor au dat nă vală
peste dușman ca un roi de viespi. I-au oprit pe acești ră i, le-au dat la gioale pâ nă s-au lă sat prinși și
duși în fața soborului pentru judecată . Ca să nu mai aibă un dușman în plus ci un prieten, Dromixto

363
propune ca fata lui să fie luată în că să torie de flă că ul regelui macedonean. Zicerea este acceptată și urmează
un chiolhan de jumă tate de an unde se bea și se mă nâ ncă pe rupte, însă nu totdeauna ce-i mult este și bun.
Dar geții își că utau mâ ndrețile° de soațe și pe la vecinii de alt neam (T 50), astfel că : „Diogio a fost trimis de
boero Biseto la bastarni să iasă (să -i aducă pe) cu fișta sa care-i va fi soție și să o pă zească cu putere, să o ducă
în șatra (neamul) Ruomuon din sfâ nta Geție. Astfel pe frumoasa Bisica să o rogi cu mare smerenie”. Se spune
în acest text că vrea ca Bisica să -i fie soție, cerută cu mare smerenie nu să intre în harem după ce a fost
cumpă rată la tâ rgul de vite, așa cum au fă cut mozaicii peste 2500 de ani, obicei de care sunt foarte mâ ndri și
„aleși” de Talpa Iadului. Pe altarul din stâ nga imaginii este așezat un miel ca simbol al bună stă rii și purită ții,
obicei ce se pă strează și astă zi în comuna Borșa din Maramureș. Aici mireasa și mirele au în față pe masa de
nuntă câ te un miel din aluat copt ce are forma identică cu cel de pe tă bliță . În partea dreaptă a imaginii se
vede un cap de cal, totem specific religiei stră moșești care proteja familia de gâ nduri rele și necazuri, obicei
pă strat la noi pâ nă mai ieri.
Latinul Quintus Horatius Flacus (65-8 î.e.n.) în Carmine laudă castitatea femeilor gete, virtuțile care le
îndeamnă să fie credincioase soților și legă turile strâ nse ale că să toriei, precum și neliniștea romanilor față de
vitejia și curajul stră moșilor noștri: „numquid de Dacis audisti ‒ ce se mai aude despre daci”! Ș i fă ră a fi mituit
cu ceva arginți, laudă moravurile acestui neam deosebit prin versurile: „Nec dodata regit virum, Coniux nec
nitido fidit adultero…” Bă rbatul, chiar dacă îi va dă rui un palat regal, niciodată , nu va corupe credința și
stră lucirea soției”. La romani se tră ia într-un dezmă ț absolut și nimeni nu se rușina de asemenea morală , iar
la greci femeile aveau un statut° apropiat de al sclavilor, bă rbații ținâ ndu-se numai în clinciuri „bă rbă tești”
sau pederastie cum se spune azi! Despre femeile din societatea mozaicilor antici este de prisos a mai aminti
ceva în plus!
Ode II,20 „Puțin lipsit-a dacilor cei ageri să getari
Ș i flotei egiptenilor cu vrednici lopă tari,
Să cotropească -ntr-un avâ nt de crâ ncenă lovire,
Cetatea Romei ce fierbea în plină ră zvră tire”!

Ode, III, 8 „Alungă grijile ce Rome-i porți,

Soldații dacului Cotiso-s morți
...............................................................
La ei soața cea de-a doua este blâ ndă și ia seamă
De copiii mici din casă , care sunt lipsiți de mamă ,
Ș i femeia cea cu zestre nu-i stă pâ nă pe bă rbat,
Nici și-mperechează traiul cu vreun tâ nă r desfrâ nat.
Zestrea mare pentru dânșii e virtutea părintească,
E iubire și credință , înfrâ nâ nd pofta trupească °,
Că ci păcatul adulteriu cu îndemnul° orbitor,
Se răscumpără cu moarte, după datinile lor.”
Tă blița 67 turnată pe la anii 80 ai erei noastre, spune cum zburdalnicii Ion și Enea au violat o că lugă riță , iar
pentru această necugetare înfierbâ ntată s-au ales cu zilele împuținate, informația confirmâ nd întocmai
versurile poetului latin scrise cu peste 100 de ani mai devreme. Avem aici dovada minciunilor grecești în
această direcție și pe cale de consecință trebuie să -i plesnim peste bot și pe hulitorii de azi care și-au fă cut din
batjocorirea neamului româ n și a stră moșilor lui, o mare afacere!
Tot în dovedirea monogamiei geților este și tă blița 27 care spune că „pentru fata zisă Marica copila Sofiei, a
ieșit de azi strigarea că se(??) îmbră cată cu haine de tâ rgoveț, va mâ nca din tipsia primită de zestre și va
crește ală turi de fiul meu Diogiso, tare ca osul (voinic) care este capul satului Dă bâ ca. Femeie mă ritată poartă
straie sure (întunecate sau cernite)”.
Câ nd că snicia nu mergea bine iar soția era înjosită , rudele acesteia aveau dreptul să o aducă înapoi
în șatra lor (T 48). Plină de farmec și înțelepciune, pă țania este un martor de neînlocuit al timpului.
„Pentru a-i alina bocetul puternic eu am adus-o de la neamul acela murdar să stea în cetatea geților la
neamul ei. Supravegheată de cei dragi ea s-a însă nă toșit zdravă n și ca o minune a revenit la viața
veselă . Câ nd Sopeio a fost cerută de mireasă de tâ nă rul Eberiea, i-a spus că va avea grijă de ea dar a
amă git-o cu vorba în fiecare zi, a ținut-o sub ză vor, iar iubirea – vai! vai! Mi-e teamă să vorbesc despre
aceste vite rele. A fost destulă batjocură de câ nd eu am dus-o, acum aceasta este sosită cu ajutorul celui
sfâ nt la neamul ei și nedreptatea s-a terminat. Nu neamul lui Goe este ră u de trei ori. Noi am mers și
am flecă rit cum un linguroi mare și nou poate sta într-o oală mică . Nu Goe duce cu vorba, șatra lui

364
Ră doi care a dus batjocura pâ nă la capă t. Neamul acesta este cel mai ră u, stă , șușotește și ură ște. Dar necazul
mare al nostru a trecut, toți suntem veseli în cetatea geților Grazo unde locuiește tot neamul. Domnul nostru
Cotizo în poiană ”.
În tă blița 49 un ță ran împreună cu soția și cei șase copii primesc de la conducerea cetă ții scutire de bir și
dreptul de a se muta din satul Rus în satul Argeș după datină . Dacă lenea era cucoană mare (T 59) nefericitul
soț invoca divinitatea „Toarnă tu sfinte Oroeliu și dă că ldura să curgă peste Bisica mea pentru a o gră bi să ia,
să alerge și să poarte mai des tigaia și covata de fră mâ ntat aluat pe care i le-am dat” iar dacă nu o scotea la
capă t nici așa, avea la îndemâ nă o soluție înțeleaptă . „Îi spun cu blâ ndețe altfel va ajunge în să tucul credinței
(la mă nă stire). Să știi că voi merge să -mi apă r cinstea la luminata conducere”, pentru că în acele timpuri
neamul stră bun mai avea glagorie și înțelepciune față de întunecații din zilele noastre. Iar mato boero Bisto
lua masa împreună cu nobilii să i, cu regina și doamnele care o însoțeau pe aceasta (T 42). Să amintesc faptul
că în societatea greacă statutul femeii era aproape de cel al sclavilor, pederastia fiind o virtute pentru toți
bă rbații, iar dacă mai ră mâ neau ceva pofte neostoite după asemenea „obiceiuri grecești” atunci focosul putea
să se destră bă leze prin bordelurile de la marginea cetă ților fă ră nici o opreliște. Totdeauna curva iese cu
pră jina înainte!

2.6.4 Limba

Acest domeniu ca unic argument și de necontestat al latriniștilor privind dispariția limbii vorbită de
rumuni/geți după mă celul romanilor este o tră snaie a unor indivizi nă imiți, smintiți sau smoniți care s-au pus
în slujba unor grupă ri criminale ce ne-au vrut numai ră ul atâ t în trecut câ t și în prezent. Pentru deslușirea
textelor de pe tă blițe am folosit Dicționarul de arhaisme și regionalisme realizat de Gh. Bulgă re și Gh.
Constantinescu – Dobridor apă rut în anul 2000 ce are cca. 35000 cuvinte. Peste 95% din cuvintele folosite în
scrierea acestor tă blițe de plumb se gă sesc în formă identică sau apropiată în această lucrare. Diferența de
cuvinte se gă sește în dicționarul emeș (sumerian)-româ n pe care îl fac public. Dau în continuare aceste
cuvinte din eme-gi, limba pe care o vorbeau° populațiile carpatine în urmă cu 6000 de ani câ nd au plecat o
parte dintre ei în Ki-en-gi sau Sumer: a, ae, ag, allu, anga, are, as, asa, at, aziga, came, dage, di, didi, die, din,
dite, domozi, e, ed, ede, edie, edia, edu, eg, ege, egia, er, eria, ge, gena, gi, gig, giga, giri, girin, guni, icu, ida, ig, igi,
il, illar, ili, ilie, izi, luru, megal, na, nagi, nig, oca, og, omah, on, onca, otie, oz, pae, pozore, ri, rin, sa, sar, sila, sina,
so, som, son, tama, ti, tigi, todo, tomo, um. În anul 1966 a apă rut la Editura Ș tiințifică un Dicționar latin-român
care are 7350 cuvinte. Dacă povestea latinită ții neamului româ n ar fi adevă rată , atunci mare parte din aceste
cuvinte ar trebui să se gă sească în formă identică sau foarte apropiată în arhaismele și regionalismele
româ nești din dicționarul menționat mai înainte. Aceste două dicționare au un singur cuvânt comun în
formă identică ‒ ursa, și aproximativ 100 în formă apropiată! Minciuna este mai mult decâ t evidentă și
pentru a o masca, atunci câ nd se discută despre latinitate, lichelele scot la atac limba româ nă contemporană
care are multe cuvinte cu sonoritate latină , dar intrate în fondul lingvistic româ nesc în secolele XIX și XX din
cultura franceză . Iar câ nd nici această șmecherie nu ajută la marea plă smuire, se scoate din pă lă rie limba
latină populară , o invenție șugubeață pe care nu a vă zut-o nimeni în vreo inscripție sau zapis vechi, nu a auzit-
o nimeni, nici chiar surzii, ci numai maeștrii în minciuni de la Academia Româ nă o pot achipui de câ te ori
doresc să gă sească crenguța de aur a latinită ții ră să ritene! Pe tă blițele descoperite la Sinaia, foarte multe
cuvinte se termină în vocala o, indicâ nd sfâ rșitul cuvâ ntului respectiv și trebuie citită ca a, ă, î, e, i, u. Nu am
identificat litere (semne) pentru sunetele: ghe, ghi, che, chi, v, h, ș, ț, dar sigur ei le foloseau în vorbirea
curentă și poate că chiar le-au scris dar nu le-am înțeles eu ca atare respectivele semne.
Am să aduc lumină și în direcția întunericului și a întunecaților. Homer ne spune în Iliada că Troia
avea trupe de mercenari misi care au luptat ală turi de troieni împotriva aheilor. Dar troienii sunt
stră moșii romanilor. În vestul Troadei pe la mijlocul mileniului II î.e.n. s-au așezat misii, populație getă de
pe malul drept al Istrului, care și-au numit țara tot Misia în amintirea celei pă ră site. Au tră it în înțelegere
cu troienii și i-au ajutat la mare necaz, dovedind că aceste populații se cunoșteau cu mult înaintea
cotropirii Geției de că tre romani. După distrugerea Troiei, populația a plecat în bejenie că tre alte
meleaguri, unii pe mare și alții pe uscat pâ nă s-au întregit iară și în Italia. Pe drum s-au însoțit cu sabelii
populație din neamul sabinilor care s-au așezat în nord-estul Romei, ținutul Apeninilor. Dar sabelii sunt
sabeii, neam scitic sau getic amintit în mai multe izvoare grecești că hă lă duia și la Istm, iar Pliniu cel

365
Bă trâ n în secolul I e.n. spune despre neamul sacilor din Persia că se numeau aramei după limba greacă
și aramani după limba latină . „Persae illos (Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a
proxima gente, antiqui Aramaeos” În egipteană cuvâ ntul saba are sensul de înțelept, învă țat sau
dască l, iar o ramură a lor s-a stabilit în peninsula Arabia, formâ nd regatul sabeilor cu capitala în orașul
Saba. Alți sabei sunt amintiți în sudul Asiei° Mici, iar inscripțiile mitraice îl amintesc ca divinitate supremă
pe Sabelio. În regiunea munților Apenini exista orașul Ariminum, unde Jupiter purta în vechea
religie° a populației locale epitetul de armunos sau armunis. Geții aveau ca divinitate a nașterii vieții
din lumină și a binelui pe Sabelio ori Zabelio cum scrie pe tă blițele de plumb, iar stră moșul lor ancestral
era Moș Arimin, Ariminus sau Arumunus.
Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., scrie în Istorii că tracii erau de același neam cu geții, iar
capadocianul Strabon (64 î.e.n.-23 e.n.) zice în Geografia sa la VII,3,12-13 așa: „geții și dacii sunt un
singur neam dar numiți diferit după ținutul în care locuiesc… Există și o altă împă rțire a ță rii, o
împărțire mai veche, astfel că unii se numesc daci alții geți. Geți se numesc cei din Ră să rit care sunt la
Mare iar numele de daci se dă populațiilor de la Apus, cele care tră iesc lâ ngă germani… Dacii/Davii
vorbesc aceeași limbă ca și geții. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geți, cauza e că aceștia și-au
schimbat necontenit așeză rile și au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecâ ndu-se cu tracii
și cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geților”. Că Strabon a scris mai sus un mare adevă r
pe care istoricii și lingviștii româ ni nu sunt în stare a-l înțelege, aduc de martor obiectul de cult de mai
jos, turnat din plumb și lucrat în secolele IV-I î.e.n. El este scris cu o mică daltă , iar literele au uneori
forme cam ciudate, dar luate cu grijă , spun tot ce au de spus, iar pentru multe dau informații cumplite.
Lâ ngă medalion am pus reproducerea textului în aceeași poziție ca să fie mai ușor de înțeles, apoi am
dat explicația cuvintelor după limba româ nă , emegi și armâ nă .
F I E 1 PATIRII 2 SOUCRISTE 3 SOAMNGA 4
MGAGIA 5 ASIIOUG 6 ARTANIIA 7 RUSIO 8
IOB FIE (a fi, a exista, a viețui, a se îndeplini, a
prevesti) PATI (pă ți: întâ mplă ri, pă țanii) RIIS (riz: mic
șă nțuleț, procedeu de a scrie cu o daltă mică pe o placă
de plumb) OU (simbol al Zidirii de început) CRIS (cris:
cruce, învă ță tură cerească ) TES (teș: soi, neam) OAM
(oama: mamă ) NGA (niga: a prețui). M.G. (Marii
Geția°) AGIA (agie: conducere) AS (as: a îndura) I (a merge,
a alerga) IOU (Fiul Omului, Mâ ntuitorul, Salvatorul, Fiul Luminii) GAR (câ râ itul ciorii sau a corbului) TANI
(tă ni: cețuri, ființe nebuloase din ceruri) I (a merge) ARUS (arus: blond, roșcat în armâ nă ) IO IOB. Înțelegerea
textului este urmă toarea: „Neamul crucii nă scut din Ou, prețuiește ca o mamă întâ mplă rile scrise. Conducerea
Marii Geții° îndură și aleargă că tre Mâ ntuitor, astfel ca iubirea mea să meargă la corbul/pasă rea blond-
roșcată din ceruri”. Obiectul de cult am spus că este turnat în secolele IV-I î.e.n. fiindcă odată cu ocuparea
Panoniei de că tre romani, geții nu-și mai puteau considera țara, Marea Geție așa cum a fost timp de peste 500
de ani înainte, începâ nd cu faimoasa Tomyris și toți urmașii ei de vrednică aducere aminte.
Scriind Strabon despre marea ră scoală a geților din Panonia și Dalmația din anii 6-9 e.n. în
Geografia la VII,3,10, ne mai luminează odată ce limbi vorbeau geții și tracii: „Doar și în vremea noastră
Aelius Catus a stră mutat în Tracia, din cealaltă parte a Istrului, 50000 de oameni de la geți, un neam
de aceeași limbă cu tracii.” Este o neghiobie să -l acuză m pe istoricul capadocian că era beat câ nd a
scris asemenea informații pe la începutul secolului I al erei creștine despre limba noastră cea stră bună ,
și ar trebui ca acest adevă r pomenit și în alte izvoare, să -i potolească pe traciști în nebunia și vâ nzoleala
lor de profeți neînțeleși ai neamului. Ori sunt tâ mpiți, ori sunt nă imiți, dar tot ce scriu și spun este
numai în dauna poporului româ n și a adevă rului, slujindu-i cu mare osâ rdie pe cei ce ne vor numai
ră ul! Dar cu asemenea leacuri ar trebui liniștiți și turbații latiniști! Ș i tot Strabon spune despre gali, pe
care grecii îi numesc galati că sunt frații romanilor!
Cu ceva timp mai devreme, Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, terminată pe la anii 30
î.e.n. spune despre Galia în cartea XV: „Galia este locuită de numeroase popoare, unele mai mari,
altele mai mici. Cele mai mari numă ră vreo două sute de mii de bă rbați, iar cel mai puțin numeroase,
vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit și aliat cu romanii ‒ din timpuri
străvechi ‒ iar prietenia lor dăinuiește până în zilele noastre.” Adică nici vorbă de latinitate, ci numai
de minciună deșă nțată și apă rată cu zel nebun de niște fiare turbate și otrepe pupincuriste! Ca să le mai

366
plesnesc una peste bot acestor tră dă tori de Neam și Ț ară , iar Strabon chiar a scris adevă rul istoric din acele
vremuri cu privire la romani și gali, mai aduc de martor în astă cale pe latinul Marcus Terentius Varro (116
î.e.n.-56 î.e.n.) ce ne-a lă sat pentru înluminarea noastră în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2,7 cum au
fost colonizați galii în nordul Italiei din antichitate, ținut numit Ariminum: „An non M. Cato scribit in libro
originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cis Ariminum datus est ultra agrum Picentium. In
eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.” Citatul tradus este: „Oare nu Cato cel Bă trâ n
(234-149 î.e.n.) a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pă mâ ntul pâ nă în
Ariminum că rora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grâ u, fiecă ruia un iugă r (cam 25 de ari) și câ te zece
împreună pă mâ nt pentru viță de vie astfel hotă rniciți.” Dacă cotrobă im bine prin colbul istoriei gă sim și alte
informații despre adevă ratul nostru trecut, care te fac să vorbești la stele de câ tă minciună a trebuit să înghită
acest neam ca să le fie altora bine, iar unei clici de tră dă tori de Neam și Ț ară să -și proță pească deșertă ciunea
falei, drept izvor de înțelepciune, bun simț și bună stare!
Poetul latin Horațiu, protejatul lui Meceda, scrie în Odele II,20, câ nd îi va veni sfâ rșitul că va ajunge și la
stră moșii mei astfel: „Colhii și° Dacii mă cunosc.. hiperboreenii°, getulii, spaniolii, bitinii…” fiindcă toți
vorbeau limbi înrudite între ele, înțelegâ ndu-i odele cum pretinde el. Ș i Ovidiu amintit mai înainte, în Tristele
scrie despre limba stră moșilor noștri geți, că a început să o înțeleagă împreună cu cea a sarmaților din care au
pă truns unele cuvinte în scrisorile lui. În același fă gaș, al unei realită ți istorice de netă gă duit scrie și Herodot
în Istorii la IV, 108 cu privire la gelonii arimini care tră iau printre neamurile scitice, undeva între Don și
Volga: „Gelonii, după o tradiție veche a grecilor erau din aceeași familie cu Agatarșii, de la râ ul Maris” sau
Mureș cum este cunoscut astă zi.
Romanul Sextus Rufus a tră it în secolul IV și a scris după anii 370 lucrarea Breviarium rerum gestarum
Populi Romani unde la C. VIII gă sim privitor la limba stră moșilor noștri urmă toarele: „O limbă barbară
latină se vorbea și în provinciile Illyricum încă înainte de cucerirea romanilor. Sub numele de Illyria se
înțelegeau, în timpurile mai vechi, toate ținuturile spre apus de Tessalia și° Macedonia, pâ nă la mare și pâ nă la
Istria, iar în timpul Imperiului, fă ceau parte din Illiric: Noricul, Panonia, Dalmația°, Moesia și° cele două Dacii
de peste Dună re”. (cf. Bocking Not, Dign. II, 6)
Cum textele celor menționați au ră mas ca autentice pâ nă în prezent chiar dacă asupra lor s-a putut
interveni de-a lungul secolelor câ nd ele au fost copiate de mai multe ori, ră mâ ne ca adevă r de netă gă duit că
au mințit cu mult spor și nerușinare leprele ce au nă scocit dogma latiniză rii unei mari pă rți a Europei de că tre
armatele cotropitoare și civilizatoare romane! Mai gă sim la alți autori informații care nimicesc această
fă că tură numită latinitate. În Cartea XIV, Diodor scrie: „Graiul barbarilor de pe insula Corsica este cu totul
neobișnuit și destul de greu de înțeles. Ei sunt în număr de treizeci de mii.” Asta-i prea tare pentru mințile
noastre! Corsicanii, o mâ nă de oameni care trăiau sub stăpânire romană de peste 200 de ani, după
mă rturisirea lui Diodor, și-au pă strat propria limbă fiindcă nu s-a gă sit cineva să -i treacă la sfâ nta latrinitate.
Leprelor, că utați-vă , știți voi pe unde, pentru că vreau să vă mă sor cu ciomagul pentru ră ul fă cut asupra
neamului arimin! Ș i despre limba locuitorilor Sardiniei, Diodor afirmă același adevă r supă ră tor ce infirmă
fă ră putință de tă gadă nebunia latiniză rii geților.
Ne spune în Cartea XLVII că situația era la fel și într-o baștină curat arimină : „Să începem cu
Samothrace… Băștinașii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe s-au păstrat până în
zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor… Prin aceasta se arată limpede că insula
Samothrace, încă înainte de potop a fost locuită.” Dacă el nu avea nici un interes să -i țină în brațe
pe acești arimini din Tracia, atunci, luâ ndu-l și pe grecul Strabon de martor cum am ară tat mai sus;
limba stră moșilor noștri, o spun chiar grecii că se vorbea încă înainte de potop! Iar Tertulian spune
că una din scrierile religioase ale geților ‒ Cartea lui Eno ‒ a fost salvată de la potop, de Noe în corabia
sa! Prea pute ră u istoria noastră pe care ne-ați falsificat-o în totalitate, și zic ză u lui Dumnezeu,
dreptatea trebuie că utată numai în hahă u!
În Cartea XLVIII se spune că stră moșii populației din Samothrace ar fi venit din Tracia, iar după
alte legende chiar dintr-un ținut mai nordic. „După aceea Saon… a unit neamurile care pâ nă atunci
locuiseră ră zlețite și le-a dat legi, iar el însuși a luat numele de Saon după acela al insulei. A împă rțit
populația Samothracei în cinci triburi și le-a dat numele fiilor să i… Dardanos a fost un bă rbat care
nă zuia spre fapte mari, fiind cel dintâ i care a stră bă tut marea pâ nă în Asia într-o luntre, construită în grabă
și a pus temeliile orașului Dardanos ‒ întemeind în felul acesta regatul ce a că pă tat° mai tâ rziu numele
de Troia. Tot după el și-a primit numele și populația dardanilor… care se află dincolo de hotarele
Traciei.” Ș i pe tă blițele de plumb sunt amintiți dardanii, ca un neam get ce locuia la sud-vest de Mesia,

367
așa ca să avem mintea câ t mai încleiată !
În poemul Tristele al lui Ovidiu (43 î.e.n. ‒ 17 e.n.), geții și sarmații ne apar ca două popoare vecine
și înrudite. „Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină și am început să vorbesc ca geții și
sarmații… În ținutul acesta unde am să -mi petrec zilele mele, este suficient dacă pot să ajung a fi poet
între geții neumani. Eu însumi poet roman sunt silit să vorbesc adeseori în modul sarmatic… Nu mă
îndoiesc că s-au furișat și în această carte nu puține cuvinte barbare. Vina nu este a omului, ci a
locului”. Dacă s-au furișat „nu puține cuvinte barbare” iar prietenul lui Ovidiu le înțelegea sau le intuia
înseamnă că erau fonetic și semantic apropiate de limba latină așa cum a scris și Horațiu. Tot el face o
afirmație nă ucitoare cu privire la subțirii greci din Dobrogea: „Limba greacă sună aici mai mult a getică ,
fiind amestecată cu multe getisme (Grajaque quod getico mixta loquela sono) și mai departe „limba
greacă a fost învinsă de limba getică … la puțini dintre ei se mai pă strează urme ale limbii grecești.
Limba greacă a devenit și ea barbară din cauza accentului getic… Eu sunt aici barbarul (adică stră inul)
că ci nu sunt înțeles de nimeni; câ nd aud cuvintele latinești, geții râ d prostește.” Dacă pâ nă și grecii
cei țâ fnoși și-au „getizat” limba, fă ră a le pune nimeni sula în coaste sau sabia în gâ t, este o neghiobie
susținerea latiniștilor că stră moșii noștri și-au pierdut limba luptâ ndu-se cu legiunile romanilor!
Aceeași afirmație o face și Vulcanius, dar după 1600 de ani!
Horațiu (65 î.e.n. ‒ 8 e.n.) în Cartmina II,20 scrie: „Eu care sunt nă scut din pă rinți să raci, și pe care
tu Mecena îl onorezi cu iubirea ta, eu nu voi muri. Peste puțin timp… eu voi vedea ță rmurile Bosporului
și ca o pasere frumos câ ntă toare voi zbura peste deșerturile cele nisipoase ale getulilor și prin
câ mpiile hiperboreenilor. Pe mine mă vor cunoaște locuitorii din Cholchis și dacii, care se prefac că
nu se tem de armele noastre, precum și gelonii de la marginile Europei; pe mine mă vor învă ța iberii
cei isteți și cei care beau apă din Rhodan”. Acest Horațiu care nu vrea să fie muritor, ci să tră iască veșnic
în amintirea semințiilor de același neam cu el, spune că după ce va deveni pă să rea, va colinda
ținuturile getulilor, hiperboreenilor, cholchilor din Carpații de Curbură , dacilor, gelonilor, iberilor și galilor,
ori aceste popoare erau înrudite între ele cum trebuie să credem din zicerea poetului. Dacă era
obraz subțire și educație aleasă ar fi zburat pă să roiul în lumea grecilor care se țineau numai cu nasul pe
sus, dar i-a amintit pe cei de-o mamă cu el, adică aceste popoare se înrudeau înainte de ocuparea lor de
că tre romani, faptul fiind cunoscut de toată lumea la sfâ rșitul secolului I î.e.n.
Marțial, câ ntă rețul lui Domițian, îl critică pe palavragiul Philomuses, colportor de zvonuri pe la
toate porticurile Romei, care spune numai minciuni și știe tot; știe ce s-a hotă râ t la curtea regelui
parților Pacorus, pe câ tă oaste se bizuiau cei de pe Rin și din Sarmația, desface ordinele așternute pe
pergament de căpetenia dacilor (Verba ducis Daci chartis mandata resignas) și vede laurii victoriei
înainte ca ea să se ivit. Adică atunci câ nd Gezina și Diogio se luptau cu armatele romane ale lui Domițian
pentru glia stră bună , dacii scriau și pe pergament nu numai pe tăblițele de plumb și asta o spune
un roman fă ră să clipească . Plesni-le-ar ochii specialiștilor noștri pentru îndobitocirea în care ne-au
adus! Rabinul ivrit din Iudea Ioshua Ben Matityahu, și încetă țenit roman ca Josephus Flavius, tră itor în
secolul I al erei noastre, în lucrarea Antichități iudaice, Cartea I, capitolul VI, pagina 40, ne dă informații
uluitoare despre originea neamului nostru pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă pentru că ar
pune otravă în closetul latrinită ții și a celorlalte fă că turi sataniste ale culturii occidentale în frunte cu
indo-europenismul și elenismul drag înciudaților germani. Zice ivritul pospă it latin astfel: „Fiii lui Noe
au avut la râ ndul lor feciori care le-au cinstit memoria, numele pă rinților fiind date popoarelor oriunde
pă mâ nturile le revenea lor. Lui Iafet i s-au nă scut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocârmuirea lor începea
de la munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia până la fluvius Tanais (Don), iar în Europa
până în Gadira (Cadiz). Întrucâ t aceste ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni,
numele lor au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei că rora grecii le zic acum galateni, s-au numit
câ ndva gomarieni, fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la
colonia întemeiată de Magog. Privitor la ceilalți fii ai lui Iafet, Iovanus și Mades, din ultimul descind
madeii, că rora grecii de azi le spun mezi, iar din primul ionienii și toți grecii. Thobel le-a hă ră zit țara
thobelienilor care azi se numesc iberi. Mosoch este descă lecă torul mosochenilor, care acum se cheamă
capadocieni, dar s-a mai pă strat și o urmă a denumirii vechi; că ci la ei există și acum orașul Mazaca,
ară tâ nd celor care cunosc lucrurile, că odinioară așa s-a chemat întregul norod. Aidoma conducă torului
lor Thiras, s-au numit thiri, cărora grecii le-au schimbat numele în traci. Acestea sunt neamurile
care au avut drept descă lecă tori pe fiii lui Iafet. Aschanazus, de-al treilea fiu al lui Gomer, a fost
întemeietorul aschanazilor, că rora grecii le spun rheghieni, din al doilea Riphates, se trag riphatienii, care
se cheamă paflagonieni, iar Thogarmes, thogarmienii, numiți, după spusele° grecilor, frigieni.”

368
 Pentru înțelegerea acestui citat așa, neted, fă ră dâ mburi și hopuri, este nevoie de ceva lă muriri. J.
Flavius scrie această carte pe la anii 90 și este în fapt un comentariu laic al Torei și Talmudului pentru
a le dovedi grecilor și romanilor că și ei au cu ce se fă li ca vechi ziditori de lumi. Zice el că din munții
Taurus și pâ nă la porțile lui Hercule în Iberia, în vremurile de început a neamului omenesc, au stă pâ nit
cei șapte fiii ai lui Iafet sau Iapet după legendele grecești. Dar acest Iapet era un rege arimin din
Tracia adică așa cum spunea și latinul Ovidiu despre neamul nostru stră bun că este scoborâ tor din zei,
fiind primul neam de oameni pe pă mâ nt, iar Geția°, ră dă cina neamului omenesc. Mai spune că cei din
nordul Istrului ‒ adică geții ‒ pe care îi numește „sciți”, erau urmași ai lui Magog. Dacă aceste popoare
erau de un neam și o mamă înseamnă că ele vorbeau limbi înrudite așa cum arată zeci de izvoare
antice și nu le-au învă țat romanii cu sabia și robia o limbă comună , fiindcă își pă strau în lexic ră dă cina
lor arimină cum poate fi dovedit atâ t de lesne dacă se studiază acest domeniu cu logică și bun simț, nu
cu fă că turi și întorsă turi pe după deget.
Arrianus (95-175) din Nicomedia, un grec instruit care a ajuns guvernatorul Capadociei în anul 134,
scrie că tre sfâ rșitul vieții lucrarea Arta tacticii militare, unde vorbește de că lă reții sciți adică veniți din
stâ nga Istrului, ținut numit și Sciția dar care era baștina geților, ce luptau în armata romană însă cu
steagurile și armele lor, adică getice. Spune despre instrucția primită de oșteni că : „…învață strigă tele
de luptă stră moșești ale fiecă rui neam, strigă tele celților pentru celți, strigă tele geților pentru geți și
strigă tele retice pentru reți”. Dacă în armata romană , soldații geți foloseau propria limbă pentru a se
îndemna în luptă așa cum scrie un funcționar roman pe la anii 160 ‒ 170 ai erei noastre, întreb leprele
latriniste unde vă d sau aud ele latinizare? Stâ rpiturilor, pe unde ar trebui să vă bag otrava voastră
dră cească numită latinitate? Continuâ nd ideea lui Arrianus, aș putea zice despre voi că strigați prostii în
limba prostească și tră dă ri de neam și țară în limba tră daria.
Dar chiar fudulii elini din Elada și-au dat limba lor veche după cea getă a neamurilor arimine așa
cum a constatat latinul Ovidiu în primii ani din secolului I ai erei noastre câ nd era mazilit° la Tomis și a
scris despre grecii din acest oraș că și-au schimbat atâ t de mult limba după cea a geților încâ t pă rea o
idiomă getică . Clement din Alexandria scrie în Stromate I, pe la anii 200 că „toți elenii vorbesc limba
scitică”, adică a geților din nordul Istrului, o recunoaștere explicită venită din vechime că limba
koine pe care ei au vorbit-o în secolele IV î.e.n.-VI e.n. se înrudea bine cu limba getă sau rumună
din nordul și sudul fluviului, adevă r știut de toată antichitatea dar falsificat repede de greci câ nd au
ajuns stă pâ nii imperiului roman de ră să rit și după ei de fioroșii iudeo-cretini, fiindcă Neamul Scoborâ tor
din Zei trebuia să dispară din ră bojul timpului.
Nicetas, episcop creștin s-a nă scut pe la anul 340 în Dacia Mediteraneană , una din cele două provincii
înființate° de romani în sudul Istrului (Moesia) după renunțarea la provincia Dacia/Geția. Episcopul Paulinus
din Nola spunea despre Nicetas câ nd se întorcea din Italia în Dacia că se întorcea în patria sa, ară tâ nd locul
unde s-a nă scut. Este un om de cultură format în mediul spiritual latin și un pă stor religios care s-a preocupat
atâ t de geții din sudul Dună rii câ t și de cei din nord. A ocupat funcția de episcop cu reședința la Remesiana de
la 366 pâ nă la 414 câ nd se gă sește încă menționat ca pă stor de suflete. Prietenul lui, Paulinus pe care l-a
vizitat în anii 398 și 404 în Italia, spune: „Îți vei purta pașii prin câ mpiile de la Phillippi, ale macedonenilor,
prin orașul tomitan și ca oaspe dardan, pe la Scupi din vecină tatea patriei tale… Pe tine te numește pă rinte
întregul ținut de la miază noapte. La glă suirile tale se îmblâ nzește scitul, și învră jbit cu ai să i, își lasă din piept
să lbatica pornire, avâ ndu-te pe tine ca maestru. Aleargă la tine și geții și dacii ‒ de un fel și de altul ‒ și cel
care tră iește înlă untrul pă mâ nturilor și cel încușmat??, să lă șluitor pe malul cel bogat în multe vite”. Textul,
sub aspect religios trebuie privit cu mare reținere pentru că geții, atâ t de la nordul câ t și de la sudul Istrului
practicau religia lui Zamolxe și nu înghițeau fă că turile ivrite. Marele istoric al româ nilor V. Pîrvan în Getica sa,
are o stră fulgerare genială și spune că prin „geți” trebuie înțeleși „goții” de pe ambele maluri ale Dună rii, iar
prin „sciții” „potrivit limbii literare a vremii” nu sunt decâ t „locuitorii vechii Dacii dintre Tisa și Nistru care
pot fi goți sau daci”. Aceasta este numai una dintre sclipitoarele tâ mpenii cu care se fă lește cu nerușinare
cultura româ nă . La Remesiana, Nicetas întemeiază un mare centru religios unde se desfă șoară o însemnată
activitate culturală cu scopul de a explica într-o limbă simplă și pe înțelesul tuturor fundamentele dogmei
iudeo-creștine. Am dat acest citat ca să ară t că geții nu au dispă rut din jurul Carpaților chiar dacă Vasile
Pîrvan, printr-un condei îndră cit i-a scos din istorie.
Symmachus scrie pe la anul 500 lucrarea Vita Maximini, unde în cartea V despre Maximin Tracul,
gă sim informații privitoare la limba geților: „Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat
trac… nă scut din pă rinți barbari dintre care tată l era din Gothia/Dacia și mama era nă scută din neamul

369
alanilor… A fost foarte iubit de geți ca și cum ar fi fost cetățean de-al lor… Ș i chiar din fragedă
copilă rie a fost pă stor… în ziua de naștere a fiului mai mic a unui get, împă ratul Severus oferea jocuri
militare propunâ nd ca ră splată arginți… acesta deși tâ nă r, cu puf pe barbă și pe atunci neștiutor de
latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să -i dea permisiunea de a se
mă sura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat”. Specialiștii noștri în plă smuiri sunt în stare
să spună că Maximin i-a vorbit împă ratului roman în limba tă tară , chineză sau amneză numai în getă ,
tracă sau rumună nu, chiar dacă Strabon a scris că limba getă și limba tracă sunt una, pentru ei însă ,
este nici una! Textul ne mai spune că la începutul secolului III, exista poporul get care l-a iubit pe
Maximin, dar româ nii „româ ni” și patrioții „de serviciu” au ajuns să iubească numai minciuna și
tră darea, falsificâ ndu-ne în totalitate istoria și cultura stră moșească , îndobitocindu-ne în mâ lul otră vitor al
latrinită ții și a altor fă că turi la fel de odioase!
Iordanes a scris în lucrarea Getica pe la anii 550, despre aceleași fapte amintite de Symmachus, la
paragraful 84, unde ne lă murește ce „latină ” vorbeau neamurile arimine ale tracilor pe la anii 200:
„Acesta într-o zi pe câ nd domnea împă ratul Severus care tocmai serba ziua de naștere a fiului să u, a
venit la armată ca tâ nă r recrut, după ce își petrecuse anii ca pă stor la țară . Împă ratul tocmai dă duse
niște jocuri militare, iar Maximin câ nd le-a vă zut, deși adolescent semibarbar, fiindcă se puseseră
premii, în limba părinților săi, a cerut împă ratului permisiunea de a lupta cu militarii pregă tiți pentru
concurs.” Textele scrise la mijlocul secolului VI al erei noastre le dă ră u în bot latriniștilor cu snoava
lor urduroasă și otră vitoare privind dispariția limbii vorbită de geți! Dacă Strabon ne-a lă sat informația
că limba tracă și limba getă sunt una și aceeași, iar Symmachus și Iordanes spun despre tracul Maximin
„pe atunci neștiutor de latină”, că s-a adresat împă ratului roman de neam get sau trac Septimius
Severus pe la anul 195 „în limba părinților săi”, întreb leprele tră dă toare unde se zbenguia veseloasa
și civilizatoarea latinitate printre graiurile neamurilor arimine?
Să le luă m la deslușit și pieptă nat pe îndelete, astfel să nu mai înghițim gogoși cu plete și să ne
ploconim în fața maimuțelor cu patalamale de savant. Maximin Tracul s-a nă scut în anul 173, iar fapta
la care fac referire cei doi autori se petrece în primii ani de domnie ai împă ratului roman Septimius
Severus (193-211) pe care senatorii de neam romanic îl batjocoreau cu expresia „micul trac”. Regatul
Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre și deci după 150 de ani de
ocupație a romanilor, canci latinizare printre traci!!! Ră u ați deocheat istoria întunecaților! Dacă tracii
nici după 150 de ani de ocupație romană nu cunoșteau latina, iar soldații geți încorporați în armata
imperială , cam în aceeași perioadă se îndemnau la luptă cu strigă tele stră moșești, adică limba getă sau
rumună cum am ară tat mai înainte, este o crimă și o monstruozitate la adresa adevă rului să susții că
geții, în același numă r de ani și-au pierdut complet limba, însușindu-și latina populară , pe care Arrianus
o numește fă ră ezitare „limba getă”. Aceste informații dovedesc faptul că istoricii și limbiștii
româ ni au organizat o mare conspirație împotriva istoriei, culturii și identită ții geților ca stră moși ai
româ nilor, pentru a-și sluji cu mare supușenie stă pâ nii ce îi plă teau; șă rpă ria romanică de la Vatican sub
controlul iezuiților și șă rpă ria iahvistă sub controlul mafiei sioniste a cazarilor.
Tot în Getica la paragraful XXV, 133 avem o informație uluitoare despre faptul că religia geților numită de
sataniștii iudeo-creștini arianism, se slujea numai în limba getă sau rumună pe care au învă țat-o goții dar și
alte seminții închină toare în „religia lui Zamolxe” cum s-a întâ mplat pe timpul împă ratului get al imperiului
roman Valens pe la anul 375: „De astfel propovă duind evanghelia cu multă dă ruire atâ t ostrogoților câ t și
gepizilor, rude ale acestora, i-au învățat pe aceștia nu numai limba acestui neam, dar și dogmele acestei
secte. Ei înșiși, precum s-a spus, trecâ nd peste Dună re în Dacia Ripensis (râ poasă , adică muntoasă , teritoriu
care cuprindea Tribalia) cu îngă duința împă ratului s-au așezat în Moesia și Tracia.” Mai gă sim în Getica lui
Iordanes o informație interesantă pentru neamul nostru la paragraful 176: „Că ci îi tulburase o mâ nă de goți
federați, care cu contele Gaina, pră daseră Constantinopolul. Așadar patriciul Aetius, pe atunci șeful armatei,
nă scut în cetatea Durostor, din neamul vitejilor moesieni,…prin imense pierderi omenești silise trufașa
barbarie a suevilor și francilor să -și pună ceafa sub jugul imperiului roman”. Faptele „contelui” ră zvră tit se
petrec pe la anul 400 dar nu este vorbă că acești geți sau goți federați în frunte cu o „Gă ină ” au penit ră u
faimoasa armie a romeilor formată toată numai din cocoși de soi. Nu numai că existau ca popor, dar
ajunseseră ° să prade capitala Constantinopol fioroșii geți ai contelui Gaina iar numă rul lor le permitea să
întreprindă acțiuni militare în inima imperiului roman. Nu se leagă deloc latrinitatea voastră mincinoasă cu
adevă rul istoric ară tat de atâ tea ori de izvoarele epigrafice.
Amintesc spre luminarea întunecaților, pe italianul Filippo Sassetti care s-a nă scut la Florența în

370
anul 1540 și după absolvirea unor studii stră lucite a plecat în că lă torii ajungâ nd în India în anul 1574. De aici
a trimis mai multe scrisori acasă care sunt considerate adevă rate opere literare. Într-una din ele zice
urmă toarele despre limba învă țaților din India: „Această limbă se numește sanscrită , adică bine articulată , și
nu se știe de câ nd e vorbită , pierzâ ndu-se în negura timpului. Ș i are multe cuvinte asemă nă toare cu ale
noastre, mai cu seamă numerele șase, șapte, opt și nouă , Dumnezeu, șarpe și multe altele. Iar pentru a o
învă ța, le trebuie indienilor șapte ani.” Îi întreb pe limbiștii noștri de ce nu au avut ochi și urechi și pentru
aceste adevă ruri atâ t de limpede și onest recunoscute de un urmaș al romanilor?
Urmă toarele enunțuri confirmă din plin acest adevă r. În Historia delle azione d’Attila cognominato flagello
di Dio apă rută la anul 1710, spune că la invazia și jaful fă cut de armatele hunilor conduse de Attila asupra
orașului Aquilea din anul 452, au participat și corpuri de oștire a valahilor și cumanilor. Într-o „°ocolnică ” sau
hartă topografică după vorba de azi, scrisă în vechea limbă româ nă cu semne stră moșești pe care unii le-au
numit chirilice, dată de regele Matei Corvin locuitorilor din Ră șinari la anul 1488, și care face trimitere la un
alt document mult mai vechi, se zice că aceasta a fost primită ° „de la vechiu Craiu Attila, la anul 420”, și
nimeni nu a îndră znit să spună că zapisul este un fals fă cut de dușmanii latinismului fioros cu care ne-au
asaltat și buimă cit mințile jegurile latriniste.
Epopeea germanilor Nibelungenlied povestește că „ducele Ramunc din țara Valahă ” a sosit la curtea lui
Atilla împreună cu 700 de oșteni. Atila moare în anul 453 iar imperiul lui se destramă , majoritatea hunilor
retră gâ ndu-se în jurul Crimeei. Această informație arată că baștina neamului nostru stră bun nu a fost pă ră sită
de geți sau daci așa cum minte cu nerușinare Pîrvan, iar dacă Ramunc era duce înseamnă că exista o structură
statală ce se subordona hunilor dar aveau propria organizare și armată ! Adevă rul ară tat mai sus este
confirmat de mai multe ori de Getica lui Iordanes.
Siddonius Apollinaris, în versurile din Carmina V, pe la anii 474-479 închinate generalului Iulius
Valerius Maiorianus care purtase ră zboaie pe Dună re spune că i-a adus la ascultare pe: „Bastarna,
Suevus, Panonius, Neurus, Chunus, Geta, Dacus, Alanus, Bellonothus, Rugus, Burgundio, Vesus,
Alites, Bisalta, Ostrogothus, Procustes, Sarmata, Moschus”. Geții, dacii și panonii adică nemuțul nostru
din estul și sudul Carpaților, cei din Ardeal și Panonia erau la ei acasă și au fost trecuți la ascultare
de generalul bizantin. O altă menționare a stră moșilor noștri care își duceau traiul pe glia stră bună , o
face Martin din Dumio prelat, poet și om de cultură , ajuns pe la 550 în Spania. Nă scut în Panonia unde
primește o educație aleasă , după un drum lung prin Orient unde vizitează locurile sfinte, apoi Roma,
trece în Franța unde vizitează mormâ ntul lui Martin din Tours, nă scut și el tot în Panonia și că ruia i-a
dedicat din venerație numeroase versuri să pate pe poarta mă nă stirii zidită de el în Galicia. Gâ ndirea
teologică a lui Martin din Dumio, se pare că s-a format în patria lui dună reană ‒ Panonia ‒ și este
influențată atâ t de cercurile galice prin prietenia cu Paulinus din Nola și prin acesta cu cei din jurul
sfâ ntului Martin din Tours, câ t și de lumea orientului prin scrierile lui Nicetas din Remesiana (astă zi
orașul Bela Palanka în Serbia). Lă udâ nd activitatea religioasă a lui Martin din Tours, el arată feluritele
neamuri pe care le-a adus la creștinism: „Alamanus, Saxo, Toringus, Panonius, Rugul, Sclavus, Nara,
Sarmata, Datus, Dacus, Ostrogothus, Francus, Burgundio, Alanus”. Nici în secolul VI neamul nostru
nu fugise de la țarina lui așa cum a mâ ncat lă turi marele profet al tracismului V. Pîrvan și cum o fac și
astă zi atâ ția° nemernici!
În secolul VII, prelatul Isidor din Sivilla, amintește în Etimologii despre reubarbarum, plantă folosită în
tratamente medicale și care crește pe pă mâ ntul barbar, fiind culeasă aproape de Pont. Denumirea este luată
din informațiile lui Dioscoride care a lă sat o listă cu nume getice de plante medicinale folosite de aceștia dar
dispă rută în negura timpului. În județul Mureș se folosește și în prezent rubarba la realizarea unor dulcețuri
și siropuri cu efecte benefice pentru să nă tate.
Un alt izvor care ne unge inima de mulțumire și mintea de lumină , este ră vașul în latină a papei
Nicolae, trimis împă ratului bizantin Mihail (842-867) în anul 858, unde îl batjocorește crunt fiindcă
latina din imperiul romeilor se vorbește numai arareori, dar „limba scitică ” adică cea vorbită în nordul
Dună rii în ținutul Sciția este peste tot, la fel întâ mplâ ndu-se și cu fă losul iudeo-creștinism: „În vreme
ce toți barbarii și sciții din Sciția (ținutul din nordul Istrului care la acea vreme era locuit de geți sau
valahi cum am ară tat mai înainte), îndată ce se strecoară aceste viețuitoare, strigă zeului lor dar pe de
altă parte nu cunosc limba (latină ) și se roagă acolo și pietrelor de atâ ta timp singuri, însă undeva
Dumnezeu îi strâ nge laolaltă în limba latină , sau numă rul mare al barbarilor și limba scitică se aude că
au depă șit-o.” Supă rarea Papei vine din faptul că în imperiul bizantin limba scitică ‒ sau rumuna ori
geta după tă blițele de plumb ‒ era o limbă vorbită de mare parte a populației. „Iată zilnic, ba chiar de
fapt mai cu seamă veselia dintre limba greacă ca cineva bogat, și limba barbară și scitică vorbită, cu

371
care se amestecă , ca și cum puținul vostru farmec îl pierdeți, și de acea latinei nu-i este bine în acest caz, ca
aici, și cu toată înțelegerea pentru ascultarea voastră , să nu dă unați vieții. Desigur, limba romanilor pe aici, pe
câ t este barbara și scitica pe la voi, este prima vorbire. Acum, într-adevă r dacă limba barbară a fost
consacrată ‒ recunoscută oficial ‒ nu din judecata voastră inteligentă , fiindcă gluma este a voastră care vă
chemați împă rați romani, și totuși limba nu este a noastră a romanilor.” Ș i acest document venit de peste
vremi este ascuns cu mare furie de că tre scornitorii de istorii și origini latine a Neamului Scoborâ tor din Zei,
fiindcă le strică toată dră ceasca fă că tură .
Cronicarul bizantin Nicetas Choniates consemnează în Historia ră scoala vlahilor din Tracia, Tesalia și
Macedonia în anul 1186 condusă de Asen și Petru, pe care îi cunoaște foarte bine câ t și așeză rile lor spunâ nd:
„aceștia sunt missi sau moesianii de odinioară”. Ș i în acele vremuri din secolul XII grecii știau ce obâ rșie
aveau vlahii din sudul Dună rii și nu se rușinau să recunoască acest adevă r, numai „româ nii verzi” sau
„patrioții de serviciu” de astă zi nu vreau să înțeleagă informațiile de mai sus fiindcă ei au ajuns îndâ rjiți șutași
ai Satanei, îndobitocind cu o ură nemă rginită bietul popor româ n!
Dar limba și cultura geților, cu tot holocaustul pornit de Militia Cristi împotriva lor, a supraviețuit în unele
regiuni unde aceste hoarde criminale nu și-au putut face de cap ca la Roma și Bizanț. În anul 1597 apare la
Bruxelles, scrierea latină Despre literele și limba Geților sau Goților, avâ ndu-l ca autor pe Bonaventura
Vulcanius. El ne spune în lucrare despre literele getice care au fost chiar înaintea celor grecești și latine și
despre o literatură getică scrisă în limba geților din care el a vă zut: „niște file rupte din bibliotecile belgice
publice, ca niște rămășițe dintr-un naufragiu.” Criminalii acestui naufragiu provocat împotriva culturii
geților, sunt că peteniile iudeo-satanismului falic care l-au impus prin foc și sabie în anul 380 ca religie oficială
în imperiul roman. Sigur există și alte informații dar specialiștii noștri în plă smuiri lucrează numai după plan
sau „indicații prețioase.”
O altă sursă a dovedirii existenței limbii stră moșești și după ocuparea parțială a Geției din anul 106, sunt
inscripțiile cultului mitraic. În numă r de câ teva mii, aceste inscripții figurează la capitolul „cultura
elenistică ” o nă scocire a culturnicilor occidentali, dar mai ales germani de pe la mijlocul secolului XIX, câ nd
descoperind o mulțime de texte care nu puteau fi citite nici în latină dar nici în koine, au tras ei concluzia, că
această limbă o vorbea oștirea lui Alexandru Macedon. Citirea textelor „elenistice” este toată falsă și intră în
acea amplă acțiune de manipulare și falsificare a istoriei și culturii Europei din secolul XIX, câ nd unii nu mai
aveau loc de alții, iar mintea le clocotea ca un vulcan în erupție. Pentru a dovedi această minciună oribilă , dar
și faptul că limba getă s-a vorbit în imperiul roman chiar înainte de a ajunge geții împă rați prin Septimius
Severus la anul 192, dau în continuare câ teva monede adunate cu țâ râ ita de pe internet pentru folosința
acestei trebușoare. Poate că sunt mai multe asemenea obiecte, dar și cu acestea putem să le dovedim, dacă
mai este nevoie de asemenea acțiune, că ura lor asupra istoriei și culturii identitare a româ nilor este
nemă rginită , iar faptele să vâ rșite sunt numai în această direcție a menținerii falsurilor fă cute de minți
întunecate în urmă cu mai bine de 150 de ani, pă zite astă zi de că tre cerberii latinismului.
Moneda ală turată este a împă ratului roman
de neam latin Marcus Aurelius Antoninus
Augustus (161-180) pe care nu l-a pus
nimeni, nici chiar Talpa Iadului ori Jupiter
să -și scrie legendele monedei în limba getă
sau rumună , ci a fă cut-o el după gustul
pe care îl avea. În jurul capului este
urmă toarea inscripție: ANTωNINOCCEDACEICE-
ΛUTOICKΛIΠY și scris cu litere latine
avem ANTONINOS SEDA (ședă : în subordine,
în supraveghere) SEI (sîi: a fi, a se
sfii, a speria) SELI (sel: torent, șuvoi) TOIS (tos: mă cinat foarte mă runt) CLIPU. Ș i adus pentru zilele
noastre zicerea sună așa: Orice clipă , câ t de mică este ca un șuvoi sub supravegherea lui Antoninos. Pe
cealaltă față a monedei avem ΦΑΝΕAC ΠΟΛ CωI + CIPIA CΠAΛ OC, și dată scrierea în alfabet
latin este: FANEAS (stră lucitorul, înțeleptul divin) POL (polei: înger) SOI (soi: ales, deosebit) + SIRIA
SPAL (spă l, scald) OS (puternic, tare) și adus la zi vine: Faneas, Ziditorul îngerilor deosebiți, m-a scă ldat
cu lumina lor în Sfâ nta Sirie. Dar statutul Siriei de centru religios renumit din Asia Mică a
imperiului roman, îl gă sim pentru prima dată amintit cu 150 de° ani° mai devreme de moneda romană , pe
tă blița de plumb 56 unde se spune că „sfâ nta cruce se va întinde peste Siria”, aici fiind vorba de ră spâ ndirea

372
 religiei geților peste hotarele Dio Geta. Fanes sau Faneas, era divinitatea ziditoare a tuturor vă zutelor și
nevă zutelor, dar după limba pricepuților greci deși cultul este luat de la geți, fiind identificat cu Soarele sau
Iubirea și ca simbol este prezentat printr-un șarpe uriaș din care s-au nă scut toate. Vom vedea acest concept
amintit pe unele din monedele de mai jos. Dar felul în care este scris textul pe monedă are niște ciudă țenii pe
care „specialiștii” le-au rezolvat foarte simplu mințind cu nerușinare. Apar în text semnele alfabetului latin
amestecate cu cel grec, iar soluția gă sită a fost că meseriașul nu prea știa bine să scrie. Este de râ sul curcilor
să spui că chipul împă ratului roman era lă sat la mâ na unui ageamiu care nu avea meșteșugul scrisului, ei care
își umpleau imperiul cu statui și basoreliefuri! Numai alfabetul get folosea atâ t literele care formau alfabetul
latin câ t și cel grec, pe lâ ngă alte semne, fiindcă ambele alfabete au fost luate din cel nă scut în jurul Carpaților
cu multe sute de ani înaintea celor care se pretind că au dat cultura Europei. Fanes sau Faneas este numele
grecizat pentru Mâ ntuitorul geților Sarmis, că ruia romanii i-au spus Mitra, și aduc de mă rturie afirmația
poetului gal Ausonius (310-395) autorul poeziei Ephemeris unde la versurile xxviii el citează un aforism al
oracolului° orfic privind divinitatea unică așa cum era cunoscută în vremea sa: „Eu sunt Osiris din Egipt,
Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel mort, nă scut în foc, cu două coarne, ucigașul de
titani Dionysos”. Iar mysienii dumnealui, erau geții din sudul Istrului care depindeau religios, cum o arată și
tă blițele de plumb ale stră moșilor noștri, de dabo geto Sarmisetusa unde era și sediul Fră ției Celui Ales care îl
slujea pe Sarmis sau Phanes.
Să spunem adevă rul pentru neamul nostru chiar dacă vine așa de tâ rziu, textele sunt scrise în limba
getă sau rumună , fiind prima dovadă istorică a faptului că această limbă a ajuns să se impună în imperiul
roman încă din timpul domniei acestui împărat fiindcă creștinismul arimin era slujit numai
în limba lui de origine cum a scris ofuscat iudeo-creștinul F. Maternus pe la anii 350 ai erei noastre!
Iar conținutul scrierii este unul religios cu referire directă la religia geților pe care a îmbră țișat-o și
împă ratul roman Antonius Pius.

Istoricii spun despre fiul lui Antonius Pius, Commodus care a fost împă rat în perioada 180-192 că
ar fi adoptat mitraismul drept religie oficială a imperiului, dar moneda tată lui să u ne arată că ea era
deja intrată în palatul imperial mai devreme. Moneda din stâ nga are pe avers scrierea DIIO
COMMODO, care adus în alfabet latin așa cum este și scris avem DIIO COMMODO, adică împă ratul pe
lâ ngă atâ tea nebunii fă cute se credea intrat în tagma celor 7 veghetori cerești, numiți Dio în religia
stră moșilor noștri. Pentru revers avem CUHI SSU MITRO, dar scris cu alfabet get religios și adus în alfabet
latin testul este: SUI I (i: a merge, a alerga) SSU (Sebesu: stră lucitorul, eliberatorul) MITRO, înțeles
ca: voi sui în ceruri și voi alerga la Stră lucitorul sau Eliberatorul Mitra. În expresia DIHO
COMMODO, nu se mai respectă nici gramatica latină , ea fiind scrisă după regulile limbii rumune de la
sfâ rșitul secolului II. Lâ ngă ea este moneda ce are scris pe avers: OVΛ ΠΙΛ ‒ OUL PIL (pil: bici mare
împletit din șuvițe de piele cu care se mâ na câ rdul de vite).
O legendă de-a noastră spune că Dumnezeu, prinzâ ndu-l pe Dracu cu vicleșug, încercâ nd să se folosească
de șarpe, l-a înșfă cat odată pe acesta de coadă și fă câ ndu-l bici, l-a înfă șurat de trei ori în jurul oului ceresc ‒
universului ‒ ca să -l pă zească pe vecie. Pe monedă se vă d cum din corpul șarpelui sunt formate trei râ nduri
de bucle, iar sus este încă una care are forma unui ou. Pe revers avem VΛII + ΩΝ, adică ULI I (a merge, a
alerga) + ON (neam), și pe înțelesul nostru ar fi: uliul (șoimul ceresc, Ș aue) care aleargă spre neamul sfâ nt. La
dreapta este moneda ce are urmă toarele legende: I. AUREL. COMMODUS AUG 2. TAPU (tapă : tă ietură fă cută la
baza unui arbore pentru a-i orienta direcția de că dere) IMP. (împă rat) III (Mâ ntuitor) I (a alerga) COSI
(coviltire de că ruță ) I PP(pater patriae ‒ pă rintele patriei, dar fiindcă este vorba de cultul mitraic trebuie să
citim pă rintele pă rinților, titlul cel mai înalt care reprezenta șeful religios). Adusă pentru urechile noastre
zicerea 2 care ne interesează pentru vechea limbă rumună este: tată l taților va merge sub acoperiș, alergâ nd
să se încline (sau aplece) împă ratului Mâ ntuitor. Ș i oricâ t s-ar mai screme buricații întunericului cu
revelațiile, vedeniile și tâ mpeniile lor alegorice și apologetice, dovada istorică de mai sus le nimicește pe vecie
fioroasa plă smuire satanistă numită Tora.

373
 Caracala (211-217), împă rat roman de neam
get, fiul lui Septimius Severus, ne lasă
mă rturie pe moneda de mai sus că îi era dragă
limba° neamului să u după cum vedem și
singuri după 1800 de ani. Pe avers scrie numele
împă ratului, iar pe revers avem textul religios
ΠΕΡΙΝΘΙ ΩΝ ΝΕΩ ΚΟΡΟΝΑ ‒ PERINTI
(pă rinte, îndrumă tor) ON (on: neam, clan,
popor) NEO KORONA (cunună , ornament
de metal care se pune în cap ca semn al
suveranită ții). Avem tă lmă cirea așa: pă rintele poporului cu noua coroană . Aceste texte pot fi citite numai
în limba română veche, folosind fonetica semnelor cum o au și pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia!
Să precizez că în religia lui Mitra gradul de „tată ” era cel mai înalt, iar conducă torul întregului cult era „Tată l
Taților”, înlocuit pe monedă cu cel de „perinti” dar care în limba româ nă veche are același sens. Ș i astă zi
româ nii folosesc cuvâ ntul „pă rinte” pentru preot cu sensul de tată spiritual. Cu aceste adevă ruri va trebui să -i
plesnim peste bot pe toți nemernicii care și-au șters existența vermaculară de cinstitul obraz al Neamului
Scoborâ tor din Zei, spurcâ ndu-ne de câ te ori poftesc cu fel de fel de vedenii și scorneli sataniste, furâ ndu-ne
istoria și cultura identitară cu care se fă lesc de nu mai au loc alții pe pă mâ nt de ră ul lor.

Ș i de la împă ratul get de baștină din Tracia, Maximin (235-238) avem dovezi ale folosirii limbii stră moșești
pe monedele imperiul roman. Prima monedă din stâ nga are pe o față chipul lui Maximin înră zat așa cum se
că dea orică rui slujitor al lui Mitra cu textul din jurul capului: AUT. MAXIMIN OC RUCE BAYT – AUT. MAXIMIN
OS (os: puternic, tare) RUSE (ară miu, roșcat, roșu) BAIT (bă it: spă lat, scă ldat), și adus pentru noi este:
Puternicul Autocrator Maximin a fost bă it în lumina soarelui. Pe cealaltă față este o construcție ce are
deasupra un copil cu mâ inile întinse. Inscripția este urmă toarea: OVΛ ΠΙΑΝ ΩΝ ANXIA ΛΕΩΝ – OUL PIAN ON
ANGIA LEON, și trebuie înțeleasă ca „oul luminos este însoțit de îngerii puternici ca leii. În mijlocul
construcției este litera E (intrarea în templu) care însemna cetatea din ceruri sau cetatea judecă ții adevă rate.
În mitraism leones era a treia etapă a inițierii, iar uneori chiar Mitra apare cu cap de leu. A doua monedă are
aceeași inscripție în jurul capului, dar la intrarea în templu litera E este înlocuită cu pomul vieții°. Pe această
monedă Maximin are coronița de lauri ca împă rat roman, iar pe reversul ei în jurul unei clă diri este scris: OVΛ
ΠΙΑΝΩ NAT XI ΙΛΕΟΝ. Vechii greci spuneau câ ntecelor închinate lui Zabelo/Apolo „peon” iar muntele Ceahlă u
în scrierile lui Gh. Asachi este numit Pion, adică unul din munții sfinți ai geților. Inscripția trebuie grupată
astfel: OUL PIAN ON (a aduna) AGGI (agie) ILE (III, Mâ ntuitorul) ON (neam), și tă lmă cită sună așa: aici
Mâ ntuitorul și neamul să u, s-au adunat pe Muntele Sfâ nt (Cetatea Zidirii). Desigur și dovezile ară tate nu vor
intra vreodată în ță că liile latriniștilor care servesc numai din haznaua adusă de A. Hirth sau A.° Cihac pentru
tâ mpiți și cinul lor de sataniști.

Monedă bă tută de împă ratul Gordian III (238-244) care era de neam roman dar practicant al religiei

374
geților unde gă sim pe avers IUI SEBASTOI („divi augusti” sau „theoi sebastoi” erau expresii în latină și greacă
ce subliniau protecția divină a împă raților romani începâ nd cu Octavianus Augustus), adică îngerii pă zitori.
Pe cealaltă față avem legenda: KOIN OC ΚΙΛΙ MITPO ΠC, și adusă în alfabet latin este COIN (cain: plâ ng,
compă timesc, jelesc) OS(puternic, tare) CILI (fire subțiri din aur, pă r din pleoapă ) MITRO P(OLI)S (polei:
îngeri și polis: oraș, cetate). Adus în zilele noastre avem: puternica noastră jale ce curge ca firele de aur este
pentru Mitra și îngerii (sau pentru cetatea lui Mitra care era cetatea luminii veșnice). Moneda de lâ ngă ea este
tot a împă ratului Gordian III, iar pe una din fețe este urmă toarea legendă : OVΛ ΠΙΑΝ ΩΝ ΑΓΧΙΑ ΛΕΩΝ și adusă
în alfabet latin avem: OUL PIAN (Pion era numele Muntelui Sfâ nt Ceahlă u) ON (on: a se aduna) AGGIA (agie:
administrație) LEON (lei, grad de inițiere în mitraism). Pe înțelesul nostru este: administratorii ordinului
leilor s-au adunat la muntele sfâ nt. Dar ei aveau și femei printre inițiați, iar ele se numeau Lea, adică leoaice,
de unde au ră mas la noi pentru femei numele de Lia. Armâ nii au cuvâ ntul lea ca un apelativ pentru fă , femeie!
La moneda din dreapta, avem: 1. IMP CES IVI ANT GORDIANUS AUG și 2. OM TRP (trap: mersul alergat al
cailor) II (Mâ ntuitorul) COS (coș: acoperiș din piele sau pâ nză la o că ruță , coviltir) PP. AUG. Legenda 2 care
are legă turi cu limba stră moșească se poate citi astfel: Augustul, pă rintele pă rinților va alerga în trap sub
acoperișul Mâ ntuitorului pentru a deveni OM. În limba sanscrită care se folosește în brahmanism ca limbă
liturgică , avem kosha cu sensul de învelișul sau corpul fericirii, fiind unul din cele cinci învelișuri ale Sinelui
divin, Atman. Este cel mai subtil dintre ele și nu se dizolvă de la o reîntrupare la alta, fiind și corpul cel mai
dificil de simțit. Dar și vechii edomi sau edoni din sudul Palestinei aveau divinitatea supremă și unică numită
Koș ca să înțelegem și noi câ t de rotundă este roata istoriilor revelate și scornite de sutașii întunericului.
Împă ratul Gordian III a fost asasinat în
anul 244 și cu această ocazie s-a bă tut o
monedă comemorativă ce are pe avers
bustul acestuia purtâ nd pe cap o coroană
cu raze. Pe marginea° piesei este scris
urmă torul text: AST.K.M. ANTONIOC
GORDIANOC CEB pe care „specialiștii”
l-au tă lmă cit că ar fi o medalie emisă
la Tarsus în Cilicia fă ră a preciza sensul
inscripțiilor. De o parte și de alta a capului
împă ratului apare litera Π/P. Textul l-am
citit astfel: AST (astruc: a înmormâ nta, a acoperi); K (kabir: entită țile cerești din religia geților care
aduceau protecție și îi ajutau pe oameni să gă sească drumul mâ ntuirii)°; M (Mithra: divinitatea supremă ,
Înțeleptul, Ziditorul sau Creatorul, SEB (șiba: cumpă nă , cumpă nire) Gordianos Antonios. Scrierea o
înțelegem astfel: după moarte Gordianos Antonios va fi câ ntă rit (judecat) de că tre cabirul Mitra, Pă rintele
Patriei. Pe revers este reprezentat Mitra sacrificâ nd taurul, îmbră cat în costumul specific geților și
purtâ nd pe cap tot o coroană cu raze ca a împă ratului cu urmă torul text: TARCO (tarso sau tarză : atitudine,
chemare) I (a merge, a alerga) MITRO POLE (polei: ființe supranaturale din mitologia româ nească ,
un fel de zâ ne sau îngeri) OS (puternic, viguros), iar în interior M. KABIR cu litere R/P lipită de
botul taurului. Interpretarea este așa: chemarea puternică a îngerilor lui Mitra. Mitra cabirul. Cele două
cuvinte care desemnează principalele construcții religioase în creștinismul ortodox ‒ mitropolie și
mă nă stire ‒ sunt cuvinte vechi româ nești așa cum dovedește acest text și cel de la esenieni°, pentru
monasterion, iar toate snoavele scornite de popimea româ nă și alți pricepuți în tică loșii, trebuie să le
aruncă m
la lada de gunoi a istoriei.

O monedă a împă ratului roman de neam arab, Filip Arabul (244-249) unde gă sim iară și limba noastră
cea stră bună pe avers cu cuvintele TPI OUA ΠΙΛ CAPA – TRI OUL PIL SARA, și chiar asta arată
șarpele de pe revers cu cele trei bucle fă cute din trupul lui câ nd a ieșit seara în lumină . În jurul șarpelui
avem scrierea: ΜΗΤΡΟΠ ΤΟΜΕΑ sau ΤΟΙΕΓ, fiindcă aici avem o inscripționare cu dublu sens. Fiind

375
fă cute unele „artificii” literelor, semnele de sub șarpe pot fi citite atâ t „tomeo” cu sensul de cruce stră lucitoare
sau cele patru puncte cardinale, dar și „toieg” adică bă țul de sprijin al lui Poimandre, al lui Senta, Moș Arimin
sau tuturor pă storilor de neamuri. Inscripția poate fi citită ca îngerii lui Mitra peste întreg pă mâ ntul sau Mitra
este toiagul (că lă uza) îngerilor. În dreapta este o monedă a împă ratului roman de neam get Gaius Messius
Quintus Traianus Decius (249-251) care ne arată că geții nu erau dispă ruți din istorie, fiindcă pe una din fețe
se vede o femeie cu steagul get în mâ nă și în jurul ei scrie DACIA.
În capă t este o monedă a împă ratului roman de neam get Constantius II (337-361) care are pe una din fețe
inscripția: VICTORIA AUGS COI-IOB, unde cuvintele COI-IOB sunt din limba getă și trebuie citite SOI-IOB,
adică iubire de soi, sau aleasă , așa cum se cade față de o divinitate. Iar Fanes sau Phanes amintit ca Fiul
Luminii sau Sarmis al geților mai era numit și Iubire sau IOB, după limba noastră din vechime și nu cea
nă scocită și boită de clocitorii de rele.

Pentru limpezirea deplină a celor cu mintea tulburată de latrinism și alte isme la fel de otră vitoare și
duhnitoare, am pus sus două ° vase de cult descoperite la Sâ nnicolaul Mare, județul Timiș, aflate acum la
Viena, pe care le consider realizate în timpul împă ratului get Regalianus (258-268) care a stă pâ nit teritoriile
locuite de neamurile arimine de la nord și sud de Istru pâ nă în Tracia, Macedonia și Iliria. Am reușit să citesc
numai inscripția de pe fundul castronului din stâ nga, fiindcă cea din dreapta este neclară . Forma de pe vas am
copiat-o sub el și am trecut-o în alfabet latin astfel: + ILI LON DEAU DATO SANA PAUSA NAIE IS SINTO.
Explicate cuvintele se pot aranja după cum urmează : ILI (Mâ ntuitorul, Salvatorul, Fiul Luminii sau al Omului)
LON (lom: palancă , întă ritură militară fă cută din trunchiuri de copaci puse în picioare sau culcat) DEAU (dau)
DATO (dată: obicei, timp, soroc) SANA (sana: a lecui, a ridica, a însă nă toși) PAUSA (păuza: a se odihni, a
poposi) NAIE (naie: corabie, naos) IS (îs: sunt) SINTO (Sâ ntu este Dumnezeu și a fost scris ca pe tă blița de
plumb nr. 65). Adus pentru limba de azi, scrierea este: „Dau/dă ruiesc după obicei, întă riturii/lă cașului Fiului
Omului pentru că m-a însă nă toșit și vreau să mă odihnesc în naos fiindcă sunt întru Sâ ntu.”
Dovezile arheologice prezentate, ne arată că timp de peste 200 de ani limba getă sau rumună s-a
vorbit în imperiul roman, la început ca limbă de cult a lui Mitra, apoi tot mai ră spâ ndită datorită soldă țimii
arimine de preste toate plaiurile și obcinele, adică Dio Geta, și provinciile romane Dacia, Panonia, Tribalia,
Mesia, Tracia, Macedonia, Dardania. Iar istoricilor și lingviștilor româ ni ar trebui să le pregă tim câ teva lanuri
de câ nepă pentru funii și un hectar de pă dure de ulm sau frasin pentru țepe. Mitraismul în imperiul° roman a
început să se ră spâ ndească de la Dună rea de Jos, iar pe la° începutul secolului III, geții formau baza oștirii
romane cum sunt faptele consemnate în atâ tea scrieri antice.
Latinul Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 lucrarea De errore profanarum religionum,
spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, și ne
cam lasă cu ochii în soare despre obâ rșia acestei limbi, dar o putem afla foarte ușor dacă vrem. Religia
crucii practicată de geți, a ajuns la Roma sub numele de „mitraism” pe la mijlocul secolului I al erei
noastre și începâ nd cu anul 181, a devenit cultul oficial al împă raților pâ nă în anul 378 câ nd a murit
ultimul împă rat get Valens, care conducea imperiul roman. Ori acest cult era practicat în special de
armată și funcționă rimea imperială , iar oștirea era formată în mare parte din neamurile arimine ale
geților, tracilor și mesilor, dar și soldații altor neamuri din armata romană practicau acest cult. Limba
de slujire a mitraismului, era limba getă așa cum ne spune Arrianus despre soldă țimea getă din
armată imperială care își folosea propria limbă în treburile militare și cum dovedesc monezile ară tate
mai înainte. Cum originea mitraismului este dovedită arheologic în lumea geților din Mesia și Geția°

376
mai ales, limba cultică a fost limba getă sau rumuna, informație venită chiar din lumea latină care nu-i prea
îndesa pe falnicii geți cu mare iub, pupă ciuni și îmbră țișă ri tovă ră șești.
Wulfila (311-381), că rturar got spun ei, dar mai sigur capadocian nă scut și crescut în Geția, le-a scris
goților din nordul Istrului că tre sfâ rșitul vieții o tă lmă cire după Tora, într-un alfabet luat tot din tolba
neamului arimin și care le-a fost text sacru aproape 1000 de ani. În această tă lmă cire există câ teva sute de
cuvinte româ nești, și asta la 200 de ani după pretinsa nimicire a geților de către legionarii romani de
neam semit cum bulbucesc niște târâturi cazare de ceva vreme și cu 1000 de ani înainte de pretinsa
formare a limbii române! Goții au constituit împreună cu geții din estul Carpaților după anul 106 imperiul
Amal care a dă inuit pâ nă ce l-au distrus hunii în anul 378. Dacă cuvintele româ nești existau în limba gotă câ nd
Wulfila a scris cartea, înseamnă că limba rumună exista deja cu un lexic bogat din care se înfruptau și alții!
Mai ră mâ ne să spuneți tovară și specialiști că neamul get a venit de pe lună sau a ieșit de sub pă mâ nt, la
puhoiul de fă ră delegi fă cut în dauna stră moșilor mei ‒ voi pretindeți că aveți alte ră dă cini ‒ iar o tică loșie în
plus nu mai poate distruge prea mult!
Generalul bizantin Belizarie, după ce a învins în anul 553 regatul „ostrogot” creat de regele get Teodoric cel
Mare în Italia, și-a luat numele de geticus maximus pentru a ară ta istoriei pe cine a cucerit. Ori nu știa el cu
cine a purtat luptele în Italia, ori istoria este atâ t de falsificată , încâ t o rescriere a ei, ar produce un adevă rat
dezastru la unele bordeie de jeguri alese și fețe cu educație de lotri! Dacă tot avem „specialiști” în nă scociri
dră cești, propun ca regatul ostrogot să se numească „piticot”, iar generalul bizantin se va numi piticoticus
maximus, de nu se va supă ra ră posatul de asemenea batjocură , sau poate că s-a luptat cu un popor de nă luci,
așa cum s-au luptat romanii după anul 106, câ nd îi tot atacau nă lucile geților morți în luptele din anii 101-102
și 105-106!
Dar mai există în literatura antică o altă denumire a limbii geților, menționată sub numele de ausona.
Ovidiu, nefericitul roman care a fost mazilit° la Tomis pentru că avea venin pe limbă împotriva lui Octavian,
scrie în Tristele II.1, 199 despre locurile de surghiun: „Am fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu
Sarmația”. Nu vă putem ierta pentru asemenea nelegiuiri nici dacă vă veți jupui singuri de vii, de un râ nd din
dră ceasca piele, ca dovadă a recunoașterii vinovă ției neînchipuite fă cută împotriva poporului româ n. În
Pontice I,2, 83-84 ne lasă mă rturie înainte de anul 17, anul morții sale pe pă mâ nturi getice, urmă toarele
despre luptă torii geți: „Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma
tinent.” Aduse pe înțelesul de azi, spun așa: În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptă torilor ausoni își
ză ngă ne armele și nu tu frumoasă și îngrijită Romă , nu tu! Adică geților care tră iau de milenii în Ausonia, nu
le tremura freza de faima Romei cum ne este de mă rturie scrierea lui Ovidiu, așa cum se întâ mplă astă zi cu
că peteniile româ nilor, care, ajunși în fruntea mesei, în loc să -și apere neamul și glia de ră i și rele, îi pradă și îi
vâ nd ca pe o turmă de vite. Că afirmațiile lui Ovidiu sunt adevă rate, avâ nd o ră dă cină pierdută în negura
timpului sau mai sigur, ascunsă ori nimicită de ura unor minți criminale, o dovedesc unele ziceri antice.
Dar mai putem aduce în sprijinul acestor idei, miturile venite prin intermediul vechilor greci care spun că
înainte vreme întreaga peninsulă italică se numea Satumia sau Ausonia. Ș i tot ele ne amintesc de faptul că
voinicul Auson, fiul lui Atlas din nordul Istrului, a venit în tă râ murile italice unde a întemeiat colonii împreună
cu ai lui. Aceste fă râ me de adevă r privind o migrație din Carpați în Italia, mai sunt° susținute° de poetul latin
Vergilius (70-19 î.e.n.) în Bucolice și Georgice unde gă sim zicerea despre ausoni carpatini că ar fi dintr-un
neam cu troienii, cum au lă sat vorbă scrisă și vechii greci.
Informațiile de mai înainte arată , că pretinsa latinitate se pierde în negura timpului fiind o legă tură cu mult
mai veche decâ t susțin istoricii și limbiști noștri și de aiurea, iar influența s-a fă cut numai din Carpați că tre
peninsula italică , prin migrațiile ausonă , troiană și pelasgă dovedite atâ t de izvoarele scrise câ t și de
mă rturiile arheologice!
În scrierile bizantine din secolele IV-VII e.n. se pă strează informații privind populația care tră ia în
Banat, câ mpia Panoniei și în jurul Carpaților. Ei îi numesc pe acești locuitori „pă storii romanilor” sau
ar trebui să citim pă storii româ ni iar câ nd erau întrebați ce limbă vorbesc, ră spundeau scurt: ,,ausona”,
adică taman limba ce se vorbea în Ausonia sau Dio Geta de că tre faimoșii ausoni sau geți amintiți de
poetul Ovidiu câ nd era surghiunit la Tomis! În aromâ nă cuvâ ntul auș are sensul de bă trâ n iar pe tă blițele
geților cuvâ ntul on are sensul de popor, neam, locuitor, adică în° limba stră bunilor ar trebui înțeles
cuvâ ntul cu pricina!! Eu nu neg faptul că avem în vocabularul limbii româ ne contemporane câ teva sute
de cuvinte care vin din fondul vechi al limbii și sunt comune cu limba latină dar asta nu înseamnă că
l-am preluat de la cotropitori în cei 150 de ani de ocupație. Dacă ne-am pă strat cu sfințenie portul
stră moșesc, este o tică loșie să susții că ne-am vâ ndut° sufletul mă celarilor istoriei. Oricine știe că sufletul

377
este în trup peste care se pune că mașa și nu invers cum ne învață profeții din cotețe!
Prelatul hispanic Paulus Orosius scrie în lucrarea Istorii terminată în anul 417 despre aseni că erau
sufletele geților ce au murit în luptă și se bucurau de cinstirea tuturor ca mari eroi iar într-un sens mai larg
erau acei oameni pă trunși de o adâ ncă înțelepciune a cărților sfinte ce te duceau la nemurire.
În anul 448 împă ratul Teodosiu II al Bizanțului trimite la Atila o solie ca să trateze despre birul
pretins de huni ca să nu le calce granițele romeilor. Din delegație a fă cut parte și istoricul Priscus care
ne-a lă sat informația că apropiindu-se de reședința hunilor ce era undeva în Banat, a stat de vorbă cu o
persoană ce a spus că este de neam auson și băștinaș. La masa dată în cinstea soliei bizantine de că tre
că petenia hunilor, grecul a stat tot lâ ngă un auson care vorbea cu ceilalți în limba ausonă dar mesenii
mai vorbeau în hună și gotă . „..apropiindu-se cineva pe care după haina lui scitică eu îl luasem drept
barbar, m-a salutat în limba elină zicâ ndu-mi: Gaire! Așa că eu firește m-am mirat că unul dintre sciți
vorbește elinește, că ci, amestecă tură de neamuri ei se mulțumesc cu propria limbă barbară a fiecă ruia,
fie cea a hunilor, fie cea a goților, ba fie cea a ausonilor, aceia care sunt mai amestecați cu romanii și
nu ușor le vine lor a vorbi elinește, afară numai doară a celor robiți din Tracia sau de pe coastele
Iliriei”. În pasajul al doilea Priscus amintește că la masa lui Attila apare un mă scă rici numit Zercon,
care fă cea pe toți să râ dă împleticind talmeș-balmeș la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ță rii,
anume limba ausonilor, hunilor și goților. În al treilea pasaj, Priscus ne spune că la același prâ nz, un
barbar care ședea la masă lâ ngă dâ nsul și care cunoștea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă și
Priscus l-a și înțeles, – ceea ce nu se putea întâ mpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latină
cea vorbită atunci pe care o cunoștea solul grec cum a spus supă ratul papă Nicolae I la anul 865 câ nd i-a
scris împă ratului bizantin despre corcirea limbii latinie cu cea scitică , adică getă , rumună sau valahă
fă cută în împă ră ția lui. În Lexiconul lui Suidas din secolul X în care este reprodus Priscus se face
precizarea „iar ausoni însemnează regi”.
Bizantinul Ioan Cinnamus scrie o Historiae unde la VI, 3 îi amintește pe vitejii ausoni: „Iar lui Leon, i-a dat
ordin să nă vă lească cu o armată din altă parte, mai ales cu o nenumă rată mulțime de valahi despre care se
spune că au fost colonii de odinioară ai italicilor, să atace Ungaria din locurile vecine cu Pontul Euxin, pe unde
nimeni pâ nă acum, din primele veacuri nu i-a atacat…. și invadâ nd Ungaria au ajuns în mai multe sate
populate și fac o mare pradă . Ucid mulți oameni și pe foarte mulți îi iau prizonieri și câ nd s-au gâ ndit să plece
de acolo, fac o troiță de metal pe care o așază acolo cu urmă toarea inscripție: «Numeroșii urmași ai neamului
Panonic i-a nimicit aici Marte, și puternicele cete ale ausonilor, în vreme câ nd la Roma stă pâ nirea o avea
divul Manuel (1143-1175), cea mai de seamă glorie a augustei dinastii a Comnenilor»”. Deci la mijlocul
secolului XII, dar sigur și mult mai înainte, chiar înainte de secolul I al erei noastre, poporul ales de Sâ ntu,
adică neamul geților Scoborâ tor din Zei, mai era numit, ausoni după cum a scris poetul Ovidiu, aseni sau
eseni, iar scriitorul grec știa că acești ausoni sunt valahii din timpul său! Astăzi nici un român nu are
urechi pentru asemenea adevăruri istorice, ei adăpându-se ca vitele din hârdaiele° closetului
latrinist!
Să amintesc aici că Homer spunea în Iliada, XIII,6 despre abi că era o populație de la nordul Istrului plină
de înțelepciune și „cei mai drepți dintre toți muritorii”, iar în limba veche cuvâ ntul înseamnă tată , pă rinte sau
stră bun, adică un neam vechi de la zidirea lumii cum a zis Marțial despre Prometeu ce a fost chinuit în Carpați
de invidia° lui Zeus. Cuvâ ntul auson (auș: bă trâ n, stră moș + on: neam) înseamnă tot neam stră bun sau din
vechime. Un alt latin, poetul Ovidiu câ nd era la Tomis scria despre poporul auson că este „neam scoborâ tor
din zei” și „fă uritorii neamului omenesc” prin înțeleptul Prometeu, iar în epoca modernă , ne-am tică loșit de
am ajuns să -i pupă m în cur pe jidani sau alte lepre care ne-au trimis vorbă de aiurea să știm cine suntem și
cum trebuie să ne maimuță rim în fața civilizatei Europe!
Identificarea ausonei cu limba getă sau valahă cum au fost numiți mai tâ rziu stră moșii noștri, este fă cută
și de că tre prelatul ungur Otrokocis nemituit și nemiluit pentru vreun holocaust cu euroi de noi, care, în
lucrarea Origines hungarice, tipă rită în anul 1693, scrie la cap. IV despre vizita lui Priscus la curtea hunilor:
„N-a neglijat acest Priscus să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în
acestea că unii dintre huni chiar, datorită legă turilor cu romanii, își dă deau silința să vorbească limba gotă
(care este înrudită cu alana) și ausona. Unde prin limba ausonă înțeleg valaha, leită latina coruptă”. Ce
știau grecii pe la anii 1200 despre valahi și limba lor, știa și prelatul ungur pe la anul 1700, însă aceste
adevă ruri nu vreau să le știe româ nii de astă zi!
În cartea Adevărata obârșie a poporului român scrisă de V. D. Popovici-Ursu și apă rută la editura
Gedo din Cluj-Napoca în anul 2012, la fila 47 sunt reproduse trei variante ale rugă ciunii Tatăl Nostru,
fiind luate dintr-o culegere veche engleză realizată de că tre Nicolas Chamberlayn (1632-1715), care a

378
fost vicar apoi rector în Bedworth al Bisericii Anglicane. „Rector” în latina veche în sens religios era
cel ce conducea sau cel care stabilea ghidul slujbelor religioase. În această calitate el a adunat pentru
rugă ciunea Tatăl Nostru peste 100 de variante din tot atâ tea limbi, iar munca lui a fost preluată de
scriitorul și traducă torul John Chamberlayne (1666-1723), membru al Societă ții Regale Britanice.
Lucrarea sa, unde gă sim rugă ciunea° „Tată l nostru” pe care o foloseau și galezii sau welsh-ii din Ț ara
Galilor, se numește „Oratio Dominica In Diversas Omnium Fere Gentium Linguas Versa Et Propriis
Cujusque Linguae Characteribus Expressa” și a fost publicată la Amsterdam, în 1715. Cartea are peste
400 de pagini, dintre care 6 file de dedicații (nenumerotate), o prefață de 43 de file (nenumerotate),
256 de pagini de dizertații (numerotate), o culegere de 94 de pagini, numerotate separat și intitulate
„SILLOGES ORRATIONUM DOMINICARUM scriptae ad Joannem Chamberlaynium”, unde gă sim
rugă ciunea Tatăl nostru în zeci de limbi și dialecte. „Comoara lingvistică ” a fost cunoscută și de B. P. Hașdeu
care copiază în lucrarea sa Principie Filologia comparatica asio-europene, apă rută la București în anul 1879, la
fila 91 și urmă toarele, două variante în limba româ nă veche și o variantă din Walace (Ț ara Galilor). Textele de
mai jos sunt după culegerea engleză unde autorul a încercat să dea pronunția româ nă dar după regulile
gramaticii limbii engleze, care, pentru unii româ ni de azi este cam ciudată și prezintă ceva greută ți în citire.
Prima din variantele rugă ciunii Tatăl Nostru în limba româ nă (foto stâ nga Valachica) este urmă toarea: „Tatal
nostru cineresti in ceriu,/ Sfincnschase numelle teu./ Sevie imparacia ta./ Sustfie voja ta, cum in ceriu, asa su
prepomortu./ Puine noa de tote zilelle, dene noho astazi./ Sune jerta gresalelle nostre, cum sunoi jertam:
gresitilor nostri,/ Sunu ne duce prenoi in kale deispitra./ Sune men tu jaste preroi dereu, Amin.”
A doua variantă a rugă ciunii Tatăl° nostru în limba româ nă din amintita lucrare engleză (fotografia
din dreapta), se află la pagina 77, fiind scrisă astfel: „Parintye nostru csela cse jesh in cseri./ Svenczie
sze numelye tuo,/ Vii Imparaczia ta./ Facse sze voja ta cum in csferi asha pe pamantul./ Punye nostru
csaszecsio da noo asztesz,/ Shi lasza noo datorilye nostre cum shi noi leszam datornicslor noștri,. Shi
nu duce pe noi la iszpitira./ Shi mentujeste pe noi de hitlyanul. Amin.” Aici cuvâ ntul „tată ” a fost înlocuit
cu „pă rinte” așa cum apare și pe moneda împă ratului roman de neam get Caracalla la începutul
secolului III, dar scris cu alfabet get.

Ș i varianta aceleași rugă ciuni româ nești (foto ce va urma) cum au folosit-o galezii din Ț ara Galilor de-a
lungul mai multor secole: „Parinthele nostru cela ce esti en cheri,/ Svintzas case numele teu/ Vie emperetzia
ta./ Facoese voe ta, cum en tzer ase si pre pamentu./ Poene noastretza foetzioace da noaoe astezi./ Ș i lase
noaoe datorii le noastre, cum si noi se loesoem datornitzilor noștri./ Si nu dutze preno i la ispitire:/ Tze ne
mentueste prenoi de viclianul./ Amin”. Pe tipă ritură se vă d notați anii 1567, 1588 și 1610 fiind fă cută
precizarea bibliotecii galeze din Londra. Atâ t B. P. Hașdeu câ t și alți româ ni mai vechi sau mai noi au să rit
bucuroși că au în fața ochilor documentul ce arată că limba galezilor se înrudește cu româ na veche. Dar
adevă rul istoric și lingvistic este altul pe care româ nii nu-l pot intui fiindcă istoria noastră veche precum și
originea limbii româ ne au fost falsificate cu premeditare de cetele întunecaților iudeo-creștini, iar în epoca
modernă amarnic s-au pus pe noi cu minciuna și hula, istoricii și lingviștii germani dar și mafia cazară , gă sind
printre româ ni destule scursuri care au participat cu multă însuflețire la această acțiune monstruoasă .

379
 Rostirea acestei rugăciuni în secolul XVII
în Wallace, dar în limba româ nă veche așa
cum era vorbită în secolele II-V, câ nd
creștinismul arimin, mitraismul sau arianismul
cum l-au botezat liftele mai tâ rziu a ajuns și
în insulele britanice, se constituie în cea
mai grăitoare dovadă venită din negura
timpului arătând că limba getă sau
rumună a fost limbă sfântă în această religie
în imperiul roman de neam get, pâ nă ce timpul
și ura unor jeguri iudeo-cretine au scos-o
în afara istoriei. Și tot aceste scrieri,
dovedesc că latinitatea este numai o otravă,
iar adevă rul istoric ne este falsificat, ca să
nu mai știm cine suntem și de ce stă m de
multe mii de ani priponiți de Carpați, în ciuda tuturor vitregiilor, nă vă lirilor și a „bă știnașilor” cazari semiți
neandertalieni° de astă zi. Trebuie să ară t că transcrierea acestei rugă ciuni de că tre englezi s-a fă cut fă ră a
respecta fonetica și gramatica limbii româ ne din acele vremuri, iar cine stră nută pucioasă ieșită din
stră fundurile iadului, îl plesnesc peste bot cu cronicile noastre vechi pe care încă nu a apucat nimeni să le
„aranjeze” așa cum ne-au falsificat istoria, originea limbii și cultura identitară stră bună .
Dar vechii scriitori ai grecilor au spus că numele zeilor și cele mai sfinte înțelepciuni erau aduse la ei din
„limba zeilor”. Iamblichos (240-320 e.n.) ne lă murește despre această limbă a zeilor în De Mysteriis vii, 4
scriind pentru înluminarea noastră : „Că ci zeii au fost cei care i-au învă țat pe oamenii din națiunile sacre…
întreaga lor limbă sfântă. Cei care au învă țat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor limbi…
și ni le-au transmis astfel.” Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, Cartea III, LX scrie despre titanul Atlas
care stă pâ nea la nord de Ocean (Marea Neagră ) și a dat numele poporului pe care îl câ rmuia, că în împă ră ția
lui s-au nă scut zeii. Dar legenda este mult mai veche fiindcă o gă sim la poetul Pindar (522-443 î.e.n.) care a
preluat-o de la înaintașul să u, poetul Pherenicos din Heracleea, ce a lă sat în versuri zicerea: „Hiperboreii
locuiesc în pă rțile îndepă rtate lâ ngă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul nedeprinși la ră zboi și se trag, după
cum spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi;… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Iar Strabon (63
î.e.n.-21 e.n.) scrie în Geografia la XI,6,2 lă murindu-se unde este acest tă râ m fabulos că : „Cei dintâ i care au
descris diferite pă rți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului și a
Adriei”. Ori zeii dacă își aveau țara lor și au zidit neamul omenesc aici, i-a luminat pe acești fericiți și cu o
„limbă a zeilor” pe lâ ngă înțelepciune cerească . Adică ei recunosc nesparți cu sula pe undeva că mai toată
cultura și religia grecilor este luată de la „barbari”, dar după ce° au grecizat-o vâ rtos, s-au pus urâ cioșii cu
hula pe acești „barbari” că ar fi să lbatici și ră ii ră ilor, scoțâ ndu-i din istoria antică a Euro-Asiei!
Mai gă sim lă muriri despre „oamenii din națiunile sacre” și la Platon (427-347 î.e.n.) în Critias unde
face trimitere la pelasgi și spune că ră zboinicii erau separați de ceilalți membri ai tribului dar și de
„oamenii divini” adică tagma sacerdotală ce conducea efectiv grupul, la fel ca la emeși sau geți. Iar
Amobius, mort în anul 330 al erei noastre, în Contra Gentes iv 29 scrie că „zeii au fost odată oameni”
(deos hominem fuisse), adică ceva foarte limpede pentru orice minte care nu este îmbolnă vită de
revelații: omul prin inteligența sa poate ajunge la un nivel de cunoaștere care uimește pe cei ce nu sunt
preocupați de asemenea exercițiu al minții.
Dar limba geților apare amintită în unele texte din secolele IV-VII ale erei creștine sub numele de limba
besă, denumire care lingviștilor și istoricilor româ ni nu le spune nimic pentru că ei nu fac cercetare, ci
execută niște ordine criminale primite de la stă pâ nire sau își consideră propriile nebunii drept revelații și
adevă ruri absolute ce trebuie urmate de cei cu minte puțină și frică de Talpa Iadului!
Ioan Chrysostomul (349-407), zis și Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai luminați prelați ai
bisericii creștine și, datorită culturii sale și modului de viață foarte simplu, a fost impus ca patriarh al
Constantinopolului în anul 397 de că tre împă ratul Arcadios, apoi depus și exilat în Armenia în anul 404
pentru atitudinea lui împotriva abuzurilor clerului și a inechită ților sociale grave pe care le promova
noua religie în imperiu. În scrierile lui teologice amintește de mai multe ori că tracii și besii aveau în
limba lor ca texte sacre o carte numită Biblia. Dacă ar fi fost fă că tura satanistă a ivriților ‒ Tora sau/și
Talmud ‒ prelatul grec trebuia să scrie Pentateuh, Sfânta Scriptură sau Scrierile Sfinte, pentru că așa

380
numeau ei în acele timpuri scrierile mozaicilor. Biblia era scrierea sacră a neamurilor arimine amintită chiar
de greci, încă din secolul V î.e.n. câ nd pe hornurile ivriților nu se vedeau fumigații de revelații și alte nă scociri
sataniste. Herodot, în Istorii, la V, 7 și VII,111(??) scrie urmă toarele: „Ș atrii nu au fost supuși nici unui muritor,
după câ te se știe, ci continuă pâ nă în zilele mele să fie singurul neam liber dintre traci. Ei locuiesc pe niște
munți înalți, împă duriți cu tot felul de copaci, cu piscuri acoperite de ză padă și sunt foarte pricepuți în
meșteșugul ră zboiului. Aceștia sunt tracii la care se află oracolul lui Dionysos; acest oracol se află pe cele mai
înalte vâ rfuri. Dintre șatri, besii sunt cei care îndeplinesc sarcinile de profeți în sanctuar, iar oracolele
sunt date de o preoteasă, întocmai ca la Delfi, fără alte ceremonii mai deosebite.” Locul oracolului nu s-a
putut afla, dar în antichitate, grecii numeau munții Balcani, ca munții Hemus, baștină pentru șatri, besi și dii,
ce locuiau chiar lâ ngă Istru. Miron Costin în lucrarea Istorie de Crăiia Ungurească, prelucrată după un text
scris de sasul din Mediaș, Laurențiu Toppeltin, traduce din latină expresia Haemus mons, ca „munții Sofiei” și
cred că interpretarea este corectă fiindcă orașul Vidin s-a numit pâ nă pe la 1850 Dii, ca cetate a neamului dii.
Iar Strabon scrie că limba tracă este una cu limba getă , dar nu pun punct discuției cu atâ tea clenciuri, pentru
că mai sunt și alte informații de lă murit. La British Library din Londra există o carte foarte veche și ciudată
numită Biblia Bessica cum scrie pe copertă , fiind scrisă într-un alfabet care folosește semne asemă nă toare cu
alfabetul grec și altele cu cele din alfabetul chirilic, însă cu mult timp înaintea apariției „alfabetului chirilic”,
ele gă sindu-se împreună numai pe tă blițele de plumb ale geților!
Din lucrarea Viețile Sfinților, află m că sfâ ntul Teodosie a întemeiat o mă nă stire° pe la 465 la ră să rit
de Bethleem, adică în regiunea unde esenii veniți din Carpați erau „acasă ” la ei de câ teva sute de ani
iar pe la sfâ rșitul secolului IV, i-a însoțit și sfâ ntul Ieronim și tot în acele vremi și prin acele locuri existau
patru biserici: una ce slujea de bolniță bolnavilor mintal, alta în care ținea slujba în greacă , alta unde
„°neamul besilor înă lța în limba lor rugă ciunile Stă pâ nului comun”° și o alta, care era a armenilor
sau siriecilor ori caldeenilor. Este de reținut cum autorul spune că besii înă lțau rugă ciuni în limba
lor „Stă pâ nului comun”, prin această precizare el dorea să arate că neamul lor în baștina din Balcani,
Dobrogea și sudul Moldovei mai practica un cult ‒ adevă rata religie a crucii, adică religia stră moșilor
geți ‒ apropiat de fă că tura iudeilor numită creștinism. Slujbele le țineau în limba besă cum spune autorul,
adică limba lor din baștina carpatină . Mai mulți scriitori din acele vremuri amintesc de mă nă stirile
besilor din Palestina precum și de cea pe care o aveau la anul 553 în Constantinopol. În anul 570 A. D.
Antonius Placentius scrie în Hierosolymitanum că a ajuns în valea dintre munții Horeb și Sina: „Cum
am intrat mai jos în mă nă stirea de origine și unde, de asemenea sunt trei abații, slujite cu pricepere în
limbile greacă , latină , siriacă , egipteană și besă.” Autorul scrie despre două limbi distincte; latina și
besa, excluzâ ndu-se orice confuzie dacă nu ai în cap ceva infuzie de prostie și golă nie tră dă toare. Ș i
poetul Ovidiu în primii ani ai secolului I, aflâ ndu-se de nevoie la Tomis, scrie în Tristele IV, 1: „Cea
mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să tră iască între bessi și
între geți”. Dacă era chiar așa nenorocire să tră iască printre aceste cete de arimini, l-ar fi mâ ncat moartea
de cum a pus piciorul pe pă mâ nturile Sciției dobrogene, dar a mai „supraviețuit” 9 ani.
Ioan Moscu, ne lasă informații că în acele vremuri din secolul VI în Palestina exista o mă nă stire unde se
slujea în limba besă și una în limba siriacă iar în scrierea Viața sfântului Sava ne vorbește de mai multe
mă nă stiri din Palestina unde se slujea în limba besă . Besii au fost geții cei plimbă reți care treceau Istrul din
nord spre sud, iar izvoarele istorice îi amintesc° pe un teritoriu ce este în prezent cuprins la granițele °
Bulgariei, Serbiei – Cosovo, Macedoniei și Greciei, obâ rșia lor fiind se pare în sudul Moldovei. Lingvistic,
timpul ne-a pă strat un indiciu în această direcție; partea sudică a Moldovei dintre Siret și Nistru, apare cu
numele de Bessarabia pe o hartă de pe la anii 1200. Cuvâ ntul este compus din numele populației care
stă pâ nea acest teritoriu, neamul bes și cuvâ ntul sarabi fiind în antichitate o parte din clerul get sau o tagmă
de teozofi, adică exact ce ne-au transmis mai multe izvoare scrise din secolele IV-VI. După atâ ta ură și venin
ale întunecaților ivriți, greci și latini iar în epoca modernă chiar româ nii s-au întrecut în asemenea nemernicii,
stră duindu-se să -și batjocorească în totalitate propria identitate lingvistică , istorică și culturală ; din limba
besă a ră mas chiar o besă !
Dar nu ne-a fost destul V. Pîrvan care a pus umă rul vâ rtos la mutilarea identită ții° naționale°. Odată
cu ciuma roșie a venit să ne educe în taina marilor adevă ruri bolșevice o cumplită canalie cazară cu
numele de M. Roller care ne-a dat o istorie a Româ niei spre veșnică aducere aminte. Ș i spune secă tura
pripă șită pe meleagurile noastre că româ nii ar fi un popor slav care a învă țat nu se știe câ nd un fel de
latină pă să rească , dar fondul lingvistic a ră mas slav. Ș i ca să fie sigur de reușită prin haita de tră dă tori
și lichele aduse de tancurile și trenurile bolșevicilor, și-a tras un institut unde s-a început marea clo-

381
ceală . Iar de aici a ieșit un tă lmă citor de limbă româ nă unde nu vezi decâ t ră dă cini latine, slave, ruse,
maghiare, poloneze, turcești iar dacă nu sunt înșurubate nici în latina populară atunci se caută în țara lui
Cucubau! Povestea însă este de pe la mijlocul secolului XIX în capetele unor ruși și a unor jidani din imperiul
rus care visau la un Iahweland sau Cazarie la est de Carpați! Adevă rurile scoase din cronicile vechi pe care le-
am ară tat mai înainte au fost ascunse cu mare grijă , iar specialiștii noștri ne-au turnat în cap hâ rdaiele cu
zoile latrinită ții și a celorlalte urdori lă sate de pră dă torii de tot felul. Pe mai multe tă blițe apare expresia „apa
s-a întă rit os” iar noi folosim și în prezent zicerea „a înghețat ciolan” dovedind că ne-am pă strat limba
stră bună , iar nebunia acestor tâ lhari de suflete și adevă r trebuie scoasă în afara istoriei. Inelul descoperit la
Ezerova în sudul Bulgariei și tă blițele de plumb ale stră moșilor noștri sunt dovezi de netă gă duit ale unită ții
lingvistice dintre limba vorbită de traci în sud și cea a geților în nord. Acest adevă r nu va putea fi ascuns la
nesfâ rșit, fiind cunoscut de toată lumea veche, iar Strabon spunea că cele două limbi sunt identice! Tot pe
drum, pe drum, pe drum, zic mișeii că -s nebun; tot pe drum și pe că rare, le-am pus de o debarcare!

2.6.5 Născocirea limbilor neolatine

Dră ceasca apucă tură a fost o treabă meșterită cu multă îndâ rjire de că tre francezi dar mai ales de o clică de
germani care mureau de dorul culturii antice greco-romane considerâ ndu-se cei mai vrednici urmași dar și de
revă rsă rile nestă pâ nite ale indo-europenilor în ținuturile locuite tot numai de ei!
Ca să -i las în curul gol să ajungă de câ râ itul curcilor și rușinea posterită ții, voi scormoni cu mare grijă în
trecutul mitologic și arheologic al vremurilor uitate sau dosite de că tre magiștrii plă smuitori. Să le amintesc
celor ce au sucit istoria ca să curgă numai prin fă gașul lor, câ teva mituri ce ne vor ajuta să înțelegem cum vine
fă că tura și cinstita hoție academică .
Zic vorbele de demult, venite pre limba veșnicilor amintiți, vechii greci, că un rege vestit frate cu Sfâ ntul
Soare, ar fi avut mare împă ră ție mare la nord de Istru cel sfâ nt și învrednicindu-se de urmași, l-a binecuvâ ntat
Cel Prea Înalt cu o mâ ndrețe de flă că u numit Auson, care era fala sa. Ș i poetul roman Ovidiu în Tristele II.1,
199 ne-a lă sat scrisoare peste timp că a fost alungat la marginea Ausoniei care este în hotar cu Sarmația,
versuri ce au mai adus ceva lumină din fabuloasa istorie a Neamului Scoborâ tor din Zei. Ajungâ nd acesta la
vremea câ nd vitejii își caută rost sub soare, voinicul arimin, și-a luat o ceată cu el și a plecat în lume, poposind
în Italia unde a pus cu binecuvâ ntarea pă rintească , de o toriște arimină pe cursul inferior al Tibrului în
vremurile încă nesocotite ale ră bojurilor. Alte izvoare din aceeași lume greacă spun că fiica regelui Atlas care
avea mare împă ră ție tot la nord de Istru, Calypso, ar fi adus pe lume doi bă ieți zdraveni, Auson și Latinus, care
ajungâ nd mari și tari în brațe și în fapte, au plecat din Carpați, spre alte meleaguri și, ajungâ nd în Italia,
plă câ ndu-le locurile, au hotă râ t să ră mâ nă acolo și să -și întemeieze cu voinicii ce-l însoțeau, cetă ți trainice cu
descă lecă ri de neamuri.
Ș i Hesiod înainte de secolul VI î.e.n. amintește în scrierile sale că Auson a fost fiul Calypsei, care însă după
Homer, a fost fiica iar nu soția lui Atlas. Datele arată că mitul migrației în peninsula italică a neamurilor din
Carpați, numite și ausoni, au fost mult mai vechi decâ t formarea civilizației grecilor.
Dar legendele amintite mai sus au fost „grecizate” de că tre acest neam de mincinoși, atunci câ nd li s-a
aburit ră u mintea cu pretenția că ei sunt primii oameni de pe pă mâ nt și din să mâ nța lor, un semă nă torist a
purces la însă mâ nțarea întregului olat al muritorilor. Zic ei că feciorul cel vestit al neamului grec ‒ Herculete
‒ ajungâ nd pe meleagurile de la nordul Istrului, a gă buit o arimină numită Calypso și pe loc dulă ul a lă sat-o
grea! Pe vremea aceea nu exista ideea de viol ci numai de cinstită mâ rlire pentru orice era lă sat de Dumnezeu
pe pă mâ nt. Din această poveste s-a nă scut un bă iat numit Latinus, care la râ ndu-i și-a pră sit neamul și astfel
vâ njosul grec și-a luat fiul și restul cioporului, i-a urcat într-o corabie și dus a fost pâ nă în Italia unde i-a
debarcat sfă tuindu-i să se înstă pâ nească pe acest pă mâ nt. Vedem că din variantă lipsește Auson, dovadă că
vechii greci au început să curețe istoria lumii antice de elementul arimin care devenise foarte supă ră tor
pentru nasul lor mofturos încă din secolul VI î.e.n. câ nd marele înțelept Zamolxe le-a împletit urechile de nu
mai știau cum să le despletească .
Alte izvoare, venite tot din lumea grecilor ‒ la ei nu tră geau toți la edecul minciunii cum fac azi
istoricii și lingviștii româ ni ‒ spun că marinarii care navigau spre sudul peninsulei italice pe care o
numeau Grecia Mare, i-au mai zis ținutului Satumia sau Ausonia, informații ce dovedesc faptul că
fenomenul „grecizării” mitologiei s-a făcut în perioada clasică, adică perioada de declin a culturii grecilor
care a început în secolul IV î.e.n. iar această apucă tură tică loasă au îndră git-o o bună parte dintre ei,

382
cei cu nasul subțire și dorință de mă rire.
Mai avem și izvoarele din mitologia italicilor care spun că titanul Atlas, regele hiperboreenilor din
nordul Istrului, apare ca stră moș al ausonilor din peninsulă . Arhiepiscopul Eusthatiu al Thesalonicului,
scria în secolul XII, pe baza unor izvoare vechi care mai erau în vremea sa: „După cum spun unii,
Auson, de la care își trag numele lor ausonii, a fost cel dintâi care a domnit la Roma și acest Auson a
fost fiul lui Atlas și al Calypsei, după cum ne spune autorul scrierii despre numele ginților, Stephan
din Bizanț.” În vechile scrieri italice care nu se rușinau să -și recunoască și cinstească stră moșii, așa cum nu o
fac astă zi româ nii, ausonii au fost primii locuitori ai peninsulei, neam ră zboinic și viteaz iar numele de
Ausones, la poetul latin Vergilius (70-19 î.e.n.) îl avea întreaga populație din Italia fiind sinonim cu latin sau
roman de mai tâ rziu cum scrie și Ovidiu Naso, Ausonia fiind numită întreaga țară de la nordul muntos pâ nă la
sudul cizmei. Diodor din Sicilia scrie în a sa Biblioteca istorică, spre a ne lă muri obâ rșia neamului care a
migrat din imperiul lui Atlas, că moșia acestui rigă se întindea lâ ngă Ocean, adică Marea Neagră , el avâ nd°
cunoștințe vaste de astronomie. În limba veche a stră moșilor mei geți, cuvâ ntul auson înseamnă neam
stră bun, sau neam din vechime (auș: stră moș + on: neam, clan)
După anii 1960, arheologii italieni au gă sit ruinele unui oraș antic în centrul Italiei, Ausonia, în
partea de sud a provinciei Lazzio, la cca 25 km. de Roma, care a fost distrus de romani în anul 314
î.e.n. Această dovadă arheologică , confirmă fă ră putință de tă gadă legendele venite prin mentalul
colectiv pâ nă la noi, și arată că în vremurile de demult a existat o migrațiune din Carpați, a unor urdii
de mioritici, care își spuneau ausoni, ce s-au stabilit în centrul peninsulei italice, unde au întemeiat o
așezare puternică , dă inuind sute de ani sau poate o mie.
O altă migrațiune arimină în peninsula italică , de data aceasta venită din vestul Asiei Mici locuită de
populația numită troieni, o gă sim într-o legendă plină de tâ lc. Spune despre getul Dardanos că era fiul lui Zeus
și întemeietorul Dardaniei. Erichthonios, fiul lui Dardan, era socotit de Homer ca cel mai bogat dintre
pă mâ nteni. Tros, fiul lui Erichthonios, a fost întemeietorul cetă ții Troia și primul rege al acestui neam, avâ nd
trei fii: Ilos, Assaracos și Ganymedes. De la Ilos, Troia s-a mai numit și Ilion. Nepotul lui Ilos a fost Priam, tată l
lui Hector, iar Assaracos a fost bunicul lui Anchise, tată l lui Enea.
Dardania era vecină cu Macedonia la sud și Tribalia la nord undeva pe unde este astă zi Kosovo, populația
fiind de neam get sau arimin așa cum arată și tă blițele de plumb. La romani, Enea era pă rintele sau stră moșul
de neam care a scă pat din Troia după ce cetatea a fost cucerită de că tre pră dalnicii ahei, care a migrat
împreună cu cei scă pați de sabia cuceritorilor pâ nă în centrul Italiei unde și-a gă sit o nouă patrie. La geți, Eno
a fost pă rintele spiritual dar și întemeietorul neamului geților.
Ceva mai la sud de troieni, erau așezați alți arimini numiți de greci pelasgi. În scrierile lor Herodot,
Pausanias și Strabon ne lasă mă rturie că pelasgii din Etruria construiseră lâ ngă portul orașului Caere, un
templu închinat Ilithyiei. Pelasgii din Lydia, aveau o tradiție povestită de Tacitus, care spune că o parte din
neamul lor în vremi foarte vechi a migrat în Umbria sub conducerea lui Atys fiul lui Manes, în noua baștină
numindu-se tusei sau turseni. În timp obâ rșia și-au numit-o Etruria, ei luâ nd numele de etrusci. Asta
spuneau latinii despre unii dintre stră moșii lor, pe câ nd noi spunem numai cuvinte de hulă despre vrednicul
Neam Scoborâ tor din Zei! Dacă ar fi fost scoborâ tor din „legă mâ ntul” Talpei Iadului sigur era mai bine pentru
ei, dar mai ales pentru noi că nu aveam cu ce ne bate capul!
Altă colonie de pelasgi, din peninsula italică , cei din orașul Spinetum, lâ ngă gura Padului, trimiteau la
Delphi, după cum spune Dionisie din Hallicarnas, daruri din veniturile lor anuale. Ori toate scrierile antice
spun despre pelasgi că erau o populație din nodul Istrului, pe care aheii au gă sit-o în toată peninsula
Peloponez și mai la nord, câ nd au tă bă râ t ca un nor de lă custe asupra acestor meleaguri. Dar pelasgi erau în
toată regiunea Asiei Mici precum și în insulele ioniene.
Alte izvoare italice spun că în vechime, Jupiter se mai numea la umbri Ariminum sau Armunus, iar la vechii
romani se numea Ruminus. Capadocieinii își numeau divinitatea supremă ca Zeul dacic.
Ră zboinicul Marte al romanilor mai purta numele de Arimanios, patria lui fiind Geția°, numele pomenite
mai sus avâ nd ră dă cinile în mitologia stră moșilor geți și în Moș Arimin os așa cum este scris pe tă blițele de
plumb descoperite la Sinaia și tă inuite de tră dă torii de Neam și Ț ară , care, din câ nd în câ nd spun despre
această adevă rată carte a neamului get, că este un fals al pișicherului B. P. Hașdeu sau alt popâ ndă u îndră cit!
În scrierile anticilor, vechea populație a Liguriei se numea Arimani.
Să analiză m și numele celor două divinită ți supreme ale panteonului roman, pentru că și ele au
origine carpatină . Jupiter cu sensul larg de Tată Ceresc este compus din particula IU care, în limbajul
teologic al geților avea sensul de Mâ ntuitorul iar piter avea sensul de tată . Numele soției lui, Junona, este
format din particula IU cu același sens ară tat mai înainte și nona însemnâ nd regină , origine, a naște,

383
înțelesul fiind identic cu cel de Maica Pă mâ ntească din teologia geților. Amintesc faptul că Jupiter mai era
invocat cu numele de Joe, care se citește IOE și este asemă nă tor cu IOI de pe tă blițele geților.
Să adă stă m puțin asupra termenilor de armin, ră mas astă zi ca armân la cei din neamul nostru care
locuiesc în sudul Dună rii, atâ ția câ t mai sunt și rumân, așa° cum își spuneau cei din nordul fluviului pâ nă ce
au venit tică loșii latiniști care ne-au luminat de au luat foc toate scă fâ rliile. Armân este compus din ar: a
ră suna de, a chema, tâ nă r, drag, scandal + min: asociat, familie, mamă . Rumân este format din particula ru:
treabă , gospodă rie, a fi egal, bogă ție + min: partener, asociat, familie, mamă . Cei doi termeni au în comun
sintagma „min” ce arată o legă tură de rudenie bazată pe originea comună dintr-o mamă foarte îndepă rtată
pă strâ nd în sensul profund urmele societă ții matriarhale. Ș i în prezent în Moldova în mediul să tesc se
folosește pentru mamă cuvâ ntul „mâ ni” ca în expresiile mâni-ta sau mâni-sa. Latina, pentru mamă are
cuvâ ntul „mater” dar și° termenul „mamma” cu sensul de țâ ță sau sâ n. Dacă ră scolim puțin memoria,
descoperim că în timpurile foarte vechi fetele se că să toreau de la 14-15 ani, iar venirea sarcinii nu o gă sea
pregă tită biologic pentru ală ptare. Această situație era rezolvată de o altă femeie din clan care dă dea sâ n
copilului pâ nă se adapta la mâ ncarea obișnuită , noi pă strâ nd obiceiul prin folosirea doicilor. Cuvâ ntul
mamma din latină nu a fost pus niciodată în legă tură cu mama din limba româ nă deși sensurile lor profunde
sunt aceleași ‒ cea care are grijă de un copil foarte mic. Să sar pâ rleazul pâ nă la cei mai vestici vremelniciți
din spița noastră ‒ irlandezii ‒ pentru a-i chema în ajutor. Au cuvâ ntul mama cu sensul de sâ n, suflet, inimă ,
terci, mamai (identic cu cel din Moldova) cu sensul de mă mică și° mamo cu sensul de bunică . Să mai dau
câ teva exemple nă ucitoare despre aceste legă turi lexicale. Cuvâ ntul „mamă ” în emegi este ama, ma, mi, mu,
dam (soție), mami; în româ nă avem: oama, îma, ma, mama, mami, muma. Dar gă sim și în etruscă urmele
vechilor legă turi de neam între aceste populații care aveau pentru „mama”, ama și puia; iar în engleză avem:
ma, mamy, mumy, mamma, dam, cam ca pe la noi și la emeși. Mai gă sim în franceză maman (ma +man) și în
quechua mama.
Ș i pentru cuvâ ntul „tată ” din limba româ nă avem cuvintele neaoș mioritice ta, tata, tucu, tete cu sens de
tată , bunic, om bă trâ n și în emegi gă sim: a, pa, papa, patesi, ta, tucu. Mergem mai departe cu scormonitul și
gă sim în engleză pentru „°tată ” cuvintele: pa, papa, daddie; în franceză avem papa; în latină este pateru și în
quechua avem patiri (conducă torul unui sat). Cum pe incași nu i-a fă cut nimeni încă latini, nu este timpul
pierdut să le punem și lor de o latinitate!
Însă în peninsula italică au migrat și multe triburi de gali, cu multe sute de ani înainte ca Galia să fie
ocupată de romani! Nu vi se pare prea hâ dă golă nia cu care ne bateți obrazul, adică civilizații din Latium nu au
învă țat nimic de la noii veniți cu care au tră it împreună mai multe secole, dar cum au intrat ei cu sabia în
Galia, toate triburile bă știnașe au învă țat pe loc limba cotropitorilor.
Marcus Terentius Varro (116 î.e.n.-56 î.e.n.) scriitor latin în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I
2, 7 ne lasă mă rturie despre colonizarea galilor în nordul peninsulei italice, ținut numit Ariminum,
astfel: „An non M. Cato scribit in libro originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cis
Ariminum datus est ultra agrum Picentium. in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini
fiunt.” Ș i pentru urechile noastre avem: „Oare nu Cato cel Bă trâ n a scris cinstit despre începuturi
astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pă mâ ntul pâ nă în Ariminum că rora, separat li s-au dat acolo ogor
și pentru grâ u, fiecă ruia un iugă r (cam 25 de ari) și câ te zece împreună pă mâ nt pentru viță de vie astfel
hotă rniciți.” În anul 268 î.e.n., la gura de vă rsare a râ ului Ariminus, într-un° ținut care anterior a fost
locuit de etrusci, umbri, greci și gali, romanii, au fondat colonia Ariminum, astă zi numindu-se Rimini.
Însă latinilor urcâ ndu-li-se la cap aburii mă ririi și cră că nă rii, au început în secolul IV î.e.n. să -i
socotească pe vecini cu sabia și primii au fost sabinii și samniții, care deveniseră principalul dușman din
peninsulă . În cele din urmă , ei au reușit să -i „înmoaie” cu sabia pe toți devenind cei mai puternici și
înființâ nd Liga Latină , o coaliție de orașe-state din zona Latium, o regiune a că rei centru era Roma.
Dar galii din nord, că tre anul 390 î.e.n. din Galia Cisalpină (valea râ ului Po care izvoră ște din Alpii
Cotici în apropiere de granița italo – franceză și se varsă în Marea Adriatică în apropiere de Veneția,
actualele provincii Emilia-Romagna, Friuli, Veneția, Giulia, Liguria, Lombardia, Piemont, și Tirolul de
Sud, teritoriu ce s-a unit cu Roma abia în anii 42-43 î.e.n.), originari din actuala regiune franceză
Bourgogne, au înfrâ nt legiunile romane și au pră dat orașul Roma, cerâ nd o imensă ră scumpă rare din
partea romanilor pentru a-l salva de la completa sa distrugere. Dacă o parte dintre acești gali erau
stabiliți cu ceva vremuri în Italia, atunci sigur și limba lor a influențat dialectele vorbite de
italici cu 300 de ani înainte de cucerirea Galiei și deci înrudirea acestor limbi a fost un fenomen
firesc dar falsificat de „iubitorii de antichități clasice greco-romane”. Această realitate istorică a
migrațiilor neamurilor arimine în peninsula italică , venită atâ t de la greci câ t și de la italici, o gă sim în

384
scrierile acelorași izvoare, câ nd vorbesc despre limbile urmașilor vechilor migratori.
Autorii romani considerau ca o singură limbă barbară, idiomurile populațiilor de neam arimin sau
pelasg, din Africa, Hispania, Galia, Germania de nord, Rheția, Dacia, Sarmația, Tauriscia, Tracia, Macedonia,
Mesia și Iliricum, la care trebuie adă ugate Panonia, Noricum și Vindelicia.
Încă din timpurile lui Ennius Quintus (238-169 î.e.n.), limba vorbită a neamurilor din peninsula
Iberică era considerată ca o limbă romană coruptă ‒ Hispane non Romane loqui ‒ cu toate că romanii
deabia în timpurile acelea au intrat în teritoriile respective. Peninsula a fost cucerită de cartaginezi sau
fenicieni în secolul VIII î.e.n. dar bă știnași înră iți și îndră ciți, deși unii s-au înrolat ca mercenari în
armatele cuceritorilor, nu au vrut să învețe o iotă din feniciană și s-au dat mișeii la fapte urâ te. Că tre
sfâ rșitul secolului III î.e.n. câ nd romanii au pornit cucerirea Iberiei de la fenicieni, eu cred că au trimis
mai înainte cu ceva ani un comando de dască li care să -i învețe pe bă știnași un idiom din peninsula
italică , care o fi fost nu se știe, astfel ca nă zuroșii să le fie de sprijin subversiv romanilor câ nd au venit
cu sabie asupra punilor. În anul 202 î.e.n. în urma ră zboaielor cartagineze, Iberia trece sub controlul
romanilor iar în anul 197 î.e.n. teritoriul este organizat ca provincie romană . Autorul de mai sus, scrie
pe la anii 180 î.e.n. Annales, un fel de epopee a romanilor de la fondarea Romei pâ nă în timpurile sale.
Scriind la numai 20 de ani de la cucerirea Iberiei, că bă știnașii vorbesc un idiom italic, dar s-au ținut
încă pă țâ nați timp de peste 500 să nu înghită un cuvințel fenician, este o golă nie să vii cu asemenea
tâ mpenii azi și să pretinzi că sunt dovezi de necontestat a latiniză rii ibericilor în numai 20 de ani, adică
romanii erau mai mari meseriași în spă larea creierului° decâ t sunt azi toate posturile tv de la noi!
Mă rturia lui Ennius arată că înaintea venirii romanilor, pe acele locuri au poposit ceva migratori
plecați din regiunea Carpaților sau alt olat locuit de neamuri arimine. În vechile mituri ale ibericilor, se
spune că aceștia au migrat de undeva din ținuturile Caucazului de la Istru prin secolul XVIII î.e.n. iar
Strabon spune despre acești oță râ ți că aveau o colecție de legi scrise în versuri, precum geții, vechi de
peste 6000 de ani. În scrierile sale, Platon care a tră it în secolele V-IV î.e.n. ne spune că în regatul lui
Atlas din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi divine scrise cu litere pe o coloană de aramă .
Alfabetele descoperite la Tartesico și Turdetano, vechi din secolele X î.e.n. fiind asemă nă toare, iar
multe litere chiar identice cu semnele folosite de geți pe tă blițele de plumb, arată că istoria mitizată a
ibericilor are în ea o realitate pe care noi nu trebuie sau nu vream să o știm!
Cam în același timp cu cucerirea Iberiei de că tre romani, se petrece și supunerea regatului Macedoniei,
evenimente povestite de istoricul latin Livius Titus (59 î.e.n. ‒ 17 e.n.) în Istoria Romei XXXIII, după ce regele
Filip al Macedoniei a fost învins în anul 196 î.e.n. Proconsulul T. Q Flaminius, să rbă torindu-și victoria prin
participarea la jocurile istmice, a dat o proclamație că tre macedoneni pe care un crainic a citit-o în limba
latină ce spunea urmă toarele: „senatul roman și generalul T. Q. Flaminius învingâ nd pe regele Filip, ordonă să
fie liberi, scutiți de toate dă rile și să tră iască după legile lor toți locuitorii din provinciile ce au fost sub
stă pâ nirea regelui Filip. Auzind vocea crainicului, o bucurie de necrezut cuprinse întreaga mulțime. Ei nu
puteau crede, dacă au înțeles bine cele ce li se spuneau, și se priveau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate
aceste ar fi numai nă lucile unui vis deșert… și neputâ nd crede urechilor sale proprii, ei întrebau pe cei mai de
aproape. Crainicul fu din nou chemat, deoarece ei doreau nu numai să auză , dar să și vază pe cel ce le anunță
libertatea; apoi crainicul pronunță din nou aceleași cuvinte. Atunci mulțimea, în nă valnica ei bucurie, începu
să aplaude cu strigă te repetate, ce pă reau că nu se mai termină , încâ t era ușor de a pricepe că , pentru
mulțime, cea mai scumpă dintre toate este libertatea.” Textul istoricului latin arată că macedonii, știau
latina înainte de a fi văzut mutre de romani pe teritoriul lor! Numai ucigașii de Neam și Ț ară pot veni cu
asemenea tică loșii să pretindă că sunt adevă ruri istorice! Doar mozaicii au mai folosit asemenea mâ rșă vii
pentru a-și ticlui istoria, dar fă că tura este numai pentru binele lor și hula Neamurilor.
Să ne deslușim cu această nă strușnicie, ibericii câ t și macedonii știau un idiom vorbit în peninsula italică pe
care îl vorbeau și cuceritorii romani ai ambelor teritorii. Adică ei deveniseră vorbitori de limbă romană , și nu
latini cum mă nâ ncă din closet pe să turate leprele latriniste, chiar înainte de a fi cuceriți! Asemenea idei îți
golesc capul de creier și ajungi să judeci cu curul, cum fac cam toți limbiștii și istoricii româ ni ca să nu-i
acuză m de tră dare de Neam și Ț ară .
Herodot scrie despre pelasgii care locuiau în regiunea Pindului că se numeau macedoni, iar toate
semințiile acestor pelasgi, împră știate pe unde i-a dus necazul, erau venite din nordul Istrului, țara
titanului Atlas și mai tâ rziu a regelui get Aetes. Ș i bă știnașii iberici spun în legendele lor că se trag tot
de la Caucazul de la Istru, adică munții Carpați. Vedem că ambele neamuri, macedonii și ibericii își
aveau baștina stră bună în toriștea din jurul Carpaților, dar tot din aceste ținuturi, au plecat în peninsula

385
italică ausonii iar din Asia Mică mai multe valuri de pelasgi au curs că tre aceleași meleaguri italice.
Ce mare pă cat că nu mai este voie de dat cu parul în ră ufă că tori și hicleni!
O altă regiune locuită de ariminii din nordul Istrului, Panonia, a fost cucerită în anul 12 î.e.n., iar în anul 30,
scriitorul latin Velleius Paterculus în Historia romana II ne-a lă sat mă rturie despre limba ce o vorbeau geții
din acest ținut: „În toate Panoniile există nu numai tradiții religioase și moravuri romane, dar și un fel de
limbă romană și mulți se ocupă cu literatura.” Romanii în vremurile acelea nu exportau decâ t jaf, moarte și
sabie, și chiar la ei acasă la Roma, grecii le frecau ridichea din greu să le falsifice limba și mitologia
împă nâ ndu-le numai cu grecisme pentru că ei erau primii oameni de pe pă mâ nt ieșiți din pistilul vâ njosului
Hercule. Constatarea istoricului latin ar putea fi luată drept o formă de delir dacă nu am avea celelalte
informații de mai sus, sau dovada supremă a jegurilor closetar-latriniste că neamul geților era latinizat și nu
romanizat cum scrie autorul, chiar înainte de a fi cucerit! Aceste tâ mpenii neghioabe sunt fundamentele
istoriei și culturii româ ne!
Despre „literatura getă” ne vorbește și belgianul Bonaventura Vulcanius, care, publicâ nd în anul 1597 la
Bruxelles, scrierea în latină Despre literele și limba Geților sau Goților, mă rturisește că a cunoscut o mică parte
din literatura scrisă în limba getă din care el a vă zut „niște file rupte din bibliotecile belgice publice, ca
niște rămășițe dintr-un naufragiu.” De ce nu dă moartea peste aceste lepre tră dă toare, să naufragieze
pentru totdeauna din cultura noastră ?
Poetul Ovidiu în primii ani ai secolului I al erei noastre câ nd era mazilit° la Tomis, a scris despre
puterea fabuloasă de asimilare a neamului get, lă sâ ndu-ne urmă toarea° mă rturisire în Ponticele IV,2: „Dacă
cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit get.”
Ucigașilor! Asta spune un roman cu multă carte despre neamul meu stră bun, că nu pupa pe nimeni în
cur așa cum faceți voi astă zi, și nu era doritor deloc să se umilească în fața orică rei lepre puturoase sau
cotropitoare! Dar turbele traciste de azi au de îndeplinit planul Satanei și susțin cu mare furie prin
magistrul lor V. Pîrvan că tracii din nordul Dună rii au fost supuși procesului de romanizare încă din
secolul VIII î.e.n., câ nd Roma nu era întemeiată !
Ș i în timpul împă ratului get Iulian (361-363), limba populațiilor din Panonia a ră mas tot o limbă barbară
cum spune istoricul Aurelius Victor în lucrarea Despre Cezari, deci canci latinizare și doar pupincurism și
minciună , dar din secolul XIX. Un alt împă rat get al imperiului roman, Valens pe la anul 375, este amintit în
Getica lui Iordanes la paragraful XXV, 133 că a trimis episcopi arimini la ostrogoți și gepizi, învă țâ ndu-i pe
aceștia „nu numai limba acestui neam, dar și dogmele acestei secte.” Adică să înțelegem ce a vrut să
spună supă ratul episcop iudeo-creștin după ță că lia lui; geții nu numai că și-au pă strat limba avâ nd și o
literatură înfloritoare după afirmațiile lui Velleius Paterculus, dar au transmis-o neamurilor germanice ale
ostrogoților și gepizilor odată cu trecerea acestora la „religia lui Zamolxe” care se slujea numai în limba getă
sau rumuna fiindcă era limba zeilor sau sfâ ntă !
Despre galii cei fă loși înrudiți cu ariminii, prelatul Ieronim scrie în Epistolare ad Rusticum, că vorbeau o
limbă rustică sau ță ră nească romană , pe care a numit-o gallicus sermo. Adică nici o confuzie cu latina pentru
că în acele vremuri de sfâ rșit de secol IV, încă nu se fă cuse infuzie de prostie în mințile galilor, ci pacostea a
venit mai tâ rziu prin secolele XV-XVII.
Dar și poeții și scriitorii latini din perioada clasică , numeau idiomurile vorbite de populațiile din Italia ca
limbă barbară , dovadă de netăgăduit că latina a fost o limbă artificială, clocită de intelectualitatea Romei
din amestecul vechiului idiom vorbit în Lațiu, cu cuvinte din limba koine ce se încuibaseră în mințile unor
romani din pă tura avută și avea cam 40% din cuvinte luate din getă !
Plaut (250-184 î.e.n.), în Mili. Glorii II, 258 îl numește pe Nevius „poetam barbarum” folosind numele de
Barbaria pentru Italia și „barbaricae urbes” pentru locuitorii peninsulei. Curat nebun sau curat mișel după
că pă țâ nile° și fă că turile istoricilor și lingviștilor francezi, româ ni și de prin alte locuri!
Cicero (104-43 î.e.n.) și Quintilian (35-96 e.n.) folosesc expresia de limbă barbară, pentru vorbirea
populațiilor atâ t din peninsulă câ t și din afara ei care nu erau trase prin inelul strâ mt al culturii grecilor.
Latinul Gellius Aulus (123-180 e.n.) scrie în Noctes Atticae că cetă țenii din Brundisium, și-au adus
din Roma un profesor de limba latină; însă acesta citea pe Virgiliu într-un mod barbar și neștiutor.
Zice că limba barbară este cea vorbită de poporul care nu era încă otră vit cu educația grecilor ce
pă trunsese adâ nc în pă tura clasei conducă toare romane și nă scociră o limbă diferită de cea vorbită de
majoritatea triburilor. „Câ nd zicem astă zi că cineva vorbește o limbă barbară, aceasta nu este
altceva decât limba țărănească.” (Quod nunc autem barbare quem loqui dicimus, id vitium, sermonis
non barbarum esse, sed rusticum, et cum eo vitio loquentes rustice loqui dictitabant.) Adică atunci
câ nd limbiștii româ ni spun că se plă mă dea pe plaiurile mioritice latinizarea geților, un latin scrie că la

386
el acasă , limba latină era o limbă artificială și o vorbeau doar cei cu educație formată după mutrele și
mințile grecilor, fiindcă poporul o ținea tot într-o „barbarie” pe care o știa de sute de ani.
Pentru că am ară tat ră dă cinile comune ale neamurilor din Iberia, Italia și tot ținutul de la sud de Istru
precum și Asia Mică , cu baștina lor carpatină , să lă muresc și sensurile cuvâ ntului barbar. El apare prima dată
în scrierile grecilor datate pentru începuturile secolului V î.e.n. și avea sensul de străin, dar el nu-și are
ră dă cinile în limba greacă , fiindcă venea din vechea limbă vorbită de pelasgi prin mileniile II-I î.e.n. în
mitologia lor, grecii spun că Prometeu a fost ziditorul neamului omenesc, care i-a dă ruit toate cunoștințele
pentru a-și ușura traiul zilnic și celelalte științe trebuincioase pentru a cunoaște mersul astrelor, tă mă duirea
bolilor și taina scrisului. Iar fă că torul de bine al neamului omenesc își avea patria la nord de Istru unde s-a
descoperit cea mai veche formă de scriere din istoria lumii la Turdaș și Tă rtă ria. Numai că noi româ nii nu
facem parte din istoria lumii, ci din fă că -Tora Satanei. Deci în jurul Carpaților antichitatea pă stra în memoria
colectivă , centrul spiritual al începuturilor civilizației europene, dar azi suntem îndobitociți că aici a fost o
veșnică pustietate apoi au venit din sudul Dună rii niște triburi de pă stori care se țineau numai de hoții și
destră bă lă ri pâ nă i-au liniștit romanii cu sabia!
În eme-gi, limba pe care o vorbeau și locuitorii Carpaților prin mileniile IV-II î.e.n., cuvâ ntul babbar are
sensul de lumină , inteligență , alb, ră să ritul soarelui iar în mitologia acestui neam gă sim duhul Babar care
aducea lumina zilei și stră lucirea minții. Tot în acest lexicon mai gă sim cuvintele bar-bar cu sensul de
chemare că tre învă ță tură , sau citit și expresia bar-bar-ra care înseamnă a arde ca o flacă ră , pară , vă paie. Mitul
solomonarilor carpatini din tradițiile noastre populare, spune despre învă ță ceii ce se luminau cu flacă ra
cunoașterii divine, că erau școliți în cetatea Babarului ‒ cetatea Luminii ‒ după care își puneau traista în bă ț
și plecau tot că tre sud spre a împră știa din „lumina getică ”. Primii ieșiți în cale pe care i-a luminat la propriu
au fost aheii/grecii cu care s-au anevoit înțelepții ari‒ mini Orfeu, Toxaris, Anacarsis și Zamolxe. Au coborâ t
mai spre sud și s-au adunat la ceas de vorbă cu nemuțul lor filistean, unde au zidit Fră ția celui Ales, iar alții și-
au lungit pasul pâ nă în Egipt unde bă știnașii i-au numit pe oaspeții arimini din Carpați ca terapeuți, adică
vindecă tori de trupuri dar mai ales de suflete, treabă destul de delicată atunci în stră vechime, dar și în zilele
noastre câ nd prea mulți își strică puțina minte cu fel de fel de vedenii sataniste. Câ nd spurcații ahei și dorieni
au început să -și ticluiască o religie mai acă tă rii°, preluâ nd cu sacul din teozofia ariminilor, dar grecizâ nd totul
ca să dispară urmele hoției, deși ele sunt mai mult decâ t evidente chiar și astă zi, au început să -i batjocorească
cu mare nă duf pe creatorii acestor valori. Ș i astfel cuvâ ntul barbar cu sensul de învă țat, luminat sau înțelept,
mișeii l-au transformat în stră in, adică ei nu au mâ ncat usturoi și nu știu de unde vine mirosul, și, în timp,
câ nd s-au pus să falsifice toată mitologia și cultura antică , pe adevă rații înțelepți i-au fă cut inculți și să lbatici.
O faptă asemă nă toare au pus la cale și ivriți începâ nd cu secolele II î.e.n. pâ nă în anul 386. Informațiile venite
la noi din cultura emeș și mitul solomonarilor ne ajută să îi demască m pe acești hoțomani și plă smuitori
perverși care se fudulesc cu ce au furat de la alții pretinzâ nd că i-a luminat numai îndemâ narea lor
proverbială și atâ t de bine cunoscută și disprețuită în toată antichitatea.
În timpurile lui Ennius Quintus, adică partea a doua a secolului III î.e.n., limba vorbită de populația
din Lațiu, se numea romana nu latina, iar Cicero, Quintilian, Suetoniu, Festus și Livius, au
numit limbile vorbite; rustica asperitas, rusticus sermo, plebeius sermo, sermo vulgaris, usualis sermo,
vetus lingua, sermo antiques, barbarus sermo, latina pessima. Asta arată că în vechime aceste
popoare se considerau scoborâ toare din zei, așa cum spuneau grecii despre pelasgi, adică neamul de la
nordul Istrului și cum ne-au lă sat mă rturie alte izvoare despre geții cei nemuritori. Ori numai asemenea
populații izvodite din Tată l Ceresc și Mama Pă mâ ntească puteau să se lumineze și să se bucure de
înțelepciunea divină , grecii se bucurau din plin de pederastie, pe care o considerau o artă , fiind o parte
a religiei și morală de nas subțire! Ș i pentru că le cră pa râ nza de câ tă invidie adunase în ea, au început
să dea cu hula, fiindcă înțelepciunea nu are nici o legă tură cu sula. În expresia „limba barbară ” sau
„limba antică ” erau cuprinse toate idiomurile vorbite de populațiile înrudite prin sâ nge și obiceiuri,
ră spâ ndite de-a lungul timpului în tot arealul ce va forma mai tâ rziu imperiul roman, dar nu numai. Ei
numeau limba peregrină, limba populațiilor ce nu vorbeau limba barbară , aici băgându-i și pe greci. Ș i
aceștia considerau situația identic pentru că Platon care a tră it în secolele V-IV î.e.n., scrie în Civitas:
„grecii toți sunt din același neam și înrudiți între ei, iară față de barbari, ei sunt străini, și nu sunt
de același neam.” Adevă rurile erau foarte clare atunci și nimeni nu se rușina și nu se încumeta să le
învâ rtă după deget așa cum au fă cut-o germanii și francezi în partea a doua a secolului XIX.
Pliniu cel Bă trâ n (23-79 e.n.) în Istoria Naturală scrie: „Grecii ne numesc și pe noi barbari și ne
batjocoresc cu cuvinte mult mai spurcate decâ t îi batjocoresc pe Opici.” Ca produs tipic al greciză rii lim-

387
bii vechi a romanilor, se considera batjocorit că îl punea în aceeași oală cu ță ranii italici.
Cicero care a tră it în secolul I î.e.n., în Oratorii scrie despre degradarea limbii romane astfel: „În timpurile
vechi se considera ca un mod de vorbire frumos de a lă sa afară pe s din silaba ultimă , astă zi, însă , pentru noi,
o astfel de vorbire este ță ră nească , necioplită .” Ș i Quintilian ne lasă mă rturie despre acest nă rav ce a cuprins
pe italicii din pă tura avută , scriind: „Perceptorul să aibă grijă , ca elevii pe care îi instruiește să pronunțe și
ultimele silabe ale cuvintelor.”
Încă din secolul III î.e.n. limba koine a grecilor din sudul Italiei, a început să pă trundă în pă turile avute ale
oligarhiei romane care imita din snobism poezia, filozofia, cultura în general, abandonâ nd atâ t limba câ t și
cultura popoarelor italice. Sclavii și liberții greci ajunseseră să fie perceptorii și gramaticii tinerimii romane.
Ei le-au bă gat în cap romanilor, că limba lor vine din koine, iar cei mai mulți chiar au crezut minciuna. Au
umblat și asupra mitologiei romane, grecizâ nd-o în totalitate, convingâ ndu-i pe (??) că Roma a fost întemeiată
de „grecul” Evandru din Arcadia și de „grecul” Enea din Troia. Sub această influență dizolvantă , idiomurile
italice nu au mai fost înțelese de clasa avută care și-a creat propria limbă străină de dialectele vorbite în
fiecare regiune și de fiecare gintă , ajungâ ndu-se la o înstră inare culturală absolută între clasa conducă toare
și populațiile conduse. Un fenomen identic l-a cunoscut Franța în secolele XV-XVII câ nd și-a nă scocit propria
limbă de curte pe care poporul nu o înțelegea deloc, fiind nevoie de școlile statului și întregul aparat
birocratic pentru a impune limba artificială .
Împotriva acestui curent de maculare a vechilor tradiții s-a ridicat Cato cel Bă trâ n (231-149 î.e.n.) care își
sfă tuiește fiul astfel: „Marcule fiule, despre grecii aceștia îți voi vorbi la timpul și la locul să u. Ei sunt o rasă
de oameni stricați, și care nu se mai pot îndrepta. Cugetă că prin cuvintele acestea îți vorbește un oracol.
Ori de câ te ori oamenii aceștia vor veni cu scrierile lor, să știi că ei toate le corup.” Scrisoarea apare în
textele lui Pliniu cel Bă trâ n iar retorul roman subliniază acțiunea grecilor de a falsifica cultura celorlalte
popoare pretinzâ nd că totul s-a nă scut pe pă mâ nt din vâ na lui Hercule și de sub freza lor! Ivriții vor porni la
atac asupra Neamurilor cam cu aceleași sminteli câ nd și-au pus în cap să iudaizeze filozofia greacă , istoria
antichită ții și creștinismul arimin.
Cicero scrie că pe la anul 100 î.e.n. toată peninsula era plină de oameni care se ocupau cu studiul și cu
artele grecești. După vreo 150 de ani, despre același fenomen, Pliniu cel Bă trâ n zice urmă toarele: „Grecii sunt
părinții tuturor corupțiilor”, adică a falsurilor și minciunilor ca să fie mai limpede.
Oratorul roman Qintilian, scriind în Arta oratoriei despre limba ce o vorbeau compatrioții să i, remarcă plin
de supă rare că partea cea mai mare a vocabularului limbii romane este format din koine. „Sed haec mea
divisio ad Graecum praecique sermonem pertinct, nam et maximaex parte Romanus inde conversus est.” Clar
ca lumina Sfâ ntului Soare zicerea latinilor! Mai spune magistrul, despre coruperea limbi vechii vorbită de
triburile italice, că s-a schimbat cu totul și nu o mai înțelege nimeni.
Pentru a pune adevă rul în cele firești, îl mai amintesc pe oratorul roman Catilina (108-62 î.e.n.) care își
apostrofa colegii din senatul Romei și alți avuți din clasa conducă toare cu vorbele: „Isprăviți cu atâtea
grecisme în limbă că nu ne mai putem înțelege cu poporul!” Ei, ce mai ziceți lepre mioritice? Dacă ar fi
după apucă turile voastre strică cioase, limba româ nă ar fi un dialect grec, care hoțomani au luat parte din
vorbirea lor, de la pelasgii pe care însă din ură i-au șters din istorie, la fel cum i-au șters și pe stră moșii mei
geți după anul 380. Dionisie din Halicarnas ce a tră it în secolul I î.e.n. scrie în Romaikè arhaiologhìa despre
limba vorbită de romani: „Romanii se folosesc de o limbă care nu este nici cu totul barbară, dar nici
absolut grecească, ci este o amestecă tură din amâ ndouă acestea.”
Ș i Festus Rufus în Breviarium critică degradarea vechilor limbi vorbite de italici scriind: „Expresia de a
vorbi latinește vine de la Lațiu, însă acest mod de vorbire este astă zi așa de corupt, încât de abia mai
cunoaștem ceva din limba aceasta.” Îi spun eu supă ratului roman să -și doarmă liniștit somnul de veci
pentru că pe meleagurile carpatine s-au pră sit niște tâ râ turi care o cunosc de-a fira-n pă r!
Istoricul atenian Polibiu (200-120 î.e.n.), scrie în Historiai că „limba pe care o vorbesc astăzi
romanii este așa deosebită de limba veche, încât și cei mai învățați, de abia mai pot înțelege aceste
cuvinte de care se împiedică.”
Nă ravul strică cios și tică los privind falsificarea sau distrugerea culturii altora, i-a însoțit pe greci de-a
lungul istoriei lor, iar câ nd au ajuns slugi obediente turcilor, strecurâ ndu-se în ță rile româ nilor sau chiar
stă pâ nindu-i în perioada fanariotă , iară și ne-au fă cut mult ră u distrugâ nd o mulțime de documente privitoare
la istoria noastră veche și instaurâ nd la noi obiceiurile lor de care nu era nimeni doritor.
Voievodul Matei Basarab la anul 1639 ne lasă într-un hrisov spre aducere aminte: „Se întâ mplă de
stă tură mitropoliți și Domnitori ță rii, oameni străini nouă nu cu legea (religia) ci cu neamul, cu
limba și cu năravurile cele rele, adică greci; cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune,

388
bă trâ ne ale ță rii, pentru care le fu a aduce țara la risipire desă vâ rșită și la pustiire… Doamne! Veniră
străinii în moșia noastră și-și spurcară mâinile lor cu mite și îndrăzniră a vinde și a cârciumări
Sfintele Tale și a goni pe moșneni și în avutul lor a băga pe străini, fum de rușine vecinilor
noștri. Întorcâ ndu-se° Dumnezeu cu mila la această să racă de țară , adusu-și-au aminte de noi, Matei
Basarab și ne-au adus din ță ri stră ine, de unde eram goniți de stră ini și pribegi de ră ul lor și ne alease
la domnia ță rii și ne ridică în Scaunul stră moșilor noștri…”. Să racul vodă , parcă plâ nge pentru câ tă
urgie a trebuit să îndure țara de pe urma veneticilor veniți aici la jaf, silnicii și nemernicii. Poate că el nu
credea că este loc de mai ră u!
Ceva ani mai tâ rziu, Radu Vodă Leon la anul 1669 ne lasă cronicile spre știință : „și atunci grecii iarăși ne-
au fost împresurat cu vânzările și cu cametele ca și acum, pâ nă ce i-au fost scos țara și pă rintele Domniei
mele cu mare ocară de aici ca pre niște oameni ră i”. În timpul domnitorilor Caragea 1812-1818 și Alexandru
Ș uțu 1818-1821 înalți prelați greci ce conduceau clerul româ nesc și arhivari levantini au distrus cu mare
nă duf hrisoavele Ț ă rilor Româ nești „pentru ca să nu afle secretele mitropoliei, fiindcă la această mitropolie
sunt date în păstrare toate hrisoavele vechi ale voievozilor români, care privesc la dezrădăcinarea
noastră, a grecilor, și legă turile care are Ț ara Româ nească cu Othomaniceasca Poartă și hatișerifurile
împărătești care întăresc privileghiurile țării și ale românilor (din care, iată , în taină îți spui că și fratele
meu mitropolitul Dosithei a° tă inuit câ teva, ca să nu să afle după vremi la mitropolie) și alte multe tainice
scrisori care nu ne este de folos de se vor vedea. Pentru aceasta voiesc să am iconom grec, ca numai nouă,
simpatrioților, să ne fie știute unile ca acestea”. Asta ne-ați dorit tâ râ turilor, la fel ca alte tâ râ turi venite
după voi din celă lalt imperiu care numai sub cnut puteau să ne vadă ‒ imperiul țarist apoi bolșevic. Același
fenomen de distrugere sistematică a orică rei urme de româ nitate au fă cut ungurii în Transilvania și rușii în
Basarabia, dar cei mai turbați au fost bolșevicii cazari ce au stă pâ nit Româ nia 20 de ani prin teroare,
distrugând peste 5 miliarde de cărți! Astă zi, chiar liftele mioritice continuă politica antiromâ nească .
Gunoierii internaționaliști ce stau cocoțați câ t mai sus pe umerii româ nilor, disprețuind trecutul, în tică loșia
lor fă ră margini ne scriu o nouă istorie, ca să mergem pe aceleași drumuri rele unde lor le este atâ t de bine.
Mai vin cu dovezi din vechimea timpului ce a curs pe plaiurile carpatine și zic pentru luare-aminte
că la noi a apă rut pentru prima dată scrisul, iar limba acestui neam, anticii o numeau „limba zeilor” și
nu a râ tanilor cum fac astă zi fel de fel de tică loși cu limba stră moșească . Tă rtă ria, Turdaș, Vinca și
Isaiia sunt locurile unde s-au descoperit primele forme de scriere din istoria lumii iar noi ne facem că
ne plouă în cap cu indo-europeni care ne-ar fi vizitat ca un uragan pe la 2000-1200 î.e.n.° și au mă turat
complet această cultură locală . Stră inii sunt mult mai corecți în aprecierea trecutului nostru față de
româ nașii puși să umble cu șoalda prin istoria neamului. Indo-europenismul este bun doar pentru cei
care refuză să accepte realitatea probelor arheologice și lingvistice, fă câ ndu-și din minciună și tră darea
de Neam și Ț ară adevă ruri de necontestat. Că situația era așa, le servesc latiniștilor un exemplu
nă ucitor. Pe internet există site-ul www.proel.org unde niște spanioli șugubeți și plini de voie bună de la
Universită țile din Madrid și Leon și de la Institutul de lingvistică din Verano spun că la începuturile
lumii a fost o limbă pe care ei au numit-o proto-sumeriană . Din aceasta au evoluat în timp culturile
Tă rtă ria, Sumer și proto-elamita, lă sâ ndu-ne a înțelege că otrava indo-europenismului este o fă că tură la
fel ca ră murica ei de aur latinitatea! Acești ră i scriu că proto-sumeriana este substratul lingvistic cel
mai vechi al culturii europene, însă dacă ar ști că limba româ nă are 4268 cuvinte identice sau foarte
apropiate cu eme-gi sau sumeriana și peste 4400 cuvinte compuse din două sau mai multe silabe eme-gi,
sigur ar modifica puțin lucră rica lor care merită toată cinstea. Trecâ nd în locul proto-sumerianei
Tă rtă ria sau Turdaș, adevă rul ar fi stabilit pe deplin iar limba română veche sau limba geților ca
„limbă a zeilor” ar intra în drepturile ei firești în cultura română și europeană, ca păstrătoarea
unui mare vocabular din cea mai veche limbă vorbită în lume în general și în Europa în particular .
Așa stând adevărul în fața judecății, vă poftesc să nu ne mai aburiți cu această poveste urât
mirositoare și cu mult venin față de români. Dar emegi sau sumeriana cum a botezat-o Jules Opper
are legă turi și cu limba… engleză pentru că în insulele britanice au migrat din Carpați pe la sfâ rșitul
mileniului IV î.e.n. o populație care a construit monumentele megalitice. Susținerea este dovedită de
cca. 1500 cuvinte comune limbii româ ne vechi și limbii engleze chiar dacă istoria ne spune că aceste
civilizații nu s-au întâ lnit niciodată pe că ră rile sorții, iar cea a româ nilor ar fi după ultimele plă smuiri
numai din secolul XIX! Trecutul insulelor britanice este marcat de perioada megalitică câ nd o populație
necunoscută a înă lțat numeroase monumente numite henge. Aceste construcții, realizate în mai
multe etape începâ nd cu primele secole ale mileniului III î.e.n. și situate în zone deschise aveau un ca-

389
racter religios iar după unii cercetă tori erau și centre de studiere a cerului și marchează prima manifestare a
artei monumentale din Europa prin care omul se eliberează de lupta pentru supraviețuire și are timp să
gâ ndească o construcție destinată grupului social că ruia îi aparține. Zidirile în sine arată un nivel evoluat al
cunoștințelor arhitectonice dovedind și existența unor structuri sociale bine organizate. Aceste comunită ți nu
au dispă rut din istorie odată cu terminarea monumentelor iar despre constructori sau poporul respectiv nu
se știe nimic. Deocamdată !
La mijlocul mileniului I î.e.n. insulele britanice au fost ocupate de triburile celților veniți de pe continent.
Nu știm dacă au dispă rut creatorii monumentelor de tip Stonehenge sau dacă au format structuri sociale
împreună cu noii veniți. Celții au preluat aceste monumente și le-au dat o nouă viață ° prin religia lor condusă
de druizi. Romanii ocupă insulele britanice la mijlocul secolului I e.n. și țin populațiile sub sabie pâ nă la
începutul secolului V e.n. câ nd le abandonează .
Ce catastrofe au nă vă lit peste comunită țile carpatice de au determinat spargerea lor și ră zlețirea în
cele patru ză ri? Pentru lă murirea acestei întrebă ri trebuie să că ută m în umbrele timpului calea care să
ne ducă spre lumină , altfel vom tră i în continuare în sminteala fă că torilor de adevă ruri sacrosante. Am
ară tat la început că avem legă turi foarte vechi cu populațiile care au construit monumentele megalitice
din insulele britanice. Alegerea a fost fă cută special pentru că nimeni nu spune că engleza este o limbă
neolatină , dar tot așa nimeni nu știe că această limbă pă strează în haina ei comori de cuvinte care vor
uimi lumea. Cuvintele din engleză care se gă sesc în româ nă și eme-gi dovedesc faptul că la sfâ rșitul°
mileniului IV î.e.n. sau începutul mileniului III î.e.n. din regiunea Carpaților a avut loc o puternică
migrare spre vest pâ nă în insulele britanice. Iar aceste grupuri sunt fă uritorii numeroaselor „henge” din
ținutul britonilor. Toții cercetă torii britanici sunt de acord că monumentele megalitice în frunte cu cel
mai cunoscut ‒ Stonehenge ‒ au fost ridicate de o populație necunoscută care a dispă rut. Unii presupun
că aceste grupuri ar fi venit din peninsula Iberică . Lewis Spence în lucrarea The Mysteries of
Britain; Secret Rites and Traditions of Ancient Britain Londra 1928, la pag. 27 afirmă că Britania a
fost invadată de „oameni veniți din Ungaria și° Transilvania care tră iau în civilizația bronzului și
mâ nuiau o secure dublă de luptă cu două tă ișuri”. Transilvania și° Ungaria fă ceau parte din teritoriul
locuit în acele timpuri de neamul ariminilor sau stră moșii lor. Dar în peștera Huda lui Papară din
munții Trască ului chiar s-a gă sit un asemenea topor din bronz vechi de pe la începutul mileniului III
î.e.n. Aceste probe arată că cei care au ridicat monumentele megalitice nu au dispă rut ci s-au
amestecat cu noii veniți galii (celții) pe care mai tâ rziu i-au cucerit romanii. Trebuie să ară t că druizii
considerau stejarul ca arbore sacru, semnificație pe care o are și în prezent la româ ni, folosindu-se la
înmormâ ntă ri. Dar toate aceste monumente au avut atâ t un scop religios închinat cultului soarelui câ t și
unul de cercetare și stabilire a mișcă rii acestuia dar și a lunii. Sunt formate dintr-un terasament în cerc
de 28-33 m în interiorul că ruia sunt înfipți mai mulți stâ lpi de piatră , lemn sau piatră și lemn, formâ nd
două sau mai multe cercuri concentrice. Au o cale de intrare care traversează cercul exterior sau se
oprește la mijlocul acestuia în fața unei pietre plane unde se puneau ofrandele. Această structură se
gă sește și la sanctuarul – calendarul get din munții Oră știei. Este un terasament în formă de cerc cu
diametrul de 29 m. pe marginea că ruia se gă sesc 180 blocuri de andezit de 45 cm înă lțime. În
interiorul acestuia este alt cerc format din 210 stâ lpi paralelipipedici. Cercul al treilea este format din
84 de stâ lpi din lemn iar în interiorul acestuia sunt 34 de stâ lpi așezați sub formă de potcoavă unde se
află vatra sacră . Asemă narea cu sanctuarul de la Stonehenge este uimitoare. Chiar denumirea de
Stonehenge care însemnă pietrele spâ nzurate dar după unele legende, pietrele care suspină (Stanehenge
cum este scris în cronicile vechi) te pun pe gâ nduri! Stane înseamnă piatră , termen identic cu „stane” al
nostru iar henge este apropiat de regionalismul româ nesc hînci: a suspina, a ofta. Folclorul englez
pă strează dansul Morris foarte asemă nă tor cu că lușul nostru ceea ce dovedește originea comună din ținutul
carpatic. Iar costumația acestor dansatori este foarte cunoscută pentru orice româ n cu mintea acasă ,
dovedind că în Anglia au fost și mulți legionari din Ț ara° Sfâ ntă Geția° care după ce au terminat milită ria
s-au stabilit acolo! Ca să nu fiu uituc am să amintesc și câ teva cuvinte ce se gă sesc în limba franceză
cu corespondență ° directă în emegi, primul termen va fi în franceză cu pronunțare și scriere: o (eau: apă )
= o (apă curgă toare, a pluti pe apă ); achite (acquitter: a achita) = achita (depă șirea unei situații deosebite);
di (dire: a zice) = di (a aprecia, a decide); amer (amar) = amaru (supă rare), an = an; liber (darnic,
generos) = libir (stă pâ n pe el); eg (apă în occitană ) = eg: a uda, a adă pa vitele; papa (tată ) = papa (tată ).
Ideile prezente sunt dezvoltate în lucrarea Dicționarul nemuririi limbii strămoșești care dovedesc tuturor
că nu suntem urmașii Romei și facem parte dintr-un popor foarte vechi înrudit cu multe din vechile
neamuri ale Europei legate de grupul lingvistic arimin (cei de-o mamă ). Am folosit acest termen pentru

390
limbile care se vorbeau în mileniile VII î.e.n.-I e.n. în insulele britanice, teritoriul Franței°, peninsula iberică ,
Italia, ținutul° carpatic și° înrâ uririle lui că tre sud-est și° est pâ nă în America de Sud.
Un alt argument care contrazice latinitatea noastră este existența unui fond lingvistic de 1268 cuvinte
comune limbilor irlandeză și româ nă . Irlandezilor nu le suflă nimeni în urechi că ar fi altceva decâ t sunt;
urmașii gaelilor adică a vechilor pelasgi migrați în mai multe valuri din Asia Mică de ră ul îndră ciților ahei,
limba lor pă strâ nd 205 cuvinte comune numai cu eme-gi, iar 290 cuvinte sunt comune pentru cele trei limbi!
Dacă ar fi fost o latinizare totală a geților după cotropirea romană așa cum susțin dogmaticii latrinită ții, atunci
aceste cuvinte nu au ce că uta în limba româ nă , logica nu poate să înghită asemenea pră pă stii chiar dacă au
pretenții de adevă ruri sacre. Cred că stră moșii irlandezilor au migrat din Anatolia după destră marea regatului
vechi hitit, au poposit în nordul Moldovei câ teva sute de ani unde au conviețuit împreună cu stră moșii noștri,
dar să turâ ndu-se de meleagurile mioritice au luat-o la să nă toasa tot spre vest peste munți și vă i, trecâ nd și
peste mare pâ nă au ajuns la capă tul lumii.
Tă blițele de plumb ale geților arată că nu ne-am schimbat limba sub ocupația vremelnică , parțială și
pră dalnică a romanilor așa cum îți schimbi straiele, iar limba cu care sunt scrise acestea, este vechea și
inconfundabila getă sau rumună pe care oricine o gă sește în dicționarele de arhaisme și regionalisme. Această
limbă vorbită de ei, noi o pă stră m în limba veche și contemporană într-o mă sură uimitoare, iar pretinsa
latinizare a poporului româ n s-a realizat în fapt începâ nd cu a doua jumă tate a secolului XIX și continuă și
astă zi printr-o acțiune° să lbatică și criminală de deznaționalizare numită „educație”.
Pentru a dovedi goliciunea acestei dogme voi apela la câ teva argumente pe care ar trebui să le știe oricine.
Ocupația romană asupra Geției a durat cam 150 de ani și a inclus în provinciile controlate de cotropitori doar
o parte (cam o treime sau aproape jumă tate din ce era Geția° în anul 100 al erei noastre) din teritoriul locuit
de neamurile geților/rumunilor. Aceste zone au avut atâ t un rol economic câ t și un rol strategic pe care
romanii l-au luat în considerare mereu la împă rțirea teritorială fă cută de-a lungul ocupației. Se spune că în
această perioadă atâ t de scurtă , geții ca niște să râ ntoci și-au lepă dat limba ca pe o boarfă ră pă noasă și plini de
dragoste pentru pră dă torii și mă celarii lumii, au mers în castrele lor să ia lecții de latină iar cei mai grei de
că pă țâ nă erau trași de coamă .
Istoria a consemnat că dragostea pe care o purtau geții pră dă torilor romani s-a mă surat totdeauna numai
cu ascuțișul sabiei iar relațiile lor au fost numai între stă pâ n și slugă . Ră scoalele nenumă rate ale geților
ocupați și vizitele neanunțate ale geților liberi din estul Carpaților prin castrele romane sau peste Dună re
dovedesc că acești cotropitori chiar dacă aveau sub stă pâ nire o parte a Sfintei Geții, nu au învins și dorința de
neatâ rnare a stră bunilor noștri, așa cum ne dă scă lesc cu această poveste însă ilată pe sub togă despre
binefacerile civilizației Romei. Cotropitorii au urmă rit să pună mâ na în special pe tezaurul geților și pe minele
de aur și argint din munții Apuseni, vitale pentru acest neam de tâ lhari și plin de aroganță , fiindcă imperiul
era o ruină și dacă nu ajungeau la aurul get, atunci se alegea fumul de toată civilizația și cultura lor de lotri.
Nică ieri în istorie, cotropitorul nu a venit să aducă celor cuceriți flori, busuioc și ceva parale, ei miluindu-i cu
crime, jafuri, nenorociri și distrugerea unor sisteme sociale și civilizații câ nd s-a trecut la ocuparea
teritoriului. Să ne amintim ce dezmă ț a urmat la Roma după cucerirea Geției și jefuirea ei de tot ce se putea
jefui iar noi și acum nu prididim să ne lă udă m pră dă torii, am fă cut-o și cu turcii timp de câ teva secole, ne-am
mai uitat și în est 45 de ani pâ nă ne-am smintit și am uitat complet ce înseamnă bolșevismul.
Româ nii din Basarabia au stat sub ocupație rusească 164 de ani, fiindu-le interzisă folosirea limbii materne
dar și-au pă strat-o cu mare chin la fel și cu obiceiurile și tradițiile specifice. Mai mult și în prezent există
dincolo de Nistru pâ nă că tre Bug sate româ nești care nu sunt încă slavizate, deși timp de peste 250 de ani,
panslavismul a urmă rit să -i facă dispă ruți din aceste locuri pe româ ni.
Istro-româ nii, sunt azi o comunitate de cca 200 oameni, emigrâ nd din pă mâ nturile Ardealului în Croația în
secolul XIV, își pă strează și în prezent dialectul destul de alterat de masa slavă .
Româ nii din Ardeal au stat sub ocupația° ungurilor aproape 800 de ani dar nu și-au pierdut limba sau
obiceiurile așa cum trebuia să se întâ mple după dogma latinită ții.
Rușii lipoveni au 300 de ani de câ nd tră iesc în mijlocul româ nilor dar și-au pă strat cu sfințenie limba și
obiceiurile, la fel este situația țiganilor cu care conviețuim de cca. 600 de ani.
Aromâ nii care, deși au un dialect foarte apropiat cu limba noastră , venind în numă r mare la nord de
Dună re după anii 1800, totuși nu și-au pierdut identitatea lingvistică și tradițiile. Prea ne cred unii proști sau
grei de cap fiindcă nu ne dă m după fă că tura lor!
Să fi fă cut excepție falnicii geți de la regula elementară a supraviețuirii în care orice supus încearcă
să -și pă streze identitatea și să scape câ t mai repede de stă pâ n? Nimeni cu mintea acasă nu poate înghiți

391
această tâ mpenie. Geții, care erau în antichitate cel mai numeros popor al Europei nu s-au vâ ndut ca o turmă
de dobitoace cohortelor romane cum susțin adepții teoriei latiniste, iar exemplul cel mai gră itor este moartea
viteazului mato Diogio (Decebal după urechea fă că torului de istorii latine Dio Cassius) care a ales să se
sinucidă decâ t să fie circar la Roma. Blestemul istoriei ne-a fă cut să avem circarii noștri și chiar foarte mulți la
noi acasă , care se țin numai de fă că turi și tră dă ri de Neam și Ț ară .
Cine nu vrea să gâ ndească însemnă că nu are cu ce să gâ ndească și pentru o asemenea meteahnă nu va fi
pus în obezi sau trimis la ocnă . Iar pe cei cu scaun la cap îi îndemn să purcedem a descoperi adevă rata istorie
pentru a înțelege după mintea cea să nă toasă istoria dovedită de informațiile adevă rate dar ocultate atâ ta
amar de vreme de că tre istoricii româ ni și stră ini.
Acțiunea de falsificare a originii limbilor pretins neolatine, au început-o francezii în secolele XV-XVII câ nd
la curtea de la Paris, lingă ii și bețivanii s-au să turat de limba stră moșilor gali, și cunoscâ nd ei ceva scrieri
vechi latine, unde au gă sit asemă nă ri lingvistice, au început să -și falsifice propria limbă și să o dea după
calapod latin, pretinzâ nd că ei sunt continuatorii de drept și de fapt ai culturii antice greco-romane. Le dau
peste nas îndră ciților francezi cu zicerea lui Diodor din Sicilia care scrie în Biblioteca istorică, în cartea XV
terminată pe la anii 30 î.e.n. despre Galia, baștina de azi numită Franța: „Galia este locuită de numeroase
popoare, unele mai mari, altele mai mici. Cele mai mari numă ră vreo două sute de mii de bă rbați, iar cel mai
puțin numeroase, vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit și aliat cu romanii ‒ din
timpuri străvechi ‒ iar prietenia lor dăinuiește până în zilele noastre.” De revă zut partea de citat dată
mai înainte din Marcus Terentius Varo despre colonizarea galilor în partea de nord a peninsulei italice și
atunci avem fața întreagă a adevă rului istoric și nu cel plă smuit de fel de fel de întunecați sau înveninați care
numai ră u au fă cut în jur! Chiar dacă nu veți gusta acest adevă r, să știți că nici noi nu vă vom mai înghiți
fă că turile sataniste privind istoria poporului româ n și originea limbii ce o vorbește!
Germanii nu s-au lă sat mai prejos, și, odată cu expansiunea imperialismului prusac, au tă bă râ t peste
capetele celorlalți cu indo-europenismul scris de ei ca indo-germanism, arianismul, celtismul, tracismul și
elenismul. Deci ambele culturi pretindeau că civilizația europeană are ca temelie civilizațiile și culturile
grecilor și romanilor, iar înaintea lor nu a existat decâ t să lbă ticie, adică barbarie de care ar trebui să ne fie
rușine. Deși au existat istorici care au dovedit că înaintea acestor două culturi, a existat o altă cultură mult mai
veche, cultura pelasgă cu rădăcinile în Carpați, ce a influențat atâ t pe greci câ t și pe romani, vâ njoșii
germani și francezi nu s-au lă sat îndoiți fiindcă ar fi ră mas ei fă ră perne sub cur.
Pentru româ ni, falsificarea culturii și istoriei lor s-a fă cut la lumina zilei, plă smuitorii mioritici slujind cu
mult zel pe stră ini. Ne-au bă gat în closetul îndobitocirii absolute, iezuiții, germanii și mafia cazară folosind cu
multă pricepere secă turi româ nești sau pretins româ nești după nume și pașaport.
Iezuiții, prin ucenicul lor A. T. Laurian, au pus temelia fă că turii privind originea latină a limbii româ ne, dar
în același timp câ nd la București, doctorul ardelean își clocea dicționarul limbii româ ne după cel ticluit și
dă ruit Academiei Româ ne de că tre cazarul Alexander Hirth în anul 1870 scris în limba franceză autorul
necunoscâ nd deloc limba româ nilor pe care însă o explica „științific” în pretinsa lui lucrare lingvistică . În
Ardeal, „doctorii ardeleni” școliți de iezuiți desfă șurau o intensă activitate a unirii întregului neam româ nesc
cu Roma pe motiv că ei se trag din neamul latin!
În perioada 1872-1882, mitropolitul ortodox Vancea ține mai multe concilii tainice care aveau ca scop
transformarea bisericii unite în biserică catolică . Mișelia este descoperită de N. Densușianu pe care o demască
în scrierea Independența bisericească a Mitropoliei române la Alba ‒ Iulia, apă rută în anul 1893, arătând că și
actul unirii bisericii ortodoxe a românilor cu Roma este un fals. Pentru asta ră u l-au pă storit papistașii cu
ajutorul cozilor de topor din neamul româ nesc.
Ș i mafia sionistă avea un gâ nd de șă ruire a unei „fră ții sfinte mozaice”, adică un stat, în glia
româ nilor și polonilor prin cazarul Poexotto și alții, ajuns la noi ca ambasador SUA, fiind membru în
conducerea organizației B’nai B’rith. Dar aceste idei erau fermentate de mult în capetele jegurilor
sioniste pentru că un alt cazar în anul 1871, ziaristul R. Roesller prin Romänische Studien (Studii
românești), că rticică publicată la Viena, susține că româ nii au venit din sudul Dună rii, dar după anii 1000,
iar Ardealul era o pustietate câ nd ungurii și-au trecut urdiile peste crestele munților. Vedem că ideile
mafiei sioniste sunt susținute și „documentate” admirabil de Dictionnaire d'étymologie daco-romane a
lui A. Hirth, iar primul volum intitulat Eléments latins comparés avec les autres langues romanes,
apare în anul 1870 concomitent la Frankfurt am Main, Berlin, București, Cernă uți, Florența, Sibiu,
Leipzig, Iași, Londra, Milano, Paris, Viena, Budapesta și St-Petersbourg și glosarul lui A. T. Laurian
din anul 1876, fiindcă papistașii s-au câ rdă șit cu mozaicii încă din anul 385 împotriva religiei geților și

392
acum au mai gă sit un prilej de „colaborare fră țească ” împotriva noastră .
Dar au mai fost și istoricii și arheologii germani care s-au „iluminat” sub freză după ce au vă zut tezaurul de
la Pietroasa. Arheologul italian Micali care a studiat încă din anul 1843, scrierea de pe colanul descoperit în
acest tezaur, scotea în evidență asemă narea acestor semne cu unele litere din alfabetul cretan liniar B folosit
în secolele XV î.e.n. și cel ionian care apare câ teva secole mai tâ rziu. Germanii descoperiseră la Kerlich o fibulă
cu o scriere a că rei litere erau identice cu cele de la Pietroasa. Pe loc i-a pă lit ră u damblaua și au pus de o
cloceală urâ t mirositoare împotriva româ nilor. Au zis ei plini de fală că tezaurul româ nesc ar fi meșterit de
goți, adică stră moșii lor goți ‒ o altă minciună ‒ care aveau în curbura Carpaților o patrie veche de prin
secolul XII î.e.n. și deci și ei ar trebui să vină să -și caute ră dă cinile și să ia în stă pâ nire „pă mâ nturile
stră moșești” cum gâ ndeau și tică loșii cazari împreună cu toată mafia sionistă ! Ș i nu a fost unul, ci ne-au pră jit
la foc continuu, că am fi numai niște pripă șiți de vreme recentă în jurul Carpaților; câ rdul de ciripitori
atotștiutori cum ar fi istoricul Iulius Zacher din Halle în 1855, filologul Wilhelm Grimm la Berlin în anul 1856,
W. Massman și N. Lauth în 1857, H. Dietrich în anul 1861, Georg Stephens în 1867 și J. Henning în 1884 care
numește scrierea de la Pietroasa „unic monument runic german” iar în anul 1889 spune că este ,,cel mai
vechi și important obiect din monumentele runice germane.” textul fiind scris în limba gotă sau
teutonică !
Pornirea turbă cioasă a germanilor le este domolită cu o labă peste bot pe care le-o dă arheologul francez
Labarte, scriind la pagina 332 din lucrarea Histoire des arts industriels, apă rută în anul 1892 urmă toarele: „În
nici un caz nu se poate presupune că aceste obiecte prețioase ar fi fost fabricate de meșteșugarii goți. Goții
erau cultivatori de pă mâ nt și soldați, și peste tot jefuitori desfrâ nați. Aceste calită ți bune și rele ale lor nu se
unesc în nici un caz cu artele și nu e posibil să fi existat vreodată în colibele lor din mijlocul pă durilor, ateliere
care să poată prelucra obiecte așa frumoase din aur și de un rafinament atâ t de mare.” Româ nii nici astă zi nu
se pot apă ra de cetele de hulitori care le dau tâ rcoale pentru că istoricii și lingviștii noștri sunt adevă rați
tră dă tori de Neam și Ț ară !
Acest adevă r istoric, că civilizația pelasgă după zicerile grecilor sau arimină după dovezile venite de pe
tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, a fost mult înaintea celei grecești și romane pe care le-a influențat
mult, ră spâ ndindu-se în vest, sud, sud-est și est, a fost dovedit prima dată de că tre istoricul german Niebuhr
în Römische Geschichte, lucrare publicată la Berlin în anul 1833.
Diplomatul și istoricul francez Felix Colson, care a vizitat Principate Unite avâ nd ocazia să cunoască direct
pe româ ni, publică la Paris în anul 1862 lucrarea Nationalité et régénération de la paysans moldo-valaques,
unde face o apologie a rasei pelasge susținâ nd că dacii erau de origine pelasgă, iar limba dacă nu era
altceva decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinaintea fundării Romei.
Ș i învă țatul italian Pirona, a remarcat influența nefastă a limbii grecești asupra idiomurilor vorbite
în peninsula italică , scriind un Vocabulario friulano, ce apare la Veneția în anul 1871. El spune că :
„limbile romanice, astfel cum ne apar în monumentele scrise din evul mediu, nu derivă din limba
latină, și ele ni se prezintă numai ca o redeșteptare a dialectelor populare, ce se vorbeau înainte ca
latina să se constituie ca o limbă nobilă . Aceste dialecte vulgare au ră mas obscure în tot timpul câ t
limba latină a fost întrebuințată în scris și ca limbă de instrucțiune în școli. Îndată ce însă școlile au
încetat și limba nobilă s-a pierdut în mijlocul barbariei, dialectele vulgare, care pâ nă atunci nu se
puteau mișca, fură gata să ieie locul limbii latine și din momentele acestea începe o nouă civilizație în
lumea romană .” Înainte de primul ră zboi mondial, doar 3% din populația Italiei vorbea italiana, ei
folosindu-se de cca 120 de dialecte sau idiomuri locale, unele vorbindu-se și azi. Învă țatul italian apă ra
adevă rul chiar dacă din punct de vedere politic nu dă dea bine la trecutul neamului să u, pe câ nd istoricii
și lingviștii româ ni mint numai pentru că sunt plă tiți să mintă , și ură sc de moarte Adevă rul!
Istoricul francez Jules Michelet, în lucrarea Histoire romanie, apă rută la Paris în anul 1889, în vol. I, scrie
elogios despre civilizația pelasgă ce a constituit temelia pe care s-a zidit civilizația greacă și romană , dar ei au
fost scoși din istorie pentru că cei care i-au învins, adică grecii, i-au și calomniat veșnic, dar preluâ ndu-le° în
mare parte cultura.
N. Densușianu în Dacia preistorică, vine cu noi argumente pentru aceste idei, dovedind că noi nu
vorbim „limba latină ” sau o limbă neolatină așa cum doreau iezuiții, mafia sionistă și istoricii și
lingviștii germani, ci numai limba stră moșească a neamurilor ce au dă inuit mii de ani în jurul Carpaților
susținâ nd că limba română este urmașa limbii pelasge. „Nu este o limbă neolatină , ori un dialect al
limbii italice de la Tibru; din contră ° ea este numai o continuare a limbii pelasge de la Carpați, de unde
au emigrat în diferite timpuri istorice o mulțime de triburi, unele spre apus iar altele spre ținuturile
meridionale… Unitatea limbii româ ne, identică pe întreg teritoriul celor două Dacii romane, și care înce-

393
pâ nd de la Balcani și pâ nă în șesurile Galiției și de la Crimeea pâ nă în șesurile Ungariei nu are nici un dialect
particular, ne atestă , de asemenea, că această limbă nu este o idiomă coruptă și formată în cursul evului de
mijloc, că din contră , originea formă rii sale se reduce la timpuri foarte vechi.”
În concluzie, informațiile arătate mai sus dovedesc fără putință de tăgadă, că legăturile dintre
limba geților și cea „latină” sunt cu mult mai vechi decât pretind istoricii și lingviștii noștri, iar
influența s-a făcut numai din Carpați în Italia, prin colonizarea ausonă, troiană și pelasgă și nu invers
cum o aburesc ei de 150 de ani!

2.6.6 Scrierea

Istoria scrisului este considerată ca un fenomen dovedit odată cu descoperirea tă blițelor de lut ale
emeșilor din Ki-ne-gi/Sumer, adică în partea a doua a mileniului IV î.e.n. prin semnele pictografice și cele
numite ulterior „cuneiforme” dar acestea au dispă rut că tre sfâ rșitul secolului III î.e.n., iar scrierea fonetică ar
fi apărut la fenicieni pe la anii 1000 î.e.n. ‒ popor foarte sclivisit și așezat într-ale glagoriei ‒ fiind și de neam
semit după fă că turile sataniștilor din secolele° XIX și XX. De la acest „izvor de înțelepciune” s-au adă pat
însetații greci în prima parte a secolului VIII î.e.n., apoi ajungâ nd ei în peninsula italică , l-au dat și etruscilor
care ne-au lă sat dovada unei tă blițe de fildeș pe la anii 700 î.e.n., astfel omenirea fiind salvată de la întunericul
necunoașterii de că tre civilizații semiți fenicieni! Numai că fenicienii nu scriau fonetic, fiindcă foloseau doar
consoanele (22 la numă r), iar vocalele le citea fiecare după propria goarnă și iară și nu iese bine dră ceasca
zicere cu adevă rul istoric și lingvistic!
Însă unii îndâ rjiți au mai scormonit prin zonă descoperind scrierea din Ugarit care era mai veche cu două
sute de ani decâ t cea a fenicienilor, dar cum și aceștia erau de neam semit, snoava a ră mas ca adevă r istoric.
Despre apariția scrierii în mileniul VII-VI î.e.n. în bazinul inferior al Dună rii, nici un fâ s și nici un pâ s pe
Wikipedia, cea mai afurisită formă de manipulare de azi, fiindcă de la sfâ rșitul secolului XIX, dar mai cu
seamă de câ nd i s-a întă rit lui S. Freud legă mâ ntul în psihanaliză și transmiterea genetică a informațiilor
culturale prin bă rbă ție, „semiții cazari” adică jidanii, trebuiau neapă rat puși moțul neamului omenesc. Altfel
nu are ce tușina Întunecimea Sa și dacă te uiți urâ t la această mâ rșă vie repede ajungi cel mai fioros antisemit,
adică anticazar după adevă r câ nd te iau ei la spurcat. Cum sunt pornit să le sfă râ m mutrele monstruoase care
scot numai minciuni și ură , le voi nimici și această poveste semită ca să nu se mai audă de fă că turile lor pe
vecie.
Despre tă blițele descoperite la Tă rtă ria scriu că ar fi un sistem de mesaje ciudate care nu au fost încă
descifrate. Eu le zic ba și că mint cu nerușinare fiindcă ele au fost descifrate în urmă cu mai bine de 30 de ani
de sumerologii ruși și chiar scrierea sumeriană ‒ care la început a fost pictografică dar ei uită să spună acest
amă nunt, deși s-au adunat cam 50000 de semne ‒ a plecat din jurul Carpaților așa cum scriu destul de
limpede și tă blițele lor de lut cu semne cuneiforme. Dar avem mă rturii mitologice, epigrafice și arheologice
privind originea alfabetului pe cursul inferior al Dună rii cu care putem astupa orice gură de fiară turbată , fie
ea satanistă , revelată , iahwistă , pupincuristă sau de orice obâ rșie ori scorneală ideologică , sau sminteală
omenească .
În lucrarea Mitologia poporului român retipă rită în anul 2006, autorul Tudor Pamfile culege mai multe
legende româ nești despre urieși sau jidovi, iar una dintre ele zice, prin gura unui ță ran bă trâ n și sfă tos că
„româ nii știu a scrie de pe timpul urieșilor”, informația ră mâ nâ nd doar ca o poveste ciudată și uitată . Numai
că a venit vremea și pentru acest lică r de adevă r să fie scos din întunericul afurisiților și pus în lumina încă
neștiutei culturi identitare a stră moșilor noștri gețibegeți și nu neam de țigani cum se ostenesc unii să ne facă
de ceva vreme. Nu știm încă unde să -i punem în ră bojul timpului pe acești urieși, dar sigur nu erau
contemporani cu grecii sau italicii, iar dovezile de pe plaiurile mioritice ne îndreptă țesc să judecă m așa
realitatea. Primul obiect arheologic din stâ nga râ ndului, venit din stră vechimea mileniilor XXVI î.e.n. gă sit pe
plaiurile noastre este amuleta de la Mitoc, județul Botoșani, localitate pe malul drept al râ ului Prut.

394
395
 Pe fața A a amuletei, sub ciocul pă să rii se vă d niște semne ciudate. Am copiat acest spațiu și l-am ră sucit
spre stâ nga cu 90 de grade după ce le-am îngroșat cu culoare neagră , ieșind cuvintele NIN III. În eme-gi
cuvâ ntul nin are sensul de regină , doamnă sau soră , iar III (Ili) înseamnă că ră uș, a aduce, a conduce, a salva, a
fi stră lucitor, a radia, a duce, a trimite; adică și pentru pliscul și glagoria noastră este întocmai ce scriu
tă blițele de plumb despre IOI, IUI, III sau II, adică Salvatorul sau Mâ ntuitorul. Dar semnele respective au fost
folosite și de că tre egipteni ca numere cum arată imaginea colorată unde este precizată valoarea fiecă ruia;
cele trei linii verticale este cifra 3, și semnul asemă nă tor cu n este cifra 10. După acest model de judecare ar fi
„19” de trei ori.
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca Istorică, Cartea II,XL VII, amintind despre neamul
hiperboreenilor de la nordul Istrului, adică stră bunii geților, scrie astfel: „se află în Oceanos (Marea Neagră ),
o
insulă care nu este mai mică decâ t Sicilia. Aceasta ar fi așezată spre miază noapte, fiind locuită de
hiperboreeni, oameni că rora li se spune astfel fiindcă , locuiesc dincolo de unde bate vâ ntul Boreas… Mai
departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de
pe cer își îndeplinesc drumul lor periodic. În tot timpul acestei apariții a zeului în insula lor, ei câ ntă
noaptea cu cobzele și dansează mereu hore și alte jocuri începâ nd de la echinocțiul de primă vară pâ nă
la ră să rirea Gă inușei (cocoșul de pe iconițe) ‒ Pleiadei ‒ în prima jumă tate a lui mai, bucurâ ndu-se
oamenii de aceste zile frumoase.” Poate că aceste semne amintite de Diodor au vreo legă tură cu astronomia
fiindcă la 21 iunie, în vechime la acest hotar astronomic se credea că vara se întoarce spre iarnă ,
apă râ nd constelația Gă inușei.
Ră sucind spre dreapta cu 180 de grade buclucașele semne ies cuvintele III UIU, unde cunoaștem
deja sensul pentru III, iar UIU este în fapt uie, adică uliu sau pasă re ră pitoare din familia acvilelor, mai
pe înțelesul nostru un Ș aue carpatin care duce sufletele celor ră posați în cetatea luminii a Tată lui
Ceresc, poveste pă strată în atâ tea „basme” de-ale noastre precum și pe vestimentație și covoarele cu
care ne-am înfrumusețat de mii de ani casele. Pe tă blița 2 se vede în stâ nga sus, șoimulețul ceresc în
zbor că tre înă lțimi, așa cum ne spun multe „povești” de-ale noastre sau cum se vă d pe multe covoare
româ nești. Pe tă blița color cu un taur în centru, descoperită la Harappa ‒ mijlocul mileniului III î.e.n. -
se vă d cele două semne de pe amuleta de la Mitoc. Pe alte tă blițe gă site în acest sit arheologic apar de
două ori cele trei linii și lâ ngă ele, acea literă ca un U ascuțit tot de două ori.
Dacă ipoteza mea va ră mâ ne în picioare ‒ poftesc pe câ rtitori să vină cu argumente nu cu bazaconii,
vedenii, revelații sau inspirații sataniste ‒ atunci trebuie să aducem apariția scrierii fonetice pe plaiurile
carpatine în mileniul XXVII î.e.n. În astă direcție ne ajută și unele informații venite din izvoare romane pe
care trebuie să le amintesc fiindcă ne sunt de mare trebuință în aflarea adevă rului.
După legendele noastre și scrierile vechilor greci și romani, stră moșii noștri uitați în umbrarul istoriei știau
a folosi alfabetul încă din secolele XIII î.e.n. înluminare primită de la titani, giganți sau urieși, neam scoborâ tor
din zei care i-a înțelepțit în multe pe hiperboreeni, abi, arimi sau geți, în fapt toate numele acestea fiind
folosite pentru poporul carpatin care tră ia în țara Arima sau Ariminia din nordul și sudul Istrului. Tot aceste
legende spun că întreaga învățătură° a° românilor ‒ deci și scrisul ‒ au primit-o de la neamul urieșilor
care ar fi tră it în vremuri uitate pe pă mâ nturile locuite în prezent de că tre mioriticii carpatini. Egiptenii
considerau că scrisul a fost nă scocit de zeul Thot sau Dahau-ti, adică neamul dahue sau scitic ce a nă vă lit în
ținuturile lui Happy la începuturile istoriei sale, că tre sfâ rșitul mileniului IV î.e.n., aducâ nd cu ei și obișnuința
scrisului. Istoria ne spune că acest neam era din nordul și sudul Istrului, adică falnicii geți după vechile
izvoare venite chiar de la egipteni.
Cato cel Bă trâ n (234-149 î.e.n.) în lucrarea Origines din care s-au pă strat numai câ teva râ nduri
pomenite de că rturarul suedez Johannes Magnus Gothus (1488-1544), spune despre geți că știau a scrie cu
mult înaintea întemeierii Romei. În Historia de omnibus gothorum sueonumque regibus (Istoria tuturor
regilor de goți și suedezi) el prezintă o genealogie a neamului să u unde îi bagă ca stră moși ai
nordicilor atâ t pe geți câ t și pe sciți, fiindcă falsificarea istoriei neamului get era în mare parte terminată .
Ș i, fiind atâ t de vechi pe pă mâ nt, scrie despre neamul să u la filele 31-32 că și-a câ ntat ispră vile prin
câ ntece la fluier, dar le-au să pat și în piatră folosind litere proprii. Istoricul suedez recunoaște că stră bunii
lui erau numiți în vremea câ nd a scris, câ nd geți, câ nd sciți, câ nd goți, cum gă sim la fila 57: „Non
tamen inficior ipsos postea quandoque Scythas, quandoque Gothos vel Getas appellatos fuisse”. Ș i
tă lmă cirea româ nească : „Nu trec totuși cu vederea că mai tâ rziu au fost numiți câ nd Sciți, câ nd Goți sau
Geți”. Deși cele trei popoare ‒ sciții din nordul Mă rii Caspice, geții din sudul și nordul Istrului și goții
din Guta sau Gutaland, Suedia ‒ au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu,

396
începâ nd cu secolele XV-XVI, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților

397
pretinzâ nd că neamul lor a locuit prin secolele VI-I î.e.n. în jurul Carpaților și la Marea Neagră ! Despre sciți,
scrie la pagina 24: „…Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato,
qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit
aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus”. „…că Sciții
au fost mereu mai presus în privința începuturilor apariției omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere
când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute și cinzeci de
ani, câ t a durat vâ rsta de aur, pă mâ ntul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit și înmulțit în
Sciția.”
Dar în vechime, Sciția cuprindea și Geția° sau țara geților după geografia lui Herodot care scrie în Istorii la
IV, 6 urmă toarele: „Istrul, care este cel mai mare fluviu pe care îl cunoaștem… e cel dintâi fluviu din Sciția,
venind dinspre apus…” și la IV, 99: „În fața pă mâ ntului scit, spre mare, se întinde Tracia. Sciția începe acolo de
unde acest ținut formează un golf.” Prin această informație, Herodot ne spune că Sciția se învecina cu Tracia la
sud, adică acest autor include în Sciția cam tot ce era la nordul Traciei pâ nă dincolo de Panonia și Marea
Caspică . După vreo 400 de ani, Strabon în Geografia, la I, 2, 27, scrie despre neamurile vechi ale Europei
Centrale: „…Pomenesc pă rerea elenilor din vechime, că ci ei denumeau toate neamurile cunoscute la
miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer…” La VII, 3, 2 mai face puțină lumină în
nebuloasa noastră istorie scriind despre geți: „Astfel elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți
locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, ca și misii care sunt și ei traci ‒ acum ei se numesc moesi…”
Adică pentru vechii greci, geții sau sciții erau unul și acelșai popor care tră ia pe ambele maluri ale Istrului!
Dar adevă rații sciți cunoscuți de istorie, tră iau în nordul Mă rii Caspice și pe cursul inferior al fluviului Volga
nu la Dună re!
Ș i umanistul olandez Bonaventura Vulcanius Brugensis (1538-1614), în lucrarea De literis et lingua
getarum sive gothorum etc., 1597 susține că geții aveau scriere mult înaintea grecilor și romanilor cum rezultă
din paragraful 2.2: „Quod quidem ut pro certo affirmare non possum (neque enim ullus eius rei authorem
habeo) ex eo tamen satis liquere potest, quod Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum res
praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a Romanis factitatum
scribit Cato”. În limba româ nă avem: „Deși nu pot afirma cu siguranță acest lucru (că ci nu știu nici un autor
care să vorbească de asta), totuși el se poate vedea destul de bine din aceea că geții, chiar înainte de
întemeierea Romei, câ ntau acompaniați de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor, ceea ce
romanii s-au deprins să facă numai după multă vreme, scrie Cato.”
Dacă legendele Romei spun că cetatea a fost întemeiată pe la anii 753 î.e.n. atunci, judecâ nd istoria după
zisa romanului Cato, stră moșii noștri erau în vechimea vechimilor mult mai iscusiți în ale scrisului față de
populațiile din peninsula italică , după adevă rul scris chiar de ei. Să prezint și dovada arheologică amintită de
scrierea lui Cato cel Bă trâ n și de vechii greci ce au lă sat mă rturie că geții ar fi primit scrierea de la titani
(Prometeu) sau urieși pe o stâncă uriașă cam din vremea potopului deci mult înaintea apariției popoarelor
în Pelopones și în peninsula italică .
În peștera Gaura Chindiei din județul Caraș-Severin ‒ fotografiile de mai jos ‒ există cu adevărat o
stâncă uriașă pe care au fost desenate între mileniile XV-IX î.e.n., cu ocru cam 425 de semne, iar cele
mai multe dinte ele se găsesc folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia!!!

398
399
 Deși această peșteră a fost cercetată de că tre arheologi româ ni dar și stră ini, pâ nă acum nu s-a fă cut
explicit vreo legă tură între semnele desenate aici pe stâ nca uriașă și cele folosite pe tă blițele de plumb
descoperite la Sinaia, dar nici cu literele alfabetelor latin și grec, să nu supere cumva stră lucita istorie și
civilizație antică venită toată numai de la cele două popoare cum au stabilit meseriașii în fă că turi din secolul
XIX și prima parte a secolului XX. Dar nici la noi nu s-a câ ntat altă muzică decâ t cea falsă ticluită de stră ini
pentru noi sau chiar de unii întunecați româ ni din neam în neam și amarnic îndușmă niți asupra stră moșilor.
Însă avem dovada existenței acestor uriași chiar pe teritoriul Româ niei, nu prea departe de stâ nca cu pricina.
În comuna Popești din județul Giurgiu, în anul 1926 s-a descoperit o veche cetate a geților de mă rime
colosală , să pă turile continuâ nd pâ nă în anul 2000. Dar în incinta cetă ții arheologii au gă sit și scheletele a 80
de urieși cam de 4 metri înă lțime, numiți de localnici „jidovi”, iar mă rturie în această direcție a depus Ioniță
Florea de 80 de ani în vara anului 2010 în ziarul Libertatea. El a spus că a participat la aceste să pă turi
împreună cu 30 de să teni în perioada 1946-1954, și cum descopereau aceste schele, toți erau trimiși acasă și
ră mâ neau numai arheologii de la București, care scoteau resturile umanoide din pă mâ nt, le încă rcau într-un
camion cu prelată și le trimiteau spre o adresă pe care nu o cunoștea. Aceste schelete nu se gă sesc prin
muzeele româ nești și nimeni dintre arheologi nu vrea să vorbească despre ele, la fel cum nu se suflă o vorbă
despre tă blițele de plumb descoperite la Sinaia. În șantierul arheologic numit Argedava după unele informații
venite de la vechii greci, s-au mai gă sit și calendare solare asemă nă toare cu cele de la Sarmisetusa, dar care au
dispă rut, odată cu oasele urieșilor, însă nu se știe unde.
Ș i legendele venite de la fudulii greci spun despre neamul mioritic că a știut să scrie de la începuturi, adică
din vremurile de după potop, primind taina de la titani. Să aducem ală turi și ce spunea bă trâ nul mioritic cu
privire la vremea de câ nd româ nii știu a scrie și ne lumină m mai mult de o geană , fiindcă povestea este
confirmată din surse istorice latine antice. Ș i asta nu este tot!

În apropiere de peștera Gaura Chindiei, este peștera Clemente și ea cu foarte multe semne rupestre vechi
de vreo 11000 de ani, iar parte din ele se gă sesc în alfabetul geților cu care au fost scrise tă blițele de plumb
gă site la Sinaia.
Dar să scormonim puțin și prin poveștile venite de la vechii greci unde gă sim pe Pausanias cu a sa
Descrierea Greciei ce ne-a lă sat mă rturie că centrul religios de la Delphi ar fi fost construit în timpuri de mult
uitate de că tre hiperboreenii din nordul Istrului, iar Herodot în Istorii spune chiar cu 400 de ani înainte,
scriind că acest neam al hiperboreenilor trimitea în fiecare an ofrande oracolului, aici poposind fecioarele
„Arge și Opis veniseră chiar odată cu zeii”, adică la începutul zorilor civilizației neamurilor din Peloponez
prin secolele XIV-IX î.e.n.
Alt grec, Platon (427-347 î.e.n.) în lucrarea Axiochos a pus în gura lui Socrate o poveste despre niște
table triunghiulare de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis și Hekaerge, cu un
conținut religios, adică scrierea a fost adusă la greci din nordul Istrului prin secolele XVI-VIII î.e.n.
acolo unde locuiau hiperboreenii sau mai tâ rziu neamul geților cum au fost numiți bă știnașii de că tre
aceeași vechi greci și deci alfabetul nu a fost preluat de la „semiții fenicieni”, scorneală cu care se
dră gă lesc leprele nă scocitoare de adevă ruri revelate. În limba greacă veche cuvâ ntul hecaergos, înseamnă
cel ce îndepă rtează primejdia, adică tocmai puterea invocată prin conținutul religios al tă blițelor de
aramă . Templul din Delphi se numea în vechime „krisa”, cum gă sim la Homer în Imnul către Apollo,
iar în limba româ nă veche cuvâ ntul criș înseamnă bogat, fericit, norocos, blagoslovit, adică tot ce își
dorește un credincios al lui Apollo. Pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia cuvâ ntul cris înseamnă
judecată cerească , judecată dreaptă sau judecata Ziditorului ori cruce, taman ce zic și vechile izvoare

400
grecești. Templul din Delphi a fost construit și reconstruit de mai multe ori între anii 1600-1100 î.e.n.
O altă informație despre apariția scrisului la grecii antici și originea lui nord-istreană o gă sim la Pindar,
poet ce a tră it în secolul VI-V î.e.n. unde în poemul Pithyce (IV, 31, 3) scrie despre Orfeu că a fost prooroc,
mare câ ntă reț, poet și vindecă tor, descoperitor al literelor și scrierii, fiind din Tracia adică arimin după
neam sau getbeget. Dar alte izvoare spun despre el că își avea baștina pe malurile Nistrului și se plimba pe
câ mpiile din ră să ritul munților Riphei, adică Carpații Ră să riteni. Tot acest arimin isteț care ar fi tră it înaintea
ră zboiului Troiei (mijlocul secolului XIII î.e.n.) ar fi dat grecilor niște scrieri teologice și filozofice, precum și
tăblițe sacre ce erau un tratat de medicină în versuri pentru vindecarea bolilor trupului și ale sufletului.
Homer amintește în Odiseea de Echidna că era o femeie nemuritoare din neamul titanilor dar cu partea
de jos a trupului în formă de șarpe ce locuia în țara Arima împreună cu soțul ei Tiphon într-o peșteră . Zeii
grecilor dorind să fie singurii stă pâ ni ai lumii, i-au luat și pe aceștia la rost pră vă lind peste ei o stâ ncă uriașă
să nu-i mai știe lumea decâ t pe elini, iar pe uriașii sau titanii ca vechi stă pâ ni ai lumilor dumnezeiești, i-a
îngră mă dit în Tartar. Ș i Pindar amintit mai înainte a lă sat scris că „Hiperboreii locuiesc în pă rțile îndepă rtate
lâ ngă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul nedeprinși la ră zboi și se trag, după cum spun tradițiile, din neamul
titanilor celor vechi; ei sunt stabiliți sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul
arimaspilor.” Ori unul dintre titani era și Prometeu, care a dat scrisul neamului oamenesc, ei fiind numiți
și giganți sau uriași ca să știm ce limbă vorbim și unde ne sunt ră dă cinile. Dacă stră moșii° noștri știau că au
primit de la titani sau urieși, scrisul și toată înțelepciunea, acest adevă r le va fi tuturor mincinoșilor de mare
supă rare, iar nouă cale de lumină .
Lepenski Vir, este o localitate în Serbia situată în apropierea malului drept al Dună rii în zona peșterii
Gaura Chindiei de pe malul stâ ng româ nesc, unde s-au gă sit urme ale omului din mileniul XX î.e.n. în peșterile
din regiune. Pe un mic platou în această localitate s-a descoperit o formă de așezare omenească din mileniul
VII î.e.n. formată din câ teva zeci de locuințe așezate de-o parte și de alta a unui drum, fiind prima formă de
organizare din istoria lumii după un plan a unei așeză ri umane. Tot aici s-au descoperit zeci de statuete și
multă ceramică ce avea desenată pe ea diferite semne, care, unele seamă nă sau sunt identice cu literele
folosite de geți pe tă blițele de plumb.

În stâ nga am pus un tabel cu semnele descoperite pe ceramica din Lepenski Vir, spre dreapta sunt trei
statuete cu caracter religios, poate familia cerească , unde în centru este înfă țișat un bă rbat cu barbă (Tată l
Ceresc), în dreapta este o femeie (Maica Pă mâ ntească ), iar în stâ nga o figură parcă neterminată a unei
persoane tinere (Fiul Omului). Lâ ngă Maica Pă mâ ntească am pus un detaliu al acestei reprezentă ri teologice
descoperit pe o cruce din piatră în orașul Câ mpulung-Moldovenesc și care dovedește continuitatea noastră pe
aceste meleaguri timp de peste 9000 de ani! În capă tul râ ndului este o fotografie mai bună a bă rbatului din
cea precedentă la care surprinde unele modele ce formează barba, gă sindu-se în stâ lpii noștri puși la capă tul
morților și în Coloana fă ră sfâ rșit fă cută de C. Brâ ncuși. Modelul rombului simboliza unirea Tată lui Ceresc cu
Maica Pă mâ ntească din care s-a nă scut lumea vă zutelor și nevă zutelor, el reprezentâ nd universul sau oul
cosmic.
Începâ nd cu partea a doua a mileniului VII î.e.n. avem dovezi arheologice a primei forme de scriere din
lume care au fost descoperite la Tă rtă ria și Vinča, chiar dacă jegurile se tot burică și ne aburesc cu Fenicia și
semitismul țâ șnit ca un gheizer din pușcoacea lui Iahwe! Am pus mai încolo cele trei tă blițe de la Tă rtă ria ca
să le ară t acestor lepre că nu au nimic cu primele forme de civilizație din vatra carpatină fiindcă ei își mă soară
istoria din secolul V î.e.n. care nu este nici mileniul 40, nici 30 nici 5, dar nici mă car I î.e.n. așa cum este scrisă
istoria în jurul Carpaților!
Tărtăria este un alt loc de referință a dă inuirii noastre pe aceste meleaguri și o dovadă a
meșteșugului scrisului pe care îl stă pâ neau cum ne dovedesc tă blițele de mai jos, ră spâ ndindu-se apoi în

401
lumea largă . Dovezile arheologice (vezi tă blițele mai jos) vin de pe la anii 6250 î.e.n. zona fiind locuită cam
700 de ani. În apropiere de Tă rtă ria este Parța cu un șantier arheologic la fel de vechi dar mai bogat în
vestigii, aici gă sindu-se o comunitate formată din cca 180 de case din care unele cu etaj, pe câ nd în
Mesopotamia „leagă nul neamului omenesc” după fă că tura „semiților cazari” care vreau prin orice vicleșug să
se proță pească țâ țâ na neamului omenesc, nu este nici o urmă de existență materială a trecerii omului pe acolo
în vremurile câ nd pe valea Mureșului se construiau case cu etaj, se domesticiseră vitele și oile, iar oamenii au
început să gâ ndească vâ rtos, ridicâ ndu-și ochii și la cele cerești de unde ne-au ră mas atâ tea dovezi că am
putea scrie munți de că rți cu o istorie despre care nimeni nu are curajul să vorbească de frica ră getelor ce se
vor porni în direcția lui!

Vinča și Turdaș sunt două locuri unde s-au descoperit dovezi arheologice privind folosirea scrisului încă
de pe la sfâ rșitul mileniului VI î.e.n. cum se vede în tabelul de mai jos și din fotografiile unor resturi de
ceramică de la Vinča. Deși Turdaș se află pe valea râ ului Mureș în Româ nia, iar Vinča este la marginea orașului
Belgrad în Serbia, distanța dintre aceste puncte fiind de peste 300 de km. semnele comune folosite pentru
scris dovedesc unitatea lor spirituală și de neam. Situația sitului de la Turdaș este secret de stat, adică a
grupă rilor criminale ce conduc la vedere sau din umbră Româ nia de azi și cam din urmă cu 150 de ani, iar
pentru siguranță a fost îngropat sub autostrada trasă intenționat peste sit în anul 2013 să nu se mai știe ce și
cum fiindcă supă ră îngrozitor leprozeria Satanei!

În stâ nga este un tabel cu semnele de pe ceramica descoperită în aceste locuri, fotografii cu această
ceramică ce poartă respectivele semne, iar în capă tul râ ndului de sus am pus și un vas ‒ cel din dreapta ‒
unde sunt înșirate de la dreapta la stâ nga semnele III VI˩V˥, iar scrierea dată după gustul de azi, citită de la
stâ nga spre dreapta vine GULIU III, și care tă lmă cită înseamnă : „gustă sau degustă Mâ ntuitorule, Salvatorule,
Fiu al Omului” (guleai: a gusta, a mâ nca puțin, a se înfrupta + III: Mâ ntuitorul, Binefă că torul, Fiul Omului,
Salvatorul, formulă ce apare întocmai și pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia), adică o ofrandă adusă
divinită ții supreme ocrotitoare de că tre cei ce locuiau acolo prin mileniul VI î.e.n. Dar mai dovedește faptul
că locuitorii acestor locuri aveau o scriere fonetică încă din mileniul VI î.e.n. și oricâ t s-ar screme
„semiții cazari” cu scrierea consonantică de pe la anii 900 î.e.n. toată povestea lor nu este decâ t un pâ rț și doar
atâ t! După această concluzie urmează cea potrivit că reia scrierea de la Tă rtă ria din Ț ara Zeilor sau Ț ara

402
Sfâ ntă Dio Geția°, este una hieratică cu simboluri religioase care se interpretau și nu se citeau fonetic.

403
 O tă bliță de lut descoperită la Suplacul de Barcău (stâ nga sus), județul Bihor, cam de 7 cm în diametru,
executată pe la anii 5500 î.e.n. cu o scriere realizată prin puncte între cele două despă rțituri, cum apare și pe
tă blița de plumb nr. 1 după numerotarea mea. Spre dreapta sunt tă blițele din lut descoperite în anul 2009
care s-a datorat unei viituri a râ ului Bistrița ce a rupt o parte din mal în punctul numit Vadu Rău din
perimetrul comunei Fă rcașa, județul Neamț, iar omul potrivit la locul potrivit a fost profesorul Dumitru Ioniță ,
de unde a adunat 150 de piese din care 100 au semne inscripționate pe ele, iar o parte dintre acestea° apar și
pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia. Numai că și aici și-a bă gat Dracu coada, iar tă blițele stau acum
închise în seiful Muzeului de Istorie din Piatra-Neamț.

Semnele din râ ndul de sus au fost folosite în scrierea de la Karanovo în mileniile VI-IV î.e.n., iar cele mai
multe dintre acestea se gă sesc identice sau asemă nă toare cu ale geților folosite pe tă blițele de plumb
descoperite la Sinaia. Localitatea Karanovo este situată în partea central-estică a Bulgariei, județul Sliven, iar
locul arheologic este pe un deal mic unde erau cca 100 de case, fiind locuit cam 1500 de ani. În partea dreaptă
sunt puse trei tă blițe scrise, care au fost descoperite în acest loc, ținutul fiind numit pâ nă în secolele VIII-X
Mesia, fiind locuit de geți sau vlahi cum au fost numiți bă știnașii de că tre greci și slavi în feudalism.
Hândrești este un sat din comuna Oțeleni, județul° Iași, unde în anul 2012 din primă vară pâ nă în toamnă ,
au fost adunate de pe ogoarele arate de tractoare, peste 600 de obiecte din ceramică și piatră venite din
neolitic. Vestea a zburat din ziarul Bună ziua Iași din 25 septembrie care dă dea șfară peste plaiurile mioritice
că profesorul Mihai Vasilencu a gă sit pe acele meleaguri și ce a uitat timpul să distrugă , o comoară pe care
mulți ar dori să nu o știe că există . Dar aici nu este un singur loc unde au fost dezgropate de plugurile
tractoarelor care arau ci mai multe°, gă sindu-se mulțime de obiecte din piatră șlefuită : vâ rfuri de să geți, de
sulițe, topoare, diferite ră zuitoare, dă lți, fusaiole, o piatră de mă cinat, alte pietre cu folosință încă
necunoscută , toate ară tâ nd un spațiu unde au fost câ ndva locuințele unor oameni din vechime. S-au mai
adunat de pe câ mp statuete zoomorfe sau antropomorfe, ceramică fină , semifină sau grosieră , un cap de
bovideu, precum și urmele unor locuințe de formă dreptunghiulară cu podeaua din lut ars dovedind că au fost
incendiate, cuptoare de ardere a ceramicii, suflă tori și multe obiecte din piatră , toate dovedind că vestigiile
vin dintr-o așezare neolitică (8000-3000 î.e.n.) ce cuprinde o suprafață cam de 6 kilometri. Autorul
descoperirilor, profesorul M. Vasilencu susține că perimetrul pe care l-a cercetat are locuințe din mai multe
perioade istorice și va trebui ca munca de teren să fie extinsă pentru a se lă muri pe deplin perioada istorică
de proveniență a obiectelor arheologice descoperite pâ nă în prezent, pe etape specifice.
Ca perioadă istorică neoliticul este situat de specialiști între anii 8000-3000 î.e.n.°, câ nd se trece la
epoca bronzului, ei spunâ nd că primele forme de activitate umană organizată se vă d în Asia de sud
(Mesopotamia) pe la anii 7000 î.e.n. la fel și în sud-estul Europei. Eu vreau să -i contrazic o leacă , dar
și pentru totdeauna: în peștera Coliboaia din județul Bihor există niște desene care arată un om mâ nâ nd
un câ rd de vite, pe care o echipă de speologi stră ini le-au datat pentru mileniul XXXVIII î.e.n. bazâ ndu-se
pe un schelet de urs de peșteră , care a intrat să rmanul să se uite la ciudă țeniile fă cute de om. Ș i tot
privindu-le a uitat pe unde este ieșirea, iar foamea și groaza l-au înghesuit ră u astfel că dihania a început
să zgâ râ ie pereții inclusiv picturile rupestre°, lă sâ ndu-ne nouă buletin sigur de cum erau vremurile pe

404
atunci și câ nd s-au fă ptuit respective picturi despre care nimeni nu îndră znește să vorbească fiindcă strică
toată fă că tura întunecaților. Ș i mai avem desenele și semnele din peștera Gaura Chindiei din mileniile XV-IX
î.e.n. ambele ară tâ nd că acei locuitori, au trecut de mult de faza culesului, ocupâ ndu-se de treburi mai subțiri
dar nerevelate, ci numai gâ ndite!
Artefactele descoperite în localitatea Hâ ndrești°, comuna Oțeleni, din județul Iași au fost catalogate pentru
perioadele Cucuteni A și B, adică pentru anii 5500-3500 î.e.n. fiindcă între cele două locuri ‒ Cucuteni și
Hâ ndrești ‒ cu situri atâ t de vechi și de valoroase pentru preistoria noastră adevă rată este o distanță cam de
40 kilometri.
Dar cele mai importante obiecte gă site aici sunt două tăblițe din piatră cu semne pe ele, fiind identice
cu cele din scrierea geților de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Ș i asta nu este vreo șotie pusă
la cale de vreun falsificator dibaci sau îndâ rjit să le facă pricepuților istorici româ ni o poznă de să le meargă
vestea peste° șapte mă ri și ță ri. Deși unii dintre ei s-au dat repede în stambă spunâ nd că ar fi din vremea
domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) sau pe aproape, cum au adulmecat domniile lor micile pietricele,
bunul simț și restul obiectelor gă site în acest loc te obligă să deschizi bine streașina minții pentru a pă trunde
lumina adevă rului. Ca să știm ce vorbim dau mai jos cele două tă blițe așa cum le-a prezentat ziarul amintit
mai înainte, în numă rul din 25 septembrie 2012.

Mântuitorul strălucește și există prin fulgerul ceresc.

sie: a trăi, a fi; to: a străluci; IO: Mântuitor, iar
seninul din față este fulgerul Tatălui Ceresc

Locuința și întreaga Zidire sunt binecuvântate de puterea

șarpelui cunoașterii cerești, ki: așezare, pământ; pisc: vârf
de munte; cercul cu cele două linii este universul.

Să încercă m a înțelege ce fă ceau vechii locuitori care ne-au lă sat aceste două tă blițe ce sunt adevă rate
bijuterii ale epocii pietrei șlefuite, dacă ne gâ ndim cu ce unelte au fost zgâ râ iate semnele pe ele și
apoi îngroșate cu o vopsea neagră . Pentru a le citi am folosit dicționarul emeș-româ n, fiind mijlocul
indispensabil și pentru citirea tă blițelor de plumb descoperite la Sinaia. Trebuie să remarcă m dimen-

405
siunile (3/4 cm.) foarte mici ale celor două tă blițe, cam câ t o cutie de chibrituri, precum și precizia literelor și
a semnelor fă cute numai cu unelte din piatră . Ca să lă murim natura tă blițelor trebuie să le legă m de acel cap
de taur (primul din stâ nga), totem religios drag populațiilor din jurul Carpaților încă de la sfâ rșitul mileniului
VII î.e.n. (Parța, al doilea din stâ nga, după analize cu carbon vechimea ar fi 6240±80 î.e.n. pâ nă la 6070 ±90
î.e.n.), forma vaselor și forma de prelucrare (fotografia din dreapta) și vine pâ nă pe vremea statului geților ‒
Dio Geția° ‒ cum vedem pe T 42 turnată de Boero Bisto (82-44 î.e.n. ) imaginea în negru și medalionul cu
Pantelo Goe (imaginea cu fond verde închis) ce s-a proclamat mato câ nd Diogio era în Panonia și ducea
tratative cu romanii în anul 89 al erei noastre.
Deci cele două tă blițe erau aduse la altarul lă cașului de cult ca ofrandă dar și izvor de înțelepciune a Tată lui
Ceresc pentru neamul omenesc. Primul text: „Mâ ntuitorul stră lucește și există prin fulgerul ceresc” ne trimite
la conceptul religios al Fiului Omului din religia geților care era întruparea voinței Tată lui Ceresc de a zidi
lumea tuturor vă zutelor și nevă zutelor cu sprijinul Fiului Omului, adică al celui ză mislit din piatra nă scă toare
unde s-a izbit fulgerul ceresc, loc de unde s-a nă scut ființa de lumină , fiindcă Anu, Gog, Sâ ntu sau Dumnezeu
era considerat ca forma supremă de bună tate și înțelepciune. În fața primului râ nd este schițat un fulger așa
cum apare el și la schitul Sfâ nta Ana unde s-au descoperit tă blițele de plumb, fiind și arma lui Jupiter la
romani și Zeus la greci. Mâ ntuitorul a fost trimis pe pă mâ nt prin întruparea luminii cerești în chip omenesc,
să le ducă oamenilor atâ t bună râ nduială câ t și cunoștințele pentru a-și ușura viața de zi cu zi, iar la geți
personajul se numea Sarmis.
A doua tă bliță cu conținutul: „Locuința și întreaga Zidire sunt binecuvâ ntate de puterea șarpelui
cunoașterii cerești”, este o interpretare care să ne ajute a înțelege câ te ceva din mentalitatea acelor
oameni. Cuvâ ntul emegi „ki” pe lâ ngă sensurile de locuință , așezare sau pă mâ nt mai are și altele pe care
nu le-am menționat fiindcă mesajul se raportează la acea mică comunitate umană care folosea altarul
de cult cu capul taurului solar. Pentru ei lumea era raportată la neamul sau clanul lor unde locuiau și
vecină tă țile pe care le cunoșteau din vedere sau poate și o lume fabuloasă prezentată de cei care fă ceau
drumuri lungi, poate chiar peste mă ri și ță ri. Pentru cuvâ ntul „pisc” am folosit sensul de înă lțimi
cerești fiindcă , din necunoaștere, atâ t religia emeș câ t și cea a geților au fost înțelese greșit în privința
locului unde tră iau duhurile sau divinită țile lor. Traducerile din emegi/sumeriană spun că divinită țile
emeș veneau de pe înă lțimile munților dar la ei nu erau munți, iar poveștile spun că zeii lor locuiau în
ceruri, adică „în înă lțimi” expresie folosită și în basmele româ nești. Ș i despre religia geților Lactanțiu
a scris că divinită țile lor erau „din înă lțimi”, tradus ca venind din vâ rful munților, ori sensul real este
din înă lțimile cerului. Dar există și informații care spun că deasupra munților noștri erau șapte munți
în ceruri unde își avea să laș chiar Dumnezeu și aceștia formau Cetatea Ziditorului cu Gră dina Raiului
unde Anu, Senta, Sâ ntu, Gog sau Domnu se plimba printre pomii vieții cu fructe ale nemuririi, tă râ m
pă zit cu mare grijă de că tre îngeri!
Pe tă blița a doua, după cuvâ ntul „ki” este desenat un șarpe și un cerc cu două linii sus și jos, dar
într-o poziție puțin înclinată . Cele două semne sunt simboluri-concept folosite și în scrierea egipteană ,
ele reprezintâ nd în fapt idei care ar fi necesitat mult spațiu să fie scrise, dar erau cunoscute de toți cei
care mergeau în fața altarului sau fă ceau parte din comunitatea respectivă . Erau în fapt un cod pe care
îl cunoșteau° numai practicanții cultului respectiv fiind un fel de scriere încifrată tot așa cum era scrierea
hieratică veche și hieroglifică egipteană . În mitologia acelor oameni șarpele ca totem reprezenta însă și
înțelepciunea și cunoașterea Ziditorului ceresc care s-a perpetuat prin expresia „șarpele ceresc”,
„șarpele cunoașterii cerești” sau „puterea șarpelui”, concept teologic existent și în budism dus de
neamurile aryas în India pe la începuturile mileniului III î.e.n. Potrivit doctrinei, această putere se află la
baza coloanei vertebrale, necunoscută și încolă cită în jurul ei ca un șarpe adormit. Câ nd se trezește
această energie misterioasă , pă trunde prin toți receptorii nervoși din regiunea coloanei, situați la stâ nga
‒ Ida și la dreapta Pingala, ducâ nd la trezirea energiilor vitale și benefice care te duc° la comuniunea cu
energiile supreme cerești. În teologia budistă câ t și lamaistă se spune că Guru Suprem stă pe un tron pe
Lotusul cu o mie de petale. Prin puterea șarpelui datorată trezirii lui Kundalini, dirijat de guru uman
este condus la picioarele Tată lui Ceresc, se închină și își primește binecuvâ ntarea. Vă lul înșelă ciunii se
ridică pentru totdeauna și Lumina Clară stră lucește fă ră opreliști în inima inițiatului. Duhul Tată lui
Ceresc este în noi și noi suntem „unul” împreună cu tot ceea ce există în jurul nostru, de la lumile
inferioare de suferință și pâ nă la cele mai înalte stă ri de fericire și absolută iluminare. Ida era un munte
sfâ nt la frigieni pe care grecii l-au fă cut locul de naștere a lui Zeus iar în limba româ nă ° cuvâ ntul idiță
înseamnă șerpoaică ca primă formă de naștere și înnoire a vieții pe pă mâ nt, pingala fiind alt cuvâ nt
pentru imagine, chip sau a se gă ti frumos.

406
 Simbolul șarpelui ceresc de la stâ nga spre dreapta: descoperit la Gobekli Tepe ‒ mileniul X î.e.n.; pe un vas
aparținâ nd culturii Cucuteni ‒ mileniul IV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană 3500 î.e.n. pâ nă în epoca
romană ; pe un sigiliu emeș care prezintă pe primul om ce stă de vorbă cu Anu în Gră dina Raiului ‒ mileniul III
î.e.n. și pe tă blița de plumb descoperită la Sinaia (T 74), turnată în iulie-august 106. Iar acest concept totemic
dacă îl că ută m îl mai gă sim și în creștinismul ortodox, plin ochi de teozofie luată din vechea religie
stră moșească , amintind aici pentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obraz de tablă , zidurile exterioare ale
bisericilor noastre ortodoxe sunt înconjurate în partea de sus de trupul a doi șerpi ră suciți ale că ror capete
stau de pază deasupra ușii de la intrare. Dar chiar mitropoliții și patriarhii noștri poartă acel toiag cu cei doi
șerpi încolă ciți în capă tul de sus, uitâ ndu-se la crucea dintre ei, imagine foarte asemă nă toare cu toiagul lui
Mitra/Sarmis și Hermes.
Timp de peste 8 milenii, simbolul șarpelui ceresc ca totem al Ziditorului lumilor vă zute și nevă zute
dă inuie în spiritualitatea noastră religioasă , iar româ nii de azi, ca o turmă de tâ mpiți spun behă ind la stele, că
totul vine din falusul/legă mâ ntul scâ rbavnic al Talpei Iadului sau Iahweh al ivriților ce își are toată cinstea și
revelația în mozaismul satanist. Numai proștii sau fanatici mai pot asculta și crede asemenea baliverne
delirante și pline de venin împotriva neamului omenesc.
Ca să le crape râ nza de atâ ta înveninare celor care au afirmat despre aceste comori inestimabile ‒ tă blițele
descoperite la Oțeleni ‒ că sunt niște pietre din secolul XVI ori chiar falsuri, le spun spurcaților că mint cu
nerușinare, ele dovedind chiar dă inuirea stră moșilor noștri pe aceste meleaguri de peste 8000 de ani. Pentru
aceasta le pun în bot manuscrisul esenian°, adică a stră moșilor mei cei isteți, intitulat Manualul de disciplină
partea numită Imnurile începătorilor, râ ndurile x-xi din 1, unde gă sim rugă ciunea de intrare în Fră ția Celui
Ales cu jură mâ ntul: „O să -l țin ca fă câ nd parte din legile înscrise pe tăblițele vechi, pentru a-i aduce
Domnului drept ofrandă ‒ bună tatea buzelor mele… O voi pă stra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăblițe
vechi”. Adică sutași ai întunericului, ei știau ceea ce voi nu vreți să știm noi astă zi, că în vechimea vechimilor,
religia stră moșilor noștri avea scrieri sacre puse pe niște „tăblițe vechi” și nu zgâ riate° de ghiara fiorosului
Iahwe pe muntele Sinai într-un nor uriaș de fum, pucioasă și flă că ri așa cum este în Făcă-Tora. Înțelesul
escatologic al acestor tă blițe ni-l lă murește manuscrisul esenian° intitulat Evanghelia păcii care ne zice, unde
gă sim și tâ lgă rșagul ivrit fă cut în dauna religiei stră moșești și demascat de că tre Ili Marele Preot al Fră ției
Celui Ales în discuțiile cu ivriții: „Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece
porunci și le dă du în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece porunci, scribii și fariseii au fă cut de o
sută de ori zece porunci și au încă rcat umerii voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să
le poarte. Cu cât poruncile sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mic este numărul lor. Cu câ t se
îndepă rtează de Dumnezeu, cu atâ t numă rul lor crește. Iată pentru ce scribii și fariseii au atâ t de multe legi.
Acelea ale Fiului Omului sunt șapte, cele ale îngerilor sunt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la
una.”
Iar aceste două tă blițe descoperite la Oțeleni, cu un conținut uluitor pentru orice minte să nă toasă fiind
tocmai porunca Tatălui Cresc către zidirea Sa deosebită ‒ neamul omenesc, ne spun: Iubește pe Tată l
Ceresc și pe Maica Pă mâ ntească fiindcă ei îți sunt unici pă rinți: maica ți-a dat trupul ca să laș al luminii divine,
iar tată l ți-a dă ruit sufletul ca parte din Duhul Să u ceresc pentru a deveni OM și prin el să te întorci în veșnicie.
Mai aduc mă rturia manuscrisului esenian° intitulat Comuniunea cu îngerul apei care ne ajută să înțelegem
vechimea acestor două tă blițe că : „Legea Sfâ ntă a Tată lui Ceresc este ca un râ u care șerpuiește
prin pă dure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu este numai pentru unii ci pentru toți.” Ș i continui
cu manuscrisul Cele șapte căi ale păcii: „…Că utați pacea cu toți Fiii Oamenilor și lă sați să fie
cunoscută de la Aleșii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau
mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pă mâ nt și arborii giganți,
care au ră mas în prezent o legendă , erau acoperișul și împă ră ția lor.” Ș i aceste scrieri venite din

407
secolele II î.e.n.-I e.n. confirmă că religia stră moșească își duce ră dă cinile încă „înaintea Marelui Potop”, în
timpul „Celor Mari” adică a urieșilor sau titanilor, ori știința a dovedit că acesta a avut loc la Marea Neagră pe
la anii 5500 î.e.n. deci și aceste tă blițe de la Oțeleni pot avea o asemenea vechime care ar îndoi ră u multe
jeguri ce au turbat de bolunzenia revelațiilor și a altor nebunii demne de orice balamuc de pe la noi sau de
aiurea și nicidecum înțelepciune divină cum pretind ei.
Dar citatul de mai sus mai dovedește celor cu mintea nerătăcită, ceva incredibil: afirmațiile lui Cato
cel Bătrân care spune că geții știau a scrie mult înaintea latinilor fiindcă primiseră alfabetul de la
urieși, sunt confirmate de manuscrisul citat, la fel și „poveștile” noastre despre deprinderea
românilor care știau să scrie de pe timpul urieșilor și toată înțelepciunea au primit-o de la ei, adică de
la „Cei Mari” care au trăit înaintea Marelui Potop!
O altă confirmare a faptului că geții, adică stră moșii mei pe care o lepră vâ ndută jidanilor a ajuns să -i facă
țigani, știau să scrie și să citească , vine din partea întunecatului iudeo-cretin Tertulian (160-220) considerat
pă rintele latinei liturgice, care, în lucrarea Apologeticus scrie că manuscrisele lui Eno erau scrieri sfinte chiar
înaintea potopului, fiind salvate de la dispariție de către Noe în corabia sa pentru a fi dăruite
neamului omenesc. Aici trebuie reținută remarca uluitoare a prelatului iudeo-creștin care face precizarea că
de la nimicirea Marelui Potop a fost salvată Cartea lui Eno cunoscută de noi sub numele de Biblia sau
Calea/Legea Adevărului și Dreptății și nu Tora pe care atunci Talpa Iadului încă nu o trimisese pe pă mâ nt
fiindcă sutașii lui ‒ ivriții ‒ nu existau ca popor!

O altă dovadă de netă gă duit că stră moșii noștri scriau prin mileniile V-IV î.e.n., o avem în situl de la Ș inca
Veche (fotografiile de mai sus), lă caș de cult stră moșesc pe care arheologii din Brașov și de aiurea l-au
catalogat că este fă cut în secolele XVII-XVIII ale erei noastre! Prima fotografie din stâ nga este a unui un con
din piatră din incinta acestui lă caș de cult să pat într-un deal, iar pe el se poate vedea scris cuvâ ntul OZ, care în
eme-gi are sensul de înă lțime, creastă , a uni, a lega, iar sub el este zgâ râ iat în piatră un triunghi isoscel cu
vâ rful în jos, simbol al Maicii Pă mâ ntești. Sub aceste simboluri se vede o cruce „italică ”. Dar Tată l Ceresc era
simbolizat printre altele și cu un triunghi isoscel cu vâ rful în sus cum este și conul de piatră din imagine, iar
cuvâ ntul „oz” în fapt ne arată legă tura sau unirea dintre Tată l Ceresc și Maica Pă mâ ntească pentru zidirea
tuturor vă zutelor și nevă zutelor. Unirea stilizată a celor două noțiuni° teologice din religia stră moșească se
gă sește tot aici prin steaua cu șase colțuri (fotografia ală turată ) ce a fost distrusă în vara anului 2010 de o
mâ nă criminală , iar cazarii și-au însușit-o de la bogomilii vlahi în secolele XII-XIV, numind-o „steaua lui David”
dar asta-i numai o bă snuire(??). Fotografia a treia spre dreapta este a unei porțiuni de perete tot din acest
lă caș religios unde se vede o scobitură alungită care simbolizează fulgerul Tată lui Ceresc, iar în jur sunt mai
multe semne din care unele seamă nă cu cele de pe tă blițele de plumb. A patra fotografie spre dreapta este a
unei figuri conturată pe perete dar distrusă , fiind înconjurată cu scrierea de deasupra ei reprodusă de mine,
iar incizarea s-a fă cut de la dreapta spre stâ nga. Scrierea citită în ordinea menționată de la dreapta spre
stâ nga este PIO (sfâ nt, pă truns de evlavie, respect deosebit) MX (M: maică ; X: get) ⍢ (triunghiul isoscel cu
vâ rful în jos este simbolul Maicii Pă mâ ntești) MV (MU: familie, a da naștere, a boteza, veșnicie, scurgerea
timpului, a stră luci) și adusă după urechile noastre ar fi: Sfâ nta Maică a Geților, Nă scă toarea (Veșnica sau
Stră lucitoarea) Maica Pă mâ ntească . În partea dreaptă sunt fotografiile mici ale literei P de la Ș inca Veche
(sus) și de pe tă blița de piatră de la Hâ ndrești (jos), care dovedește odată în plus că cei de la Ș inca Veche
aveau legă turi trainice cu locuitorii din estul Siretului, practicâ nd același cult religios și folosind aceleași
semne de scriere, iar aceste vremuri uitate și voit întunecate de dușmă nia unora, le vedem acum ieșind la
lumina Adevă rului și Dreptă ții după 6000 de ani! Descoperindu-ne ră dă cinile atâ t de adâ nc pă trunse în
scurgerea timpului din spațiul carpatin, le doresc celor care ne-au falsificat cu atâ ta ură istoria și cultura
identitară , să aibă parte de ceea ce ne-au fă cut ei nouă ! Așa să ne ajute Anu, Gog, Sâ ntu, Senta, Dumnezeu sau

408
Domnu!

409
 Pentru a le dovedi tuturor trecutul nostru fabulos, mai
pun două vase descoperite la Cucuteni, unde pe unul se
vă d cu ușurință semnele W sau M, O, iar pe celă lalt se
observă Ω, U, ⋂, ω, X. În vechile religii din Europa,
Asia Mică , Ki-en-gi/Sumer și Egipt, Marea Zeiță ‒
neamurile noastre stră moșești aveau ca divinitate unică pe
Anu, Senta, Santa, Gog ‒ era simbolizată printr-o coloană ,
arbore, șarpe, porumbel, taur sau vacă . Dar limba
noastră veche pă strează încă în tezaurul ei neștiut, sensurile profunde ale teologiei stră moșești privind
totemul șarpelui, zis și balaur. Emeșii aveau cuvintele „bil” care însemna a arde, a lumina, mugur, a
încolți și „bala” cu sensul de a înconjura, alungit, subțire, fus, iar ,,ur”: a conduce, neam, a sprijini. El
se gă sește la noi în limba veche, adică getă sau rumună sub forma bală ca șarpe uriaș, monstru de unde
în timp și locuri s-a fă cut belă, beală, bală, cu sensul de pară sau flacă ră ce nimicește cum era sensul
și la emeși. Mai avem cuvintele „bă l” și „bă lă ” care înseamnă cu pă rul blond sau alb. Iar o legendă de-a
noastră ne spune că șarpele casei care își are să lașul în peretele fiecă rei locuințe, era de culoare albă
și avea atâ ția° pui câ ți membri erau în familie, și dacă era ucis unul dintre acești șerpi, atunci sigur
murea și un membru al familiei, ei fiind în fapt simbolul viu al sorții. El nu era veninos și uneori venea
și mâ nca lapte din strachina copiilor mici fiindcă ei erau curați și neprihă niți. Vedem că aceste sensuri
vechi ale cuvintelor din limba româ nă cuprind atâ t puterea de distrugere prin tă ria focului, culoarea
albă sau bă laie dar și simbol al sorții, adică ră bojul vieții dă ruită de că tre Tată l Ceresc și trupul Maicii
Pă mâ ntești prin șarpele de casă . Ș i celelalte popoare înrudite cu stră moșii noștri aveau cuvinte
asemă nă toare precum latinii care foloseau „belua” pentru alb sau francezii cu „belle” pentru frumoasa, iar
italienii cu „bella” tot pentru frumoasa, adică șarpele totemic din religia geților era o formă simbolică
de înfrumusețare și înluminare într-ale înțelepciunii care îți râ nduia existența pe pă mâ nt în cursul trecerii
prin neamul muritorilor, după râ nduiala sau legea lui Dumnezeu. Slavii din est au practicat multe
sute de ani religia geților (dar acum nu-și mai amintesc de acele vremuri), de unde și-au tras și ei după
propria limbă cuvâ ntul „belîi” care înseamnă alb.
Episcopul iudeo-creștin Iordanes, lă udâ nd în Getica la XI,69 cunoștințele și morala geților a scris că
aceștia îndeplineau în viața lor râ nduielile scrise ale leges belagines, pe care le mai numește și legi
frumoase°: Deceneu „i-a fă cut să tră iască după poruncile legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se
pă strează pâ nă astă zi, sub numele de bellagines”, cam tot așa scrie și manuscrisul esen privind originea
cerească a legilor ce le guvernau soarta. Iamblicos pe la anii 300 spune că Zamolxe le-a dat geților legi
scrise după care să -și râ nduiască viața de Neam Scoborâ tor din Zei. Boeo, poetă din Phocia care a tră it
în secolul V î.e.n. ne-a lă sat vorbă că în lumea vechilor greci, adică cei dinaintea ei, se amintea că au
circulat Cărțile misilor, acestea fiind primele scrieri de teologie din istoria lumii, întocmai ce zice și
citatul esen! Dar cuvâ ntul belagines folosit de Iordanes înseamnă cunoașterea frumoasă sau stră lucitoare
fiind o trimitere directă la natura dumnezeiască a acestor legi. Cuvâ ntul vechi româ nesc „belă”
înseamnă atâ t alb, blond, bă lai, câ t și arză tor ca para focului, iar „gini” înseamnă a observa, a descoperi,
a gă si, a cerceta, a afla, a înțelege, deci taman ce a scris și Iordanes în secolul VI al erei noastre,
adică cuvâ ntul, râ nduiala sau porunca lui Dumnezeu cum ne arată și cele două tă blițe descoperite la
Oțeleni, dar și manuscrisul esenian°.
Celă lalt simbol, sfera sau oul ceresc din care a fost zidită lumea în sensul larg adică cele vă zute și
nevă zute, este un concept care aparține numai culturilor arimine ce au roit din jurul Carpaților,
gă sindu-se în brahmanismul și budismul din India dus acolo de neamurile aryas, la egipteni, la emeși
și ră mas acasă în toriștea stră bună prin acel ou misterios descoperit în comuna Corbi, județul Argeș, nu
prea departe de vechile lă cașe de cult ale geților. Ei își imaginau universul ca o sferă sau un ou, care
avea în jumă tatea de jos pă mâ ntul sub forma unei turte ce plutea de marea de început, iar partea de sus
era cerul cu stelele și planetele. Din mijlocul pă mâ ntului ‒ miturile noastre spun că era la noi, legende
confirmate de antichitate care ne-au lă sat scris că axa lumii, sau osia pă mâ ntului se afla la geți cum am
ară tat mai înainte ‒ se înă lța Pomul Roșu, Mă ru Roșu, Osia lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și Ră ului,
sau Coloana de lumină prin care sufletele celor vrednici se urmau în Rai.
Este ciudat la acest semn, că cele două liniuțe care ar marca Osia pă mâ ntului sunt puțin înclinate tot
așa cum se află astă zi axa pă mâ ntului și parcă nu cred că ar fi chiar o șotie a celor ce ne-au lă sat
asemenea ră vă șele peste secole și milenii celor ce vor veni și se vor minuna, de nu le mai putem afla
numă rul noi, cei de azi!

410
 Din cele 16 semne pe care le au tă blițele de piatră de la Hâ ndrești ‒ câ te opt de fiecare ‒ 3 (fulgerul Tată lui
ceresc, șarpele cunoașterii și oul ceresc sau universul) sunt simboluri care reprezintă concepte teozofice, iar
13 sunt litere cu valoare fonetică ce se regă sesc după patru mii de ani pe tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia.

Râ ndul de sus, sunt cele 13 semne fonetice de pe tă blițele descoperite la Oțeleni – Iași, iar cele de jos sunt
litere folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia și ținute ascunse la Institutul de Arheologie din
București, atâ tea câ te mai sunt.
Dar din ținuturile carpatine, au plecat emeșii în Ki-en-gi/Sumer în cele două migrații; prima pe la anii 5000
î.e.n., iar a doua a fost pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. câ nd au dus și cu ei și obiceiul scrisului, după cum
avem mă rturii în tă blițele lor de lut. Pun mai jos câ teva din aceste tă blițe unde se vede trecerea de la scrierea
pictografică la scrierea cuneiformă , eveniment despre care nu amintește nici un studiu ca să nu vină vreunui
ră ulean o idee nimicitoare asupra fă că turilor mai noi dar și a celor vechi privind adevă rata istorie și
ră dă cinile culturii europene!

Gura Haitii, sat ce aparține comunei Ș aru-Dornei, județul Suceava, este locul unde s-a descoperit placa din
piatră din mileniul III î.e.n. care avea o scriere identică cu cea folosită pe tă blițele de plumb, dar fă cută
dispă rută din incinta Muzeului Vatra Dornei, după ce Vasile Pața, descoperitorul ei a dus-o la această
instituție a statului româ n pentru pă strare.
Munții Buzăului și comuna Bozioru, din județul Buză u sunt alte locuri știute ale dă inuirii și continuită ții
noastre pe meleagurile carpatine, chiar dacă cete de învră jmă șiți mai vechi sau mai noi asupra noastră , ne
șuieră în urechi să pricepem odată pentru totdeauna că am venit aici abia prin secolele IX-XI, alungâ ndu-i pe
blâ nzii și neprihă niții cazari „semiți” de neam germanic, înstă pâ nindu-ne vâ rtos în casa altora! Cum am ară tat
despre urmele din aceste locuri atunci câ nd am scris despre originile religiei crucii ‒ formele și mesajele lor
venite din mileniul II î.e.n. ‒ aceleași afirmații trebuie fă cute și cu privire la vechimea scrierilor care există aici
pe pereții unor peșteri, pe mai multe stâ nci sau pe unele pietre aflate în locuri cu o semnificație aparte. Deși
aici există și scrieri cu alfabet chirilic, voi pune mai jos numai câ teva fotografii cu scriere getică fiindcă aceasta
ne interesează pentru a dovedi continuitatea istorică și spirituală a neamului get sau rumun pe plaiurile
carpatine de-a lungul mileniilor, și astfel cu aceste dovezi de netă gă duit să ne scriem adevă rata istorie și
adevă rata cultură identitară , furată de tâ lharii mai vechi sau mai noi.

balo (conducere, șarpe) + log (a se înălța, a se cățăra)

Ca o sinteză a alfabetelor folosite în bazinul inferior al Istrului și în jurul Carpaților am realizat tabelul
urmă tor ce dovedește fă ră putință de tă gadă că aceste meleaguri au fost locuite din mileniile 40 î.e.n. de
aceeași populație și care și-a transmis din generație în generație cultura orală , religia și tradițiile parcurgâ nd
scurgerea timpului pâ nă au venit în lumea fabuloasă a geților, apoi în cea a româ nilor de ieri. Despre
majoritatea româ nilor de astă zi am mari îndoieli că ar mai avea ceva legă turi cu cultura noastră identitară
venită din negura timpului preistoric și istoric.

411
 1. semnele în numă r de 235 folosite de geți pe tă blițele de plumb că rora le-am gă sit valoarea fonetică .
Mai sunt 116 semne folosite pe 4 tă blițe pentru care nu am reușit să înțeleg cum ar suna. Cu acest
semne s-a scris de la mijlocul mileniului II î.e.n. pâ nă la începutul perioadei feudale.
2. semne desenate pe stâ nca uriașă de că tre urieși în peștera Gaura Chindiei, mileniile XV-IX î.e.n.
unde unele dintre ele se repetă , iar altele nu au corespondență decâ t în semnele necitite de pe cele
4 tă blițe.
3. semne folosite la Lepenski Vir, mileniul VII î.e.n.
4. o parte din semnele folosite în scrierea de la Tă rtă ria, anii 6270 î.e.n.
5. o parte din semnele folosite în cele două locuri ale antichită ții înnegurate ‒ Vinča și Turdaș ‒ adică
sfâ rșitul mileniului VI î.e.n. pâ nă la mijlocul celui urmă tor.
6. o parte din semnele folosite la Vadu Ră u, cca 4000 î.e.n.
7. o parte din semnele folosite la Karanovo, mileniile V-IV î.e.n.
8. semnele folosite la Hâ ndrești, cca 4000 î.e.n.
9. spațiu gol lă sat pentru semnele de la Gura-Haitii, poate le vom vedea și pe acestea.
10. o parte din semnele folosite în munții Buză ului, mileniile II-I î.e.n.
Formele de scriere de pe tă blițe diferă mult fiindcă fiecare diac (așa erau numiți cei care scriau) avea felul
lui de a meșteșugi literele. Pe tă blițele de plumb sunt două feluri de a scrie; în relief prin turnarea plumbului
într-o matriță în care s-a scris pe dos textul dorit prin efectul de oglindă și prin incizarea textului direct pe
plă cuța de plumb. Scrierea s-a realizat de la stâ nga la dreapta și de sus în jos. Prin procedeul al doilea sunt
scrise numai 3 plă cuțe iar formele literelor sunt mai greu de citit.
Scrierea în relief are trei variante pe care le-am numit „scrierea geților”, „scrierea rumunilor” și „scrierea
religioasă ”. Din prima grupă sunt 3 plă cuțe ce descriu evenimentele petrecute în secolul IV î.e.n. din
Dobrogea, Muntenia sau Moldova și se referă la conducă torii Maico, Matigo și la conflictul dintre Maico și
neamul lui Enea. Formele literelor chiar dacă sunt turnate, au particularită ți grafice deosebindu-se foarte
mult de scrierile realizate la Sarmisetuzo. Este o scriere mai mă runtă cu înclinare spre dreapta, cu literele
realizate parcă în fugă și avâ nd forme turtite. O parte din litere sunt asemă nă toare cu cele folosite de ionieni
(pelasgi).
Scrierea rumunilor este realizată mai îngrijit cu litere bine conturate ordonate în poziție verticală . Câ nd
diacul nu mai are spațiu de scris pe râ ndul respectiv „o trage” și pe verticală de sus în jos, același cuvâ nt fiind
continuat de pe orizontală pe verticală . Cea mai frumoasă scriere ca formă grafică , pe care am întâ lnit-o este
pe tă blița 48. Diacul nostru a fost un maestru desă vâ rșit realizâ nd o adevă rată bijuterie. Formele literelor
sunt unice iar migala cu care au fost realizate, trebuie să ne ducă cu gâ ndul la înalta mă iestrie artistică ce o
aveau acești meseriași, cum este dovedit și de tezaurul de la Pietroasa.
Tă blițele cu scriere religioasă sunt numai două iar pe șapte dintre ele apar câ teva râ nduri în josul
textului sau uneori în interiorul medalioanelor. În aceste casete s-a scris de la stâ nga la dreapta dar și
de la dreapta la stâ nga iar uneori s-a scris în ambele direcții! 24 din literele folosite de geți/rumuni în

412
realizarea scrierilor sunt identice cu alfabetul „liniar B” din Creta care a fost utilizat în perioada 1500-
1350 î.e.n. iar 5 semne sunt asemă nă toare. Această asemă nare uimitoare între literele folosite pe teri-

413
toriul Geției și cele din Creta și Ionia au fost observate pe la 1843 de italianul Micali numai că ai noștri
savanți au tă râ țe în cap și ceață pe ochi. Chiar în secolul III î.e.n. latinii știau că geții aveau o scriere
proprie așa cum gă sim în informațiile venite de la Cato Maior sau Cato cel Bă trâ n (234-149 î.e.n.) care
în lucrarea Origenes (Întemeieri) elaborată spre bă trâ nețe scrie despre stră moșii noștri urmă torul
Adevă r: „Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad
tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Ș i după zicerea noastră , adevă rul
ajuns la noi de la cinstitul roman sună așa: „Geții aveau deja o scriere cu multă vreme înainte de
întemeierea Romei, că ci ei câ ntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfă ptuit
de că tre romani la multă vreme după ei”. Dacă acest ADEVĂR ar fi pus în că rțile de istorie sau mă car
în ță că liile cacademincienilor care ne-au tot scris, ră scris și rescris istoria și cultura identitară a neamului
după interesele dușmanilor noștri, atunci ar face mare zavistie° și tă ră boi pe plaiurile mioritice iar
Dună rea nu s-ar mai revă rsa în Mare de atâ ta supă rare.
Realitatea istorică este povestită și de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică care scrie în Cartea III,LXVII
astfel: „Tot Dionisos ne încredințează că Linos a fost primul dintre greci care a nă scocit ritmul și melodia; ba
chiar se spune că , atunci câ nd Cadmos adusese din Fenicia literele, el cel dintâ i le-a folosit în limba elenă ,
dâ nd fiecă ruia numele și forma sa. Aceste litere au fost numite cu o numire generală de „feniciene” pentru că
au fost aduse din Fenicia la eleni; ar mai fi avut și denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au
folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor… Câ t privește pe Linos, se spune că el a însemnat
cu litere pelasgice ispră vile întâ iului Dionisos, înfă țișâ nd în lucrarea sa și celelalte legende. La fel s-ar fi
folosit de scrierea pelasgică și Orfeu și Pronapides, dască lul lui Homer, un foarte dă ruit meșter al câ ntului.
Tot așa Thymoites… Aflâ nd de la locuitorii Nysei cu de-amă nuntul faptele zeului, el a alcă tuit așa-numita
poezie frigiană , în care folosește o limbă arhaică și caractere vechi.”
Chiar dacă Diodor nu vrea să recunoască explicit faptul că literele grecilor sunt luate de la pelasgi,
punâ nd povestirii și un capă t de coadă fenician, în realitate grecii au luat de la fenicieni numai litera H,
la care au renunțat prin secolul VI î.e.n. Din această zicere rezultă că pelasgii plecați din nordul
Istrului, după ce s-au stabilit în sudul munților Rodophi și colindând toată peninsula greacă,
foloseau un alfabet pe care l-au preluat după câteva sute de ani și grecii. Pelasgii scriau sigur chiar
înainte de secolul XIII î.e.n. câ nd se petrece ră zboiul troian povestit de legenda argonauților scrisă de
ariminul Orfeu din Tracia.
În Istorii VIII, 46,2, Herodot scrie: „Ionienii, numeau încă din vechime biblios, cărțile scrise pe piei
rase din cauză , că lipsindu-le papirusul, ei întrebuințau pentru scris piei de capre și de oi. Chiar și
acum în timpul meu, mulți dintre barbari scriu pe astfel de piei.” Aici este amintită indirect originea
alfabetului grec, fiindcă barbarii ioni erau pelasgii plecați din Carpați în prima parte a mileniului
II î.e.n., dar și geților, jupâ nul Herodot le spunea tot barbari cu sensul de stră ini. Ș i o informație
fabuloasă mult mai veche, venită tot prin urdinișul pricepuților eleniști o gă sim despre tă blițele de plumb în
Iliada, unde nimeni nu a bă nuit că se ascunde la loc dosnic și uitat de ră i și rele o parte din adevă rata
noastră istorie. În Cântul VI, v. 168-178, Glaucos, povestind despre bunicul să u Belerofonte, zice că
acesta a fost alungat de la curtea regelui Proitos din Argos fiindcă soția acestuia fă câ ndu-i avansuri de
dragoste și fiind refuzată , aceasta l-a° pâ râ t regelui că ar fi încercat să o siluiască . Regele Proitos,
neîndră znind să -l ucidă îl trimite pe Belerofonte la socrul să u regele Liciei cu o scrisoare în care îi cere
acestuia să -l omoare fiindcă este un mișel: „Dar se feri să -l omoare, din teamă de sus, îl trimise/
Tocmai în Licia, unde pieirea să -și ducă el însuși/ Semne de moarte scriind o mulțime pe-o placă-ndoită/
Ș i poruncind s-o arate cră iescului socru să -l piarză … El începu să -l întrebe, ceru chiar dovezi ca să
vadă / Ce fel de sarcină -i dete iubitul să u ginere Proitos/ Câ nd a primit el tăblița-ndoită cu semnele
morții.” Belerofonte este trimis de regele Liciei să ucidă pe Himera, apoi să zdrobească pe Amazoane
crezâ nd că va fi nimicit de aceste mari pericole, dar el scapă din aceste lupte.
Ș i tot prin acele lumi uitate de ră utatea oamenilor, sunt amintite tablele triunghiulare de aramă duse de
fetele hiperboreene Opis și Hekaerge sau Arge în Peloponez.
Euripide (480-406 î.e.n.), poet și tragician grec, în piesa Alcesta, povestind despre eroina salvată de Hercule
din ghiarele morții, amintește potrivit unei tradiții vechi despre „tăblițele trace”, iar dacă vremurile erau
înaintea nașterii neamului elen, înseamnă că neamul arimin știa atunci să scrie și să dea și altora ceva din
prinosul lui.
Filon din Byblos scrie în lucrarea despre mitologia fenicienilor unde a apă rut primul alfabet: „Din
Mișor (ivriții numeau Maș sau Meșec, ținutul Mesia) s-au nă scut Taautos care a născocit primele sem-

414
ne ale scrierii”. Taautos este Thoth din scrierile egiptenilor sau Dahau-ti, adică neamul sciților de la nordul
Istrului°, adevă r știut de toată lumea secolului II al erei noastre.
Dar și Platon care a tră it pe la mijlocul secolului V î.e.n. în Republica scrie despre neamul nostru
stră vechi, că în regatul lui Atlas din nordul Traciei, erau primele legi scrise din lume, pe niște coloane
de aramă cum apar aceste informații venite și de la fenicieni. În Axiochos vorbește prin gura lui
Socrate, despre niște table triunghiulare de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis și
Hekaerge, cu un conținut escatologic. „Iată și o narațiune pe care mi-a comunicat-o magul Gobryas,
spune că în timpul expediției lui Xerxess (480 î.e.n.), bunicul să u Gobryas, fiind trimis la Delos ca să
pă zească insula aceasta care era locul de naștere al celor doi zei Apolo și Artemis, a aflat din citirea
unor tă blițe de bronz, pe care le aduseseră din țara hiperboreenilor fecioarele Opis și Hecaerge,
urmă toarele: după despă rțirea de trup a sufletului, acesta se duce într-un loc întunecos, într-un locaș
subpă mâ ntean unde se află împă ră ția lui Pluton… Pridvorul drumului ce duce la lă cașul lui Pluton este
ferecat
cu ză voare și cu chei de fier. Poarta care servește de intrare la drumul ce duce la reședință , e închisă
cu 200 de lacă te și chei. Câ nd e deschisă , sufletul ajunge la râ ul Acheron, apoi la râ ul Cocyt, și după
ce trece peste aceste râ uri, el trebuie să fie dus la Minos și la Rhadamanth, în locul numit Câ mpul
Adevă rului. Aici, judecă torii țin ședință și întreabă pe fiecare dintre cei care vin, că ce viață au dus și cu ce fel
de lucră ri s-au preocupat pâ nă erau în trup. Înaintea acestor judecă tori este peste putință să poată minți
cineva. Apoi aceia care au fost conduși de un înger bun câ t timp au tră it, capă tă locuință în ținutul celor pioși,
unde sunt tot felul de fructe minunate, unde curg izvoare cu apă limpede, unde câ mpurile sunt acoperite cu
tot felul de flori de primă vară , unde el este pă rtaș la vorbiri pline de înțelepciune, la câ ntecele poeților,
întâ lniri unde se aud cele mai frumoase muzici și câ ntă ri, o viață plă cută . Aici nu este nici iarnă , nici că lduri
mari, ci o climă blâ ndă , îndulcită de razele cele luminoase ale soarelui. Aceia care au fost inițiați în aceste
mistere, au un loc mai înainte și ei îndeplinesc ceremoniile religioase. Iar acei care și-au petrecut viața în fapte
rele, sunt duși de Iele în Tartar, în regiunea celor impuri, unde fiicele lui Danaus, încearcă necontenit să umple
vasul cel fă ră de fund, unde se vede Tantal ce suferă de sete, unde vulturii sfâ șie ficatul lui Tytius, unde Sisif se
trudește în zadar să urce pe munte un bolovan, uriaș de piatră , iar după ce ajunge la capă t el trebuie să
înceapă din nou munca… Acestea mi le-a spus Gobryas.” Bine jupâ ne că te-a luminat grecul matale că dacă le-
ar fi spus Eno cră pai de ciudă în bunul nă rav al vostru. Descrierea fă cută de Platon este foarte asemă nă toare
cu cea din Calea Adevărului și Dreptății copiată de Eno după exemplarul salvat de Noe în corabia sa, care a fost
dă ruit neamului omenesc. Analiza poate continua pentru că influența culturii hiperboreilor sau a geților°
asupra zicerilor lui Socrate este mai mult decâ t evidentă !
Ș i o vorbă a lui Pindar, poet grec ce a tră it în secolul VI î.e.n. unde în Pithyce (IV, 31, 3) ne spune
despre Orfeu că a fost prooroc, mare câ ntă reț, poet și doctor, descoperitor al literelor și scrierii. De
neam din Tracia adică arimin, dar alte informații dau ca baștină vadurile râului Nistru, el ar fi fă cut
o că lă torie în Egipt unde s-a luminat cum este cu înțelepciunea și s-a întors la ai să i. În antichitate se
repeta fă ră putință de tă gadă că Orfeu ar fi tră it înaintea ră zboiului Troiei (mijlocul secolului XIII î.e.n.)
și ar fi reformat profund credințele tracilor. Ș i ne mai spune spre veșnică aducere aminte că Orfeu ar fi
dat grecilor opere teologice și filozofice dar și așa numitele Tăblițe sacre care erau un tratat în
versuri, consacrat descrierii și vindecă rii bolilor trupului și ale sufletului. După această afirmație neamul
nostru era prin secolul XIII î.e.n. plin de iubire pentru scriere și înțelepciune profundă pe care le-a
dă ruit cu largă inimă și altora mai să raci cu duhul dar plini de ră ută ți și hoții!
Dacă hiperboreenii le-au dus grecilor niscai tăblițe cu scriere, este de hazna prostului să spui că
acești nord-dunăreni nu știau să scrie și să citească iar afirmația că tă blițele „veniseră chiar odată cu zei”
înseamnă că se referă la perioada de început a civilizației grecilor câ nd încă bâ jbâ iau după zeită țile lor
neostoite în ră ută ți, adică prin secolele XI-IX î.e.n. În limba greacă cuvâ ntul hecaergos, înseamnă cel ce
îndepă rtează primejdia.
Toate acestea dovedesc fă ră putință de tă gadă că stră moșii noștri geți pe la secolele XX î.e.n. scriau pe table
de plumb prin dă ltuire sau mai tâ rziu prin turnare în matrițe de bronz iar în secolele XVIII-XVII î.e.n. câ nd a
avut loc migrația în Peloponez, ei și-au dus și obișnuința scrisului așa cum o mă rturisesc chiar grecii care i-au
scos din istorie prin minciună și fals.
Că istoria este pe aici pe aproape, ne-o confirmă stâ lpii lați din piatră cioplită descoperiți la poale de
Ceahlă u de ță ranul V. Pața din Gura-Haitii°, județul Suceava și aduși în propria curte. Pe acești stâ lpi de
înă lțimi diferite sunt scrijelate zeci de litere din alfabetul get, unele care nu se gă sesc în alfabetul vechi
grec, formâ nd cuvinte și poate propoziții. Nimeni dintre specialiștii noștri în istorii și tră snă i dră cești

415
416
nu a adă stat un bob ză bavă să se întrebe de ce stră moșii româ nilor foloseau cu mult înaintea grecilor un
alfabet care a ajuns la acest neam, nu se știe cum, dar și alte semne fiind în fapt o scriere despre care nu s-a
scris un cuvâ nt! Zeci de inscripții cu alfabetul geților s-au descoperit pe pereții peșterilor din Carpați sau pe
stâ nci, fă ră ca cineva să pomenească de acest fenomen specific culturii geților. Dacă isteții greci spun că au
luat alfabetul de la fenicieni ‒ afirmație greșită ‒ sau de la pelasgi ‒ afirmație corectă ‒ noi spunem că știam
să scriem și să citim chiar înaintea potopului! Cum am ară tat mai sus, pelasgii s-au dus cu turmele și
credințele lor în sudul peninsulei balcanice din regiunea Carpaților, luâ nd cu ei și scrierea așa cum spun chiar
unii dintre ei, mușcâ ndu-și limba de supă rare!
Plutașii de pe Bistrița foloseau un sistem de semne pentru crestarea lemnelor care este în mare parte
alfabetul get. Teodor Burada în studiul Despre crestăturile plutașilor pe cherestele Iași, 1880 ne prezintă 57 de
semne din care 36 sunt identice cu cele din alfabetul geților, 2 semne sunt identice cu scrierea de pe tă blița 1
iar 18 semne ale plutașilor sunt identice sau foarte apropiate cu literele din scrierea cretană liniar B! Tă blițele
13 și 10 au pe margine o scriere aparte pe care nu am reușit să o deslușesc dar unele semne sunt identice sau
asemă nă toare cu cele de pe tă blița I. De fapt scrierea geților se trage din această tă bliță pe care o apreciez
turnată pe la jumă tatea mileniului II î.e.n. Aici apar trei forme de scriere iar unele semne sunt identice sau
asemă nă toare cu pictogramele de la Tă rtă ria și Sumer dovedind încă odată continuitatea civilizației neamului
nostru pe aceste meleaguri. Plă cuța are în centru° o imagine iar deasupra ei un text scris cu litere care se
gă sesc parțial atâ t în alfabetul cretan liniar B câ t și în alfabetul geților. La stâ nga imaginii este un text scris
atâ t cu litere comune celor două alfabete dar și cu unele semne pe care nu le-am înțeles. La dreapta imaginii
textul este scris cu alfabetul geților dar unele litere sunt sugerate prin puncte iar altele au forma obișnuită .
Sub imagine sunt două casete și mai multe simboluri al că ror înțeles îl voi discuta în altă parte. Să mai ară t că
pe tă blița rotundă de la Tă rtă ria sub despă rțirea pe orizontală , în partea stâ ngă sunt două semne care vorbesc
de divinitatea Șaue cunoscută mai tâ rziu cu numele de Mă iastra. În religia cartaginezilor era zeița° Tanith o
divinitate a lunii care aducea fertilitatea și renașterea naturii, atribute identice cu cele ale lui Zoin de la geți.
Mai avea ca simboluri porumbelul și peștele, ambele fiind cu același rol și în religia geților! Simbolul ei grafic
este identic cu cel de la Tă rtă ria! Pe tă blița 9 s-a folosit atâ t alfabetul get câ t și o scriere adusă de gali în
această regiune odată cu migrarea, la începutul secolului VI î.e.n.
Primele probe arheologice care atestă scrierea grecilor, sunt datate pe la anii 725 î.e.n. scrise de la
dreapta spre stâ nga (cum se scria și pe tă blițele de bronz în care se turna plumb pentru se a realiza mai
multe copii cu scriere de la stâ nga la dreapta) iar unele ceva mai tâ rziu sunt chiar tă blițe din bronz!
Grecii au reținut pentru început această ordine a scrierii de la dreapta spre stâ nga pentru că așa erau
aranjate literele pe plă cuțele hiperboreenilor dar au uitat că acestea se foloseau în realitate ca niște
matrițe pentru realizarea mai multor copii necesare ritualurilor religioase și ră spâ ndirii religiei nemuririi a
geților din nordul Istrului. Tot în acele vremuri stră vechi mitologia greacă ne vorbește de Abaris,
zbură tor hiperboreean care tră ia fă ră hrană , fiind prevestitor și fă câ nd minuni, vindecâ nd molime
(ciuma din Sparta) și cutreierâ nd toată Hellada în zbor, că lare pe o să geată magică de aur, dă ruită de însuși
Apollo cu care a plecat de la greci la hiperboreeni.
O teorie modernă a fizicii spune că materia este energia structurată după un anumit model. Paranormalii ‒
oamenii cu însușiri energetice deosebite, așa cum aveau mulți oameni în trecutul îndepă rtat ‒
pot realiza prin puterea gâ ndului corporalizarea unor forme de materie dorite de ei. Dar de ce nu am
accepta și fenomenul invers al decorporaliză rii ca o formă existențială ce poate fi controlată de anumiți
oameni cu însușiri deosebite ale mentalului lor. Așa ar avea o explicație plauzibilă și zborul lui
Abaris/Zamolxe amintit de scrierile vechilor greci. După alte surse elene, era preot sau profet scit ori
hiperboreean, care a vizitat Grecia la 770 î.e.n. ca predicator al lui Apollo, al că rui cult l-a ră spâ ndit în
Hellada, fie poet apolonic care ar fi scris un poem Theogonia și un ciclu de descâ ntece vindecă toare
pentru medicină . După mai mulți autori, Abaris a fost un personaj real cum susține Hippostratos, vizitâ nd
Grecia pe la 768 î.e.n. sau după Suidas pe la 568 î.e.n. Dacă acest Abaris era bute de carte
înseamnă că neamul lui era și mai moțat într-ale înțelepciunii avâ nd și nă ravul scrierilor pentru că așa o
spun grecii. Pe tă blița 3 în caseta de jos este scris Aba (bă trâ n) riso (rizu: șă nțuleț, crestă tură ) ‒bă trâ nul
care scrie ‒ confirmâ nd că hiperboreenii (geții) au mers în sud la neamurile lor pelasge, erau înțelepți și
cu meșteșugul scrisului la îndemâ nă oricâ nd iar acest Abaris a fost marele înțelept Zamolxe. Faptul
că geții au folosit 322 de semne în scrierile lor de pe tă blițele de plumb citite de mine, iar 28 dintre ele
sunt identice sau asemă nă toare cu scrierea cretană liniar B din secolele XV-XIII î.e.n. arată că grecii au
preluat de la pelasgi și hiperboreeni scrierea fonetică , populații mult mai civilizate decâ t ei în acele

417
vremuri uitate de istorie. Un alt argument care susține vechimea scrierii pe meleagurile noastre mioritice și
care a fost preluată de vechii greci, sunt semnele din scrierea Tă rtă ria și Sumer care se gă sesc pe tă blițele de
plumb ale stră moșilor noștri dar lipsesc din alfabetul grec arhaic, ei dezvoltâ ndu-și scrierea dintr-un numă r
restrâ ns de semne câ te au vă zut pe tă blițe.
În anul 1912 s-a descoperit în localitatea Ezerova din sudul Bulgariei un inel vechi de 2500-3000
de ani, scris cu litere grecești dar într-o limbă necunoscută și nedescifrat pâ nă în prezent! Transcris cu
alfabet latin textul arată astfel: ROLIS Ț ENE ANERE (în eme-gi aniri: inel cu piatră prețioasă iar în
româ na veche anula- re înseamnă de forma unui inel) NER(minunat) Ț I-L Ț EANE-Ș KOR (cor: cerc,
unire, legă tură ) RAZE ADO MEANTI LEZ (leș: trup mort) VIIȚ A MINE RAZE-L TA. Sunt convins
că orice româ n cu mintea acasă ră mâ ne uimit de frumusețea frazei care pe înțelesul nostru zicerea sună
așa: Rolis, ține acest inel minunat ce-ți va lega (ține unite) lumina aducerilor aminte câ nd trupul meu
va fi pă ră sit de raza vieții.
În localitatea Agighiol din județul Tulcea s-a descoperit o cupă de argint cu urmă torul text KOTYOSEGBEO
care trebuie despă rțit astfel: KOTI (coți: a mă sura) OS (tare) EG (eg: a spune) BEO (a bea). Pe înțelesul nostru
sună așa: a bea cu mă sură spune câ t ești de tare. În localitatea° Rogozen, pe malul drept al Dună rii în direcția
vă rsă rii Oltului în fluviu, s-au descoperit mai multe vase cu inscripții în limba „tracă ” cum spun arheologii
bulgari și româ ni iar comoara ar fi aparținut regelui odris Cotys I (383-359 î.e.n.). O cupă are textul
KOTIOSETBEOY care trebuie citit astfel: KOTI (coți: a mă sura) OS (puternic) ET (ed: a face morman, a
pricinui) BEO(a bea) I (i: necaz, supă rare). Adus în timpul nostru spune: beția puternică și peste mă sură te
doboară (te face morman) și aduce necaz.
Un alt vas tot de origine „tracă ” după mințile acelorași specialiști a fost descoperit în același loc
avâ nd textul: KOTYOSEGBEO(U)DISLOIASEPOIESE și care se poate citi° așa: KOTl (coți: a mă sura)
OS (tare) EG (eg: a spune) BEO (a bea). (U)DI (udi: a se uda, somn) SLOI (mort, țeapă n) ASE (așa,
dorință ) POI (poi: pleavă de la să mâ nța câ nepii) ESE (a ieși). Pe înțelesul nostru este astfel: a bea cu
mă sură spune câ t ești de tare. Dacă ai ajuns țeapă n (de beat) și tragi la somn, să ai dorința să ieși ca o
pleavă de câ nepă (om de nimic). Cercetă torii bulgari împreună cu româ nașii isteți foc în fă că turi au ajuns la
concluzia că aceste cupe ar fi aparținut regelui Odris Cotis I prin interpretarea textelor cu ajutorul limbii
grecești, ori se știe că geții și tracii vorbeau aceeași limbă dar care era diferită de greacă ! Locurile unde s-au
gă sit vasele fă ceau parte în epoca istorică respectivă din Mesia care era parte componentă a Geției iar limba
textelor este limba româ nă veche pe care o vorbeau atâ t geții câ t și tracii. Ca să dovedesc nă scocirea numită
„limba tracă ” mai ară t că pe o monedă „tracă ” bă tută în secolul V î.e.n. apare un vas în forma literei U cu buza
ușor ieșită în afară și cu două toarte mici sub aceasta. Deasupra gurii vasului sunt literele KO, sub toarta din
stâ nga este litera T iar sub toarta din dreapta litera O. Pe revers este bustul unui bă rbat cu figură energică , cu
barba tunsă scurt și pă r ondulat care vine pâ nă la baza gâ tului. Pricepuții l-au numit pe acest personaj regele
Cotys, prin citire în limba greacă ° a cuvâ ntului koto, deși ei pretind că regele era trac. De ce nu l-au citit Cotoi
sau Cotos, nu știm, dar cu siguranță știm că cei care au citit în acest fel, erau adepții curentului elenist, adică
tot ce s-a descoperit de la baltică prin Asia Mică , pâ nă în Egipt era scris numai în greacă pentru că această
limbă și cultura se ră spâ ndise ‒ după mințile lor ‒ ca o molimă și nimeni nu a putut scă pa de binefacerile ei.
Iar noi nu am putut scă pa de revelațiile acestor lepre nă scocitoare, prin care cultura neamului arimin de la
sudul Istrului este trecută prin fals în „marea cultură greacă ” sau elenistă .
Pe o fibulă descoperită la Kerlich și aflată în prezent la muzeul din Mainz apare urmă torul text scris cu
caracterele identice cu cele de pe colanul descoperit la Pietroasa: RIOBEIESEIGEG. Zicerea trebuie despă rțită
astfel RIO (rea, râ u) BEI (a bea) ESE (a ieși) I (i: a alerga, a goni) GEG (jeg, om de nimic, secă tură ) și înțeleasă
astfel: cine bea ră u (se va îmbă ta) va fi scos și gonit ca un jeg.
Povestea grecilor că geții și tracii erau mari meseriași în trasul la mă sea este infirmată de aceste
texte care avertizau pe cei cu dor de chiolhan că îi așteaptă un șut în fund și un brâ nci pe ușă afară !
Limba acestor inscripții este limba vorbită de pelasgii, tracii, macedonenii și aromâ nii acasă la ei dar
liftele au fă cut și din această ramură sudică a neamului nostru un popor de vâ ntură lume! Situația este
asemă nă toare și cu colanul de la Pietroasa care a fost salvat parțial din ghearele pră dă torilor unde
apare o inscripție cu niște litere pe care stră inii le-au pus în legă tură cu scrierea cretană liniar B și cea
ionică ! Noi însă am ră mas tari în gâ ndire, nu ne interesează , nu aparține duhorii latriniste. Textul a fost
tă lmă cit câ nd am vorbit despre mato. În localitatea Torcello lâ ngă Veneția, s-a descoperit un vâ rf de
suliță cu o inscripție care nu a fost descifrată pâ nă în prezent. Semnele incizate aparțin alfabetului get
iar textul este urmă torul: SE (sii: a veni, a fi) IM (im: pă mâ nt, mocirlă ) PO (po: a chema, a striga), cu

418
înțelesul contemporan: este chemarea pă mâ ntului (trimiterea la moarte). Pe partea de sus a vâ rfului suliței
este litera S culcată de la Sarmis sau Sarmisetuzo. Aceștia suntem, nici mai mult dar nici mai puțin!
În secolul IV al erei noastre Wulfila (311-381), că rturar got aciuat pe la Constantinopol la bă trâ nețe după
ce se nă scuse și își fă cuse ucenicia în nordul Istrului, a tras o ocheadă prin alfabetul stră moșilor noștri și le-a
dat confraților lui runele gotice. Numai că el era la obâ rșie capadocian, neamul lui a fost gă bjit de goți în raidul
lor de jaf din anii 257 ‒ 258 câ nd au trecut prin foc și sabie toată peninsula balcanică și Anatolia. Aduși pe
malurile Istrului aceștia au conviețuit cu geții iar Wulfila, primise în Dacia, unde evangheliza, acest nume got
care derivă de la acela al lupului: Wulf (lup) + ila (noblețe, a fi stră lucitor). Numele lui are sigur legă tură cu
religia geților pentru că neamul lui după cum pretind mincinoșii, era trecut la creștinism deja. În anul 341 a
început traducerea Torei în limba gotă . Wulfila însuși după cum spune sfâ ntul Eugeniu „dă litere noi geților”.
Dacă dă litere noi înseamnă că geții aveau litere vechi așa cum o dovedesc din plin și tă blițele de plumb. În
secolul IX, doi slavi cu mințile ascuțite ‒ Chiril și Metodiu ‒ spun că au inventat un alfabet ‒ chirilic, sau așa
spun urmașii lor, dar șmecheria este identică cu alfabetul get pe care noi româ nii l-am folosit pâ nă pe la 1870
câ nd prigonitorii de istorii și adevă r ne-au obligat să îmbră că m această cotreanță plină de jeg numită sfâ nta
latinitate. Chiar numele celor doi magiștri slavi sunt nume neaoș româ nești ‒ Chirilă și Metodiu; cuvâ ntul
metodi cu sensul de înțelept, priceput se gă sește pe tă blița de plumb 44 de care am discutat.
Hașdeu, mare ghiduș în ale lingvisticii, a descoperit că secuii foloseau prin secolul XIII un alfabet
format din 33 de semne dintre care 28 sunt identice sau asemă nă toare cu alfabetele geților! Dar înaintea
româ nului nostru, Simon de Keza în lucrarea Gesta Hungaroum pe la sfâ rșitul secolului XIII, ne
lasă mă rturie că secui au ajuns în Carpații de ră să rit și tră iau împreună cu româ nii de la care au
deprins folosirea scrisului! Muzeul bisericii din Ș cheii Brașovului are o pagină dintr-un omiliar vechi
din secolele XI ‒ XII scris în limba româ nă cu caractere getice sau „chirilice” după care se învă ța a
citi, deci în acele vremuri neamul nostru scria, citea și avea nevoie de asemenea îndeletnicire. Actul
confirmă zicerea cronicarului ungur și tică loșia specialiștilor în plă smuiri!
Tii… stuchi-v-ar mâ țele de specialiști!
Ș i ungurii cei fuduli și isteți de dau în gropi s-au ales cu niscaiva rune prin secolul XV după ce au cotrobă it
cu dezinvoltură prin inteligența mâ ncă torilor mioritici de lapte și brâ nză din Carpați.
Numai cine nu a vrut nu ne-a pră dat!
Ș i dacă neamul nostru era așa de priceput în ale scrisului, înseamnă că se scria în draci, iar tă blițele
dovedesc acest adevă r neverosimil! Conducă torii satelor își consemnau evenimentele pe tă blițe (T 25)
ca să se știe că și-a însurat flă că ul cu mâ ndrețea de Marica iar că să toria a fost fă cută religios pentru că
apare un mic text cu alfabetul utilizat numai pentru asemenea mesaje. Dabele își treceau pe tă blițe
evenimentele mai importante să ră mâ nă ca pildă pentru cei ce vor veni iar dabo geto Sarmisetuzo era
centrul culturii neamului nostru stră bun unde s-au adunat mii de tă blițe. Dacă cea mai veche tă bliță de
plumb (T 1) este turnată pe la mijlocul mileniului II î.e.n. atunci trebuie să apreciem numă rul lor adunat
prin depozitele din sate și cetă ți la câ teva mii sau poate chiar peste zece mii. Faptul că de la pră pă dul
roman și româ n au scă pat numai 74 (atâ tea cunosc eu) dovedește ura fă ră margini a unor ucigași de
profesie și a unor canalii de a distruge adevă rul care a fost și este atâ t de supă ră tor pentru cei ce i-au urâ t
pe geți iar acum îi ură sc pe urmașii lor.
Tă blițele sunt dovada de necontestat a nivelului de cultură pe care l-au avut stră moșii noștri, aruncâ nd în
aer toate dogmele civilizației europene sau de tip european care au pretenții de adevă ruri sacrosante (indo-
europenismul, antichitatea clasică , latinitatea, arianismul, elenismul și iudeo-creștinismul iahvist). Ca să
nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinită ții neamului nostru am să folosesc niscaiva informații
adunate cu mare sâ rg de ră ulenii spanioli amintiți mai înainte. Spun ei că în toriștea stră bună ‒ Iberia,
bă știnașii așa neciopliți cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să -i lumineze ‒ se scria într-o
veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucașe, apreciindu-le din secolele VIII-II
î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare. Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico și Turdetano (nouă
ne amintește de necropolele Tă rtă ria și Turdaș) sud-est și sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geți
în polojeniile lor pe tă blițele de plumb sunt identice sau asemă nă toare cu literele din aceste scrieri iar 34
dintre semnele cu care crestau lemnele plutașii Bistriței sunt identice sau asemă nă toare cu litere folosite de
vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastâ mpă rat suntem dar mai ales cum stă m cu adâ ncimea ră dă cinilor înfipte în plaiul
mioritic! Să fiu cintezoi pe ră murea pâ nă la sfâ rșitul câ ntă rii mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12
semne identice cu scrierea de la Tă rtă ria și 13 semne comune cu scrierea din Sumer (Ki-

419
en-gi) unde s-a ră zlețit o parte din neamul carpatic în a doua jumă tate a mileniului IV î.e.n. Pentru a le tă ia
maul pe vecie acestor înverșunați în fă că turi, dau câ teva° nume din onomastica actuală a creștinilor spanioli:
Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio și unele culese din tă blițele necreștinilor geți: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro,
Orelio. Câ nd au plecat aceste populații mioritice în Iberia este greu de ră spuns dar se poate aprecia că le-au
trebuit ceva timp să -și organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de
numeroși pentru o astfel de acțiune care cere multă glagorie și îndemâ nare de meseriaș. Consider că pe la
mijlocul mileniului II î.e.n. i-a apucat neliniștea pe acești nă bă dă ioși să -și pă ră sească toriștea stră bună din
Carpați și să mai pună pe aiurea de o civilizație, migrația putâ nd fi determinată de erupția vulcanului de la
Santorini!
Dacă vrem să știm ce pă lă rii purtau stră moșii noștri în urmă cu peste 3000 de ani, trebuie să ne clă tim o
leacă ochii cu ceva alfabete semite și mai îndepă rtate apoi să privim mai spre vest prin peninsula italică la
începuturile desțelenirii ei și nu strică o ocheadă prin sudul Galiei și chiar mai jos dincolo de iberici. Nu
trebuie să uită m a că ta din ochi și prin geroasa Siberie, neamul brahmanilor din India și cultura de pe valea
Indusului. Halal neam, vrednic și plin de râ vnă !
Scrierile hitite din secolele XVIII-XII î.e.n. spun că au avut de înfruntat triburile kaska sau geska. Dar
marea ispravă a acestor urdii este ocuparea întregului ținut dintre Tigru și Eufrat în anii 1530 î.e.n. și
constituirea unui regat puternic ce a dă inuit pâ nă la 1150 î.e.n. fiind cunoscută în istoria regiunii ca perioada
kașită . În scrierile akadiene sunt menționați și sub numele de kaski sau kasi. Aceste triburi mai sunt
menționate în tă blițele hitite și sub numele de mosca. Masa sau Misia este menționat ca mic regat în
documentele imperiului neohitit (1450-1200 î.e.n.). în partea vestică , în vecină tatea Troiei.
Ț inutul Hajasa sau Azzi, situat în nord-estul imperiului hitit se ră scoală că utâ nd sprijin la neamul kasca dar
regele Karanni este înfrâ nt fiind înlocuit cu regele fidel lor Marija. Mușchii (mosca) după documentele
asiriene sunt identici cu frigienii ca populație din țara Hati, care în frunte cu Mitas conducă torul lor ocupă
regatul Hajasa. Numele apare mai tâ rziu menționat de greci sub forma Midas. În Asia Mică , spune Homer,
frigienii i-au înlocuit repede pe hitiți, devenind puterea dominantă . Pe la începutul secolului XII î.e.n.
popoarele supuse din imperiul hitit au adulmecat un vâ nt de ră zmeriță , și-au umflat sâ ngele în vene și au
strigat că tre Hattusa: ori îi laie, ori bă laie, pâ nă câ nd să fim tot oaie? Firi neliniștite își aveau să lașurile și în
sud-estul și estul Mă rii Negre fiind constituiți în mici regate printre care Mașa sau Masa și Arzawa, erau
ramura geților din nordul Mă rii Negre și a Mă rii Caspice.
Neamul kasca se mai gă sea în sudul și estul imperiului hitit fiind tolerați în nă bă dă ile lor de că tre aceștia
pentru că erau singurii care știau taina prelucră rii fierului ce constituia un mare avantaj militar. În necropola
tumulară de la Lă puș, Maramureș s-a descoperit un topor de fier datat pe la 1200 î.e.n. ceea ce dovedește că
ne țineam aproape cu acești neastâ mpă rați de kaska sau mosca. Sarduk al III-lea, rege din Urartu pe la
începutul secolului VIII î.e.n. avea ceva socoteli neclare cu neamul kaska/mosca și se laudă că le-a rezolvat cu
sabia cucerind ținutul acestora.
În nordul Dobrogei s-au descoperit mai multe monede datate pentru secolul III î.e.n. cu inscripția „basileos
mosconos” și citite greșit regele Mosconos. În limba greacă cuvâ ntul basileu a avut sensul de împă rat și nu
rege, mult mai tâ rziu în imperiul bizantin începâ nd cu Heraclios în anul 629, dar în vechime acesta desemna o
funcție publică . În secolul VII î.e.n. la Atena pe lâ ngă rege mai erau 9 arhonți pentru diferite domenii de
activitate publică . În ordinea importanței, al doilea era arhontele basileu care se ocupa cu administrarea,
organizarea și supravegherea cultului religios!
Pentru funcția supremă a puterii politice, geții foloseau cuvâ ntul mato iar pe comandantul oștirii îl numeau
basileo. Aceste monede provin din regatul Masa cum apare în textele hitite sau mosca cum își spuneau ei care
era situat în sud-estul sau estul Mă rii Negre. Textul trebuie citit astfel; basileos + mosc + on (neam) + os
(puternic), adică Mosc, conducă torul neamului puternic, iar datarea ei este cu ceva sute de ani mai devreme.
O formulă asemă nă toare se gă sește pe tă blița 8.
Amintesc aici localitatea Moțca pe malul Ș iretului din județul Iași și numele de familie Mosca întâ lnit în
județul Satu-Mare ca subiecte pentru mintea istoricilor. Mai avem un cuvințel care ne arată vechimea
neamului nostru pe aceste plaiuri pe care tâ mpiții și tră dă torii spun că le-au umplut romanii cu urdorile
imperiului lor. Moscal înseamnă nai sau instrumentul vechi cu care câ nta zeul Pan, dar neamul nostru de
pă stori transhumanți zicea la fluier și nai de se cutremurau munții și dealurile iar izvoarele vă rsau în
unduirile lor valuri de lacrimi. Ș i de la acest instrument vine cuvâ ntul moscalagiu adică meseriașul care are
știința mâ nuirii moscalului care era fă cut din trestii.
Ă știa suntem, neam mioritic plin de dor și plin de of de-am ajuns om de prisos în casa noastră întoarsă pe
dos de tră dă tori de Neam și Ț ară , lepre și tâ mpiți.

420
 Grecii au numit acești ră uleni plimbă reți și calibi sau cabiri. Iar prezența lui Zamolsiu în insula Samos
pentru a-i milostivi pe acești cabiri care musteau de evlavie, cu religia sfintei cruci a Mâ ntuitorului dovedește
că vizita marelui preot get nu era o întâ mplare, îl interesa mersul reformei religioase pe care a înfă ptuit-o în
Geția.
Poetul Siddonius Apollinaris, în versurile din Carmina V, închinate generalului roman Iulius Valerius
Maiorianus pe la anii 479 ce purtase ră zboaie la Dună re pentru a potoli nă vă lirile populațiilor din nordul
fluviului spune că a adus la ascultare mulțimi de barbari printre care geții, dacii și mosca, adică neamul nostru
mosca sau masageții. Pe o parte din neamul mosca amintit de cronicile hitite, ră ută țile altora i-a ră zbit crunt,
obligâ ndu-i să se aburce tot mai sus că tre nordul Europei unde au șă ruit o nouă toriște. Gurile rele și unele
soboruri de taină spun că aceasta a fost cnezatul Moscva. În cronica lui Pseudo Nicolae Costin scrie despre
anul 1707 că domnul Moldovei Mihai Racoviță „se agiunse cu Împă ratul să fugă la Mosk”. Cronicele ruse și
poloneze amintesc de Volohia, ținut la izvoarele Niprului și Bugului locuit de volohi sau vlohi adică româ ni.
Cuvâ ntul are în limba rusă și sensul de prezică tor, magician, vră jitor iar cultul precreștin al rușilor era
râ nduit de acești volohi. Introducerea iudeo-creștinismului în anul 988 de că tre cneazul Vladimir i-a lă sat
afară pe acești stră moși ai noștri care și-au pus tot nă duful într-o ră zmeriță în anul 1071 dar au fost stropșiți
ră u. Mulți dintre ei au preferat să se retragă că tre Ural pe cursul superior al Volgă i în zonele împă durite care
le aminteau de meleagurile stră bune și să ră mâ nă la vechea religie a geților. Ț arul Petru cel Mare a aflat că
acești ră tă ciți nu au urechi pentru ortodoxia pravoslavnică și i-a pus cu sabia pe calea luminoasă a
creștinismului iahvist.
Că lugă rul minorit Wilhelm de Rubruquis, trimis de regele Franței în anul 1253 la tă tari cu ceva înțelegeri
de pace scrie: „Am sosit în fine la Etilia ( Volga) un fluviu foarte mare…în tot cuprinsul acestei ță ri dar și mai
departe, locuiesc așa-numiții cangle, un popor înrudit cu romanii. În partea de nord se află Bulgaria Mare
de unde vine Volga iar în partea de miază zi Marea Caspică ”.
În scrierea lui Ascelin din anul 1246 acest popor este numit kangitae adică geții care tră iau sub tutela
kanului (hanului). În prezent aceste neamuri ale noastre tră iesc pe cursul superior al Volgă i în Republica
autonomă Mordovia° din Federația Rusă și sunt cunoscute sub numele de erzia și mocșa. La granița dintre
Cehia și Germania este localitatea Moldava, în Moravia avem râ ul Moldau (germanizarea cuvâ ntului Moldova)
iar în localitatea Muldava din Bulgaria s-au descoperit mai multe vestigii arheologice ale culturi geților.
Aceste neamuri au fost purtă torii alfabetelor geților în lumea Siberiei, a religiei în puterea crucii
Mâ ntuitorului Ili în ră să ritul Europei la semințiile slave și nu numai. În sanscrită există cuvâ ntul moksha
(mocșa) cu sens de origine, naștere, eliberare.
În limba româ nă sunt mai multe cuvinte care dovedesc vechimea scrierii și a nă ravului de a scrie pe
meleagurile noastre timp de mii de ani! Leghiu are sensul de flă că u sau june iar în emegi cuvâ ntul ligi-in
înseamnă tâ nă r, școlar, a face exerciții pe tă blițele de lut. În irlandeză ‒ limba vorbită de ionii sau pelasgii din
Ionia – avem cuvâ ntul ligean cu sensul de scriere, a socoti, aranjare. Dacă aceste limbi nu ar fi avut o ră dă cină
comună , nu puteau apă rea cuvintele menționate cu formă fonetică asemă nă toare și sensuri identice sau
foarte apropiate!
Cuvâ ntul opisan arată pe cel ce urmă rește și operează într-un opis, lista de acte, registru, inventar, indice,
iar în emegi avem opisang/ubisang: scrib. Cum emeșii au plecat din toriștea stră bună pe la mijlocul mileniului
IV î.e.n., cuvintele acestea dovedesc faptul că aici în Carpați se scria vâ rtos chiar de la începuturile acestui
mileniu. O altă dovadă este cuvâ ntul pisanie care este scrierea pusă deasupra ușii de la intrare dintr-un lă caș
de cult, unde ctitorii doresc să lase informații cu privire la construcția respectivă ; în emegi avem pisan(e): a
că lă uzi, a potrivi, a ară ta, a pă stra. Cuvâ ntul tah arată o persoană care scrie repede, iar în emegi tah înseamnă
a aduna, a adă uga, a înmulți, a repeta.
Ș i țâ fnoșii greci au luat de la noi cuvâ ntul tah numindu-și pe cei care luau notițe după discursurile
profesorilor, tahografi! Dacă emeșii nu ar fi plecat de pe meleagurile noastre, aceste cuvinte nu puteau exista
în limba româ nă iar faptul că ele s-au perpetuat timp de aproape 6000 de ani, dovedește că am scris și am tot
scris ca să nu ne pierdem bunele apucă turi! Orice cuvâ nt este dat de o realitate din jur, de o activitate, o
relație sau de un sistem de valori materiale ori spirituale. Dacă natura care a generat acest cuvâ nt dispare, în
timp va dispă rea și cuvâ ntul iar faptul că noi am pă strat aceste cuvinte pâ nă în epoca modernă , arată că
obișnuința scrisului o avem de peste 6000 de ani sau poate chiar mai mult!
O altă dovadă a dă inuirii noastre pe aceste meleaguri de mii de ani este cuvâ ntul cătun folosit de
geți pe tă blițele de plumb și româ nii de astă zi; dar îl gă sim în toponimia italiană prin Catona și Li
catuni; la ainu kotan înseamnă sat; la incași catu înseamnă tâ rg. Cuvâ ntul se gă sește și la turci și persani

421
iar la greci este amintit în texte din secolul XI sub forma catouna. Ca toponim este și la dră guții vecini de la
vest, ungurii, unde avem Kattuny, la albanezi Cătuna și Cătunet, la sâ rbi Katun, Katuna, Katuniste și Katunari,
Katune la slovaci, Katun la bulgari. Ce mai, pe unde s-au aciuat neamurile arimine au pus repede de un că tun
să nu-i spulbere ră ută țile altora fă ră a ră mâ ne urma lor în istorie.
Într-un tratat încheiat între Alfred cel Mare și regele scandinav Guthrum la anul 880, Danemarca este
desemnată în document sub numele de Dacia. În alte documente din aceeași vreme sunt amintiți daci în
Iberia, iar eu întreb dacă geții au fost mă celă riți pâ nă la unul, iar toriștea stră bună a fost umplută de puhoiul
de urdori adus din tot imperiul roman pentru a coloniza Dacia ‒ după minciuna latriniștilor ‒ care vorbea
numai latină de cea mai pestriță fă că tură , de unde au luat goții aceste mituri cu care se fă lesc de atâ ta vreme?
Poate din vreo bibliotecă latină așa cum au fă cut și „specialiștii” noștri!
Este de neînțeles de ce stră moșii noștri nu s-au ostenit niciodată să lase informații pe tă blițele trase cu
privire la timpul câ nd s-au petrecut evenimentele. Explicația o avem în religia lor de neam mioritic sau neam
de foaie verde cum se mai spune pe la unele soboruri înciudate. Ei considerau viața biologică drept o punte
care te duce că tre veșnicie și nu are importanță câ t timp mergi pe această cale, totul este să obții nemurirea în
înă lțarea sufletească și nimic mai mult, adică se devii OM prin ceea ce ai fă cut ca muritor pe pă mâ nt tră ind în
înțelegere după cele cerești, dar și cu cele din jurul tă u fiindcă viața trebuie respectată în toate formele ei.
Același fenomen se întâ lnește și la neamul nostru ră zlețit în Ki-en-gi, nu-și datau tă blițele.

Scriere cu alfabet get deasupra ușii de la intrarea bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din localitatea
Rogoz, județul Maramureș ce dovedește adevă rul istoric și lingvistic că româ nii și-au pă strat cultura geților cu
mare stră șnicie chiar în condiții de supraviețuire care nu pot fi gâ ndite încă fiindcă ne lipsesc cele mai
elementare informații adevă rate despre istoria lor și cultura lor fabuloasă . Dar poate mai sunt și prin alte
locuri asemenea comori neștiute, ce așteaptă un curios îndră zneț să le aducă la lumina Adevă rului. Lă cașul de
cult a fost construit din lemn în anul 1663 din donațiile să tenilor și a reușit să stră bată timpul pâ nă în zilele
noastre.
Celor care le vâ jiie mintea a revelație furtunoasă și întunecată , venită din înveninatele cuiburi anti-
româ nești KGB sau MOSAD, le spun numai atâ t: foaie verde păpădie, iese fum din țăcălie, pentru voi
vremea a fost, pentru noi ea va să vie!

2.7 Leges bellagines

legea veche a geților sau rumunilor

Sistemul extraordinar de cunoștințe amintit de Platon și Iordanes că exista în vremuri de demult la nordul
Dună rii, autorii greci și romani îl atribuie lui Hermes (Arimis, Sarmis), divinitate adusă de pelasgii care au
migrat din nordul Istrului în sudul munților Hemus. Pe partea stâ ngă a fluviului dar și pe partea dreaptă a
existat o civilizație pe care istoria nu vrea încă să o recunoască !
Platon ne spune că în regatul lui Atlas din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi divine scrise cu
litere pe o coloană de aramă . Turdetanii din Spania, care în legende sunt vechii iberi, spun că au migrat de
undeva de lâ ngă Caucaz pe la mijlocul secolului XVII î.e.n. adică de pe meleagurile noastre și aveau după cum
scrie Strabon, o colecție de legi scrise în versuri după spusa lor, vechi de 6000 de ani iar asemă narea
alfabetelor folosite pe tă blițele de plumb ale geților cu scrierea din Tartesico și Turdetano dovedește acest
adevă r. Platon mai amintește de legile sciților care conțineau prevederi cu privire la pregă tirea militară , iar

422
Clearch din Solos spune că sciții (geții) au fost cei dintâi care s-au folosit de legi comune.

423
 După Homer, sciții pă stori (regali) erau vecini cu misii din nordul Tarciei, iar Eschyl spune că locuințele
sciților se aflau în regiunile din nordul Traciei lângă Caucazul de lângă Istru, în Sciția numită „mama
fierului” și în apropierea râ ului cel violent și greu de trecut ce curge din munții cei înalți. Acești autori fac o
deosebire clară din cele mai vechi timpuri între sciții pă stori adică geții situați la nord și la sud de Istru și
sciții nomazi din regiunea Lacului Meotic (Marea de Azov). Iar precizarea lui Eschyl privind baștina sciților
lâ ngă Caucazul de lâ ngă Istru vine să întă rească locul de unde au migrat iberii sau turdetanii în Spania în
timpul fă ră memorie. Ș i tot în acest Caucaz din nordul Istrului s-a nă scut legenda lâ nei de aur.
În localitatea Lă puș din Maramureș s-a descoperit o necropolă tumulară unde s-a gă sit un topor de
fier datat pe la 1200 î.e.n. ceea ce dovedește că a fost realizat în zonă pentru că poetul grec spune că
Sciția este situată lâ ngă Caucazul de lâ ngă Istru și o numește „mama fierului”, adică Geția de mai tâ rziu
menționată de același neam al grecilor. Precizâ nd aceste elemente topografice înseamnă că poetul dar
și alții din vremea lui cunoșteau că în vremurile de demult pe teritoriul nostru, stră moșii geților cunoșteau
prelucrarea fierului cel puțin din secolul XIII î.e.n. fiind primul neam din lume care am prelucrat
acest metal, activitate specifică faimoșilor cabiri! Informațiile de mai sus ne arată că pe plaiurile
mioritice a existat o civilizație așezată la vatra ei, cu legi stabile care s-au împră știat în lumea grecilor dar
și în alte direcții însă memoria colectivă a pă strat originea acestei culturi în munții Carpați sau
Caucazul de la nord de Istru.
Anacharsis marele înțelept al sciților pă stori sau geților de la nordul Istrului după adevă r și unul din cei 7
înțelepți ai lumii antice, a fost fiul regelui Gnuru. Pe la anii 590-570 î.e.n. câ nd a vizitat Grecia, a fost primit în
ospeție de Solon pentru a-l ajuta° să dea legi bune atenienilor. Grecul a trebuit să cheme să -l ajute în munca sa
pe un om mai înțelept și mai priceput în această direcție decâ t el, pentru a da atenienilor o constituție câ t mai
bună . Adică în nordul Istrului era o civilizație care stâ rnea admirația grecilor și din care s-au înfruptat pe
să turate, dar câ nd i-a pă lit lauda de sine și unicitatea neamului lor, s-au apucat să scrie despre baștina
stră moșilor noștri că era un ținut de să lbatici sau chiar nelocuit!
Lucian, care a tră it în secolul II e.n. îl numește pe Anacharsis Dauketes, adică dacianul așa ca să ne
strâ mbe nouă mințile! Getul sau scitul din nordul Istrului Anacarsis, a scris mai multe Epistole și un
poem în opt sute de versuri în care descria obiceiurile și legile sciților, lucră ri lă sate grecilor pentru
adâ ncă rumegare, dar după scurtă vreme aceștia au uitat ce au mestecat și au început cu spurcarea
neamului get și a culturii lui fabuloase.
Hellanicos, grec și mare iubitor de adevă r ieșit numai de sub pana lui mă iastră , care a tră it la sfâ rșitul
secolului IV î.e.n. și a scris o carte despre geți pierdută astă zi, precum și Legile barbarilor unde descria pe larg
religia și legile geților sălbatici, aduși la lumina civilizație grecești de „grecul” Zamolxe după spusa lui!
Procesul de falsificare a religiei și culturii geților, de că tre greci își luase zborul de mult și nimeni nu-l mai
putea opri pe coclaurile lor.
Diodor din Sicilia amintește în lucrarea Biblioteca istorică 1,94 scrisă pe la anii 40 î.e.n. informația că
Zamolxe a fost legiuitorul geților, adică și acesta vrea să ne bage o strâ mbă în istoria noastră atâ t de
dreaptă ! Dar nu un legiuitor scos din bă lă rii și pus să bată câ mpii iar ceilalți să ia sama, el a primit aceste legi
sfinte cum amintește Diodor scriind că „la așa numiții geți care se cred nemuritori, Zamolxis susținea și el că , a
intrat în legă tură cu zeița Hestia de unde a primit legile… De la această zeiță el a primit legile frumoase” care
le-a dat neamului să u spre îndrumare și învrednicire. Cinstitul grec Diodor, atâ t a gă sit de cuviință să
amintească despre neamul geților în cartea lui care se dorea o istorie a lumii, care ajunsese un motiv foarte
serios de îngrijorare pentru puterea romană ! Tă blițele de plumb ale geților dovedesc acest adevă r ascuns de
culturnici și lichele, Zamolxe a fost un reformator al geților dar apare în textele grecești și sub numele marelui
înțelept Abaris așa cum dovedește tă blița 2.
Filip sirianul, un discipol al lui Bardesan a scris înainte de anul 250 Cartea despre legile neamurilor
amintită de Eusebiu din Cezareea în Oratorii unde repetă o parte dintre ideile maestrului privind
diferențele evidente între legile diferitelor popoare, diferențe determinate de moravurile lor nu de
planetele din ceruri. De aici rezultă că nu planetele determină legile popoarelor, ci libertatea primilor
lor legiuitori. El analizează pentru a justifica cele spuse, moravurile popoarelor din Seres, ale brahmanilor,
ale altei secte indiene, ale perșilor, geților, bactrienilor, britonilor, caldeenilor. Porfir spune că
Bardesan a fost informat despre India prin indienii veniți în solie la Emesa în timpul împă ratului
roman Elagabal (218-222).
Clement din Alexandria care i-a cunoscut pe filozofii indieni face distincție între brahmani și
sarmani, menționâ ndu-l pe Buddha. Strabon spune despre acești sarmanes că „tră iesc în pă duri și își țin

424
viața cu frunze și fructe să lbatice. Sunt îmbră cați cu haine fă cute din scoarța copacilor și se abțin de la vin și
de la orice legă tură cu femeile”. Stră moșii noștri erau cunoscuți și de perși ca un exemplu demn de urmat
pentru înțelepciune și bunele legi ce guvernau societatea geților. Istoricii noștri de astă zi nu vreau să mai știe
nimic despre acest trecut și ne bagă pe gâ t fel de fel de tâ mpenii. Sarmani rumuni, ați fost despuiați de tot ce
ați avut frumos și mă reț pentru a tră i în mizerie, întuneric și uitare! Stephan Byzantinul și Eustathiu din
Tessalonic amintesc de legile matrimoniale și fețiale ale geților.
Iamblichos care a tră it la sfâ rșitul secolului III al erei noastre și a murit la 333, în Viața lui Pitagora spune
despre Zamolxe că după ce s-a luminat în ținutul lui Ra cu înțelepciune egipteană s-a întors în baștina sa la
nord de Istru unde i-a învă țat pe ai lui despre nemurirea sufletului scriindu-le legi bellagines. Adică Iordanes
nu a nă scocit faptul că stră moșii noștri aveau legi scrise numite de grecii și romanii din secolele IV-I î.e.n. dar
și mai tâ rziu, legi sfinte, frumoase sau bellagines.
Iordanes, episcop iudeo-creștin de neam got și get după cum mă rturisește chiar el, a scris Getica la
anul 551 pentru prietenul să u Castalius. El face un rezumat al că rții De origine actusque Getarum
scrisă de Flavius Magnus Aurelianus Casiodorus (485-578) care a scris-o la cererea regelui get Teodoric
cel Mare fiind demnitar la curtea acestuia. Deci lucrarea era o istorie a geților închinată regelui
acestora numit mincinos de culturnicii occidentali „regatul ostrogot” care controla la acea vreme toată
Italia. Iordanes scrie că a fă cut adaosuri potrivite din scriitori greci și latini amestecâ nd la început,
mijloc și sfâ rșit multe din cele pe care le-a socotit utile. Dar el a vă zut că respectivii scriitori amintiți,
scriau despre neamul lui Teodoric că era get, și considerâ nd că este greșeală a „corectat-o” de multe
ori prin cuvâ ntul got introducâ nd în text informații false după modă și nă rav pentru a merge în favoarea
iudeo-creștinismului.
Ne mai amintește că goții au luat legile lor de guvernare de la geți pe care le numește leges bellagines, fapt
neacceptat de istoriografia româ nă . Realitatea istorică este alta chiar dacă ei umblă cu pă rul în ochi! Bastarnii
au conviețuit cu geții de la mijlocul secolului IV î.e.n. pâ nă la sfâ rșitul secolului IV e.n. câ nd au plecat spre vest.
În această perioadă de peste 750 de ani influența geților asupra neamului germanic este foarte evidentă așa
cum voi ară ta la paragraful despre mitul getic în cultura germanilor. Pe la sfâ rșitul secolului I al erei noastre
au apă rut în nordul Mă rii Negre goții veniți din provincia Gotia din Scandinavia care au format un regat
împreună cu geții din estul Carpaților ce a dă inuit peste 300 de ani. Dar regiunea respectivă era locuită și de
frații geților ‒ sciții ‒ iar dacă amintesc zicerea lui Ovidiu că grecii cei plini de înțelepciune și țâ fnă din
Dobrogea vorbeau o limbă care suna mai mult a getică atunci suntem obligați de logica adevă rului să
acceptă m că zisa lui Iordanes este adevă rată , adică toți „s-au dat la brazdă ” după leges bellagines. Afirmația
episcopului get este întă rită de suedezul Carolus Lundius ce a scris o carte Zamolxis, Primus Getarum
Legislator, tipă rită în anul 1687 care spune fă ră nici o ezitare că legile naționale ale goților și vechilor
suedezi sunt copiate după legile marelui înțelept hiperborean sau get Zamolxe!
Ca să înțelegem câ t de vrednici au fost stră moșii noștri în feudalismul timpuriu din secolele XI ‒ XIII,
trebuie să punem ală turi informațiile ce se gă sesc în documentele bizantine, papale, ungare, germane, rusești,
morave dar și alte surse.
Împă ratul bizantin Alexie Comnenul, nă imește oștiri valahe cu care luptă împotriva normanzilor ce au
intrat în Elada în anul 1098 pentru ceva pră dă ciuni acă tă ri luâ ndu-i pe bizantini drept sarazini! Câ țiva ani mai
tâ rziu fratele să u, Manuel Comnenul întă râ tă pe valahii de la nordul Dună rii să -i atace pe ungurii din vest (J.
Cinnamus Imper. Joannis et Manuelis Comnen). Aceste informații dovedesc faptul de netă gă duit că la nord de
Dună re în secolul XI erau structuri politico-militare ‒ cnezate și voievodate ‒ care aveau o forță de luptă
folosită pentru apă rarea lor dar și a prietenilor sau aliaților de ocazie!
În Historia, grecul Nicetas Choniates pomenește de ră zmerița pusă la cale de vlahii Asan și Petru ce a dus la
desprinderea unor teritorii importante din imperiul bizantin și formarea primului stat al vlahilor în anul
1185 cu capitala la Tâ rnovo la 35 km sud de Dună re. Plin de supă rare pe isprava vlahilor, spune grecul „și nu
s-au mulțumit să poată păstra cei al lor și să dobâ ndească doar toparhia Moesiei, ci nu mai îndurau să nu
aducă daune împă ră ției romeilor și să nu unească domnia misienilor și a bulgarilor într-una singură , așa cum
fusese odinioară ”. La aceste lupte participă și un grup de oaste valahă din stâ nga fluviului. Tot el ne mai
amintește că în anul 1198 o ceată de valahi și cumani au trecut Dună rea și au fă cut mare jaf în imperiul
bizantin! Dacă nu erau aliați cu valahii din sudul fluviului nu puteau° să facă asemenea pră dă ciuni trecâ nd
peste o țară ° potrivnică .
La anul 1200 regentul Ioniță (Kalojohannes în latină și Caloianu în româ nă ), fratele mai mic al lui
Asen și Petru, trimite un hrisov că tre papă prin care cere recunoașterea ca regat a ținutului Bulgariei și

425
Valahiei (Dominum et imperatorum totius Bulgariae et Blaciae) locuite de valahi și bulgari, iar el să
primească coroana de rege, arhiepiscopul de Tâ rnovo să pă storească bisericile din provinciile regatului
Valahia și Bulgaria. Numele de Valahia se referă la teritoriile din nordul Dună rii pentru că bizantinii au numit
teritoriul din dreapta fluviului numai Moesia și Bulgaria mai la sud dar niciodată Valahia. Chiar împă ratul
Balduin spune în supă rarea lui că va distruge țara Moesiei care a fost luată cu uneltiri din mâ na romeilor. Prin
diploma apostolică din 25 februarie 1204 papa Inocențiu III îi conferă titlul de rege… „sceptrum regni et
regium mittimus diadema”.
Este primul rege al neamului nostru recunoscut în Europa pentru că în tot cursul evului mediu, numai
papii aveau dreptul de a ridica o țară la rangul de regat. La 13 aprilie 1204 cruciații latini ocupă Bizanțul, iar
imperiul ortodox fiind desființat de drept, Balduin este încoronat ca împă rat la 9 mai. Simțindu-se pe val și cu
coroana regală pe chică , Ioniță cel Frumos sau Fă los, trimite o solie la împă ratul latin să -i amintească ce vecin
de soi are. Împă ratul îi ră spunde printr-o scrisoare plină de batjocură : „Ioniță nici nu se cade să se privească
ca și câ nd ar avea relații cu regii ca cu niște amici, ci numai ca sluga cu stă pâ nul și conform acestora să se
adreseze pe viitor în scrisorile sale, în caz contrar, latinii vor ridica armele asupra lui chiar, vor pustii în buna
lor voie țara Moesiei, pe care el și așa a luat-o numai cu uneltiri rebele de sub domnia romeilor, contra
orică rui drept și orică rei datorii, iar pre el însuși îl vor arunca în întunericul trecut al unui neînsemnat om
privat”. De aici pleacă zâ zania care l-a înră it pe Ioniță împotriva latinilor și după înfrâ ngerea catastrofală de la
Adrianopol din aprilie 1205, Balduin cade în captivitatea regelui valah unde va și muri. Ioniță moare în anul
1207 câ nd asedia orașul Thessaloniki iar tronul este uzurpat de Borilă , nepot de soră al regelui, fiind înlă turat
de la succesiune Ioan Asan care era copil.
Acesta s-a refugiat în Valahia și a pribegit mai departe în Halici sau Galiția de unde s-a întors cu trupe
pentru recâ știgarea tronului pă rintesc. Cucerește prin lupte cea mai mare parte a regatului dar Borilă se
întă rește în capitala Tâ rnovo care este ocupată după 7 ani. În anul 1215 cucerește Macedonia și o parte din
Tracia devenind o forță de care trebuiau să țină seamă toți vecinii, Ioan Asan II se că să torește în anul 1221 cu
fiica lui Andrei II. După bă tă lia de la Klokotnitza din mai 1230 împotriva împă ratului Teodor care stă pâ nea
Epirul, Ioan Asan a devenit cea mai mare putere militară din sud-estul Europei cu un teritoriu ce se întindea
de la Adriatică la Egee și Marea Neagră iar că tre nord îi stă teau stavilă Carpații. Treptat el s-a desprins de
biserica Romei apropiindu-se de Patriarhia ortodoxă de la Niceea. Papa cere ungurilor să -l oprească pe valah
de la gâ ndurile lui de mă rire. Aceștia atacă în anul 1231 regatul lui Ioan Asan în vest cucerind Belgradul și
Branicevo, iar Severinul trece sub controlul lui Bela IV în anul urmă tor după un atac nereușit asupra
Vidinului. Regatul ungar atacă din nou Vidinul în anul 1235 iar în documentele ungare din anul 1233 se
menționează un ban al Severinului.
În anul 1237 regele Ioan Asan trimite o scrisoare papei Grigore IX prin care își ară ta recunoștința
față de scaunul papal și cerea să -i recunoască titlu de rege primit de tată l să u. Papa îi ră spunde că îl
recunoaște deocamdată dominus al valahilor și bulgarilor ceea ce stâ rnește supă rarea lui Ioan Asan,
desprinderea pe față de Roma și reîntoarcerea la biserica bizantină . Papa Grigorie IX este ofensat și-l
consideră pe regele valaho-bulgar „schismatic” și „protector de eretici” rupt din Antihrist și cere regelui
Ungariei Bela IV în ianuarie 1238 să plece cu armele într-o cruciadă asupra acestui lepă dat de
legea romană și să -i supună țara. Ioan Asen avea soție o soră a regelui ungur. Cererea papei privind
organizarea unei cruciade contra lui Ioan Asan nu a fost niciodată realizată pentru că tă tarii au
spulberat în anul 1241 puterea ungurilor.
Din scrierea lui Guillaume de Rubruck rezultă că și țaratul lui Ioan Asan a recunoscut suzeranitatea
tă tarilor. Regele valahilor și bulgarilor a fost recunoscut nu numai de supușii să i dar și de dușmani ca
cel mai vrednic și mai bun dintre toți conducă torii acestor popoare. După moartea lui Ioan Asan, urmă
la tron copilul acestuia Ioan Că liman Asan care a murit la vâ rsta de 12 ani în anul 1252 domnind 6 ani.
La mă nă stirea Zografu de la muntele Athos se află un hrisov de la mijlocul secolului XIII de la regele
Ioan Că liman Asan care hă ră zește mai multe sate și locuri că lugă rilor, după obiceiul timpului. În el,
Asan Că liman se intitulează : „samedrijeți preako moldovlahia”, adică autocrator al Moldo-Vlahiei.
Dacă Bela IV a cucerit Severinul de la Ioan Asan înseamnă că teritoriul lui includea toată Valahia de la
nordul Dună rii pentru că titlu de rex Cumania purtat de regele ungur, se referă la ținuturile de la
poalele Carpaților, locuite de acest neam care s-au supus lui și nu toată țara pâ nă la Dună re și Marea
Neagră . Documentul a fost tradus de B. P. Hașdeu și infirmă povestea descă lecatului celor două ță ri
româ ne așa cum susțin legendele cronicarilor. Cum Că liman a murit la vâ rsta de 12 ani, este exclus ca
el să fi cucerit aceste ținuturi iar tată l lui Ioan Asan a fost un rege plin de energie care stă pâ nea un vast

426
teritoriu recunoscut și râ vnit de că tre vecini. Atunci trebuie să ne uită m în sus la frații care au creat
regatul valaho-bulgar, Asan, Petru și Ioniță care au înființat un stat la sud și nord de Dună re, apoi au
stă pâ nit toată Muntenia și Moldova, de unde veneau trupe militare în ajutorul oștirii valaho-bulgare
câ nd purtau lupte cu grecii sau latinii iar cererea că tre papă din anul 1200 a lui Caloian de a fi
recunoscut rege confirmă această realitate. Mare parte din aceste informații se gă sesc în colecția Hurmuzaki
care este la Academia Româ nă . Cam o treime din aceste înscrisuri au fost traduse de M. Eminescu
și publicate în diferite articole, restul, după spusa unora, nu au valoare pentru cultura româ nă chiar
dacă multe din informațiile pe care le voi da în continuare sunt tot din această sursă ! Ca o ciudă țenie,
dar tot a istoriografiei româ ne, numele întemeietorilor regatului valah de la sudul și nordul Dună rii,
transformat apoi în regatul vlaho-bulgar, este scris de româ ni sub forma Asan iar bulgarii îl scriu
Asen, întocmai cum apare și pe tă blițele de plumb, ceea ce arată că ei știau cine sunt numai noi cei de
azi niște tâ râ turi cu creierele spă late de ideologia iudeo-bolșevică nu vrem să -i știm așa cum au fost!
Un urmaș de-al lor, Constantin Asen (1257-1277) mai era rege peste fă râ mițatul regat sau țarat cum
scriu gră dinarii de la sudul Dună rii, în partea a doua a sec. XIII. Mai avem și un Mihail Asen (1331-
1355), tot rege în micile state de la sudul Dună rii.
În Historia Nicetas Choniates pomenește de o scrisoare a lui Mihail Paleologul din 1272 care spune
că un os de împă rat pe nume Manuel ocupâ ndu-se cu ceva urzeli pe la curte, i-a fost descoperit vicleșugul
și a trebuit să -și scape capul cu fuga pe unde a apucat. Ș i i-a fost priincioasă tă lpă șița pentru că a
reușit să ajungă pâ nă în Galiția/Halici unde a fost prins de că tre „vlahi” și trimis de unde a venit. Isprava
s-a întâ mplat cu 20 de ani înainte de ră scoala vlahilor, adică pe la anii 1164, ră zmerița acestora fiind
condusă de frații Asen și Petru, pornită în Tracia, Tesalia și Macedonia, apoi vâ lvă taia urcâ ndu-se că tre
nord pâ nă a trecut Dună rea.
În documentele rusești din secolul XIII sunt amintiți bolohovenii care stă pâ neau un teritoriu propriu între
principatele Halici, Volhynia și Kiev, de la izvoarele Nistrului pâ nă la Bugul de Sus. Cnejii bolohoveni apar
menționați în mai multe râ nduri în Ipatievska Letopis; în anul 1231 în luptele cu regele Ungariei care dorea și
tronul Haliciului, iar principele Daniil i-a chemat pe aceștia în ajutor; în anul 1235 câ nd participă tot
împotriva armatelor ungare ce asediau Kamenițul; în anul 1241 câ nd sunt obligați să pregă tească recolta de
grâ u și mei pentru tă tarii pă trunși în teritoriul Halici și tot în acest an cetă țile lor sunt atacate de cneazul
Daniil, iar în 1257 câ nd sunt înfrâ nți de armatele haliciene și își pierd orice autonomie. Ei aveau că pitanii lor
numiți cnezi ca și la româ nii din celelalte ținuturi aflâ ndu-se într-o stare mai mult sau mai puțin independentă
pe care Daniil le-a suprimat-o. Numele lor vine de la voloh, adeverit prin documente, unde oră șelul Bolohov
din Galiția este numit villa Walachorum și Bolohov voloski, Bolohovul româ nesc din aceeași regiune. Altă
variantă este de la bolohani/bolovani pentru a ară ta că sunt de la pragurile Nistrului ori de la latinescul
balachorum cu sensul de româ n. Chiar dacă prima mențiune despre acești bolohoveni se face în anul 1231, ei
sigur locuiau acele locuri de vremi îndepă rtate. Probabil că acești bolohoveni sunt vlahii amintiți de Nicetas la
1164. În cronica kieveană Povestea anilor de demult volohii sunt amintiți de mai multe ori în secolele XI și XII.
În conflictul dintre Polonia și Rusia kieveană din anii 1018-1019 ei participă împreună cu oștile pecenege
ală turi de rușii conduși de Sveatopolsk. Primul episcop al acestor bolohoveni atestat documentar la anul
1353, este Chiril Româ nul de Prezemzsl ‒ azi oraș în Polonia.
În Historia, Nicetas spune că ră scoala lui Asen și Petru din anul 1185 a fost sprijinită de trupe ale cumanilor
și bordonilor (brodnicilor). Brodnicii sunt amintiți și în cronicile rusești. În anii 1147, 1186 și în 1216, se aflau
în serviciile cneazului rus de Suzdal care purta ră zboaie cu ceilalți principi ruși. În actul de donație din 1222
al lui Andrei II că tre teutoni, întă rește privilegiile acestora cerâ ndu-le să se întindă pâ nă la hotarele
brodnicilor „ad terminos Prodnicorum” și Dunăre fiind amintită în text și „terra Blacorum”. În lupta de la
Kalka din 1223, principii ruși cheamă pe brodnici în sprijinul lor dar aceștia în frunte cu voievodul Ploscâ nea,
au luptat de partea tă tarilor, tră dâ ndu-l pe cneazul Mstislav. În letopisețul kievean se precizează că voievodul
Ploscâ nea era creștin. Bun sau ră u vodă Ploscâ nea este de-al nostru și megieș în ră bojul timpului. În limba
româ nă ploscan este parul cu care se cară gră mada de fâ n pentru a face o că piță iar ploscană este că pița de fâ n
joasă , pala de fâ n sau prepeleacul pe care se usucă fâ nul. Mai avem în limba noastră , verbul a ploscani cu
sensul: a aduna sau a strâ nge fâ nul.
În urma bă tă liei de° la Kalka din 31 mai 1223 oștile ruso-cumane au fost înfrâ nte de tă tari, iar cumanii
au migrat în nordul Mă rii Negre, în Moldova și Valahia dar nu au format o instituție politică unitară ci
s-au aciuat printre româ nii organizați în cnezate și voievodate. Cumanii erau un trib scitic și deci înrudiți
mai îndepă rtat ca neam și limbă cu româ nii chiar dacă istoricii noștri nu pot înghiți asemenea ade-

427
vă ruri. Prezența° lor aici l-a fă cut pe papa Grigorie IX să ră spundă favorabil în vara anului 1227 la sugestia
episcopului de Strigoniu de a fi investit cu mandat de legat apostolic în Cumania și în „țara Brodnic vecină”
cu dreptul de „a predica, boteza și construi biserici, a orâ ndui clerici și a hirotonisi episcopi” în numele papei.
Cred că numele acestui neam scitic vine de la cuvâ ntul cumane cum îl avem în armâ nă și care înseamnă
provizii sau strâ nsură , iar în limba turcă , adică a sciților din nordul Mă rii Caspice este qomania cu același
sens. Înțelesul cuvâ ntului poate fi luat ca desemnâ nd corpul de oaste înarmat ușor ce se ocupa de
aprovizionarea întregii armate sau ca o armată de strâ nsură ori adună tură , adică erau mai multe triburi care
luptau și locuiau împreună .
În anul 1226, regele Ungariei care era și conducă torul Transilvaniei, trece în Cumania din estul Carpaților
unde obține convertirea unui numă r însemnat de cumani iar în primă vara anului urmă tor s-a desă vâ rșit
organizarea diecezei cumane care avea ca hotar estic apa Siretului. Acțiunea de creștinare și închinare a
cumanilor față de regatul ungar continuă și în anii urmă tori pentru că în 1229, regele Bela se gâ ndește la o
acțiune militară în nordul bazinului pontic împotriva „sultanului din Iconium” adică din Crimeea pentru că i-a
atacat pe cumani.
În anul 1231 papa avea speranța de a-i converti și pe brodnicii, vecinii cumanilor. În alt înscris
din anul 1233 regele ungur se intitula și rex Cumania semn că toate teritoriile de la poalele Carpaților
ră să riteni și de sud erau supuse lui. Din această înșiruire de informații rezultă că cea mai mare parte a
ținutului Moldovei nu era sub stă pâ nire ungară pentru că altfel nu ar fi avut riga acestui neam să
jinduiască la ceva teritorii pâ nă la „țara Brodnic” a voievodului româ n Ploscâ nea, iar numai o mică parte
dintre cumani s-au supus lui. Dacă tă tarii erau instalați în Crimeea deja în anul 1229 câ nd i-au luat la
bâ ză pe cumanii din Moldova înseamnă că veniseră acolo cu ceva timp înainte poate chiar după bă tă lia
de la Kalka. Ori Crimeea este la o aruncă tură de bă ț de apa Nistrului, granița de ră zlețire a neamului
nostru că tre est. Țara Brodnic a voievodului Ploscâ nea din vechile cronici rusești este Basarabia
pentru că brod în limba româ nă înseamnă luntre lată , pod umblă tor, bac și ca să ajungi pe acest teritoriu
cuprins între Prut și Nistru, ape curgă toare mari care la acele vremuri nu puteau fi trecute decâ t cu
ajutorul bă rcilor mari sau a podurilor care se tră geau de pe un mal pe altul iar brodnic era cel care mâ nuia
un brod. Tot așa avem paharnic de la pahar, sfetnic de la sfat, birnic de la bir, canonic de la canon.
În Annales Polonorum vetustiares scrise între anii 1248-1282 se gă sește mențiunea urmă toare pentru
invazia tă tarilor din anul 1259: „Tă tarii după ce subjugară pe Bessarabeni, pe Litvani, pe Ruteni și alte
neamuri, au luat cetatea Sandomir (Thartari subiugatis Bessarabenis, Litvanis, Ruthenis, etc; Sandomir era
cetate în Polonia). Să nu mai umblă m cu pă rul în ochi și să că ută m cai verzi pe pereți, denumirea de
bessarabeni se folosea la mijlocul secolului XIII pentru populația dintre cursurile inferioare ale Prutului,
Nistrului și Marea Neagră , nu este o invenție tâ rzie a rușilor pravoslavnici. Faptul că ei s-au ridicat cu sabie
asupra tă tarilor înseamnă că nu erau un câ rd de guzani care stă teau ascunși prin gă urile pă mâ ntului sau prin
tufișuri, iar vodă Ploscâ nea confirmă această idee. Regatul Ungariei dorea să ajungă pâ nă în țara Brodnic
pentru că ar fi controlat comerțul dintre Marea Baltică și Marea Neagră care se scurgea în acele vremuri pe
Nistru. O altă cale de comerț dorită de unguri era Dună rea și mai departe Marea Neagră unde exista o țară a
valahilor pe care trebuiau cavalerii teutoni să o aducă la ascultare. Cam așa stă teau realită țile neamului
nostru la est de Carpați. Precizarea actelor că țara brodnicilor era vecină cu cumanii la vest, arată că teritoriul
în partea de nord a Moldovei unde locuiau brodnicii între Siret, Prut, Nistru și Carpați a fost un timp sub
suzeranitatea principatului Halici sau Galiția ori a fă cut parte împreună cu ținutul între Carpați, Nistru și
Marea Neagră din țaratul valaho-bulgar ceva vreme iar ungurii au luat cu sabia în exteriorul munților Carpați
pâ nă la Siret spre est, o regiune pe care au numit-o Cumania, supusă lor.
Cronica medicului persan Frazel ‒ Ullah, poreclit Rașid scrisă pe la 1303 după manuscrise mongole
spune că „în primă vara anului 1241, mongolii/tă tarii trecură munții Galiției, pentru a intra în țara
ungurilor și bulgarilor cu Orda care mergea spre dreapta. După ce a trecut în țara Aluta, îi ieși înainte
Bazaram-bam cu o armată , dar e bă tut. Cadan, Bö cek și Burii, trecu în țara sașilor peste munți, intrâ nd
la Kara-Ulaghi și a bă tut popoarele ulaghi”. În limba româ nă olac înseamnă că lă reț și de aici perșii
i-au numit ulag. După cronicile ungurești, tă tarii au nă vă lit în martie, anul 1241 în Ardeal prin pasul
Rodna cu Cadan și prin pasul Oituz sau Bran, fiind așteptați cu sabie de voievodul Posea al Ardealului
care moare pe câ mpul de luptă . Din aceste informații rezultă că tă tarii au atacat Ungaria pe mai multe
direcții, la început s-au despă rțit în două coloane, prima condusă de Orda a luat-o spre nord de unde
s-a întors spre sud pentru a intra în câ mpia Panoniei. A doua coloană a trecut ca tă vă lugul peste besarabeni,
apoi s-a împă rțit în trei grupuri conduse fiecare de câ te o că petenie. Cei care au venit pe malul de

428
nord a Mă rii Negre au intrat în Dobrogea și au distrus țara Aluta. În susținerea acestei idei este cunoscutul
Cântec de jale al că lugă rului Rogerius dar și Cosmografia Anonimului din Ravena scrisă în secolul
VII după informații mai vechi unde se amintesc în Moesia Inferioară cetă țile: Sacidaba (dabă: cetate
+ saci: scitic de la Pontul Euxin) și Ponti Aluti. Ț ara Aluta trebuie să vedem teritoriul din jurul acestei
cetă ți de la malul mă rii care a fost distrusă de hoardele pră dă toare. După ce au încheiat vizita de jaf
în țara Aluta hoardele au atacat Valahia unde le-a ieșit în cale Bazaram-bam, adică banul Basarab care
era stă pâ n pe o parte din aceste meleaguri că lcate de atâ tea puhoaie de cotropitori. Numele de bessarabeni
nu vine de la familia ce va domni mai tâ rziu în Valahia așa cum susțin istoricii noștri, ci de la
cuvintele bes, neamul get pomenit în mai multe izvoare antice și sarabi care au fost un ordin de preoți
sau că lugă ri geți ce au reușit să se refugieze° că tre est de pră pă dul roman. Faptul că în același timp sunt
amintite ambele cuvinte ‒ bessarabeni și Bazaram-bam ‒ dar cu 100 de ani înainte ca această familie
să ajungă a conduce Valahia, exclude zicerea istoricilor româ ni așa cum am ară tat mai înainte. Dacă
azi, teritoriul dintre Prut și Nistru este numit și Basarabia, falsul este al° diplomației imperiale rusești.
Geograful rus Lev Semionovici Berg (1876 ‒ 1950) ajuns mai tâ rziu membru al Academiei ruse și
președinte al Societă ții ruse de geografie, în lucrarea sa Basarabia, apă rută la Petrograd în 1918, scrie:
„În timpul ocupației rusești din 1806 ‒ 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova așezată în
stâ nga Prutului. În curâ nd însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia,
deși încă mult timp după aceea prin Basarabia se înțelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.
Cauza pentru care denumirea pă rții de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter
diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon și Alexandru
I obliga Rusia să -și retragă trupele din Moldova și Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris
la sfâ rșitul anului 1807, plenipotențiarul rus ară ta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia
și în consecință el insista ca aceasta trebuia să ră mâ nă la Rusia, interpretâ nd totodată noțiunea de
Basarabia în mod lă rgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut și Nistru.” Așa
ne-au falsificat pravoslavnicii istoria și cultura noastră după interesele lor de câ te ori au vrut!
O altă menționare a populației româ nești din Moldova este a cronicarului Thomas Tuscus în Gesta
imperatorum et ponficum care spune că în anul 1277: „În această vreme regele Ottokar al Boemiei, prins în
luptă cu Rudolf de Habsburg, a chemat în ajutor pe bruteni și necredincioși, dar potrivit hotă râ rii lui
Dumnezeu, brutenii/rutenii aflâ ndu-se în conflict cu blacii/româ nii, regele s-a vă zut înșelat în speranțele
sale”. Regii Poloniei pâ nă la Ioan III Sobieski purtau și titlu de duce al Volohiei ca o reminiscență a legă turii de
suzeranitate între româ nii de la izvoarele Nistrului și Bugului și acest regat! Peste Carpați că tre vest gă sim în
Moravia o regiune numită Walaska locuită de walaski adică româ ni. Tacit spune că neamul germanic al
naharvalilor se învecina cu geții undeva în sudul Sileziei de azi. Într-un hrisov morav din 1052 se gă sesc
pomeniți valahii Crisan, Cocor, Bucan și Neg.
T. Burada face o că lă torie în anul 1893 și descoperă în Moravia regiunea muntoasă numită Walaska unde
locuiau 150000 de valahi care vorbeau limba cehă amestecată cu multe cuvinte româ nești legate de
activitatea pastorală și de justiție dar pă strau bine portul.
Să adună m din documentele vremurilor ceva date despre Ardeal și pă rțile lui apusene pe unde neamul
nostru era tră itor. În Gesta Hungaroum Simon de Keza, pe la sfâ rșitul secolului XIII spune despre secui că
tră iau în munți în conviețuire cu româ nii de la care au deprins folosirea scrisului. Dacă acești româ ni
foloseau scrisul la acea vreme înseamnă că aveau ce scrie, iar deprinderea nu a fost luată de la pră dă torii
migratori care s-au abă tut în roiuri asupra acestui pă mâ nt. Tă blițele geților confirmă adevă rul scris de
cronicarul ungur. Timp de peste o mie de ani pă mâ ntul nostru a fost poarta și popasul numeroaselor urdii
nepoftite care că scau ochii că tre averile altora din apus sau doreau un ținut mai mă nos pentru turmele lor.
Într-o scrisoare a papei Inocențiu III, că tre episcopul catolic de Calocea din primii ani ai secolului
XIII apare menționată „țara fiilor lui Belei cneazul (in terra filiorum Beleknese) cu o biserică în frunte
cu un episcop dependent înainte de Constantinopol, ce trebuia adusă sub ascultarea Romei. Această
țară era în Ardealul ce fă cea parte din regatul ungar, semn că româ nii mai reușiseră să pă streze câ te
ceva din vechea organizare politico-militară și religioasă chiar și după ocupația ungurilor. Dacă acum
conduceau fii lui Belei, iar tată l lor a fost cneaz, vedem că documentul atestă existența lui cu câ teva
zeci de ani înainte. Aceste structuri organizatorice au fost mereu supuse presiunii cotropitorilor, iar
că tre sfâ rșitul secolului XIII au dispă rut aproape toate. În anul 1211, regele Ungariei Andrei II cheamă pe
cavalerii teutoni și îi instalează în Ț ara Bâ rsei cu scopul declarat ca prin acțiunile lor „regatul să se
întindă ” dincolo de „munții de ză padă ” înspre cumani. Aceștia pă trund în partea ră să riteană a Carpați-

429
lor și realizează fortificații militare pe partea dreaptă a Siretului pentru împiedicarea atacurilor
cumanilor care erau foarte curioși să privească în ograda vecinilor. În anul 1222 regele Andrei II întă rește
privilegiile cavalerilor teutoni și spune să extindă expansiunea ră să riteană pâ nă la „hotarele brodnicilor
și Dună re” adică acești brodnici erau sigur în est undeva ală turi de cumani cum spune în alt hrisov.
Cumanii așezați ală turi de româ ni nu au format niciodată o structură de tip hanat sau regat ci tră iau pe
clanuri conduse de câ te un șef iar câ nd venea pofta de jaf sau chemare la oaste se adunau aceste
că petenii și hotă rau rostul acțiunii. O singură dată este pomenit într-un document unguresc numele unei
că petenii care a trecut la creștinism împreună cu clanul să u. În urma unei acțiuni misionare prelungite
de convertire a pă gâ nilor la catolicism, papalitatea a hotă râ t să înființeze o episcopie pentru teritoriile
din sudul și estul Carpaților smulse dominației cumane. În anul 1225 cavalerii teutoni sunt alungați din
Ț ara Bâ rsei de că tre regele Andrei II pentru că aceștia cu acordul papei urmă reau să creeze un stat al
lor subordonat Romei.
După înfrâ ngerea catastrofală din 31 mai 1223 a oștilor cumano-ruse la Kalka și migrarea cumanilor în
nordul Mă rii Negre, Moldovei și Valahiei, unele că petenii cumane au crezut că vor gă si un sprijin de apă rare în
lumea creștină ceea ce l-a determinat pe papa Grigore IX să ră spundă favorabil în vara anului 1227 la sugestia
episcopului de Strigoniu de a-i converti pe acești pă gâ ni la creștinism.
În anul 1226, Bela regele Ungariei face o vizită cu oștirea în Cumania unde obține convertirea unui
numă r însemnat de cumani care vor fi incluși în dioceza cumană , terminâ ndu-și organizarea în anul
urmă tor. O scrisoare a papei Grigorie IX din anul 1234 spune: „după cum am aflat în episcopia
cumanilor sunt multe popoare care se numesc Walati (valahi sau româ ni) care deși după nume se socotesc
creștini, îmbră țișâ nd diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință , să vâ rșesc fapte care sunt stră ine
acestui nume. Că ci nesocotind biserica romană primesc toate tainele bisericești nu de la venerabilul
nostru frate… episcopul cumanilor, care e diocezan al acestui teritoriu, ci de la unii pseudoepiscopi
care țin de ritul grecilor. Și unii din Regatul Ungariei, atâ t unguri câ t și teutoni, și alți drept credincioși,
locuind printre ei, trec la credința lor și, fă câ ndu-se una cu acei valahi, primesc tainele de la ei,
nesocotindu-l pe episcopul cumanilor.” Textul arată că episcopia cumanilor era undeva în curbura Carpaților
dar de ea depindeau și ungurii și sașii din Ț ara Bâ rsei sau alte meleaguri vecine. Totodată în Regatul
Ungariei, româ nii erau organizați cu o biserică proprie iar unii unguri și sași nu se rușinau să treacă la
ortodoxie, stâ rnind supă rarea tartorului de la Roma.
Înscrisul papal dovedește că româ nii care au intrat în organizarea diocezei cumane ce cuprindea în
Moldova, ținutul între Carpați și Siret iar în Valahia dealurile subcarpatice, erau organizați tot în vechile lor
structuri de cnezate pă strâ ndu-și chiar și episcopii de rit ortodox stâ rnind supă rarea pontifului catolic.
Termenul de „popoare” în acest text are sensul de structuri organizatorice și nu națiuni în sensul modern al
cuvâ ntului. Aceste structuri militare româ nești și altele similare, identificate de diferite izvoare, au dat
primele piept cu invazia tă tară în „episcopia cumană ” potrivit mă rturiei lui Frazel ‒ Ulahh numit și Rașid,
privitoare la înfrâ ngerea „popoarelor” româ ne. „Ș i Bő cek mergâ nd pe drumul Kara-Ulaghilor (româ nilor
negri) prin munții de acolo, a înfrâ nt aceste popoare ulagh”. Ș tirea este confirmată și de canonicul Rogerius,
ce spune că locuitorii din episcopia cumană s-au adunat, pentru a-i întâ mpina pe invadatori, îndeplinindu-și
îndatorirea de înfă țișare la oaste ce o aveau față de regele ungur.
Paul de Antiohia, episcop greco-melkit de Saida/Sidon în Liban, că tre mijlocul secolului XII face o
vizită la Constantinopol, apoi în drumul spre Roma trece și prin Moldova după cum spune
manuscrisul să u aflat în Biblioteca Vaticanului. În textul arab se spune că venind la Curtea Moldovei și
discutâ nd cu clerul pă mâ ntean, a aflat că aceștia știau de profetul Mohamed și aveau scrierile lui din
care s-a nă scut islamul. Informațiile sunt deosebit de importante pentru istoria noastră fiindcă ele
dovedesc existența statului feudal Moldova cu cel puțin 180 de ani de la pretinsa descă lecare a lui Dragoș,
dar și chiar înaintea statului întemeiat de neamul Aseneștilor pe ambele maluri ale Dună rii la anul
1185! Totodată manuscrisul confirmă și textul de mai sus descoperit de B. P. Hașdeu la mă nă stirea
Zografu ‒ neluat în seamă de nici un istoric româ n ‒ unde scrie că Ioan Că liman Asan înainte de anul
1252 era autocrat al Moldo ‒ Vlahiei.
Pe o hartă întocmită pe la anul 1200, aflată la Vatican, Moldova apare ca stat, și deci istoria statelor
româ nești din feudalismul timpuriu trebuie considerată că tre sfâ rșitul secolului XII. Dar manuscrisul
episcopului Paul de Antiohia, mai spune că la Curtea Moldovei era un focar de cultură ce cunoștea
chiar scrierile islamice, dovedind că nu eram să lbaticii Europei așa cum ne prezintă istoricii noștri azi.
Manuscrisul menționat mai înainte a fost publicat în revista Getica din anul 2005, pagina 146. Așadar

430
cnezatele româ nești din Cumania și din „episcopia cumană ” peste care au nă vă lit tă tarii, erau înzestrate
cu structuri militare ce aveau obligația să se ridice pentru apă rarea ținutului. Clericul catolic Rogerius,
autorul scrierii Carmen miserabile (Câ ntecul de jale), fiind martor al invaziei tă tă ră ști spune:
„regele Cadan, după trei zile de marș prin pă duri între Rusia/Halici și Cumania a ajuns la bogata Rodna,
așezare a germanilor, situată între munți înalți, mină de argint a regelui, în care locuia o mulțime
nemă surată de oameni… Iar Bochetor, cu alte că petenii, traversâ nd râ ul care se numește Siret, au ajuns
în țara episcopului cumanilor și înfrâ ngâ ndu-i pe oamenii care se adunaseră la luptă , au început să ocupe
toată țara”. În schimbul recunoașterii de că tre cumani a dependenței față de coroana ungară , Andrei
II și fiul să u Bela, le-au garantat printr-un act solemn, întă rit de papă „libertatea, imunitatea și
stă pâ nirea pașnică a ță rii lor” (Hurmuzaki I). Invazia tă tarilor din februarie-aprilie 1241 a urmă rit
distrugerea
regatului ungar și s-a desfă șurat pe două direcții principale. Ordu și Peta au nimicit cnezatele
polone și armata ducelui Henric cel Pios al Sileziei, au atacat Boemia fă ră reușită și au jefuit Moravia
de unde au venit spre sud în Ungaria. Altă coloană sub comanda lui Kadan, Bő cek și Bü ri au operat pe
trei linii în afara Carpaților pâ nă s-au unit cu cele din nord în pusta Panoniei. Prima linie a trecut
Carpații la Rodna după cum amintește prelatul catolic Rogerius. O altă parte a armatei mongole condusă
de Bü ri ar fi intrat în Ardeal prin pasul Oituz iar ultima oaste condusă de Bő cek ar fi venit pe malul
Mă rii Negre a trecut în țara Aluta în Dobrogea, a nimicit tot ce a gă sit în cale, a trecut Dună rea și s-a
întâ lnit cu oștile româ nilor și cumanilor conduse de Bazaram-bam pe care le-a spulberat, ajungâ nd în
câ mpia Ungariei la începutul lui aprilie. După ce au distrus regatul ungar, mongolii au organizat teritoriile
cucerite pentru o stă pâ nire de lungă durată numai că la 11 decembrie 1241 marele han Ö dö gai a
dat colțul în urma unui chiolhan nebun. Aflâ nd de veste, toate trupele mongole au plecat spre
Karakoum centrul lor de putere, să -și aleagă un nou șef. Așa le-a surâ s ungurilor șansa de a dispă rea din
istorie de mâ na mongolilor.
O altă sursă care vorbește despre invazia tă tarilor și urmă rile ei, este Ioan de Plano Carpini trimis papal
că tre marele han în anul 1245 care spune în Ystoria Mongalorum că și-a început că lă toria venind din Polonia
și Rusia Apuseană , iar prima așezare stă pâ nită de tă tari se afla pe Nipru la sud de Kiev, linia lor de apă rare
fiind tot pe această apă . La întoarcere din imperiul mongol s-a întâ lnit cu mai multe solii ce veneau de la
curtea marelui han printre care era și ducele Olaha, nume ce ne amintește de umanistul ardelean Nicolaus
Olahus, cuvâ ntul unguresc olah pentru româ n. Toate teritoriile din estul și sudul Carpaților care au fost sub
suzeranitate ungară au trecut sub controlul tă tarilor.
Cronica franciscanului Paulin de Veneția ne lasă însemnă rile: „Iar tă tarii după ce au subjugat pă rțile
orientale se îndreaptă spre cele nordice și apusene, împă rțindu-se în două oști; una intră în° Polonia și
Ungaria dinspre Rusia, alta de-a lungul țărmului mării Pontice trecâ nd munții Rifei pe care ungurii îi
numesc Pă durile (Silvas). De aceea papa Grigore a dispus să se predice cruciada în Germania, după retragerea
că rora locuitorii Panoniei care locuiesc lâ ngă numitele Pă duri, anume româ nii sau Olaci și secuii/Siculi, au
închis trecă torile pentru ca tă tarii să nu poată trece prin ele” încă din primă vara anului 1245 din Lyon, papa
Inocențiu IV îndruma misionari franciscani spre „ță rile bulgarilor, vlahilor, cazarilor, slavilor, sâ rbilor,
alanilor, goților, iberilor și celorlalți creștini din Orient” să accepte Unirea cu Biserica romană pentru
organizarea rezistenței antimongole. Ș i după pră pă dul tă tarilor în Ardeal au ră mas destui româ ni care să
participe ală turi de secui la „închiderea trecă torilor munților de ză padă ”. Să revin la „schismaticul” Ioan Asan
care a bă tut palma cu vlă dica grecilor de la Niceea ca pă rinte spiritual al valahilor și bulgarilor din țaratul să u.
Papa nu poate ierta sau accepta asemenea nesă buință și prin intermediul regatului ungar, biserica catolică
pornește o adevă rată cruciadă împotriva „schismaticilor Walachos” adică româ ni. Regele Bela într-o scrisoare
din februarie 1234 spune: „Ș i pe cei care în țara noastră sunt nesupuși față de biserica romană , îi vom
constrâ nge să dea ascultare Bisericii romane, potrivit ritului fiecă rei nații, în mă sura în care acest rit nu e
potrivnic credinței catolice”. Dacă te ară tai cu râ t față de acest rit sau erai tare de cap, riga ungurilor avea
dezlegare să te bage în câ rdul râ tanilor. După ce au pus mâ na pe Constantinopol în anul 1204, șefii bisericii
catolice au considerat că a sosit momentul să termine cu această erezie a creștinilor ră să riteni. Ș i au pornit
preacucernicii în anteree un prozelitism deșă nțat, dezlă nțuit chiar de capul de la Roma împotriva „schismei”
în spațiul nostru, dar mai ales cu o cumplită violență după desprinderea Ț aratului vlaho-bulgar din
dependența papei, așadar în perioada 1230-1240, câ nd apare explicit formulată hotă râ rea de a-i aduce pe
româ ni la catolicism, de a înlă tura ierarhia lor bisericească de rit ră să ritean, și de a-i încadra în structurile
ecleziastice ale Bisericii apusene, dar terminâ ndu-se cu un dezastru datorită invaziei tă tă ră ști.
În anul 1234 Grigore IX îl îndemna pe regele Bela să înzestreze biserica, a că rei înă lțare o fă gă dui-

431
432
se în episcopia cumană , și să acorde episcopului catolic al româ nilor cu cele percepute de el însuși de la
româ ni. Papa denunța primejdia asimilă rii de că tre româ ni a germanilor și ungurilor emigrați în episcopia
cumană , semn al unei confruntă ri pe plan religios din care „schismaticii” îi influențau pe noii veniți „alcă tuind
un singur popor cu amintiții româ ni”. Pe de altă parte papa s-a vă zut silit să explice regelui de a da româ nilor
un vicar episcopal propriu, dependent de episcopul catolic al cumanilor, dar potrivit „cu acea națiune” în
speranța că se vor îndepă rta de „pseudo-episcopii” lor.
În anul 1374 în aceeași episcopie cumană reconstituită sub denumirea de episcopia Milcovului sub
autoritatea regelui Ungariei, aceeași populație româ nească refuză să accepte catolicismul, pentru că spune
înscrisul papal „nu sunt mulțumiți cu slujba preoților unguri” și cereau un ierarh cunoscă tor al limbii lor.
Româ nii din curbura Carpaților, menționați de actele papale timp de 140 de ani, și-au manifestat refuzul de a
se lă sa înstră inați de sine înșiși. Aceste înscrisuri desființează mitul latiniză rii poporului româ n pentru că ,
dacă româ nii din „episcopia cumană ” au refuzat să primească o religie stră ină lor ca spirit și ca limbă ‒
catolicismul se slujea numai în limba latină ‒ este o neghiobie să spui că același neam în aceeași perioadă de
timp dar în urmă cu 1100 de ani a primit această limbă pe care în timpul nă vă lirilor o uitaseră complet, iar
după invazia tă tarilor fiindcă nu o înțelegeau deloc, cereau Romei un vicar propriu potrivit „cu acea națiune”!
Faptul că arhiva Hurmuzaki nu este admisă în istoria noastră se datorează informațiilor din acele
documente care desființează mitul latinității și al descălecatelor țărilor române!
Un document din anul 1279 a papei Nicolae III constată că sediul episcopiei Milcovului nimicit în
timpul marii invazii, se afla „în hotar cu tătarii°” iar în anul 1282, câ nd cumanii din Ungaria s-au
ră zvră tit împotriva regelui și fiind înfrâ nți într-o luptă cu oștile regatului au pă ră sit țara, regele Ladislau a
trecut cu oastea sa dincolo de munți pentru a-i readuce „din hotarele și teritoriile tă tarilor” Aceste
informații dovedesc că ținuturile Moldovei și Valahiei plă teau tribut puterii tă tă ră ști (Hurmuzaki).
Ceva timp mai tâ rziu papa Nicolae IV își trimite misionarii în Ră să rit la creștinii de rit ortodox și la
pă gâ ni, menționâ nd „ ță rile oriunde româ nii ar locui…” atâ t cei din sudul Dună rii dar și cei din jurul
Carpaților, adică eram peste tot în glia stră bună .
Ș i alte documente venite din cancelaria ungară arată că româ nii aveau în secolul XII drepturi politice și pe
cale de consecință un statut° politic mai bun. În anul 1256 Regele Ungariei, acordă episcopului de Grand pă rți
din veniturile regale, în același fel și aceeași proporție, ce vor fi luate de la secui și olahi/româ ni (proventus
exparte Siculorum et Olahorum) ară tâ nd că o parte dintre româ ni locuiau împreună cu secuii la granița de
ră să rit a regatului.
La 12 iulie 1260 are loc bă tă lia de la Kressennbrunn între ungurii conduși de regele Bela și fiul să u
Ș tefan și armatele cehilor. În trupele maghiare se gă sesc și „Siculorum quoque et Balachorum” adică
secui și valahi, ară tâ nd că fiind oameni liberi fiscal și avâ nd aceleași drepturi cu secuii aveau și obligația
de a participa la expedițiile militare ale regelui. Ori secuii au tră it amestecați cu româ nii numai în
partea de est a Ardealului, în regiunea colinară și de munte a râ ului Mureș. Mai gă sim amintit în anul
1301 pe cneazul Ursul care conduce în secuime un sat româ nesc! Odată cu începutul secolului XIV,
puterea ungară confiscă pă mâ nturile româ nilor transformâ ndu-i în iobagi, adică persoane fă ră proprietate
funciară și fă ră drepturi politice, iar mulți dintre conducă torii lor au trecut la catolicism și s-au
maghiarizat să le fie numai lor bine.
Anticii spuneau despre neamurile geților că se întindeau de la Don în est pâ nă la Adria în vest și de
la granița cu tracii în sud pâ nă la vecină tatea cu naharvalii germani în nord adică în sudul Sileziei de
astă zi. Am menționat această mulțime de date și documente pentru a ară ta că în secolele XI – XIII
româ nii se gă seau pe aceleași teritorii menționate de antici, în nord-est între Carpați și izvoarele Nistrului
erau bolohovrenii și vlahii vecini cu principatul Galiției, mai jos pe cursul fluviului pe ambele
maluri erau brodnicii și besarabenii°, peste Carpați în Moravia erau valaskii, în Ardeal și pă rțile apusene
erau olahii, la nord și sud de Dună re erau valahii sau vlahii, cu sistemul propriu de organizare social-
politic și religios specific.
T. Burada în că ută rile lui neostoite ale neamului româ nesc din anii 1879 ‒ 1895 i-a gă sit acasă la ei, între
Nistru și Bug de la Marea Neagră pâ nă la izvoare, în toată Basarabia, în Galiția urme ale celor vechi, în Moravia
a gă sit Walaska cu 150000 de valaski/valahi, Moldova istorică și Ț ara Româ nească , Ardealul și Ungaria,
Bulgaria și locurile locuite de armâ ni. Nu ne-am pierdut niciodată de glia stră bună așa cum mint cu ură și
venin istoricii și lingviștii româ ni dar și de aiurea!
Un document de la 1639 dat de Matei Basarab ne spune despre spolierea moșnenilor și a statului de că tre
grecii fanarioți, credincioși slujbași ai turcilor astfel: „oameni stră ini nouă nu cu legea (religia) ci

433
cu neamul, cu limba și nă ravurile cele rele”. Pe la 1870, Grigorie Iliuț, primarul comunei Crasna din Bucovina
aflată sub ocupație austriacă , cu privire la numirea unor priveghetori de școală stră ini scrie guvernului din
Viena urmă toarele: „Ce s-ar alege din copii noștri cu învă ță tori de altă lege și de altă limbă ”? În vorbirea
populară expresia „și-au citit legea” are sensul de a se cununa după datina religioasă iar expresia „lasă -l în
legea lui” amintește și ea de timpul fă ră memorie.
B. P. Hașdeu în Scrieri istorice, ne lasă informații prețioase cu privire la dă inuirea acestor vlahi din Galiția și
care au fă cut obiectul unui amplu studiu O wsiach tak zwanich Woloskich na polnosnym stoku Karpat al
polonezului Alexandr Stadnicki, apă rut în anul 1848 la Lvov. În lucrare se amintesc în ordine cronologică mai
multe documente cră iești unde se precizează existența valahilor/româ nilor cu organizarea lor aparte și cu
legile lor proprii avute din stră buni. Un hrisov din anul 1378, de la Vladislau, principe de Opelic care
conducea principatul galițian, hă ră zește lui Alexandru Româ n (Wolochowi) ce se afla în slujba sa, câ mpul și
satul Hodla de pe malul Tă rnovei, iertâ ndu-l de biruri și lăsându-i a se cârmui după legile române.
Un hrisov din anul 1420 de la Zemovid, principe de Mazovia și Belza, învoiește pe locuitorii satului Liubici
a se folosi de legile române.
Un hrisov din anul 1545, al curții principelui din Cracovia dă voie româ nilor să se gospodă rească după
legile lor vechi. Iar aceste așeză ri ale româ nilor erau destul de numeroase și înfloritoare în acele timpuri
pentru că în documentele domnești se prevede pentru româ ni un bir mai mare decâ t pentru ceilalți locuitori
dovedind că aveau o stare materială mai bună .
Un hrisov din anul 1552 spune: „Așișderea și româ nii ce sunt locuitori pe locuri pustii sau pe la să liști vor
plă ti doi groși”.
Un hrisov din anul 1564 precizează : „Satele româ ne vor plă ti ca și-n anul trecut, de la plugari sau
neavâ ndu-se ce, de la case, câ te 20 de groși pentru acei care nu au pluguri, vor plă ti laolaltă câ te zece groși de
la fiece sută de berbeci”.
Un hrisov din anul 1578 ne lă murește: „Satele româ nilor vor plă ti de la plugari sau neavâ ndu-se ce, de la
case câ te 30 groși, acele din ele ce n-or avea pluguri, vor plă ti laolaltă de la vite; adică câ te 20 de groși de la
fiece sută de berbeci și câ te 20 de groși de la fiece zece vaci”.
Locuind în Polonia româ nii se bucurau de protecția și libertă țile garantate de rege dar se conduceau după
legile lor străvechi care sunt cunoscute numai parțial din scrierile poloneze:
1. „Gloaba cuvenită de la dâ nșii nu merge în vistieria cră iască , ci ră mâ ne în obștea lor pentru nevoile
locuitorilor.
2. Judecata se fă cea prin județi aleși de însă și locuitorii și care erau să le judece numai după dreptul
strămoșesc român.
3. Adună rile obștești menite a înlă tura trebuințele de gospodă rie sau orâ nduială , erau iertate.
4. Birurile și beilicul (clacă , munca pe gratis la chemarea puterii) se ră scumpă rau cu o dijmă de pe vite,
gră dină rii și să mă nă turi”. Se menționează 67 de sate numai în Galiția care se conduceau după legile vechi
româ nești iar toate hrisoavele poloneze vechi spun: „Quarum villarum cmethones fieri debent et locabuntur
in jure valachico… Quiquidem scultetes locabit dictam villamin cruda radice in jus valachicum… Eximimus
etiam dictae villae cmethones ab omnibuz juribus ruthenicis, polonicalibus ac quibus aliis: solum in illos jure
valachico consevabimus”.
Fiecare așezare româ nească era o mică republică , un fel de stat în stat în Polonia. Ea se bucura de o
deplină libertate sub un conducă tor ‒ chinezul așeză rii, care uneori era și preotul comunită ții. Aceste
mici entită ți administrative formau un fel de confederație. Iată ce spune autorul polonez despre starea
de fapt: „În toate pricinile de orice fel, mici sau mari, satele românești se judecau numai și numai
după dreptul român, fără vreun amestec din partea unui tribunal sau puteri străine”. Aveau în
supraveghere drumurile, hotarele și codrii satului iar chinezul era împuternicit prin hrisov, de rege
dacă era ținut cră iesc sau de voievod dacă era ținut particular. Chinezul dă dea socoteală în fața
locuitorilor satului iar dacă devenea ră ulean era tras la județ în fața adună rii chinezilor care formau o
conducere colectivă a tuturor satelor româ nești ce împreună formau o „țară ” ‒ craină ‒ iar conducă torul
se numea crainic. Ei trebuiau să apere hotarele ță rii și să o câ rmuiască cu mare grijă . Cei de astă zi ar
avea multe de învă țat din asemenea legi!
În Ungaria, Istria, Polonia și Banat pentru legile vechi ale româ nilor se foloseau expresiile: antiqua
Valachorum, jus valachicum, lex Valachorum sau jus Wolachie iar în Ț ă rile Româ ne erau numite legi din
bătrâni, fiindcă așa știau ei că vin din bă trâ ni.
Aceste informații dovedesc fă ră putință de tă gadă că geții aveau legi pe care le-au folosit cu mare

434
sâ rguință și priință , de aceea erau numiți cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci. Un popor nu poate fi
drept dacă nu are legi drepte și respectate de toată suflarea neamului! Iar aceste legi au fost preluate de goți
și ră spâ ndite în spațiul spaniol și germanic. Din Tracia pâ nă în sudul Poloniei, prin Ungaria și Istria acest
imens teritoriu care a fost toriștea stră bunilor noștri, a existat un singur sistem juridic timp de mii de ani.
Legile valahilor nu puteau să apară din senin la un popor de să lbatici! Urmașii vrednicilor geți ‒ vlahii ‒ au
folosit „legile din bă trâ ni” timp de multe sute de ani așa cum am ară tat mai înainte pâ nă ce au venit în fruntea
neamului niște canalii care ne-au aruncat istoria adevă rată în closet și au plă smuit una după mințile lor
criminale nă imite de dușmanii româ nilor!
Principiile fundamentale ale leges bellagines se gă sesc în vechile legi ale Ț ă rilor Româ ne și se numeau „legi
din bă trâ ni” iar în ță rile din jurul nostru se numeau „legi ale valahilor”. Macedoneanul Aristotel spunea
despre agatârși ‒ populația ce trăia pe malurile râului Mureș ‒ că aveau obiceiul să-și cânte în versuri
legile pentru a nu le uita. În eme-gi ‒ limba neamului carpatic pripă șit pe malurile Tigrului și Eufratului care
a dat civilizația emeș ‒ balagi are sensul de a câ nta, a câ nta câ ntece de înmormâ ntare, a bate toba iar leges
bellagines înseamnă legile cântate.
Apare firească întrebarea: de ce nu se știe nimic despre această comoară fabuloasă care este mulțimea
tă blițelor de plumb ale geților și pe care Iordanes le-a numit leges bellagines? Pot afirma că tă inuirea lor cu
premeditare este o crimă asupra identită ții noastre spirituale și a trecutului nostru pusă la cale de bande de
neispră viți sau de lichele. Numai idioții și criminalii pot spune° despre aceste tă blițe de plumb că nu sunt
adevă rata noastră istorie și prima carte scrisă despre religia crucii nă scută pe aceste meleaguri în urmă cu
15000 de ani. Imaginile îngerilor, simbolul crucii folosit pe numeroase tă blițe, zecile de imagini ale
stră moșilor noștri care sunt identice cu cele de pe Columna lui Traian nu pot° să nu dea de gâ ndit celui care le
vede. Iar cei care au avut privilegiul de a le ține în stă pâ nire, nu demult au hotă râ t că nu trebuie să le mai vadă
și alții fiindcă aruncă în aer miturile civilizației Europei. Pentru că ei ne-au adus de la Vatican, de la Paris sau
din alte locuri știute numai de Satana, o hă inuță flendurită , împuțită , câ rpă cită și ponosită ‒ după ce au
încercat zadarnic să o croiască niște înfierbâ ntați în țară ‒ acești prooroci mincinoși ne-au obligat să o
îmbră că m fă ră câ rtire°. Chiar dacă este pocnită pe la toate încheieturile iar flendurile curg din ea, nemernicii
și lichelele, în continuare ne îndobitocesc cu zel că aceasta ne-a dat-o destinul!
Faptul că în cultura româ nă nu există un cuvâ nt scris despre tă blițele de plumb deși unii știau de existența
lor în urmă cu 135 de ani, dovedește spaima pe care o tră iesc aceste lepă dă turi ale neamului nostru care
vreau să ne că lă rească în continuare cu mitul latinită ții imperialiste așa cum ne-au că lă rit tovară șii comuniști
cu mitul eticii și echită ții socialiste, adică iudeo-bolșevice. Trebuie să distrugem aceste structuri de gașcă ce s-
au înstă pâ nit pe destinul nostru dacă vrem să scă pă m de statutul de idioți „educați” de statul româ n. Ceea ce
scrie pe tă blițele de plumb din câ te au ajuns la noi, dovedește că neamul nostru stră bun avea legi după care își
că lă uzea viața iar actele de judecată de pe ele arată fă ră dubiu că Iordanes a avut dreptate!
Dați în noi tâ lhari că pcâ ni, pâ nă n-am mai fi rumâ ni!

435
 Un popor care nu-și cunoaște
istoria, este condamnat la pieire!

3. MITUL GETIC
3.1 Destinul pelasg

Despre pelasgi, istoria ne oferă informații să race provenite mai ales din surse grecești, cei care le-au
ocupat pă mâ nturile din peninsula greacă și apoi cu mare meșteșug, prin minciună , i-au scos din istoria antică .
Am ară tat° la începutul că rții că existența acestui popor destoinic nu mai poate fi pusă la îndoială iar ținutul
lor de origine este nordul Istrului de unde au migrat în sud în vremi de mult uitate. Ș i-au dus în noua lor
patrie nă ravurile și tradițiile precum și religia care a stat la baza religiei pră dă torilor ahei și mai tâ rziu a
întregului neam grec. Că erau un neam destoinic au spus-o chiar cei care i-au prigonit în alte locuri mai
vitregite de soartă și natură .
Pindar care a tră it în secolul VI î.e.n. spune că hiperboreii erau locuitorii de pe malurile Istrului și după ce
au ridicat° Troia împreună cu Eac și Apollo, acesta s-a întors în patria sa de pe Istru. Informația cred că se
referă de fapt la migrarea geților la mijlocul secolului XVII î.e.n. în sud, iar Troia a fost dă râ mată , așa cum
arată și probele arheologice de un mare cutremur, determinat de erupția de la Santorini. Tot acestui
eveniment se datorează și apariția celei de a doua Misii în scrierile anticilor pentru că ei și-au numit noua
patrie după cea veche de lâ ngă Istru. Pe acești bravi misi îi gă sim în Iliada lui Homer ca apă ră tori ai Troiei
atacată de tâ lharii ahei.
Ephor (400-330 î.e.n.), afirmă că întreg Peloponesul era numit în trecutul îndepă rtat Pelasgia fiind locuit
de un popor de pă stori destoinici, cinstiți și viteji statorniciți acolo din totdeauna! Iar Hecateu (550-470 î.e.n)
ne spune că un neam negrec locuise înainte vreme Peloponesul ca și întreaga peninsulă grecească , despre
care urmașii lui au avut grijă să nu se mai știe nimic.
Diodor din Sicilia în Biblioteca Istorică spune în Cartea II,XLVII că : „între scriitorii antichită ții, Hecateu și
alții relatează că în față de ținutul celților, în pă rțile Oceanului se află o insulă care nu e mai mică decâ t Sicilia,
și locuită de hiperborei numiți astfel fiindcă sunt mai îndepă rtați de vâ ntul Boreas. Se povestește că Latona,
mama lui Apollo s-ar fi nă scut aici și din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decâ t alți zei”. În text
cuvâ ntul Ocean, este denumirea Mă rii Negre, așa, ca alții în afară de greci să nu se știe a scă rpina câ nd începe
să -i mă nâ nce elenismul!
Pausanias care a tră it în secolul II al erei noastre, în însemnă rile lui de că lă torie ne spune că centrul religios
din Delphi a fost înființat în timpuri stră vechi de că tre trimiși hiperboreeni iar Herodot în faimoasele și
mincinoasele lui Istorii IV, 33 afirmă că hiperboreenii aduceau jertfe anuale templului din Delos și fecioarele
„Arge și Opis veniseră chiar odată cu zeii”, fiind practicante ale cultului lui Apollo sau Zabelo cum era
cunoscută divinitatea la nord de Istru.
Platon (427-347 î.e.n.) în lucrarea Axiochos vorbește prin gura lui Socrate, despre niște table triunghiulare
de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis și Hekaerge, cu un conținut escatologic, unde se
descrie nemurirea și judecata cerească . „După ce s-a despă rțit de trup, sufletul se duce spre un ținut ascuns
condus de Hades, ferit de orice privire, ca să fie judecat de Rhadamanthys”.
Seneca ne dă informații suplimentare cu privire la judecă torii infernului în Hercules Furens și spune: „Nu
unul singur e jude ce, după fapte împarte județe, sortind fiecă rui de jilțul înalt trepiedul. Că ci unul e Minos din
Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepsește pe ră ufă că tor ca altora pildă să fie”. Homer povestește în
Odiseea că fiul lui Jupiter, Rhadamanthes, fratele lui Minos, stâ nd pe jilțul judecă torului din Tartar cu sceptrul
de aur în mâ nă , împreună cu Minos și Aeacus ‒ vestit prin spiritul să u de dreptate (și el fiu al lui Jupiter) ei
trei erau singurii care judecau faptele celor morți, împă rțind dreptatea în lumea rece de sub pă mâ nt. Cel mai
important dintre judecă tori° era Minos, că ruia îi urma Aeascus după afirmațiile lui Platon și Plutarh, el putea
să judece singur câ nd lipseau ceilalți doi.
Pseudo Apolodor scrie în Biblioteca 3,15,4 că tracii au luptat ală turi de pelasgi împotriva cadmeienilor,
populație de neam fenician iar misterele de la Eleusis au fost întemeiate de Eupolmos, șef de trib trac, toată
Atica fiind stă pâ nită de el!
Trebuie să acceptă m ideea că pelasgii au ocupat în timpuri vechi întreaga Grecie, că erau un popor
de pă stori pe care aheii și celelalte seminții grecești i-au încercat ră u cu ascuțișul să biilor și i-au alungat
în locuri mai puțin bune pentru viața omului. Dar ei s-au adaptat și au supraviețuit ră ută ților timpului
și oamenilor. Aceste informații ne mai spun că religia grecilor are la bază cultul religios al
hiperboreenilor care le-au mai dat și niște table cu texte sacre. Ș i dacă aceste reguli trebuiau citite i-au

436
învă țat

437
pe greci alfabetul și rostul folosirii lui. Cum primele lă cașuri de cult au fost înființate de neamul pelasgilor
plecat tot din nordul Istrului nu se poate pune în discuție faptul că primele forme de cult ale grecilor au fost
luate de la populația bă știnașă câ t și de neamul lor nord-dună rean. Că lucrurile stau așa o arată chiar numele
divinită ților grecești și legendele legate de acestea. Apollo era un zeu cu o importanță deosebită în religia lor
iar legendele spun că a venit de la hiperboreeni adică din nordul Istrului fiind un zeu preelenic° preluat de la
bă știnașii pelasgi.
Câ nd se fă ceau judecă ți la vechii greci, pă rțile jurau pe Apollo, Ceres și Zeus, iar formula sacră era pentru
tată l Apollo să cerceteze „kata ta patria ‒ din obicei stră moșesc”. Dacă au luat modul de judecare de la
hiperboreeni (practica se gă sește scrisă pe tă blițele de plumb ale geților) atunci și expresia „kata ta patria” a
aparținut culturii geților și trebuie înțeleasă în sensul: „cată /cercetează ca în patria ta”. Termenul de patrie
apare pe una din tă blițele scrise din porunca lui boero Bisto. Unul din epitetele acestui zeu este cuvâ ntul
rusokoma care în dialectul doric înseamnă admirat că are pă rul de aur. Acesta este un cuvâ nt compus din
rușav cu sensul de roșcat, blond și coamă cu sensul de plete sau chică , care a fost preluat tot din limba geților
odată cu cultul divinită ții iar Euripide spune că acest cuvâ nt este luat de pe peretele templului lui Apollo din
Delphi înființat de pelasgi. Mi-ar fi dragi grecii de azi, dacă ar scoate din întuneric pe pelasgii nord-istreni să -i
pună în istorie acolo unde le este locul!
Tot legendele spun că lui Apollo i se atribuie inventarea arcului cu să geți iar Diodor din Sicilia spune că
arcul ar fi scitic, adică getic, să se știe și pe la alte case că pe plaiurile mioritice nu s-au nă scut numai proști.
Ș tim că Abaris câ nd s-a preumblat prin Grecia zbura cu ajutorul unei să geți de aur dată de Apollo iar marele
gâ nditor get era preotul acestui zeu sau duh cum sună după urechea noastră . Faptele stă teau așa la vechii
greci iar în nordul Istrului divinitatea se numea Zabelo și înțeleptul Abaris era chiar Zamolxe ca preot al
acestui duh cum ne zice tă blița 2.
Cybele, după Diodor era mama care hră nește întreg pă mâ ntul și s-a mai numit Frygia sau Fryga ară tâ nd
originea ei frigiană iar neamul frigienilor era înrudit cu tracii, adică geții din Tracia după zisa lui Strabon. Era
reprezentată iconografic șezâ nd într-un car tras de doi lei. Cicero spune că este cea mai veche și cea mai
religioasă , fiind principiul tuturor lucrurilor sacre care există la toate popoarele.
Poetul Vergilius o amintește pe zeiță în această imagine: „Cybele mama divină aici e; de aici-i corybanticul
câ ntec. Codru Ideic de-aici și taina jertfirii cea vecinic, Mută și leii-nhă mați la carul înaltei zeițe!” Lactanțiu o
numește pe Cybele „tată pă mâ nt” ca să ne doară capul, Livius o numește „mamă a tuturor muritorilor” iar
Lucretius „pă rinte a toate”, expresii care au asemă nă ri evidente cu Mama Pă mâ ntească sau Tată l Ceresc din
religia geților și scrierile esene.
Ș i Cicero în lucrarea De natura deorum la pagina 70, ne spune cam aceeași stare de fapte: „Pă mâ ntul însuși
este o zeiță , și așa este conceput: și ce este atunci stră bunul Pă mâ nt, fiindcă ceea ce este fertil ține de femei și
se naște din ele: copilul odată nă scut, se hră nește și crește. La fel se întâ mplă cu toate celelalte însuflețite, le
hră nește cu toate bună tă țile, se mențin și se bucură de viață și tot pă mâ ntul le primește pe toate cele moarte
și le ascunde la sâ n”. Parcă ar fi și o leacă de esen!
Despre Artemis, Herodot spune că era de origine scită . Cora, zeitate greacă cu sensul de legiuitoarea; pe
tă blițe este un termen sinonim unde cuvâ ntul înseamnă adunarea care hotă ră ște.
Hermes este grecizarea lui Sarmis sau Armis și în limba populară avem cuvâ ntul harmiz cu sensul de cal
tâ nă r și plin de forță care era simbolul divinită ții iar Herodot ne spune despre această zeitate că era de
origine pelasgă și avea un caduceu pe care erau înfă șurați la capă tul de sus doi șerpi cu care adormea pe cei
vii sau învia morții câ nd îi atingea cum nu vor să facă înalții ierarhi ai româ nilor!
Pan era un zeu al naturii la greci, în eme-gi termenul se gă sește identic cu sensul de mulțimea crengilor, a
crește, a zbura, iar muntele Ceahlă u se mai numea și Peon.
Dionisos, zeu al vegetației, al vinului și al bucuriei, a fost luat din religia geților fiind un cuvâ nt compus din
dio cu sensul de sfâ nt și nisa care în eme-gi înseamnă primă vară , verdeață , bucurie. Pe tă blițele de plumb
apere duhul dio Dionisie.
Zeus la originea lui era un zeu al cerului care trimitea ploile și furtunile îndeplinind rolul de fertilizator al
naturii. Mai purta și numele de Joe, Dio, Dia, Zin sau Zan. Geții aveau duhul Zoe, Zin sau Zoin care aducea
fertilitatea naturii și a neamului omenesc fiind asemuit cu lumea tă cută și tainică a lunii, dar fă cea parte din
grupul celor 7 Dio sau veghetorii cerești.
În partea de nord-est a Tesaliei, este un munte care se numea din timpuri imemoriale Omolos după
zisa vechilor scriitori greci. Strabon spune că în Beoția, ținut locuit în vechime de pelasgi, divinitatea
cea mai venerată era Zeus Omolos. Noi avem pe tă blițele geților cuvâ ntul Om cu sensul religios de
individ purificat, cură țat de pă cate iar în Bucegi este vâ rful Omu cu acel sfinx misterios care reprezintă

438
439
un cap de get cu cușma caracteristică . Cred că aici ar putea fi Kogaionul, muntele sacru al geților pentru că ne
ajută informațiile venite și de la greci. În Biblia lui Șerban-Vodă din anul 1688 gă sim zisa plină de farmec și
trimiteri la limba veche stră moșească a româ nilor: „Omulu fă ră haru, basnu fă ră vreme”. Vedeți porcanilor că
tică loșia și tră darea voastră a ajuns la capă t și a venit ziua județului!
Dar neamul nostru cel isteț care locuia cu peste trei mii de ani ținutul Carpaților i-a luminat pe greci
cu mare osebire și în domeniul râ nduielilor sociale și juridice. Filozoful creștin Clement din Alexandria
scrie că Lycurg legiuitorul spartanilor, mergâ nd adesea la oracolul lui Apollo de la Delphi a învă țat
de la acesta legile, informație care se gă sește și în scrierile lui Platon și Aristotel. Ș tim că acest
oracol a fost întemeiat de hiperboreeni în prima parte a mileniului II î.e.n. și slujit mult timp de pelasgii
din regiune iar munca lui Lycurg a fost undeva prin secolul IX î.e.n. Pe aceleași principii vechi cuprinse
în legile sciților și agatâ rșilor/geților s-au întemeiat în mare parte și legile atenienilor pe care le
compilase Solon. Constituția Atenei a fost dată de acesta în anul 596 î.e.n. și a ră mas neschimbată timp de
86 de ani! Pe câ nd Solon se chinuia vâ rtos cu tâ lcuirea legilor s-a întâ lnit la Atena cu Anacharsis,
celebrul filozof al sciților regali din nordul Istrului și unul din cei 7 înțelepți ai lumii vechi. Solon i-a
apreciat înțelepciunea și l-a ținut la el în casă pentru a discuta legile care dorea să le dea atenienilor iar
din această colaborare cu cultura nord-dună reană grecii au mai tras un ce. Alt înțelept al hiperboreenilor
care a avut trecere la mințile țuguiate ale grecilor a fost Bacis nume care dacă îi dă m jos grecizarea
descoperim pe Baciu. Să mai amintesc de acel misterios și plin de înțelepciune Abaris/Zamolxe care i-a
pus pe greci pe sfoară cu cultura și istețimea lui. Pentru că avea destulă glagorie le-a dat spre adâ ncă
fră mâ ntare o Theogonie ‒ că rticică de religie și o Katharmoi – că rticică de descâ ntece, să aibă cu ce-și
trece urâ tul! Prin acele timpuri neamul nostru mioritic era moțul lumii și nu îndră zneau lichelele să ne
fure vorba din gură sau credința din inimă . Dar i-am mai învrednicit cu ceva pe vechii greci. Studiile
lingvistice spun că limba greacă modernă a luat naștere din koine, limba pe care au vorbit-o soldații lui
Alexandru Macedon fiind ră spâ ndită în Orientul Apropiat și cei din imperiul bizantin în primele șase
secole ale erei creștine. Această limbă a avut la bază dialectul vorbit în Ionia și cel din Atica cu mici
influențe din celelalte dialecte. Dar informațiile vechilor greci spun despre acești ioni sau ionieni că nu
erau greci ci pelasgi de neam și au purtat împotriva lor mai multe ră zboaie prin care i-au alungat din
majoritatea insulelor din Marea Egee pe ță rmurile Anatoliei. Mulți autori antici spun că aceste insule
erau locuite de seminția pelasgilor, informație care mă duce la gâ ndul că trebuie fă cut un studiu
lingvistic comparativ între dialectele grecești și ionian și limbile româ nă veche, irlandeză și emegi să
vedem ce iese. Dar sunt sigur că ce va ieși le va da multora mari neliniști și ofuri la lingurea pentru
restul timpului! Câ nd unora le cade bleaga în pofta de gâ ndire se sumețesc în nerușinarea lor neghioabă
spunâ nd că democrația actuală își are obâ rșia în cea ateniană . Ar trebui să -și bage capul în dos de rușine!
În vechea Atenă drepturi juridice aveau numai aproximativ 8-10% din populație care erau locuitorii
liberi. Restul populației o formau metecii (cca 10%), o categorie socială că rora statul le garanta
dreptul la proprietate și la desfă șurarea unor activită ți economice dar fă ră drepturi politice și sclavii
care constituiau majoritatea covâ rșitoare a locuitorilor fiind considerați „unelte vorbitoare”!
Femeile cetă țenilor liberi aveau un statut apropiat de cel al sclavilor. Atena fiind un stat tipic sclavagist
este o inepție să se fudulească astă zi cultura europeană susținâ nd că putea exista democrație, poate o
„democrație a stă pâ nilor de sclavi” așa cum se manifestă și astă zi prin multe locuri unde minciuna, hoția și
demagogia au ajuns reguli ale moralei!
Istoricul francez Jules Michelet în Introduction à l’histoire universelle (1827), studiind amintirile lă sate de
pelasgi în scrierile antice concluzionează : „din Etruria pâ nă la Bosfor pelasgii au fost locuitorii întregului
teritoriu, în Arcadia, în Argolida, în Atica, Etruria și Latium și poate și în Spania unde au lă sat monumente
indestructibile, megaliții”. Chiar dacă amintirea lor este de neșters în civilizația europeană , ei dispar din
istorie în mod misterios. El explică această dispariție prin adversitatea aheilor față de pelasgi care nu este
altceva decâ t ura unor triburi migratoare de pră dă tori, față de o populație sedentară formată din agricultori și
meșteșugari care exploatau adâ ncurile pă mâ ntului.
În comediile grecești și latine Davos, Davus, Dacus, Getes și Geta erau folosite ca nume de dispreț
și batjocură pentru sclavi! Stră duindu-se să -i șteargă pe pelasgi din istorie, urmele acestora au ră mas în
toată peninsula balcanică unde sunt astă zi armânii iar amintirea lor este încă pă strată în cultura Europei.
Cei veniți la pră duială în secolele XII ‒ VIII î.e.n. în peninsula balcanică locuită atunci de neamul
pelasgilor și pe care i-au alungat de pe pă mâ nturile lor cu sabia, nu s-au rușinat să le ia în mare parte
cultura materială și spirituală . Dar nu au reușit să îngroape pentru totdeauna adevă rul chiar dacă minciuna
au meșteșugit-o cu mare pricepere.

440
 3.2 Destinul carpatic. Imperiul roman
de neam latin și imperiul roman de neam get

Împă ratul roman Domițian este asasinat la 18 septembrie 96, fiind victima unei conjurații de palat.
Senatul îl declară dușman al poporului roman și toată domnia lui este supusă damnatio memoriale ‒
condamnarea memoriei. Pedeapsa care lovea orice persoană învinuită de „atentat la maiestatea poporului
roman” avea drept consecință distrugerea statuilor damnatului respectiv, martelarea numelui de pe
monumente și inscripții precum și anularea tuturor actelor, în cazul unui împărat. Pentru geții de la
nordul Istrului această condamnare a împă ratului roman a avut consecințe covâ rșitoare pentru că s-au trezit
peste noapte din aliați ai romanilor în dușmani care trebuiau pedepsiți și distruși. Ș i totuși istoricii noștri nu
bolborosesc nimic despre acest smâ rc urâ t mirositor și otră vitor.
Nerva este proclamat împă rat de că tre senat, după asasinarea lui Domițian. El fusese mazilit câ teva luni în
anul 93 de fostul împă rat, dar a revenit în Roma. Aparținâ nd unei vechi familii de senatori, Nerva se bucura de
sprijinul acestora dar și de faptul că era cunoscut ca un om cu moravuri să nă toase și fă ră aspirații de mă rire.
Odată cu maziliții romani ai lui Domițian, s-au întors la Roma și cei care fuseseră pedepsiți pentru că aveau
„obiceiuri mozaice” sau se „iudaizaseră ”, ceea ce nu dă dea bine deloc la morala romană . Ș i s-au înfă țișat să
ceară „justă despă gubire” toți cei judecați sever și condamnați pentru noile lor apucă turi religioase –
considerate strică cioase de că tre împă ratul romanilor. Domițian avea dreptul să îi condamne pe cei cu
„obiceiuri mozaice” pentru că în calitate de pontifex maximus (Mare Preot al imperiului și mare preot al
cultului oficial, dar și al tuturor cultelor legale din imperiu) legea îi cerea să apere religiile recunoscute oficial
împotriva celor care fă ceau prozeliți și mai ales nu erau recunoscuți prin edicte ale împă ratului.
Nici Nerva nu le-a tolerat mozaicilor pretenția mesianică de a conduce lumea și astfel l-a obligat pe
zurbagiul șef care-i tot îndemna la revelații și viziuni de vizuină , episcopul Clement al Romei, să -și descarce
goarna de toate zicerile lui tâ mpite în orașul Cherson (din Taurida – Crimeea), unde și-a gă sit alți mesia de
pă pă die care știau de fapt să tră iască numai pentru urgie. În anul 97, datorită tulbură rilor din garda
pretoriană și ale legiunilor din provincii, evenimente sigur provocate de cel interesat, i se impune lui Nerva
să -l adopte pe Traian, unul dintre cei mai capabili generali, coregent și succesor la tron în 27 octombrie.
Nerva moare la Roma la 27 ianuarie 98, lă sâ nd în urmă un stat slă bit financiar și cu multe probleme de
rezolvat.
Traian, nă scut în anul 53 în Spania, este recunoscut de senat ca împă rat imediat după moartea lui Nerva,
fiind primul provincial care ocupă această demnitate în imperiul roman. Fiind iubit de ivriții de la Roma dar și
de aiurea, le acordă cetățenie romană tuturor clocitorilor de rele și pune la cale distrugerea statului get,
care era nu numai cel mai periculos dușman după condamnarea lui Domițian, dar și cel mai bogat stat care
putea salva imperiul de la o pră bușire ce se ară ta destul de urâ tă . Ș i ivriții/iudeii aveau împotriva geților
destulă ură și venin ca să poată otră vi multă lume, pentru că din Frăția celui Ales de la Sarmisetuza, se
plimbau prin Palestina fel de fel de geți de soi, cu foi de papirus și tă blițele de plumb în traistele lor,
împă rtă șindu-le celor curioși, multe bună tă ți din înțelepciunea mioritică . Pe cea mozaică nu o dorea și nu o
primea nimeni nici dacă i se punea sabia în gâ t!
Avâ nd asemenea gâ nduri tică loase, Traian a oprit stipendiile pe care Roma le dă dea Geției ca aliat,
cerâ ndu-i acesteia să trimită înapoi pe toți meseriașii romani ce participau la construirea unor cetă ți și să se
supună imperiului roman. Ultima pretenție a romanului a picat ră u de tot în gușa geților, așa că s-au vă zut
obligați să -și ascută din nou să biile, pentru a hă cui pe cei pofticioși de munca altora.
Primul ră zboi romano-get s-a petrecut în perioada 101-102, din care Geția° a ieșit destul de ciopâ rțită și cu
trupe romane cantonate chiar în apropierea Sarmisetuzei – pentru a supraveghea orice mișcare, după cum ne
lă muresc tă blițele de plumb, fiindcă istoricii noștri au alte adevă ruri și capetele numai de plumb. Perioada de
armistițiu a luat sfâ rșit în anul 105, câ nd luptele au început cu și mai mare înverșunare, știind geții ce îi
așteaptă dacă romanii vor deveni stă pâ nii pă mâ ntului lor.
Ț ara a fost ocupată parțial de că tre romani ‒ Banatul, partea centrală a Transilvaniei, partea de vest
a Munteniei, partea ră să riteană a Carpaților cu trecă torile ce permiteau pă trunderea că tre apus și cam
atâ t. Partea ră să riteană și de nord a imperiului get nu a fost ocupată de romani, pentru că aceștia nu

441
 puteau controla o populație ce era gata oricâ nd să dispară din calea pră dă torilor în marea câ mpie a
ră să ritului.
În intervalul 107-109 se construiește cetatea Ulpia Traiana, la 40 km V de capitala fostului stat
get, iar la moartea lui Traian în anul 117, imperiul avea o populație cam de 54 milioane locuitori. Cu
pră zile uriașe luate de romani din Geția, imperiul acestora a existat relativ în echilibru, prosperitate și

442
liniște mai bine de 70 de ani, după care a început° să se arate iară și declinul de după colț.
Dar anul 117 este și cel al marii răscoale a geților din provincia romană Dacia, ajutați de geții
din imperiul get de ră să rit – condus de clanul Amal – pentru alungarea cotropitorului. Luptele au durat
toată vara anului 117, fiind adus cel mai crud general roman – Marcius Turbo pentru reprimarea
ră scoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunța la provincie și numai insistențele prietenilor care i-au
amintit de zecile de mii de soldați romani morți pentru cucerirea ținutului, l-au fă cut să nu-și ducă
gâ ndul la îndeplinire. Guvernatorul provinciei romane Dacia a fost trecut prin sabie de că tre geții
ră sculați, ală turi de mii de funcționari și soldați, pentru a-și ară ta „dragostea lor nemă rginită față de
cotropitor”, însă cu totul altfel decâ t fac astă zi leprele mioritice specializate în pupincurism internaționalist.
În anul 117 Hadrian dărâmă „podul lui Traian” de peste Istru după marile ră zmerițe ale geților, de frica
acestora să nu invadeze tot teritoriul din Balcani și să aprindă un foc pe care să nu-l mai poată stinge. Istoricii
români nu suflă o vorbă despre această mare răscoală, pentru că le-ar da peste cap plă smuirea nimicirii
poporului get și al tâ mpeniei latinită ții; carele va să zică romanii s-au smintit de-a binelea și s-au
încăierat o vară întreagă în Geția cu fantomele morților din anii 102 și 106! Deocheată ră u dacă nu o pot
pune drept vedenie! Nu se poate ca un popor care nu mai exista (după pretenția „profeților” istorici în tră dare
de Neam și Ț ară ) să se ră scoale împotriva cotropitorilor romani și să lupte cu atâ ta înverșunare. Toate
informațiile vremurilor de atunci spun fă ră nici o ezitare că ră scoala a fost pusă la cale de geți și la ea au
participat atâ t cei din provincia romană Dacia, câ t și cei din nordul și estul acestui ținut, adică geții din
imperiul get al amalilor care luptau pentru alungarea pră dă torilor. Dacă Dacia ar fi fost populată cu coloni
cum pretind scornitorii dogmei latiniste ‒ care aveau privilegii deosebite dă ruite de împă rat, că ci acesta era
sensul cuvâ ntului pe timpul lui Traian ‒ este o nebunie să spui că ei au început să dea cu parul în binefă că tor,
urâ ndu-li-se cu binele! Așa că mișeii, precum le este felul și moaca, au îngropat adevă rul pentru totdeauna și
ne fâ lfâ ie pe sub nas minciuni din țara lui foaie verde și a lui Fă t Pă ros!
Așadar Hadrian (117-138), nepotul lui Traian, confruntâ ndu-se cu această „nebunie” a geților,
reorganizează de două ori ținutul ocupat din provincia Dacia, dar are mari probleme cu revoltele acestora și
vrea să renunțe la teritoriu. Numai insistențele prietenilor și amintirea unchiului să u, l-au determinat să țină
în continuare legiunile romane la nord de Dună re, în ținuturile cucerite în anul 106. Eutropiu în lucrarea
Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 la cererea lui Valens, prezintă situația astfel: „ne multi
cives Romani barbaris traderentur” adică să înțelegem și noi ce scrie, amicii îl îndeamnă pe împă rat să nu-i
lase pe colonii romani în ghearele barbarilor geți, care îi iubeau precum sclavul pe stă pâ n! Încă o dovadă
de netă gă duit că geții au fost ocupați numai în parte de romani, iar nu nimiciți și erau destul de puternici
ca să se ră scoale și să le facă acestora zilele fripte prin „Dacia”.
Tare bine ar fi ca neamul rumun de azi să facă o răscoală împotriva tâlharilor și falsificatorilor de
adevăruri, pentru a-și croi un nou drum în lume și în istorie!
Chiar și după ocuparea parțială a Geției de că tre romani, neamul nostru nu s-a împă cat cu statutul
de rob. Niciodată Geția nu a fost o provincie liniștită și pacificată . Inscripții și texte vorbesc în vremea
Antoninilor (96-192) despre cerbicia acestui neam fă ră frică de moarte, pomenind de mai multe ori
de „furor daciscorum” și de „nebunia” lor. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un
stindard în mâ nă , pe un fundal de munți, cu urmă toarea inscripție în greacă ‒ paranoia Geton (nebunia
geților). Adică erau geți pe plaiurile Geției, de îi îngrozeau atâ t pe greci, câ t și pe romani cu dorința lor
de libertate și de demnitate. Numai istoricii româ ni nu au nici un fel de dorință de adevă r, ci numai de
minciună , plă smuire și tră dare de Neam și Ț ară .
De câ te ori aveau prilejul să le arate romanilor supunerea lor, o fă ceau cu mult curaj și numai cu ascuțișul
sabiei. Pâ nă la retragerea trupelor romane, geții din provinciile romane, dar mai ales cei din afară nu s-au
înfricoșat de faima legiunilor și pe mulți i-au obligat să -și lase oasele aici.
Antonius Pius (138-161), este recunoscut de istoricii romani drept un împă rat model, care a avut
relații bune cu senatul, iar imperiul a cunoscut o perioadă de pace și prosperitate. Dar pentru neamul
nostru stră bun nu a fost la fel, pentru că geții aveau un statut de robi față de cele trei popoare privilegiate
ale imperiului ‒ romanii, grecii și ivriții ‒ care formau națiunile constitutive, ce se bucurau de
drepturi depline și deci de munca celor exploatați la sâ nge de stă pâ nii lumii. În anii 156 și 157 geții
liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geții liberi din imperiul condus de clanul Amal
atacă provincia Dacia romană , ajungâ nd pâ nă în Macedonia și Grecia, lă sâ nd în urmă numai ruine și
cenușa pâ rjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dună rii, unde fumul, jalea și pră pă dul au
însoțit cetele de ausoni. Aceste date și fapte nu sunt amintite de istoricii româ ni fiindcă le-ar dă râ ma

443
faimoasa minciună a originii latine a poporului româ n de azi.
Marcus Aurelius (161-180) a continuat aceeași politică a predecesorului să u, imperiul avâ nd o stare de
echilibru economic, dar că tre sfâ rșitul domniei vremurile au început să se strice, pentru că marea pradă luată
de Traian din Geția s-a fă cut praf și pulbere, iar altele nu au mai putut fi jefuite fiindcă nu mai erau gata
adunate să -i aștepte pe romani, greci și ivriți să le salte repede în pungile lor fă ră fund.
Commodus, s-a nă scut în anul 161, fiind fiul împă ratului Marcus Aurelius, și a ajuns împă rat în anul 180,
instaurâ nd o monarhie absolutistă după modelele celor orientale. Chiar de la începutul domniei, adoptă ca
religie oficială a împăratului cultul lui Sarmis – Mitra cum spun liftele din Occident, care mai tâ rziu a fost
botezat de iudeo-cretini cu numele de arianism, câ nd dovezile istorice arată că este vorba de religia crucii
practicată de geți, creștinismul arimin sau ariminism. În timpul lui au loc revolte în Dacia și Panonia, așa
cum menționează Lampidius, iar pe geții liberi din imperiul amalilor îi unge cu bani să fie cuminți în ținuturile
lor și să nu mai calce hotarele romanilor. Pentru că a bă gat sabia adâ nc în oligarhia senatorială care se ținea
numai de uneltiri, aceasta pune la cale un complot și îl asasinează la 31 decembrie 192 în timpul unor
să rbă tori „mitraice”.
După uciderea lui Commodus, Pertinax, un libert cu cheag foarte gros în pungă , a fost recunoscut împă rat
de că tre senat la 1 ianuarie, dar este asasinat de pretori la 28 martie 193 pentru că propusese mă suri severe
de cheltuire a banului public.
Didius Iulianus, un senator roman foarte bogat cumpă ră cu 25000 de sesterți de om, funcția de împă rat
scoasă la „licitație” de că tre ucigașii lui Pertinax, iar senatul confirmă această mâ rșă vie. Câ nd legiunile de geți
de la Dună re află de tâ rguială și tă ră șenie, neavâ nd bani dar fiind buni meseriași în că să pit, îl proclamă ca
împă rat pe ariminul de viță din Tracia Septimius Severus la 9 aprilie 193, iar acesta merge ață la Roma să -și
ia tronul în primire. Aceste urdii de ausoni nu erau o ceată de zurbagii bețivani, ci 30000 de gă ligani, toți
gețibegeți, bă ieți isteți și aspri la mâ nie, cu sabia știind vâ rtos a scrie. Aceeași negustori de purpură , cu
complicitatea senatului îl declară dușman al poporului pe Didius Iulianus și îl asasinează la 1 iunie 193. Dar
Severus știindu-le nă ravurile mișele și lă comia fă ră ză brele, a schimbat pe dată tot corpul de pretorieni de
vreo 6000 de lotri, înlocuindu-i cu oșteni aduși de el. La fel a procedat și cu poliția orașului (cam de același
numă r), iar restului trupelor de fioroși ausoni le-a dat strașnică poruncă : să stea la marginea cetă ții, fă câ nd
ce vor crede de cuviință , dar de vor auzi mare zaviste cu strigă te de ură și vuiet de furtună la palat, atunci toți
într-un suflet să ia pas întins să fie față la ce s-a întâ mplat. Prin această acțiune el și-a asigurat securitatea,
pentru că mulți împă rați au fost uciși de uneltirile senatorilor și să biile pretorienilor.
Clodius Albinus Decimus Septimius, un alt pretendent la purpura imperială , este proclamat de
trupele din Britania împă rat în aprilie 193, după asasinarea lui Pertinax și alegerea lui Didius Iulianus
pentru această funcție. În dorința de a avea un aliat în ră zboiul cu Pescennius Niger, ajuns și el împă rat
al trupelor din Orient în aprilie 193, Septimius Severus (pe care senatul Romei l-a recunoscut ca împă rat
mai mult de nevoie decâ t de voie) îl recunoaște drept coîmpă rat pe Clodius Albinus. După înfrâ ngerea
lui Niger de că tre Severus, relațiile cu Clodius devin tot mai încordate, mai ales că acesta era sprijinit
pe față de cercurile senatoriale din Roma ca să devină singur împă rat. Pentru a-l înlă tura pe Severus
de la putere, Clodius Albinus debarcă pe continent și ocupă Galia în anul 196, dar este înfrâ nt în bă tă lia
de la Lugdunum/Lyon în 19 februarie 197. Pe scurt, după asasinarea lui Didius Iulianus și recunoașterea
de că tre senatul Romei a lui Septimius Severus ca împă rat, acesta pornește o campanie militară
împotriva lui Niger pe care îl înfrâ nge la Cizik în anul 193, Niceea și Issos în anul 194, câ nd este capturat
și decapitat. După 4 ani el reușește să -și elimine toți adversarii ‒ Niger în 194 și Clodius Albinus în
197 ‒ și să instaureze în imperiu un regim autoritar, avâ nd ca principal sprijin al autorită ții imperiale
armata formată în mare parte din geți și aparatul birocratic funcționă resc.
Severus s-a nă scut în orașul Leptis Marga din nordul Africii, în familia unui cavaler get de baștină din
Tracia, fiind primul împărat arimin care urcă pe tronul romanilor. Urmează studii juridice la Roma și este
admis în senat de că tre împă ratul Marcus Aurelius. Cunoaște o stră lucită carieră militară și administrativă . În
anul 209 își ridică fiii Caracalla și Geta la rangul de auguști, instituind dinastia Severilor care va dă inui pâ nă în
anul 235. În timpul să u, autoritatea imperială este întă rită foarte mult, iar atribuțiile senatului sunt drastic
limitate datorită simpatiilor fă țișe ară tate față de Clodius Albinus.
Cavalerii au drum deschis la toate funcțiile din aparatul imperiului, iar senatorii sunt practic eliminați
de la conducerea statului, devenind o instituție de decor. Împă ratul înființează Consiliul principelui
ca principal organism de decizie și conducere, unde se remarcă juriștii Papian și Ulpian. Armata se
bucură de o atenție deosebită din partea împă ratului, îmbună tă țindu-se considerabil starea ei materială

444
și statutul social al soldaților și cavalerilor. Ț inuturile Dacia și Dobrogea cunosc o remarcabilă înflorire
economică și edilitară . Între anii 197-199 reușește să cucerească de la parți toată Mesopotamia,
transformâ nd-o în provincie romană . Moare la Eboracum ‒ York ‒ la 4 februarie 211.
Este semnificativ la acest împă rat get de baștină tracă , dorința lui de a-și pă stra identitatea de neam
arimin, chiar dacă s-a nă scut pe pă mâ nt stră in și a tră it toată viața departe de ră dă cinile neamului să u.
Istoricul Symmachus în Vita Maximini, cartea V spune despre viitorul împă rat al imperiului roman
Maximin Tracul: „Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac… nă scut din pă rinți barbari
dintre care tată l era din Gothia și mama era nă scută din neamul alanilor… A fost foarte iubit de geți
ca și cum ar fi fost cetățean de-al lor… Ș i chiar din fragedă copilă rie a fost pă stor.” Câ nd Severus se
afla cu trupele în Tracia îl cunoaște pe Maximin și istoricul relatează un obicei al soldaților geți,
spunâ nd astfel: „…în ziua de naștere a fiului mai mic al unui get, împă ratul Severus oferea jocuri militare
propunâ nd ca ră splată arginți… acesta deși tâ nă r, cu puf pe barbă și pe atunci neștiutor de latină, i-a
cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să -i dea permisiunea de a se mă sura cu
aceia care deja se luptau la nivel mai avansat.”
Maximin s-a nă scut în anul 173 și ajunge împă rat în anul 235, iar timpul câ nd s-au petrecut faptele
povestite de Symmachus pot fi puse la începutul domniei lui Severus. Textul spune că pă storul Maximin i s-a
adresat împă ratului roman de neam trac, Severus ,,aproape în grai tracic” pentru că nu cunoștea latina, iar
dacă împă ratul i-a ră spuns la cerere înseamnă că el înțelegea acest grai. Regatul clientelar al Traciei a fost
transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre, deci după 150 de ani de stă pâ nire romană , neamul
get din acest ținut nu se latinizase deloc – cum sună dogma latrinistă , iar scrierea dovedește că suntem mințiți
de 150 de ani cu povești despre cai verzi ce aleargă pe pereți și prin că pă țâ nile° unor întunecați tră dă tori de
Neam și Ț ară . Informația mai arată că schimbă rile fă cute de Severus la Roma printre pretorieni și milițiile
urbane erau° o mă sură de siguranță și o încredere° deosebită pe care o ară ta consâ ngenilor să i. Senatorii
romani îl batjocoreau pe Severus cu expresia de „micul trac”, pentru a ară ta diferența dintre mă reția romană
și „uzurpatorul get nă scut în Tracia”.
Caracalla, nă scut în anul 188 ajunge împă rat la moartea tată lui să u Septimius Severus în februarie
211. În anul 196 este desemnat cezar, iar în anul 198 este numit august împreună cu fratele să u Geta.
În februarie 212 își asasinează fratele împreună cu 20000 de susțină tori, ceea ce face ca puterea lui în
râ ndul armatei să fie grav compromisă de această acțiune. Continuă reformele tată lui să u pentru
transformarea imperiului roman dintr-un imperiu al cetă ții Roma, într-un imperiu al națiunilor și dă
Constituția Antoniniană promulgată în anul 212, prin care primesc cetă țenie romană toate populațiile libere.
Provinciile dobâ ndesc un statut egal cu Roma și cu Italia. Are mari necazuri cu neamurile geților la
Dună re pe la anul 213, câ nd cei din est (din imperiul amal), carpii împreună cu aliații lor goți îi calcă
provinciile fă ră înștiințare, dar reușește să -i țină încă dincolo de granițele imperiului roman. Pentru
asemenea fapte de vitejie își ia cognoemnul Geticus Maximus și Quasi Gothicus, dovadă că împă ratul
nu se luptase cu poporul de stafii al geților, ci cu o armată adevă rată și plină de cerbicie. Vă zâ ndu-i
pe dușmani vrednici și plini de curaj în fața morții și fiind urâ t de armată după asasinarea lui Geta, el
își alege dintre acești ră uleni o gardă personală , numindu-i „leii scitici”. Pentru prima dată în istorie,
goții apar așadar cu numele lor adevă rat și în relația corectă pe care o aveau cu geții din estul Carpaților
cu care formau imperiul amal. Împă ratul este asasinat în Mesopotamia de că tre Macrinus în anul
217, în timpul campaniei militare împotriva imperiului part. Asasinul se proclamă împă rat, dar politica
fiscală aspră îl face urâ t în ochii dinastiei Severilor și a altor pă turi sociale, care pun de o ră scoală și în
confruntarea de la Antiohia din anul 218, este înfrâ nt și trecut la cele veșnice împreună cu fiul să u care
era locțiitor, după o domnie de 11 luni.
Elagabal, nă scut în anul 204, preot din Emesa, era nepotul lui Caracalla și urmașul lui la tron, după
ce Macrinus a fost ucis în anul 218, fiind recunoscut de senat ca împă rat, însă conducerea imperiului o
exercită Iulia Maesa, bunica sa și Iulia Soemias, mama sa. În anul 221 este obligat să adopte ca succesor
pe M. Aurelius Severus Alexander, dar va încerca de mai multe ori să -l asasineze. Excentricită țile
și dorința de a impune în imperiul roman fariseismul mozaic drept cult oficial, l-a fă cut să -și piardă
viața în furia declanșată în râ ndul populației Romei de această mă sură în anul 222. Unii istorici spun
că el dorea să instaureze iudeo-creștinismul, ceea ce nu este o fantezie, chiar dacă cultul nu reprezenta
nimic în imperiu la acea vreme, avâ nd adepți ceva mai mult de câ teva mii sau poate cel mult zece mii și
aceia niște pră pă diți urduroși, ră spâ ndiți numai în marile orașe ale imperiului. Însă mișelia cetelor de
întunecați putea să scoată și asemenea nebunii la care turma era îndemnată a se maimuță ri și behă i
pentru a o stă pâ ni cu mâ nă de fier. Dar avea susțină tori cu bani mulți!

445
 Severus Alexander este recunoscut de că tre senat ca împă rat după uciderea lui Elagabal în anul
222, și instaurează bunele relații cu acesta, anulâ nd toate excesele și excentricită țile predecesorului.
Însă puterea în imperiu este deținută de mama acestuia – Iulia Mamaea. Sunt amâ ndoi asasinați în anul
235 la Mogontiacum ‒ Maintz ‒ de că tre soldați, în timp ce se pregă tea un ră zboi împotriva
alamanilor. Cu el dinastia Severilor iese din istorie, dar neamul arimin mai stă în fruntea imperiului roman
cu urmă torul împă rat.
Maximin Tracul, fiul unei familii de ță rani din Tracia, ajunge împă rat după asasinarea lui Severus
Alexander în primă vara anului 235. El nu cere recunoașterea senatului Romei pentru noua lui funcție
și impune oligarhiei romane biruri mari, ceea ce o antrenează după felul și nă ravul ei într-o conspirație
contra soldă țoiului trac. Se ră zboiește în anii 236 și 237 cu sarmații și geții la Dună rea de Jos, pentru
că aceștia fă ceau studii de topografie și pră dă ciuni prea dese în ținuturile de la sudul fluviului. În anul
235 pornește persecuția împotriva clerului iudeo-creștin, religie care avea statutul de cult particular,
dar întindea mâ inile și ochii că tre cele mai înalte ză ri și puteri din imperiu. Preoții și șefii cultelor
religioase tolerate în imperiu erau scutiți de impozite, iar iudeo-creștinii nu se opreau din formarea a tot
felul de secte spre a scă pa de biruri și a gă si fraieri care să le ofere stipendii pentru a tră i ca trâ ntorii.
Împă ratul îi caută cu sabia pe iudeo-sataniștii ce își spuneau și creștini și în special pe conducă torii lor,
pentru nă zuințele de mă rire și stă pâ nire.
La începutul anului 238 senatul Romei pune de o mare ră zmeriță împotriva împă ratului get Maximin
nă scut în Tracia, vă zut în ochii oligarhiei romane ca un tiran ce a uzurpat prin forța armelor funcția de
împă rat. Pentru a-i dispersa armata, conspiratorii proclamă în Africa (la 19 martie 238) ca împă rat pe
Gordian I, care își asociază la domnie pe fiul să u Gordian II. Ră zvră titul fă cea parte din marea aristocrație
romană și s-a simțit tare ciufulit câ nd a vă zut scaunul lui Augustus și Pius ocupat de un soldă țoi trac, ce nu
știa să vorbească decâ t limba lui maternă și servea latina doar pentru a-i bă ga în boale pe educații și civilizații
romani. Senatul Romei îl recunoaște ca împă rat al imperiului pe uzurpator, declarâ ndu-l pe împă ratul de
drept Maximin Tracul ca dușman al poporului roman „hostis publicus”. Dar povestea s-a sfâ rșit ră u pentru
doritorii de purpură imperială , pentru că legiunea III Augusta, credincioasă lui Maximin, i-a trecut prin sabie
pe toți cei ce jinduiau puterea.
Pentru a avea mai mulți sorți de izbâ ndă împotriva soldă țimii arimine care umpluse armata romană ,
senatul a mai recunoscut la Roma pe Balbinus Calvinus Decimus Caelius (178-238) ca împă rat și pe Pupienus
Maximus, proclamat cezar, după ce împă rații Gordian I și II au fost uciși de că tre trupele fidele lui Maximin
Tracul. Primul a fost însă rcinat să aducă trupe credincioase din Galia, care trebuiau să apere Italia de invazia
împă ratului trac, ce se gră bea spre Roma să le poată înțelege mai îndeaproape supă rarea senatorilor. Bă tă lia
decisivă s-a dat în apropierea orașului Aquileia, unde împă ratul Maximin a murit în condiții neclare, poate ca
urmare a ceva tră dă ri și parale multe.
La scurt timp după moartea tracului, Balbinus și Pupienus sunt asasinați de că tre garda pretoriană ,
după 99 de zile de domnie. Dar în urma lor a ră mas Gordian III, un copil de 13 ani, nepot de soră al lui
Gordian II, care a fost asociat de cei doi împă rați de la Roma cu titlul de cezar, conducâ nd imperiul
pâ nă în anul 244. Autoritatea reală însă a fost exercitată de arabul Timesitheus (241-243), care era
prefectul pretorienilor și moare în timpul ră zboiului cu sasanizii. Urmașul să u în fruntea pretorienilor,
Filip Arabul (și el arab), îl scapă de zile și de neliniștile vieții pă mâ ntești pe copilul-împă rat în timpul
campaniei din anul urmă tor, ce o purta pe Eufrat împotriva imperiului part. Este uimitor că senatul
Romei l-a recunoscut pe ucigaș drept împă rat, iar fapta în sine arată degradarea totală a orică rui simț
roman la aceste adună turi de lichele și tică loși ce erau în stare să vâ ndă imperiul orică rui pofticios cu
bani sau cu apucă turi mișele.
Filip Arabul, fiul unui șeic din Siria, ajunge prefectul pretorienilor în timpul lui Gordian III, pe care îl
asasinează în timpul pregă tirii unei campanii militare împotriva parților în vara anului 244 și se proclamă
împă rat. În anii 245-247 poartă lupte grele la Dună rea de Jos împotriva carpilor din imperiul get de ră să rit,
care doreau să -i alunge pe romani din toate teritoriile ce le stă pâ neau la nord de fluviu.
Ț inuturile Daciei erau adevă rate întinderi unde cetele de geți și goți din imperiul amal se ară tau tot mai
des și redeveneau adevă rații stă pâ ni pe pă mâ nturile Neamului Ales de Sâ ntu. În martie 248 se serbează la
Roma cu un fast uimitor, să rbă torirea a 1000 de ani de la înființarea Romei, unde sunt invitați mai mulți regi
din estul provinciei romane Dacia. În vara anului 248, generalul Pacatianus din Moesia este proclamat
imperator (împă rat) de trupele formate din geții acestei provincie, dar este asasinat chiar de proprii soldați
câ nd legiunile trimise de Filip Arabul și comandate de senatorul Decius se apropiau pentru a cere socoteală
doritorului de mă rire.

446
 În același an carpii regelui amal Argaithus și goții regelui Guntherichus invadează Dobrogea și distrug
Histria. Iordanes spune în Getica (la paragraful 89) că geții și goții își duceau „viața, adică pe pământul
Sciției, la țărmul Pontului,… Pe câ nd domnea peste romani Filip Arabul… Goții (geții), cum se întâ mplă ,
suportâ nd greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit dușmani ai Romei. Căci deși trăiau
retrași sub regii lor, erau totuși federați ai statului roman și primeau daruri anuale”. Asta știa la
mijlocul secolului VI episcopul Iordanes despre stră moșii noștri din estul Carpaților, care își duceau traiul pe
la mijlocul secolului III al erei noastre: că aveau regii lor formâ nd imperiul amal, erau aliați cu goții în cadrul
acestui imperiu, iar romanii îi îmbunau anual cu bă net gros, să nu li se ascută dorința de pră dă ciune. Istoricii
noștri nu știu nimic despre aceste realită ți, sau nu vor să știe și atunci trebuie să -i acuză m de mișelie și
tră dare de Neam și Ț ară , fi-le-ar numele de ocară !
Ne mai spune Iordanes (în paragraful 92) că supă râ ndu-se ră u geții și goții fiindcă romanii i-au uitat la
bă net: „Aceștia, trecâ nd îndată Dună rea și devastâ nd pentru a doua oară Moesia, au atacat Marcianopolis,
renumit oraș al Moesiei, și după ce l-au ținut sub asediu prelungit, l-au pă ră sit contra unei sume de bani ce le-
a fost dată ”. Vedem că totuși romanii mai puteau fi și înțelegă tori atunci câ nd urdiile de geți și goți au
împâ nzit câ mpiile Moesiei prin invaziile din anii 245, 247 și 248. La paragraful 94 ne spune același autor: „De
aici, cum spuneam, getul îmbogă țit prin banii primiți după lungul asediu, s-a reîntors acasă la ale sale.” După
moartea lui Ostrogotha, care condusese armiile de pră dă tori și dușmani ai romanilor după drepturile
vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, pe care lumea subțire în cunoașterea
adevă rului istoric îl ține de got. Dar el era cunoscut și sub numele de Canabaud (cana + bă ut), un nume curat
româ nesc de nu s-or supă ra împestrițații la mațe și la minte. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul
acestuia pe care istoria l-a uitat de tot și toate, dar au ținut la mare cinste acest nume solomonarii, care
spuneau că aveau un dască l priceput numit Uniilă !
În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dună re și Marea Neagră , în frunte cu geții și goții lui
Ostrogotha și Kniva/Canabaud, pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia și Tracia,
transformâ ndu-le în ruine. Cam în această perioadă apar la Dună re și neamurile gotice ale vandalilor și cele
germanice ale herulilor. În anul 250 Gaudarich și Argiat, stabiliți în sudul arcului carpatic, au ză dă rnicit
cuceririle lui Ostrogotha în Moesia.
Decius Caius Traianus s-a nă scut în anul 195 în Panonia inferioară , fiind de neam get și a ajuns senator,
reușind apoi să ocupe funcția de guvernator al Moesiei. În anul 249 este trimis de împă ratul Filip Arabul să
reprime revoltele din Moesia și Panonia, dar este proclamat împă rat la Viminacium de că tre trupele de geți pe
care le comanda. Se întoarce împotriva lui Filip Arabul și în bă tă lia de la Verona din septembrie 249 îl învinge
și este recunoscut ca împă rat de că tre senatul Romei. Avea un puternic simță mâ nt al legă turii de neam și se
considera „restauratorul Daciei”, dar în vara anului 250 goții și carpii pornesc o mare invazie la sud de
Dună re, care îi duce pâ nă în Capadocia unde iernează . Câ nd se întorc în vara anului 251, plini de pră zi ca un
stup de miere, Decius împreună cu fiul să u Herennius le ies în cale la Abritus (în Moesia) în luna august, dar
trâ ntorii tâ lhari nu s-au lă sat prinși, ba au ră spuns vâ rtos cu fierul, astfel că și-au gă sit sfâ rșitul pe câ mpul de
luptă ambele fețe împă ră tești, fiecare apă râ nd ceva pentru cineva, dar nu se știa atunci că pră dă ciunea nu dă
bine la obrazul subțire.
Trebonianus Gallus este proclamat împă rat la moartea lui Decius în anul 251, de că tre trupele din Moesia
pe care le comanda. Acesta îi numește ca cezari pe fiul să Volusianus și al doilea fiu al lui Decius, Hostilianus.
După proclamarea lui Aemilianus Marcus ca împă rat, Trebonius Gallus este ucis de proprii soldați la
Interamna (nordul Italiei) în anul 253, Aemilianus avid mai apoi aceeași soartă la Spoleto (în centrul Italiei),
la aflarea veștii că Valerian a îmbră cat purpura imperială .
Aemilianus Marcus Aemilius, împă rat roman pentru scurtă vreme în anul 253, ofițer de origine maură ,
devenit procurator al Moesiei în anul 252, este proclamat împă rat de trupele pe care le comanda după ce a
respins o invazie a goților.
Valerian, descendent al unei vechi familii senatoriale, este proclamat împă rat la 3 septembrie 253
de trupele din Galia și Germania și recunoscut de senat după dispariția lui Aemilianus. Își asociază la
putere pe fiul să u Gallienus pentru a guverna provinciile din Europa, inclusiv ținuturile dună rene și
balcanice, iar el urmâ nd să conducă Orientul. Pentru prima dată în istoria lui, imperiul roman este
împărțit administrativ în două părți distincte, conduse de doi împărați cu două centre de putere.
Prin edictele date în anii 257 și 258 Valerian pune capă t obră zniciei iudeo-creștinilor, care doreau să
fie recunoscuți ca religie publică și să beneficieze de toate drepturile ce rezultă din acest statut ‒
scutirea de impozite a preoților, primirea de donații din fondurile publice și neimpozitarea donațiilor
primite de la particulari. Dar ei au încercat chiar să se infiltreze în aparatul imperial, pentru a da o

447
lovitură de stat sau a influența în interesul lor politica romanilor. Valerian a tușit cu pucioasă asupra
lor și i-a liniștit cu edictele date în anii 257 și 258, prin care le confisca toate bunurile primite din
partea statului. În anul 259 pornește un ră zboi împotriva perșilor, dar este înfrâ nt la Edessa și moare în
captivitate un an mai tâ rziu. În anii 258-259 geții și goții pornesc o mare acțiune de jaf în Moesia și
Tracia, trec în Asia Mică și îndâ rjindu-se, ajung pâ nă în Capadocia, de unde se întorc iară și la Dună re
plini de pradă . Romanii nu mai au puterea să -și fâ lfâ ie crestele de pene, iar acești „ră i” plini de vigoare
și scandal belicos intră prin provinciile lor ca șoarecele în brâ nză . Cu siguranță că la asemenea raiduri
de pâ rjolire în sudul Dună rii dar și mai departe, participă și grupuri de geți chiar din fosta provincie
romană Dacia, care aveau de plă tit grea simbrie cohoardelor romane din sud, fiindcă baștina lor
stră bună Dio Geția° scă pase de stă pâ nirea acestora.
Gallienus este fiul împă ratului Valerian, asociat la domnie în anul 253, se ocupa de guvernarea
Occidentului și a pă rții ră să ritene/centrale a Europei. După că derea lui Valerian în captivitatea sasanidă și
moartea lui venită în anul 260, imperiul roman practic se destramă; întreg Orientul ajunge sub controlul
prințului arab Odaenathus al Palmyrei, Galia, Spania și Britania formează un regat condus de generalul
Postumus, iar provinciile locuite de neamurile arimine din Dacia, Panonia, Tracia, Macedonia și Moesia sunt
conduse de că tre generalul get Regalianus.
Împăratul de la Roma mai controla doar Italia și Grecia, ceea ce reprezenta cam 10% sau chiar mai
puțin din fostul imperiu roman.
Această realitate istorică este ocolită cu mare grijă de toate studiile de la noi sau din Occident care
se referă la imperiul roman!!! Sextus Aurelius Victor (sec. IV) a scris Caesares și Historia Augusta, unde
gă sim fă cute urmă toarele preciză ri despre împă ratul Gallienus și fiul să u Saloninus: „Întâ mplâ ndu-se toate
acestea spre norocul să u și încă peste orice așteptare a sa, a ajuns mai nepă să tor, cum i se întâ mplă omului
câ nd îi merg lucrurile bine, și atâ t el câ t și fiul să u Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de caesar, au
lă sat ca statul să ajungă la pră bușire, că ci goții înaintară nefiind împiedicați în Tracia, ocupând Macedonia,
Ahaia și ținuturile învecinate din Asia, parții puseră stă pâ nire peste Mesopotamia, iar Orientul ajunse să fie
condus de tâ lhari sau de o femeie. Alamanii pun mâ na pe Italia, iar neamurile francilor după ce au jefuit Galia,
cuprinseră Spania, jefuind și aproape distrugâ nd orașul Tarraco, pun mâ na pe niște coră bii de ocazie și trec în
Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce câștigase Traian. Ș i astfel bă tâ nd cu furie vâ ntul din toate pă rțile,
în întreg imperiul roman s-a produs o fră mâ ntare de sus și pâ nă jos”.
Tot în această lucrare, alt autor Trebollius Pollio, scriind despre generalul get Regallianus (în
capitolul Triginta tyranni, Regallianus IX), ne dă informațiile: „Nu s-ar putea nega că Regallianus n-ar fi
fost un general vestit, dar era de multă vreme bă nuit de Gallienus, fiindcă pă rea demn de a fi împă rat.
Era dac de origine, și pe câ t se spune, rudă cu Decebal. Există o scrisoare a împă ratului Claudius,
dinainte de a fi ajuns la domnie, prin care scrisoare i se aduc mulțumiri lui Regallianus, pe câ nd era
comandant în Ilyric, pentru că a redat această provincie imperiului, pe câtă vreme netrebnicia lui
Gallienus,
a făcut să se piardă toate provinciile. Această scrisoare ce se gă sește în arhive, fiind o scrisoare
publică , am gă sit de cuviință să o transcriu aici.” Asta au scris istoricii romani din secolul IV care au
studiat arhivele imperiale, cercetâ nd documentele privitoare la anii domniei împă ratului Gallienus. Istoricii
româ ni nu cercetează nimic pentru că nu au nevoie de adevă r, ei scriind numai după porunca
stă pâ nirii sau grosimea pungii primite!
Să vedem cu mintea noastră ce s-a întâ mplat în fostele teritorii ocupate de romani care erau locuite de
stră moșii mei gețibegeți. În anul 246 Filip Arabul acordă provinciei romane Dacia dreptul de a bate monedă ,
iar acest indiciu ne arată că după anul 254 nu se mai gă sesc monede cu inscripții romane, deci teritoriile erau
foarte nesigure pentru Roma, iar controlul lor devenise o problemă gravă , geții luptâ nd cu mult spor pentru
realizarea legământului lui Diogio și al asenilor.
În toamna sau iarna anului 257, geții din Moesia se ră scoală împotriva stă pâ nirii romane, iar flacă ra
revoltei cuprinde și provinciile Dacia și Panonia. În fruntea ră sculaților s-a pus chiar guvernatorul
Panoniei, getul Ingenuus (om liber în latină ), un general getbeget și pe deasupra bun cunoscă tor al vieții
politice romane. Își stabilește reședința noii puteri la Sirmium (azi Sremska Mitrovica ‒ Voivodia din
Banatul Serbiei). Împă ratul roman nu s-a lă sat amețit de furia geților și în primă vara anului urmă tor
vine cu mare puhoi legionar, iar ră sculații îi întâ mpină cu sabia la Mursa (astă zi, Osjek în Croația).
Geții sunt înfrâ nți, că petenia Ingenuus moare pe câ mpul de luptă , iar Gallienus pornește o represiune
să lbatică , așa cum fă ceau romanii de obicei cu toți ră zvră tiții. Dar cum majoritatea soldă țimii era de neam
arimin și aceasta a început să mâ râ ie față de atrocită țile pe care le ordonase împă ratul, s-a renunțat

448
astfel la pedepsele exemplare cu care erau miluiți ră sculații pentru a-i înspă imâ nta.
Dorind să liniștească nemulțumirile armatei după aceste represalii, Gallienus numește comandant al
trupelor din provinciile dună rene ‒ ducatul Iliriei ‒ pe generalul get Regallianus, care avea sub controlul să u
provinciile Tracia, Moesia, Dalmația, Dacia și Panonia, după cum ne-a lă sat mă rturie istoricul grec al acelor
vremuri Dexip (210 ‒ 280) în lucrarea Sciticele: „…dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem
Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus”. În vara anului 258, ră zmerița irumpe din nou cu
mai mare furie în toate teritoriile pe care Regalianus le controla în calitate de comandant militar, iar geții în
frunte cu că petenia lor se rup de Roma, formâ nd un puternic stat get, al doilea după cel de la estul Carpaților,
pe care istoria de la noi sau de aiurea și istoricii tică loși nu vor să le recunoască .
Pe unele monede bă tute cu ocazia proclamă rii lui ca
împă rat apare o divinitate solară , cu legenda: „Oriens
(ră să rit) aug (ustus)” (sfâ nt, venerat, mă reț), de unde
vedem că Regalianus dorea să -și pună acțiunea sub
protecția zeului binefă că tor din ră să rit, care la geții din
regiune° era Sarmis (numit și Mitra), cultul lui fiind
ră spâ ndit
în tot imperiul roman. De reținut că la 15 ianuarie
27 î.e.n. senatul Romei îi acordă lui Octavianus numele
sacral de Augustus, cu sensul de „cel vrednic de cinste, cel venerabil”, deci legenda zeului solar este foarte
clară în raport religios.
Istoricii româ ni și stră ini, care nu sunt nici vrednici de cinste nici venerabili, au luat o medalie a lui
Gallienus cu legenda „restitutor Orientis” (restauratorul Orientului) și au tras concluzia că getul Regalianus a
fost pus pe nă să lie de împă ratul de la Roma. Dar medalia câ ntată se referea la realitatea din Orient, iar
destinatarul era Odaenathus, care eliberase teritoriile de invazia sasanidă și îl că să pise pe uzurpatorul
Quietus. Informații despre Regalianus avem foarte puține, dar un text ne spune că : „Regalianus… gentis
Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis”, greșit tradus „de neam dacic (fiind), pe câ t se spune, rudă cu însuși
Decebal”. Tă lmă cirea corectă este „neamul Daciei (fiind) în adunarea stră bună , a zis ca Regalianus să fie
singurul pă rtaș”. Este important de știut că romanii au încheiat pacea din Panonia în anul 89 cu nobilul
Diegis, nu cu Decebal – nume care nu apare niciodată pe tă blițe, fiind o nă scocire a lui Dio Casius în secolul
III. Așa cum senatul Romei îi împuternicea pe generali să poarte ră zboaie în numele republicii, tot așa la geți,
dage balo/dege bali (adunarea stră bună , adunarea luminoșilor) împuternicea pe mato (conducă torul
suprem) să -i apere interesele împotriva orică rui nepoftit. Regalianus primise din partea neamurilor arimine
ce tră iau în Dacia, Panonia, Tracia, Dalmația, Ilyria și Moesia sarcina să le apere împotriva romanilor, iar
faptul că dorea să formeze un mare imperiu dacic/getic arată că aceste idei aveau ră dă cini în mintea geților și
au vrut să le înfă ptuiască . Decius mai avusese asemenea gâ nduri nobile pentru neamul să u, iar Lactanțiu cu
ceva ani mai tâ rziu îi atribuie lui Galeriu asemenea idei, care atunci erau chiar realitate!
Atâ t istoricii contemporani împă ratului roman Gallienus, între care și atenianul Dexip (210 ‒ 280) în
scrierea Sciticele, câ t și cei din secolele urmă toare (Eutropius în lucrarea Breviarium ab Urbe condita, Sextus
Aurelius Victor care va scrie pe la 360, Caesares, Rufius Festus care scrie la cererea împă ratului Valens în anul
372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani, Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus,
Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus cu lucrarea Historiae Augustae, pe la anul 394, Zosimos
și alții) afirmă că provinciile: Pannonia, Dacia, Moesia, Dardania, Dalmația, Illyria, Scythia, Macedonia și
Thracia, erau controlate de împă ratul Regalianus. Odată cu constituirea acestui stat al Geților de apus,
Regalianus a bă tut monede de argint cu chipul să u, iar pe cap poartă coroana de raze solare a lui
Sarmis/Mitra cum se vede pe fotografiile de mai jos.

449
450
 După un deceniu de ră zboire fă ră reușită cu geții conduși de Regalianus, în anul 267, împă ratul Gallienus
pregă tește o acțiune militară de mare amploare pentru distrugerea regatului get de apus, mobilizâ nd trupe
importante în provinciile Pont, Bithynia, Phrigia, Achaia, Tesalia, Epir sub comanda generalilor Marcianus,
Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul și comandantul Atenei), Claudius, cu intenția de a da bă tă lia
decisivă . Regalianus, pentru a ză dă rnici planurile romanilor, a dirijat în locurile unde se adunau urdiile
ră zboinice, o puternică nă vală a neamurilor din imperiul get de ră să rit, formată din geți, goți, tervingi, gepizi,
heruli, peuci, toate venite să ușureze pe cei întâ lniți în cale de zile și de parale. Devastă rile au început din
provincia Pont și au fost stă vilite abia în Achaia, Tesalia și Epir. Herulii au bă tut cu îndâ rjire în porțile Atenei
câ teva luni de zile, dar grecii s-au fă cut că nu-i cunosc, fiind preocupați de adâ nci meditații și nu i-au auzit pe
belicoșii curioși. Ba încă vă zâ ndu-i strâ ngă tori din fire cu tot ce le că dea în cale, s-au chitit să le mai dea la mir
nepoftiților care umblau creanga prin țară stră ină . Ș i astfel s-au învrednicit să reziste privirilor iscoditoare ale
nă vă litorilor din toamna anului 267 pâ nă în primă vara lui 268, câ nd Gallienus a venit cu trupe importante ca
să nu lase pe mâ na lotrilor și ultima provincie pe care o mai deținea în afara Italiei.
Socotelile cu invadatorii, romanii le-au încheiat pe râ ul Nestos/Mesta din sudul Traciei, unde s-a dat
bă tă lia decisivă cu Herulii; Gallienus penindu-i ră u și punâ nd gabja chiar pe că petenia lor, Naulobatus;
dar pă șind mai adâ nc că tre nord în regatul de apus al geților condus de Regalian, a fost întâ mpinat de
cerbicia ariminilor traci care l-au obligat să se retragă la Roma cu toată fala lui. Mai încearcă un șiretlic
drag lor, nă imindu-i pe sarmații din nord să -i calce pe geții lui Regalian cu o invazie, dar nă vă litorii
sunt, cei mai mulți, trecuți prin sabie. Vă zâ nd că nu-i poate îndoi cu fierul pe acești ră uleni arimini, în
vara anului 268 Gallienus pune de o mișelie și trimite hicleniți la curtea lui Regalian să -l pună pe
nă să lie, „trudă ” care este dusă pâ nă la capă t în luna august 268. Dar nu i-a fost pohta de bun augur
împă ratului roman pentru că și el a sfâ rșit că să pit tot în august 268 de potrivnicii geți din armata sa, care
s-au ră zvră tit punâ nd mâ na chiar pe imperiu.
Imperiul get de apus mai continuă doi ani sub Druantila, soția lui Regalianus, apoi se împarte în două
pă rți, fosta provincie° Dacia se unește cu imperiul amal al geților din est, iar celelalte teritorii care au fost
câ ndva sub ocupație romană revin în structura acestui stat, dar de data aceasta condus de împă ratul get
Aurelian, care face un Legământ cu cei de la nordul Istrului. Evenimentul istoric este dovedit de monezile
bă tute la Carnuntum care au pe una din fețe imaginea reginei.
Regina/împă ră teasa Sulpicia Dryantilla, și generalii credincioși din armatele lui Regalian, imediat după
mișelescul asasinat plă tit de Gallienus, în toamna anului 268, au pus în mișcare o mare invazie care a pornit
din imperiul amal cu peste 320.000 de ră zboinici ‒ după Scriptores Historiae Augustae, pentru a da o lovitură
de moarte imperiului roman. Adunarea urdiilor s-a fă cut în nordul Mă rii Negre, participâ nd tot numai
„oameni de bine” din neamurile arimine, scitice și gotice care au pornit dar nu haotice, că tre Pont în iarna lui
268 și primă vara lui 269. Ea a fost oprită de că tre împă ratul get al Romei, Claudius în vara anului 269 pe râ ul
Naissus în Macedonia. Istoricul Zosimos scria despre acest eveniment foarte important pentru istoria noastră :
„Dacii se uniră cu Herulii, cu Peucii și cu Goții și, adunâ ndu-se lâ ngă fluviul Tyras/Nistru, care se varsă în
Pont, construiră șase mii de coră bii; îmbarcâ nd în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare…, avâ nd vâ ntul
dinspre spatele coră biilor”, pâ nă la strâ mtoarea Propontidei. Istoricul grec vorbește de o uriașă armie ce a
nă vă lit ca un potop peste sudul Balcanilor și Grecia, deci geții sau dacii din fosta provincie Dacia nu numai că
nu erau dispă ruți cum behă ie într-o sminteală istoricii româ ni, dar aveau o putere militară formidabilă de
care trebuia să ia seamă orice armată . Iar un asemenea popor nu era o adună tură de să lbă tă ciuni, cum ne
prezintă azi că rțile de istorie din Româ nia și Institutul Cultural Româ n condus de jidanul H. R. Patapievici, ci
oameni vrednici care își țineau Ț ara și Neamul în plutirea vremurilor, așa cum erau ele atunci
Mă rturie de netă gă duit a culturii stră moșești este și tezaurul descoperit în Banatul româ nesc la sfâ rșitul
secolului XVIII, despre care istoricii româ ni spun că nu aparține spațiului cultural carpatin, iar alții, în frunte
cu cazarii s-au înfoiat pretinzâ nd că este fă cut de mâ na mă iastră a stră moșilor lor.

451
 Prima fotografie din stâ nga este o imagine a tezaurului descoperit în localitatea Sâ nnicolaul Mare în anul
1799, aflat azi într-un muzeu din Viena, fiindcă atunci Banatul era sub ocupație austriacă iar stă pâ nirea
stră ină a considerat că îi aparține de drept comoara. Fotografia a doua din stâ nga sunt vasele cu toartă care
au forme particulare pentru gura de umplere și scurgere. Dacă trei dintre ele au gura rotundă , unul are gura
sub forma unei frunze de trifoi și consider că reprezintă FAMILIE CEREASCĂ ‒ Tată l Ceresc, Maica
Pă mâ ntească și Fiul Omului, Fiul Luminii, Sarmis sau Mitra așa cum erau înțelese atunci aceste concepte
religioase. Iar vasul din partea dreaptă jos a imaginii respective, are gura sub forma crucii cu brațele egale,
simbol specific numai religiei neamului care locuia acest pă mâ nt, adică neamul get, încă din mileniul VII î.e.n.
poveste atestată arheologic de zeci și sute de dovezi.
Fotografiile din dreapta reprezintă același° vas cu precizarea că nu are toartă ‒ situat în centrul imaginii de
ansamblu a tezaurului descoperit la Sâ nnicolaul Mare ‒ care are sculptate patru scene mitologice de unde
putem înțelege perioada câ nd au fost fă cute și rostul lor în acele vremuri.

Imaginea din rândul întâi ‒ din cele trei de mai sus ‒ reprezintă două scene mitologice luate de pe vasul
fă ră toartă ; cea din stâ nga arată un conducă tor care că lă rește un zgripțuroi și să getează de moarte leul ce l-a
atacat. Pe cap arcașul poartă o coroană cu cinci raze legată la spate iar zgripțuroiul pe care îl că lă rește are
chip de om, purtâ nd pe cap un fel de coroană cu semilună , iar pieptul îi este acoperit cu o blană care îi ajunge
pâ nă aproape de pă mâ nt. Aceeași podoabă o purta și taurul ceresc din Sumer ‒ cum voi ară ta mai jos ‒ ca
simbol al puterii divine. Mai la dreapta am pus un zgripțuroi așa cum l-a vă zut un olar grec din secolul VI î.e.n.
iar în rândul doi ‒ fotografia în alb și negru ‒ sunt zgripțuroii cum apar pe tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia. Se vede că imaginea lor diferă de cea plă smuită de greci, fiindcă în mitologia noastră aceste ființe
fabuloase aveau cap de om acoperit cu cușma de arimasp specifică neamului get, pe care însă unii afurisiți au
fă cut-o „bonetă frigiană ” ca să le curgă istoria numai în fă gașul lor întunecat și mincinos; trupul este a unui
animal foarte puternic terminat cu picioare de pră dă tor. Rolul lor era de a apă ra Ț ara Sfâ ntă de toți nepoftiții
care îi dă deau tâ rcoale. Între cei doi zgripțuroi există o divinitate, iar în partea dreaptă este capul de taur sau
bour solar pus pe un tripod. Lâ ngă această ° imagine este a unui zgripțuroi foarte asemă nă toare cu cea de pe
tă blițe, luată de pe un vas grec aflat acum la Vatican. Personajul desenat pe vasul grec nu mai poartă pe cap
că ciula getă ci bentița din aur specifică arimaspilor! Meseriașii în hoții și plă smuiri au fost atâ t de pricepuți în
ascunderea sau falsificarea istoriei și culturii geților încâ t foarte greu astă zi mai putem să facem o
reconstituire a vechii culturi stră bune.

În stâ nga este o fotografie ce reprezintă un grifon după urechea grecilor sau zgripțuroi cum îi
spunem noi, care a doborâ t un că prior/țap și vrea să îl rupă în bucă ți, apoi spre dreapta o monedă a lui

452
453
Galienus ce are pe o parte chipul împă ratului și pe cealaltă este o antilopă ° sau țap/că prior în plin salt, lâ ngă
ea este un zgripțuroi sculptat pe fundul unei farfurii din tezaur și în capă t am pus un grifon din vechiul
Babilon. Ca să înțelegem simbolistica° acestor imagini care ne prezintă fapte petrecute pe la anii 258-
260, trebuie să mergem la istoria adevă rată a imperiului roman și nu cea falsificată de Militia° Cristi, ca
soldă țime credincioasă a urdiilor iudeo-sataniste ce au pus stă pâ nire pe imperiul roman după ce au dat
lovitura de stat din anul 380.
Armatele romane fiind bă tute mă r de că tre urdiile pornite de° împă ratul Regalian, acesta sau acestea după
victorie și întoarcerea strâ ngă torilor pră dă tori din „vizitele de lucru” la greci și în Capadocia, au adus o
ofrandă religiei stră moșești dă ruind unui lă caș de cult respectivele vase, care au fost descoperite la
Sâ nnicolaul Mare ascunse în pă mâ nt de urgiile vremurilor. Sau poate că vasele respective au fost dă ruite de o
că petenie sarmată , care nu a uitat ce a pă țit neamul să u în frunte cu regele Sardonius câ nd îi ajuta pe geți în
ră zboiul purtat de aceștia împotriva armatelor lui Traian.
De aceea coroana arcașului seamă nă foarte bine cu cea a lui Regalian, la fel și tunsoarea bă rbii. Omorâ nd
leul care atacă , scena arată simbolistic faptul că geții i-au nimicit pe romanii lui Galienus care foloseau acest
animal ca totem religios. Iar zgripțuroiul prinzâ nd și nimicind că priorul sau țapul, scena a vrut să arate că nici
cu fuga nu au reușit romanii lui Galienus să se salveze de la moarte, religia geților ajutâ ndu-i să îi nimicească
pe dușmani. Sau poate o că petenie sarmată venită cu mare pradă din preumblă rile lor, și aducâ nd mulți
prizonieri cum se vede mai jos, a adus „prinos de recunoștință ” lui Sinto cum apare scris pe fundul unui
castron, dă ruind aceste vase de cult.

Mai supun adevă rului imaginile de mai sus care reprezintă simbolistic vulturul ceresc sau șoimul ceresc,
dar în trei culturi diferite pe un interval de timp de XII milenii!!! Imaginea din stâ nga este luată de pe vasul
fă ră toartă și simbolizează șoimul ceresc din religia geților ‒ Ș aue, Fenix sau Mă iastra ‒ care duce în gheare
un suflețel de gețișor de soi ce a ră posat pentru Ț ara Sfâ ntă și Neamul Ales de Sinto, că tre înalturile cerurilor
în Dabo Gio, adică Cetatea Vie sau Raiul cum îl știm noi azi. Nă luca mortului are într-o mâ nă o ramură iar în
cealaltă ține o cupă foarte largă sau un castron din care îi dă de bă ut pă să roiului ceresc să aibă spor la zbor
pâ nă în Dabo Gio. Capul și ciocul pă să rii cerești ‒ pe care subțirii greci au grecizat-o după felul lor mișel
numind-o fenix ‒ este identic cu cel descoperit în Ki-en-gi/Sumer în perioadă predinastică , adică pe la 3500-
3100 î.e.n. dovedind unitatea spirituală a celor două culturi peste timp și peste ținuturi chiar dacă liftele urlă
că numai ei știu marile adevă ruri fiindcă le-au fost revelate de Talpa Iadului. Simbolul era la mare cinste și în
mitologia egipteană , o altă cultură cu ră dă cini în cea carpatină . Iar vechimea imaginii simbol se pierde în
negura timpului, gă sind-o în lă cașul de cult descoperit la Gobekli Tepe, Capadocia în Turcia de azi,
monumentul fiind datat pentru mileniul XII î.e.n. Aici pasă rea cerească are în față , deasupra aripii un disc, iar
la egipteni acest disc îl poartă deasupra capului simbolizâ nd soarele, dar nu cel material, ci pe cel al
cunoașterii divine venită de la Ziditorul lumilor vă zute și nevă zute.

454
 Mai ară t asemă narea uluitoare între unele obiecte din aur gă site în acest tezaur și imaginile simbol folosite
pe sigiliile emeș în perioada predinastică , adică în partea a doua a mileniului IV î.e.n. Ș i capra din Mă lini
(județul° Suceava) cu care se umblă de Anul Nou are o podoabă capilară asemă nă toare cu a taurului emeș.
Piesele descoperite la Sâ nnicolaul Mare au forma unor mici coveți iar într-un capă t au o figurină , una fiind a
unui taur ce poartă un fel de podoabă pe cap și gâ t iar alta parcă o oaie sau ceva asemă nă tor, fiindcă nu pot
judeca corect datorită imaginii influențată de lumină . Capul împodobit al taurului este asemă nă tor cu cel de
pe un sigiliu emeș, fiindcă și acolo animalul poartă pe gâ t, spate și piept, parcă o blană care îi face un fel de
cocoașă pe greabă n. Încă mai pă stră m în practicile noastre cultice această tradiție în localitatea Caianu Mic
din județul Bistrița-Nă să ud, unde de Rusalii se înstruțează un bou cu o coroană de ramuri și flori ce se pune
pe cap, iar pe trupul animalului se așază ° covoare cu diferite motive populare țesute în casele să tenilor.
Dar poveștile nu au nimic cu iudeo-satanismul bă gat pe gâ t de cei care pretind că ne sunt pă rinți de suflet
și credință , însă ei se țin într-o hâ rjoană neostoită cu „legă mâ ntul” ivrit ca sfâ nta sfintelor.

Pentru a le dovedi câ t de mult mint istoricii noștri dar și al altora din jur, mai prezint un fel de vază
descoperită tot în acest tezaur care are ca principală imagine simbol o femeie șarpe sau pește. În mâ na
dreaptă ține o coroană iar în stâ nga ține un cerc și o cruce în spatele acestuia. Din partea brațului drept,
trecâ nd peste încheietura acestuia, curgâ nd că tre bazin apoi ridicâ ndu-se și înfă șurâ ndu-se pe articulația
brațului stâ ng, se desfă șoară un șarpe care stă cu capul ridicat deasupra mâ inii ce ține cercul sau roata vieții
și crucea. În spate din dreptul bazinului iese o coadă parcă de pește, ce ne amintește de faraonii din Marea
Neagră , acele femei pește care ies din apă și câ ntă câ ntece atâ t de frumoase încâ t, cine° le° aude, ră mâ ne
fermecat și dacă nu e om drept, își pierde capul și se îneacă . Dacă , e însă , om drept și cu frica lui Dumnezeu,
ține minte câ ntecele acelea, și le aduce pe pă mâ nt de le învață toată lumea de la el. Femeia este îmbră cată
într-o rochie cu mâ neci specifică portului nostru româ nesc iar pe cap poartă o bonetă asemă nă toare cu cea a
arimaspilor. La dreapta sunt două imagini ale unor castroane cu inscripții circulare iar în mijloc au crucea
înscrisă în cerc. Mai este încă un castron de formă asemă nă toare cu o inscripție pe fundul din interior.
Semnele folosite sunt în mare parte luate din alfabetul grec, zic istoricii noștri și iară și mint cum le este felul și
nă ravul lor dră cesc fiindcă ele aparțin cam toate alfabetelor folosite de stră moșii noștri pe tă blițele de plumb
descoperite la Sinaia, iar cea mai mare parte fă cute dispă rute de cei care au urmă rit cu patima criminală a
ucigașilor să ne falsifice istoria astfel ca ei jidanii să fie aici bă știnași și noi neam de vâ ntură vâ nt.
Istoricii noștri spun despre acest tezaur că ar fi adus de avari (secolul VI) dar este greu de înghițit
asemenea inepție ce susține că fioroșii asiatici, câ nd nu se țineau de jaf, se reculegeau în orfevră rie și încă
fă cută cu mare meșteșug. O altă tră snaie a lor susține că tezaurul ar aparține bulgarilor care au stă pâ nit
Ardealul în secolul X, deși ei nu erau atunci prea dați cu creștinismul iar ultima tâ mpenie o spun ei plini de
fală că tezaurul ar aparține pecenegilor luat de la creștini. Dar simbolistica ară tată mai sus dovedește că nu
are origine iudeo-creștină chiar dacă maniera de lucru este asemă nă toare celei grecești sau romane din
secolele III-V ale° erei noastre.
Câ t timp ne vom falsifica și nega adevă rata istorie și cultură , nimic din ce a ră mas de la stră moșii geți nu va
putea fi lipsit° de fă că turile Academiei Româ ne sau a puhoiului de pupincuriști care se dau cu curul° de
pă mâ nt, colbă indu-ne că aici a fost un mare pustiu pâ nă în secolele IV-III î.e.n. apoi a venit după anul 106
soldă țimea ivrită înfierbâ ntată de soarele Palestinei și a însă mâ nțat-o ei din preaplinul pușcoacei Talpei
Iadului sau alte mâ rșă vii cu pretenții de sfinte adevă ruri ce pretind că aici a fost descă lecat un nou popor ivrit
sau cazar după fă că tura lui H. Graetz.
Pot scrie aceste jeguri tră dă toare și criminale fel de fel de tratate, stufoase și în față și la spate, cu

455
456
pretenții academice și paraacademice sau cacademice, pâ nă la urmă Adevă rul va ieși la lumină iar ziua
aceasta nu este prea departe, fiindcă imaginile puse mai sus le-a nimicit pentru vecie făcătura satanistă
antiromânească.
Ș i fiindcă noi nu vrem să ne luă m zestrea spirituală lă sată de stră moși, atâ ta câ t a scă pat de urgiile
timpului, au să rit să o ia vecinii, dar și alți strâ ngă tori mai îndepă rtați și mai împielițați. Câ nd în partea a doua
a secolului XIX a dat turbarea în jidani/cazari, aceștia s-au pus într-o frenezie să -și caute ră dă cinile pe acolo
pe unde le-a uitat Satana, iar în prima parte a secolului XX, această adună tură de tâ râ turi a trecut pe față la
falsificarea multor evenimente din istoria Europei. Nu-i vorbă , în pornirea lor tică loasă au fost ajutați
totdeauna de istorici germani, austro-ungari și sovietici. Iar unul dintre cele mai scandaloase fapte, despre
care însă nu a fă cut nimeni tă ră boi, este însușirea imaginii că lă rețului sarmat de pe vasul descoperit la
Sâ nnicolaul Mare, ca fiind taman talismanul adevă rului poznaș al neamului jidan/cazar pe câ nd avea
stă pâ nirea de la nordul Mă rii Caspice pâ nă la Dună re.

Prima imagine din stâ nga este de pe vasul descoperit la Sâ nnicolaul Mare, a doua fotografie este în fapt
prima dar scoasă de jidani de pe același vas pentru a ară ta câ t de mult au influențat ei istoria Europei, despre
care îndră ciții goimi cap de lut nu vreau să pomenească nimic; a treia imagine este o stelă a unui luptă tor
sarmat din armata romană , secolul III, iar imaginea din dreapta prezintă niște luptă tori sarmați așa cum se
vă d ei pe Columna lui Traian. După știința mea, pe legă mâ ntul lui Iahwe nu sunt sculptate nici un fel de
imagini cu cazari sau ivriți, fie ei câ t de pâ rliți sau jigă riți, dar încă nu au intrat zilele în sac să ne arate și
asemenea „revelații”.
Revin la istoria imperiului roman condus de împă rații geți și amintesc anul 260 câ nd Macrianus Titus
Fulvius și fratele să u Quietus, fii lui Macrianus, ministrul de finanțe al lui Valerian, fost arhisinagogarh în
Alexandria, de neam ivrit, pun de o uzurpare și se proclamă împă rați, după ce l-au cam pă ră sit o leacă pe
adevă ratul împă rat ce a ajuns prizonier la perși. O asemenea atitudine se numește tră dare, dar la câ te mișelii
se fă ceau atunci la Roma, nu se mai știa ce și cum. Sunt primii și singurii ivriți din istoria imperiului roman
care au încercat să pună mâ na pe funcția de împă rat, dar le-a ieșit pe ochi cu mult sâ nge. Quietus este ucis de
Odaenath, principele Palmyrei în anul 260, iar al doilea este ucis în Grecia în anul 261, câ nd umbla după
potcoave de cai morți pe drumurile care duceau la Roma.
Odaenathus, principe al Palmyrei din anul 257, după că derea în captivitate a lui Valerian în anul 259, îl
ucide pe uzurpatorul Quietus în anul 260 și în anii 261-262 continuă ră zboiul cu perșii, reușind să -i alunge și
ajunge pâ nă sub zidurile orașului Ctesiphon. Pentru aceste fapte primește de la Gallienus titlurile de dux
Romanorum și Corector totius Orientis, o recunoaștere de că tre Roma a autorită ții prințului arab în Orient. Cu
această ocazie Gallienus bate moneda cu zicerea de „restaurator al Orientului”, pe care șmecherii mincinoși i-
o atribuie înfrâ ngerii lui Regalianus de că tre împă ratul roman, așa cum am ară tat mai înainte. Odenat este
asasinat în anul 267 în timpul unei campanii de respingere a urdiilor goților, care doreau să vadă cum sunt
nisipurile Siriei, iar conducerea regatului o ia Zenobia, soția sa, în numele minorului Vaballathus.
După cucerirea Egiptului în anul 270, Zenobia și fiul ei sunt proclamați împă rați, dorind să formeze
un imperiu arabo-ivrit universal unde religiile mozaică , iudeo-cretină și greacă să fie egale în
drepturi. În anul 271 Zenobia dă ruiește susțină torilor ei ivriți, un mare templu în Alexandria, unde era
cea mai mare și mai bogată colonie mozaică . Atâ t în Palmyra câ t și în Petra erau mari colonii de
mozaici, care au sprijinit acțiunile lui Odaenathus și ale Zenobiei, după ce au încercat să îngenuncheze
imperiul roman în timpul lui Valerian dar acțiunea nu a reușit. Banii lor câ t și comerțul Orientului nu
au mai curs spre Roma, astfel că o mare criză economică a pus la pă mâ nt imperiul roman. Mozaicii
ajutaseră cu bani oligarhia romană în ră zmerița pusă la cale de senat împotriva împă ratului Maximin
Tracul, însă nu au fost ră splă tiți pe mă sură și atunci au spart câ rdă șia cu vicleniții romani și au jurat să
se ră zbune. Astfel în decurs de 10-15 ani, finanțele imperiului au ajuns o ruină , iar Valerian a încercat

457
458
să salveze ce se mai putea salva. Ivriții formau cea mai puternică corporație de cămătari și încasatori de
impozite din imperiu și așa foarte mulți bani au ajuns în pungile lor, iar vistieria devenea tot mai goală ,
poveste care astă zi s-ar numi criză economică provocată . Iar banii au fost dirijați că tre Orient, unde s-a
muncit sub soare torid să se pună de un nou imperiu cu verișorii lor arabi. Lucrurile au fost lă murite deplin
după captivitatea lui Valerian, câ nd Odaenathus° a desprins o treime din imperiul roman și dorea să o
proclame ca propria împă ră ție. A fă cut-o Zenobia și de n-ar fi ridicat sabia getul Aurelian, romanii nemaifiind
în stare de fapte de arme, poate că ar fi dă inuit mulți ani.
Palmyra a devenit un centru unde s-au adunat mulți filozofi printre care și Longinos (210-273), invitat de
că tre regina Zenobia pe la anul 255. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință
ale acelor vremuri, iar Longinos se numă ra printre ei. Prieteșugul dintre ivriți și greci este o poveste veche,
amintită de Saul în scrierile lui cu 200 de ani mai devreme de domnia Zenobiei, pe câ nd pretinsul miluit cu
înțelepciune de Iahwe umbla brambura prin imperiul roman, să -i convingă pe ai lui cu Evanghelia păcii, luată
de la Ili pe la anul 30, câ nd marele preot al geților a fost obligat să meargă în Iudeea pentru a opri ră ută țile și
mișeliile neamului° întunecaților negustori. La această acțiune trebuie remarcat efortul coloniei mozaice din
Palmyra, care era foarte numeroasă și bogată , dar practica mai mult o schismă a religiei lor, îndepă rtâ ndu-se
mult de tradiții. Pentru Iahwe ei foloseau numele de Hypsistos ‒ cel a că rui nume este binecuvâ ntat în
eternitate ‒ la fel ca și pentru Zeus. Sunt și alte date care ne ajută să înțelegem crearea imperiului arab-
ivrit, ocultat complet de istorie atâ t la noi câ t și aiurea, pentru că mozaicii erau atunci numai „prigoniții și
persecutații” lumii. În anul 231 școala Didascalia înființată de Filon în Alexandria este mutată de Origene în
Palestina, să le fie la îndemâ na ivriților pentru a ilumina fel de fel de lepre cu fă că turile întunericului satanist-
mozaic.
Nimeni nu vrea să ne spună de ce această clocitoare de rele nu a fost mutată la Roma, unde se pretinde că
era „inima iudeo-creștinismului”, ci în baștina ivriților care nu erau creștini. Instituția era o adevă rată fabrică
de fanatici farisei, care urlau pe toate coclaurile că ei trebuie să conducă lumea, pentru că vezi Doamne sunt
cel mai vechi și mai înțelept popor din lume, însă aberațiile lor nu erau luate de nimeni în seamă . O misiune
identică în epoca modernă , dar cu sorți de izbâ ndă , a avut-o Cominternul bolșevic, ce a aparținut aceluiași
cult. Tot în această perioadă mozaicii și iudeo-creștinii Neamurilor s-au separat definitiv în smintelile și
urâ ciunile lor, astfel că ivriții aveau de ce să -și facă la verișorii lor arabi o mare clocitoare. Fiecare întunecat a
primit de la Iahwe câ te două ouă de basilisc ce trebuiau clocite la subsiori, fiind asigurați că din unul va ieși
sigur un basileu ce va stă pâ ni lumea în vecii vecilor, iar pă mâ ntul va fi numai al lor. Ș i așa an de an, clocitoarea
s-a umplut de șerpișori de deșert, devenind o șă rpă rie chiar mai puternică decâ t cea din Alexandria, ce avea
să fie nimicită de Aurelian.
Arabii, pentru a-i pă că li pe romani cu privire la adevă ratele lor planuri ‒ ivriții, au lucrat mereu după plan
pentru că așa le cerea Iahwiță ‒ au aruncat mereu cu nisip în sus spunâ nd că din el iese fumul care se vedea
uneori. Aurelian pornește o campanie de distrugere a imperiului arab-ivrit al Palmyrei și prin bă tă liile de la
Antiohia și Emesa învinge armatele arabe în anul 272, reușind să cucerească și capitala, unde majoritatea
susțină torilor acestor idei au fost despicați, ca să le iasă aburii mă ririi imperiale. Zenobia este dusă captivă la
Roma unde moare. După alți 370 de ani ivriții și arabii vor mai pune de un alt imperiu, tot unii cu sabia iar
ceilalți cu punga, ajungâ nd pâ nă în Spania unde vor fi stă pâ ni 700 de ani, iar dacă spaniolii i-au alungat pe
cotropitori, acum jegurile spun că au fă cut-o dintr-o ură nemă rginită asupra neamului semit, adică un fel de
antisemitism feudal!
Postumus (258-268) s-a proclamat rege al regatului format din teritoriile Galiei, Britaniei și Spaniei. Dar
unora nu le-a plă cut de mutra lui fiindcă a fost ucis în urma unei revolte a propriilor soldați. A apă rat cu
reușită granițele, atâ t de triburile germanice câ t și de legiunile lui Gallienus.
Aureolus, uzurpator de neam get a purpurei de împă rat în anul 268, era unul dintre cei mai capabili
generali ai lui Gallienus, ală turi de geții Aurelian și Claudius, înfrâ ngâ nd pe uzurpatorii Ingenuus și Macrianus
și luptâ nd cu izbâ ndă împotriva lui Postumus. Revoltat împotriva împă ratului Gallienus și proclamâ ndu-se
împă rat, este asediat de acesta în Milano și capturat de că tre Claudius, după ce Gallienus este asasinat de că tre
soldații nemulțumiți. Numele uzurpatorului este o latinizare a numelui get Orolio, așa cum este scris pe
tă blițele de plumb.
Claudius Goticul, împă rat (268-270) de origine getă nă scut în Panonia, a plecat de la condiția de
simplu soldat și a ajuns unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus, care comanda trupele din
Balcani. La moartea împă ratului Gallienus, de care se pare că nu era stră in, trupele de geți pe care le
comanda îl proclamă împă rat câ nd asedia orașul Milano, unde era uzurpatorul Aureolus, pe care îl
prinde și îl liniștește cu fierul. În același an respinge o invazie a alamanilor în nordul Italiei, iar în anul

459
460
269 la Naissus/Niș respinge o mare invazie a goților și herulilor, luâ ndu-și cognomenul Goticus.
Moare de ciumă în anul urmă tor în orașul Sirmium. Fratele să u Quintillus Marcus Aurelius se
proclamă împă rat, dar câ nd află că trupele l-au recunoscut pe Aurelian de împă rat, se sinucide. Vedem că
împă ratul Claudius respinge pe goți la sud de Istru și mult în interiorul fostului imperiu° roman, deci
provinciile de la nord de Dună re fuseseră abandonate de romani urdiilor mișcă toare și stă pâ nilor de
drept ‒ geții, conduși de Regalianus și ulterior de vrednica sa soție, care prin inteligență și curaj a
condus regatul doi ani împreună cu generali de toată isprava.
Istoricul latin Sextus Aurelius Victor, care a tră it în secolul IV și a fost guvernator al Panoniei Secunda în
anul 361 și prefect al orașului Roma în anul 389, a scris lucră rile Caesares și Historia Augusta. A doua scriere
cuprinde domniile împă raților ce au condus imperiul roman de la Augustus pâ nă la Constantius II în anul 361,
că ruia îi și dedică lucrarea. La paragraful XXXV, autorul scrie despre stră moșii geți ai lui Constantius II astfel:
„Voi vorbi de asemenea, în mod deschis, despre Aurelianus și despre Claudius, podoaba tuturor acestora și
întemeietorul neamului tău. Despre cel din urmă , mă tem că , scriind că tre Clemența Ta (Constantius)
adevă rul, o să par în fața ră uvoitorilor lingușitor. Dar voi fi la adă post de pizma clevetitorilor, că ci aceleași
adevă ruri ei le vor gă si spuse limpede și de alți scriitori. La acești împă rați vor fi adă ugați Diocletianus,
pă rinte al vâ rstei de aur, Maximianus care este numit îndeobște pă rinte al vâ rstei de fier, precum și pe ceilalți
demni de prețuirea ta”.
Pâ nă și latinii laudă neamul nostru get care a condus imperiul roman timp de 165 de ani. Numai noi, ca un
popor de urmași nemernici, condus de ai noștri „patrioți” și mai nemernici, ne batjocorim trecutul și îl
îngropă m în mocirlă , pentru că nu putem tră i decâ t în minciună , lașitate, maimuță reală și tică loșie, adică
tră dare de Neam și Ț ară ! Aceeași informație o gă sim și în scrierea Cezarii la pagina 38 a lui Iulian Apostatul
(361-363), nepotul lui Constantin cel Mare.
Aurelianus Lucius Domitius (270-275), s-a nă scut în Moesia la Sirmium în anul 214, de neam get. El
parcurge cariera militară de la simplu soldat la general și comandant al cavaleriei sub Claudius II și este
proclamat împă rat de că tre trupele de la Dună re în anul 270, la moartea acestuia.
La urcarea lui pe tron imperiul roman era dezmembrat; Egiptul și întregul Orient se aflau sub
stă pâ nirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar Galia, Hispania și Britania erau incluse în regatul secesionist.
În anul 272 cucerește regatul Palmyrei în urma a două mari bă tă lii ce au avut loc la Antiohia și Emesa,
apoi și Egiptul, iar doi ani mai tâ rziu și regatul secesionist galic. Este asasinat în anul 275 în Bizanț, în
drum spre Persia, unde pregă tea o nouă campanie militară . Istoricul latin Sextus Aurelius Victor, ce a
tră it în secolul ° IV, scrie înainte de 370 în Caesares și Historia Augusta că Gallienus a pierdut
Dacia care fusese cucerită de Traian, iar informațiile istorice ară tate mai sus confirmă acest adevă r. Dar
Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita, scrisă după anul 367, spune că Aurelian și-ar fi retras
trupele din Dacia. Cred că Eutropiu minte, pentru că el a scris această carte la cererea lui Valens, ce a
murit în anul 378, după care a început marele proces de falsificare a istoriei și culturii geților de că tre
Marele Fiu al Satanei – Ambrosie, iar „ajustarea” lui Eutropiu se înscrie în această linie generală . Dar
poate nu el a fă cut falsul, ci vreun copist zelos iudeo-creștin, astfel slujind cu credință minciuna satanistă ,
a modificat pe ici pe colo pe unde îi ardea lui țeasta.
Mai este un argument ce contrazice informațiile venite din scrierea lui Eutropiu. Aurelian a refă cut cu sabia
imperiul roman așa cum îl lă sase° marele împă rat arimin Septimius Severus, mai puțin Panonia și Dacia,
despre care Sextus Victor spune că le pierduse Gallienus. Ori în 260 Regalianus se proclamase conducă torul
dage balo a geților și așa a ră mas pâ nă în anul 272, câ nd încă soția lui mai bate monedă la Carnuntum în
vestul Panoniei, unul din marile centre de cult ale lui Sarmis/Mitra, scris pentru latini și cu numele de Sol
Invictus. Despre Aurelian nu se pomenește nică ieri că ar fi recucerit aceste provincii, deși îi stă tea în putere, ci
doar minciuna lui Eutropiu, că le-ar fi pă ră sit, el care refă cuse cu sabia imperiul roman. Iară și nu se leagă
minciunile! Însă el încheie un Legământ cu geții de la nordul Istrului că rora le promite ajutor militar în caz de
primejdie, aceștia primind statutul de federați, adică aliați sau prieteni ai imperiului. Informații mult mai
consistente au fost publicate în cele două volume Fontes în anii 1964 și 1970 sub pă lă ria Academiei R.P.R., dar
istoria noastră a ră mas tot falsificată și pe nimeni din neamul româ nesc nu supă ră această tică loșie fă ră
seamă n. Nelegiuirea folosește numai celor care vor ră ul poporului româ n și pă zesc cu mare îndâ rjire toate
minciunile culturii occidentale clocite după anul 381 pâ nă în secolul XX.
Istoricul româ n Ion Popescu ‒ Puțuri, a fost acuzat de că tre traciști și alți internaționaliști la fel de
tică loși, că este nă scocitorul obâ rșiei prea stră vezii a neamului daco-româ nilor. Dar mioriticul Ion
Popescu ‒ Puțuri a fost meșteșugit învâ rtit de că tre jidanul Gogu Ră dulescu ‒ Prepuțuri și astfel cultura

461
româ nă a avut cocoțată pe creastă multă vreme un iluminat bolșevic din ceata lui Ucigă -l Toaca!
Dar dinastia Amalilor care conducea imperiul geto-got de la est de Carpați, prin atacurile viforoase din anii
250, a împins granița dintre Geția° și imperiul roman iară și pe Istru, cum a fost pe la anul 90. În 271 împă ratul
Aurelian să rbă torește un triumf asupra goților, iar popoarele scitice până dincolo de Prut au trimis soli la
el. Faptul că Aurelian nu a recucerit aceste teritorii, arată că între geții de la nord de Istru și cei care
conduceau imperiul roman a existat o înțelegere și un sprijin, pentru că acest neam furniza baza armatei
romane, iar ei erau mai numeroși la nord de Istru. Aurelian a înțeles că nu supunerea prin sabie a unei pă rți a
neamului să u îi va aduce colaborarea acestuia, ci respectul și înțelegerea bazată pe interesul comun de a-i
controla câ t mai bine pe romani chiar la ei acasă .
Tacitus Marcus Claudius îi urmează la tron lui Aurelian și vine dintr-o cunoscută familie senatorială , fiind
numit de că tre senatul Romei, dar nu deține funcția decâ t 11 luni pentm că moare ‒ poate asasinat ‒ în 276 în
cursul unei campanii împotriva goților care au pă truns în Asia Mică .
Probus (276-282), fiul unui soldat din Sirmium, de neam get, a fost proclamat împă rat de că tre trupele din
ră să rit la moartea lui Tacitus. A continuat politica de pacificare a teritoriilor recucerite de Aurelian și a
respins invaziile migratorilor de la Rin și Dună re. A avut parte și de uzurpă rile lui Saturninus și Bononus, pe
care le-a reprimat fă ră milă . În anul 281 acest împă rat get a împă rțit Italia în două unită ți administrative,
însemnând practic sfârșitul republicii și a puterii Romei ca stat. Procesul de transformare a republicii
Romei într-un imperiu al națiunilor a început cu ariminul nă scut în Tracia Septimius Severus, care prin
înființarea Consiliului Principelui a redus senatul roman la o instituție de decor. Fiul acestuia Caracalla, prin
Constituția Antoniniană promulgată în anul 212, transformă privilegiul de cetă țean al Romei într-un drept al
tuturor oamenilor liberi din imperiu. Roma are același statut ca și celelalte orașe, iar Italia devine o provincie
ca toate teritoriile din vastul imperiu!
Imperiul Romei de la această dată nu mai există din punct de vedere juridic și istoric, dacă vrem să
vorbim adevă ruri și nu plă smuiri tică loase. Gallienus încearcă să mai recupereze ceva din vechile privilegii ale
senatului Romei și ale tradițiilor latine, dar Aurelian le taie maul iar Probus prin divizarea Italiei în două
ținuturi, și mutarea capitalei la Sirmium, desființează imperiul roman de neam latin și îl înlocuiește în
structura de putere cu neamul get. Istoric, Gallienus a fost ultimul împărat roman în fruntea imperiului
roman de neam latin, iar după el vor fi numai împă rați de neam arimin sau get pâ nă în anul 383. Probus a
reușit să țină fiscalitatea sub control dar creează multe nemulțumiri și este asasinat la Sirmium de că tre
soldații să i care trebuiau să plece la ră zboi împotriva perșilor.
Carus (282-283) de origine gal, este proclamat împă rat de că tre trupele pe care le comanda și își asociază
la domnie pe fiii Carinus și Numerianus. Moare în Mesopotamia° în august 283 în condiții tulbure, după ce
cucerește Ctesifonul de la perși. Fiul să u Numerianus este asasinat și el în Orient iar Carinus este ucis de
proprii soldați în anul 284 după ce l-au învins pe Dioclețian care a fost proclamat împă rat de că tre trupele
geților din Moesia. Să amintesc faptul că Dioclețian era comandantul gă rzii personale a lui Numerianus ca să
înțelegem ce însemna atunci lupta pentru tronul imperiului.
Dioclețian Caius Aurelius Valerius, pe numele lui get Dio Clet (pă mâ nt sfâ nt) s-a nă scut pe la anul
240 într-o familie să racă de geți din Dalmația și moare în anul 316. Își începe meseria de soldat și
ajunge șeful gă rzii lui Numerianus la moartea că ruia este proclamat împă rat de că tre trupele din Orient
la 17 septembrie 284. După moartea lui Carinus și bă tă lia de la Magnus din primă vara anului 285,
ră mâ nâ nd unic împă rat, îl proclamă pe tovară șul lui de arme Maximian, cezar în anul 285, apoi august,
în anul 286 însă rcinâ ndu-l cu apă rarea Occidentului. La 1 martie 293 Dioclețian instituie tetrarhia ca
formă nouă de administrare a imperiului roman de neam get. Conducă tori vor fi 4 împă rați reuniți într-un
fel de colegiu care să poată rezolva mai ușor problemele militare și de guvernare ale° imperiului.
Capitala este stabilită în orașul Nicomedia pe malul Mă rii Negre din Bitinia tracă . În subordinea lui era
cezarul get Galerius, care de la Sirmium și apoi de la Romula pe malul stâ ng al Istrului asigura
guvernarea Macedoniei, Greciei, Geției și Illyricumului. Maximian administrează din Mediolanum, Italia și
Africa, iar Constantius Chlorus din Trier, supraveghează Galia, Spania și Britania. Dioclețian își
că să torește fiicele cu Maximian și Galerius, iar fiica lui Maximian se că să torește cu Constantius Chlorus,
toate acestea avâ nd ca scop întă rirea conducerii colective și a unită ții de acțiune a imperiului. În anul
297, Dioclețian reprimă uzurparea lui Domitius Domitianus și secesiunea Egiptului unde acesta era
guvernator. Este ultima ră bufnire° de orgoliu a Romei la faptul că de ani buni conducerea imperiului
roman era o afacere curat getă unde fioroșii ausoni își ză ngă neau să biile pe toate drumurile care însă
nu mai duceau la Roma! În anii 297 și 298 poartă mai multe lupte cu imperiul sasanid fixâ nd granița pe
Tigru, maxima expansiune a imperiului spre Orient. La 1 mai 305, pentru a impune noul sistem de

462
463
conducere a imperiului, Dioclețian abdică împreună cu Maximian, devenind persoane particulare și
retră gâ ndu-se la palatul să u de la Salona (Salonic).
Maximian, era nă scut dintr-o familie de ță rani geți din apropiere de Sirmium. În perioada celei de-a
doua tetrarhii și a reizbucnirii ră zboaielor civile (306-311), Dioclețian refuză să îmbrace purpura
imperială și a intervenit o singură dată în politică cu ocazia întâ lnirii de la Carnuntum din noiembrie 308
care urmă rea reconsolidarea noii forme de guvernare. Maximian însă , după ce fiul să u Maxentius ajunge
împă rat la Roma în anul 306, se proclamă august în anul 307 dar se retrage apoi se proclamă iară și
împă rat la Arles în Galia și ajunge în conflict cu Constantin cel Mare care îl înfrâ nge în anul 310 și îl
obligă să se sinucidă .
Amplul program de reforme impus de Dioclețian a urmă rit transformarea fundamentală a imperiului
roman, dintr-un imperiu al unei cetă ți într-un imperiu al popoarelor care îl compuneau. El a continuat,
a sistematizat și a instituționalizat mă surile împă ratului Septimius Severus, care a urmă rit să
scoată conducerea imperiului din cloaca de secă turi și mișei numită senatul cetă ții Roma. Iar aceste
reforme ce au schimbat în tot organizarea și modul de administrare° a imperiului vor fi continuate de
Constantin cel Mare care va da forma definitivă a unui nou model de imperiu, cel condus de o monarhie
absolută de drept divin, așa cum plă nuise și Augustus câ nd a fondat principatul. Italia este asimilată
unei provincii obișnuite iar vechea oligarhie romană și-a pierdut orice speranță de a mai recupera
vreodată privilegiile pe care le-a avut, în fața nă bă dă ioșilor împă rați arimini. Dar din trufași și obraznici,
romanii au devenit ră bdă tori punâ ndu-și viclenia la lucru pentru a rupe fă loasele cete de ausoni. După
aproape 100 de ani, ră bdarea le va fi ră splă tită din plin dar cu alt caimac, negru ca tă ciunele și otră vitor
ca venitul de aspidă , numit iudeo-creștinism. Orașele arimine Nicomedia, Antiohia, Tesalonic,
Sirmium cunosc mari și masive acțiuni edilitare, iar în partea de apus a imperiului se remarcă Mediolanum
și Augusta Treverorum (Trier). Dobrogea este separată de Moesia Inferioară și transformată în
provincia Scytia cu capitala la Tomis. Religia geților, ariminismul, ori mitraismul cum îi spun culturnicii
occidentali sau arianismul cum îi spuneau secă turile sataniste iudeo-creștine, își întă rește privilegiul
de religie oficială a împă raților și principalul cult din imperiu. Pentru că iudeo-cretinii se dă deau
în stambă cu revelațiile și maimuță relile lor mozaice, Dioclețian i-a potolit cu 4 edicte date între anii
304-306, după ce aceste adună turi de gunoaie și de criminali au încercat să -l ușureze de zile la 23
februarie 303 în propriul palat.
Dionisie Scitul (460-556), get nă scut în Dobrogea și stabilit la Roma, unul dintre cei mai mari
că rturari ai feudalismului timpuriu, îi condamna pe iudeo-creștini pe la anul 540 că țin „era creștină”
de la primul an al domniei împăratului Dioclețian, 284, unul dintre cei mai mari prigonitori ai lor.
Zicerea este uluitoare fiindcă dovedește adevă rul istoric pe care noi îl negă m cu atâ ta înverșunare.
Odată cu mutarea capitalei imperiului roman la Niceea în neamul tracilor, Dioclețian a schimbat și
momentul critic de socotire a timpului stabilit de Iulius Cezar ca să arate că imperiul lui nu mai avea
nici o legătură cu vechiul imperiu roman fiind un imperiu nou întemeiat de neamurile arimine:
geți, iliri, traci, besi, macedoneni, etc.
Allectus, uzurpator în anul 296, după asasinarea lui Carausius în anul 294 a devenit stă pâ nul Britaniei dar
este înfrâ nt de trupele lui Constantius Chlorus în anul 296 și astfel se pune capă t independenței regatului de
aproape 10 ani. Carausius de origine celt, se proclamă în anul 287 august și pune stă pâ nire pe Britania și
Nordul Galiei. Recunoscut° de Dioclețian în urma instală rii tetrarhiei este însă în conflict deschis cu
Constantin Chlorus și asasinat în anul 294 de că tre Allectus.
Constantin Chlorus s-a nă scut într-o familie să racă din Illyricum de neam get înrudinud-se cu fostul
împă rat Claudius Goticul, trece prin toată ierarhia militară pâ nă ce ajunge la 11 martie 293, în cadrul
tetrarhie, la rangul de cezar al lui Maximianus, ră spunză tor de guvernarea Galiei, Spaniei și Britaniei°. În
cadrul celei de-a doua tetrarhii este desemnat august al Occidentului în mai 305 și moare în anul 306 la
Eboracum ‒ York ― în Britania.
Galeriu, nă scut într-o familie de ță rani geți în apropiere de Serdica ‒ Sofia, de tâ nă r pune mâ na pe sabie și
ajunge un militar vestit în timpul împă raților Aurelian și Probus. În prima tetrarhie la 1 martie 293 este
desemnat de că tre Dioclețian, cezar, ră spunzâ nd de guvernarea provinciilor dună rene. Își construiește pe
malul stâ ng al Istrului, în localitatea Romula o curte mare și un palat care au ră mas în amintirea româ nilor
„curțile lui Ler împărat” iar ruinele se mai vă d și astă zi, dar fă ră istorie și fă ră vreun loc anume în clocita
cultură româ nă . În a doua tetrarhie care începe la 1 mai 305, își consolidează puterea prin numirea lui Flavius
Severus ca august în Occident și a nepotului să u după soră , Maximinus Daia (sau Dara), ca cezar, și va muri în
anul 311 odată cu destră marea tetrarhiei.

464
 Soldat de origine get, favoritul lui Galeriu, Severus Flavius avea în subordine Panonia, Italia și o
parte a Africii. La moartea lui Constantius Chlorus, Severus Flavius este proclamat în iulie 306 august
al Occidentului dar politica fiscală aspră îl° face urâ t în râ ndul soldaților care îl proclamă împă rat în
octombrie 306 pe Maxentius, fiul lui Maximian. Fă cut prizonier de că tre Maxentius, Severus Flavius
se sinucide în anul 307.
Maximinus Daia, nă scut ca și unchiul să u într-o familie de ță rani geți, se remarcă drept un bun
mâ nuitor de obiecte ascuțite și contondente din care face meșteșug cinstit și primește în cadrul tetrarhiei,
guvernarea Egiptului. În anul 305 este numit de Galeriu cezar iar la moartea acestuia în anul 311,
ocupă întreg Orientul pâ nă la ță rmurile Mă rii Negre. În conflictul armat pe care îl opune lui Licinius,
Maximinus Daia este înfrâ nt în bă tă lia de la Adrianopol din aprilie 313 și moare în cursul verii în
orașul Tarsus din Asia Mică .
Constantin cel Mare, nă scut în anul 280 la Naissus ‒ Niș ‒ în Moesia, de neam get, fiul lui
Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 este proclamat împă rat de armata din Britania pe care o conducea,
extinzâ ndu-și autoritatea și asupra Galiei, fiind acceptat de Galerius ca cezar în tetrarhia inițiată de
Dioclețian. În timpul întâ lnirii de la Carnuntum, Panonia din noiembrie 308, Constantin este recunoscut
oficial ca cezar în Apus iar Maxentius, care în octombrie 306 se proclamase împă rat peste Italia,
Spania și Africa fiind declarat uzurpator. În înțelegere cu Licinus ‒ noul august al Occidentului ‒
Constantin ocupă Spania în anul 310 apoi pă trunde în Italia și în urma bă tă liilor de la Turin, Verona și
cea de lâ ngă Roma din anul 312, Maxentius este învins și își gă sește sfâ rșitul pe câ mpul de luptă . În
anul 308 Domitius Alexander, de origine din Panonia, vicarul/guvernatorul Egiptului se proclamă
împă rat dar este trecut prin sabie trei ani mai tâ rziu de oștirile lui Maxentius. În februarie 313 pretind
iudeo-creștinii că , după întâ lnirea lui Constantin cu Licinus, aceștia au promulgat un edict, negă sit pe
nică ieri, prin care iudeo-creștinismul este recunoscută ca religie oficială în imperiu cum mint cu
nerușinare liftele sataniste, ori ea nu putea fi decâ t un cult public (înainte era un cult privat interzis a se
manifesta în public) fiindcă nu și-o însușise nici majoritatea populației nici împă rații, cultul oficial fiind
religia geților ‒ creștinismul arimin sau mitraismul. În timp, disensiunile între Licinus și Constantin
sunt tot mai mari și o primă confruntare are loc în anul 316 care se încheie cu o pace de compromis
apoi ră zboiul civil reizbucnește în anul 324 în care Licinus este înfrâ nt în două mari bă tă lii în Asia
Mică , capturat și executat în septembrie anul viitor la Tesalonic.
În bă tă liile purtate în Orient împotriva lui Licinius, cumnatul să u, împă ratul Constantin a fost sprijinit de
imperiul amal al geților din nordul Istrului cu o armată de 40000 de oșteni geți și goți cum scrie Iordanes în
Getica la capitolul 112. Pentru acest ajutor hotă râ tor, Constantin a menținut geților și goților statutul de aliați
imperiali, statut obținut prin Legământul lui Aurelian în urmă cu 54 de ani.
Leprele iudeo-creștine au nă scocit și pentru aceste evenimente o povestioară care spune că împă ratul
Constantin l-a învins pe Licinius numai pentru că în noaptea dinaintea luptei i s-a ară tat pe cer o cruce pe care
trebuia să o pună pe steagul și scuturile soldaților ca să -i poată milui Iahwe cu o victorie. Dacă povestea era
cușer, atunci împă ratul trebuia să -și pună pe scuturile armiei ceva legă minte cum purtau iudeo-creștinii în
acele vremuri fă ră a se rușina de scâ rbavnica apucă tură ! Golă nia este o fă că tură tâ rzie, demascată de faptul că
soldații lui boero Bisto de pe tă blița 38 aveau pe scuturile lor semnul crucii, la fel și luptă torii geți de pe
Columna lui Traian și sigur asta era realitatea și în anul 324 câ nd a avut loc ultima bă tă lie cu Licinius. Deci
istoria ne dovedește că nu iudeo-creștinii și pă gâ nii s-au înfruntat în aceste lupte, ci goții și geții din imperiul
amal ce practicau religia crucii iar simbolul sacru și-l puneau pe scuturi și soldații popoarelor din Orient care
îl sprijineau pe Licinius.
Pe la anul 325, Constantin reformează senatul și-l lă rgește la peste două mii de membri incluzâ nd pe mai
toți cavalerii ordinului ecvestru. Ei erau obligați să jure credință împă ratului care avea dreptul să -și transmită
prerogativele puterii prin urmași bă rbă tești. Senatorii au pierdut orice putere în fața împă ratului și din acest
aranjament se va naște nobilimea feudală ce nu va înceta să se uite strâ mb la rege sau împă rat. Dacă romanii
și italicii au acceptat scrâ șnind din dinți, această invazie de barbari în structurile de putere ale statului, grecii
au stat la cotitură și după ce capitala s-a stabilit definitiv l-a Constantinopol, au nă vă lit asupra statului
ocupâ nd majoritatea funcțiilor publice, impunâ nd și cultul iudeo-creștin pe care l-au învă țat ca muzichie mult
mai tâ rziu decâ t romanii, ei iubind mai mult gnosticismul din Asia Mică .
În anul 326 Crispus, fiul lui Constantin este executat din ordinul acestuia datorită unui complot de
palat. El continuă reformele lui Dioclețian și transformă imperiul roman de neam get într-o monarhie
absolută de drept divin. Imperiul este împă rțit în 4 prefecturi; Orient, Illyricum, Italia și Galia. În anul

465
328 se inaugurează la Sucidava un pod peste Dună re care dovedește importanța teritoriilor de la nordul
fluviului în soarta imperiului și a statutului imperiului amalilor din nord.
Licinus, ajunge împă rat în anul 308 fiind favorit al lui Galeriu. S-a nă scut într-o familie să racă de
neam get din apropierea orașului Sirmium. După moartea lui Galeriu în anul 311, el administrează
provinciile din nordul și sudul Dună rii pâ nă la ță rmurile Mă rii Negre de la Bosfor. În anul 312 se apropie
de Constantin cel Mare și se că să torește cu sora acestuia Constantia. Victorios în ră zboiul cu Daia,
Licinius devine stă pâ nul întregului Orient. În anul 316 are loc primul ră zboi civil cu Constantin cel
Mare care se încheie cu o pace de compromis și va reizbucni în anul 324 câ nd în urma a două bă tă lii
pierdute este prins și executat la Salonic în anul 325.
În anul 332 Constantin cel Mare respinge la Dună re o invazie a goților și taifalilor, încheind cu
aceștia o alianță ‒ foedus ‒ amintită și de Iordanes în Getica. Dacă Constantin a încheiat această alianță
cu goții și geții atunci aceste neamuri nu erau niște câ rduri de iepuri ce au nă vă lit peste Dună re să
ronță ie tot ce le iese în cale, ci urdii bine înarmate și cu meșteșugul ră zboiului adâ nc întipă rit în mintea
lor care s-au impus prin cerbicia și curajul militar chiar în fața ilustrelor fețe împă ră tești arimine ce
nu prea se omorau să ia seamă la faptele altora.
Arius sau Areios a fost teolog și a murit în în anul 336. S-a nă scut în nordul Africii fiind de origine
libian, se convertește la iudeo-creștinism dar constată că totul pute urâ t și încearcă să -l reformeze prin
noi formulă ri teologice care nu adiau deloc a mozaism. Tartorii lui nu puteau admite abaterea de la
scrierile sataniste și îndră znețul a fost excomunicat de că tre episcopul Alexandriei, Alexandros pentru
ideile lui religioase. Tezele lui sunt condamnate de că tre conciliul de la Niceea din anul 325 și este
exilat dar reabilitat în anul 327 și iară și condamnat, apoi reabilitat din nou în anul 335 după conciliul
de la Ierusalim și moare în anul urmă tor.
Conciliul de la Constantinopol întrunit în anul 381, condamnă arianismul ca erezie dar de fapt sub
acest nume se interzicea creștinismul arimin sau ariminismul care era religia oficială a imperiului
roman de neam get și religia geților din nordul Istrului, fiind interzisă în tot imperiul. Deși iudeo-creștinii
vorbesc cu multă obră znicie și minciună de erezia ariană , care nu reprezenta nimic în realitatea
religioasă din imperiu, ei prin acest artificiu au scos din istoria și cultura Europei și a lumii, adevă ratul
cult oficial al imperiului roman de neam get, cultul creștinismului arimin. Vedem că zicerea arimin
are numai un sens etnic ce semnifică urmaș al lui Moș Arimin, iar arian este adeptul unei erezii
iudeo-creștine, dar termenii sunt apropiați fonetic. Minciuna a mers și istoria a fost zidită pe acest fals
oribil pus la cale de liftele iudeo-sataniste care își spuneau obraznic creștini, după ce au înșfă cat vâ rtos
freza imperiului roman de neam get și au tuns-o după gustul lor!
Cea mai turbată fiară care lă tra veșnic împotriva creștinismului arimin și pe care culturnicii occidentali îl
numesc arianism, în imperiul roman a fost Atanasie (295-373) episcop al Alexandriei (328-373), fiind exilat
în 335-337 de că tre Constantin cel Mare, 339-346 și 356-362 de că tre Constantius II, în 362-363 de Iulian
Apostatul și în 365-366 de că tre Valens. Ș i bolșevicii cazari au procedat la fel, după ce au pus mâ na pe putere
în imperiul rus fiind impuși de armatele germane și bă netul acestora dar și a mafiei sioniste, aceste jeguri și-
au uns pe toți tră dă torii și criminalii sau teroriștii cum se spune astă zi, cu titlul de martir, erou și luptă tor
pentru binele revoluției universale și a celor mulți, chiar dacă nimeni nu le-a cerut să -și rupă oasele în folosul
altora.
Constans Flavius Iulius s-a nă scut în anul 326 și este proclamat împă rat în anul 337, a fost fiul lui
Constantin cel Mare la moartea că ruia primește spre câ rmuire Italia, Illyricum și Africa. Încercarea de
a-l tutela, de că tre fratele să u Constantin II care guverna Galia, Spania și Britania și invadarea Italiei
de armatele acestuia, declanșează un ră zboi ce se va sfâ rși la Aquileia în aprilie 340 prin înfrâ ngerea și
moartea invadatorului. Datorită politicii fiscale aspre, armata îl proclamă împă rat pe Magnentius.
Încearcă să fugă în Spania pentru a se salva de uneltitori, dar este ajuns de trupele uzurpatorului și ucis
în apropiere de Pirinei în anul 350.
Constantius Flavius Iulius s-a nă scut în anul 317 fiind fiul lui Constantin cel Mare și în anul 337 la
moartea tată lui, împreună cu cei doi frați Constans și Constantin II sunt proclamați auguști, încredințâ ndu-i-
se provinciile Orientul, Egiptul și Tracia. După uzurparea lui Magnentius și moartea lui Constans în anul 350,
organizează o campanie împotriva acestuia și îl învinge în bă tă lia de la Mursa în anul 351 și Mons Seleuci în
anul 353 ră mâ nâ nd singurul stă pâ n al imperiului. Moare la Tarsus la 3 noiembrie 361. El mută capitala
imperiului în anul 351 de la Constantinopol la Sirmium (Voivodina de azi din nord-vestul Serbiei) în ținutul
geților ausoni, poveste ră masă fă ră veste în istorie.
Pentru a dovedi identitatea getă a imperiului roman amintesc faptul că pe arcul de triumf ridicat

466
467
de Constantin cel Mare la Roma între anii 312-313, spre a le ară ta acestora cine erau stă pâ nii lumii, pune în
partea superioară a acestuia pe cele două fețe, câ te patru statui de geți, înalte de 3 metri, dar nu
îngenuncheați și înrobiți cum sunt româ nii astă zi, ci demni și mâ ndri scrutâ nd ză rile. Nu se putea o sfidare
mai mare a fostei glorii romane. Traian după ce i-a învins pe geți și-a înă lțat o coloană pentru mă rirea faptei
iar în vâ rful ei a pus propria statuie ca moț. Romanii nu s-au gâ ndit niciodată că și roata istoriei poate fi
rotundă iar orice bă ț cu care lovești are două capete care se pot întoarce împotriva ta. Pe arcul de triumf
construit la Constantinopol de că tre împă ratul Constantin, a pus deasupra carul solar tras de patru bidivii
focoși, imagine identică cu cele de pe iconițele geților și specifică numai religiei acestui neam scos din istorie
de cele trei popoare blestemate!

În scrierile creștinismului get, fiul luminii Sarmis sau Mitra aleargă pe cer într-un car tras de patru cai
puternici. În iahwism nu se servește așa ceva pentru că ei nu lucrează /conspiră decâ t în întuneric. În
să pă turile arheologice din perimetrul Romei s-au descoperit pâ nă în prezent 137 de statui de geți, cel mai
mare numă r după cele închinate romanilor, ori acestea se comandau de că tre stat sau particulari cu funcții
publice înalte și se plă teau cu bani mulți. Nu erau bostani puși să -i ferească de sâ nge ră u pe romani câ nd
vedeau mutrele fă loșilor ausoni fâ lfâ indu-și panașul.

Galeriu pe arcul de triumf de la Salonic a pus spre veșnică aducere aminte, armatele de geți și nu de
romani, cu faimoasele steaguri cu balaurii zbură tori și urlă tori, iar acestă realitate istorică dovedită și
arheologic este ocolită cu mare grijă de istoriografia româ nească dar și de cea din Occident fiindcă nu dă bine
la monstruoasele falsuri fă cute în secolul XIX.
Istoricul latin Ammianus Marcellinus (330-395) în lucrarea Res Gestae la XVI, 10, 7 scrie privitor la intrarea
armatelor lui Constantius în anul 353 în Roma după ce l-a învins pe Magnentius: „acoperiți de mantale
purpurii s-au strâ ns în jurul draconilor, legați de vâ rfurile aurite și ferecate în pietre stră lucitoare ale
sulițelor, umflați de un vâ nt mare, și astfel șuierâ nd ca și stâ rniți de mâ nie, lă sâ nd să fluture în vâ nt cozile
ample”, textul descrie armatele de geți cu stindardele lor de balauri șuierâ nd și nu acvilele oștirilor lui Traian
care i-au învins pe stră moșii acestora!
Lactanțiu (260-325) apologet iudeo-creștin și mare întunecat împotriva neamului și religiei° geților scrie
în De mortibus persecutorum la C XXIII urmă toarele despre împă ratul Galeriu: „…hostem se Romani nominis
erat professus, cuius titulum immutari volebat, ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur”.
Pre limba noastră zicerea sună așa: „dușman al numelui de romani, a declarat în public că va șterge cu de la
sine, de îndată , titlul acestei ță ri, și a schimbat din imperiul romanilor chiar cu același sens, în imperiul
dacilor.” Fragmentul spune explicit că împăratul get a schimbat numele imperiului roman cu cel de
imperiul dac, dar nu cred că falsificatorii de istorii se vor da bă tuți. În continuare el scrie despre însoțitorii
lui Galeriu: „Căci aproape toți însoțitorii din suita sa erau din neamul acelora… Avâ nd în jurul lui astfel
de însoțitori și apă ră tori, el și-a bă tut joc de tot Orientul.” Manuscrisul cu pricina este o copie din secolul XI și
consider că a fost puțintel „corectat” adică falsificat pentru că trebuiau să fie mai multe informații de această
natură . Așa au scris totdeauna învingă torii istoriile, falsificâ ndu-le pe ici pe acolo, prin pă rțile esențiale, să le
dea și peste timp învinșilor la gioale!! Constată m cu uimire din acest citat că glorioasa dogmă a latiniză rii

468
geților sau a stâ rpirii acestora pâ nă la ultimul este o uriașă minciună de care româ nii nu se pot despă rți.
Informația trebuie

469
corelată cu cea venită de la prelatul get stabilit la Roma, Dionisie Exigul care îi apostrofa pe iudeo-
creștini că țin numă ră toarea acestei ere a întunericului de la primul an de domnie a împă ratului Dioclețian,
care a mutat capitala imperiului la Nicomedia, rupâ nd pentru totdeauna cu tradiția și istoria Romei
și a Italiei, poveste pe care nici un culturnic sadea din subțirele Occident nu o va accepta ca adevă r
istoric! Galeriu ajunge împă rat după abdicarea lui Dioclețian în anul 305, declarâ ndu-se dușman al
imperiului roman și dorind ca să fie numit dacic (ut non Romanum imperium, sed Dacicum cogno-
minaretur) iar afirmațiile ară tate mai sus din textul lui Lactanțiu° sunt corecte dar nu pentru că pă țâ nile°
tuturor istoricilor indiferent dacă sunt româ ni sau stră ini. O recunoaștere a acestor adevă ruri, ar arunca în
aer
toată cultura Europei și falsurile ei cu pretenții de unic adevă r istoric! Galeriu a mutat capitala
imperiului get/dac de la Sirmium din Tribalia (Mitrovița din Banatul sâ rbesc) la Tesalonic în ținutul
armâ nilor
din Macedonia unde a ridicat un arc de triumf pe care se vă d armatele geților cu faimosul lor steag.
Dar chiar după cucerirea parțială a Geției de că tre romani, mulțimi de geți au fost bă gați cu forța în
legiuni să lupte pentru faima și lă comia romanilor.
Arian Flavius (95-175) din Nicomedia oraș din Bitinia tracilor, a devenit cetă țean roman în anul 124 și apoi
ofițer în armata romană ajungâ nd guvernator al Capadociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre
că lă reții romani că „înaintează avâ nd diferite steaguri nu numai romane dar și scitice, pentru ca incursiunile
să aibă înfă țișă ri mai variate și totodată să fie mai înfricoșă toare. Steagurile scitice le alcă tuiesc niște balauri
de mă rime proporțională cu pră jinile de care sunt ei legați. Se fac din bucă ți de pâ nză de felurite culori, cusute
laolaltă . Balaurii aceștia au capul și întregul trup pâ nă la coadă ca al șerpilor. Vicleșugurile acestea au fost
nă scocite pentru ca balaurii să pară câ t mai înspă imâ ntă tori. Câ nd caii stau pe loc, nu poți vedea decâ t bucă ți
de pâ nză de diferite culori, care atâ rnă în jos. Câ nd însă , caii pornesc, acești balauri se umflă din pricina
aerului, semă nâ nd grozav cu fiarele și șuierâ nd din pricina mișcă rii puternice, deoarece aerul îi stră bate cu
putere. Aceste steaguri nu numai că fac plă cere ochilor și uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiți
de cei ce dau nă vală și pentru ca râ ndurile să nu se încurce”. Prin acest text se dovedește că geții sau sciții cum
le spune autorul au fost o componentă importantă în armata imperiului roman chiar de la mijlocului secolului
II, câ nd au ajuns masiv să fie înrolați ca soldați iar steagurile descrise de Arian sunt steagurile stră moșilor
noștri geți despre care istoria nu vrea încă să scrie adevă rul.
Intrarea lui Constantius II în Roma la anul 353 cu armate formate numai din geți cum precizează
Ammianus Marcellinus în lucrarea menționată mai înainte, dovedește că ei conduceau imperiul roman
la acea dată chiar dacă istoricii mai bine își taie limba decâ t să recunoască o asemenea realitate. Deci
nu numai că nu au dispă rut ca neam geții, cum mă nâ ncă lă turi specialiștii în plă smuiri, dar încă de la
mijlocul secolului II ei erau un grup etnic foarte important în armata romană , devenind în timp
majoritar și conducă tor. Prin numă rul tot mai mare al ostașilor geți în legiunile romane, în anul 193,
trecuseră 87 de ani de la ocuparea parțială a ță rii lor de baștină de că tre romani, ei și-au proclamat un
împă rat de-al lor în Panonia ‒ Septimius Severus ‒ și au mers cu el pâ nă la Roma unde l-au instalat ca
stă pâ n al imperiului roman. Roata istoriei s-a întors, iar fioroasele cete de ausoni, care nu se sinchiseau
de faima Romei cum spunea poetul Ovidiu câ nd era mazilit° la Tomis, au ajuns în inima imperiului să
le arate acestora vitejia neamului lor. În secolele II și III sunt amintite în textele antice mai multe
unită ți militare alcă tuite din daci, geți sau besi: Ala I Ulpia Dacorum, Cohorts I Ulpia Dacorum, Cohorts I
Aelia Dacorum milliaria, Cohorts II Augusta Dacorum milliaria equitats, Cohorts II Aurelia Dacorum,
Cohorts Gemana Dacorum milliaria, Cohorts II Flavia Bessorum, dar acestea sunt cele care au scă pat
de uitare și urgia timpului pentru că numă rul lor a fost mult mai mare în realitate.
Iulian Apostatul s-a nă scut în anul 331 la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantius, fratele
vitreg al lui Constantin cel Mare. La 6 noiembrie 355 este desemnat cezar de că tre împă ratul Constantius
II pentru a administra provinciile Occidentului. În februarie 360 trupele îl proclamă împă rat la
Lutetia ‒ Paris ca stă pâ n a pă rții de apus a imperiului. După moartea lui Constantius II survenită la Tarsus
la 3 noiembrie 361 în drum spre Occident spre a-i cere socoteală pentru ră zmeriță , Iulian ră mâ ne
singur împă rat. Ră nit în lupta de la Maranga în ră zboiul cu sasanizii, de pe fluviul Tigru, Iulian moare
câ teva zile mai tâ rziu la 26 iunie 363.
Iovian, nă scut în anul 331 la Singidunum în Moesia ajunge împă rat la moartea lui Iulian Apostatul la 27
iunie 363 și după ce încheie pacea cu sasanizii, moare° în condiții neclare în drum spre Constantinopol la 17
februarie 364.
Valetinianus I sau Valentinian, nă scut la Cibalae în Panonia într-o familie modestă a unui ofițer

470
get. Proclamat împă rat de că tre trupele de la Dună re după moartea lui Iovian în anul 364, acesta își

471
numește fratele Valens coîmpă rat că ruia îi încredințează guvernarea Orientului. Din Trier el va guverna
Occidentul fiind constant preocupat de creșterea eficienței administrației și întă rirea puterii de apă rare a
armatei, moare în anul 375 în localitatea unde s-a nă scut.
Valens, de origine get nă scut la Cibalae în Panonia în anul 324 în familia unui ofițer modest. Se remarcă
prin vitejie și curaj ajungâ nd împă rat al Orientului odată cu fratele să u Valentinianus sau Valentinian I care
guverna Occidentul. Duce o politică aspră împotriva oligarhiei grecești și a clerului iudeo-creștin ce urmă rea
tot mai vizibil să pună mâ na pe putere în imperiu și să -l confiște pentru clica lor. Reprimă uzurparea lui
Procopius din anii 365-366 sprijinită de toată liota de grecotei din Constantinopol și face alergă ri cu clerul
sataniștilor iudeo-creștini care se împiedicau prea des în anteree și alte pă cate strică cioase venite din patimi
omenești. În anul 376, hunii atacă imperiul amalilor, Athanaric construiește un val de pă mâ nt la est pentru a-i
opri pe cotropitori dar nereușind, se refugiază în ținutul Carpaților ‒ Caucalandensem (să știm° și noi că
aveam un Caucaz la Istru cum spuneau unii greci vechi, pentru că cei din timpul împă ratului erau dați ră u în
mișelii). Fritigern cu o parte din goți se refugiază în Scythia Minor. Împă ratul Valens îi primește bine și
acceptă stabilirea acestora la sud de Dună re împinși de hoardele hunilor și a celorlalte neamuri aduse de ei.
Jaful la care sunt supuși de că tre autorită țile imperiale determină revolta goților care va duce la bă tă lia de la
Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sunt înfrâ nte iar el va ră mâ ne mort pe câ mpul
de luptă .
Acesta este momentul critic când întunecatul Ambrosie și clica lui de sataniști au hotă râ t să pună
mâ na pe imperiul roman, geții nu mai aveau un împă rat al lor în fruntea statului pentru că la Mediolanum,
Grațian era un copil controlat complet de clica conspiratorilor de la Roma iar țara lor, Geția° și Panonia ca
principal rezervor de soldați, era supusă presiunilor hoardelor hunilor.
Ammianus Marcellinus în Res Gestae la 30,10,2 scrie că în anul 378 podul de peste Istru construit de
Constantin cel Mare a fost distrus la moartea lui Valens, de romani de teama geților și a altor nepoftiți dornici
de putere și avere. În acest an geții sunt scoși de la conducerea imperiului și izolați dincolo de Istru. Dar
lovitura de stat dată de Ambrosius și clica lui de iudeo-sataniști, va costa imperiul roman sume uriașe
de bani care vor fi plătite timp de peste 70 de ani, hunilor pentru a sta cuminți în toriștea din nordul
Istrului și a-i feri de pră dă ciuni, realitate ținută secretă în cultura Europei!
Grațian s-a nă scut în anul 359 la Sirmium, fiind fiul mai mare al generalului get Valentinian din Panonia, și
va fi ridicat de tată l să u care ajunsese împă rat în anul 364, la rangul de august în anul 367 iar la moartea
acestuia intervenită în 375, la vâ rsta de 16 ani devine împă rat al Occidentului. Grațian a fost o creație de
marionetă a episcopului Ambrosie șeful șă rpă riei iudeo-creștine din Mediolanum, capitala imperiului roman
de Apus, care a exercitat prin puterea ocultă ce o ră spâ ndise în instituțiile imperiului, un control absolut
asupra orică ror decizii ale împă ratului copil. Deși leprele iudeo-cretine mint spunâ nd că Grațian se dă dea de-
a dura pentru iudeo-satanism, pe monede el apare purtâ nd pe cap bentița de arimasp cu piatra clarvă ză toare
pe frunte și nu legă mâ ntul lui Iahwe cum aveau aceștia!
La moartea unchiului să u Valens la 9 august 378 care conducea provinciile° dună rene și ale° Orientului,
Grațian, la îndrumarea lui Ambrosius îl numește la 19 ianuarie 379 pe hispanicul Teodosiu să conducă aceste
teritorii. În 28 februarie 380, iudeo-creștinismul este impus ca religie obligatorie pentru toate populațiile din
imperiul roman iar religia geților, ariminismul pe care ei o amintesc cu numele de arianism este interzisă la
începutul anului 381.
În impunerea cultului falic-satanist al lui Iahwe în imperiul roman au tras la greu atât grecii cât și
romanii iar după anul 380, toate funcțiile din stat au fost preluate de mâlul otrăvitor al iudeo-
creștinilor la fel cum au fă cut bolșevicii cazari și celelalte gunoaie la noi după anul 1945 sau la ruși
după 1917. De aici vine pră bușirea imperiului roman de neam get. Grațian este asasinat la Lugdunum
/Lyon la 25 august 383. Uciderea lui trebuie legată de funcția de pontifex maximus, adică mare
preot al tuturor cultelor recunoscute în imperiul roman și deci superiorul lui Ambrosie pe care el o
deținea în virtutea calită ții de împă rat. După moartea lui, Teodosius nu a mai deținut această funcție,
fiind desființată dar prerogativele ei trecâ nd toate și ceva pe deasupra în mâ inile episcopului de
Mediolanum, Ambrosie cel Întunecat iar mai tâ rziu câ nd capitala se va muta la Roma, în vechea șă rpă rie,
tartor va fi episcopul acestui oraș.
Teodosius I s-a nă scut în Spania în anul 347 ca fiul generalului Teodosius, ajunge împă rat la 19
ianuarie 379 prin numirea lui Grațian. Moare la Mediolanum la 17 ianuarie 395. Tată l lui, Teodosius, a
fost implicat într-un complot de asasinare a împă ratului Valentinian I, tată l lui Grațian, în anul 371,
fiind trimis la moarte iar odrasla a fost scoasă din armată și zorită să ia drumul baștinei. Pentru orice
minte normală , numirea lui pare absurdă dacă nu știm că ea a avut un rol exclusiv politic pe care l-a

472
manevrat episcopul Mediolanumului, Marele Întunecat iudeo-satanist Ambrosie de la care primește
guvernarea provinciilor orientale ale imperiului. Numirea lui a fost condiționată de trecerea la religia iudeo-
creștină și renunțarea din partea împă ratului la „arianism” cum numeau sataniștii religia geților, cultul
practicat de marea majoritate a populației imperiului precum și promulgarea cultului lui Iahwe ca religie
oficială a imperiului. Edictul din 28 februarie 380 emis de Grațian și semnat de el, pune iudeo-creștinismul ca
religie oficială în imperiul roman iar în 381 se interzice religia geților pe care gunoaiele o numeau arianism.
Duce o politică de scoatere a geților și celorlalte neamuri din structurile aparatului de stat dar mai ales din
armată și trecerea birocrației administrative în mâ inile grecilor. Pentru a preveni orice împotrivire a
soldaților geți privind interzicerea arianismului în imperiu, aceștia sunt înlocuiți cu cei de neam got,
ostrogoții lui Athanaric, în anul 382 printr-un tratat ‒ foedus ‒ prin care îi stabilește ca federați în dioceza
Tracia, între Balcani și Dună re. Iordanes în lucrarea Getica la paragraful 145 spune: „După moartea lui
Athanaric, toată armata lui a trecut sub comanda împă ratului Teodosiu, supunâ ndu-se stă pâ nirii romane și
unificâ ndu-se cu cea romană , reînoind starea federaților din timpul împă ratului Constantin și numindu-se
astfel și ei tot federați.” Athanaric, care l-a urmat pe Fritigem la conducerea goților, a murit în anul 383 se
pare ajutat de grecii cei pricepuți în toate iar urdia goților ră masă fă ră conducă tor a fost folosită timp de 18
de ani de că tre împă rații romani din Constantinopol pâ nă i s-a zbâ rlit pă rul pe piept gotului Alaric și i-a luat la
roată pe romei.
La 24 februarie 391 printr-un edict, Teodosiu interzice aducerea jertfelor la temple, fiind completat
în noiembrie prin interzicerea tuturor cultelor din imperiul roman, iudeo-creștinismul rămânând
singura religie, alături de mozaism! Așa da făcătură! Dacă ibericul Traian, la îndemnul leprozeriei
iahwiste, a dat edictul din anul 112 prin care interzicea în imperiul roman religia geților care era marea lor
belea, în primă vara anului 381 popimea iudeo-cretină adunată toată verde și neprihă nită în Conciliul de la
Constantinopol interzice aceeași religie/ariminismul în imperiul roman sub numele de arianism, fiind a
doua confruntare istorică cu satanismul mozaic pe care l-au îmbră țișat din interes cu mare că ldură , atâ t grecii
câ t și italicii!
În urma asasină rii lui Valentinian II în anul 392 și proclamă rii lui Flavius Eugenius ca împă rat care
urmă rea anihilarea iudeo-creștinismului din imperiul roman de Apus, Teodosiu îl înfrâ nge în bă tă lia de la
Fridigius în septembrie 394. Moare° în ianuarie 395 iar imperiul se împarte între fiii Arcadius care va primi
Orientul iar Honorius Occidentul.
Valentinian II, fiul împă ratului Valentinian I și fratele vitreg mai mic al lui Grațian s-a nă scut în anul 371 și
a fost proclamat împă rat la Aquincum la 22 noiembrie 375 de legiunile din Illyricum, fiind sub regența fratelui
mai mare. După moartea acestuia și a uzurpatorului Maximus în anul 388, devine stă pâ n în provinciile
occidentale în timp ce Teodosiu guvernează cele orientale. Guvernarea s-a fă cut însă de că tre mama lui,°
Iustina și episcopul Ambrosie de Mediolanum unde era capitala imperiului. Este asasinat la ordinul
generalului Arbogast la 15 mai 392. Cu el se încheie dinastia geților în fruntea imperiului roman. Dacă în
imperiul roman de ră să rit, geții au fost înlocuiți cu goții numiți ostrogoți, în imperiul roman de apus, francii,
quazii, alamanii, vandalii și alte seminții germanice au devenit mercenarii romanilor dar cum iubirea era
numai de avere și deloc de moșie, și acest mariaj preacurvit se va termina urâ t pentru ambele pă rți câ nd hunii
vor cere romanilor să danseze în vâ rful picioarelor° pentru a dormi liniștiți noaptea. Ș i așa s-a nă scut
povestea lui Zadig cel cu pungile pline de arginți. Roma ajunse ca o adevă rată curvă bă trâ nă care era îmbiată
de fel de fel de dulă i vâ noși și pofticioși dar nu pentru farmecele ei degenerate și tică loase ci pentru bogă țiile
adunate aici sute de ani prin jaf și crimă .
Istoricii, câ nd vorbesc de împă rații geți care au condus imperiul roman timp de 165 de ani în două
perioade, spun că ei ar fi fost iliri dacă nu chiar romani, pentru că veneau din provincia Illyricum. Ori acest
teritoriu din imperiul roman este de patru ori mai mare decâ t vechiul ținut al Iliriei, locuit într-adevă r de iliri,
dar partea centrală și de nord a provinciei romane Illyricum unde a fost și capitala imperială Sirmium o
perioadă de timp, era locuită de geți iar urmașii lor se mai gă sesc și astă zi prin ținutul Kosovo și Voivodian de
astă zi cu centrul la Mitrovița, vechiul Sirmium.
Ambrosius Aurelius s-a nă scut la Trier într-o familie iudeo-creștină de origine nord-africană între
anii 337 și 340, unde tată l să u se afla ca prefect al prefecturii în Galia, fiind unul dintre cei mai înalți
demnitari ai imperiului, dar ră dă cinile din nordul Africii arată că erau de neam ivrit. Prefectul imperial
era un magistrat de rang suprem asigurâ nd judecarea cauzelor în lipsa consulilor din Roma, dispunea
de administrarea finanțelor prefecturii și alte atribuții. Ei puteau ocupa și funcții militare sau
administrative. A avut un frate pe Satyrus și o soră pe Maecellina care sunt, de asemenea, venerați ca sfinți de
că tre romano-catolici. După moartea timpurie a tată lui să u, Ambrozie a venit cu familia la Roma. El a

473
studiat literatura, dreptul și retorica. Pretorul prefecturii Italia Anicius Probus „l-a ajutat” în anul 372 să
devină prefect consular, funcție care îi permitea să fie membru al Consistoriului sau Consiliului imperial ori
cancelariei imperiale din orașul Mediolanum și tot în acel an devine vicarul diocezei Mediolanum care
includea provinciile Liguria și Emilia pâ nă în anul 374 câ nd s-a autoales ca episcop de Mediolanum peste
fră ția creștinilor arimini. Trebuie de la început să fac precizarea că toate informațiile despre Ambrosie vin
chiar de la acesta care și-a pus secretarul să -i scrie o biografie să ră mâ nă sfâ ntă pentru posteritatea iudeo-
cretină dar și în istorie, iar numele latine nu au mare legă tură cu realitatea, știut fiind faptul că mozaicii își
luau nume după cele ale bă știnașilor pentru a-i pă că li în intențiile lor tică loase, așa cum au fă cut jidanii în
Rusia, Polonia, Germania, Cehia, Ungaria și Româ nia!
Funcția de „prefect consular” a fost creată de Constantin cel Mare sub numele de „magister
officiorum”, fiind înalt demnitar imperial, membru permanent al Consistoriului/Consiliului, șef al
cancelariei imperiale, comandant al gă rzii palatului. În a doua jumă tate a secolului IV acest demnitar devine
controlorul întregii administrații imperiale iar Ambrosie din această funcție a ajuns să controleze
întreg imperiul roman de apus după moartea lui Valentinian I în anul 375 și imperiul roman de
răsărit după moartea lui Valens din anul 378! Totodată va avea un control absolut asupra ultimilor
împă rați de neam get Grațian și Valentinian II.
Ca să înțelegem lovitura de stat pe care a dat-o în anul 380 în imperiul roman prin impunerea iudeo-
creștinismului ca religie oficială ce a dus la criza și dispariția celui de apus, trebuie să ne întoarcem în timpul
domniei lui Constantin cel Mare. În anul 328 acesta încheie transformarea imperiului într-o împă ră ție de
ordin divin în care împăratul era împuternicitul lui Dumnezeu pe pământ iar restul trebuiau să -i dea
ascultare inclusiv cultele religioase. Pentru aceasta el dă un edict cunoscut sub numele de Constantinization
prin care întregul imperiu este împă rțit în 117 provincii, apoi în 14 dioceze care cuprind 2 sau mai multe
provincii în funcție de mă rime și puterea economică , și în 4 prefecturi: Orient, Illyricum, Italia și Galia.
Dioceza era condusă de un vicar (înlocuitor în latină ) care era un împuternicit numit de împă rat și care
conducea în numele să u, iar prefecturile aveau în frunte câ te un prefect sau pretor fiind cea mai înaltă
demnitate publică . Iudeo-creștinii care nu recunoșteau decâ t stă pâ nirea Satanei și a Talpei Iadului au tot
clocit-o ei la foc dră cesc considerâ nd că a venit timpul lor, și pe nesimțite s-au tot urcat în aceste structuri
administrative pâ nă ce au ajuns să le controleze în totalitate cum era situația imperiului roman de apus la
moartea lui Valentinian I în 375, unde Ambrosie era tartorul care stă pâ nea din umbră în numele lui Ucigă -L
Toaca totul! Astfel după anul 375, în imperiul roman de apus, iudeo-creștinii au devenit forța conducă toare
prin confiscarea instituțiilor statului numai în interesul lor, așa cum vor face și bolșevicii cazari după 1537 de
ani în Maica Rusia și Europa Centrală . Dar această șă rpă rie satanistă a fost curat romană tot așa cum Lenin
sau Troțki au fost ruși sadea, fiindcă în acest oraș era a treia colonie de mozaici ca mă rime ce cuprindea peste
10000 de persoane, majoritatea oploșite în cartierul Delta din Roma câ nd orașul era capitala imperiului. După
ce jucă rica a fost luată de fioroșii ausoni și dusă în lumea lor arimină și ei au ră mas cu curu în drum fiindcă nu
mai aveau cu cine să facă negustorii și atunci au zis că trebuie să se mai înhă iteze odată cu vicleniții romani
pentru a-i rupe pe necugetații geți. Mai aveau ei un mare of împotriva acestui neam nedat după coada lui
Iahwe, nu numai pentru că și-au pierdut toate privilegiile pe care le primiseră de la împă rații romani și de la
oligarhia romană cu care se înțelegeau° de minune pe spinarea celorlalți, dar vajnicul get Aurelian care a
refă cut cu sabia imperiul roman, iar pentru câ rdă șia cu arabii câ nd s-au ră zvră tit în anul 270, le-a luat tot ce
au agonisit să rmanii prin camă tă și că lpuirea monezilor timp de peste 300 de ani tră ind ală turi de dușmanii
de moarte în Roma numai în „pogromuri și nenorociri”.
Toate numirile în structurile imperiului erau fă cute prin controlul absolut al iudeo-creștinilor iar
nebunia lor va duce la interzicerea creștinismului arimin în anul 381 dar și la pră bușirea imperiului
roman de apus nu după multă vreme de la moartea lui Ambrosie venită în anul 397. Ei au introdus
mă suri coercitive împotriva tuturor celor care se opuneau acțiunilor criminale puse la cale de Militia
Cristi iar scrierile unor autori ce au stră bă tut timpul dovedesc dezastrul care s-a abă tut peste această
parte de Europă după ce sataniștii au pus mâ na pe putere. De pe aceste poziții administrative uzurpate
de ei și folosite împotriva tuturor celor de alte culte, dar în special al creștinilor arimini, ei au devenit
cei mai fanatici și mai să lbatici propovă duitori ai cultului falic-satanist ieșit din mozaism pe care
urmă reau să -l instaleze prin foc și sabie în tot imperiul roman, numit iudeo-creștinism. Sub împă ratul
Valentinian I, Ambrosie ajunge „eminența cenușie” din imperiul roman de apus reușind să -și pună
oamenii în toate funcțiile cheie iar la moartea împă ratului el este stă pâ nul de drept!
În partea a doua a secolului al patrulea a existat un conflict adânc în dioceza Mediolanum

474
între iudeo-creștini și creștinii arimini scriși de că tre falsificatorii de istorii „arieni”. În 374 Auxentius,
episcopul creștinilor arimini sau al mitraicilor din Mediolanum moare, el ocupâ nd acest rang din anul 355. În
acest moment, tartorul Ambrosie reușește să înșface Fră ția arimină , impunâ ndu-se prin fraudă și° violență ca
episcop, cu scopul precis de a o distruge așa cum a fă cut și rabinul Apolo cu esenii de la Qumran în anul 26,
fiind trimis de Filon din Alexandria. Ariminii au contestat această mâ rșă vie dar poziția politică a lui Ambrosie
de că petenie a Consistoriului imperiului a fă cut ca mișelia să meargă mai departe întrucâ t împă ratul
Valentinian I era grav bolnav în Panonia la Cybalae iar fiul lui,° Grațian din Mediolanum,° nu avea decâ t 15
ani, fiind sub controlul absolut al sutașului Satanei.
Deși el a fost doar un catehumen (adult necreștin pregă tit să primească botezul iudeo-cretin) în acel
moment, într-o săptămână le-a învă țat pe toate cele sfinte ale întunecimii Sale, fiind hirotonit pe 7
decembrie 374, ca episcop de Milano peste Fră ția creștinilor arimini. După ce împă ratul Valentinian I a murit
în 375, Ambrosius simțindu-se pe cai mari și tari, a început să aibă dezacorduri violente cu Marina Severa,
soția fostului împă rat Valentinian I de care era divorțată , deoarece ea ținea la religia stră moșească a geților și
nu suferea insulta leprei iudeo-cretine. În luptele sale cu Marina și mai tâ rziu Justina, a doua soție a fostului
împă rat, mama lui Valentinian II și mama vitregă a lui Grațian, Ambrosius a primit sprijinul acestuia după ce a
ajuns împă rat în anul 375 dar va plă ti scump câ rdă șia cu fiii Satanei și liota lor de prozeliți. Conform legendei,
după ce a fost uns episcop al creștinilor arimini, acesta a interzis cu sabia și pâ rjolul „religia lui Zamolxe” în
Milano. După ocuparea acestei funcții religioase el și-a completat cunoștințelor teologice studiind cu
Simplician, un preot din Roma, Vechiul Legământ în ivrită, iar în limba greacă pe Filon din Alexandria,
Origene, Atanasie și Vasile din Cezareea. Încă o dovadă că șă rpă ria iahwistă era mai mult o organizație ocultă
ce urmă rea să pună mâ na pe conducerea imperiului, religia fiind doar un pretext bun pentru tonți și un
paravan pentru acest clan criminal al Satanei. Din această poziție a reușit Ambrosie să -l formeze pe Grațian ca
o pă pușă ce a ascultat orbește de comenzile lui după care l-a pus pe nă să lie câ nd și-a vă zut realizat planul de
cucerire a puterii în întreg imperiul roman.
Pentru a-și salva situația bisericii din oraș, creștinii arimini au apelat la conducă torii laici din ambele
imperii câ t și mai tâ rziu la împă rații Grațian și Valentinian II. Deși îi controla politic pe copiii împă rați Grațian
și Valentinian II, totuși nu a reușit să -i convertească la iudeo-creștinism după cum o dovedesc monedele
bă tute de Grațian dar și înscrisurile vremii, iar în est situația era încă favorabilă creștinilor arimini. Amestecul
criminal al iudeo-creștinilor în afacerile bisericii arimine a determinat un protest furios al acestora adresat
împă ratului Grațian în anul 380 prin care îl avertizau de puterea nelimitată ce o revendica Ambrosie, în
numele cultului iudeo-creștin, datorită funcțiilor publice deținute în cadrul Conciliului împă ratului pe care îl
controlau în totalitate.
Grațian i-a solicitat lui Ambrosie° o declarație publică a credinței sale, fiind pusă în două că rți
intitulate De fide. În aceste scrieri el neagă orice valoare morală și filozofică a teologiei creștinismului
arimin și consideră scrierile iudeilor drept singurele izvoare ale adevă rurilor divine! În această situație
câ nd religia oficială era atacată sistematic de Ambrosie și susțină torii lui, episcopii arimini Paladie
de Ratiaria și Secundianus de Singidunum, fiind conștienți de ponderea lor în numă rul total al
credincioșilor, au cerut împă ratului Grațian să convoace un Conciliu general unde să fie invitați episcopii din
toate pă rțile imperiului și care va hotă rî religia oficială . Această cerere a apă rut echitabilă , astfel că el
sa conformat fă ră ezitare. Ș tiindu-se în culpă și în minoritate, Ambrosie° temâ ndu-se de consecințe și
prevalâ ndu-se de puterea lui politică , a cerut împă ratului să convoace acest Conciliu dar numai cu
episcopii din imperiul roman de apus. În consecință , s-a convocat la Aquileia în anul 381 un sinod compus
din treizeci și doi de episcopi iudeo-creștini conduși de Ambrosie. Episcopul Paladie, conștient de
mișelia pusă la cale de Ambrosie a refuzat să participe la un asemenea sinod tâ lhă resc, iar conclavul
satanist a hotă râ t depunerea celor doi episcopi ai „religiei lui Zamolxe” care fă cuseră propunerea
inițială împă ratului Grațian. În această adunare a întunecaților, Ambrosie a reușit condamnarea lui Paladie
și colegul să u Secundianus, episcop de Singidunum, iar hotă râ rea lor a fost executată în numele lui
Grațian° și Teodosiu pentru a se asigura scoaterea din scaunele lor, și pentru a elimina alte amenință ri
din partea ariminilor, cum ar fi prezența episcopului Iulianus Valens în nordul Italiei. Sub domnia lui
Grațian, iudeo-creștinismul a scos capul pentru prima dată în imperiul roman de apus cu
pretenții de hegemonie absolută iar acțiunea i-a reușit pentru că au pus mâ na în decurs de cca 20 de ani
pe întregul aparat al statului! Acestea sunt mă rturisiri fă ră echivoc în fața istoriei din partea că peteniei
iudeo-sataniștilor, ei considerâ nd creștinismul arimin numit în fals arianism, ca o erezie din iudeo-
creștinism, iar Tertulian care numea aceeași religie cu numele de mitraism, o considera tot o erezie

475
iudeo-creștină dar cu 180 de° ani° mai devreme! Adică totul este o minciună și o hoție unică în istoria
lumii pe care încă nimeni nu a avut curaj să o demaște.
În anul 383 Ambrosie° intervine cu fanatism la împă ratul Grațian opunâ ndu-se propunerii filozofului
Symmachus pentru reinstalarea statuii și altarului zeiței Victoria în curia romană pretinzâ nd că este un cult
idolatru, dar va umple toate lă cașele de cult ale Satanei ce îi devenise stă pâ n de mulți ani, cu fel de fel de idoli
care stau și azi semeți și sfidă tori!
În anul 385 împă ratul Valentinian și mama sa Justina, împreună cu un numă r considerabil de
clerici și laici, în special militari, simțindu-se umiliți de obră znicia lui Ambrosie care confiscase
lă cașele de cult ale creștinilor arimini din orașul Milano încă din 374 trecâ ndu-le urdiei sataniștilor, au
cerut înapoi două lă cașe de cult pentru practicarea ritualului să rbă torii Paștelui. Ambrosie° a refuzat și a
fost obligat să ră spundă pentru comportamentul să u în fața Consiliului împăratului subordonat acum
lui Valentinian II. El a mers la acest Conciliul dar cum majoritatea oficialilor erau oameni numiți de
Ambrosie, acesta a refuzat să predea cele două lă cașe de cult chiar și câ nd a fost amenințat că va fi
evacuat cu forța, poziția lui bazâ ndu-se pe sprijinul și agitația mulțimilor de coate-goale puse pe rele de
revelațiile întunecaților. Informațiile de mai înainte arată fă ră putință de tă gadă puterea absolută pe
care Aurelius Ambrosius o deținea în imperiul roman ca șef al Conciliului împă ratului și faptul că
chiar împă rații se supuneau vrerilor acestui satanist!
El a urmărit să înlocuiască imperiul constituit de Constantin cel Mare ca o feudă a împăratului ales
prin puterea lui Dumnezeu, într-o teocrație unde papa și liota de episcopi erau deasupra tuturor
muritorilor inclusiv al capului încoronat și nu dădeau socoteală decât în fața Satanei și a Talpei
Iadului! Scopul acțiunii lui Ambrosie și a celorlalți întunecați a fost să scoată de la conducerea imperiului pe
geți și să -i înlocuiască cu italici și greci, să interzică creștinismul arimin care era și religia geților precum și
scrierile acestui cult și să -l înlocuiască cu nă scocirea iudeo-sataniștilor ieșită din fariseism și otrava lui Iahwe,
iar ei preoții acestui cult al întunericului și ră ului absolut să fie forța conducă toare în societate adică și peste
împă rați, ca stă pâ ni absoluți ai imperiului în numele lui Ucigă -L Toaca și numai lui să -i dea socoteală pentru
cele să vâ rșite cum au fost rabinii în Iudeea!
În anul 387 îl convertește la iudeo-creștinism pe Augustin (354-430) care va deveni cel mai înfocat
discipol al să u și împreună , marcâ nd victoria iudeo-creștinismului asupra creștinismului arimin în imperiul
roman de apus. În lucrarea De civitate Dei, apă rută în anul 426, Augustin apă ră iudeo-creștinismul de acuzația
creștinilor arimini și a celorlalți cetă țeni, că aceștia se fac vinovați de prăbușirea imperiului roman pentru
că au uzurpat puterea și au folosit-o numai pentru ambițiile lor de dominare și teroare. În anul 390
întunecatul Ambrosie îl umilește pe omul de paie, Teodosiu I pentru că acesta a reprimat o revoltă în
Tesalonic, ucigâ nd 7000 de turbă cioși și nerecunoscâ nd supremația puterii bisericii asupra celei laice a
împă ratului, amenințâ ndu-l° cu excomunicarea și obligâ ndu-l la o penitență publică ! Ș i acest eveniment arată
puterea politică a clicii iudeo-sataniste condusă de Ambrosie pe care o avea în imperiul roman atâ t cel de
apus câ t și cel de ră să rit unde împă rațeau Valentinian II și Teodosiu.
Arbogast, general barbar de origine franc ce a slujit Roma mulți ani, ocupâ nd în anul 385 funcția de
comandant militar al provinciilor occidentale ale imperiului roman și sfetnicul principal al° împă ratului
Valentinian II din anul 388, îl înlă tură de la putere pe acesta în anul 392, și proclamă împă rat pe retorul
Flavius Eugenius care încearcă să restaureze religia geților ca religie oficială a imperiului roman de Apus.
Toată șă rpă ria iahwistă în frunte cu Ambrosie s-a încolă cit de moarte și în bă tă lia din 6 septembrie 394 care a
avut loc la Frigidus este înfrâ nt de armatele sataniștilor iahwiști conduse de Teodosiu I, el preferâ nd să se
sinucidă .
Ambrosius a luptat cu o furie de fiară turbată împotriva creștinilor arimini reușind să îi scoată din istorie.
El a folosit toate mijloacele pentru recunoașterea primatului religiei iudeo-creștine în raport cu celelalte culte
din imperiu precum și dreptul acesteia de a se amesteca în viața publică , a întreprins acțiuni subterane astfel
ca fră ția creștinilor arimini care era cult oficial al împă raților și a imperiului să nu mai primească subvenții
din bani publici, considerâ ndu-l un cult pă gâ n, iar drept consecință , dispunâ nd confiscarea bunurilor care
formau patrimoniul acestei religii. Ambrosius moare în anul 397 după ce a dus la bun sfârșit planul
Satanei de a impune iudeo-satanismul ca religie oficială a imperiului roman și de a scoate în afara
istoriei, religia și cultura geților.
Stilicon (365-408) general vandal în serviciul Romei, este remarcat de Teodosiu I și ajunge
comandantul trupelor din Occident în anul 394. La moartea lui Teodosiu, acesta îi încredințează tutela fiului
să u Honorius care devine împă rat în imperiul roman de Apus. Reușește să -i învingă pe vizigoții
conduși de Alaric în 402 la Polentia și 403 la Verona și pe ostrogoții lui Radagaisus la Faesulae în 406,

476
dar este asasinat doi ani mai tâ rziu din ordinul lui Honorius ca urmare a reacției antigermane ce cuprinsese
atâ t imperiul roman de Ră să rit câ t și cel de Apus. După ce și-au fă cut treaba cu mercenarii de neam german
care i-au înlocuit pe geți în armatele romane, oligarhia greacă și romană , pentru a-i împiedica pe aceștia să
privească cu jind la purpura de împă rat, i-au alungat. Vizigoții lui Alarich împă nați cu cete de ausoni, revin în
vizită de lucru la romani în anul 410 și cuceresc Roma supunâ nd-o unui jaf cum numai romanii știau să facă
cu învinșii. Nu stau prea mult pe aceste meleaguri și pleacă în sudul Galiei unde fac un popas mai lung, iar în
anul 415 ocupă Spania formâ nd un puternic regat care va fi distrus de arabi în anul 711. Cu ei începe epopeea
hispanică a mitului getic.
Zenon, istoric grec ce a tră it în secolul V, ocupâ nd funcții importante la Constantinopol, la sfâ rșitul
secolului termină lucrarea Noua istorie în șase că rți care cuprinde perioada de la Augustus pâ nă la
că derea Romei în anul 410. El învinuiește iudeo-creștinismul că a distrus mă reția civilizației romane și
că statul a fost acaparat de oameni ce aparțin acestei religii, fă ră nici o chemare pentru administrație,
justiție sau armată , fiind o adună tură de lepre, tâ lhari și secă turi care tră iau numai din minciună , intrigă
și hoție asupra banului public.
În 456 se naște în Panonia Theodoric, din neamul geților Amali care domnea și peste ostrogoți. În anul 487,
ostrogoții conduși de Thiudimer, tată l lui Theodoric, cu permisiunea bizantinilor pă ră sesc Panonia și se
așează în Illyricum dar după puțin timp regele lor moare și este ales fiul acestuia să îi conducă . Împă ratul
Zenon îl cheamă pe Theodoric la Constantinopol dar goții cer regelui lor să -i conducă în alte ținuturi mai
mă noase pentru că nu mai aveau cum jefui atâ t timp câ t stă teau supuși ai imperiului bizantin. Theodoric îi
cere în anul 490 permisiunea lui Zenon să meargă în Italia să o cucerească pentru gloria imperiului bizantin și
spune Iordanes în paragraful 291 din Getica: „Trimite-mă cu neamul meu, dacă gă sești cu cale, pentru că și
aici scapi de greutatea cheltuielilor cu noi, și acolo, dacă ajutat de Domnul voi învinge, să stră lucească faima
pietă ții Voastre.” Câ nd construiește catedrala din Ravena ctitorul își pune imaginea pe ziduri și astfel vedem
și cum erau îmbră cați cei din neamul lui care au întemeiat un regat în Italia, adică geți curați așa cum i-a pus și
Traian pe columna lui. Theodoric devine rege al Italiei în anul 493 și sub el la fel ca și la vizigoți se cultivă
limba geto-goților a lui Ulfilas așa cum arată papirusul din Arezzo și Neapole, un calendar și omiliile
ostrogoților a că ror autenticitate cu Codex Argenteus al lui Ulfilas au° dovedit-o învă țații cardinali Mai și
Castiglionoi. Theodoric a construit mai multe lă cașuri de cult printre care și celebra Sant’ Apollinare Nuovo
din Ravena, unde în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumație orientală , tradițională ,
ci îmbră cați ca nobili geți, avâ nd pe cap cușma getică specifică . În urma acestora, fă ră legă tură cu magii, apar
sfintele mucenice înveșmâ ntate în îmbră că minte ță ră nească româ nească ; că mă și albe cu poale lungi, catrințe
decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri că tre glezne. Cultul în această biserică , dar și
în tot regatul lui Theodoric era ariminismul adică „religia lui Zamolxe” cum spunea supă rat la anul 398 Ioan
Chrisostomus, patriarhul Constantinopolului. Biserica a fost construită de că tre regele get/got Theodoric cel
Mare (493-526), spun istoricii și așa de got era că a uitat cum arată neamul să u și a prezentat pe icoane un
popor dispă rut din istorie de peste 400 sute de ani după fă că tura sataniștilor și care nu are nici o legă tură cu
plă smuirea iudaică . Ori regele a prezentat o realitate istorică pe care o tră ia, dar lichelele culturii occidentale
și după ele, cele mioritice, au falsificat această istorie pentru că nu le dă dea lor bine la fă că tura pe care o
urzeau. Theodoric, la fel ca și Constantin cel Mare cu arcul de triumf din Roma și cele 8 statui ale geților puse
la colțuri, prin această biserică a adus un omagiu neamului° să u adică , geților! Iordanes scrie la paragraful
295 că „în al treilea an al intră rii sale în Italia, precum am spus, la sfatul împă ratului Zenon, și-a scos hainele
sale particulare și îmbrăcămintea neamului său și a îmbră cat hainele de împă rat și de domn al goților și
romanilor”, fiindcă iudeo-creștinii care au preluat lă cașul de cult odată cu desființarea regatului geto-got de
că tre Belizarie în anul 540, mare parte din picturi și mozaicuri au fost distruse și înlocuite cu ale lor.

477
 Iar fotografiile acestor monumente venite din începutul feudalismului ne arată cine purta aceste straie ca
să nu mai bată câ mpii fel de fel de urlă tori de profesie. Hainele celor trei magi se vor regă si la boierii și
domnitorii româ nilor pâ nă prin secolele XVII, iar mucenițele parcă ar fi oltence de la începuturile secolului
XX, că tot nu avem noi dureri la cap însă alții prea multă pricepere la mințit. Câ t privește dubioasa „că ciulă
frigiană ” cum au botezat-o îndră ciții istorici germani, o purta getul Orfeu din Tracia cum arată mozaicul
descoperit la Pompei, o are pe cap și statuia unui get care se află acum la Muzeul Vaticanului (râ ndul de jos),
este și pe capul getului ce ține în mâ nă steagul de luptă , relief de pe Columna lui Traian, o purtau și alți geți de
pe columnă dar și Mitra (care în latină înseamnă tocmai bonetă ) pe care geții îl numeau Sarmis, fiind
Mâ ntuitorul lor scump și drag.

Fiind descă lecă tor de neam și țară , pentru bună râ nduială a dat un Codex Theodorici, lucră rică scrisă cu
mare grijă după Leges bellagines stră moșești ca să nu-și uite să racul baștina și stră bunii și nu cum fac astă zi
româ nii! Acest cod interzicea că să toriile dintre bă știnașii italici și noii veniți și înstă pâ niți, adică neamurile
goților din Scandia și geții mioritici. Drept dovadă că nu și-a uitat nobila spiță getică a neamului Amal din care
se tră gea, și-a botezat fiica cu numele Amalasuntha, a avut o soră cu numele de Amalafrida și un nepot cu
numele de Amalric. Fiindcă iudeo-creștinii zumză iau a nemulțumire, le-a pus în Codex pedepse aspre pentru
clevetirea cultului arimin, adică „religia lui Zamolxe” după zisa patriarhului ară tat, iar pe șeful întunecaților
care cloceau numai ouă de basilisc și venin de cea mai bună calitate, papa Symmachus, l-a dat jos de pe jilț
pentru că nesocotea legea statului, punâ ndu-l la popreală în anul 514. Din datele ară tate mai sus rezultă fă ră
putință de tă gadă că Teodoric cel Mare era get chiar dacă Iordanes l-a iordă nit de neam got. Regatele
întemeiate după anul 410 în imperiul roman de apus în Italia, Galia, Spania și Africa de nord de că tre triburile
de vizigoți, ostrogoți, vandali, alani, suebi, franci și alamani au avut drept cult oficial „religia lui Zamolxe” pâ nă
la începutul secolului VII, câ nd nă vă litorii au fost asimilați de bă știnași! Aceasta este istoria rezultată din
documentele vremii și dovezile arheologice care însă nu se potrivește deloc cu istoria iudeo-creștinismului și
a fă că torilor de istorii și istorioare urâ t mirositoare!
Iordanes a scris cartea Getica la anul 551 pentru prietenul să u Castalius. El face un rezumat al că rții De
origine actusque Getarum de Flavius Magnus Aurelianus Casiodorus (485-578) care a scris-o la cererea lui
Theodoric cel Mare fiind demnitar la curtea acestuia. Deci lucrarea era o istorie a geților închinată regelui
acestora care controla la acea vreme toată Italia, iar Iordanes i-a mai bă gat și pe goți pentru că istoria
stră moșilor noștri trebuia falsificată în totalitate. El spune că a fă cut adaosuri potrivite din scriitori greci și
latini amestecâ nd la început, mijloc și sfâ rșit multe din cele pe care le-a socotit utile. Dar el uneori a introdus
în text informații false după modă și nă rav pentru a merge în favoarea iudeo-creștinismului, fă că tură pe care
o slujea în calitate de episcop. Mă rturisește el în paragraful I: „frate Castalius… lă sâ nd la o parte mica lucrare
pe care o am în mâ ini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă ,
cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului, despre originea și faptele geților, sarcină destul de
grea.” Prea ră u ne-au prescurtat și falsificat istoria și cultura fel de fel de lifte, unele mai îndră cite și mai date
la vicleșug decâ t altele.
În anul 911 vikingii se numeau goți și daci, după cronica Gesta Normanorum și de atunci tră iesc într-un
mare pă cat, iar istoricii nu îi acuză de sminteală deși ei și-au asumat o origine stră ină !
În anul 1042 sub Eduard Confesorul, legile daneze ajung în Anglia și danii sau dacii se mai numesc
încă „Dani et Daci et Guti”, pentru a lua aminte toate liftele mioritice care ne-au batjocorit trecutul și
cultura stră moșească . Guții sunt goții veniți în nordul Mă rii Negre și a Mă rii Caspice din Gotia/Guta ‒
Suedia, și care s-au împă rțit în două mari grupuri, unii au luat Europa că tre vest iar alții s-au supus
hunilor și o parte dintre ei s-au întors la baștină cu o nouă cultură și o nouă religie, concepută după cea
a lui Zamolxe. Ș i tot guți au fost cei care din regiunea Guta/Kuta au atacat regatele emeș/sumeriene pe

478
la sfâ rșitul mileniului III î.e.n., stă pâ nindu-le° cu mare ferocitate cam o sută de ani! O istorie încă neștiută

479
sau falsificată cu mare furie, care să curgă bine numai în vadul germanilor și cazarilor!
În anul 1087 varegii din Rusia și aproape concomitent normanzii în Sicilia se țin urmașii culturii și cultului
lui Zamolxe, fiind formați de scrierile lui Ulfilas iar limba acestor texte ‒ limba geto-gotă ‒ în 1091 este
proclamată ca limbă bisericească la Conciliul din Leon!

3.3 Destinul iberic

În cultura spaniolă începâ nd cu secolul V s-a scris vâ rtos că a patra descă lecare a Spaniei de că tre goți, care
sunt geții de altădată (Getae illi qui et nune Gothi) a dus la formarea națiunii spaniole și a statului iberic. În
urmă toarele secole această legendă se dezvoltă ajungâ nd o adevă rată referință istorică , culturală și morală a
societă ții spaniole. Ș i suedezii se laudă în istoriile lor că legile care stau la baza statului și culturii sunt legile
lui Zamolxe! Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste nații
sau pe plaiurile noastre pute ră u a mișelie? Pentru a ne lă muri de ce spun hispanicii° asemenea ispră vi,
trebuie să ne uită m cu mare atenție în istoria noastră veche falsificată cu atâ ta ură de pretinșii mentori ai
neamului! Mare parte din ră spunsul la această întrebare se gă sește tot pe tă blițele de plumb tă inuite de
înveninații de la Institutul de Arheologie din București.
Istoricii româ ni care au cunoscut câ te ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o
confuzie între geții care au dă râ mat imperiul romanilor și goții care au venit pe meleagurile noastre în
secolele II-III. Ș i zisa lor plină de iz profetic a fost bă tută în cuie, tă mâ iată , și pusă ca acatist la Maica Domnului
pentru profundă recunoștință ! Dar aceste ză luzenii?? nici nu mai sunt trecute în că rțile de istorie să nu se
întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală .
Pe mormintele regilor vizigoți din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: „Rex Godorum et Dacorum et
Gaetorum et Hispaniae Rex” adică ° și pe înțelesul nostru: „rege al goților, al dacilor, al geților și rege al
Spaniei! Nu știau acești regi pe cine aveau ca supuși în regatul lor sau liftele mioritice° ar trebui decorate cu
„Colanul Câ nepei Rezistente” pentru „virtutea” de înaltă Tră dare de Neam și Ț ară ! Le mai dau o zicere ca să le
ară t cine sunt și câ t ră u au fă cut neamului româ nesc! Într-un document din anul 615 intitulat Libbelus dotalis
Morgingeba (Registru de avere al lui Morgingeba), că petenia vizigotă scrie că statul lor era întemeiat după „…
ordinis ut Getici est et Morgingeba uetusti” (Râ nduieli cum erau la Geți și de altfel la Morgingeba, adică să ne
înțelegem și să -l înțelegem pe cinstitul vizigot ‒ el scrie și ne lasă mă rturie despre leges bellagines), iar ei
vizigoții au primit titluri nobiliare „…Insigni merito et Geticae de stirpe Senatus” (Distins prin merite militare
și cu drepturi senatoriale Getice, cum a fă cut Constantin cel Mare care a înnobilat mulțime de cavaleri barbari
ce s-au dovedit vrednici a mâ nui armele cu mare meșteșug pentru apă rarea imperiului roman condus de
împă rații geți).
Tă blițele spun că bastarnii de neam germanic erau în glia geților pe la mijlocul secolului IV î.e.n. unde au
suferit un puternic proces de „getizare” iar cu începutul secolului I î.e.n. stră moșii noștri au cunoscut la est pe
goții veniți din Scandinavia. Mitologia scandinavilor dar și a germanilor arată că cei care s-au întors la baștină
au preluat multe elemente din religia și cultura geților iar bastarnii erau priviți de ceilalți germani ca un neam
de-al lor dar descinzâ nd din geții carpatini.
Marțial (cca.40 ‒ cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului și iberului ‒ Hinc
Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul a fost interpretat de Isidor în secolul VII ca o profeție; Spania
avea să fie invadată de geți, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geți. Istoria începe să
treacă în legendă .
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goților și geților ne lasă în Istorii terminate în
417 informații despre migrarea geților și goților în Spania, accentuâ nd: „Getae illi qui et nunc Gothi (Geții care
și acum se cheamă Goți) și „Dacia ubi et Gothia ‒ Dacia unde este și Goția. Mai face o descriere a semințiilor
care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei și precizează că înspre ră să rit este Alania, la mijloc Dacia unde
e și Goția; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stă pâ nesc suevii ‒ neamurile acestora tuturor
sunt 54 la număr. Ț inutul de la nordul Dună rii îl numește Barbaricum iar cel de la sudul Dună rii, Romania
care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmația, Istria, Macedonia și Tracia. Amintește de luptele lui Domițian cu
geți, unde apare și conducă torul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole.
Din fosta Dacie, acum Goție au ieșit marile nă vă liri care au distrus lumea antică și odată cu ea
pră bușirea imperiului° roman așa cum au adulmecat-o Seneca (4 î.e.n.°-65 e.n.) și Lucan ambii din Spania,
într-o premoniție neștiută încă în cultura româ nă ! Filozoful hispanic parcă avâ nd o „revelație”, spune

480
că urgia „zilei fatale” va veni din ținutul geților, câ nd Dună rea dezlă nțuită își va înă lța apele pâ nă la
cer, și într-un singur vâ rtej pră pă stios va cuprinde o imensă întindere de pă mâ nturi și cetă ți. Din cer
vor curge puhoaie fă ră margini, râ urile își vor umfla apele și vor ieși din matcă , mă rile se vor ridica din
albii și vor inunda pă mâ ntul pentru a distruge neamul omenesc. „Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul și
Danuviul, al că ror curs este vijelios chiar și în matca lui, atunci câ nd își vor croi noi maluri și surpâ nd
pă mâ ntul, vor ieși toate din albia lor ?… Câ nd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brâ ul
munților, ci le bate culmile, tâ râ nd cu sine povâ rnișurile potopite, costișele smulse și promontoriile
vastelor ținuturi, care, din adâ ncuri, se vor desprinde de continent? Iar apoi, negă sind ieșire ‒ că ci singur
și le închisese pe toate ‒ se întoarce într-o bulboană și cuprinde într-un singur vâ rtej nă prasnic o imensă
întindere de pă mâ nturi și cetă ți?”
Imaginea continuă cu furtuni și tră snete pâ nă ce mă rile învolburate se ridică spre cer și se pră vă lesc
nimicitoare peste pă mâ nturile pustiite. Nefericiții supraviețuitori ai neamului omenesc se agață ca niște
fă pturi infirme de ultimele țancuri ‒ pierdute în ocean ‒ care nu mai sunt capabile nici de durere. Trebuie
reținut faptul că Seneca scria aceste râ nduri pe la anii 60 și sunt foarte asemă nă toare cu potopul ivriților dar
atunci scrierile turbaților farisei nu reprezentau nimic pentru cultura romană . Să fie doar o presimțire a
filozofului ce vor coace întunecații iudei, sau a cunoscut mituri și legende despre care noi nu știm nimic! Mai
vorbește de teribila să geată getică zburâ nd spre cer ‒ talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu ‒
care aduce moarte pe unde se abate.
Nepotul acestuia, Lucan pomenește de faima arcului getic fă cut pe lemn tare din Armenia:
„Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”. Mai spune despre „masageții de la Istru scitic”, dacii și geții
care pâ ndeau că derea Romei: „Nații necunoscute vor urma luptele latine, regi află tori sub alte stele și
pe care marea îi desparte de noi se vor ală tura ră zboaielor romane, iar eu singur voi tră i în tihnă ? O
zei, țineți departe de mine această nebunie! Cum? Că derea Romei să -i miște pe daci și pe geți iar eu să
stau ferit de griji?… Învră jbiți-ne cu toate popoarele numai abateți de la ră zboiul civil. Să ne amenințe
dintr-o parte dacul, din alta getul; să nă vă lească unul în calea iberilor, să -și întoarcă celă lalt steagurile
că tre tolbele cu să geți ale ră să ritului”. Dar lumea geților a fost o lume misterioasă și înspă imâ ntă toare
iar Istru a reprezentat° o frontieră greu de pă truns atâ t pentru greci câ t și pentru romani. Frigul nă prasnic,
pă durile întunecoase și fă ră sfâ rșit, religia și vitejia neamului get fă cea din Dio Geția (Ț ara° Sfâ ntă )
mai mult un tă râ m al legendelor decâ t o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înțeleagă .
Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ținut care inspira teamă , dar și ceva magic, ce izvora
din geniul acelui neam și venea în apă rarea lui.
Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende și mituri
mediteraneene legate de Orient și mai ales de enigmaticele ținuturi dintre Caucaz și gurile Dună rii, învă luite
în nepă trunse neguri arctice și în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile
munților Caucaz, între Marea Caspică și Bosforul Cimerian (Crimeea), tră ia un neam de oameni care se
numea iberi și care nu puteau fi stră ini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl (525-455),
pă rintele tragediei grecești spune că neamul sciților se ținea tare în baștina lor într-o regiune din
„nordul Traciei lângă Caucazul de lâ ngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste
informații cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius și mai are avantajul cunoașterii directe a acestor
meleaguri. Trebuie să admitem că informația lui Eschil?? este corectă pentru că această precizare se
gă sește și în alte surse antice grecești și romane.
Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminția
celor de aici se tră gea din iberii Caucazului, veniți în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem
de legi cu care se lă udau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ținuturi mai că lcase pe
teritoriul Spaniei.
Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracă nu pregetaseră să treacă marea și să -și
câ știge faimă și în ținuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sunt seminția mioritică ce a migrat în
secolele XVII î.e.n. după erupția catastrofală de la Santorini. Ș i tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico și
Turdetano amintind peste timp de Tă rtă ria și Turdaș de la noi unde s-a descoperit cea mai veche scriere din
lume, dar pentru că nu este din Canaan sau Ț ara Fă gă duinței cum au scornit ei această istorie care nu poate fi
adevă rată fiindcă nu este revelată . Ș i atunci goimii cap de lut mai pun odată botul la iudaizarea existenței lor
pe meleagurile europene, dâ nd deoparte adevă rul și înlocuindu-l cu fel de fel de plă smuiri aiuritoare și
mistificatoare, astfel ca nimeni să nu mai poată cunoaște ce a fost înaintea dră ceștilor „vedenii sinaite” cu care
au otră vit mințile și sufletele a generații de ființe îndobitocite pentru a fi „animale blâ nde” bune numai pentru
corvoadă !

481
 În stâ nga sus este un coson get cu Ș aue ținâ nd într-o gheară cercul sorții sau roata vieții iar în cealaltă are
toiagul ca simbol al puterii cerești. Ambele semne puse împreună erau simbolul sacru în incinta templului de
la Cancho Roano, secolul VI î.e.n., (imaginea de jos) gă sindu-se ca litere (O și mai mic pentru T) în alfabetele
folosite de geți pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia și cea mai mare parte dintre ele fă cute dispă rute de
cei care le-au avut în pă strare, adică Institutul Național de Arheologie București. Duhul Inanna (foto alb-
negru) are deasupra simbolul format dintr-o stea cu opt raze iar în mijloc are două cercuri concentrice și un
punct. Spre dreapta este o stelă descoperită tot la Cancho Roano unde în partea de sus apar două cercuri
concentrice în mijloc cu o suprafață rotundă unde este un semn asemă nă tor cu litera H sau I care se repetă și
pe piatra urmă toare descoperită în același loc. În marginea din dreapta este o tă bliță de lut descoperită la
Suplacul de Barcă u, județul Să laj datată pentru anii 5500 î.e.n. care are incizată pe mijloc același semn ca cel
de la Cancho Roano.

Imagini de pe o lespede de piatră (stâ nga și mijloc) așezată la întrarea în templul de la Cancho Roano, unde
apare figura unui om dar foarte abstractizat, sprijinindu-se în toiag care este așezat sub cele trei cercuri
concentrice, iar în mijloc este o linie mai groasă . Organizarea geometrică a simbolului este identică cu cea a
sanctuarului rotund de la Sarmisetuza și foarte asemă nă toare cu celelalte lă cașe de cult rotunde care toate au
fost zidite după concepțiile religioase ale Neamului Scoborâ tor din Zei ce și-a început istoria în jurul
Carpaților și la sud de Istru cu mai multe zeci de mii de ani.
Să ne oprim puțin asupra numelui de Tartessos și a sitului de la Cancho Roano care este înțeles de că tre
unii „istorici” europeni și din SUA cu „specialitatea ebraistică ”, drept simboluri ce ar avea legă tură cu
descrierea lui Platon a dispă rutei Atlantida (imaginea din dreapta) și cu Făcă-Tora pricepuților ivriți, dovada
indubitabilă că dră ceasca scriitură era deja ticluită prin secolul XV î.e.n. iar dacă belim ochii bine, sigur o
gă sim chiar mai devreme. Prima menționare scrisă despre orașul Tartessos sau Tartessus o gă sim la Herodot
(484-425 î.e.n.) care scrie că era un port însemnat dincolo de stâ ncile lui Hercule, stabilit ulterior la gurile de
vă rsare ale râ ului Guadalquivir în sudul Spaniei. Deci să ne lumină m cu povestea Atlantidei, ea trebuie pusă
mult înaintea vieții lui Herodot fiindcă el scrie punâ nd în legă tură cetatea cu cucerirea de că tre perși a
Feniciei, iar regele iberic i-a ajutat pe vecinii fenicieni cu argint pentru a-și construi un zid de apă rare în
baștina lor, cetatea din Iberia existâ nd pe la mijlocul secolului VI î.e.n. El scrie despre regele Arganthonios din
Tartessos° că era vestit pentru felul înțelept cum își conducea cetatea, fă câ nd comerț atâ t cu fenicienii așezați
în regiune în secolul VIII î.e.n. dar și cu grecii. Acest rigă ar fi domnit după scrierea lui Herodot în Tartessia
timp de 80 de ani (625 î.e.n.-545 î.e.n.) și a tră it pâ nă la vâ rsta de 120 de ani. Poate că în realitate au fost în
această perioadă mai mulți regi cu același nume, iar povestitorul grec l-a prezentat ca și cum l-ar fi uitat
moartea. Ne mai spune priceputul carian că regele i-ar fi primit foarte bine pe negustorii greci, insistâ nd pe
lâ ngă aceștia să se stabilească în regatul lui, dar ei au refuzat dorind să se întoarcă grabnic în Elada. Numele
regelui poate să ne ducă cu gâ ndul la argint ‒ metal ce se gă sea din belșug în regatul să u ‒ care are și referințe
la celtiberi unde gă sim numele Arkanta, sau airget la vechii irlandezi, argant la vechii velși, argentum în latină ,
argintar în româ nă și neamul agathirsos al geților de pe râ ul Mureș. În epoca romană apare numele Argantoni
în unele inscripții pe fostul teritoriu al regatului Tartessos.

482
 Istoricul grec Ephoros (400-330 î.e.n.) în lucrarea Istoria universală descrie „o piață foarte prosperă a
cositorului, aurului și cuprului din ținutul cehilor numită Tartessos”, dar numele este purtat de un râ u ce
stră bate această regiune și nu mai este numele unei cetă ți.
Aristotel (384-322 î.e.n.), se referă la Tartessos ca la un râ u, susținind că acesta izvora din muntele Piren
sau Pirineii de azi și se varsă în mare în afara Stâ lpilor lui Hercule, sau dincolo de strâ mtoarea Gibraltar de
astă zi, iar cetatea nu mai este amintită , dovadă că ea dispă ruse într-un cataclism cumplit în perioada de după
moartea lui Herodot și pâ nă ce a lă sat aceste însemnă ri înțeleptul macedonean.
Potrivit lui Pytheas care a fă cut o că lă torie pe la anii 325 î.e.n. în insulele britanice, informații ce au fost
preluate de Strabon la începutul secolului I al erei noastre, turdulii ocupau ținutul care a fost înainte numit
Tartessos, prin aceste date autorul spune că amintirea cetă ții nu mai era vie.
Pausanias a scris în secolul II o Descriere a Greciei, unde la VI,19,3 amintește de un râ u cu acest nume,
scriind despre bă știnași: „Ei spun că Tartessus este un râ u în țara ibericilor, care curge în sud, în mare, cu
două guri, și că între aceste două guri se afla un oraș cu același nume. Râ ul, care este cel mai mare din Iberia,
azi numit Baetis, iar unii sunt care cred că Tartessus a fost numele vechi al Carpiei, un oraș al ibericilor.”
Râ ul amintit de Pausanias este acum Guadalquivir, iar delta de la vă rsarea lui în mare a fost închisă treptat de
un depozit foarte mare de nisip.
În secolul al doilea e.n. Appian a crezut că numele hispanic Karpessos sau Carpia a fost cunoscut în
vechime ca ținutul și cetatea Tartessos.
Flavius Philostratus (172-250 e.n.) în scrierea Viața lui Apollonius din Tyana, cartea V,1 vorbește despre
partea cea mai sudică a Iberiei astfel: „promontoriul Europei, cunoscut sub numele de Carpis, se întinde de la
strâ mtoare și partea dreaptă pe o distanță de șase sute de stadii, și se termină în anticul oraș Gadeira”. Locul
unde se afla vechiul oraș Tartessos s-a pierdut din memoria colectivă după cum dovedesc textele amintite, el
fiind îngropat sub terenurile mlă știnoase care au înlocuit fostul estuar în spatele depunerilor, la gura de
vă rsare a râ ului Guadalquivir, unde delta râ ului a fost închisă treptat de nisip și aluviuni. Zona este astă zi
protejată , sub numele de Parque National de Doñ ana.
La cca 250 km spre nord de Tartessos se află situl arheologic de la Cancho Roano ce se presupune că a
funcționat ca un palat al unei că petenii locale sau un lă caș de cult fortificat. Acest centru a dă inuit din secolul
VI î.e.n. pâ nă la aproximativ 370 î.e.n. și arată evidente semne de activitate legate de religie, cu altare definite
ce au fost cercetate de că tre arheologi. Clă direa are forma unui pă trat ce a fost orientată spre est, fiind
înconjurată de un șanț și ziduri puternice de apă rare.
Să pun și povestea lui Platon din Timaios pentru a le dovedi mișeilor că și-au fă cut din minciună și hoție
cele mai alese virtuți ale neamului cules de Talpa Iadului și Satana pentru a fi veșnică belea pe capul goimilor.
„Dar la un moment mai tâ rziu, au avut loc cutremure și inundații prevestitoare°, și după o zi și o noapte
cumplite după cele întâ mplate, întregul corp de ră zboinici cu toată cetatea au fost înghițite de pă mâ nt, și
insula Atlantida la fel a fost înghițită de mare și a dispă rut, de aceea, în locurile unde a fost aceasta, oceanul
este acum de nepă truns, fiindcă peste tot sunt bancuri de noroi și nisip din care insula a fost fă cută așa cum
am ară tat”. Platon a scris că Atlantida a fost o insulă situată în partea din față a strâ mtorii stâ lpilor lui Hercule
și că , „într-o singură zi și o singură noapte … a dispă rut în adâ ncurile mă rii”, iar faptele s-ar fi petrecut pe la
anii 9000 î.e.n. Cetatea Tartessos a existat sigur între secolele XI-VI î.e.n. în sudul Spaniei, devenind un centru
bogat de tranzacționare a aurului și argintului din minele locale, fiind condus de regi, avâ nd propria sa cultură
și limbă °, iar unele izvoare legendare spun că era veche de 6.000 de ani. Zona a fost identificată de că tre
pricepuții ebraiști ca vechea Atlantidă unde foșcă iau ivriți furnicar inclusiv schivnicul Iona din burta peștelui
uriaș. Platon a scris că cetatea Atlantida a fost pe o insulă ° de cinci stadii (925 m) în diametru, fiind
înconjurată de inele concentrice din zid/pă mâ nt și apă . De la aceste cercuri de apă și zid, au purces pricepuții
nă scocitori să tragă și Atlantida la prepuțiul întunecatului Iahwe, fiindcă , după golă niile lor, toate cele câ te
sunt în cer și pe pă mâ nt, au ieșit din legă mâ ntul întunecimii Sale. El scrie că locurile unde se tră geau la mal
coră biile aveau un acoperiș vopsit în culorile roșu, alb și negru, culori folosite de că tre kabili sau berberi la
zugră virea interioarelor locuințelor lor și astă zi.
Spre supă rarea tră itorilor de revelații ivrite și tâ mpenii scornite, am să le dau câ teva dovezi care să
le rupă elanul privind includerea mitului Atlantidei în Făcă-Tora lor. Dacă pornim numai de la ce a
scris Platon, cetatea și continentul s-au pră bușit cu vreo nouă mii de ani înainte ca neamul „semit” al
ivriților să se îmbolnă vească de golă niile numite revelații și vedenii, adică secolul II î.e.n. Lingvistic și
semantic, scornelile din scrierile mozaicilor nu au vreo legă tură cu istoria, mitologia, cultura și religia
acelor regiuni și popoare, deci să -și bage degetul în dos și să -l tragă pe limbă vâ rtos. Dar am numeroa-

483
se dovezi cu care voi ară ta că neamul care a locuit la vă rsarea gurilor râ ului Guadalquivir, era o populație ce
avea legă turi directe cu Carpații noștri și cu neamurile ce au locuit aici prin mileniul II î.e.n.
1. Simbolul semnului vieții veșnice și a câ rmuirii cerești se gă sește numai în culturile emeș, cea
arimină din Carpați și la locuitorii de la Tartessos, dar nu este amintit vreodată în scrierea
mozaicilor Tora sau Talmud.
2. Semnul H, se gă sește pe tă blița de lut descoperită la noi în depozitul arheologic de la Suplacul de
Barcă u fiind repetat de două ori pe pietre descoperite în lă cașul de cult de la Cancho Roano ce
aparține culturii de la Tartessos.
3. Cele trei cercuri concentrice sunt identice cu forma de organizare a sanctuarului rotund de la
Sarmisetusa, cu cel din munții° Urali de la Arkaim, cel de la Goseck și asemă nă toare cu cele de la
Stonehengi și Gobekli Tepe. Mozaicii nu au avut vreodată lă cașele de cult organizate într-o
asemenea formă geometrică , care imită cetatea luminii din ceruri sau forma de început a
pă mâ ntului.
4. Clă direa de la Cancho Roano are forma unui pă trat simbol al Mâ ntuitorului sau Salvatorului,
scris și IO (toiagul ceresc și roata vieții) fiind orientată spre est, adică țara Arima, Ariminia, sau
Sfâ nta Geția°, locul de unde au venit ei. În templu se slujea un cult închinat taurului solar așa
cum era și la noi după religia arimină .
5. Miturile și legendele transmise de Platon spun despre locuitorii acestor locuri că au venit din
Caucazul de la Istru, nu din prepuțul Talpei Iadului, ori aici este precizată explicit baștina
poporului care a înă lțat cetatea Tartessos.
6. Numai alfabetele folosite de geți pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, sunt identice cu cele
folosite de populația ce a locuit în ținutul Tartessos cum arată tabelul de mai jos. În primul
alfabet folosit de ivriți la începutul secolului II î.e.n. nu există asemenea semne, și deci scorneala°
pricepuților ebraiști de astă zi este dovedită pe deplin.
1. Scriere din Iberia din partea de sud-vest, 2. Scriere din
partea de sud-est, 3. Scriere din partea de nord-est, 4. Semne
folosite în alfabetele geților, 5. Semne rizuite pe lemne de
plutașii de pe Bistrița. Mai este de adus la dreapta judecată a
istoriei și legenda miticului rege al Libiei numit Danaos,
care supă râ ndu-se pe fratele să u Egiptos, și-a pus neamul în
mai multe coră bii poposind în Peloponez unde și-a așezat
întregul cin, pe care bă știnașii îl știau că se mai numește și
pelasgi. Ori pelasgii erau veniți de la nordul Istrului fiind
stră moșii geților. Desigur nu toți danaii sau „danaans” au
plecat în nord, ci unii s-au ră spâ ndit spre vest fiindcă atunci
era loc pentru fiecare pe fața pă mâ ntului.
În mitologia irlandeză , Danu și Dana în forma modernă era
zeița mamă a populației Tuatha de Danann, adică cei de
neam irlandez sau „popoarele zeiței Danu”, un alt neam
scoborâ tor din zei precum erau geții. Egiptenii spun că printre
„popoarele mă rii” care au nă vă lit peste ei, venind după
belșug de pradă au fost și nepoftiții „daniuna”, iar Vergilius
în Eneida la II,49 scrie și el despre neamul „danaos” sau
„danaans” pentru vechii locuitori ai Peloponezului care au fă cut mare supă rare cetă ții Troia, dar nu știm dacă
înainte de vizita în Egipt sau după această ispravă . Între Tartessos și insulele britanice precum și Irlanda
antică au existat strâ nse legă turi comerciale în perioada bronzului tâ rziu și a fierului fiindcă în aceste regiuni
se gă seau minereuri necesare producerii obiectelor din bronz și fier. Regiunea inundată și acoperită de mâ l și
nisip unde a fost anticul Tartessos, este azi o rezervație specială , numită Parque National de Doñ ana, o
reminiscență ° lexicală a vechilor bă știnași danaan, cuvintele fă câ nd parte din aceeași familie lingvistică . Dar
regiunea unde a fost descoperit situl arheologic de la Cancho Roano s-a numit în antichitate Carpia, tot așa
cum se numea ținutul de la estul Carpaților unde locuia neamul carpilor ră spâ ndiți pâ nă în peninsula Arabia
unde semiții le spuneau carbi, iar în Macedonia antică era localitatea Carpi, româ nii de azi pă strâ nd încă
numele de familie Carp.
Un studiu comparativ între eme-gi, limba româ nă veche și limbile hispanice ar scoate la lumină
comori ce ar aduce mare supă rare latiniștilor și celor cu cetele de indo-germani în cap. Ebraiștii nu au ce

484
că uta pe acest tă râ m fiindcă nu pute a revelații și vedenii sataniste. După această că utare în antichitatea
înnegurată de uitarea timpului dar mai ales de ura nemă rginită a oamenilor, revin la scriitorii medievali din
Spania ce ne-au lă sat date și fapte demne de luat aminte pentru istoria și cultura noastră adevă rată .
Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului VII, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum
et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea națiunii hispanice și a culturii
acesteia. Era un admirator înfocat al goților fiind și el de origine got, iar informarea lui are la bază
izvoare antice altele decâ t Getica lui Iordanes pe care nu a cunoscut-o. Autorul dorește să facă o apologie
a goților care se trag din geți plecâ nd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor
etimologice și genealogice dâ ndu-le o valoare simbolistă privind speculațiile sale asupra numelor și
cuvintelor. Etimologiile ne îngă duie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre țara îndepă rtată
a geților, atâ t de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informații culese
de la mai mulți scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de că lă reți barbari care treceau
vijelios peste ruinele fostelor așeză ri. Dacia scă pată de legiunile romane, a fost ocupată pe râ nd de goți,
gepizi, huni, avari iar câ nd Isidor își scria opera, pe plaiurile carpatice erau stă pâ ni vremelnici seminția
slavilor. În° Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munți înalți în vecină tatea regatelor scitice de
unde goții fă ceau numeroase incursiuni de pră dă ciune peste Dună re în provinciile romane. Ei împă rțeau
acești munți înalți cu alte neamuri.
Sunt informații despre istoria goților de la Dună re și migrarea lor că tre vest pâ nă ajung în Spania.
Lucrarea se termină printr-o recapitulare: „Locuind în ținuturile înghețate ale Septentrionului, lâ ngă
împă ră ția scitică unde sunt munți înalți, ei stă pâ neau acești munți împreună cu alte neamuri, de unde,
alungați de nă vala hunilor, au trecut Dună rea și s-au supus romanilor. Dar neputâ nd suporta nedreptă țile
acestora, își aleg un rege din neamul lor, nă vă lesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra
Galiei, și trecâ nd fă ră împotrivire munții Pirinei, ajung pâ nă în Spania, unde și-au așezat să lașul vieții și
al Imperiului lor”. Elogiază neamul got și tră să turile lui scriindu-i prin cuvâ ntul „geți”; blonzi și
purtâ nd capetele descoperite ‒ flavent capitibus invectis Getae, că lă reți dibaci după vorba unui poet ‒
Getes, inquit, quo pergit equo, disprețuitori față de moarte după cuvâ ntul altui poet. Glorifică neamul
plin de virtuți care a fă cut ca, „Roma însă și, învingă toarea tuturor popoarelor” să slujească ascultă toare
și să primească „triumful jugului getic”. Fericirea ță rii este dată de bucuria unde înflorește glorioasa
fecunditate a poporului getic ‒ Geticae gentis gloriosa fecunditas. În° Istoriile și Etimologiile prelatului
sevillan putem gă si însemnă ri despre daci și geți, care chiar deformate, erau ecoul unei realită ți istorice
oglindită uneori și în izvoarele antice. Dar scoaterea în afara istoriei a neamului geților se vede în
susținerea prelatului că în Spania au intrat goții purtă tori ai culturii geților, ori cu numai 20 de ani
înainte adică pe la sfâ rșitul anului 403 latinul Claudius Claudianus, în lucrarea Cartea I împotriva lui
Rufinus scrie despre atacatorii imperiului roman de apus în anii 402 și 403 că erau geți, sarmați, daci
și masageți, lă udâ ndu-l pe generalul vandal Stilicon „Câ nd mâ na ta dreaptă a strivit cetele dacilor.”
Iordanes, după 150 de ani spune că în Spania au intrat numai goți deși regii acelui ținut din timpul să u
se considerau conducă tori ai goților, dacilor, geților și al hispanicilor! Asta arată că procesul de
falsificare a istoriei geților dar și a imperiului roman, erau în mare parte realizate, iar neamul carpatin a
fost scos cu meșteșug în afara timpului.
Sfâ ntul Eugeniu amintește de o dispută între Paulo Alvaro și Eleazar în care primul știe să vorbească literar
despre tumultul Mă rii Negre și lă uda în versuri biblioteca lui Leovigild (568-586) pentru că stră lucea de
„getică lumină”. Așa o spun ei dar noi ne ținem tari și întunecați pentru că asemenea informații nu ies de sub
freză mioritică !
Că tre sfâ rșitul secolului XIII, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă mă reață sub
pana regelui învă țat Alfonso el Sabio (1252-1284) în Cronica Generală. Acest rigă este pă rintele culturii
spaniole cultivâ nd științele și artele de la poezie și muzică pâ nă la astronomie și astrologie.° Sub pana lui
mă iastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof și aproape un sfâ nt, nu este numai un sfetnic înțelept al
viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate și luate
din Getica lui Iordanes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio ‒ Înțeleptul.
Numai respectul pentru biserica catolică l-a fă cut pe acest rigă să -l pună pe Deceneu într-o discretă umbră
precreștină sau poate a avut informații despre care noi nu știm nimic!
Mitul getic atribuit goților și care câ știgă o semnificație morală , lă sâ nd urme la toți scriitorii și
istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înțelepților goților, din care toledanul
Jimenez de Rada (1170-1247) face Mitul Înțelepciunii și al bunei cârmuiri al noilor întemeietori ai
Spaniei. Zamolxe apare și el fiind considerat rege al goților și „o minune a înțelepciunii și filozofiei” așa

485
ca pentru urechea surzilor! Autorul spaniol spune că și-a cules informațiile atâ t de la scriitorii antici, de la
Iordanes dar și din tradițiile orale sau câ ntecele goților, procedeu pe care l-a utilizat și scriitorul got Iordanes,
spune despre aceste câ ntece care pă strau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moștenire de
la daci!
Alonso de Cartajena (1384-1456) scrie în timpul lui Enrique al IV-lea și ne spune că regii Spaniei coborau
din principi daci, luâ ndu-și numai numele de la locul unde tră iesc, pentru că era mai ilustru decâ t al
stră moșilor iar numele Geta este întâ lnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de noblețe! La noi
cuvințelul cu pricina este o vorbă de batjocură și hulă , iar o otreapă pupincuristă neaoș mioritică spune azi că
geții sunt țigani! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geților; să gețile cu care au speriat lumea și
jugul ca dovadă a bogă ției în vite.
Dacă Orosius a spus că geții sunt goții care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tă rie
identitatea goților cu geții iar în secolele ce au urmat, pentru a-și dovedi noblețea, că rturarii dar și clasa
conducă toare trebuia să arate descendența din geți. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins
ră dă cini în toate cronicile și o parte din istoria geților într-o formă fabuloasă a intrat în însă și istoria Spaniei.
Numele geților Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo, ale lui Zamolxis și Deceneu se întâ lnesc la sfâ ntul
Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luâ nd loc în genealogia însă și a
poporului spaniol și au ajuns în Spania datorită neamurilor getice. Ei au lă sat moștenire spaniolilor cultura
geților și nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul tră snetului și al ră zboiului; Loki,
zeul nefast al focului subteran și al morții; Baldr, zeul dreptă ții și al naturii! Sâ mburele de istorie și cultură
carpatină dusă în Spania de migrația neamurilor getice și gotice getizate, se transformă în legendă și ia
culoarea celorlalte fapte care alcă tuiesc istoria pierdută în neguri a neamurilor arimine.
Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintașii neamului nostru
stră moșesc! Îi descoperim azi datorită că rții Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă și
tipă rită în limba româ nă în anul 1985. Este un miracol că tă blițele de plumb de la Institutul de Arheologie din
București ne ajută să -i cunoaștem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi și regi ai
Spaniei, necitite pâ nă azi de româ ni. Istoricii noștri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la
o bă nuială ‒ sunt falsuri la fel ca tă blițele de plumb de la amintitul institut și cele descoperite la Tă rtă ria ‒ și
astfel fandasia este gata!

3.4 Destinul gotic

Tă blițele descoperite la Sinaia ne informează că geții s-au întâ lnit în istorie cu neamul germanic al
bastarnilor pe la mijlocul secolului IV î.e.n. și au conviețuit timp de 750 de ani, după care, tot împreună au pus
de o plecare spre vest pentru a dă râ ma Roma, iar alții s-au întors pe ță rmurii Balticii de unde au purces
înainte vreme. Din această conviețuire, care nu a fost totdeauna plină de soare și voie bună , bastarni au fost
influențați mult de religia și cultura geților dar și de sistemul lor social, concepte pe care le-au dus în
mitologia și cultura germanilor.
Tacit (55-120) în scrierea De moribus germanorum, la capitolul II spune: „Pe acești germani i-aș crede
indigeni, că ci într-o foarte mică mă sură sunt amestecați cu alte neamuri sosite acolo… Ei să rbă toresc prin
câ ntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiția orală , dar și în anale trece drept fă uritor de neam ‒ prin legea
genealogiei el este crescut de zeul Pă mâ nt și Fiul Omului care sunt fă uritori ai originii neamului”. În
mitologia celtică tuatha, era numele colectiv dat spiritelor pă mâ ntului și avea sensul generic de popor, ele
fiind ziditorii lumii materiale și spirituale, adică „zeii bă trâ ni”, termen apropiat semantic de cuvâ ntul egiptean
Tehuti. În capitolul III scrie: „Popoarele germane au dat naștere unui neam propriu, sincer și foarte
asemă nă tor cu neamul lor…. Nimeni nu se amuză pe seama viciilor. Aceasta se cheamă a nu corupe și a nu te
lă sa corupt…. Pentru cei mai mulți valorează mai curâ nd bunele moravuri de acasă decâ t bunele legi de
aiurea”. Tuisto are și sensul metaforic de tată apropiat de tuțu al nostru, fiind confirmat într-o legendă cu iz
istoric, pe care Iordanes a pus-o în scrierea sa Getica. În capitolul VI,47, spune despre Tanausis, o că petenie a
geților din nordul Istrului, că a mers cu mulțime de norod, dar toți avâ nd obiecte contondente și ascuțite,
numai bune pentru tră snit, spart sau tă iat, peste regele Egiptului pe care ră u l-a scă rmă nat. Pentru a veșnici
isprava vestitului rigă :, „Pe acest Tanausis, rege al goților, după moarte, popoarele lui l-au adorat între
divinită țile lor”.
Zeul suprem al neamurilor germanice Wodan sau Guodan (gud: ră zboinic, mulțime, ascunză toare,

486
ritual de purificare + an: cer, rai, lumină , Creator) este numit și Omi în cele mai vechi poeme gotice
care arată o perpetuare a elementelor din religia geților în cea a bastarnilor și goților chiar dacă drumurile
istoriei le-au despă rțit iar folosirea termenului de geți și pentru goții care au migrat în Spania
confirmă această realitate istorică . Tot aceste tă blițe ne spun că în partea a doua a secolului I al erei noastre,
înspre estul ținutului locuit de neamul get s-au așezat goții veniți din peninsula Gotia a Scandinaviei
și iazigii. În tă blița 71, mato Diogio îi cere lui Duro Radu să aducă pentru ră zboiul lui cu romanii
din anul 106 și pe iazigii lui Umo și Gerentea.
Procopius (istoric grec mort la 562) spune: „De reținut acest adevă r unic și anume că geții și goții
au fost unul și același neam și că aceștia s-au mai chemat și cu numele de Sciți….” În Vandalii
precizează : Națiunile gotice au fost numeroase și odinioară dar sunt și astăzi. Cele mai nobile dintre
acestea sunt Goții, Vandalii, Vizigoții și Gepizii care mai sunt numiți Sauromații stră vechi și
Melancheeni. Sunt unii care i-au numit Geți pe aceștia. Dar aceștia, adică geții nu diferă de goți decâ t prin
nume”! Istoricul grec nu-i amintește și pe iazigii care hă lă duiau pe Nipru sau ceva mai la est, dar noi îi
știm din tă blițele stră bunilor. El mai face o constatare senzațională , îi numește pe goți (neamuri germanice
stabilite pe cursul inferior al fluviului Volga venite din ținutul Gotia din Scandinavia) ca geți
confuzie care a apă rut pe la sfâ rșitul secolului IV câ nd leprele iudeo-sataniste au purces la falsificarea
istoriei și culturii Europei pentru a scoate în afara timpului religia și filozofia geților. Câ nd s-au retras că tre
baștina lor, goții au început să -și câ nte ispră vile de vitejie și astfel a apă rut la scandinavi un epos
comun pus în ceva scrisorele, numită Edda. Prima lucrare numită și Edda (străbună) Veche a fost scrisă
în secolele X-XII în limba norvegiană veche câ nd aceștia încă nu erau trecuți la iudeo-creștinism, fiind
descoperită în anul 1643 în Islanda.
Edda Veche ne amintește de vitejii Dan și Danp, socotite ca nume legendare ale unor regi danezi.
Cel de-al doilea nume a fost creat după al localită ții Danparstadir, ceea ce ar însemna „lă cașul lui
Danp”, adică „un loc de pe Nistru”. Locuitorii din Danparstadir sunt menționați într-un câ nt, pă strat în
Hervararsaga, care vorbește de lupta dintre goți și huni dată în apropierea acestei ape pe la anul 245.
Dan era unul dintre nepoții lui Rig, primul rege nordic. Adică să ne lă murim că geții numeau iazigi pe
goți acasă la ei pe malurile fluviilor Nipru și Volga iar tă blițele i-au scris așa fiindcă își închipuiau
Pomul Vieții că este un frasin. Dar tot în această sursă se precizează că numele de goți îl aveau numai
neamurile germanice din sud, noțiune ce cred că se referă la sudul ținuturilor locuite de aceste triburi
adică bastarnii, burgunzii și cei veniți mult mai tâ rziu; marcomanii, vandalii și herulii la vestul Geției
iar iazigii în est. În dialectul istro-româ n, iezig înseamnă frasin iar în mitologia° neamurilor germane
avem arborele cosmic sau arborele lumii ‒ frasinul Iggdrasil ‒ care ține în coroană cele nouă ceruri iar
ră dă cinile sunt înfipte pe pă mâ nt. Este încă o dovadă că am fost mult mai mult pe aceste meleaguri
decâ t ne-a spus istoria oficială româ nească pâ nă în prezent, dovedită a fi foarte pă că litoare.
Edda mai are o parte numită Edda Nouă scrisă ceva mai tâ rziu decâ t prima, dar tot în evul mediu
precreștin și cuprinde culegeri de tradiții mitologice și legende eroice ale vechilor popoare scandinave
migrate în Islanda. Dacă germanii sudici au preluat activitatea de misionari iudeo-creștini și timp de
secole, fanatismul cumplit al preoților romanici a urmă rit foarte atent să distrugă tot ce era „pă gâ n” la
aceste neamuri stabilite la sud de Marea Baltică , în nord, în peninsula scandinavică , de-a lungul primului
mileniu au fost cultivați cu sfințenie zeii proprii, câ ntâ nd și preamă rind faptele lor, univers spiritual
ce nu a fost bâ ntuit de patima urii fanatice nici după trecrea la iudeo-creștinism și nu au distrus nimic.
În Cânturile zeilor, poemul Voluspa ne prezintă lumea înainte de actul creației, câ nd totul era o
nebuloasă , concept foarte asemă nă tor cu scrierile esenilor și textele egiptenilor, dar ei puteau lua aceste
mituri numai din traista plină doldora cu înțelepciune mioritică de la neamul nostru stră bun cu care au
conviețuit cam IV secole. Ne zic ei, iar eu dau zicerea spre a fi aminte și româ nilor să știe ceea ce alții
au poruncit că nu au dreptul să știe:
„Străbunii uriașilor sunt cei de care îmi amintesc,
Că odinioară mi-au dat viață ;
Cunosc nouă lumi, nouă împărății ale arborelui lumii
Ale cărui rădăcini sunt adânc înfipte în Pământ.
Vremuri străvechi au fost cele în care trăit-a Ymir
Nu era nici prundiș, nici mare, nici valul cel rece;
Nu era nici Pă mâ nt nici Cer,
Numai un hă u că scat, iarbă nică ieri.
.................................................................................................

487
 Iată că s-au adunat zeii, cu toții,
Stă pâ nii cei sfinți și au ținut sfat:
Au dat nume pentru Noapte, Lună Nouă și Lună Plină ,
Dimineața și Seara, Amiază și Înserat,
Au ales totul ca să poată numă ra anii ce treceau.
Pe câmpia Idei se adunară Asenii
Să înalțe altare, să ridice temple,”
Stă pâ nii cei sfinți, în text se spune că sunt asenii, dar aceștia ‒ după tă blițele de plumb ‒ erau° inițiații geți,
iar Iordanes spune despre aceiași aseni că sunt sufletele morților care s-au învrednicit de ținutul lui Zamolxe
sau cetatea vieții veșnice! Vedeți întunecaților ce comori nebă nuite scot din closetul vostru dacă mă pun cu
multă îndâ rjire pe râ nit?
Ymir este uriașul șarpe din trupul că ruia zeii au fă cut lumea, Ș i în mitologia emeș, unul din mituri spune că
lumea a fost creată din trupul șarpelui uriaș Tiamat, iar o altă zicere spune că a fost sacrificat un zeu pentru ca
zidirea neamului omenesc să aibă ră dă cini divine.
În Edda, uriașii de la începutul lumii mai sunt numiți Tursi. Etruscii care au plecat din Troia, regiune
vecină cu Câ mpia Idei a frigienilor unde își aveau cetatea ființele cerești ale Asenilor, se mai numeau turseni
sau tusci. Mai apare și „bă trâ nul vultur” Heumnall sau Heimdall fiind cel mai înțelept dintre Aseni, și totodată
un zeu al luminii, poate a luminii de dimineață pentru că el se scula primul. Asemă narea este foarte mare cu
șoimul ce îl însoțește dimineața pe Ra cum cunoaștem din mitologia egipteană , dar și celelalte semnificații
privind simbolistica luminii în această religie. Iar la geți acest vultur sau șoim solar se numea Ș aue, în
vechimea vechimilor amintind indirect câ nd au fost scrise tă blițele de plumb. Asenii aveau o cetate cerească
numită Asgard în Câ mpia Ida, iar la geți, cetatea vieții veșnice se numea dabo gio, uneori conclavul celest mai
tră gea° la mă sea câ te o bere, bă utură pe care și neamul nostru stră bun o punea ca ofrandă divinită ților lor
fă ră chip și statui.
Cântul lui Grimnir ne spune că țara goților situată în nordul Mă rii Caspice pâ nă la Nipru, se învecina cu o
țară sfântă și ținutul asenilor, adevă r pe care istoricii româ ni și europeni nu vreau să îl cunoască și să -l
înțeleagă , fiindcă s-ar duce dracului fă că tura antică , dar și nă scocirile istoricilor și lingviștilor germani din
secolele XIX și XX.
„Numai Agnar, deci el va domni singur,
El, fiul lui Geirrod în țara goților, …
Țara este sfântă, cea pe care o ză resc,
În apropiere de Aseni și Elbi;
.............................................................................
Mai cunosc și Gladsheim unde se află
Marele Walholl, cel ce lucește ca aurul;
Acolo Hropt ‒ Odin ‒ alege zilnic eroii,
Căzuți în lupta cu oțelul.”
Sfâ rșitul versurilor amintește de Getica lui Iordanes, unde spune că cei care mureau ca niște eroi în luptă
erau numiți aseni și mergeau în ceruri la Zamolxe.
Odin ca divinitatea supremă în mitologia popoarelor nordice, avea° o sală unde îi primea pe ceilalți zei
pentru a sta la sfat și a pune treburile la cale pentru cele cerești și cele pă mâ ntești. Ca sfetnici totemici, pe
partea dinspre apus era un lup iar pe partea din față plutea un vultur amintind de ră dă cinile cultului de pe
plaiurile mioritice și a neamului ră zlețit pe malurile lui Hapy. Mai apar în miturile lor lupii Skoll și Hati care
urmă resc Soarele și Luna ca să le înghită . Ambele cuvinte au obâ rșie mioritică și ar trebui să -i punem în
legă tură cu acei însoțitori ai lui Mitra pe cer care îl conduc de la ră să rit că tre asfințit, pâ nă ce este „mâ ncat” de
întuneric iar luna ce lucește în taina nopții pâ nă ce este și ea „mâ ncată ” de lupul alb în zori de zi. Dar Odin,
pentru a-și ajuta neamul omenesc în tainele cunoașterii și înțelepciunii, se supune unui mare chin cum ne°
arată poemul mitic Proverbele lui Har.
„Ș tiu că am stat atâ rnat în copacul bă tut de vâ nt
Nouă nopți în șir,
Ră nit de lance, închinat ca Odin,
Eu singur cu mine.”
Povestea se referă la faptul că Odin dorea să primească taina runelor și atunci s-a sacrificat pe sine
legâ ndu-se de copacul lumii, frasinul Yggdrasil și ră nindu-se cu lancea. La vechii goți ce să lă șluiau în
partea de est a Geției, formâ nd împreună cu bă știnașii imperiul amal, noii nă scuți erau botezați cu apă

488
sfințită chiar dacă Satana nu-i achipuise încă la scă fâ rlie, obicei luat din cultul stră moșilor mioritici.
Miturile ne mai povestesc cum asenul Heimdall, întruchiparea „bă trâ nului” vultur ceresc, se plimba
pe „drumurile înverzite” și întâ lni coliba stră bunicului Ai și stră bunicei Edda. A poposit la ei trei zile,
a spus că îl cheamă Rig (sceptru, armă , a conduce) și după 9 luni, stră bunica – Edda (a ră să ri, a se trage
din neamul) ‒ a nă scut un bă iețel cu pielea galbenă , pă rul negru, cu fața foarte urâ tă , nasul plat, adus
de spate, cu picioarele strâ mbe. Din acesta se trage neamul slugilor sau sclavilor, mitul surprinzâ nd
perioada câ nd goții de pe Volga, de la Marea Caspică și de la Marea de Azov erau stă pâ nii fioroșilor
huni și a altor popoare de neam asiatic pe care le țineau sub sabie. Rig și-a continuat plimbarea și a
întâ lnit casa unde locuiau Afi (a fi) ‒ bunicul și Amma (mama în emegi și româ na veche) ‒ bunica. Stă
și la aceștia trei nopți și pleacă dar după 9 luni Amma naște un bă iețel care a fost botezat cu apă
sfințită și pe care l-au numit Karl, adică om liber. Avea pielea roșiatică , pă rul blond, ajungâ nd agricultor și
bun meșteșugar. El s-a că să torit și din el vine neamul ță ranilor. Rig merge mai departe și întâ lnește
casa lui Fadir ‒ tată și Modir ‒ mama. Fadir fă cea arcuri și să geți, iar Modir țesea pâ nză , era îmbră cată cu
țesă turi alese și era foarte frumoasă . L-au invitat pe Rig la masă și i-au pus o față de masă de in cu multe flori
pe ea, a adus plă cinte din fă ină de grâ u, vinul era în potire de argint, iar castroanele erau pline de supă . A
ră mas și la aceștia trei nopți și după 9 luni Modir a nă scut un bă iețel cu pă rul alb, obrazul stră lucitor, care
curâ nd avea să învețe să mâ nuiască scutul și sabia, arcul și toporul, să lupte cu lancea. Rig s-a întâ lnit cu el în
pă dure câ nd era mare, l-a recunoscut de fiu și l-a învă țat taina runelor, dâ ndu-i și dreptul de moștenire a
bunurilor de la stră moși. Acest Rig este regele legendar al familiei domnitoare daneze, venit din Dan și Danp,
adică de pe Danapr sau Nipru, vlă starul vechilor goți care s-au întors ‒ dar numai o parte dintre ei ‒ în nord în
secolele IV-V. De reținut informațiile din acest câ nt care spun că Rig a fost servit la masă cu plă cinte fă cute din
fă ină de grâ u și cinstit cu vin, dar grâ ul și vița de vie nu se gă seau în nordul Europei atunci, deci poemul a fost
conceput mult mai devreme și în alte locuri. Mai spune că fața de masă era din in, plantă specifică regiunilor
din jurul Carpaților câ nd goții au ajuns la Istru în secolul III al erei noastre.
În Cântul cel scurt al lui Sigurd, se amintește de moartea lui Atila ‒ Atli după zisa lor ‒ datorată prințesei
burgunde Gudrun. Un alt poem din textele Eddei, intitulat Cântul lui Atli, este o altă variantă ce povestește
moartea cumplită a fiorosului rege hun Atila, care spune că îi aparțin:
„Comori minunate lă cașurile lui Danp (de pe Nipru),
Ș i codrul întunecos numit Myrkwid.
Nu vei mai vedea comorile niciodată ,
Spre deosebire de tine, Atli,
Nici tu nu vei mai fi vă zut de nici un ochi.
Ș tiu acum unde se află valul fierbinte,
.....................................................................................
Învolburatul Rin să pă zească ceea ce a iscat înfruntarea dintre ră zboinici,
Ce a aparținut odată Asenilor, stră vechea moștenire a Niflungilor,”
Deci comorile din mitologia germană ca și din cea edică , era lucru știut în antichitatea tâ rzie că
aparținuseră asenilor, adică faimoșilor geți pe care îi cinstea întreaga antichitate, mai puțin leprele iudeo-
sataniste și câ rdul de urdii criminale ce s-au ră spâ ndit ca ciuma în Europa, numite Militia Cristi.
Câ ntul ne mai spune că : „Inelele prevestitoare de nenorocire să ră mâ nă pe veci ascunse în apa curgă toare.”
fiind o referire directă la roata° vieții, cercul vieții sau inelele destinului cu care se preocupau înțelepții geților
pe malurile Istrului și îl învâ rteau mereu „pâ nă se termina caierul.”
Edda Nouă este un tratat de mitologie și poetică , atribuit lui Snorii Sturluson (1179-1241). Acestui
autor islandez, i s-au atribuit mai multe scrieri vechi descoperite în insulă dar sigur a scris Orbita lumii
în jurul anului 1220. Cartea cuprinde o colecție importantă de saga ai că ror eroi sunt cei dintâ i regi
norvegieni dintre care unii legendari.
În câ ntul Amăgirea lui Gylfi gă sim alte uluitoare idei din religia stră moșilor noștri. „Regele Gylfi a
domnit în Suedia, fiind înțelept și priceput în vră jitorii. Era foarte mirat că poporul Asenilor a fă cut
astfel ca totul să se petreacă după voia lor și se întreba dacă se întâ mplă astfel datorită priceperii lor ori
fiindcă așa vroiau zeii pe care îi preamă reau. A plecat spre Asgard deghizat în bă trâ n. Asenii, însă ,
erau mai înțelepți ca el, deoarece prevedeau viitorul. Ș tiau, deci, că va veni și pregă teau ceva care să -i
întunece vederea și să -l pă că lească . Gangleri îl duce în marea sală a Asenilor unde Har, unul dintre ei
dar și alți meseni îi ră spund la câ teva întrebă ri. „Cel mai mare și mai bă trâ n dintre zei se numește în
limba noastră părintele tuturor, dar în Asgard are două sprezece nume… Omi. Tră iește veșnic și

489
conduce totul în imperiul să u de la mic la mare… A creat cerul, pă mâ ntul și aerul… Mai faimos decâ t
facerea cerului și pă mâ ntului este că a creat oamenii, le-a dat suflet și viață . Trupul piere dar toate
sufletele vor urca la el și vor ră mâ ne în locul numit Gimle; cei ră i însă ajung la Hel și de acolo la
Niflheim, jos în cea de-a noua lume… Cu mult înaintea facerii Pă mâ ntului exista Niflheim; în mijlocul
lui era o fâ ntâ nă Hvergelmir, din ea izvorau mai multe râ uri… La început a existat tă râ mul numit
Muspelheim; el este luminos și fierbinte, nu poate intra nimeni în afară de cei care locuiesc acolo… Câ nd
fii lui Bur au mers pe malul mă rii, au gă sit doi copaci și au creat oamenii din ei; primul le-a dat sufletul,
cel de-al doilea viață , cel de-al treilea auz și chip; bă rbatul a fost numit Ask, iar femeia Embla. Din
ei se trage seminția oamenilor, că reia i-a fost dat să tră iască în Midgard. În mijlocul lumii, zeii au creat
Asgard: acolo locuiau Odin și frații să i și neamurile, din care se trăgeau ei… Acolo se gă sește un loc
numit Hlidkjalf; câ nd pă rintele tuturora stă acolo în jilț, poate vedea întreaga lume și pe fiecare om în
parte. Soția sa este Frigg, fiica lui Fjorgyn, din ei se trage neamul Asenilor, care locuiau în bă trâ nul
Asgard și aceasta este stirpea zeilor… Mundilfö ri a avut doi copii: bă iatul s-a numit Mani iar fata Sol;
ea a fost că să torită cu Glen. Zeii au fost nemulțumiți pentru îndră zneala de a purta asemenea nume,
deci i-au așezat pe cer. Pe Sol au pus-o să mâne caii, ce trăgeau carul soarelui, fă cut de zei dintr-o
scâ nteie să rită din Muspelheim. Mani conduce mersul lunii și hotă ră ște peste Luna Nouă și Luna
Plină … în apropierea soarelui sunt cei ce îl urmă resc. Sunt cei doi lupi Skoll și Hati, fiii lui
Hrodwitnir… După ce Asgard a fost construit, pă rintele tuturor, la început a fă cut locul administratorilor să i
și le-a ară tat cum să decidă asupra oamenilor; în mijlocul cetă ții se afla locul judecă ții, în locul numit Idafeld ‒
Câ mpia Ida. Prima lor creație a fost să ridice templele; aveau douăsprezece scaune plus încă unul pentru
pă rintele tuturora,… Locul principal sau cel sfânt al zeilor se găsește la frasinul Iggdrasil, unde zeii țin
judecată în fiecare zi… Frasinul este cel mai mare și mai bun dintre toți copacii. Ramurile sale se întind
peste lumea toată și se ridică la cer. Copacul este ținut drept de trei ră dă cini ramificate; una este la Aseni,
cea de-a doua la uriași, unde odinioară era Ginnungagap, iar a treia este peste Niflheim.” Scrierile esene
vorbesc de „treisprezece bă trâ ni” care îl însoțeau pe Dumnezeu lâ ngă tron, deci atunci foloseau în cult și un
calendar lunar cu 13 luni a câ te 28 de zile fiecare, dar și goții amintesc de „două sprezece scaune plus încă
unul pentru pă rintele tuturor”. Ș i tot aici să aducem la urdiniș pe Mani care conduce mersul lunii, iar româ nii
din secolul XVIII încă îl invocau pe Mano la nunți și botezuri, divinitate care la frigieni era Men, zeu al Lunii,
stă pâ nul apelor, domnul ploilor, paznicul jură mintelor și angajamentelor nu legă mintelor falice, stă pâ nul
ținutului. Continui cu poemul.
„Sub ră dă cina care se ramifică spre uriași, se află fâ ntâ na lui Mimir, unde stă ascunsă înțelepciunea și
prevederea iar proprietarul fâ ntâ nii se numește Mimir… Cea de-a treia ră dă cină a frasinului este pâ nă în cer;
sub ea se gă sește fâ ntâ na nornei Urd. Zeii se adună acolo pentru judecă ți, în fiecare zi că lă toresc pâ nă acolo,
trecâ nd Bifrost, denumit și podul Asenilor…° Că ci încins de jar, podul Asenilor, emană fierbințeală de la apa
sfințită … Se mai spune că nornele care locuiesc la fâ ntâ na nornei Urd, iau în fiecare zi apă din fâ ntâ nă , dar și
mranița din jurul fâ ntâ nii; ele udă copacul să nu i se usuce ramurile. În româ na veche cuvâ ntul urdi are sensul
de a face ceva, a pregă ti de mâ ncare.
Apa aceea este atâ t de sfâ ntă , că tot ce ajunge în ea devine atâ t de alb precum foița numită Skjall,
care învelește oul pe dină untru… Unul din locurile minunate se numește Alfheim, acolo tră iesc acei
Elbi, care se numesc ai luminii. În schimb Elbii cei negri tră iesc la adâ ncime sub pă mâ nt, nu seamă nă
cu aceștia nici nu sunt egali în rang cu ei. Elbii luminoși sunt mai albi decâ t soarele, cei negri mai
întunecați ca smoala… câ nd pă rintele tuturora șede în acest° jilț, scrutează întreaga lume… Odin se
numește pă rintele tuturora, deoarece el este tată l tuturor zeilor. Se mai numește și pă rintele care alege,
deoarece toți cei ce ajung în Walstatt sunt copiii doriți de el. Pe aceștia îi ia la sine în Wakholl și
Wingolf și ei se numesc eroii căzuți pe câmpul de luptă… Pe umerii lui Odin stau doi corbi care îi
șoptesc la ureche tot ce vă d sau aud.”
Ș i o fotografie cu Odin că lare însoțit de cei doi corbi cum apar și pe stema
Ț ă rii° Româ nești, iar bumbii din centrul scutului ne amintesc de
discul descoperit la Nebra. În fața calului este un șarpe ridicat în coadă ,
totem specific religiei geților și pe cap divinitatea are un fel de coif
asemă nă tor cu cel purtat de unii mato de pe tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia, iar barba este tunsă scurt, pe câ nd nordicii purtau bă rbile lungi!
Cine vrea să știe ră dă cinile scrierii de mai sus, poate citi manuscrisele
esenilor și Legea Adevărului și Dreptății primită de Eno de la Sâ ntu, de
nu s-a pus cumva, de o nouă revelație ivrită neștiută încă de neamul

490
491
omenesc pe care iară și trebuie să o înghițim pe nemestecate așa cum s-a întâ mplat și cu celelalte
otră vuri mozaice după anul 381. Că tre sfâ rșitul povestirii edice este un fragment din scrierile geților,
privind urcarea la ceruri a celor care au murit ca adevă rați eroi în lupte, toate ară tâ nd originea mitologiei
goților. Cei doi corbi care îl sfă tuiau pe Odin erau pă să rile totemice ale lui Apolo, fiind și în cultul
lui Mitra care însemna o treaptă de inițiere, iar româ nii au pus imaginea pă să rilor pe steagul Valahiei
ca să -și țină mintea numai după aiureli!
În Povestirile lui Bragi, uriașul Thiazi este transformat în vultur simbolizâ nd vâ ntul și furtuna,
imagine pe care o mai gă sim la geți, emeși și egipteni, dar cu ceva mii de ani mai devreme. Numele
cred că este o preluare a lui dio Tiaz din religia geților, care era un duh al înțelepciunii și cunoașterii
cerești. Una din legendele din Edda Nouă arată descendența dinastiei regale din Odin, pe care Snorri îl
prezintă ca pe un personaj istoric, un mare cuceritor și vră jitor, venit de pe țărmurile Mării Negre
în Scandinavia, unde cunoașterea runelor și a magiei i-au dat puterea de a deveni stă pâ n și câ rmuitor
peste întregul ținut. Pe tă blițele geților apar° cuvintele ede și edia cu sensul de preot judecă tor sau
deciziile date de acesta pentru corectarea unor greșeli. În scrierea amintită arborele lumii sau arborele
cosmic ‒ frasinul Iggdrasil ‒ ține în coroana lui cele nouă ceruri. El este arborele sub care se fă ceau
zilnic judecă țile cerești pe câ mpia Idei de că tre Aseni în frunte cu Odin, obicei transmis neamului
goților de pă rintele lor divin. Frasinul este cel mai mare și mai bun dintre copaci. Ramurile lui se întind
peste lumea toată și se înalță pâ nă la cer. Copacul este ținut drept de trei ră dă cini ramificate; una este la
divinită țile Asene, cea de-a doua este la uriași iar a treia este peste Niflheim. Asgard era cetatea
cerească a Asenilor. Cele nouă lumi sunt: lumea Asenilor; lumea Wanilor; lumea Elbilor (luminii); lumea
oamenilor; lumea uriașilor; lumea focului; lumea întunericului; lumea morților; lumea apei.
Mitologia româ nească , pă stră toarea inestimabilei comori a spiritualită ții stră moșilor noștri geți, spune că
Dumnezeu a hotă râ t să facă cerurile care sunt nouă la numă r, treabă la care greu s-au nevoit șapte apostoli.
Religia geților avea șapte judecă tori sau veghetori cerești ‒ scriși dio pe tă blițele de plumb ‒ care urmă reau
rostuirea lumii cerești și a celor pă mâ ntești.
Ș i în Cartea lui Eno, sau Legea Adevărului și Dreptății situația este asemă nă toare. Munca „îngerilor bă trâ ni”
le-a fost pe mă sură , în primul cer stă Sfâ ntul Soare, Sfâ nta Lună și Sfâ ntul Ilie iar în celelalte stau îngerii după
rang. În al nouă lea cer e o lumină mare și se vă d mese câ nd se deschid cerurile, pentru că acolo e raiul.
Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează .
Câ mpia Idei ‒ câ mpia activită ții divine neîntrerupte ‒ este locul unde stă teau zeii Aseni în timpul
erei de aur și locul unde vor supraviețui ei, mistuirii pă mâ ntului prin foc. Doisprezece Aseni erau de
origine divină , la fel și două sprezece Asene. Vedem că această mitologie este legată de câ mpia Idei,
ținutul locuit în vremuri uitate de frigi iar pe la 279 î.e.n. s-au așezat acolo galii sau galații despre care
Iamblichus, în Viața lui Pitagoras spune pe la 300 e.n. că erau pă trunși de învă ță turile lui Zamolxe în
nemurire pe care le respectau cu sfințenie. Aceste informații sunt confirmate de tă blița II care spune că
regele galilor a fost botezat cu vin și pâ ine stră moșească (anafură ) fiind numit fiu al crucii stră lucitoare,
adică a îmbră țișat religia geților. O parte dintre acești gali s-au așezat în Galileea iar ivriții, vă zâ nd că
erau credincioși religiei lui Sien, i-au numit Eseni (e: judecată , casă , templu + Sien) dar ei se considerau
fiii° luminii cerești sau aseni. Umblau îmbră cați cu un veșmâ nt alb și toată viața era o lungă bă tă lie
cu ră ul, pentru a obține mâ ntuirea și nemurirea. Cuvâ ntul albi este apropiat de elbi iar româ nii își
fă ceau judecă țile sub stejar fiind considerat un arbore sfâ nt. Cred că aceste idei au ajuns în mentalul
colectiv al goților și mai tâ rziu al norvegienilor și suedezilor prin intermediul triburilor de goți sau iazigi
din estul imperiului get, cum apar în unele texte și pe tă blițe. Mai spun legendele nordicilor că Odin
are foarte multe nume pentru că în lume se vorbesc atâ t de multe limbi. Toate popoarele cred că trebuie
să schimbe numele potrivit cu limba lor ca să -i poată înă lța rugi, întreză rindu-se ideea unei religii
universale dar mult înaintea satanismului mozaic, așa se ră spâ ndise de bine în acele vremuri de demult
religia crucii slujită de geții de pe plaiurile carpatine.
Odin mai are și numele de Omi apropiat de Omu folosit de religia geților ca formă de tră ire pentru a deveni
nemuritor, idee ce definește existența divinită ții nordice. Mai departe câ ntul spune că pă mâ ntul este rotund,
în jurul lui este marea, pe ale că rei maluri zeii au așezat locuințele uriașilor. Pentru că uriașii erau dușmă noși,
ei au ridicat un tă râ m despă rțitor în jurul Pă mâ ntului. Odin a zvâ rlit șarpele în adâ ncul mă rii ca să înconjoare
toate ță rile. De aceea șarpele se mușcă singur de coadă . Mitul se gă sește și în mitologia noastră care ne spune
că pă mâ ntul este rotund ca un disc, plutind pe o mare de apă și este înconjurat de un șarpe mare. Primii
oameni au fost uriașii care s-au înțeles bine cu oamenii câ nd au apă rut mai tâ rziu și aceștia, dar în timp s-au
înră it asupra lor și le-au fă cut multe necazuri.

492
 Zeița Frigg este soția lui Odin care amintește de Frigia, regiunea unde în mitologia nordicilor s-a format
această religie a nemuririi și renașterii eterne prin moarte. Lupii erau câ inii de pază ai lui Odin, asemă nare
evidentă cu cultul lupului din religia geților sau mitraism cum spun culturnicii subțiri și cu vechea religie a
slavilor din centrul și estul Europei.

Idun este o Asenă care pă strează cutia cu merele pe care trebuie să le mă nâ nce zeii câ nd încep să
îmbă trâ nească ; astfel ei devin din nou tineri și așa vor ră mâ ne pâ nă la dispariția zeilor. Divinitatea este și
culoarea verdelui de primă vară prin care renaște natura și viața. În emegi avem cuvâ ntul idim cu sensul de
primă vară , început, origine. Vedem aici o variantă a mitului merelor roșii sau de aur de la noi și care spune că
acest copac era la marginea lumii unde nu ajunge decâ t Fă t-Frumos. Aceste mere le pă zea și Dolful în altă
poveste iar ele erau hă ră zite numai celor nemuritori. Merele sunt simbolul fertilită ții în mitologia nordicilor
iar la noi tradiția pețitului spune că dacă pețitorii bă iatului s-au înțeles cu pă rinții fetei, atunci ei înfig un
bă nuț de argint într-un mă r ca simbol al° viitoarei uniri a celor doi tineri.
Syn este o Asenă care pă zește ușile să lii celei mari și le închide înaintea celor ce nu trebuie să intre. Are
misiunea să vegheze atunci câ nd Asenii judecă pricinile în care bă rbații neagă câ te ceva. Geții aveau duhul
Sien care era spiritul lunii și al judecă ții cerești pentru cei care au murit iar la emeși Sin era duh al lunii și
înțelepciunii care pă zește și tă blițele destinelor omenești. Moartea lui Baldur, fiul lui Odin este plâ nsă de toate
zeită țile dar mai cu foc de soția sa Nana. Ș i în mitologia celților avem divinitatea cu numele de Nanu care este
mama tuturor zeilor. În emegi duhul Nanna este o reprezentare a energiilor creatoare a lunii și a protecției
nașterii și renașterii. Asenii dețineau miedul ca o bă utură numai a lor și berea ca bă utura preferată . Ș i geții
foloseau berea ca ofrandă cum arată tă blițele stră bune. Walkiriile erau trei divinită ți care trebuiau să toarcă
inul adică firul destinului, idee ce se gă sește pe tă blița care a consemnat moartea lui boero Bista și dovedește
că atâ t bastarnii câ t și goții au avut ce învă ța de la stră moșii noștri. Acestea mai erau numite „femeile sudului”
și arată explicit că mitologia și vechea religie a germanilor a venit de la germanii din sud și s-a ră spâ ndit că tre
nord.
Nyr și Regin sunt pitici pe care Asenii i-au fă cut pentru a ajuta neamul omenesc. Ambele personaje se
gă sesc în Cartea lui Eno, ca urmași vrednici ai celui înă lțat la ceruri. Ș arpele lumii Regin, uriașul din Midgard
care, scufundat în apele mă rii, s-a încolă cit în jurul pă mâ ntului și personifică oceanul planetar. Numele
amintește tot de plaiurile mioritice pentru că într-o poezie populară care prezintă organizarea împă ră ției
cerești, după Dumnezeu și Moș Cră ciun vine Sfâ ntul Ion care este în ceruri din vremuri bă trâ nești și în poalele
veșmintelor sale l-a urcat pe Iisus „Sus l-am ridicat, Sus la reghion, La sfâ ntul Oson”. Ș tim că în împă ră ția lui
Dumnezeu erau și acei solomonari încă lecați pe balauri care erau trimiși să aducă ploaie sau grindină pe
pă mâ nt. Iar acest sfâ nt Oson este Esen (judecata lui Sien) pe care goții l-au reținut ca Asen. Dar balaurul
Regin, care încolă cea pă mâ ntul a apă rut în câ ntecele eddice mai recente pentru că în cele vechi se numea
Fafnir. În vechile poeme Regin era un pitic înțelept așa cum am ară tat° mai înainte, priceput la vră jitorii,
cunoscă tor al tainelor° runelor, așa cum șarpele în mitologia geților era simbolul înțelepciunii și cunoașterii
divine. Regun este vechea denumire a orașului Reghin, iar Regim este unul din urmașii lui Matusalem în
Cartea lui Eno, varianta etiopiană .
Un alt grup important de personaje din mitologia goților sunt wanii care, la° început au purtat ră zboaie
împotriva Asenilor. Inițial zeită ți ale apelor din atmosferă și mare au devenit și zeii navigației și ai comerțului
cum erau cabirii geților. Cultul lor, după cum se pare, a apă rut mai întâ i la germanii sudici și a ajuns la
scandinavi de la aceștia; introducerea lui a întâ mpinat rezistență în râ ndul credincioșilor în cultul Asenilor, și
a fost rezolvat, după lupte crâ ncene°, fiind acceptați în panteon. Numele divinită ților poate veni de la
locuitorii regatului care avea capitala la Adana în câ mpia Ciliciei, lâ ngă Frigia iar în scrierile hitite sunt numiți
adanawanai, adică wanaii din Adana sau poate că era un cult capadocian din jurul lacului Van, ambele regiuni
fiind situate în vecină tatea Frigiei și a Câ mpiei Ida.
Cântul lui Rig ne spune că la neamurile goților, copilul nă scut era sfințit cu apă pentru a fi primit în cult,
ritual cunoscut atâ t pe plaiurile mioritice câ t și la emeși. În Cânturile zeilor divinită țile asene în lă cașurile lor
cerești vorbesc despre ce se întâ mplă în lumea sfâ ntă dar și a muritorilor.
„Stau la sfat despre uriașul șarpe încolă cit în jurul pă mâ ntului
Mai vorbesc de marile întâ mplă ri trecute amintindu-și de ele.
Ș i de ale zeului suprem bă trâ nele rune
Tot acolo se vor gă si iară și neasemuitele
Tăblițe de aur, vor fi în iarbă ,
Tăblițe care în timpurile străvechi fuseseră ale Asenilor.

493
.................................................................

494
 Ză resc o sală luminată de soare,
Poleită cu aur, pe vâ rful Gimle.
Acolo vor locui cei curajoși
Ș i vor avea bucurie ce va fi veșnică .
De sus vine atotcuteză torul,
Nobilul stă pâ n la judecata supremă ”.
Trebuie remarcat faptul că ei vorbesc și despre „bă trâ nele rune” pe care Odin cel venit din nordul
Mă rii Negre, le-a dat goților pentru protecție, considerâ ndu-se că au puteri magice, dar și pentru a scrie
cu ele. Venind din lumea asenilor înseamnă că au venit din sud acolo unde locuiau geții împreună cu
goții la est și bastarnii la vest, iar mai tâ rziu și-au gă sit adă post și alte seminții germane. Mai amintesc
aceste versuri despre tăblițele de aur care în timpurile străvechi au aparținut asenilor. Adică să
știe și hoții de la Sinaia ceea ce știau și goții, că aceste adevă ruri nu le pot înturna cum vreau ei sau
nă imiții lor! Despre tăblițele de aur ale geților au știut și cei de la ră să rit din imperiul amal ‒ goții,
dar și cei de la apus ‒ bastarnii cu care geții au viețuit împreună peste 750 de ani, iar memoria colectivă
a pus această realitate istorică în mit. Versurile ne mai vorbesc despre „nobilul stă pâ n la judecata
supremă ” adică să ne deslușim mai bine este judecata divină a faptelor fiecă rui individ câ nd sufletul se
va înă lța la ceruri și nu „revelații și masticații” iudeo-sataniste.
În Cântul lui Grimnir gă sim alte informații la fel de nă ucitoare care arată puterea de influență a religiei
geților asupra miturilor neamurilor gotice cu care împă rțeau plaiurile mioritice în acele vremuri uitate de
istorie și de curiozitatea noastră .
„Țara este sfântă, cea pe care o ză resc
În apropiere de Aseni și Elbi;
Acolo în Thrudheim va locui Thor
Pâ nă la dispariția zeilor.
................................................
Mai știu o a treia construcție, acolo binevoitorii zei
Au acoperit cu argint marea sală ;
Walaskjalf se numește ea, locuința
A fost ridicată de zeu în timpuri stră vechi.
....................................................................................
Frasinul Iggdrasil fiul Omului care trebuie să sufere
Mai mult decâ t și-ar închipui oricine”.
Dacă citești cu atenție constați că se aburește mintea de zisa nordicilor, ori aceștia s-au ținut de rele și au
tras cu ochiul prin Evanghelia esenă fă ră a le pune cineva la zid coțcă ria, ori sursa este alta iar revelația divină
este o uriașă minciună a șmecheriei iahviste. Adevă rul îl gă sim tot pe tă blițele stră moșești care își numeau
toriștea „țara sfâ ntă ” cu vreo 700 de ani înainte de fă că tura mozaică , și tot așa o știau și goții veniți din Gota
Scandinavici. Ne mai amintesc aceste versuri de Fiul Omului care trebuie să sufere așa cum a pă țit uitatul
martir al geților Ili, pe care alții l-au furat spunâ nd că -i de-al lor, neaoș, neprihă nit și fă ră abajur la bă rbă ție.
Mai află m că locuința lui Odin se numește Walaskjalf și a fost ridicată în timpuri stră vechi pentru judecarea
muritorilor.
Teodor Burada a fă cut în anul 1893 o că lă torie în Moravia pentru a mai gă si ceva dintr-un neam
mioritic despre care auzise unele vorbe. Ș i stă ruința nu i-a fost zadarnică , în nord-estul provinciei a
descoperit regiunea Walaska, adică Valahia locuită de 150000 de valasky adică valahii noștri. În
norvegiana veche cuvâ ntul alf înseamnă alb, luminos. Iar această locuință a lui Odin trebuie că utată în
regiunea locuită de geți unde aveau centrul lor de putere și religios adică Geția, pentru că numele de
valah și Valahia au apă rut în documentele vremii în secolele IX‒XI dar ei știau cuvâ ntul din conviețuirea
cu geții. Ș i în limba poloneză avem voloski pentru valahi și Voloska pentru țara locuită de ei.
Cuvâ ntul compus Walaskj + alf se referă ori la regiunea Valahia Albă sau Luminată , adică țara de origine
a valahilor, la acest ținut ca centru religios ce comunica cu divinitatea prin Muntele Sfâ nt, sau la
veșmintele albe pe care le purtau geții dar și preoții lor câ nd au conviețuit împreună cu neamurile gotice și
germane, iar locuința lui Odin o situează în glia noastră stră bună acolo unde și Fiul Omului a suferit
pâ nă la capă t pentru credința neamului să u.
Am să dau câ teva cuvinte gă site de mine în scrierea Edda, ce vin din limba norvegiană veche
(primul cuvâ nt) care sunt identice sau asemă nă toare ca formă ori sens cu cele din limba româ nă veche sau
eme-gi (după semnul =).

495
afl: alb, luminos, stră lucitor = alb: culoare; ahwa: apă = apa; ai: stră bunic = ai: ani; amma: bunica =
oama: femeie, mamă și ama: mamă , mă tușă în emegi; blid: prietenoasa = blid: strachină , farfurie;
boddi: cel cu barbă de țap = badi: frate mai mare; ban: ogor sau teritoriu = ban: teritoriu; Dag: numele
unui Asen = dagă : cuțit cu trei muchii purtat de geți pentru a ară ta apartenența la Fră ția Celui Ales și
dag: stră lucitor, luminos, existență , adunare, cameră din emegi; edda: stră bunica = edia: preot judecă tor
la geți sau deciziile acestuia; gardrofa: cea care rupe gardurile = gard + rufa: a face ră u cuiva; glad:
cel sprinten = Glad: numele unui voievod româ n; gust: suflă torul = gust: senzație olfactivă ; har:
mă rețul = har: dar sau ră splată divină , grație; hati: cel plin de ră utate = hă ți: a smuci pe cineva, a zgâ lțâ i;
hold: ță ran liber = holdă : câ mp de grâ u; holm: insulă = Holm: deal în comuna Flă mâ nzi; Hrist: nume de
walkirie ce duce cornul din care eroii își beau berea = Hrist: nume pentru Iisus; igg: cel roditor, nume
dat lui Odin = ig: a iriga, a adă pa vitele, a aduna laolaltă în emegi; kor: patul în care zace bolnavul =
cori: pojar; lag: umil, dă râ mat, culcat la pă mâ nt = lag: bucată , a îngră mă di, a trâ nti; legg: bă rbatul =
leg: testament; lyr: aducă tor de că ldură = Ler: personaj mitologic invocat în urâ turile de Anul Nou la româ ni;
olrun: cea care cunoaște runele bă uturii = ol: cană de lut + rumun: româ n; Radu: numele celor 12 judecă tori
împuterniciți de Odin, oamenii adună rii, sfetnici = Radu: prenume la româ ni; Rademenn: numele celor 12
judecă tori împuterniciți de Odin, oamenii adună rii, sfetnici = rade: sfat, adunare, parlament; Rig: numele unui
Asen = rigă : rege și rig: a aduce, a pă zi, a se înclina, sceptru în eme-gi; ristil: energică = ră sti: a striga cu
putere; Sad: cel ce chema cu glas° tare, alt nume pentru Odin = sad: soi, să mâ nță de plante; syn: tă gada = sin:
nepot, fiul lui, iar Sin este duhul lunii și al înțelepciunii în emegi; skald: trubadurul care spunea baladele
nordicilor = scald: a spune povești, a îndruga verzi și uscate; Skoll: unul din lupii care urmă reau Soarele de la
ră să rit pâ nă la asfințit pentru a-l prinde să -l mă nâ nce = scol: sculare, trezire; spana: a examina foarte atent =
span: veche unitate de mă sură , palmă ; stupagrewe: judecă torul împuternicit cu executarea pedepselor
publice = stupa: rest de lâ nă sau de câ lți ră mași de la dă ră cit, stupi: a disprețui pe cineva, a scuipa în urma
cuiva + greve: grave; thrud: putere = trudă : muncă , putere, efort; wallah: în germana veche înseamnă cal
castrat = valah: româ n, geții erau mari crescă tori de cai; wallasi: stră moși în quechua limba incașilor = valahi:
româ ni; wind: vâ nt = vâ nt: mișcarea puternică a aerului în natură ;
Neamurile goților ce au tră it printre șatrele geților în pace sau gâ lcevi uitate, timp de peste 400 de ani nu
au plecat toate spre vest la pră duială după anul 401 cum vrea să ne convingă istoria. O parte dintre ei s-au
întors în ținuturile de baștină , adică în Suedia și Norvegia, unii ră mâ nâ nd în Germania, iar o altă parte au
ră mas pe cursul inferior al fluviului Volga din care s-a format poporul cazar. Aceste informații se gă sesc în
istoria veche a suedezilor scrisă pe pietre cu alfabetele runice care spun despre goții decedați în Grecia sau
Macedonia ajunși aici cu ceva gâ nduri urâ te de jaf. Iar unii s-au stins pe drum că tre baștină semn că nu au
venit să viziteze ținuturile Afroditei și cei care le-au ieșit în cale nu s-au lă sat peniți fă ră să le dea la mir.
Pentru că acești suedezi au un respect deosebit față de trecutul lor, unii s-au ostenit să -l pună în texte astfel ca
informațiile să fie transmise generațiilor viitoare.
Cam în același timp în care au fost descoperite textele Eddei vechi în Islanda, în Suedia apare lucrarea
Zamolxis, Primus Getarum Legislator avâ ndu-l ca autor pe Carolus Lundius, tipă rită în anul 1687 la Upsala iar
în româ nește a fost tă lmă cită la anul 2002 și tipă rită la editura Axa. De profesie jurist și avâ nd calitatea de
consilier al regelui Suediei, în trebușoara înfă ptuită dovedește serioase cunoștințe de istorie veche și
lingvistică . Cartea lui este și în prezent foarte apreciată pentru înalta erudiție dovedită °. Ș i la noi avocatul N.
Densușianu s-a ostenit 20 de ani să ne scrie o preistorie veche a neamului get cu informații adunate pâ nă pe
la anii 1900, numai că a avut o soartă imposibil de înțeles, istoricii româ ni în frunte cu lepra jidovită V. Pîrvan,
l-au considerat nebun!
Toată scrierea magistrului suedez este un omagiu adus lui Zamolxe și neamului get ‒ din care
susține autorul ‒ se trag legile lor stră moșești, fiind un prilej de mâ ndrie națională . Bine că ei se pot mâ ndri
cu Zamolxe pentru că pe plaiurile baștinei marelui gâ nditor get, numele lui a devenit cuvâ nt de hulă
și afurisenie naționalistă . C I,1: „Tă blițele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci câ nd vorbesc
despre originea legilor paternale (naționale), fac referire la Samolse. Despre el nu se știe foarte exact
dacă a fost om sau câ nd s-a nă scut. Totuși cei mai mulți autori afirmă , cu cea mai mare ușurință , că s-a
nă scut întru-un loc pe Pă mâ ntul Tracic. Pe atunci acolo locuiau Geții, cei mai viteji și mai drepți
dintre traci după cum spune Herodot… Cei care în Tracia erau numiți Geți, au fost numiți pe vremea
lui Procopius (istoric grec mort la 562) Goți și în vremuri mai vechi fuseseră numiți Sciți… De reținut
acest adevă r unic și anume că geții și goții au fost unul și același neam și că aceștia s-au mai chemat și
cu numele de Sciți”. Îl mai amintește pe scriitorul grec și cu cartea Vandalii unde spune la C I,1 că :

496
„Națiunile gotice au fost numeroase și odinioară dar sunt și azi°. Cele mai nobile dintre acestea sunt Goții,
Vandalii, Vizigoții și Gepizii. Sunt unii care i-au numit Geți pe aceștia… Dar aceștia, adică geții nu diferă de goți
decâ t prin nume”. Din greșeala suedezului, unii româ ni și-au fă cut unic adevă r!
Parcă te pune pe gâ nduri zburdă lnicia acestuia plin de râ vnă pentru trecutul glorios al neamului să u.
Istoricește, juristul din Suedia nu greșește cu nimic pentru că el nu a fost educat cum să supraviețuiască prin
pupincurism așa cum s-au școlit „doctorii ardeleni” și celelalte lepre tră dă toare de Neam și Ț ară , care și astă zi
lucrează cu același fanatism pentru distrugerea totală a istoriei și culturii identitare a româ nilor. Fire
bă tă ioasă și foarte sigur pe ce spune, Lundius nu ne mai lasă să umblă m cu cotite, scriind la C III,1: „Să fie clar
pentru toți, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o venerație aleasă Geți, scriitorii i-au numit după aceea,
printr-o înțelegere unanimă , Goți… grecii și alte popoare au luat literele de la Geți. La Herodot și Diodor
gă sim opinii directe despre ră spâ ndirea acestor litere”. Uite așa, să ți se zbâ rlească freza și pă rul de pe piept,
de greutatea acestor vorbe!
Fiind bun cunoscă tor al celor juridice spune că toate legile goților/geților au fost date de marele gâ nditor
Zamolxe. Parcă prea se întrece cu gluma suedezul și ia în derâ dere toată floarea cea vestită a istoriografiei
româ nești. Se mai sumețește fă ră putință de îndoială la C I,1: „Zamolxis în pergamentele noastre Samolses. La
el sunt raportate începutul legilor paternale și apă rarea acestui adevă r. Cine este el și de unde vine? El
aparține Geților care sunt aceeași cu Goții și Sciții”. Îl citează pe Diodor din Sicilia care spune despre
Zamolxe că a fost marele legiuitor al geților, ce le-a schimbat viața în bine și i-a fă cut mai vrednici și mai
drepți!
Mă i să fie, se ține numai de ghidușii la C I,1 să ne încrețească mințile! „cele dintâ i legi la Svioni, și Goți au
fost alcă tuite de Samolse…. Așadar ei sunt numiți getae, gothones, gothin, getar, gettar, gautar, gotar, gatur,
gaute, gautur.” Dar pe plaiurile mioritice nu-i chip să vorbești despre Adevă r pentru că te iau în ră spă r, liftele
stipendiate pentru brava lor tră dare de Neam și Ț ară , iar dacă ei nu te doboară , atunci puterea criminală dă
un ucaz, fă ră de haz, în care îți zice că suntem un popor de asasini, mai ră i decâ t o haită de câ ini, turbați și
înciudați, pe jidani înverșunați, iar istoria toată , nu este decâ t o baltă și aceea puturoasă , umplută cu mâ liștea
otră vitoare adunată din closetul întregii Europe.
Ca să înțelegem hotă râ rea lui Lundius trebuie să deschidem urechile și la argumentele istorice pe care le
folosește pentru a-și dovedi susținerile. Îl citează pe Procopius cu scrierea De bello Gothorum care precizează
la C I,11: „Acesta este modul de a tră i a locuitorilor insulei Thula, care se deosebesc de multe alte națiuni. Una
din ele mult mai înfloritoare decâ t celelalte și foarte numeroasă , este cea a Gautonilor care s-au așezat lâ ngă
heruli (popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis) sosiți acolo”. Iar Plinius în Istoria naturală spune
despre insula Thula: „Unde nopțile clare de vară confirmă la râ ndul lor că ceea ce rațiunea a cugetat, e demn
de crezut în zilele solstițiului, soarele înă lțâ ndu-se mai aproape de axa lumii, printr-un spațiu îngust al
luminii, pă mâ ntul are șase luni de zile fă ră întrerupere noapte, cu o distanță ° diferită de solstițiul de iarnă .
Tocmai așa avea loc pe insula Thula cum a scris Pythias din Massilena° (navigator din Marsilia) la o distanță
de șase zile din Britania spre nord”.
Dar prima patrie a Goților nordici – ținutul Svithiod era situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic
punct și avea un climat foarte aspru, regiunea era secă tuită de ger și ză padă iar viața era foarte grea. Pentru
un trai mai bun au migrat o parte că tre vest ocupâ nd ță rmurile de sud ale Mă rii Baltice iar alții că tre nord-
vest ajungâ nd în regiunea Smaland din sudul Suediei care în vechime se numea Guta și era locuită de guți sau
gutari, o ramură a celor care în istorie au fost numiți impropriu și de multe ori fals, geți. Voi reveni la acest
ram germanic și la baștina lui.
Îl amintește și pe Iordanes cu De origine actibusque Getarum (Despre obâ rșia și faptele geților) unde se
spune cum au ajuns goții pentru prima dată în Sciția vecină cu Marea Neagră . Ca să convingă ce neam de soi
erau acești sciți îl aduce la lumină pe Justinus la C I,11 care scrie: „După cum se poate vedea, ce este de
admirat la sciți, este ceea ce le-a dat lor natura, ceea ce grecii nu pot obține nici prin nesfâ rșitele doctrine ale
înțelepților și preceptele filozofilor, că ci sunt întrecuți, punâ ndu-i în balanță de bunul simț înnă scut și
obiceiurile neșcolite ale barbariei: că ci sciților le-a folosit mai mult necunoașterea viciilor decâ t le-a folosit
grecilor cunoașterea virtuții”. Prin „sciți” trebuie să înțelegem, populația din nordul Istrului, unde cultul lui
Zamolxe, era credința crucii, iar Justinus mai spune că acești sciți cunoșteau ideile „creștine”, și avea în vedere
nu „iudeo-creștinismul” nă scocit de farisei care pe atunci nu avea nici urmă de interes la populațiile din
imperiul roman, ci pe cel arimin al înțeleptului get.
Pentru ca elenii să nu-l acuze de ceva gâ nduri necurate îl pune ală turi și pe grecul Xenofont cu ceva
ziceri pline de folos luate din Despre faptele și vorbele lui Socrates și spune că spre deosebire de
celelalte popoare, Sciții și Tracii sunt dotați de la natură cu această netă superioritate în a mâ nui arcul și

497
498
să gețile C I,11. „Legile persane, de fapt urmă resc prevenirea delictelor, ele prevă d ca încă dintru început
cetă țenii să nu iasă din litera lor, să nu cadă în ceva necinstit sau să se amuze de un lucru rușinos sau de o
faptă criminală ” extras din Copilă ria lui Cyrus.
Comentâ nd ră dă cinile vechii religii a neamului să u pe care o respecta mult scrie la C I,4: „Apoi, această
vocabulă de Odinus, pare să fie cu mult mai veche decâ t sosirea lui pe lume… sigur este că nu s-a fă cut
niciodată mențiunea acestui nume, înaintea apariției lui Odinus, nici de că tre scriitorii stră ini nici de că tre cei
indigeni… Odinus a plecat de acolo în Sveonia al că rui rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui
asiaticilor, cel că ruia i se spunea Aesir… și care apoi s-a numit Odinus.” Cred, că sub numele Aesir, este o
formă stâ lcită a divinită ții supreme egiptene User pe care grecii l-au fă cut Osiris. Scrie mai departe la C III,11:
„Odată sosit în cetatea Sveonie, Odin, ca să -i fie de bun augur sosirea acolo, a fă cut ceva ca să ră mâ nă legat de
numele să u, Sigi Sigtunam, adică a instituit un numă r de 12 prefecți care să slujească și să judece după
obiceiul pă mâ ntului; așa ceva era în vechea Troie… În obiceiuri, zic judecâ nd după forma în care se desfă șoară
judecă țile, ei se serveau ca și noi, de un consiliu de o religiozitate extremă . Stau mă rturie fragmentele din legi
foarte vechi… Iată că în acest colegiu de 12 se află și Odin, el însuși judecă tor; apoi și-a fă cut apariția un altul
care-l reprezenta pe rege la judecată .” Ș i la geți pricinile foarte grave erau judecate de preoți iar toate deciziile
judecă torești erau însemnate cu semnul crucii. Dacă astă zi ar fi o asemenea practică la româ ni, mai toți
judecă torii ar avea mâ inile uscate devenind ciungi sau ologi, la câ te ră ută ți și minciuni scriu și fac slujind cu
mult zel Satanei și leprelor puse numai pe nelegiuiri.
Ne mai luminează la C III,8 despre obiceiurile lor stră vechi astfel: „Am ară tat deja că la Sveoni și
Goți, dintr-un obicei natural stră vechi, dar și prin obiceiurile lor, s-a voit ca legile să fie stabilite după
un ritual și să fie pă strate cu sfințenie ‒ de aceea citim că spre a fi fost mai temeinic pă strate în mintea
tuturor, în vechime, la o zi și la un loc dinainte stabilit, legile erau recitate și corectate în fiecare an.”
Ș i la geți exista acest obicei, pentru a fi un îndrumar direct și la îndemâ na tuturor pentru calea mâ ntuirii
fiecă rui individ. De aceea ei le mai numeau frumoase pentru că erau primite de la Sâ ntu și aduse de
Eno poporului ales de Creator.
În lucrare mai este amintit obiceiul numit arsdabolker sau arfdabolker prin care se desemna
moștenitorul casei pă rintești și a întregii averi a familiei. Ars sau arf are sensul de arc dar și de să geată , fiind
și titlul de ereditate pentru cel mai vrednic tâ nă r din familie datorită numă rului de arcuri iar cel care
primea de la pă rinți 12 arcuri era numit și scit, legea luâ nd numele de mai sus. Expresia din suedeză
este compusă din trei cuvinte româ nești: ars + dabo: cetate + likar: lică r, lumină , prelingere a unui
lichid; fiind tă lmă cit ca arcașul care apă ră cetatea sau vatra micii lumini care era vatra stră moșească
din casă . Numă rul 12 al să geților era socotit la vechii suedezi drept hă ră zit zeilor. Pe tă blițele geților
există acest concept religios prin „cetatea luminii” și să geata de aur pe care că lă torea Abaris/Zamolxe
acolo unde îi poftea inima. În vorbirea curentă am întâ lnit expresia „dabulike pleaftura” cu sensul de
om de nimic care a distrus o avere sau o mare sumă de bani. Numai datorită cuvâ ntului din limba
suedeză am reușit să înțeleg ră dă cina foarte veche a expresiei româ nești, și sensul ei profund religios-
social. Iar în° legile suedeze, atâ t mai vechi, câ t și mai recente despre care scrie autorul, nu se face numai
menționarea să geților, ci totdeauna sunt pomenite împreună arcul și să gețile. În probleme de moștenire,
câ nd se fă cea succesiunea, acela dintre fii era socotit mai norocos și deci mai puternic în ră zboaie, care
moștenea 12 arcuri. Ș i conchide plin de fermitate la C II,1: „Socot că s-a demonstrat clar pentru a spune
că Goții și Geții sunt aceeași cei mai neînvinși prin virtute și fapte și care mai sunt cunoscuți și sub
alte nume”. Mai amintește de nă vă lirile goților în sudul Europei, regatele pe care le-au întemeiat pe
teritoriul Geției și mai că tre est în nordul Mă rii Negre precum și trecerea lor pe malul drept al Istrului
apoi migrarea că tre vest după anul 401 cu întemeierea statelor geto-gotice în Italia, sudul Galiei și
Spania. Câ nd goții au plecat din Balcani să ră stoarne imperiul roman de apus și să -l treacă prin sabie,
au dus cu ei și legile după care s-au ocâ rmuit în nordul Mă rii Negre, la gurile Dună rii sau în sudul
acesteia câ nd au locuit o vreme în Moesia și Tracia.
Ne mai precizează ilustrul suedez la C I,6 că : „…regiunea Sveonia este distinctă de Gothia…
Regatul Sveonie, conform cu ultima amintire a religiei profane, s-a închegat din regiunile Sveoniei și
Goției… conform legendei Vilkina, regele Vilkinus, prin forța armelor și-a însușit regatul Vilkinaland
care astă zi este format din Sveonia, Goția, Scania, Selandia, Vinlandia(Vandalia) și din regiunile care
se află la granița cu acest imperiu.” Dar aceste informații despre goți și geți se pot gă si și în Getica
scrisă de Iordanes însă istoricii româ ni nu fumează asemenea „pipe ale pă cii” ci trag dră cos numai din
narghileaua iudeo-sataniștilor și a altor că petenii de întunecați care le șoptesc la ceas de taină , cu ce să

499
ne mai îmbrobodească , astfel, să fim o turmă de dobitoace care nu știe nici pe unde pă șește! Ș i la C I,11 scrie:
„Astfel, în fragmente de legi, printre cele mai vechi sunt cele prescrise Sveonilor și Goților în anul 1375, unde
Sveonia era numită Yswerstoc.” Cum am ară tat mai sus, vechii suedezi își numeau baștina ca binecuvâ ntarea
lui Yswer sau User, ce mai, neamul acesta are fler, știe să -și țină capul sus pâ nă la cer! Cinste lor că nu-și cer
adevă rul de la Dracu sau de la Talpa Iadului, așa cum o fac româ nii și astă zi, pentru că știu ce nă imiți sau
tâ mpiți se învâ rt în jurul lui!
Pentru a le face în ciudă tuturor celor care se țin că au istoria la că lcâ i, scrie la C II,1: „Legile lui Zamolxe au
fost ră spâ ndite peste tot; în Italia Legile Ostrogoților, în Spania Legile Vizigoților, ale longobarzilor,
burgunzilor, francilor alemanilor… Olaus Magnus (1490-1556) relatează că a vă zut cu ochii lui în Italia, la
Perusia un volum de legi gotice scris cu caractere gotice și că , în ciuda vechimii acestui manuscris literar-
juridic, că ci desigur se scurseseră mulți ani de la acea perioadă de câ nd goții locuiseră Italia, era cu grijă
conservat și pă strat de că tre perusieni. Acest volum este o carte conținâ nd legi ale goților, reunind un
ansamblu de legi, de care se folosesc și astăzi sueții și goții, așa că s-au descoperit exact aceleași legi care
sunt și astă zi în vigoare. Această concordanță a conținutului legilor ne-a condus la un argument foarte sigur și
anume că Goții, când au plecat în Italia, au luat cu ei și codurile de legi… Legile stră vechi paternale ale
tuturor Goților și în parte privitor la expedițiile ostrogoților, atâ t cea militară în Grecia câ t și în alte locuri, cu
un cuvâ nt se menționează regiunile migrației”.
Ajungi ca mintea să se înnegureze la câ tă mizerie și minciună trebuie să îndure neamul nostru româ nesc
numai ca să le meargă bine iudeo-sataniștilor, papistașilor, cazarilor și altor urdii pe care istoria le-a înghesuit
în coastele noastre, și să ne țină mereu în țeapă sau în sulă cum au fă cut-o în decembrie 1989 și după !
Suedezii își revendică cu mâ ndrie nedisimulată , vechea istorie a goților iar noi nici nu aveam voie să ne
cunoaștem adevă rata istorie a geților pentru că ar cră pa și Iahwe și Satana de furie câ nd le-am ară ta ce hoție
au fă cut pe seama noastră .
Carolus Lundius scrie că în Biblioteca Vaticanului exista pe vremea lui o istorie a goților cât ei au
stat în Italia scrisă de tipar și parțial de mână dar nu în latină ci în dialect italic. Astă zi știm sigur că cei
care au stă pâ nit Italia, au fost geți amestecați cu seminții gotice și germanice iar dialectul italic în care sunt
scrise legile, ar putea fi chiar limba româ nă așa cum o știau ei prin secolele V-Vl, limbă amintită în imperiul
bizantin pe la începutul secolului IX, ca „scitică ” adică de la nordul Dună rii, din vechea themă Sciția creată de
Justinian în Valahia la anul 528.
Lundius, mai amintește în lucrarea sa de literele getice care au fost, ală turi de legile lui Zamolxe, publicate
pentru prima oară de că tre Johannes Magnus Gothus, ce a scris lucrarea Historia de omnibus Gothorum
Sueonumque regibus apă rută la Roma în anul 1554. Sunt convins că în această scriere există informații foarte
importante pentru aflarea adevă rului despre istoria și identitatea româ nilor, adevă r atâ t de crunt batjocorit
de tră dă tori și tâ mpiți. La C II,1 scrie: „Sigur este că Grotius întă rește ideea că la Marea de Azov, chiar și în
zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba și numele goților.” Poate că în timpul lui Lundius mai erau ceva
ră mă șițe din goții amintiți la anul 1245 în scrisoarea papei Inocențiu IV,° care-și trimitea misionari
franciscani spre ță rile din centrul și estul Europei ca să formeze o coaliție împotriva fioroșilor mongoli sau
tă tari. Sau autorul suedez include sub numele goților și pe cazarii ce trecuseră la mozaism dar vorbeau limba
gotă , numită de ei idiș, și aveau obiceiuri diferite de ale sefarzilor. Kwasir în limba gotă are sensul de „cel ce
șușotește”.
Lundius ia o parte din informații din lucrarea lui Iordanes care amintește de leges bellagines ca vechi legi
luate de goți de la stră moșii noștri geți. Iordanes era și el got nă scut în Panonia sau Dacia care a avut o
pregă tire culturală serioasă și a cunoscut realită țile din Dacia prin experiență personală la care s-a adă ugat
sursele orale sau scrieri dispă rute. Cum Iordanes a folosit în mod evident și izvoare gotice despre care nu
știm, putem spune că Getica sa reprezintă în mare mă sură o tradiție foarte „înflorită ” despre istoria geților
amestecată cu cea a goților cum au fost aceste neamuri câ teva sute de ani. Luâ nd informații de la Orosius că
goții sunt geții de altă dată , împrumută date din istoria acestora gă site în autori vechi pentru a ară ta virtuțile
și faptele de seamă ale neamului got în vremurile de demult.
O istorie fabuloasă a goților precede istoria lor adevă rată . Informațiile transmise de Iordanes cu privire la
leges bellagines sunt în mare parte corecte numai că noi româ nii umblă m tot cu pă rul în ochi și scuipă m pe
adevă r pentru că supă ră anumite că pă țâ ni nebune! Mai spune că sistemul juridic suedez de la acea vreme
avea rădăcini adânci în legile lui Zamolxe și nimeni nu cuteza să pună la îndoială această istorie . Îl
invocă pe Seneca cu privire la judecă torii infernului pentru a ară ta că au elemente comune și cu vechiul
sistem juridic al romanilor.
La județul din lumea tă cerii cei trei magiștri Minos, Rhandamanthes și Aeascus erau singurii care

500
501
aveau dreptul de judecată și împă rțire a dreptă ții. Cel mai important dintre judecă torii era Minos, că ruia îi
urma Aeascus după afirmațiile lui Platon și Plutarh și el putea judeca singur câ nd lipseau ceilalți doi, cum
scrie la C VIII,6. „Numele lui la Svioni, înseamnă «mai bun» că ci man, minn, minur, madur și cuvâ ntul compus
lagmadur îl susțin. Așa cum se arată din legile stră vechi suedeze această expresie înseamnă , a judeca foarte
drept, a desfă șura audierea corectă a martorilor, a conduce procesul în locul regelui. Bagheta de magistrat a
lui Aeacus a fost numită la Svioni și Gothoni kasla și staf. Din acest motiv, la goții care locuiau în Moesia,
tocmai de la acest termen sau sceptru judecă toresc numit stava și judecă torul s-a numit tot stava, iar
tribunalul acestuia s-a numit stavastola”.
Pe tă blița 30 avem felul de judecată descris de Lundius și practicat în Moesia pe la 325 î.e.n. dar și în
vremea câ nd goții erau pe meleagurile de la sudul Istrului. Bazorio era foc de nemulțumit cum merg treburile
în Moesia și a pornit cu oaste să îndrepte strâ mbă tatea lui Eneo pe care l-a adus la județ sub un copac fiind
judecat în fața neamului să u. Pentru că nu avea pe unul mai vrednic să pună în loc i-a dat înapoi sceptrul
acestui nimic de Eneo! Tot despre județ la geți, se mai vorbește în tă blița 33 unde solul trimis la besi nu a
fă cut treabă bună iar câ nd s-a întors pe șapte că ră ri a fost judecat de dage balo și mă surat cu toiagul în vă zut
tuturor spre a fi pildă . În limba româ nă avem stava cu sensul de loc umbros unde se odihnesc animalele și
stavăr cu sensul de fermitate, hotă râ re, stabilitate, iar stol înseamnă masă și stola are sensul de strat și figurat,
fă cut cu mare grijă . Uite că suntem și oleacă de suedezi sau mai corect ei au ceva împrumutat de la noi așa
cum o spune cu mâ ndrie chiar Lundius!
Din fragmentele de legi numite Askeskäpte află m că la vechii suedezi judecă torul slă bea mâ nerul
bastonașului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietă ți de drept,
înstră inată regulamentar, fapt întă rit și de colecționarea unor stipulă ri cu felurite codexuri ale diferitelor legi.
De aici și scrierile judecă torilor de eliberare a sclavilor, în vigoare, skaptebreff (scapă -te bre!) cum se
obișnuiește să li se spună în Goția de Vest și în multe alte locuri. Iar scrierile eddice ne spun că zeii tocmai sub
frasin își desfă șurau judecă țile pe lâ ngă alte rațiuni mai ales pentru că dintre toți copacii, frasinul este cel mai
puternic și cel mai bun. Ei foloseau pe radmenn care erau sfetnicii înțelepți ai regelui în numă r de 12, și mai
îndeplineau funcția de asesori judecă torești.
Plin de mâ ndrie încheie la C IX, 1: „Așa cum s-a arătat filozofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis și
a neamului nostru; din izvoarele ce s-au iscat și principiile și preceptele juridice și tot ele s-au revă rsat în
for; ele sunt exemplul de nezdruncinat al adevă rului… Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că
ceea ce am fă cut eu este mai puțin corect, prin faptul că , vorbind despre începuturile legilor la geți, mă refer în
primul râ nd la Samolse ei crezâ nd cu tă rie că erudiții noștri s-ar fi inspirat din literele grecești dar literele
getice, fiind deja inventate și puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi și a
înțelepților noștri experimentați în literatura scriitorilor vechi, de asemenea inși, ei nu vor fi socotiți ca atare,
pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posterității îi va condamna ‒ și sunt demni
de a fi condamnați în unanimitate, aceasta, deoarece despre stilul lui Samolse ne stă mă rturie autoritatea
unor istorici antici care consemnează cu toată claritatea adevă rul”! Bravos neică , le-ai dat în bot să -i saturi de
lehă it! Nici eu nu dau vreun ban pe toată însă ilă tura de minciuni și falsuri ale istoricilor româ ni și stră ini
despre istoria neamului meu get!
În cele mai vechi documente suedeze ‒ scrierile eddice ‒ se distinge la mare cinste cum scrie la C VIII,1
Lundius și: „Teologia lui Samolse care este, în același timp și cea a celor mai vechi cetă țeni ai Sueoniei, se
face deosebire între viața viitoare a celor drepți, dusă în fericire și cea a celor ră i, dusă dimpotrivă în
nefericire, la zeii subpă mâ nteni. Dumnezeu însuși a fă cut cerul, pă mâ ntul și toate cele care se gă sesc pe el și
ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul al cărui suflet i s-a introdus în trup ca nemurire, că ci corpul
poate fi prefă cut în pulbere, sau dacă este ars, în cenușă . Cei drepți trăiesc veșnic împreună cu El în Gimle
sau Wingulff, cei nedrepți însă sunt aruncați la zeii subpă mâ nteni”.
Afirmâ nd că atâ t filozofia câ t și teologia lui Zamolxe sunt cele mai vechi din istoria umanită ții, el
susține ideile lui Justin Martitul, Meliton și Celsus, care au scris adevă rul din vremea lor ‒ secolul II al
erei noastre ‒ că , teologia și filozofia creștină sunt învățăturile lui Zamolxe, adică religia crucii
practicată de geți, numită și ariminism sau mitraism. Ș i ne lă murește el la C VIII,4 cum vine vorba despre
acest ținut misterios și plin de încâ ntare Gimle. „În partea sudică a cerului se vede cel mai frumos
templu și cu un soare mai stră lucitor decâ t oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura
câ t timp vor fi focul, cerul și pă mâ ntul și acolo vor locui în veci cei cinstiți și drepți. Toate aceste scrieri
spun că această lume unică ar trebui să piară în flă că ri astfel: într-o zi această lume va dispă rea prin
foc”. Ră mâ i uimit despre asemă narea zicerilor vechilor suedezi și basmele noastre populare dar și
tradițiile precreștine ale poporului româ n pă strate° atâ t de bine în mituri și legende. Limba româ nă veche

502
503
are cuvâ ntul cimili cu sensul de a explica, a clarifica, a tâ lcui, adică un ținut al judecă ții.
Edda face referiri privitoare la fericirea de după moarte a celor drepți și la pedepsirea, chiar și ră stignirea
celor nedrepți în iad. Ea ne spune că acest ținut al fericirii este în partea sudică a cerului pe care localnicii o
numesc gimle, cuvâ nt care în eme-gi este compus din gim cu sensul de mesager, direcție, că lă torie și le cu
sensul de stră lucitor, încâ ntă tor, mă sură dreaptă . Mai adaugă cu acribie înră itul suedez că , despre acestea se
gă sesc informații și în inscripțiile vechi gravate în piatră de că tre profani unde le vedem cu sufletul și cu ochii
noștri de pe aceste meleaguri și locuințe de la lă cașurile celor fericiți la cel mai înalt cuprins al cerului,
îmbră țișâ nd și înlă nțuind toate. El nu folosește cuvâ ntul Walhalla pentru a ară ta ținutul eroilor și al oamenilor
merituoși precum goții din Germania. Dar și acest cuvâ nt are legă turi cu plaiurile noastre mioritice, fiind
apropiat fonetic de Valahia.
În Edda mai sunt descrise pe scurt nemurirea sufletelor în care geții au crezut din totdeauna și ne dă spre
adâ ncă și tristă meditație cuvintele memorabile ale lui Bonaventura Vulcanius din De literis et lingua getarum
sive gothorum (Despre literele și limba geților sau goților) apă rută la Lyon în anul 1597. „Nu pot să trec sub
tă cere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decâ t al tuturor, al acestui nume prin excelență
nobil al unui neam, care crede din adâ ncul inimii lui în nemurirea sufletelor, că ci, după judecata mea,
condamnâ nd puternic moartea, ei capă tă un curaj neță rmurit de a înfă ptui orice; după cum se vede, neamul
geților s-a ivit așa din totdeauna de la natură , el a fost și este un popor cu totul aparte și veșnic”. La noi
multe adevă ruri au fost trecute sub tă cere iar asemenea gâ nduri venite din partea unui stră in te lasă fă ră
cuvinte!
Dar să revin la vechea denumire Guta din regiunea Smaland situată în sudul Suediei și la locuitorii ei guti
sau gutari, ce fă ceau parte din neamul goților. Regiunea din peninsula Gotaland, s-a numit în vechime Guta,
Gota sau Gotaland, iar acest adevă r istoric trebuie să -l bă gă m în că pă țâ nile° tuturor istoricilor de la noi, din
Germania și de aiurea care fabrică fel de fel de istorii ale goților și germanilor. Dar cum au ajuns ei acolo și de
unde veneau, istoria prezentă încă nu ne spune nimic? În scrierile sumeriene s-a consemnat că orașele-state
ale lor au intrat sub stă pâ nirea unui popor foarte violent care a nă vă lit din munții din nord numit guti sau
gutei. Au stă pâ nit neamul emeșilor în perioada 2150 ‒ 2060 î.e.n. după care au dispă rut din istoria acelei
zone. Se spune că erau roșcați sau blonzi și cu pielea albă iar emeșii i-au numit „balauri ai munților” ce
vorbeau o limbă bolborosită .
Ș i astă zi în ținutul muntos al Kurdistanului din Iraq în zona orașului Erbil ‒ vechiul ținut de unde nă vă leau
guții peste emeși ‒ există o populație cu pă rul roșcat sau blond, pielea albă și ochii albaștri iar regiunea se
numește Kuta. În scrierile asiriene din secolul VII î.e.n. este amintită această regiune tot sub denumirea Kuta,
forma semită a numelui Guta. O inscripție în sumeriană a regelui persan Cirus spune că a cucerit Babilonul în
anul 539 î.e.n. dar a supus și țara Guta și ținutul locuit de neamul Manda. Mai spune că a permis guților
deportați să se întoarcă la să lașurile lor de baștină . Cred că este vorba de guții/cuții deportați de asirieni la
715 î.e.n. în ținutul filistenilor.
În scrierile mozaicilor în limba ivrită , populația din Samaria ‒ regiunea unde au fost deportații cuții
‒ este menționată prin cuvâ ntul cutim (cut + im: plural).° După pră bușirea puterii asiriene ei au migrat
că tre nord în Frigia, apoi pe ță rmul de est al Mă rii Negre au ajuns în nordul acesteia, a Lacului Meotic
sau Marea de Azov și a Mă rii Caspice. Sau poate a existat o migrațiune spre nord mult mai veche a
acestui neam pe care istoria nu a consemnat-o. De aici au tot urcat spre nord pâ nă au ajuns unde îi
descoperă istoria din secolul I al erei noastre, amintindu-i atâ t în nordul Europei câ t și în Marea Câ mpie
Rusă pâ nă în nordul Mă rii Negre.
Nu întâ mplă tor limba gotă dar și suedeza veche și germana au cuvinte comune cu limba arabă chiar
dacă aceste neamuri nu au fost vecine niciodată după cum pretinde istoria modernă . Ș i totuși ele au fost
împreună la sfâ rșitul mileniului III î.e.n. așa cum am ară tat mai sus, iar guții i-au alungat pe akadieni ‒ popor
semit care este stră moșul arabilor ‒ câ nd au ocupat statele sumeriene.
Dau mai jos câ teva cuvinte din limba gotică și suedeză veche luate din cartea lui Carolus Lundius pe care le
compar cu limba româ nă și arabă . Cu caractere îngroșate este cuvâ ntul gotic, cu caractere normale este
cuvâ ntul româ nesc iar cu caractere înclinate este cuvâ ntul arab.
achtbar: onorabil, remarcabil = akbar: înalt, mare, inegalabil, din înaltul cerului; aet: rubedenie, arbore
genealogic = aed: poet grec din vechime care transmitea legendele și miturile unui neam; aewe: a
avea = aievea: întocmai, aici, a confirma ceva = awan, ewan: a avea; agha: stă pâ n, feudal = agă :
comandant, șef de poliție = aghaewer: stă pâ n; al: progenitură , urmaș = a lu: fiul lui, urmașul lui; arf: arc,
să geată = arc: unealtă cu coardă folosită pentru aruncat să geți; arfdabolker: moștenitor ereditar =
cuvâ nt compus din arc + dabo: cetate + lică r: luminiță mică , prelingere; atta: tată = ata: tată în aromâ nă =

504
505
at: tată ; begia: a împră știa, a ră spâ ndi = begea: ferestruica din acoperișul casei pe unde iese fumul sau
se face aerisirea; bassa, pasa: principe, important = bași: că petenie, cap = pașa: conducă tor; baera:
copii = baera: sfoara de care se agață traista, legă tură , amuletă = bar: copil; baer: pă mâ nt, proprietate
= baer: salbă , legă tură , barieră = ber, baer: pă mâ nt; burga: a ocroti, a ascunde în castel = burca: haină
bă rbă tească ță ră nească = burca: vestimentația care ascunde fața femeilor musulmane; der: poartă =
dereg: stâ lp de lemn la casă ; dor: poartă = dor: stare sufletească de nostalgie sau tristețe: gaeta: a
ră spâ ndi, a oferi, a dă rui = gaiță : persoană prea vorbă reață , gură -rea; ghaeti: plini de vigoare = geți:
stră moșii româ nilor; ghuti: energici, plini de vigoare = guți: stră moșii guților și goților; ghaema: a distruge,
a se plâ nge de soarta sa = gemea: a suferi o durere sau un necaz; gia: pă mâ nt, spațiu = gia: spațiu,
regiune, pă mâ nt; giabir: a-și atribui pe drept mai mult = geaba: a-și atribui pe nedrept ceva = giabir:
mâ ndru; giba: dat ca dar = giba: dansator, cununa miresei, grație în eme-gi; giga: gigant = giga:
mâ ndru, frumos; giran: vecini, consorți = girant: garant, asociat prin garanție; girannar: vecină tate =
granar: vecină tate; haba: a avea, a poseda = haba: șeză toare, bube rele; hira: a mișca, a agita = hâ ră :
ceartă , neînțelegere, tuse rea, boală de piele; hiro: castă militară la varegi = hâ ră : ceartă , scandal. hyta:
vâ rtej al capului, nebunie câ nd cineva nu știe ce face = hâ ța: a se mișca încolo și în coace, a scutura
puternic; juk: povară , jug = Juc: localitate în județul Cluj, jug: dispozitiv la care se prind boii pentru a
trage carul; ilmaela: a profera o injurie, a batjocori = imala: murdă rie, noroi, a întina cu vorbe;
im,is,ist: sunt, ești, este = ime: uite!, îs: a fi, ist: acest; yra: a agita = ira: strigă t de nemulțumire sau
supă rare; iri: stă pâ n = ir: bă rbat, a conduce, a bate în eme-gi; kasla: baghetă judecă torească = câ șlă :
așeză mâ nt provizoriu de pă stori; kiri: stă pâ n, domn = chir: domn, stă pâ n, în emegi înseamnă a închide
gura cuiva, a se impune; kira, kirr: liniștit = cir: turtă de pâ ine coaptă pe plită , în emegi înseamnă
soartă ; koghla: a defă ima, a murdă ri cu vorbe = cocli: a se ameți de bă utură ; lag: lege, datină ,
obligație = leg: testament, lag în emegi înseamnă a fi împreună , liturghie pentru meditație; lalla: a câ nta, a
lă lă i pentru a adormi țâ ncul = lă lă i: a fredona fă ră cuvinte, lala în emegi înseamnă a câ nta, a se veseli;
lesa: a aduna, a alege, a culege spicele = lisă : câ mp necură țat; lysa: lucitoare, sclipitoare, a lumina =
lisă : cu pă rul sclipitor și cu pată albă pe frunte sau pe bot; lita: a uni, a concilia = Lita: localitate în
județul Cluj, liță : epitet pentru fete și femei tinere; man: mai bun, mai reușit = man: asociat, belșug,
soție în em-gi; mana: rodnicie, ră dă cină = mană : belșug, spor în produse agricole; mulka: a mulge =
mulgă : mulsoare, cantitatea de lapte de la o turmă ; oma: bunică = oama: femeie, cea care a nă scut
copii. În eme-gi „ama” este mamă , a îngriji ca o mamă . plugum: ogoare arate = plug: unealta cu care
se ară ; rada: ținut, neam = radă : sfat, adunarea unui neam; Radu: bă rbat, ban, drapel = Radu: nume și
prenume; rast: a se odihni = rast: repaus, popas, odihnă ; rug: revenire, reîntoarcere = ruga; să rbă toare
bă nă țeană cu ocazia reîntâ lnirii fiilor satului, rug în emegi înseamnă a înapoia, a reveni; ruf: exilare =
rufa: figurat a-i face necazuri cuiva; sa: a însă mâ nța, a semă na = sa: a cultiva o gră dină , a plivi buruienile
în eme-gi; saek: gras, corpolent = saiac: postav aspru de culoare închisă din care se fă ceau haine
lungi; sassa: însoțitor, împreună = sasă u: papură ; semia: a administra cu demnitate = same: recensă minte
care se fă ceau în Ț ă rile Româ ne pentru stabilirea birului; semi: sumă de bani; satt: a veni la un
loc, a intra și a ieși = sat: locuințele unei comunită ți rurale; setta: dar, ofrandă fă cută pentru iertare =
seta: a înseta; sewr, seur: bou, turmă = șez: ocol pentru vite folosit vara = sewr: bou, turmă ; sir: domn,
stă pâ n = siră : succesiune, urmașii cuiva; sitia: a se așeza = ședea: a se așeza; skaptebreff: act de eliberare
din sclavie = cuvâ nt compus: scapă -te + bre; skura: vorbă reț, flecar = scura: a cură ța, a scă pa de
pă cate; styg: a striga, a invoca, a vră ji = stig: a striga; strale: să geată = zreli: a face așchii, a se rupe
osul în așchii; stava: sceptru judecă toresc, judecă tor = stava: loc umbros unde se odihnesc animalele și
stavă r: fermitate, stabilitate; stola: masa judecă torului = stol: masă ; tina: gră madă = tâ nas: gră madă de
grâ u, tina: pă mâ nt; weckia: a trezi din somn = veghea; a supraveghea, a fi treaz, a fi atent la; wisir:
administrator suprem = wezir: principe, administrator.
Studiul trebuie dezvoltat pentru că sigur va ieși ceva cutremură tor pentru oștirea lui Ucigă -l Toaca!
Dar mare supă rare le va aduce și româ nilor aiuriți care susțin fă ră nici un argument lingvistic, etnografic,
arheologic sau de altă natură că geții și goții sunt același neam fiindcă a scris X, Y sau Z. Această
formă de golă nie cu ștaif a fost și este folosită și de cei ce ne omoară inteligența cu latinismul, tracismul
sau alte isme la fel de nesă buite și nenorocite. Ba unii foarte înverșunați asupra istoriei° noastre
spun că geții ar fi stră moșii țiganilor veniți din India și cam pe acolo ar trebui să ne că ută m ră dă cinile!

506
 3.5 Dovezile autenticității tăblițelor de plumb de la Sinaia

Pentru a dovedi continuitatea noastră pe aceste meleaguri, tuturor celor ce ne scuipă în obraz că am fi
numai niște venetici de prin secolele VIII-X, le dau în bot acestor tâ râ turi cu picturile rupestre din peștera
Coliboaia fă cute prin mileniul XXXIX î.e.n., care ne arată pentru limpezirea minților întunecate, acel cerc
avâ nd o cruce cu brațele egale înscrisă în interior, din mijlocul că ruia se înalță o coloană cu un triunghi isoscel
sau echilateral în vâ rf, semnul gă sindu-se și pe tă blița de plumb I și reprezintă simbolul Tată lui Ceresc. Ori
cercul în religia geților era „roata vieții”, „soarta” sau destinul și așa le-au știut și româ nii pâ nă ce au venit
jegurile fanariote în partea a doua a secolului XVIII să ne „învețe” a ne maimuță ri cu religia sfâ ntului prepuț și
a legă mâ ntului falic-satanist. Iar coloana din acele picturi reprezintă Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii, osia
lumii sau Coloana de lumină care leagă cerul de pă mâ nt și toate aceste simboluri-concept se gă sesc pe zeci de
obiecte arheologice și pe porțile româ nilor, pe țesă turi și cusă turi despre care nimeni nu îndră znește a vorbi
fiindcă toți s-au vâ ndut Talpei Iadului ca să le meargă bine. Dar vechile concepte ale religiei carpatine le mai
gă sim amintite și în munții Buză ului, în comuna Bozioru unde ne spun legendele că a fost în vechime Ț ara
Luanei.
Expresia în sine nu spune nimic fiindcă noi ne raportă m toată istoria și cultura identitară la minciunile și
falsurile ce ne-au fost impuse de Cacademia Româ nă ca adevă ruri sfinte și pline de binefacere pentru minte și
suflet. Dar după Calea Adevă rului „Țara Luanei” (lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bă rbat, a se
naște, chin, a aprinde focul; + Ana/Anu: Ziditorul lumii) înseamnă Țara Sfântă sau Ț ara poporului Ziditorului
Ceresc Anu, cam tot așa cum se știau egiptenii care au plecat de aici pe la anii 3400 î.e.n. numindu-se
„poporul lui Anu”. Dar dovezile arheologice și teologice venite din religia stră bună , spun că lumea vă zutelor
și nevă zutelor a fost zidită de Tată l Ceresc într-un lung zbucium apă râ nd prima dată Fiul Luminii, apoi
Pă mâ ntul sau Maica Pă mâ ntească , iar din unirea Ziditorului cu Zidirea Sa, a fost ză mislit Fiul Omului în Ț ara
Sfâ ntă Dio Geta. Ca să merg numai pe Calea Adevă rului, ținâ ndu-i pe nemernici sub bici, le mai pun în nas
analiza lingvistică a Fiului Omului de la emeși Dumu-zi (dumu: fiu, copil + zi: om, viu, credință , adevă r, duh),
pe care îl gă sim amintit într-o formă apropiată pe tă blița 12 a stră moșilor noștri, fiind scris Domoz (Fiul
Omului) Tomo (cruce, cele patru puncte cardinale), adică Fiul Crucii Strălucitoare sau Fiul Omului de pe
Întreg Pământul. La o să ptă mâ nă după Paști sau Anul Nou al religiei stră moșești era să rbă toarea închinată
Fiului Omului și cum tică loșii iudeo-creștini nu reușeau să -i dea la brazdă pe mioriticii carpatini în perioada
fanariotă , au botezat-o ca „duminica (dumu + niga: înnoire, belșug, valoros) Tomei”. Aceste idei religioase, pot
fi dovedite și prin vestigiile arheologice descoperite la noi sau pe acolo pe unde neamul carpatin, de voie sau
de nevoie și-a dus existența multe mii de ani.
Iulian Apostatul (361-363) scrie despre Constantin cel Mare că aducea cinstire lui IU și de aceea
Zeus l-a pedepsit aspru. Ciudatul cuvâ nt a că rui origine nu se gă sește pe nică ieri, a fost înțeles de
istoricii Occidentului ca o prescurtare a lui Iisus, dar noi îl gă sim în forma IO de mai multe ori pe tă blițele
de plumb cu sensul de Mâ ntuitorul ori Salvatorul, sau trimisul ceresc al lui Sâ ntu, deci nimic de împă rțit
cu tartorul ivriților Iahweh! Dar pe T 65, numele Mâ ntuitorului apare scris IU, taman ca împă ratul
Iulian, dovedind că religia geților avea încă viață publică în imperiul roman! Iar timpul ne-a scos în
față o mică statuetă de cult descoperită la Cucuteni, fă cută prin mileniile VI-IV î.e.n. reprezentâ nd o
femeie ‒ Maica Pă mâ ntească ‒ ce are desenat pe burtă un romb sau pă trat cu un punct în mijloc și două
linii în partea de jos pentru picioare care se gă sește scris și pe tă blițele de plumb avâ nd valoarea
fonetică de „IO”. El este în fapt un simbol-concept pentru Fiul Omului nă scut din Maica Pă mâ nt așa cum
știm unii dintre noi de ceva vreme datorită scrierilor esene descoperite la Qumran, pe care puhoiul
otră vitor de vedenii sataniste nu a reușit să le nimicească . În fapt acest pă trat sau un romb cu două linii
în partea de jos care arată picioarele, ne spune că din Sfâ ntă Familie (Tată l Ceresc și Maica Pă mâ ntească )
s-a nă scut această ființă divină din care se trage întreg neamul omenesc. Dar expresia „Fiul
Omului” înseamnă în primul râ nd, odrasla celei mai alese spiritualită ți primită de la Anu sau Omu ca
înțelepciune divină , pentru a fi ră spâ ndită întregului neam omenesc, adică el era un fel de mesager ceresc
pentru muritorii pă mâ nteni ca să lase mai deoparte cele strică cioase și să bage la cap că numai cele ce
duc la învrednicirea sufletului și minții, pot să -l aducă în starea spirituală de OM, ce îl poate că lă uzi în
Dabo Gio, raiul sau „ținutul lui Zamolxe” cum am gă sit pe tă blița 7. El a fost dus și în Ki-en-gi de
că tre migratorii carpatini unde gă sim rombul sau pă tratul avâ nd în interior crucea cu brațele egale. Atâ t
rombul câ t și pă tratul sunt formate din două triunghiuri (simbolurile Tată lui Ceresc cu baza în jos și
vâ rful în sus, dar și al Maicii Pă mâ ntești în poziție inversă ) care prin unirea lor dau cele două figuri geo-

507
508
metrice. Dar la Vinča, Fiul Omului apare prin unirea celor două triunghiuri într-un vâ rf cum ne arată
fotografia din dreapta jos, prin aceasta dovedindu-se că religia populațiilor respective era unitară , folosind
aceleași concepte pe care le simbolizau fiecare după propria înțelegere, dar avâ nd aceeași semnificație
religioasă chiar dacă le despă rțea° o distanță de peste 1000 km.

În stâ nga este statueta de la Cucuteni și lâ ngă ea una descoperită la Să lcuța (prima parte a mileniului VI
î.e.n.) județul Dolj, iar spre dreapta am pus semnele celor două statuete și un decupaj din poza din dreapta
care este o parte dintr-un vas de lut gă sit la Vinča, mileniul VI î.e.n. ce are desenat Fiul Omului. Simbolul s-a
pă strat pâ nă astă zi în cusă turile și țesă turile româ nilor și numai ale româ nilor! Semnele de pe statuete sunt
IO și litera S din alfabetul folosit de geți pe tă blițele de plumb.
Pentru a înțelege această lume fabuloasă a trecutului spațiului carpatic, voi aminti aici numai două legende
despre tă râ murile Țării Luanei din munții Buză ului, unde prima spune că în vremurile uitate de ră boj, aici
era stă pâ n un bă trâ n mai înțelept și mai vechi decâ t timpul, ce domnea peste o cetate puternică înălțată în
piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul, fiind vegheată zi și noapte de un soare stră lucitor care o
apă ra. Numele lui era Luana, iar în împă ră ție curgeau multe izvoare tă mă duitoare folosite pentru a vindeca
pe cei ră niți în apă rarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți că zuți la datorie pentru apă rarea Ț ă rii
Sfinte. O altă legendă vorbește despre o fecioară ‒ Luana ‒ venită din ceruri, care s-a îndră gostit de aceste
locuri minunate și a hotă râ t să -i ajute pe localnicii cu puterea ei cerească ca să le fie viața mai bună . Iar aceste
informații venite din negura timpului, dar numai prin viu grai, le gă sim și pe tă blițele de plumb 54 turnată în
anul 30 și 67 turnată în anii 89-90 sub expresia ON SENT RODIE, care înseamnă Neamul Ales de Ziditorul
Ceresc sau Neamul Ză mislit de Tată l Ceresc, deci erau stră moșii noștri Neam Scoborâ tor din Zei așa cum spun
și legendele din ținutul Buză ului, iar „Ț ara Luanei” înseamnă Țara binecuvântată de Tatăl Ceresc sau Țara
Sfântă, cum apare pe tă blițele de plumb expresia Dio Geta sau Die Gitii cu același sens religios. Dar și din
scrierile anticilor greci sau romani gă sim informația că tă râ murile din jurul Carpaților erau numite Ț ara
Zeilor sau Ț ara Sfâ ntă unde a fost zidit Neamul° Omenesc.
Numele Die Gitii ca Ț ară Sfâ ntă îl gă sim scris în afara spațiului carpatic, în vechea cetate Lachiș a
palestinenilor care era la poalele muntelui Hermon, astă zi împă rțit între Liban și Siria, unde s-a descoperit o
prismă de piatră din timpul faraonului Amenhotep II (1435-1420 î.e.n.). În textul de pe această piatră gă sim
expresia „Du Gitii sau Gaat” ca epitet pentru divinitatea Pitah a egiptenilor. Despre palestineni am ară tat că s-
au stabilit în acele locuri încă din prima parte a secolului XVIII î.e.n. venind din spațiul carpatic împreună cu
alte urdii cu dor de ducă . Cuvâ ntul „du” de pe prismă este dio sau diu de pe tă blițele noastre de plumb, iar Gitii
este chiar Gitii, sau Geta, ară tâ nd baștina mioritică a acestui neam care a fost tâ lhă rit la lumina zilei° de
propria istorie, de că tre ivriții vedeniști. Dar cetatea Gaat din fă că -Tora lor, este scrisă Geta în spaniolă și
Geth în Biblia de la Reims. Locuitorii cetă ții apar scriși la iudei ca chitaim și getaim, dar cei care au tradus în
greacă acești termeni știau că terminația „im” este pluralul în aramaică și deci au mințit creștinește ca să
ascundă adevă ratul nume al respectivului popor. Pe tă blița de plumb 70 apare scris Die Gitii cu sensul de
Ț ara Sfâ ntă , iar pe T 50 scrie Dio Geta să fie lumină și pentru cele mai întunecate și înverșunate minți.
Vechii egipteni au avut pe piro° Get (3008-2975 î.e.n.?) ce le-a fost că petenie în perioada primei dinastii
egiptene, iar divinitatea User (Osiris) în acele vremuri se numea „Domnul Getu” ca să ne fie mai limpede
tă rtă cuța după atâ ta nebunie latrinistă . El avea un stâ lp, numit stâlpul Geți, cu ceremonii ce se țineau
înaintea Anului Nou prin înă lțarea acestuia, în orașul Busiris numit și Getu!
Dar și fudulii eleniști elitiști ai lumii antice și ai întregii Europe de azi, ne-au împuținat de comorile
noastre spirituale, fiindcă ei au spus și scris plini de mâ ndrie că Arhigeta sau Archegeta era divinitatea
care că lă uzea pe coloniștii lor atunci câ nd porneau să -și întemeieze pe aiurea o nouă patrie, personajul

509
510
mitologic fiind alt nume pentru Apollo care își avea obâ rșia la nord de Istru chiar după pana lor. Însă tă blițele
ne spun că divinitatea se numea Zabelo la nord de Istru și așa trebuie să ră mâ nă adevă rul!
Neamul edonilor din sudul Traciei, pe la începutul secolului V î.e.n. își punea° pe monezile bă tute o
divinitate protectoare numită Getas la fel cum îi numeau° și romanii pe stră moșii mei falnicii geți, nu
Scaraoțchi, Talpa Iadului, Satana sau Iahweh care să le fie de alean. Tribul sazonilor care a ajuns în Irlanda la
începutul secolului VI al erei noastre, avea ca divinitate principală pe îngerul lor pă zitor numit Geta, fiind
considerat fiul Tată lui Ceresc. Iar pe tă blițele gă site la Sinaia avem scris de mai multe ori „dabo geto” (cetatea
geților) pentru capitala Sarmisetuzo și „geto boio” cu sensul de chipeșii sau falnicii° geți pentru Neamul
Scoborâ tor din Zei. Prin folosirea cuvintelor get, getu și geți, de că tre vechii egipteni, dar cu 3000 de ani
înaintea turnă rii tă blițelor de plumb, acestea confirmă încă odată autenticitatea lor și faptul că egiptenii
au plecat din Carpați pe la anii 3400 î.e.n., informațiile avâ nd o valoare uluitoare pentru istoria Europei și a
lumii, fiindcă de cea româ nească nu poate fi vorba, ea plutind liniștită și tihnită în haznaua latrinită ții.
În Iliada, câ ntul X, 422-426 și 441, Homer îi numește „dioi” adică divini pe pelasgii care fă ceau ră zboi pe
lâ ngă zidurile Troiei, ei fiind o populație° ră spâ ndită atâ t în nordul Istrului câ t și în sud pâ nă în Pelopones și
chiar mai departe. Dar pe tă blițe, adjectivul dio, deo, die, sau diu este pentru cei șapte veghetori cerești care
ală turi de Anu au zidit° lumea la începuturile ei atâ t cu cele vă zute câ t și nevă zute.
Numele de Geta s-a pă strat peste timp chiar în imperiul roman câ nd a fost condus de neamul get, fiindcă
împă ratul° Septimius Severus (193-211) și-a numit un bă iat cu numele de Geta, care l-a avut ca frate pe
Caracala, iar la noi încă se mai folosește și astă zi prenumele Geta în onomastica femeilor.
Dar neamul ariminilor este amintit chiar în mitologia Egiptului, unde User (grecizat Osiris) purta și epitetul
de Arim sau Arimin, fiindcă venise acolo împreună cu fratele să u Seth identificat de multe ori cu Typhon din
țara Arima ca să se știe în veacul veacurilor din ce direcție curgea Nilul în antichitate. Însă țara Arima era la
nord de Istru unde Typhon să lă șluia împreună cu soața lui Echidna și amâ ndoi își duceau traiul într-o peșteră
câ t un palat. Numele neamului° arimin vine din Moș Arimin Os (puternic) cum ne învață T 21 turnată pe la
anii 300 î.e.n., iar latinii câ nd au preluat religia geților l-au numit pe Sarmis ‒ Mâ ntuitorul Neamului
Scoborâ tor din Zei ‒ ca cel cu bonetă (Mithra) și Ariminus, Arimunus sau Arimanus cum le-a venit la gură
fiecă ruia, ca să arate baștina preaiubitei divinită ți.
Dacă tă blițele ar fi false, atunci oricâ t s-ar fi scremut chiar și un geniu, nu putea să pună la punct o
asemenea „conspirație dră cească ” împotriva sacramentelor istorice și identitare ale româ nilor stabilite de
Cacademia Româ nă , iar coțcă ria să -i iasă toată că te uimește câ t a fost de priceput mișelul. Dar orice om cu
mintea să nă toasă își dă seama că ceea ce am ară tat mai înainte care vine din vechimile uitate de ră boj este
adevă rul istoric, iar ce spune istoriografia româ nească este numai o mocirlă a falsurilor și minciunilor de tot
felul, deci tăblițele sunt autentice, chiar dacă unele sunt copii!

Diodor din Sicilia care a scris la cererea Senatului Romei, lucrarea Biblioteca Istorică, în Cartea II,XLIII,
amintește de sciții care își întindeau stă pâ nirea de la munții Caucaz, în nord „ajungâ nd pâ nă la Ocean (adică
Marea Neagră fiindcă sciții nu au fost niciodată în Europa de vest așa cum pretind azi falsificatorii de istorii
revelate) și lacul Maiotis (Marea de Azov), au mai ocupat și restul teritoriului pâ nă la fluviul Tanais.” În
Cartea II,XL VII, ne lasă mă rturie despre neamul hiperboreenilor de la nordul Istrului, adică stră bunii geților
și scrie: „se află în Oceanos (Marea Neagră ), o insulă care nu este mai mică decâ t Sicilia, aceasta fiind locuită
de hiperboreeni. Mai departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă , tot la 19 ani…” Dar alte izvoare
antice spun că baștina zeului Apollo era spațiul locuit de geți, deci avem două nume pentru același° popor!
Apoi citâ ndu-l în Cartea II,XL VII, pe Hecateu din Abdera, oraș din Tracia, care a tră it în Alexandria în timpul
Ptolomeilor la trecerea dintre secolele III-II î.e.n., scrie: „Dintre cei care în scrierea lor au vorbit despre
vechile legende, Hecateu și alți câ țiva istorisesc cum că în regiunea de dincolo de țara celților se află , în
Ocean, o insulă care nu este mai mică decâ t Sicilia”. Ca să -i înțelegem pe celții de lâ ngă Ocean, trebuie mai
întâ i să lă murim sensul acestui cuvâ nt, ce i-a bă gat ră u prin cețurile nordului sau vestului pe unii pricepuți în
vedenii.
În urmă cu aproximativ 7500 de ani Marea Neagră era un lac uriaș cu un nivel mai scă zut cu cca.
180 m. Datorită unui cataclism natural ce a fost dovedit de cercetă rile oceanografice după anii 1990,
istmul care lega Europa de Asia Mică în zona Bosfor ‒ Dardane, s-a pră bușit, iar apele din Marea
Mediterană s-au revă rsat în Marea Neagră pâ nă au ajuns la același nivel. Limba româ nă veche
pă strează cuvâ ntul oci care înseamnă baltă mică de apă , dar și vâ rtej de apă , iar pentru o baltă foarte mare
se folosește cuvâ ntul ocean sau ochean. Cum în acele vremuri de demult Marea Neagră nu avea scur-

511
gere în Mediterană pâ nă la mijlocul mileniului VI î.e.n. populațiile de pe malurile acestui uriaș lac, l-au reținut
ca ochean sau ocean, termen folosit și de Diodor în Biblioteca istorică atunci câ nd scrie despre Marea Neagră
în citatele amintite mai înainte pentru această treabă . Tot el scrie că și vechii egipteni foloseau° acest cuvâ nt:
„Egiptenii susțin că apei, stră moșii lor din stră vechime îi ziceau Oceane, ceea ce în traducere înseamnă «mama
doică », și a primit înțelesul, la unii dintre eleni, de Oceanos.” Cuvâ ntul în sine amintește o realitate geologică ,
adusă nouă peste timp ca să știm cine suntem, adică noi româ nii de astă zi venim din neamul care a vă zut cu
ochii lui potopul de la Marea Neagră , fiindcă numai printr-o continuitate° de viețuire pe aceleași meleaguri
putea fi pă strată în limba româ nă această vorbă bogată în înțelesuri câ t o istorie de peste 7500 de ani!
Neamul celților menționat de Diodor, care și-a scris lucră rica pe la anii 40 î.e.n. este confirmat istoric de
tă blița de plumb 46 descoperită la Sinaia care ne povestește cum mato Orilieo pe la anii 27 î.e.n. a avut ceva
de împă rțit cu galul Monsiro Dimpo și pornind cu oștire i-a cucerit cetatea fă cută din trunchiuri de copac. Deci
galii veniți în ținuturile de la nordul și sudul Istrului în secolul VI î.e.n. nu au plecat toți în Asia Mică la anii 278
î.e.n., o parte ră mâ nâ nd locului, undeva prin sudul Moldovei între Siret și Nistru pentru că vajnicul get spune
că a dat bă rci oștenilor să i pentru a trece înapoi fiindcă apele s-au umflat ră u datorită dezghețului. Dacă
Diodor și alții ca el i-au numit „celți”, nu trebuie să ne dă m istoria după zisa lor chiar dacă unii ar fi în stare de
orice numai să ră mâ nă minciuna ca adevă r sacru, fiindcă tă blița spune explicit că geții s-au încă ierat cu galii,
pe care alții i-au numit celți, dar ei erau în fapt un singur popor format din numeroase triburi, deci tăblițele
de plumb sunt autentice!

Diodor în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX ne-a lă sat o legendă despre titanul Atlas care spune că
regele a dat numele să u celui mai înalt munte, iar toți locuitorii se numeau atlanți, țara lor fiind leagă nul
zeilor. El a avut șapte fiice, numite Atlantide, dar fiind ființe cerești au fost urcate la locul lor, muritorii
numindu-le Pleiade. Printre° acestea era și Maia care a ză mislit neamul get ca Neam Scoborâ tor din Zei în
Ț ara Sfâ ntă Dio Geta, divinitatea fiind pusă pe mai multe monezi de argint descoperite în secolul XIX în
Ardeal. Dar pe unele apare și Sarmis sau Armis ca basileu, adică conducă tor al muritorilor din jurul Carpaților,
personajul religios gă sindu-se și pe ° tă blițele 44 (turnată în anul 44 î.e.n.) și 40 (turnată pe la 82-44 î.e.n.),
unde Mâ ntuitorul neamului° get este scris și II, IOI, IU sau III.

Mai sus sunt două dintre aceste monede unde Fiul Omului sau Sarmis din religia geților este atâ t singur
câ t și în ipostaza dublă ca mare că petenie pă mâ nteană și duh ceresc, dar mai poate simboliza trecutul și
viitorul în teologia stră bună . Monezile au fost bă tute în secolul VI î.e.n. sau urmă torul.

Ș i chipul dublu al lui Sarmis cum îl gă sim pe T 5, turnată pe la anii 535 î.e.n., T 6, turnată pe la anii 520-500
î.e.n. și T 52, turnată în anul 27 î.e.n. Vedem că formele figurii diferă față de cele de pe monede, iar asta
dovedește că tăblițele sunt autentice fiindcă un falsificator, cum pretind istoricii noștri că ar fi fost genial,
nu fă cea o asemenea prostie să pună pe tă blițe personajul de pe monede dar cu alt chip. Ș i mai vin aici în
sprijinul acestui adevă r cu onomastica feminină româ nească ce pă strează vie amintirea Mâ ntuitorului
stră moșesc prin prenumele feminine Sarmisa și Sarmizia și Maia!
Pe internet am gă sit fotografia unei statuete ce reprezintă un stegar get împreună cu steagul specific
pe care îl ține în mâ na dreaptă . Dar sare în ochi la această mică statuetă că ciula care are o formă ce
nu se gă sește niciodată pe Columna lui Traian, iar aceasta arată că pe monumentul arhitectonic, cei ce

512
513
l-au cioplit au vrut să falsifice istoria care să le fie numai lor pe plac, iară nouă de hac, fiindcă pe tă blițe gă sim
și alt fel de cușme. Că ciula de pe capul stegarului statuetei, o vedem purtată și de că lă rețul stegar de pe T 59,
dar ea era specifică nobilimii cum ne arată T 62. Tă blița 71 ne dezvă luie secretul felurilor diferite de că ciuli
purtate de stră moșii noștri în anumite ocazii. Aici ne spune tă blița că mato Diogio l-a pedepsit pe uzurpatorul
Pantelo Goe care s-a vrut și el mato, câ nd acesta ducea tratative cu romanii în Panonia în anul 90,
conducă torul oropsindu-l astfel pe mișel: „Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi, să-și pună pe cap
mițe de oaie cât eu voi sta în fruntea adunării”. Din aceste informații trebuie să reținem că asemenea
că ciulă o purtau numai nobilii geți, iar ce este pe Columna lui Traian, trebuie considerat ca alt fals care să
„dovedească ” peste timp că geții nu au avut o pă tură conducă toare, toți fiind numai niște să lbă tă ciuni după
nă ravul unor lepre din vechime și de azi!

În stâ nga este poza cu statueta stegarului get cu ciudata că ciulă care ră u i-a înciudat pe istoricii româ ni
fiindcă le-a demascat fă că tura, lâ ngă ea este un detaliu din T 62 turnată pe la anii 50 ai erei noastre, iar în
capă t este chipul unui conducă tor get de pe T 51, turnată în anul 30 î.e.n.
Că ciula purtată de geții de pe Columna lui Traian, este în fapt acoperă mâ ntul capului pentru vară câ nd
stră moșii noștri au purtat ră zboaiele cu mă celarii lumii, dar iarna oamenii de râ nd purtau că ciula din blană de
miel, iar nobilii acel model care apare numai pe tă blițele de plumb. Însă pe T 18, turnată pe la 320 î.e.n. mato
purta un fel de pă lă rie foarte frumoasă ca divinită țile emeș, dar acestea aveau și marginile ridicate ca un fel de
coarte, simbolul Ziditorului Anu. Că ciula turtită sau cea țuguiată erau simbolul binecuvâ ntă rii lui Anu asupra
Neamului Scoborâ tor din Zei, la fel cum la mozaici și catolici, sfâ ntul prepuț pus pe scă fâ rlie este și astă zi
simbolul legă turii cu Talpa Iadului, sau Cel cu trei coarne și legă mâ nt cum ne-au dezvă luit descoperirile
arheologice de la Kuntillet Ajrud.
Cum „genialul plă smuitor” mioritic a contrazis în tot ce vedem pe Columnă în privința că ciulii și ceata de
înverșunați care scuipă numai foc și pucioasă , ră cnind că tre cele patru ză ri că tă blițele de plumb ar fi false,
munca lui dovedește încă odată că acestea sunt autentice, iar pe monumentul arheologic avem un fals
istoric cum sunt atâ tea care ne-au marcat numai în ră u istoria noastră .

O altă dovadă a dă inuirii neamului get în spațiul carpatic și prin cele vecină tă ți pâ nă în Panonia,
Bug și munții Rodopi, ne vine de la „pă rintele istoriei” Herodot (485-425 î.e.n.) pe care multă lume
cunoscă toare îl consideră ca un mare manipulator al istoriei popoarelor antice. Zice el în lucrarea Istorii
I,201-215 ceva adevă r amestecat dibaci cu multă minciună , povestindu-ne despre regina Tomiris a
masageților sau sciților că l-ar fi lă sat fă ră cap pe regele perșilor Cirus cel Mare (559-530 î.e.n.) după ce

514
515
acesta a cerut-o în că să torie. Auzind regele regilor al perșilor că regina ajunsese vă duvă , și-a zis în
barbă că ar fi bine să -și lă rgească împă ră ția cu încă o țară pe care aceasta ar fi adus-o ca zestre pentru
întregirea mă ririi unui vis de nebun. Dar ea îndră cita le-a spus solilor că are destui bă rbați prin juru-i
dacă ar avea nevoie de ceva dulă i focoși și vâ njoși, așa că trebuie să -și pună pofta în cui dacă nu vrea
să aibă vreun cucui, jinduind cu sila ce nu i-a aparținut niciodată . Zice Herodot că fiind atins ră u la
fudulia lui regească , împreună cu tot norodul de bă tă uși s-a revă rsat ca un fluviu din matcă peste râ ul
Araxes (izvoră ște din vestul munților Caucaz și curge spre ră să rit, vă rsâ ndu-se în Marea Caspică ) și
peste Caucaz că utâ nd să o prindă pentru judecată pe scorțoasa femeie. Mergâ nd ei câ teva sute de
kilometri, cu mare greu i-au ajuns din urmă pe „să lbaticii” masageți care nu doreau să le hă cuie trupurile
perșilor. Pentru a-i ademeni pe fugari, perșii le întind o cursă , lă sâ nd o parte din tabă ră fă ră pază dar
plină cu vin și astfel masageții venind la jaf s-au îmbă tat cui, iar perșii atacâ ndu-i le-au luat piuitul ca
la puii de gă ină și numai o mică parte s-a predat printre care și Spargapites, fiul reginei. Cerâ nd să -i fie
lă sate mâ inile libere, câ nd vede că i-a fost îndeplinită dorința, el se sinucide, nenorocire de care află și
mama lui care-i cere că peteniei perșilor să pă ră sească țara câ t mai repede, altfel va plă ti cu sâ ngele să u
toate necazurile aduse peste capul masageților. În bă tă lia ce a urmat masageții i-au nimicit pe perși,
murind în acele locuri chiar zvă pă iatul rege al regilor care își că uta mireasa nă zuroasă și nu-i putea
vedea mutra poznașă . Este decapitat, iar trupul este crucificat să fie pildă pentru ceilalți pofticioși de
mirese masagete sau numai scaune cu trei picioare ca să aibă pe ce să fie pusă scă fâ rlia neghioabă .
„Istorioara” scrisă de Herodot s-ar fi petrecut pe la anii 530 î.e.n. undeva la câ teva sute de km. est de Marea
Caspică în Sciția pe care o știa el scoasă din negura timpului și mare groază a cuprins lumea după ce s-a aflat
de isprava fioroasei regine a sciților sau geților masageți. Pe tă blița 2 care este un fel de pomelnic ce ținea
socoteala conducă torilor vrednici de adus aminte în memoria colectivă a neamului get, gă sim printre atâ ția°
bă rbați gețibegeți și pe mato Zoe care nu prea poate fi înțeleasă în istoria noastră plină numai de falsuri! Ș i
tot aici mai apare ca mato Sporgoresos ce a condus 9 ani pe falnicii geți, el fiind chiar Spargapites din
povestea priceputului Herodot nă scocitor de fel de fel de istorii și istorioare, care de care mai deocheate, dar
toate binevenite elenilor și faimosului lor elenism cu care pretind că au umplut Europa de cultură și civilizație
precum râ ia pe oaie!
Să depă n în continuare ața istoriei acestor plaiuri carpatine și să amintesc că în anul 513 î.e.n.
Darius, regele perșilor a venit la Istru să ră zbune moartea nă prasnică a fostului rege și comandant de
oaște Cirus cel Mare, unde și el fă cea parte din conducerea acesteia câ nd au fost învinși de Tomiris, iar
o parte au reușit să scape cu fuga! Tot tă blița 2 ne spune în câ teva vorbe că mato boero Biseto care era
în fruntea dabo geto Samisetizuo, împreună cu basileul Sarmiso au luat prin surprindere pe tracii care
atacau capitala geților și pre mulți i-au trimis la cele veșnice. Pentru a înțelege această realitate istorică
povestită de tă bliță unde tracii apar sub zidurile Sarmisetuzo, trebuie să amintesc faptul că Tracia a
fost transformată în satrapie persană de că tre Darius I în anul 514 î.e.n. și deci, oștirea era supusă
noului stă pâ n care a adus-o pentru atacul împotriva capitalei geților în anul urmă tor, fiindcă neamul tracilor
tră ia într-un mediu asemă nă tor celui al stră moșilor noștri, cunoscâ ndu-le și felul de a lupta. Informația
o gă sim și la Herodot unde în Istorii la IV.93 și 96 ne lă murește nedumerirea astfel: „Înainte de
a ajunge la Istru (Dareios) i-a învins mai întâ i pe geții athanatizontes, care se țin nemuritori. Că ci
tracii care stă pâ nesc Salmydessos și cei care locuiesc mai sus de orașele Apollonia și° Messambria numiți°
skirmiazi și nipsaieni s-au predat fă ră nici o luptă lui Dareios. Geții însă , mâ nați de nechibzuință , de
îndată au și fost înrobiți, fiind ei cei mai viteji și mai drepți dintre traci… 96 Oricum, aceștia, cu practicile
anume pe care le-am descris, fiind supuși de că tre perși, au urmat restul armatei.” Dar nici
Darius nu a reușit° să supună cu sabia Dio , fiind obligat să se retragă pentru a nu avea soarta lui
Cirus. Perșii nu au uitat umilința celor două înfrâ ngeri în fața geților și în anul 480 î.e.n. regele Xersex
(486-465 î.e.n.) a venit să le ceară iară și socoteală ariminilor carpatini pentru faptul că nu vreau să fie
supuși perșilor și poate ceva nepotriveli și ciudă țenii omenești descoperite de curioșii sau cuvioșii lui
Ahura Mazda. Ș i de această dată nă vala le-a ieșit ră u pe ochi perșilor cum ne spune Iordanes în lucrarea
Getica la X,64 „După moartea lui Darius, fiul să u Xerxes, voind să ră zbune insulta tată lui să u, cu o
armată de 700000 de ostași și 300000 de auxiliari, precum și cu 1200 de coră bii rostrate și 300 de vase
de transport, pornind la ră zboi împotriva geților, nici n-a apucat să -și încerce bine forțele în luptă că a
și fost învins de curajul și dâ rzenia potrivnicilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale,
fă ră să dea vreo luptă ”.
Să analiză m susținerea lui Herodot că Cirus ar fi murit undeva la est de Marea Caspică , decapitat
de fioroasa regină Tomiris a masageților și celelalte fapte amintite mai înainte, care însă s-au petrecut

516
517
la Istru. Darius a fost unul dintre cei care conduceau un corp de armată sub comanda lui Cirus și deci
nu putea el să vină să ră zbune moartea fostului rege al perșilor într-un teritoriu la peste 1500 km spre
vest de unde pretinde Herodot că s-ar fi petrecut faptele. La fel și Xerxes face „aceeași greșeală ”
numai ca minciuna lui Herodot să ră mâ nă adevă r istoric pentru ță că liile istoricilor româ ni! Pute ră u
fă că tura afurisiților! Logica militară ne dovedește că Herodot a mințit cu mare ură asupra geților cum o va
face de mai multe ori în scriitura lui, care pentru istoricii româ ni este cartea de că pă tâ i a istoriei spațiului
pontic-istrean, chiar dacă multe din informațiile conținute sunt dovedite ca scorneli! Aceste falsuri
au continuat în cultura Europei fiindcă nu se putea ca în antichitate să fi existat un popor mai vrednic
decâ t cel grec, cum mint ei că i-au bă tut mă r pe faimoșii perși la Termopile și Salamina! Stră moșii
noștri geți chiar i-au trecut prin sabie pe mulți dintre perșii ce au dat nă vală sub comanda lui Cirus cel
Mare în anul 530 î.e.n. pe care l-au decapitat în Dobrogea, înă lțâ nd în cinstea geților ansi monumentul
de la Adamclisi. I-au mai învins pe regii regilor Darius în anul 513 î.e.n. și Xerxes în anul 480 î.e.n.
dar cum istoria antică este numai a lor, geților le-a ră mas doar minciuna și falsul. Dacă ei au învins
într-un interval de timp de 50 de ani, cea mai mare putere militară a lumii din vremurile acelea,
înseamnă că la nord de Istru era un stat bine organizat, cu o putere economică și militară care i-a permis
să -i învingă pe perși. Asta explică ura grecilor din antichitate și a culturnicilor europeni din epoca
modernă , ei au urmă rit să arate că neamul get nu exista la nord ori sud de Istru mai devreme de
secolul IV î.e.n. și atunci nu trecuseră deplin de „să lbă ticia” animalelor, altfel ar fi fost obligați să
împartă istoria veche și cu stră moșii noștri.
Dar chiar priceputul carian Herodot se dă de gol în minciuna deșă nțată atunci câ nd scrie în Istorii la
IV, 48 despre aceeași țară Sciția din vremea lui: „Istrul care este cel mai mare dintre fluviile pe care le
cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintâ i fluviu din Sciția, venind dinspre
Apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai multor altor râ uri. Printre acelea
care îl fac să fie mare sunt cele cinci mari cursuri de ape care curg prin Sciția, unul numit de sciți
Porata (Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi Tyarantos (Siretul?), Araros (?), Naparis și Ordessos. Cel dintâ i
amintit dintre aceste râ uri e mare și curgâ nd el spre ră să rit își unește apele cu ale Istrului. Al doilea care
i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este mai mic…. Râ ul Maris (Marisos la Strabon) izvoră ște
din țara agatâ rșilor și se varsă și el în Istru (corect în Tisa care se varsă în Istru).” Ori această Sciție
descrisă de Herodot este Dio de pe tă blițele noastre de plumb și nu are nici o legă tură cu ținuturile de la
estul Mă rii Caspice. În vechime, Sciția lui Herodot descrisă mai înainte cuprindea atâ t pă mâ nturile de la
nordul Istrului câ t și cele din sud pâ nă la granița cu Tracia, precizâ nd la IV, 99: „În fața pă mâ ntului scit, spre
mare, se întinde Tracia. Sciția începe acolo de unde acest ținut formează un golf.” Este vorba de golful
Burgas de astă zi care avea în partea sudică colonia greacă Apollonia. Ș i mai departe scrie pă rintele
mincinoșilor: „Istrul se varsă în mare, îndreptâ ndu-se spre sud-est. Voi înfățișa țărmul Sciției de la Istru în
sus și voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciția veche, așezată că tre miază zi și
ajungâ nd pâ nă la cetatea numită Carcinitis”. Această cetate, după unele izvoare antice, ar fi fost situată lâ ngă
lacul Maeotis (Marea de Azov) sau Crimeea! Pentru a înțelege câ t de câ t această istorie de alba-neagra scrisă
de Herodot referitor la spațiul din stâ nga și din dreapta Istrului, mai dau un citat din cartea V,3 „?? „Neamul
tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur câ rmuitor sau dacă tracii s-ar
înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decâ t toate neamurile, după socotința mea. Dar
acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfă ptui. De aceea sunt aceștia slabi. Tracii au mai multe
nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleași la toți, afară de geți, trausi și de acei care locuiesc
la nord de crestoni”. Aici jupâ nul Herodot atâ t de drag istoricilor româ ni scrie explicit că numele pe care îl dă
unor grupuri de „traci” se referă la ținutul în care locuiesc și nu la denumirea lor etnică , amintind și pe
geții care locuiesc în Geția° și nu pustietatea pe care o invocă la V,9 cum voi ară ta mai încolo.
Ș i tot ținâ nd-o jupâ nul Herodot cu alba-neagra ne ză pă cește ră u în că utarea ță rii Sciția deși chiar el
spune uneori adevă rul, dar pentru că a fost plătit să mintă, a fă cut-o de câ te ori a crezut că este
nevoie. Despre invazia lui Darius în Dio scrie la IV, 93 că „înainte de a sosi la Istru, primul pe care
îl supuse Darius, au fost geții… cu toate că sunt cei mai cinstiți și mai drepți dintre traci”. Despre cei
din nordul fluviului nu scrie un cuvâ nt cu toate că la IV, 94 amintește cum „tracii” își trimit solie la
Zamolxe și cum trag ei cu să geți în sus atunci câ nd tună și fulgeră , „căci ei nu cred că există o altă
divinitate decât a lor”. Peste două paragrafe spune despre Zamolxe că nu știe dacă a fost om sau
zeu „de prin pă rțile Geției”. Spunâ nd despre „traci” că sunt un singur neam dar cu nume diferite după
ținuturile în care tră iesc, precizează că au aceleași obiceiuri și aceleași instituții în afară de geți și de

518
trausi și de cei ce locuiesc dincolo de Crestonia. La V, 9 ne spune că : „Mai la nord de această regiune
‒ Crestonia ‒ nimeni nu poate să spună sigur cine locuiește. Pare însă că dincolo de Istru este un
deșert nemărginit. Am putut totuși să aflu că peste Istru locuiesc niște oameni care se numesc
sigynni, avâ nd veșminte ca mezii… 10 Tracii mai povestesc, că teritoriile de dincolo de Istru ar fi
ocupate de albine și că din această cauză oamenii n-ar putea merge mai departe. Lucrul mi se pare
puțin probabil, deoarece aceste insecte nu pot suporta frigul, din pricina frigului cred eu că nu sunt
locuite aceste regiuni”. Am dat aceste pasaje din Istoriile lui Herodot ca să dovedesc câ t de mult a mințit
acest tică los pentru că a fost plă tit să scrie la comandă numai de bine despre cei ce i-au umplut pungile
și de ră u despre ceilalți, dar în special despre stră bunii noștri, falnicii geți. El amintește țara Geția° dar
nu știe pe unde este deși vorbește de o parte din acest neam care locuia la sudul Istrului. Bagă în ceață
cam tot ținutul din nordul Traciei scriind că dincolo de Istru este un pustiu nemă rginit sau că ar fi
locuit de harnicele albine și trâ ntorii lor care stau cu șpă ngile lucind în soare să spargă puturoșenia orică rui
îndră zneț sau curios ce și-ar vâ rî nasul dincolo de fluviu. Cam așa arată faimoasele Istorii ale lui
Herodot ce sunt temelia orică rei istorii a spațiului carpatic scrisă desigur de un istoric româ n sau vreo
lepră ce vrea să ne lumineze că nu eram aici mai devreme de secolul IV î.e.n.! Prin falsul lui Herodot
susținut de istoricii români, germani și „jidanii neanderthalieni”, s-au șters strămoșilor
noștri peste 500 de ani de dăinuire în jurul Carpaților fiindcă ei susțin că istoria geților (dacilor)
începe cu Burebista la anul 80 î.e.n. și se încheie cu moartea lui Decebal; înainte a fost pustiu, iar
după anul 106 începe colonizarea romană! Moartea să vă aibă pe toți în pază stârpituri sataniste!
Diodor din Sicilia în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea I,LV și II,XLIII, ne lasă unele informații
despre Sciția așa cum le știa el și ai lui la sfâ rșitul secolului I î.e.n. Ne spune că neamul din nordul
Istrului care se întinde spre est pâ nă la Tanais a întemeiat o mare împă ră ție ajungâ nd pâ nă la Caucaz.
După ce preia legenda femeii-șarpe din istoriile lui Herodot, scrie că aceasta a nă scut doi flă că i voinici
care au ajuns regi vestiți ‒ Palos și Napes ‒ ai sciților, iar urmașii acestora „au supus nenumă rate
ținuturi dincolo de Tanais (Don) pâ nă în Tracia. După ce și-au îndreptat armatele în cealaltă parte
și-au întins domnia până în Egipt la Nil”. Ș i el folosește pentru Dio numele de Sciția sau
poate „aranjamentul” s-a fă cut mai tâ rziu de că tre copiștii iudeo-creștini care au urmă rit să -i scoată pe
geți definitiv din istoria Europei. În aceeași lucrare, în Cartea III, LV scrie despre un rege macedonean
ce a fost alungat din baștină de un potrivnic, și a pornit o expediție în țara amazoanelor fiind însoțit și
de „scitul Sipilos ‒ izgonit și el din Sciția, țară învecinată cu Tracia ‒ s-a ală turat° expediției lui
Mopsos”. Ș i după Diodor care a tră it că tre sfâ rșitul secolului I î.e.n. ca și după Tucidite în secolul V
î.e.n. țara Sciția era chiar vecină cu Tracia, la fel gă sim și la Pomponius Mela care a tră it în secolul
I al erei noastre, unde în lucrarea Chronographia, la II,1 descrie Sciția Europeană care se întinde de la
Don pâ nă la izvoarele Istrului, în nord merge pâ nă unde pă mâ ntul nu mai este locuit iar la sud pâ nă la
acest fluviu, de unde începe Tracia.
Dar Strabon (63 î.e.n.-26 e.n.) în Geografia, la I, 2, 27 face lumină unde este Sciția câ nd amintește
de neamurile vechi ale Europei Centrale: „…Pomenesc părerea elenilor din vechime, căci ei
denumeau toate neamurile cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice
Homer…” și aduc foarte importanta precizare de la VII, 3, 2 unde scrie despre geți: „Astfel elenii i-au
socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau pe un mal și pe celălalt al° Istrului, ca și misii care
sunt și ei traci ‒ acum ei se numesc moesi…” În cartea VII,3,1 Strabon chiar ne face o descriere a Geției°
(pe care Herodot a numit-o Sciția) astfel: „Partea de miază zi a Germaniei, de dincolo de Elba, este ‒
cel puțin acolo unde se învecinează cu fluviul ‒ în stă pâ nirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul
geților, la început îngust ‒ mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munții Pădurii
Hercinice și cuprinzând și o parte din munți. Apoi se lă rgește și se întinde spre nord pâ nă la tirageți ‒
fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” Iar la VII,3,2 ne lasă alte informații la fel de importante°
pentru istoria neamului nostru stră moșesc: „A existat și o altă împă rțire a teritoriului chiar din cele mai
vechi timpuri: că ci pe unii îi denumesc (autorii) daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre
Pont și spre ră să rit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă , spre Germania și spre izvoarele Istrului.
Socot că ei se numeau în vechime Davi. De aici și numele de sclavi, Geta și Davos, obișnuite la atici…
Ș i dacii sunt o mlă diță a geților.” Cine a vrut să ne falsifice adevă rata istorie a neamului get, a folosit
cu mare tragere de inimă minciunile și plă smuirile lui Herodot despre spațiul de la nordul și sudul
Istrului, dar și numele de Sciția dat de vechii greci Ț ă rii Sfinte Dio deși ei știau că pe ambele
maluri ale fluviului locuiau geții, adică neamul nostru stră bun, iar sciții erau spre est la peste 1000 de km
și chiar la est de Marea Caspică după poveștile jupâ nului.

519
 Un alt izvor veridic care ne spune adevă rul despre falnicii geți, este poetul latin Ovidiu care de
nevoie a stat 10 ani la Tomis pâ nă în anul 18 al secolului I al erei noastre, scriind în Tristele V, astfel:
„Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să tră iască între
bessi și între geți”. În Ponticele ne-a lă sat mă rturia adevă rului despre Neamul Scoborâ tor din Zei la
IV,2 așa: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să tră iască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit
get.” Aceste pasaje dovedesc în fața timpului că Herodot a mințit punâ ndu-i pe „sciți” la nordul Istrului,
fiindcă din vechimea vechimilor ei erau cunoscuți ca geți și au zidit în spațiul din jurul Carpaților
dar lă rgit cu cca 1500 de km. un imperiu ce a fost șters din istoria antichită ții de că tre tică loșii greci
pentru a ră mâ ne numai ei moțul Europei! Există o explicație foarte simplă a insistenței criminale cu
care istoricii româ ni și de aiurea susțin că teritoriul din nordul Istrului era locuit de sciții lui Herodot;
pe acest considerent, dacii nu puteau veni din Tracia mai devreme de secolul IV î.e.n. cum susțin
istoricii germani și jidanii, fiindcă era stă pâ nit de „sciți”. Iar noii veniți nu au avut cum să creeze o civilizație
la nord de Istru fiindcă erau numai niște cete de pă stori care se țineau doar de rele pâ nă i-au
liniștit romanii cu sabia aducâ ndu-le „cultura” morții și a jafului. Pe cale de consecință , toate dovezile
arheologice ce s-au descoperit pe teritoriul Româ niei nu ar aparține „dacilor” fiindcă ei erau „barbari”,
teorie susținută de arheologul jidan Emil Condurachi și de fiica acestuia Zoe Petre. Deci falsificarea
istoriei noastre are un scop explicit însă tică loșii care ne scriu că rțile acestei discipline sunt plă tiți
tocmai pentru a ne dezră dă cina din spațiul carpatic să le facă loc jidanilor neanderthalieni!
După 50 de ani, un alt latin ‒ Pliniu cel Bă trâ n, mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului ‒ în
lucrarea Naturalis historiae (Istoria naturală), cartea IV,25 descriind cursul inferior al Dună rii, spune despre
baștina stră moșilor noștri și a unor vecini astfel: „De la aceasta în lungime că tre ținuturile scitice, sunt
popoare, vecine totuși, însă diferite pâ nă la litoralul (Mă rii Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de
altfel, Sarmații că rora grecii le spun Sauromați…” Adică să înțeleagă orice gâ gă chiar dacă are scă fâ rlie de
istoric româ n sau cacademician, că pe aceste meleaguri erau geți și nu sciți, popor ce își avea baștina în
nordul și estul Mă rii Caspice.
Aceeași precizare o gă sim la Dion Chrysostomos (40-115) în lucrarea Discursuri, XXXVI, 1: „S-a
întâ mplat să petrec o vară la Boristene, atunci câ nd am navigat într-acolo după exilul meu, avâ nd de
gâ nd să merg ‒ dacă voi putea ‒ prin ținuturile scitice, la geți, ca să cercetez cum stau lucrurile acolo.
Mă plimbam, pe la ora câ nd se umple piața, pe malul Hypanis (Bug). Orașul și-a luat numele de la
Boristene (Nipru), datorită frumuseții și mă rimii fluviului… Deoarece este așezat de atâ ta vreme în mijlocul
barbarilor, și chiar în mijlocul celor mai ră zboinici (orașul) este mereu hă rțuit de ră zboaie și a fost
adeseori cucerit. Ultima și cea mai îndelungată cucerire (se spune că a avut loc) nu mai departe de
acum o sută cincizeci de ani. Geții au luat atât orașul Boristene, cât și alte cetăți așezate pe țărmurile
Pontului Stâng, până la Apollonia (Pontica)… După ce au fost cuceriți în vremea de demult,
boristeniții și-au reînființat orașul. (De data aceasta) au avut, pe câ t socot, încuviințarea sciților, care
aveau nevoie de negoțul și navigația grecilor. Că ci grecii încetaseră de a mai veni cu coră biile, o dată
ce orașul fusese devastat, deoarece nu aveau oameni de aceeași limbă care să -i primească , iar sciții
înșiși nu se învredniceau și nu se pricepeau să -și râ nduiască negoțul în felul grecilor”. Autorul folosește
pentru cei ce au cucerit orașul Boristene atâ t numele de geți câ t și sciți, știind că este vorba de un
singur popor, dar istoricii noștri citind aceste râ nduri ca și cele de mai sus au susținut ca niște tică loși
că ar fi două neamuri diferite care s-au perindat în unda timpului! Tot aceste informații ne arată că pe
timpul lui mato Boero Bisto, împărăția geților cum a scris poetul Ovidiu în Pontice II,9, se întindea
pâ nă la Nipru în est și Apolonia (Sozopol pe litoralul Mă rii° Negre în sud-estul Bulgariei) în marginea
Traciei, dar asemenea informații nu trebuie să facă parte din cultura româ nilor fiindcă ei nu pot fi decâ t
viermii Europei și al altor jeguri foarte avute în rapă n și lepră și pricepute în vedenii sataniste!
O altă descriere geografică a Sciției o avem de la Justin Martirul în Epitoma Historiarum Philippicarum,
autor care a tră it în secolul II al erei noastre și a fă cut un rezumat al scrierii lui Trogus Pompeius
, Philippic histore. „Scythia, care se întinde spre est, este mă rginită la spate, pe de o parte de
Pontus Euxinus și de Munții Rhipei (Carpații), iar că tre Asia de râ ul Fasis (izvoră ște din centrul Caucazului
și se varsă în Marea Neagră ). Ea se întinde mult atâ t în lungime câ t și în lă țime… Darius, regele
perșilor, a trebuit să renunțe la Scythia în mod rușinos, iar predecesorul său Cyrus a fost ucis împreună
cu toată armata. Ei au tăiat în mod asemănător și capul lui Zopyrion, un general al lui Alexandru
cel Mare, nimicind oștirea sa. De armatele romanilor au auzit, dar nu le iau în seamă .” Ș i iară și vin
și dovedesc cu ziceri din cele vechi că Herodot, marele și unicul istoric al plă smuitorilor de istorii
româ ne, a mințit cu nerușinare dar pentru bani foarte mulți cum voi ară ta mai încolo!

520
 Ș i Dio Cassius (155-229) în Istorie romană, la LI, 22, 6-7 ne lasă mă rturie despre cine erau geții, dacii și
sciții din vremea sa, astfel: „Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii ‒ în grupuri ‒ au
luptat între dâ nșii. Aceștia din urmă sunt celți iar ceilalți sciți, într-o oarecare mă sură … Ceilalți (adică geții)
locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu ‒ lâ ngă țara tribalilor ‒ țin cu
plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo
poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în
Rhodope.”
La mijlocul secolului VI al erei noastre, episcopul iudeo-creștin Iordanes face un rezumat al lucră rii Istoria
geților (cartea fiind dispă rută ) scrisă de Cassiodorus în cartea sa Getica unde la X,61,62 gă sim informații
despre povestea lui Herodot lă sată ca unic adevă r în urmă cu o mie de ani: „Atunci Cirus, regele perșilor, după
un interval de 630 de ani, a pornit un ră zboi, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geților Tomiris.
Îmbă rbă tat de victoriile dobâ ndite în Asia a că utat să subjuge pe geți, că rora le era regină Tomiris, precum am
spus… Iar regina Tomiris mă rindu-și victoria și fă câ ndu-se stă pâ nă pe atâ t de mari pră zi de la dușmani, după
ce a trecut în partea Moesiei ce se numește Sciția Minor cu numele luat de la Sciția cea mare (Geția°), a
construit o cetate pe ță rmul moesian al Pontului, numind-o Tomis de la numele să u.” Informațiile venite de la
Iordanes prin Cassiodorus sunt confirmate de metopele monumentului de la Adamclisi care stau ascunse în
depozitul° muzeului și de T 2 unde apare mato Zoe și mato Sporgoresos pe care Herodot îl° face fiul lui
Tomiris! La paragraful 30, Iordanes face o descriere a Sciției care „începe de la hotarele Germaniei, de unde
izvoră ște fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus și se întinde pâ nă la fluviile Tyras, Danastru și Vagosola, ca și
Danapru și muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic, își continuă cuprinsul pe toată Meotida
și peste Meotida prin strâ mtoarea Bosforului pâ nă la muntele Caucaz și pâ nă la râ ul Araxis”.
Împă ratul imperiului roman de ră să rit Justinian (527-565) a înființat la nordul Dună rii thema Scythia în
anul 528, care a dă inuit mai puțin de 30 ani datorită invaziilor slavilor și avarilor. Din cele ară tate pâ nă acum
este dovedit fă ră putință de tă gadă că spațiul din nordul Istrului a fost numit de vechii greci încă din secolul V
î.e.n. și Sciția, chiar dacă ei știau că aici locuiesc geții, iar sciții își duceau traiul mult că tre est, în nordul Mă rii
Caspice. Numele a dă inuit ca denumire a teritoriului pâ nă în secolul VI al erei noastre, dar geții au fost numiți
„sciți” de unii greci chiar în secolul X, ori acest adevă r de alba-neagra ar fi trebuit să fie trecut și în că rțile de
istorie ale româ nilor să nu mai vină fel de fel de otrepe să ne scuipe în obraz că suntem o mâ litură de venetici
fiindcă așa a scris „pă rintele istoriei” Herodot!
În povestea lui Herodot despre regina masageților Tomiris, el scrie respectivul popor atâ t cu numele de
sciți câ t și cu cel de masageți, de parcă lumea nu mai știa de unde ră sare soarele. Grecul Hekataios din Milet
(550-476 î.e.n.), care și-a dus traiul la curtea regelui Cyrus al perșilor câ nd acesta se pregă tea să nă vă lească
asupra geților scria despre masageți (geții din Masa sau Mesia) că cinsteau numai soarele și aduceau ca
ofrandă acestei divinită ți calul. „Sunt ră zboinici de temut, pedeștri și că lare, sunt echipați cu platoșe, iar
armele lor sunt spade și securi de luptă din aramă .” Herodot în Istorii la I,215 scrie că masageții foloseau cu
precă dere în luptă sulițe și arcuri care aveau vâ rfurile fă cute din aramă .
Poetul Lucan (39-65) care a tră it la Roma, în lucrarea De bello civili îi aduce pe masageți din nordul
sau estul Mă rii Casspice la locurilor lor de baștină scriind că „masageții de la Istru scitic”, dacii și geții
pâ ndeau că derea Romei: „Nații necunoscute vor urma luptele latine, regi află tori sub alte stele și pe
care marea îi desparte de noi se vor ală tura ră zboaielor romane, iar eu singur voi tră i în tihnă ? O zei,
țineți departe de mine această nebunie!”. Tot el afirmă că masageții sunt sciți ca și gelonii care se
gă sesc în jurul lacului Meotic. „Scitul masaget nu se oprește la Istru, el stră bate mai departe înspre
nordul îndepă rtat la Suevii cei blonzi cu corpuri albe”.
Arrianus (95-175) din Nicomedia care a respins în anul 135 o mare invazie a alanilor și masageților
avâ nd funcția de guvernator al Capadociei, scrie despre acești masageți de la Istru, adică geții care
fă ceau parte din armatele romane urmă toarele în lucrarea Arta tacticii militare: „înaintează avâ nd
diferite steaguri nu numai romane dar și scitice. Pentru ca incursiunea să aibă înfă țișă ri mai variate și
totodată să fie mai înfricoșă toare. Steagurile scitice le alcătuiesc niște balauri de mă rime proporțională
cu pră jinile de care sunt ei° legați. Se fac din bucă ți de pâ nză de felurite culori, cusute laolaltă . Balaurii
aceștia au capul și întregul trup pâ nă la coadă ca al șerpilor. Vicleșugurile acestea au fost nă scocite
pentru ca balaurii să pară câ t mai înspă imâ ntă tori. Câ nd caii° stau pe loc, nu poți vedea decâ t bucă ți de
pâ nză de diferite culori, care atâ rnă în jos. Câ nd însă , caii pornesc, acești balauri se umflă din pricina
aerului, semă nâ nd grozav cu fiarele și șuierâ nd din pricina mișcă rii puternice, deoarece aerul îi stră bate
cu putere”. Dar aceste steaguri „scitice” descrise de guvernatorul roman le știe azi oricine că erau

521
steagurile geților și nu a pârliților sau învârtiților de istorii și istorioare dibaci meșteșugite!
Despre masageții din nordul Istrului mai gă sim date și fapte de toată lauda pentru noi, dar de mare
supă rare pentru greci, la Synesios (370-413 e.n.) din Cyrene, filozof grec ce s-a format la școala
neoplatoniciană a Hypatiei din Alexandria. Citatele sunt din Hymni et Opuscula, care ne vorbesc despre
ispră vile goților din anii 400-410 ce formau grosul trupelor armatei imperiale. Supă râ ndu-se pe civilizații
greci pentru insistențele acestora de a-i vedea și pe goți în tagma iudeo-cretinilor, aceștia s-au ră sculat în anul
400 și după ce au colindat ținuturile din Asia Mică încercâ nd și granița cu perșii, s-au ră sucit venind în nordul
imperiului, luâ nd în stă pâ nire Tracia, Mesia și Panonia, unde și-au întemeiat un fel de regat al lor supus
formal Constantinopolului. Autorul grec scrie despre evenimentele de după anul 382 pâ nă pe la anii 406, câ nd
acești îndâ rjiți° goți nu mai doreau să audă de romei. La capitolul XV, 17 îi gă sim menționați pe falnicii geți
care fă ceau din câ nd în câ nd incursiuni de jaf peste granițele imperiului fiindcă nu primeau în mod corect
stipendiile promise! „… Dar aceia n-aveau nevoie a-și întă ri casa pentru a-i respinge pe barbarii sosiți din Asia
sau din Europa. Doar prin ispră vile lor atră geau atenția vră jmașului și o întă reau pe a lor. Treceau deseori
Eufratul ca să lupte împotriva parților, sau Istrul ca să atace pe geți și massageți. Dar iată că aceștia din
urmă , care obișnuiesc să -și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă tră să turile feței într-o anumită
dibă cie, ca să pară că s-a nă scut din pă mâ nt un neam nou și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei
trec Istru și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.” Textul venit de la cei ce ne-au falsificat istoria
veche, arată explicit că chiar după anul 400, la nord de Istru era neamul get și masaget și nu în estul Mă rii
Caspice cum a scris Herodot, confirmâ nd corectitudinea informațiilor venite de la ceilalți autori care îl
contrazic pe îndră citul mincinos carian! Este foarte ciudat la istoricii români care recunosc că „tirageții”
sunt geții ce locuiesc pe râul Tiras (Nistru) și „tisageții”, cei de pe râul Tisa, dar când vine vorba despre
„masageți”, ca neamul get din Mesia (sudul Istrului), Moesia sau Masa cum a apărut în unele izvoare
epigrafice antice, ei sar ca arși și spun că aceștia sunt de la mama dracilor care își are cuib la est de
Marea Caspică, fiindcă așa i-a luminat pe ei Herodot!
Herodot o face pe Tomiris, atâ t regina sciților câ t și a masageților, fă ră a ară ta urmă de îndoială în ceea ce°
susține. Grecul Hekataios din Milet (550-476 î.e.n.), curtean de-al lui Cirus câ nd perșii umblau să le ceară
socoteală „sciților” fiindcă și ei locuiesc pe acest pă mâ nt, scria despre masageți (geții din Masa sau Mesia,
ținutul din sudul Istrului care fă cea parte din Dio și nu cel de la mama dracilor): „Ei cinstesc ca zeu numai
Soarele și animalul închinat lui este calul…” Iar Herodot în Istorii, 1,212 scrie despre Tomiris, că i-ar fi trimis
lui Cyrus o solie pentru a opri invazia perșilor: „De nu vei face cele ce-ți spun, mă jur pe Soare, stă pâ nul
masageților că te voi să tura eu de sâ nge, oricâ t de nesă tul ai fi.” La 1,°216 pă rintele mincinoșilor ne dă unele
obiceiuri ale masageților: „Fiecare om are o singură soție, dar toate soțiile locuiesc în comun; fiind un obicei
al masageților și nu al sciților, cum spun grecii în mod greșit… Singurul zeu la care se se închină este
Soarele, că ruia îi oferă calul ca jertfă ; sub grija de a da celui mai rapid dintre zei, cea mai rapidă dintre toate
creaturile muritoare”. Aici el recunoaște explicit că masageții și sciții sunt popoare diferite chiar dacă grecii
din vremea lui le-au încurcat de nu mai știe nimeni nici astă zi care a fost adevă rul dacă luă m de bune numai
spusele lor. Dar el le-a amețit atâ t de ră u fiindcă multe din informații sunt minciuni veritabile, iar altele au
urmă rit să denigreze sistematic pe „barbari”, în special cei din nordul Istrului. Pentru a limpezi și aspectul
religios al masageților, vin cu mai multe dovezi arheologice și numismatice care au rolul de a face lumină în
întunecata noastră istorie și cultură identitară .
Cultul Soarelui la masageți dovedește că ei aveau o religie° monoteistă , fiind cunoscut și la alte popoare din
vechime așa cum arată probele arheologice.

În stâ nga este o tavă din argint din secolul IV î.e.n. unde Sfâ ntul Soare conduce carul ceresc la care

522
sunt înhă mați 4 bidivii focoși. Ea a fost descoperită în teritoriul fostei așeză ri antice Panticapaeum din

523
Crimeea. Arheologii spun că obiectul este fă cut de meșteri greci fiindcă barbarii se pricepeau numai la jafuri și
silnicii, însă grecii nu aveau un asemenea gust religios. În dreapta este o monedă descoperită în partea de
nord-est a insulei Sicilia, teritoriul ce formează împreună cu peninsula italică , strâ mtoarea Messina, avâ nd
efigia unei că petenii numită Kimon (după spusele arheologilor italieni) venind de pe la anii 400 î.e.n., unde se
repetă cei 4 cai solari, iar deasupra lor se vede un înger cu o mâ nă întinsă spre surugiul ceresc. Ori nici despre
grecii din Sicilia sau italicii din acele locuri nu s-a spus vreodată că ar fi sciți sau masageți care practicau cultul
Soarelui. Dar textul corect este cel reprodus de mine deasupra monedei, fiind scris sub copitele cailor în
alfabet get, iar în alfabet latin vine așa: II (ii: Salvator) IAKOS ILO (ili/ila: a ră să ri, a crește, a că lă tori). O
tă lmă cire pentru urechile de azi ale româ nilor ar însemna: Salvatorule, înnoitorule ai ră să rit (ai pornit în
că lă toria cerească ). Să precizez că Iakos era un epitet pentru Dio Nisa al nostru scris de greci Dionysos, fiind o
divinitate a vegetației și fertilită ții, la fel și Iaho (scrisă Isis de greci) la vechii egipteni o zeiță a înnoirii naturii,
a rodului bogat, al fertilită ții femeilor și animalelor. Dio Nisa al geților mai era numit de că tre greci „ploios” și
„sucites”, iar la câ te ploi și-au tras ei ca să sucească istoria veche după poftă și nă rav, nu ar trebui să ne mire
prea mult aceste vorbe numai dacă tică loșii nu ar spune că sunt curate și venite din dialectul atic, pederastic
sau altul la fel de sclipitor. Pe cealaltă față a monedei este Medusa, că reia îi ies din frunte două coarne de
taurină , iar între ele este un vas. Zeița era cunoscută în mitologia greacă drept fiica lui Phorcis sau Phorcos
(dar româ nii pă strează și astă zi pe Forcos ca nume de familie) și Keto pe care ar trebui să o înțelegem ca Geto
sau Getu, fiindcă divinitatea Ketu o gă sim atâ t la egipteni câ t și la emeși. Ea a fost fiica Gaiei (Maicii
Pă mâ ntești) și a lui Pontus (Marea Neagră ) însă nimeni nu se întreabă de ce legenda lor își are ră dă cinile la
nord de Istru în ținuturile stră moșilor noștri geți și nu pe Acropole unde stră lucea soarele zi și noapte.
Această pereche de monștri a avut drept odrasle pe Echidna, Medusa și alte ființe la fel de îngrozitoare. Numai
că în unele mituri divinitatea marină apare cu fața stră lucitoare și nu fioroasă cum au încondeiat-o afurisiții
ca să fie spaima lumii. De aceea Medusa apare în legă tură directă cu religia Sfâ ntului Soare pe care o practicau
atâ t geții câ t și sciții ce își duceau traiul că tre nordul și estul Mă rii Caspice. Cultul a ajuns în sudul peninsulei
italice datorită migrației ausonilor carpatini din secolele XVII-XIV î.e.n. care și-au întemeiat mai multe cetă ți,
dar au fost distruse în secolul IX î.e.n. Iar moneda de mai înainte ne dovedește că ei mai dă inuiau pe acele
meleaguri și pe la anii 400 î.e.n. fiindcă numai așa se poate explica cultul Soarelui. Se știe despre Pitagora că
și-a gă sit moartea prin acele locuri fiindcă venise cu o religie care unor bă știnași de neam grec nu le-a plă cut
deloc. Dar caii solari erau la mare trecere în religia geților ce a fost numită în imperiul roman „mitraism” sau
„arianism” câ nd leprele iudeo-cretine s-au cuibă rit în fruntea lui.

În stâ nga este o monedă a împă ratului get Probus care a condus imperiul roman între anii 276-282.
Imaginea carului și a cailor solari este aproape identică cu cea de pe moneda din Sicilia chiar dacă le despart
în timp aproape 700 de ani, fiind asemă nă toare cu cea a „sciților” sau masageților din Crimeea! În dreapta
este o altă imagine specifică cultului mitraic unde Mitra sacrifică taurul fiind vegheat de Sfâ ntul Soare și
Sfâ nta Lună așa cum este în tradițiile noastre populare. De remarcat faptul că pe capetele „coarnelor” Sf.
Luni se vede câte o cruce cu brațele egale și scriu asta ca să vază și orbii că religia crucii practicată de geți
sau creștinismul arimin, în imperiul roman se numea „mitraism” ori „arianism” cum au botezat-o întunecații
după anul 380! Simbolul sub această formă îl vedem mai încolo pe moneda împă ratului roman Domițian°, dar
el apare pe ceramica de la Cucuteni din mileniile VI-IV î.e.n. fiind dus și în Ki-en-gi (Sumer) unde îl gă sim pe
numeroase tă blițe de lut ale culturii emeș.
Pentru a le dovedi celor ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară , că a venit vremea să le cerem
socoteală fiindcă au fă cut asemenea nelegiuiri, voi da în continuare colindul Pom înrămuratu cu care
se umblă și astă zi pe la casele gospodarilor gețibegeți. „Pom înră muratu/ De poame-ncă rcatu/ Vâ ntu-și

524
tră gă nară / Poamenle chicară ./ Prunci le culesară / Ș i le tră mesară / La ușă de rai/ La fete de crai./ Luna-n
drum le-o stat/ Frumos i-o-ntrebat/ De unde-le-aduceți/ Înapoi le duceți./ De la Sfâ ntul Soare/ Cu mare
rugare/ În coate și jă runte/ Pă cel vâ rf de munte.” Oricine poate că uta și cu microscopul aceste idei în fă că tura
sataniștilor iudei și nu le va gă si în veci, dar ele sunt temelia lucră rii Cartea lui Eno ce fă cea parte din Biblia
besica unde Pomul Cunoașterii, muntele Sfâ nt, Sfâ nta Lună și Sfâ ntul Soare au fost concepte ce au luminat
mințile stră moșilor noștri întru cele sfinte peste 3000 de ani, dovedind continuitatea Neamului Scoborâ tor
din Zei în jurul Carpaților timp de peste trei milenii!

Macedonenii practicau și ei acest cult al Soarelui, la fel ca „sciții” lui Herodot așa cum ne arată moneda din
stâ nga a regelui Filip II (359-336 î.e.n.), dar pe ea scrie ΦΙΛΙΠΠΟY ca pe tă blițe. La mijloc este o monedă luată
de pe un site bulgar ce spune că ar fi fost descoperită în Oltenia și vine din secolele III-II î.e.n. De reținut că
bă rbatul de pe cal are în spate un lup, iar sub botul calului este litera Π de la „pio” care înseamnă sfâ nt. În
capă t este o altă monedă avâ nd aceeași sursă unde sub botul calului sunt literele ΠΙ, iar în spatele capului se
vede litera O, aici avâ nd complet cuvâ ntul „pio”.

În stâ nga este o monedă din aceeași sursă care reprezintă pe Mâ ntuitorul geților III sau II cum scrie sub
botul calului, iar în spatele capului este litera W care se citea G în alfabetul stră moșesc. De remarcat că
deasupra capului personajului este semnul crucii, iar în mâ na întinsă are un vas sau o flacă ră . În dreapta este
o monedă descoperită în Peonia (Macedonia de astă zi) venită din secolul III î.e.n., iar sub cal vedem svastica
cu trei brațe cum apare la Karanovo încă din secolul XV î.e.n. Moneda are și legenda în limba veche cea
româ nă SI (sîi: sunt) IV (iu: io sau eu) II (Mâ ntuitorul), care înseamnă : eu sunt Mâ ntuitorul. Dar Mâ ntuitorul
geților era Fiul Omului, o divinitate legată de lumina soarelui și interpretată uneori chiar că ar fi el, sau numai
un substitut al acestuia. Deci cultul solar al masageților este în fapt religia geților despre care Herodot nu a
știut nimic sau a mințit, ori copiștii, de-a lungul timpului au fă cut „corecturile” necesare astfel ca despre geți
să nu se mai știe nimic în cultura Europei.
Noi și numai noi româ nii am° mai pă strat° mici fă râ me din ritualurile stră vechi închinate soarelui și calului
prin dansul „Că lușarii”, iar dovada o gă sim și pe T 18 turnată pe la anii 320 î.e.n. unde s-a judecat pricina
dintre două clanuri de geți. Ș i tot pe acest fă gaș al autenticită ții tă blițelor și al veridicită ții informațiilor de pe
ele, aduc tă blița T 57 turnată la 30 e.n. care spune că la incinerarea lui Ili în Sarmisetuza au participat și
sarmații ce au sacrificat caii lor suri, împingâ ndu-i într-o râ pă . Ca să fac lumina deplină , mai spun că pe zidul
cetă ții Constantinopol la poarta principală erau puși de că tre Constantin cel Mare (306-337) patru cai solari și
cvadrica unde stă tea împă ratul get care îi mâ na. Iar povestea a fost preluată în iudeo-creștinism, dar dacă
îndră znești să le amintești de hoția fă cută asupra religiei „barbarilor” geți sau a mitraismului cum mint cu
nerușinare, pe loc te spurcă leprele spunâ ndu-ți că ești „pă gâ n”. Dacă ei ar fi „verus Israel” cum se pretind,
atunci toți ar trebui să poarte ca talisman legă mâ ntul tartorului și nu sfâ nta cruce a Neamului Scoborâ tor din
Zei din Ț ara Sfâ ntă Dio Geta.
Însă mincinosul Herodot a scris și despre alții golă nii la fel de mari sau a nă scocit el o istorie după
gustul și apucă tura tică loasă . Pentru a-l dovedi pe mișel, amintesc aici povestea scrisă în Istorii 2,124
care spune că faraonul egiptean Kheops° ajungâ nd la fundul sacului cu construcția piramidei, a hotă râ t să -și
ducă fiica la bordel. Pofticiosul care jinduia la farmecele fetei, trebuia să aducă la piramida în
construcție o piatră , acestea?? fiind tariful împreună rii. „Ș i așa om ră u a fost Kheops că , avâ nd nevoie de

525
526
venituri, el a dus propria fiică într-un bordel și a făcut-o să perceapă o taxă (câ t° de mult, ei preoții
egipteni nu au spus). Ea a fă cut ce i-a spus tată l ei, dar a hotă râ t să lase în amintirea ei, cerâ nd fiecă ruia ce
vine la ea să aducă o piatră ; și din aceste pietre au spus că au construit piramida…” Cei care folosesc astă zi
noțiunea de „bani” în traducerea acestei povești, trebuie să știe că pe atunci toate plă țile se fă ceau în natură și
numai după mai bine de două mii de ani au apă rut banii ca mijloc de schimb în echivalent valoric și nu scriptic
cum pot unii să înțeleagă !
Dar Herodot a scris aceste Istorii fiindcă a fost plă tit cu o sumă uriașă pentru acele vremuri ca să -i
împroaște elenește numai cu minciuni pe „barbari”, iar pe grecii specializați în împerecheri „pescă rești” să -i
pună drept moțul neamului omenesc fiindcă toți ar fi ieșit din oiștea lui Heracles. El aparținea unei familii
avute și a că lă torit să vadă lumea din jur, iar în anul 445 î.e.n. că ind s-a întors la Atena și a început să
povestească „că lă toriile” fă cute cu piciorul sau numai cu imaginația, cetă țenii din acest oraș au votat suma de
10 talanți (un talant attic avea 26 kg sau 6000 de drahme!) din argint ca să le scrie poveștile cu care ei se
delectau împreună cu autorul lor prin amfiteatre sau alte circă reli. Mercenarii greci din vremea lui au fost
plătiți în mod obișnuit cu o drahmă pe zi de serviciu militar. Ei puteau câ știga 10 talanți câ t a primit
jupâ n Herodot, în… cca 200 (două sute de ani)!!! Oricine are mintea acasă își poate da seama la ce mâ rșă vie
suntem supuși de aceste lepre pretins cultivate numai cu elenism de cea mai bună calitate, fiindcă cea mai
mare parte din ce a scris tică losul Herodot se numește în ziua de astă zi manipulare, el fă câ nd ceea ce au fă cut
politrucii istorici româ ni din perioada comunistă , adică ne-a scris istoria numai după comanda partidului și
cam nimic după adevă r! Dar chiar în timpurile apropiate lui, au fost oameni mai să buiți la minte care l-au
judecat ca mare mincinos sau scornitor de istorii și istorioare, însă foarte folositoare atunci ca și acum
grecilor.
Tucidide (460-398) în Istoria războiului peloponesiac (I. 21) îl consideră pe Herodot batjocoritor și lipsit de
o metodă de lucru care să dovedească interes pentru adevă r.
Aristotel care a tră it în secolul IV î.e.n. îl° consideră pe Herodot mitograf ‒ adică scriitor de mituri – în
lucrarea Poetica și spune că tragedia greacă s-a nă scut din câ ntecele religioase zbuciumate sau lirice închinate
lui Dyonisos și Apolo care se câ ntau în secolul VI-V î.e.n. dar amâ ndoi zeii erau veniți la greci din lumea
ariminilor nord-istreni.
Ș i Diodor (80-21 î.e.n.) în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea 1, LXIX, arată că nu punea nici un preț pe
aceste Istorii ale lui Herodot, scriind: „Vom lăsa la o parte istoriile și născocirile lui Herodot ori ale
celorlalți istorici care au scris despre Egipt. Aceștia, cu bună știință și înadins, au pus mai presus de
adevăr povești pe care îți vine greu să le crezi și au înfățișat legende plăsmuite de ei spre a-și desfăta
cititorii.” De ce istoricii româ ni nu vreau să știe și aceste informații cu privire la „pă rintele istoriei” care pe
unele meleaguri ale Europei azi este considerat „pă rintele mincinoșilor”, iar informațiile venite de la el sunt
câ ntă rite cu mare grijă ?
În lucrarea lui Plutarh (45-130) intitulată Pe răutatea lui Herodot, acesta îl socotește pe „pă rintele istoriei”
de rea credință, fiindcă a introdus în Istorii tot felul de prejudecă ți și afirmații false.
Împotriva curentului de maculare a tuturor culturilor popoarelor antice din jurul Mediteranei s-a ridicat
Cato cel Bă trâ n (231-149 î.e.n.) care vedea cum vechile tradiții romane sunt atacate sistematic de că tre grecii
ce le spuneau romanilor fel de fel de minciuni, sfă tuindu-și fiul astfel: „Marcule fiule, despre grecii aceștia îți
voi vorbi la timpul și la locul să u. Ei sunt o rasă de oameni stricați, și care nu se mai pot îndrepta. Cugetă
că prin cuvintele acestea îți vorbește un oracol. Ori de câ te ori oamenii aceștia vor veni cu scrierile lor, să
știi că ei toate le corup.” Scrisoarea apare în Naturalis Historiae 3,1 a lui Pliniu cel Bă trâ n (23-79 e.n.), care la
râ ndu-i spune despre ei că „Grecii sunt părinții tuturor corupțiilor”, adică a falsurilor și minciunilor ca să
fie mai limpede înțelegerea textului.
Ș i poetul latin Virgilius (70 î.e.n.-10 e.n.) are cam aceleași pă reri despre bunele nă ravuri ale
grecilor scriind în versurile Eneidei la II,49 scrie „Timeo Danaos et Dona ferentes” adică pe înțelesul
nostru ar fi: mă tem de greci chiar și câ nd aduc daruri! El precizează că versurile erau scrise pe scutul
stră moșului lor Enea troianul care a avut mare supă rare din partea acestor mișei de a trebuit să -și
pă ră sească baștina pă rintească .

Tă blița 14 ne dezvă luie alte date și fapte petrecute în vechime care au fost consemnate spre a ști și
urmașii despre vrednicia geților în apă rarea gliei stră bune. Mato Chesosai care conducea neamul
geților a fost nevoit să pună mâ na pe sabie pentru° a apă ra Dio Geta de pohtele nepoftiților macedoneni
conduși de Filipoi Enia cum scrie pe tă bliță , faptele petrecâ ndu-se pe la anii 339 î.e.n. Pe unele monezi
ale că peteniei macedonenilor, el este scris „basileos” cu sensul de că petenie militară , dar pe tă bliță

527
528
apare cuvâ ntul „regio”, însă cu toată fala sa, geții i-au că să pit pe nă vă litori cu mare curaj, unii ajungâ nd
prizonieri. Dar aceste fapte le gă sim amintite într-o formă asemă nă toare în Istoria lui Filip IX, lucrare
ce a fost scrisă de romanul Trogus Pompeius (sec 1. î.e.n.) care le-a consemnat astfel: „În acea vreme
(336 î.e.n.) era rege al sciților Atheas. Fiind strâ mtorat de ră zboiul cu istrienii (locuitorii Istriei din
Dobrogea) acesta ceru ajutor lui Filip, fă câ ndu-i promisiuni. Murind între timp conducă torul istrienilor,
Atheas nu-și mai ține promisiunile și se ajunge la un ră zboi în care Atheas este învins și ucis de că tre
macedoneni, Filip luâ nd mare pradă . Pe câ nd Filip se întorcea din Sciția (adică Dio ), tribalii i-au
ținut calea și au refuzat să -i dea liberă trecere dacă nu le dă și lor o parte din pradă . Din această pricină
s-a iscat ceartă și apoi luptă în regulă , Filip a fost ră nit în coapsă de o să geată , care trecu prin trupul
să u și-i omorî calul. Fiindcă toți credeau pe rege mort, prada a fost pierdută . Pră zile luate de la sciți
parcă fuseseră blestemate, atâ t de mare jale au pricinuit macedonenilor.” Deci tăblițele, și după
această scriere, sunt autentice fiindcă un pișicher care s-ar fi ținut numai de pozne nu putea să adune
atâ tea informații și să le ordoneze cu mare dibă cie ca să -i ză pă cească pe neîmblâ nziții noștri istorici
care au știut dintotdeauna adevă rul fă ră a mai că uta dovezi materiale sau epigrafice!

Ș i tă blițele 15 și 16 ne dezvă luie o mică parte din adevă rata noastră istorie despre care nimeni încă
nu a îndră znit a spune ceva ce ar supă ra profețiile sacrosancte ale Academiei Româ ne. Populația din
partea dreaptă a Istrului cunoscută ca Mesia, a cam luat-o pe că i ră tă cite în ale religiei și mato Bazorio
a venit cu ceva oștire să -i cerceteze pe ză pă ciți de ce au atâ tea dureri de cap și neliniște în suflet. Aici
își fă cea proorocirile religioase tracul Ion, iar că petenia din Dabo Geto a venit să stingă începutul de
ră zmeriță sau numai de fumigații neghioabe. Mai scrie această tă bliță că geții au cucerit și cetatea
Fecoio, iar dacă câ ntă rim faptele din tă blița precedentă care zice că mato Bazorio i-a adus la ascultare și
pe traci, atunci trebuie să consideră m ca adevă r faptul că această nă vală a geților a ajuns pâ nă în
centrul Greciei unde era cetatea Focia după limba lor, iar informațiile istorice spun că neamul nord-pontic
a mers „în ospeție” la focieni la anul 324 î.e.n. dar acestora nu le-a plă cut deloc atâ t mutrele oaspeților
câ t și nă ravul lor de a apuca și a strâ nge tot ce vedeau. Pentru a înțelege campania militară a lui Bazorio
împotriva Traciei și apoi continuarea ei pâ nă în inima Greciei, trebuie să analiză m contextul istoric din
anii 326-320 î.e.n. din sudul Istrului. Armata lă sată de Alexandru° să pă zească Macedonia pe care o
conducea Zopyron a fost nimicită în Dobrogea de că tre geți în anul 326 î.e.n., iar Alexandru cu întreaga
oștire era în nord-estul Persiei pregă tindu-se a invada India. Tracia era și ea supusă lui Alexandru și
cam toți bă rbații care puteau lupta erau în campania acestuia, acasă ră mâ nâ nd puțini care să apere
ținutul de cetele nă lucilor de la nordul Istrului. Neavâ nd potrivnici pe mă sură , geții lui Bazorio au
plecat să vadă ce mai strâ nge lumea și pune la adă post ca agoniseală .
Informațiile de pe tă blițe coroborate cu cele venite din izvoare antice ne dovedesc încă odată că tăblițele
de plumb sunt autentice, iar numai tică loșii urlă că sunt false fă ră a dovedi nimic!

Mai aduc ispră vile de arme și jalea ce a venit peste geți în timpul lui Deligo, care era mato în dabo geto
Sarmisetuzo, cum ne povestește tă blița 19. Aceasta este un fel de judecare publică a nenorocirilor suferite de
geții, besii și bastarnii care se aflau ca mercenari în Pela, capitala Macedoniei câ nd diadohul Lisimah s-a întors
acasă după moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.e.n. Atunci imperiul creat de Alexandru a fost
împă rțit între generalii să i, iar Lisimah a luat Macedonia și întorcâ ndu-se aici, pentru° a avea „liniște” a
că să pit toate rudele lui Alexandru, iar geții, besii și bastarnii au fost puși și ei sub ascuțișul să biilor și alergați
ca nepoftiți prin acele locuri. Conducă torul Mesiei, Orolo, se plâ nge de pierderea oștenilor să i besi și bastarni
care au că zut sub să biile oștenilor lui Lisimah, dar mato Deligo îi amintește că aceștia erau oșteni și se duceau
să apere și să lupte nu să pă zească puii de gă ină de vreo dihainie sau zbură toare pofticioasă ! Nu poți să
scornești atâ tea date și fapte care contrazic tot ce se știe despre acele vremuri în cultura româ nilor ca să
spună alții că în fapt sunt niște falsuri. Orice fals înseamnă că are un original după care a fost fă cut, deci
singuri se încurcă în propriile afirmații.

Avem confirmă ri ale exactită ții informațiilor venite de pe tă blițele turnate și de mato Dromixto sau
Dromichete cum l-au scris vechii greci. Pă țania macedonenilor se întâ mplă pe la anii 293 î.e.n. câ nd Lisimah a
venit cu oaste numeroasă să -și elibereze fiul care se afla prizonier° la falnicii geți° fiindcă nesocotise onoarea
și demnitatea, venind ca un lotru la pradă în Dio . Dar ținuturile aveau apă rare de să bii bine ascuțite° și
meșteșugit folosite°, astfel că mulți nă vă litori și-au gă sit sfâ rșitul în luptele cu bă știnașii geți în anul 297 cum
gă sim râ nduite faptele în ră bojul timpului.

529
 Tă blițele 25 și 26 ne spun aceste povești petrecute pe la începutul secolului III î.e.n. unde macedonenii
după ce și-au pierdut o parte din oaste, regele Lisimah a fost îndemnat să scape cu fuga dar a refuzat și astfel a
ajuns prizonier ală turi de fiul să u, fiind adus în fața soborului pentru a fi judecat.
Pentru a nu-și face încă un dușman, Dromio sau Dromichete a cerut adună rii neamului get să -i ierte pe
nechibzuiții și trufașii macedoneni, fă câ ndu-i să înțeleagă că bunurile să racului nu pot face averea bogatului.
Legenda vorbește despre un ospă ț la care s-au întâ lnit două lumi diferite. Astfel fiul lui Lisimah, a luat de soție
pe fiica lui Dromichete, după care a urmat o jumă tate de an de beție și chiolhan, unde unii mai că pcă uni au dat
colțul după atâ ta îmbuibare cu mâ ncare și vin.
Povestea este confirmată din izvoare antice care ne fac puțină lumină în întunericul satanist țesut
cu atâ ta grijă de că tre iudeo-creștini, iar în epoca modernă de că tre istoricii și lingviștii germani și
fră țiorii lor, iubitori ai legă mâ ntului Talpei Iadului, tică loșii cazari. Pe tă blița 33 pe care am intitulat-o
„album de familie” unde sunt prezentați cu chipul lor 19 mato, în centru sus al imaginii este M.
Dromio pe care îl putem considera ca Dromigto cum scrie pe T 25, are sub bust 11 puncte însemnâ nd în
fapt anii de domnie. La alții de pe această tă bliță apar pe lâ ngă puncte și cerculețe care aveau înțelesul
de „zece”. De unde putem trage concluzia că acesta a condus Dio Geta în perioada 301-290 î.e.n.
sau cu ceva mici diferențe, dar sigur la începutul secolului III î.e.n. fiindcă domnia lui este legată de
cea a regelui Lisimah° al Macedoniei.
Grecul Pausanias (110-180) în lucrarea Descrierea Greciei la 1,9 ne lasă și el de mă rturie povestea de pe
tă blița geților astfel: „Atunci Lisimah°, dintre vecini, s-a ră zboit mai întâ i cu odrizii (322-313 î.e.n.) și apoi a
pornit cu armata împotriva lui Dromichaites și a geților. Dar avu de înfruntat niște bă rbați foarte pricepuți la
ră zboaie și care îi întreceau cu mult prin numă rul lor. El însuși ajunse într-o primejdie câ t se poate de mare și
scă pă cu fuga. Fiul să u, Agatocle, care-l sprijinea în luptă atunci pentru prima oară , fu luat prizonier de că tre
geți. Lisimah a fost biruit și în alte lupte. Ș i deoarece socotea că nu este puțin lucru să -și aibă fiul prins de
ră zboi, încheie o pace cu Dromichaites și din stă pâ nirea sa cedă getului ținuturile de dincolo de Istru. Mai
mult de nevoie îi dă du în că să torie pe fiica sa. Unii spun că nu Agatocle a fost prins ci însuși Lisimah; că l-a
salvat Agatocle care ar fi dorit să ajungă la o înțelegere cu Dromichates, pentru ră scumpă rarea lui.”
Constată m din textul grecului că minte ră u scriind că macedonenii au fost înfrâ nți, iar o parte dintre ei au
ajuns prizonieri, dar totuși au cedat teritoriile de dincolo de Istru lui Dromichete. Dacă el a cedat acest
teritoriu geților, atunci unde își aveau ei țara și de ce invadatorul Lisimah, a cedat ceva ce nu i-a aparținut
niciodată . Cam așa a scris și Herodot despre atacul perșilor asupra geților conduși de Tomiris sau mato Zoe,
că s-au luptat la peste 2000 de km. depă rtare de Dună re, undeva la est de Marea Caspică .
O altă sursă care confirmă ce spun tă blițele, însă de la sfâ rșitul secolului I î.e.n., este Diodor din
Sicilia cu Biblioteca istorică, unde în Cartea XXI, 11-12 ne zice: „Tracii (cum ne-au falsificat istoria
leprele fiindcă acest jeg nici nu-i pomenește pe geți în scrierea lui!) care îl fă cuseră prizonier pe fiul
regelui, pe Agatocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tată l să u, pregă tindu-și astfel o scă pare împotriva
întâ mplă rilor neprevă zute ale sorții. În același timp ei nă dă jduiau să -și recapete prin această binefacere
pă mâ ntul pe care îl ocupase Lisimah. Ei nu sperau deloc să poată câ știga ră zboiul, de vreme ce aproape
toți regii, cei mai puternici s-au înțeles între ei și se ajutau unul pe celă lalt. Armata lui Lisimah era
chinuită de foame. Prietenii îl sfă tuiră pe rege să scape cum va putea și să -și mute gâ ndul că oastea lui
l-ar putea salva. Lisimah le ră spunde că nu este drept să -și pă ră sească ostașii și prietenii, asigurâ ndu-și
lui o scă pare rușinoasă . Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele
Lisimah (adică și în vechime geții erau atâ t de tâ mpiți după scriitura acestei lepre precum româ nii de
azi să -și pupe în cur cotropitorii!), numindu-l și tată , îl conduse, împreună cu copiii să i într-o cetate
numită Helis. Ajungâ nd oștirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceștia se strâ nseseră la un loc ‒
alergâ nd în numă r mare ‒ și strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Că ci ‒
spuneau ei ‒ poporul care luase parte la primejdii, trebuia să aibă dreptul de a chibzui asupra felului
cum să fie judecați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui, și-i lă muri pe oșteni că este
bine să -l cruțe pe bă rbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah ‒ spunea el ‒ alți regi au să -i ia domnia
și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decâ t înaintașul lor. Dar cruțâ ndu-l pe Lisimah,
acesta ‒ cum se și cuvine ‒ are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dă ruit viața. Iar locurile
întă rite, aflate mai înainte vreme în stă pâ nirea tracilor, ei le vor dobâ ndi înapoi fă ră nici o primejdie…
De asemenea fură pregă tite două ospețe pentru acei macedoneni, Dromichaites râ ndui tot felul de
mâ ncă ruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dă du să mă nâ nce zarzavaturi și carne, dar
pregă tite
cu mă sură , așezâ ndu-le pe niște tă blițe de lemn care țineau loc de masă . În cele din urmă puse să se

530
531
toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe câ tă vreme el și tracii lui beau vinul din
pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții.” Aceste citate din scrierea lui Diodor reproduc
aidoma unele pasaje din tă blițe unde arată cum au vrut să -l judece geții pe Lisimah° și mă gâ ndesc la
faptul că aceste informații erau destul de bine cunoscute în antichitate dar au fost falsificate cu
premeditare și oricine poate constata cum ne-au scris și ră scris?? aceștia istoria. Lepra îi mai face traci pe
geții lui Dromigto, iar faptele sunt mutate din nordul Istrului în Tracia vecină dragă grecului și întregului
să u neam de mincinoși! Diodor nu mai amintește în fragmentul de mai sus, faptul că Lisimah a
trecut Istru să ceară socoteală lui Dromihete sau Dromio, ori Dromigte cum apare numele acestui mato
pe tă blițele de plumb, ca să nu fie obligat a recunoaște că la nordul fluviului era un stat puternic ‒ Dio
‒ cu o armată bine organizată care a înfrâ nt unul dintre faimoșii generali ai lui Alexandru Macedon.
Pentru a reduce la nimic puterea geților din nordul Istrului, iscusitul mincinos grec spune că
Dromichete, dar Dromigto sau Dromio după tă blițele noastre, ar fi primit pe cotropitori „cu multă prietenie”
inclusiv pe regele acestora, „numindu-l și tată ”.
Toate aceste informații confirmă odată în plus că tăblițele de plumb sunt autentice, iar soluția de citire
aplicată de mine este cea corectă chiar dacă mai toți își întunecă mutrele câ nd aud de ea!

Mato Boero Biseto I după cum ne arată tă blițele 28, 28?? și 30 îl urmează pe Dromichete în anul 290
î.e.n. la diriguirea treburilor neamului get care avea între hotarele sale și teritoriile de la sudul Istrului
despre care nici un istoric româ n nu îndră znește să vorbească sau să scrie. Aici erau stabiliți de cca
300 de ani o parte dintre gali (tă blița 12) sau galați, câ rmuiți de un rege care dă dea ascultare că peteniei
geților. Printre neamurile geților au ră mas și o parte dintre sarmații veniți pe la anul 420 î.e.n. primind
să laș și pă șune ca să aibă unde să -și ducă traiul sub soare. Numai că veselii gali (galați) i-au luat la
învâ rtit și alergat pe sarmați pâ nă i-au ușurat de bunuri, iar pe unii chiar de zile, cum ne spune tă blița
30. Vă zâ nd atâ ta zarvă ră zboinică în propria țară , boero Biseto și-a adunat neamul în frunte cu basileul
Lapise, pornind să liniștească zurba iscată de gali, atacâ nd cetatea Geonastio care era centrul puterii lor
undeva pe malul unei ape, în Mesia antică sau Bulgaria de azi. Chiar dacă geții nu au luat cu sabia
cuibul ră ulenilor, aceștia au înțeles că nu mai au zile bune printre geți și sarmați, așa că și-au pus averile
și familiile în că ruțe plecâ nd în sud că tre Macedonia. Dar cum și acest ținut avea stă pâ n vrednic de a
ține sabia în mâ nă , regele Antigonos Gonatas nu a fost bucuros de asemenea musafiri, cerâ ndu-le în
anul 279 î.e.n. să -și schimbe privirea că tre alte ținuturi. Astfel au ajuns aceștia să formeze în podișul
Anatoliei statul Galatia care a dă inuit pâ nă în anul 25 î.e.n. câ nd a fost cucerit de legiunile romane și
transformat în provincie dar pă strâ nd denumirea galică a regiunii. În anul 275 î.e.n. o parte dintre gali
au coborâ t și s-au așezat mai că tre sud în Palestina, ținut pe care l-au numit Galileea adică țara galilor.
După înfrâ ngerea suferită în fața macedonenilor și etolienilor, o parte din gali s-au așezat în nordul Serbiei
de astă zi (Panonia acelor vremuri), iar alt grup și-a gă sit să laș pe râ ul Marița în Bulgaria, unde au înființat
„regatul de la Tylis” care a dă inuit 60 de ani. Dar au ră mas gali și în sudul Moldovei, așa cum vom descoperi
mai încolo, iar amintirea lor se vede în numele orașului Galați de pe malul Dună rii, dar și al altor localită ți
care au în denumire cuvâ ntul „gal”.
Evenimentele amintite de tă blițele de plumb, le gă sim înserate în Historiae Philippicae scrisă de
Trogus Pompeius Justinus în secolul I î.e.n. unde avem la XXV, 1: „Între cei doi regi, Antigonos și
Antiochus, după ce s-a fă cut pace și după ce Antigonos s-a întors în Macedonia, s-a ridicat împotriva
acestuia deodată un nou dușman. Că ci galii care fuseseră lă sați să apere hotarele ță rii de că tre Brennus,
câ nd acesta a plecat° în Grecia, ca să nu pară singuri fă ră de nici o treabă , au înarmat cincisprezece mii
de pedestrași și trei mii de că lă reți, și după ce au gonit trupele geților și ale tribalilor, amenințâ nd
Macedonia, delegă ți la rege, să -i ofere o pace plă tită în bani și în același timp să -i spioneze tabă ra.”
Informațiile de pe tă blița de plumb sunt confirmate din izvoare romane, dar scrise cu aproape 200 de° ani°
mai tâ rziu. Ceva însă nu se leagă în zicerea latinului, dacă galii i-au pornit la galop pe geți și pe tribali, nu
prea mai aveau de ce să treacă Bosforul pentru că erau stă pâ ni pe teritoriile acestora! Logica
evenimentelor ne obligă să spunem că adevă rul este cel scris pe tă blița de plumb de mai înainte. Pentru
aflarea adevă rului, mai aduc de martor al timpului antic pe istoricul grec Pausanias (110-180 e.n.) care
în lucrarea Descrierea Greciei, X,15,3, spune că geții au scă pat pe greci de invazia galilor din 280
î.e.n. iar el a vă zut la Pergam un text unde se povesteau aceste fapte demne de toată cinstea, adică
chiar ce spune tă blița lui boero Biseto I, ținute și astă zi ascunse de canalii și tră dă tori de Neam și Ț ară
chiar dacă ei pretind că sunt niște falsuri bine meșteșugite, în fapt izvoarele antice menționate confirmă
că tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri sunt autentice!

532
 O altă confirmare a valorii istorice deosebite venite din datele de pe tă blițele de plumb este conducerea
neamului get de că tre mato Demaroe care îl gă sim amintit numai de tă blița 33 ce este în fapt un fel de
pomelnic al celor ce au câ rmuit Neamul Scoborâ tor din zei din Ț ara Sfâ ntă Dio , fiindcă tă blițe turnate de el nu
au ajuns pâ nă la noi sau poate le-au înstră inat cei ce le aveau în pă strare. Destoinicul mato a stat în fruntea
geților timp de 38 de ani începâ nd cu 270 î.e.n. și pâ nă în anul 232 î.e.n. În râ ndul 2 de pe tă blița amintită , luat
de la stâ nga spre dreapta, al treilea medalion este al lui unde are în față un mic text care spune că neamul lui
mato Demaroe s-a luptat cu Antigoneo al Macedoniei undeva pe la anii 265-240 î.e.n. Istoria ne lă murește că
Macedonia a avut ca rege ‒ corect basileu ‒ pe Antigonos II Gonatas care a domnit în perioada 294-239 î.e.n.
Pe unele monede bă tute de acest rege, numele lui apare scris ΒΑΣΙΛΕΟΣ ΑΝΤΙΓΟΝΟY, adică atribuirea titlului
de rege este una dintre nă scocirile istoricilor moderni care au urmă rit ca tot ce vine din antichitate, fiind
situat la est de peninsula italică să fie cultură elenistă , însă nu este și singura după cum o dovedesc atâ tea
scrieri! De unde putem trage concluzia firească și negreșită că și aceste date și fapte istorice dovedesc
autenticitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia.

Ș i conducerea lui Boero Bisto fă cută în fruntea neamului geților între anii 82-44 î.e.n. este confirmată
de tă blița 38 unde vajnicul mato le-a cerut socoteală bastarnilor așezați în vestul Dio °, cu
care avea ceva gâ lcevi de afaceri. Strabon în Geografia II,12 scrie: „Mai ales oamenii din zilele noastre
ar putea să vorbească despre oamenii de pe malurile Istrului, atâ t despre cei de dincoace, câ t și despre
cei de dincolo de fluviu, adică geții, tirageții și bastarnii…” Pentru întă rirea statului get, Boero Bisto
i-a trecut prin sabie pe unii nemulțumiți cum află m din tă blița 40 unde vicleanul Rebodeno este liniștit
pe vecie, iar cei ce l-au însoțit și-au pierdut statutul social. Unele izvoare grecești îl amintesc pe regele
Rebobostes, iar latinul Trogus Pompeius în Istoria lui Filip, proologul că rții XXXII scrie despre acest
conducă tor local: „S-a mai vorbit despre originea panonilor și creșterea puterii dacilor sub regele
Rubobostes.” Adică ce au lă sat tă blițele ca veste și poveste peste două mii de ani, se confirmă din surse
grecești și romane, dovedind autenticitatea acestora!
Dar istoricii noștri ocolesc cu mare grijă o afirmație nă ucitoare fă cută de Strabon (63 î.e.n. ‒ 26 e.n.) în
Geografia la VII,3 despre geți și conducă torul lor: „Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea
peste poporul să u, s-a apucat să -l refacă în urma deselor nenorociri. Ș i, prin muncă necontenită prin
cumpă tare și disciplină a fă cut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare și să supună geților toate
popoarele din vecină tate. Ba chiar romanii încep să se neliniștească , câ nd l-au vă zut trecâ nd cu îndră zneală
peste Istru și să devasteze Tracia pâ nă în Macedonia și Iliria, să pustiească pe celții amestecați cu tracii și cu
ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir și poporul tauriscilor… lă sâ nd la o parte trecutul îndepărtat
al geților (SCIV, 7, 1-2)”. Ori acest trecut îndepă rtat al geților pe care îl știa toată antichitatea, canaliile și
tică loșii l-au șters cu mare ură și înveninare, iar astă zi fel de fel de tâ râ turi ne scuipă în obraz că nu avem ce
că uta pe plaiurile mioritice fiindcă ele s-au puit cu dracu și au fost rodoase la ouat că au împâ nzit întreg
pă mâ ntul cu vedenii, lepră și jeg.

Mai aducem de mă rturie tă blița 46 turnată de mato Orilieo ce a stat în fruntea neamului get pe la
anii 30? ‒ 20? î.e.n., iar granițele statului la est erau pâ nă dincolo de sciții de la Marea Caspică cum ne-a
lă sat vorbă ră vă șelul de plumb. Aici scrie că (Roni să însoțească ??) solia lui Cozon la sciții din cetatea
Gramio. Tot aici se amintește de o înfruntare pe care au avut-o geții cu galii din sudul Moldovei de
astă zi°, cucerindu-le acestora cetatea lui Monsiro Dimpo fă cută din trunchiuri de copac. Că petenia geților
este amintită și de istoricul roman Trogus Pompeius Justinus care a tră it în secolul I î.e.n. unde în
Historiae Philippicae la XXXII, 3 ne luminează cum erau vremurile pe atunci: „Ș i dacii sunt din neamul
geților. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă
pentru lașitatea lor, au fost siliți din ordinul regelui, ca atunci câ nd se culcau să -și pună capul în locul
picioarelor și să facă servicii pentru femeile lor, care servicii de obicei li se fă ceau. Ș i situația lor nu s-a
schimbat decâ t atunci câ nd și-au spă lat rușinea prin curajul deosebit din ră zboi”. Latinul îi amintește
pe bastarnii cu care mato Orielio s-a ră zboit dar și neînțelegerile avute de același neam cu mato boero
Bisto ce a stat în fruntea geților cu zece ani mai devreme. Deci după mintea celor care și-o folosesc ca
să judece, tăblițele sunt autentice și după aceste izvoare!

Mato Cozon sau Coson cum apare pe mai multe monezi din aur, a fost conducă torul geților (20?-15? î.e.n)
amintit în tă blița de mai sus, de la el pă strâ ndu-se numai aceste monede numite azi chiar co-

533
soni, dar nu și tă blițe de plumb cum ar fi fost firesc. Conducă torul get este amintit și de istoricul latin Suetoniu
(69-130) în lucrarea De Vita Ceasarum (Augustus, LXIII, 4) ‒ „Cosoni Getarum regi” ‒ ca rege al geților,
confirmând veridicitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia dar și informațiile transmise de
scrierea strămoșească așa cum le-am citit eu.

Cotizo ‒ mato (15 î.e.n.?-15 e.n.?), prin curaj și chibzuință a reușit să întă rească mult puterea
statului geților. Nu s-a sfiit să atace cu vigoare pe romani în sudul Mesiei, Iliria, astfel ajungâ nd pâ nă în
Macedonia ca să -și apere glia de acești că pcă uni nesă țioși. Suetonius ne spune în lucrarea De Vita
Ceasarum că puterea romană prin împă ratul lor Octavianus Augustus au chibzuit adâ nc și au socotit că
este mai bine o alianță cu acești neastâ mpă rați geți decâ t un ră zboi pe viață și pe moarte. Au propus ca
fiica lui Cotizo să -i fie soață lui Octavian, iar fiul lui Cotizo să o ia de nevastă pe fiica lui Octavian.
Pentru a-și vedea nata, fiul lui Cotizo pleacă la Roma (T 47) dar pe drumul de întoarcere este atacat de
o ceată de lifte iar o să geată îl ră nește de moarte în piept. Este adus pe corcie pâ nă acasă și imediat
moare. Informații despre mato Cotizo mai gă sim la romanul Annaeus Florus (74-130 e.n.) care a scris
Epitome unde la LV, 12 ne lasă date și fapte în capitolul Războiul cu dacii: „Dacii tră iesc în munți. De
aici sub conducerea regelui lor Cotiso, de câ te ori Dună rea înghețată fă cea să se unească cele două
maluri, luau obiceiul să se coboare și să devasteze regiunile învecinate. Caesar Augustus a gă sit de
cuviință să gonească acest popor, la care se pă trundea cu anevoie. Trimițâ nd deci pe Lentulius, acesta
i-a gonit pe celă lalt mal. Ș i stabilind aici garnizoane, Dacia cu această împrejurare n-a fost bă tută , ci
ră zboiul a fost numai înlă turat și amâ nat”. După scrierea celor două izvoare antice, este dovedit faptul
că tăblițele de plumb sunt autentice chiar dacă leprele plesnesc de ură câ nd aud adevă rul!

Mato Biseto II a fost conducă torul geților pe la anii 15 e.n.?-30 e.n., îl ajută pe Dapisiu în
confruntarea cu murdara Romă (T 51), iar situația neamului să u devine tot mai grea. Mesia (teritoriul din
sudul Istrului) se află sub influența militară a Romei chiar dacă geții din nordul fluviului nu acceptă
ruperea gliei stră bune în bucă ți după poftele orică rui tripe lele. Dio Cassius în Romaika (Istoria Romei)
la LI,26,1 ne-a lă sat informații nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geților și bastarnilor
din anul 29 e.n. scriind că ră zboiul a început după ce geții și bastarnii au atacat pe protejatul lor
Rolex ce se ținea tare undeva pe la gurile Dună rii. În realitate bastarnii și geții au atacat Mesia în
centru, iar acest Rolex apare pe tă blița 51 cu numele de Orolo care a refuzat să mai plă tească birurile că tre
Sarmisetuzo, mato boero Biseto II venind cu oștire să -i ceară socoteală pentru nesupunere și tră dare de
Neam și Ț ară . Dio Cassius a scris că Rolex simțind presiunea coaliției geto-bastarne cheamă în ajutor
pe romani care nimicesc oștile lui Dapix și Zyraxes cucerind și dabele lor situate undeva la gurile
Dună rii. Ș i aceste informații incomplete venite de la un funcționar roman de origine greacă , arată că
tăblițele de plumb sunt autentice.

Dapisiu și Zoirasieo ‒ mato(30-45?) conducă tori ai geților (T 60 și 61) au avut lupte neîntrerupte
cu romanii la care participă ală turi de geți și iazigi, sarmați, roxolani, sciți, bastarni. Violența luptelor
dar și sistemul de alianțe militare este prinsă în aceste tă blițe unde nesă buința unui comandant get a
dus la distrugerea polcului. Dapisiu apare pe T 60 ca mato și preot judecă tor, cea mai înaltă funcție
religioasă și judecă torească din sistemul social al stră moșilor noștri. În lucrarea Getica la 67-73 autorul
ei Iordanes care a tră it în secolul VI al erei noastre confirmă informațiile de pe tă blițele geților, scriind:
„Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot
așa de iscusit. Acesta era considerat la ei ca rege și preot suprem și judecător, datorită priceperii sale
și împărțea dreptate poporului ca ultimă instanță.” După cum vedem din scrierea lui Iordanes, în
vremea sa încă se mai știa despre structurile de putere din conducerea statului get, însă numele
personajelor s-ar putea să fie nă scocite fiindcă nu se gă sesc pe tă blițe, deci trebuie să le luăm pe acestea
ca autentice și sub aspectul veridicității informațiilor!

Mato Gezino sau Vezina cum l-a scris Dio Cassius, a fost conducă torul geților în anii 60 ‒ 89 e.n.,
trebuind să facă față unor atacuri repetate ale romanilor care urmă reau să -i cotropească Ț ara Sfâ ntă
pentru a-i supune neamul la jaful atâ t de drag acestor pră dă tori. Din acele vremuri ne-au venit tă blițele
63, 64, 65, 66, 67, 68, 69 și 70, care povestesc despre viața, nevoile și faptele neamului nostru stră bun
atâ t în vreme de liniște câ t și de mare zbucium în ră zboiul cu cohortele romane conduse de Fusco (Fuscus
după numele lui de latin). În anul 85 se dau primele lupte dintre armata romană condusă de că pete-

534
nia gă rzii pretoriene Cornelius Fuscus și armata geților condusă de Gezino și basileul Diogio. Pentru
apă rarea Dio Geția° se cheamă la oaste toți cei ce știu a pă li vâ rtos cu fierul (T 65), adică și poporul scris
pe tă blițe „gloto armosa” sau oastea Ț ă rii așa cum vor avea româ nii și în perioada feudală . Geții sunt
înfrâ nți și plă tesc un preț foarte mare pentru ră scumpă rarea nobililor că zuți prizonieri la romani.
Basileul (comandantul oștirii) Diogio are și el parte de această soartă ingrată . Vinovat de nenorocire este
gă sit româ nul Sandu Pantelo care a adus-o pe tavă romanilor după cum spune conducă torul Gezino.
Matei a fost și el judecat pentru că în toiul luptei l-a pă ră sit pe Diogio care a ajuns prizonier la Fuscus.
Aceste evenimente le avem povestite atâ t de Suetoniu (69-130 e.n.) care a fost contemporanul lor,
scriindu-le că tre sfâ rșitul vieții, informațiile lui confirmâ nd în tot sau în cea mai mare parte ce spun
tă blițele noastre, dar și Dio Cassius (163-229) care a pus multă minciună în ceea ce a scris despre
stră moșii noștri geți ce nu se lă sau mâ ngâ iați cu sabia de că tre romani.
Zice Suetoniu, comentâ nd ră zboiul romanilor conduși de împă ratul Domițian° împotriva geților în
scrierea Viețile cezarilor. Doisprezece cezari, iar în Cartea a opta gă sim la paragraful 6 urmă toarele:
„A întreprins mai multe expediții, parte din voința lui, parte din necesitate: din voința lui împotriva
caților, iar din necesitate una împotriva sarmaților care masacraseră o legiune cu comandantul ei;
împotriva dacilor a dus două campanii, prima după înfrângerea consulului Appius Sabinus, a doua după
cea a lui Cornelius Fuscus, prefectul cohortelor pretoriene, că ruia îi încredințase comanda supremă .
A celebrat două triumfuri asupra caților și asupra dacilor, după biruințe și înfrâ ngeri alternative;
după victoria asupra sarmaților s-a limitat numai să -i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”. El
precizează că Appius Sabinus a fost învins de daci, iar Cornelius Fuscus i-a biruit pe stră moșii noștri.
În urma victoriilor asupra sarmaților și dacilor, Domițian a primit două triumfuri din partea senatului.
După tă blițele noastre și scrierea lui Suetoniu, pacea încheiată de geți cu romanii a fost negociată de
că tre dage balo numai cu Fuscus (T 68) iar o delegație a geților a fost trimisă într-adevă r la Roma (T
70) pentru a se consemna încheierea ră zboiului. Tă blița 69 arată fră mâ ntă rile prin care trecea neamul
get datorită condițiilor grele impuse de Fuscus pentru încheierea ră zboiului. Iar tă blița 66 spune că au
că zut în mâ inile romanilor mulți dintre nobilii adună rii neamului care au fost ră scumpă rați cu bani
strâ nși și de la populația ță rii. Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și textul lui Suetoniu arată
fără putință de tăgadă că acestea sunt autentice, iar Dio Cassius a mințit câ nd a scris despre
evenimente, el fiind nepotul lui Dion Chrysostomus sau Dion din Pisa care a fost mazilit° de că tre Domițian°
pentru ceva gâ nduri hiclene. Numai nebunii sau secă turile se sumețesc și spun că Domițian care
participase la luptele de la Dună re, nu știa cine era conducă torul geților cu care a încheiat pacea în Panonia
și „i-a dat diadema de rege”!
Pentru a-l denigra pe împă ratul Domițian°, Dio Cassius (155-240) în Istoria romană, scrie că Fuscus a fost
scurtat de cap de că tre geți, iar învingă torul acestora ar fi fost Tettius Iulianus care nu există însă în scrierea
lui Suetoniu. Pacea dintre romani și geți se încheie în cetatea Panonia, delegația geților fiind condusă de că tre
„nobilul Diegis” cum scrie Dio Cassius, care este Diogio de pe tă blițe.

Diogio ajunge mato în anul 89 e.n. și conduce neamul geților pâ nă în anul 106 e.n. câ nd se sinucide
după înfrâ ngerea armatei sale în ră zboiul cu romanii. Aflâ ndu-se în cetatea Panonia, trimis de Gezino
pentru încheierea pă cii cu romanii lui Domițian°, acasă un poftitor de mă rire Pantelo Goe, a convins
dage balo că Diogio odată dus în gura lupului nu are cum să se mai întoarcă înapoi fiindcă dihania stă
foarte bine cu dantura și cum Ț ara trebuie să aibă un conducă tor, se oferă el să o slujească . Câ nd
Diogio s-a întors din afacerile lui cu romanii și a constatat mișelia, ră u s-a supă rat (tă blița 71) pe Pantelo
Goe, fă ptuitorul mâ rșă viei și amarnic l-a pedepsit.
În istoria noastră adevă rată există niște informații foarte ciudate privind vizita unui general chinez la
Sarmisetuza pe timpul lui mato Diogio, care se gă sesc la ei în scrieri din secolul II. Au scris ei că în anul 97 al
erei noastre, generalul Ban Chao Shan a traversat munții Tian și Pamir, cu o armată de 70000 de oameni
pornind într-o campanie împotriva triburilor Xiongnu care se țineau numai de jafuri pe seama chinezilor. El
și-a continuat marșul spre vest dar în scop comercial ajungâ nd pâ nă la Marea Caspică apoi s-a îndreptat spre
Parția. Pentru a cerceta lumea nevă zută de la soare-apune, a trimis solie pe generalul Gan Ying în regatul
Daqin, pe care toți culturnicii pricepuți ai celor din vest ‒ la noi este mucles ‒ spun că este imperiul roman.
Eu cred că este Geția° sau Dacia (Dacin după zisa chinezilor) cum îi spuneau în acele vremuri romanii, mare
parte din greci și, după ei cam toți locuitorii imperiului.
Despre locuitorii ță rii Daqin/Dacin spun cronicile chinezilor că sunt înalți și cinstiți, caracteristică
pe care o amintește și Herodot despre geți, că sunt cei mai cinstiți și mai viteji oameni cunoscuți. Ț ara

535
536
este condusă de o că petenie, aleasă care nu domnește pe viață , ci poate fi schimbată dacă semnele divine o
cer. Cronicile nu ne mai spun cine ungea pe „rege” dar pe tă blițe află m că el era ales de dage balo și confirmat
de ede în frunte cu Ili. Pe lâ ngă „rege”, cum l-au numit ei pe conducă torul geților, era un grup de 36 de
că petenii militare care se sfă tuiau în treburile ță rii. Acest consiliu militar este numit pe tă blițe soto balo sau
soții șarpelui de lumină , simbol ce l-au pus cu mare drag și pe steagul lor. Numă rul sacru de 36 apare pe T 43
sub forma unor bumbișori așezați simbolizâ nd o lună din calendarul religios, unde să ptă mâ nile erau de 9 zile.
Tot aici cronicile amintesc de un departament al arhivelor, adică ceea ce s-a descoperit la Sinaia,
comoara numită „tăblițele de plumb”, iar ostașii lui Ucigă -l Toaca au zis că româ nii nu trebuie să -și
cunoască Adevărata Istorie, fă câ ndu-le pe cele mai multe dispă rute, câ teva sute după mă rturiile celor de la
Institutul de Arheologie din București care le-au vă zut în perioada interbelică , iar cele ră mase stau numai sub
lacă t și vorbă de hulă !
Tă blița 72 ne spune că după primul ră zboi cu romanii, capitala Sarmisetuzo este supravegheată și
încercuită de legiunile romane și cavaleria nubiană. Basileul Duro este împuternicit de dage balo să încerce
mituirea africanilor cu sume câ t mai mari astfel ca armata să se poată reface. Apoi să se ducă solie și la
neamurile mai îndepă rtate ale Persiei, mato Diogio cerâ nd ajutor regelui Pacorus II (90-105) al parților care
i-a atacat pe romani în Orient. El a avut relații cu geții lui Diogio prin Callidromus trimis ca reprezentant
oficial cu daruri, un grec luat captiv într-una din incursiunile din sudul Istrului.
Confirmarea corectitudinii informațiilor de pe tă blița 68, privind locul unde se afla Dabo Geto Sarmisetuzo,
o avem din lucrarea lui Dio Cassius, Historia Romana (LXVIII,14,1): „Capitala dacilor se spală în râ ul
Sargeția°”. Vechea capitală se afla la confluența Streiului cu Râ ul Mare și Galbena, care puteau asigura apa
populației din cetate. În lucrarea amintită , la LXVIII,32,3, autorul scrie că la ambele campanii romane
împotriva geților, au participat și călăreții mauri (nubieni) conduși de Lusius. Scrierea lui Dio Cassius
dovedește că informațiile de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sunt autentice, iar felul meu
de a le citi este cel corect chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască acest adevăr fiindcă ar răsturna
toată cultura noastră și mare parte din istoria Europei!
După cotropirea Geției, romanii au jefuit o avere uriașă pentru acele vremuri pe care însă
istoricii români o consideră pură fantezie. Lydus (Ioan Laurentius), care a tră it în secolul VI a scris
cartea Despre magistraturile romanilor, citâ ndu-l pe Criton, medicul lui Traian în toate ră zboaiele, ce
a scris despre acestea în cartea Getica astă zi dispă rută , ne lă murește despre dimensiunile jafului fă cut
de „civilizatorii romani”: „Traian cel mare cucerind Sciția cu Decebal care era regele geților, a
dobândit romanilor 5000000 libre de aur, îndoite de argint, o mulțime de bogății și bunuri de
mare preț, mulțime de arme și cirezi de vite și 500000 de bărbați foarte războinici cu armele lor”
adăugând: „Acestea le povestește Criton care a fost de față la război”! O libră avea 0,327 kg,
aurul jefuit fiind de 1635000 kg sau 1635 tone, iar argintul a fost de 3270 tone luate de romani
din Dio Geția. Asemenea cantități, greu de imaginat și astăzi nu puteau fi adunate în câteva zeci
de ani ci numai în multe sute ținând seamă de metodele de exploatare a aurului din acele
vremuri. Ca să aduni respectivele cantități în câteva sute de ani ‒ poate cinci sau șapte ‒ înseamnă
că statul geților nu a fost subjugat în această perioadă de nimeni altfel nu ar fi scăpat fabuloasa
comoară de ghearele prădătorilor. De aceea perșii au că utat drumul spre Dabo Geto Sarmisetuzo și
cu lumâ narea, numai să vază cum ară ta aurul și argintul dosit după ziduri.
Faima acestor bogă ții era vie chiar și pe timpul hunilor pentru că se vorbea mereu de ea. Poate că romanul
Criton a mai înflorit puțin cantită țile dar un lucru este sigur, comorile au fost atâ t de mari încâ t au uluit pe toți
din acele vremuri dar și pe cei de astă zi care le consideră simple povești antice!
A urmat la Roma un dezmă ț de 123 de zile și asta a fost numai începutul. De asemenea, a suprimat toate
datoriile, a scutit toți contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dă ruit fiecă rui cap de familie romană câ te
650 de dinari (cam prețul câ torva sclavi). Iar pentru ridicarea columnei, a mutat un deal, în locul acestuia
construind monumentul triumfului roman asupra geților, ală turi înă lțâ nd edificii și monumente și a secat
mlaștinile din jurul capitalei imperiale.
Dio Cassius în Istoria romană, la LXVIII, 10-15 scrie despre comoară astfel: „… Fură descoperite
și comorile lui Decebal, deși se aflau sub râ ul Sargeția, din apropierea capitalei sale. Că ci (Decebal)
abă tuse râ ul cu ajutorul unor prizonieri și să pase acolo o groapă . Pusese în ea o mulțime de argint și de
aur, precum și alte lucruri foarte prețioase ‒ mai ales dintre cele care suportau umezeala ‒ așezase
peste ele pietre și îngră mă dise pă mâ nt, iar după aceea aduse râ ul din nou în albia lui. Tot cu oamenii
aceia, (Decebal) pusese în siguranță , în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce fă cu toate
acestea, îi mă celă ri, ca să nu dea nimic pe față . Dar Bicilis, un tovară ș al să u care cunoștea cele întâ m-

537
538
plate, fu luat prizonier și dă du în vileag toate acestea.” Nemernicul nu a dat în vileag chiar toate comorile
ascunse fiindcă în această zonă s-au mai descoperit două de că tre iobagii care că rau pietriș și pescarii româ ni
veniți de pe Mureș; în anul 1543 s-au gă sit 42.000 de cosoni (0,084 grame/buc. = 3528 kg), iar în anul 1552
au mai fost descoperiți 500.000 de cosoni (42.000 kg), acestea fiind menționate de Martin Hochmeister
(1767-1837) și Gheorghe Ș incai.

Despre familia geților, avem numai vorbe de hulă din partea unor greci scriind că practicau poligamia
cumpă râ ndu-și soațele cu care se împerecheau pe unde apucau, că le-a cră pat obrazul subțirilor greci care
stă teau tot la „un pește” știut de noi azi ca pederastie și scuipau cu mult nă duf în cinstea altora fiindcă erau
„barbari”.
Tă blița 50 ne-a lă sat de mă rturie o altă realitate socială scriind că Diogio a fost trimis la bastarni de că tre
boero Biseto să -i aducă o soață pe cinste și să o roage cu smerenie. Deci nici nu o cumpă ra de la tâ rgul de
sclavi sau din bordelul atâ t de drag grecilor, iar femeia avea statut de soție nu de vită în harem sau în ocolul
femeiesc fiindcă ei nu știau ce este harem. Pe altarul din stâ nga imaginii este așezat un miel ca simbol al
bună stă rii și purită ții, obicei ce se pă strează și astă zi în comuna Borșa din Maramureș. Aici mireasa și mirele
au în față pe masa de nuntă câ te un miel din aluat copt avâ nd forma identică cu cel de pe tă bliță . În partea
dreaptă a imaginii se vede un cap de cal, totem specific religiei stră moșești care proteja familia de gâ nduri
rele și necazuri, obicei pă strat prin unele sate din Moldova pâ nă mai ieri. Ș i iară și le ară t leprelor ciomagul
pentru atâ tea falsuri bă gate în istoria noastră , pe câ nd tă blițele de plumb ne mai dezvă luie încă o mică parte
din adevă rata noastră cultură identitară .
Poetul latin Quintus Horatius Flacus (65-8 î.e.n.) în Carmine laudă castitatea femeilor gete, virtuțile care le
îndeamnă să fie credincioase soților și legă turile strâ nse ale că să toriei, precum și neliniștea romanilor față de
vitejia și curajul stră moșilor noștri: „numquid de Dacis audisti ‒ ce se mai aude despre daci”! Ș i fă ră a fi mituit
cu ceva arginți, laudă moravurile acestui neam deosebit prin versurile: „Nec dodata regit virum, Coniux nec
nitido fidit adultero…” Bă rbatul, chiar dacă îi va dă rui un palat regal, niciodată , nu va corupe credința și
stră lucirea soției”. La romani se tră ia într-un dezmă ț absolut și nimeni nu se rușina de asemenea morală , iar
la greci femeile aveau un statut° apropiat de al sclavilor, bă rbații ținâ ndu-se numai în clinciuri „pescă rești”
sau „bă rbă tești”, dar noi o știm astă zi de pederastie!
Tă blița de plumb 67 turnată pe la anii 80 ai erei noastre, spune cum strică cioșii Ion și Enea au siluit o
că lugă riță , iar pentru necugetata înfierbâ ntare s-au ales cu zilele împuținate, informația confirmâ nd întocmai
versurile poetului latin scrise cu peste 100 de ani mai devreme. Dar ea este și dovada minciunilor grecilor
care au spus că geții erau cei mai destră bă lați din lume, avâ nd pâ nă la 30 de soții, iar ce venea pe lâ ngă acest
câ rd femeiesc, nu fă cea supă rare nimă nui! Tot în dovedirea monogamiei geților este și tă blița 27 care spune
că fata zisă Marica copila Sofiei, s-a mă ritat cu Diogiso, schimbâ ndu-și straiele, obicei pă strat și astă zi în multe
sate ale româ nilor.
Dar instituția că să toriei la stră moșii noștri avea o semnificație sacră și nicidecum samsarlâ cul mâ rșav
despre care au scris grecii vrute și nevrute, fiindcă scrierile orfice spun că era o uniune spirituală , iar cuvâ ntul
dat devenea lege, omul fiind considerat un microunivers care poartă în el întreg universul. Cerul, spun
scrierile orfice, este primul nă scut din Negură , împreună cu Pă mâ ntul, dar care sunt imagini inefabile ale
vizibilului Cer și Pă mâ nt pe care tră iesc oamenii. Unirea celor două energii nevă zute dau prima „căsătorie” și
prima familie ca ziditoare de noi lumi, iar filozoful Proclus scrie în Comentariu la Timaios fila 293: „«Că snicia»
este speficică acestui ordin (adică religii), fiindcă Orfeu numește Pă mâ ntul prima mireasă, și prima
căsnicie, unirea sa cu Cerul.” Să nu mai îndră zniți întunecaților a ne batjocori pentru dreptul nostru de a
gâ ndi și a ne întoarce cu fața spre adevă rata religie a stră moșilor geți și cultura noastră identitară . Ș i pe
tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, acest ritual sacru al cununiei cu ființele de lumină venite din ceruri
este amintit atunci câ nd Zalomxe îi spovedește pe cabirii din insula Samos, iar Pitagora râ de de ritualul
să vâ rșit. Înțeleptul get i-o taie țâ fnosului priceput în toate cum l-au fă cut din pană fudulii eleni, spunâ nd că
Zoin le-a dat cununa miresei, adică înțelepciunea cerească , atunci câ nd sfâ nta cruce a apă rut în vâ rf de munte!

Însă religia geților este adevă rata religie a crucii, fiindcă iudeo-creștinismul care se pretinde că se
trage din mozaism precum pielea de pe șarpe primă vara, avea ca sfâ nta° sfintelor, sfâ ntul prepuț și
legă mâ ntul Talpei Iadului tușinat și ară tos că pe unii îi umple de groază , iar pe alții de încâ ntare! Atâ t Justin
Martirul pe la anii 150 câ t și episcopul iudeo-cretin Meliton din Sardes pe la anii 170 susțin că filozofia
creștină a venit de la barbari în imperiul roman încă de pe timpul lui Octavianus Augustus, dar nimeni

539
nu a vrut să știe cine sunt acești „barbari” cu gâ ndirea atâ t de subțire.
Tă blița 1 turnată pe la mijlocul secolului XVII î.e.n. este prima atestare materială a legendei nașterii
Mâ ntuitorului care se va numi mai tâ rziu Sarmis în teozofia geților, el dâ nd și numele capitalei. Scena se
repetă pe tă blița 3 câ nd Zamolxe a ajuns în insula Samos și i-a trecut pe cabiri la religia sfintei cruci, nu
sfâ ntului prepuț fiindcă scorneala încă nu ieșise de sub tușină tură . Această scenă a fost șterpelită de că tre
iudeo-creștini numind-o ca nașterea nă scocitului lor Iehoșua și rebotezat de că tre greci și italici la
începuturile aiurelilor ca Iisus Cristos, deși există dovezi arheologice „mitraice” care arată că numai ei au
folosit expresia „crestos” și „cristes” cum scrie pe o amuletă orfică sau gnostică , adevă r istoric ce confirmă
afirmațiile preaiubiților iudeo-creștini Justin Martirul și Meliton din Sardes!
Unor greci plă câ ndu-le povestea nord-istrenilor, l-au luat pe Sarmis după mintea și gura lor, zicâ ndu-i
Fanes sau Phanes dar cu aceleași tră să turi ca la stră moșii noștri, iar în imperiul roman s-a numit Mitra, adică
cel cu bonetă sau că ciula aplecată în față , specifică portului neamului geților după figura Omului din Bucegi,
ea fiind purtată și de unii geți din Tracia. În această scenă cu șopronul cu o vită și copilul care ridică mâ inile în
sus, deasupra se vede „Iisus” așa cum îl știu toți din icoanele creștine, dar lucrarea este cu 2000 de ani înainte
ca această pă că leală iudeo-greco-italică să ajungă religie oficială în imperiul roman impusă cu foc și sabie în
anul 381.
Filozoful neoplatonician Proclus care a tră it în secolul V ne spune în lucrarea Timaeos despre viața noastră
că lumea pă mâ ntească privită ca o cale obligatorie de parcurs pentru înă lțarea sufletului nu este și obligatorie
în universul material al existenței omului. Ori dorința înțeleptului este de a pă ră si această câ mpie a nefericirii
gră bindu-se să ajungă la câmpia de adevăr. Dacă nu poate ajunge la ea, aripile sale frâ nte îl pră vă lesc într-un
trup pă mâ ntesc unde va fi lipsit de fericirea veșnică . În câ mpia adevă rului hrana este inteligența și bună tatea
divină . Cam așa gâ ndea și nefericitul get Tomșa, polojenie lă sată pe tă blița 7, care, fiind bolnav, își aștepta
sfâ rșitul în camera lui dorind să ajungă OM și să fie dus în ținutul iubirii lui Zamolxe. Cu câ tă pricepere au
vopsit unii cioara, spunâ nd că este porumbel! În scrierile orfice ale subțirilor eleniști elitiști Phanes este
numit atâ t „Manifestatorul” câ t și „Viețuitorul însuși” sau „Ziditorul”. În cerurile de deasupra pă mâ ntului este
o parte numită „Câ mpiile Adevă rului” care pe tă blițele de plumb apar sub numele de Dabo Gio sau „ținutul lui
Zamolxe” unde se odihneau sufletele virtuoșilor și ai celor iubitori de Ț ară Sfâ ntă , adică hoție și minciună
iudeo-cretină că -ți sar doagele de la scă fâ rlie. Dar toate aceste date și idei adunate cu țârâita de pe unde
s-a putut, ne mai arată că tăblițele noastre sunt autentice, iar minciuna este tot minciună, fie ea oricât
de sulemenită, menită sau pospăită pentru oștirea întunericului!
Prima menționare scrisă a Mâ ntuitorului sau Salvatorului Neamului Omenesc o gă sim pe un vas
descoperit la Vinča, datat pentru perioada 5700 ‒ 4500 î.e.n. unde apare un mic text cu urmă toarele
litere: guliuiii, cu semne identice sau asemă nă toare celor de pe tă blițele de plumb. Înșiruirea de litere
se poate despă rți astfel pentru interesul adevă rului și a istoriei neamului carpatin: GULIU III, unde
verbul guliu din acele timpuri fă ră istorie s-a pă strat în limba româ nă veche sub forma guliai care
înseamnă a gusta, a înghiți, a degusta, a ospă ta cu cumpă tare, praznic, deci sensuri legate de o masă
ritualică sau comună determinată de un anumit eveniment deosebit. Iar III pe tă blițele de plumb are sensul
de Mâ ntuitorul, Salvatorul sau Fiul Omului, fiind scris și ΙΟΙ, II, IO, IU, sau Sarmis care a dat și numele
capitalei Neamului Scoborâ tor din Zei. Imaginea care arată nașterea lui Sarmis de pe T 1 și 3, maica
lui primește de la Sâ ntu și un toiag cu care pruncul nă zdră van să pă storească și să că lă uzească lumea.
În templele egiptene, ca și în cultura carpatină de unde s-au ră zlețit urdiile pe malurile Nilului, toiagul
era simbolul puterii divine cunoscută prin înțelepciune, fiind reprezentat de un șarpe care stă drept în
coadă iar capul lui este capă tul toiagului. Hermes din scrierile trismegiste „de trei ori mare”, adică era
împuternicitul cu cele trei trepte de inițiere divină după înțelegerea de astă zi. În eme-gi cuvâ ntul gu-la
înseamnă a înghiți, cupă largă , cel mai mare fiu, iar noi româ nii de astă zi avem cuvâ ntul Gulea ca
nume de familie, dar nimeni nu ar avea curajul să spună că este vechi de peste 7000 de ani!
Ș i aceste informații venite din negura timpului ne arată că tăblițele de la Sinaia sunt autentice, iar
informațiile rezultate din citirea lor în sistemul propus de mine este cel corect fiindcă numai așa se pot face
legă turi incredibile între religia geților, cultura noastră populară și informațiile adunate din negura timpului
dar care privesc spațiul carpatic.
Stră moșii noștri aveau conceptul Raiului ceresc, gă sit pe tă blițe ca „ținutul lui Zamolxe”, fiindcă
acolo puteai ajunge numai după ce se desă vâ rșeau ca OM, adică deveneai înțelept că nu te mai durea
capul câ nd auzeai și ceva ciudat. Tă blițele sunt turnate tocmai de marele înțelept get unde gă sim date și
fapte petrecute câ nd acesta a ajuns în insula Samos unde i-a trecut pe cabiri la religia Sfintei° Cruci a

540
Mâ ntuitorului, apoi șederea în Egipt unde a avut numai necazuri din partea pișicherului Pitagora, care
nu era de neam grec, cum ne mint ei astă zi. Alte informații veridice despre Zamolxe, scrise° de greci și
Abaris le gă sim în Viața lui Pitagora Viața lui Plotin, lucrare ce aparține lui Porphyrios care a tră it în
secolul III al erei noastre. Amintindu-l pe Diosophanes, spune despre înțeleptul get că a fost sclavul lui
Pitagora care ajungâ nd în mâ inile piraților, i-au tatuat pe frunte anumite semne. Fiind obligat să plece
din Samos, stă pâ nul și-a luat și „sclavul” care și-a legat fruntea cu o bentiță din pricina semnelor ce le
avea. Este singura consemnare din surse antice că Zamolxe purta pe frunte o bentiță așa cum apare și
pe tă blița 4 dar asta nu pentru că l-au tatuat pirații cum explică Porphyrios, ci pentru că el era mare
preot ‒ aba sau edia mai tâ rziu ‒ iar această podoabă era simbolul arimasp al cununiei cu religia crucii
și a înțelepciunii lui Sâ ntu fiind și conducă tor al cultului, deci iarăși avem o dovadă că tăblițele sunt
autentice, iar metoda mea de citire este cea corectă!

Deși pe tă blițe sunt numite mai multe divinită ți din religia geților, din surse grecești sau romane sunt
amintiți numai Mithra și Apollo. Dar dacă îi luă m pe pungași la scuturat cum trebuie, gă sim tot la ei că jupâ nul
din Olimp, Zeus la acuzativ se scria Dia, la genitiv Dios și Dii la dativ, iar filozoful Platon folosește în scrierile
sale cuvintele câ nd Zina câ nd Dia referitor la aceeași divinitate. Dar tă blițele de plumb ne-au transmis peste
timp apelativul dio numai pentru cele șapte divinită ți ale creației de început din panteonul religiei crucii așa
cum la emeși era dingir, iar Dia a fost o divinitate getă dusă de ausoni în peninsula italică fiind cinstită mai
mult decâ t Jupiter de că tre agricultori. Dii erau geții din sudul Istrului în ținutul Mesiei (Bulgaria de astă zi),
iar Vidinul s-a numit pâ nă la mijlocul secolului XIX, Diu. Tot în mitologia noastră , Zâna este o ființă divină
care protejează și ajută omul în peregrinarea lui pe pă mâ nt, dar sunt și zâ ne rele, iar Zina era duhul bun ce
locuia în Peștera Muierii din munții Parâ ng și aducea fertilitatea femeilor sterpe dar fă cea și multe alte
minuni, precum și numele Maicii Pă mâ nt în unele tradiții populare. Ș i evangheliile gnostice spun că printre
primele ființe divine create de Ennoia și Propator la începutul începuturilor a fost Logosul și Zoe/Viața. Zoe
de la gnostici apare identic pe tă blițe dar la ei mai este scris și Zoin, formă identică fonetic și semantic cu cea
de pe tă blița 11. În Cartea despre Dumnezeu și despre îngeri varianta slavonă la capitolul 30, se spune câ nd s-
au zidit lumile, cerurile și luminile, pe al cincilea cerc de lumină a fost așezat Zoues ca duh al vieții renă scută
din moarte. Noi avem vara să rbă toarea Sâ nziene, care vine din cuvintele Sin ca duh al nașterii și regeneră rii
naturii precum și a neamului omenesc sau sfâ nt după vorbirea veche și Zien, duhul protector al că sniciei,
fertilită ții, vegetației și al să nă tă ții mentale la geți. În onomastica noastră avem prenumele Sânzien pentru
bă ieți și Sânziana pentru fete! Puteți să ridicați ritul și să mai strigați că tă blițele sunt falsuri în fața acestor
dovezi copleșitoare care arată și orbilor că ele sunt autentice, dar fel de fel de stâ rpituri au interes să ° fim
numai robi și viermi pe plaiurile carpatine, iar altora să le salte prepuțul inimii de câ tă veselie au adunat și
câ tă hoție au fă cut împotriva noastră !

Pe mai multe tă blițe de plumb apar îngeri cu roata vieții în mâ nă sau singuri, iar aceasta?? este unul
dintre motivele pentru care nemernicii au strigat că sunt false fiindcă noțiunea de îngeri ar fi apă rut
odată cu religia sfâ ntului prepuț și al legă mâ ntului Talpei Iadului. Dar pe tă blițele de lut ale emeșilor
sunt menționați îngerii încă de la începutul mileniului III î.e.n., iar în templele egiptene ei sunt desenați
din secolul XIII î.e.n., deci nimic cu fă că tura sataniștilor ivriți îmbolnă viți de ură și vedenii adică puhoi
de minciuni și golă nii. Ca să le potolesc ră getele de fiare turbate, le mai amintesc faptul că pe unele
monezi bă tute în Macedonia pe la anii 410 î.e.n. apar cabirii însoțiți de un înger care zboară deasupra
cailor, iar pe una a regelui Lisimah cu inscripția Basileos Lisimahoi riga ține în palmă un înger. Ce
plă smuitor ar fi îndră znit să pună pe niște falsuri mai mulți îngeri, luâ nd în ră spă r religia sfâ ntului prepuț?
Prea ne cred leprele proști de dă m în gropi ziua în amiaza mare! Dar această realitate arheologică
și teologică , dovedește că tăblițele de plumb sunt autentice, iar false sunt vedeniile, revelațiile și
golă niile leprelor care plesnesc de ură în fața Adevă rului!

Tă blița 12 ne-a lă sat mă rturie cum într-o dispută religioasă , un preot get l-a învins pe cel gal chiar
în fața regelui acestuia. Drept pentru care l-a botezat cu vin și pâ ine stră moșească , adică pâ ine sfințită
numită astă zi nafura sau anafură , dar practica este identică astă zi în iudeo-creștinism. Oare de ce?
După ce geții au stricat prietenia cu galii pe la anii 279 î.e.n. îndemnâ ndu-i să plece de pe plaiurile lor,
aceștia s-au stabilit în Asia Mică întemeind regatul Galatia, iar în anul 271 o parte dintre ei s-au așezat
în nordul Palestinei, în regiunea Galileea. Ș i tot aici arheologii au dat peste primele „biserici creștine”

541
zidite în secolul II al erei noastre care aveau deasupra ușii de la intrare, cioplită în zid crucea cu brațele egale,
înscrisă în cerc, simbol specific religiei geților și nu ivriților, fiindcă aceștia aveau sfâ ntul prepuț și legă mâ ntul
Talpei Iadului pe care îl purtau unii la gâ t, îl puneau pe pereții lă cașelor de cult, iar conducă torii lor religioși
purtau salbe formate din 12 bucă ți din asemenea scâ rbavnice legă minte°! Ș i aceste informații pe care le-am
găsit pe tăblița 12, dovedesc că ele sunt autentice!

Tă blița 25 ne-a lă sat informații despre nă vala macedonenilor pe la anii 280 î.e.n. asupra Dio Geția°
condusă de Dromio sau Dromixto, dar scris de greci ca Dromichete. Acesta vă zâ ndu-i pe nepoftiții
musafiri că sunt neam ră u și jinduiesc la ce nu a fost a lor niciodată , a chemat pentru apă rarea gliei
stră bune pe toți cei ce știau a pă li meserie cu fierul, așteptâ nd falanga lui Lisimah la un mal râ pos și nisipos
unde i-a hă cuit cu pricepere. Ș i spune viteazul mato că „Ză rind pe cer (deasupra capului) că Mâ ntuitorul
ne-a dat două cruci, am plecat la neamul meu și am chemat toate rudele noastre să vadă minunea
întâ mplată . Cei adunați au lă udat cu înțelepciune minunea ce stră lucea. Cenușa(moaștele) sfâ ntului
Salvator/Mâ ntuitor al geților ne-a însoțit și ne-a ajutat să -i oprim pe acești ră i, să cadă prinși. Le-am dat la
gioale și i-am trimis spre judecare lui Dromioxto”. Povestea de pe tă blița de plumb a fost preluată de
iudeo-cretini prin Eusebiu de Cezarea și Lactanțiu care au scris că în bă tă lia de la Pons Milvius (Podul
Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a vă zut pe cer, ziua, o cruce
luminoasă , deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în
vis, i s-a ară tat Iehoshua, cerâ ndu-i să pună pe steagurile armatei sale crucea fiindcă numai așa va birui.
Pentru câ tă neobră zare arată , să -i tră snesc în moalele tigvei și cu ceva adevă r. Pe unele monezi ale
împă ratului get Constantin cel Mare este scrisă legenda SOLI INVICTOS, care înseamnă Soarele
Neînvins fiind un epitet pentru Mitra, iar textul sparge goarna plă smuitorilor cu fă că turile lor ce pretind că
i-ar fi scă rpinat între coarne atâ t pe Ucigă -l Toaca câ t și pe Satana, fiindcă aceasta dovedește că
împă ratul nu s-a simțit chemat să dea un pup sub coada lui Iahweh al sataniștilor iudei, ci a ră mas mitraic
pâ nă la moarte. Nici un falsificator nu ar fi îndră znit să pună la îndoială atâ t de grav cele sfinte ale
întunecaților iudeo-cretini ieșite toate numai de sub sfâ ntul prepuț°. Ori dovada numismatică vine în fața
istoriei și arată că tăblițele sunt autentice, iar informațiile transmise sunt adevărate!

În dră ceasca° lor scriitură intitulată Faptele apostolilor, autorul ei Saul sau Paul (Pavel) după urechile
goilor cap de lut, la 18,24 gă sim informații care ne lă muresc cum iudeii au urmă rit cu mare ură trecerea la
religia iudeilor a comunită ții esenilor de la Qumran în care s-a strecurat și el. Situația scandaloasă în care se
aflau adepții religiei crucii de la Qumran, sau a „filozofiei creștine” cum ne-a lă sat mă rturie episcopul iudeo-
creștin Meliton din Sardes, i-a determinat pe geții din Sarmisetuza să -l trimită pe Ili pentru apă rarea Fră ției
Celui Ales. Tă blița 52 povestește aceste fapte istorice, textul fiind însoțit de simboluri sacre. „Că lă toria geților
în cetatea oamenilor dușmă noși cu vorbire sacadată . A fi lâ ngă cineva gras nu înseamnă că ești perechea marii
lui burți. Ili să iei și să semeni în strat cu mare grijă așa cum sfâ nta falangă (oastea de îngeri) scoate la lumină
adevă rata credință din întuneric iar miezul de nucă este scos din coajă . Eu trag nă dejde că micile fă pturi din
ceruri vor ară ta grija lor de mamă . Să -ți întă rești casa ta ‒ comunitate religioasă ‒ cu gabenul împotriva
celor care vor să o fure și să o distrugă aruncâ nd cu valuri de zoi în ea. Eu, Luminatul Mântuitor, cu
gândul am spus geților: zeama aramaică este o înșelătorie pentru că au răsădit pe Apolo să vă fie
însoțitor”. Iar ultima propoziție de pe tă blița de plumb este confirmată de scriitura iudeo-cretină Evanghelia
după Matei 15,13, fiind pusă în gura aceluiași personaj pe care aveau să -l asasineze peste puțin timp: „Drept
ră spuns El le-a zis: «Orice ră sad pe care nu L-a să dit Tată l meu cel Ceresc, va fi smuls din ră dă cină .»”. Dar tot
în scrierea lor Faptele apostolilor la 21,38, gă sim menționarea rabinului fariseu Apolo venit din Alexandria
care pune la cale împreună cu rabinii din Ierusalim asasinarea lui Ili. Câ nd Saul este arestat de că pitanul gă rzii
templului din Ierusalim și dus pentru judecată , acesta îl întreabă pe inculpat: „Nu cumva ești egipteanul acela
care s-a ră sculat acum în urmă , și a dus în pustie pe cei patru mii de tâ lhari?” Deci chiar din sursele celor mai
mari mincinoși ai lumii, ne vine confirmarea autenticității tă blițelor noastre de plumb și a informațiilor pe
care le-au transmis ele peste timp neamului rumun!

Câ t timp a fost în Palestina împreună cu ceata de geți pentru a încerca să împiedice confiscarea
fră ției de la Qumran, Ili marele preot al geților s-a confruntat continuu cu dușmă nia iudeilor care de
multe ori l-au° batjocorit, sau ră nit ori lovit, cerâ ndu-i moartea prin ră stignire. În tă blița 53 gă sim aceste
fapte și date atâ t de grave ale istoriei noastre neștiute sau falsificate ce ne povestesc groză viile ivriților

542
împotriva celui care a îndră znit să -i înfrunte în fanatismul lor religios, aducâ ndu-i getului și moartea. După ce
a fost ră stignit și aruncat într-o râ pă de la marginea Ierusalimului așa cum era obiceiul pentru oricare stră in,
soții lui, cu permisiunea autorită ților romane, l-au adus la Sarmisetuzo. În textul tă bliței este amintită cetatea
„dabo Sieri gios” adică capitala din sud a (provinciei romane Siriei??) care este orașul Antiohia zidit în partea
a doua a secolului III î.e.n. de regele seleucid Antioh cel Mare (242-187 î.e.n.) în sudul provinciei pe litoralul
de est al° Mă rii Mediterane. Aici trupul uscat al marelui preot Ili a fost pus pe scenă unde au venit gră madă de
gali să -i cinstească martirajul suferit pentru religia crucii! Tă blița 57 ne-a lă sat informații că religia crucii a
geților avea trecere nu numai la galii din Siria cum spune textul de mai sus dar și la sarmații și sciții din est:
„Cu zoile de la spă latul vaselor rituale să se purceadă la drum și să se dea vecinilor sciți. În patria lor să se facă
seara o slujbă religioasă . Neamurile sciților și sarmaților să plece însoțite repede de dicoe, credinciosul în
sfâ nta cruce”.
Informațiile de pe tăblițe dovedesc răspândirea extraordinară care o avea religia geților la acea vreme
cum zice și Meliton din Sardes și respectul acestor popoare în valorile spirituale pe care niște lifte criminale
le-au învâ rtit că ar fi ieșit din preaplinul lor întunecat de sfâ nta înțelepciune a fă ră delegii.

În stâ nga este o monedă bă tută de împă ratul roman Domițian° (81-96) stâ nd pe globul pă mâ ntesc, iar în
juru-i sunt mai multe cruci cu brațele egale, fiindcă era în relații bune cu cultul mitraic cum l-au botezat
culturnicii de o para chioară , în realitate fiind religia geților. Spre dreapta este o monedă bă tută de Irod I (37-
4 î.e.n.) care are în interiorul literei Ω crucea cu brațele egale, la fel ca la împă ratul roman. Legenda este:
ΗΡΩΔΩY BACIΛΕΩC, avâ nd înțelesul de conducă torul Irod nu regele cum traduc afurisiții. Dar sare în ochi
folosirea semnului C pentru consoana S, care se folosea așa numai în scrierea geților cum ne dovedesc
tă blițele de plumb. Mozaicii spun că și-au pă strat cultul satanist al falusului venit de la Moșe, iar după dovada
arheologică înseamnă că Irod și toată șleahta lui de întunecați practicau mitrasimul sau religia geților. În
partea dreaptă este tot o monedă a regelui clientelar Romei care are pe o parte imprimat lucarna cu focul
sacru mitraic, ală turi de cheile raiului (litera L) și crucea cu roata vieții în capă tul de sus. Pe cealaltă parte este
muntele sfâ nt așezat pe o masă din care iese coloana de lumină ce are în capă t crucea nordului (X), numită de
iudeo-creștini crucea sf. Andrei. Pe laterale se vede Pomul Vieții sau Pomul Cunoașterii. Ori toate acestea sunt
simboluri ale religiei geților care erau folosite și în mitraism. Să înțelegem că Irod I care deținea și funcția
de mare rabin a practicat împreună cu ceata lui din Iudeea religia geților? Întrebarea își gă sește un
ră spuns prin moneda de mai jos care aparține aceluiași personaj istoric unde vedem crucea nordului (în
stâ nga) sau Crucea Mare care se fă cea pe fruntea și mâ na dreaptă a celor ce intrau în Fră ția Celui Ales, iar în
mijloc, pe scaunul cu trei picioare specific numai geților este așezat un pește ca ofrandă , flancat pe cele două
laturi de Pomul Vieții și sub el vedem un șarpe cu capul îndreptat spre dreapta. În capă tul râ ndului am pus un
detaliu de pe o statuetă din bronz înaltă de 13 cm. descoperită la Turda, aflată acum la Muzeul de Istorie din
Cluj, iar în partea stâ ngă a acesteia° este o cruce cu brațele egale și sub ea un cerc, simbolul sorții din religia
stră moșească .

Ori dovezile arheologice de mai înainte nu sunt vedenii sinaite, adică sataniste, ci numai realită ți istorice și

543
teologice ascunse cu mare furie de cultura Europei să nu arunce la lada de gunoi a istoriei fă că tura falic-
satanistă numită iudeo-creștinism cu tot cortegiul ei de orori și monstruozită ți. Ș i aceste

544
probe arată că religia geților este în fapt religia crucii sau filozofia creștină, iar tăblițele de plumb care
ne-au adus peste timp informațiile de mai înainte sunt dovedite ca autentice!

Mai gă sim și alte dovezi ale furtului de identitate practicat atâ t de mozaici câ t și de tică loșii iudeo-
creștini chiar în evangheliile lor, iar cele scrise de Marcu și Matei au fost ticluite după distrugerea
Ierusalimului în anul 70, Luca punâ ndu-se „pe treabă ” cam pe la anul 100 sau ceva mai devreme. La
Matei, Luca și Ioan, Iisus apare în istorie ca un bă rbat la treizeci de ani dar Luca introduce în
mitologia creștină nașterea în iesle și descrie fidel imaginea de pe tăblița 3 imprimată de Zamolxe
în insula Samos pe la 540 î.e.n. Există o mică diferență , pe tă bliță sunt doi mă gă ruși așa cum apare la
Matei câ nd povestește intrarea Mâ ntuitorului în Ierusalim: 21,2 „și le-a zis: Duceți-vă în satul
dinaintea voastră , în el veți gă si îndată o mă gă riță legată și un mă gă ruș împreună cu ea; dezlegați-i și
aduceți-i la Mine”, iar Luca spune că a intrat în Ierusalim că lare pe un asin.
Nici un plăsmuitor iudeo-cretin nu ar fi îndrăznit pe la anii 1875 să contrazică scriitura mozaicilor
și pe cale de consecință tăblițele sunt dovedite ca autentice chiar de făcătura lor!

În Evangheliei?? lui Ioan, la 1,32 gă sim încă o confirmare a autenticită ții tă blițelor noastre de plumb: „Am
vă zut Duhul pogorâ ndu-Se din cer ca un porumbel și oprindu-Se peste El”. Pe tă blițele 1 și 3 unde este
prezentată legenda nașterii lui Sarmis sau a° Mâ ntuitorului geților așa cum au vă zut-o stră moșii noștri pe la
1600 î.e.n sau cum a imortalizat-o Zamolxe în insula Samos pe la 540 î.e.n. în colțul stâ nga sus este un
porumbel sau șoim divin cu aripile desfă cute care zboară spre înă lțimi, iar pe tă blița 7, pe acoperișul
triunghiular al Porții Veșniciei apare pasă rea cu aripile desfă cute. Cum această imagine nu se gă sește în
religia ivriților, înseamnă că Ioan a cunoscut direct o parte din scrierile religioase ale geților dar și
imaginile ce le însoțeau pe care le-a trecut cu toptanul în fă că tura lui.

Urmele adevă rului istoric le mai gă sim și în scrierile talmudice din secolul I sau II care spun numai
pentru luminarea lor, despre Ili sau Iisous?? astfel: „Ieshu practica vră jitoria și uimea pe Israel” (B.
Sanhendrin 43,a, amintit de Mircea Eliade în Istoria ideilor și credințelor religioase, vol. II, pag. 305
ediția 1992.) Chiar scrisoarea lui Lentulus spune despre iudeii pizmași că umblau peste tot cu pâ ra,
acuzâ ndu-l pe Ili de câ te în lună și pe pă mâ nt, inclusiv că ar cloci ceva împotriva împă ratului! Expresia
„uimea pe Israel” arată tocmai ura și înveninarea ce o purtau rabinii și fariseii din Iudeea marelui preot
al geților adeptul unei religii opuse mozaismului. Dar numele de Ieshu cum scrie în aramaică este un
acronim venit de la expresia „Yemach shemo uv'zichrono” care înseamnă literar, fie ca memoria și
numele lui să fie șters”, însă mai are sensurile de eretic, spurcat sau păgân. Ori acești termeni nu
puteau niciodată încondeia pe un mozaic fie el și o leacă eretic, fiindcă aduceau o jignire groaznică
întregului neam ivrit și atunci înseamnă că se referă la unul dintre Neamuri fiindcă numai ele se bucurau de
asemenea „complimente” din partea mozaicilor. Și iarăși tăblițele fiind autentice, ne dezvă luie o
parte din istoria noastră falsificată și furată de aceste neamuri blestemate!

Ili, că petenia Fră ției Celui Ales din Sarmisetuzo, ar fi strigat în timpul ră stignirii: „Eli, Eli lama
sabactani” tradus greșit de că tre îndră ciții iudeo-cretini prin expresia „Dumnezeul meu de ce mă
pă ră sești!” în emegi cuvâ ntul ili însemnă stră lucitor, judecă tor, mâ ntuitor; cuvâ ntul lama are sensul de înger
pă zitor la emeși care este identic și la geți; cuvâ ntul sabaș în româ na veche arată felul cum se prezintă
fizic cineva, purtare; tani are sensul de ceață , pâ clă , care se ră cește. Tă lmă cirea corectă este: Mâ ntuitorule,
îngerul meu salvator de ce lași ca trupul meu să fie cuprins de moarte (să se ră cească )? După
moarte, trupul i-a fost coborâ t de pe lemn (Faptele Apostolilor 5,29-30) nu de pe cruce și aruncat ca
orică rui străin, într-o râ pă plină cu natră , în afara porții° cetă ții Ierusalim unde a avut loc execuția, așa
cum gă sim scris pe tă blița 56 „Cel care a ținut Calea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea
vieții (luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bă tut și
l-a chinuit (pus pe două lemne îmbinate) aruncâ ndu-l într-o surpă tură de mal cu nitră ”. Descrierea de pe
tă bliță o gă sim asemă nă tor în Evanghelia după Matei la 27,32-37, dar și în Epistola lui Pavel către
iudei care amintește de locul martirajului lui Ili la 13,12: „De aceea și Iisus ca să sfințească norodul
cu însăși sângele Său, a pă timit dincolo de poartă ”, adică hoție și fă că tură toată fă cută din vedenie dar
ținută ca har divin. Groză via acestei crime este menționată și în manuscrisul descoperit la Qumran și
intitulat Documentul sadochit, unde la capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuși, spun
despre conducă torul casei Pelag, că a fost crucificat fiindcă a pâ ngă rit templul mozaicilor, iar prin

545
sâ ngele lui s-a fă cut purificare prin ispă șirea sacrilegiului după că pă țâ nile° lor. Ambele izvoare confirmă
faptul că Ili a fost victima unui act de sacrificiu ritualic al rabinilor mozaici închinat lui Iahweh și
Satanei, astfel ca prin sâ ngele să u să fie „cură țat” templul de „pâ ngă rirea” adusă de Marele Preot al geților.
Dar scrierile ară tate mai înainte dovedesc în fața Adevă rului că tăblițele sunt autentice, iar informațiile de
pe ele sunt veridice și ne prezintă o parte din adevă rata noastră istorie!
O altă sursă care confirmă autenticitatea informațiilor° de pe tă blițele stră moșilor noștri dar și a celor
din scrisoarea menționată mai înainte, este o traducere a lucră rii lui J. Flavius Istoria războiului° iudeilor
împotriva romanilor în limba rusă , fă cută în secolele XI-XII și care ne dă alte date despre moartea lui
Iisus decâ t cele din evanghelii, dar foarte asemă nă toare cu conținutul tă blițelor de plumb dovedind
faptul că tă lmă citorii s-au folosit de unele scrieri religioase apocrife care sunt autentice. „Ș i a poruncit
(Pilat) să fie adus în fața sa fă că torul de minuni. Punâ nd să fie cercetat a recunoscut că acesta era un
binefă că tor și nu un ră ufă că tor sau ră zvră tit sau unul din cei care vrea să ia puterea și i-a dat drumul.
Ș i într-adevă r i-a vindecat soția ce îi era pe moarte. Ș i s-a îndepă rtat la locul să u obișnuit și faptele sale
obișnuite pe care le fă cea. Că rturarii, otră viți de invidie, i-au dat lui Pilat 30 de talanți pentru a-l omorî.
Iar acesta luând banii, lăsă voinței lor executarea acestei mișelii. Aceștia îl prinseră și îl ră stigniră
împotriva Legii pă rinților lor… Unii susțin acum că a fost înviat, alții că a fost furat de prieteni.
Cine are dreptate nu știu”. Tă blițele chiar asta spun despre soarta lui Ili, că iudeii l-au ucis din ura fă ră
margine împotriva a tot ce nu ieșea de sub freza lor, iar fapta este confirmată și de J. Flavius. Tă blițele
54 și 55 spun cum Noe împreună cu ceata lui au luat trupul lui Ili pe care l-au pus la poarta cetă ții,
după ce au plă tit o taxă autorită ților romane și l-au adus în Geția, trecâ nd prin Sira și Grecia, informația
fiind confirmată de tă lmă cirea rusă a scrierii lui J. Flavius.

Pe tă blița 56 ne sunt scrise date și fapte despre ritualul incineră rii practicat de geți, unde mortul era
înfă șurat într-o pâ nză roșie de in sau câ nepă . Aici gă sim câ teva idei care uimesc pe toți cei cu capul pe umeri:
„Zabelio l-a sacrificat pe Ili Mielul să u… Neamul româ nilor s-a însoțit deseori în sotișă … Cel care a ținut
Calea/Legea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea luminii. Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat
inima. Acest neam l-a alergat, l-a bă tut și l-a chinuit (pus pe două lemne îmbinate) aruncâ ndu-l într-o râ pă de
mal cu nitră … Sfâ nta cruce se va întinde peste Siria. Sfâ nta cruce va stră luci peste galii roșcovani. La ei
româ nii au alergat și s-au refugiat, așa i-au însoțit îndurerați într-un loc neted unde au pus puiul de că prioară
pe o ladă mare cu speteze. Ș tergâ ndu-și transpirația, priveau la minunea înfă șurată în sulul de pâ nză ce a
suferit (s-a chinuit) puternic… Neamul oierilor a fost lăsat să aibă această minune… Să luă m aminte că
micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din cetatea geților româ ni și bastarnilor”. Gă sim amintit pe
această tă bliță Mielul care va fi la mare cinste în iudeo-creștinism pâ nă în secolul VII și scrierea stră moșească
intitulată Calea/Legea Dreaptă sau Biblia bessica, așa ca să le fie înveninarea și supă rarea deplină . Textul ne
mai arată că vechiul mit al Neamului Scoborâ tor din Zei ce locuia din stră vechime în jurul Carpaților, s-a
perpetuat în timp fiind conștienți că ei geții din primul secol al erei noastre erau purtă torii filozofiei creștine
așa cum a scris episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes despre această ideologie ce se ră spâ ndise în
imperiul roman încă din timpul lui Octavianus Augustus (27 î.e.n. ‒ 14 e.n.)!
După incinerarea Marelui Martir al Neamului Get, cenușa a fost pusă în senic și dusă cu alai în cetate de
că tre Dapisieo. „Neamul sarmaților care a participat ală turi de sciți la procesiunea de incinerare au adus și ei
cinstirea cuvenită , împingâ nd de la spate caii lor suri, jos într-o râ pă .” Carianul Herodot a scris în Istorii IV,71,
despre regii neamurilor sciților (din care fă ceau parte și sarmații) că ală turi de aceștia erau înmormâ ntați° o
concubină , un râ ndaș, un crainic și mai mulți cai sugrumați. Informațiile de pe tă blița de plumb a
stră moșilor noștri sunt confirmate de obiceiul sarmaților amintit de Herodot și pe cale de consecință ,
tăblițele sunt autentice iar felul de citire al meu este cel corect!

Într-o altă sursă venită din antichitate, manuscrisul descoperit la Qumran intitulat Manualul de
disciplină, în partea numită Imnurile începătorilor, râ ndurile x-xi din 1, gă sim rugă ciunea de intrare în
Fră ție și jură mâ ntul: „O să -l țin ca fă câ nd parte din legile înscrise pe tăblițele vechi, pentru a-i aduce
Domnului drept ofrandă ‒ bună tatea buzelor mele… O voi pă stra ca pe una dintre porunci înscrisă pe
tăblițe vechi”. În antichitate numai geții au scris pe tă blițe de plumb, obiceiul fiind amintit atâ t de
scrierile trismegiste ale egiptenilor, câ t și de Edda goților. Dar în același manuscris la 2 11, 2/19 constată m
cum Ili este batjocorit și umilit de că tre iudei așa cum spun și tă blițele geților descoperite la Sinaia.
„Pentru cei ce predică calea cea rea, nu sunt decâ t un om de ceartă și pricină ; însă pentru cei ce vă d

546
Calea Dreaptă sunt întruchiparea pă cii…. Este uluitor că informațiile descoperite în manuscrisele de la
Qumran cu privire la Ili se gă sesc pe tă blițe de plumb ale stră moșilor noștri pe care niște lifte criminale
pline de venin le consideră falsuri. Despre iudeii din acele vremuri, geții au scris pe tă blița 52 că erau
un neam de leneși cu vorbire sacadată sau bolborosită care urmă reau prin rabinul fariseu alexandrin
Apolo, să distrugă Fră ția Celui Ales din cetatea sau ținutul Sionului. Ca să le amintesc și grecilor
despre limba ce o vorbeau prin acele vremuri ale secolului I al erei noastre, vin cu cuvâ ntul lor filocalia
care înseamnă iubirea de învă ță tura divină . Ei spun că este un cuvâ nt compus din filos cu înțelesul de
iubire și kalos care înseamnă frumos. Dar ei vorbeau atunci koine care era un amestec de getă și
dialectul atic la care trebuie adă ugate și alte influențe. Cuvâ ntul Calia este în fapt un alt nume pentru
Biblia geților, care însemna drumul de urmat în viață după învă ță tura divină , iar kalo însemna în
vechea limbă getă sau rumună chiar frumos! În completarea celor de mai sus am să dau o altă zicere
de-a noastră ce spune că sub acest pă mâ nt se află lumea cealaltă unde locuiesc o seamă de oameni ce
se numesc rohmani, rahmani sau rugmani. Ei sunt niște oameni ca noi româ nii, dar ceva mai mici la
fă ptură și la stat. Așa-s ca și copii. „Sunt și ei creștini și credința e tot așa ca și la noi, numai că n-au
luat învățătura creștinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Ș i cred și ei în Cristos și țin toate
să rbă torile, tot ca noi, au și Cră ciun și Paști, dar fiindcă sunt așa de departe de lumea noastră și nu au
că lindare ca noi și nici oameni luminați care să le spuie, nu știu nici câ nd e Cră ciunul și nici câ nd e
Paștile”. Adică eram creștini de la începuturile Zidirii Neamului Omenesc prin Fiul Oii sau Miel aici
în jurul Carpaților, iar această ideologie, numită „filozofie creștină ” s-a ră spâ ndit în imperiul roman
încă din primii ani ai secolului I al erei noastre.

Pentru a înțelege ura ce ne-o poartă de peste 1500 de ani șă rpă ria de la Vatican și ce adevă ruri
ascund cu atâ ta furie, dau un pasaj din scrisoarea lui Pilat să le stea în nas acestor secă turi, dar nu numai
lor. Acesta dovedește atâ t pentru orbi câ t și pentru surzi că personajul pe care ei l-au plă smuit numindu-l
Iehoshua, Ieshu sau grecizat Iisus, este în adevă rul istoric și nu cel „revelat” în fă că turile lor, un
bă rbat care nu aparține rasei semite din care pretind ivriții că s-ar trage: „Trecâ nd într-o zi pe lâ ngă
lacul ce se cheamă Siloam (în apropiere de Ierusalim) am vă zut acolo mare mulțime de oameni, din nou
în mijlocul ei era un tâ nă r. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puțin mă așteptam să vă d, atât
de mare era deosebirea dintre el și ascultătorii lui. El pă rea a fi cam de 30 de ani. N-am vă zut în
viața mea o privire atâ t de senină și de dulce, un contrast izbitor între el și ascultătorii lui, cu bărbile
lor negre și fețele încruntate.” Ori tă blițele 54 și 57 confirmă întocmai aceste fapte atâ t de veridice
și violente dovedind că scrisoarea este o copie cu informații autentice, pe care însă biserica creștină
refuză să le recunoască , fiindcă ar ră sturna toată fă că tura iudeo-satanistă . Documentul a fost descoperit
în anul 1970 în arhivele din Liverpool, fiind atribuit lui Pilat, prefectul roman al Iudeei în anii 26-36,
care era adresat împă ratului Tiberiu. Ș i acest înscris considerat apocrif, dar veridic istoric, dovedește
autenticitatea tăblițelor de plumb și a informațiilor pe care le conțin.

Dar și manuscrisele descoperite la Qumran, centrul esen sau al religiei geților din Palestina, ne
dezvă luie această realitate ocultată cu mare viclenie și ferocitate de fră țiile iudeo-creștine. În textul intitulat
Cartea esenă a Învățătorului Iubirii avem informații asemă nă toare cu cele din scrisoarea pretorului
Pilat privind întâ lnirile lui Ili/Iosius cu iudeii pe malul unei ape însă în aceeași regiune: „Învă ță torul
mergea pe malul râ ului, acolo unde se adunase mulțimea dornică de a-I asculta cuvintele… Ș i învă ță torul
le-a zis: «S-a spus strămoșilor voștri să nu râ vnească la nimic din ceea ce aparține vecinului și
acum eu vă spun vouă să nu doriți nimic din ceea ce nu este în puterea vostră , pentru că numai ceea ce
este în voi vă aparține; iar ceea ce este în afara voastră aparține altuia»”. Deci învă ță torul nu aparținea
neamului ivrit cum limpede se înțelege din felul de adresare al acestuia că tre iudei. Iar tă blițele care ne
vorbesc despre plecarea marelui preot al geților Ili, în dabo Sion, prin manuscrisul descoperit la Qumran
se dovedesc a fi autentice, iar informațiile veridice!

După Lază r Ș ă ineanu în lucrarea Basmele Românilor, 1895, inițierea solomonarilor se fă cea într-un
loc sub pă mâ nt numit Ș olomanță sau Solomonă rie, unde se învățau toate limbile ființelor vii, toate
tainele naturii, toate formulele magice, farmecele și vră jitoriile (solomoniile). La instruire nu se
primeau decâ t zece ucenici, care după 7 ani de învă ță tură , se alegea unul dintre ei iar acela devenea
solomonar. După alte legende româ nești din ceata de zece învă ță cei, deveneau solomonari 7 sau 9 care
puteau încă leca balaurul ce varsă foc pe nă ri și să zboare cu el prin ceruri. Tradiția îi consideră pe acești

547
548
oameni sfinți pentru faptele lor bune sau vâ nduți Dracului atunci câ nd aduc grindina peste semă nă turi. „În
timpul celor 7 ani de școală ei învă țau toată învă ță tura de pe lumea asta, apoi se duc într-o peșteră
depărtată din Orient ‒ lângă Ierusalim (cum am gă sit precizat în lucrarea Elenei Niculiță -Voronca Datinile
și credințele poporului român, Saeculum, București 1998, filele 157 și 161) ‒ unde stau la o masă de piatră,
până scriu toată învățătura din lume, într-o carte”, cum arată T. Gherman în Meteorologie populară, Blaj,
1928. Tă blițele de plumb 52, 53, 54, 55, 56, 57 și 58 tocmai acest fapt istoric povestesc, plecarea în Palestina a
marelui preot al geților Ili (era și conducă torul Fră ției Celui Ales din Sarmisetuzo) împreună cu ceata de
carpatini, pentru a se înfrunta cu iudeii care urmă reau confiscarea centrelor esene și transformarea lor în
cuiburi ale fanatismului iudaic.
Afirmația este uluitoare în contextul informațiilor de pe tă blițele amintite și a celor venite din
manuscrisele descoperite la Qumran în anul 1947. În acest centru religios al esenilor ‒ adică geților veniți
din Carpați ce ră spâ ndeau religia crucii în Orient și Palestina ‒ unde se duceau învă țații solomonari,
să pă turile arheologice au descoperit printre ruinele construcțiilor, o cameră mare în mijloc cu o mare
masă de piatră pe care se scria, iar în pereți erau nișe pentru pus manuscrisele. Zecile de manuscrise
descoperite în acest loc din care, pentru multe au fost recuperate doar mici fragmente, arată că
informația din tradiția noastră populară este corectă și trebuie judecată ca o dovadă istorică foarte
importantă , iar pe cale de consecință , tăblițele sunt autentice.

Unele legende de-ale noastre spun despre stră bunii gețibegeți că au primit semnele alfabetului de la urieși
pe o stâ ncă mare undeva într-o peșteră . Desigur cum istoria noastră este a unor barbari, iar numai cei ce se
pricep la pederastie știu ce este cultura stră luce, mișeii ne-au falsificat și acest episod al existenței° noastre
multimilenare în jurul Carpaților. Însă avem arheologia de partea adevă rului care chiar a gă sit stâ nca cu
pricina în peștera Gaura Chindiei unde sunt scrise cu ocru câ teva zeci de semne din mileniile XV-XI î.e.n., iar
cea mai mare parte dintre ele se gă sesc folosite și pe tă blițele de plumb ale geților! Dacă coroboră m aceste
informații cu cele scrise de romanul Cato cel Bă trâ n că geții își câ ntau eroii în versuri scrise chiar înaintea
întemeierii Romei (753 î.e.n.), atunci trebuie să înțelegem că informațiile aduse de legendele noastre sunt
adevă rate, iar tăblițele descoperite la Sinaia sunt autentice chiar dacă fiarele rag că tre cele patru ză ri că ar
fi false!

În localitatea Lepenski Vir de pe malul sâ rbesc al Dună rii s-au fă cut să pă turi începâ nd cu anul 1965, iar
după anul 1971 locul a fost acoperit de apele barajului de la Porțile de Fier. Au fost gă site aici mai multe
așeză ri suprapuse sau învecinate, iar 136 de construcții aveau mai multe altare de cult în interiorul acestora.
Arheologii au° spus că așezarea a fost întemeiată pe la sfâ rșitul mileniului VIII î.e.n. iar construcțiile și
ceramica sunt din perioada 6500 î.e.n. ‒ 5500 î.e.n. Populația bă știnașă era înrudită cu cea de la Tă rtă ria și
Turdaș de pe valea Mureșului și Vinča de pe Dună re. Printre alte obiecte de cult, s-a descoperit un ou din
calcar, sculptat pe exterior cu un fel de șerpi vopsiți în roșu, partea de sub ei ră mâ nâ nd galbenă . Pe un alt ou
din lut ars ‒ fotografia de mai jos ‒ sunt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se gă sesc printre
semnele folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, iar 3 reprezintă Pomul Vieții cu mici modifică ri
unele față de altele.

Din cele 25 de semne de pe acest ou care se gă sesc și pe tă blițele de plumb ale geților despre care viperele
atotștiutoare șuieră că sunt falsuri, numai două vor apă rea după 6 milenii și în alfabetul grec, dovadă
indubitabilă că ei au luat alfabetul de la pelasgi și apoi i-au împroșcat numai cu minciuni pâ nă i-au scos
din istorie cum le este felul și nă ravul atâ t de apreciat de toată cultura europeană clocită în secolul XIX, zic ei
și al luminaților, dar pentru noi este numai al întunecaților de toate felurile și de toate neamurile. Ș i aceste

549
dovezi arheologice arată în fața istoriei că tăblițele de plumb găsite la Sinaia sunt autentice, iar
informațiile de pe ele, adevărate!

550
 În anul 2013 s-a descoperit în satul Hâ ndrești°, comuna Oțeleni din județul Iași pe un câ mp unde apar
mereu vestigii ale preistoriei, două tă blițe din gresie de mă rimea unei cutii de chibrituri care au fost
catalogate pentru perioadele Cucuteni A și B, adică pentru anii 5500-3500 î.e.n. fiindcă între cele două locuri ‒
Cucuteni și Hâ ndrești° ‒ ca vechi dovezi de civilizație la est de Carpați, este o distanță cam de 40 kilometri.
Semnele de pe cele două tă blițe din piatră sunt identice cu cele din scrierea geților de pe tă blițele de plumb
descoperite la Sinaia! Din 16 semne pe care le au tă blițele de piatră ‒ câ te opt de fiecare ‒ 3 (fulgerul Tată lui
ceresc, șarpele cunoașterii și oul ceresc sau universul) sunt simboluri care reprezintă concepte teozofice, iar
13 sunt litere cu valoare fonetică ce se regă sesc după patru mii de ani pe tăblițele de plumb descoperite la
Sinaia, dovedind autenticitatea acestora. În tabelul de mai jos, râ ndul de sus sunt semnele de pe tă blițele
descoperite la Hâ ndrești, iar cel de jos arată unele semne folosite pe tă blițele de plumb gă site la Sinaia.
Semnul Î scris pe tă blițele de piatră de la Hâ ndrești, se gă sește și pe cele de plumb ale geților, dar scris cu
4000 de ani mai tâ rziu, fiind folosit de româ ni pâ nă în anul 1863 câ nd alfabetul chirilic româ nesc a fost
interzis prin lege de A. I. Cuza, fiind înlocuit cu cel latin. Cum semnele din alfabetul chirilic se gă sesc în cea mai
mare parte în alfabetele geților, aceasta dovedește că tăblițele sunt autentice, iar informațiile de pe ele
veridice.

În anul 2003 au fost descoperite în ruinele vechiului oraș palestinian Ashkelon, resturile a 19 vase sparte
cu unele semne pe ele dovedind prin acestea că bă știnașii știau cel puțin a citi, fiind datate pentru secolele
XIII-Xl î.e.n. Unul dintre ele este fă cut din pă mâ ntul acelor locuri, ară tâ nd că palestinienii știau și a scrie, iar
acesta este unul dintre elementele definitorii ale vechilor culturi, sigur folosind-o de ceva timp. Resturile
ceramice au fost scoase de arheologi de sub molozul unei clă diri care s-a dă râ mat pe la anii 1000-900 î.e.n.,
adică în vremurile câ nd faraonul Ș eșonk le cerea socoteală palestinienilor pentru unele supă ră ri încă neștiute.

Cele 9 semne de pe ciobul din fotografia de mai sus se gă sesc în forme asemă nă toare și pe unele tă blițe de
plumb gă site la Sinaia, dar mi-a atras atenția semnul din capă tul din dreapta râ ndului care este identic cu
unul de pe T 17 turnată pe la 320 î.e.n. care povestește pierderea de că tre Bazorio a conducerii Dio Geția°,
datorită uneltirii unor pofticioși de mă rire deșartă . Nu am citit acest semn și nici celelalte din legenda
medalionului, însă uimește existența lui în cele două culturi, dar la o distanță în timp de peste 800 de ani, iar
în spațiu de peste 1500 km. Ș i aceste dovezi arheologice arată că tăblițele descoperite la Sinaia sunt
autentice, iar informațiile transmise de ele sunt adevărate!

Asemă narea semnelor folosite de geți pe tă blițele de plumb cu alfabetele din Italia și sudul Galiei
(secolele VIII-VI î.e.n.), cu alfabetele din vechea Iberie (secolele?? XII î.e.n.) Palestina (secolul XIII î.e.n.)
și Biblos (secolul XV î.e.n.), peninsula arabică (secolul XII î.e.n.), Mohenjo-Daro (secolul XXII î.e.n.),
nordul Africii (secolele XV-III î.e.n.) și cele din Siberia (secolul V e.n.) arată vasta arie de ră spâ ndire a
scrisului din bazinul inferior al Dună rii că tre cele patru ză ri odată cu migrațiile cetelor de ausoni
arimini care își că utau alte locuri de popas sau de odihnă de neam și țară . Dar ele mai arată că tăblițele
de plumb descoperite la Sinaia sunt autentice fiindcă numai tâ râ turile mai pot mâ râ i că îndră citul
falsificator știut numai de ei, a stat și clocit la foc mocnit peste 350 de semne (cca 100 nu am reușit să le
citesc) avâ nd el niște vedenii cum că se vor descoperi peste mă ri și ță ri semne asemă nă toare sau

551
identice cu ale lui, așa ca să le dea dureri de cap istoricilor și lingviștilor româ ni! A venit vremea ca nea-

552
mul româ nesc să iasă din minciuna latinismului, a indo-germanismului, a antichită ții clasice greco-romane și
iudeo-cretinismului fiindcă ne-au adus toate numai nenorociri și umilințe fă ră seamă n.

Pe internet am gă sit două monezi ale împă ratului roman de neam get Septimius Severus (193-211) ce
uimesc prin valoarea lor excepțională cu privire la istoria și cultura stră moșilor noștri geți fiindcă ele sunt
bătute la peste 100 de ani de la pretinsa nimicire a geților de către legionarii Romei și dovedesc în
fața istoriei că tăblițele de plumb sunt autentice, iar latinizarea este o uriașă minciună.

Prima din stâ nga are chipul împă ratului cu inscripția DIUO SEVERO, adică dio sau îngerul veghetor din
religia geților, iar cei mai mulți ar crede că este o greșeală a meseriașului care a bă tut moneda. Dar realitatea
acelor timpuri era alta decâ t cea susținută de cultura europeană astă zi, fiindcă legenda este scrisă cu litere
latine dar după regula limbii rumune fiindcă este vorba de un mesaj religios al creștinismului arimin sau
„religia lui Mitra (încușmatul)” cum era ea cunoscută în imperiul roman. Pe fața a doua a monezii gă sim chiar
explicația situației religioase prezentate care spune că împă ratul a fost „CONSECRATIO”, adică era inițiat în
filozofia și teologia acestei religii. Se vede un altar cu o cruce înscrisă într-un pă trat, iar deasupra arde focul
sacru avâ nd în dreapta un șarpe ridicat, iar în stâ nga este caduceul mitraic și nu legă mâ ntul Talpei Iadului! Ca
să dovedesc adevă rul istoric am mai pus o monedă unde numele împă ratului este scris după regulile limbii
latine: SEVERUS PIUS AUG. iar pe fața a doua avem FORTUNA REDUX. În acele vremuri orice cult care se
manifesta în public, indiferent dacă era cel al împă ratului sau altul de drept public, trebuia să aibă un edict
care să -i permită asemenea acțiuni și putea primi subvenții de la stat. Dar mai erau și cultele private care nu
aveau dreptul să se manifeste în public și nu primeau subvenții din banii imperiului. În acele vremuri iudeo-
creștinismul era numai un cult ascuns de ochii celorlalți fă ră a avea edict de la împă rații Romei fiindcă ei și-au
propus să preia conducerea imperiului prin foc și sabie fiind în stare de orice tică loșie cum au dovedit faptele
mai tâ rziu.

Moneda de mai sus este tot a lui Severus, având o legendă scrisă chiar cu alfabet get dar de o formă
aparte, nemaiîntâ lnită undeva și avâ nd un conținut religios unde împă ratul este recunoscut ca șef sau tată al
taților cum era ierarhia în creștinismul arimin sau mitraism, ori arianism cum i-au falsificat numele
stâ rpiturile iudeo-cretine după anul 380 câ nd l-au interzis prin edictul lui Teodosiu. Numismații spun că
moneda este bă tută în Laodicea, oraș situat în vestul Asiei Mici, sau provincia romană Frigia!
Voi discuta în continuare cele două texte de pe fețele monedei fiindcă au o importanță deosebită asupra
istoriei și culturii noastre stră moșești, fiind scrise la peste 100 de ani de la cotropirea Geției°.

Pe fața 1 avem urmă toarea zicere după alfabet latin: IGI (igi: ochi, înfă țișare, a vedea) KAT (cata: a
că uta) SEO (sîi: a fi, a exista) DORO (doru, chemare nemă rturisită ) OI (mare, uimitor) și adus pentru
zilele noastre ar fi: caută cu ochii că există un mare dor. Pe fața 2 a monezii avem textul adus în alfabet
latin astfel: AI (a avea) MARC (marca: figurat, a ilustra, a dovedi, a supraveghea) E (a fi) T (semn folosit

553
pe T 7 și 35 pentru Tată l Ceresc sau Ziditorul) I (i: a merge, a alerga) PATOS (însuflețire, avâ nt)

554
TO (tu) G (get). Adus pentru azi, tă lmă cirea ar fi așa: ai dovada că ești Tată l taților (era cel mai înalt titlu în
mitraism similar cu cel de pontifex maximus) și aleargă cu înflă că rarea ta getică . În acest text apar consoanele
S din cuvâ ntul „patos” și T (cum este scris în getă ) care nu sunt specifice scrierii grecilor, dar le gă sim la
Lepenski Vir în mileniul VII î.e.n. și cu această valoare fonetică pe numeroase tă blițe de plumb ce au fost
descoperite în urmă cu peste 150 de ani la Sinaia. Adică la 100 de ani după cotropirea parțială a Dio
Geția° și „civilizarea” acesteia de că tre romani numai prin sabie, foc, jaf, sclavie și crime, geții își foloseau
alfabetul propriu chiar pe monezile împăratului imperiului, fă ră ca nimeni să stră nute pucioasă fiindcă
atunci Talpa Iadului, Satana și tot tineretul dră cesc nu aveau nici un cuibar printre Neamuri, ținâ ndu-se
numai la locuri dosnice și tică loase.
Sare în ochi și șoimul ceresc de pe moneda împă ratului roman de neam get care ține în cioc soarta sau
roata vieții împreună cu toiagul de câ rmuire, iar pe kosonii bă tuți cu peste 200 de ani mai devreme în Dio
Geția° de că tre stră moșii mei geți, simbolurile existenței omului pe pă mâ nt și a diriguirii celor vă zute și
nevă zute sunt ținute de aceeași pasă re mitică în cele două gheare. La iudei și iudeo-cretini „legă mâ ntul” și
sfâ ntul prepuț sunt la vedere așa cum ne arată istoria la Kuntillet Ajrud și cele cu sfâ ntul Priapus al
înluminaților greci! Cine nu crede aceste adevă ruri, îl îndemn să caute pe internet atâ t în text câ t și la
„imagini” expresiile: „god Priapus” și „saint Priapus”, iar ce va citi și vedea acolo, cred că îl va lecui pe vecie de
vedeniile sinaite, Pentateuh, evanghelii, sfâ nta scriptură și alte asemenea golă nii sataniste! Prea ne credeți
tâ mpiți, otrepe criminale și monstruoase!

În stâ nga avem o piatră dintr-un lă caș de cult al geților din secolul V î.e.n. situat în apropiere de satul
Svestari, județul Razgrad în nord-estul Bulgariei. Peste ruinele acestei construcții, în secolul XVII s-a ridicat o
clă dire a cultului musulman, iar fotografia prezintă o piatră din vechea clă dire încorporată în zidul actual
unde vedem un cerc ce are în interior un alt cerc mai mic din care ies șapte raze care se sprijină cu vâ rful pe
primul cerc. Înspre dreapta sunt două obiecte de cult realizate din bronz, iar arheologii bulgari spun că vin
din secolele VII-IX ale erei noastre fiind dovada creștină rii bulgarilor la anii 867. Piesele au fost descoperite în
anul 1961 în localitatea Pliska, prima capitală a țaratului bulgarilor, mic oraș situat astă zi în nord-estul
Bulgariei, la cca 30 km sud de vechiul lă caș de cult al geților. Dar simbolurile celor trei obiecte nu au nici o
legă tură cu iudeo-creștinismul fiindcă ar fi trebuit să fie crucea care era principalul simbol, ală turi de sfâ ntul
prepuț și „legă mâ ntul” Talpei Iadului. Ele însă reprezintă unul din simbolurile-concept al religiei geților care
aveau ca veghetori cerești șapte dio, deo sau diu, ce urmă reau ca râ nduiala Tată lui Ceresc să fie respectată de
că tre întreg neamul omenesc ce iubea sfâ nta cruce și Legea. Această treabă era îndeplinită pe pă mâ nt de Fiul
Omului, Mâ ntuitorul sau Sarmis al geților scris ca III, II, IU, Ili, iar în cercul din mijloc cuvâ ntul IYI (y se citea
la geți atâ t I câ t și U) înseamnă chiar Salvatorul sau Mâ ntuitorul, deci obiectele din bronz câ t și basorelieful
din piatră sunt dovezi că în Mesia se practica religia Neamului Scoborâ tor din Zei încă din secolul V î.e.n., iar
slavii câ nd au tă bă râ t cu tot celetul?? lor în sudul Istrului pe la 590 și-au însușit de la bă știnașii geți cultul
religios dovedit cu probele arheologice menționate unde apar mai multe semne din alfabetul geților. Dar la fel
se poate ca aceste obiecte de cult să ° fi° aparținut vlahilor (româ nilor) din sudul Istrului fiindcă nici un semn
de pe ele nu se gă sește în alfabetul glagolitic apă rut la bulgari în anul 863.
Pentru supă rarea arheologilor bulgari și tuturor celor ce strigă de ceva vreme că tracii ar fi stră moșii
lor preindo-europeni și dovedirea că situația este cea ară tată de mine mai sus, îl aduc de martor pe
episcopul Ohridei, grecul Theophylactus (sec. XI) care spurcă cu mult venit și ură , religia bulgarilor
veniți din Sciția în imperiul bizantin la anul 680 ‒ adică nordul Istrului, fiindcă aceasta era situația
geografică de atunci a ținutului Sciția ‒ care aveau ca dogmă religioasă o „nebunie scitică ”. Zice el în
lucrarea Istoria celor XV martiri, cui se rugau acești ră tă ciți de sfâ ntul prepuț și oiștea Talpei Iadului,
ca să știm și noi astă zi ce gusturi aveau unii: „După ce s-au retras ombrii ‒ barbari meridionali ‒ un alt

555
neam de oameni blestemați și foarte fioroși, așa-numiții bulgari din pă rțile Sciției, trecâ nd peste fluviul

556
Istru, ca o mare pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat peste noi. Aceștia nu
cunoșteau nici numele lui Cristos, ci, de o nebunie scitică , se închinau soarelui, lunii și celorlalte stele …ei
înșiși fiind robii tică loșiei și dușmani ai adevă ratului Dumnezeu”. Acesta este adevă rul istoric și cu el trebuie
să -i plesnim pe toți cei ce se țin „civilizatori” ai Europei și lumii pâ nă ne vor recunoaște Adevă rata Istorie
chiar dacă îi vom supă ra pâ nă la înă lbă strire! Semnele de pe obiectele de bronz se gă sesc în formă identică
sau apropiată în alfabetele folosite de geți pe tă blițele de plumb, deci alfabetul chirilic (nă scocit pe la anii 863
de Chiril și Metodiu) este numai o adaptare pentru vorbirea slavilor și bulgarilor a unei pă rți foarte mici (șase
semne!) din semnele folosite de geți pe tă blițele de plumb, restul fiind munca lor în folosul minciunii! Toate
cele arătate mai sus dovedesc faptul că tăblițele sunt autentice, iar informațiile de pe ele veridice!
Ca să scot adevă rul la lumină și să ară t că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geți
pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, dau mai jos un tabel unde fiecare se poate dumiri de tică loșia
monstruoasă ce colcă ie în capetele istoricilor și lingviștilor româ ni.
Cu litere negre sunt trecute 38 din semnele din alfabetul chirilic româ nesc (format din 44 grafeme) folosit
de neamul mioritic pâ nă pe la anii 1870. În anul 1863 A. C. Cuza a dat un decret prin care acesta urma să fie
înlocuit cu cel latin, fiind folosit și un alfabet de tranziție în perioada respectivă !
Cu litere roșii sunt 38 din semne de pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau
asemă nă toare cu cele din alfabetul chirilic româ nesc. Jegurile de la Cacademia Româ nă spun că tocmai
aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic nă scocit de că tre Chiril și Metodiu la anul
867 câ nd bulgarii au trecut la iudeo-creștinism. Vedem cu uimire că între alfabetul nă scocit de cei doi bulgari
isteți și cel folosit de româ ni nu există legă turi evidente dacă vrei să respecți adevă rul istoric și nu cel revelat
unor nemernici plă tiți ca să mintă cu nerușinare. Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22
(cele roșii cu steluțe în partea dreaptă) au aceeași valoare fonetică , chiar după peste 2000 de ani, așa ca
falsul pretins de pricepuții lingviști româ ni, să fie o artă carpatină dusă dincolo de perfecțiune! Trebuie să
avem în vedere că aceste tă blițe au fost turnate începâ nd cu partea a doua a secolului VI î.e.n., pâ nă în vara
anului 106, în locuri diferite și de persoane pricepute la muncă migă loasă , dar cu instruire diferită .

Mai încolo dau alfabetul nă scocit de Chiril și Metodiu la anul 863 format din 41 semne din care numai 6
(cele încadrate în chenar roșu) sunt comune cu alfabetul folosit de geți pe tă blițele de plumb, iar dintre
acestea numai 4 apar și în alfabetul chirilic româ nesc. Legâ ndu-se de amintitele aparențe nesemnificative,
tocmai pe acest considerent susțin detractorii că tă blițele sunt false, deși oricine vede și pe întuneric câ t de
mare este minciuna. Este adevă rat că literele de pe tă blițe seamă nă cu alfabetul chirilic dar cel românesc și
nu cel glagolitic din care, după cum mint toți, s-ar trage alfabetul° folosit astă zi de unele popoare slave.
Aceste tabele dovedesc câ t de mult minte Academia Româ nă și ce tâ râ turi sunt lingviștii și celelalte lepre-
otrepe care ne-au falsificat atâ t de îngrozitor originea limbii româ ne și a culturii identitare, implicit a istoriei.
În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave își au originea în cel pe care îl utilizau româ nii prin secolele
V-IX, iar slavii, inclusiv rușii l-au preluat odată cu „religia lui Zamolxe” sau „nebunia scitică ” cum afurisea
vâ rtos lepra iudeo-cretină de Ohrida. Dacă aceste dovezi infailibile ale continuită ții româ nilor din falnicii geți
în spațiul carpatic s-ar fi impus în cultura Europei prin scriere și implicit prin cultură , atunci tică loșii nu mai
puteau spune despre româ ni că au migrat în nordul Dună rii în secolele VII-X, de nu se știe unde și nu se știe
câ nd, aici fiind bă știnași de drept în acele timpuri misterioșii cazari neanderthalieni sau arieni semiți!

557
 Ca să nimicesc pentru totdeauna minciuna alfabetului „chirilic” româ nesc, vin cu cel folosit de bulgari după
anii 900 câ nd s-au lă sat de minunea lui Chiril și Metodiu cum se vede în poza de mai jos.

Însă trebuie să lă murim contextul istoric câ nd bulgarii au trecut la iudeo-creștinism. Există două izvoare
care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut° după mijlocul secolului IX.
Primul spune că împă ratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva
bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectâ ndu-i că ar vrea să fie cu Roma, iar aceștia speriindu-se ră u,
hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865! Pentru organizarea noii biserici, au tă bă râ t peste bulgari,
slavi și valahi, numai popime greacă , slujbele ținându-se în elinește fiindcă ei au dat Europei tot ce trebuie
ca să se civilizeze după râ nduiala sfâ ntului Prepuț! Tot acest împă rat a cerut în anul 863 pricepuților Chiril și
Metodie să nă scocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare, să întindă pasul pâ nă în țara lor pentru a-i
trece în oștirea întunecaților iudeo-creștini.
A doua poveste spune că Boris, fiind conștient de expansiunea iudeo-creștinismului°, a considerat că acesta
poate fi liantul care să unească neamurile ce le ținea sub sabie în numele celui mai tare. Bizantinii care au
pierdut în fața bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creștinism a vecinilor asiatici să -i
facă vasali și ascultă tori numai de Constantinopol. Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult dar a cerut
autonomie pentru biserica lui, dorință refuzată de greci. Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegație cu o
scrisoare ce avea 115 întrebă ri la care aștepta un ră spuns. În anul 867 a venit de la Vatican o delegație să -l
treacă pe han la catolicism dar au gă sit terenul ocupat de popimea greacă și după câ teva luni de circă rie a
sfâ ntului prepuț, catolicii s-au retras. În anul 870 Constantinopolul recunoaște autonomia bisericii bulgarilor,
dar toate slujbele și scrierile canonice erau în limba greacă. În anul 893 bulgarii alungă pe preoții greci,
impun limba slavonă ca limbă de cult și preiau alfabetul nă scocit de Chiril și Metodiu, însă fiind foarte greu de
a scrie cu el, după anii 900 revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865 de unde iau 31
semne (cele cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) și 12 nă scocite de
sâ rguincioșii bulgari să le facă pe plac afurisiților greci care le-au fost mentori în întunecimile iadului. Acest
alfabet a fost realizat în orașul Preslav, noua capitală a statului.

În Carpații de Curbură , pe coastele muntelui Istrița în localitatea Pietroasa s-a descoperit de niște ță rani ai
locului, în anul 1838 un tezaur foarte important pentru istoria noastră , numit de specialiștii în plă smuiri
„Cloșca cu puii de aur” ce conținea și un colan (tă iat mai tâ rziu în patru bucă ți) cu inscripția GLIE I (i: a alerga,
a goni) IO RINE (a râni: a cură ța bă legarul din grajd sau coteț) I GEG (jeg, murdă rie, spurcă ciune, om ră u), dar
scris cu „rune”! Ș i în prezent acest text nu este înțeles, dar încă din anul 1843 arheologul italian Micali
remarca asemă narea dintre literele de pe colanul gă sit în Româ nia și unele litere din alfabetul cretan liniar B
folosit în secolele XV î.e.n. și cel ionian care apare câ teva secole mai tâ rziu. Pe dată istoricii germani au să rit ca
arși pretinzâ nd că stră moșii lor goții, în „a doua patrie” din jurul Carpaților, s-au lă sat de pă lit vâ rtos cu sabia
și de meseria jafului, apucâ ndu-se cuvioșii de orfevră rie, golă nie care mai bâ ntuie și astă zi capetele unor
aiuriți. Dacă privim cu atenție piesele și coroboră m informațiile cu cele venite din legendele noastre „din
bă trâ ni” atunci ajungem la concluzia firească și adevă rată că respectiva comoară a fost fă urită de stră moșii
noștri geți înainte ca Zamolxe să ceară renunțarea la folosirea aurului adică pe la anii 540-530 î.e.n. după ce s-

558
a întors din Egipt.

559
Zicerea de mai sus sună așa pentru urechile de astă zi: „Eu voi merge prin glie să râ nesc și să alung jegul”,
adică să curețe țara de ră i și de rele. Iar „runele” cu care a fost scrisă porunca apă ră torului de glie
stră moșească sunt în fapt unele din semnele ce vor apă rea și pe tă blițele de plumb, dar forma lor geometrică
vine de la faptul că „meseriașul” a trebuit să scrie cu o dă ltiță mică pe o suprafață rotundă și atunci singura
posibilitate de a da formă literelor, a fost cea geometrică de îmbinare a unor linii drepte în diferite unghiuri
de unde unii le-au gă sit drept rune.

În stâ nga este reproducerea galvano-plastică fă cută pentru Muzeul din Berlin în anul 1855 după bucata din
colan gă sită la Pietroasa. În dreapta sunt semnele copiate ca să vază oricine câ t sunt de runice și unde mai
apar ele pe plaiurile carpatine. Mai jos am pus semnele folosite pentru crestarea lemnelor care le îmbinau
pentru formarea plutelor pe râ ul Bistrița din Carpații de Ră să rit la anul 1880 plutașii acelor locuri. Vedem că
toate semnele de pe bucata de colan se gă sesc după cca 2600 de ani folosite de ță ranii din estul Carpaților,
dovedind prin asta continuitatea noastră de neam pe aceste plaiuri, dar și năravul de a scrie pe o
perioadă de timp de peste 2600 de ani și deci autenticitatea tăblițelor de plumb, chiar dacă fel de fel de
otrepe ne scuipă în obraz că am fi neam de corcitură venit din sudul Dună rii în secolele VII-X care nu prea
avem legă turi cu cetele de pă stori (dacii după zisa lor) venite din Tracia în nordul Istrului în secolele IV-III
î.e.n.

Pentru a dovedi legă tura peste timp a semnelor de pe bucata de colan din tezaurul de la Pietroasa cu
tă blițele de plumb descoperite la Sinaia și cu runele unor popoare din nordul Europei, am întocmit tabelul
urmă tor care să fie de pildă atâ t mincinoșilor de la noi sau de aiurea, dar și învă ță tură de minte celor ce încă
mai cred că adevă rata noastră istorie și cultură identitară va fi scoasă la lumină !

1. rune folosite de vikingi începâ nd cu mijlocul secolului II al erei noastre pâ nă pe la anii 800.
2. rune folosite de norvegieni în secolele IX-XVI.
3. rune folosite de danezi în secolele IV-X.
4. rune folosite de suedezi și norvegieni în secolele IV-X.
5. semne folosite de plutașii de pe râ ul Bistrița din estul Carpaților pentru crestarea lemnelor ce formau
plutele cu care coborau din munți pâ nă la Galați. Aceste semne au fost adunate de Th. Burada și puse în
lucrarea Despre crestăturile plutașilor pe cherestele, publicată la Iași în anul 1880.
6. semne folosite pe tă blițele de plumb descoperite la Sinaia.
Dar să încercă m a înțelege cum istoria a dus semnele de pe plaiurile carpatine în peninsula scandinavă
în vremurile uitate de istorie. Goții au fost în estul neamului get încă din secolul I al erei noastre,
ei fiind scriși pe tă blițe ca iazigi fiindcă îi știau iubitori ai Pomului cunoașterii care la ei era frasinul

560
Yggdrasil, stră moșii noștri numind copacul iezig cum se mai pă strează și astă zi cuvâ ntul în dialectul

561
istro-româ n. După legendele nordicilor, divinitatea lor Odin că utâ nd înțelepciunea deplină și înțelegerea vieții
și a morții, a postit fă ră apă și alimente fiind agă țat de frasinul Yggdrasil timp de nouă zile și nopți. Din această
experiență chinuitoare a venit cunoașterea runelor, pe care le-a dă ruit poporului de navigatori și că ută tori de
meleaguri neumblate și neștiute. Una din legendele lor din Edda Nouă prezintă descendența dinastiei regale
din Odin, pe care Snorri îl socotește un personaj istoric, fiind mare cuceritor și vră jitor, venit de la
țărmurii Mării Negre în Scandinavia, unde cunoașterea tainelor runelor și a magiei i-au dat puterea de a
deveni stă pâ n și câ rmuitor peste întregul ținut.
Runele sunt ațâ ț un alfabet câ t și simboluri independente așa cum geții aveau simbolurile-concept,
reprezentâ nd energiile universului și cunoașterea prin introspecție ce ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine
și lumea din jur. Semnele au apă rut la nordici în secolul IV al erei noastre fiind scrise pe pietrele care se
așezau în memoria celor morți în că lă toriile sau nă vă lirile că tre sud, vest sau alte direcții unde i-a mâ nat
curiozitatea, continuâ nd să fie folosite pâ nă în secolul XII. Cele mai multe au fost gă site în Scandinavia, dar ele
apar și în Anglia, Danemarca și Islanda. Pe aceste pietre funerare cu texte despre morți, uneori s-a scris și țara
sau locul unde și-au gă sit sfâ rșitul fiind amintite Grecia, Italia, Rusia, Ucraina, Anglia, dar și alte destinații
ajungâ nd pâ nă la musulmani.

Este greu pentru mințile noastre ză pă cite cu atâ tea minciuni despre istoria spațiului carpatic, să înțelegem
scrierea textului pe trupul unuia sau a doi șerpi care țin între ei o cruce ori este înfă șurată cu trupul unuia
singur. Dar dacă avem în minte faptul istoric cunoscut de unii că acești nordici și-au creat mare parte din
mitologie atunci câ nd s-au plimbat câ teva sute de ani prin centrul și sudul Europei de est, ajungâ nd pâ nă în
Asia Mică , Grecia și Italia, atunci înțelegem această asociere ciudată între șarpe, ca animal al diavolului după
fă că tura iudeo-creștinilor și cruce. Explicația vine din religia geților unde șarpele era simbolul cunoașterii și
al regeneră rii spirituale prin înțelegerea legilor divine.
Însă mai avem o explicație istorică ce nu a fost încă rumegată de neamul mioritic să nu o ia ră u pe ară tură
de atâ ta fă că tură bă gată cu parul în capetele lui.
În partea de sud a Suediei există provincia Gotaland, care în unele scrieri vechi de prin secolele VII, unele
pă rți din ea erau numite Ț ara Gheților (Land of Geats) unde locuiau geții sau geatas. Spun pricepuții lor că
acest popor ar fi venit în peninsulă din nordul Germaniei și eu le dau dreptate, doar nu puteau pretinde că au
venit din lună sau din ceruri odată cu Odin. Dar după Edda Nouă, Odin divinitatea lor principală a venit din
nordul Mării Negre, teritoriu locuit atunci de geți, deci el a ajuns la nordici împreună cu o parte din neamul
lui care s-a așezat în sudul peninsulei. Numele lor este amintit atâ t de toponime câ t și de unele hidronime,
dovadă indubitabilă că atunci erau destui ce s-au împră știat care încotro. Cei care s-au așezat în Danemarca
și-au spus „daci” ca o amintire a provinciei romane Dacia pe unde ei s-au plimbat peste 300 de ani. Era firesc
și pentru cei ce istoria i-a pă strat după o engleză veche numai de ei știută cum se pronunța, să fie numiți „geți”
fiindcă și-au purtat pașii tot peste 300 de ani în Ț ara Sfâ ntă Geția°! Cunoscâ nd scrierea din baștina carpatină ,
acești neastâ mpă rați ai istoriei le-au dat și nordicilor taina runelor să -și aline oful și necazul.
În scrierea engleză Beowulf din secolul VIII și saga nordice?? numele mai multor conducă tori ai acestor
ținuturi sunt menționați ca „regi getiș”, gă sindu-se și în Liber Monstrorum (catalog englez cu miniaturi
din secolele VII-VIII) unde este menționat un „Rex Getarum”. Dau spre luminare un vers din
scrierea Beowulf ca să știm pe unde ne sunt împră știate filele istoriei noastre carpatine. „ Waes sio swat
swaðu Sweona și° Geata” care tradus spune: „Nu a fost ceartă și luptă între suedezi și geți”! Precizez
că Geta a fost numele unui împă rat roman de neam get; Apollo al grecilor câ nd pleca să colonizeze ce-

562
563
va teritorii cu eleni, ei îl numeau Arhigeta; la sazoni° divinitatea principală se numea Geta, iar edonii din
Tracia îl aveau pe Getas ca înger pă zitor. Numele a ajuns și în Egiptul predinastic sub forma stâlpului geți, și
epitet pentru Pitah care era numit „Domnul Getu”, dar l-a purtat și piro° Getu. Neamul get din Gotaland în
stră vechime avea o adunare populară a tuturor oamenilor liberi care puteau mâ nui arme, cum era dage balo
în Dio Geția° în vremurile uitate de timp.
Să amintesc faptul istoric ară tat de tă blițe că după cotropirea unei pă rți din Dio Geția° de că tre legionarii
Romei, geții din estul Carpaților împreună cu goții care stăpâneau la est de Nipru, au format împreună
imperiul amal despre care nu se scrie un cuvâ nt în istoria noastră . Această structură statală a fost pintenul din
coasta cotropitorilor romani care i-a spart timp de peste 150 de ani pâ nă câ nd s-au retras în sudul Dună rii, iar
cei din nord și-au format un stat ce va dă inui pâ nă la invazia hunilor din anii 382. În acele timpuri și goții s-au
mai dat cu „lumea” învă țâ nd scrierea de la stră moșii noștri geți pe care au dus-o acasă la ei în nordul Europei,
mai ales după ce hunii pe la mijlocul secolului III al erei noastre au început să -i calce pe germanici numai cu
sabia.
Faptele istorice amintite pâ nă aici care abia se pot întreză ri din umbra timpului, sunt confirmate de
belgianul Bonaventura Vulcanius ce a scris în anul 1597, în latină , lucrarea De literis et lingua Getarum sive
Gothorum (Despre literele și limba Geților sau Goților) tipă rită la Bruxelles, fiind publicată parțial în revista
Getica tom 1, nr. 5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde voi da citatul ce ne interersează . Această scriere a ajuns și
la Academia Româ nă pe la anii 1900 dar fiindcă ea contrazicea în totalitate° atâ t dogma latinismului câ t și cea
a tracismului, nu s-a vorbit deloc să nu știm cine am fost și de ce astă zi suntem așa cum suntem. Multă
minciună și tică loșie ne-a fost dat să îndură m de la această instituție care a fost înființată parcă pentru a ne
face numai ră u, chiar dacă ea susține că a fă cut bine neamului româ nesc în cei peste 150 de° ani° de existență .
A scris Vulcanius: „Ră mâ ne ca eu să adaug câ teva considerații despre limba getică, despre care aproape că nu
se gă sește° nimic ară tat în monumentele literare, chiar dacă Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în
a sa Istorie a goților și suconilor ne-a arătat literele getice, ale căror forme de deosebită mărime
mărturisește că stau la goți sculptate în peșteri și morminte, pe pietre care, fie înainte de potop, fie
puțin după aceea, au fost ridicate de puterea giganților, așa încât, poate cu mult înainte de născocirea
literelor latine și înainte de a fi ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului și pe pământ roman cu
Evandru, după ce au fost alungați băștinașii și înainte de a fi învățat pe acest neam înapoiat
obiceiurile și scrierea, geții și-au avut literele lor… Cele mai multe litere ale geților seamă nă cu literele
grecești, cu care au avut și limba amestecată ”. La asemenea dovezi istorice nu mai avem ce comenta!
După înfrâ ngerea geților din anul 106 de că tre romani, o parte din pă tura nobililor împreună cu clerul care
au scă pat de urgia civilizatei Rome, s-au retras la est de Carpați și au constituit un nou stat get, cunoscut de
unii ca imperiul sau regatul amal, despre care istoricii româ ni nu vreau să audă să nu le plesnească râ nza de
atâ ta venin. În lucrarea geografică a lui Ptolomeu întocmită în prima jumă tate a secolului II, numită Tabula
Peutingeriana, geții din estul lanțului carpatic sunt scriși prin cuvâ ntul dagae ‒ citit dage ‒ inexistent în
latină și greacă! Însă el este scris de mai multe ori în formă identică pe „falsificatele” tă blițe de plumb cu
sensul de adunare, asociație, fră ție, fiind organul de conducere colectivă a neamului get. Preoții sarabi din
neamul besilor care aveau un cuvâ nt greu de spus în alegerea lui mato s-au refugiat și ei în sud-estul
Carpaților în ținutul ce le va pă stra numele sub forma bessarabia, reorganizâ nd Frăția Celui Ales pentru a
lupta cu izbâ ndă în alungarea cotropitorului roman.

Prin lucrarea mea Dicționarul nemuririi limbii strămoșești am dovedit că limba româ nilor de astă zi vine din
limba ce o vorbeau locuitorii din ținuturile carpatine în mileniul IV î.e.n. iar prin „alfabetul chirilic româ nesc”
este lă murit faptul că el își are ră dă cinile pentru majoritatea covâ rșitoare dintre semne, în alfabetul folosit de
geți pe tă blițele de plumb, dar scrise cu cca 2500 de ani în urmă . Acestea dovedesc în fața istoriei că noi și
numai noi româ nii de astă zi putem spune cu mâ ndrie că avem o vechime în spațiul carpatic de peste 6000 de
ani, iar de peste 2500 de ani scriem și folosim în mare mă sură aceleași semne în forme identice sau
asemă nă toare. „Alfabetul chirilic româ nesc” arată în fața istoriei că tăblițele de plumb sunt autentice, iar
Dicționarul nemuririi limbii strămoșești dovedește că este corect felul meu de a citi aceste tă blițe ale
stră moșilor noștri, falnicii geți. Cele două izvoare ‒ lingvistice și epigrafice ‒ ară tate de mine aici, au dovedit
că tă blițele de plumb gă site la Sinaia sunt autentice, chiar dacă unele sunt copii după cele de aur, iar
informațiile de pe ele sunt adevărate.

564
 Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera,
prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria,
cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă
cultură
le născocește o altă istorie. Între timp poporul începe
să uite ceea ce este și ceea ce a fost iar cei din jur îl
vor
uita și mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu
element de folclor, care mai devreme sau mai târziu
va muri de moarte naturală.
Milan Hubl (1927-1989)

4. MAREA CONSPIRAȚIE A ISTORICILOR ȘI LINGVIȘTILOR

ÎMPOTRIVA ORIGINII POPORULUI RUMUN
4.1 Indo-germanii și falsificarea istoriei neamurilor arimine

Istoria bă trâ nei Europe, deși s-a dezvoltat pe o pretinsă studiere a scrierilor vechilor greci și latini, are
câ teva idei fundamentale false, introduse premeditat pentru a da bine în muzichia unora sau altora. În secolul
XIX, câ nd popoarele acestui continent își că utau ră dă cinile stră moșilor, au fost unii mai sâ rguincioși care și-au
impus pă rerile deși se bazau mai mult pe pretenții și minciuni decâ t pe dovezi și idei logice. Una dintre aceste
profeții mincinoase și tică loase este conceptul indo-europenismului sau indo-germanismului cum l-au
nă scocit țâ fnoșii istorici și lingviști germani din secolul XIX, dar acum nu se mai amintește deloc fiindcă nu dă
bine la solzoasa cultură europeană .
Scorneala a apă rut la sfâ rșitul secolului XVIII câ nd englezul William Jones ajungâ nd în India în anul 1786 ca
trimis al imperiului britanic și studiind limba sanscrită , a observat că sunt unele cuvinte asemă nă toare cu
limba latină și greaca veche. Uimirea i-a fost mare și a că utat o explicație, considerâ nd că în vremuri uitate de
istorie a existat o migrațiune din aceste teritorii că tre vest, prin Iran și au ajuns în marginea Europei, iar din
acest hopa-trop la galop și ușurel-că tinel s-au nă scut toate popoarele vechi ale continentului nostru, unele cu
poponelul mai acoperit și deci mai civilizate, iar altele fă ră nici o cotreanță pe ele cum sunt româ nii, adică un
fel de maimuțe pregă tite anume pentru circ! Dar asemă nă rile acestor limbi au fost observate chiar mai
devreme de că tre Thomas Stephens pe la 1538, Filippo Sasett pe la 1588 și Bonaventura Vulcanius pe la 1597.
Aceștia sunt doar cei pe care istoria i-a trecut la ră bojul neuită rii°, însă numă rul „ciudaților” sigur a fost mai
mare.
Cum la sfâ rșitul secolului XVIII, Europa se considera cea mai stră lucită civilizație de pe Pă mâ nt, care își
avea ră dă cinile toate, înfipte adâ nc, câ t mai adâ nc, în „cultura” iudaică a iudeo-creștinismului și antichitatea
clasică greacă și romană , toți specialiștii lingvisticii occidentale au pornit cu că țel și purcel la reconstituirea
acestei limbi de început a civilizației europene. Iar cei mai zeloși și mai inventivi au fost germanii care au
reușit s-o „reconstruiască ”, i-au plesnit și o gramatică „beton” și astfel, această prostie fă ră ton cu muzică
surdă și mută a ajuns marele adevă r revelat lor ‒ indo-germanismul ‒ ce este bă ut ca tonic împotriva
adevă rului istoric! Dar chiar câ nd se lucra de zor la marea fă că tură , unii curioși mai îndră zneți și-au bă gat
nasul adâ nc în scrierile limbii sanscrite și au constatat cu uimire că textele spun despre vechii inzi ‒ numiți în
texte aryas ‒ că au venit în India, de undeva din apus. Dau spre aducere aminte pe câ țiva dintre „ră ulenii”
care dovedeau că direcția migrației nu a fost de la est spre vest ci invers: Filippo Sassetti, Scrisori Florența
1584; Gubernitas Angelo, Letture sopra la mitologia vedica, Roma 1874; Isaac și Taylor, The origine of Arians,
London 1885, tradus în franceză la Vigot Frères, Paris 1895; Reinac și Salomon, L’origine des Ariens. Histoire
d’une controverse, Paris 1892; Th. Antonescu Lumi uitate, capitolul Dacia patria primitivă ariană, Iași
1901, J. Mension, Le Pays d’origine des indo-européens in Revue des questions scientifiques Bruxelles 1911. Au
mai fost și alții care nu s-au lă sat luați de valul tulbure al indo-germanismului sau indo-europenismului cum a
fost rebotezată mai tâ rziu dră ceasca fă că tură , dar cred că numă rul celor amintiți este suficient.
Însă lucrarea care a spart în bucă ți faimoasa fă că tură a indo-europenismului și a pus-o în lada de
gunoaie a istoriei, a fost The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, în
8 volume, îngrijită de Rapson E. J. Studiind cu atenție scrierile în sanscrită ale vechilor arieni din

565
India, în vol.° I, cap. III, The Arians, se precizează la paginile 67-71: „Arienii primitivi tră iau în zona
temperată , cunoșteau cu mare certitudine stejarul, fagul și salcia, anumite specii de conifere, și se

566
pare, mesteacănul, posibil teiul… După toate probabilită țile erau sedentari, pentru că le era familiar grâ ul.
Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul și vaca, oaia, calul, câ inele și porcul și unele specii de
cerb. În timpuri stră vechi nu cunoșteau mă garul, că mila și elefantul…. Lupul și ursul erau cunoscuți, dar nu
leul și tigrul. Din aceste date este posibil să stabilim locul primitiv din care își trag originea vorbitorii acestor
limbi? Nu este probabil să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora nici fauna cum se
reflectă ele din limbă nu sunt caracteristice acestei zone. Ș i mai puțin probabil este Pamirul, una din cele
mai mohorâ te regiuni de pe fața pă mâ ntului. Nu este probabil ca Asia Centrală , considerată și ea ca loc de
baștină al arienilor, să fi îndeplinind acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei și, deci, sterilitatea
mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într-adevă r acești oameni cunoșteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la
Kö nigsberg (actuala enclavă rusească Kaliningrad de la Marea Baltică ) în Prusia, pâ nă în Crimeea și, de acolo,
continuă prin Asia Mică . Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiții în câmpiile din nordul
Europei. După câ te știm, în timpurile primitive era o țară acoperită cu pă duri…
Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu pă storitul, strâ ns legate una de cealaltă , care să
aibă șesuri calde potrivite culturii grâ ului și pă șuni bogate, la altitudine, necesare turmelor și cirezilor, și, în
același timp, arbori și pă să ri de felul celor menționate mai sus?
Există , după toate aparențele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de
Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și Böhmer Wald și la nord de către Erzgebirge și
munții care fac legătura cu Carpații. Dacă această zonă este într-adevă r habitatul original ‒ și destul de
curios, că deși îndeplinește atâ t de multe condiții, nu pare să fi fost propusă pâ nă acum ‒ răspândirea
limbilor indo-germanice devine ușor de înțeles… Trebuie reținut faptul că aceste migrații nu au avut loc pe
zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii?? trebuie să fi avut
de luptat cu populațiile deja existente care considerau trecerea lor asemă nă toare unui nor de lă custe
distrugă toare… Ș tim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea
fiind frigienii, misienii și bitinii.”
Româ nilor nu le spune nimic această realitate istorică , pusă pe ră boj de că tre neamul aryas în urmă
cu peste 4900 de ani, pentru că ei au preocupă ri mult mai „serioase” și mai „științifice”, nu se înjosesc
cu asemenea nimicuri cum fac alții care au timp de pierdut! Chiar și câ nd unii istorici occidentali și din
S.U.A. au recunoscut fă ră a fi strâ nși la țâ țâ na ușii că cea mai veche scriere din lume este cea descoperită
la Turdaș și Tă rtă ria, fiind datată pentru începutul mileniului VII î.e.n. iar de aici, aceasta a ajuns
în Sumer și India la Mohenjo-Daro după câ teva mii de ani, ai noștri istorici au ră mas tot semeți în prostia
și ura lor caracteristică față de poporul româ n și chiar mai mult, s-au însoțit mai totdeauna în fă că turile
lor dră cești cu tră darea de Neam și Ț ară !
Dar această migrație a neamurilor aryas din toriștea carpatină către India, o găsim consemnată
chiar în scrierile vechilor greci!
Diodor din Sicilia, în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea II,XXXVIII, ne transmite informații despre originea
neamurilor din India scriind: „Cei mai învă țați dintre inzi povestesc o legendă pe care este cuvenit să o
înfă țișă m cititorilor. În cele mai îndepă rtate vremi, pe câ nd oamenii tră iau ră zlețiți doar prin sate, a venit
dinspre apus Dionisos cu o puternică oaste și a° stră bă tut întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-
ar cuveni amintită și ar fi putut să i se împotrivească . Câ nd, mai apoi, ‒ din pricina arșiței ‒ se porni o
molimă care secera pe ră zboinici, Dionisos, ca un înțelept câ rmuitor, își duse oastea din câmpie spre
munți. Aici, bă tâ nd vâ nturi reci și ape repezi curgâ nd chiar din izvoarele lor, molima pă ră si tabă ra lui
Dionisos. Ț inutul muntos unde el își tă mă dui oastea se numea Meros. Apoi zeul a strâ ns roadele câ mpului, le-
a pă strat și i-a învățat pe inzi meșteșugul agriculturii. Tot astfel, le-a ară tat cultura viței de vie și multe
lucruri folositoare vieții. Aici el a fost întemeietorul unor cetă ți vestite, strâ ngâ nd laolaltă ‒ în ținuturi mai
bine așezate ‒ sate întregi și învă țâ ndu-i pe oameni a-i preamă ri pe zei. El mai statornici legi și judecă ți, într-
un cuvâ nt, minunate lucruri fapt pentru care a fost socotit zeu…. Cincizeci și doi de ani a domnit Dionisos în
India murind la adâ nci bă trâ neți°. Fiii să i i-ar fi urmat la domnie, lă sâ nd apoi regatul urmașilor, pâ nă câ nd,
după multe generații, împă ră ția lor s-a destră mat și fiecare cetate a avut o câ rmuire democratică … Acestea le
povestesc locuitorii ținuturilor muntoase ale Indiei.”
Vedem că povestea lă sată de Diodor, este identică în conținutul ei cu informațiile din scrierile
sanscrite și cu concluzia englezilor care au scris studiul amintit mai înainte. Ne mai spune Diodor că
migrația a avut loc în câ mpiile din vestul Indiei și datorită unor molime cumplite, neamurile aryas și-au
pă ră sit cetă țile cucerite sau întemeiate în aceste locuri și s-au stabilit în munți. Ș i pentru aceste ziceri

567
gă sim confirmă ri în scrierile Veda ale neamului aryas care spun că zeul Indra era distrugă torul
cetă ților dușmane, ce le stă teau în cale cetelor de pră dă tori jinduind la ceva bună tă ți puse bine în interiorul
zidurilor. În limba româ nă veche divinitatea aryas Indra, judecată în sensul ară tat de scrierile Veda era
un îndră zneț bă gă reț care intra, chiar și acolo unde nu-i fierbea oala sau nu era poftit în ospeție! Unul
dintre textele vedice dă ca loc al bă tă liei dintre neamurile° aryas și bă știnași, cetatea Hariyupiya, pe
care o cuceresc nă vă litorii, iar numele ei este parcă lă sat pentru Harappa istoriei mai apropiată de noi
cei care vrem să auzim și altceva decâ t indo-germanism sau indo-europenism. În ținutul Banatului se
folosea din vechime pâ nă la începuturile secolului XX, numele bă rbă tesc de Undru sau Indru, de unde
unii mai pricepuți l-au tras de urechi pe Andru, Andrii și Andrei.
Studiile textelor sanscrite au ară tat că migrația a pornit din Centrul Europei, de pe toriștea carpatină în
jurul anului 2800 î.e.n. Cele două mari centre ale culturii antice indiene ‒ Mohenjo Daro și Harappa ‒ au fost
întemeiate tot pe la anii 2600 î.e.n. și au fost pă ră site cam pe la 1800-1700 î.e.n. Semnele folosite în scrierea
din Mohenjo ‒ Daro se gă sesc printre semnele folosite de geți pe tă blițele de plumb, iar în cultura
stră moșească pe un munte sfâ nt se afla Mă ru Roșu sau Pomul Vieții!
Dar mai avem și alte dovezi că migrația neamurilor aryas a pornit din Carpați. În lucrarea Dionysos,
autorul Nonus Panopolitanul, ne transmite o legendă despre ră zboiul neamurilor arimine pregă tit
împotriva indienilor de că tre Ma sau Cybele, marea zeitate frigiană adusă din nordul Istrului. Oștirile
adunate câ tă frunză și iarbă trebuiau a fi conduse de Dionysos, iar primii soldați chemați sunt cabirii
care erau faimoasele triburi din Carpați ce s-au perindat cu turmele și obiceiurile lor prin ținuturile din
Asia Mică ajungâ nd pâ nă în Egipt. „Mai întâ i din stâ nca abruptă și scă pă ră toare de foc a Lemnosului,
fă uri furtunoasă armă , aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avâ nd
numele de familie° al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi nă scu mai înainte, cerescului fă urar,
adică pe Alcon și Eurymedon, mă iestru în fieră rie”. Autorul îi pune pe cabiri în Tracia pentru că așa
erau ei cunoscuți în lumea greacă , ce refuza să recunoască orice urmă de cultură geților, dar adevă rata
lor baștină era la nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui Sarmise/Mitra cu numele de
Cauti și Cautipati, adică Cercetă torul și Judecă torul, dar și pe iconițele geților.
Geograful Pausanias în lucrarea Descrierea Greciei, VIII,1,6 scrie despre ținutul Pergamului că era consacrat
cabirilor însă cultul divinită ților s-a nă scut în sâ nul populației pelasge, iar poetul Demetrios din Skepsis
(205-130 î.e.n.) a scris că zeii au fost numiți așa după muntele Kabeiros din Berekyntia (Misia). Herodot în
Istorii II,51 zice: „Cel ce este inițiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothracienii, primindu-le și
dânșii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Ori pelasgii erau veniți în Grecia din nordul Istrului din lumea
hiperboreenilor de unde au dus și religia cabirilor, iar acest adevă r ar trebui să -l priceapă în primul râ nd
grecii de azi și toți cei care le slujesc cu mult zel minciunile!
În Cartea II,XLVII a scrierii lui Diodor, acesta ne transmite informații despre insula Sacră a
Cabirilor: „Să începem cu Samothrace. Unii afirmă că această insulă s-ar fi numit odinioară Samos. Dar
acest nume ‒ Samos ‒ a ră mas doar a insulei care a fost mai recent locuită , pe câ tă vreme vechii insule
Samos i s-a spus Samothrace, pentru că se afla în apropierea Traciei. Locuitorii din Samothrace sunt
băștinași și, de aceea nu există nici un fel de legende despre cei dintâ i oameni din insulă și câ rmuitorii
lor. Unii spun că odinioară i se zicea° Saonesos și că abia mai tâ rziu, câ nd au venit coloniștii în Samos
din Tracia a fost denumită Samothrace. Bă știnașii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe
s-au pă strat pâ nă în zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor… și încă înainte de
potop a fost locuită.” În Cartea XLVIII, Diodor ne transmite o altă variantă a legendei cu privire la
numele insulei Samothrace și spune că el provine de la un conducă tor Saon care a venit din Tracia și
împreună cu alții au colonizat locul. Dar numele de Saon este apropiat de Soin sau Zoin de pe tă blițele
de plumb, fiind divinitatea lunii și a renașterii. În partea de vest a Deltei Dună rii, așa cum am ară tat și
în altă parte, este localitatea Saon unde în prezent se află o mă nă stire. Că petenia a împă rțit populația
insulei în cinci triburi, numindu-le după numele fiilor să i și le-a dat legi drepte pentru a se guverna
cinstit. Unul din fii, Iasion a luat de soție pe Cybele cu care l-a avut pe Coribas iar câ nd a murit a fost
trecut în râ ndul zeilor. Fratele să u Dardanos, al cărui neam era la nord de Tracia, împreună cu Cybele
și Coribas „au adus cultul Mamei Zeilor în Asia, statornicindu-se în Frigia… Dar amă nuntele sfintelor
ceremonii nu au fost destă inuite decâ t celor inițiați în mistere. Foarte vestite sunt aparițiile acestor
zei ‒ cabirii ‒ cum și ajutorul minunat pe care ei îl dau celor inițiați, câ nd aceștia se află în primejdie și
cheamă Nemuritorii să le vie în ajutor.”
Cabirii își aveau principalul centru de cult în insula Samothrace, dar erau cinstiți pretutindeni în
bazinul Mediteranei, chiar și în Egipt, la Memphis, fiind două personaje masculine așa cum apar și pe

568
569
iconițele de cult ale geților. Ca să ne lă murim mai bine cu mitul Cybelei și a lui Dionysos, mai dau un fragment
din scrierea lui Diodor, Cartea III,LIX: „Muzele nă scociră sunetul din mijloc, Linos septima, Orfeu și Thamiris
secunda și terța. Apolo și-a lepă dat cetera în peștera lui Dionisos, iar pe Cybele ‒ pe care o îndră gise ‒ a
însoțit-o în rătăcirile ei până la hiperboreeni… Frigienii, aduc de asemenea, în cinstea Cybelei jertfe pe
vechile lor altare; și i-au mai înă lțat un templu mă reț la Penus în Frigia, unde se desfă șoară serbă ri și se
aduceau mari sacrificii, cu° acest prilej, regele Midas, și-a dovedit multă bună voință prin ajutorul pe care l-a
dat.” Textul ne arată că Cybele era foarte venerată și la nordul Istrului în ținutul hiperboreenilor dar sub o
altă denumire, de unde a fost dusă la frigieni de că tre Dardanos împreună cu cumnata sa Cybele și fiul Coribas
care au format și tagma preoțească ce slujea pe Mama Zeilor sau Mama Pă mâ ntească .
Ș i despre Dionysos avem informații în scrierea lui Diodor în Cartea IV,IV: „Unii povestitori de
mituri spun că ar mai fi° existat și un alt Dionisos… pe care îl numesc Sabazios. Nașterea lui este slă vită
și i se aduc jertfe, primind cinstirile vrednice de o zeitate; dar numai în timpul nopții și în mare taină ,
deoarece adună rile care au loc atunci atrag asupra celor ce iau° parte la ele neîncrederea și înjosirea. Se
povestește despre acest Dionysos° că s-ar fi deosebit mult prin agerimea minții lui.” Numele divinită ții
invocat de scriitorul grec este apropiat de cel de pe tă blițele de plumb ‒ Zabelo ‒ care era duhul vieții
împlinite, al că ldurii și maturită ții, al forței și energiei solare și Sabasio cum apare pe unele inscripții
mitraice. Iar sfâ rșitul citatului mă duce la concluzia că acest Dionysos a condus oștirile arimine în
frunte cu cabirii din ținuturile Carpaților pâ nă în India și a dus pe acele locuri cultura de aici, rezistâ nd
peste timp prin brahmanism, sistem religios cu multe elemente comune în religia geților, gă sindu-se și
în tradițiile noastre populare.
Coroborâ nd informațiile transmise de scrierile sanscrite cu cele antice grecești, se dovedește cu toată
puterea adevă rului că neamurile aryas sau aryanam, au plecat din toriștea carpatină în jurul anilor 2800 î.e.n.
prin Asia Mică și nordul Iranului unde a ră mas amintirea ță rii Aryanam, au fă cut un popas de vreo 1000 de
ani în câ mpia de vest a Indiei unde au întemeiat o civilizație înfloritoare, apoi, datorită unor cataclisme
naturale sau molime cumplite, au plecat spre munții din nord unde erau mai feriți de pericolul bolilor din
mediul umed al câ mpiei întemeind mai multe state printre care Bihar.
În prezent majoritatea istoricilor străini recunosc că patria de origine a neamurilor aryas a fost
regiunea Carpaților dar umblă cu pă rul în ochi și nu vreau să vadă că sanscrita are prea multe asemă nă ri cu
limba româ nă veche și eme-gi/sumeriana ca să poată ignora originea lor comună . Cei mai înverșunați
adversari ai acestei idei sunt germanii care și acum susțin că patria neamurilor aryas este sudul Mă rii Baltice,
iar ei sunt adevă rații urmași deși în germana veche sunt foarte puține cuvinte ce se aseamă nă cu sanscrita,
față de limba româ nă . Dar ei de fapt își susțin minciunile de la mijlocul secolului XIX, câ nd au nă scocit limba
indo-germană sau indo-europeană și gramatica ei, iar acum le vine foarte greu să recunoască tică loșia prin
care și-au fă cut din minciună o adevă rată știință . Ivriții și-au fă cut din minciună , un puhoi de revelații dră cești
și pe temeiul fă că turilor germanilor s-au „descoperit” stă pâ ni în ținuturile° carpatine din „vremuri
imemoriale”. Din această nebunie a minciunii indo-europene, germanii și-au mai scos un fum turbat numit
arianism și astfel Hitler a trimis în anul 1939 o expediție de arheologi în Tibet să caute potcoave de cai morți
ale „neamului lor stră vechi, aryas”.
Nefiind prezenți la împă rțirea rușinii, după ce englezii le-au turnat niscai otravă în cupa gloriei mincinoase,
și vă zâ ndu-se socotiți la scurt, germanii au întors bidiviii vechilor indo-europeni cu 180 de grade,
îndreptâ ndu-i cu dâ rlogii că tre India, le-au fă cut o suflare focoasă sub coadă , i-au mai hră nit și cu ceva jar
pentru drum, și apoi le-au dat bice, astfel ajungâ nd zmeulenii lor taman în munții unde i-a descoperit istoria.
Nebunia se explică prin ideea imperialismului prusac și german din secolul XIX și prima parte a secolului XX,
câ nd ei se considerau urmașii de drept ai° imperiului roman și vrednici ucenici ai culturii antice grecești.
Câ nd Dumnezeu îți ră tă cește puțina minte, nu poți decâ t să greșești!
Ș i tot culturnicii occidentali prin pricepuții lor germani au scornit elenismul, ca o curiozitate spirituală a
armatelor lui Alexandru Macedon ce au creat un vast imperiu, nu cu sabia și jaful ci cu cultura greacă și
fă ță rnicia lor proverbială , la care trebuie adă ugat obligatoriu pederastia ca instituție publică ! Dar scrierile
antice spun că vechii eleni, nu erau aheii, sau ceilalți migratori ce s-au așezat ală turi de ei mai tâ rziu. În
poemul Iliada, Elada era numele unei mici pă rți a Greciei de azi situată între lacul Boibe și cetatea Arne din
Tesalia, ținut locuit de pelasgi, mirmidoni sau elini cum îi numeau aheii, adică curat neam arimin! Uite așa,
cu pana și cerneală din pelin, ne-ați turnat în suflet numai jale și venin!
Diodor în scrierea menționată mai înainte, în Cartea I,XLIV, după ce amintește de perioada mitologică
a istoriei Egiptului, el spune că țara a fost câ rmuită de regi din neamul omenesc vreme de aproape

570
cinci mi de ani, din care mai toți au° fost bă știnași și numai puțini din Etiopia, Persia și Macedonia. „În sfâ rșit
macedonenii câ rmuiră Egiptul și stă pâ nirea lor ținu două sute șaptezeci și șase de ani. În tot restul timpului
regii au fost de neam din Egipt și cu toții numă ră patru sute șaptezeci de regi și cinci regine. Preoții au
însemnat în că rțile sfinte istoria lor și, din cele mai îndepă rtate vremuri au încredințat-o urmașilor.” Cum
Diodor și-a scris Biblioteca istorică pe la anii 50-30 î.e.n. este exclusă vreo confuzie a celor care au întemeiat
imperiul macedonean, și nu elenist cum spun fă că torii de istorii nă scocite și pocite, ei fiind ariminii din
Macedonia și nu grecii de pe unde s-ar fi aciuat ei pentru negustoriile sau parangheliile pe care le puneau la
cale. Câ nd Alexandru, aflat în campanie în imperiul persan, le-a cerut grecilor să trimită și ei trupe, aceștia au
refuzat.
Mai amintesc pe tracul arimin Hecateu din Abdera, oraș în Tracia, care a tră it la Alexandria în Egipt în
secolele III-II î.e.n. în timpul domniei regilor Ptolomei, unde a scris în koine două tratate, respectiv, Despre
hiperboreeni și Despre Egipt susținâ nd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare dar și alte lucruri
foarte supă ră toare pentru urechile subțiri ale altora. Dacă el ar fi fost elenist așa cum bat câ mpii culturnicii
nă scocitori, atunci ar fi câ ntat pe greci la ceteră de asurzea lumea dar el a scris despre neamul lui stră bun ‒
hiperboreenii ‒ pentru a-l cinsti prin munca sa. Ș i i-a mai cinstit pe egiptenii cu care a constatat că se
înrudește prin limbă și unele obiceiuri, chiar dacă primii macedoneni au ajuns pe Nil cu sabia pentru a-i
alunga pe perșii ce se înstă pâ niseră peste țară în urmă cu aproape 200 de ani. Dar grecii, pâ nă pe la mijlocul
secolului VI î.e.n. nu prea aveau cu ce să se bâ rzoaie?? în fața altora și o spune chiar unul dintre marii
falsificatori de istorii din antichitate.
Eusebiu din Cezareea în lucrarea Cronica 1 scrisă pe la începutul secolului IV, la pagina 225 reproduce în
fragment din Cartea VII, parte din lucrarea lui Diodor amintită mai sus, astfel: „Din aceeași scriere a lui
Diodor, pe scurt, despre intervalele de timp în care Stă pâ nii Mă rii au deținut supremația maritimă . Au
stă pâ nit marea după ră zboiul troian: lidienii și meonii 92 de ani, pelasgii 85 de ani, tracii 79 de ani, rodienii
23 de ani, frigienii 25 de ani, ciprioții 33 de ani, fenicienii 45 de ani, egiptenii ‒ ani, milesienii 18 ani, carienii ‒
de ani, lesbienii 68 de ani, foceenii 44 de ani, samienii ‒ de ani, lacedemonienii 2 ani, naxienii 10 ani, eretrienii
15 ani, egineții 10 ani, pâ nă câ nd Xerxe a trecut pe celă lalt mal.” Din această înșiruire de date rezultă că grecii
s-au impus pe mare cu mai puțin de 100 de ani înainte de invadarea peninsulei de că tre perși la anul 481.
Informația poate fi considerată corectă pentru că toți anii menționați de Eusebiu, adunați împreună cu anul
481 dau 1030, la care dacă adă ugă m câ teva zeci pentru egipteni, carieni și samieni, ar fi cam 1100 de ani sau
poate mai mult, cifră aproape de perioada 1130-1200 câ nd a avut loc ră zboiul Troiei după cercetă rile cele mai
recente.
Un alt citat al aceluiași Eusebiu din Cezareea tot din Cronica 1, reproduce după Diodor și scrie: „De la
Caranos care a fost întâiul rege al macedonenilor și pâ nă la Alexandru ‒ cel care a supus meleagurile Asiei ‒
se numă ră două zeci și patru de regi. Anii care s-au scurs în acest ră stimp sunt patru sute optzeci.” Nici urmă
sau miros de eleni și nici de elenism, deși amâ ndoi erau greci și tră geau la greu la falsificarea istoriei
neamurilor arimine, pentru ei evidențele erau prea mari atunci ca să poată fi ascunse așa cum se întâ mplă
astă zi.
Dar începâ nd cu secolul XIX, toate inscripțiile descoperite care erau scrise în frigiană , tracă , bessă , getă sau
româ na veche de pe tă blițe, au fost citite prin limba koine sau elenă ! Din acest fluviu de falsuri am să dau doar
câ teva exemple.

Pe monezile unor regi odrisi din secolul III î.e.n., apare pe revers un vas cu două toarte mici iar deasupra
gurii acestuia sunt scrise literele K.O. Pe laterala stâ ngă sub toartă este litera T, iar pe laterala dreaptă în
aceeași poziție este litera O. Cuvâ ntul scris este koto, dar pricepuții l-au citit Cotys, pretinzâ nd că este numele
regelui care a bă tut moneda! Ori obiectul era vasul cunoașterii din religia geților iar cuvâ ntul koto, gă sit și pe

571
tă blițele de plumb are sensul de caută sau cercetează , tot așa cum româ nii îl folosesc și astă zi, dar nu și
plă smuitorii de istorii. Falsificarea istoriei și culturii noastre a fost o preocupare permanentă atâ t a istoricilor
stră ini câ t și a româ nilor de neam sau numai boiți la plisc!

572
 Alt exemplu este fotografia ală turată a unui vas
din secolul VI î.e.n. ce reprezintă o scenă cu
Hercule care că să pește voinicește un centaur.
Meseriașii
în citit spun că dihania se numește Nessos, dar
în partea dreaptă a capului centaurului scrie
GETOS (ΓΕΤΟϟ), adică Getul. Centaurul este pozi-
ționat că tre dreapta, fiind atacat din spate cu sabia
de vâ nosul aheu, iar pe cap poartă pă rul legat într-un
moț care le dă în bot fă că torilor de „sfinte
adevă ruri eleniste”. Și pentru a dovedi că centaurul
este neamul mioritic, amintesc pe româ nii din Munții Apuseni care purtau pâ nă la începutul secolului XX,
pă rul legat într-un moț pe creștetul capului. Hercule poartă pă rul pe creștetul capului sub forma unei creste
de cocoș, imagine care se va regă si° în coifurile lor de mai tâ rziu.
Ca supă rarea să le fie și mai mare, amintesc pe zeul Șiva ce nu este menționat în textele vedice, fiind numit
și „ascetul” adică cel mai bă trâ n în care se concentrează toate energiile religioase, sau „cel ce poartă povara
cocului”, amintind explicit de moțul carpatin specific moților dar și centaurului Getos de pe vasul grec. La gâ t
divinitatea indiană poartă un colier din șerpi ca simbol al înțelepciunii, tot așa cum aveau, geții și emeșii. În
limba româ nă veche Șivo are sensul de bă trâ n sau că runt, așa ca să le încă runțesc prostia, poate o vom stâ rpi
din mințile noastre.
Arheologii turci au descoperit în anul 2003, în centrul podișului Anatoliei, o reședință princiară frigiană
din secolul X î.e.n. unde au gă sit mai multe inscripții. Toate au fost citite prin limba greacă , deși aceștia au
folosit alfabetul abia în secolul VIII î.e.n. și atunci foarte rar și stâ ngaci. Cam așa a fost scrisă istoria veche a
Europei, după interes și pretenții, iar adevă rul a fost folosit tocmai pentru a justifica acest fel de
instituționalizarelă nă a minciunii.
După latinitate, o altă sminteală nă scocită a început să dea iama prin mințile ră tă cite ale unor pretinși
istorici, alegâ ndu-ne de aproape o sută de ani și cu nebunia tracistă. Pă rințelul acestei golă nii fă ră seamă n
este „marele” ‒ după pretenția lui ‒ istoric Vasile Pîrvan cu fă că tura numită Getica, o adevă rată evanghelie
închinată sfâ ntului Tomaschek, mentorul să u în tracism îndră cit.
Lucrarea a fost tipă rită în anul 1926 la Cultura Națională, fundație al că rui președinte era chiar V. Pîrvan,
fiind stipendiată de marea finanță mozaică din Româ nia, primind premiul Academia Româ nă unde autorul
era membru. Scrierea, deși este un tratat de arheologie a sitului de la Cră sani cercetat de V. Pîrvan, s-a dorit
un ră spuns al specialiștilor în istorie contrafă cută , împotriva „diletanților” care s-au lă sat aburiți de „romanul
fantastic” Dacia preistorică, al avocatului N. Densușianu. Din conținutul că rții istoricului V. Pîrvan, mai puțin
de un sfert tratează probleme de istorie, restul este un studiu de arheologie, și doar atâ t! Cartea este aproape
un omagiu adus geografului ceho-austriac W. Tomaschek ‒ proorocul mincinos al tracismului ‒ autorul
lucră rii Die Alten Thraker, apă rută la Viena în anul 1894 în tipografia lui F. Tempski. Faimosul „studiu” cu care
ză rghitul geograf a îndoit cultura Europei, are 303 pagini împreună cu cele pentru titlu și cuprins! Într-o
totală contradicție cu bunul simț, V. Pîrvan preia din cultura occidentală a secolului XIX și începutul celui
urmă tor ideea indo-europenismului o vâ ntură și peste Carpați, pentru a otră vi mințile româ nilor și scoate din
pă lă ria mă iastră pe tracii care au luat în stă pâ nire ținutul unde se gă sea un neam numit geți de că tre greci,
chiar dacă ei spun altceva și de aici nebunia că suntem urmașii primilor cuceritori care, s-au prostituat și în
fața romanilor iar din această devă lmă șie degradantă a ieșit poporul româ n! Nu are zguduiri de conștiință
câ nd își dă singur cu stâ ngul în dreptul, considerâ ndu-i pe toți niște novici și diletanți ce nu au cum să ră sufle
„aerele tari” ale înțelepților cu care el poate sta la cioace! Pentru a dezvă lui falsurile și nebuniile acestui
pretins singur istoric al româ nilor, voi lucra cu „marfa clientului” folosind trase/citate din Getica, considerată
încă de plă smuitorii din Româ nia drept o carte fundamentală !
La p. 9 avem: „Prin anii 1000 î.e.n. înflorea în ținutul dintre ultimele prelungiri ale Alpilor,
deoparte, Carpații Nordici cu Galiția și Bucovina de altă parte, în sfâ rșit regiunea că tre Nistru și Dună rea
de Jos, ca limită de est și sud, ultima și cea mai dezvoltată formă a civilizației bronzului. Creatorii ei
erau un popor unitar a că rui naționalitate se va defini ușor la cele ce urmează ” și ne dezvă luie numele
misteriosului neam la p. 172: „Am vă zut mai sus că prin anii 1000 î.e.n. locuia în Dacia poporul
Thracic pe care-l cunoaștem mai tâ rziu prin istoricii greci sub numele de geți…. Aceeași thraci nordici
de la anul 1000 au trebuit să locuiască în Carpați și la anul 1400 î.e.n.…” Revin pentru lă murire la p. 9:
„În continuare cu acest popor, locuiau de la Nistru (Herodot IV, 11) și pâ nă la Don și în ținutul

573
574
Cubanului (Herodot IV, 12), ocupâ nd tot ță rmul nordic al Mă rii Negre, cimerienii. Aceștia ‒ după toate
semnele ‒ par a fi fost traci”. Dacă aceste două civilizații existau în același timp și nu s-a cunoscut nici o
penetrare a cimerienilor spre vest în acel timp, de ce să fie și ei tracii iubiți de Tomaschek și clica lui de
înțelepți din care bineînțeles fă cea parte și jupâ nul nostru mioritic°, arheologul Vasile Pîrvan? Dau mai
departe trasul din pagina amintită . „Civilizația bronzului reprezentată de ei era foarte asemă nă toare celeia
din masivul carpatic. Se pare că ei locuiau aici încă de prin al 16-lea veac î.e.n. De asemenea, resturile
arheologice arată că , cel puțin de pe la începutul mileniului al II-lea î.e.n. locuise și în Carpați cu civilizația
originală a bronzului acel neam al că rui nume încă nu l-am spus….”, dar l-am adus eu de la pagina 172!
Pe ce considerente i-a fă cut pe cimerieni și traci „înțeleptul” nostru nu ne mai spune iar argumentul
„par a fi fost traci” este bun doar în povești. Mai zice marele descoperitor de sfinte adevă ruri: „Cam
tot de prin anii 1600 î.e.n. încep însă și marile mișcă ri de migrațiune ale arienilor-iranieni din Asia
Centrală spre Vest… migrațiile ariene spre Apus, începute încă de pe la 1600 î.e.n. transplantează pe
iranieni atâ t în sud-estul câ t și în nordul Mă rii Negre cu mult înainte de anul 800”. Așa, să ne deslușim
cu nă ră vașul istoric, acești cimerieni au apă rut pe la 1600 î.e.n. dar nu ne spune dacă erau și ei indo-
europeni sau niscaiva bă știnași la fel și pentru populația din Carpați și marile împrejurimi care parcurg
împreună cam același timp istoric. Ș i, la aceeași pagină continuă cu mult nă duf specialistul să -i rupă
ră u pe diletanți: „Totuși resturile arheologice scythice ‒ databile ‒ nu încep în sudul Rusiei decât în
secolul VII. Iar întinderea scythilor în Europa estică și centrală este completă , pâ nă la Oder, la Adriatica
ori în Thracia, abia în secolul VI î.e.n. Prezența scythilor în Ardeal se verifică tot în secolul VII.
Este clar deci, că mult înainte de sec. VII trebuia să înceapă această evoluție culturală , pe care în
secolul VII noi o gă sim pretutindeni gata… Dar mai e și un foarte interesant argument arheologic, care
arată că între anii 1000 și 900 au trebuit să înceapă turbură rile din Estul Europei, firește întâ i deplasă rile
violente cimeriene spre vest, iar apoi cu însă și nă vă lirile scitice”.
Pentru a ne bă ga și mai ră u în ceață , ne spune totuși la p. 10: „În sec. VIII, cimerienii rupând cu ei și pe
thraci Treres, ajung cu invaziile lor în Asia Mică (Strabon, 1, 3,21)…Această turburare, și ca urmare, din
Dacia spre nordvest, vest, sudvest și sudest ‒ așa cum fuseseră împinși și cimerienii ‒ de sciții îndreptați în
aceleași direcții, este ea confirmată prin vreun fapt geografic-etnografic incontestabil? Ori, cumva, trebuie să
socotim, după cei mai mulți învățați, cu tot cu Paul Reinecke și Friedrich Ebert, că sciții n-au găsit în
Dacia pe daco-geți ci alte popoare?” Pâ nă și Pîrvan se află aici într-o mare dilemă : erau geto-dacii în Carpați
câ nd au dat peste ei tracii-cimerienii sau nu? Ai senzația că în Dacia a avut loc o mare catastrofă și toată
populația s-a împră știat în cele patru ză ri sau chiar mai ră u. Dar în afirmația jupâ nului V. Pîrvan, mai gă sim o
informație nă ucitoare pentru felul cum ne-au falsificat germanii istoria; P. Reinecke și F. Ebert susțin că
ținuturile din jurul Carpaților au fost niște teritorii aproape pustii până în secolele IV-III î.e.n. câ nd
apar geții menționați de că tre greci. Pe temeiul acestor minciuni încearcă azi cazarii să -și facă o nouă istorie
unde ei să fie bă știnași ai plaiurilor carpatine, nebunie susținută de V. Pîrvan cum voi ară ta în continuare dar
și de unii istorici de azi!
Ș i pentru a le face în ciudă înțelepților germani, spune la p. 173: „Thracii indo-europeni așezâ ndu-se în
Carpați peste populația locală au primit firește în conlocuirea cu ea diferite gâ nduri și forme ale vieții
acesteia. Treptat, ca și în Grecia, au desnaționalizat-o; dar, ca exemplu, cultul principal al aborigenilor
pentru Marea Zeiță subpă mâ nteană , a creației și rodirii l-au pă strat mai departe”.
A uitat că pe cimerieni i-a fă cut mai înainte traci iar indo-europenii erau alte seminții după cum scrie chiar
el, în Carpați existâ nd o populație înaintea venirii tracilor! În altă parte a că rții spune că între cultele tracilor
și a daco-geților există diferențe atâ t de evidente încâ t ele nu pot fi explicate decâ t printr-o deosebire foarte
mare a culturilor unde s-au format în ținuturi diferite.
Îl cheamă iară și pe proorocul Tomaschek, dar de data aceasta ca să -l critice pentru că nu a bă gat
bine mâ na în pă lă ria cu minuni de unde a scos ceva care nu mai are trecere pe sub nasul vajnicului
mioritic. La p. 73 scrie: „Tomaschek, susține poate cu dreptate, că masivul carpatic a fost poate dintre
începuturile indo-germanice, tracic. Acolo unde însă ni se pare că Tomaschek greșește, e când identifică
pe geți cu thracii și dimpotrivă , desparte pe thraci de moesi și phrigi. Astfel își ia singur posibilitatea
unei stratificări de migrații nord-thracice, analoage celor elenice: I ahei, II dorieni ‒ adică I
«thracii» micenieni; II geții din epoca cimeriană ” și continuă cu această aiureală mai departe la p.
81: „De fapt, însă , nordul acesta mai tră ia încă în moștenirea stră lucitului mileniu al II î.e.n., când
thracii alcătuiseră în epoca miceniană, una și aceeași strălucită civilizație, cu grecii de o parte, cu
phrigienii de alta”. Ș i la p. 164: „Ș i Herodot ne dă o bună indicație că cimerienii nu locuiseră la apus

575
de Nistru, că , deci prin anul 1000 î.e.n., geții se aflau pe aceleași locuri în întreaga Galiție și
Moldovă, pe tot cursul Nistrului până la mare”. Parcă suferind de un adevă rat delir generat de
infailibilul argument „a fost poate”, ne mai luminează cu revelațiile personale de la p. 26: „Că țara locuită
de scythi a fost înainte a cimerienilor, câ nd scythii nomazi au pornit din cauza masageților, peste
Araxes spre Vest, cimerienii n-au fost uniți ca să le reziste, ci s-au certat între ei și și-au ucis pe șefii lor,
cari voiau să -i mâ ne în luptă și i-au înmormâ ntat pe malurile Nistrului, iar mormintele lor se vedeau
încă pe vremea lui Herodot… De altă parte migrația scythilor°[agatâ rși] nu se oprise în Carpați, ci
tocmai în Rhodope și la Marea Egee, că tre gura râ ului Nestos, unde ei împinseseră cu dânșii° și triburile
getice, pe care le constatăm prezente aici de prin anul 500 î.e.n.” Dar povestea lui Herodot se
referă la evenimente din secolele VII î.e.n.! Pentru a îndepă rta ceața din mintea noastră ne mai spune
magistrul la p. 28: „De aceea superfluu să chemă m în ajutor legenda Argonauților pe Dună re în sus și
denumirea insulei Istria din fundul Adriaticii după numele thracic al Dună rii, pentru a înțelege că sciții
ajunși aici în masivul carpatic, au dat aici peste un mare popor «thracic», cel getic, pe care pe de o
parte l-au supus, pe de altă parte l-au împră știat pâ nă departe, fie fă câ ndu-l să -și caute la râ ndul lui alte
pă mâ nturi, fie, mai ales, luâ ndu-l cu ei prin expedițiile prin vecini”.
Voi face o cronologie a informațiilor așa cum le-a prezentat Pîrvan; pe la 1600 î.e.n. apar în arealul din
nordul Mă rii Negre pe fluviul Nistru, cimerienii iar vecinii lor spre vest sunt geții sau tracii care se întindeau
pâ nă că tre Tisa și chiar mai încolo. În aceeași perioadă tot el amintește pe indo-europenii care ridică praful
timpului de pe uitata Europă , dar nu ne spune dacă aceștia sunt chiar cimerienii sau alte seminții bulucite la
porțile istoriei. Sub luminarea istoricilor germani îi numește pe acești cimerieni traci, dar în această oală bagă
‒ fă ră a-i întreba ce hram poartă ‒ și neamurile din Carpați! Ș i așa, dintr-un condei i-a fă cut pe geți drept traci,
ba încă spune că acești traci din Carpați au mai fost cuceriți încă odată prin secolul VIII î.e.n. de că tre tracii-
cimerieni, care i-a deznaționalizat și spulberat în cele patru ză ri. După un secol nă vă lesc peste Carpați, sciții,
unde gă sesc ceva seminții de traci pe care îi împră știe și ei sau îi° iau în campaniile de pră dă ciuni prin vecini
ajungâ nd pâ nă în ograda grecilor din Rhodope unde o parte din ei, obosiți și să turați de atâ ta alergă tură au
adă stat pentru ceva vreme și așa i-a aflat istoria și jupâ nul nostru, pe acele locuri ca geți veniți din nordul
Istrului!
Dacă această populație carpatică a tot fost spartă , împră știată și deznaționalizată , te întrebi firesc: cine a
mai continuat să locuiască ținutul care ne dezvă luie atâ tea artefacte arheologice? Parcă supă rat pe mentorul
lui ceh Tomaschek, V. Pîrvan îi reproșează că i-a fă cut pe geți drept traci de parcă el ar face altceva în abureala
ce ne-a dat-o ca adevă r istoric și spune că de fapt ar fi existat tracii minoici, cei care au ajuns pâ nă în Creta și
geții cimerieni, adică nu mai sunt indo-europeni și nici de neam trac chiar dacă menține zicerea că cimerienii
se pare că erau traci.
Așa este plă smuită toată cartea, se presupune iar mai tâ rziu se confirmă pentru ca la sfâ rșit să fie
adevă rat, adică o ipoteză purtată prin câ teva sute de pagini, amețită , învâ rtită și înnebunită la capă t
devine adevă r! Am să amintesc aici faptul că V. Pîrvan elimină din argumentele arheologice ceramica
deși ea a fost mult înaintea bronzului iar ca dovadă de netă gă duit a continuită ții noastre pe aceste
meleaguri și a smintelii lui, voi ară ta că pe multe vase de ceramică apare crucea cu brațele egale înscrisă
în cerc. Tot aici apare și steaua cu șase raze sau cu șase colțuri, fiind veche de cca 5000-6000 ani,
ambele simboluri avâ nd caracter religios.
Parcă jucâ ndu-se cu memoria noastră și sfidâ nd orice urmă de bun simț, Pîrvan ne prezintă o altă
variantă a genialei sale gâ ndiri cum se vede la p. 32 „Neamurile daco-getice cu așeză rile lor numite
davae, s-au întins ‒ precum am accentuat și mai sus ‒ încă din vremi imemoriale spre nord, pâ nă în
Silezia, în Posen, în Galiția și Podolia, iar spre sud-vest, năvălind peste thraci, până în Rhodope și
pe valea Mariței, trecâ nd chiar dincolo de Hellespont în Asia Mică . Pe vremea lui Herodot acest proces
de expansiune nordică și sudică , din centrul carpato-danubian era încheiat demult”. Continuă cu snoava
la p. 81: „Prin secolul VI î.e.n. geții se aflau într-o stare relativă de prosperitate… Din Carpații
Nordici și până în Haemus, geții alcătuiau un mare popor unitar ca neam, desigur însă împă rțit
politic în numeroase clanuri autonome, unele sub principi indigeni independenți, altele recunoscâ nd,
mai ales în pă rțile Nistrului autoritatea cută rui rege, de neam scythic”. Pe lumină ția sa mentorul, îl
lovește ră u la p. 170: „Tomaschek recunoaște că numele dacilor și geților sunt greu explicabile nu
numai din thracică , ci în general pe cale filologic-comparativă indo-europeană ”. Stă i mișelule să ne socotim
o leacă , zici ca un pezevenchi că neamurile daco-getice ar fi pe teritoriile dintre Istru, Carpații
Pă duroși, Don și Tisa din vremuri imemoriale, adică înainte de venirea pretinșilor indo-europeni,
tracilor, cimero-tracilor și sciților, iar istoria îi gă sește tot pe aceste locuri, te întreb plin de supă rare: nu

576
577
cumva ai scris toate aceste tră snă i câ nd erai la balamuc? Deci nu mai suntem traci ci bă știnași gețibegeți. Aici
ilustrul istoric ne dezvă luie că există și o limbă tracă pe care o cunoaște el și câ țiva inițiați în această taină iar
numele de neam al stră moșilor noștri nu poate fi scos nici din indo-europeană și nici din tracă ci din
misteriosul pupincurism cunoscut bine de ei!
Așa-i câ nd lungești o minciună , devine atâ t de stră vezie că o descoperă oricine. Ne mai spune
Pîrvan că din vremi imemoriale, trecâ nd prin secolul VI î.e.n. daco-geții au fost pe aceste meleaguri fă ră
întrerupere iar din centrul carpato-danubian au avut mai multe nă vă liri ajungâ nd și peste… traci! Asta-i,
magistrul și-a uitat pe undeva ră bojul și o dă la plesneală pentru că chiar dacă mulți vă d și citesc,
foarte puțini pricepesc! Adică nu a existat nici o invazie tracă peste populația carpatină ci invers așa
cum o spune chiar el și unele izvoare antice!
Recunoscâ nd interpretarea forțată asupra textului lui Herodot ne spune la p. 32 „În adevăr este drept că
Herodot nu cunoaște pe geți decât între Balcani și Dunăre, și anume încă din sec. VI (vezi toate citatele
la Tomaschek), și că nici la Herodot și nici mai tâ rziu pâ nă la Ptolemaios al lui Lagos, câ mpia munteană nu
este clar descrisă de nimeni, iar la Dună rea de Jos este închipuită chiar de Herodot (V,9) un fel de pustiu
unde geții și scythii ar fi deopotrivă vagabonzi… iar aici, între Carpați și Dună re, nu e loc pentru alți thraci
decâ t pentru geți, cari locuiau compact malul drept pâ nă la vă rsarea în mare, și cari locuiau de asemenea sub
numele de carpi toată Moldova de miază zi”. Să spui numai pe baza unor probe arheologice selectate
tendențios și a unor ipoteze tră snite că se poate scrie istoria unui popor, asta miroase a mișelie. Iar câ nd faci
asemenea mâ rșă vie plă tită bine din simbria Satanei cum era el stipendiat de mafia cazară de la noi, asta se
cheamă tră dare de Neam și Ț ară !
Pentru a ne mai liniști puțin din sminteala provocată de nă bă dă ile „științifice” ale lui Pîrvan, am să dau un
citat lă muritor din Strabon care în Geografia VII, 2,3,12,13 ne spune cine erau tracii: „Grecii cei vechi au
socotit pe geți ca un popor trac ce locuia pe ambele maluri ale Istrului. De asemenea sunt traci și mysii,
care acum se numesc moesii și din care se trag mysii ce locuiesc acum între Lidia, Frigia și Troada. Tot
precum frigienii nu sunt altceva decâ t bridge, de asemenea sunt și ei neam de traci. Ș i de așijderea din
această gintă se trag și mygdonienii, bebrycii, medobithinienii, bithinienii, thinienii și poate și maryandinii.
Numai că aceste popoare trace au pă ră sit cu totul Europa, în vreme ce mysii au ră mas pe loc împreună cu
ceilalți traci (adică geți)… Geții vorbesc absolut aceeași limbă ca dacii. Dacă acum, noi ceilalți greci
cunoaștem mai bine pe geți, asta este că aceștia și-au schimbat necontenit locuințele și au trecut de pe un mal
pe altul, amestecându-se cu popoarele Traciei propriu-zise și în special cu mysii. Același lucru s-a
întâ mplat și tribalilor, alt popor din Tracia, de a primi adeseori în mijlocul lor cete de geți emigranți, goniți din
lă cașurile lor de vecini mai puternici, fie de sciți, bastarni și sauromați de pe malul celă lalt, care
nemulțumindu-se de a-i fi expulzat, treceau fluviul după ei și au lă sat astfel diferite urme în insulele Istrului și
în Tracia, fie goniți de iliri, cei mai strașnici dușmani pe care i-au avut de partea de dincolo a Istrului.”
Adică să ne lă murim odată pentru totdeauna, grecii îi numesc pe locuitorii ținutului Tracia care în vechime
se numea Perce sau Percea, cu numele de traci și nu din alt motiv, fiindcă Herodot, când enumeră triburile
din această regiune nu spune că ar fi un popor sau trib trac. Mai aduc aminte faptul că Strabon în
Geografia la VII,3,10, scrie despre deportarea în Tracia a unui grup de cincizeci° de mii de geți din Panonia
care s-au ră sculat împotriva ocupației romane în anii 6-9 e.n. spunâ nd despre aceștia că sunt „un neam de
aceeași limbă cu tracii.”
Clar ca lumina zilei, tracii și geții erau unul și același popor, cu aceeași limbă , aceleași obiceiuri,
dar despă rțiți de un vast teritoriu. Ș i asta o spun scriitorii greci care le-au fost contemporani. Iar
denumirile lor naționale, erau pentru cei din nordul Istrului geți și rumuni cum apare pe tă blițele de plumb
și fel de fel de nume de triburi pentru cei din Tracia. Tot ei afirmă în textele ară tate că tracii de fapt
sunt geți veniți din nordul Istrului și nu invers cum susțin leprele traciste de astă zi ca să dea bine la cei
ce îi plă tesc pentru a ne falsifica istoria! Îl mai aduc aici de martor pe poetul roman Ovidiu, mazilit la
Tomis unde a tră it pâ nă în anul 18, și care spune în poemul Tristele III, că aproape a uitat să mai
vorbească latina din cauza graiului tracic și scitic și chiar ar fi în stare să scrie „versuri în metrica geților”.
Aceste trei popoare erau înrudite așa cum arată izvoarele menționate mai înainte și vorbeau o limbă
comună cu unele specificită ți teritoriale.
Prin aceste fă că turi, suntem martorii unei acțiuni de deznaționalizare și transformare în ridicol a
identită ții și specificită ții neamului româ nesc! Tot Pîrvan ne lă murește cu mare obră znicie de ce a pus
la cale această tică loșie după cum scrie la p. 82 „După cum vom ară ta în amă nunte mai jos, culturii
greco-scythe din nordul Mă rii Negre, îi corespunde în valea Dună rii de Jos cultura greco-getă”.

578
Adică nu am avut și nu avem nimic în fața altora, suntem un popor de maimuțe care am stat în umbra
timpului câ nd alții își rodeau că lcâ iele să alerge, să clă dească , să rostuiască , să zidească și să ză mislească ,
halal gâ ndire de româ n dar este identică cu a ciocoiului fanariot C. A. Rosetti° de pe la 1880 și cu a celor care
conduc și îndobitocesc neamul nostru și în zilele anului 2015! Deși de la fă că tura lui Pîrvan au trecut 92 de
ani, iar 90% din informațiile pe care le avem noi azi, sunt adunate în ultimii 50 de ani, istoricii și lingviștii
româ ni consideră corecte numai informațiile dobâ ndite în perioada 1850-1900! Cum majoritatea
informațiilor din aceste domenii s-au descoperit după anii 1940, este de la sine înțeles că ei nu vreau să știe
altceva decâ t s-a învă țat pe câ nd era A. T. Laurian flă că u pe care îl cinstesc de mare dulă u al lingvisticii
româ nești! În prezent grecii susțin că noi româ nii și ceilalți care se țin de „neam latin” la sud de Dună re, am fi
toți greci latinizați și care au migrat după secolul VII al erei noastre către nord pâ nă în Carpații Pă duroși.
Este exact ce vrea să audă și mafia cazară ce și-a dorit în draci o șă ruire peste spinarea noastră pe același
motiv, noi suntem un popor venit aici după secolul VII pe câ nd ei erau bă știnași, iar alții spun că am fi apă rut
pe aceste meleaguri chiar după secolul IX!
Dar parcă vrea să se ră zgâ ndească istoricul V. Pîrvan în nebunia lui câ nd spune la p. 93: „Fapt e, că din
pricina confuziei dintre tharcii sudici și daco-geții danubieni, desigur rude, dar nu același popor,
confuzie pe care am vă zut-o mai sus și în cazul lui Dromichaites, al lui Kotelas etc., atâ tea obiceiuri, instituții,
credințe și chiar fapte istorice pur thracice erau atribuite ‒ și sunt încă mereu pâ nă în momentul de față ‒ în
chip arbitrar și geților. Acest lucru îngreunează enorm cercetarea și duce la confuzii regretabile”. Dacă el a
descoperit ceva confuzii de ce nu le-a denunțat în fața lumii, dar a avut neobră zarea să le prezinte ca adevă r
istoric?
Ș i continuă cu o altă zicere la p. 140: „Strabo p. 296: «iar cei de dincolo se cheamă daci fie că sunt geți
fie că sunt thraci din neamul dacic așezat odinioară în Rhodope»”. Acum recunoaște explicit că a avut loc
o singură migrațiune, dar din nord în sud pâ nă în Tracia unde s-au stabilit o parte dintre geți sau daci, alții
gă sindu-și să laș prin regiunile vecine.
Pentru a ne buimă ci mai mult, dă cu barda în tot tracismul cum se poate citi la p. 166 „Sigur e că ,
la așezarea lor în Dacia, slavii au gă sit aici o toponimie în mare majoritate thracică și numai pe ici
pe acolo romanică. Acest lucru trebuie bine fixat, dacă nu vrem să atribuim slavilor nume de localită ți
neromanice care, totuși n-au nici de-a face nici cu slavii, ci sunt pur și simplu toponimice getice, din
care mai sus am dat o serie de probe existente pâ nă la sfâ rșitul Daciei romane, pentru că ele fuseseră
primite și de noii coloniști ai acestor ținuturi și pronunțate la țară în chip getic încă mult timp
după 270, când procesul de romanizare nu încetează, ci abia a început serios, și va dura până în
secolele VII-VIII neîntrerupt”.
Cu asemenea elucubrații avâ nd pretenții de adevă ruri absolute, ajungi repede la balamuc dacă cel care le
spune nu te slă bește cu sminteala lui. Pîrvan o ră sucește după deget și scrie la p. 371: „În adevă r, asupra
culturii geților s-a fă cut încă de la R. Roesler și Vilem Tomaschek greșeala fundamentală de a se scrie cu
idei preconcepute: «geții fiind thraci, tot ce nu este atestat de izvoare pentru geți, dar este pentru
thracii sudici trebuie atribuit ‒ pe cale reconstructivă ‒ și geților». Dar acest lucru este inadmisibil. Geții
au rămas un popor indo-european de mentalitate nordică, în vreme ce, thracii s-au° amestecat ca și
grecii și italicii, cu rasa mediteraneeană și au dat naștere unei culturi amestecate în care multe
elemente, în special religioase și sociale sunt sudice nu nordice”.
Ca o secă tură neagă tot ce a spus înainte și aproape că vrea să se convertească la adevă r, dar asta nu
respectă planul celor care l-au plă tit să scrie asemenea porcă rie. Cartea se încheie cu urmă toarele concluzii
aflate la p. 406: „Începută în sec. IV î.e.n. prin celți, intensificată din sec. II î.e.n. chiar de romani,
occidentalizarea geților din Carpați nu putea duce decâ t la un singur rezultat: în momentul câ nd romanii luau
definitiv rolul civilizator al celților, supunâ ndu-i și pe aceștia, din Gallia și pâ nă la gurile Dună rii, formelor de
viață romane, Dacia era perfect pregătită să devie și ea romană. Romanizarea Daciei se anunțase de
altfel antropogeografic încă de la 1000 î.e.n., câ nd cultura villanoviană îmbră țișa și întreg masivul carpatic.
Celții au mijlocit însă apoi și elementele materiale ale culturii greco-italice. Iar romanii au tras concluziile: atâ t
etnografic câ t și spirituale”. Adică neghiobii geți erau pregă tiți să -i pupe în cur pe romani chiar înainte cu 300
de ani ca Roma să fie întemeiată , așa cum a fă cut magistrul V. Pîrvan la dosul puturos al mafiei cazare al că rui
trepă duș odios era!!!
După asemenea sfâ rșit apoteotic și apocaliptic pot pune și eu o întrebare: a fost nebun de-a binelea câ nd a
scris asemenea tâ mpenii sau era și a ră mas una din marile secă turi ale neamului nostru? Româ nași cu freza-n
vâ nt, pas de înțeleg vreun gâ nd!
Trebuie să mai ară t că V. Pîrvan s-a ferit ca dracu de tă mâ ie să -i amintească pe pelasgi, hiperbo-

579
580
reeni și arimini, populații pe care vechii greci le menționează de nenumă rate ori că au locuit mult înaintea lor
în nordul Istrului iar de aici pelasgii au migrat în sud ocupâ nd toată peninsula balcanică și insulele ionice
unde i-au gă sit nă vă litorii care astă zi își spun greci. Dar toată fă loșenia° și sminteala lui nă imită din pungă
mozaică , se bazează pe dogma indo-germanismului sau indo-europenismul, care, așa cum am dovedit mai
înainte, este o fă că tură , și pe cale de consecință , toată golă nia istoricului mioritic V. Pîrvan este tot o fă că tură
cu iz politic și multe parale la mijloc sau ceva cocorații cacademice.
Dacă vom persista în nă ravul nostru de a că uta numai pâ rvotraci, popâ ndaci, cotcodaci și alte seminții de
poponeți, atunci vom fi ceea ce am fost de mai bine de un secol; o turmă vorbitoare cu supușenie stră ină prin
nă imiți mioritici, mâ nată de bande de lichele și de tâ lhari, purtâ nd disprețul celor din jur.
Vai, pă gâ nă tate-amară ,
Cum ne-ați lă sat fă ră țară !
Fă ră suflet, fă ră buni,
Fă ră neamul din stră buni!

4.2 Pârâșii

În cultura româ nă , despre tă blițele de plumb cu alfabet get nu s-a scris un cuvâ nt de că tre cei ce se pretind
specialiști, nu s-a suflat o vorbă în cadrul oficial, totul fiind învă luit între-un mister absolut. Circulă totuși
două ziceri cu privire la apariția acestor tă blițe la mă nă stirea Sinaia. Prima, spune că după terminarea
construcției mă nă stirii la anul 1695, o parte dintre sihaștrii° din munți, s-au retras aici aducâ nd cu ei și
tă blițele cu pricina. Această mă nă stire a fost zidită pe locul unei capiște, loc de venerare a religiei stră moșilor
noștri, sihaștrii° fiind continuatorii vechilor credințe arimine și pă stră torii scrierilor sfinte. Nu există probe în
această direcție, totul bazâ ndu-se pe o tradiție orală pă strată de că tre că lugă rii viețuitori ai lă cașului de cult,
care însă nu trebuie exclusă . A doua zicere are probe de netă gă duit, dar ascunse cu mare ură de leprele
tră dă toare româ nești!
În anul 1873 câ nd se fă ceau lucră ri de drenare a unor izvoare pe domeniul unde urma să se construiască
castelul° Peleș, s-a descoperit o mare comoară formată din câ teva sute de tă blițe de aur și plumb după unele
afirmații cu o scriere unde apă reau alfabetele grecilor, latinilor, cel chirilic și altele necunoscute, figuri clare
de geți, oștiri, cetă ți, simboluri creștine și alte elemente care duceau la ideea clară că artefactele dovedeau
existența unei civilizații uluitoare în jurul Carpaților. Numai că șeful guvernului Româ niei de atunci, Lască r
Catargiu a considerat comoara drept o pomană a pă mâ ntului pe care a dat-o repejor regelui Carol I. Ca orice
stă pâ n, Carol s-a apucat să valorifice dania și a ordonat să fie topite tă blițele de aur pentru ceva trebuințe
personale. S-au fă cut după acestea, copii de plumb la Fabrica de cuie din Sinaia, dar bă nuind că valoarea lor
este inestimabilă și a distrus dovezi ale istoriei noastre vechi a donat mă nă stirii din această localitate copiile
de plumb ale tă blițelor câ t și cele originale din acest metal, însoțite de o scrisoare unde își recunoștea°
greșeala! În amintirile locuitorilor bă trâ ni din Sinaia, tă blițele ocupă un loc privilegiat dar misterios. Alte
informații însă , arată că aceste copii au ajuns la Institutul de Arheologie din București la scurt timp după
descoperire.
În anul 1956 puterea bolșevică a confiscat de la mă nă stire atâ t tă blițele de plumb câ t și toate documentele
care fă ceau referire la ele și totul a dispă rut. În anii 1985 mai mulți cercetă tori din domeniul istoriei au
afirmat în discuții particulare că înainte de al doilea ră zboi mondial, în subsolul actualului Institut de
Arheologie din București existau mai multe sute de tă blițe cu o scriere necunoscută pe care „nimeni” nu le-a
cercetat! În prezent la această instituție ar mai exista 70 de tăblițe după declarația directorului adj. A.
Suceveanu dată la 16 februarie 2005 ziarului Ultima oră, sau 34 după cei care le-au fotografiat în anul 2012,
dar fă ră documente de intrare și fă ră a fi înregistrate în patrimoniul ei? Pe tă blița 33 în colțul dreapta sus se
vede scris numărul 96, dovadă de necontestat că această comoară a fost câ ndva, de cineva, trecută la catastif
dar mai tâ rziu totul a dispă rut.
În anul 2002 o fă râ mă de metal dintr-o plă cuță și o bucă țică dintr-o scoabă scoasă din zidurile
Sarmisetuzei au fost analizate în Anglia de grupul Oxford din cadrul secției Materiales?? Science ‒ Based
Archaeology group condus de dr. Peter Northofer. Concluzia a fost că cele două mostre au structuri
chimice identice! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ținut
la București, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol I că tre mă nă stirea
Sinaia. Tot în acel an, Institutul de Fizică nucleară din București a analizat compoziția chimică a

581
35 de tă blițe iar concluzia a fost că au structură identică cu plumbul folosit în tipografiile de la sfâ rșitul

582
secolului XIX confirmâ nd ipoteza copiilor realizate de Carol I după originalele din aur.
Istoricii înstă pâ niți pe adevă rurile neamului nostru ca Grigore Tocilescu, Vasile Pîrvan, Radu Vulpe și
Alexandru Vulpe (ambii jidani) spun fă ră nici o ezitare că aceste tă blițe sunt falsuri dar nu aduc nici o dovadă
pentru că disprețul lor nu o impune! Dacă unii dintre dușmanii româ nilor au cră pat de multă vreme, ră ul lor
ră mâ nâ nd moștenire celor veniți, că peteniile aflate azi în fruntea instituției care mai deține ceva din fabuloasa
comoară a scrierilor geților, se țin tari, mari și fă ră prejudecă ți; tă blițele nu există decâ t în mințile unor
nebuni, ei au ceva falsuri fă ră nici o valoare pentru cultura româ nă !
Citirea celor 70 de tă blițe pe care eu le-am luat de pe Internet, dovedește nu numai că ele au o valoare
inestimabilă pentru cultura și civilizația româ nă dar informațiile pe care le-am deslușit vor avea influențe
majore în cultura europeană și a celor de tip european, dar și aflarea istoriei religiei crucii și a iudeo-
creștinismului. Ce ar mai ră mâ ne din marile mituri sau minciuni ale culturii europene: antichitatea clasică ,
iudeo-creștinismul și povestea ivrită a „poporului ales” de Talpa Iadului, scorneala latinită ții, a iudo-
europenismului și a arianismului, dacă s-ar cunoaște adevă rul dezvă luit de tă blițele de plumb descoperite la
Sinaia? Praful de pe tobă ar fi prea mult!
Desigur că liftele care au vă zut tă blițele de aur și plumb au bă nuit de la început conținutul lor informativ,
dar pentru că ar fi aruncat în aer dogmele sfinte ale culturii europene și ale pseudo-culturii noastre, au
hotă râ t în judecă țile lor criminale, că nu este bine ca tocmai ei să nimicească sfâ nta și nevinovata minciună .
Pe muțește, au pus la cale în această instituție o acțiune monstruoasă de ascundere, sustragere sau
distrugere a tăblițelor cu scrierea strămoșilor noștri. Sunt convins, iar faptele o dovedesc cu prisosință , că
persoane din instituțiile statului dar și din afara lor au conspirat și realizat o cumplită acțiune criminală
nemaiauzită în istoria umanității privind mutilarea și falsificarea originii poporului român! Canalii
nă imite și idioți din naștere și-au dat mâ na în dispariția a sute de tă blițe astfel ca originea neamului nostru să
fie scoasă din closetul duhnirilor dră cești, iar lifte de tot felul de la noi sau de aiurea să ne că lă rească fă ră
încetare ca pe o turmă tâ mpită și violentă venită din întunericul istoriei, care nu știe decâ t de lungimea
lanțului și blâ ndețea parului! Majoritatea covâ rșitoare a istoricilor româ ni care ne-au scris fel de fel de istorii
și istorioare deocheate sau mincinoase, au fost și au ră mas chiar și azi, istorici-politruci sau istorici vâ nduți
unor structuri antiromâ nești.
Falsificarea originii poporului român cu toate consecințele dezastruoase, a fost o acțiune pusă la
cale de niște canalii tră dă toare ce s-au fă cut uneltele criminale ale intereselor stră inilor în dauna
româ nilor. Pentru a-și justifica științific fapta criminală , tră dă torii de început în frunte cu masonii A. T.
Laurian, în anul 1876 au tradus Dictionnaire d'étymologie daco-romane al jidanului A. Hirt trimis
plocon Cacademiei Româ ne în anul 1870 și câ teva cuvinte falsificate din Breviarum ab urbe condita scris
pe la anul 367 de Eutropiu. Dau pasajul cu pricina din Breviarul lui Eutropiu pe care aceștia îl° consideră
temelia pretinsei latiniză ri a geților: „Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia
revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici
deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto
orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno
bello Decebal: viris fuerat exhausta”.
Laurian traduce textul latin astfel: „Fiindcă Dacia se deșertase de oameni prin ră zboiul lui Decebal,
de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de pași, a adus din
tot imperiul roman o nenumă rată mulțime de oameni spre a cultiva câ mpiile și cetă țile, etc”. De aici
rezultă , după ță că lia ilustrului „doctor” ardelean că suntem urmașii acestor coloni! Laurian a fă cut studii
de filozofie la Cluj, apoi la Viena a studiat fizica, matematica și astronomia, iar cunoștințele lui în
domeniul lingvisticii erau nule, ori o asemenea nulitate a stabilit originea devenirii poporului româ n
de-a lungul istoriei! În perioada 1871‒1875, inspirâ ndu-se din fă că tura lui A. Hirth ‒ care nu
cunoștea deloc limba română, acesta fiind și motivul apariției scrierii în limba franceză ‒ a elaborat
împreună cu I. Massim, profesor la Sf. Sava din București, Dicționarul limbii române, de unde vine tot
ră ul fă că turii. Aproape jumă tate din cuvintele dicționarului care se pretinde că au origine latină , au fost
scornite de cei doi nemernici, adică falsuri fă cute la lumina zilei!
Pentru că era președintele Societă ții Academice Româ ne și director general al Ministerului Instruc-
țiunilor Publice, canalia a introdus această plă smuire în că rțile de istorie și de atunci suntem „urmașii
Romei” chiar dacă istoricul și lingvistul B. P. Hașdeu° în textul „Perit-au dacii? apă rut în anul 1862
ară tase cu argumente lingvistice și citate din scriitorii greci și latini că nu ne tragem din colonii romani
și alte scursuri pripă șite pe aici, iar Laurian a fă cut un fals mâ rșav care nu trebuie acceptat în cultura
româ nă °. Nu este vorba în text de depopulare, ci de împuținare, nu a venit o nenumă rată mulțime de ro-

583
584
mani ci un numă r de coloni din tot imperiul care au impus în Dacia administrația romană și au înființat câ teva
centre urbane ce au fost adă post pentru armata de cotropitori!
Precizez încă odată că toți „doctorii ardeleni” care au conspirat la această fă că tură criminală nu aveau nici
unul studii de filologie ci numai de drept (doctor), de strâ mb, de aiurea sau de nimic, dar asta nu i-a
împiedicat să ne falsifice istoria, cultura, limba și originea atâ ta timp câ t s-au bucurat de sprijinul politic al
mafiei ciocoilor liberali. Este necesar pentru înțelegerea acestei fă că turi să mai amintesc faptul că Laurian era
un apropiat al că peteniilor liberale și se bucura de tot sprijinul lui C. A. Rosetti, unul dintre masonii de frunte
din Româ nia și mare internaționalist care iubea poporul româ n tot așa cum l-a iubit și jidauca bolșevică Ana
Pauker. Grec fanariot, a ajuns să le facă româ nilor revoluție internaționalistă așa cum ne-au fă cut și cazarii
după 1944. Câ nd s-a aciuat pe plaiurile mioritice acest cin degenerat de fanarioți, nici nu știa să vorbească
bine româ nește, dar prin fițuica lor plină de otravă Românul, ne învă țau cum să fim româ ni, cum ne-a educat
și M. Roler cu istoria lui româ nească !
Ș i câ teva fragmente ilustrative din studiul marelui lingvist B. P. Hașdeu care scria: „Pogorâ ndu-se de preste
plaiuri împreună cu că rțile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu și ale altor doctori
ardeleni, un vâ rtej de îndă ră tnicie a fost buimă cit mințile noastre între a ne socoti de romani curați, puind
între alte temeiuri fă ră temei și acela, cum că toți dacii ar fi pierit până la cel din urmă sub Traian. Apoi
dă ! Pentru popoare, precum și pentru inși, sunt timpuri de înebuneală ; cu aceea numai deosebire că pe un ins
lepșit îl închid din îndată cei să nă toși, care sunt mai mulți, iar de înnebunește un popor întreg, apoi vai și
amar de cei puțintei cuminți ce se mai află în sâ nul să u; precumpă niți de mă rimea numă rului, ei înșiși cată că
se vor trezi peste scurt bă gați silnic în vreo Golie… Cine are neclintita bună voință de a da crezare și de acum
înainte numai lucrurilor de necrezut, crează câ tu-i va plă cea bâ rfirilor ex cathedra; încâ t despre mine care
sunt nu numai neardelean, ci la o alta și nedoctor, am o neînvinsă plecare de a mă încrede, întru orice
privește istoria veche, nu în mantii lungi, diplome și mai lungi, și vorbe afară din cale de lungi, ci în
mărturisirile scriitorilor contemporani cuceririi Daciei. Voi cumpă ni fă ră oca mică cuvintele fieșcă rui în
deosebi și al tuturor împreună , și apoi,… și apoi cine știe dacă , în loc de Bastilia, cei nenumă rați cu mantii,
diplome și vorbe lungi și paralungi din cele Ș eapte-Cetă ți ungro-secuio-saso-austriaco-slovaco-româ ne,
apă râ ndu-și purismul, nu mă vor chema, bună oară , la K.K. Agenția! … Începâ nd de la Cantemir și păn’ la
clicile ardelene de acum, toți puriștii noștri fă ră osebire își tâ mpesc toată istețimea asupra încâ lcirii a cinci
ori șase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus… Dacia exhausta! Doctrina lor
se lăți astfel încât, sunt mai mulți, chiar de pe bancele școalelor, cari fără a fi citit pe Eutropiu, până și
fără a înțelege bechiu lătinește, se îngâmfă° de a putea arunca în fața orișicui, învățata pe de rost
bucată, apăsând cu un aer de triumf, asupra sonurilor: infinitae, romanus, exhausta.”
La 14 februarie 1888, câ nd ne închinam pâ nă la pă mâ nt° Franței și Germaniei, un ciocoi sadea, nepotul lui
Ion Bră tianu, mare istoric și specialist chiar mai mare, A. Odobescu la inaugurarea Ateneului Româ n spunea:
„Schimbările față ce se făcu aici în România, când de sub aspra și întunecata asuprire a dacului
Decebal, țara noastră prin fericita-i cucerire de către Traian, începu repede și lesne în luminoasa și
binecuvâ ntata împă ră ție a neamului latin”. O altă liftă în vara anului 2006 a pus pe zidul Universită ții de stat
din Arad o placă pentru aniversarea a 1900 de ani de la „integrarea Daciei în imperiul roman”!!! Oare
neamul acesta numai de asemenea scursuri are parte?
Un alt argument nimicitor asupra plă smuirii lui A. T. Laurian este chiar Dicționar latin-român Editura
științifică , București 1966 care la pagina 124 explică cuvâ ntul exhaurire tradus de doctorul ardelean prin
„deșertată de”, astfel: „1. a goli (sugâ nd, secă tuind, scoțâ nd), a goli șanțurile, a goli un pahar, a scoate
pă mâ ntul cu mâ inile; 2. a lua, a ră pi, a lua durerea, a-și lua viața; 3. a secă tui; a secă tui tezaurul, provinciile,
puterile; 4. a îndura, a suferi; 5. a împlini”. Deci nimic cu pretinsa exterminare a poporului get sau dac și
dispariția lui din istoria veche și modernă , cum au susținut „doctorii ardeleni” și alți nemernici din zilele°
noastre la fel de înveninați ca ei.
Ș i pă rerea lui Emm. De Martone ‒ profesor de geografie la Sorbona ‒ Paris, interviu dat lui Virgil
Oghina în anul 1928. „Nu pot înțelege la româ ni, mania lor de a se lă uda că sunt urmași ai coloniștilor
romani, știind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari
recrutați din provinciile estice ale imperiului, chiar și administrația introdusă de cuceritori avea
aceeași obâ rșie. Priviți chipul moților, al ță ranilor din regiunea Hațegului și Fă gă rașului, la maramureșeni
și bucovineni și veți cunoaște figurile dacilor sculptați pe Columna de la Roma. Voi românii sunteți
daci, pe aceștia ar trebui să -i cunoască româ nii mai bine și să se laude cu ei, pentru că acest
popor a avut o cultură spirituală și morală înaltă”. Dar urmașii neamului get care ne-au scris și ne

585
tot scriu istorii pentru îndobitocirea minților bieților româ ni, au o cultură ceva mai sus de laba broaștei.
Profesorul francez a fă cut două vizite de studiu în munții noștri ajungâ nd să cunoască bine ță ranul româ n!
Leprele mioritice nu cunosc decâ t miluirea stă pâ nirii care ne-a vrut falsificarea istoriei și culturii identitare,
iar câ nd ne vom trezi din această mizerie cumplită s-ar putea să fie prea tâ rziu!
Prin cele două ră zboaie din anii 101 și 105 purtate de stră moșii noștri împotriva cotropitorilor
romani, Dio Geția – Ț ara Sfâ ntă – a fost cucerită cam o treime și transformată în provincia romană
Dacia, restul ținutului de la est de Carpați pâ nă la Nipru și-a continuat existența independentă , pâ nă ce pe
la anii 258 a reușit să elibereze de stă pâ nii romani vechiul teritoriu get. Sunt zeci de izvoare care dovedesc
faptul că geții au locuit aceste teritorii și după ocuparea romanilor, iar timp de 150 de ani au luptat
cu cotropitorii pâ nă au reușit să -i alunge.
În continuare ară t câ teva din aceste surse de informare ce contrazic tă lmă cirea lui Laurian, fiind foarte
supă ră toare susțină torilor ideilor latiniste și traciste.
Pliniu cel Tâ nă r (61-114) se pare că a participat direct la ră zboaiele din Dacia pentru că într-o scrisoare a
poetului Caninius gă sim urmă toarele: „Vei câ nta râ uri noi, fluvii conduse peste câ mpii, noi poduri aruncate
peste fluvii, tabere așezate pe coastele abrupte ale munților, un rege alungat din reședința sa, izgonit chiar din
viață , fă ră ca să fi pierdut niciodată nă dejdea; pe lâ ngă acestea două triumfuri, din care unul a fost cel dintâi
împotriva unui neam neînvins, iar celă lalt cel din urmă ”. În Panegyricum Traiani spune că împăratul după
ce a bătut pe daci și a transformat ținuturile ocupate în provincia romană Dacia, a publicat un edictum
prin care arată câ t a costat acest ră zboi în comparație cu cel al lui Domițian împotriva aceluiași popor. Adică
informațiile transmise de un roman la scurtă vreme după cotropirea parțială a Geției demască tică loșiile și
falsurile lui Laurian și a tuturor acelor maimuțoi cu mintea scopită care repetă fă ră noimă că geții ori dacii au
fost nimiciți pâ nă la ultimul de romani și au dispă rut ca neam! Dau mai jos alte ziceri cu același sens dar și alte
informații care arată că geții au fost învinși dar nu nimiciți și după scurt timp au încercat de nenumă rate
ori să -i alunge pe romani reușind să se elibereze în anul 256, adică după 150 de ani. Într-o perioadă atâ t de
scurtă de timp numai nebunii și liftele tră dă toare pot spune că poporul get și-a pierdut limba în totalitate dar
și-a pă strat cu sfințenie portul și obiceiurile!
În anul 117, anul morții lui Traian, geții s-au ră sculat împotriva stă pâ nirii romane, aceștia aducâ nd cele
mai bune trupe conduse de Marcius Turbo pentru a-i supune din nou sub sabie. Ră zmerița a ținut toată vara
și toamna anului 117, romanii fă câ nd un adevă rat mă cel în geți. Istoricii români nu suflă o vorbă despre
această mare răscoală a geților pentru că și-ar da singuri cu stângul în dreptul, privind făcătura lor. În
istorie nu este un precedent în care un popor scos din ră bojul timpului prin exterminare – după ță că liile
istoricilor româ ni – să se poată ră scula la 11 ani de la dispariție. Prea este aiurită ! De teama unor noi ră scoale
care să aprindă și pe geții din sudul fluviului, împă ratul Hadrian a ordonat distrugerea podului de peste Istru
în anul 120, construcție realizată de Traian.
Împă ratul Hadrian, nepotul lui Traian, confruntâ ndu-se cu cerbicia geților după marea ră scoală din
anul 117, reorganizează de două ori ținutul ocupat din Dacia dar are probleme mari cu revoltele
acestora și vrea să renunțe la teritoriu. A pă strat ținutul sub control roman datorită insistențelor prietenilor,
care l-au determinat să țină legiunile romane în teritoriul cucerit în anul 106 la nord de Dună re. Eutropiu
în lucrarea Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 prezintă situația astfel: „ne multi
cives Romani barbaris traderentur” adică să înțelegem și noi, amicii îl îndeamnă pe împă rat să nu-i
lase pe colonii romani în ghearele barbarilor care îi iubeau precum sclavul pe stă pâ n sau ca sarea în
ochi! Deci erau geți peste tot în provincia romană Dacia și grabnic le-ar fi achipuit gâ tița veneticilor
aduși de cotropitori din cele patru colțuri ale imperiului pentru a se îmbogă ți pe spinarea lor. Oare
româ nii de azi vor mai îndura tră darea de Neam și Ț ară a acestor lepre, neîndră znind să le rupă gâ tul
pentru crima fă cută împotriva neamului mioritic?
Pausanias a tră it în secolul II și a scris o Istorie a Greciei unde gă sim informații privitoare la geți în capitolul
V,12, 6: „Printre statuile împă raților se observă (la Atena) cea a lui Adrian, din marmură de Paros, ridicată de
cetă țile din confederația Aheiană și cea a lui Traian, pe care o ridicaseră toți grecii. Acest împă rat supusese
pe geți, care locuiesc țara deasupra Traciei și a purtat ră zboi cu parții și cu Osroes, nepotul lui Arsaces.”
Asta știau toți istoricii contemporani evenimentului, geții au fost supuși cu sabia dar nu exterminați pâ nă la
ultimul cum spun liftele mioritice la porunca unor stâ rpituri stră ine.
Lucius Ampelius tră itor în secolul II al erei iudeo-cretine a scris un foarte scurt rezumat al faptelor
vrednice de ținut minte, intitulat Liber Memorialis; unde amintește la paragraful VI: „Cele mai
vrednice popoare din Asia sunt: indienii, serii, perșii, mezii, parții, arabii, bitinii, frigienii, capadocienii,

586
cilicii, sirii și licii. În Europa cele mai vestite popoare sunt: sciții, sarmații, germanii, dacii, moesii, tracii,
macedonenii, panonii, dalmații, ilirii, grecii, italienii, galii și spaniolii. În Libia popoarele cele mai vestite:
etiopienii, maurii, numizii, punii, getulii, garamanții, nasamonii și egiptenii”. Ș i acest tras infirmă nebunia
latriniștilor care ne-au tot buimă cit că stră moșii noștri ar fi fost trecuți pâ nă la ultimul prin ascuțișul să biilor,
ori zicerea dovedește că ei au ră mas și după cucerirea Geției de că tre romani, pe locurile de baștină , autorul
amintind tot neamul arimin, fiecare pe la toriștea lui: daci, moesi, traci, macedoneni, panoni, iar istorioara se
lă murește în paragraful XLVII: „Ce popoare și de ce comandanți au fost biruite până la Traian… De Caius
Caesar Galiile, Germaniile și Britania. Sub acest comandant nu numai că s-a vă zut Oceanul, dar s-a și navigat
pe el; de Caesar Augustus au fost supuși: dalmații, panonii, ilirii, egiptenii, germanii, cantabrii și întreg
pă mâ ntul a fost adus la pace cu excepția indienilor, parților, sarmaților, sciților și dacilor fiindcă pe aceștia
norocul i-a păstrat pentru triumful împăratului Traian”. Autorul spune că neamul nostru a fost numai
biruit de Traian și nu nimicit pâ nă la ultimul așa cum cred liftele că au descoperit adevă rul în plă smuirea lor
neghioabă , citindu-l după nă ravul lor dră cesc, pe dos sau în dos pe Eutropiu!
Arrianus (95-175) din Nicomedia, ajunge guvernator al Capadociei în anul 134 și respinge o mare
invazie a alanilor și masageților. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre călăreții romani
că : „înaintează avâ nd diferite steaguri nu numai romane dar și scitice. Pentru ca incursiunea să aibă
înfă țișă ri mai variate și totodată să fie mai înfricoșă toare. Steagurile scitice le alcătuiesc niște balauri
de mă rime proporțională cu pră jinile de care sunt el legați. Se fac din bucă ți de pâ nză de felurite
culori, cusute laolaltă . Balaurii aceștia au capul și întregul trup pâ nă la coadă ca al șerpilor. Vicleșugurile
acestea au fost nă scocite pentru ca balaurii să pară câ t mai înspă imâ ntă tori. Câ nd cai stau pe loc, nu
poți vedea decâ t bucă ți de pâ nză de diferite culori, care atâ rnă în jos. Câ nd însă , caii pornesc, acești
balauri se umflă din pricina aerului, semă nâ nd grozav cu fiarele și șuierâ nd din pricina mișcă rii puternice,
deoarece aerul îi stră bate cu putere. Aceste steaguri nu numai că fac plă cere ochilor și uimesc,
dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiți de cei ce dau nă vală și pentru ca râ ndurile să nu se încurce…
ostașii învață strigătele de luptă strămoșești ale fiecărui neam, strigă tele celților pentru celți,
strigătele geților pentru geți și strigă tele retice pentru reți.”. Carele va să zică , chiar în armata romană
se striga în limba getă pe la anii 160-170 unde soldă țimea arimină avea deja o mare pondere, nici
vorbă de dispariția acestora cum ne-au îndobitocit „specialiștii” în plă smuiri criminale și tră dă toare.
Stâ rpiturilor, pe unde ar trebui să vă bag otrava voastră dră cească numită latrinitate? Grecii numeau
teritoriile de la nordul Istrului sau uneori chiar de la nordul Traciei, ca Sciția, fiind locuite de sciți, dar
romanii i-au cucerit parțial numai pe geți și niciodată pe sciții din nordul Mă rii Caspice, deci textul se
referă numai la geți numiți de autor „sciți” după numele baștinei pe limba greacă . Descrierea steagurilor
scitice este cea a steagurilor geților cum o spune chiar autorul roman ară tat mai sus. În secolele
II și III sunt amintite în textele antice mai multe unită ți militare alcă tuite din populațiile arimine daci,
geți sau besi: Ala I Ulpia Dacorum, Cohorts I Ulpia Dacorum, Cohorts I Aelia Dacorum milliaria,
Cohorts II Augusta Dacorum milliaria equitats, Cohorts II Aurelia Dacorum, Cohorts Gemana Dacorum
milliaria, Cohorts II Flavia Bessorum. Adică în armatele romane luptau nă lucile geților și bă gau
groaza în toată lumea numai că adversarii erau spâ rcuiți și sparți cu adevă rat! Nu se leagă deloc cu
tră snaia voastră clocită pe plaiuri mioritice dar adusă din cuibarul Satanei!
Acest popor de duhuri, ascuns la nord de Istru care a ajuns să formeze unită ți militare în armata romană ,
pâ ndește să -i lase pe romani în ceață și să pună de o pă ruială cu celții sau reții strigâ nd în limba lor
stră moșească . Să ai cap de fier, dar în fața acestor gugumă nii tot va plesni pe ici pe acolo prin pă rțile
esențiale! Ori nu era scriitorul roman cu toate acasă ori istoricii noștri sunt niște lifte criminale!
Numele de alani pomenit mai sus, era comun mai multor neamuri scitice iar istoricul Ammianus
Marcellinus spune că alanii sunt vechii masageți stabiliți între Marea Neagră , Marea Caspică și Crimeea sau
Cimeria. Procopiu din Cezareea îi numește pe masageți, geții cei mari, iar Ovidiu îi gă sește pe masageți la
Dună re. Trebuie să aveți și voi parte de adevă r neam stră bun și urgisit!
Dio Cassius (155-240) este sursa cea mai importantă privind realită țile din Geția înainte și după
cucerirea romană dar tot el este plă smuitorul lui Decebal, personaj care nu a existat în istorie, însă a
fost scos din pă lă rie de mincinos ca să -l blameze pe Domițian. După mamă , nepotul lui Dio Chrisostomos
care a fost mazilit de Domițian și a tră it 9 ani printre geți pâ nă la moartea acestuia în anul 96, el
nu a uitat niciodată ura pe care bunicul să u i-o purta celui ce l-a exilat. La 19 septembrie 96, Domițian
este asasinat în urma unei conjurații de palat condusă de libertul Parthenius comandantul gă rzi și de
soția împă ratului Domitia Longina. Pentru că îl ura de moarte, senatul hotă ră ște ștergerea numelui să u

587
din actele publice (damnatio memoriae). Toți cei care au scris despre el, au urmă rit să -l prezinte ca pe un
descreierat mâ nat de patimi nebune, laș, viclean și cu vanită ți nemă rginite, de parcă ar fi fost singurul împă rat
cu asemenea apucă turi, iar cel mai stă ruitor și mai înverșunat a fost Dio Cassius.
La îndemnul împă ratului Alexandru Sever (222-235), ajungâ nd la bă trâ nețe după ce s-a retras din funcțiile
publice, a scris o Istorie romană în 80 de că rți din care s-a pă strat o parte fiind copiată în secolul XI de Xiphilin
unde la LI, 22,6 gă sim urmă toarele cu privire la vremurile în care scria: „… aceia (dacii) locuiesc pe ambele
maluri ale Istrului, unii dintre aceștia și anume cei ce-și au locuințele dincoace de fluviu, aproape de tribali,
fac parte din prefectura Mysiei și se numesc mysieni, în afară de cei din vecină tate, iar cei ce vin după ei se
numesc daci sau geți sau traci”. Vedem din textul autorului, că pe la anul 225 în Dacia ocupată de romani
erau tot daci sau geți nu coloni romani așa cum sună nebunia latriniștilor și a altor lifte criminale și
tră dă toare. Ei locuiau tot pe ambele maluri ale Istrului cum i-au menționat toți istoricii care au scris despre
geți, mai puțin mincinosul Herodot și ceilalți din ceata lui ce ne-a transmis că la nord de fluviu era un mare
pustiu stă pâ nit doar de albine! Ne mai spune scriitorul roman ca o certitudine că în vremurile de demult o
parte din acest neam a migrat în sud „căci poporul dacilor își stabili-se odinioară colonii în apropiere de
Rodope”.
Aș vrea să auză aceste ziceri și secă turile traciste care ne tot scornesc de o migrațiune a tracilor ce a avut
loc din sudul Istrului și din aceștia s-ar fi nă scut după tă rtă cuțele lor, poporul get. Ș i tare bine mai era dacă
vremurile sau viermii care se vâ rcolesc în vremuri nu ar fi distrus lucrarea Getica a celui menționat mai sus și
amintită de Iordanes în scrierea sa. Multe și felurite informații am fi avut la îndemâ nă și nu fă că turile unor
nemernici care s-au vâ ndut Satanei pentru a-i robi pe urmașii geților, ca să facă loc pe aceste plaiuri unor
scursuri cazare sau de alte seminții la fel de nemernice și mincinoase.
Pentru a ară ta originea lor comună , istoricul latin îi numește atâ t pe cei din nordul Istrului dar și pe cei
care au migrat în vremi uitate că tre sud ocupâ nd Hemusul, Tracia și ajungâ nd pâ nă în Rodope cu numele de
daci, geți sau traci, dâ ndu-le ră u peste bot neghiobilor traciști mioritici. Să continui zicerea romanului: „Iar
acești daci mai înainte vreme, trimise o solie la Caesar, însă nesatisfă câ ndu-li-se nici una din cererile lor, se
apleacă spre partida lui Antonius, fă ră însă să -i fie de vreun folos din cauza certurilor lor interne. În urma
acestora, mulți fiind fă cuți prizonieri, fură închiși împreună cu suevii (fiind puși să lupte ca gladiatori în
arenă , autorul îi numește pe suevi, celți iar pe daci, sciți)… În timpul acesta M. Crassus este trimis în
Macedonia și Grecia să se lupte împotriva dacilor și bastarnilor… Aceștia sunt socotiți ca sciți… LIV,36 …
dacii trecâ nd Dună rea înghețată se apucară să pustiască ° Panonia iar dalmații se ră sculară împotrivindu-se
plă ții impozitelor. Aceste mișcă ri fură înă bușite de Tiberiu, care a fost trimis împotriva lor din Galia (anii 6-
10), unde se dusese împreună cu Augustus. Câ t despre celți și catti (ei trecură de partea sicambrilor și
pă ră siră țara pe care le-o dă dură romanii ca locuință ) au fost, unii maltratați, alții subjugați de Drusus”.
Trebuie să reținem tot pentru aflarea identită ții noastre atâ t de falsificată , faptul că istoricul roman, îi
numește pe geții ajunși prin sudul însorit la ceva pră dă ciuni „daci”, aceștia fiind însoțiți în iureșul pornit că tre
sud de neamul germanic al bastarnilor, dornici și ei de agoniseală nemuncită .
Ajungâ nd la ră zboaiele dintre Domițian și neamul geților, analizate în capitolul LXVII, 6, vrea să ne
convingă de faptul că geții aveau în timpul ră zboiului cu romanii doi regi, pe Diegis uns de împă ratul
romanilor și pe Decebal. Am să analizez acest text unde Dio Cassius îl plă smuiește pentru prima dată
pe Decebal, minciună care va fi preluată ca adevă r de toată lumea. În vara anului 87 Domițian prin
generalul Cornelius Fuscus începe ră zboiul împotriva geților care erau conduși de mato Gezina
menționat de scriitorul roman cu numele de Vezina „care ocupa al doilea loc după Decebal” și basileo –
comandantul oștirii° – Diogio care apare la scriitor cu numele de Diegis. Dio Cassius amintește de
Fuscus° (LXVIII,9,3) după primul ră zboi cu romanii câ nd „Traian ocupă atunci munții fortificați
unde află armele și mașinile de război, captivii și steagul luat mai înainte de la Fuscus”. Despre
aceste evenimente avem și însemnă rile lui Suetoniu (70-140) care a fost martor la ră zboi fiind comentate
în scrierea Viețile cezarilor. Doisprezece cezari Autorul a ocupat funcții importante în viața publică
romană , iar sub Hadrian a fost secretar al cancelariei, că zut în dizgrație tot sub acest împă rat se
retrage și începe să -și scrie operele din care numai aceasta a reușit să stră bată timpul. În Cartea a opta
scriind despre Domițian° gă sim la paragraful 6 urmă toarele: „A întreprins mai multe expediții, parte
din voința lui, parte din necesitate: din voința lui împotriva caților iar din necesitate una împotriva
sarmaților care masacraseră o legiune cu comandantul ei; împotriva dacilor a dus două campanii, prima
după înfrâ ngerea consularului Appius Sabinus, a doua după cea a lui Cornelius Fuscus, prefectul
cohortelor pretoriene, că ruia îi încredințase comanda supremă . A celebrat două triumfuri asupra

588
caților și asupra dacilor, după victorii și înfrâ ngeri alternative; după victoria asupra sarmaților s-a limitat
numai să -i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”.
Suetoniu spune că romanii conduși de Appius Sabinus au fost învinși de daci în primul ră zboi iar
Cornelius Fuscus a reușit să -i învingă după cum arată și tă blițele. „În urma acestei victorii Domițian a
primit un triumf din partea senatului”. Afirmațiile lui Suetoniu îi demască șiretlicul lui Dio Cassius și
felul de a scrie istoria lor și a altora, fiind confirmate și chiar completate cu cele de pe tă blițele de
plumb. Pacea a fost obținută de că tre dage balo de la generalul Fuscus (T 68, 69) iar o solie a geților a
fost trimisă într-adevă r la Roma pentru a se consemna încheierea ră zboiului (T 67). Tă blițele de plumb
și textul lui Suetoniu arată fă ră putință de tă gadă că Dio Cassius minte cu nerușinare câ nd scrie despre
aceste fapte. Tă blițele nu pomenesc de Tettius Iulianus, generalul roman care l-ar fi învins pe Decebal,
după cum scrie Cassius, ci de Fuscus/Fusco pe care plă smuitorul roman îl face mort ca un martir de
sabie getă , fiindcă fusese un apropiat al lui Domițian°.
Mai scrie Dio Cassius în Istoria romană la LXVIII, 14,1 despre al doilea ră zboi al geților împotriva
cotropitorului Traian: „Trecâ nd Istru pe acest pod și conducâ nd ră zboiul cu mai multă siguranță decâ t grabă ,
Traian, cu timpul și cu mare greutate învinse pe daci, dâ nd el însuși multe dovezi de strategie și de
bă rbă ție, după ce înfruntă multe primejdii și după multe fapte de vitejie din partea soldaților să i… Astfel
Dacia fu prefăcută în provincie romană și Traian coloniză în ea mai multe orașe… În același timp Palma,
guvernatorul Siriei, ocupă Arabia dimprejurul Petrei și o supuse romanilor”.
Pentru că istoricii româ ni nu știu ce însemna în limbajul vremii a coloniza sau a întemeia colonii, și
iau de bună sminteala pusă în seama lui Eutropiu cu care au înnebunit neamul româ n, am să revin la
Suetoniu și dau din lucrarea amintită un tras din Cartea a doua despre Divinul Augustus unde se spune:
„38 Pe lângă aceasta, socotind că sângele roman trebuie să rămână pur și neamestecat cu sânge
străin sau de sclav, a fost foarte zgârcit cu acordarea cetățeniei romane și a restrâns numărul de
eliberări de sclavi… 46 După ce a reglementat în acest fel problemele Romei și de administrare a capitalei, a
populat Italia cu douăzeci și opt de colonii întemeiate de el însuși, pe care le-a înfrumusețat
cu monumente și cărora le-a asigurat venituri”. Asta însemna a coloniza și nu smintelile
istoricilor româ ni care o țin din nă scoceală în scorneală , dacă nu, trebuie să susțină aceste secă turi că
toată Italia a fost colonizată cu octavieni!
În privința faimoasei nebunii latriniste, autorul este fă ră echivoc, Traian cu mare greutate învinse (nu
nimicise!) pe daci și coloniză în Dacia mai multe orașe să poată administra noua provincie și nu aduse
mulțime de popoare de aiurea pentru a repopula ținutul. Cassius ne mai spune că : „(Dura, care avusese
domina mai înainte, a oferit de bună voie lui Decebal, pentru că era ager în a înțelege ale ră zboiului și ager în a
le executa??); inteligent în alegerea momentului de a nă vă li asupra dușmanului, priceput în retragere, meșter
la curse, viteaz în lupte, știind să profite cu dibă cie de o victorie, și să scape cu bine dintr-o înfrâ ngere; calită ți
care l-au fă cut pentru romani un dușman de temut”.
Dar în confruntarea geților cu romanii lui Domițian, conducă torul daco armosa era Diogio și după
ce el ajunge mato, conducă torii armatei care vor lupta împotriva lui Traian au fost Dura Radu și Dura
Cozen. Tă blițele geților arată că ; ori scriitorul roman Dio Cassius a cunoscut realitatea dar a falsificat-o
cu scopul de a-l prezenta pe Domițian într-o imagine foarte proastă și pe cale de consecință pe cei cu
care el a încheiat unele alianțe, ori nu a cunoscut exact faptele și le-a scris după propria imaginație
amestecâ ndu-le ca să iasă foarte bine pentru romani! Mai adaug aici că , după cucerirea parțială a Geției
de că tre Traian, Roma i-a organizat în anul 106 un triumf, iar în car ală turi de împă rat era Dio Chrisostomos,
adică bunicul lui Dio Cassius ce a stat mazilit° la geți 9 ani. Ponegrind cu toate minciunile de pe
lume pe dușmanul de familie – Domițian – și elogiind fă ră jenă pe binefă că torul Traian, Dio Cassius
ne-a lă sat o scriere cu bucă ți falsificate premeditat. În fapt noi facem o greșeală fundamentală luâ nd ca
adevă r tot ce au scris romanii, cei care au invadat și distrus statul get, adică o istorie a cuceritorilor și
stă pâ nilor. Să ne amintim că și cazarul M. Roller ne-a scris o istorie a cuceritorilor iudeo-bolșevici și
uneltele lor cazare care era toată plină de minciuni și stră ină de adevă r.
Mai dau spre luminare, un tras din autorul roman la LXXI, 12,1: „Astingii sub conducerea lui Rhaos și
Rhaptos, veniră să locuiască în Dacia cu speranța că vor lua bani și pă mâ nt pentru alianța lor, dar necă pă tâ nd
nimic, își lă sară femeile și copii la Clemente ca să ocupe cu armele țara costobocilor și cu toate că -i
învinseseră , totuși nu tulburau mai puțin Dacia. Iar dacoringii, temâ ndu-se ca nu cumva Clemente
înspă imâ ntat, să nu-i introducă în țara pe care o locuiau ei, îi atacară pe neașteptate și îi bă tură așa de tare,
încâ t astingii nu mai comiseseră nici o dușmă nie asupra romanilor, ci rugară pe Marcus Aurelius Antonius
(161-180) să le dea bani și pă mâ nt cu condiția de a face ră u celor ce luptau cu el”.

589
 Pentru Domițian era rușinos să plă tească niște stră ini geți să apere granița imperiului, dar pentru Marcus
Aurelius aceeași situație nu mai este un motiv de oprobriu din partea lui Dio Cassius. I-am amintit pe acești
dacoringi care sunt dacii crescă tori de boi/rinci, pentru că îi vom gă si și la alți scriitori din secolele urmă toare
numiți vlahorinci și taurosciți! Cum scriitorul roman spune că dacii erau peste cele două maluri ale Istrului
pe la 225 dar și mai la sud ca și în nord, nimicirea lor de că tre armatele lui Traian este o nebunie care a fost
„fantazia” româ nilor patrioți pâ nă în ziua de astă zi. Pă strâ ndu-și portul fă ră nici un amestec roman așa cum
arată Columna lui Traian este firesc și corect ca acest neam de viteji să -și fi pă strat cu sfințenie, limba și mai
ales religia pentru că nu există în istoria lumii o asemenea tâ mpenie plă smuită decâ t pe malurile Dâ mboviței
unde Dracu și-a fă cut cuibar.
Sextus Aurelius Victor a tră it în secolul IV și de la el ne-au ră mas scrierile Caesares și Historia Augusta. În
prima gă sim informații despre stră moșii noștri la capitolul XI: „T. Flavius Domitianus… De aceea, după ce a
biruit pe daci și pe triburile de catti,… și a dus la bun sfâ rșit mai multe lucră ri începute de tată l să u… Ulpius
Traianus. El, cel dintâ i și singurul, a fă cut ca puterea romană să treacă peste Istru și a supus pe pileații
dacilor și neamurile sacilor, sub regii lor Decebal și Sardonius. În același timp a purtat ră zboi în ră să rit
împotriva tuturor popoarelor care se gă sesc între Ind și Eufrat, două fluvii celebre”. Este alt autor stră in, chiar
de neam roman, mai corect în prezentarea istoriei decâ t româ nii patrioți, pe care îi lasă de lifte în fața istoriei!
Lydus (Ioan Laurentius) a tră it în secolul VI și a scris cartea Despre magistraturile romanilor, citâ ndu-l pe
Criton care l-a însoțit în toate ră zboaiele pe Traian, spune: „Traian cel mare cucerind Sciția cu Decebal
care era regele geților, a dobâ ndit romanilor 5000000 libre de aur, îndoite de argint, o mulțime de bogă ții și
bunuri de mare preț, mulțime de arme și cirezi de vite și 500000 de bă rbați foarte ră zboinici cu armele lor” și
adaugă : „Acestea le povestește Criton care a fost de față la ră zboi”! Nu mai am ce zice, halal cultură a liftelor și
gunoaielor tră dă toare!
Anonimul de la Ravena care și-a dus viața prin sec. VII, scrie Cosmographia unde gă sim: „Dar dacă citești
dragă Odo despre ră zboiul pe care Traian, împă ratul romanilor, l-a purtat atunci, câ nd a cutreierat tot oceanul
de nord și când a învins pe regele dacilor”. Istoricii româ ni știu numai să citească în fals pe Eutropiu pentru
că toate scriiturile lor se bazează pe această mișelie!
Georgius Syncellus, că lugă r grec a tră it pe la sfâ rșitul secolulu VIII și începutul secolului IX, a scris o
Chronographie de la Facerea lumii pâ nă la Dioclețian (284) iar în capitolul despre Traian spune urmă toarele:
„Traian, după ce a învins pe daci și pe sciți, a prefă cut Dacia în provincie romană , a primit asupra lor un
triumf.” Numă rul scriitorilor vechi care spun că dacii au fost învinși au nu nimiciți, este mai mare și cu
siguranță au știut-o și plă smuitorii noștri, dar cum aici minciuna și tică loșia sunt valori demne de urmat, cei
care au îndră znit să le demaște fă că tura au fost disprețuiți de „specialiști”!
Ioannes Zonaras a tră it la pragul secolelor XI-XII, mare cronicar bizantin a ocupat înalte demnită ți la curte
și a scris o Chronică a lumii unde gă sim la capitolul XI, 25: „Atunci împă ratul Traian fă câ nd un pod peste Istru,
lucrare mai presus de orice admirație și amintire, și-a trecut armata cu mari primejdii și greutăți a învins
pe daci. Decebal, de disperare, s-a sinucis. Și de atunci poporul dacilor și provincia lor a început să fie
provincie romană.” Autorul precizează că poporul dacilor a devenit parte a imperiului roman și nu poporul
de nă luci care zburdă prin că pă țâ nile istoricilor noștri. Toți acești autori spun că Traian a cucerit pe daci iar
teritoriul a fost transformat în provincie romană , nimeni nu scrie că dacii au fost exterminați de că tre romani
așa cum o fac aceste scursuri criminale ce s-au înstă pâ nit pe dreptul nostru la adevă r și la istorie. Iar dacă
dacii au ră mas să -și ducă existența pe glia stră bună așa cum voi ară ta în continuare și limba pe care o vorbim
este limba stră moșilor geți și nu latina, tot așa cum le-am pă strat cu sfințenie portul, obiceiurile și religia în
cea mai mare parte.
(Lucrarea Historia Augusta scrisă în° secolul IV de că tre Aelius Spartianus, Volcatius Gallicanus, Julius
Capitolinus, Aelius Lampridius, Trebellius Pollio, Flavius Vopiscus.??) J. Capitolinus spune despre împă ratul
Antonius Pius (138-161) în capitolul V: „Prin generalii să i a purtat mai multe ră zboaie. Că ci prin generalul să u
Lollius Urbicus a învins pe britani și, a fă cut un al doilea zid de palisade. Pe mauri i-a silit să ceară pace. Prin
guvernatorii de provincii și prin generalii să i a supus pe germani, pe daci și mai multe alte popoare și pe
iudeii care se ră zvră tiseră . A înă bușit ră scoalele din Ahaia și din Egipt”. Adică dacilor nu le-a ieșit din cap
dorința de slobozenie care era sfâ ntă la neamul lor, dar romanii se considerau că sunt stă pâ nii lumii iar restul
nu pot fi decâ t supuși birnici sau sclavi!
Aelius Lampridius scrie despre împă ratul Commodus (180-192) urmă toarele în capitolul XIII: „Ș i în
vreme ce el tră ia (în desfrâ u), generalii să i supuseră pe mauri, învinseră pe daci, liniștiră cele două
Panonii iar în Britania, în Germania și în Dacia, îi impuseră domnia, deși aceste provincii voiau să se

590
libereze. Toate acestea s-au fă cut de generalii să i.”. Nu pot fi invocate exemple mai gră itoare asupra faptului
că geți sau dacii și-au continuat existența sub ocupația romană dar pe vechile teritorii care formau înainte Dio
Geția° – Ț ara Sfâ ntă – au luptat să iasă din această stare de câ te ori au avut prilejul și asta o spun chiar autorii
romani, iar revoltele lor au fost numeroase și crâ ncene.
Împă ratul Caracala (211-217) are mari necazuri cu neamurile geților la Dună re pe la anul 214 câ nd cei din
est, carpii îi calcă provinciile fă ră înștiințare. Trebuie să reținem că luptele s-au purtat la Dună re, dovedind că
provincia devenise nesigură pentru romani, fiind controlată în mică parte de aceștia, geții reușind să -și
elibereze în cea mai mare parte glia stră bună .
Împă ratul Maximin Tracul (235-238), în campania din 236/237 luptă împotriva dacilor liberi din
imperiul get de ră să rit și sarmaților de la Dună rea Mijlocie (provincia Panonia) îi învinge pe aceștia și
ia cognomenul de Dacicus Maximus și Sarmaticul Maximus, deci iară și granițele dintre imperiul
roman și neamurile geților sunt malurile Istrului sau ale Dună rii și nu Carpații sau alte valuri și maluri
împinse câ t mai departe spre est!
Petrus Patricius a tră it în secolul VI și a scris o Istoriae din care s-a pă strat foarte puțin dar foarte
important pentru noi: „Poporul carpilor era cuprins de invidie fiindcă goții primeau o soldă în fiecare an de
la romani. De aceea trimiseră o delegație lui Tullius Menophilus, cerâ ndu-i cu trufie bani. Acesta era
comandantul Moesiei și își exercita oștirea în fiecare zi în vederea ră zboiului. Dar fiindcă vedea că sunt carpii
obraznici și îngâ nfați, nu i-a primit mai multe zile dar totuși le-a dat putință să -i vadă pe ostași, câ nd ei își
fă ceau exercițiile. Ș i fiindcă prin amâ nă ri necontenite, le-a înfrâ nt zi de zi speranțele lor, urcâ ndu-se pe o
tribună înaltă ală turi de că peteniile întregii armate, i-a primit pe carpi. Ș i, în mijlocul soldaților să i, neținâ nd
nici o socoteală de ei, pe câ nd își expunea solia, ca și câ nd alte afaceri mai mari l-ar fi preocupat, întreținea
conversații cu alții. Dar ei temâ ndu-se nu ziseră altceva nimic decâ t: «Dacă goții primesc de la voi soldă de ce
nu primim și noi?» Menophilus le ră spunse: «Deoarece împă ratul este stă pâ nul multor bogă ții, dă rnicia și-o
arată numai față de aceia care se roagă să li se dă ruiască ». Atunci ei: «Să ne socotească și pe noi la numărul
celor care cer cu rugăciuni și să ne dăruiască și nouă. Noi suntem mai presus decât goții!» Menophilus
le zice: «Întoarceți-vă după patru luni tot în acest loc și veți primi ră spunsul». După patru luni carpii se
întoarseră din nou. În primirea lor întrebuințâ ndu-se aceeași metodă ca mai înainte și gă sindu-se de cuviință
de a-i respinge pentru alte trei luni, câ nd, în sfâ rșit i-a primit din nou, iară și ca mai înainte, în fața unei noi
armate, le-a dat ră spunsul urmă tor: «Împă ratul nu vă dă nimic în afară de învoială ». Iar ei supă rați se
retraseră și nu au° mai revenit”. Faptele descrise de autorul latin se petrec la anii 239-240 undeva în Moesia
Inferioară , unde goții au ajuns mercenari în imperiul roman. Dacă geții le-au cerut romanilor să-i
plătească pentru că le apărau de nevoie granița de la nordul Istrului înseamnă că ei aveau în această
regiune o structură socială puternică ce putea să-i oprească pe năvălitori și nu erau aduși de vâ nt să fie
pomana pră dă torilor. La mai bine de 10 de ani, înțelegerea dintre goți și romanii din sudul Istrului se
destramă datorită spolierii fiscale la care au fost supuși. Atenianul Dexip (210-280) scrie în lucrarea Sciticele,
că Regalianus pentru a ză dă rnici planurile împă ratului Galienus, îndreaptă o mare invazie a popoarelor din
nodul Istrului și nodul Mă rii Negre că tre sudul fluviului ajungâ nd pâ nă în Grecia, să devasteze totul în cale,
astfel ca romanii să aibă alte griji decâ t ale noului regat get.
Împă ratul Filip Arabul (244-249), între anii 245-247 a purtat lupte grele la Dună rea de Jos – Dacia și
Moesia – reușind să respingă cea mai mare nă vă lire a carpilor din regiune și ia numele de Carpicus Maximus.
Aceste informații dovedesc că începând cu anii 211, cea mai mare parte a Munteniei și nordul
Ardealului nu mai erau sub control roman, granița fiind pe Dunăre cum o spun toate informațiile
venite chiar din izvoare latine. Numai istoricii noștri în nebunia și ura lor fă ră margini asupra adevă rului și
a istoriei poporului rumun, au ascuns aceste date să nu le smintească plă smuirea latinită ții și a nimicirii
poporului get/dac de că tre Traian.
Lactantius Firmianus (260-325), unul dintre marii zurbagii ai iudeo-creștinilor, scrie lucrarea Liber
de mortibus persecutorum, unde în cartea XXIII gă sim: „S-a ivit, după mai mulți ani, o fiară blestemată
care să asuprească biserica. Că ci cine altul putea să prigonească dreptatea decâ t un tică los? Ș i ca și
cum ar fi ajuns anume pentru aceasta la conducerea statului, a început numaidecâ t să se ridice împotriva
lui Dumnezeu, pentru ca numaidecâ t să și cadă . Că ci, plecâ nd în contra carpilor, care, pe atunci
ocupaseră Dacia și Moesia, a fost înconjurat de barbari și a fost nimicit cu o mare parte din armata sa
și n-a putut avea nici cinstea unei înmormâ ntă ri, ci gol și despuiat, cum se cuvine unui dușman al lui
Dumnezeu, a ză cut la pă mâ nt ca hrană pentru fiare și pentru pă să ri”. Îmbufnatul prelat latin se referă
la Decius (împă rat între anii 249-251) care în calitate de senator este numit de împă ratul Filip Arabul

591
să restabilească puterea romană în provinciile răzvrătite Panonia și Mesia dar imediat este
proclamat împă rat de trupele ° acestor ținuturi, învingâ ndu-l pe binefă că torul să u în septembrie 249. În
anul 250 el pornește prima prigoană împotriva iudeo-creștinismului pe care o considera o nă scocire
periculoasă pentru imperiu. Carpii care eliberaseră Dacia și ocupaseră de ceva ani chiar Mesia –
textul lui Lactanțiu arată că romanii erau alungați mai departe de Dună re – au avut o bă tă lie cumplită
cu Decius la Abritus în sudul fluviului în anul 251 unde armatele romane sunt mă celă rite, aceeași soartă
avâ nd împă ratul și fiul să u Herennius! Istoricii noștri ca niște lifte tră dă toare spun că goții în frunte
cu Kniva, altă că petenie getă cunoscută și sub numele de Canabaud, i-au venit de hac lui Decius, pentru
că pe plaiurile mioritice nu mai era opincă de dac!
Împă ratul Gallienus (253-268) în perioada 254-259 poartă lupte grele în sudul Dunării împotriva
dacilor liberi și ia numele de Dacicus Maximus. Sextus Aurelius Victor a tră it în secolul IV, de la
el ră mâ nâ nd lucră rile Caesares și Historia Augusta. Din prima avem informații despre perioada
menționată mai sus la capitolul XXIII Licinius Gallienus (253-268) cu Saloninus: „Întâ mplâ ndu-se toate
acestea spre norocul să u și încă peste orice așteptare a sa, a ajuns mai nepă să tor, cum i se întâ mplă
omului câ nd îi merg lucrurile bine, și atâ t el câ t și fiul să u Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de
Caesar, au lă sat ca statul să ajungă la pră bușire, că ci° goții înaintară nefiind împiedicați în Tracia,
ocupâ nd Macedonia, Ahaia și ținuturile învecinate din Asia, parții puseră stă pâ nire peste Mesopotamia, iar
Orientul ajunse să fie condus de tâ lhari sau de o femeie. Alamanii pun mâ na pe Italia iar neamurile
francilor după ce au jefuit Galia, cuprinseră Spania, jefuind și aproape distrugâ nd orașul Tarraco, și
pun mâ na pe niște coră bii de ocazie și trec în Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce câștigase
Traian. Ș i astfel bă tâ nd cu furie vâ ntul din toate pă rțile, în întreg imperiul roman s-a produs o fră mâ ntare
de sus și pâ nă jos”. Goții și geții nă vă lesc în sudul Dună rii în iarna anului 249 și ajung cu
pră dă ciunile lor care vor dura pâ nă în vara anului 251, pâ nă în Capadocia iar afirmația autorului că „peste
Istru s-a pierdut ceea ce câ știgase Traian”, arată o realitate cu care romanii erau împă cați, provincia
romană Dacia a fost de mult pierdută și pentru totdeauna realipită neamului get! Numai că această
realitate nu este acceptată de că tre istoricii româ ni!
Rufius Festus a tră it în secolul IV și a compus din ordinul împă ratului Valens un rezumat foarte scurt al
istoriei romanilor Breviarium rerum gestarum populi Romani, unde gă sim la capitolul VIII: „Marcomanii și
quazii au fost goniți din localitatea Valeria care se gă sește între Dună re și Drava ca limes între romani și
barbari a fost stabilit limesul lui August prin Vindelicia, prin Noric, Panonia și Moesia. Traian a învins pe
daci sub regele lor Decebal și a făcut în teritoriul barbar, dincolo de Dunăre, provincia Dacia, care a
avut în circuit un milion de pași dar ea a fost pierdută de către Galien și de către Aurelian , fiind trecuți
acolo romanii, s-au creat două Dacii în regiunile Moesiei și Dardaniei”. Avem încă o confirmare a unei realită ți
istorice că sub Gallienus, Dacia era pierdută în cea mai mare parte iar Aurelian a consfințit o stare de fapt,
Dacia din nordul Istrului nu mai exista ca provincie a imperiului roman de mult timp! Mai departe același
autor îi amintește pe dacii din Rodope pe care romanii i-au învins greu. Capitolul LX: „Cu ocazia ră zboiului cu
macedonenii s-a trecut și în Tracia. Cei mai cruzi dintre toate neamurile au fost tracii… De ei adeseori a fost
bă tută armata romană . M. Didius a bă tut pe tracii nomazi. M. Minucius i-a devastat pe gheața fluviului Hebru.
De Appius Claudius proconsulul au fost învinși cei care locuiesc în Rodope… M. Lucullus, cel dintâ i s-a
ciocnit în Tracia cu besii. A cucerit chiar capitala ță rii care se numea Tratia; a supus pe hemimontani, a adus
în stă pâ nirea noastră Eumolpiada, care acum se cheamă Philipopolis…” Poate de la numele capitalei vine și
numele țării pomenit de autorii greci începâ nd cu secolul V î.e.n.
În Fastele Hidaciene, gă sim informația că în anul 295 au fost trecuți în Romania (sudul Dună rii) o parte din
populația carpilor. Această dovadă dar și cele de sus infirmă în totalitate° nebunia latiniștilor și arată că
neamul carpilor era nu numai numeros la nord de Istru dar unii au fost trecuți de romani în sud pentru că
urgia pră dă ciunilor depopulase zona.
Zizais, rege al unei formațiuni statale din vestul Ardealului amintit de Marcellinus Ammianus în lucrarea
Rex gestae, avea o stă pâ nire ce se întindea în nord din zona Să tmarului de azi, prin Banat pâ nă în Voivodina
de azi și ca vicerege îl° însoțea un bă știnaș cu numele de Rumon, cuvâ nt ce se gă sește identic pe T 32 scris
ΡYΜΩΝ, care se citește RIMON sau RUMON (râ ndul doi mijloc). Riga Zizais a avut și ceva ră zboi cu Constantin
cel Mare în anul 336 fiind învins dar nu știm dacă și-a pierdut și feuda neamului sau numai a fost liniștit cu
fierul după obiceiul vremurilor.
Auxentius Durostorensis episcop arian ce a tră it în secolul IV, fiind elevul lui Wulfila (311-381) ne-a lă sat o
Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae. Wulfila a fost numit episcop în Dacia în anul 341 și a

592
predicat goților și geților pâ nă în anul 348 câ nd: „Acolo, și din cauza ră ută ții și din cauza uneltirii
vră jmașului, s-a pornit atunci, pe pă mâ ntul barbar, cu o furie tiranică , o persecuție a creștinilor din partea
judelui necredincios și nelegiuit… Ș i bâ ntuind acolo cu furie persecuția, după pă timirea glorioasă ° a
mai multor slujitori și slujitoare ale lui Cristos și după împlinirea a șapte ani de episcopat, pomenitul
bă rbat, preasfâ ntul și preafericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulțime de credincioși din ținutul
barbar pe pă mâ ntul Romaniei, a fost primit cu cinste de împă ratul Constantius, de fericită pomenire
pâ nă astă zi”. Autorul nu spune nimic despre originea acestui jude necredincios dar știm că la nord de
Istru locuiau în primul râ nd geții dar și goții al că ror episcop a fost. Cum goții nu puteau fi în stare de o
asemenea infamie să -și alunge chiar mentorul care se pretinde că i-a creștinat, dâ ndu-le și un alfabet
luat în totalitate din cel al geților, ră mâ ne ca sigură alungarea lui Wulfila de că tre geți. Aceștia nu au
fost dispuși să mai asiste la o nouă fă că tură – arianismul – pe baza religiei lor și atunci l-au obligat pe
preacucernic să se ducă cu toată gloata lui la cei ce l-au uns ca episcop peste goți, la preaiubiții iudeo-
creștini din imperiul roman. Este foarte importantă pă țania lui Wulfila fiindcă ea arată că la nord de
Istru, iudeo-creștinismul era văzut de geți ca o erezie și așa a ră mas încă vreo mie de ani!
Scriitorul latin Claudius Claudianus, sosit la Roma în anul 395, scrie lucrarea intitulată Cartea I împotriva
lui Rufinus aflat în slujba curții de la Constantinopol, pe care îl acuză că „acum punea în mișcare pe geți… între
timp cobora spre noi sarmatul împreună cu dacii, masagetul îndră zneț. Câ nd mâ na ta dreaptă (a lui Stilicon) a
strivit cetele dacilor.” Deci geții sau dacii în nă vă lirile din anii 402-403, le-au ară tat romanilor că ră u au fă cut
cu tică loșia lor numită iudeo-creștinism iar la scurt timp au mers chiar în șă rpă ria de la Roma să -i caute pe
mișei.
Flavius Vegetius a tră it în secolul IV amintind de stră moșii noștri în scrierea Epitoma rei Militaris îi laudă
pentru eroismul și curajul lor în luptă : „Dacii, moesii, tracii au fost întotdeauna așa de ră zboinici că istoria
legendară a fă cut să se afirme că însuși zeul ră zboiului, Marte, s-a nă scut în țara lor”? Ș i ce dacă ! Hulitorii
carpatini o țin tot pe-a lor; suntem un popor format din scursura imperiului roman amestecat cu ceva urdori
de pră dă tori și alte lepre pripă șite pe sub poale întunecate de Carpați!
Zosimus tră itor în secolul V a scris o Historiae unde, din fragmentele pă strate gă sim informații la capitolul
I, 3: „Aceasta este situația popoarelor de la Rin. Boranii (bastarnii) însă și goții și carpii și
urugunzii/burgunzii (acestea sunt denumirile celor ce-și au locuințele lâ ngă Dună re) nu lă sau nici o parte nici
din Italia nici din Iliria, nelovite de necontenitele lor pustiiri, jefuind toate fă ră ca cineva să li se
împotrivească … I, 34 Sciții, vecinii boranilor, prinzâ nd curaj în urma succeselor acestora se hotă râ ră să treacă
și ei în Asia… I, 27 Acestea?? fiind starea de lucruri după – moartea lui Decius (anul 251) și venirea la domnie
a lui Gallus (anul 253) – deoarece stă pâ nitorii nu mai puteau să apere statul și deoarece lă saseră cele ce erau
în afara de Roma, goții, boranii, urugunzii, carpii încep din nou să facă jafuri în Europa și luau acasă la ei tot
ce puteau… IV, 10 După moartea generalului Procopius, împă ratul Valens (367-378) luâ nd viața mai multora
și confiscâ ndu-le averile în folosul statului, și-a întrerupt expediția împotriva perșilor fiindcă mai mulți
dintre sciții de peste Istru nelinișteau teritoriul roman. Trimițâ nd împotriva lor trupe numeroase i-a
împiedecat de a merge mai departe… căci s-a stabilit ca romanii să stăpânească nesupărați ceea ce era
mai dinainte în stăpânirea lor, iar barbarilor li s-a interzis să mai treacă peste fluviu și să nă vă lească în
teritoriul roman… LV, 34 În acest timp și alte evenimente norocoase i s-au întâ mplat lui Theodosius. Că ci a
gonit pe scyri și pe carpodaci (anul 385) amestecați cu hunii, și biruindu-i în lupte i-a obligat să se întoarcă
înapoi la locuințele lor peste fluviu… iar agricultorii să se întoarcă din nou la munca lor și turmele și vitele să
fie la pă șunea lor fă ră teamă ”. Nă vă lirile peste Istru pentru ceva jafuri priincioase, deveniseră pentru
stră moșii noștri un fel de sport generalizat. O spun cronicarii greci sau bizantini că dacii, geții, carpodacii sau
sciții, la sfâ rșitul secolului IV erau stă pâ ni la nordul Istrului și din câ nd în câ nd mergeau în sud la ceva
pră dă ciuni în lumea subțire romanică iar asemenea ispră vi nu erau judecate decâ t cu sabia.
Paulus Orosius, preot spaniol ce și-a început viața pe la 390, a purces să compună în anul 417, la
îndemnul Sfâ ntului Augustin, o istorie universală pentru preamă rirea iudeo-creștinismului, terminată în
420 unde gă sim informații privitoare la ținutul și neamul nostru în lucrarea Historiarum adversum
paganos libti VII capitolul I, 16: „Acum, de curând însă geții, care se numesc astă zi și goți, de care
Alexandru cel Mare declarase că trebuie să se ferească , de care Pirrhus avea groază și Caesar chiar i-a
ocolit, pă ră sindu-și și golindu-și locuințele lor, au intrat cu toate forțele lor, cu toții împreună , în
provinciile romane și fâ lfâ ind înaintea lor spectrul groazei, nă dă jduiesc ca prin rugă ciuni să câ știge prietenia
romană ca federați, pe care ar fi putut să o dobâ ndească cu forța și să ceară un mic locșor de locuință ,
nu la alegerea lor, ci după aprecierea noastră , deși ar fi avut libertatea ca în buna lor voie să ia ori-

593
câ t, țara fiindu-le la dispoziție și supusă lor. Ba încă se oferă ei înșiși pentru apă rarea imperiului roman, ei, de
care sigur s-au temut regatele nebiruite. Ș i totuși oarba păgânătate, cu toate că nu vede că acestea s-au
petrecut prin virtutea romană , nu crede și nu se liniștește că acestea au fost dobâ ndite prin credința
romanilor…VI, 22… la vâ rsta bă trâ nă a lui Augustus, au fost lovite de ră scoala atenienilor și de mișcarea
dacilor.” Prelatul scrie la începutul secolului V despre geții care astă zi se mai numesc goți, iar cei mai mulți
care au citit aceste râ nduri au avut impresia că preotul a stat prea mult cu nasul în fum de tă mâ ie de le
amețește așa de ră u!
Oricâ t ar pă rea de nă strușnică povestea, ea are ceva adevă r pentru că bastarnii, după cum o dovedesc
tă blițele de plumb au locuit împreună cu geții de pe la mijlocul secolului IV î.e.n. și câ nd ei au plecat împreună
în anul 401 cu celelalte neamuri germanice că tre vest, erau sigur „getizați” bine și adepți ai religiei acestora,
dar au fost și goții din estul Carpaților. Pentru o însoțire folositoare, urdiile de pră dă tori au fost îndesate cu
vâ njoșii goți care erau în regatul amal câ nd urgia hunilor a dat peste ei ca un potop. Acestor cete pră dalnice
le-au venit în ajutor și mulți gețibegeți și nu pâ râ ți! După ce au „vizitat” Italia în anii 402-403 sunt obligați de
generalul Stilicon să se retragă pe Sava pentru a se hodini după atâ ta zbucium. În anul 410 cuceresc Roma și îi
aplică un jaf de meseriași apoi pleacă în sudul Galiei unde stau 4 ani și în 415 ajung în Spania pe care o
cuceresc. Orosius scriind despre goții care au ajuns în țara sa că erau „păgâni” arată că practicau religia
geților cu care s-au însoțit în lunga preumblare ce avea ca fundamente nemurirea și credința în puterea crucii.
Dar am gă sit un exemplu de scriere venită și din imperiul roman de ră să rit unde aceste urdii ale goților și
geților au poposit în perioada 382-410 primind să laș și statut de prieteni sau confederați chiar de la
împă ratul Teodosius, povestea fiind lă sată nouă de că tre Synesios (370-413 e.n.) din Cyrene, filozof grec ce s-
a format la școala neoplatoniciană a Hypatiei din Alexandria, trecâ nd și el ca tot neamul elen la iudeo-
creștinism unde s-a simțit ca peștele în apă .
În scrierea De regno biciuiește moravurile curții imperiale de la Constantinopol și rolul tot mai mare
pe care îl ocupă goții în structurile de putere imperiale. De providentia sive Aegyptius este scrisă în
mare parte alegoric și arată starea imperiului roman de ră să rit în timpul împă ratului Arcadius (395-
408). Citatele de mai jos sunt din Hymni et Opuscula, care ne vorbesc despre ispră vile goților din anii
400-410 ce formau grosul trupelor armatei imperiale. Pentru a înțelege bine situația de atunci, trebuie
să precizez că popimea greacă a încercat să -i treacă și pe acești „să lbatici” la iudeo-creștinism dar cea
mai mare parte dintre ei a ră mas în „religia lui Zamolxe”, adică creștinismul arimin sau arianism cum
au falsificat liftele istoria. Supă râ ndu-se pe civilizații greci pentru atâ tea insistențe într-ale lumilor
cerești, goții care erau adunați cei mai mulți în Asia Mică , s-au ră sculat în anul 400 și după ce au umblat
brambura prin aceste ținuturi încercâ nd granița cu perșii, s-au ră sucit venind în nordul imperiului, luâ nd
în stă pâ nire Tracia, Mesia și Panonia, unde și-au întemeiat un fel de regat al lor supus formal
Constantinopolului. Autorul grec scrie despre evenimentele de după anul 382 pâ nă pe la anii 406, câ nd acești
îndâ rjiți goți nu mai doreau să audă de romei.
La capitolul XV, 17 îi gă sim menționați pe falnicii geți care fă ceau din câ nd în câ nd incursiuni de jaf
peste granițele imperiului fiindcă nu primeau în mod corect stipendiile promise! „… Dar aceia
n-aveau nevoie a-și întă ri casa pentru a-i respinge pe barbarii sosiți din Asia sau din Europa. Doar prin
ispră vile lor atră geau atenția vră jmașului și o întă reau pe a lor. Treceau deseori Eufratul ca să lupte
împotriva parților, sau Istrul ca să atace pe geți și massageți. Dar iată că aceștia din urmă , care obișnuiesc
să -și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă tră să turile feței într-o anumită dibă cie, ca să
pară că s-a nă scut din pă mâ nt un neam nou și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istru
și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.” Textul arată explicit că chiar după anul 400, la
nord de Istru era neamul get și nu fantomele lui barbă -albastră care îi?? îngă duiau romeilor zile cu pace
dacă le plă tea cinstit și cu înțelegere stipendia pentru că pă zeau granița de la nordul fluviului de crivă ț
și alte vijelii ce puteau să se arate! Nu știu ce ar mai avea de spus istoricii româ ni care ne-au falsificat
istoria atâ t de îngrozitor? Dar înscrisul îi mai amintește tot la nordul Istrului și pe faimoșii masageți,
care stă teau de aproape 1000 de ani tot pe locurile de unde l-au așteptat împreună cu regina lor Tomiris
pe regele regilor, persanul Cirus cel Mare ca să -l scurteze de cap.
În capitolul XXI, 15 amintește că neamul goților a fost alergat în lung și-n lat de toți cei care aveau
sâ nge în vine, deși informația pe care pretinde că a luat-o din că rțile lui Herodot, este falsă , încondeindu-i
astfel după ce Teodosius i-a primit în imperiu ca confederați la anul 382 și felul cum s-au obră znicit
ei: „.. Iar acuma au venit la noi nu ca să ne facă ră zboi ci rugă tori, fiindcă se gă sesc în cursul unei
emigră ri. Au avut de-a face cu o primire blâ ndă și n-au cunoscut armele romeilor. Ne-am purtat așa

594
cum era potrivit cu niște rugă tori. Dar acest neam să lbatic ne-a dat în schimb ce era să ne așteptă m de la el: s-
a sumețit și a dovedit nerecunoștință față de binefă că torii să i. Din cauza aceasta, câ nd au fost pedepsiți de
tată l tă u, care a pornit cu oaste împotriva lor, erau nenorociți și aveau atitudinea unor cerșetori, împreună cu
soțiile lor. Cel care era învingă tor în ră zboi, a fost însă cu totul biruit de milă . Le-a spus rugă torilor să se
ridice, i-a fă cut aliați, i-a onorat cu dreptul de cetate, le-a împă rțit magistraturi, și a dat acestor tică loși o parte
din pă mâ ntul roman, ca un om care folosea mă rinimia și noblețea firii pentru îmblâ nzire. Dar barbarii nu
pricep ce înseamnă virtute. Începâ nd de atunci pâ nă în ziua de astă zi ne iau în râ s, întrucâ t își dau seama ce
meritau să pă timească din partea noastră și de ce binefaceri i-am învrednicit. Ducâ ndu-se vestea de cele
petrecute, vecinii lor au fost atrași să pornească spre noi. Unii stră ini, că lă reți arcași, emigrează și vin la niște
oameni îndură tori, cerâ ndu-ne prietenia și avâ nd în fața ochilor minții drept pildă această nefericită
împrejurare.” Supă ratul grec minte cu nerușinare scriind că goții au fost primiți în imperiu fiindcă erau o
turmă de cerșetori și nu o armată de ră zboinici care puteau lua în stă pâ nire chiar toată țara și ne mai minte cu
faptul că hunii, numiți de el „că lă reți arcași” au venit smeriți să le ceară prietenia. Fioroșii asiatici care au
cutreierat și cercetat cu sabia, fă câ nd sul mare parte din Asia și Europa, punâ ndu-le sub șaua cailor, acum se
rugau de niște nevolnici de greci să -i cinstească cu prietenia lor! Așa au scris totdeauna grecii istoria lor și a
altora, împă nată numai cu minciuni unde ei sunt cei buni și civilizați, iar ceilalți vicleni și să lbatici care le fac
numai ră u. Citatele date mai înainte din Synesios se gă sesc în Fontes II, fila 183-185.
În anul 448 împă ratul Teodosiu II al Bizanțului trimite la Attila o solie ca să trateze despre birul pretins de
huni pentru a sta liniștiți acolo unde sunt. Din delegație a fă cut parte și Priscus ce ne-a lă sat informația că
apropiindu-se de reședința hunilor care era în Banat, a stat de vorbă cu o persoană ce a spus că este de neam
auson. Iordanes scrie în Getica la capitolul 278, despre drumul parcurs de delegația bizantină , că a ajuns la
curtea lui Atila după ce a trecut râ urile Tisa, Tibisia (Timiș) și Dricea.
Poetul Ovidiu în Pontice I,2, 83-84 scrie privitor la stră moșii noștri geți: „Maxima pars hominum
nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent”, dar îndră ciții plă smuitori româ ni
au zis că este vorba despre legiunile romane. Ca să -i dovedesc câ t sunt de mișei și de tică loși, mai
amintesc zicerea aceluiași latin amă râ t de atâ ta mazilire° la Tomis, cum scrie în Tristele, II.1,199: „Am
fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu Sarmația”, adică în vremurile câ nd nu aveam falsificată
istoria, ținuturile locuite de neamul get se mai numea și Ausonia, iar ausonii erau locuitorii acestor
plaiuri de legendă . În limba româ nă ° veche auș înseamnă moș, stră moș iar on are sensul de neam.
Vorbitorul lui Priscus a spus că este bă știnaș în comparație cu hunii și ostrogoții care erau venetici. La
masa dată în cinstea soliei bizantine a stat tot lâ ngă un auson dovedind că acesta era dintre că peteniile
care mergeau în campaniile hunilor. Tot în această scriere mai amintește Priscus că a întâ lnit la curtea
hunilor pe un rege vasal cu numele de Curidacus ce era conducă tor peste „acatiri”, iar țara lui se
întindea din estul Carpaților până la Don. Cuvâ ntul „acatiri” în vechea limbă rumună înseamnă prinși,
subordonați, agă țați, ținuți de, așa cum îl gă sim și azi în armâ nă , deci ei erau supușii lui Atila dar aveau
conducă torul lor. Hunii au luat cu ei armatele celor supuși atâ t din motive politice ‒ pentru a preveni o
rebeliune împotriva lor – câ t și pentru a le folosi chiar ca pă rți intercalate în armatelor ce le conduceau.
Poate că numele regelui era Curi sau Gore, iar dacus a fost adă ugat de Priscus să -i arate originea de
neam. Povestea lui Priscus ne mai scoate în față o fă râ mă din istoria noastră , amintită și de Iordanes în
Getica la paragrafele 246-249, unde scrie că după moartea regelui Hermanaric al goților la anul 368
sau 369, însemnele regatului au fost luate de regele get din neamul amal Vinithariu (vine + tariu; poate
Impetuosul sau Vâ nă toriu) care își întindea stă pâ nirea din estul Carpaților pâ nă că tre fluviul Nipru sau
Don. Acesta încearcă să scape de tutela hunilor, dar după mai bine de un an de câ nd a preluat puterea,
Vinithariu este omorâ t în lupta pe care o ducea împotriva hunilor și a goților supuși acestuia. Faptul că
Gore dacul moștenea același teritoriu ca al regelui Vinithariu°, ne confirmă adevă rul că regatul amal a
dă inuit și sub stă pâ nirea hunilor, cuprinzâ nd spațiul de la est de Carpați pâ nă la Don, cum precizează
Priscus, și iară și se dovedește că geții, vlahii sau rumunii pe la mijlocul secolului V al erei noastre
aveau mai multe structuri statale, dar pricepuții în fă că turi ne-au scos din pomelnicele istoriei Europei!
La acea dată , valahii sau rumuny cum vor apă rea în scrierile germane erau în țara lor și constituiau un
aliat însemnat al armatelor hunilor, având și state, știute de toată feudalitatea timpurie însă mai puțin
de istoricii româ ni care ne-au scris istoria numai după comanda mafiei cazare. În Historia delle azione
d'Attila cognominato flagello di Dio apă rută la anul 1710, se spune că la invazia și jaful fă cut de
armatele hunilor conduse de Attila asupra orașului Aquilea, au participat și un numă r de valahi împreună
cu cumanii. Epopeea germanilor Nibelungenlied povestește că „ducele Ramunc din țara Valahă” a

595
sosit la curtea lui Atilla împreună cu 700 de oșteni. Tot în scrierile lor apare menționat „Sigeher von
Walachen” în Kluge și săgetarii români în° lucrarea Biterolf und Dietlieb. De că pă țâ nile° istoricilor româ ni
nu s-a prins nimic, afară de „revelațiile” dră cești ale sfintei latrinită ți.
Într-o ”ocolnică ” sau hotă rnicie cum s-ar spune azi, pentru a statornici hotarele ră șină renilor, scrisă în
vechea limbă româ nă cu litere stră moșești pe care unii le-au numit chirilice, dată de regele Matei Corvin
româ nilor din Ră șinari la anul 1488, se amintește de un alt document mult mai vechi, ce ar fi fost primit „de la
vechiu Craiu Attila, la anul 420”, iar că petenia hunilor a murit în anul 453 și după un an dispare marele lui
imperiu clă dit cu sabie și pâ rjol.

Într-o cronică germană , că petenia hunilor Atila este scris în latină

că stă pâ nea: „Athila rex Hunnorum me (Go)dorum, Dacorum,
Metus Orbis, Flagellum Dei” și pe înțelesul multor istorici este:
Atila rege al hunilor, (al goților), al dacilor, spaima lumii și biciul
lui Dumnezeu. Asta știa feudalitatea timpurie a Europei, că dacii
de la Nistru pâ nă în Panonia erau supușii fioroasei că petenii asiatice.
Mulți istorici au tradus prin „al goților” cuvâ ntul „dorum” pe
care l-au citit „Godorum”. Cu adevă rat ostrogoții fă ceau parte din
contingentele hunilor, dar cuvâ ntul de mai sus nu poate fi citit așa
cum l-au „vă zut ei scris” fiindcă bucla ce vine de la litera A de
sus ar însemna că are valoarea fonetică pentru sunetele G și O,
ceea ce nu rezultă din fotografie. Sau poate avem de-a face cu o
copie fă cută de vreun scrib cam uituc, ori fugă rit de alte greșeli
ale scrisului de a ră mas posterită ții asemenea ciopâ rțeală . Cred că
autorul a scris cuvâ ntul „dorum” care nu există în limba latină , fiind o preluare greșită de la verbul duro
(durum) ce înseamnă a se întă ri, a se că li, a se îndâ rji, a dura, a rezista, iar sensul textului ar fi astfel mai
restrâ ns: „Atila, rege al hunilor, apărător al dacilor, spaima lumii și biciul lui Dumnezeu”. În această variantă ,
iese în evidență importanța populației bă știnașe carpatine numită ausoni și acațâri în scrierile bizantine,
valahi și rumuny în cele germane și daci în textele latine, în structura imperiului întemeiat de Atila, idee
confirmată și de mă rturiile lă sate de Priscus câ nd a fost în solie la huni și a scris că la curtea acestuia se
vorbea limba ausonă , adică a geților sau rumunilor pe lâ ngă cea a hunilor. Iar o legendă spune că
înfricoșă toarea sabie cu care Atila a supus mare parte a Europei, că petenia hunilor a gă sit-o în Dacia, vechiul
teritoriu cotropit de romani.
Astă zi nu se mai pot pomeni aceste izvoare fiindcă te acuză leprele cazare de antisemitism, antipu-
pincurism și naționalism feroce pentru că ei au fost primii bă știnași ai plaiurilor carpatine, iar dacii sunt
semiți sau erau pe nică ieri dar nu la nord de Dună re! Cea mai bună dovadă în această mâ rșă vie
jidovească este ediția de lux a că rții România Medievală, scoasă în anul 2011 de Institutul Cultural Româ n
pe banii noștri, sub pă lă ria Președinției Româ niei°, plă smuire ce a costat un milion de euro la care mai
trebuie adă ugați încă șase pentru a fi prezentată lumii! În realitate falsul a fost pus la cale° de leprele
cazare în frunte cu H. R. Patapievici care ocupa funcția de director al acestei instituții și T. Baconski,
ministru de externe. Cartea are două volume cu 400 pagini împreună din care 266 sunt color și 144 file
sunt pentru textul scris în limbile româ nă , germană , engleză și franceză , 31 de pagini revenind fiecă rei
limbi, autorul fă că turii fiind cazarul din Elveția, Laurent Chrzanovski. Ei scot din întunericul satanist
pe care îl clocesc împotriva noastră de peste 150 de ani, teoriile lui R. Roesler și M. Roller privitoare
la formarea poporului româ n, pentru a face loc aici în jurul Carpaților „bă știnașilor” jidani sau cazari
și scriu că pe acest spațiu „pustiu” în secolele IV-XI au tă bă râ t mai multe neamuri care însă nu s-au
prea lă sat a-și face aici vatră și astfel au venit româ nii din sud prin secolele XI și s-au înstă pâ nit. Aceste
lepre au reușit să ne prezinte două milenii de istorie în numai 4 pagini (9-13) și ne spun de la obraz:
„Aceasta pentru că Româ nia, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nă scut din Unirea de
la 1859 (a Moldovei și Ț ă rii Româ nești) și din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea
Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Națiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizații, de
populații, de culturi și de etnii care au învățat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă co-

596
597
merț, și, mai presus de toate, să își construiască o limbă și o conștiință comună în timp ce erau supuse,
de-a lungul secolelor, predominanței politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine… La toate acestea
se adaugă o enigmă filologică și istorică de anvergură, care constă în faptul că această țară , care nu s-a
constituit decâ t foarte recent ca națiune… a reușit să își făurească o limbă și o identitate proprie”. Ș i
totuși nimeni nu a vrut să tragă la judecată ceata de falsificatori a istoriei româ nilor fă cută la lumina zilei și pe
banii noștri!
Iordanes în Getica la paragraful 252 și urmă toarele ne-a lă sat mă rturii despre acele vremuri foarte
apropiate lui: „De astfel n-ar fi putut vreun neam scitic să iasă de sub stă pâ nirea hunilor, decâ t dacă ar fi venit
moartea lui Atila, dorită de toate neamurile, în comun și de romani, moarte care i-a fost atâ t de înjositoare pe
câ t i-a fost de uimitoare viața… 261 Acolo s-au ciocnit între ele diferitele neamuri pe care Atila le ținuse în
stă pâ nirea sa. S-au împărțit domniile cu popoarele și s-au fă cut dintr-un singur trup diverse pă rți”. Desigur
istoricii noștri au avut de fă cut alte împă rțiri, unde noi suntem pe nică ieri și lă sâ nd Ț ara Sfâ ntă Dio Geția° ca
loc de joacă și hâ rjoană altora pe care istoria atunci încă nu-i știa, dar au ieșit ei în secolul XIX, că au îngrozit
Europa cu puhoiul de vedenii și scorneli dră cești.
Siddonius Apollinaris, în versurile din Carmina V, pe la anii 474-479 închinate generalului Iulius
Valerius Maiorianus care purtase ră zboaie pe Dună re spune că i-a adus la ascultare pe: „Bastarna, Suevus,
Panonius, Neurus, Chunus, Geta, Dacus, Alanus, Bellonothus, Rugus, Burgundio, Vesus, Alites,
Bisalta, Ostrogothus, Procustes, Sarmata, Moschus”. Asta se întâ mpla după destră marea regatului
hunilor în anul 454, geții, dacii și panonii adică nemuțul nostru din estul și sudul Carpaților, cei din
Ardeal și Panonia erau la ei acasă și au fost trecuți la supunere de generalul roman. Oare româ nii nu vor
putea să aducă la supunere această ceată de lepre și tră dă tori de Neam și Ț ară care de 150 de ani ne tot
bolunzesc cu fă că turile lor tică loase?
Justinian (527-565) împă rat bizantin de neam macedonean, dă un edict în anul 535 Novella XI
pentru înființarea unei episcopii în satul unde s-a nă scut. Din act află m: „Dar în timpul de față , fiindcă din
ajutorul lui Dumnezeu, statul nostru s-a mă rit, așa că ambele maluri ale Dună rii sunt acum pline de
cetă țile noastre, și atâ t Viminacium, câ t și Rediua și Literata, care se află dincolo de Dună re, sunt din nou
aduse în stă pâ nirea noastră ”.
Ș tefan din Bizanț pe la anul 520 scrie un lexicon cu Nume de popoare unde spune despre stră moșii noștri că
locuiau în vremurile lui în ,,Geția°, țara geților” amintindu-i și pe goți astfel „goții care au locuit mai înainte
lâ ngă lacul Meotic, dar mai tâ rziu s-au stră mutat în teritoriul Traciei.” Informația este identică cu cea venită
de la Iordanes dar ceva ani mai tâ rziu, dovedind că geții aveau un stat sau un regat al lor cum gă sim și în
alte izvoare.
Ioannes Lautentius Lydus tră itor în secolul VI, a scris mai multe lucră ri unde se gă sesc informații
despre teritoriile noastre în De magistratibus republicae Romanorum, la capitolul II, 28: „Justinian
(527-565) a instituit cel dintâ i, o prefectură a Sciției. Că ci fiind un om cu minte și aflâ nd din că rți că
această țară este prosperă, bogată în averi și puternică în arme, că este acum și că a fost și mai
înainte – țară pe care a cucerit-o mai întâi Traian învingându-l pe Decebal, regele geților și
aducâ nd la Roma după cum o afirmă Crito care a luat parte la ră zboi, cinci milioane de libre de aur și de
ori pe atâ ta de argint, afară de cupe și de vase de un mare preț, și turme și arme și mai mult de cincisute
de mii de bă rbați cu arme cu tot – nevoind, deci să cedeze întru nimic lui Traian, a hotă râ t să pă streze
pentru romani regiunile de la nord, care lepădaseră cândva jugul. Ș i nu trebuie să ne miră m că toate
i-au ieșit după voie… Ca prefect pentru apă rarea graniței este numit în anul 531 Hilbudius, soldat
viteaz care timp de trei ani i-a ținut sub control pe sclaveni, anți, bulgari și huni”. Această menționare
spune fă ră dubii că la mijlocul secolului VI stră moșii noștri pe care cronicile vremii îi numeau geți,
carpi, carpodaci, sciți sau valahi, erau tot pe toriștea stră bună și se țineau bogați în averi și tari în arme!
Astă zi, unii dintre urmașii lor se țin chiar cei mai tari, dar numai în minciuni și tâ lhă rii la drumul mare!
O altă menționare a stră moșilor noștri care își duceau traiul pe glia stră bună o face Martin din
Dumio prelat, poet și om de cultură , ajuns pe la 550 în Spania. Nă scut în Panonia unde primește o educație
aleasă , face o lungă că lă torie în Orient și apoi trece pe la Roma, poposește în Franța unde vizitează
mormâ ntul lui Martin din Tours, nă scut și el tot în Panonia și că ruia i-a dedicat din venerație
numeroase versuri să pate pe poarta mă nă stirii zidită de el în Galicia. Lă udâ nd munca de pă stor religios a lui
Martin din Tours, amintește neamurile pe care le-a adus la creștinism: „Alamanus, Saxo, Toringus,
Panonius, Rugul, Sclavus, Nara, Sarmata, Datus, Ostrogothus, Francus, Burgundio, Dacus, Alanus”.
Ș i acest izvor șușotește adevă rul că eram la casele noastre și la șatrele noastre și asta ar trebui să învețe
toți îndră ciții care îi apucă revelațiile câ nd aud de istoria stră moșească !

598
 Ioannes Malalas (491-578) a scris o Chronografie, un fel de istorie universală unde sunt și informații
despre noi, iar în capitolul XVIII gă sim: „Cam în același timp, s-a unit cu romanii o femeie vă duvă , regina
hunilor sabiri cu numele de Boa, vestită pentru vitejia și înțelepciunea ei! Era mama a doi fii minori avâ nd o
armată de 100000 de oameni, ea stă pâ nea peste regiunile hunice, după moartea bă rbatului ei Blach. Această
regină , pe care împă ratul Justinian și-o apropiase prin mari daruri împă ră tești, prin diferite vase de argint și
foarte mulți bani, a fă cut prizonieri pe alți doi regi de ai hunilor…” După moartea lui Atila și după lupta de la
Nedao din anul 454 dintre urmașii să i, hunii nu au dispă rut din istoria Europei cum afirmă mulți deștepți iar
contextul amintit de autor este înainte de anul 565 câ nd a murit Justinian. În Constantinopol este biserica
Blacherne, iar legenda spune că „se numește după un oarecare comandant scit omorâ t aici”. Termenul de scit
se referă la prefectura Sciția de la nordul Dună rii adică Valahia Mare, de unde provenea nefericitul care era de
neam get sau valah.
Theophylactus Simocates, a tră it în secolul VII și a scris în opt că rți lucrarea intitulată Historiae despre
domnia împă ratului bizantin Mauricius (582-602) unde avem la VII, 2: „A patra zi, generalul Petrus a informat
pe împă rat de ră zvră tirea soldaților să i și plecâ nd de la Odessus a apucat calea din stâ nga și a ajuns la
Marcianopol. Aici a dat ordin ca o mie din oamenii să i să apuce înaintea armatei. Aceștia dau peste șase sute
de sclavini încă rcați cu pră zi romane. Barbarii câ nd vă zură pe romani apropiindu-se, și că și ei au fost vă zuți,
se reped să omoare pe captivi și ridică tot tineretul ce putea să poarte arme. Ș i fiindcă vedeau că nu pot să se
împotrivească atacului romanilor, unindu-și carele, se baricadară ca într-o tabă ră punâ nd în mijloc pe femei și
pe copii. Romanii apropiindu-se de geți – căci acesta este numele lor cel vechi – nu îndră zneau să se
lupte din apropiere, că ci se temeau de să gețile ce s-ar fi aruncat, de pe șanțul de apă rare, asupra cailor lor.
Atunci comandantul lor numit Alexandru îi îndemnă în limba părintească să dea lupta corp la corp. De aceea
romanii descă lecară și înaintară spre tabă ră . Se aruncară să geți din ambele pă rți. Romanii biruie pe barbari
pe care îi ucid pâ nă ° la unul.” Sigur istoricii româ ni au alte izvoare de unde se adapă de 150 de ani numai cu
otravă satanistă !
Iar despre generalul Priscus care fă cea ră zboi cu avarii undeva pe Dună re și în Dobrogea, acesta spune
chaganului că : „nu rupe convențiile și tratatele cu avarii, ci duce până la capăt războiul cu geții” și mai
departe în capitolul VII, 2,5: „Priscus trece Istru, înaintează spre nord, trece râ ul Ilivakia (Ialomița?) și intră în
regatul lui Musokios iar cu ajutorul unui gepid tră dă tor ajunge la reședința acestuia și îl face rob pe rege și
mă celă rește întreaga lui curte”.
Să înțelegem situația mai pe îndelete, spune domnia sa, că tre domniile noastre că geții au cam uitat
de tratatul cu romeii/romanii, îndră zneală pentru care au fost pedepsiți aspru, iar Priscus a intrat chiar
în regatul lor unde a gă bjit pe rigă și i-a mă celă rit curtea! În acele vremuri stră moșii noștri din câ mpia
munteană erau organizați într-un regat iar unii dintre supuși se îndeletniceau și cu pră duirea vecinilor
de la sud de Istru. Buni da’ prea ră i! Ș tefan° din Bizanț, amintește și el de „Geția°, țara geților”, deci
avem informații istorice clare ce ne arată că de la începutul secolului VI, geții sau valahii aveau un
stat al lor în sud-estul Carpaților!
Pă țania încă ieră rii geților cu romeii este după anul 586 câ nd își fac apariția în nordul Dună rii avarii.
Autorul spune că cei prinși cu furtișag se numeau geți (nu coloni romani!) iar romeii aveau printre ei și geți
pentru că și-au vorbit în limba pă rintească , adică româ na veche nu în latină sau greacă . Dacă ei atunci aveau
propria limbă dar diferită de latină și greacă așa cum remarcase și solul Priscus la curtea lui Atila în urmă cu
138 de ani, este o aiureală toată scorneala cu latinitatea, stră moșii noștri nu au vorbit niciodată strop de
latină câ t au stat sub stă pâ nire romană .
În anul 602 împă ratul Mauricius este detronat de revolta armatei din nordul Dună rii pentru că în
acest teritoriu al sclavinilor, nu se gă sea suficientă pradă și trebuia să lupte mereu cu barbarii. Slavii au
pă truns în imperiul bizantin la începutul secolului VII iar după un timp au devenit majoritari în sudul
Dună rii. Bulgarii ajung în această regiune după ce au fost înfrâ nți de cazari la anul 641 pe Volga iar
neamul lor s-a despă rțit în două , unul a plecat pe cursul superior al fluviului iar celă lalt a plecat că tre
sud-vest ajungâ nd în hotar cu imperiul bizantin. De neam tă tar, cu baștina la poalele munților Urali,
aceștia trec Istru, pă trund în nordul imperiului bizantin și se stabilesc aici în anii 680/681 conduși° de
Asparuh care pune bazele primului țarat cu capitala la Pliska, apoi la Preslav (681-1018) fiind asimilați
repede de slavii din sudul Dună rii.
Theophanes (741-817) a scris o Chronographie respectâ nd cronologia evenimentelor astfel: „În anul
585 împă ratul Mauricius a trimis la Istru pe Priscus împreună cu toți oamenii mai de seamă , pentru a
împiedica populațiile sclavine să treacă peste fluviu, Chaganul avarilor a aflat însă despre aceasta la
Durostor și trimițâ ndu-i o solie, a învinuit pe romani că -i fac ră zboi. Dar Priscus se scuză spunâ nd că n-

599
600
a venit să se ră zboiască cu barbarii ci a fost însă rcinat de împă rat numai să împiedice pe sclavini. Câ nd însă
Priscus a auzit că Ardagast și-a dispus mulțimile sale de sclavini ca să prade provinciile romane, a trecut Istru
și în mijlocul unei nopți, a atacat prin surprindere pe Ardagast, care vă zâ nd primejdia, să rind pe un cal fă ră de
șa, de-abia a putut să scape cu fuga. Romanii după ce au ucis o mulțime de sclavini, au devastat întregul ținut
al lui Ardagast și luâ nd o bogată pradă au° pornit pe la Tatemer (comandant bizantin) spre Bizanț°… În anul
586, an al doisprezecelea al domniei lui Mauricius, Priscus a venit din nou la Istru și a pră dat poporul
sclavinilor, trimițâ nd împă ratului nu o mică parte din pradă și un numă r de prizonieri… În anul 531 doi regi
bulgari cu o nenumă rată mulțime de bulgari și cu drugul (corp de oaste de 1000-3000 infanteriști) lor porniră
cu ră zboi împotriva Sciției și Mysiei, pe câ nd în Mysia era ca general Justinus iar în Sciția Baudarius. Aceștia
ieșind în calea bulgarilor, s-a dat lupta în care comandantul armatei Justinus, a murit fiind numit în locul lui
Constantinus, fiul lui Florentius, și bulgarii au înaintat pâ nă în pă rțile Traciei. Împotriva lor a pornit cu armată
Acum, hun de origine dar botezat de împă rat, comandant al armatei din Iliria. Romanii, înconjurâ nd pe
bulgari cu toate trupele lor îi bă tură și mă celă riră o mare mulțime din ei și luară și o mare pradă și, prinzâ nd
pe amâ ndoi regii acelora, repurtară o victorie stră lucită . Dar pe câ nd se întorceau din luptă veseli, alți bulgari
le ieșiră în drum și prinseră în cursă pe Constantin, Acum și Godila pe câ nd fugeau, Godila, tă ind cursa cu
sabia a scă pat, Constantin însă și Acum au fost prinși. Constantin fiind ră scumpă rat cu bani, s-a întors la
Constantinopol. Acum, însă fiind reținut cu ceilalți prizonieri, s-au întors în patria lor proprie”.
Sf. Nicephorus a tră it în secolul IX fiind înalt demnitar la curtea împă ră tească unde a scris° un Breviarum
historicum care amintește urmă toarele evenimente înainte de anul 618: „După ceva vreme, venind la
Constantinopol conducătorul hunilor împreună cu mai mulți fruntași și ostași din neamul său, a cerut
de la împărat (Heraclie) ca să-i boteze. Cererea fiind primită , fruntașii hunilor au fost conduși la botez de
fruntașii romanilor și femeile lor de femeile acestora. După ce s-au botezat cu toții au fost dă ruiți de împă rat
cu daruri împă ră tești și cu demnită ți. Pe conducă torul lor împă ratul l-a fă cut „patriciu” și cu mari onoruri i-a
lă sat să plece în ținuturile hunilor”.
Sf. Dumitru de la Salonic care a tră it în secolul VIII îi menționează pentru prima dată în textul grec
Patrologia greaca pe vlahii de la Rinchiu sau vlahorinchii care atacă împreună cu slavii între anii
617-619 Tesalonicul. Apoi isprava se repetă ° la anul 688 pe vremea chaganului Cuber care vine din
nordul Dună rii cu o populație de ortodocși luați în urmă cu 60 de ani ca robi de că tre avari, și se
stabilește aproape de Salonic. „În vremea împă raților iconoclaști (726-778) populațiile de pe ambele
maluri ale Dună rii, profitâ nd de neliniștea în care se gă sea imperiul mai cu deosebire fiindcă împă ratul
însuși ducea lupta împotriva icoanelor, pe atunci așa numiții rinchi și mai cu seamă vlahorinchii și
sagudații, ocupâ nd Bulgaria și întinzâ ndu-se puțin câ te puțin în diferite locuri, puseră stă pâ nire pe
Macedonia și în urmă ajunseră la Sfâ ntul Munte cu femeile și copii lor, fiindcă nimeni nu se gă sea ca să -i
oprească și să se lupte cu ei. Cu timpul, ei fură introduși de că tre sfinții pă rinți în învă ță turile creștinești,
crezură în aceste învă ță turi și în urmă ajunseră buni credincioși… Deoarece slavii, de care am
amintit de atâ tea ori, se gă seau în apropierea cetă ții pă zite de Dumnezeu (Tesalonic) și erau cel puțin, în
aparență liniștiți, comandantul prefecturii din aceste localită ți, cunoscâ nd de aproape pe împă ratul de
atunci, a adus învinuiri precise împotriva regelui rinchilor, un anume Pervund, că ar avea gâ nduri pline
de ră utate și vicleșug față de cetatea noastră . An. 782.”
La Dio Cassius îi gă sim în secolul III pe geții numiți dacoringi și unii din „poporul dacilor își
stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope” iar Nicetas episcop de Remesiana între 366 și 414
pă stor religios atâ t al geților din sudul Dună rii câ t și al° celor din nord,° cum spune prietenul lui,
Paulinus: „Aleargă la tine și geții și dacii – de un fel și de altul – și cel care tră iește înlă untrul pă mâ nturilor
și cel încușmat??, sălășluitor pe malul cel bogat în multe vite”. După 1000 de ani, dacoringii migrați în
Rodope sunt amintiți ca bă știnași în aceeași regiune a Greciei dar cu numele de vlahorinchi! În limba
româ nă cuvâ ntul rânci înseamnă tauri, bovine, boi castrați, castrat ră u, vâ nă de bou, cai castrați.
Dacoringii și vlahorinchii sunt denumiri diferite în timp și spațiu pentru stră moșii noștri, crescă tori de
taurine și cabaline așa cum îi știau toți în regiune, iar nu popoare de aiurea venite aici aduse de furtunile
istoriei. Grecii mai foloseau tot pentru ei și termenul de taurosciți adică sciții – locuitorii din provincia
Sciția înființată de Justinian la 531 pe malul stâ ng al Istrului – crescă tori de taurine. Mai este de
menționat faptul că populațiile de pe ambele maluri ale Istrului câ nd au migrat în imperiul bizantin, nu
erau aplecate la credința iudeo-creștină cum ne spune și autorul dar au devenit repede buni credincioși
prin stră dania grecilor și voi lă muri mai încolo ce se cugeta la nordul fluviului.
În cea mai veche cronică turcească , intitulată Ogusname, adusă și sub nasul istoricilor româ ni de

601
că tre româ nul de naționalitate turcă Ali Ekrem, manuscris tipă rit în limbile germană , franceză și rusă , găsim
amintită existența unei structuri statale ale românilor încă din prima parte a secolului IX. Se scrie în
zapisul manuscris că în anul 839, era o Ț ară a Româ nilor la nord de Dună re, pâ nă spre Nipru așa cum arată și
harta prezentată cu 350 de ani mai tâ rziu de că tre că peteniile valahilor Asen și Petru împă ratului Germaniei
Friederic II. Se mai menționează că „Ț ara Româ nilor” a purtat lupte cu triburile cumanilor ce au venit în
ospeție nedorită , informația dovedind că româ nii aveau atunci un stat care ridica sabia pentru apă rarea
toriștei stră bune nu ca astă zi, câ nd fel de fel de stâ rpituri vin și ne batjocoresc Glia și Neamul, iar dacă se
ridică vreun umilit să -l plesnească pe nemernic, imediat este acuzat de tot cioporul de pupincuriști că este
naționalist, fascist, antisemit și dușman al globaliză rii! Despre cronica amintită care este scrisă de stră ini,
istoricii și specialiștii noștri nu vreau?? să afle că există !
Cronicile germane amintesc pe la anul 900 faptul că orașele germanilor se aprovizionau din imperiul
bulgar cu sare care se gă sea din belșug pe teritoriul locuit de româ ni. În acele vremuri, Ardealul și Muntenia
erau sub suzeranitate bulgară , iar Moldova era stă pâ nită de neamurile pecenegilor și cumanilor așa cum vom
vedea mai încolo.
Constantinus VII Porphyrogenitus care a tră it în secolul X, a fost fiul împă ratului bizantin Leon
Filozoful și a domnit la 912-959, a avut preocupă ri literare și științifice fiind un mare colecționar de
carte. Bulgarii au trecut Istrul și au ocupat Mesia și regiunea de sud-vest numită mai tâ rziu Bulgaria în
anul II al domniei lui Constantin Pogonatus (680). În acea perioadă sciții/geții din nordul Istrului fă ceau
dese incursiuni de jaf în imperiul bizantin iar Porfirogenetul scrie despre aceste fapte în De adminis-
trando imperio: „Pecenegii au locuit la început lâ ngă fluviile Atel/Itil/Volga și Geech și au fost cu ei
acele popoare care se numesc mazari și uzi. Iar înainte cu cincizeci de ani cei care se numeau uzi,
conspirâ nd împreună cu cazarii și unindu-și cu ei armele, au atacat pe pecenegi și biruindu-i i-au gonit
din locurile lor și au ră mas stă pâ ni peste ele uzii pâ nă în ziua de azi. Dar pecenegii, care scă paseră cu
fuga mergâ nd încoace și încolo, își că utau un loc unde să se așeze. Ș i, ajungâ nd în țara unde locuiesc
acum și gă sind aici pe turci (unguri), bă tâ ndu-i, i-au gonit și și-au așezat ei aici lă cașurile lor și le
locuiesc acum, după cum am spus de cincizeci de ani. Țara pecenegilor, în întregimea ei, se împarte în
opt themate, care au tot atâ ția° principi mari… Apoi aceste opt themate se împart în patruzeci de pă rți,
care au fiecare principi de grad inferior… Patru națiuni sau themate ale pecenegilor… sunt situate
dincoace de Danapru/Nipru avâ nd spre ră să rit și miază noapte Uzia, Chazaria, Alania și Chersonul și
alte regiuni, celelalte patru națiuni sunt însă situate dincolo de Danapru… Ț ara pecenegilor este la o
depă rtare de drum de cinci zile de Uzia și Chazaria, de Alania de șase zile, de Mordia de zece zile, de
Rusia de o zi, de Turcia/Ungaria de patru zile, de Bulgaria de o jumă tate de zi. Este vecină cu Chersonul
și mai mult încă cu Bosforul (cimerian adică Crimeea). Iar dincolo de fluviul Danapris, dinspre
partea Bulgariei, lângă cursul aceluiași fluviu, sunt cetă ți pă ră site, prima este cetatea ce se numește de
pecenegi Aspron sau Alba, fiindcă a fost construită din piatră albă , a doua Tungatae (vezi legenda cu
Targatau la Herodot), a treia Cracnagatae, a patra Salmagatae, a cincea Sacagatae și a șasea Giaiu-
gatae. Între edificiile dă râ mate se gă sesc unele urme de biserici și cruci tăiate în piatră poroasă; de
aceea unii cred că romanii au avut odată aici locuințe ale lor”.
Genesios a tră it în secolul X, fiind demnitar la curte a scris despre viața împă raților Leon V Armeanul
(813-820) (pâ nă Vasile I??)(867-886) și în Istoria regilor la IV gă sim informațiile: „În timpul acesta
imperiul era bine condus de Michael (842-867) și Teodora, mama sa, prin mijlocirea bă rbaților de care
am amintit. Dar un prinț din Bulgaria – neamul că rora de avari și cazari, s-a numit astfel după un
domn bulgar, care a fost lă sat de romani să locuiască la Dorystol și în Mesia – a aruncat vorbe supă ră -
toare, amenințâ nd pe romani cu o invazie”. Acest autor dă o altă origine a neamului bulgarilor care
era în fapt un amestec de avari și cazari.
Autorul amintește de țara Mordia, ținut care în prezent este Regiunea Autonomă Mordovia din Federația
Rusă , refugiul unor neamuri de masageți și erzia/evergeți. Deosebit de important este menționarea unor
biserici și cruci din piatră în această regiune, despre care nu se știe nimic sigur. Despre poporul
turcilor/ungurilor spune că a fost apropiat cu cazarii cu care formau o confederație și după ce au fost alungați
de pecenegi în secolul IX, s-au deplasat mai spre vest așezâ ndu-se în Atelcusu unde este ales Arpad
conducă tor și recunoscut de cazari ca rege al ungurilor.
Pe la anul 896 ungurii sunt alungați și de aici de pecenegi și se stabilesc în Moravia Mare/Câ mpia Panoniei
unde supun populația bă știnașă , adică geții sau valahii. De aici fac dese incursiuni de pradă în imperiile
bizantin și franc pâ nă în anul 955 câ nd împă ratul Otto I în bă tă lia de la Lechfeld îi nimicește pe unguri
liniștindu-i pentru mult timp.

602
 Să continui cu zicerea autorului grec. „De altfel, locul pecenegilor pe care îl locuiau atunci turcii, se
numește după fluviile ce se află acolo (Atelcusu – între fluvii). Fluviile însă sunt urmă toarele: primul fluviu se
numește Baruch (Nistru?), al doilea Cubu (Bugu?), al treilea Trullus (Trotuș), al patrulea Brutus (Prutus), și în
sfâ rșit al cincilea se cheamă Seretus… Acest neam al cabarilor a fost cel dintâ i care s-a despă rțit de cazari și
astfel uniți între ei cabarii cu turcii locuiră țara pecenegilor. În urmă însă chemați de iubitorul lui Cristos, de
preastră lucitul împă rat Leon, au trecut la noi și după ce au purtat ră zboi (în anul 893) cu Simeon (rege al
bulgarilor între 890-927), pe care l-au învins și l-au pus pe fugă , au ajuns pâ nă la Persthlabum și închizâ ndu-l
în cetatea Mundraga s-au întors acasă , în vreme câ nd aveau ca principe pe Liuntin, fiul lui Arpad.
Dar după ce Simeon s-a împă cat din nou cu împă ratul romanilor și a gă sit prilejul, a trimis o solie
la pecenegi și a încheiat cu ei un tratat ca să bată și să distrugă pe turci. Ș i pe câ nd turcii se gă seau
departe într-o expediție de ră zboi, pecenegii au pornit împotriva lor împreună cu Simeon, și le-au pră dat
cu totul familiile lor, gonindu-i pe toți câ ți ră maseră de pază acelei regiuni. Deci întorcâ ndu-se turcii
acasă și gă sind ținutul lor deșert și pustiit, s-au dus și s-au așezat în țara pe care o stă pâ nesc pâ nă în
ziua de astă zi, în regiunea în care am spus că a fost numită după fluvii… Vecini însă cu turcii sunt încă
spre ră să rit bulgarii, unde îi desparte fluviul Istru care se mai numește și Danubius, la apus francii, la
miază zi chrobații/croații”.
Anonimul, autor armean a scris o genealogie a Sf. Grigorie Luminatorul Armeniei și viața sf. Nerses.
S-a pă strat puțin din opera lui dar gă sim unele informații trebuincioase despre neamurile scitice°
sau sarmatice ale uzilor, alanilor și ale masageților care fă câ nd o alianță formidabilă în anul 374 au
nă vă lit în Armenia și cu mare greutate au fost respinși. Să observă m că uzii au ajuns împreună cu
pecenegii în Moldova și Valahia. Ei au fost același neam cu comanii sau cumanii! La anul 896 neamurile
pecenegilor și uzilor alungă pe unguri/turci după cronicile bizantine din nordul Moldovei. Uzii, pecenegii,
comanii și iașii/alanii bat și distrug imperiul vecin al cazarilor pe la 1016, în colaborare cu rușii,
care îi bat dinspre partea lor.
Bizantinul Glycas ne spune că uzii sunt una cu pacinakiții iar Anna Comnena zice că pecenegii și
comanii au aceeași limbă iar baștina lor este peste Nistru. Adică neamurile numite pecenegi, uzi,
comani, iașii sau iazigii sunt un singur popor dar care tră ia în mai multe regiuni după care au fost numiți
diferit după vremuri și oameni. Tot ea spune că mamă -sa era frumoasă ca o comană ! Comanii nu sunt
de neam tă tar cum susțin unii dintre istoricii noștri care și-au tă tă rit mintea de atâ ta prostie și ură
împotriva româ nilor! În anul 1065 uzii/pecenegii trec Dună rea, devastează Macedonia, Tracia, bat cu sabia
țaratul Bulgariei și se așază ° pe teritoriul bizantin împă câ ndu-se cu împă ratul Constantin Ducas iar mai
tâ rziu îi ajută în conflictele lui cu vecinii.
În anul II de domnie a lui Constantin Pogonatul, anul 680, bulgarii de neam tă tar trec Istru și cuceresc un
teritoriu vast între Rodope, Hemus și Istru din imperiul bizantin, înstă pâ nindu-se peste populațiile existente
ale româ nilor și slavilor, pe care îl vor stă pâ ni aproape 340 de ani. Ț arul Boris (852-889) vrea să -i treacă pe
asiaticii bulgari la creștinismul ortodox în anul 864/865 – câ nd au intrat în imperiul bizantin erau adepții
„unei nebunii scitice” adică religia geților – dar aceștia se opun iar conducă torul nu primește ajutor de la
biserica greacă câ nd o cheamă în sprijin; se îndreaptă spre Roma care trimite imediat un episcop să ia°
neamul tă tar al bulgarilor sub oblă duirea sa. Are loc un circ pe cinste între preoții celor două confesiuni iar
catolicii trebuie să se retragă . Atunci bulgarii controlau sigur Muntenia și poate Ardealul. În anul 963 din
regatul bulgarilor s-a mai rupt un teritoriu ce s-a constituit stat independent cu capitala la
Prespa/Ohrida/Castoria, vechea reședință a slavilor.
Theophylactus, arhiepiscop al Ohridei în secolul XI a scris lucrarea Istoria celor XV martiri, unde
blestemă ră u „nebunia scitică ”, adică religia lui Zamolxe pe care o practicau bulgarii câ nd au trecut
Istrul în sud să îi salute voios pe moleșiții romei: „După ce s-au retras ombrii – barbari meridionali –
un alt neam de oameni blestemați și foarte fioroși, așa-numiții bulgari din pă rțile Sciției, trecâ nd peste
fluviul Istru (anul 680), ca o mare pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat
peste noi. Aceștia nu cunoșteau nici numele lui Cristos, ci, de o nebunie scitică, se închinau soarelui,
lunii și celorlalte stele… ei înșiși fiind robiei ticăloșiei și dușmani ai adevăratului Dumnezeu”.
Să ne lă murim pentru început cu această „nebunie scitică ”, pe care autorul o afurisește cu mult nă duf.
Pe la începutul secolului II î.e.n. religia geților era îmbră țișată și de neamurile scitice din nordul Mă rii
Negre și Caspice. Situația este confirmată de un autor Anonim care a scris în sec I î.e.n. lucrarea Periplul
Pontului Euxin și ambelor continente Europa și Asia iar din puținele fragmente scă pate pâ nă la noi
se menționează despre fluviul Tanais, Phanagonia, Cimeria, Panticapaea, Dună rea, sarmați, carpizi,

603
saci, sciți, cetatea Teodosia care în limba alanilor adică în limba taurică , se numește Ardaba (ar: stră lucitor,
slă vit + daba: cetate) adică Heptatheos (cu șapte Dumnezei), Tamiraca, Tyras, oraș și fluviu, Psilo, gura
Dună rii unde locuiesc traci și bastarni, orașul Istru sau Istropolis. Traducerea numelui cetă ții Ardaba pe care
scriitorul grec o interpretează ca „cetate cu șapte Dumnezei” nu este corectă și trebuie înțeleasă „cetatea
luminată sau pă zită de Creator”. El a aflat de la bă știnași că cetatea este binecuvâ ntată de șapte Dumnezei
fiindcă religia geților avea șapte duhuri protectoare dar acestea erau creația lui Sâ ntu, dovedind că neamurile
sciților practicau această religie câ nd i-a vizitat Anonimul. În tă blița 60 gă sim confirmate acestor informații
scrise din ordinul lui Dapisiu pe la anii 35 care trimite o solie la sciți pentru a le plă ti în groși solda cuvenită
armatei angajată să -i sprijine pe geți°.
Dar mai avem și altfel de informații care arată originea creștinismului. Dapisiu conducă torul geților, îl
trimite pe Zurasieo la sciți și apoi la traci să -i schimbe pe preoții care au crezut că religia crucii poate fi
învâ rtită după degetul orică rei lichele ce poartă sutană și să pună în locul lor preoți româ ni. În acele vremuri
uitate de istorie și ascunse de canalii, religia geților avea un prestigiu uriaș pentru că mai multe neamuri,
unele ce nu aveau aceeași mamă cu a rumunilor, au îmbră țișat aceste valori spirituale.
Câ nd o parte a sciților/pecenegilor au fost alungați de că tre cazari din locurile lor de baștină de pe Nipru în
secolele V-VII, în urma lor au ră mas toate cetă țile în paragină . Porfirogenetul amintește că în aceste regiuni
locuite câ ndva de sciți, existau ruine de biserici și cruci tă iate în piatră , fiind o confirmare de netă gă duit a
autenticită ții informațiilor de pe tă blițele de plumb. Mai avem menționată invazia geților din anul 688 care au
ajuns nestingheriți pâ nă în Rodope și spune cronica romeilor că aceștia nu erau iudeo-creștini dar au
înțeles repede cum trebuie să fie credincioși.
Iar bulgarii care au locuit în vecină tatea sciților câ teva secole și împreună cu geții/vlahii de la nordul
Istrului aproape 150 de ani, timp suficient pentru a prelua de la ei religia care diferea foarte mult de
plă smuirea iudeo-fariseică dar avea un Dumnezeu unic fapt ce l-a supă rat atâ t de ră u pe prelatul grec care a
ridicat nasul în vâ nt zicâ nd că numai Dumnezeul lui este adevă rat! În secolul VIII și chiar IX, vlahii sau geții își
mai practicau încă la nord de Dună re vechea religie și care în timp a alunecat pe nesimțite în creștinismul
specific româ nilor de astă zi. Așa că , celor care tot o țin cu nebunia creștină rii neamului° româ n de că tre
apostolul Andrei iar alții mai ciocoflenderi spun că chiar fariseul Saul s-ar fi ostenit cu neamul mioritic să -l
gâ dile în înțelepciune, le spun doar atâ t: Huo!
În anul 968 o armată de ruși de cca. 100000 de soldați în frunte cu Svetosav intră în Bulgaria – la
chemarea împă ratului bizantin Nicefor și o cuceresc dar doresc să o pă streze pentru ei. Bizantinii le cer
rușilor să pă ră sească teritoriul bulgarilor și să se retragă peste Dună re dar aceștia pornesc să cucerească
Constantinopolul, campania este un dezastru și ei se retrag la Durostorum. În primă vara anului 972 rușii care
mai erau 60000 de oameni, după ce sunt atacați fă ră succes de bizantini au de suferit pierderi foarte mari
datorită unor boli ce se abat peste ei mă cinâ ndu-i pâ nă la 25000 de soldați. Bizantinii le oferă provizii și
condiții bune de comerț în imperiul lor numai să pă ră sească teritoriul. Rușii acceptă să se retragă din Bulgaria
dar câ nd trec Dună rea sunt luați în primire de pecenegi și valahi care ucid cea mai mare parte a nă vă litorilor
slavi inclusiv regele, care nu-i întrebase cu trei ani în urmă dacă au drum liber că tre Bizanț. Deci nu eram de
zumză iala țâ nțarilor° prin smâ rcurile marelui fluviu.
Ț aratul bulgar de ră să rit de la Preslav este cucerit la 971 de că tre împă ratul Ioan Zimiches iar țaratul lui
Simeon I (893-927) și Ș ișman (927-962) care aveau capitala la Tâ rnovo a mai rezistat presiunii bizantine o
perioadă de timp. Împă ratul grecilor Basileos I i-a luat la tocat pâ nă a ajuns cu granița la Dună re în anul 1018
dar ră scoalele continuă încă 30 de ani. Între anii 1048-1051 are loc o invazie a pecenegilor în Tracia și
Macedonia, iar o parte dintre ei ră mâ n pe aceste teritorii, în anul 1065 pecenegii de la nordul Istrului se unesc
cu cumanii și pradă Tracia și Macedonia, acțiuni care vor continua pâ nă că tre sfâ rșitul secolului. La aceste
incursiuni de jaf ale pecenegilor, sigur s-a° ală turat și o parte din populația bă știnașă a vlahilor pentru a-i mai
ușura pe greci de cele netrebuincioase! În anul 1122 bizantinii reușesc să -i învingă pe pecenegii de la nordul
Istrului dar locul lor este luat în totalitate de cumani, populație de același neam cu primii.
Voievodatul lui Glad a fost o structură statală medievală timpurie identificată în Banatul istoric
(teritoriul dintre Tisa, Mureș, Dună re și Carpați, culoare verde deschis pe hartă ), în prima jumă tate a
secolului° X. Se crede că formațiunea statală a rumunilor era de pe la 870, pâ nă la moartea țarului
Simeon I al Bulgariei în 927, sub suzeranitatea acestuia. Ieșirea de sub controlul bulgarilor s-a produs
probabil după moartea țarului pe fondul slă birii puterii militare a acestora. Glad a fost atacat că tre
anii 934, de cetele ungurilor conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) și Boyta, care, într-o primă
fază , au cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relată rile notarului anonim al regelui ma-

604
ghiar Bela III (1172-1196) în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus nă vă litorilor pe râ ul Timiș, într-un loc numit
Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor), unde armata sa, compusă din bulgari, cumani și româ ni, a fost înfrâ ntă .
Refugiat în fortă reața Kevee, voievodul a fost silit să ceară pace, cedâ nd cotropitorilor această cetate, dar i-au
mai ră mas cetă țile Vrscia și Horom. El și urmașii să i au stă pâ nit în continuare teritoriul bă nă țean pâ nă că tre
sfâ rșitul secolului X câ nd ungurii au desființat autonomia voievodatului fiind încorporat în regatul maghiar.
Cu atâ tea falsuri fă cute asupra istoriei noastre sigur că orice tâ râ tură poate veni să se ușureze pe masa și pe
obrazul nostru fă ră ca cineva să aibă curajul a-l plesni peste bot!

Menumorut este un alt voievod ce a avut o structură statală în vestul Transilvaniei (culoare albastru-gri pe
hartă ), la nord de cea a lui Glad după cum îl amintește cronica lui Anonymus°, ca fiind duce al ță rii dintre Tisa,
Mureș, și Munții Apuseni, locuită ° de româ ni, slavi, avari, și „cozari”, avâ nd ca reședință cetatea Biharia, pe
timpul venirii ungurilor (896). Triburile maghiare au atacat mai întâ i ducatul lui Salanus din vest, format din
slavi și româ ni ortodocși pe care l-au subjugat. Ț ara lui Menumorut a fost atacată de aceleași triburi ale
ungurilor, acesta fiind amenințat cu soarta lui Salanus. În confruntarea cu atacatorii, voievodul pierde partea
de vest a ducatului să u pâ nă la Criș, pă strâ nd numai partea dintre Criș și Mureș, cu cetatea Biharea, și
devenind vasalul ungurilor din Câ mpia Panoniei. Cronicarul maghiar Anonymus afirmă că Menumorut li se
adresează solilor că peteniei° maghiare regale Arpad, zicâ ndu-le să -i transmită acestuia că ascultă de
superiorii lui bizantino-bulgari care erau în mod cert de religie creștin-ortodoxă .
Voievodul Gelu a fost conducă torul unei formațiuni statale din Podișul Transilvaniei (culoare maro deschis
pe hartă ) cu populație româ nească și slavă (blasij et sclaui) ce cuprindea bazinele Someșului° Mic și
Almașului, pâ nă la Poarta Meseșului. Anonymus° îl numește Gelou, un anume blac (Gelou quidam blachus), și
ne spune că el stă pâ nea o țară locuită de româ ni și slavi (blasij et sclaui). Pe la anul 904, oștirea lui Gelu este
învinsă de un trib al ungurilor condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7. Gelu a fost ucis în
luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, sau a
Gilă ului de astă zi.
Kekaumenos armean de origine a tră it în secolul XI și era încuscrit cu familia Niculiță din Tesalia
de la care a pornit ră scoala vlahilor în anul 1066, el a înlocuit pe un Niculiță ca strateg al Eladei. A
scris o lucrare de strategie militară iar în partea a doua dă sfaturi fiilor să i. „Să știți de la mine, voi și ai
voștri că al vlahilor neam e necredincios și stricat, nici lui Dumnezeu ținând credință dreaptă, nici
împă ratului nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amă gi pe toți… Împă ratul Traian îi atacase, i-a

605
strivit de tot și i-a robit, ucigâ nd pe împă ratul lor Decebal, al că rui cap a fost înfipt într-o suliță în

606
mijlocul orașului Roma. Ei sunt așa-numiții daci și bessi. De întâ i ei locuiră în vecină tatea Dună rii și
a fluviului Sau numit astă zi Sava, unde acum locuiesc serbii, în locuri tari și greu de stră bă tut, pe care,
(rezemâ ndu-se fă ță rea iubire??) și supunere că tre vechii împă rați, pe câ nd din întă ririle lor nă vă leau și
pustiiau provinciile romanilor, încâ t aceștia pierzâ nd ră bdarea, cum am spus-o i-au strivit.” Să reținem
că armeanul grecizat spune despre vlahi că nici lui Dumnezeu nu-i erau credincioși, adică tot pe
vechea credință o țineau așa cum Theophylactus se îngrozise de „nebunia scitică ” ce se practica la
nordul Istrului. Mai zice el despre acești vlahi că sunt așa-numiții daci și bessi, în acele vremuri
realitatea istorică era foarte clară fiindcă , nu apă ruseră din mâ lul otră vii latriniste româ nii verzi sau patrioți,
ară tâ nd continuitatea româ nilor din daci nu din coloni romani. Textul are o Anexă care dă informații
despre familia Niculiță : „Bunicul meu Niculiță , după mai multe osteneli în slujba împă ratului bizantin
a ajuns și duce al Eladei ca ră splată din partea stă pâ nirii pentru credința sa. Această dregă torie precum
și domesticul excubiților o dobâ ndise el, fă ră drept de moștenire, pe temeiul unui hrisov. Dar veni unul
Petru, fiu de frate al împă ratului Germaniei, la ră posatul împă rat Kir Vasile în al patrulea an al împă ră ției
sale, și i-a dat titlul de spă tar fă câ ndu-l domestic al excubiților Eladei. Ș i a scris împă ratul că tre
bunicul meu: «Cunoscut îți fac ție Vestiere, că venit-a în slujba împă ră ției unul Petru, nepotul bun al
împă ratului Germaniei, și după cum zice, s-a legat să fie și să moară ca slujitor împă ră ției mele.
Împă ră ția mea, primindu-i jură mâ ntul de credință , i-am dat titlu de spă tar, și fiindcă este stră in de legea
noastră , n-a gă sit cu cale împă ră ția mea să -l facă strateg ca să nu coborâ m pe greci, ci l-a numit domestic
al excubiților de sub porunca ta. Dar știind împă ră ția mea că această slujbă ai primit-o prin hrisov
de la ră posatul meu tată , în locul excubiților îți dăruiesc domnia peste vlahii din Elada. An. 980»”.
Numai nebunii sau tră dă torii de Neam și Ț ară de la noi și de aiurea nu pot înțelege adevă rul despre
neamul nostru de la sud de Dună re.
Ana Comnena în lucrarea Alexias închinată tată lui să u, împă ratul Alexis (1081-1118), la XIII, 2, scrie despre
stră moșii noștri de la nordul Dună rii: „Într-o listă de martori, în anul Facerii 6517 (1009), în care gă sim
subscriși mai mulți episcopi, din partea curții împă ră tești întâ lnim semnați urmă torii: Sevastul Marinus,
Rogeres al lui Tacupertus, Petrus Aliphas, Gelielmus Gantze, Ritzerdus Printzitas, Iosphre Male, Umpertus fiul
lui Graul, Paulus Romaeus ‒ aceștia venind de la daci, solii dacilor din partea craiului și rudei domnești
– Zupanus Peres și Simion, și solii lui Ricardus Siniscardus și Basilios cel mai nobil eunuc și secretarul
Constantinus”. Avem consemnat în acest text un alt conducă tor al dacilor/vlahilor din nordul Dună rii,
jupânul Peres și ruda sa Simion. Este pentru prima dată în istoria noastră câ nd se poate menționa din
documente stră ine, credința ortodoxă a populației de la nordul Dună rii sau cel puțin a conducă torului vlahilor
și curții acestuia, deci iară și avem de-a face cu o structură statală a neamului get, valah sau rumun, ca să -i
spunem după vremuri și oameni.
Georgius Cedrenus a tră it în secolele XI-XII fiind că lugă r a scris o Istoria lumii pâ nă la urcarea pe
tron a lui Issac Comnen în anul 1057 unde gă sim precizarea urmă toare: „Pecenegii, paținații sunt un
popor scitic, din acei sciți care se numesc regești, mare și numeros și că ruia nici un alt popor scitic
nu i se poate împotrivi. Ei sunt împă rțiți pe mai multe triburi.” Afirmația lui coroborată cu informațiile
de mai sus despre acest popor care ne dau o concluzie clară ; un singur popor care vorbea aceeași limbă
dar numit în mai multe feluri după tribul care este consemnat în ră bojul timpului de că tre neamurile și
vremurile care nu i-au dat uită rii.
Biserica Sfâ ntul Nicolae din Ș cheii Brașovului are un manuscris cu 3 pagini dintr-un omiliar după care
învă țau copiii în secolele XI-XII, adică în vremea câ nd jidanii și ungurii pretind că am venit din sudul Dună rii
să le amă râ m lor viața binecuvâ ntată de Talpa Iadului și Satana, iar plozii stră moșilor noștri trebuiau
obligatoriu să treacă și pe la școală ca să știe lumea „civilizată ” câ t de să lbatici erau!
Cronica kieveană Povestea anilor de demult, revizuită de Nestor pe la anul 1110, amintește de mai multe ori
pe volohi din estul și nord-estul Moldovei începâ nd cu anul 1018, iar prezența lor în acest document se
continuă și în secolul urmă tor. În conflictul dintre regatul Poloniei și Rusia kieveană din anii 1018-1019 ei
participă împreună cu oștile pecenege ală turi de rușii conduși de Sveatopolsk.
Într-un hrisov morav din 1052 se gă sesc pomeniți valahii Crisan, Cocor, Bucan și Neg din regiunea
muntoasă numită Walaska (Slovacia) unde locuiau valahii.
Michael Attaliota a tră it în secolul XI, fiind demnitar bizantin a cunoscut bine faptele din timpul
să u și a scris o istorie în care povestește evenimentele petrecute între anii 1034 și 1076. „Sciții pe care
graiul comun îi numește pacinați, au trecut Dună re cu tot neamul lor și și-au așezat tabă ra în terito-
riile grecești… Poporul, pe jumă tate barbar ce locuia la Istru, era tulburat de zvonuri. Că ci pe malul
acestui fluviu sunt mai multe cetă ți mari avâ nd o populație adunată din toate limbile și întrebuințâ nd nu

607
608
o mică oaste cu arme grele. La aceștia trecâ nd înainte vreme sciții le-au adus obiceiul scitic° de viață . Lor
ră pindu-le chiar darurile ce li se trimeteau° în fiecare an din tezaurele împă ră tești, acestea au fost reduse de
Nicephor. Din pricina aceasta, unele cetă ți erau pe cale de a se ră scula și trimeteau vestitori la poporul
pecenegilor…” Vlahii sau geții primeau în acele vremuri, daruri de la împă rații bizantini să le apere granița și
chiar să nu le calce țara iar câ nd aceste pomeni au fost anulate, ră u s-au burzuluit mioriticii și le-au strigat
grecilor că cheamă în ajutor pe fioroșii pacinați să vadă ei atunci vijelie!
Anna Comnena (1083-1148) amintită mai înainte, fiică a împă ratului Alexis (1081-1118), era renumită
atâ t pentru frumusețea ei câ t și pentru calită țile intelectuale și sufletești ce le avea. În memoria tată lui să u a
scris un fel de istorie a vremurilor tră ite intitulâ ndu-și lucrarea Alexias, unde gă sim informații foarte
importante despre stră moșii noștri.
Alexias III: „Când conducătorii geților călcând tratatul încheiat mai înainte, își puseră de gâ nd să
declare ră zboi romanilor și începură chiar să -i atace, sauromații, numiți de cei vechi mysi, observâ nd aceasta,
n-au mai voit nici ei să mai ră mâ nă în pace și liniște în hotarele lor. Dar cum ei (dacii) locuiau dincolo de
Dună re, unde albia acesteia mă rginește stă pâ nirea romană , nă vă liră de aici în teritoriul nostru și fiindcă nu le
dă dea mâ na să se ră zbune împotriva geților, din partea că rora suferiseră neajunsuri în urma unor
necontenite incursiuni și jafuri, că utau să se ră zbune împotriva romanilor nevinovați. Din această pricină ,
fiind împinși la ură și dispreț față de noi, câ nd au prins ocazia îngheță rii Dună rii, înaintară pe suprafața ei
solidă ca pe uscat, nu într-o expediție de ră zboi, ci într-o migrațiune întreagă și cu tot celetul lor s-au mutat în
teritoriul nostru, ca o mare calamitate și pentru ținut și pentru cetă țile învecinate. Câ nd a auzit împă ratul
Isaac (1057-1059) despre aceasta, a gă sit cu cale să ocupe Tradița (Serdica sau Sofia).” Aceste informații arată
că stră moșii noștri pe la mijlocul secolului XI erau tari atâ t în nordul Dună rii dar și la sud în Misia unde
geții/vlahii de acolo nu îi vedeau cu ochi buni pe greci/romei. Ei aveau un stat puternic cu un conducător
ce i-a făcut pe împărații din Bizanț să încheie tratate de alianță cu el. Dacă aici era pustietate așa cum tot
behă ie istoricii româ ni, atunci împă ratul Isaac nu putea să încheie tratate pentru că nu avea cu cine, ori fiind
niște adună turi de curci plouate, nu ar fi speriat nici umbrele din imperiul bizantin!
Alexias VII „La începutul primă verii Tzelgu, cel mai mare conducă tor al armatei scitice, trecâ nd
peste strâ mtoarea munților ce sunt deasupra Dună rii, cu o armată amestecată din diferite popoare, cam
vreo optzeci de mii de soldați, parte sauromați și sciți, parte chiar daci, că ci și din acest popor urmă
odinioară nu o mică ceată pe Tzelgu, sub conducerea lui Solomon, nă vă li asupra cetă ților vecine cu
Chariopolis și chiar asupra cetă ții Chariopolis, pe care o devastă și o jefui, luâ nd multă pradă din toate
și pe care au dus-o în lagă rul lor stabilit într-un loc întă rit prin situația sa și numit Scotinum”. Faptele
se petrec între anii 1060-1080 și arată că la acțiunea de jaf a sciților, pecenegilor sau cumanilor participau
cu mare drag atâ t cei din sudul Dună rii câ t și „dacii” din nordul Dună rii conduși de Solomon. După
aproape 500 de ani, este a treia menționare în documentele bizantine a unei structuri politice
de la nordul Istrului condusă de către Solomon!
Alexias VIII, II, 8: „Împă ratul Alexis (1081-1118) a scris lui Nicephorus Melissenus să -i strâ ngă o mare
armată „nu din veterani că ci pe aceștia îi distribuise ca pază pentru cetă țile de la frontiera de apus, ci oameni
noi și nedeprinși pâ nă atunci cu ră zboiul… bulgari și tineri ță rani pe care graiul comun îi numește vlahi și
alți stră ini ce s-ar oferi fie pentru cavalerie fie pentru infanterie.”
Alexias X,2: „Aflâ nd împă ratul despre planul cumanilor de a face ră zboi, și-a strâ ns o armată câ t
putu mai mare și o înarmă , pregă tind și celelalte necesare pentru a rezista cumanilor. Că ci a ocupat cu
garnizoana vă ile cele înguste de la granițele ță rii, numite clisuri în limba poporului. Apoi câ nd a aflat
însă împă ratul după câ tva timp, vremea fiind potrivită pentru expediții, că în Paristrion, a sosit armata
cumanilor împreună cu Pseudo-Diogene (pretendent la tronul imperial ca pretins urmaș al lui Romanos
IV Diogene 1067-1071), a convocat pe toți comandanții mai de seamă ai armatei sale și pe toate
rubedeniile, și pe toți prietenii să i, spre a se consulta ce e de fă cut în această împrejurare… După ce a
luat toate aceste dispozițiuni, s-a întors la așa-numita Balta-Sacra de lâ ngă Anchialos. Aici a venit la
împă rat un oarecare Pudilus dintre fruntașii vlahilor, aducâ nd vestea că cumanii au trecut Dună rea. De
aceea, în dimineața urmă toare fiind convocați toți fruntașii curții și ai armatei, s-a ținut un consiliu
pentru a se vedea ce e de fă cut… Ș i printr-o scrisoare a dat ordin lui Catacalo Constantin, ca să ia cu
sine pe Monastra, care era de neam grec și barbar, dar de o mare experiență de ră zboi, și pe Michael
Anema cu două cohorte, ca să se ia pe urmele cumanilor îndată ce va fi aflat că s-a pă truns de cumani
în clisuri și să atace din locuri sigure ariergarda dușmanilor. Cumanii însă , fiind că lă uziți de vlahi care
le-au ară tat că ile înguste și întortocheate, au trecut ușor peste munte și îndată ce s-au apropiat de

609
Goloe, locuitorii acestui oraș predâ nd cumanilor pe prefectul garnizoanei, legat, primiră cu mare bucurie pe
aceștia”. După descrierea din text, cumanii au atacat undeva prin Banat, au trecut Dună rea și cu ajutorul
vlahilor au trecut munții Balcani/Hemus ieșind sub nasul romeilor în Mesia unde le-a fost predat orașul Goloe
de că tre locuitorii vlahi. Din aceste informații vedem că vlahii se înțelegeau mai bine cu cumanii decâ t cu
stă pâ nii lor greci și locuiau vechile teritorii Tribalia și Mesia tot așa cum stră moșii lor geți locuiau aceleași
meleaguri cu o mie de ani în urmă ! Sigur în că pă țâ nile° latriniștilor turbă cioși și a traciștilor codoși, asemenea
argumente nu au nici o valoare fiindcă ei au scris istoria neamului româ n după propriile revelații, inspirații și
conspirații, dar mai ales după poruncile primite de la stă pâ nii din afara sau din lă untrul Ț ă rii care ne
dușmă neau de moarte!
Alexias XIV: „Apoi de ambele pă rți ale acestei ape (Istru) locuiesc multe popoare foarte bogate, la
miazănoapte dacii și de asemenea tracii, la miază zi tracii și de asemenea macedonenii. Trecâ nd peste
Haemus în timpuri mai vechi sciții nomazi, înainte de a fi fost ei pră pă diți, în urma mai multor primejdii
și lupte, de spada lui Alexius, au atacat cu nenumă rate armate de mai multe neamuri unite împreună ,
atâ t diferite pă rți ale imperiului, câ t și mai ales cetă țile învecinate, dintre care se socotea ca metropolă
și capitală , odinioară , faimoasa Philippopolis”. Prin sciți aici trebuie să înțelegem neamurile
pecenegilor și cumanilor dar și daci sau geți pentru că , de multe ori grecii îi numeau și pe aceștia sciți
datorită
îmbră că mintei asemă nă toare cu a sciților dar și pentru că veneau din fosta themă bizantină Sciția
creată de Justinian la nordul fluviului în anul 528. Trebuie să reținem faptul că Ana Comnena scrie
despre neamul tracilor și macedonenilor ca popoare diferite de cel grec pe câ nd urmașii ei de astăzi îi
plesnesc pe bă știnașii arimini traci și macedoneni că ar fi greci latinizați și trebuie grecizați cu forța
dacă nu înțeleg acest adevă r stabilit de ei!
Alexias XIV, II: „Față de primejdia din partea galilor, unii dintre soldații romani aveau să
pă zească cu garnizoanele lor prin Serbia și prin Dalmația, întă ririle înguste ale vă ilor, cheile imperiului,
alții lângă Istru, stăteau de zăgaz cumanilor și dacilor, ce amenințau mereu cu invaziile lor, iar alții,
și aceștia erau cei mai mulți, erau de paza Dyrrachiului primejduit din nou de galii ce se gă seau în
această frontieră ”. Vedem în acest text că autoarea îi numește nu numai pe vlahi cu denumirile vechi,
daci și geți, dar și pe normanzi îi numește gali ca pe vechii locuitori ai Franței. Faptele povestite se
referă la atacul normanzilor asupra imperiului bizantin din anul 1098 câ nd i-au luat pe aceștia drept
sarazini! Împă ratul bizantin avea nă imite multe trupe de valahi cu care a luptat împotriva normanzilor.
Câ țiva ani mai tâ rziu fratele să u, Manuel Comnenul întă râ tă pe valahii de la nordul Dună rii să -i atace pe
unguri (J. Cinnamus Imperator Joannis et Manuelis Comnen). Informațiile dovedesc faptul de netă gă duit
că la nord de Dună re în secolul XI erau structuri politico-militare – cnezate și voievodate – care
aveau o forță de luptă folosită pentru apă rarea lor dar și a prietenilor sau aliaților de ocazie!
Ioan Cinnamus a tră it în secolul XII fiind autor al unei Historiae bizantine unde tratează întâ mplă rile
dintre anii 1118 și 1176, iar la VI, 3 gă sim date despre neamul nostru: „Împă ratul, indignat nu puțin
pe ei, a hotă râ t el însuși, din nou să intervină în Ungaria. Ș i avea aminte mai ales să dea o dovadă
dușmanilor, de vitejia romană . Pe Alexius, după care mă ritase pe fiica sa, îl trimise cu multă oaste
peste care era comandant, la Istru, spre a amă gi pe unguri că ar avea de gâ nd° să nă vă lească asupra lor
din nou din locurile obișnuite. Iar lui Leon, i-a dat ordin să nă vă lească cu o armată din altă parte, mai
ales cu o nenumărată mulțime de valahi despre care se spune că au fost colonii de odinioară ai
italicilor, să atace Ungaria din locurile vecine cu Pontul Euxin, pe unde nimeni pâ nă acum, din primele
veacuri nu i-a atacat. Iar Leon dâ nd nă vală din locurile amintite a pustiit tot ce i-a stat în cale și a ucis o
mare mulțime de oameni și a luat nu puțini prizonieri. Voind apoi ungurilor să dea o altă lovitură , a trimis
împotriva lor trupe noi, poruncindu-le să se ducă în Taurosciția… și invadâ nd Ungaria au ajuns în
mai multe sate populate și fac o mare pradă . Ucid mulți oameni și pe foarte mulți îi iau prizonieri și
câ nd s-au gâ ndit să plece de acolo, fac o troiță de metal pe care o așază acolo cu urmă toarea inscripție:
„Numeroșii urmași ai neamului Panonic i-a nimicit aici Marte, și puternicele cete ale ausonilor, în
vreme câ nd la Roma stă pâ nirea o avea divul Manuel (1143-1175), cea mai de seamă glorie a augustei
dinastii a Comnenilor”. Istoricii româ ni trebuie să înțeleagă odată pentru totdeauna că nă scocitul
„mileniu de întuneric” al existenței noastre feudale a fost demascat ca o mare tică loșie să vâ rșită de ei!!
Ș i acest text ne dă informații prețioase despre cetele de ausoni sau valahi, stră moșii noștri din
timpul feudalismului timpuriu pomeniți de poetul roman Ovidiu și de Priscus. La 1693 prelatul ungur
Otrokocis tipă rește lucrarea Origines hungarice unde afirmă despre ausona amintită de Priscus că o
vorbeau curtenii lui Atila „unde prin limba ausonă înțeleg valaha…”. Istoricii și lingviștii noștri nu

610
înțeleg nimic. Paulus Orosius pe la anul 400 spune despre eroii geților că se numeau aseni sau auseni,

611
restul este … sfâ ntă latrinitate clocită pe plaiurile mioritice sau de aiurea!
Invazia bizantinilor a avut loc din sudul Moldovei și a trecut Carpații pe la Oituz sau poate pe la
Întorsura-Buză ului, armata fiind formată dintr-o „nenumă rată mulțime de valahi” care sigur forma oștirea
Valahiei, principat supus imperiului bizantin sau poate erau corpuri de armată și din Moldova. Pe
la anul 1100 Anna Comnena ne spune că dacii și alte neamuri avute din nordul Istrului, se uitau numai
strâ mb la bizantini și nu pierdeau nici un prilej ca să -i penească . Ori să faci asemenea fapte militare
trebuie un stat puternic, oștire cu oameni curajoși și bani pentru pornirea campaniilor militare. Un alt
atac al romeilor a avut loc prin valea Oltului sau prin Banat și ajungâ nd în regatul Ungariei au fă cut
mare jaf,° iar ca amintire au lă sat o troiță unde amintesc faptul că la lupte au participat și cetele de
ausoni sau valahi. Acești ausoni sunt amintiți pentru prima dată în anul 448 de că tre Priscus care a fost
trimis în delegație la Atila și i-a întâ lnit la curtea regelui hun, situată undeva prin partea de deal a
Banatului° româ nesc, însă Ovidiu, cum am ară tat mai înainte, ne-a lă sat mă rturie că ținuturile geților se mai
numeau și Ausonia, iar ausonii erau locuitorii acestor locuri!
Volohii/brodnicii din est sunt amintiți în cronicile rusești din anii 1147, 1186 și în 1216, aflâ ndu-se în
serviciile cneazului rus de Suzdal care purta ră zboaie cu ceilalți principi ruși iar Nicetas Choniates spune că
un os de împă rat pe nume Manuel ocupâ ndu-se cu ceva urzeli pe la curtea din Constantinopol, i-a fost
descoperit vicleșugul și a trebuit să -și scape capul cu fuga, alergâ nd că tre nord pâ nă a ajuns în Galiția sau
Halici după vorba slavilor, unde a fost prins de că tre „vlahi”.
Despre existența structurilor statale româ nești avem înscrisuri stră ine destule cu care să le dă m
peste bot tră dă torilor de Neam și Ț ară ce spumegă la gură răcnind că noi nu am fost organizați ca
state decât în secolul XIV, astfel ca să le facă loc pe aceste meleaguri jegurilor cazare care ne tot
aburesc cu scorneala că ar fi bă știnașii plaiurilor carpatine. La Vatican se află un document scris în limba
arabă de că tre Paul nă scut în Antiohia, episcop greco-melkit de Saida/Sidon în Liban, în partea a doua
a secolului XII, ce a fă cut o vizită la Roma, trece prin Constantinopol și face domnia sa un ocol prin
Moldova după cum spune manuscrisul. Venind prelatul la Curtea Moldovei și sporovă ind despre cele
sfinte cu clerul pă mâ ntean, a aflat că aceștia știau de profetul Mohamed și aveau scrierile lui din care s-a
nă scut islamul. Despre informațiile acestea istoricii noștri nu suflă o vorbă fiindcă adevă ruri istorice
sunt numai vorbele mafiei cazare, dar ele sunt deosebit de importante dovedind existența statului feudal
Moldova cu cel puțin 150 de ani înainte de pretinsa descă lecare a lui Dragoș și chiar înaintea statului
întemeiat de neamul Aseneștilor pe ambele maluri ale Dună rii la anul 1185! Ș i mai confirmă ceva ce
ei au luat în bă șcă lie spunâ nd că autorul este un falsificator; adeverește că textul descoperit de B. P.
Hașdeu la mă nă stirea Zografu din Grecia este autentic, spunâ ndu-ne că Ioan Că liman Asen înainte de
anul 1252 era autocrat al Moldo – Vlahiei.
Nicetas Choniates curtean cu educație, a tră it în secolul XII și a scris o Istorie în 21 de că rți prin care
continuă evenimentele de după Anna Comnena și începe cu împă ratul Isaac Angelos (1175-1195): „Iar câ nd s-
au liniștit popoarele ră să ritene nu numai primind vremelnice daruri, ci chiar și dă ri pe fiecare an… fă câ ndu-și
neîmpă cați dușmani, pe acei barbari ce locuiesc peste tot în cuprinsul muntelui Emus și care înainte se
numeau mysi iar acum vlahi se cheamă,… Iar barbarii, ce întovă ră șeau pe Asan, trecâ nd Dună rea, se
întâ lniră cu cumanii și strâ nseră acolo mare mulțime de soți de arme după voie și se întoarseră în patria lor
Mysia. Ș i gă sind-o cu totul pă ră sită și deșertată de oastea romeilor, au intrat în țară cu mai multă semeție,
aducâ nd cu sine gloatele ajută toare ale cumanilor, ca pe niște cete de duhuri. De aceea nu mai erau
mulțumiți să poată păstra ce era al lor, îndestulându-se numai cu stăpânirea Mysiei, fiind cu totul
hotă râ ți să aducă împă ră ției romeilor cea mai puternică lovitură și să împreune domnia vlahilor și a
bulgarilor precum a fost odinioară”. Dacă eram niște pă duchi și aceia jegoși, nu se lă sau fudulii greci să
umble la teșcherea, numai așa, la rugă mințile unor nevoi înră ite! Autorul se referă la izbucnirea ră scoalei
vlahilor din Mesia conduși de frații Asen și Petru în anul 1185 câ nd ei au fost înfrâ nți și au trecut Dună rea în
nord de unde au adunat noi oști, revenind în patria lor pe care au luat-o în stă pâ nire. Este foarte important
pentru istoria noastră că această ră scoală care a dus la crearea unui mare stat al româ nilor de pe ambele
maluri ale Dună rii (cuprindea Mesia sau Bulgaria de astă zi la sud și Oltenia cu sud-estul Valahiei la nord de
Dună re), a pornit din Mesia și numai după 10 ani ei cuceresc ținuturile de la sud-vest locuite de bulgari pe
care le alipesc.
Dar ră scoala vlahilor are și un puternic caracter religios pentru că a fost sprijinită de preoții româ ni
numiți de slavi, bogomili care aveau un cult creștin foarte diferit de cel ortodox al grecilor dar apropiat
de vechea religie a geților. Împă ratul Germaniei, Frederic I Barbarossa, plecâ nd în cruciadă spre
Palestina în anul 1189, trebuia să treacă prin Serbia, principat ce recunoștea suzeranitatea bizantină . Împă ra-

612
613
tul romeilor s-a opus acestei treceri și a lipsit puțin ca să se ajungă la ră zboi iar din această ceartă , armatele
germane au fost obligate să ierneze în Tracia. La începutul conflictului în vara anului 1189, Niemania,
conducă torul sâ rbilor și frații valahi Ioan și° Petru Asen au propus împă ratului german o alianță care urmă rea
să atace împreună și să ocupe imperiul bizantin din care să aibă folos toți participanții la acțiune. Împă ratul
Frederic I refuză propunerea dar în ianuarie 1190, Ioan și Petru° Asen vin cu altă înțelegere prin care
conducă torii româ nilor puneau la dispoziția împă ratului german o armată de 40000 de oșteni, iar sâ rbii
20000 de oameni. Scopul acțiunii era ca imperiul bizantin să fie desființat prin puterea armelor, capitala
Constantinopol să fie ocupată de valahi iar Petru Asen să fie încoronat ca împă rat al noului stat. Ș i de data
aceasta au fost refuzați de că tre împă ratul german.

Pentru a dovedi puterea valahilor, ne-a ră mas din acele timpuri o hartă unde se vede că la acea dată
existau ca state ale româ nilor: regatul valahilor din sudul Dună rii, principatul Transilvaniei, principatul
Moldovei, principatul Valahiei și regiunile autonome ale Bessarabiei și Poporului Moldovenesc. Pentru
istoricii româ ni, documentul este lucrarea Satanei și nu trebuie discutat! Dar el arată o stare de fapt pe care a
consemnat-o și Porphyrogenetul descriind locurile unde s-au așezat sciții regali (cumani, pecenegi, iași sau
iazigi și uzi) după ce i-au alungat pe unguri în anul 896, cum am ară tat mai înainte.
Harta prezintă Principatul Moldovei, iar granița de sud-vest și sud cu Valahia este pe un aliniament
ce ar corespunde cursului superior al Trotușului, trece spre est pe Siret, coboară în jos și se oprește pe
Prut la vă rsarea acestuia în Dună re. Tot pe hartă vedem poporul din Bulgaria numit „sangiacatui” atâ t
la sud câ t și la nord de Dună re dar și în Bessarabia. Pliniu cel Bă trâ n (23-70 e.n.) în Historia Naturalis
la IV, 18 spune că sciții aroteri (agricultori) s-au așezat în sudul Dună rii iar localnici i-au numit catuzi.
Alte izvoare vechi amintesc neamul sangia în sudul câ mpiei româ ne. Poporul sangia-catui de pe harta
din 1189 sunt acest neam al sciților agricultori stabiliți pe ambele maluri ale fluviului, dar acești sciți
sunt în fapt geții sau un amestec etnic de sciți cu bă știnașii geți. Sangia, după scrierile vechi, a fost un
trib alan sau scit, iar în eme-gi sangia are sensul de a strâ nge, a apropia, atent, pă zit cu grijă , semantică
ce are legă tură cu muncile agricole. În situl arheologic de la Pă cuiul lui Soare de pe malul Dună rii ce
aparține județului Că lă rași, s-a descoperit dovada de netă gă duit a religiei pe care o practicau ră sculații
vlahi de la sudul și nordul Dună rii. Pe fundul unei farfurii smă lțuite° se vede un pă trat împă rțit atâ t
orizontal câ t și vertical de câ te două linii, rezultâ nd nouă pă trate mai mici. Vasul este datat pentru
secolele XII-XIII, adică perioada câ nd cetatea fă cea parte din regatul vlahilor. Același pă trat îl° gă sim
identic pe tă blița de plumb nr. 1, descoperită la Sinaia și turnată pe la mijlocul secolul XVI î.e.n. sau
mai devreme, dovezi arheologice care ne obligă să recunoaștem că geții și urmașii lor de pe plaiurile

614
615
mioritice din secolul XIII în timpul regatului vlaho-bulgar, nu erau doritori de vreun iub cu Satana sau Talpa
Iadului și pe cale de consecință , ar face bine cei ce ne aburesc cu creștinarea româ nilor de că tre
paranghelistul Andrei, să -și pună lacă t pe fleancă ! Atâ t în scrierile lui Ansbert, secretarul împă ratului
Friederic I, câ t și în cronicele latine ale francezilor care au cucerit Constantinopolul în anul 1204, vlahii sunt
numiți blachi, conducă torii lor, „dominus Blachorum” iar țara lor Blachia. Trebuie să ne amintim aici de acea
că petenie locală Blach, că să torită cu Boa regina hunilor pe la anul 540. Ț ara valahilor condusă de Ioan și Petru
Asen din nordul și sudul Dună rii era amenințată nu numai de bizantini dar și de regele Bela III care dorea
suzeranitatea asupra acesteia.
Un alt document important pentru istoria noastră este Atlasul german tipă rit în 1826, unde, pe o
hartă care prezintă popoarele Europei din ră să rit pe la anul 900, se specifică „Walahen oder Rumuny”,
pe teritoriul ce se întindea din Panonia pâ nă la Nipru, menționâ ndu-se și existența a cinci
formațiuni statale româ nești. Pe harta ce prezintă situația politică a vlahilor conduși de Ioan și Petru Asen
pe la 1189, gă sim state româ nești: Regatul Moesiei care cuprindea teritoriul de azi al Bulgariei, Oltenia,
sudul Munteniei în linie oblică de pe la Tâ rgu Jiu pâ nă la Că lă rași și Dobrogea cu toată Delta
Dună rii; Valahia care avea granița de est pe valea Trotușului și Siret iar în sud-est pe Dună re; Moldova
ce cuprindea teritoriul dintre Carpații Orientali și Nistru; în sud în teritoriul dintre Prut și Nistru era
Bessarabia; în zona muntoasă la vest de Moldova apare Ținutul Poporului Moldovenesc, care era în
mare parte peste ce știm că a fost Bucovina istorică , iar în vest era Transilvania ce se întindea de pe
Carpații Orientali pâ nă la Tisa. Deci ce spune Atlasul german când prezintă situația pentru anul
900, era valabil și pentru anul 1189 cu privire la statele românești!
Aceste realită ți prezentate de harta ară tată sunt menționate și în cronica împă ratului german Friederic al
II-lea Barbarossa care a fost contemporanul evenimentelor și promotorul lor. Se arată în înscrisul german că
la nord de Dună re pâ nă la Carpați era un stat numit Walahia condus de un principe. Ș i mai spune ceva
senzațional Atlasul german; poporul ce locuia în aceste ță ri se numea valah sau rumuni, cuvâ nt identic cu cel
folosit de stră moșii noștri geți pe tă blițele de plumb cu 1300 de ani înainte!
Despre domnia lui Alexie Angelos (1195-1203), Nicetas scrie: „Alexie, de la începutul împă ră ției
lui, a că utat în tot chipul să încheie pace cu vlahii, pentru care la urmă și soli a trimis lui Petru și Asen.
Dar încercă rile lui n-au ajuns la nimic bun, că ci oamenii aceștia au dat ră spunsuri trufașe și voiau să
facă o tocmeală de pace, care nu numai înfruntă toare romeilor era, ci și cu neputință de împlinit. Iar pe
câ nd împă ratul se afla la ră să rit (în provinciile asiatice) dânșii năpădesc ținuturile bulgărești (despre
Serres??) (anul 1195), înfrâ ng armata romeilor care era acolo, omoară o mulțime dintr-înșii și la urmă
prind de viu pe Alexe Aspiete, generalul lor. După aceea cuceresc multe cetă ți din acele locuri și întă rindu-le
se întoarnă cu nenumă rate pleanuri.”
(Împă ratul bizantin Alexie Angelos care era ginerele regelui ungar, în anul 1195 se întâ lnesc în apropiere
de Belgrad și pun la cale atacarea vlahilor din două pă rți.??) Printr-o proclamație dată că tre întreg regatul
ungar se spune: „Noi Gabriel/Bela III, cu mila lui Dumnezeu ales al Hungariei, Dalmației, Croației, Slavoniei
Rama Seruia, Galiției, Lodomeriei, Cumaniei, Bulgariei, primul rege al Transilvaniei și comis al secuilor.
Anunță m expediția de durată care amintește perla fă ră seamă n și dă valoarea prezenței. Prin aceasta
noi împreună cu romulenii (romanii) față de care avem încredere, după ce ne-am pus la mijloc desigur
cu modestie și ne-am sfă tuit pâ nă tâ rziu ca mamele, cum să intervenim împreună în acțiune, într-adevă r
atunci cu atenție și statornicie sinceră am cercetat și am preferat pe nobilul Wolfgang Bathin de
Baresalcea, ca dovadă mai întâ i a respectului de la sine avâ nd comitatul maramureșenilor și prin acest act
puterea coroanei Ungariei. Ș i după aceea chiar înainte de a fi chezaș de scurtă durată pentru ținutul
geților și după o mică ocazie, puțina fidelitate a fost dată afară și nedistrus de sine (scă pat cu viață de
ei) în viitor chiar voi dovedi stă ruință în promisiunile continue. Așadar, mai înainte de a se termina
luna plină , priceputul Wolfgang Bathin chiar și câ nd este cel mai potrivit nobil după spiță și origine,
din nou, după ce se va înviora acum cu fii și iată cu fiicele și va înota spre viitorul nesigur în admirația
adună rii iar regatul nostru al Ungariei și Transilvaniei va plă ti îndată ce, neîndoielnic nobilii îmbră cați
în armuri se vor strâ nge laolaltă își vor alege și vor declara comandantul, așa cum vor fi plă tiți în
numerar pentru a fi uniți și a apă ra împreună timp de doi ani. Îndată ce va hotă rî fă ră întoarcere, însă rcinat
de curâ nd pentru viitor, același Wolfgang Bathin singur moștenitor și în viitor pe întreaga putere în
fața nobililor dar și neîndoielnic de a trata și a socoti. Astfel de onoare, recunoștință și favoare pentru
toți împreună și fiecare în sine să se acorde libertate și scutire, aceste prevederi desigur foarte neîndo-
ielnice, nobililor, soldaților și trupei neregulate ca să înalțe regatul. Ș i cum oamenii noștri din Ungaria

616
și Transilvania din jură mâ nt și din vechime au ră spuns deîndată adunâ nd grâ ne, bucurâ ndu-se neîntrerupt de
(vinul din) burduf și veselindu-se cu putere și întrebâ nd în timp: din ce țară regele amintește cu tă rie și
mereu scrisoarea să nu fie nesigură și sigiliu nefalsificat și nici să fie sprijinită și întă rită din minte de
Wolfgang Bathin însuși? Ș i pentru viitor, hotă râ t de ambele pă rți; puterea întreagă și considerabilă va fi
acordată bravului conducă tor. Spre trimiterea scrisorii, îndată ce din Tâ rnă veni, reședința noastră tâ nă ră .
Ziua a noua, luna februarie, anul acela al Domnului 1196. Al două zecilea (an) de la începutul domniei”.
Asen/Asan este ucis de vă rul să u Ivanco/Iancu în anul 1196 care dorea să -i ia domnia și puse de o ră scoală
dar este înfrâ nt de Petru și fuge la greci. Domnitor peste româ ni a ră mas Petru care și-a asociat la domnie pe
fratele mai mic Ioniță . Petru (Kalopetrus) va fi ucis tot de că tre un tră dă tor de familie în anul 1197 câ nd va
începe domnia lui Ioniță ° (Kalojoannes). Acesta este hotă râ t să -i nimicească pe bizantini și pornește
împreună cu cumanii o aprigă campanie de jaf și pră dă ciuni în ținuturile romeilor. Bulgarii de azi spun
despre acești domnitori că au fost curat slavi, fiind stră moșii lor de cinste!
Regentul valaho-bulgarilor Ioniță (Kalojohannes în latină și Caloianu în româ nă ), fratele mai mic al
lui Asen și Petru, trimite în anul 1200 un hrisov că tre papă prin care cere recunoașterea ca regat a
ținutului Valahiei și Bulgariei (Dominum et imperatorum totius Blaciae et Bulgariae) locuite de valahi și
bulgari iar el să primească coroana de rege, arhiepiscopul de Tâ rnovo să pă storească bisericile din
provinciile regatului Valahia și Bulgaria. Numele de Valahia se referă la teritoriile din nordul Dună rii
intrate în componența acestui stat după cum dovedește și harta ară tată , pentru că bizantinii au numit
totdeauna teritoriul din dreapta fluviului numai Moesia iar la sud-vest de acesta se afla Bulgaria
locuită de bulgari. Prin diploma apostolică din 25 februarie 1204 papa Inocențiu III îi conferă valahului
titlul de rege „sceptrum regni et regium mittimus diadema” cerâ ndu-i să ră spâ ndească catolicismul
și în celelalte ținuturi din afara regatului, pe care le avea în grijă . Înscrisul papal arată că situația
politică prezentată de hartă era reală la acea dată , Principatele Moldovei și Valahiei precum și Bessarabia
se aflau sub suzeranitatea puterii de la Tâ rnovo a Regatului Valaho-Bulgar. Ioniță moare în anul 1207
câ nd asedia orașul Thessaloniki. Tronul este uzurpat de Borilă , nepot de soră al lui Ioniță , fiind
înlă turat de la succesiune Ioan Asan care era copil. Acesta s-a refugiat în Valahia și a pribegit mai departe
în Moldova și Galiția de unde s-a întors cu trupe pentru recâ știgarea tronului pă rintesc. Cucerește cea
mai mare parte a regatului dar Borilă se întă rește în capitala Tâ rnovo care este cucerită după 7 ani. În
anul 1215 cucerește Macedonia și o parte din Tracia devenind o forță de care trebuiau să țină seamă toți
vecinii lui. Se leapă dă de legă tura cu Roma.
În anul 1237 regele Ioan Asan adresă o scrisoare papei Gregorie al IX lea prin care își ară ta recunoștința
față de scaunul papal și cere papei să -i recunoască titlu de rege primit de tată l să u. Papa îi ră spunde că îl
recunoaște deocamdată dominus al valahilor și bulgarilor ceea ce stâ rnește supă rarea lui Ioan Asan. Papa
este ofensat și-l consideră pe regele valaho-bulgar un schismatic rupt din Antihrist și cere regelui Ungariei
Bela IV să plece cu armele asupra acestui lepă dat de legea romană și să -i supună țara nelegiuitului. Regele
ungur avea o soră care era că să torită cu Ioan Asan, ei fiind cumnați!
Cererea papei privind organizarea unei cruciade contra lui Ioan Asan nu a fost niciodată realizată pentru
că tă tarii au spulberat în anul 1241 armata ungurilor, iar regele lor cerșea mila puterilor europene pentru a-și
reface regatul. După moartea lui Ioan Asan urmă la tron copilul acestuia Ioan Că liman Asan din că să toria cu
Maria, sora regelui ungar Bela IV care a murit la vâ rsta de 12 ani în anul 1252 domnind 6 ani. La mă nă stirea
Zografu de pe muntele Athos se află un hrisov de la mijlocul secolului XIII al regelui Ioan Că liman Asan care
hă ră zește mai multe sate și locuri că lugă rilor, după obiceiul timpului. În el, Ioan Că liman se intitulează :
„samedrijeți preako moldovlahia”, adică autocrator al Moldo-VIahiei. Istoricii româ ni ne-au otră vit mințile
cu fel de fel de tâ mpenii care spun că statele feudale româ nești din afara arcului carpatic au apă rut după anul
1330, dar aceste dovezi arată că ele erau deja formate pe la începutul secolului XI. I-a urmat pe scaunul
puterii Mihail, fiul lui Ioan Asan din că să toria cu Irina, fiica despotului Teodor Angelos care a domnit pâ nă în
anul 1257.
Prin actul de donație din 1222 al lui Andrei II că tre teutoni, care întă rește privilegiile avute din Ț ara Bâ rsei
și estul Transilvaniei, le cere să treacă Carpații și să se întindă pâ nă la hotarele brodnicilor „ad terminos
Prodnicorum” și Dună re fiind amintită în text și „terra Blacorum”.
În lupta de la Kalka din 1223, principii ruși în frunte cu cneazul Mstislav cheamă ală turi de cumani
și pe brodnici sau valahii din principatul Moldova în sprijinul lor dar aceștia în frunte cu voievodul
Ploscâ nea, au luptat de partea tă tarilor. În letopisețul kievean se precizează că voievodul Ploscâ nea era
creștin. Timp de peste 70 de ani Regatul valaho-bulgarilor din sudul Dună rii împreună cu principatele

617
Moldovei, Valahiei și a ținutului Bessarabiei au format o structură politică puternică pe care istoricii româ ni o
ascund cu bună știință iar atunci câ nd sunt obligați să vorbească despre ea, neagă cu vehemența unor canalii
criminale informațiile privind existența acestor state.
Nicetor Bremmydas egumen al mă nă stirii Athos, erudit și mare înțelept a scris pe la anul 1255, o Geografie
unde afirmă : „La nord de Istru cea mai mare parte a pă mâ ntului este a dacilor”. Adică în memoria colectivă a
grecilor de atunci era loc destul și pentru istorie adevă rată , dar în că pă țâ nile° româ nilor de azi nu a mai
ră mas loc decâ t pentru prostie și ură față de Adevă r, Neam și Ț ară !
Iohannes Cantacuzenus – Ioan Cantacuzino a domnit la Constantinopol 1341-1355, a pă ră sit tronul și s-a
retras la mă nă stire unde a scris° o Historiae iar la capitolul I,36 avem despre stră moșii noștri urmă toarele:
„Cum în același timp, după moartea fă ră moștenitor a lui Terter, fruntașii moesilor cheamă și proclamă ca
rege al lor pe Michael, fiul lui Sdreantzimer, unul din dinastia lor, prefect de Vidin și care își tră gea originea
din neamul moesilor și al cumanilor, dâ ndu-i ca reședință regală Tâ rnova împreună cu restul principatului
lor. Acesta, după ce și-a strâ ns trupele la un loc, n-a gă sit de cuviință să atace, neștiindu-se destul de puternic,
pe împă ratul roman, care, cu trupele auxiliare de ungrovlahi și de sciți, asedia Philippopolul”. Faptele
amintite se petreceau în anul 1287 iar româ nii din nordul Istrului sunt iară și ală turi de cumani ca oșteni
nă imiți în armata bizantină .
Laonicus Chalcondylas a tră it în secolul XV, de neam nobil a compus o istorie de la anul 1298 pâ nă la°
1463. „Dacii întrebuințează un grai asemă nă tor cu al italienilor dar așa de stricat și de diferit că numai cu
greu pot să înțeleagă cele ce se spune în graiul acestora. Folosindu-se de o limbă și de obiceiuri romane, de
unde vor fi venit în această regiune, în care și-au stabilit locuințele, n-am aflat de la nimeni și nici n-am auzit
pe cineva care să o spună . Se zice că oamenii au venit din toate părțile și au pătruns în ținutul de aici.
Căci în istorie nu este nici un indiciu de un astfel de exemplu”. Ultima propoziție arată că falsificarea
istoriei noastre a fost un proces îndelungat la care s-a lucrat sute de ani iar istoricul grec își dă seama că
informațiile sunt dubioase câ nd se scrie și se vorbește despre acest neam. Plă smuitorii de istorii au nă scocit ei
un astfel de exemplu traducâ nd în fals un citat din Eutropiu. Textul scris de grec este un fragment dintr-o
descriere a Ț ă rilor Româ ne.
Unii traducă tori româ ni au considerat că au dreptul să „selecteze” conținutul textelor vechi iar cele care
dă deau peste cap dogma latinită ții au fost îndepă rtate și fac trimitere la ciopâ rțelile din Lactanțiu – imperiul
universal dacic și Ammianus Marcellinus (XVI, 10, 7) privitor la intrarea lui Constantius în anul 357 în Roma
cu stindardele stră moșilor geți, dar nemerniciile sunt desigur mai multe.
După această înșiruire de informații să fac și o samă: geții sau dacii după gustul romanilor au fost cuceriți
așa cum susțin toate izvoarele antice și nu mă celă riți pâ nă la dispariție cum ne-au îndobitocit liftele din
Româ nia. Traian a colonizat câ teva orașe cu oameni aduși de peste tot imperiul (nu latini) ca să exercite în
noua provincie administrația romană . În timpul stă pâ nirii romane, stră moșii noștri au dus o aprigă luptă de
alungare a invadatorului reușind în anul 248 să elibereze cea mai mare parte a teritoriului provinciei Dacia,
ocupâ nd Moesia și Tracia timp de aproape 3 ani. Dio Cassius scrie pe la anii 225 că dacii erau pe ambele
maluri ale Istrului și tot el îl scoate din pă lă rie pe Decebal, personaj scornit din falsificarea semantică a
cuvintelor doge balo – adunarea neamului stră bun – și ura nemă rginită față de Domițian! După anul 250
geții/dacii sunt menționați în zeci de izvoare vechi, iar din secolul V ei apar și sub numele de vlahi, valahi,
ulaghi, olahi, volohi, walaski sau blaci.
Anul 336 este amintit de istoricul Marcellinus Ammianus regele Zizais, ce avea o țară în vestul Ardealului
care se întindea în nord din zona Să tmarului, prin Banat pâ nă în Voivodina de azi, de unde îi fă cea dese
supă ră ri lui Constantin cel Mare, avâ nd ca vicerege pe Rumon.
341-348 este perioada de timp câ nd Wulfila și-a dat drumul la limbă de dragul minciunii iudeo-cretine la
nord de Istru cum spune ucenicul să u Auxentius Durostorensis în scrierea Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae,
fiind pornită împotriva acestora „o persecuție a creștinilor din partea judelui necredincios și nelegiuit”. Mari
tică loși ați fost și așa ați ră mas peste timp!
400-410, Synesios (370-413 e.n.) din Cyrene, filozof grec ce s-a format la școala neoplatoniciană a Hypatiei
din Alexandria, și a tră it în timpul împă ratului Arcadius (395-408), scrie în lucrarea Hymni et Opuscula,
capitolul XV, 17 că geții și masageții fă ceau din câ nd în câ nd incursiuni de jaf peste granițele imperiului
fiindcă nu primeau în mod corect stipendiile promise ca să fie cuminți la nord de Istru! Deși erau sub
stă pâ nirea hunilor, iar Atila era ocrotitorul lor, primeau totuși de la aceștia învoială să facă ceva „excursii” de
jaf și pradă atunci câ nd romeii nu își respectau promisiunile.
Anul 448, Priscus ne povestește în Historicorum Graecorum de solia pe care a fă cut-o ca împuternicit
al împă ratul Teodosiu II al Bizanțului la curtea hunului Attila. Scrie că a întâ lnit la această curte

618
619
un rege vasal hunilor cu numele de Curidacus (Gore dacul) care era conducă tor peste ,,acatiri”(supuși), iar
țara lui se întindea din estul Carpaților pâ nă la Don. O altă sursă ce ne vorbește despre structurile statale ale
vlahilor sau rumunilor este epopeea germanilor Nibelungenlied, povestindu-ne că „ducele Ramunc din țara
Valahă” a venit la curtea lui Atilla împreună cu 700 de oșteni. Ș i un document scris la anul 1488 din timpul lui
Matei Corvin care stabilește hotarele comunei Ră șinari, face trimitere la un alt hrisov foarte vechi „de la
vechiu Craiu Attila, la anul 420”, adică eram aici bine înră dă cinați și nu cum ne spurcă liftele de ceva vreme că
ne-am format ca neam pe la mijlocul secolului XIX!
Anul 520, este amintit de scriitorul Ș tefan din Bizanț ce ne lasă un lexicon cu Nume de popoare, unde gă sim
scris că meleagurile nord-istrene locuite de stră moșii noștri se numeau ,,Geția°, țara geților”, ră mâ nâ nd
dovadă peste timp că geții aveau un stat sau un regat al lor!
La anul 586 este menționată prima structură statală din feudalismul timpuriu al geților de la nordul
Dună rii, condusă de regele Musokios (mosoci: câ ini mari ciobă nești), undeva în zona colinară a Munteniei, în
partea de est.
Anul 839, ne mai amintește prin cronica turcă Ogusname că în jurul Carpaților sunt mai multe structuri
statale ale vlahilor în amestec și cu alte seminții!
Anul 900 este documentat de Atlasul german apă rut în anul 1826 unde sunt amintiți vlahii ca locuind între
Tisa, Nipru, Dună re și Carpații Pă duroși în cinci state „Walahen oder Rumuny”.
Sfârșitul secolului IX și începutul secolului X ne arată că în Transilvania au ființat statul voievodului
Glad ce a fost o structură medievală timpurie în Banatul° istoric, de pe la 870 pâ nă în prima jumă tate a
secolului X. Un alt voievod este Menumorut ce a avut o țară în vestul Transilvaniei, la nord de cea a lui Glad
după cum îl amintește cronica lui Anonymus°, ca fiind duce al ță rii dintre Tisa, Mureș, și Munții Apuseni,
locuită ° de româ ni, slavi, avari, și „cozari”, cu reședința în cetatea Biharia, pe timpul venirii ungurilor (896).
Gelu a fost conducă torul unei formațiuni statale din Podișul Transilvaniei ce cuprindea bazinele Someșului°
Mic și Almașului, pâ nă la Poarta Meseșului. Pe la anul 904, oștirea lui Gelu este învinsă de un trib al ungurilor
condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7.
În anul 968 ținuturile noastre sunt supuse unei invazii a rușilor cu o urdie de cca. 100000 de soldați în
frunte cu Svetosav care intră în Bulgaria, la chemarea împă ratului bizantin Nicefor și o cuceresc dar doresc să
o pă streze pentru ei. Izbucnește conflictul cu bizantinii și după 4 ani rușii se retrag însă în numă r numai de
25000 de soldați. Bă știnașii valahi, de data asta le cer socoteală pentru ce au fă cut în urmă cu 4 ani, trecâ ndu-i
pe toți prin ascuțișul să biilor în frunte cu falnicul cneaz. Ș i aceste date și fapte sunt dovada existenței unor
state la nord de Dună re!
Anul 1009, este amintit în documente bizantine jupâ n Peres ce stă pâ nea la nordul Dună rii, iar Solomon pe
la 1070 era că petenie în aceleași ținuturi. Scrierea slavilor de ră să rit redactată la Kiev și intitulată Povestea
anilor de demult amintește pe stră moșii noștri din ră să ritul Carpaților cu numele de volohi începând cu anul
1018 și continuă în secolul urmă tor, pomenindu-i de mai multe ori.
Mijlocul secolului XI, din lucrarea Alexias scrisă de Ana Comnena și închinată tată lui să u, descoperim că
vlahii aveau un stat la nord de Dună re, dar câ nd îi apuca ră ul de pră dă ciune, se mai abă teau în sud peste
ținuturile stă pâ nite de romei sau greci ca să știm cu cine vorbim peste timp! „Câ nd a auzit împă ratul Isaac
(1057-1059) despre aceasta, a gă sit cu cale să ocupe Tradița (Sofia).”
Româ nii din ră să ritul Carpaților numiți volohi sau brodnici de că tre slavi, sunt amintiți în cronicile rusești
din anii 1147, 1186 și în 1216, ca oșteni nă imiți în slujba cneazului rus de Suzdal care se ră zboia amarnic cu
ceilalți principi ruși, vecini de-ai lui.
Mijlocul secolului XII, este timpul amintit de un document scris în arabă de că tre Paul de Antiohia,
episcop greco-melkit de Saida sau Sidon în Liban, aflat acum la Vatican, ce povestește că lă toria fă cută de el
că tre cetatea catolicismului european, fă câ nd un ocol prin Constantinopol și urcâ ndu-se mai spre nord pâ nă
în țara Moldovei. La Curtea acestui stat feudal româ nesc gă sește un cler instruit care cunoștea preceptele lui
Mahomed și unele scrieri islamice.
Anul 1223, este amintit în cronicile slavilor ră să riteni ca bă tă lia de la Kalka dintre principii ruși în frunte
cu cneazul Mstislav împreună cu oștirea cumană și tă tarii care i-au avut de aliați pe brodnici sau valahii din
principatul Moldova în frunte cu voievodul Ploscânea. Să înțelegem odată pentru totdeauna că ce a
constatat episcopul melkit venind la Curtea Moldovei după anii 1170, povestesc și letopisețele rușilor cu 50
de ani mai tâ rziu dar despre același Neam și aceeași Ț ară ! Această realitate istorică consemnată de cronicile
rușilor, nu va intra niciodată în că rțile de istorie ale româ nilor câ t timp ele vor fi scrise de cetele de tră dă tori
de Neam și Ț ară !
Regatul Aseneștilor, înfă ptuit prin ră zmerița pornită în anul 1185 ca dorința sinceră a româ nilor

620
621
din sudul Dună rii de a scă pa de tirania grecilor ce își spuneau romei ca stă pâ ni ai imperiului bizantin, va duce
la formarea primului° regat al vlahilor sau românilor din sudul și nordul Istrului. În anul 1189 vlahii
care aveau țara lor, îi propun împă ratului Germaniei, Frederic I Barbarossa, ce plecase în cruciadă spre
Palestina și se afla în trecere prin Serbia, o alianță care urmă rea să atace și să ocupe imperiul bizantin din
care să aibă folos toate pă rțile. Frederic I refuză propunerea dar în ianuarie 1190, Asen și Petru vin cu altă
propunere prin care conducă torii româ nilor puneau la dispoziția împă ratului german o armată de 40000 de
oșteni, iar sâ rbii 20000 de oameni. Scopul acțiunii era ca imperiul bizantin să fie desființat, capitala
Constantinopol ocupată de valahi iar Petru să fie încoronat ca împă rat al noului stat. Ș i de data aceasta au fost
refuzați de că tre împă ratul german. Tumultul vicleniilor vine asupra că peteniilor vlahilor iar Asen și Petru
sunt asasinați, venind la domnie fratele lor mai mic Ioniță care obține de la papalitate recunoașterea
teritoriului stă pâ nit de el ca regat la 25 februarie 1204! Înscrisul papal arată că situația politică prezentată
de hartă era reală la acea dată , Principatele Moldovei și Valahiei precum și Bessarabia se aflau sub
suzeranitatea puterii de la Tâ rnovo a Regatului Valaho-Bulgar. În anul 1237 regele Ioan Asan trimite o
scrisoare papei Gregorie al IX-lea prin care își ară ta recunoștința față de scaunul papal și cere papei să -i
confirme titlu de rege primit de tată l să u, dar acesta îl refuză . După moartea regelui° urmează la tron Ioan
Că liman Asan care a murit la vâ rsta de 12 ani în anul 1252 domnind 6 ani. La mă nă stirea Zografu de pe
muntele Athos se află un hrisov de la mijlocul secolului XIII al regelui Ioan Că liman Asan care dă ruiește mai
multe sate și locuri că lugă rilor, după obiceiul timpului, donatorul numindu-se: „samedrijeți preako
moldovlahia”, adică autocrator al Moldo-Vlahiei! Geții și-au pă strat religia stră moșească – avâ nd ca
fundamente monoteismul, nemurirea și cultul crucii, dar diferită de plă smuirea iudeo-fariseică fă cută după ea
– pâ nă că tre secolul XIV, câ nd au fost impuse o parte din fă că turile iudeilor, menținându-se în cea mai mare
parte ritualul și mesajul spiritual al cultului strămoșesc get!
Sciții regali – pecenegii, comanii, uzii, alanii/iașii – după ce au fost alungați de pe Nipru și la râ ndul lor i-au
alungat pe unguri/turci în anul 896 care erau stabiliți în nordul Moldovei, prin structura lor militară au fost
factorul de coeziune ce a ajutat la formarea structurilor politice Moldova și Valahia în secolul X constituind în
amestec cu vlahii, boierimea pă mâ nteană , iar în timp ei au fost asimilați complet. Amintirea lor se poate citi
ușor în nume precum Coman, Comana, Comă nești, Comă nescu, Peceneaga, Iași și altele. Sigur au ră mas
cuvinte și în vocabularul curent care trebuie că utate, dar după ce se va renunța la nebunia latrinistă . În
secolele XI-XII româ nii aveau centre de cultură unde se fă cea atâ t educația copiilor câ t și celor adulți prin
studierea că rților importante ale vremii.
Pe la mijlocul secolului XII, româ nii aveau constituite principatele Moldova, Valahia, Transilvania,
Bulgaria și două ținuturi; Bessarabia și Poporul Moldovenesc – care se apropie ca teritoriu de ceea ce știm în
prezent ca Bucovina istorică .
Falsificarea cu bună știință a întregii istorii foarte vechi a geților și prefeudale a avut ca scop să ne
prezinte Europei ca un popor de gunoaie ce nu a avut nici cultură , nici civilizație materială sau altă strâ nsură
demnă de luat în seamă , ci numai ură , violență , să lbă ticie și prostie câ t încape. Această acțiune criminală
împotriva adevă rului și a identită ții neamului nostru s-a fă cut sub pă lă ria și cu participarea directă a
Societă ții Academice Româ ne sau Academiei Româ ne cum s-a rebotezat, de că tre academicienii: A.T. Laurian
– secretar, V. Pîrvan – membru, M. Roller – membru, ei fiind vâ rful de lance al grupurilor de canalii ce au
conspirat și conspiră și în prezent împotriva neamului româ nesc pentru a ne menține condiția de turmă
vorbitoare și altceva nimic!
Statul, ca instituție publică a fost și este instrumentul de constrângere informațională și socială
prin intermediul căruia s-a realizat procesul de îndobitocire a generațiilor actuale de români.
Instituțiile statului româ n au dus și duc o cumplită acțiune de deznaționalizare și îndobitocire împotriva
româ nilor prin minciună , omisiune și fals, tră dare și crimă și prin genocidul cultural pornit de cazari după
1945, dar continuat astă zi și de româ ni!
Cine ignoră istoria, îi va repeta greșelile.
Cine controlează trecutul, controlează viitorul iar cine controlează prezentul controlează și trecutul.
Rumuni! Citiți, priviți și vă cruciți!
Ucigașilor! Dați-ne tă blițele înapoi să ne cunoaștem adevă ratul trecut!

622
 Dragostea de omenire, care nu se sprijină pe
patriotism,
pe dragostea pentru națiunea ta, nu este decât o iluzie,
iar cei ce se laudă că iubesc pe toată lumea, o fac pentru
a demonstra că de fapt nu iubesc pe nimeni.
Johann Herder (1744-1803)

5. ADO MEANTI RUMUNO!

Fiindcă și istoria modernă ne este falsificată în mare mă sură , uneori atâ t de golă nesc° încâ t te întrebi dacă
mai putem vorbi de fapte veridice sau doar de nă scociri pe care jidanii și clicile lor de conspiratori, unii chiar
mioritici dar și alți sataniști din locuri nebă nuite ori știute, ni le impun cu parul pentru că așa vreau ei să fim
în veci un popor de tâ mpiți și că cați cu ochi, am să dau mai jos câ teva repere cronologice, vrednice de ținut
minte pentru rumunii car mai au un dram de minte! Ele demască pă rerile „specialiștilor°” noștri în dră cii
și plă smuiri, constipați de atâ ta prostie, ce o fâ rnâ ie pe closet o viață întreagă și ne învață care este adevă rata
istorie a româ nilor scornită de planul întunecaților din cele două mari șă rpă rii. Vechii cronicari ai neamului
mioritic au scris letopisețele „ca să fie cele bune de învățătură iar de cele rele să se ferească ”.
Dar fel de fel de venetici și venituri au pâ ndit numai să ne toarne sare în ochi să nu mai știm de unde venim
și încotro ne îndreptă m. Primii care ne-au lucrat vâ rtos în scripte au fost grecii fanarioți pripă șiți pe la noi atâ t
în funcțiile publice câ t și în cele religioase, folosindu-ne numai ca vite bune de povară iar câ nd aveau prilejul
și îl aveau de câ te ori doreau, nu se rușinau să ne facă ră u.
În timpul perioadei fanariote dar în special al domnitorilor Caragea (1812-1818) și Alexandru Ș uțu (1818-
1821) înalți prelați greci ce conduceau clerul româ nesc și arhivari levantini au distrus cu mare nă duf
hrisoavele Ț ă rilor Româ nești „pentru ca să nu afle secretele mitropoliei, fiindcă la această mitropolie sunt
date în păstrare toate hrisoavele vechi ale voievozilor români, care privesc la dezrădăcinarea noastră,
a grecilor, și legă turile care are Ț ara Româ nească cu Othomaniceasca Poartă și hatișerifurile împărătești
care întăresc privileghiurile țării și ale românilor (din care, iată , în taină îți spui că și fratele meu
mitropolitul Dosithei au tă inuit câ teva, ca să nu să afle după vremi la mitropolie) și alte multe tainice
scrisori care nu ne este de folos de se vor vedea. Pentru aceasta voiesc să am iconom grec, ca numai nouă,
simpatrioților, să ne fie știute unile ca acestea”. Asta ne-ați dorit tâ râ turilor, la fel ca alte tâ râ turi venite
după voi din imperiul rus care numai sub cnut și jug puteau să ne vadă . Jegurile fanariote se considerau
adevă rații pă mâ nteni dar hrisoavele româ nilor le ară tau „dezră dă cinarea noastră , a grecilor”, adică erau
numai niște otrepe venite ca slugoi preasupuși ai turcilor! Mitropolitul Dosithei (1793-1810) s-a nă scut în
Epir și avea tată preot grec iar mama era albaneză . Poate româ nii, citind pasajul de mai sus, vor înțelege de ce
ne-au fost ascunse tă blițele de plumb descoperite la Sinaia iar unele fă cute dispă rute. Aceeași acțiune de
distrugere sistematică a orică rei urme de româ nitate au fă cut ungurii în Transilvania, rușii în Basarabia și
austriecii în Bucovina iar liftele de astă zi continuă politica Satanei.
Gunoierii internaționaliști de astă zi, disprețuind trecutul neamului româ nesc, în tică loșia lor fă ră margini
ne scriu o nouă istorie, ca să mergem pe aceleași drumuri rele unde lor le este atâ t de bine. Cei în solda că rora
se află puzderia de tră dă tori și lă tră tori de înțelepciuni ticluite după planul întunecimii Sale, nu dau o para
chioară pe ei tot așa cum era și în trecutul bolșevic cu lingă ii mioritici la putoarea cazară ce se înstă pâ nise
peste Ț ară ca o molimă ucigă toare. În perioada 1839-1841, istoricul italian Carlo Troya a scris Fasti Getici o
Gotici o adă ugire la Storia d’Italia del Medio Evo, lucrare în 3 volume unde amintește despre stră moșii noștri
geți și istoria cunoscută atâ t înainte de cucerirea romană câ t și lupta lor pentru a-i alunga pe cotropitori.
Informațiile lui sunt greu de crezut chiar astă zi pentru româ ni deși sunt scrise cu peste 170 de° ani în urmă .
Chiar dacă iscusitul „doctor” A.T. Laurian a cunoscut această scriere, totuși el a venit să ne bage în cap
spâ rcuirea pâ nă la unul a neamului get și înlocuirea bă rbaților acestui popor cu stâ rpituri și fel de fel de
corcituri aduse de aiurea! Ș i atunci ca și acum, istoria ne este scrisă după un plan dră cesc care urmă rește să
ne aducă numai ponoase și să ne îndobitocească în totalitate pentru că numai așa putem fi stă pâ niți fă ră
câ rtire și șterși din cronica timpului.
Studiile lui Troya despre geți și goți au fost preluate și completate de că tre J. F. Negebaur care le-a
publicat în germană sub numele Beschreibung° Moldau und Walachei, Breslau, Verlang John Urban
Kern, 1859, scriere care nici în prezent nu a fost tradusă în limba româ nă la fel ca cea a istoricului

623
italian. În schimb la istoricii româ ni a prins foarte bine broșurica ziaristului cazar R. Roesler și a altor

624
lepre din cinul lor întunecat și dușmă nos ce se doreau chiar mai vechi decâ t geții pe toriștea carpatină ,
datorită descendenței din iudei sau mai nou, din neanderthalieni!
Anul 1846 se înființează Liga comuniștilor, organizație ocultă cazară ieșită în lume din satanismul mozaic
care a adus pe capul popoarelor din Europa și apoi de pe alte meleaguri, cea mai odioasă ideologie după
iudeo-creștinism, bolșevismul leninist că zâ ndu-i victime mai bine de zece milioane de persoane, iar peste un
miliard au cunoscut lagă rul cultului satanist al terorii roșii.
1848 februarie 21, apariția Manifestului partidului comunist scris de că tre cazarii K. Marx și Frederick
Engels la cererea Ligii Comuniștilor, cancelaria de laicizare a mozaismului satanist, ce pregă tea un nou ră zboi
total împotriva neamului omenesc. Tot în această perioadă izbucnesc în mai multe state revoluțiile unde
mozaicii erau cei mai buni câ ntă tori la ceas de noapte și taină . La noi s-au remarcat masonii, adică mă scă ricii
pă mâ nteni care au devenit uneltele masoneriei internaționaliste condusă tot de mozaici. După 1860 își vor
cinsti cu vâ rf sprijinul primit, lă sâ ndu-i pe româ ni sub o adevă rată invazie cazară din imperiul rus, acțiune
pentru care plă tim și astă zi tră darea de Neam și Ț ară .
1860 Apelul lui I. Cremieux, ministru de justiție al Franței și M. Montefiori, bancher din Anglia,
apă rut în ziarul L ’Eclair din Paris în luna mai 1860 pentru fondarea Alianței Universale Israelite (nu
evreiești cum mă nâ ncă ei în prezent că cat împroșcâ ndu-i pe goimii cap de lut numai cu invective și fel de fel
de fă că turi) ca o filială europeană a B'nai Brith, fioroasa ocultă cazară din USA întemeiată în
octombrie 1843 în New-York. Prin această chemare la arme ei îndeamnă pe mozaici să pună mâ na pe
obiectele foarte contondente, precum și uneltele de manipulare, intoxicare și îndobitocire și să dea ultimul
asalt împotriva goimilor cap de lut ce nu vreau să priceapă nimic nici din istoria revelată nici din
viața adevă rată . Ne scriu întunecații israeliți și nu evrei în zapisul apel, plin de ură și venin de cea mai
bună calitate, urmă toarele:
„Alianța noastră nu este nici europeană , nici asiatică , nici africană , nici americană , nici australiană , ea este
universală . (adică tartorilor trebuie să înțelegem că tot Universul este al vostru?)
Împră știați în mijlocul unor popoare care sunt dușmane drepturilor și intereselor noastre, vom ră mâ ne
membri ai poporului ales.
Naționalitatea noastră este religia părinților noștri și nu recunoaștem alta.
Tră im în ță ri stră ine și nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ță ri – întrucâ t interesele
noastre morale și materiale sunt în primejdie.
Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o bună zi pământul întreg.
Creștinismul, dușmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă este aproape îngenuncheat.
Pe zi ce trece rețeaua pe care israeliții o aruncă asupra Pământului se întinde și mă rețele profeții ale
că rților noastre sfinte se vor îndeplini.
Nu este departe timpul în care toate bogățiile Pământului vor fi ale noastre.
O nouă împărăție mesianică, un nou Ierusalim trebuie să se ridice în locul celor trei cetă ți, a Împă raților,
a Papilor și a Patriarhilor°.”
Înființarea statului Israel își are originea în acest text și tot el a fost programul de luptă al jidanilor
oploșiți prin ținuturile româ nești împotriva româ nilor și a statului acestora numit Româ nia. Dar mai
este ceva foarte important pentru cultura europenilor de azi. Ei spun că „rețeaua pe care israeliții o
aruncă asupra Pă mâ ntului” ori în prezent aceleași lepre criminale zbiară pe toate coclaurile că sunt
evrei. Iar Parlamentul UE chiar recunoaște această escrocherie ca adevă r istoric atunci câ nd unele ță ri
foste comuniste (Româ nia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Lituania) au cerut în anul 2010 condamnarea
crimelor comunismului ală turi de cele naziste. Subțirii occidentali au spus că asasinarea evreilor a fost
o acțiune antirasială , dar documentul lor vechi de 150 de ani recunoaște că ei sunt o organizație exclusiv
religioasă iar membrii ei se numesc israeliți. Am dovedit prin aceasta că „onorabilii” parlamentari
occidentali din UE se servesc de minciună cu mare neobră zare și pricepere și azi așa cum au fă cut-o
de atâ tea ori în trecut câ nd Satana le dă dea cu coada peste muie pe la subțirele nas cu parfum de
pucioasă puturoasă . Voi ară ta în continuare câ t venin a curs pe plaiurile noastre de la aceste structuri
mafiote care ne-au vrut numai ră ul cel mai îngrozitor!
1862, ianuarie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamă Principatul Româ nia înlocuind vechea denumire
Principatele Unite Moldova și Valahia, și astfel apare pentru prima dată în istorie acest stat ce cuprindea
numai o parte° a ținuturilor locuite compact de că tre româ ni. La 23 februarie 1866, domnitorul Alexandru I
este obligat de că tre Monstruoasa Coaliție mioritic-masonă să abdice ‒ deși el a declarat că va abdica de bună
voie – și să plece în exil. Pentru prima dată , dar nu și ultima, liberalii și conservatorii și-au unit fră țește forțele,
conspirâ nd pentru intereselor lor și împotriva poporului româ n.

625
 1862, 8 iunie, orele 17,30 este asasinat Barbu Catargiu, primul ministru al Principatului Româ nia,
complotul fiind pus la cale de tartorii masono-liberali C. A. Rosetti și Ion Brătianu împreună cu clica lor
de tică loși despre care în istorie° nu s-a îndră znit a se zice adevă rul. Crima cu efecte greu de judecat pentru ce
a urmat în Româ nia, nu este menționată în că rțile de istorie pentru că asasinii au fost tocmai cei care au
condus după evenimentul oribil, țara timp de peste 50 de ani. Barbu Catargiu, s-a nă scut la București în anul
1807, fiul marelui vornic Ș tefan Catargiu și al Tiței Vă că rescu, fiica lui Barbu Vă că rescu. A fă cut temeinice
studii universitare la Paris de litere, drept, istorie, filozofie, economie politică . Revenit în țară în anul 1834, se
face remarcat în cadrul Societă ții Filarmonice din București unde activau I. Câ mpineanu, I. H. Ră dulescu,
Costache Aristia, și alții.
A fost numit de domnitorul Ș tirbei, judecă tor la înalta Curte dar a demisionat la 7 ianuarie 1856, datorită
unor critici la adresa acestuia. La 19 martie 1857, participă la constituirea Comitetului Celor Nouă – de
orientare conservatoare – care avea ca scop Unirea româ nilor într-un singur stat. Ei scot o broșură tipă rită în
6000 de exemplare pe care o publică la 19 martie ce cuprindea 8 puncte privind reformarea statului pentru
noua etapă de dezvoltare. Liberalii că rora le curgea patriotismul mai ră u decâ t balele, au copiat acest
program dar au scos garantarea proprietă ții, publicâ ndu-și fă că tura la 30 martie în ziarul Concordia, spunâ nd
că -i programul lor.
Radicalii liberali pă mâ nteni, foarte roșii pe creier și în vorbă , în frunte cu Ion Bră tianu simțindu-se cu
musca pe că ciulă , au dat-o în hulă acuzâ ndu-i pe cei ce formau Comitetul celor Nouă că sunt uneltele
„imperialismului rusesc”, ei leprele care erau oficina masoneriei jidovești venită pe capul româ nilor să -i
fericească cu poporul ales de Satana! Catargiu a fost un susțină tor lucid al alegerii lui Cuza și pe tronul
Munteniei, după ce acesta a fost ales în Moldova. După unirea din 24 ianuarie 1859, a deținut portofoliul
finanțelor. Cu prilejul Unirii definitive el rostește în Parlamentul din București un discurs epocal la 11
decembrie 1861. „Să tră iască Domnitorul nostru, care singur prin a sa stă ruință ne-a dat prilejul de a striga
iară și: Să trăiască România!”
Pentru reușita consolidă rii statului supus puternic asaltului liberalilor de a prinde câ t mai multă
putere, Cuza dă lovitura de Palat din 2 mai 1864, dar va plă ti acest afront adus mafiei masonice care îi va
cloci un complot la 11 februarie 1866, obligâ ndu-l să pă ră sească țara. Atâ t urzitorii și ucigașul lui
Catargiu câ t și complotiștii împotriva lui Cuza au fost în tabă ra liberală ce-și aveau socotelile lor odioase
cu soarta Româ niei. Se știa în acea vreme, că exista un dispreț al lui Cuza pentru I. Bră tianu și C. A.
Rosetti, stegarii pașoptiști ai „revoluției de dragul revoluției” iar lingă ii care i-au editat discursurile
lui I. Bră tianu au să rit anii 1859-1866, pentru a nu pune în discuție imaginea de „pă rinte al Româ niei”
și „om providențial” ce a fost ales de destin pentru a-i conduce pe mioritici și să i-o înlocuim cu cea
de mare asasin și jegoșenie masonică .
Anghel Demetrescu publică într-un volum în anul 1886 discursurile lui Barbu Catargiu. Imediat pegra
liberală prin academicianul liberal D. A. Sturdza, scoate o broșurică prin care maculează totul prin fel de fel de
nă scociri și acuze cum au fă cut ei istorie în timpul câ nd au stă pâ nit Româ nia ca pe o feudă personală a
clanului mafiot Bră tianu.
Un alt gunoier al mafiei liberale, ce a trudit din greu la distrugerea orică rui merit al lui A.I. Cuza și
Barbu Catargiu, pentru a ră mâ ne în mintea româ nilor numai jegoșenia liberală a „dinastiei” Bră tianu și
a dinastiei Hohenzollern, a fost istoricul A. Lapedatu (1876-1950). Caimacam peste liberalii din
Ardeal, lepă dat de orice urmă de bun simț, lapidat de bolunzenia nativă și multă vreme secretar al
aceluiași cuib, Academia Româ nă unde se cloceau numai rele. Atent să șteargă orice urmă , să îndepă rteze
orice bă nuială a liberalilor la să vâ rșirea abominabilei crime politice, A. Lapedatu a pornit-o pe
ogor și acolo a ră mas cu ară tura lui istorică , sugerâ nd că atentatul a fost pus la cale de… Cuza! Îndră zneala
nemă surată a leprei liberale ce falsifica istoria așa cum o cerea partidul – de acest nă rav al istoricilor
nu am scă pat nici azi, iar în comunism activiștii erau maeștri în plă smuiri – N. Iorga în articolul
Procesul morții lui Barbu Catargiu, apă rut în 14 mai 1939 în Neamul Românesc, l-a pus la zidul
infamiei publice pe lingă ul patinei ciocoilor liberali care au realizat o adevă rată conspirație a tă cerii
împotriva lui A.I. Cuza, Barbu Catargiu și M. Eminescu, primul alungat de pe tronul Româ niei de
că tre acest ciopor mafiot și criminal, iar ceilalți doi asasinați de ucigași plă tiți de ei. Tot așa au nă scocit
leprele că Eminescu ar fi fost bolnav de sifilis și de aici i-a venit moartea, tă inuind cu mare grijă
faptul că el a fost arestat din ordinul lui Ion Bră tianu cu complicitatea lui Titu Maiorescu în iulie 1883,
internat forțat în spitalul Caritas al mozaicilor unde medicul cazar Fr. Isaac l-a otră vit cu mercur prin
injectare în anul 1883. Dosarul acestei acțiuni criminale a fost predat arhivelor statului numai după
moartea lui Ionel Bră tianu survenită în noiembrie 1927, dovedind indubitabil că acest clan criminal al

626
627
Bră tienilor a pus la cale și asasinarea Marelui Româ n!
Cea mai completă judecată privitoare la semnificația îngrozitorului asasinat politic al prim ministrului
Barbu Catargiu, pusă la cale de mafia ciocoiască , a fă cut-o M. Eminescu într-un articol de toată cinstea
publicat în ziarul Timpul din iunie 1882.
„…Doamne al veacurilor, unde este acest singur om?
Îl asigură de mai înainte că acest om nu va fi stră in.
…Acest popor românesc atât de sărăcit, atât de amețit prin fraze, atâ t de că zut încâ t un asemenea om ar
muri sub garduri, ca Ș incai ori ca Avram Iancu, sau s-ar gă si cineva să -l vâ nză precum pe Tudor sâ rbului
Macedonski, și, în același timp în care acel singur om ar ză cea în pușcă rie sau la ocnă , tot unui C. A. Rosetti sau
unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă , pentru că ar fi scăpat țara de acel om. Glontele care a lovit în
Barbu Catargiu trebuie să fi având pensie și decorație căci, din neam în neam, cei ce au vândut țările
acestea, cei care au trădat acest popor, aceia au fost distinși, aplaudați și populari.”
Eminescu a fost și a rămas oglinda necruțătoare a năravurilor și realităților românești, pentru care
l-au urât toți tâlharii și gunoierii acestui neam mai vechi sau mai noi!
La aflarea veștii asasină rii, M. Kogă lniceanu declara în Parlament: „Câ nd am venit aici (ianuarie
1862), la București era în capul ță rii un om mare, un mare ministru al conservatorilor, dar totodată
mare bă rbat al Româ niei. Eu, adversarul lui, eu care l-am combă tut, eu care am dovedit prin fapte că
am plâ ns pieirea lui, eu dau acest omagiu lui Barbu Catargiu… Deplâ ng d-lor, asasinatul infam care a
ră pit ță rii bă rbatul cel mai eminent… Apoi, la 1862, câ nd s-a votat Unirea definitivă sub Barbu Catargiu,
nu m-am uitat cine era pe acele bă nci ministeriale și am fă cut cu toții Unirea eu fiind raportor.”
Mihail Kogă lniceanu nu a fă cut parte niciodată din clica Ocultei liberale care este identică cu masoneria
ciocoiască sau tră darea de Neam și Ț ară unde se conducea după planul lui I. Bră tianu și hă țurile
grecoteiului fanariot C. A. Rosetti! Într-un discurs la 10 ani de la moartea lui Barbu Catargiu, Kogă lniceanu
spune că , deși s-au fă cut toate stră daniile nu l-au prins pe asasin dar au aflat că era un stră in plă tit
din țară , care a reușit să fugă în Banat.
Catargiu spunea despre pașoptiști: „Pe de altă parte teoreticienii de la ’48 își închipuiau că românii nu
trăiseră și nu lucraseră până aci, și că adevă rata lor viață trebuie să înceapă de la 11 iunie 1848. Ei îi
reprezentau pe româ nii de atunci ca o pastă moale, maleabilă, capabilă de a lua orice formă sub mâna lor
măiastră, ca și cum ar fi ieșit atunci pentru prima dată din pă durile vechii Dacii.” Așa au gâ ndit din totdeauna
leprele liberale despre româ ni, îndobitocindu-i cu latinitatea otră vitoare și internaționalismul tră dă tor, și tot
așa ne-au nimicit leprele bolșevice care ne-au interzis prin ucaz în anul 1948 dreptul de a ne cunoaște puțina
cultură româ nească , rescriindu-ne și remodelându-se în totalitate mentalul colectiv, astfel să nu mai știm
niciodată cine suntem, de unde venim și încotro ne ducem!
Ziarul liberal Românul din 26 februarie 1859, publică o declarație° a lui I. Bră tianu: „Barbu Catargiu
face parte din acea aristocrație că reia nimeni nu-i poate contesta privilegiul științei, al capacită ții,
al patriotismului și al devotamentului.” În ședința Parlamentului din 11 decembrie 1861 proclamă
pe: „Barbu Catargiu de mare economist, cel mai mare poate, că ci la noi sunt puțini oameni de știință ”
dar sigur foarte mulți lotri, mai ales în menajeria liberală . Domnitorul Cuza nu avea încredere în
conservatori suspectâ ndu-i că erau agenții Rusiei. Chiar că tre sfâ rșitul anului 1861 se manifesta ca un om
care dorește să exercite puterea mai mult personal decâ t prin Parlament unde se dă dea numai la gioale
și nimic nu se fă cea pentru Ț ară . Liberalii îi acuzau pe conservatori de toate relele trecutului și cum
ajungeau să pună mâ na pe o funcție, o considerau ca un trofeu de luptă al lor câ știgat pe vecie. Ș edința
Parlamentului pentru Unirea definitivă a Principatelor a avut loc la 11 decembrie 1861 unde Catargiu
a rostit un discurs plin de învă ță minte. El cerea la capă tul cuvâ ntă rii: „Totul pentru țară nimic pentru
noi!” Liberalii care fierbeau de internaționalism și propă șirea neamului româ nesc, aveau lozinca:
„Prin noi înșine!” adică : „Totul pentru noi și restul pentru Țară!”
După acest eveniment se constituie un nou cabinet la 23 ianuarie 1862 condus de Barbu Catargiu,
care avea ca prioritate legea agrară . Liberalii cutreierau țara iar în ziarul lor se lansau fel de fel de
minciuni la adresa lui Catargiu. Bră tianu și Rosetti au demisionat din Adunare să nu fie parte în acest
conflict politic care îi opunea pe B. Catargiu lui M. Kogă lniceanu ce conducea gruparea pentru
împroprietă rirea
ță ranilor. Ciocoii liberali, dacă erau împotriva legii ar fi pierdut sprijinul maselor de manevră
iar dacă erau pentru lege ar fi pierdut sprijinul puținilor proprietari de pă mâ nturi care erau cu ei. Pentru
a-i intimida pe conservatori, liberalii i-au adus pe ță rani în București conduși de Mircea Mă lă eru,
unealta leprelor roșii. La aceste cete de ță rani s-au gă sit ciomege, cuțite, furci, topoare, coase, sulițe și

628
629
chiar puști. Se vede treabă că nă ravul unor conspiratori de a planta flori pe pietrele Bucureștiului, este foarte
vechi în politichia româ nească .
La Iași, veniturile mozaice și soațele lor începură a face propagandă contra Unirii cum spune
Românul din 26 martie 1862. Este prima manifestare de ostilitate a veneticilor cazari mozaici intrați în țară
clandestin, împotriva româ nilor,° iar viitorul ne va rezerva mari neplă ceri din partea acestor lepă dă turi care
au clocit numai ură și venin împotriva noastră . Invazia cazară și evenimentele pe care le-au pus la cale
împotriva româ nilor, arată indubitabil că ei încă de pe la anii 1860 aveau un plan de a folosi Româ nia° ca un
„teritoriu de tranzit pentru o sută de ani” sau o veșnicie dacă istoria le-ar fi permis să facă cuib Talpei Iadului
la poale de Carpați!
Circula zvonul că o mare conjurație era pregă tită împotriva conservatorilor iar în unele pivnițe din
apropierea Parlamentului erau depozitate arme. Chiar Cuza era informat prin spionii să i, că împotriva lui
Catargiu, liberalii au pus la cale un complot care viza asasinarea șefului guvernului, dar a lă sat lucrurile să
meargă după voia conspiratorilor. Un prieten îl avertizează pe Catargiu pe 4 iunie, că a aflat de la soția unui
conspirator, cum împotriva lui s-a organizat un complot ce urmă rește să -l asasineze.
Catargiu este împușcat în momentul câ nd pleacă din curtea Parlamentului, sub turnul care formează
ieșirea din clă direa Mitropoliei, cu un glonț tras în ceafă de la mică distanță , pâ rlindu-i și pă rul. Grigore
Filipescu, ce-l însoțea pe Catargiu, a observat că în momentul plecă rii tră surii, cineva dintre cei de față a scos
o batistă fluturâ nd-o. S-a declanșat o anchetă a poliției și procuraturii condusă de Iosif Deșliu fiind chemate
pentru cercetare mai multe persoane printre care și demisionarii agitatori de mase ță ră nești, Bră tianu și
Rosetti la data de 12 iunie. La 11 iunie Rosetti scrie un articol plin de invective și acuzații false la adresa
procurorului Delșiu, acesta fiind destituit iar ancheta blocată pentru totdeauna. Circulau zvonuri că Bră tianu
și Rosetti ar fi amenințat pe Cuza, cu divulgarea în fața ță rii și a întregii Europe pe adevă rații ucigași și toate
legă turile complotului. Ș i Cuza a ajuns să plă tească câ rdă șia cu aceste lepre criminale care și-au ascuns
asasinatul cu mare grijă .
Intrâ nd într-un conflict deschis cu I. Bră tianu în anul 1883, fratele să u de idealuri și de tică loșii, C. A.
Rosetti care era un veșnic secretar al Adună rii și organiza urdiile astfel ca tot ce gâ ndeau să fie înfă ptuit, l-a
amenințat de mai multe ori pe tartorul I. Bră tianu, că va divulga multe fapte din întunecata și tenebroasa lor
colaborare atâ t în țară câ t și pe unde i-a purtat pribegia. În seara de 26 ianuarie 1884, pe câ nd Rosetti cu toată
familia se afla la teatru, ca din senin, pe ger și ză padă , i-a luat foc casa și tipografia unde se scotea Românul. În
acest incendiu a ars toată corespondența lui Rosetti și deci și scrisorelele cu care voia supă ratul pașoptist
fanariot să facă „pac la ră zboiu.” Sigur Ion Bră tianu a avut multe de ascuns în fața istoriei°, dacă punem ală turi
de asasinarea lui Catargiu, pe cea a lui M. Eminescu prin otră vire cu mercur de care el este direct ră spunză tor
ca prim-ministru și ministru de interne împreună cu Titu Maiorescu și legă turile lui foarte strâ nse și fră țești
cu masoneria, mișcarea socialistă și sionistă europeană și mișcarea sionistă din Româ nia.
Ziarul Conservatorul progresist din 11 decembrie 1860, publică un articol semnat de B. Catargiu care cerea
Adună rii Principatelor Unite:
1. să se facă o lege de admisibilitate în funcții publice atâ t în ramura judecă torească câ t și în cea
administrativă ;
2. să se înainteze gradat și nimeni să nu înceapă de sus, precum nici la sfârșit să fie întors la
început;
3. destituirile funcționarilor să fie motivate pe abuz, incapacitate sau neexactită ți bine consta-
tate.”??
Vedem că obiectul cererii lui Barbu Catargiu privind statutul funcționarilor publici nu s-a
realizat nici astăzi și se știe ce hoție se face câ nd se pun tâ lharii din partide, paznici la punga banului
public. De aceea liftele nu vreau să ne cunoaștem istoria, în 150 de ani nu am reușit să schimbă m în
societatea româ nească mare lucru, tot democrația proștilor, a lichelelor și a hoților se plimbă îndâ rjită
pe plaiurile noastre, vrâ nd să se veșnicească peste româ ni, așa cum au dorit și leprele bolșevice să ne
că lă rească pentru vecie.
Într-un studiu din 1860, Barbu Catargiu arată că din 356000 de familii agricole, 87000 erau micii
proprietari numiți moșneni sau ră zeși, el contestâ nd argumentele liberalilor privind legea agrară . Că a avut
dreptate o dovedește faptul că mulți ță rani și-au vâ ndut pă mâ nturile pe nimic iar dacă nu s-ar fi dat legea care
le interzicea înstră inarea terenului primit prin reformă s-ar fi ales praful de la început.
Dar poate că Româ nia acelor vremuri a fost un prim experiment al masoneriei, așa cum s-a aflat
mult mai tâ rziu din scrisorica rabinului Reichorn din Praga, ticluită în 1896, ce propunea fră ției întune-

630
caților o strategie prin care pă mâ nturile agricole din unele ță ri central și est europene să ajungă sub
controlul° puterii financiare mozaice. Ajungâ nd să stă pâ nească mari circuite financiare și economice,
mozaicii au dus prin structurile lor oculte o politică de subjugare a populațiilor slab dezvoltate economic
din centrul și estul Europei care să -și ducă existența sub controlul lor. S-au implicat puternic în
trusturile arendă șești din această regiune, ce urmă reau cu fidelitate strategia stabilită în anul 1896 de
rabinul Reichorn din Praga, care alcă tuise planul de iudaizare a proprietă ților funciare astfel: „în
numele justiției sociale și a egalită ții, vom împă rți marea proprietate la ță rani care, fiind lipsiți de
mijloace de exploatare, se vor adresa nouă , devenind datornicii noștri, iar capitalurile noastre fă câ ndu-se
stă pâ ne, noi vom fi marii proprietari și puterea va fi a noastră”. Goimii cap de lut au descoperit
acest document incriminator, tâ rziu, într-o sinagogă din Madrid, fiind publicat de ziarul italian Accecicilo
Tardi din 8 octombrie 1938. După un an de la elaborarea acestui plan criminal, politica lor de asalt
asupra întregului pă mâ nt bâ ntuit de puterile goimilor ce trebuiau distruși, a fost limpezită prin
Congresul de la Basel din anul 1897 unde s-a conceput un nou plan de subjugare a întregii lumi, cunoscut
printr-o întâ mplare, ce a purtat numele de Protocoalele Sionului,° milostenie care duhnește numai a
pucioasă și teroare. Româ nii ar trebui să gâ ndească la istoria lor recentă și să -și urce mintea sub freză , de
sub fund! Presupun că înțeleg perfect ce s-a întâ mplat cu țara lor după 1989 raportâ ndu-se la citatul de
mai sus, ori mai au nevoie de ceva emanați revoluționari pentru iluminare!
Parcă presimțind comportamentul leprelor liberale cu legă turi trainice și tainice atâ t cu masoneria,
Catargiu scria în 1859, broșura intitulată Proprietatea în Principatele Moldo – Române, unde arată
adevă ratele scopuri ale acestora: „Activitatea lor e mare și mijloacele lor nenumă rate; ei se îmbracă cu
tot felul de veșminte, se împodobesc cu toate culorile; aci ei iau poza mă reață de apostoli ai dreptă ții și
ai libertă ții; altă dată sub un caracter mai smerit, vin să ne încredințeze că ei sunt cei mai înfocați
apă ră tori ai proprietă ții… A lor patrie e tot locul unde urlă anarhia, a lor lege e răscoala, credința lor
minciuna, cugetul lor e punga și a lor frate e Iuda.” Te uimesc afirmațiile lui Barbu Catargiu care s-au
confirmat în totalitate în urmă torii ani pe spinarea necă jitului ță ran româ n, iar nă ravul sataniștilor se
zbenguie vesel și astă zi peste capelele noastre!
Cabinetul format de Barbu Catargiu la 30 aprilie 1861, avea în program la punctul 5: „Ancheta țesută de
Adunare asupra abuzurilor în alegeri, și darea în judecată a funcționarilor vinovați.” Ancheta este dusă la
capă t însă Cuza refuză să -i trimită în judecată pe vinovați pentru că toți i-au favorizat pe liberali, fapt pentru
care B. Catargiu își dă demisia la 30 mai 1861. În aceste comportamente ale ciocoimii liberale gă sim germenii
care vor crea nu peste multă vreme statul mafiot după vrerea lor și numai pe seama bietului româ n care a
fost transformat într-un dobitoc.
Într-un discurs din 17 iunie 1861 în Camera din București, Catargiu le reproșa deputaților: „Comitenții
noștri, vă zâ nd că la Comisia Centrală s-au pus principiile nă prasnice ale Comunismului, cu drept cuvâ nt, în
spaima lor, se adresează la noi zicâ ndu-ne: «nu vedeți ce se face în jurul vostru? Nu știți că se pregă tește o
lege electorală afară din țară, o lege care cheamă pe cei ce inspiră jaful a fi legiuitorii noștri? Voi
cunoașteți toate aceste mașinații și tă ceți! Iar noi, comitenții voștri vă întrebă m ce ați fă cut de trei ani?»”
Vreau să amintesc faptul că și în decembrie 1989, am fost „prelucrați” la sâ nge, iar Legea 15/1990, prin care
poporul româ n a fost jefuit de toată munca lui din perioada comunistă , a fost adusă de cazarul cu cetă țenie
româ nă , Ș aul Brukner tot din afară , de la cei care conspirau împotriva noastră și în 1861, adică masoneria
mozaică și leprozeria sionist-satanistă care ne-a pregă tit industria holocaustului, fiind predată spre
îndeplinire cazarului prim ministru Petre Roman.
Presimțind pericolul ideilor socialiste și ale comunismului cazar ce flutura sus prin unele locuri ale
Europei, susținute și de liberalii noștri, într-un discurs° din 22 iunie 1861, spune despre revoluția de la 1848
că a pornit cu banchete și cu adună ri pentru a se dezbate lucruri folositoare ță rii. „Ceea ce însă a uitat să mai
adauge principele Ș tirbei e că îndată ce s-a proclamat republica, care a adus cu sine principiile socialiste,
principiile comunismului care au înspăimântat Europa și care cum am mai zis în ședința trecută , au fost
stâ rpite cu tunul de unul dintre cei mai înfocați republicani… Lăsați nația în pace nu altoiți în vinele ei
viciul și corupția ca să nu o ucideți!”
La sfârșitul lunii decembrie 1861, Turcia și puterile garante au recunoscut Unirea definitivă a
Principatelor. Cele două guverne de la Iași și București s-au desființat formâ ndu-se la 22 ianuarie
1862, un singur guvern la București avâ ndu-l în frunte pe Barbu Catargiu. În ședința Adună rii din 20
martie 1862, Kogă lniceanu propune ca numele ță rii să fie Româ nia și să se renunțe la expresia
„Principatele Unite” iar Monitoarele din Iași și din București să se întrunească într-o singură foaie
oficială : Monitorul României.

631
 În discursul asupra legii presei din mai 1862 B. Catargiu spune: „Este o lumină de sus, care luminează , dă
viață și o lumină de jos care întunecă , omoară . Astfel a fost lumina ce a ră spâ ndit presa pâ nă acum, lumină
care întunecă, lumină infernală care a să dit germenii pernicioși prin vinele și sâ ngele junimii, lumină care a
inoculat veninul chiar în copiii din școală. Asemenea lumină este bună numai pentru antropofagi, iar nu
pentru oamenii care voiesc educațiune și moralizarea semenilor lor. Cu asemenea lumină am face din țara
noastră un cuib de revoluționarii cei mai să lbatici, care n-ar mai respecta nici lege, nici guvern, nici țară , nici
familie, nici bă trâ n, nici tâ nă r, nici maică , nici fiică , nici Dumnezeire, și care, cum a zis principele Ghica, ar
merge să batjocorească pâ nă și cenușa mormintelor.” Ș i acum tră im evenimente asemă nă toare, unde o
scursură otră vitoare curge zi și noapte din toate posturile tv care transmit numai minciună , îndemn la
ghiftuire, jaf, dezmă ț, crime, toate fiind binecuvâ ntate de pletora adunată în Parlament°!
La 8 iunie 1862 liberalii au cerut încuviințarea prefectului de a face pe Câ mpia Filaret zisă și Libertă ții o
serbare care să se numească și națională în cinstea zilei de 11 iunie 1848. Cererea a fost refuzată pe motiv că
este fă cută în numele unor persoane și nu a unei asociații cum prevede legea. Din cuvâ ntul lui B. Catargiu în
Adunare cu privire la acest subiect dau un fragment: „Dar ni se zice că va fi numai o serbare de înveselire, o
serbare cu buchete de flori. Principele Ghica v-a spus însă ce fel de trandafiri sunt aceia care compuneau
asemenea buchete. Ziarul Românul ne-a vorbit și el, de vreo câ teva luni încoace, necontenit, de niște buchete
tot de trandafiri de soiul acela aduse încoace spre Capitală pentru serbarea de la 24 ianuarie.” Aluzia este la
venirea din 24 ianuarie 1862 a ță ranilor instigați de liberali și conduși de Mă lă eru care aveau buchete de
furci, topoare, coase, ghioage, ciomege, sulițe și chiar puști, pentru a le ară ta conservatorilor ce pricepuți
gră dinari sunt.
Ș i tot așa a procedat lepra Ion Iliescu în iunie 1990 împreună cu bandele securisto-comuniste care
stă pâ neau Româ nia! Am dat aceste informații despre Barbu Catargiu, considerat cel mai important om politic
al româ nilor din secolul XIX pentru a ară ta că la noi, chiar de la înființarea statului modern, leprele și tică loșii
nu s-au ferit nici de crimele cele mai josnice pentru a pune mâ na pe putere. Aceeași soartă a avut-o și Marele
Româ n Eminescu, de mâ na fiarelor dornice de stă pâ nire absolută !
1864 este anul câ nd apare la Viena că rticica ziaristului cazar Robert Roesler intitulată Das varrömische
Dacien, unde autorul vrea „să dovedească ” numai prin revelații că româ nii din jurul Carpaților
s-au format ca popor undeva în sudul Dună rii și au migrat pâ lcuri, pâ lcuri pe plaiurile mioritice în
secolele VII-IX. Mai susține jegul plin de obră znicie, tră să tură mult prețuită la mozaici, că româ nii nu
au nici o legă tură etnică cu vechii geți sau daci pentru că ei sunt formați din amestecarea mai multor
popoare, dar undeva în sud, în Tracia, Macedonia și Iliria unde și-a clocit Dracu urmașii! Ș i avea lepra
cazară stuchit la furcă din belșug, fiindcă teoria indo-germanismului după mintea nă scocitorilor sau a
indo-europenismului după guriștii de pe margini, spune că ei au fost primii locuitori ai Europei veniți
din India și pe cale de consecință , toate popoarele trebuiau să se înrudească cu ei, avâ nd și unele cuvinte
comune. Pe această găselniță, jidanul Roesler și tot cinul lui de întunecați, au tăbărât pe noi, că
suntem venetici în Carpați fiindcă nu avem în limba veche cuvinte de origine indo-germană, iar
ei aveau peste 65% din fondul limbii idiș, adică erau cei mai vechi locuitori ai Europei după
germani. Azi jegurile, după numai 150 de ani de la nă scocirea acestei nebunii lingvistice, urlă alte tră snă i
și dacă le aduci sub nas că catul uscat pe care îl lingeau în acele timpuri, te plesnesc în moalele capului
cu naționalismul, fascismul și antisemitismul. Predecesorii acestei teorii a formă rii poporului româ n în
sudul Dună rii din coloni romani și alte adaosuri puse bine în acest aluat de-a lungul timpului, au fost
Sulzer, Macai, Endel și Engel, ei susținâ nd că la nordul fluviului mai multe secole teritoriul a fost o
“terra deserta”, adică un ținut ră mas nelocuit, numai bun să fie ocupat de triburile barbare maghiare
venite din Asia, printre care s-au strecurat mai tâ rziu româ nii în secolul IX. Johann Christian Engel
(1770-1814) a fost funcționar la cancelaria aulică din Viena și a expus aceste idei mincinoase, pline de
venin în lucrarea Fortsezung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellscahft von Gelehrten in
Deutschland und England ausgeferigel”??, iar Franz Joseph Sulzer, de meserie că pitan al armatei
habsburgice, a dezvoltat această teorie în scrierea Geschichte des transalpinischen Daciens apă rută la
Viena în anii 1781 sau 1782. Vedem că priceputul R. Roesler avea destul material cu care să -i afume
vâ rtos pe mioritici de să le meargă vestea!
1867, la data de 2 iunie se înființează Societatea Academică condusă de „doctorul ardelean” A. T.
Laurian (1810-1881) instituție ce l-a avut la câ rmă pe acest tică los pâ nă în anul 1876. Între anii 1871-
1876 A.T. Laurian împreună cu I. Massim, realizează un dicționar spun ei, al limbii româ ne în două
volume, eliminâ nd cea mai mare partea a cuvintelor „nelatine”, de unde rezulta o limbă care aducea

632
foarte vag cu limba vorbită de poporul româ n. El spune despre propria fă că tură : „Glosariu care coprinde
vorbele d’in limba romana, straine prin originea sau form’a loru, cum si celle de origine indouiosa. Dupo
insarcinarea data de Societatea academica romana”. Adică după ce lepra s-a însă rcinat singură , vine și ne
spune că l-a însă rcinat destră bă lata și curva de cacademie a tonților și tră dă torilor de Neam și Ț ară . Se pot
compara aceste propoziții de gunoieri și tâ mpiți cu ce scria Eminescu în aceeași perioadă ? Ș i totuși ei –
jegurile care au pus la cale această monstruozitate împotriva adevă rului – l-au învins prin asasinare pe
Marele Româ n. Limba româ nă este de nerecunoscut în pretinsul dicționar al româ nilor iar pentru a fi lumină
mai multă în această destră bă lare, mai repet odată că Laurian avea pregătire filozofică, de matematică,
fizică, astronomie și ioc lingvistică sau istorie!
Primul volum are 1864 pagini și cuprinde numai cuvinte de origine latină , majoritatea covâ rșitoare°
nefolosite în limba româ nă , cele mai multe fiind gă site de ei în „latina populară ”, adică niște falsuri
fă cute de acești tică loși, cu pretenții de adevă ruri lingvistice! Volumul II are 584 pagini și cuprinde
cuvintele din limba româ nă care nu au origine latină pe care magistrul le propune spre a fi eliminate din
vorbire. Un mare susțină tor al latinismului, Costache Aristia traduce Iliada pe la anii 1825 reducâ nd-o
la 200 de versuri. Ambițios, revine cu o nouă traducere în anul 1837 și spune că „podagerul divul
Achile” se învecinează cu „ilustrissimul faber Vulcan” și unde „pulcherigena copilla” este amenințată
de un „morb mortifer”, cam asta ne pregă teau întunecații iezuiți ardeleni, școliți la șă rpă ria romanică
sau de aiurea și pe care au vrut să o aducă în tă rtă cuțele mioriticilor carpatini. Laurian chiar a propus
liberalilor – ceată de întunecați din care fă cea și el parte – să dea o lege prin care să impună ca limbă
oficială , fă că tura lui, dar tică loșia n-a avut noroc pentru că s-ar fi ajuns la ră zboi civil al° româ nilor
legați de glia stră bună cu clica de tră dă tori și venituri ce s-au pus în slujba Satanei și a stră inilor. Dar
pentru limpezirea adevă rului trebuie să precizez că lucrarea celor doi amintiți mai sus este în fapt o
traducere și interpretare „locală” a scrierii Dictionnaire d'etymologie daco-romane ticluită de jidanul
A. Hirt în Germania°, fiind dă ruită spre înluminare înființatei Societă ți Academice din București în
anul 1870. Mai spun că autorul dicționarului scris în limba franceză nu cunoștea deloc limba româ nă ,
iar limba franceză nu are sunetele ă , â , ș, ț, ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi, deci o treime din fonetica
limbii noastre stră moșești fiind eliminată . Nică ieri în culturile lumii nu se mai gă sește o asemenea
monstruozitate unde un străin care nu-ți cunoaște deloc limba să-ți scrie un dicționar explicativ al
acesteia dar într-o limbă străină, eliminând prin aceasta pe lângă o mulțime de cuvinte și o treime
din fonetica limbii române! Dicționarul lui A. Hirt sau A. Cihac pentru români, a apărut
concomitent în anul 1870 în orașele: Berlin, București, Cernă uți, Florența, Sibiu, Iași, Leipzig; Londra,
Milano, Paris, Viena, Budapesta și St-Petersbourg, adică să știe toată Europa° de genialitatea „descoperirii”
scă fâ rliei cazare! În fapt, dră ceasca ticluire fă cea parte din planul cazarilor pornit după mijlocul
secolului XIX care urmă reau nimicirea poporului româ n prin falsificarea în întregime a istoriei și
ștergerea culturii identitare, în Ardeal prin maghiarizare, în Bucovina și Basarabia prin slavizare, iar în
Principatele Româ ne și apoi Regatul Româ niei prin latinizare. Cine strâ mbă din nas în fața acestor
afirmații îl poftesc să mai vadă odată citatul profesorului ceh Milan Hubl, pus de mine la capitolul
precedent ca aducere-aminte! Dacă studiem Dicționarul explicativ al limbii române vedem că numai
0,0001 % din totalul cuvintelor, spun „specialiștii” că ar proveni de la geți, ori asemenea procent ridicol
nu le dă dreptul să spună că există o limbă română! După nă scocirile fă cute, ei pot vorbi de un
dialect slav, maghiar, rus, sâ rb, turc, tă tar, dar nu româ n, prin asta batjocorind chiar cuvâ ntul rumun.
Noi de fapt nici nu putem defini limba româ nă de vreme ce cuvinte româ nești nu există în conceptul
oficial științific lingvistic al ilustrelor ță că lii.
În anul 1878 Anghel Demetrescu a tradus lucrarea Istorii a latinului Dio Cassius, deci leprele latriniste
cunoșteau zapisul din vechime care dovedea că mint cu otrava lor privind nimicirea poporului get sau dac,
tică loșie pe care ei au bă gat-o în capul țâ ncă ilor mioriticilor cu parul. Ideea stâ rpirii bă rbaților geți de că tre
cotropitorii romani, care stă semeață și țeapă nă la temelia latrinismului lor, a prins ră dă cini la noi chiar
înaintea „doctorului” A.T. Laurian, pentru că o gă sim foarte limpede la un alt că rturar ardelean care însă nu a
fost nici „doctor” și nici ciocoi liberal sau altă venitură , ci numai bă știnaș româ n și sigur mare secă tură !
Petru Maior (1756-1821), a fost protopop greco-catolic de Reghin, a studiat la Colegiul iezuit din
Blaj (1771 -1774) principalul malaxor unde se spă lau și maculau capetele româ nilor cu povestea latinită ții,
și la Roma la Colegiul „De Propaganda Fide” (1774-1779). Tată l lui a fost tot protopop greco-
catolic, considerâ ndu-se un bun româ n. La noi, totdeauna tră dă torii de Neam și Ț ară așa cum a scris și
Eminescu, s-au ținut cei mai patrioți dintre toți și cei mai româ ni dintre româ ni! El a scris în lucrarea

633
Istoria pentru începutul românilor în Dachia, la p. 23 că romanii au mă celă rit toată populația Daciei, inclusiv
din teritoriile de la est de Carpați pe care nu le-au ocupat niciodată și vine cu una din tipicele monstruozită ți
ale leprelor școlii ardelene educate în școlile iezuite, toate fiind antiromâ nești: „așa s-au desră dă cinat
să mâ nța dachilor din toată Dachia, câ t necum vreunii bă rbați, ci nici muieri, nici prunci nu au mai ră mas în
Dachia..” dar sigur au ră mas destui „doctori ardeleni” și tră dă tori ai iezuiților care să ne falsifice istoria și azi
cu aceeași nerușinare ca în trecut!
Pretinsul patriot româ n a fost un adevă rat mentor spiritual al lui A.T. Laurian, și mai ocupa funcția de
Protopop la Înă lțatul Cră iescul Consilium Locumtenențiale al Ungariei, crăiesc al cărților revizor. Dacă el nu
ar fi scris după vrerea ungurilor și a austriecilor, care ne considerau o turmă de venetici ajunși în Ardeal în
secolul IX, nu se știe de unde și nici câ nd, nu putea ocupa aceste funcții. Iar cea de revizor al că rților arată fă ră
nici un dubiu, premeditarea criminală privind falsificarea istoriei româ nilor pe care el ca preot, pretinde că îi
ducea pe calea adevă rului! În același fel a procedat și tră dă torul A. T. Laurian cu româ nii din sudul și estul
Carpaților, acesta slujind atâ t papistă șia° câ t și mafia sionistă din Româ nia, care ne bă tea ră u la tă lpi cu
prezența° lor pe plaiurile mioriticilor „din vremuri imemoriale.” Atâ t de „imemoriale” erau vremurile încâ t
prezența° ivriților sefarzi în Ardeal este consemnată de istorie pe la mijlocul secolului XVIII iar cazarii de pe
Volga au nă vă lit peste româ nii din est după anii 1860! Întreb leprele sioniste care urlă că tre cele patru ză ri că
au suferit din partea româ nilor numai pogromuri, mă celuri și holocaust câ t încape de la începuturile lumii și
pâ nă s-au dezrobit ei din teroarea româ nilor în anul 1944: de unde antisemitism ancestral neam satanist și
odios, pe care vi l-au ară tat cu mare furie din totdeauna, dacă voi ați nă vă lit peste româ ni după mijlocul
secolului XIX?
1868 apariția Capitalului, care este Tora și Talmudul comunismului mozaic. Conceputul comunismului
cazar clocit de acești întunecați este o desacralizare vă dită a Torei și Talmudului, amestecate cu fel de fel de
sminteli pentru a înnebuni câ t mai multă lume, iar atunci câ nd nu a mers nici cu minciuna, nici cu mita pentru
a pune mâ na pe putere, au folosit fă ră nici o reținere, violența și crima ca să convingă pe ceilalți, ce minune
este comunismul satanist. Ideea de bază a comunismului cazar – controlul absolut al populației prin minciună
și teroare – se gă sește în Facerea 47,21 unde Iosif reușește, în numele faraonului ca mare vizir, să ruineze pe
toți bă știnașii: „Câ t despre popor, l-a mutat în cetă ți de la o margine a Egiptului pâ nă la cealaltă . Numai
pă mâ nturile preoților nu le-a cumpă rat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoților, de aceea ei
nu și-au vâ ndut pă mâ nturile.”
Resemnați în fața tâ lhă riei fă ră seamă n și distruși social, obișnuindu-se cu robia instalată în toată țara de
jaful vizirului și crezâ nd că ivritul Iosif le-a adus o umbră de salvare, egiptenii zic la 47,25: „Tu ne-ai salvat
viața, să că pă tă m trecere înaintea domnului nostru și vom fi robi ai lui Faraon”. Aceeași soartă au avut-o și
chinuiții° româ ni câ nd leprele cazarilor bolșevici i-au „fericit” după anul 1944 cu bolșevismul leninist.
Sechestrarea poporului în cetă ți cum visau ivriții câ nd își ticluiau plă smuirile dră cești prin secolele II î.e.n. sau
prin închiderea completă a granițelor cum am tră it noi în iudeo-bolșevism, este un procedeu simplu de
control absolut al populației și trebuie ca româ nii să nu uite niciodată asta!
În anul 1870, întunecatul mozaic B. F. Peixotto, membru în conducerea organizației B’nai B’rith este
numit ambasador S.U.A. la București unde va sta în această funcție pâ nă în anul 1876, începâ ndu-și punerea
în aplicare a planului de înființare a unui stat jidovesc – Iahweland, Cazaria carpatică sau Jidania – la est de
Carpați cu teritorii rupte din Româ nia și Polonia, țară ocupată atunci de imperiul rus. Informațiile pe care le-
am dat mai înainte dovedesc fă ră putință de tă gadă că acest plan avea ceva vechime după cum o spun limpede
scrierile lui R. Roesler și ceea ce au fă cut ei în continuare împotriva româ nilor! Dar în acele vremuri în
Principatul Româ nia nu erau mai mult de 50000 de mozaici din care majoritatea covâ rșitoare veniți ca
lă custele după anul 1860 câ nd liberalii le-au deschis ușa din spate să poată intra în țară câ nd și cum poftesc.
Chiar dacă au existat româ ni conștienți de pericolul acestei nă vă liri, cerâ nd interzicerea migrației mozaicilor
din imperiul rus, liberalii aveau planul lor elaborat de masonerie și trebuiau să se țină de el, dacă nu doreau
să audă alarma la ureche!
Înainte de 1860, în Principatele Unite nu existau mai mult de 25000 de mozaici, iar dintre aceștia, cei mai
mulți au venit cu ocupantul rus după anul 1828 avâ nd statutul de „sudiți”, adică supuși ai rușilor, austriecilor
sau germanilor care desfă șurau comerț în Principate dar sub protecția și justiția ță rii de origine, fiind scutiți
de taxe vamale față de statul româ nilor, practică ce a dus la ruinarea negustorilor și meseriașilor autohtoni. În
articolul Jidovii din Iași publicat în ziarul Dreptatea din 31 iulie 1869, Bogdan Petriceicu Hașdeu ia poziție față
de invazia cazarilor/jidanilor în Moldova și arată rolul lor nefast asupra economiei și să nă tă ții populației
româ nești.
„Foaia să ptă mâ nală de aici, Curierul de Iași din 27 iulie, publică un act oficial, din care se vede că

634
635
numărul jidanilor vagabonzi se suie la cinci mii!”
Punem și noi sub ochii publicului acest document.
Referatul domnului secretar al Comitetului Permanent că tre domnul Prefect al județului Iași din 21 iulie
1869:
Astă zi expirâ nd termenul de 10 zile ce ne-ați defipt pentru a vă prezenta tabloul populațiunii israelite (deci
nu evrei afurisiților, dar întocmai cum zice Apelul vostru din 1860!) din comuna Iași, cu onoare îl și prezint în
aprecierea d. voastre.
Elementele de care m-am servit pentru a-l forma sunt urmă toarele:
Recensă mâ ntul Primă riei comunei Iași din anul 1867, în care am gă sit numă rul de 20775 suflete.
Creșterea populațiunii istraelite de 30 la sută după calcularea actelor stă rii civile de la 1867-1869, în sumă
de 6000 suflete.
Israeliți vagabonzi rămași în Iași de la 1867-1869 în sumă de 5000 suflete.
După aceste cifre s-a format tabloul.
Aceste cifre, să fie ele câ t de neexacte, totuși arată faptul înspă imâ ntă tor că mai bine de a 6-a parte din
populațiunea jidovească din Iași se compune din vagabonzi; 5000 dintr-un total de 31775 suflete, este un ce
de îngrijorat foarte! Imigrațiunea jidanilor covârșind peste măsură chiar numărul jidanilor de loc, a
fă cut și mai grea pentru jidanii înșiși, chestiunea șederii lor în țară . Ș i apoi, când mai gândește omul că
tocmai jidanii imigranți sunt acei ce au pretensiuni mai mari, ar trebui să înțeleagă toți româ nii că vorba
nu este de toleranță religioasă …
Vom adă uga din parte-ne o serie de rugă minți la adresa direcțiunii Oficiului Statistic de lâ ngă Ministerul
de Interne.
Se știe oare, numă rul total al israeliților din Româ nia?
Câ ți anume dintr-înșii sunt supuși austro-maghiari?
Câ ți clasificați pe districte?
Câ ți intrați după 10 mai 1866?”
Articolul lui Hașdeu are două informații foarte importante pentru cunoașterea invaziei cazare în
Româ nia. Câ nd a venit Poexotto la București ca ambasador, al S.U.A, mozaicii nu reprezentau în
Româ nia nici 1% din populația ță rii și aceștia veniți în cea mai mare parte după 1860, iar precizarea lui
Hașdeu că la Iași din cei 31775 suflete, cea mai mare parte erau imigranții „covâ rșind peste mă sură
chiar numă rul jidanilor de loc” arată fă ră dubii fenomenul migraționist. Documentul Primă riei din Iași
arată că în numai trei ani, numă rul mozaicilor a crescut cu 50%, datorită migrației masive din imperiul
rus, iar ei au neobră zarea să ne spună ritos că au înflorit și s-au înmulțit pe capul româ nilor de nu-i mai
putea stropși nici bolile. Opri-le-ar moartea pe vecie asemenea înflorire! Ș i ne mai arată că foarte mulți
dintre ei erau vagabonzi fă ră nici o sursă de venit dar au nă vă lit peste româ ni pentru că aici se poate
suge sau mâ nca oricâ nd ceva pe degeaba, aduși de cei cu cheag pentru a fi turma de manevră câ nd va
suna goarna să iasă la „Garibaldi bum”!
S-a pornit ilustra secă tură ce își spunea ambasador, să studieze și să se documenteze la fața locului
prin Moldova și Basarabia, și să culeagă informații pentru cuibarul lor dră cesc, dar numai din surse
jidovești pe care le-a pus, după ce și-a terminat misiunea diplomatică , într-o că rticică numită Istoria
misiunii mele în România, Paris 1878, unde gă sim zicerea: „Se consideră ca un fapt istoric că
România n-a fost locuită 600 de ani înaintea erei creștine și că israeliții au intrat și s-au așezat în
țară scurt timp după distrugerea primului Templu (a fost dă râ mat în anul 582 î.e.n. de că tre caldeeni
dar numai după poveștile lor)… Fie că acest fapt este exact sau nu, există dovezi că un mare numă r de
iudei s-au stabilit în țară după distrugerea celui de-al doilea Templu (în anul 70 de că tre romani). Cărți
vechi arată că au trăit iudei în Dacia după și înainte de era creștină… Fă ră a examina mai
îndeaproape chestiunea primei apariții a israeliților (iară și de sub pana lor iese adevă rul că în acele timpuri
nu apă ruse încă poporul evreu!) în Româ nia, nu ezit, după o cercetare îngrijită și minuțioasă a
numeroaselor izvoare istorice și examinarea celor mai recunoscute autorită ți, a spune că israeliții s-au
așezat în principate din timpurile cele mai vechi și chiar scriitori români au recunoscut că ei erau
deja în țară pe timpul lui Ș tefan cel Mare și Mihai Viteazul cei doi mari domni ai Moldovei și
Valahiei… Puțin timp după primirea mea oficială , mă hotă râ i să fac o că lă torie prin țară și, anunțâ nd această
intențiune prințului, el îmi oferi o escortă pentru acest scop, declinai însă această amabilă propunere
pentru că doream să vă d cu proprii mei ochi, iar nu prin ochii oficialilor, sau a funcționarilor publici,
adevă rata condițiune și situațiune a israeliților”.
Asemenea golă nii te uimesc prin obră znicia și tică loșia lor, deși are îndoieli privind migrația ivriți-

636
637
lor în Carpați după distrugerea primului templu, este sigur de o migrațiune după anul 70 al erei noastre câ nd
romanii le-au fă cut una cu pă mâ ntul cuibul Întunecimii sale Iahwe din Ierusalim. Ș i în continuare ne
batjocorește amintirea stră moșilor cu revelațiile lui istorice și golă niile sataniste atâ t de specifice fră ției din
care fă cea parte la fel cum a fă cut și Ellie Wiesel în anul 2004 și nu a existat istoric româ n care să
îndră znească a plesni peste bot lepă dă tura mincinoasă .
Aceste idei au apă rut în foița mozaică Viitorul nostru, în anul 1947 la Paris, în limba româ nă și franceză .
Luat de valul acestor tră snă i cu pretenții de adevă r istoric, redactorul publicației, cazarul basarabean S.
Podoleanu, filozofează cu revelații atâ t de specifice smintelii mozaice: „Basarabia a fost de asemenea un loc de
stabilire a acestor evrei sau convertiți la iudaism (cazarii de origine germanică din neamul că rora fă cea și el
parte). Istoricii evrei, originari din Basarabia, ne spun că așezarea iudeilor între Nistru și Prut datează
din «negura vremurilor»”.
Desigur negura creată de voi în jurul adevă rului istoric. Obră znicia acestor secă turi nu ar fi periculoasă
dacă noi româ nii n-am tot ține-o cu mă celă rirea geților de că tre romani și dispariția acestui neam
de eroi pe câ nd ei ne spun de la obraz că dacii nu au existat niciodată ca popor iar mulțime de că rți și
documente – neprecizate de ilustrele că pă țâ ni criminale – dovedesc aceste valuri de ură și anti-româ nism
cu care ne ung ei mintea și sufletul. Ideile clocite în întunericul satanist de la B’nai B’rith sunt și
astă zi fundamentele ideologiei cazare care este parte din mozaismul și sionismul actual ce ne obligă să
fim foarte atenți cine ne trece pragul ță rii pentru că minciuna și bunele tâ lhă rii meșteșugite în afaceri
au fost totdeauna darurile mozaicilor și după 1989. Chiar recunoașterea independenței Regatului
Româ niei din anul 1878 a fost condiționată de aceste venituri cum ne amenința cu pumnul Leon Gambetta
ministrul francez care a trimis o scrisoare lui I. Bră tianu unde scria: „Franța nu va recunoaște
independența ță rii° voastre fă ră ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor iudeilor, fă ră nici o
distincțiune.” Numai la noi se putea scurge fă ră opreliște toată mâ litura Europei și chiar să aibă drepturi
civile
de cum puneau piciorul pe pă mâ ntul ță rii, fiindcă ne vâ nduseră deja ciocimea liberală și o parte dintre
conservatori masoneriei care duhnea de bună tate.
O mă rturie mult mai recentă despre aceste planuri criminale o avem în lucrarea Radio ,,Europa Liberă” și
exilul românesc, scrisă de René Al. de Flers și apă rută la editura Saeculum în anul 2005. Autorul că rții a fost
reprezentantul CIA pentru supravegherea acestui post de radio, ce s-a înființat ca o goarnă a spionajului și
propagandei americane împotriva celei bolșevice. La pagina 201 gă sim afirmații nă ucitoare despre scopul
invaziei cazarilor după anul 1860 în ținuturile locuite de româ ni. Free Europe Committee, care aviza
finanțarea postului de radio din banii americanilor, avea un vicepreședinte pe nume Yarrow, jidan din
Basarabia care le-a interzis puținilor româ ni din redacție să vorbească vreodată despre ținuturile româ nești
ocupate de ruși în vara anului 1940. Precizez că majoritatea covâ rșitoare a angajaților de la secția româ nă
erau… mozaici sau jidani cum îi cunoaștem noi mai bine, dar cu nume româ nești. Fă câ nd pe neștiutorul,
franțuzul care a scris aceste amintiri, întreabă că petenia cazară ce fă cuse o vizită la sediul postului de radio în
anii 1962, de ce nu-i dă pe goarnă pe bolșevici cu această chestiune. Roșu de furie, cazarul s-a ră stit la de Flers
că nu este treaba lui iar: „Basarabia n-a fost niciodată românească și nici rușii n-au dreptul la ea”.
Autorul că rții ne dezvă luie un punct de vedere al cazarilor din istoria lor secretă cu privire la aceste teritorii
estice ale româ nilor ce ar trebui să pună pe gâ nduri pe orice mioritic adevă rat și cu mintea acasă ; ținutul
Basarabiei ar fi – după această secă tură – leagă nul unei civilizații cazare și ivrite încă neștiute de goimii cap
de lut, dar prin multă stă ruință ei vor scoate „adevă rul” la lumină !
Informațiile de mai sus dovedesc faptul că încă de la mijlocul secolului XIX, cazarii/jidanii sprijiniți
vârtos de unele puteri din Europa au urmărit să-și creeze un stat mozaic la est de Carpați care să
cuprindă Moldova dintre Carpați și Prut, Maramureșul istoric, Bucovina, Basarabia, Galiția și chiar mai
că tre est pâ nă la Bug sau ceva mai departe.
Dar ideile lui Peixotto/Poexotto nu s-au nă scut dintr-o dată din insomniile sau durerile lui de cap, fiindcă
în anul 1871, cazarul Roesller prin Romänische Studien (Studii româ nești), că rticică publicată la Leipzig,
susține, cum a fă cut și în precedenta publicată la Viena în anul 1864, că româ nii au venit din sudul Dună rii,
dar pe la anii 900 pentru că Ardealul era pustiu câ nd au venit ungurii, și nici ei nu l-au ocupat fiind prea
puțini. Au fost mă celă riți de germani de mai ră mă seseră să rmanii unguri doar câ teva mii. Iar cei care se
gă seau pe aceste locuri ca bă știnași, vrea să ne sugereze° priceputul mincinos că erau neștiuții
israeliți/ivriți, aciuați prin aceste locuri de câ nd au venit ca soldați romani, mulți, câ tă frunză și iarbă ce
foșcă iau ca viermii într-un hoit necunoscut de istorie numit Dacia, Geția sau Sciția.
Însă mai era ceva dubios în subînțelesul zicerii lui plină ochi de revelații mozaice, acest ținut de la

638
639
Nistru pâ nă în câ mpia Panoniei trebuia să fie stă pâ nit de cineva puternic în acele vremuri, încă necunoscut de
istorie – secolele IX-XII – și el a fost „ocrotit” cu sabia de vrednicii cazari care aveau un „imperiu” ce se
întindea de la Urali pâ nă aproape de izvoarele Dună rii!!! Plă smuitorul „a uitat” să dovedească pretinsul
adevă r istoric vâ nturat prin paginile că rții că în partea a doua a secolului X, varegii, prin sabie i-au adus pe
cazari la un mic regat, iar în anul 1016 au fost bă tuți mă r și cumințiți pentru totdeauna de că tre varegi și
bizantini, tă tarii fă câ ndu-i pulbere!
Deși există mai multe documente scrise câ t și harta prezentată mai înainte care arată fă ră putință de
tă gadă , că , pe la anii 1200, româ nii din sudul și nordul Dună rii erau organizați în statele Moldova, Valahia, și
regatul Aseneștilor care au format o perioadă de timp o uniune, iar la nord de Carpați era Transilvania,
istoricii româ ni au ignorat cu bună știință această realitate istorică , pentru că ei aveau de dus la îndeplinire
planul Satanei privind falsificarea istoriei și identită ții culturale a româ nilor. Unele dintre aceste documente
chiar le-au declarat falsuri, așa cum au fă cut și cu tă blițele de plumb descoperite la Sinaia, fă ră însă a dovedi și
plă smuirea. Astfel prin minciună și fals istoricii ne-au „decalat” formarea statelor feudale românești cu
mai bine de 350 de ani pentru a-i lăsa să se lărgească pe toriștea străbună pe cazarii cu „statul lor de
buzunar”, plin ochi de mișelii care atunci era un mare imperiu! Acțiunea cazarilor a avut ca scop crearea unui
spațiu mitologic al baștinei lor europene tot așa cum ivriții și-au nă scocit ca baștină Canaanul și toate
poveștile legate de aceste locuri. De aceea, cazarii și-au „tras” ca dinastie regală neamul Asena, și,
că utâ ndu-i mai îndeaproape ră dă cinile au ajuns fă ră să vrea la plaiurile mioritice unde își avea baștina
neamul Asena sau Neamul Scoborâ tor din Zei. Prin această fă că tură au vrut să -i îmbâ rlige și pe ivriții care îi
umileau – cum o fac și în prezent – spunâ ndu-le gros de la obraz că sunt un neam corcit și degenerat ce
practică o erezie mozaică !
R. Roesler a fost un cazar furios pe ceilalți că ei nu sunt recunoscuți ca temelie a neamului omenesc
și ca valori incontestabile ale culturii umanită ții prin mozaism și iudeo-satanism iar împă rtă șania a fost
completată din potirul cu venin de aspidă a plă smuitorului de istorii iudaice, Heinrich (Tzvi Hirsch)
Graetz (1817-1891). Acesta a fost primul mozaic care a scris o Istorie a israeliților dar numai după
propriile revelații și foarte puțin după datele istorice care să fie coroborate cu istoriile celorlalte
popoare pe unde ei și-au purtat nă ravurile. Nă scut în orașul Poznan, în familia unui mă celar, el se numea
după legea mozaică Tzvi Hirsch Graetz și a fă cut studii între anii 1831-1836 la școala rabinică din
Breslau. În continuare a studiat la Universitatea din Jena începâ nd cu anul 1842 pe care a terminat-o în
1845, fiind imediat numit reprezentantul cazarilor din Breslau. În 1851 este angajat la școala mozaică
din Breslau unde va ră mâ ne pâ nă la sfâ rșitul vieții și va preda Tora și Talmud, precum și istoria israeliților
dar numai după aceste texte. Din anul 1869 el predă și la Universitatea din Breslau. Între anii
1853-1875 el publică în unsprezece volume lucrarea intitulată Geschichte der Juden (Istoria iudeilor),
deci a iudeilor să ne fie limpede și nu a evreilor, iar în anul 1878 participă la Conferința de pace de
la Berlin ca reprezentant al poporului jidovesc din România!!!
Istoricul german Treitschke în lucrarea Ein Wort über Unsen Judenthum apă rută în anul 1880, îl
acuză pe Graetz de ură împotriva iudeo-creștinismului și a culturii germane, prezentâ nd în scrierea lui
o istorie falsificată în totalitate și refuzul fă țiș al mozaicilor de a se integra în societatea germană . El a
fost trimis în judecată pentru minciunile foarte grave aduse la adresa iudeo-creștinismului în scrierea
Istoria iudeilor, și mulți oameni de cultură care priveau cu simpatie mișcarea lor, s-au dezis de asemenea
gâ nditori. În fapt, în pretinsa istorie el prelucrează textele Torei și Talmudului într-o scriere pentru
secolul XIX, cu adă ugirea unor informații istorice avâ nd ca model într-o oarecare mă sură scrierea
Antichități iudaice a altui mare plă smuitor ivrit, J. Flavius. Prezența lui Graetz la această conferință se
datorează relațiilor pe care Bismark le avea cu bancherii mozaici din Prusia dar și intervenției că peteniei
masoneriei de rit oriental A. Cremieux, cazarul care a lansat apelul pentru constituirea Alianței
Universale Israelite. Adică bieții româ ni care au murit cu zecile de mii în luptele din Bulgaria, nu știau
că au ală turi de ei „poporul israelit” ce a mers și el la Berlin să -și ceară cu tă rie neascunsă „drepturi
firești” și meritate. Ei au și primit aceste drepturi prin articolul 44 al Convenției care obliga Româ nia
să recunoască drepturile civile și politice tuturor celor care nu erau de rit creștin. Ori aici intrau în
primul râ nd puhoiul de venituri cazare, cunoscuți și ca „sudiți” care au nă vă lit peste româ ni după anul
1860 și după ce au reușit să pună mâ na pe o parte a economiei, doreau să primească o recunoaștere
oficială a jafului lor. În cultura româ nă nu este scris un cuvâ nt despre participarea „poporului israelit”
la conferința de pace de la Berlin pentru că noi nu trebuie să ne cunoaștem adevă rata istorie, ci numai
fă că turile simbriașilor Satanei. Pentru că Marele Româ n M. Eminescu s-a opus cu pana acestei invazii
de lă custe și sataniști internaționaliști, „bunul” Bismark a cerut că peteniilor liberale să -l aducă pe vaj-

640
641
nicul mioritic la tă cere iar jegurile au dus la îndeplinire acest plan criminal la 28 iunie 1883 câ nd l-au arestat
și otră vit cu mercur în spitalul jidovesc Caritas pe marele poet și patriot!
Poate dacă am ști adevă rul, ne-am mai reveni din bezmeticeală !
Cu astfel de fă că turi s-au ocupat din totdeauna mozaicii – traiul din minciună și viclenie – și de cele mai
multe ori le-a reușit! Vedem că zumză iala tică loasă și odioasă a lui Peixotto privind „semitizarea” Geției și
Româ niei în particular, dar și a culturii europene în general, nu era chiar luată de pe lună , ci ea avea, și încă
mai are la bază , un plan pus la cale de mafia sionistă cazară cu ceva ani în urmă și urmă rit să fie realizat cu
mare ferocitate pe spinarea bietului româ n.
Ș i în continuare voi da „dovezi de iubire” pe care ni le-au ară tat cazarii și ivriții pâ nă și-au luat zborul de pe
meleagurile mioritice, dar și din noile lor cuibare din care nu ne slă besc cu ră ută țile clocite în revelații,
emanații și conspirații dră cești.
În anul 1873 s-au descoperit la Sinaia tă blițele de aur și plumb care au fost ascunse de că tre lichelele
româ ne iar cele de aur topite, metalul fiind folosit la construirea castelului Peleș. Soarta tă blițelor
a fost hotă râ tă de A. Odobescu nepotul lui I. Bră tianu, profesor de filologie și mare specialist în arheo-
logie, „istoricul” de paradă Gt. Tocilescu și „doctorul lingvist” A.T. Laurian, care vă zâ ndu-le, s-au
îngrozit la ideea că planul lor de falsificare a istoriei și culturii geților și de deznaționalizare a neamului
româ nesc s-ar putea pră buși iar acțiunile lor criminale vor fi demascate. De aceea au propus ascunderea
lor, ferindu-se să le distrugă pentru că știau foarte mulți de ele iar unii curioși chiar și-au fă cut mai
multe copii. Istoricul cacademician Vasile Pîrvan, implicat mai tâ rziu în acest plan criminal de tă inuire
a tă blițelor, îi amenința pe la anii 1920 pe angajații din subordine câ nd era director la Institutul de
Arheologie din București unde se aflau dosite artefactele, pe cei care ar fi avut vreun gâ nd ciudat și
public despre tă blițe, că îi va desființa profesional chiar el cu peana lui îndră cită .
În anul 1875 apare lucrarea lui J. Oppert – Studii sumeriene – care spune că sumerienii erau o populație
nesemită ce tră ia într-o regiune locuită de semiți. Dar colegul lui de religie, mozaicul Joseph Halevy într-un
fluviu de articole și „studii” susține că limba sumeriană este o limbă secretă a preoților babilonieni, adică
semiți, nă scocită chiar de că tre semiți. Ori acești semiți erau stră bunii ivriților din care a lă stă rit Avraam, iar
din vâ na și să mâ nța lui a „înflorit și s-a dezvoltat” neamul ivrit ce s-a împră știat peste tot pă mâ ntul din care se
trage tot neamul omenesc așa cum spune și „știința divină ” revelată numai lor, numită Tora! Mințind ca niște
gunoaie oribile, s-au proptit cu nerușinare drept moțul neamului omenesc și puțini au fost aceia care să -i
tundă , de frica ră getelor sataniștilor care urlau că toți goimii cap de lut sunt antimozaici și crapă de ciudă că
nu au și ei tușinat moțul bă rbă ției să se poată fuduli cu prieteșugul întunecimii Sale.
Lingviștii zurbagii care au scornit° legă turile semitismului° lor cu civilizația emeș, își sprijineau golă niile pe
fă că tura lui H. Graetz ce pretindea că israeliții au venit în Europa încă din secolul VI î.e.n. iar „istoricul” lor de
coada oii în lucrarea Istoria iudeilor nă scocește două variante ale istoriei cazarilor/jidovilor de pe Volga,
care te uluiesc prin obră znicia și absurdul lor. Ei sunt al doilea popor ce a trecut la mozaism după anul 820,
reprezentâ nd în prezent cam 85% din Fră ția lui Israel sau a Noului Legă mâ nt cum este mai corect pentru
aceștia, iar ivriții sau vechii locuitori ai Iudeei sunt cam 10%, restul fiind grupuscule mici provenind din mai
multe popoare!
Prima scorneală spune că , ° armatele romane care au cucerit și distrus Ierusalimul în anul 70, erau
formate în mare parte din soldați proveniți din Germania, ce și-au luat drept pradă de ră zboi amazoane
ivrite, una mai frumoasă ca alta, și așa nă uciți și tâ mpiți de farmecele puiculițelor încă lzite de soarele
Palestinei, le-au adus în baștina lor unde s-au pus pe pră sit puzderie de plozi. Dar pierind farmecul
și chemă rile pofticioase ale frumoaselor ivrite, înră iții germani le-au alungat cu tot cu câ rdurile lor de
copii că tre est, prin pă durile fă ră sfâ rșit ale nordului Europei. Vajnicele amazoane, printre lacrimi și
sughițuri, și-au adunat copii, precum cloșca puii, plecâ nd că tre est că lă uzite de marele foc al lui Iahwe.
Umblâ nd în uitare și ră tă cire sute de ani au ajuns pe cursul inferior al fluviului Volga unde s-au așezat
temeinic și așa a apă rut acel popor cu pă rul roșcat sau blond, pielea albă și ochii verzi sau albaștri. În
această perioadă ei și-au uitat propria religie îmbră țișâ nd alta a unor bă știnași pe care i-au întâ lnit în
cale, iar limba vorbită era cea a îndră ciților tați care i-au alungat. Însă la sfâ rșitul secolului VIII, după
ce s-au întâ lnit de mai multe ori cu rudele lor ivrite din Palestina și sefarzii din Spania, că peteniile lor
stâ nd și sporovă ind despre unele și altele au descoperit că vin toți din să mâ nța lui Avraam și au
hotă râ t „să revină la adevă rata credință ” mozaică chiar de vor trebui să o facă prin sabie! Cum cei mai
mulți dintre ei nu erau doritori să se pupe cu întunecimea Sa, au preferat să plece la vecinii lor unguri,
și, împreună cu aceștia au tulit-o câ t mai departe spre vest, de lâ ngă șă rpă ria care se înfiripa în baștina

642
lor. Alții s-au apă rat cu bă rbă ție de această nebunie, iar într-o° scrisoare a papei Inocențiu IV, la anul 1245,
prin care chema toate popoarele ră să ritului să se unească sub patrafirul bisericii romane pentru a lupta
împotriva tă tarilor, sunt amintiți cazarii dar și frații lor de sâ nge, goții de pe Volga.
Fă că tura lui Graetz are și un sâ mbure de adevă r de unde a plecat și el cu capra prin sinagogile și mințile
mozaicilor; în limba germană există câ teva zeci de cuvinte de origine arabă și de aici l-au° apucat pe tică los
revelațiile. Dar aceste cuvinte au o altă origine decâ t cea nă scocită de Graetz și am ară tat-o câ nd am scris
despre goții din Guta sau Kuta din nordul Irakului și Gota sau Goția din Scandia.
A doua plesneală a cazarului H. Graetz spune că , imediat după distrugerea primului templu din anul
582 î.e.n. de că tre caldeeni, multor ivriți stricâ ndu-li-se dragostea de „baștina” lor canaanită , au luat-o
la pas că tre nord, ajungâ nd puhoi de lume pe toriștea carpatină . Aici au dezvoltat ei o civilizație înflori-
toare și „înmulțitoare” cum se scrie la Tora și Talmud unde tartorul era mare specialist. O altă coloni-
zare de proporții uriașe a meleagurilor noastre de că tre ivriți așa cum pretinde întunecatul, a avut loc
după distrugerea celui de-al doilea templu și în special după cucerirea parțială a Geției de că tre
romani. Spun leprele cazare din secolul XIX, că majoritatea soldaților erau de origine siriană , adică ivrită
și după cotropirea teritoriilor geților ei s-au stabilit ca adevă rați stă pâ ni. Ș i îi dotase Iahwe cu niște
trompe prea pline de să mâ nță pentru care i-ar fi invidiat și elefanții! Cu aceste scule miraculoase, s-au
pus ei să însă mâ nțeze pe toate femeile gete, apoi stâ nci, râ uri, fiare din pă dure, într-un cuvâ nt, orice
bortă care putea pă stra o să mâ nță ivrită era binecuvâ ntată de fierbințeala lui Iahwe. Ș i așa s-a nă scut pe
plaiurile noastre, un alt neam ivrit care a plecat și acesta spre est stabilindu-se pe fluviul Volga, după
ce a fost spart ră u sute de ani de vlahii veniți din sudul Dună rii începâ nd cu secolul VI. De aceea ei
consideră firesc să se întoarcă în „baștina mioritică ” și să -i alunge pe româ ni, cum vor face cu arabii
din Palestina după anul 1949. Așa cum ei și-au scris Tora și Talmudul, fă ră a avea nevoie de mitologii,
tradiții, istorie, dovezi arheologice, concepte filozofice și o cultură proprie, totul bazâ ndu-se numai pe
minciuni și furtișaguri de idei din alte culturi, dar amestecate fă ră nici o logică și coerență , tot așa și-au
scris și istoria bazată numai pe cele două texte considerate unicele adevă ruri ale lor! Povestea ar avea
ceva haz dacă o luă m ca o glumă a unor tâ mpiți, dar ea are și astă zi valoare de adevă r unic în ochii
multor mozaici. Ei au plecat de la ideea, pe care nu vreau să ne-o spună și nouă , că în ivrita veche
există câ teva sute de cuvinte ce se gă sesc și în limba româ nă veche! Ș i hopa-țop au descoperit dră guții
de ei marele adevă r despre istoria lor carpatină ! Numai că aceste cuvinte comune ambelor limbi vin°
din conviețuirea ivriților cu filistenii arimini apoi cu esenii mioritici de unde au preluat nu numai o
mulțime de cuvinte dar și multe idei cu care au încercat să -și reformeze propriul cult să fie mai
omenos dar a ieșit cel mai fioros și turbă cios de a îngrozit lumea veche. Iar scrierile lor nă scocite nu
sunt decâ t niște otră vuri sataniste, de unde au ieșit cinci fiare turbate pe care le-au asmuțit în epoca
modernă asupra goimilor cap de lut bă gâ ndu-le groaza în suflet: comunismul, semitismul, sionismul,
național-socialismul și bolșevismul leninist!
Ț ă rile din centrul și estul Europei au luat atitudine împotriva acestor acțiuni criminale de falsificare a
propriilor identită ți și culturi și așa au fă cut unii româ ni.
În studiul Originea românilor și fonologia dacică, publicat în Timpul nr. 9 din 13 ianuarie 1878, M. Eminescu
combate tră snă ile ilustrului istoric austriac Fligier, cazar și mare iubitor al lui Iahwe, care a ținut mai multe
conferințe în anii 1876 și 1877 privind originea româ nilor, iar sinteza a fost fă cută în articolul Die
Abstammung der Rumänen, apă rut în publicația Fremden Blatt din 5 ianuarie 1878. El susținea că româ nii nu
se trag din soldații coloni italici, cum apă ruse o molimă pe meleagurile mioritice, pentru că datorită
ră zboaielor civile, Italia a fost secă tuită de bă rbați chiar înaintea lui Traian. Trupele romane care au cucerit
Dacia și apoi au participat la însă mâ nțarea femeilor gete și deci zidirea neamului româ nilor, ar fi fost formate
din semiții ivriți din Asia Mică , Siria și Palestina iar pentru româ nii de astă zi este o mare rușine că nu se taie
împrejur ca nă scociții stră moși ai lor!
În articolul menționat, Eminescu scrie: „Limba română e unică în Europa care n-are proprie– vorbind
dialecte. Pe-o întindere de pă mâ nt atâ t de mare, despă rțiți prin munți și fluvii, româ nii vorbesc o singură
limbă . Prin urmare elementele din care s-au ză mislit poporul româ nesc, n-au putut să fie decâ t numai „două ”.
În orice caz, însă semiții d-lui Fligier ar fi lăsat o urmă cât de slabă, care însă nu se găsește deloc. Să
presupunem că toate cuvintele semitice au dispă rut, n-ar fi dispă rut însă gâ tlejul, cerul gurii și pă ră tușul lor,
deci am gă si urme de fonologie semitică în limba româ nă , caz care asemenea nu se întâ mplă . Am trebui azi să
avem o limbă latină pronunțată jidovește. Toți știu că jidanii moderni de exemplu, chiar de o sută de ani să fie
în țară , nu sunt în stare să pronunțe româ nește.
Nu știm cum e istoric constatat că coloniștii ar fi fost semiți. Ex toto orbio Romano a lui Eutropius

643
644
(singurul loc ce vorbește despre colonizare), nu poate fi interpretat prin Siria, Asia mică ș.a.…
Coborâ rea din traci o negă m pur și simplu. Affirmati obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a
logicei elementare, ne-am bă lă bă ni vecinic cu sute de mii de pă reri. Poate c-am ieși la urmă și chinezi și
turcomani și tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedește nimic.” Mozaicii au pă strat în mare
taină adevă rul ară tat mai sus că în ivrita veche există câ teva sute de cuvinte care sunt identice sau
asemă nă toare cu limba româ nă veche pentru că atunci lucrurile s-ar fi discutat altfel și primatul semitismului
în lume cu care ei fă ceau atâ ta tă ră boi prin Europa, s-ar fi dus dracului, dispă râ nd și miracolul revelațiilor
Torei, iar iudeo-cretinii ar fi descoperit că totul este fă că tură oribilă .
Ne mai spune Marele Româ n, că aceste nă scociri despre originea neamului nostru, îi poate da dreptul
orică rui netrebnic să spună orice despre identitatea româ nilor fă ră a fi obligat să arate cu dovezi
istorice și lingvistice ce susține. Astă zi niște lepre, chiar mioritice, ne fac traci veniți din sudul Dună rii
pentru că ei slujesc șă rpă ria MOSAD-ului și Satana. Ce să le faci la acești scapeți îndră ciți, și țeapa ar
fi pentru ei o cinste prea mare! Dacă noi am luat mulțimi de cuvinte de la bulgari, slavi, greci, turci,
înseamnă că ne-am format ca popor după ei, dar în sudul Dună rii, iar Roesler are dreptate în totalitate,
la fel și cazarii care spun că ei au fost primii locuitori în Carpați potrivit planului Poexoto. Slavii
sud-dună reni spun că atunci câ nd au luat ei în stă pâ nire aceste ținuturi nu mirosea prin acele locuri a opincă
mioritică , deci patria noastră este pe nicăieri!
În articolul Evreii și conferința apă rut în Curierul de Iași din 9 ianuarie 1877, Eminescu apelează la istoria
noastră veche pentru a ară ta că nu există urmă de ivrit sau cazar amintit în vreun letopiseț care să se fi bă tut
pentru pă mâ nturile patriei româ ne. Deci pretinsa lor existență pe aceste plaiuri „din vremuri imemoriale”
este o minciună ca toată „istoria” pe care o vâ ntură goimilor pe sub nas. „O seminție care câ știgă drepturile
fă ră sacrificii și muncă e cea evreiască . La orice popor drepturile publice și private au fost rezultatul unei
munci seculare și a unor sacrificii însemnate… Dar odată stabilit că la imigrarea evreilor, vina e în parte și
a noastră, care am crezut că fă ră o muncă echivalentă putem introduce la noi toate formele de cultură
occidentală , bă gâ nd în ele scribi de râ nd, oameni fă ră știința de carte sau cel mult avocați, revenim la evrei și-i
întrebă m – nu de ce spun minciuni în gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculații – ci
de ce se plâng?
În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile și imposibile, de ce vin la noi? În Rusia sunt egali cu rușii –
de ce vin la° noi? În Turcia le zâ mbește egala îndreptă țire – ce caută la noi? Au n-au știut ei sub ce condiții pot
trece numai în Româ nia? Au n-au știut că în această țară nu pot fi decât suferiți, că această țară , din
nefericire pâ n-acum locul de luptă între roiurile Ră să ritului și așeză rile Apusului, au ajuns să răsufle și că e
sătulă de stăpâni pentru a nu mai voi stăpâni evrei?
Ne pare rău de acei puțini evrei care, prin valoarea lor personală, merită a forma o excepție… dar
restul? Prin ce muncă sau sacrificiu și-au câ știgat dreptul de a aspira la egalitate cu cetă țenii statului româ n?
Ei au luptat cu turcii, cu tă tarii, polonezii și ungurii? Lor le-au pus turcii câ nd au înfrâ nt tratatele vechi, capul
în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ță ri, s-au dezgropat din învă ță turile trecutului această limbă ?
Prin unul din ei și-a câ știgat neamul româ nesc un loc sub soare? De când rachiul este un element de
civilizație? …Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase de la noi –
otravă. Ei au încercat a otrăvi și literatura germană cu acele scrieri pe care oameni c-un simțământ
mai firesc îl numesc francezo-ebraic, ei au introdus ușurința pariziană a discuțiilor celor mai grave, veninul
în relațiile sociale; în Austro-Ungaria sumuță popor contra popor, în Germania confesie contra confesie și
ginte contra ginte. Evreul care regizează Pester-Lloyd și sumuța pe maghiari contra germanilor și a celorlalte
naționalită ți este același care prin „Neue freie Presse” sumuță pe germani contra ungurilor. În toate țările țin
cu cel tare, niciodată cu cel apăsat și se unesc cu acela întru traficarea și exploatarea puterilor
pozitive ale poporului. Prigoniți n-au fost evreii niciodată . Restricții juridice au existat pentru ei totdeauna,
dar nu din cauza religiei.”
După anul 1870 niște profesioniști ai minciunii din neamul cazarilor precum Johann Kaspar Blunt-
schli (1808-1881) nă scut în Elveția și stabilit în Germania în anul 1848 sau Bernard Stambler au
început să ne scrie istorii revelate dar numai cu adevă rurile lor. Bluntschli s-a zorit în plă smuirea lui
intitulată Statul român și situația juridică a Evreilor în România să ne lumineze că : „Fă ră îndoială că
un numă r mare de familii israelite au venit în provincia dună reană Dacia, încă sub domnia vechilor
împă rați romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici și sunt cel puțin tot așa de vechi
pământene ca și națiunea română… Ele formează și sâ mburele populației evreiești de astă zi din
Româ nia”. I-auzi numai ce le clocea mintea? Dacă sunt atâ t de vechi cum bolborosesc liftele, de ce nu

645
au lă sat nici o urmă câ t de mică în istoria, cultura sau limba acestui neam? De ce nu există nici un document
care să arate locuirea acestor familii israelite printre româ ni? Ș i de câ nd niște familii care nu treceau de
câ teva sute de suflete, s-au pă strat pure în mijlocul unei populații de sute de mii de locuitori, diferiți ca limbă
și religie? Ș i de ce aceste secă turi nu ne prezintă după logica lor, niscai înscrisuri sau dovezi în tă ria
susținerilor fă cute? A venit vremea să le dă m în bot cu mă gă riile și tică loșiile lor criminale ticluite numai în
binele lor și veșnic în dauna româ nilor.
Spre exemplificare am să amintesc o zicere proaspă tă a unei secă turi cazare care mai vine prin Româ nia și
chiar spune că este un bun româ n. În lucrarea Evreii din România 1866-1971, De la excludere la emancipare,
ieșită de sub pana mincinoasă a cazarului Carol Iancu tipă rită la Tel Aviv în anul 1994, unde acesta reia ideile
lui R. Roesler și H. Graetz fă ră a avea nici urmă de respect față de țara care i-a fost patrie mulți ani. Nici un
istoric româ n nu i-a pregă tit o țeapă acestei ciuhle cazare și cred că nu se poate întâ mpla la noi o asemenea
minune. Pe undeva pe aproape îl avem pe cazarul Jean Ancel care în lucrarea Antonescu și evreii, Tel Aviv
1990 spune despre „sentimentele antiiudaice ce au acompaniat nașterea identită ții naționale colective și au
persistat și după eliberarea și unificarea tuturor provinciilor ță rii” sau „întreaga structură politică a Româ niei
era pervertită de bigotism antisemit.” Nu numai că minte canalia satanistă , dar își dovedește ca orice mozaic
sadea, ura fă ră margini împotriva neamului omenesc și pofta lor nemă surată de a batjocori și umili pe toată
lumea.
Revin iară și la° Eminescu, cu articolul din Timpul 1 august 1879 care arată cum ne „lucrau” mozaicii, câ nd
Româ nia își cerea la Berlin recunoașterea independenței de stat câ știgată pe câ mpurile de luptă . „A solicita
intervenția diplomatică sau armată contra țării în care trăiești este un act de înaltă trădare comis
împotriva acelei ță ri. Alianța izraelită solicită pe toate că ile această intervenție. Mii de evrei din țară fac
parte din alianță. Deci mii de evrei din țară sunt trădători. În Rusia i-ar aștepta pe asemenea oameni
Siberia, în Franța deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură
prin presa jidovească cum poftesc și noi îi lăsăm să-și joace caii după cum le e voia și dorința inimii…
Orice s-ar zice așadar, uneltirile Alianței pe lângă Congres constituie din partea membrilor pă mâ nteni ai
acestei Alianțe, un act de înaltă trădare și amenințarea cu intervenția străină, cu nerecunoașterea
independenței țării…”
Ei au fă cut-o și cu câ țiva ani înaintea acestui articol dar și în vara anului 1940, câ nd „poporul muncitor din
Basarabia și Bucovina” adică jidanii ce au nă vă lit după 1812 în aceste ținuturi, au cerut Rusiei bolșevice
condusă de frații lor întru întuneric, să -i elibereze de exploatatorii și moșierii româ ni care le sugeau sâ ngele
lor de „popor ales”, ori istoria arată că numai Dracu i-a cules de la marginea drumului fiindcă erau niște pâ rliți
smintiți și de lume ocoliți din cauza veninului pe care îl purtau în gușă .
Eminescu atenționează în Timpul din 7 octombrie 1881 că la noi lucrurile merg numai în ră u aducâ nd țara
pe marginea pră pastiei. „O conspirație întreagă contra negoțului român, contra muncii române, contra
statului român, conspirație la care iau° parte fără s-o știe poate sferele noastre dominante, însă unii
cu bună știință și printre aceștia desigur putem cita pe d. Gheorghian, Guță Panu și pe pă rintele lor spiritual
C. A. Rosetti…” Întocmai așa s-a întâ mplat și cu conspirația din decembrie 1989 și jaful care a început în 1990.
Cine nu vrea să știe de ce este prost și tră iește prost, va asculta în continuare zicerile fă că torilor de nă scociri
de la posturile sataniste, tv circ-bordel.
Analizâ nd nă vă lirea mozaicilor peste româ ni în Timpul din 13 octombrie 1881 scrie: „Goniți din marea
împă ră ție rusească în mod sistematic, persecutați în Germania, ră u vă zuți în Austro-Ungaria, jidanii trec în
cârduri marginile țării noastre și se află aici, sub un guvern și o legislațiune demagogică, un teren de
exploatare cum nu-l mai aflaseră undeva, mai mult, ei află în Grădiștenii noștri, în vânători de aur ai
noului Bizanț, niște aprigi apărători înaintea unei justiții corupte… De câ nd calomnia persecuțiilor
religioase a că zut, jidanii caută a da o altă față lucrului. Ei vor să facă a crede că animozitatea îndreptată
împotriva lor e totodată îndreptată contra ordinii sociale, contra averii în general. Că în sfârșit e o mișcare
socialistă.”
Ca să le arate câ t de mult mint câ nd spun că au fost pă mâ nteni, Eminescu reproduce în Timpul din
26 octombrie 1881, o parte dintr-un articol apă rut în ziarul mozaicilor Fraternitatea din martie 1881,
care spune: „Era un timp pe când România a fost un Eldorado al tuturor refugiaților și asupriților
din toată lumea. A domnit aici o toleranță religioasă cât se poate de largă și nemărginită, traiul
a fost patriarhal, toate trebuințele vieții ieftine ca nică ieri, poporul blând și fără egoism. De aceea
au venit în țară lipovenii, grecii, ungurii și izraeliții, mai cu seamă după revoluția de la 1848.
Astă zi lucrurile s-au schimbat. Româ nia vrâ nd să intre cu pași repezi în sâ nul statelor europene, s-a
dezbră cat de multe moravuri și deprinderi din trecut, încâ t stră inii nu mai privesc Româ nia ca pe o țară

646
647
unde să gă sească fericire și un trai bun, mai ușor decâ t acolo de unde au să vie..” Avem aici dovada clară că
tică losul Peixotto și toată șleahta de lepă dă turi cazare mint pentru că chiar unul de-al lor, fă ră a fi înțepat cu
sula în coaste spune că ei au venit peste români mai ales după 1848, pentru că aceștia erau mai
mă mă ligoși și se lă sau beliți de mozaici care doreau să -și îndulcească traiul ră u ce l-au avut prin vechile lor
popasuri istorice. Alți cazari însă ră mâ n neclintiți în ura lor și țin numai calea „luminoasă ” a întunecatului
Iahwe cum vedem în textul de mai jos.
În Timpul din 20 octombrie 1881, Eminescu vine și cu altfel de opinii ale mozaicilor pentru că nu toți
gâ ndeau la fel și foarte puțini dintre ei aveau câ te ceva legă turi cu adevă rul. „După – Cumpăna, ziar jidovesc –
venirea evreilor în țara noastră a fost cauzată prin necesită țile economice ale generației trecute; ei, prin
serviciile ce le-au adus acestei generații, pe care le ignoră m, și-au câ știgat importanța actuală . Au oferit deci o
compensație pentru munca națională ce i-a susținut.” Prea mare este minciuna. Ș i iară și ne pâ ră sc la cei unde
cred ei, că vor prinde gâ nd crâ ncen împotriva româ nilor.
Eminescu arată în Timpul din 13 noiembrie 1881 fă ță rnicia și ura pe care mozaicii o ară tau româ nilor. „Dar
ceea ce este nemaiauzit și caracterizează din nou protestațiunile foilor evreiești din capitală este obră znicia
cu care Alianța izraelită stă ruiește pe lâ ngă d. Gambetta, ministrul prezident din Franța, de a provoca
înlă turarea regulamentului privitor la petrecerea și așezarea stră inilor în țară … Alianța are o mulțime de
membri în Româ nia. Nu este o adevărată trădare de patrie din partea celor petrecători din țară de-a fi
membrii unei asociații internaționale al că rei scop e de-a compromite statul româ n și interesele sale? Nu e
vorba… în țara în care tră dă torii din noaptea de 11 februarie au fost decorați și înă lțați în demnită ți publice,
trădarea de patrie se consideră de mult ca un merit. A fost o urmare naturală dar ca tocmai membrii cei
mai influenți ai Alianței din Româ nia să fie încetă țeniți. Numai Țepeș n-ar fi găsit destui pari pentru a le
mulțumi pentru modul în care pricep a fi români; noi suntem mult mai îngăduitori…”
Dar planurile lor otră vitoare priveau și cultura popoarelor în mijlocul că rora și-au gă sit de popas, și avem
informații suficiente.
În Timpul din 19 iunie 1879 Eminescu scrie despre fenomen că : „Pretutindeni în Europa evreii
emancipați amestecându-se în cultura țării, au falsificat-o și corupt-o, dar cultura în Româ nia e deja
semicultură atâ t de coruptă și de radicală prin toate tendințele încâ t o pică tură de otravă mai mult nu va
schimba-o. Adevărata cultură națională merge ș-așa alături cu cultura generală și ea își va găsi
temeliile numai atunci când fiecare țăran va ști a citi și a scrie…”
În Timpul din 26 și 29 ianuarie și 1 februarie 1880, Eminescu reproduce mai multe articole ale profesorului
german Henric de Treitchke care au fost publicate în revista „Preussische Jahrbücher în anii 1879 și 1880. Ș i
istoricul german constată cu uluire obră znicia mozaicului și dorința lor de a se situa totdeauna deasupra
celorlalți fă ră a avea nici un merit. „Despre defectele naționale ale germanilor, francejilor sau altor popoare
putea scrie cineva fă ră sfială oricâ t de aspru; cine însă ar îndră zni de a vorbi drept și cu moderație despre
vreuna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc este numaidecât stigmatizat de către
toată presa ca barbar și persecutor al religiei… Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de
evrei că ruia îi sunt adâ nc imprimate urmele unei tiranii care-au ținut sute de ani; acest neam e, după cum
dovedește experiența, cu mult mai stră in manierei de a fi a Europei și îndeosebi a germanilor… În timpul mai
nou s-au trezit în sferele evreiești un periculos spirit de înălțare de sine însuși, că influența
jidovismului asupra vieții noastre naționale, care în alți timpi au produs și câte ceva bun, astăzi se
dovedește a fi stricăcioasă în multe privințe”.
Autorul german amintește de lucrarea Istoria iudeilor a lui Graetz: unde fanatismul și ura cazarilor ‒ „neam
polonez de evrei” – se revarsă în valuri asupra culturii germane și a iudeo-creștinismului în general. Scrierea
lui Graetz s-a vrut o certificare istorică a dreptului de „semitizare” a culturii europene prin minciună și fals de
că tre mozaici, după descoperirile arheologice din Orient de la mijlocul secolului XIX. Turbarea lor era fă ră
margini pentru că occidentalii au început să umble la sfintele revelații din Tora și Talmud, constatâ nd că totul
este o golă nie și o minciună fă ră seamă n. Pentru a contracara acest afront adus de goimii cap de lut ce au
început să se dezmeticească din abureala vedeniilor iudeilor, mozaicii s-au strecurat în grupuri compacte în
învă ță mâ ntul superior și au început să falsifice și să batjocorească cu mare sâ rguință istoria și cultura
bă știnașilor. Un timp le-a mers din plin pâ nă ce iară și goimii s-au dezmeticit din noua fă că tură ! Presa scrisă
era controlată de mozaici așa cum era și la noi și cum cereau Protocoalele pentru ca ei să poată influența
opinia publică acolo unde aveau interes de minciună și hoție fă ră margini, iar goii trebuiau să înghită totul,
altfel deveneau antisemiți!
Asemenea nenorociri s-au putut întâ mpla și în Româ nia pentru că oculta liberală în frunte cu Bră -

648
tianu și Rosetti aveau legă turi trainice și tainice cu marii gangsteri° sioniști care „ne doreau tot binele din
lume” A. Cremieux și M. Montefiore și cu Internaționala Socialistă a înroșiților Hoedel și Nabiling adică cu toți
tartorii întunecaților de pe fața pă mâ ntului.
24 ianuarie 1882, se înființează Societatea Carpații cu scopul declarat de a uni în cuget și faptă pe toții
româ nii din jurul Cetă ții lui Sâ ntu/Dumnezeu, unde Marele Româ n a fost unul dintre fondatori. Câ nd l-au
arestat pe M. Eminescu, leprele ciocoimii liberale și a masoneriei jidovești, în aceeași zi au devastat toate
sediile societă ții cum primiseră poruncă de la întunecații lor stă pâ ni.
Eminescu, în Timpul din 7 octombrie 1882 reproduce un articol din Gazeta generală de Augsburg privind
situația mozaicilor în Ungaria. „Chestiunea izraelită nu e confesională sau religioasă . În vremea tulbură rilor,
poporul se aruncă asupra pră vă liilor negustorilor evrei, nu asupra sinagogilor comunită ții religioase.…
Tră să tura caracteristică speculativă a acestui neam s-a manifestat chiar și în privirea aceasta; evreii, unde au
putut numai au uzurpat numele unor familii vechi nobile schimbâ nd cel mult o literă la ele. Nu dă m mult pe
sentimentele naționale maghiare ale evreilor, căci ei țin pretutindeni cu puterea dominantă… Evreul
îmbogă țit în sat emigrează la oraș, deschide pră vă lia și, în armonie cu coreligionarii să i, precum și sprijinit de
ei, izbutește a învinge pe negustorul creștin. Cunoaștem localită ți unde acum treizeci de ani nu exista nici o
pră vă lie evreiască iar acum nu mai există nici una creștină . Negustorii neevrei luptă pentru existența lor dar
lupta nu e lesnicioasă , pentru că negustorii evrei combat pururi cu puteri unite…”Ar fi foarte bine ca aceste
texte să fie citite de toți istoricii româ ni care susțin că venirea cazarilor peste noi a însemnat progres și
prosperitate!!! Ș i prin alte pă rți pe unde s-au atâ rnat ei, bă știnașilor nu le-a fost bine deloc! Iar despre felul
cum au pă truns în cultura ungurilor și ce au fă cut cu ea, voi da mai încolo un discurs al lui N. Iorga din
noiembrie 1909.
În Timpul din 24 octombrie 1882, Eminescu reproduce unele pasaje din cartea Asupra chestiunii
confesionale din Austria scrisă de baronul Helfert, istoric și etnograf. „Să se mai mire cineva că evreii, în
amă râ rea lor în contra asupritorilor, s-au oță râ t cu totul, că caracterul întregului popor e corupt, să ne mai
miră m că mai tâ rziu încearcă a deveni din nimic totul? Se înțelege însă : corupțiunea nu se putea tă gă dui, în
fabricațiune și negoț evreii introduseseră prevederi, pe o parte că rpă noase, pe de alta nesolide; unde s-au
încuibat la țară, țărănimea începea să dea îndărăt în privirea averii și corupția morală asemenea se
întindea, că ci ei creau ță ranului o sumă de necesită ți nouă , ademeneau pe femei la cheltuieli de lux și de
mâ ncă ruri, fă ceau din slugi hoți și gazde de hoți. În Boemia li se făcea îndeosebi imputarea că oriunde se
așează ei, slugile se abat de la calea dreaptă, hoții desfac lesne lucruri furate ș.a.m.d. Dacă li se impută
însă evreilor înclinarea de a precupeți și de a neguța și că nu se fac fierari sau lă că tuși, lucrul e explicabil: ei
nu iubesc nici o muncă la care se cere puțină mișcare intelectuală și poate nici n-or fi avâ nd putere fizică
îndeajuns pentru ocupațiile de mai sus.
Dacă evreii se plâ ngeau de fanatism religios de ce atunci, ei alterau, cu știre ori fă ră știre, punctul principal al
chestiunii: ei trebuie considerați ca națiune, dar naționalitate cu dispoziții netă gă duit favorabile și cu
facultă ți intelectuale, dar: precum zice Mommsen «un ferment activ de descompunere națională».
Asemenea un ferment politic. Ca atare se dovediră de la 1848 și pâ nă azi. Evreii erau oratori în Dieta din
Viena la 13 martie unde vorbiră și alți semiți.”
În anul 1880 la Congresul de istorie de la Berlin, româ nca arheolog Torma Sofia, a prezentat o comunicare
științifică privind descoperirile fă cute la Turdaș, în apropiere de Tă rtă ria, unde a gă sit în anul 1875, 200 de
tă blițe din argilă și cioburi ceramice cu incizii și semne care erau o adevă rată formă de scriere. Ș i această
descoperire uluitoare este ascunsă de că tre istoricii româ ni pentru că în că pă țâ nile° lor tembele și tră dă toare
zburdă numai scursuri latriniste, ceva urdori slave iar mai nou, roiuri de traci în draci! Multe din semnele
acestor artefacte se aseamă nă cu cele de la Troia și Sumer. Tră sni-v-ar moartea leprelor, pentru nelegiuirile
voastre să vâ rșite împotriva adevă rului și a memoriei stră moșești!
Istoricul american, Marja Gimbutas în articolul Scrierea de la Turdaș cea mai veche scriere din lume,
publicat în Magazin bibliologic nr. 4/2006, arată că această scriere este chiar mai veche decâ t cea de la
Tă rtă ria cu 1000 de ani, adică ne proptim în socoata timpului după zisa arheologului american pe la 7300
î.e.n.! Locuitorii pă mâ nturilor româ nești au ră mas aceiași din epoca pietrei șlefuite pâ nă în zilele noastre,
dovedind fă ră putință de tă gadă continuitatea neamului arimin timp de peste 8000 de ani pe aceste locuri, caz
unic în istoria lumii după această zicere!
În anul 1881 este asasinat Alexandru II, țarul Rusiei (1855-1881). Împotriva lui s-au executat° 4
atacuri, fiind ucis la 31 martie 1881 printr-un atentat cu bombă de gruparea ilegală cazară Narodnaia
Volia. Ziarele i-au acuzat pe mozaici că au pus la cale crima, dar ei au să rit ca arși strigâ nd că nu au
mâ ncat usturoi, deci n-au cum mirosi. La șase să ptă mâ ni după tragedie, au început atacurile asupra bunuri-

649
650
lor cazarilor din Elisabetgrad apoi s-au extins cu repeziciune în toată Ucraina. După aceste evenimente începe
migrarea masivă a cazarilor din imperiul rus că tre S.U.A și în șaizeci de ani vor forma în această țară cel mai
puternic grup de influență din lume ajungâ nd să fie mai mulți decâ t în actualul stat Israel. Numai în perioada
1900-1940 au migrat din Europa Centrală° în SUA, peste 3,6 milioane de mozaici, la care mai trebuie
adă ugați cam 1,6 în alte direcții, iar după 1944 încă 1 milion și-au luat zborul de pe aceste meleaguri, dar
toate suflețelele neprihă nite au fost trecute la „industria holocaustului” înfă ptuită de fioroși naziști și „uciganii
lor întru nelegiuiri”, fasciștii mioritici!
Într-un articol din 15 ianuarie 1882, Eminescu amintește pe cel mai cunoscut economist german Friedrich
List care, în lucrarea Sistemul național de economie politică apă rută în 1838, îi îndemna pe politicieni să
colonizeze cu germani ținuturile Dună rii de Jos din imperiul° otoman adică plaiurile noastre. Profesorul
Roscher, autorul mai multor tratate de economie politică după care învă țau studenții din universită țile
germane precizează despre această acțiune: „Ar trebui ca numai germanii să fie în numă r considerabil, dar
populația locală să nu posede în același grad dezvoltarea politică și sentimentul național.” Textul ne arată că
tică loșiile lor cu indo-germanismul, arianismul, celtismul, tracismul și elenismul au avut și au un scop foarte
bine precizat, numai bine pentru ei și ce ră mâ ne pentru ceilalți, dar să fie sub talpa lor, fiindcă ei sunt rasa
superioară !
Eminescu reproșează guvernanților româ ni care numai asta le mai ră mă sese: „Ne-am modificat
legislația după mintea d-lui Boerescu și după placul stră inilor. Toate garanțiile de inalienabilitate a
bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pământului, ca și din legile scrise, și, neavând nici
industrie, nici negoț, suntem în pericol de a pierde până și țărâna cea amestecată cu oasele
strămoșilor.” Ș i astă zi situația este la fel câ nd tră dă torii de Neam și Ț ară au vâ ndut cam tot ce se putea vinde
la prima strigare că tre toți jefuitorii lumii, ră mâ nâ nd să pâ ndească în continuare bugetul ță rii alimentat
mai mult din împrumuturi externe.
Simțind implicarea mozaicilor în alterarea și degenerarea voită a culturii europene prin amplu proces de
semitizare, Eminescu scrie în ziarul Timpul la 29 iulie 1882: „O nefă țarnică pă rere de ră u cuprinde presa
europeană , chiar pe aceea a adversarilor Franței, la priveliștea mizeriei parlamentare din acea veche și vestită
țară . Din nenorocire Franța e prada demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de descompunere socială ,
care s-a repetat atâ t de des în istorie și care s-a sfâ rșit aproape totdeauna cu slă birea continuă și cu pieirea
statului… Franța nu mai are tradiții, nu mai are simț istoric… Ce tradiții mai are Franța? Cine le
reprezintă ?”
Eminescu scrie articolul pentru a scoate în evidență că situația gravă privind degradarea culturii din
Franța, este o stare care se poate îndrepta dar la noi mafia ciocoimii liberale a fă cut ridicolul drept
normalitate a moralită ții, iar nulitatea este genialitate.
Ră spunsul la întrebă rile lui Eminescu este dat câ țiva ani mai tâ rziu de că tre francezul Gustave le Bon,
printr-o amplă și documentată lucrare ce a pornit mare tă mbă lă u pe malurile Senei și prin alte cuibare ale
întunecaților, fiindcă a demascat fă că turile mozaicilor.
La începutul anului 1888 apă rea la Paris, cartea de opt sute de pagini intitulată Primele civilizații ale
Orientului, scrisă de Gustave le Bon după o documentare de 15 ani prin șantierele arheologice din Orient care,
abia atunci dezvă luiau fața necunoscută a acestei regiuni. Lucrarea a stâ rnit foarte mari supă ră ri în râ ndurile
Fră ției lui Israel din Franța, pentru că autorul nu numai că nu amintea de ivriți ca singurii ziditori ai vechii
civilizații iudeo-creștine și mari civilizatori ai popoarelor Orientului cum s-au trecut ei cu mare obră znicie în
că rțile de istorie ale francezilor, dar îi reduce la o pegră a istoriei care n-a fă cut decâ t ră u pe unde și-au tâ râ t
existența gregară . Gâ lceava dintre mozaici și Gustave le Bon a apă rut în Revista științifică din Paris în lunile
septembrie – noiembrie ale anului 1888.
Scrie le Bon despre ivriți: „Israeliții nu au avut nici arte, nici științe, nici industrie și nici alte
elemente care constituie o civilizație. Nu și-au adus niciodată nici cea mai mică contribuție la edificarea
cunoștințelor omenești. Niciodată nu au depășit acea stare de semibarbarie a popoarelor care nu
au istorie. Dacă în cele din urmă au avut orașe, motivul a fost acela că , în mijlocul unor vecini ajunși
la un grad de evoluție superior, condițiile de existență le-au impus necesitatea acestora. Dar iudeii erau
profund incapabili să -și construiască singuri orașele, templele, palatele, iar în perioada de apogeu a
puterii lor, sub domnia lui Solomon, au fost obligați să -și aducă arhitecți din stră ină tate, muncitorii și
meșteșugarii care nu aveau nici o emulație în sâ nul poporului lui Israel… Toate cunoștințele lor se
mă rgineau la creșterea animalelor, cultivarea pă mâ ntului și mai ales traficul de mă rfuri. De altfel,
prosperitatea lor n-a durat decâ t o clipă . Intoleranța și instinctele lor rapace i-au fă cut să devină insuportabili
pentru toți vecinii, iar aceștia din urmă i-au coborâ t cu ușurință la rangul de servitute. De altfel,

651
652
iudeii au tră it în mereu în cea mai înspă imâ ntă toare anarhie, iar trista lor istorie nu este decât înșiruirea
unor orori de tot felul: prizonieri tăiați în bucăți de vii sau fripți în cuptoare, regine aruncate câinilor
să le mănânce, populațiile unor localități întregi masacrate, inclusiv, femeile, bătrânii și copiii. Nici
chiar asirienii n-au demonstrat vreodată o mai mare ferocitate.” Cine mai câ râ ie în fața textului lui Le
Bon îi cer să citească Tora și Talmudul, dar nu ca pe o vedenie sinaită , ci ca pe un simplu mesaj informațional
ce trebuie analizat cu mare ră spundere și va descoperi singur adevă rul!
Despre „Biblie” G. le Bon scrie că a fost citită de milioane și milioane de oameni și: „fiecare a interpretat-o
după bunul său plac fără a-i descoperi însă sensul real”. Afirmația lui nu numai că este corectă , dar te
uimește curajul argumentației și dorința de a înfrunta dogmatismul și fanatismul mozaicilor care că lă reau
cultura Europei prin acțiunea de semitizare, și a popimii iudeo-creștine privind demascarea minciunii și
hoției fă cută în urmă cu aproape 2000 de ani pe care francezul o intuia. „Fără îndoială, un asemenea
fenomen de imaginație deformată, nu se va mai repeta niciodată, pe o scară atât de amplă, în istoria
omenirii. Paginile în care generații după generații de oameni au știut să găsească cele mai sublime
învățături morale nu sunt decât descrieri ale° dezmățurilor și masacrelor care constituie adevărata
istorie a iudeilor. Vicleșugurile lui Iacob, incestul fiicelor lui Lot, adulterul lui David, prostituarea în locuri
sfinte, execuțiile nemiloase și toate cronicile nesemnificative ale unui popor barbar le propovă duiesc de două
mii de ani popoarele creștine… A fost necesar un miraculos proces de imaginație din partea națiunilor
ariene pentru a-și recunoaște Dumnezeul universal și binevoitor în tră să turile întunecatului și ferocelui
Iahwe, idolul obscur al obscurului trib beni-Israel, cel care pretinde mereu sacrificii, holocausturi, carne friptă
și sâ nge… Incestul cu sora, cu propria mamă , relațiile intime ale bă rbaților între ei și ale femeilor între ele,
bestialitatea sub toate formele, acestea erau pă catele cele mai uzuale ale rasei israelite, că reia Tacitus i-a
remarcat nesă țioasa senzualitate”. Cine este tică los va striga că tre cele patru ză ri că francezul a fost un fioros
antisemit!
Te întrebi cu uimire de ce asemenea informații sunt cu atâ ta grijă dosite sau „uitate” fiindcă nu dau bine la
putoarea „poporului ales”? Ș i iară și francezul intuiește corect rolul jucat de biserica iudeo-cretină la
începuturile° ei în ră spâ ndirea scrierilor mozaice. „Istoricii iudei, care au scris cu mult timp după consumarea
acestor evenimente, exagerâ ndu-le în proporție considerabilă , le-au amplificat chiar mai puțin decât avea
să o facă Biserica creștină”. Oricine gâ ndește cu propria minte, își dă seama că fă ră impunerea iudeo-
creștinismului ca religie de stat în imperiul roman la anul 380 prin sabie și foc, mozaismul ar fi avut soarta
tuturor celorlalte culte antice, adică ar fi dispă rut împreună cu „poporul ales de Satana” și toate revelațiile,
inspirațiile, emanațiile și conspirațiile împotriva neamului omenesc.
Despre societatea modernă care încerca să scape din chingile dogmaticii religioase, le Bon spune: „Omul
modem este încă apă sat de povara unei eredită ți foarte grele. De aproape două mii de ani, influențele
ereditare au închis sufletele Occidentului în tipare care încep să crape, dar sunt încă foarte trainice. Trecutul a
lă sat în spiritul nostru amprente pe deasupra că rora valurile timpului vor trebui să treacă în repetate râ nduri,
pe parcursul secolelor, pentru a le șterge”. Câ nd le Bon și-a scris cartea, culturnici occidentali admiteau istoria
greacă , istoria romană și istoria iudeilor ca temelie a istoriei europene. Nici în prezent situația nu este
schimbată fundamental, și chiar dacă pretențiile mozaicilor sunt privite acum ca o glumă de majoritatea
istoricilor, mai sunt unii care scriu istorii revelate.
Despre ideile din Noul Legământ scrie: „Marea concepție a carită ții universale și pesimismul sumbru care
au stat la baza concepției lui Iisus, la fel cum stă tuseră la baza doctrinei lui Budha cu cinci sute de ani în urmă ,
nu aveau nimic semit. Asemenea principii nu puteau fi concepute de micul popor iudeu, intolerant, egoist,
vanitos și feroce”. Ș i aici bunul simț și cultura l-au ajutat pe le Bon să tragă concluzia corectă cu privire la
conceptele lui Iisus, iar astă zi sunt zeci de studii care au dovedit că textele nu numai că sunt „inspirate” din
scrierile esenilor, dar în unele sunt copiate chiar bucă ți întregi, numă rul lor trecâ nd de 300, dovedind că hoția
ivrită este revelație pentru goimi.
Lui Gustave le Bon îi ră spunde profesorul mozaic Félix Hément printr-un articol publicat la 20
octombrie în aceeași revistă , unde neagă toate afirmațiile acestuia, urcâ ndu-și neamul ca model de
moralitate, bună tate și civilizație pentru „misiunea de a iniția lumea în legea morală.” Ș i astă zi toți
lă tră torii stipendiați ai mozaicilor spun aceleași tâ mpenii. În lucrarea Cabala apă rută la Geneva în anul
1972 și scrisă de A. Ș afran, fostul rabin șef al Româ niei°, la pagina 12 gă sim zicerea: „Fiecare om în
parte și fiecare popor ca colectivitate, este îndatorat să mențină legă tura cu Dumnezeu. Această
sarcină revine în primul rând lui Israel. Că ci acest popor este partea lui Elohim; Iacob este partea
moștenirii sale, afirmă Tora. El se află în centrul lumii, este inima națiunilor. Prin existența sa el
realizează planul pe care Iahwee l-a° prevă zut în clipa creației”. Că ei au un plan împreună cu întunecatul

653
654
Iahwe privind stă pâ nirea lumii, este o informație pe care o poate înțelege oricine, dar de ce să fim toți robii
lor și să le înghițim pe nemestecate această otravă ?
Le Bon îi ră spunde profesorului mozaic, printr-un articol din 10 noiembrie 1888 apă rut în aceeași
publicație din care dau câ teva citate. „Nici un popor nu a lă sat moștenire, de altfel, o carte care să conțină
povestiri atât de obscene ca acelea care se găsesc pe fiecare pagină a Bibliei. Putem parcurge toate
celelalte că rți religioase ale lumii, cum ar fi Vedele, Avesta, scrierile budhiste, Coranul, etc., fă ră a mai gă si
nică ieri așa ceva. Majoritatea acestor că rți sunt cu mult anterioare Bibliei, și totuși conțin precepte de o
moralitate cu mult superioară celei a că rții iudeilor… Domnul Hément, asemenea tuturor coreligionarilor să i
de altfel, își face o idee° destul de aparte cu privire la rolul iudeilor, câ nd ne asigură că istoria israeliților
este în realitate istoria omenirii. Dacă domnul Hément dorește să -și dea osteneala de a citi cartea din care a
criticat un extras, dumnealui va vedea că istoria, așa cum se degajă din cercetările arheologice moderne,
diferă considerabil de ceea ce a putut învăța el din manualele elementare pe care continuă să le
redacteze colegii lui și care se folosesc în învă ță mâ nt. Numai în aceste cărți infantile (cu adevărat
dezonorante pentru profesorii de la Universitatea noastră) mai vedem istoria lumii începând cu aceea
a israeliților, câ nd cu mii de ani înaintea lor înfloreau, pe malurile Nilului și pe câ mpiile din Chaldeea, imperii
puternice și civilizații stră lucitoare.” Cum le Bon nu știa ce se ascunde sub această acțiune de maculare și
otră vire a istoriei, culturii și memoriei colective precum și îndobitocirea goilor cap de lut, voi da în continuare
câ teva citate din Protocoalele Sionului, noul lor program de luptă împotriva Neamurilor, aprobat în Congresul
sionist din anul 1897 ținut la Basel, cu care începea Noul Veac al Ră zbună rii Mozaice.
Capitolul XVI: „Cu scopul de a nimici toate forțele colective în afară de ale noastre, vom desființa
Universită țile, prima etapă a colectivismului și vom întemeia altele, într-un nou spirit. Conducătorii și
profesorii lor vor fi pregătiți în taină pentru munca lor, prin programe de acțiuni secrete și
amănunțite, de la care nu se vor putea abate întru nimic. Vor fi numiți cu o deosebită bă gare de seamă și vor
fi în întregime dependenți de guvernă mâ nt… Vom șterge din amintirea oamenilor toate faptele
vremurilor apuse, care nu ne sunt plăcute, nepă strâ nd decâ t pe acelea care zugrăvesc greșelile
guvernelor creștine… Sistemul înăbușirii gândirii e deja în vigoare, în așa numitul învă ță mâ nt prin
imagini, care are menirea de a transforma pe oameni în animale blânde, care nu cugetă ci așteaptă
reprezentarea în imagini a lucrurilor pentru a le înțelege… În Franța, unul din cei mai buni agenți ai noștri,
Bourgeois, a proclamat deja noul program de educație prin imagini”. Dacă Hément nu era chiar cel mai bun
falsificator, nu înseamnă că nu-și fă cea treaba și el cu osâ rdie mozaică .
Mai zică cineva că Protocoalele sunt scorneala ohranei țariste care se ocupa în amă nunt de scrierile lui le
Bon. Francezul a observat fenomenul ce îl îngrozea dar nu știa unde s-a nă scut și cum se manifestă în
intimitatea lui pentru că nu fă cea parte din masoneria mozaică , privilegiu de care se bucurau profesorii
mozaici de la Universitatea din Paris pe care îi acuza de tică loșii.
El constata doar efectele grotești ale manipulă rii istoriei în defavoarea poporului francez. Nouă
românilor, astăzi, aceeași mozaici, prin cozile lor de topor din codrul mioritic, ne aplică un program
asemănător de falsificare a istoriei sprijinit pe față de Guvernul Româ niei, Parlamentul Româ niei și
Președinția Româ niei, fă cut pe banii noștri și care lucrează numai în favoarea lor!
Ca să dovedesc faptul că și astă zi se sumețesc cu conspirații împotriva neamului omenesc, mai dau un citat
din Cabala scrisă de A. Ș afran, unde la pagina 14 ni se întunecă mintea de atâ ta lumină mozaică . „În felul
acesta fiecare membru a lui Israel ia parte la funcția cosmică a întregului popor. Tora a fost prevă zută înainte
de crearea lumii; ea înglobează atâ t constituirea lumii câ t și constituirea lui Israel. Dacă Tora n-ar fi existat,
lumea n-ar mai fi fost creată: dacă Israel n-ar fi fost, lumea n-ar fi dăinuit. Lumea a fost concepută pentru
ca Tora să fie înfăptuită de geniul omenesc în totalitatea lui. Ș i dacă aceasta n-o aplică încă , Tora este
încredințată celui mai vârstnic din marea familie omenească, lui Israel; frații să i îi vor urma exemplul.
Tora și Israel sunt chiar condițiile creației, scopul acesteia este înscris în Tora și se exprimă prin Israel.
Poporul acesta trebuie să înfăptuiască o sarcină mai mult decât universală: o sarcină cosmică. În
calitate de lege cosmică, Tora conține, pâ nă și în literele și accentele sale, însă și forțele care domnesc asupra
lumii naturii și principiile care guvernează viața morală a fiecă rui israelit și care sunt destinate orică rui om și
tuturor popoarelor.”
Dacă ar fi zurba unui individ de la balamuc, am arăta condescendență, dar urătura este a unuia
dintre cei mai mari și mai fanatici specialiști „în științele Torei” și înfocat luptător pentru ultima
victorie a sionismului și a Frăției lui Ezra-el asupra neamului omenesc!
De le va fi cu mare supă rare zicerea mea, le dau un tras din Făcă-Tora lor unde în Epistola întâi a

655
lui Pavel către tesaloniceni, la 1,15 gă sim gâ ndurile „curate” ale ivriților din secolul I față de Neamuri, care au
ră mas în mințile și apucă turile lor, la fel de „neprihă nite” pâ nă azi: „Iudeii aceștia au omorâ t pe Domnul Iisus
și pe prooroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu și sunt vrăjmașii tuturor Neamurilor”. Textul
avâ nd pretenția de revelație divină , fiind ieșit de sub peana unui mozaic sadea, fariseu și mare că rturar, nu
mai avem cum să -l dă m hă isa sau ceala!
Leprele sioniste îl fac pe latinul Tacitus antisemit, pentru că istoricul a scris după anii 100 ai erei noastre,
din propria experiență de viață aceeași realitate despre mozaici, adică odium generis humani (dușmani ai
neamului omenesc), tot așa cum zice și Ș aul în reveriile și vedeniile lui pe la anii 60, ară tate mai înainte,
adevă ruri istorice care astă zi nu mai sunt valabile fiindcă sunt antisemite!
Revin la gâ lceava lui le Bon cu profesorii mozaici de la Universitatea din Paris unde Hément îl acuză pe
„scorțosul francez” de fanatism antireligios, fiindcă atunci încă nu apă ruse scorneala mozaicului sau
cazarului semit sau evreu. Acum dacă faci aceleași afirmații ești acuzat de antisemitism, fascism, naționalism,
antiholocaustism și antipupincurism.
Le Bon îi amintește profesorului mozaic faptul că și prin alte ogră zi s-a observat că sub tufe de bă lă rii
apă rute din senin, s-au încuibat șă rpă rii sataniste dar veghetorii nu au stat cu mâ inile în sâ n și au ză psit
mișelia. „Dacă niște națiuni atâ t de civilizate ca rușii și germanii îi înlă tură cu grijă din funcțiile publice și din
armată și fac tot posibilul pentru a se debarasa de ei, cauzele nu sunt credințele lor ci sentimentele
particulare cu privire la rasă … Israelitul nutrește contra creștinului o ură neabătută, pe deplin justificată
de altfel de repulsia pe care o stâ rnește de aproape două mii de ani. Prin forța sa de asociere, el formează
un stat în stat și, în puținele țări unde nu este tratat ca un străin, va ajunge să asimileze cea mai mare
parte a puterii și a avuției publice”. Acest crez al lor l-au afirmat în public, tartorii Cremieux și Montefiore
în Apelul din anul 1860 prin care cereau mozaicilor să pornească ultimul asalt împotriva creștinilor și să -i
sufoce pe toți prin puterea șă rpă riei sataniste numită Fră ția° lui Israel și a lui Iahwe. El a fost dezvoltat în
satanista scriere Protocoalele Sionului și în ideologia bolșevică , toate urzelile fiind numai din ră dă cină
mozaică . Câ nd defilezi cu Satana te numești numai satanist și nicidecum salvatorul umanită ții!
1883 la 28 iunie are loc arestarea lui Eminescu și internarea cu forța în spitalul jidovesc Caritas unde
este otrăvit cu mercur. Chiar dacă el a mai supraviețuit încă 6 ani acestei monstruozită ți, activitatea de poet
și gazetar a fost curmată pentru totdeauna! În aceeași zi sunt devastate de că tre bandele puterii ciocoilor
liberali, toate sediile Societății Carpații unde Marele Româ n era în conducerea organizației, și care avea un
numă r de cca 10000 de membri. Se temea leprozeria liberală închinată masoneriei internaționale, de
constituirea unei noi organizații politice pe care să nu o poată controla, așa cum au ajuns conservatorii?
Autorii crimei sunt masonii Ion Brătianu ca prim ministru și ministru al apă ră rii naționale, Titu Maiorescu,
una din că peteniile partidului conservator, I. Slavici, iar complici regele Carol I, D. A. Struza că petenie liberală
și mafia sioniștilor cazari din Româ nia și alții mai mici.
Să pun în gră madă ordonată câ teva informații despre acest sinistru personaj Ion C. Brătianu, care a
influențat atâ t de mult istoria Româ niei, și, din pă cate numai în ră u. Tiran înnă scut și canalie prin educația
primită , „marele bă rbat” a falsificat și mutilat cu sprijinul țucalilor, istoria modernă a ță rii. S-a nă scut în anul
1821 în județul Argeș și a murit în anul 1891 la proprietatea sa Florica din același ținut. A fost președintele
Partidului Național Liberal între anii 1875-1891, prim-ministru în perioada iulie 1876-aprilie 1888 cu
excepția perioadei aprilie-iunie 1881 câ nd guvernul a fost condus de fratele lui Dimitrie Bră tianu, dar care
avea aceeași educație.
Tată l să u, Constantin – Dincă – Bră tianu(1768-1844) venit din râ ndul moșnenilor, a fost unul dintre
cei mai importanți demnitari ai județului Argeș, ocâ rmuitor al județului, deputat ales de mai multe ori
în Adunarea Obștească a Ț ă rii Româ nești (1831-1844), ridicat la rangul de mare clucer (dregă tor care
se ocupa cu aprovizionarea curții domnești) de domnitorul A. D. Ghica în anul 1839. Toată viața s-a
ocupat de negustorie și iară și toată viața a avut zeci de procese cu tovară șii de afaceri pentru înșelă -
torie. Soția acestuia, Anastasia – Sica – Tâ gveanu (?-1839), era o femeie rece și tiranică , iar nepoata ei
Sabina o considera chiar să lbatică . Au avut împreună mai mulți bă ieți și fete: Ion, Dimitrie, Ana
că să torită Furduescu, Teodor general, Maria că lugă riță , Zinca că să torită Enescu, Caterina că să torită
Odobescu, mama „marelui istoric” Alexandru Odobescu.
Câ nd se pregă tea de drum pentru a ajunge în capitala Franței să se școlească , Ion se duce la mama
lui să -și ia ră mas bun iar câ nd se apleacă să -i să rute mâ na este miluit cu o labă peste bot pe care nu o va
uita toată viața. Pleacă la Paris să facă liceul dar îl abandonează pentru că îi moare mama și se întoarce
în țară . Intră în mișcarea pașoptistă din anul 1848 ca reprezentat al° masoneriei internaționaliste și după

656
ce acțiunea se dovedește o nereușită , este exilat împreună cu alți participanți.
După unirea din anul 1859, I. Bră tianu împreună cu° vechiul tovară ș de lupte și cloceli masonice, grecul
fanariot C. A. Rosetti (1815-1885), duc o luptă subterană împotriva conservatorilor pentru a confisca statul
româ n și a-l folosi numai în interesul lor masonic și în dauna poporului româ n. Este inițiatorul acțiunii de
abdicare a lui A. I. Cuza, apoi, încet îi elimină pe liberalii moderați din Moldova, PNL devenind în scurt timp o
ocultă cu un puternic caracter mafiot care a urmă rit zeci de ani să pună mâ na pe toată puterea economică și
politică din Româ nia, așa cum se întâ mplă și azi.
Ș i-a înscenat două atentate ca să apară erou și salvator al neamului româ nesc. La 4 iulie 1878 se
pretinde că a avut loc primul atentat la Cotroceni, câ nd plecâ nd spre casă cu o tră sură cu un vizitiu
muscal, a fost aruncat jos datorită felului cum conducea acesta caii, el a ră mas pe caldarâ m iar
muscalul a fugit ca o nă lucă în necunoscut, cu zmeii lui cu tot. Povestea este cam stră vezie de a ajuns el să
se rostogolească în tră sură ° ca un bostan și de aici jos fă ră ca surugiul și mijlocul criminal de transport
să fi pă țit ceva. Muscalul putea să -i tragă în cap cu o ghioagă sau un glonț, și nu să -l tă vă lească prin
tră sură ca pe un chefliu înțepenit de tră scă u! La 14 decembrie 1880, chiar are loc un atentat asupra lui
Bră tianu executat de profesorul Pietraru cu un cuțit care a încercat să -l înjunghie, dar s-a rupt lama.
Atentatorul era directorul Gimnaziului Matei Basarab din București și pentru „fapta” lui a fost
condamnat la 10 ani° de pușcă rie, dar eliberat după câ teva luni, iar Eminescu a scris că toată povestea este
un
deochi al că peteniei liberale I. Bră tianu să nu se uite cine este martirul neamului româ n de atunci și pe
vecie. Un alt pretins atentat spun ei că avut loc la data de 15 septembrie 1886, câ nd un individ a tras cu
un pistol asupra „omului providențial” al româ nilor, dar cum era apă rat de Pronie, aceasta a pus mâ na
și glonțul a luat-o razna. Câ nd el a pus la cale asasinarea lui Barbu Catargiu, atentatorul a reușit să
tragă în victimă de la câ țiva centimetri fiind sigur că nu va scă pa cu viață . Nici pretinsul atentator la
viața lui Ion Bră tianu nu este prins.
Ca să judecă m mai bine faptele lui I. Bră tianu din istoria modernă a româ nilor, trebuie să amintesc că era
mason și toate acțiunile fă cute de el în Româ nia nu au fost lă sate chiar după voia lui pentru că avea un stă pâ n
că ruia trebuia să -i respecte poruncile primite, tot așa cum comuniștii din toată lumea ascultau orbește de
ordinele Moscovei bolșevice a cazarilor.
Pentru înțelegerea realită ților româ nești din acele vremuri, dau câ teva fragmente foarte importante din
instrucțiunile primite de Garibaldi la 5 aprilie 1860, câ nd pornise la cucerirea puterii politice în Italia. Ele au
fost publicate de Paul Rosen în anul 1890 – fost Mare Inspector General, cel mai înalt grad al masoneriei – în
lucrarea L’Ennemie Sociale, care a ieșit din această organizație ocultă și a dorit să avertizeze societatea
franceză de pericolul francmasonic. „Tu te vei sili să atragi în aceste Ateliere cel mai mare numă r de elemente
dușmă noase Catolicismului, dușmane ideilor și instituțiilor creștine, pe toți revoltații contra bisericii, care
este vră jmașa noastră , pe toți credincioșii de orice fel. Te vei sili să faci un loc pentru Frații Simbolului
tuturor ambițioșilor, care voiesc să ajungă la onoruri și putere, tuturor declasaților și secăturilor, care
sunt în căutarea unei poziții sociale, oamenilor de petrecere, bonvivanților lacomi de plăceri
materiale, negustorilor și industriașilor aprigi de câștig, literaților, savanților setoși de renume… Tu
ești Dumnezeul tă u, Pontiful tă u și Regele tă u însuți. Rațiunea ta este singura regulă a Adevărului, singura
cheie a științei și a politicii. Poftele tale și instinctele tale constituie singura regulă a Binelui, singura
cheie a progresului și a fericirii…”. Ceea ce descria Eminescu în articolele sale este rezultatul acestor
instrucțiuni criminale pe care oculta liberală din București le-a urmat cu orbire, dar câ știgurile au fost numai
în favoarea lor și totdeauna în paguba ță rii și poporului. Însă „marii bă rbați”, masonii I. Bră tianu și C. A.
Rosetti au avut relații apropiate cu tartorii Alianței Universale Izraelite ca șefi ai masoneriei mondiale care
numai binele nu ne doreau. Prin tertipuri și minciuni au fost foarte aproape de a da tuturor cazarilor ce s-au
revă rsat în valuri după 1848 dar mai amarnic după 1860 în Principatul Româ niei, dreptul de cetă țenie pentru
a potoli tă mbă lă ul pornit de aceștia pe la principalele curți europene privind recunoașterea condiționată a
independenței Româ niei în anul 1878 în funcție de legiferarea pretențiilor lor în țară .
În ziarul Timpul din 1 mai 1879 se scrie despre liberalii roșii: „Sunt cunoscute apoi intimitățile
finilor liberali cu Crémieux°, Montefiore și alți evrei însemnați, intimită ți prea naturale, pentru că
evreii tuturor ță rilor sunt liberali și ultraliberali, republicani, etc… lucru lesne de explicat dacă considerăm
că evreii, neavând nici patrie, nici tradiții, firește că nu vor ține la patria și la tradițiile
poporului pe lângă care trăiesc. Discursurile de ocazie ale d-lui Bră tianu nu dovedesc din nefericire
nimic. Că ci acuzarea noastră principală pe care o facem roșilor nu este că au fost și sunt amici ai evreilor;
la urmă fiecine e stă pâ n pe voința și cugetă rile lui. Dar ceea ce n-au drept de a face e de-a duce

657
658
poporul în eroare și de-a se gera la ocazia de adversari ai evreilor”.
Ion Bră tianu ajunge la conflicte grave cu banda de lichele cu care conducea țara, acuzâ ndu-i de imoralitate
și rele aplecă ri, hotă râ nd să se retragă . Eminescu scrie un articol care se potrivește foarte bine și celor care au
condus Româ nia după decembrie 1989. „Abstracție fă câ nd de alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca
retragerea d-lui Ion Bră tianu, vom persista acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după care,
chiar mă rturisirea d-lui Bră tianu și după aceea a Românului, «imoralitatea majorită ții», pe care d-sa crede a o
putea combate mai bine pe banca de deputat fiind.
Atâ ta timp ni s-a zis că opoziția calomniază ; că impută mucenicilor de diferite categorii din amâ ndouă
Adună rile fapte pe care ei nu le-au îndeplinit niciodată , că foile opoziției scornesc neadevă ruri în seama
onor??, patrioți. În sfâ rșit vine ziua în care d. Bră tianu însuși declară în fața lumii: «Foile opoziției au
dreptate, majoritatea partidului roșu e atât de coruptă încât nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în
afaceri scabroase pe care sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile pe cari mi
le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situație falsă, nu mai pot
guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul ; mă
retrag pe banca de deputat de unde voi putea combate mai cu energie și mai cu succes relele aplecări ale
oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai
mare».
D. Brătianu a avut nevoie de nulități care să se poarte după comandă. Aceste nulită ți fă ră trecut, fă ră
tradiții, unele chiar fă ră patrie ori naționalitate hotă râ tă , au pă rut la început de a primi rolul ingrat de a ridica
mâ na la orice va zice guvernul.
Cată să știe cineva cum au fost recrutate aceste nulită ți de prin ungherele indecenței publice. Ici vedem
pe unul care, după ce și-a bă tut averea la tă lpi, a ajuns a scrie cuplete pentru pă să rile că lă toare ale
cafenelelor și a vinde bilete pentru ele în orașe de provincie; un altul, câ ntă reț de biserică , își udase
glasul să u frumos cu atâ ta socratică statornicie încâ t începuse să sune a clopot dogit, spre marea
scandalizare a enoriei, a trebuit deci să -și schimbe cariera; un al treilea își fă cuse din jocul de că rți o
profesie, în fine alții îmbră țișaseră profesiuni care se feresc și mai mult de lumina publicită ții. Americani
desăvârșiți, oameni trecuți și prin ciur și prin sită , personalități imposibile în orice partid politic,
care pierduseră orice speranță și orice credință , se grupară împrejurul stindardului roșu și d.
Brătianu îi reabilită, le dete țara pe mână. Trebuie să asiste cineva la o ședință a Camerei să simtă tonul
de ironie și de dispreț cu care d. C. A. Rosetti strunește menajeria pentru a înțelege de ce soi sunt
legăturile între partid și șefi. Dar dacă nulită țile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o
modestă diurnă care reprezenta o îmbună tă țire a sorții lor, curâ nd exigențele lor deveniră mult mai
mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii
țării. Adunătura de ieri se aristocratiză , contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, și
viața maimuțată după Occident e scumpă în București. Se nă scu deci un raport juridic nou între d.
Bră tianu și partizanii să i. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare
lucru e foarte deosebit. Unii cereau câte trei-patru funcții, pe lângă postul de deputat, alții moșii,
întreprinderi, alții moșii de ale statului, cu supoziția păsuielii, până ce în fine guvernul central
scăpă cu totul frânele din mână, încât toate numirile în funcții se fac nu după titlu ori după merit,
ci după cum ordonă deputații, care la rândul lor atârnă de comitete de politicieni de profesie,
formate în fiece centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie. Ele creează din banii
județelor burse pentru copii patrioților trimiși în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde,
ele decid a se face drumuri județene pe unde patrioții au câ te un petic de moșie, încâ t toată munca
publică , fie sub formă de contribuție, fie sub cea de prestațiune se scurge direct ori indirect în buzunarul
unui patriot. Partidul roșu a devenit o companie de exploatare, care se-nțelege că nu suferă ca
altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul să u politic guvernului el nu devine
prin asta pă rtaș la foloasele materiale ale companiei. Ș i ministru – vorbim aici de cel mai onest ministru,
care el însuși nu primește o parte aliquată a câ știgurilor – ministrul stă cu condeiul în mâ nă ,
condamnat a iscă li cu de-a sila toate turpetudinile acestora și a le acoperi cu responsabilitatea sa.
Va să zică aceste elemente i-au fă cut d. Bră tianu guvernarea imposibilă , ele l-au amă râ t, l-au dezgustat,
l-au fă cut să se retragă , pentru a le supraveghea? Dar oare acesta este mijlocul cel mai energic spre a le
neutraliza acțiunea? Supravegherea d. Bră tianu e oare o garanție îndeajuns că ele vor deveni altfel de
cum sunt? Permită -ni-se a ne îndoi, pentru că mai cu seamă vedem că din această luptă , cel învins a
ieșit d. Bră tianu. Dacă retragerea d. Bră tianu ar fi însemnat° o victorie, am fi vă zut venind în locu-i
elemente favorabile acelor vederi politice pe care d-sa le-a contractat în timpul în urmă , câ nd, după

659
660
expresia Românului, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mâ ntuire a ideilor liberale. Noi vedem însă
tocmai contrariul; vedem accentuâ ndu-se politica de partid a majorită ții față cu modestele d-sale de politică
de stat, că compania de care d-sa s-a lepă dat cu amă ră ciune e departe de-a voi să -i îngă duie rolul de cancelar.
«Sau cu noi sau cu nimeni altul», iată deviza companiei. S-a stricat tovărășia; partidul roșu a primit o
gravă lovitură din partea șefului ei, care a discreditat-o, arătând cât de scump a trebuit să-i plătească
companiei voturile trebuitoare politicii sale. Ț ara, pusă în posibilitate de a judeca, le va da o a doua
lovitură , după care speră m că tovă ră șia Mihă ilescu – Carada nu va mai fi cu putință în Româ nia”. Timpul 20-
21 aprilie 1881.
Dar Eminescu a ară tat în articolele sale chiar mai înainte „calită țile” parlamentarilor partidului roșu: „De
câ nd există obștească Adunare în ță rile noastre o strâ nsură mai nevrednică de palavragii și de naturi
catilinare nu s-au mai vă zut. Cartofori de profesie, stâ lpi de cafenele fă ră rost de meșteșug, indivizi care au
accese de delirum tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adună ri, încâ t toate darurile și
podoabele, natura pare a le fi gră mă dit asupra a o samă din deputații actuali… E curios într-adevă r de a se
vedea cum un popor ca al nostru, că ruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporționate și o isteciune destul
de vie, și-a prefă cut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun, într-un fel de menajerie
de curiozită ți etnologice și zoologice, ale că rei exemplare gâ ndesc și vorbesc tot atâ t de ciudat pe câ t de
ciudate arată ”. Timpul 24 martie 1879.
Ca să înțelegem mai bine cum au reușit aceste gunoaie să jefuiască și să umilească țara, trebuie să precizez
că Rosetti, Bră tianu și Carada formau oculta ce controla absolut atâ t partidul liberal câ t și Regatul Româ niei,
dar toți trei sataniști erau masoni iar organizația internațională și internaționalistă din care fă ceau parte, le-a
dat instrucțiuni clare cum să procedeze câ nd vor pune mâ na pe putere.
Locul lui I. Bră tianu este luat de Dimitrie Bră tianu, fratele celui supă rat ce rostește în Camere cu ocazia
învestiturii un discurs comentat de Eminescu.
,,«D-lor deputați, permiteți-mi mai întâ i a vă oferi toate mulțumirile mele pentru mă gulitoarea amiciție cu
care m-ați onorat și ați bucurat inima mea. Maiestatea Sa Regele, ținâ nd cont de dorința exprimată de unii
dintre dvs. a binevoit a mă însă rcina cu formarea noului minister, care are onoarea a se prezenta astă zi
înaintea d-voastră . Acum d-lor deputați negreșit că doriți să vă dau citire programului nostru ministerial. Mai
mult decâ t oricine eu doream să facem un program, eu mai cu seamă, care nu știu vorbi, doream să vă
arăt că mă pricep puțin la scris. În adevă r, nu sunt vorbitor, dar ră ul nu este așa de mare, fiindcă sunt destui
vorbitori, oratori, sirene, pe bă ncile Adună rii și poate chiar pe banca ministerială . Dar cu toată mâ ncă rimea ce
aveam de a așterne un program, m-am stă pâ nit și nu l-am fă cut, și iată pentru ce: în viața mea am avut
fericirea ca niciodată , nimeni să nu-mi zică , că nu crede ceea ce i-am spus, și-mi era teamă ca de astă dată să
nu port acest neajuns, cu atâ t mai grav că el ar fi venit din partea întregii națiuni prin aleșii săi.
În adevă r, programele s-au cam deocheat. Pentru aceste motive am crezut că e mai bine să schimbă m
sistema și, în loc să propun acum câte în lună și câte în stele într-o frumoasă programă, mai bine să am
să vă dau seamă peste câ teva luni de ceea ce voi fă cut… Dar ca să facem această îndreptare trebuie ca fiecare
să fie la locul său, hoțul în pușcărie, acei care speculă binele public în interesul lor în carantină, iar
omul onest la lucru. Mai mulți cu care am avut ocaziunea să vorbesc, la venirea mea la minister, mi-au zis că
nu vom avea cu cine face aceste îndreptări, căci în țara aceasta nu sunt oameni onești. Eu, domnilor, nu
împing scepticismul meu pâ nă acolo și cred că mulți sunt oameni onești în țară . Dar chiar dacă aș admite în
adevăr, că n-avem oameni onești, îi vom face. Româ nul are facultatea de a se schimba cu o mare înlesnire
și în bine și în ră u.
Sunt dar încredințat că , cu o justiție imparțială și cu o voință energică mulți din acei care până acum
treceau că sunt rău nărăviți se vor îndrepta și cu chipul acesta vom deveni utili ță rii, și ei înșiși se vor simți
fericiți de a avea conștiința împă cată , fericită ».
D. prim-ministru voind să arate că se pricepe nițel la scris, simțea mâ ncă rimea de-a așterne un program și de-
a promite în el câ te-n lună și în stele, dar programele s-au cam deocheat.
Iată stil de prezident de Consiliu, și de discurs-program, care desigur va avea onoarea de a fi reprodus de
presa europeană !
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii care l-au onorat c-o măgulitoare
amiciție și i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile,
căci în țara aceasta nu sunt oameni onești. D-sa nu-i atât de sceptic. Dacă nu există oameni, d-sa
îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, bețele d-lui Fleva date școalelor se vor preface
în lemne groase de cer și d. Fleva însuși se va simți fericit de-a avea conștiința împă cată , liniștită . De

661
dragul împă că rii și a liniștei conștiinței (plus frica de procuror) cucernicul Simeon va administra țara corect și
pă rintește. După adâ ncimea cu care tratează chestiunile interne, cată să ne așteptă m la o tot atâ t de
luminoasă expunere a atitudinii cabinetului în afară .” Timpul 1 mai 1881.
Astă zi cei care se află în fruntea Româ niei, nu mai au teamă nici de procuror nici de Dumnezeu, pentru că
ei sunt adevă rul curat al voinței „poporului”.
După instalarea guvernului lui D. Bră tianu, presa din Occident a fă cut mai multe referiri la corupția
ce stă pâ nea Româ nia. Ziarul Presee din Viena scria în luna septembrie 1881 un articol pe care Eminescu
l-a comentat de mai multe ori și l-a reprodus în totalitate în Timpul din 10 ianuarie 1882 cu urmă torul
conținut. „În România guvernă de șase ani de zile partidul liberalilor sau a roșilor. El a avut
fericirea de a fi la câ rmă într-un timp în care Rusia declară ră zboi Turciei și în care Româ nia a putut să
devie, prin Tratatul de la Berlin, nu numai neatâ rnată dar și regat. Ceea ce s-o mai fi fă cut în acest timp
pentru țară e poate mai puțin meritul partidului roșu pe câ t a conducă torului Ion Bră tianu, care de la
iulie 1876, a purtat aproape fă ră întrerupere prezidenția Consiliului. Dacă partidul s-a putut menține
atâ t de mult în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte a influenței lui Rosetti, carele, ca
șef-redactor al Românului și ca prezident al Adună rii s-a îngrijit de toate de câ te Bră tianu nu avea
dibă cia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicând mai mult
decât o gloată disciplinată căreia îi lipseau atât talentele cât și caracterul. Cu atât mai dibaci erau
membrii acestui partid în exploatarea funcțiilor, demnităților și gheșefturilor care le stătură la
dispoziție în decursul atâtor ani. Rosetti, acest Girardin al Româ niei, cunoștea bine slă biciunile
omenești și necesită țile partizanilor să i, și supozițiunea tă cută «de-a tră i și a lă sa pe alții să tră iască » era
cleiul care lipea existența și forma tă ria partidului liberal din Româ nia. Oameni cu mâ ni curate și
principii catonice ca Bră tianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roșu și câ nd aceștia – entre eux –
condamnau și blamau pe proprii partizani, acestora sau le era rușine nițel sau nu le era deloc, dar la urma
urmelor lucrurile ră mâ neau în fă gașul lor vechi, că ci Rosetti, pe atât de popular pe cât de lipsit de
scrupul, prefera domnia partidului său oricărei considerații morale și oricărei griji pentru binele
adevărat al țării.
Luâ nd lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în față -i
cerința de a face ceva pentru reformele dinăuntru – ceea ce în România era echivalent cu
înlăturarea corupțiunii.
În mă sura în care se dezlegau cestiunile exterioare, se prezentau tot mai peremptorie cerința aceasta și,
pentru că Bră tianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul să u să taie cu dezinteresare în carne
proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat și el sub ruinele partidului să u. Atunci intră de dragul partidului al
doilea dioscur, Rosetti.
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roșiilor dacă chestiunea dună reană
n-ar fi revenit pe tapet și nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ion Bră tianu, care se bosumflase.
Rosetti° și Bră tianu nu sunt însă numai dioscuri politici de treizeci și cinci de ani încoace, ci pâ n-la un
grad oarecare, sunt și rivali, deci, câ nd chestiunea dună reană se ivi din nou, unul dintre ei trebuia să
iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetti, nu fă ră oță râ re, precum ne spun știrile din București,
pentru că refuză de a mai lua prezidenția Camerei și preferă de a face politică de redactor-șef al
Românului, în Parlament și afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziție deschisă sau numai periodică
în contra guvernului, atunci roșii se desfac în adevă r după cum vedem din foile româ ne în „juni”
liberali și „bă trâ ni” liberali și atunci s-ar sfâ rși nu numai cu ministeriul Bră tianu, ci cu chiar domnia
partidului liberal în România. Cu toate meritele și cu toată popularitatea pe care o posedă Brătianu,
el nu se va susține în Parlament față cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali. Lui
Bră tianu, omului bă trâ n și în adevă r obosit, nu i-ar mai ră mâ nea nimic alt de fă cut decâ t de-a se retrage
cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să -și reformeze partidul cu elemente de convingeri mai
conservatoare, adică cu adversari de-ai să i de pâ nă acum. O poate însă face, este în stare de-a rupe cu
tradițiile vechi și partizanii vechi? Iată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Bră tianu a avut gust
să facă o asemenea întoarcere-mprejur ne-o dovedește atitudinea sa din anul trecut, câ nd fratele și
adversarul să u Dimitrie Bră tianu a luat prezidenția Consiliului.
Această icoană a situației stă rilor politice din Româ nia n-ar fi tocmai interesantă , dar ea ne deschide la
o perspectivă cam vastă la o criză de partide și de guvern în Româ nia. Deplina dă râ mare dină untru a
partidului liberal va aduce la câ rma ță rii un nou partid, pe cel conservator, și această împrejurare e
destul de însemnată nu numai pentru Româ nia, ci și pentru relațiile ei cu stră ină tatea. E cu putință , ba

662
verosimil chiar, ca, după ieșirea lui Rosetti, că ruia-i vor urma și miniștrii Stă tescu și Urechilă , Brătianu
să-ncerce încă odată a-și reconstrui ministeriul cu mediocrități, dar mult nu poate ținea situația.
Bră tianu, să tul de guvern și obosit, Rosetti în opoziție, partidul depravat – iată necesitatea impusă unei
schimbă ri a sistemului politic. E adevă rat că conservatorii nu formează astă zi un partid puternic și strâ ns
organizat. Roșii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentați prin posturi diplomatice și de
alt soi; în fine știe oricine că partidul boieresc, bă trâ na dreaptă – pe care Rosetti l-ar fi recomandat în zilele
din urmă ca succesor politic – n-o să -i ajute tocmai mult Româ niei. Dar între capacită țile mai tinere ale
conservatorilor există bă rbați patrioți cu o cultură superioară și de un caracter dezinteresat, precum
Maiorescu, Carp, Lahovari ș.a. cari, ca odinioară Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o
moștenire atât de destrăbălată ca acea a roșiilor. Dacă gâ ndim la relațiile actuale dintre Austro-Ungaria și
Româ nia nu e desigur optimism de-a crede că aceste relațiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim
conservator. Austrofobii și rusomanii sunt mai rari în șirurile conservatorilor decâ t între partizanii unui
Rosetti, Cogă lniceanu?? sau Stă tescu, ceea ce nu poate fi decâ t în favorul dezvoltă rii și neatâ rnă rii Româ niei.
Deocamdată cată să așteptă m ce curs va lua criza ministerială din București. Soluția ei va ară ta dacă
pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea curâ ndă a Camerei. Dacă regele
Carol se va hotă rî de a chema un ministeriu conservator, trebuie neapă rat să urmeze disoluțiunea
Camerei față cu puterea cantitativă a majorită ții liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele
parlamentare din București nu vor fi tocmai vesele. Oță râ rea și patima au luat dimensiuni atâ t de mari în
ziarele opoziției și a majorită ții în timpul din urmă că nu e de gâ ndit la o curată campanie parlamentară ,
nici la o sanificare a partidului astă zi la putere”.
Despre mișcarea socialistă și comunistă care începea să scoată nasul prin Europa, Eminescu scria în
Timpul din septembrie 1881: „O serioasă tulburare amenință Europa, Cetă țenii liberi, independenți și
înfrățiți ai republicii universale, care la noi sunt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a ră sturna
toate formațiunile° pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai înainte sigur, totuși
vor încerca să o facă pe calea lor obișnuită a atentatelor, scenelor de ulițe, tulbură rilor, etc, iar acele
încercă ri încep a-și arunca umbrele de pe acum”.
Pe la anii 1887 clanul Brătianu conducea țara ca pe propria feudă , fiind format din I. C. Bră tianu – prim
ministru, Dimitrie Bră tianu – deputat, Gr. T. Bră tianu – administrator al Dobrogei, I. I. Bră tianu (viitorul Ionel
Bră tianu, care, ajuns prim ministru își chema miniștrii la el acasă să le dea porunci!), N. N. Bră tianu, potentat
liberal, Ghiță Enescu, cumnatul° primului ministru. Partidul roșilor a condus țara timp de peste 50 de ani și a
croit-o ca pe un stat tipic mafiot unde o minoritate plină de vanitate, corupție și tică loșie tiraniza o mare
majoritate analfabetă și fă ră putință de a se revolta.
Soarta Marelui Româ n M. Eminescu i-a fost pecetluită de acești criminali care au urmă rit și au reușit să
transforme țara într-o feudă controlată în totalitate de structuri mafiote așa cum s-au dezvoltat fă ră mă sură
după primul ră zboi mondial în Româ nia Mare. Eminescu a dat totul fără a cere nimic de la nimeni. Pentru
curajul lui ieșit din comun de a apăra adevărul, istoria și datinile acestui neam, trădătorii l-au asasinat
defă imâ ndu-l că era bolnav de sifilis, snoavă scoasă din pană jidovească la peste 20 de ani de la moartea
poetului.
Liberalii au negat toate afirmațiile lui M. Eminescu pe care acesta le-a pus în gura lui I. Bră tianu despre
depravarea și corupția ce domnea în partidul roșu, spunâ nd că Marele Româ n a scris numai ca un partizan
conservator și totul este o nă scocire. Dar dovada veridicită ții afirmațiilor lui Eminescu o gă sim chiar în
ograda acestor lepre care ne-au stă pâ nit atâ ta timp° ca pe o turmă de vite.
O scrisoare a lui C. A. Rosetti din anul 1879 că tre soția sa Maria, spune printre altele despre șeful
lui de partid I.° Bră tianu: „Este o minune ceea ce a înfă ptuit, fă ră parale, și luptâ nd împotriva tuturor
neputincioșilor, împotriva tuturor ticăloșilor, neputându-se sluji decât de neputincioși° și de hoți. Dacă
în timpul ră zboiului de independență ar fi lipsit 48 de ceasuri, soldații ar fi fost lipsiți chiar de hrană .”
Adică el a luptat împotriva acestor declasați dar slujindu-se de ei pentru care le-a dat și țara pe mâ nă să
o umple de prosperitate însă din greșeală , pentru că erau „neputincioși, tică loși și hoți”, prosperitatea
a curs numai în buzunarele acestui clan criminal iar peste capul „fericiților” româ ni, au venit doar
necazuri și belele. Nimeni nu s-a întrebat cum scrisoarea de mai sus a lui Rosetti că tre soția sa, a ajuns în
posesia Bră tienilor, după ce casa fanariotului a ars pâ nă la temelii în iarna anului 1884! Fiica lui Ion
Bră tianu, Sabina, a publicat o parte din corespondența familiei în anul 1929 și într-o scrisoare din
ianuarie 1886, ea critică liceele din București care au devenit „fabricile de bacalaureat conduse de
câ țiva profesori puțini conștiincioși și care promiteau o generație de nulități”. Tocmai generațiile de

663
nulită ți care se maimuță reau în Româ nia, au fost criticate de Eminescu în numeroase articole pe care liberalii
de la Românul grecotei le combă teau cu mare înverșunare.
Iar aceste „generații de nulită ți” au condus statul româ n în toate domeniile pâ nă în anul 1947. În prezent
„fabricile de diplome” s-au mutat în universită ți, pentru că liceul a devenit un loc prea să ră că cios! Mai dau un
document tot din acest cuib satanist care confirmă în totalitate acuzațiile lui Eminescu cu privire la caracterul
și conștiința liberalilor din perioada formă rii statului modern româ n.
Într-o scrisoare din 3 februarie 1888, că tre fiii să i aflați la Paris, I. Bră tianu se plâ nge: „Încolo, lupte
mizerabile ce suntem nevoiți să susținem contra adversarilor, care s-au turbat cu totul. Dar este ceva mai
mult, chiar ai noștri, adică partidul nostru, ne pricinuiesc necazuri mai nesuferite. Sunt mai mult
absorbat de mizeriile ce ne procură ei cu pretențiunile lor; toți vor să fie deputați și o prezintă cu rizicul
de a da șanse adversarilor lor și fiți siguri că la colegiile ce vom pierde, suntem datori nebunilor, ca să nu
zic mișeilor noștri.” Deci tot ce a scris Eminescu despre această mafie instituționalizată numită PNL, este
confirmat de că tre că peteniile grupă rii criminale care au transformat România într-un stat mafiot unde
clanul liberal era stă pâ n peste tot și peste toate!
Dacă I. Bră tianu a fost că petenia acestei clici – PNL – de mișei, hoți, nemernici, tică loși, tâ mpiți, nebuni,
secă turi, lepre și alte asemenea apucă turi neaoșe ciocoiești, înseamnă că el era primul în toate, fiindcă a reușit
să -i conducă și să -i mulțumească atâ ta amar de vreme cum singur o recunoaște dezgustat de propriul trecut!
În anul 2003, Ion Iliescu, ajuns a treia dată președintele ță rii și că petenia bandei securisto-comuniste vopsită
în social-democrați după 1990 ce stă pâ nea Româ nia, își urechea menajeria de lichele într-un discurs în
Parlament, reproșâ ndu-le că au transformat economia într-un „capitalism de cumetrie”. De parcă el nu știa
cum s-au „cumetrit” aceste cete de lotri pe banii româ nilor! Vreme trece, vreme vine, iară noi ca noi ră mâ nem!
Să -i facem lui Ion Bră tianu o fișă istorică pentru a putea judeca oricine pe unul dintre „marii bă rbați ai
Româ niei” pe care faptele îl dovedesc ca fiind unul dintre marii criminali ai neamului nostru, ală turi de Carol
II, Ana Pauker, Gheorghiu – Dej, N. Ceaușescu și I. Iliescu.
– 14 ianuarie 1858, suspectat de implicare în atentatul lui Felice Orsini împotriva împă ratului Napoleon III,
I. C. Bră tianu aflâ ndu-se la Paris și avâ nd legă turi strâ nse cu socialiștii francezi, adică masoneria
internațională , a fost umflat de poliție pentru ceva studii tainice, dar nu l-a gă sit prea legat cu Dracu de pe
malurile Senei, el tră gâ nd sforile cu mare folos pe malurile Dâ mboviței.
– 8 iunie 1862, pune la cale împreună cu alte că petenii ale întunericului liberal, asasinarea lui Barbu
Catargiu, primul ministru al Principatului Româ nia.
– mai 1865 pregă tește un complot împotriva lui Cuza și este arestat împreună cu alți „patrioți revoluționari”
pentru a-și crea imaginea de martir al neamului,
– 11 februarie 1866, lovitura de stat prin care A. I. Cuza este obligat să abdice și să plece în exil unde va și
muri.
– 8 august 1870, „republica de la Ploiești” și încercarea de a instaura președinția republicană printr-o
acțiune antidinastică a lui Candiano-Popescu împreună cu 41 de alți întunecați liberali printre care Carada și
alte carade lepă date de neam și țară dar iubitoare de parale și funcții. Sunt apă rați de N. Fleva și achitați.
Inițiatorul „rebeliunii” Candiano-Popescu a fă cut parte și din grupul de lepre care au conspirat la detronarea
lui Cuza,
– coaliția Mazar-Pașa, era un restaurant unde liberalii se adunau și conspirau cum să pună mâ na pe putere
în anii 1871-1873 câ nd guvernul româ n era format din conservatori iar ei nu puteau ajunge la baierele pungii
publice.
– afacerea Warșawski din anul 1877, prin care Româ nia a fost vâ ndută și jefuită cu legea, de 10 milioane de
lei, sumă fabuloasă pentru acele vremuri, prin evaluarea mincinoasă a cursului de revenire leu-rublă în
favoarea monedei rusești pe care o specula la noi pentru armata rusă , cazarul Warșawski.
– înscenarea de atentat din 1878 și 1886 astfel ca omul providențial să nu-și piardă aura de martir al
neamului și să nu fie uitat.
– 1880, decide fondarea Bă ncii Naționale, cu capital liberal de 75%, adică o afacere în numele statului
româ n dar pentru câ știgul lor cum se fac și astă zi toate marile hoții din Româ nia.
– 28 iunie 1883, arestarea și otră virea cu mercur a lui M. Eminescu din ordinul lui I. Bră tianu care era prim
ministru și ministru al apă ră rii naționale, cu complicitatea lui Titu Maiorescu,° „avocatul jidanilor” cum era
cunoscut în epocă , ambii fă câ nd parte din masonerie.
I. C. Brătianu și clica lui de criminali se fac vinovați în fața istoriei românilor, de asasinarea
celor mai luminate minți pe care le-a avut neamul nostru în secolul XIX, B. Catargiu și M. Emi-

664
nescu. Tot la 28 iunie 1883 el ordonă devastarea tuturor sediilor Societății Carpații și interzicerea ei.
Organizația avea cca 10000 de membri și activa intens pentru unirea tuturor româ nilor într-un stat al lor, din
toate teritoriile aflate în imperiile vecine. În acele timpuri Eminescu era cunoscut drept cea mai cultivată
minte a neamului româ nesc și nu un derbedeu sifilitic cum aveau să insinueze leprele jidanilor cazari
începâ nd cu 17 octombrie 1911 în ziarul Adevărul! Despre aceste fapte criminale, în istoriile româ nilor nu se
scrie un cuvâ nt pentru că dă ră u la gioale democrației liberale așa cum a fost ea înțeleasă pe la noi pe ici,
colea, prin cele mai întunecate cotloane și că pă țâ ni!
– 26 ianuarie 1884, incendierea casei lui Rosetti, s-a șoptit la ceas de taină că pâ rjolul a pornit la ordinele lui
Ion Bră tianu, fiindcă fratele lui de tică loșii și nemernicii, fanariotul grec l-a amenințat de mai multe ori că -i va
da pe goarnă cumplitele mâ rșă vii care stau dosite bine. În incendiu a ars toată arhiva lui Rosetti cu care el
voia să facă „pac la ră zboiu”, dar este suspectă scrisoarea ară tată mai înainte care a ajuns nu se știe cum în
posesia familiei Bră tianu! Poate înainte de a fi pâ rjolită casa lui Rosetti, a fost controlată „cu amă nuntul” iar
documentele compromiță toare luate pentru a fi distruse în siguranță . În timpul câ t Ion C. Bră tianu a condus
Româ nia, a adunat o avere foarte mare din calitatea lui de „conducă tor providențial” pe care a împă rțit-o
odraslelor să le fie de moștenire, hoția pe vecie.
După moartea lui Ion Bră tianu în anul 1891, i-a urmat la șefia partidului fratele Dimitrie dar ursita, bat-o
sita nu l-a lă sat înscă unat decâ t un an, fiind și el chemat la cerul înalt pentru socoteală , ce a fă ptuit pe acest
pă mâ nt, și așa fă ră vreun gâ nd uitat, Dumnezeu l-a chemat la un tainic sfat.
Clica de hoți și conspiratori și-au uns de că petenie pe Dimitrie Sturdza (1833-1914). Personaj ce ar putea fi
considerat tragi-comic dacă nu ar fi condus PNL și țara timp de 16 ani în perioada noiembrie 1892 –
decembrie 1908! De profesie istoric, nă scut la Iași, a fă cut parte din gruparea liberalilor moderați, ajungâ nd
secretarul particular al lui Cuza în anul 1859, dar simțind că direcția vâ ntului se schimbă , trece în tabă ra
conspiratorilor în anul 1866 și acolo îl va gă si moartea. A ocupat funcția de prim ministru: oct. 1895-nov.
1896; martie 1897-aprilie 1899; febr. 1901-dec. 1904; martie 1907-dec. 1908. A fost membru al Academiei
Româ ne din anul 1871 și secretar al instituției ani mulți după A. T. Laurian, ajungâ nd și președintele ei.
Fiindcă la mai multe ședințe ale Consiliului de Miniștri – Guvernul Româ niei al că rui președinte era – D. A.
Strutdza se credea cocoș și alerga pe sub mese după puicuțe numai de el vă zute, supușii lui liberali l-au dus la
Viena la începutul lunii decembrie 1908 pentru a fi consultat la o clinică de „glumeți”. După ce medicul și-a
dat seama de starea să nă tă ții mintale a nefericitului, și aflâ nd ce funcții a ocupat chinuitul pacient mioritic, a
exclamat malițios: „ferice de țara condusă de un nebun!”
La șefia clicii de lotri mioritici a urmat Ionel Bră tianu (1864-1927) care a strunit cu mâ nă de fier menajeria
liberală pâ nă în 24 noiembrie 1927 câ nd a dat colțul să vadă ce mai este și pe lumea cealaltă pentru că , pe asta
o aranjase destul după mintea și apucă turile clanului să u mafiot.
Până după moartea lui Ionel Brătianu din anul 1927, numele lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu
Catargiu și Mihai Eminescu au fost ocolite cu mare grijă din discursurile publice de către
ciocoimea liberală și toți țucalii lor, dar ei se mândreau cu prieteșugul mafiei sioniste și masoneriei
internaționaliste.
În anul 1889 apare cartea Cultul cabirilor în Dacia a lui Theohari Antonescu, în care autorul observă
asemă nă ri uluitoare între mitraism, cabirism și iudeo-creștinism, precum și faptul că despre primele două
religii, scrierile creștine nu consemnează nimic, bă nuind că ceva pute ră u în fecioria iudeo-creștinismului! Mai
observă că puținele informații despre aceste religii ca și despre istoria noastră veche sunt ocultate cu mare
grijă de către istorici. Lucrarea a fost îngropată în uitare chiar de la apariție pentru că punea prea multe
întrebă ri cu privire la religia geților și asemă narea ei cu creștinismul popular româ nesc dar și despre istoria
noastră veche. Cartea a fost retipă rită ° în anul 2005 la editura Saeculum din București. În volumul Lumi uitate
apă rut la Iași în anul 1901, același autor spune în capitolul Dacia patria primitivă ariană, că neamurile ariene
s-au format în Carpați și de aici au plecat în India pe la mijlocul mileniului III î.e.n. contrazicâ nd scornelile
istoricilor și lingviștilor germani°. El vine cu o analiză mitologică , de toponime și hidronime pentru a dovedi
științific afirmațiile sale.
Toți istoricii româ ni care scriau „câ ntă rile oficiale” și lucrau în draci la planul de falsificare și ocultare a
istoriei și culturii geților precum și deznaționalizarea româ nilor, îl considerau un ciudat sau chiar dus cu pluta
pentru că ei aveau de urmat un plan satanist, decâ t să iubească adevă rul. Doar N. Iorga i-a apreciat atâ t
cultura sa în domeniul istoriei câ t și munca plină de sacrificii!
H. Oldenberg (1854-1920), un cazar pur sâ nge și prieten cu Lenin, în lucrarea Die Religion des Veda
apă rută la Berlin în anul 1894, la pagina 185 ne dă o dovadă de cum se semitiza atunci cultura europea-

665
nă , scriind despre cultul lui Mitra, religie oficială aproape 200 de ani în imperiul roman, ce a ajuns la arienii
vedici: „de la un popor învecinat superior acestora în știința cerului înstelat care nu putea fi decâ t locuitorii
akkadieni sau semiți din Babilon”, adică ei ivriții cei pâ rliți și jegoși ce ar fi fost țâ țâ na neamului omenesc în
tot și în toate cele din pă mâ nt pâ nă la stele!
În lucrarea Les Mystères° de Mithra, apă rută la Bruxelles în anul 1895, autorul Franz Cumont sesizează
aspectul criminal de semitizare a culturii europene de că tre bandele de lepre sioniste scriind: „Toate
enciclopediile antichității scrise în partea a doua a secolului XIX – Pauli, Wissawa și altele – au fost
alterate cu bună știință din cauza unui semitism sistematic promovat de Movers și cei care l-au
urmat.” Falsificarea culturii și istoriei popoarelor Europei de că tre mozaici așa cum au observat-o atâ tea
minți nedate cu fă că -Tora, se numește crimă împotriva umanită ții și nu vedenii sinaite sau alte scorneli
pă duchioase pe care goii cap de lut le înghit de atâ ta vreme fă ră a câ râ i mă car!
La 29 august 1897, într-un secret absolut s-a ținut la Basel primul Congres al mișcă rii sioniste mondiale al
că rui conducă tor a fost ales Theodor Hertzi, jurnalist cazar din Ungaria cu grave probleme la etajul superior
și unul dintre fondatorii acestei mișcă ri oculte. Aici a fost discutat planul lor de acaparare a puterii în întreaga
lume prin metode dintre cele mai josnice care aveau caracter criminal și de înființare a statului Israel,
documente ce au ajuns printr-o împrejurare încă nelă murită , în mâ inile goimilor/creștinilor și cunoscute
după 1902 sub numele de Protocoalele Sionului.
Tot acum au hotă râ t introducerea obligatorie în vorbirea curentă a cuvâ ntului evreu cu sensul de mozaic,
dar dâ ndu-i și o conotație etnică pentru a intra sub această pă lă rie și cazarii, iar cei ce le spuneau jidani erau
afurisiți cu eticheta de antisemiți, adică jidanii de pe Volga de neam germanic, ne învă țau aceste tâ râ turi° că
vin din deșerturile Arabiei și sunt semiți pur sâ nge cum a reușit „să demonstreze” fă că torul de istorii ivrite H.
Graetz, cu ceva vreme înainte!
Tot legat de baștina noastră și veșnicele „ură turi de bine” pe care ni le-au fă cut cazarii/jidanii în ultimii 150
de ani, să -l amintesc pe Niemirower Iacob, nă scut la Iași în 1872, ajuns rabin din 1921 și mare președinte la
B’nai B’rith care i-a iubit pe româ ni ca mâ ța pe șoarece, și le-a tot câ ntat pe lâ ngă plopii fă ră soț numai
Internaționala oștirii întunericului bolșevic!
După ce au vâ nturat europenilor pe sub nas „omul universal” și libertatea absolută prin liberalism, la acest
congres de la Basel au mai clocit „soluția sionistă ” ce prevedea crearea unui stat adevă rat – sionist politic,
crearea unui centru spiritual mozaic ce va regenera diaspora și crearea unui nou tip de om și de societate,
regenerate prin munca sionismului socialist așa cum îl concepea Dev Boroșov și Aaron David Gordon. Ca
instrumente de luptă pentru realizarea viselor lor de mă rire au început să otră vească turma de mozaici cu
sionismul național-socialist politic (nu este nici o greșeală de scriere, atenționarea fiind valabilă pentru
acele tâ râ turi pupincuriste care ne otră vesc mințile cu „revelațiile” istoriei cazarilor/jidanilor!), avâ ndu-l ca
pă rințel cetluit în toate cele ale întunericului pe Nachman sau Naum Syrkin (1868-1924), susțină torul și
ră spâ ndacul blestematelor idei puțin înainte de al treilea congres sionist din anul 1899. Mișcarea striga
că tre Întunecimea Sa Iahweh, că problema cazarilor mozaici va rămâne nerezolvată și după revoluția
socialistă mondială (o recunoaștere explicită din partea lor că sunt autorii loviturii de stat bolșevice din
Rusia care s-a fă cut după plan!) iar ca soluție este recunoașterea de că tre goimii cap de lut a poporului
„evreu” și adunarea lui pe o bază teritorială, de unde să aibă asigurată apoi imigrarea în Palestina. Ideea
acestui „azil de noapte” a fost susținută cu mare fervoare cazară și de că tre Max Nordau, prietenul lui T. Herzl°
care le spunea tartorilor întruniți în conclavul lui Ucigă -l Toaca: „Avem nevoie de un azil de noapte, loc de
odihnă pentru persecutați.” Majoritatea Congresului l-a aprobat și așa a ajuns Româ nia „azilul de noapte” al
mafiei sioniste și celorlalte organizații oculte mozaice cu sprijinul mafiei liberale mioritice, revă rsâ ndu-se
peste noi valuri de sataniști ră cnind că sâ ngeroșii româ ni sunt antisemiți și îi persecută ! Dacă eram atâ t de ră i
de ce nă vă leau în stoluri ca pă să rile pră dă toare și nu se duceau că tre ză rile unde le era bine iar bă știnașii îi
așteptau cu pâ ine și sare, desfă tâ ndu-i numai cu dră gă lă șenii?
Din aceste nebunii și-a luat zborul și bolșevismul lui Lenin pentru că Bundul și cazarii din imperiul țarist
erau parte integrantă a mișcă rii sioniste dar ei nici nu vor să audă de pră pă dul comunist, ba se mai plâ ng că și
ei au fost persecutați de bolșevici! În această direcție au scornit una tare de tot, în imperiul rus și în celelalte
ță ri care au fost sub stă pâ nirea Satanei nu a fost bolșevism leninist sau iudeo-comunism ci stalinism, o
ideologie despre care istoria încă nu a scris nimic, dar vor scrie ei tot ce trebuie și ceva cu benchi pe deasupra
cum au fă cut cu istoria holocaustului!
Nu există în istoria lumii o batjocură mai mare la adresa zecilor de milioane de victime căzute
sub satârul acestei ideologii criminale pe care ei vor să o reînvie sub alte falduri și alte farduri! În

666
prezent, aceeași fă că tori de iluzii și deșertă ciuni ne bagă pe gâ t „omul globalizat” adică un fel de maimuțoi
apatrid, bun numai pentru corvadă iar câ nd îi plesnesc încheieturile de osteneală poate fi aruncat la gunoi
pentru că nu este mai mult decâ t atâ t!
În ziarul Mesagiu din 23 noiembrie 1909, N. Iorga publică articolul Partidele și Țara unde
dezvă luie câ rdă șia politicienilor româ ni în susținerea intereselor arendașilor mozaici în dauna ță ranilor.
„Arendașul are pă mâ ntul, el fixează prețurile și tot el are o influență covârșitoare asupra administrației
de toate gradele. Se poate spune că dinastia Fișereștilor, a dispus ani de zile de administrația
întreagă a două -trei județe din Moldova. Ș i nu mai departe decâ t zilele trecute am primit o scrisoare de
la un inspector comunal din Moldova, în care-mi spunea că nu poate face bine ță ră nimii, pentru că toată
lumea s-a deprins să nu asculte decâ t de Mochi Fișer, care dispune de administrație și de tot. Aș
vrea și aș putea să spun ceva mai mult dar nu mai spun.”
Într-un discurs rostit în Parlamentul Româ niei la 18 decembrie 1909 cu privire la Legea asociațiunilor
muncitorești, marele istoric spunea: „Astă zi ne gă sim în fața unei stă ri de spirit care nu înseamnă altceva
decâ t ură împotriva celor de sus, organizație pentru ră u, pornire violentă împotriva a tot ceea ce există în
societatea de astă zi… Noi nu suntem oameni: ei sunt oamenii care muncesc, care suferă , care înțeleg,
oameni care merită prin munca și suferința lor a se numi oameni, iar noi suntem un fel de fiare sălbatice,
împotriva cărora orice este îngăduit.”
Câ nd au ajuns stă pâ nii Româ niei, după anul 1945, tot acești „oameni care muncesc” sau „poporul
muncitor” cum apare în dogmatica bolșevic-leninistă , au condamnat la pușcă rie și alte forme de
privațiuni peste 1,25 milioane de români, pentru că nu se dă deau în bă rcile lor dră cești, câ ntâ nd Catiușa și
Internaționala, și urau acest puhoi de lepre cazare ce otră veau ca un cancer ființa poporului româ n.
Acțiunile lor, toate desfă șurate sub supravegherea atentă a Fră ției lui Israel, așa cum am ară tat mai
înainte, pregă teau terenul pentru iadul comunist pe care l-am îndurat 45 de ani, dar încă nu l-am scos din
că pă țâ nile° noastre decâ t în mică mă sură !
În anul 1910, sub influența ideilor cazarilor Marx și Engels, cazarul Katz cunoscut și sub numele mioritic de
Constantin Dobrogeanu Gherea a reactivat relicva satanistă , Partidul Social Democrat al Muncitorilor din
Româ nia – înființat în anul 1893 – împreună cu David Fabian, Ilie Moscovici, Max Vecsler, Ottoi Că lin, Max
Glodstain, H. Aroneanu-Bacă u, L. Ghelerter, Ghiță Moscu, Janeta Maltus, Leon Gheller-Iași, Constantin Graur, S.
Emil, A. Toma, Barbu Lă ză reanu, Jaques Conitz, Lupu Morgenstern-Galați, Folidi Filderman-Bacă u, L.
Bră nișteanu, Paul Marc, A. Zalic, J. Lichtbau, A. Mayer, Iosif Reiter, Sandu Lieblich, Jack Lespezeanu-Bacă u, Ion
Felea, George Silviu, toți româ ni curați așa cum sunt și eu chinez adevă rat.
De această fră ție a întunericului unde erau adunați numai cazari mozaici sau jidanii cei mai antiromâ ni,
aveau româ nii să se „bucure” peste 35 de ani câ nd puhoiul otră vitor-pră dă tor s-a revă rsat peste țara noastră .
Ne-au așteptat la cotitură cu revoluții și mișcă ri sociale pâ nă ce armata bolșevicilor ruși condusă de liftele
cazare au ajuns să joace cazaciocul pe capul nostru. După ce ne-au devenit stă pâ ni, cuvâ ntul român, ajunsese
o batjocură și o insultă la putoarea leprozeriei Satanei fiind sinonim cu fascist sau naționalist, ei
considerâ ndu-se toți internaționaliști în fră ția lui Israel. Deci Iorga nu bă tea câ mpii, ci prezenta realitatea
șă rpă riei iahviste care ne pregă tea o mare încolă cire. Să dau și ceva gâ nduri neprihă nite de-ale lor la adresa
româ nilor, care nu puteau înțelege urletele acestor fiare turbate!
În Calendarul Muncii pentru anul 1910, editat de socialiștii cazari din Româ nia, scriu ei niște
versuri pline de har că tre neamul româ nilor: „Nesă țioasă bandă de reptile… Suflete perverse, vulpi, lupi,
hiene,/ cu chipuri omenești, cu veninul negru,/ nemernici farisei, șerpi înveninați,/ putrede gunoaie.”
și ne amenință : „Desfă șurați stindardul de ruină .” Cu fariseii au dat-o cu oiștea-n gard; dacă noi suntem
„nemernici farisei” atunci ei nu pot fi decâ t Talpa° Iadului. Pentru că erau așa meșteri la spurcat, am să
le pun oglinda în bot să -și vadă mutrele turbate și hidoase cu care au speriat neamul omenesc și mai
ales au otră vit mințile a mii de generații de nefericiți ai ignoranței absolute. Izvorul la care acești
întunecați se adă pau ei zi și noapte, îl gă sim în Făcă-Tora lor satanistă unde în Epistola lui Pavel către
romani, preacucernicul și vajnicul fariseu își dă în gâ t „neamul să u ales” și pe grecii amici de preumblă ri
ză rghite scriind la 3,9-19: „Suntem noi mai buni decâ t ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie
iudei, fie greci, sunt sub pă cat. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu
tot dinadinsul pe Elohim. Toți s-au abă tut și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă
bine, nici unul măcar. Gâ tlejul lor este un mormâ nt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele;
sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele
grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiul sunt drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Elohim

667
nu este înaintea ochilor. Știm însă că tot ce spune Tora, spune celor ce sunt sub Tora, pentru ca orice
gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Iahwe.”
Din aceste texte, vedem ura maniacală a mozaicilor împotriva netă iaților împrejur și fanatismul lor de a
distruge sau subjuga pe cei care nu vreau să le înghită nebuniile criminale cu care au „fericit” neamul
omenesc: iudeo-satanismul pe care ucigașii de conștiință arimină l-au numit iudeo-creștinism sau numai
creștinism deși el este cel mai crunt cretinism, ală turi de comunism, semitism, sionism și bolșevismul leninist
pe care l-am cunoscut și noi timp de 45 de ani și nu mai putem scă pa de el.
Tot în acest calendar ne trag și câ teva perdafuri cu naționaliștii din Ardeal ca să ne lase mofluzi.
„Naționalismul e un fel de izvor al câ știgului și al existenței unor oameni fă ră suflet.” Mai au ei o
socoată neterminată cu preoții acestor naționaliști și ai româ nilor în general: „Clericalismul e piedestalul
naționalismului precum și piedica înaintă rii culturale a poporului româ n.” Vedem că leprele
sioniste lucrează după planul lor dră cesc din Apelul lui Crémieux și Montefiore și a Protocoalelor iar
prima acțiune de distrugere a neamului omenesc a fost descoperită în manuscrisele de la Marea Moartă ,
toate dovedind patima lor nebună de a robi sau nimici pe goimi. Româ nii erau după mintea acestor
lepre cazare, dușmanul de moarte al lor. Au ajuns să ne spună cum să fim religioși, cei mai fanatici și
mai turbați plă smuitori de vedenii și basme evreiești care se adună mereu în „sinagoga Satanei”. Acest
calendar s-a tipă rit în 26730 de bucăți, dovadă indubitabilă că șă rpă ria comunisto-cazară din Româ nia
la acea vreme avea destui membri și chiag pentru a-și încorda mușchii să ne câ nte ceva de soi din
repertoriul lor dră cesc dar sigur să înceapă cu Corul robilor de Lenin!
Principalii executanți s-au recrutat tot din râ ndul mozaicilor, conducă tori fiind Lenin și Bronstein sau
Troțki care urmă reau să pornească o revoluție mondială îndrumată și controlată numai de ei, după planul
aprobat la congresele sataniste de la Bassel. Distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse a fost ordonată printr-o
scrisoare din 19 martie 1922 trimisă că tre toți comisarii poporului care toți erau jidani sau cazari, fiind pusă
în practică o lună mai tâ rziu. S-au confiscat toate obiectele de cult și că rțile religioase, preoții și că lugă rii care
s-au opus au fost executați pe loc iar ceilalți trimiși în Gulag, lă cașurile de cult fiind transformate în depozite,
grajduri, spitale pentru nebuni sau locuri de distracție. Executantul acestui ordin criminal a fost cazarul
Bronstein/Troțki. Să amintesc faptul că sinagogile cazarilor nu au avut de suferit de pe urma acestui ordin,
chiar și mai tâ rziu ei practicâ ndu-și cultul în imperiul bolșevic! Obiectele de cult confiscate, foarte multe de
patrimoniu, au fost vâ ndute iar banii au finanțat revoluția mondială din ță rile vecine imperiului Satanei
printre care și Româ nia. Ală turi de Troțki în această acțiune criminală i-au fost susțină tori° feroce cazarii
Kamenev, Zinoviev și Lejava.
N. Iorga spunea că socialismul din vremea lui era un vis urâ t pentru româ ni care alimenta veșnica dorință
de ră zbunare a mozaicilor asupra bă știnașilor mioritici. Vorbind despre ziarul sionist Adevărul Nicolae Iorga,
fă ră a cunoaște nimic despre planul Peixotto, dar analizâ nd comportamentul mozaicilor din acea perioadă ,
spune în discursul În chestiunea manifestațiilor studențești, din 17 decembrie 1909 în Camera Deputaților:
„Sionismul reprezentat de ziarul Adevărul cultivă sentimentul național evreiesc, și-l cultivă împotriva
noastră, îi dă un sens negativ, nu un sens pozitiv. Evreii nesioniști nu ne ură sc uneori, pe câ nd evreii sioniști
ne urăsc totdeauna și nu ne iartă niciodată pentru faptul că noi suntem unde suntem , și că, neputând
încăpea laolaltă unii de alții, nu ne ducem noi la Sion, pentru a-i lăsa pe dumnealor dincoace.” Această
poveste criminală a „azilului de noapte” din Româ nia pentru cazarii din Europa Centrală și Rusia, ascunsă cu
atâ ta grijă de mafia sionistă , a ajuns să se ră sufle și sub nasul mioriticilor după anul 2000, acum otră vindu-ne
cu bă știnașii neanderthalieni ai Carpaților, dar se pare că nu au înțeles nimic din nenorocirile trecutului și nu-
i simt damful otră vitor!
Istoricul observă că mozaicii doreau pe față plecarea româ nilor din Româ nia pentru a le face loc lor, adică
exact planul Peixotto și reține plin de uimire că acest ziar este și socialist și internaționalist. Tot acest ziar a
declanșat campania de denigrare a lui Eminescu în 17 octombrie 1911, privind pretinsa boală de sifilis, după
ce marele poet a fost otră vit cu mercur în urmă cu 28 de ani de că tre medicul jidan Fr. Isaac în spitalul lor
Caritas, Marele Româ n fiind dus acolo arestat din ordinul marilor criminali masoni, I. C. Bră tianu și Titu
Maiorescu.
Pâ nă au ajuns stă pâ nii Româ niei, ziarele lor Adevărul și Dimineața au fost cele mai puternice și
viclene organe ale presei mozaice din Româ nia. Iată ce scria profesorul universitar A. C. Cuza în 1905
despre aceste publicații: „În ziaristică , tot jidanii au introdus la noi în țară tonul violent și trivialită țile
presei revolver, prin care înjosesc orice discuție și batjocoresc instituțiile și demnitarii ță rii. În frunte,
stă , firește, organul jidovesc Adevărul, al că rui comitet de redacție se alcă tuiește din urmă toarele
ilustrații cușer ale gazetă riei «româ ne», ale că ror nume le reproducem după actele unui proces de calom-

668
669
nie, în care numiții figurează – se înțelege – ca inculpați (Curtea cu Jurați de Ilfov, Octombrie 1905): B.
Braunstein – zis B. Bră nișteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail;
S. Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis
Adrian Verea, și vor mai fi. Aceștia sunt conducă torii „opiniunii publice” a ță rii româ nești… Străini de noi și
potrivnici ființei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputațiile prin gă lă gie și reclamă , și le
desfac prin tă cere și calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviți și caută să înjosească pe adevărații
români; ei terorizează pe funcționarii publici care voiesc să -și facă datoria; ei critică totul: religia, coroana,
armata, justiția, învă ță mâ ntul”. Adică toți cei care le arată mozaicilor hidoșenia și ră utatea lor scursă dintr-un
cult satanist al sulei și un closet al moralei, sunt naționaliști. Iar după 1945 devin fasciști și antisemiți,
singurele adevă ruri fiind cele revelate lor?
Ș i tot de la această șă rpă rie satanistă în iulie 1940, doi tartori au trecut Prutul la ocupantul rus din
Basarabia, ajungâ nd să ocupe funcții importante în conducerea Chișină ului unde au fă cut pră pă d. Iorga spune
în discursul amintit mai sus că după anul 1900, datorită unor intervenții din SUA, a israeliților de acolo, în
Româ nia au apă rut mai multe ziare care îi atacau direct pe majoritari în numele dreptă ții, democrației și
umanismului la fel cum o fac astă zi în numele demitiză rii, a recunoașterii adevă rului istoric și a globaliză rii,
desigur binefaceri de care trebuie să se bucure toată suflarea pă mâ ntului chiar dacă nu este pofticioasă sau
iubitoare de pucioasă !
În legă tură cu constituirea partidului socialist al cazarilor din Româ nia, să amintesc nobilele scopuri pe
care ni le pregă teau leprele: desființarea Bisericii creștine, despre sinagogi nu se spune nimic,
desființarea caracterului național al României, desființarea armatei române și primirea cetă țeniei de
că tre toți mozaicii aflați pe teritoriul statului româ n indiferent de timpul câ nd au ajuns ei aici!
Ș i cu afacerea Racovski, foaia mozaică din Bră ila numită România, scrie la 18 noiembrie 1909:
„Cu prilejul afacerii Racovski, cercurile oficiale și naționaliste au descoperit un raport între mișcarea°
socialistă și evrei. Studenții naționaliști, foarte probabil nu fă ră îndemnul Guvernului, în orice caz în
acord cu acesta, au strigat că mișcarea în favoarea lui Racovski este înscenată de evrei. Fapt cert este
că , dacă evreii au fost deocamdată stră ini mișcă rii, simpatia lor nu i-a lipsit. Socialismul în țară nu
mai este o cantitate neglijabilă, și partidul nou care este pe drum de a se forma constituie de acum o
putere însemnată , de la care evreii pot aștepta libertatea din jugul în care gem.” Textul este reprodus
de Iorga în discursul din Camera Deputaților din 11 februarie 1910 intitulat Chestia agitațiilor
evreiești, unde mai dă și alte exemple de felul cum ne iubeau cazarii pripă șiți pe la noi și ce gâ ndeau în
liniștea lor sufletească , dâ nd citate din Cronica Israelită organul oficial al mozaicilor din Româ nia din
ianuarie 1910 sub peana lui Iosif R. Petreanu. „Româ nia este o națiune, iar nu o rasă , și o națiune care
cuprinde elemente ce nu sunt de rasă latină și nici de religie ortodoxă . Româ nia s-a format ca toate
Statele, și mai mult poate decâ t altele, prin unire a diferitelor rase de oameni și diferite popoare la un
Stat, care cu timpul a devenit Statul Româ n. Dintre aceste diferite popoare fac parte și evreii, care
au trăit în această țară în timpuri imemoriale și că rora li se datorește în bună parte avâ ntul pe care
l-a luat Statul Româ n, evreii fiind aproape singurii comercianți și industriași ai ță rii. Că ci o țară nu se
formează numai prin sabie și ghioagă , ci și prin munca economică , și evreii au avut, precum au și
acum, un rost economic în această țară … Dacă Statul Româ n are caracter național, atunci evreii fac
parte din națiunea integrantă româ nă ; dar dacă evreii nu fac parte din națiunea româ nă și sunt o altă
națiune, România nu are caracter național.”
Ș i comentează mai departe Iorga obră znicia mozaicilor „Domnilor, las la o parte necuviința pe care o
să vâ rșesc azi, dar «înaintașii», stră bunii lor, de glorioasă amintire, se rugau la 1831 lui Chiselev, aici, în
București, în calitate de «națiune evreiască», nu pentru drepturi, că ci cu Chiselev nu se sta de vorbă cum se
stă cu un ministru constituțional româ n din veacul al XX-lea, ci doreau numai «să poată lua în arendă moșii
boierești»… Evreii cei mai mulți dintre dâ nșii, sunt la noi de câ nd cu tulbură rile care au sfâ șiat Polonia”. Iorga
se referă la ră scoala polonezilor din Cracovia din anii 1863-1864 împotriva ocupației rușilor care s-a
ră spâ ndit în toate ținuturile locuite de polonezi din imperiul țarist.
Polonezii i-au poftit atunci pe mozaici, dar numai cu sabia sau cu flinta, să pă ră sească pă mâ nturile
lor pentru că s-au să turat de aceste venituri care erau uneltele ocupantului. Spre nenorocirea noastră ,
această molimă a ră ului s-a revă rsat ca un torent peste noi și mult au avut de pă timit româ nii din cauza
lor. Iar zurbagii amintiți mai sus, sunt toți „pă mâ nteni” din acest puhoi de nă vă litori. Pentru a le dovedi
câ t de mult mint și ce tică loși sunt, am să ară t că la 14 decembrie 2009, s-a inaugurat refacerea sinagogii de
lemn din Piatra-Neamț, construită în anul 1756 pe temeliile uneia mai vechi. Adică din „timpuri
imemoriale” cum spun ei, aceste vremuri nu puteau fi mai mult de 50 de ani înainte. Faptul că ei au

670
671
construit-o din lemn, dovedește că erau o comunitate mică și să racă ce nu și-a permis o construcție din
piatră sau că ră midă . O sinagogă (fră ție) putea fi constituită numai dacă avea cel puțin 10 capi de familie,
deci „vremurile imemoriale” nu pot depă și secolul XVIII, chiar dacă ei pretind că se buricau pe
meleagurile mioritice încă de pe vremea lui Traian sau chiar cu 700 de ani mai devreme cum au bă tut
câ mpii ca niște nebuni furioși! Câ nd ei și-au construit prima sinagogă în Moldova, trebuia obligatoriu
să aibă hrisov de la domnie, altfel erau scoși cu sabia din țară pentru îndră zneala de a se pretinde bă știnași.
Astă zi pot face orice în Româ nia și nimeni nu îndră znește să le pocnească mutrele blestemate
care scot numai ură și minciună . Acest edificiu este prima construcție de cult mozaic, atestată istoric
pe pământurile românilor!
A face negoț sau că mă tă rie cu un popor, nu înseamnă că ești locuitor al acelor locuri sau bă știnaș cum
pretind ei, iar documentele venite de la Petru Ș chiopul și Vasile Lupu arată că neamul jidanilor sau jidovilor
era atunci numai în trecere printre româ ni în dorința lor veșnică de câ știg!
Pentru a le dovedi tică loșia acestor lepre de la Cronica Israelită dar și întregului câ rd de secă turi care ne
împroașcă numai cu venin din cea mai otră vitoare putoare, am să mă folosesc de lucrarea Izvoare și mărturii
referitoare la evreii din România, apă rută în anul 1990 sub directa lor oblă duire în frunte cu tartorul colonel în
Securitatea româ nilor, rabinul Moses Rosen și scrisă numai de istoricii mozaici: J. Alexandru, Lya Benjamin, D.
Brumfeld, P. Litman, S. Stanciu, toți tră itori în Româ nia.
La pagina XXXVIII se prezintă recensă mâ ntul fă cut de armatele țariste care au ocupat Moldova istorică în
anul 1774 cu granițele cuprinse între Galiția, Marea Neagră și Nistru unde se scrie că au gă sit 85624 de
familii de birnici, în acest numă r nefiind cuprinși boierii de toate rangurile cu vecinii și clă cașii lor, curtea
domnitorului precum și clerul cu slujitorii lor, care toți erau scutiți de biruri. Din această lucrare lipsesc
datele pentru ținuturile Codru, Câ mpulung – Cernă uți și Iași, dintr-un total de 23 ținuturi câ t avea Moldova
atunci și putem estima numă rul total al birnicilor la cca 96000 familii, dar totalul familiilor după calculele
statistice era de cca 550000. Tot acest recensă mâ nt fă cut de ruși spune că au gă sit 1328 de familii mozaice,
corectat pentru ținuturile lipsă la 1342 familii cu cca 7126 suflete, pripă șite mai ales în Iași dar și în alte
tâ rguri mai mici.
Pe la anul 1781, ofițerul austriac Franz Ioseph Sulzer umblâ nd cu ceva interese prin Ț ara Româ nească ,
spune că în capitala București era numai o sinagogă și toți jidovii tră ind în acest oraș, deci putem aprecia
numă rul lor la cel mult 20 de familii cu cca. 100 de membri.
În Transilvania prin recensă mâ ntul din anul 1785 s-au gă sit 289123 de familii cu o populație totală de
1443371 locuitori din care mozaici 394 familii cu 2092 suflete. În Maramureș și Să tmar s-au gă sit 4300 de
suflete de religie mozaică iar în Banat tră iau 121 de familii, cu 604 suflete.
Cunoscâ nd populația Transilvaniei la recensă mâ ntul din anul 1930 actualizată pentru anul 1940 care a fost
de 3605978 persoane iar a Banatului, Crișanei, Să tmarului și Maramureșului de 2641952 persoane pentru
același moment critic, rezultă o creștere de 2,5 ori a întregii populații de pe aceste teritorii pentru intervalul
1785-1940, iar prin regresie statistică , putem calcula populația la anul 1785 pentru ținuturile locuite de
româ ni din sudul și estul Carpaților care formau după anul 1918 Regatul Româ niei. Pentru Muntenia – unde
am inclus Oltenia și Dobrogea – raportat la populația din anul 1940 care era de 7157000 persoane, avem
pentru anul 1785 un numă r de 2865000 persoane, iar pentru Moldova istorică în granițele ară tate mai
înainte care avea la 1940, un total de 6897618 persoane, prin același procedeu statistic rezultă 2759047
persoane pentru anul 1785. Aceste cifre statistice din ținuturile de apus ale Carpaților pentru anul 1785 ne
ajută să putem înțelege factorul demografic din pă rțile de sud și estice° ale Carpaților fiind prima dată câ nd se
face un asemenea studiu comparativ care nimicește pentru vecie existența jidovilor pe plaiurile mioritice
din „timpuri imemoriale”.
Pe teritoriile cuprinse de Regatul Româ niei la anul 1918, dar raportate statistic la anul 1785, avem o
populație de cca 8126000 persoane cum rezultă din datele prezentate mai sus pentru cele patru ținuturi. La
începutul anului 1940 Regatul Româ niei avea o populație de 20303548 persoane, iar pentru intervalul 1785-
1940 rezultă o creștere a întregii populații de 2,5 ori.
Să -i punem sub lupă și pe mozaicii care ne scuipă în obraz spunâ ndu-ne că neamul lor „bă știnaș” pe
plaiurile mioritice „a înflorit și s-a dezvoltat” cum nu s-a mai vă zut pe fața pă mâ ntului. Precizez că
familiile de româ ni în anul 1785 în Transilvania erau formate în medie din 5 persoane, același număr
fiind și la familiile de mozaici, și pe cale de consecință creșterea lor trebuia să fie foarte apropiată de
a româ nilor, adică undeva pe la 40606 persoane în anul 1940! în anul 1785, pentru același teritoriu
care a format Regatul Româ niei în anul 1918, avem o populație mozaică de 3190 familii cu 16196
membri. În noiembrie 1939 în Regatul Româ niei erau 208217 familii de mozaici cu 962270 membri,

672
673
avâ nd, pentru intervalul 1785-1940 o creștere de 59,4 ori!
Numai o turmă de idioți ar putea înghiți asemenea minciuni cu care ne aburesc ei că „au înflorit și s-au
dezvoltat”! Sau poate din ouă ritul Satanei au ieșit puzderie de întunecați care toți au primit patalama de
mozaici și tă iați împrejur, fiind trimiși în ținuturile locuite de româ ni dar despre care istoria nu a consemnat
nimica și astfel să poată ei justifica o asemenea creștere. În realitate, ținuturile româ nilor au fost supuse după
anii 1860 unei mari invazii a cazarilor/jidanilor din imperiul rus, iar după anul 1918, câ nd revoluția lor din
Ungaria a fost luată în baionete de soldații româ ni, „poporul revoluționar” de neam numai jidovesc s-a scurs
în mare parte printre mozaicii din vestul și nordul Româ niei de frica judecă ții batjocoriților unguri care
doreau să le pună pielea pe bă ț.
Ca să nu lungim vorba, le dau în bot cu un citat din lucrarea amintită mai înainte unde gă sim la
pagina XLI: „Imigrările de la sfârșitul secolului XVIII, în special al evreilor din Polonia (1864-1866),
a fă cut ca în cadrul populației evreiești din teritoriile româ nești să crească ponderea evreilor așkenazi”,
adică nă vă liri de se întuneca cerul și nici urmă de înflorituri și dezvoltă ri miraculoase! Mai zic istoricii
jidani ară tați mai sus, la urmă toarea pagină așa: „Documentele statistice din volumul de față
privitoare la evrei, deși de valori inegale, constituie o contribuție la cuprinderea dimensiunii
populației evreiești în țările române. Acest demers se dovedește cu atât mai necesar, cu cât chiar în
istoriografia evreiască generală au fost puse în circulație date care nu se sprijină pe izvoare
statistice.”
Este o recunoaștere explicită din partea unor mozaici, că istoria lor se bazează pe foarte multă
minciună sau numai pe minciună, dar asta nu din întâ mplare sau greșeală , ci numai din interesul lor
monstruos și odios de a tică loși sau tâ lhari pe ceilalți. Adică așa cum s-a fă cut și cu industria holocaustului,
care nu trimite la vreun recensă mâ nt al populațiilor din ținuturile unde se pretinde că au fost
asasinați 400000 de mozaici în Româ nia sau 6 milioane în toată Europa, iar negustorii acestor falsuri puse
în circuitul manipulă rii în anul 2004 sunt tot istoricii jidani ce au elaborat lucrarea amintită mai înainte
din care eu am dat aceste citate să fie spre luare-aminte!
Să vedem și „prosperitatea” pe care au adus-o ei româ nilor, atâ t de des invocată pentru a justifica invazia
ca fiind o necesitate economică cerută chiar de că tre bă știnași cum zice fițuica lor satanistă , fiindcă mioriticii
nu se pricepeau în vremurile acelea decâ t la ghioagă și sabie. Uite așa să racii mozaici s-au trudit că râ nd în
spate leneșa Româ nică pâ nă s-au gheboșat, dar să turâ ndu-se de jugul mioritic și-au pus coada pe spinare și
duși au fost! Din partea noastră , să nu le mai vină nici numele.
Că să le dovedesc încă odată câ t de tică loși sunt, dau iară și citire unor hrisoave publicate tot în cartea
Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, unde ei recunosc negru pe alb că unii dintre ai lor mint de
îngheață apele chiar și în Sahara!
La pagina 18 află m un hrisov de ră spuns din 9 ianuarie 1756, dat de domnitorul Matei Ghica la o plâ ngere a
egumenului de Neamț privind pe să tenii din Cră că u, din care prezint citatul care zice: „Mai pe urmă așezâ nd
numitul egumen un jidov orândar acolo la Cră că u după cum și pe la alte moșii pe care le are în orâ ndă ,
cră că oanii au gonit pe jidov și nu vor să știe de porunca mă nă stirii.” Nu putem înțelege sensul acestui hrisov
dacă nu vom că uta adevă rul acelor vremuri și nu fă că turile istoricilor și falsificatorilor de meserie. Odată cu
trecerea parțială a goților de pe Volga la mozaism, aceștia s-au lă sat de meseria lor de bază – milită ria – și s-au
apucat de cea mai neagră speculă considerâ nd că este un drept sacru primit de la Iahwe ca să jupoaie pe
goimi. Migrâ nd pe meleagurile româ nilor au adus cu ei și nă ravul holercii – rachiu din cereale – cu care i-au
otră vit bine mai înainte dar și atunci pe ruși și ucraineni. Câ nd ță ranii româ ni au vă zut ce meserii conduc
jidovii, i-au întâ mpinat cu parul și sabia, spunâ ndu-le că nu doreau otră vița lor, chiar dacă egumenul grec era
mare iubitor de câ știg din neguțarea bă uturii pe seama lor. Acest adevă r istoric îl gă sim într-un document al
vă mii din Moghilă u din anul 1765, unde se arată că din 294 negustori care au trecut granița venind în
Moldova, 118 erau mozaici, iar din aceștia numai 4 nu au aveau ca marfă holirca, cantită țile aduse pentru
vâ nzare fiind de la 15 litri pâ nă la 450. În partea a doua a secolului XVIII jidovii apar ca arendași în special ai
pă mâ nturilor mă nă stirești care se aflau sub controlul popimii grecești interesată să scoată câ t mai mult venit
de pe spinarea bietului româ n și să -l trimită în patria lor Helada, plină ochi numai de simpatrioți.
Dar și prin alte locuri pe unde au ajuns mozaicii tot cu acest nă rav strică cios au încercat să facă
avere și gă sim la pagina 197 a lucră rii amintite mai înainte un document din 22 septembrie 1779 al
baronului Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, scris la Viena care arată supă rarea austriecilor pentru
asemenea meșteșug îndră cit ce aduce atâ ta pagubă bă știnașilor: „… luâ nd în considerare legile ță rii și
binele ei, că numărul jidovilor care vin din alte ținuturi în Marele Principat al Transilvaniei a crescut
treptat, provocâ nd daune principatului, printr-o balanță de plă ți pasivă și secătuirea în felurite chipuri

674
675
a averii poporului, supus obligațiilor fiscale…” propune expulzarea lor. Un alt document aflat la p. 201, dat
de Cancelaria Aulică Imperială la 4 aprilie 1780 zice: „În Bucovina tră iesc cam 880 de familii de iudei…
înainte de ocupația rusească erau înregistrare 400 de familii… Se înțelege că toți iudeii care s-au
infiltrat în Bucovina după ocupația rusească pot fi expulzați imediat.” În continuare documentul spune că
tot comerțul iudeilor se face cu înșelăciune față de populația băștinașă.
Un alt document imperial austriac din anul 1781 scrie despre mozaici că : „au venit aici din Polonia, ei au
luat în arendă veniturile alodiale ale districtului militar al Rodnei. Apoi au început să se strecoare pe
nesimțite și în celelalte părți ale țării, iar mai mulți stă pâ ni le-au îngă duit, împotriva legii, să locuiască pe
pă mâ nturile lor închiriindu-le cazanele de rachiu și câ rciumele.” Vedeți spurcaților că nu erați pe aceste
pă mâ nturi din „timpuri imemoriale” iar invazia voastră era chiar sancționată de legile pă mâ ntene pentru că
nimeni nu vă suferea de buni ce erați!
Mai dau un document aflat la pagina 207 emis de Cancelaria Aulică Imperială la 31 mai 1781, unde
scrie despre jidovii imigrați în Transilvania: „astfel încâ t iudeul trebuie a-și dobâ ndi existența și câ știgul
aproape numai pe seama supusului localnic, care în Transilvania nu este, încă , destul de luminat,
pentru a se putea apăra de șiretenia obișnuită a acestui popor, iar de multe ori fiind strâ mtorat, se
vede nevoit să primească ajutorul pe care i-l oferă jidovii, care ajutor însă curând îl va duce de
râpă.” Aceasta este o parte din istoria noastră adevă rată , falsificată și batjocorită atâ t de crunt de că tre
istoricii româ ni, stâ rpiturile sioniste și fel de fel de scâ rne cu ochi și ochelari din care ies numai umbre
îngrozitoare și întunecimi sataniste!
Mai dau două exemple de felul cum ne falsifică ei istoria și cultura identitară pe banii noștri, fiind înă lțați la
rangul de mentori ai neamului româ nesc!
Cazarul Carol Iancu care își mai spune istoric, și pe deasupra un bun româ n ară tâ ndu-și mutra des
prin Româ nia, în lucrarea Evreii din România 1866-1971, De la excludere la emancipare, apă rută la
Tel Aviv în anul 1994, ne spune despre pretinsa prezență a ivriților pe plaiurile mioritice urmă toarele:
„Originea evreilor datează din vremurile cele mai îndepă rtate ale istoriei româ nești. Există documente
(de ce nu ne luminezi și pe noi cu ele stâ rpitură ?) care atestă prezența lor în epoca dacilor iar Decebal
le-ar fi atribuit Thalmus (Tă lmaci) aproape de Turnu Roșu, în Transilvania. După cucerirea romană ,
mulți evrei s-au adă ugat celor care se gă seau de-acum în țară . În Dacia romană existau evrei la
Sarmisegetuza (capitala lui Decebal), vechiul tâ rg Gră diștea din regiunea Hunedoara, la Apulum (Alba -
Iulia), Ampelum (Zlatna), Tibiscum (aproape de Caransebeș)”. Pentru asemenea inepții pline de ură și
venin la adresa istoriei și identită ții noastre de neam, tâ râ tura cazară a primit titlul de doctor honoris
causa al Universită ții A. I. Cuza din Iași la data de 11 octombrie 2010!
Un alt nemernic la fel de fioros în falsificarea identită ții și adevă rului neamului româ n este stâ rpitura
cazară Leon Volovici care, în lucrarea Ideologia naționalistă și ,,problema evreiască”, apă rută la editura
Humanitas în anul 1995, dar pe banii noștri, adică finanțată de la bugetul Româ niei, la pagina 5 ne zice de la
obraz despre pretinsa noastră existență multimilenară în jurul Carpaților: „Originea latină «descoperită»
cultural cu un secol în urmă, la care s-a adăugat ulterior și asumarea unei descendențe dacice, au fixat
componentele unei identită ți etnice, devenită un adevă rat «mit al identită ții», datorită poziției particulare a
româ nilor, izolați într-o masă de popoare de origine slavă .” Dacă judecă m aceste lepre după zicerile
istoriografiei româ nești, ei au dreptate pentru că mâ rșă viile pe care ni le pun în nas, se gă sesc scrise de mii de
ori în zeci de mii de că rți care au fost bă gate în capetele româ nilor prin constrâ ngerea sistemului de educație.
Povestea lor este foarte asemă nă toare cu tracismul german și austriac, atâ t de drag unor tâ mpiți româ ni
numai că snoava a fost jidovită pe ici pe colo, adică ei au ră mas pe aceste meleaguri după retragerea
romanilor fiind bă știnașii cuceritori iar noi am venit prin secolele IX, scorneală mozaică ce are drept scop să
justifice „istoric” pretinsul lor drept asupra plaiurilor mioritice și pe cale de consecință , să le iasă pe spinarea
noastră de o Cazarie sau Iahweland la est de Carpați! Vinovata principală a acestei monstruozită ți privind
falsificarea istoriei și culturii identitare a româ nilor dar și a celei de neam, este Academia Româ nă , instituție
înființată în anul 1867 la propunerea masonilor A. Crémieux° și M. Montefiore – ei fiind și că peteniile mafiei
cazare – ce a avut ca scop ascuns falsificarea istoriei românilor pentru a face loc pe aceste plaiuri,
leprozeriei Satanei și de peste 150 de ani ne tot bat în cap cu aceste „adevă ruri istorice”. Prima lucrare
realizată de un româ n sub îndrumarea acestui cuib de tră dă tori de Neam și Ț ară este Dicționarul limbii
române plă smuit de A. T. Laurian, așa cum și M. Roler ne-a ticluit o nouă istorie a Româ niei în anul 1952.
Dar falsificarea istoriei noastre de că tre cazari are ră dă cini mai adâ nci pe care le descoperim pâ nă pe
la mijlocul secolului XIX, iar N. Iorga amintește pe mozaicul J. Brociner că petenie a organizației sio-

676
niste din Galați Hovevei Ț ion, care a scris în lucrarea Două definiții suprimate și una adevărată în chestiunea
israeliților români, apă rută în anul 1906 că „națiunea evreiască” era la fel de veche pe plaiurile mioritice ca
și româ nii fiindcă domnii româ ni luau bani cu camă tă de la ei. Chiar el spune că mozaicii veneau și dă deau
bani cu camă tă pe la sfâ rșitul secolului XVII, iar hrisoavele din timpul lui Petru Ș chiopul pe la 1568 scriu că
această camă tă a ruinat poporul să rac al ță rii. De aceea Domnitorul i-a poftit cu sabia pe îndră citele lepre să
plece de unde au venit. Documentele vremii folosite și de N. Iorga pentru a le potoli obră znicia neostoită , ne
ajută să știm ceea ce ei nu vreau?? să știm.
În anul 1913, cercetâ nd toate documentele în care este menționată prezența jidanilor pe teritoriile locuite
de româ ni, ră spunzâ nd fă că turii mozaice L'histoire des Israelites roumains et le droit d'intervention (Paris
1913) a cazarului Bernard Stambler, Iorga scrie: „Astfel am ajuns la anul 1600 fără a găsi mențiunea unui
element evreiesc așezat în părțile noastre”, dar ei niciodată nu și-au clă dit istoria pe documente și dovezi
ci numai pe vedenii, „revelații”, adică minciuni și nă scociri.
Amintind iară și de ziarul Adevărul Iorga arată o telegramă trimisă de această oficină sionist-
antiromâ nească la 5 noiembrie 1909, adresată gă știlor muncitoare de uvrieri din Franța – se înțelege că toți
erau tă iați împrejur – și spune despre ră scoala ță ranilor din anul 1907 că „Guvernul româ n care a fă cut să se
asasineze unsprezece mii de ță rani”. Aceasta este sursa minciunilor comuniștilor cazari din Româ nia care ne-
au rescris și falsificat istoria, cu câ te tră snă i au vrut ei. Iorga arată că și cazarul medic C. Racovski a fost
implicat în acțiunile de agitație a ță ranilor în iarna anului 1907, dovedind și legă turile foarte strâ nse între
Adevărul și societă țile sioniste de emigrare a mozaicilor Ica și Alianța Israelită .
Ne mai luminează marele istoric și cu alte informații care, abia astă zi le putem judeca la adevă rata lor
valorare. Spune că ziarul mozaicilor din Pesta, Federația din 19 noiembrie 1869, a publicat o listă cu mai mulți
mozaici din Principatul Româ niei ce au trimis bani ungurilor pentru a înarma pâ nă în dinți ceva cete de
husari, care să vină să -i apere de sâ ngeroșii româ ni ce voiau să îi alunge din că minele lor stabilite pe
meleagurile carpatine din „vremuri imemoriale.” Dar câ nd româ nii s-au luptat cu turcii pentru neatâ rnare în
anii 1877-1878, au fost numai 888 de mozaici doritori să -și arate puterea pe câ mpurile de bă tă lie, apă râ ndu-
și drepturile lor tot din „vremuri imemoriale”. Ori armata condusă de principele Carol I era de peste 40000 de
soldați iar dacă o raportă m la numă rul populației°, atunci jidovii trebuiau și ei să vină să se oță rască în luptă ,
dar ei știau să se zborșească numai în fața româ nului pe câ nd în fața turcului îi pierea vitejia „ancestrală ”.
Spune Iorga în discursul să u, că cei mai ră i honvezi maghiari, care îi atacau pe româ nii aflați în imperiul
austro-ungar erau acești cazari mancurtizați mult mai turbați decâ t ungurii și mai vicleni decâ t Satana. „Pe
acești Maghiari, domnilor, i-au plă tit ungurii destul de scump și o să-i plătească chiar și mai scump prin
nă ruirea Statului lor, pe care visează să -l vadă fundat pe baze naționale. Ș i, domnilor, de la ceea ce a pă țit
Ungaria, a cărei proprietate mare este în mâinile evreilor, a că rei proprietate mijlocie este pe jumă tate în
mâ inile evreilor, a că rei proprietate mică atâ rnă de bă ncile evreiești, a că rei industrie și comerț sunt
reprezentate de evrei, a cărei presă este, nouăzeci și cinci la sută, evreiască, a că rei Universitate are, în
cea mai mare parte profesori evrei, a că rei literatură este reprezentată prin poeți și nuveliști evrei, din
ceea ce a pă țit Ungaria cu acești Maghiari… ne învă ță m să nu pă țim și noi cu ceea ce au pă țit ungurii cu acești
cetă țeni maghiari.” Același fenomen l-au tră it româ nii în perioada comunistă , dar și după 1990 el fiind foarte
prezent prin ceata de uvrieri din industria holocaustului, înfocații demitizatori ai istoriei româ nilor și
globaliștii pupincuriști din loja să râ ntocilor.
Vorbele profetice ale lui Iorga privind distrugerea statului ungurilor, s-au îndeplinit în anul 1918 câ nd
cazarii maghiarizați din Ungaria au declanșat revoluția bolșevică și au atâ rnat în că ngile iadului zeci de mii de
unguri dar se pare că vecinii noștri au mintea scurtă în această direcție.
Tot mozaicii, după afirmațiile lui Iorga, au contribuit mult la acțiunea de maghiarizare de după anul
1867 din regatul ungar, iar presa lor șovină a avut un antiromâ nism constant atâ t înainte de 1918 câ t și
în perioada interbelică . Mâ rșă via lor trebuia să ascundă scopul principal de a crea la est de Carpați pe
seama unui „popor tâ mpit” cum ne-a mâ ngâ iat scă fâ rliile cazarul Ș aul Brukner sau a unui „popor de
că cați” cum „bine” zis-a cazarul galițian Horia Roman Patapievici, un Iahweland cu teritorii rupte de
la româ ni și polonezi și a pregă ti revoluția bolșevică , adică a Veacului Ră zbună rii mozaicilor împotriva
neamului omenesc așa cum scrie la ticluirile lor sataniste. Acțiunea era sprijinită de cazarii care
dețineau toată puterea în Rusia bolșevică a lui Lenin, Troțki, Zinoviev și Kamenev. Despre partidele
politice și conducă torii lor, spune Iorga într-un discurs politic din 12 martie 1913 în Camera Deputaților.
„Din nenorocire, tot ce se petrece astă zi în țară , în momente așa de grele, e datorat spiritului de partid.
Mai ră u, spiritului de facțiune, care a omorâ t atâ tea ță ri mai solide decâ t a noastră … În viața statu-

677
lui se oglindește viața privată a celor care-l conduc… Ș tiu, pe de altă parte, cât e de rău acum că știe
cineva puțină carte. Aceasta este o scă dere a omului care face politică . Dacă știe ceva, trebuie să uite, dacă
e desprins a fi sincer, trebuie să puie masca ipocriziei. A face altfel înseamnă a fi taxat de intrus în
domeniul politicii, unde minciuna încunună adesea ignoranța… Cred că a venit timpul să ne emancipă m de
sub controlul și frica Europei.”
Unul din cele mai clare exemple de distrugere programată a neamului omenesc este cartea Le droit de la
rase supérieure° – Dreptul rasei superioare, scrisă de cazarul francez Isak Blü mchen (cetă țean francez cu
numele de Urban Gohier) și apă rută la Cracovia în anul 1914, unde ne spune pă timașul satanist că atâ t natura
câ t și viața socială stau sub puternica influență mozaică , iar dintre ță rile Europei ochite pentru cotropire,
Franța a fost prima lor țintă pe care au cucerit-o pentru că francezii s-au lă sat dominați și deci nu merită să fie
liberi, luminâ ndu-ne cu nebuniile lui la paginile 5-10: „În școala primară , la liceu, la Sorbona, în marile
instituții de învă ță mâ nt superior, se formează toate clasele națiunii, acolo gloata prinde cele câteva noțiuni
după care va trăi toată viața, acolo burghezimea adună cele câ teva idei pe care le socotește toată viața ca
adevă ruri definitive. Noi am acaparat cu pricepere toate gradele instrucțiunii publice, înainte de a
dezvălui scopul nostru politic. Universitatea, consiliile ei, programele, sunt în mâ inile noastre. Cele mai
modeste manuale de clasă primară ca și la Școala Normală Superioară ca și la Școala Politehnică ,
oamenii noștri controlează totul și hotărăsc despre toate. O mare parte din editori, care publică că rți
școlare, sunt iudei; iar profesorii indigeni care sunt în solda lor, trebuie să se poarte după gâ ndirea noastră .”
Am dat mai sus constatarea plină de griji a francezului Gustave le Bon de la anul 1888 și acuza directă asupra
mozaicilor că le-au falsificat francezilor istoria și cultura. Guriștii Întunecimii Sale Iahwe au negat cu furie
toate învinuirile lui G. le Bon fă câ nd spume la goarnă de atâ ta turbare. După numai 26 de ani ei se sumețesc
cu obrăznicia nativă, considerându-i pe francezi un popor de sclavi cu mințile întunecate de ignoranță
și lăcomie, iar cartea amintită nu numai că recunoaște toate acuzele francezului G. Le Bon, dar vine cu
informații suplimentare mult mai cumplite, de care toți sataniștii tă iați împrejur sunt foarte mâ ndri! La noi
leprele tră dă toare și-au format după indicațiile prețioase ale masoneriei jidovești și a iezuiților, un cuib
satanist numit Societatea CAcademică prin care au reușit să ne falsifice în totalitate istoria și cultura
identitară , iar după ° lovitura de stat din decembrie 1989 ne-au rescris iară și mentalul colectiv astfel ca
niciodată să nu ne cunoaștem adevă rații stră buni și adevă ratele valori!
Revin la gâ ndirea „revelată ” pocitaniei mozaice care, scrie plină de mâ ndrie să ne îngrozească cu veninul ce
îi circula prin instalații: „Sorbona întreagă ne este devotată . Colegiul Franței tremură înaintea noastră … Noi
am curățat istoria Franței de toate mândriile ei glorioase°. Prin voința noastră indigenii Franței nu
mai cunosc sau se leapădă de secolele din trecutul lor, care a precedat ridicarea noastră la putere.” La
fel este și situația româ nilor de azi, leprele de la Ministerul Educației și cel al Inculturii ne-au scos în afara
programei de învă ță mâ nt obligatoriu, istoria națională așa cum este ea chiar falsificată , obligâ ndu-ne să
învă ță m ca tâ mpiții Istoria evreilor și Istoria holocaustului, iar în țară și în stră ină tate scriu pe banii noștri, fel
de fel de Românii iudaice în care arată că ei au fost aici bă știnași iar noi venetici să lbatici, sâ ngeroși și
antisemiți care nu am fost în stare să creă m decâ t o cultură a sulei cum a prezentat-o H. R. Patapievici la New-
York în vara anului 2008!
Mai jubilează urâ ciosul cazar despre izbâ nzile lor împotriva franțujilor: „Ei cred că Franța era înainte
cufundată în barbarie, în fanatism, în robie, în mizerie (așa am fost și suntem îndobitociți și noi să credem
ceea ce dovedește că ni se aplică un plan dră cesc de mancurtizare care a reușit și prin alte ogră zi) pâ nă câ nd
jidanii liberali (la noi ciocoii fanarioți numiți masoni iar după ceva ani puhoiul de cazari din imperiul țarist și
după 1944 criminalii bolșevici) s-au hotă râ t să o elibereze prin revoluții succesive. Istoria Franței nu este
decât cucerirea de către jidani a Franței, începâ nd prin intervenția lojilor masonice la finele secolului
XVIII, și sfâ rșind în apoteoză cu secolul XX.… Ei bine, noi am făcut din Sorbona, un cuib jidovesc, din marile
școli din Franța tot atâ tea cuiburi jidovești.”
Câ nd Gustave le Bon afirma aceeași stare de fapte la 1888, mozaicii îl acuzau de fanatism antireligios, dar ei
care au pus în aplicare un asemenea plan criminal împotriva francezilor, pot fi altceva decâ t dușmanii
neamului omenesc și cele mai tică loase ființe nă scute vreodată pe pă mâ nt?
Lepra nu se rușinează deloc să laude cum au falsificat mozaicii istoria și cultura francezilor: „La
Ș coala de Înalte Studii Sociale, care este un gheto, tinerii francezi din clasele de sus sau avute, învață
a gândi, învață a trăi viața publică, învață a-și modela gândirea, după gândirea evreiască, învață
a-și șterge instinctele lor moștenite, în fața voinței jidovești, și se pregătesc a juca singurul rol ce
le permitem să aibă, și anume rolul de servitori zeloși, de slugi desă vâ rșite ale lui Israel.… Cuceri-

678
rea noastră e de pe acum un fapt împlinit. Am explicat (în cartea A nous la France – Franța noastră;
iar nouă ne-au bă gat pe gâ t în anul 2000 scriitura tică loasă numită a lui Teșu Solomovici România
iudaică) că nu voim să scoatem francezii din Franța, cum au spus-o cu îndră zneală unii dintre ai° noștri,
exaltați de victorie. Noi nu vom suprima decât francezii rebeli dominației noastre, adică un
pumn de energumeni. Masa supusă și muncitoare a indigenilor ne este necesară, cum erau necesari
hiloții spartanilor în Laconia, precum hindușii sunt necesari englezilor în Hindustan… Mai scrie la fila
44: Noi suntem poporul ales. Că ci așa este scris° în tratatul Hid: «Iahwe a dat iudeilor puterea
bogățiilor și asupra vieții, tuturor popoarelor». Iahwe ne-a dat pe mâ na noastră viața Filistenilor, a
Amaleciților, a Madianiților, a Amoniților, a Moabiților, a acelor de la Bethel și a acelora din Robba și a
acelora din Golgota. Noi i-am exterminat: noi i-am suprimat, noi i-am răstignit pe cruce, noi i-am
spânzurat, noi i-am tăiat în bucăți, noi i-am ars de vii în statui de aramă, noi i-am sfârtecat de vii
cu ferăstraie și grape de fier.” Groză viile cu care se mâ ndresc acești monștri ieșiți din stră fundurile
iadului mozaic te obligă să crezi că sunt nă scuți numai pentru a ucide și nu greșea deloc istoricul roman
Tacitus care i-a numit „dușmanii neamului omenesc”. Dacă la ei dreptul de a robi, de a ucide și de a
extermina populații întregi este un drept sacru, atunci câ nd și ei au ajuns în ghearele naziștilor pentru
unele blă stă mă ții închipuite dar cele mai multe adevă rate precum groză viile crimelor bolșevicilor de
care sunt în mare parte vinovați, atunci, un cor de urlă tori din toată lumea a început să strige ca arși pe
rug: holocaust, exterminare, genocid, masacre. Câ ntarul istoriei nu este pentru toți la fel?
Continuă a se lă uda pă duchele mai departe cum îi fericesc pe ruși și conducă torii lor pe care îi pun destul
de des pe nă să lie înainte de vreme: „Iahwe ne-a dat pe mână viața țarilor, a marilor duci, a generalilor
din Rusia, și noi facem cu ei în mod continuu un mare masacru”. Adevă rata față a cazarilor s-a ară tat
după ce au pus stă pâ nire pe Rusia și au transformat-o în stat bolșevic, masacrele lor au întrecut orice
închipuire, mă celă rind peste 6000000 de oameni, iar 7500000 de persoane au fost obligate să -și pă ră sească
țara datorită urgiei lor, dar istoria falsificată cu meșteșug vrea să uite de autori și îi scoate pe alții de unici
monștri oribili ai bolșevismului. Înaintea tă tucului Stalin care a ajuns să dețină toată puterea după anul 1932,
trebuie puși pe câ ntar obligatoriu cazarii ce au înființat statul bolșevic în frunte cu monștrii roșii
Zederblum/Lenin, Bronstein/Troțki, Apfelbaum/Zinoviev, Rozenfeld/Kamenev, Helphand/Parvus și alți
sataniști, dar toți din cea mai curată să mâ nță cazară și de gâ ndire mozaică .
La începutul anului 1917, câ nd regele Ferdinand și Guvernul se aflau refugiați la Iași datorită înfrâ ngerilor
suferite în campania de cucerire a Ardealului, mai mulți generali cer acestuia judecarea lui Ionel Bră tianu
pentru crima de înaltă tră dare și spâ nzurarea lui datorită felului dezastruos și criminal cum a cheltuit banii
ță rii pentru înzestrarea armatei și care au ajuns cam toți în buzunarele mafiei liberale. Regele s-a opus pe
motiv că situația este prea critică pentru țară și un asemenea proces ar dă una și mai mult. Generalul C. Prezan
a scris despre acest subiect cartea Răspunderi apă rută în anul 1920, care dovedește crima de înaltă tră dare a
conducă torului liberal privind degradarea armatei româ ne înainte de anul 1916, dar pentru că lucrarea
dezvă luia fața monstruoasă a clanului mafiot liberal, a fost îngropată într-o uitare totală . Despre dezastrul
societă ții româ nești și tră darea de neam și țară a leprelor liberale în general și a celor avuți în particular ne-a
lă sat mă rturie și Radu Lecca într-o declarație dată la Securitate în anii 1950. El s-a ocupat în timpul
guvernului mareșalului Antonescu de organizarea și conducerea Centralei Evreilor din Româ nia, și datorită
acestei funcții a fost pus la popreală de că tre cazarii bolșevici, stă pâ nii Româ niei de după 1945. „Îmi dau
seama de mișelia Bră tienilor care n-au utilizat timpul de neutralitate (se referă la începutul primului ră zboi
mondial 1914-1916) și ne-au trimis în război fără mitraliere, grenade, tunuri și subzistență. În timpul
neutralității, politicienii liberali s-au ocupat cu contrabanda de vite și petrol la granița ungară. Pacea
de la Buftea mă gă sește în spitalul Sfâ ntul Spiridon din Iași. După încheierea pă cii sunt demobilizat din motive
de să nă tate. Nu particip la intrarea în Basarabia. Prin pacea de la Buftea nemții se obligă să pună la dispoziția
politicienilor liberali un tren special pâ nă în Elveția. Mai toți liberalii marcanți cu familiile lor pleacă cu acest
tren. Noi, prostimea ră mâ nem la Iași în luptă cu foametea și cu exantematicul”. Câ nd țara se zbă tea într-o
să ră cie cumplită strivită de ocupant, pentru că aveau junghiuri în partea anală , ciocoimea liberală din
București a cerut în toamna anului 1917 cotropitorului german să le pună la dispoziție un tren special cu care
să meargă în Elveția pentru a-și trata durerile de Neam și Ț ară ! În același timp mii de soldați româ ni mureau
zilnic în tranșeele Moldovei de foame, boli, mizerie și gloanțele acelorași germani! Toate aceste dezastre
venite pe capul poporului nostru au fost aduse de guvernarea fă ră egal a „vizirului” Ionel Bră tianu și banda lui
de lifte pră dă toare și tră dă toare.
Nimeni nu îndră znește să vorbească în istoria Europei despre câ rdă șia fră țească germano-cazară

679
începută pe la mijlocul secolului XIX pe vremea lui Bismark ce a durat pâ nă în timpul „domnului Hitler” adică
1939! Iar noi am fost una din victimele acestei colaboră ri odioase pentru că Româ nia după ce a fost forțată de
că tre Germania, să semneze tratatul de la București din 7 mai 1918, fiind obligată și la concesii majore față de
„poporul jidovesc” de la noi. Astfel prin articolele 27 și 28 ale tratatului care emanau de la organizația
jidovească Vereinigung Judendischer Organisation Deutschlands, ni se impunea împă mâ ntenirea tuturor
roiurilor de nă vă litori-pră dă tori cazari, dar o contribuție importantă a avut-o și mafia sionistă din Româ nia
prin munca plină de dă ruire° a cazarului rus Parvus (finanțatorul lui Lenin) ce învâ rtea afaceri grele în țara
noastră , fiind sprijinit direct de Înaltul Comandament German. Peste 10 luni, le vor pră ji și nemților tă lpile așa
cum le-au fă cut rușilor în noiembrie 1917!
Anul 1917, 2 martie, țarul Rusiei abdică și se formează un guvern condus de prințul Lvov. Germanii
consideră că dau o lovitură de moarte imperiului țarist și trimit într-un tren special grupul de conspiratori
bolșevici în frunte cu cazarul V. I. Lenin și o sumă uriașă de bani, din Elveția la Petrograd să bată pe Maica
Rusia la tă lpi pentru toate relele suferite de cazari. Tâ lharul de putere ajunge în Sankt° Petersburg/Petrograd
la 3 aprilie. Odată cu abdicarea țarului zeci de ziare bolșevice/jidovești în zeci de mii de exemplare, finanțate
de că tre germani și sioniști au inundat stră zile orașelor promițâ nd câ te în lună și în stele în numele poporului
muncitor care trebuia să fie fericit pentru că sosise peste neamul pravoslavnic Veacul Ră zbună rii lui Israel.
Bolșevicii organizează o mare demonstrație la 3 și 4 aprilie pentru a prelua puterea dar guvernul provizoriu
condus de cazarul Alecsandr Kerenski (coleg de liceu cu Lenin) arestează câ țiva zurbagii iar capii ră ută ților –
Troțki și Lenin – sunt „scă pați” în stră ină tate.
Revoluția nu a reușit dar cerberul Troțki pleacă la începutul lui aprilie 1917 la New-York de unde
recrutează o adevă rată armată de invadatori criminali și în luna mai se reîntoarce la Petrograd cu aceste
bande de gangsteri sioniști și sume uriașe de bani vă rsate cu larghețe de organizațiile sioniste ale
întunericului precum B’nai B’rith, Joint, Alianța Universală Izraelită și altele.
Vladimir Burțev, membru al Partidului Revoluționar Rus, martor al acestor evenimente tragice și
umilitoare din istoria Rusiei spunea urmă toarele despre legă turile bolșevicilor cazari cu germanii de la
care au primit peste 70 milioane de mă rci începâ nd cu august 1914, adică inamicii Rusiei în primul
ră zboi mondial: „În ultimii ani am declarat că trebuie să -i urmă rim și să -i înfrâ ngem pe bolșevici…
încă din vara anului 1917, i-am acuzat pe față și în presă pe Lenin și tovară șii lui – Troțki, Kamenev,
Zinoviev, Ganețki, Kollontai, Lunacearski, Nahamkes, Ioffe, Rakowski și alții – de tră dare față de
Rusia și de întreținerea de relații cu Germania în timpul ră zboiului și am cerut să fie arestați și judecați”.
Toți cei amintiți de Burțev care constituiau clica conducă toare a bolșevicilor° din Rusia fiind în realitate
jidani sau cazari cu nume rusești, povestea dedublării identitare la ei era prima condiție pentru a-i
păcăli ușor pe goi cap de lut! Așa s-a întâ mplat și la noi cu „revoluționarii” din decembrie 1989 care
au fost toți jidani și au dat lovitura de stat pentru a distruge din temelii puterea economică a
Româ niei, cultura ei și chiar neamul româ nesc!
În iulie 1917 Guvernul provizoriu a hotă râ t arestarea celor menționați mai sus dar acțiunea a fost mult
întâ rziată dâ ndu-le posibilitatea să se ascundă sau să plece în stră ină tate cum a fă cut Lenin, însă o parte
dintre ei tot au ajuns la pușcă rie unde au stat doar câ teva zile. Generalul Lukomski, șef de stat major al lui
Komilov își amintește că după evenimentele din iulie 1917, „spre consternarea generală , guvernul provizoriu
al lui Kerenski (cazar), după ce a zdrobit demonstrația bolșevică s-a ară tat nepermis de slab. Lenin care putea
fi arestat cu ușurință a fost lă sat să fugă . Troțki a beneficiat de eliberare pe cauțiune. Trădătorii de țară
finanțați de nemți, care cereau pe față să se pună capă t ră zboiului și să se încheie pace fă ră anexiuni și
reparații, nu numai că nu erau pedepsiți cu toată asprimea dar aveau posibilitatea să -și reînceapă activitatea
destructivă în capitală și în sânul armatei”.
În noaptea de 25 octombrie 1917, bolșevicii au luat cu asalt palatul de iarnă unde era baricadat
guvernul provizoriu și astfel printr-o lovitură de stat cazarii bolșevici și liftele sioniste aduse de la
New-York au ajuns stăpânii Maicii Rusia fiindcă imperiul° rus nu mai exista de 9 luni . Atunci a revenit
și Lenin în oraș. În lovitura de stat rolul principal l-a avut Troțki iar acțiunea criminală a fost îndreptată
împotriva unei Rusii care pornise pe drumul democratiză rii societă ții și nu a țarului cum mint ei cu atâ ta
neobră zare! Bolșevicii au evitat totdeauna subiectul ajungerii lor la putere iar cine îl avea pe limbă era sigur
ușurat de zile. Ca să aibă sprijinul armatei, au infiltrat în sâ nul ei agenți ce au dat bani soldaților, le-au promis
celor de la țară pă mâ nt, iar pentru a avea curaj să -i înfrunte pe dușmanii de clasă la asaltul ce se punea la cale,
i-au „magnetizat” vâ rtos cu vodcă !
În decembrie 1917 bolșevicii în frunte cu Lenin și Troțki au declanșat Teroarea Roșie care a dus la
ră zboiul civil și cel mai mare mă cel suferit de ruși pâ nă atunci!

680
 Româ nii din gubernia Basarabia se organizează într-un stat propriu și hotă ră sc prin organul de conducere
Sfatul Țării, în ianuarie 1918 să se unească cu Regatul Româ niei. S-au opus la acest act de dreptate
istorică, rușii și jidanii, unde româ nii aveau 105 voturi, ucrainenii 15 voturi, jidanii 14 voturi, rușii 7 voturi
și alte minorită ți 6 voturi. Unirea s-a realizat în aprilie 1918, iar pe lâ ngă teritoriu ca sprijin economic pentru
situația gravă în care se afla Româ nia, au venit și cca 300000 de soldați bine organizați. În noiembrie s-a alipit
Regatului Româ nia și Bucovina iar la 1 decembrie au cerut să se unească cu Țara și teritoriile din fostul
imperiu austro-ungar, act consfințit printr-un decret regat din 24 decembrie 1918. Dar bucuria ne-a fost de
scurtă durată !
La 13 decembrie 1918 sub îndrumarea fră țiilor sataniste cazare și muncitorești pe deasupra, are loc
la București o manifestare a mozaicilor din Româ nia împotriva unirii românilor într-un stat unitar
care strigau turbați după programul Partidului Socialist din Româ nia a lui Katz sau Dobrogeanu-
Gherea ce ființa ca o filială a Cominternului. La această manifestare antiromâ nească , mare animatoare de
goarne și urlete de fiară turbară , era Ana Rabinshon, care va deveni peste numai 30 de ani, regina Ana
Pauker de Româ nia, ce trebuia să se scalde zilnic în sâ ngele româ nilor fasciști pentru a se sfinți după
cum cere cultul lor satanist. Mioriticii au fost uluiți de obră znicia lichelelor venetice dar repede și-au
revenit în fire și au împă nat cu gloanțe 117 secă turi să le fie drumul sigur la preaiubitul lor Iahwe. De
ce nu trec și această faptă a româ nilor la capitolul „pogromuri” cum au fă cut cu atâ tea mâ rșă vii° să vâ rșite
împotriva noastră , unde tră darea de Ț ară este mâ ndria mozaicilor?
Ieșirea leprelor cazare la „Garibaldi-bum ”, a fost o acțiune prevestitoare pentru martie 1919 câ nd
bolșevicii cazari conduși de Bela Kun din Ungaria roșie și Lenin ca mare că petenie a întunericului bolșevic, au
hotărât desființarea statului român, cazarii unguri urmâ nd să vină pâ nă pe Carpații Orientali și Meridionali
iar cazarii bolșevici să vină cu granița pâ nă pe Carpații de Ră să rit ocupâ nd toată Moldova istorică și
realizâ ndu-și visul lor de a-și înființa un stat al jidanilor pe teritoriile „locuite de ei din vremi imemoriale”, dar
pe spinarea celorlalți care aveau privilegiul de a fi numai robi!
1918, septembrie-decembrie, luptele sâ ngeroase purtate de că tre polonezi împotriva jidanilor din
Galiția care doreau să -și proclame o republică a lor în acest teritoriu pentru a fi unit cu Rusia bolșevică .
Mozaicii așchenazi din Rusia își revendicau în acele vremuri fă ră nici o rușine naționalitatea de
jidani, tocmai pentru a sublinia deosebirea etnică față de sefarzi care erau urmașii ivriților din Iudeea,
iar ei erau urmașii cazarilor de neam germanic, stabiliți pe Volga inferioară . Polacii i-au stropșit ră u pe
jidani pentru dorința lor, ce era în fapt planul Peixotto, dar câ nd s-au întors în anul 1939, prin puterea
armatei rușilor, au fă cut un adevă rat mă cel în polonezi. Katinul și alte locuri unde polonezii au fost
mă celă riți cu zecile de mii de că tre bestiile bolșevice numai pentru faptul că erau polonezi, arată să lbă ticia
neamului cazar, iar acestea nu vor fi uitate niciodată de istorie!
La Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, Alianța Universală Israelită și Jointul au înaintat un
memoriu prin care invocau garanțiile primite de la Marile Puteri: „Aceste garanții spun că emanciparea
evreilor va fi o condiție prealabilă recunoașterii orică rei anexă ri teritoriale de că tre Regatul Româ niei și că
drepturile obținute astfel de evrei vor fi plasate sub înalta protecție a Ligii Națiunilor.” Unul dintre întunecații
șă rpă riei sionist-mozaice a fost național-socialistul Naum Syrkin cazar nă scut în Bielarus, care se stabilise în
SUA din anul 1907 și devine că petenia organizației Poale Zion ce a furnizat primele trupe la formarea Armatei
Roșii a bolșevicilor, iar în anul 1919 era reprezentantul mozaicilor la Conferința de Pace de la Versailles!
Vitezele bestii numai de victorii erau dornice!
Dar el este numai unul dintre° cei mulți de-ai lor, ce au tras sforile să le fie canavaua cușer iar noi să
nu avem loc nici pentru pus capul unde să dormim. Chiar dacă a lăsat 7 sute de mii de morți pe
câ mpurile de luptă , totuși țara noastră nu a fost acceptată la Conferința de Pace de la Paris însă aici juca pe
cai mari mafia sionistă și masoneria internaționalistă . Tâ rgul unde s-au negustorit popoare și teritorii
era condus din umbră de consilierii cazari ai „marilor lumii” de atunci: bancherul mozaic american
Bemard Baruch și misteriosul colonel Edward Mandel House pentru președintele S.U.A. Woodrow
Wilson; Philip Sassoon venit din clanul Rothschild îl gâ dila plă cut la urechi pe primul ministru al
Angliei, David Lloyd George, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul
mozaic Jeroboam Rothschild, care în lumea goimilor își zicea Georges Mandel la fel ca enigmaticul
colonel american. Toți au cerut o rezolvare definitivă a „chestiunii cazare” adică o ță rișoară unde
să -și poată și ei pune capul în poala Întunecimii Sale dar nu pe oriunde ci numai acolo unde le este
bine. Așa au apă rut cele două proiecte privind noua colonizare a cazarilor: planul Palestina care prevedea
migrarea închină torilor la Ucigă -l Toaca în acest teritoriu și planul Israelului european ce stipula
înființarea unui stat unde să intre în granițele lui Slovacia, Galiția, Maramureșul istoric, Moldova

681
682
istorică pâ nă la Nistru și ceva „rotunjiri” substanțiale din ținuturile ucrainenilor, iar capitala fră ției
întunericului să fie la Lemberg/Lvov, cazarii care reprezentau cam 7% din întreaga populație fiind poporul
ales și ceilalți slugi sau oameni-animal adică goi cap de lut după mințile lor sataniste. Să nu fie luată zicerea
drept vorbă în vâ nt sau ciudă a unui goim, dau un tras dintr-o scrisorică trimisă de I. Bră tianu la 12 februarie
1919, dezamă git de hă iticul?? cazar ce urmă rea să le facă româ nilor de petrecanie. „Evreii de aici, sub
influența sugestiilor și a documentă rii primite (de la evreii) din Româ nia, consideră decretul nostru de
naturalizare ca neîndestulă tor. Ei obiectează că naturalizarea ră mâ ne individuală , pentru că e supusă la
formalită ți complicate… Am avut lungi convorbiri în această privință cu E. de Rothschild și cu Israel Levy,
marele rabin al Franței… Chestiunea evreiască , problemă internațională prin definiție, cu multiplele și
variatele ei legă turi, care îngreuiase atâ t de mult situația Româ niei Mici la Congresul de la Berlin, se așază °
acum în calea noastră la Conferința de Pace din Paris”. I. Bră tianu menționează Congresul de la Berlin unde
Bismark l-a impus pe H. Graetz ca reprezentat oficial al jidanilor din Principatul Româ nia, ce ne-a pus numai
tă lpi în drumul recunoașterii sacrificiilor celor 12000 de româ ni pe câ mpurile de bă tă lie cu armatele otomane
din Bulgaria.
Constantin Kirițescu în lucrarea Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ne-a
lă sat mă rturie ce se punea la cale atunci la Paris de cei mari și tari pe seama bieților româ ni. Scrie el că
pe culoarele clă dirii unde se ținea conferința de pace foșcă iau fel de fel de dihă nii lacome care urmă -
reau să înșface° câ t mai mult din bogă țiile Româ niei și să înjuge câ t mai bine neamul mioritic la carul
lor plin de „bună tă ți”. Tot așa au procedat subțirii și civilizații din UE, câ nd ne-au primit și pe noi la
cinstita lor masă , ne-au pus să ne privatiză m tot pâ nă am ajuns o bandă de maimuțoi în curu gol care
acum primim ajutoare de la cei ce ne-au luat cam tot ce se putea lua dar cinstit, adică legal și la lumina
zilei, dar prin alte locuri sau chiar pe la noi, însă după alte minți decâ t cele ale politicienilor, se numește
jaf la drumul mare și tră dare de Neam și Ț ară !
Însă cea mai categorică descriere a tâ lhă rșagului ce se punea la cale pe seama româ nilor de că tre sioniști și
mafiile lor dar și a statelor învingă toare, aparține profesorului R.W. Seton Watson de la Universitatea din
Londra, care în lucrarea A Study In The Origin Of The Great War (1926), scoțâ nd la lumină interesele ascunse
ale Conferinței de la Paris, amintește acțiunea de a smulge Româ niei „concesiuni industriale foarte însemnate
în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub amenințarea de a pierde sprijinul Americii la
Conferință ”. De o bună bucată de vreme, adică vreo 150 de ani, că peteniile româ nilor nu mai știu ce este
demnitate pentru Neamul și Ț ara ta, umilindu-se și slugă rind orice tâ râ tură care știe să se zbâ rlească bine la
noi și să ne arate bă țul sau cojile de nuci. În Româ nia, atitudinea de a-i respinge pe mozaici a fost la început
determinată de imigrarea lor clandestină în valuri ca niște pă să ri de pradă începâ nd cu anii 1860, dar după
tă mbă lă ul privind împă mâ ntenirea la gră madă din anii 1877-1878 și după apariția bolșevismului în imperiul
țarist și constituirea grupă rilor comuniste la noi, situația s-a schimbat radical datorită unui eveniment foarte
important „uitat” însă de istorici!
În decembrie 1920 a avut loc asupra Senatului Româ niei un atentat pus la cale de că tre fră ția
criminală a cazarilor bolșevici Max Goldstein, Leon Lichtblau și° Saul Osias conduși de Ana Pauker,
care s-a soldat cu mai mulți morți și ră niți, dar spurcata secă tură a reușit să fugă din țară . Fapta a deter-
minat° o parte a intelectualită ții româ nești și în special cea tâ nă ră să vadă o legă tura directă și criminală
între iudaism, mozaism, bolșevism și antiromâ nismul cazarilor. Faptul că ei și-au ară tat în public
dorința de a dezmembra și a bolșeviza Româ nia, folosind ziarele lor otră vitoare și prin organizația cazară
numită Partidul Comunist din Româ nia ca filială a partidului bolșevic din URSS și Comintern, i-a
fă cut pe mulți româ ni să -i judece pe jidani ca potențiali spioni bolșevici și dușmani ascunși iar eveni-
mentele de mai tâ rziu au dovedit că temerile lor au fost reale și întemeiate! Reflexul româ nilor de
înfruntare ideologică cu mafiile cazare a dat naștere apariției unor mișcă ri naționale și naționaliste care
de multe ori au bă gat mai repede cuțitul în româ nii considerați „vâ nduți” și mai puțin în conceperea
unor ideologii de contracarare a bolșevismului° cazar și iudeo-comunismului mozaic.
La Conferința Federației Balcanice Internaționale Comuniste din anul 1924 s-a discutat: „coordo-
narea activită ții° comuniste în Balcani, mișcarea sindicală , poziția Ungariei, desfășurarea propagandei
în favoarea retrocedării Ungariei a fostelor ei teritorii deținute acum de România, agitație anti-
românească, etc.” Pentru asemenea trebușoare cazarul Max Hammer a primit de la Moscova suma de
80000 de ruble să -i jă rească pe româ ni. Un apel al acestei șleahte de canalii criminale și dușmani ai
româ nilor spune: „Partidul comunist din România s-a situat în această problemă fără rezerve,
alături de naționalitățile din țară oprimate groaznic în toate privințele. Fidel principiilor Interna-
ționalei Comuniste (Cominternul sau Cominfernul cum este corect) el s-a declarat pe față , a apă rat și a

683
684
luptat pentru dreptul la autodeterminare liberă, până la completa separare de statul existent, nu numai
pentru populația Basarabiei, ci pentru toate naționalită țile din Româ nia”.
Ce altă dovadă a sfidă toarei tră dă ri de Ț ară mai aveau nevoie autorită țile româ ne, în fața acestor grupă ri
de criminali? La vremea aceea pâ nă la ocuparea ță rii de că tre bolșevici, organizația criminală a tră dă torilor de
Ț ară – Partidul Comunist din Româ nia – cuprindea cca 1000 de persoane dintre care majoritatea covâ rșitoare
erau cazari/jidani în frunte cu bolșevica Ana Rabinshon sau Pauker.
În anul 1924 cominterniștii cazaro-bolșevici ne mai pră jesc puțin țeasta cu pră pă denia de la Tatar-
Bunar. La Odesa, la 8 august 1924 sub conducerea cazarului Kolarov se întocmește planul de declanșare
a revoluției bolșevice în Româ nia, țara fiind împă rțită în mai multe zone cu că petenii în frunte
după cum urmează : zona 1 și 5 condusă de Moscovici/Gelber, Zicinski, Rarenic și Koz; zona doi
condusă de Gremecevski, Goldstein, Grutenberg; zonele trei și patru conduse de Kalifanski, Rankevici,
Mironovici, Karl Koz, Weissenberg. Vedem cu groază că toți cei care doreau să ne fie că petenii
revoluționare sunt jidani sadea și că ei tră geau nă dejde să dea o lovitură de stat în Româ nia așa cum au
reușit în imperiul rus în octombrie 1917, ceea ce te duce cu gâ ndul la faptul că ei aveau sprijinitori și
conspiratori în Vechiul Regat dar și în Transilvania prin fră țiile sau șă rpă riile mozaice pe care le știm
sub numele de sinagogi. În ziua de 12 septembrie atacâ nd mai multe localită ți din sudul Basarabiei
printre care și localitatea Tatar-Bunar și ucigâ nd zeci de persoane, ucigașii cazari au sperat că vor da
foc ță rii și în pâ rjolul pornit, bolșevicii vor arunca trotilul revoluției mondiale.
După dezmeticire, româ nii i-au împă nat cu gloanțe pe care i-au gă bjit iar o parte din teroriști au
reușit să se retragă în Rusia bolșevică , la Odesa, unde era centrul Cominternului pentru Balcani. Toți
instigatorii erau spioni mozaici veniți de la Odesa pe pă mâ nturile Basarabiei să întindă – în fanatismul
și ura lor fă ră margini asupra neamului omenesc – revoluția mondială peste că minele româ nilor. Pentru
că mioriticii nu au gustat din otrava cazarilor bolșevici, ca ră spuns frații lor care conduceau imperiul
bolșevic, au înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Balta pe malul
stâ ng al Nistrului să le arate româ nilor că nu au cum scă pa de fericirea ciumei roșii. Româ nii supă rați
pe îndră zneala jidanilor, ies în stradă acuzâ ndu-i pe mozaici că au în mijlocul lor protejâ ndu-i, adică
încuibați în sinagogile lui Israel, pe teroriștii comuniști Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau.°
Le mai amintește de atentatul acestora asupra Senatului Româ niei din 8 decembrie 1920, iar în octombrie
1924 în timpul manifestațiilor antimozaice din Iași organizate de „lă ncieri”, a fost împușcat
prefectul de poliție de că tre Zelea Codreanu. Manifestațiile vor continua împotriva complicită ții mozaicilor
din țară cu bandele de bolșevici care încercau cu pistolul și grenada, granița de est. Alții desfă șurau
chiar în țară o înfocată activitate de propagandă iudeo-bolșevică și antiromâ nească .
În anul 1926 apare lucrarea Getica scrisă de V. Pîrvan, premiată de cuibarul Satanei numit Academia
Româ nă . În introducerea că rții, ilustra că pă țâ nă ne luminează de ce a scris el atâ ta minciună și ură la adresa
istoriei și culturii poporului româ n: „Contemporan, Nicolae Densușianu scria romanul să u fantastic Dacia
preistorică plin de mitologie și de filologie absurdă , care la apariția sa (postumă : 1913) deșteptă o admirație
și un entuziasm nemă rginit printre diletanții româ ni în arheologie.” Chiar din aceste râ nduri, golanul minte
scriind că lucrarea lui Densușianu este o carte de arheologie, catalogâ nd-o „un roman fantastic… plin de
mitologie și filozofie absurdă .”
În prefața că rții criticată de V. Pîrvan, academicianul C. I. Istrati scria: „Declar că Dacia preistorică este
una din cele mai mari opere, dacă nu cea mai importantă, pe care a scris-o o pană ținută de mâna unui
român”. Pentru Nicolae Densușianu tradițiile istorice din legendele, câ ntecele și datinile ță ranului româ n
sunt, cum scrie la pagina 13: „arhivele naționale ale poporului româ n care vor permite a se studia cum a fost
cu mii de ani înainte pă mâ ntul stră moșesc al româ nilor, care este trupina sa etnică principală din vechile
popoare italice, și care sunt, în general, evenimentele istoriei sale înainte de a pă și pe pă mâ ntul Daciei.” Mare
adevă r a zis să rmanul româ n, iar ce am scris eu în această carte arată că N. Densușianu bă nuise corect
valoarea inestimabilă a culturii populare româ nești, dar atunci ca și acum, în capul mesei româ nilor stau
numai tră dă tori de Neam și Ț ară , aleși tot de româ ni, unii mai tică loși decâ t alții!
Jidovimii din Româ nia urcâ ndu-i-se sâ ngele la cap de ciudă câ nd au vă zut lucrarea lui N. Densu-
șianu, a chemat pe lacheul de serviciu, istoricul și arheologul cacademician Vasile Pîrvan să murdă -
rească și să batjocorească cartea acestuia, pentru că le nimicea planul lor criminal de a se ține bă știnași
pe plaiurile mioritice iar noi, venetici și munca lor de 2000 de ani ca popor ales se ducea de râ pă . V.
Pîrvan era membru al Academiei Româ ne, profesor de istorie la Universitatea București, director la
Institutul de Arheologie București unde stă teau ascunse tă blițele de plumb descoperite la Sinaia și pre-

685
ședinte al Fundației Cultura Națională , pe banii că reia și-a tipă rit cartea, organizație înființată și finanțată de
trustul bancar Marmorosch – Blank care era însă curat cazar și ne iubea precum sarea în ochi.
Ca să înțelegem câ t de națională era această fundație și mai ales ce cultură susținea, am să citez din
broșurica Protocoalele Sionului tradusă din germană de că tre Ioan Moța și tipă rită în anul 1923, deci cu trei
ani înaintea apariției că rții istoricului Vasile Pîrvan, fiind exclus orice atac împotriva acestuia, ci scriind
despre ce se întâ mpla în jurul să u. Moța face comentarii la capitolul XVI al acestor scrieri sataniste astfel:
„Cum se manifestă aceeași° tendință de a jidovi cultura româ nă ? Din fericire jidanii nu au ajuns la noi să
stă pâ nească învă ță mâ ntul ca în Franța; dar caută prin toate mijloacele să -și atragă simpatiile tineretului, cum
a fă cut Banca Marmorosch-Blank, aducâ nd înlesniri de trai și studenților româ ni de la Paris; caută prin toate
mijloacele să atragă intelectuali, profesori universitari, academicieni, de partea lor, făcându-le
reclamă care satisface vanitatea, dar adoarme conștiința de român, punându-i în consiliile de
administrație ale diferitelor bănci și mai ales la societatea așa zisă Cultura Națională finanțată de
Blank”!
Pîrvan s-a manifestat ca un fanatic împotriva publică rii orică rei informații asupra tă blițelor de plumb
descoperite la Sinaia iar pe cei care îi bă nuia că ar avea ceva gâ nduri rebele, i-a amenințat că îi va desființa
sau distruge profesional dacă vor scrie despre acest subiect. În contextul informațiilor ară tate mai sus și a
minciunilor și falsurilor oribile din – Getica – plă smuirea lui cu iz tică los, istoricul Vasile Pîrvan a fost unealta
criminală a sioniștilor folosită împotriva româ nilor.
Cartea lui Pîrvan Getica are 504 pagini și conține 507 desene de obiecte arheologice împreună cu 7 hă rți.
Numai capitolul 11 intitulat Cultura getică, paginile 81-100 tratează despre istoria geților. Prea puțin pentru o
protoistorie și mai ales pentru o istorie a poporului get. Capitolul 1 tratează despre sciți și cimerieni și toate
vâ nzolelile lor peste neamul get nă scocite de întunecatul mioritic, cu fel de fel de interpretă ri smintite sau
tică loase cum am ară tat în altă parte. Paginile 415-468 sunt un rezumat în limba franceză cu titlul Getica,
eseul unei preistorii a Daciei în timpul primului mileniu. Adică să înțelegem și noi după înțelepciunea
priceputului Pîrvan; oricâ t ne-am screme, nu putem trece mai departe de această limită ! Să -i strâ mbă m
zicerea mincinoasă cu urmă torul adevă r pe care îl știa și el: participarea geților la ră zboiul Troiei din secolul
XIII î.e.n. ală turi de troieni dar și alte informații pe care le ocolește îndră citul tică los cu multă grijă . Am să dau
un singur exemplu în prezentul capitol, unde dovedesc cum acest tră dă tor, ne-a falsificat istoria după vrerea
stă pâ nilor care îl plă teau!
Crucea „greacă ” – cu brațele egale, liberă sau înscrisă în cerc – avea atestare arheologică atunci
câ nd și-a însă ilat nemernicul fă că tura, pentru prima parte a mileniului V î.e.n. în ținuturile de est ale
Româ niei pâ nă la Nipru, o gă sim mereu în epoca bronzului și a fierului pâ nă în primele secole ale erei
noastre. Crucea „italică ” este atestată prima dată pe teritoriul locuit de geți în secolele X-VIII î.e.n.
prin depozitul descoperit la Fizeșu Gherlei, ală turi de numita cruce „greacă ”. Un alt depozit important
unde s-a gă sit crucea „italică ” este cel descoperit la Rossin, regiune aflată acum în sud-vestul Poloniei,
fiind cam de aceeași vechime cu cel româ nesc. Pe aceste teritorii, legendele polonezilor spun că atunci
câ nd au venit ei, i-au gă sit° pe aramini, neam ră zboinic și foarte chipeș dar nu și pentru ilustrul plă smuitor°
V. Pîrvan. În Getica spune despre primul depozit (p. 182) că este de tip Hallstatt (Austria), iar despre
al doilea (p. 227) că este de tip italic, deși crucile sunt identice, au aceeași tehnică de prelucrare iar
la Fizeșu Gherlei, crucea „greacă ” în cele două variante este împreună cu crucea „italică .” Cum,
necum, magistrul a stabilit că aceste piese, deși au fost gă site numai pe teritorii locuite de geți, nu le-au
fă cut ei, ci le-au adus de la mama Dracului și a leprei tică loase și tră dă toare de Neam și Ț ară !
Dar „miraculoasa” scriitură istorică , Getica este un studiu arheologic despre să pă turile fă cute de Pîrvan în
situl de la Cră sani, și nu un studiu istoric cum recunoaște chiar el în introducere, câ nd, batjocorind lucrarea
lui Densușianu spune că a nă scut o „admirație și un entuziasm nemă rginit printre diletanții români în
arheologie.”! Însă studiul lui Densușianu are la bază informații istorice din scrierile antice, cu ajutorul că rora
face o analiză comparativă a mitologiei grecilor și romanilor cu cea mioritică transmisă în popor și unele
încercă ri de lingvistică comparată . Pe baza acestor informații el încearcă să scrie o protoistorie a neamului get
și nu o arheologie a tră dă rii de Neam și Ț ară cum este Getica lui V. Pîrvan care și astă zi este ținută de unele
minți decrepite ca o capodoperă a istoriografiei româ nești.
Nu după mult timp de la apariție, lucrarea lui N. Densușianu a fost trecută pe lista că rților interzise
a Vaticanului, deși el nu critica iudeo-creștinismul. Interdicția ei la Roma se datorează unui creier
mioritic ce îi cunoștea conținutul, dar a considerat-o periculoasă pentru șă rpă rie. Dacia preistorică
încearcă pe baza unor studii mitologice combinate cu informațiile din izvoare istorice antice, să dove-
dească faptul că noi româ nii de astă zi suntem bă știnași pe teritoriile din jurul Carpaților și nu avem ni-

686
687
mic cu nă scocirea lor numită latinitatea. Acest paradox semantic ascunde în fapt adevă ratul scop al
interzicerii lucră rii, româ nii pornind pe acest drum, ar fi descoperit date chiar mai surprinză toare despre
originea iudeo-creștinismului, a faptului că geții au condus imperiul roman timp de 165 de ani… și ar fi ajuns
pe această cale la adevă rata lor istorie, avâ nd dreptul să aducă acuze foarte grave chiar șă rpă riei iudeo-
sataniste încuibate între zidurile Vaticanului.
Nenorocirea lui N. Densușianu vine tot din mâ na unui româ n dintre cei mai verzi și mai patrioți,
mitropolitul Vancea care între 1872-1882 întrunește un fel de concilii în mod ilegal al că ror lucră ri aveau
drept scop transformarea bisericii unite din Transilvania într-o biserică catolică. N. Densușianu era el
însuși un unit, dar felul în care a procedat Vancea, manevră făcută mână în mână cu iezuiții, urmă rind de
fapt scindarea neamului pe plan spiritual, îl revoltă și nemulțumește profund și demască fă că tura în lucrarea
intitulată Independența bisericească a Mitropoliei române la Alba – Iulia, apă rută în anul 1893. Papistașii și
cozile de topor mioritice nu l-au uitat, și câ nd scrierea Dacia preistorică a vă zut lumina tiparului, au și trimis
zapis că tre Vatican să o pună la popreală , fiindcă ar tulbura mințile celor fă ră de minte. Ș i aveau ei iudeo-
sataniștii de ce să fie atâ t de întunecați! Te uimește vră jmă șia celor care urmă reau distrugerea neamului
româ nesc, în Ardeal se lucra la deznaționalizare prin catolicizare iar în Regat, A. T. Laurian – și el educat tot
de iezuiți dar lucrâ nd acum pentru masoni și mafia cazară aciuată pe la noi – îi deznaționaliza pe româ ni prin
latinizare, adică îndobitocirea neamului cu o origine falsă și periculoasă pentru istoria noastră . Parcă îți vine
să pui mâ na pe ciomag și să le faci lotrilor o că tare la drumul mare! Iaili, iaili, ce amarnic v-aș pă li!
Iorga spunea despre istoricii româ ni din vremea sa, că sunt scribii oficiali ai partidelor politice care au
fă cut numai ră u adevă rului istoric, dar ce te faci cu tâ râ turile care au ajuns „istorici de serviciu” în solda
dușmanilor româ nilor. În Istoria literaturii române contemporane, Iorga considera cunoștințele lui G.
Tocilescu în domeniul istoriei „o erudiție de paradă ” iar istoricul Theohari Antonescu spunea despre același
personaj că este un amator cu pretenții de profesor. Mai amintește Iorga despre acești istorici că sunt
„mediocrită ți convenabile” ce au otră vit mințile multor generații de studenți și elevi, iar nivelul lor de
cunoaștere a fost totdeauna foarte departe de vanitatea pretențiilor.
În Istoria poporului român, lucrare apă rută în limba româ nă în anul 1985, fiind tradusă după Geschichte des
Rümänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen apă rută la Gotha în anul 1905, marele om de cultură
scrie la pagina 12: „Ură și exagerare de sine au îndrumat până acum pana celor mai mulți dintre
scriitorii istoriei românilor și ce a rezultat de aici nu e greu de ghicit; numai păreri sucite, opuse
adevărului, pe care neștiutorii și le-au însușit și ră spâ ndit cu o grabă uimitoare.” Cam așa scria și Hașdeu cu
ceva ani în urmă despre latinizarea poporului româ n prin fă că tura lui A. T. Laurian, ce a fost și inspector șef,
adică secretar de stat din zilele noastre la Ministerul Instrucției Publice sau Educației și Inculturii cum se
numesc azi aceste instituții de îndobitocire a româ nilor!
Programul acesta dră cesc de falsificare a istoriei noastre de că tre „specialiștii” în istorie și istorii plă smuite,
a fost observat prima dată de Mihai Eminescu, care prin articolele sale a încercat să combată acțiunea
criminală . Dar ei au lucrat în continuare în șă rpă ria întunecaților cu mult spor, iar revolta lui Iorga a fost încă
un puternic strigă t de groază la ceea ce li se pregă tea româ nilor. Unul dintre cei mai perfizi uneltitori
împotriva adevă rului, a fost V. Pîrvan cu Getica lui, o adevă rată evanghelie a minciunilor antiromâ nești. Astă zi
avem chiar „patrioți de serviciu” care fac circ în public cu negarea pretinsului holocaust din Româ nia, dar
refuză să probeze cu dovezi aceste alegații, deși ele stau la îndemâ nă și sunt cu miile sau sutele de mii! Ba încă
se mai laudă cu nerușinare acești „patrioți de serviciu” că defilează la toartă cu rabinii iubitori de româ ni.
Halal gâ nd de visare la o Româ nie Mare!
În anul 1927, apare lucrarea Limba Dacilor de Cezar Pruteanu, care neagă originea latină a poporului
româ n și dispariția poporului get mă celă rit de cotropitorii romani, susținâ nd că româ nii de astă zi sunt
urmașii dacilor, iar cultura și limba cuceritorilor ne-a influențat numai în mică mă sură .
Tot în acest context al leprelor tră dă toare, gă sim venin și la istoricul româ n I. H. Crișan care în
lucrarea Origini apă rută în anul 1977, la pagina 246 afirmă că cetatea Sarmisetuza a fost construită în
timpul domniei lui boero Bisto (88-44 î.e.n.) chiar dacă pe terasa IX s-a gă sit o mare cantitate de
cereale datate pentru anii 3000 î.e.n. Ș i dă -i° și luptă cu indo-germanii și rupe-i pe româ ni la creier cu
fă că tura indo-europenilor! În mai multe conferințe radio-difuzate în anii 1934-1935, Iorga vorbește
despre oștire și școală ca cele două fundamente ale dă inuirii neamului româ nesc. El spune despre
oastea ță rii că trebuie să fie o camaraderie între ofițeri și soldați, bazată nu pe o supunere oarbă între
cel care dă ordinele și cel care execută ordinele ci pe o frăție de cruce, adică o unitate spirituală și de
neam a celor care compun armata. Ideea este uluitoare pentru că ea a fost tocmai puterea neamului car-

688
patin care a reușit să supraviețuiască tuturor ră ută ților, venite de la alții dar și multe de la noi, timp de
peste 8000 de ani. Despre educația din societate și din școală , în aceleași ciclu de conferințe, Iorga
spunea urmă toarele: „Câ nd toate problemele societă ții le dai în mâ na celui din urmă dintre oameni,
când cel din urmă vagabond, prin votul lui, influențează în aceeași măsură ca și mintea cea mai
luminată asupra soartei Țării, suntem o societate că reia îi lipsește orice unitate de vedere și orice
bază serioasă de judecată , lucruri de plâ ns cu lacrimi de sâ nge, fiindcă este vorba de însuși viitorul
acestei ță ri și a acestui neam… Printr-o școală abstractă , formală , noi am fă cut tot felul de coconași și
coconițe, care nu prezintă o forță vie în viața poporului româ nesc. Dar, de câ te ori vine un om și se
adresează la dâ nșii, nu ca unor elevi ieșiți din școală și purtă tori de diplome, ori ca unor funcționari de
cutare grad, dar câ nd se adresează la dâ nșii ca oameni, ră mâ ne într-adevă r uimit de ce se ascunde
necercetat în adâ ncul sufletelor lor a unor energii, de o putere instinctivă care uimește… Minți clare și
activită ți bine conduse, – aceasta se cere mai mult decâ t orice, astă zi.” Astă zi situația este chiar mult
mai gravă datorită „democrației originale” și a „capitalismului româ nesc” care au format statul mafiot
securisto-comunist după „revoluția lor” din decembrie 1989.
Anul 1936 este marcat de studiul Originea daco-tracă a limbii române realizat de Marin Bă rbulescu – Dacu,
unde arată originea comună a limbii sanscrite și a limbii româ ne într-o limbă foarte veche, aceste două limbi
au peste 1200 de cuvinte în comun și peste 1850 de toponime și hidronime.
La 28 februarie 1938 Carol a introdus o nouă Constituție care prevedea printre altele desființarea
tuturor partidelor. În urma unei întâ lniri cu regele, Armand Că linescu hotă ră ște la 13 martie 1938
arestarea și lichidarea lui Codreanu și a fruntașilor Gă rzii de Fier. În noaptea de 30 noiembrie, din
ordinul lui Carol, Codreanu și cei 13 locotenenți ai să i au fost asasinați. Ca ripostă pentru această crimă ,
gardiștii îl „pasc" pe A. Că linescu și îl execută în fața ministerului de interne la 21 septembrie
1939. Carol aproape că înnebunește de ură și dă ordin ca din fiecare județ să fie executați trei gardiști
cu familiile lor și spâ nzurați în public. Au fost executate 284 de persoane de către armată și jandar-
merie și spânzurate° de stâlpii de iluminat public, fără a exista vreo acuzație formulată de institu-
țiile statului! După asasinarea lui Că linescu și represaliile ce au urmat, Maniu i-a trimis regelui o
scrisoare. „În loc să i se pună capă t sinistrului lanț de ră zbună ri și pedepsiri sâ ngeroase, află m cu durere
și indignare din presă că asasinii au fost scoși de autorită ți în stradă și împușcați fă ră a fi fost judecați
de oamenii legii, cadavrele fiind apoi expuse publicului. Se confirmă că au existat și alte acte
sâ ngeroase în multe din județele ță rii și în lagă rele de concentrare, înfă ptuite ca acte de ră zbunare și pentru
a înspă imâ nta lumea. Mai mult, cu permisiunea cenzorilor, ziarele au dezvă luit că actele acestea de
represiune și intimidare au inclus și familiile suspecților. Maiestate, un stat civilizat, un stat de
drept pronunță un verdict și îl execută în formă legală împotriva criminalilor dar nu comite acte de
ră zbunare. Numai țările barbare sau cele aflate în stare de disoluție iau asemenea măsuri lipsite de
clarviziunea politică și care nu pot schimba nimic”.
Într-o cuvâ ntare din 23 noiembrie 1937 în Parlamentul Româ niei, Maniu supă rat de abuzurile lui Carol II
pe care l-a uns rege cu 7 ani în urmă , zicea: „Se spune că toate drepturile derivă de la națiune. Tră im însă în
realitate sub un regim de dictatură și întreaga țară se prezintă ca o cazarmă . Abia a ieșit copilul din casa
pă rintească , el este înrolat la stră jerie fiind expus la eforturi corporale imposibile. Stră jeria este o instituție cu
scopul de a dezvolta spiritul de camaraderie și pentru a forma caractere. Foarte frumos! Dar în execuțiune
este o instituție îngrijoră toare fiindcă turbură întregul organism școlar, fiindcă distruge disciplina în școală și
introduce anarhia… în constituție avem drepturi dar în realitate avem un spirit de cazarmă ră u înțeles, în ră ul
înțeles al cuvâ ntului. Stă m sub stare de asediu, sub cenzură . Suntem conduși cu decrete-legi. Decretele –
legi impun sarcini și poveri noi fără a fi întrebată națiunea°. Prin decrete-legi se încheie contracte,
prin decrete-legi se înstrăinează averea națională și bunuri ale statului, decretele-legi înființează
servicii noi cu rang de ministere care nu au nici un fel de răspundere față de națiune .” Carol II mai era
cunoscut atunci de că tre româ ni ca Marele Mafiot pentru hoțiile puse la cale pe seama banului public iar
instituția în fruntea că reia trona nu putea fi decâ t un stat mafiot ce avea deja ceva vechime pe umerii bieților
româ ni. La fel stau vremurile și astă zi după decembrie 1989 câ nd, tot ce mișcă în țara asta se află sub girul și
puterea clanurilor de lotri numite partide politice sau oameni de afaceri care au împă rțit statul și țara
româ nilor în feude personale sau de cin tâ lhă resc.
Scriitorul american Hugh Seton-Watson în lucrarea Eastern between the Wars 1918-1939, apă rută
în 1962 la New-York, sublinia la p. 134 faptul că : „în Balcani în general și în România în particular
clasa conducătoare era lipsită de cultură și de conceptele fundamentale ale democrației și li-

689
bertăților individuale. Fiind cotropite sute de ani de că tre imperiile vecine popoarele balcanice și-au creat o
mentalitate victimizatoare iar sistemul rezultat de această gâ ndire a dus la izolare. Fiecare generație de
conducă tori era învă țată să urască și să disprețuiască alte națiuni, să se teamă de propriul ei popor, să vadă
în propunerile de colaborare cu alte state o posibilă fă că tură a celor ce considerau că ră ul nostru este binele
lor. Faptul că vecinii istorici mai puternici le fă cuseră în trecut să sufere și continuau și acum să le victimizeze,
că bolșevicii urziseră comploturi împotriva conducătorilor politici și continuau să le urzească oferea
liderilor regionali un pretext intens folosit de a persista în comportarea lor dictatorială față de sănătatea
statului și cultura politică națională”.
În ță rile din Balcani corupția luase proporții imense în râ ndurile birocrației politice și administrative.
Degradarea absolută a principiilor democrației sunt flagelul endemic al° corupției, și a fă cut ca aceasta să fie
considerată o normalitate a supraviețuirii și o formă de bun simț al cetă țeanului față de putere. Autorul
menționat mai spune că puternicii care conduceau aceste state „…dispuneau de fonduri la discreție din
care miniștrii delapidau o bună parte dacă nu totul”. Ș i dacă ne supă ră asemenea opinii despre noi dar
spuse de un stră in, este bine să ne uită m mai sus la ce spunea Eminescu despre vremurile în care tră ia el iar
țara era condusă de marii lotri Ion Bră tianu și C. A. Rosetti și ce tâ lhă rii au fă cut în Româ nia guvernă rile post-
decembriste conduse de comuniștii I. Iliescu, N. Vă că roiu, A. Nă stase, Că lin Popescu-Pră dă ceanu, T. Bă sescu,
E. Boc și V. Ponta!
Continui cu scriitorul american: „Miniștrii de finanțe se că pă tuiau vâ nzâ nd industriașilor tarife foarte
protectoare. Miniștrii comerțului (ba chiar și capetele încoronate din fruntea statelor) primeau, în schimbul
concesiunilor, procente generoase din acțiunile companiilor stră ine. Funcționarii suspuși din ministere, n-o
duceau cu mult mai ră u decâ t miniștrii lor”. Concluziile autorului despre aceste state sunt ră u mirositoare
pentru riturile ciocoilor și ale româ nilor verzi de ieri și de azi!
Ne mai spune el într-o ploaie de blende: „Ceea ce deosebeau statele balcanice de cele central-
europene și mai ales de cele vest-europene cu care erau adeseori, impropriu și incorect, comparate,
era incredibila proliferare a corupției la cele mai înalte niveluri. Rar putea fi găsită o persoană oficială
care să aibă un ideal, să se conducă după niște principii. Acolo unde se iveau persoane de acest fel
erau persecutate activ și atunci când îndrăzneau să critice, erau tratate pe față ca niște paria, întrucât
critica lor viza, inevitabil, interese puternice și bine consolidate. Nesiguranța și corupția contribuiau
din plin la denaturarea severă a «democrațiilor» balcanice”.
Aceasta a fost cultura politică creată de gunoaiele fanariote și de ambițiile nebune ale clanului Bră tianu
care s-a înconjurat de ce a fost mai ră u și mai josnic în neamul nostru pentru a guverna ca o bandă de lotri
ajunși stă pâ ni peste un popor de robi, fă ră drepturi, fă ră cultură și fă ră istorie. Pentru a-și ascunde lipsa de
democrație, toate partidele din aceste ță ri invocau dușmă niile vecinilor ce generau „momentele grave” prin
care treceau dar grele erau numai pentru popor fiindcă ei huzureau și aveau trai pe vă trai și mă lai în pungă .
Toți plâ ngeau cu „vocea patriotului național°” ascunzâ ndu-și lipsa de moralitate și de capacitate de a conduce.
Mai mult, conducerile acestor partide erau de multe ori afaceri familiale iar Româ nia era un exemplu gră itor
prin clanul Bră tienilor întronat mai bine de 50 de ani pe umerii ță rii ce mai purta și eufemismul de Partid
Național Liberal și care a generat sistemul feudal-mafiot de guvernare unde corupția era absolută , hoția
era afacere, abuzul normă de drept iar minciuna și demagogia substituiau orice adevă r.
Istoricul american Larry Watts în lucrarea O Casandră a României Ion Antonescu apă rută la Bucu-
rești în anul 1993 scrie la p. 87: „Regimul lui Carol conceput în intrigă se baza pe falsitate. El însuși se
dorea să devină un om mare iubit de popor, că ruia voia să -i servească drept model. Închipuindu-și că
este un mare soldat, fascinat de popularitatea și panașul lui Benito Musolini și al impresionantelor
«că mă și negre» ale acestuia, s-a apucat cu încă pă țâ nare să copie modelul fascist italian ajungâ nd la situații
ridicole. Dacă această dragoste pentru pompă și ceremonie avea tendința de a deveni ridicolă , alte
aspecte ale fascinației lui Carol față de fascism aveau implicații câ t se poate de serioase. Pentru a-și
atinge țelurile, două lucruri îi erau necesare: o mișcare populară fascistă în favoarea sa și distrugerea
partidelor parlamentare. Ceea ce ar fi însemnat aneantizarea democrației românești neexperimentată
și debilă. Odată ce monarhia se confunda cu România, a-l servi pe rege era cea mai clară
formă de patriotism. Carol și-a ales – în afară de cercul intim de colaboratori, aproape toți angrenați
în scheme de corupție politică și financiară – oameni capabili și înzestrați cu tă rie de caracter, pe care
ulterior fie că -i corupea, fie că -i întrebuința fă ră scrupule în diferite mașinații care ascundeau adevă ratele
sale intenții. Ca orice dictator absolut priceput, Carol a fă cut din sine însuși și din cel mai apropiat
confident al să u, Ernest Urdă reanu, un fel de punct nodal prin care treceau toate informațiile și se folo-

690
sea adesea de diferiți emisari pentru a urmă ri interese politice diametral opuse. Avea un control absolut
asupra presei pe care o manipula după voie. Dacă distrugerea partidelor politice era o treabă relativ
ușoară pentru vicleanul rigă , întemeierea unei mișcă ri fasciste credincioase era mai dificilă . Așa că s-a hotă râ t
să -și adjudece mișcarea Garda de Fier”. Prin acțiunile lui criminale de tip fascist, Carol II a distrus în totalitate
puțina democrație pe care a avut-o Româ nia pâ nă la venirea lui în țară în 1930 folosind minciuna, corupția și
violența pentru a nimici orice și pe oricine. După uciderea lui Zelea Codreanu, la conducerea Gă rzii a ajuns
Horia Sima care a reluat folosirea violenței ca formă de manifestare în societate. Mișcarea nu mai este
dominată de tineretul universitar și de unii intelectuali, ajungâ nd să -și gă sească culcuș tot felul de scursuri și
lichele. În timpul scurtei perioade câ t a participat la guvernare, această grupare a ajuns o adevă rată
nenorocire pentru țară .
În noaptea de 26 iunie 1940, bolșevicii cazari care stă pâ neau imperiul din est al Satanei, împreună cu
ceilalți întunecați, au transmis ultimatumul prin care cereau, ca în termen de trei zile armata româ nă să
pă ră sească teritoriile Basarabiei și Bucovinei pentru că „poporul muncitor” nu mai poate îndura exploatarea
clericalismului ortodox și a burgheziei româ nești, altfel va fi mare ră zboi. Cei mai mulți dintre „marii noștri
bă rbați” s-au cam scă pat pe ei de frică și au lă sat pe româ nii de la stâ nga Prutului în ghearele hoardelor
criminale bolșevice și a „poporului muncitor bă știnaș” cazar.
Directivele Cominternului din 8 mai 1940 trimise Partidului Comunist din Româ nia, organizația bolșevică a
jidanilor, sunau înspă imâ ntă tor pentru urechile înfundate ale mioriticilor: „Rezolvarea pe cale pașnică a
chestiunii Basarabiei și a problemelor litigioase cu ță rile balcanice vecine pe baza autonomiei teritoriale
pentru toate regiunile ocupate și recunoașterea dreptului lor la autodeterminare – pâ nă la despă rțirea de
stat a naționalităților asuprite – constituie o condiție necesară pentru apropierea cu URSS”, adică o
confirmare din partea celor care au fost chemați de că tre jidanii din Basarabia și Bucovina să vină „să -i
elibereze”.
La începutul lunii mai 1940 activiștii cominterniști cazari din Basarabia M. Leibovici și I.
Morgenstern, au fost chemați la Moscova de unde au primit instrucțiuni cum să acționeze cu armele
împotriva armatei române care trebuia să se retragă din această regiune și cum să le blocheze căile de
retragere pentru a face cât mai mulți prizonieri sau a-i ucide.
După însumarea crimelor fă cute de bandele de mozaici asupra armatei româ ne, Marele Stat Major
într-un document din 6 iulie 1940 precizează pierderile suferite în timpul evacuării Basarabiei și
Bucovinei: „uciși, răniți și dați dispăruți 356 de cadre, și 42876 de soldați și gradați”, un total de
43 232 cadre, gradați și soldați au căzut victime ale terorii jidanilor asupra armatei române. La
această cifră înspă imâ ntă toare mai trebuie adă ugate câ teva mii de funcționari ai statului, învă ță tori,
profesori, medici, preoți, funcționari publici care au fost împușcați, maltratați sau schingiuiți de
că tre „milițiile de autoapărare civilă din Basarabia și Bucovina” toate populate numai cu faună cazară .
Este o adevă rată catastrofă pentru armata româ nă această pierdere în oameni și material militar
suferită fă ră a lupta cu o armată a unui stat inamic! Pentru a-și putea imagina oricine mă celul și groză -
viile fă cute de „nevinovații jidani” din Basarabia și Bucovina asupra armatei româ ne am să dau
pierderile pe care le-au avut româ nii la eliberarea acestor ținuturi câ nd au luptat cu o armată regulată , cea a
bolșevicilor fiind și printre cele mai puternice din lume la acea vreme. Datele din arhiva armatei noastre
spun că pentru alungarea ocupantului rus, româ nii au înregistrat în termen de mai bine de o lună de
lupte 4112 morți, 12520 răniți și 5342 dispăruți cu un total de 21274 de victime avute de armata
româ nă în acțiunile militare contra armatei bolșevice! Comparâ nd pierderile din cele trei zile ale retra-
gerii fă ră lupte din iunie 1940 din Basarabia și Bucovina care se ridică la 43232 de morți, dispăruți și
răniți și cei 21274 de morți, dispăruți și răniți pe care i-au avut româ nii în luptele duse în vara
anului 1941, timp de 40 de zile pentru alungarea armatei bolșevice din aceste teritorii, vedem să lbă ticia,
fanatismul și ferocitatea satanistă a jidanului bolșevic, care a ucis zecile de mii de° româ nii mioritici
pentru că erau jertfă plă cut mirositoare întunecatului și blestematului Iahwe. Orice om cu mintea
să nă toasă care compară aceste cifre și timpul în care ele au rezultat este uluit de violența criminalilor
cazari ce au atacat armata româ nă . Aceste cifre dovedesc în fața istoriei că totul a fost organizat cu minuție,
la acțiune participâ nd zeci de mii de jidani, constituindu-se în grupă ri teroriste cu un plan bine
elaborat înainte vreme. Statul româ n a cerut bolșevicilor să permită repatrierea funcționarilor care nu au
reușit să treacă în dreapta Prutului în termenul de trei zile prevă zut de ultimatumul din 26 iunie 1940.
Bolșevicii din URSS au cerut la râ ndul lor ca toți cei doritori să fie fericiți în imperiul satanist al caza-
rilor cu stea roșie în frunte să fie liberi a pă ră si Regatul Româ niei.
În perioada iunie-septembrie 1940, au trecut Prutul în Basarabia din Regatul Româ niei, la ocupan-

691
692
tul bolșevic, 163918 persoane, între care au fost și cca 200 româ ni, iar restul fiind jidani de cea mai fioroasă
gâ ndire antiromâ nească sau curat bolșevic-sionistă . Din Basarabia au trecut în Regat ceva mai mult de 15000
persoane, majoritatea funcționari ai statului împiedicați de ocupantul comunist să se retragă în termenul de
timp al ultimatumului. Puhoiul de cazari care au trecut Prutul la ocupantul bolșevic în anul 1940, care avea
cetă țenie româ nă , va fi gă sit prin Siberia în anul 1947 dar în numă r de peste 100000, de niște împuterniciți
sioniști, dorind toți să se întoarcă la sâ ngeroșii româ ni pentru a-i socoti de ce i-au prigonit din „vremuri
imemoriale”. De data aceasta dorința nu le-a mai fost îndeplinită ră mâ nâ nd pe vecie în imperiul ră ului clă dit
cu atâ ta sâ nge și suferință de neamul lor monstruos.
După tră darea în masă a cazarilor din lunile iunie-august, și exultarea lor să lbatică la aflarea veștii că
Basarabia și Bucovina au fost ocupate de ruși sperâ nd că întreaga țară va intra sub talpa bolșevicilor iar ei vor
fi eliberați de „teroarea antisemiților româ ni”, la 8 august 1940 guvernul Gigurtu publica Decretul-lege
privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România ordin prin care li se interzicea: „să dobâ ndească
funcțiuni publice, proprietă ți rurale, să participe la activită țile publice ale ță rii, să fie militari de carieră , să
ocupe atribuții publice de orice fel, cu sau fă ră salariu, să fie membri ai organizațiilor profesionale care prin
structura lor au legă turi directe cu autorită țile publice, de a fi membri în° consiliile de administrație ale
întreprinderilor de orice natură , publice sau private, de a face comerț în comunele rurale, de a face comerț cu
bă uturi alcoolice, de a fi editori de că rți, ziare și reviste româ nești, de a fi oameni de serviciu în° instituțiile°
publice, de a dobâ ndi nume româ nești…” Întreb cinul leprelor sioniste și pupincuriștii mioritici: cum poate fi
pedepsită conspirativitatea și tră darea unei întregi comunită ți față de Țara și Neamul care le-a dat acoperiș
deasupra capului după ce au venit în stoluri peste poporul nostru după anii 1860 precum și dreptul de a-și
câ știga existența zilnică ?
După ce bolșevicii au ajuns stă pâ nii acestor regiuni, cazarii bă știnași cu sprijinul celor veniți cu armata de
ocupație, au preluat toate funcțiile publice așa cum au fă cut și după 1947 în Româ nia, pornind o adevă rată
campanie de exterminare a româ nilor, prin schingiuiri, execuții pentru nesupunere față de puterea bolșevică
numai pentru vina că erau români, deportâ nd peste 350000 de persoane în intervalul de un an de ocupație.
Ce a urmat după întoarcerea rușilor și jidanilor în anul 1944 în aceste ținuturi româ nești este o altă tragedie
din stâ nga Prutului despre care nu se vorbește deloc în Româ nia!
Peste timp, chiar un cazar cu simțul ră spunderii Z. K. Vindeleanu, stabilit în Israel, prin declarația ce a dat-o
publicației Magazin istoric nr. 5/1992 spunea despre planul cazarilor din Basarabia: „O mulțime de tineri și
de adulți – evrei, ruși, ucraineni, câ țiva moldoveni – se înghesuiau în jurul unui grup – vestita Rozenberg,
Bubiș, Klincinikov, Moraru, ș.a. Se dă deau ordine patrulelor – câ te trei în patrulă – «a autoapărării civile» de
a opri și a dezarma orice grup ră zleț de militari româ ni! O mâ rșavă nă scocire a ocupanților ce stă teau gata
pentru nă vă lire, dincolo de Nistru”. Spre lauda lui că nu a uitat ce înseamnă cuvâ ntul adevă r, el precizâ nd că
faptele se petreceau înaintea trecerii Nistrului de că tre bolșevicii ruși, adică jidovimea din Basarabia care
avea cetățenie română s-a înarmat și a atacat armata statului român câ t și funcționarii care îl deserveau,
mai înainte ca rușii să fi pătruns pe teritoriul românesc! Atunci în anul 1940 în orice stat european,
asemenea fapte de trădare de Țară se pedepseau cu moartea! Ș i o declarație a unui gă buit de armata
româ nă în iulie 1941 câ nd i-a alungat pe ruși din Basarabia și i-a cerut domniei sale ceva explicații: „În cursul
anului 1940 înainte de evacuare, majoritatea evreilor comuniști s-a constituit în comitete de inițiativă
pentru protecția teritoriului Basarabiei, ordinul venind de la Moscova”. Adică să ne înțelegem și noi și să
ne deslușim, aceste lepre „protejau” teritoriile locuite majoritar de româ ni care fă ceau parte din Regatul
Româ niei, alungâ ndu-i pe aceștia și așteptâ nd un cotropitor, care întâ mplă tor era chiar neamul lor de canalii
sataniste ce puseseră stă pâ nire pe imperiul rus în urmă cu 23 de ani!
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de că tre bolșevici, mii de mozaici instruiți în URSS au fost
trecuți în Româ nia clandestin sau pe motiv că se repatriază , pentru a desfă șura acțiuni de spionaj,
diversiune, sabotaj și propagandă în favoarea bolșevicilor. Asemenea tră dă tori urlau în cele patru ză ri
că sunt persecutați în Româ nia numai pentru faptul că sunt mozaici, adică închină tori Satanei. Dar
culmea cinismului istoriei după mă rturia d-lui Vindeleanu care la acea dată , 6 iulie 1940, era instructor al
Primă riei Chișină u, este defilarea organizată în cinstea „eliberatorilor” bolșevici. „Să rbă torim «elibe-
rarea», stră zile orașului erau împâ nzite de evrei, membri ai detașamentelor de «autoapărare civilă»,
trupe sovietice de ocupație și… trupe SSH… Ș i atunci am vă zut ceva ce nu credeam să vă d: de la
colțul stră zii Gogol pâ nă în strada Mihai Viteazul, pe două pă rți ale stră zii Alexandru cel Bun, stă teau
înșirate cordoanele de onoare (distanța 5-8 metri de la unul la altul) – un encavedist, un S.S. (da, da nu
te mira cititorule!) în vestita uniformă cenușie «Mausfarbe»”. În tribună erau Hrusciov, Mehlis – că lă -

693
ul Basarabiei, Timoșenko, Crâ lov, primarul Chișină ului și alte «personalită ți»”. Sigur aceste fapte nu trebuie
cunoscute de româ ni, fiindcă n-ar mai avea haz minciunile lor și fioroasa industrie a holocaustului! Câ nd
bolșevicii au pă truns în Chișină u, cea mai mare parte a jidanilor din oraș, le-a ieșit în întâ mpinare în 28 iunie
1940 strigâ ndu-le din toți bojogii urale însoțite de lozinci ca: „Bine ați venit! V-am așteptat 22 de ani”! Ș i s-au
pus ei pe treabă sub noua stă pâ nire, predâ nd sute de liste prin care peste 180000 de româ ni au fost deportați
în iadul bolșevic, iar câ teva zeci de mii au fost ucise de aceste fiare și îngropate în șanțuri sau gropi comune.
Pentru a le aduce aminte româ nilor de astă zi despre „ispră vile” vitejilor jidani asupra populației civile
româ nești ră masă sub cizma și teroarea bolșevicilor, dau în continuare ce a scris marele nostru istoric Nicolae
Iorga despre acele momente în ziarul Neamul Românesc din 6 iulie 1940, sub titlul De ce atâta ură?: „Se adună
și cresc vă zâ nd cu ochii documentele și materialele, actele oficiale și declarațiile luate sub jură mâ nt. Înalți
magistrați și bravi ofițeri cari și-au riscat viața ca să apere cu puterile lor retragerea și exodul româ nilor, au
vă zut cu ochii lor nenumă rate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaților, lovituri cu pietre și huiduieli.
Toate aceste gesturi infame și criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-
au deslănțuit ca sub o comandă nevăzută. De unde atâ ta ură ? Așa ni se ră splă tește bună voința și bună tatea
noastră ? Am acceptat acapararea și stă pâ nirea iudaică multe decenii și evreimea se ră zbună în ceasurile grele
pe care le tră im. Ș i de nică ieri o dezavuare, o rupere vehementă și publică de ispră vile bandelor ucigașe de
sectanți sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tâ rguri, orașe și sate. Frații noștri își
pă ră seau copiii bolnavi, pă rinții bă trâ ni, averi agonisite cu trudă . În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un
cuvâ nt bun, mă car de o fă râ mă de milă . Sprijin cald și un cuvâ nt înțelegă tor, fie și numai sentimental, ar fi fost
primit cu recunoștință . Li s-au servit gloanțe, au fost sfârtecați cu topoarele, destui dintre ei și-au dat
sufletul. Li s-au smuls hainele și li s-a furat ce aveau cu dâ nșii, ca apoi să fie supuși tratamentului hain și
vandalic. Româ nimea aceasta, de o bună tate prostească față de musafiri și jecmă nitori, merita un tratament
ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lă uda pâ nă mai ieri că are sentimente calde și fră țești față de
neamul nostru în nenorocire”. Să nu uite niciodată mă mă ligoșii carpatini ce le-au clocit sataniștii cazari timp
de 22 de ani, tră dare, conspirație și ură de nu mai încă pea în preaplinul prepuțiului inimii lor dră cești. Dar
majoritatea covâ rșitoare a acestor conspiratori nici nu erau nă scuți pe pă mâ nturile Basarabiei și Bucovinei, ci
venituri aduse de urgiile vremurilor și dușmă nia lor nemă rginită asupra celorlalți, după anii 1820 iar cei mai
mulți după anii 1860.
Aceasta este istoria pe care mozaicii o ascund sub urletele pretinsului antisemitism ancestral al
neamului mioritic și al holocaustului° din Transnistria iar românii nu vor să o recunoască, de ticăloși
și tâmpiți ce sunt! Astă zi din manualele școlare aproape că a dispă rut istoria româ nilor, dar se studiază
obligatoriu nă scocitul holocaust transnistrean cu toate minciunile adecvate astfel ca românul să se simtă
vinovat în fața jidanului și la al șaptelea neam!
Jidovimea din Româ nia jubila de bucurie și aștepta, ca în câ teva zile toată țara să fie ocupată de bolșevicii
ruși și frații lor cazari și, astfel, ei fiii lui Israel, vor fi eliberați din strâ nsoarea sâ ngeroșilor antisemiți româ ni.
Dar cotropitorii bolșevici trebuiau după mințile acestor monștri setoși de sâ nge de goim, să cotropească
Bulgaria, apoi Turcia și să se oprească în Palestina fiindcă așa este scris la fă că tura lor satanistă , iar ei
așteptau să ducă la îndeplinire planul de a crea Eretz Israel. Tartorii lor însă nu se prea fră mâ ntau cu ideile
comuniste și le plă cea suptul la țâ ța mioritică , zburdâ nd plini de viață pe lâ ngă Carol II dintre care cei mai
apropiați erau: Blank, Shapiro, Laufmann, Lupescu, Max Auschnitz.
Toți, după ce au adunat averi fabuloase sub Carol și au turnat cu pâ lnia bani „lă ncierilor” și Gă rzii de Fier
câ nd era condusă de Horia Sima, au colaborat vâ rtos și cu comuniștii pentru că mirajul puterii și al banilor nu
cunoaște bariere ideologice. Ura turbată a jidanilor împotriva româ nilor își are ră dă cinile în scrierile sataniste
Tora și Talmud care sunt amâ ndouă pline de îndemnuri de a distruge pe Domnul Gog din țara Magog, iar
scrierile lui Ieronim sunt foarte explicite, ei doreau să -i distrugă pe stră moșii noștri geți – țara Magog – și
Tată l lor Ceresc, adică Sâ ntu, Domnul sau Gog. Pentru că ivriții nu au reușit să -și ducă la îndeplinire planul de
exterminare a neamului get prin ibericul Traian, adună tura cazară a urmă rit să execute ea dorința
întunecatului Iahweh (Talpa Iadului) și prin istețimea prim feciorașului Satana, au pus de un genocid
mămăligoșilor români. Dacă punem cap la cap toate crimele fă cute de cazarii bolșevici asupra româ nilor în
perioada 1945-1962, numă rul lor se apropie de 185000 de suflete. Lepra mozaică trebuie obligatoriu să se
scalde în sâ nge de goim (Ieșirea 24,8 și altele) pentru că numai așa se poate sfinți în fața Satanei, devenind
invincibili și „aleși” peste tot!
Rebeliunea legionară din 21 ianuarie 1941, prin care aceștia doreau să -l elimine pe Antonescu de la
putere s-a soldat cu morți și ră niți în numă r de 490 de persoane din care 125 au fost mozaici iar restul

694
româ ni în special militari care au participat la înă bușirea acțiunii. Au fost condamnați la moarte și
executați 22 de legionari, unii pentru că au asasinat mozaici (spun iubitorii de pogromuri și
holocausturi), și câ teva zeci condamnați în lipsă , gă sindu-și scă parea la germani. Alții au primit închisoare
pe viață sau mulți ani de temniță . Ș i totuși leprele sioniste ne urlă de „pogromul” din București fă cut
de armata româ nă împotriva mozaicilor, iar democrația noastră „originală ” behă ie de fericire într-un
adevă rat delir al minciunii și tră dă rii de Neam și Ț ară câ nd aude batjocura mozaicilor asupra adevă rului!
Dar există o ciudă țenie în povestea aceasta plină de ură și tică loșie. Dacă legionarii doreau să pună
mâ na pe putere, vine firească întrebarea: de ce i-au „atacat” ei și pe mozaici, să -l întă râ te și mai ră u pe
Antonescu? Hitler nu-i avea la inimă pe legionari, ei bucurâ ndu-se de simpatia unor că petenii ale
partidului nazist și aceasta dovedește că Sima și-ar fi fă cut o socoteală greșită ! Mai sunt documentele
româ nești din acele vremuri care spun că printre legionari au fost și comuniști precum și fel de fel de
derbedei și mișei gata de ceva agoniseală indiferent de sursă . Câ nd legionarii adevă rați au fost puși la
popreală , au descoperit în pușcă rie, mutrele a câ torva mii de indivizi ce purtau uniformele lor, însă pe
care nu-i cunoștea nimeni și au strigat că tre organele de anchetă că au sosii câ tă frunză și iarbă . La
sfâ rșitul lunii ianuarie 1941 un raport al comuniștilor din Româ nia care erau toți jidani/cazari pur
sâ nge, că tre stă pâ nirea lor din Moscova – Comintern și NKVD – spune că toți tovară șii și-au îndeplinit
misiunea și Româ nia este „coaptă ” pentru o revoluție socială . Sigur ei erau foarte grijulii cum să fie
„coaptă ” Româ nia, numai că atunci nu i-au pus destul jar sub coadă să sară nebuna ca la balamuc așa
cum ne-au fă cut în decembrie 1989! Iar câ teva zeci de mii de uniforme legionare au fost aduse din
URSS de că tre jidanul comunist Constantin David să se facă „legionari” aceste jeguri, să „coacă ” bine
înciudata Româ nie și să spâ rcuiască ceva mozaici din București.
Cea mai îngrozitoare minciună pusă în seama legionarilor care „au pus la cale” rebeliunea din
ianuarie 1941, este masacrul de la Abatorul din București, unde imaginația unor psihopați în frunte cu
tartorul monștrilor iudeo-bolșevici Ilya Ehrenburg, au nă scocit scene care îți îngheață sâ ngele în vine.
Despre pretinsul masacru nu s-a vorbit deloc pâ nă în primă vara anului 1945 câ nd Goebbels al cazarilor
ce stă pâ neau imperiul ră ului bolșevic și ideologul Armatei Roșii le amintea bucureștenilor: „Toți își
aduc aminte de zilele de groază câ nd legionarii rupeau oamenii în bucă ți și-i spâ nzurau la abator”
(Drumurile Europei București, Edit. Cartea Rusa, 1947, p. 91). După doi ani revine să le arate câ t de vinovați
sunt româ nii față de blâ nzii cazari care atunci conduceau Româ nia cu mâ nă de fier: „În București, legionarii
sfâ șiau oamenii° în bucă ți, atâ rnau fete tinere de câ rligele abatorului… Dacă într-adevă r antisemitismul este
limbajul internațional al fasciștilor, trebuie să recunoaștem că fasciștii româ ni au studiat foarte bine acest
limbaj. Învă ță tura a început de mult, iar politica diferitelor guverne româ nești dintre anii 1922 și 1934 nu
poate fi numită decâ t o politică° de pogromuri. De la asasinatele izolate și persecuții neorganizate, fasciștii
au trecut la asasinatele în masă. Aproape 500.000 de evrei au fost asasinați în lagă rele de concentrare.”
(Drumurile Europei, p. 16). De atunci minciunile au tot fost înflorite, adică date prin vedenii și astă zi îi auzi pe
tică loșii cazari ră cnind că tre tartorul lor din stră fundurile iadului că „fioroșii antisemiți româ ni” la Abatorul
din București au mă celă rit pe viu 24 de mozaici, unii au fost despicați cu satâ rul în piept și atâ rnați de câ rlige,
altora li s-au scos mațele pe care le-au înfă șurat în jurul gâ tului fiind agă țați în câ rlige de subsiori, iar o altă
categorie de victime au fost prinse de vii în câ rlige, apoi împușcate la nimereală de legionarii care turbaseră
de furie. Toate jegurile strigă fă ră încetare că acesta și numai acesta este adevă rul deși nu-l pot dovedi cu
nimic. Așa cum minciunile proorocilor ivriți din antichitate au format Vechiul Talmud, tot așa, toate minciunile
lui I. Ehrenburg sunt cuprinse în Noul Talmud cazar la care s-au ostenit o mulțime de tică loși sataniști, dar toți
din cea mai odioasă spiță cazară , formâ nd azi cunoscuta „Industrie a Holocaustului”, iar tot ce s-a scris de
mozaici în această direcție este vedenia lui Ehrenburg atâ t pentru Româ nia câ t și pentru Germania! Însă
proprietarul Abatorului în frunte cu directorul s-au simțit lezați în activitatea lor economică de aceste tică loșii
de neimaginat, rostite în legă tură cu societatea unde lucrau și au înaintat protestul de mai jos spre publicare
ziarului Dreptatea al PNȚ , care la scurt timp a fost devastat și închis de că tre gă rzile muncitorești, forțele
paramilitare ale P.C. din Româ nia, adică ale jidanilor bolșevici.

„DOMNULE DIRECTOR,

Ziarele „Româ nia Liberă ”, „Tribuna Poporului” cum și broșura specială „O NOAPTE DE GROAZĂ LA
ABATOR”, publică în ultimul timp sub titluri senzaționale, articole în care se afirmă că

695
în Abatorul Capitalei au fost masacrați evrei, în masă.
În virtutea dreptului de apărare, pentru restabilirea adevărului, și pentru apă rarea prestigiului
instituției din care facem parte, vă rugă m să binevoiți a însera în coloanele ziarului dv. urmă toarele:
DESMINȚ IRE
Subsemnații° medici veterinari și° funcționari° ai abatorului Capitalei luâ nd° cunoștință ° de articolele
publicate de ziarele „Româ nia° Liberă °”, „Tribuna Poporului” prin care se afirmă că în Abatorul Capitalei au
fost uciși evrei și de campania ce se duce pe această temă , de natură să discrediteze instituția și pe oamenii
ce o servesc, dă m cea mai categorică ° desmințire afirmațiunilor fă cute și declarăm pe proprie
răspundere că faptele enunțate mai sus sunt de domeniul fanteziei.”
Lista cu semnă turi a acestui protest are două pagini din care se remarcă oameni de recunoscută probitate
morală , prezenți în abator în acele zile: dr. vet. Dumitru Adamovici, dr. vet. Vasile Ionescu, conf. dr. vet. Aurel
Lupu, dr. vet. Lazar Ureche, dr. vet. P. Nistor, tehnicienii și° funcționarii° Elena Bolonta, Jana Stefă nescu,
Emilia Mirica, Magdalena Georgescu, E. Pavelescu, Z. Sai, și mulți alții. În procesul intentat „criminalilor de
ră zboi” din anul 1946 procuratura care se afla sub controlul jidanilor la fel ca toate instituțiile statului, au
deschis și dosarul privind „odiosul pogrom” de la abator, anchetâ nd pe directorul din 1941, dr. veterinar
Aurel Naghel împreună cu zeci de salariați, dintre care majoritatea covâ rșitoare erau de religie mozaică . Nu se
gă sește nici un vinovat și cei audiați spun că în abator nu a existat nici un mozaic împușcat sau
măcelărit în ianuarie 1941. Excepție a fă cut tinichigiul I. Horvath care pentru declarațiile lui mincinoase va
fi pus director-tehnic după naționalizare!
În lucrarea Cartea Neagră scrisă de cazarul Matatias Carp, unde vrea să ne dovedească existența°
holocaustului în Româ nia și a „pogromului de la București”, la pagina 75 descrie evenimentele astfel:
„Cartierele evreiești au fost invadate de bandele ucigă toare și jefuitoare, o dată cu primele semne ale
ră zmeriței, ba chiar mai înainte. Începâ nd de marți, pe la vremea prâ nzului, pâ nă că tre revă rsatul
zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor, bunurile și viețile evreiești au stat sub
puterea pistolului, a tâ rnă copului și că lcâ iului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câ teva
zeci de mii de oameni, bă rbați, femei și copii, n-au avut altă preocupare decâ t maltratarea, distrugerea,
incendierea, furtul și asasinatul. Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele și împotriva tuturor
obiectivelor… Periferia a revă rsat în zilele acestea spre mahalalele evreiești pe toți amatorii de bunul
altuia sub scutul celei mai sigure impunită ți.” Dumnealui recunoaște că legionarii erau toți arestați,
dar încă 3 zile după petrecerea acestei fapte „bandele de legionari” jefuiau și ucideau prin
cartierele mozaicilor din București. Iar la pagina 93 același autor pune comunicatul din 5 octombrie
1940, dat de că tre Conducă torul Statului, unde se arată neliniștea crescâ nd a populației mozaice
fiindcă : „Unele elemente îmbră cate clandestin în că mașă verde… merg din casă în casă și din întreprindere
în întreprindere, în capitală și în țară , pentru a amenința, a teroriza și a stoarce bani”. Textul
arată că înainte cu 3 luni de pretinsa rebeliune legionară, forțe oculte din România puneau la
cale ceva foarte urât atât pentru unii mozaici, cât și pentru climatul social din țară. Dar în această
diversiune jidovească nu au fost implicați numai jidanii bolșevici, fiindcă la p. 71 din aceeași scriere,
autorul ne dezvă luie implicarea conducerii jidanilor din Româ nia în această diversiune macabră .
„Regimul legionar s-a pră bușit în sâ nge și cenușă și unul din elementele care au contribuit la această
prăbușire a fost activitatea conducerii evreiești… Încă din luna octombrie, numai după câ teva să ptă -
mâ ni de guvernare laolaltă , Antonescu și Horia Sima își trimiteau reciproc în scris amenință ri cu
falimentul regimului și al ță rii și azvâ rleau unul asupra celuilalt, ră spunderea dezastrului. Discordia
aceasta trebuia cu orice preț întreținută . Chiar dacă se întreză reau pericolele și suferințele pe care o
eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor, ea trebuia provocată…” Este ciudat că toți cei 120 de
mozaici uciși în diversiunea numită „pogromul din București” toți au fost sefarzi înmormâ ntați în
cimitirul acestei secte, iar sinagoga lor Cahal Grande fiind incendiată , nu a mai fost refă cută niciodată .
Se știe că lumea mozaicilor privită din interior este ruptă în două mari grupuri, cazarii sau așkenazii de
neam germanic și sefarzii, urmașii iudeilor care se pretind că țin dreapta credință , iar primii numai o
schismă otră vitoare. Diversiunea pusă la cale de că tre leprele cazare comuniste din Româ nia, au urmă rit
să le mai tragă una peste bot sefarzilor pentru numeroasele afronturi aduse pe care ei nu le puteau
uita. Cine mai strâ mbă din nas cu privire la veridicitatea acestor informații, aduc de mă rturie o sursă
venită tot de la ei, dar câ nd erau stă pâ nii absoluți ai Româ niei. La o ședință a Comitetului Central al
Partidului Comunist din Româ nia, ținută în 5 octombrie 1945, ce dezbă tea situația mozaicilor din
Româ nia, gă sim dezvă luirea nă ucitoare fă cută de Vasile Luca cum că mulți mozaici după 23 august
1944 „s-au îmbrăcat în uniformele militarilor ruși și au devastat gospodăriile țăranilor români”,

696
697
adică fă ceau cu mare îndâ rjire ceea ce au fă cut și în perioada octombrie 1940-ianuarie 1941! (Arhiva
de Stat București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 86/1945, f.l, 15-30) Dacă tă mbă lă ul ar fi fost mai mare,
bolșevicii cazari, stă pâ nii imperiului Satanei ar fi pă șit vijelios peste Prutul care era atunci graniță ,
să salveze de la pogrom sau holocaust „poporul muncitor” jidovesc din ghearele sâ ngeroșilor româ ni.
Pentru cei care vreau să strige huooo, la auzul acestei povești, dovedită și de documentele aflate în
arhivele româ nești care au devenit publice spre supă rarea lor, le dau spre gâ ndire adâ ncă și întunecată
meditație o altă povestioară dar curat mozaică , scrisă de istoricul Claude Klain apă rută la Tel Aviv în
anul 1992 ce se gă sește în că rticica Israel, statul evreilor, tipă rită și la noi la editura BICC ALL în
anul 2003. Scrie el, iar eu vă fac aducere aminte, că la înființarea statului Israel, sefarzii – urmașii
iudeilor – nu erau prea dornici de asemenea înfă ptuire și pentru a-i aduce sub același cort, jidanii sau
cazarii care erau inițiatorii acțiunii, ba le promiteau câ te în lună și în stele, ba le mai ungeau încheieturile
să se miște mai ușor că tre „tă râ mul fă gă duinței” însă unii mai că rpă noși erau scorțoși nevoie mare și o
țineau cu nu și nu! Dar MOSAD-ul mâ nca-l-ar iadul, a gă sit ac și de cojocul lor ca să -i convingă unde
le sunt ră dă cinile „stră moșești”. Mai îndă ră tnici erau cei din Siria și atunci meseriașii în fă că turi s-au
fă cut pui de beduini, incitâ nd pleava societă ții, atacâ nd și devastâ nd în decembrie 1947 majoritatea
proprietă ților mozaicilor din Alep, comunitatea plecâ nd în masă în Israel. Însă cei mai că pă țâ noși erau
mozaicii din Damasc și astfel în august 1949, în sinagoga Menarsha a avut loc un atentat cu bombă unde
au murit 12 persoane iar câ teva zeci au fost ră nite. Toate ziarele lui Ucigă -l Toaca strigau că tre Întune-
cimea Sa ce jelanie au fă cut „fanaticii musulmani”! Speriați, să racii mozaici și-au luat catrafusele și
s-au strecurat că tre Israel, dar prin anii 1970, tă ră șenia a început să pută ră u în public și amă râ ții sparți
ră u de bombe s-au fă cut foc, considerâ nd că această monstruozitate va ră mâ ne un veșnic cuțit înfipt în
inimuțele lor neprihă nite. Dacă cei care ră cneau de pogrom în anul 1949 după să vâ rșirea atentatului
asupra sinagogii, și-au cerut iertare în numele adevă raților asasini față de nefericiți pentru că i-au mințit
nu mai știm, dar este deajuns și atâ t! Ce ziceți spurcaților, vă place zicerea?
Ca să înțelegem cum îi vedeau româ nii pe bolșevici dar și pe sutele de mii de simpatizanți din Româ nia,
prezint un citat dintr-un interviu dat în aprilie 1943 de că tre mareșalul Ion Antonescu, ziarului Porunca
vremii: „Credința mea nestră mutată în victoria finală a puterilor Axei mă îndeamnă să duc lupta pâ nă la
completa zdrobire și nimicire a iudeo-bolșevismului.” Atunci se știa destul de limpede că bolșevismul era o
ideologie criminală pentru orice om cu mintea întreagă , nă scută din iudaism și mozaism ca o manifestare
turbată a urii acestora față de Neamuri.
Anul 1944, Ion Antonescu dorea un armistițiu cu rușii pe modelul celui francez cu germanii în care
cea mai mare parte a teritoriului ță rii să ră mâ nă sub controlul total al administrației româ nești fă ră
amestec rusesc. A dus tratative intense cu aliații și cu rușii pentru obținerea acestor condiții. Dar
Maniu și C. C. Bră tianu doreau o despă rțire de Germania în orice condiții fă ră a se gâ ndi la consecințe.
Deși mareșalul a oferit lui Maniu de mai multe ori conducerea ță rii el ocupâ ndu-se doar de armată , de
fiecare dată , ardeleanul meșter mare în pertractă ri și conciliabule a refuzat. Mareșalul Antonescu obți-
nuse de la ruși confirmarea condițiilor de armistițiu la 29 mai și 2 iunie 1944 iar la 21 august a
trimis un mesaj către ambasadorul URSS la Stockholm prin curier diplomatic care trebuia să
stabilească cu rușii data și locul începerii negocierilor. La data de 22 august 1944, ambasadorul
rușilor de la Stockholm a confirmat că tre Ministerul Afacerilor Stră ine din București condițiile de
armistițiu și a fost de acord ca discuțiile să înceapă . Dar documentul primit la București a fost luat de
Niculescu-Buzești șeful cifrului de la Ministerul Afacerilor Stră ine și dat lui Maniu care l-a transmis
lui C. C. Bră tianu. În ambiția lor bolnavă și nebună acești nenorociți avâ nd° ală turi pe regele Mihai au
aruncat țara într-o capitulare necondiționată în fața bolșevicilor chiar dacă aveam șansa unui armistițiu,
fie el și cu turbații și fanaticii bolșevici. Dovada existenței acestui document atâ t de important pentru
istoria noastră modernă ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din
15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul româ nesc.
„Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta,
regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, câ nd ni se
va pune în față , mâ ine-poimâ ine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă
neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează , vă puteți închipui în ce situație
ră mâ nem noi. Deci, trebuie să constată m, numaidecâ t, că noi între condițiile pe care le avem prin armis-
tițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom
încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere,
privitor la recunoașterea zonei libere”.

698
 Maniu a fost autorul moral al loviturii de stat din 23 august 1944 prin unealta lui Grigore
Niculescu – Buzești ce a găsit sprijin la regele Mihai și la camarila acestuia, după cum rezultă
fără echivoc din documentul prezentat. Lovitura a fost planificată pentru 26 august dar întoarcerea
mareșalului de pe front a fă cut ca uneltitorii să -și modifice planul. În mintea regelui Mihai, a camarilei
și a lui Maniu, Antonescu nu avea voie să încheie armistițiu cu rușii și pentru asta trebuia arestat și
predat comuniștilor, fiindcă Niculescu-Buzești ținea de ceva vreme relații cu ucraineanul Emil Bodnă raș
(Bodnarenko), agent KGB, numit inginerul Ceaușu.
În proclamația că tre țară citită de regele Mihai la radio, concepută de ță ră niști, acesta face o confuzie
voită între armistițiu și capitulare necondiționată. Lovitura de stat a fost coroborată prin tră dă torii de la
palatul regal și din conducerea armatei și dată în același timp cu ofensiva rușilor pentru a se crea un haos
total în armata româ nă . Ordinul regelui de încetare° a° luptelor și capitularea necondiționată a dus practic la
că derea în prizonierat a Armatei III și IV româ ne cu un efectiv de peste 130000-150000 de soldați. Dintre
aceștia foarte puțini s-au salvat iar dintre cei duși în Siberia peste 40% nu s-au mai întors. Fostul rege Mihai,
Maniu și celelalte gunoaie care au dat lovitura de stat de la 23 august 1944 trebuie aduși în fața
istoriei să răspundă pentru crima de înaltă trădare. Pe lâ ngă tră darea româ nilor a fost tră darea
americanilor și englezilor la Teheran și Yalta unde ne-au vâ ndut ca pe vite astfel ca numai lor să le fie bine și
să plesnească de democrația minciunii, aducâ ndu-ne pe cap o nenorocire chiar mai mare decâ t cea fanariotă
sau nazismul din vest.
Istoricii româ ni pun semnul egalită ții între termenii „armistițiu”, pe care l-a obținut mareșalul Antonescu
de la ruși la 20 august și „capitularea necondiționată” pe care a proclamat-o regele Mihai la 23 august 1944,
dar în realitate a fost cea mai mare eroare politico-militară din istoria României.
P. P. Panaitescu, profesor de istorie la Universitatea București, a afirmat de mai multe ori în public și de la
catedră înainte de anul 1945, că româ nii sunt urmașii direcți ai geților/dacilor și nu au ieșit din cloceala
romană a Academiei lui A. T. Laurian și a celorlalți mincinoși, lepă dâ ndu-se de curentul latinist ce tulburase
ră u mințile a multor generații de româ ni.
Deși Vasile Pîrvan le-a fă cut pe plac stă pâ nilor lui cazari cu Getica, totuși în râ ndul intelectualită ții
româ ne interbelice se formase ideea destul de clară că nu suntem latini după fă că tura lui A. Hirth sau
Alexandru Cihac pentru urechile româ nilor și A. T. Laurian sau a altor lepre, ci urmașii direcți ai
vechilor bă știnași ai pă mâ ntului carpatin, geții, și pe această cale trebuie purces la desțelenire și aflarea
adevă rului! Dar venirea bolșevicilor a pus punct acestui drum pentru că ei ne-au croit o nă scocire
slavistă chiar mai spurcată ca cea latinistă , iar pentru gâ ndurile ară tate mai înainte, P. P. Panaitescu a
înfundat ani grei de temniță din partea „poporul muncitor” al cazarilor ce conducea țara ca unelte ale
ocupantului rus. Istoricii noștri îi cinstesc pe cei ce au condus Româ nia modernă , ca mari bă rbați ai
neamului, demni de magna cum laude dar nu suflă o vorbă despre aceeași bă rbați care fă ceau parte
sau conduceau tagma cum fraude!
După ocupația bolșevică , în țară s-a instalat stă pâ nirea cazarilor bă știnași sprijiniți de cotropitori și s-a
pornit cu meserie, genocidul poporului român. Prin mai multe decizii ale Tribunalului Poporului București
din anii 1948-1951, au fost interzise toate scrierile tipărite până în anul 1947, adică peste 4,5 milioane
titluri de carte, ziare, periodice, piese de teatru, opere muzicale și de artă , etc. Fabrica de Cartoane și hâ rtie de
la Suceava a lucrat aproape un an de zile numai cu cărți topite aduse cu zeci de garnituri de tren care
erau pă zite de oameni ai Securită ții comuniste. Dar se foloseau și metode mai simple; se să pa o groapă adâ ncă
de cca 1 metru cu diametru de 3-4 metri, se aduceau mai multe mașini cu că rți interzise care se aruncau în
groapă , apoi se dă dea foc, locul fiind pă zit pâ nă ce totul se fă cea scrum, iar cenușa era verificată să nu mai
scape ceva de la pâ rjol! Prin aceste metode s-au distrus cam 5-10 miliarde de cărți, reviste și alte texte
scrise care, pentru cultura noastră însemna cam tot ce s-a scris pâ nă atunci. Bolșevicii cazari sau jidanii au
fost chiar mai răi decât naziștii! Acțiunile criminale ale jidanilor au urmărit să ne distrugă complet
memoria colectivă nu numai cea scrisă , dar și cea orală , fiindcă ura lor era fă ră margini asupra urmașilor lui
Magog din Ț ara Sfâ ntă pentru că noi nu am vrut să plecă m la Dracu, iar aici să ră mâ nă neamul lor de tâ râ turi
ieșite din closetul Satanei. Puține că rți scă pate de la nimicire, au fost bă gate la un „fond secret” ce puteau fi
consultate de un numă r de persoane foarte mic, numai cu legitimații speciale aprobate de Securitate!
Intelectualii de frunte în numă r de peste 37000 au ajuns în pușcă rii cu destinația specială să fie
exminați?? aici, iar fel de fel de jeguri pricepute, dar toate cazare și pe deasupra roșii de ură împotriva
româ nilor, s-au pus să ne nă scocească o altă istorie, o altă cultură și o altă identitate, dar numai în litera
și sensul Protocoalelor lor sataniste, adică falsificâ nd totul și prezentâ ndu-ne ca un popor de gunoaie

699
fă ră istorie, fă ră cultură și fă ră trecut, însă plin de ură și cruzime împotriva lor, a internaționalismului,
pupincurismului și iudeo-bolșevismului satanist.
Ca să distrugă complet mentalul colectiv al neamului mioritic ce era atunci un popor de ță rani cu o cultură
orală uluitoare, unică în lume, jegurile criminale cazare au interzis din anul 1948, odată cu interzicerea
culturii scrise și cultura orală iar cine fă cea referire la aceasta în ziare sau că rți, i se retră gea dreptul de a mai
publica. Interdicția a fost anulată după anul 1964 câ nd leprele cazare au pierdut mare parte din puterea pe
care o dețineau în Româ nia și astfel a început o asiduă activitate de cercetare a culturii noastre orale sub toate
aspectele și în toate ținuturile ță rii. Dar în anul 1975 a venit iară și un ordin de „sus” prin care se oprea această
acțiune, însă ea a continuat clandestin și astfel o mare parte a acestor valori spirituale au fost salvate de la
nimicirea barbarilor și criminalilor cazari care numai ră u ne-au fă cut după nă vă lirile lor de la mijlocul
secolului XIX, atâ t ei direct câ t și slugile lor de neam româ nesc sau alți alogeni mari iubitori de Satana. Tot pe
la începutul anilor 1970, culturnicii bolșevici au dat poruncă profesorilor din școlile generale să le spună
elevilor că tradițiile și obiceiurile noastre populare sunt un fel de cerșetorie mascată și trebuie să fie
interzise, fiindcă nu fac cinste celor care le practică ! Cam de câ nd au început să vină ca lă custele pe capul
nostru, aceste cete de întunecați au vrut să -și arate pe față o ură să lbatică față de „clericalismul și misticismul
româ nesc” fiindcă după mintea acestor odioși numai iubirea cu Satana era lege, iar dragostea româ nilor față
de glia stră moșească , față de tradițiile, credințele și înțelepciunile lor era fă ră delege!
Mai vin cu două exemple ca să ară t câ tă ură zace în capetele tică loase și tră dă toare ale celor din Academia
Româ nă care ne-au scris Dicționarul explicativ al limbii române și Tratatul de istoria românilor. Câ nd
Nicolae Densușianu a început scrierea lucră rii Dacia preistorică el a trimis la toți învă ță torii din școli un
chestionar ce urmă rea să adune câ t mai multe informații despre cultura noastră populară , mituri, legende,
povești, tradiții etc. el folosind în propria scriere numai o mică parte din datele adunate. În prezent această
comoară de cultură stră moșească care cuprinde 17 volume cu 15000 de file zace în arhivele Academiei
Româ ne, fiindcă ar pocni în plin fă că tura întunecaților „profeți” ai neamului româ nesc, privind istoria și
originea româ nilor.
La Institutul de etnografie și folclor există un tezaur de 30000 de câ ntece populare adunate în perioada
interbelică , necercetate de nimeni iar la Academia Româ nă mai sunt încă 10000, însă noi începem să învă ță m
că ne-am nă scut cu maneaua romanilor tuciurii și ciorditori, cu „fă nfă ri” și orchestre!
A venit și ră zmerița din decembrie 1989, pe care mulți au crezut-o mâ ntuirea față de satanismul comunist,
dar ne-am trezit pe cap cu o altă formă de îndobitocire, chiar mai vicleană și mai odioasă . Cazarii bolșevici,
adevă rații că lă i ai româ nilor care, în perioada stă pâ nirii lor din anii 1944-1963 ne-au falsificat istoria și
cultura și ne-au spă lat creierele cu ideologia bolșevic-satanistă , după lovitura de stat dată tot de ei în
decembrie 1989, au revenit pe capul nostru cu o ferocitate fă ră seamă n, urlâ nd că tre cele patru ză ri că
armata română a asasinat 400000 de mozaici în perioada 1940-1944, din ura lor ancestrală față de
semiții mozaici cazari!
Împotriva acestor acuzații de crimă și exterminare nu a existat istoric româ n care să -i poftească pe pâ râ și
să -și dovedească spusele. Mai mult, nici un istoric de-al nostru nu s-a preocupat să demaște această
monstruozitate! Ș i așa, prin tică loșie și tră dare de Neam și Ț ară , am ajuns un popor de asasini care am
mă celă rit 400000 de mozaici numai pentru faptul că erau iubitori de Iahwe, iar româ nii plesneau de invidie
că numai jidanii se pupau în bot cu Satana și pentru asta le-au pus de un holocaust!
Arhivele comunităților mozaicilor din România nu pot fi studiate de nici un cercetător netăiat
împrejur, chiar dacă documentele sunt păstrate pe banii instituțiilor statului român!!! Dacă româ nii și-
ar plimba nasul prin ele, ar descoperi cu groază că trâ mbițatul holocaust din Transnistria este o uriașă
escrocherie cu multe zeci de miliarde de euro în coadă !
Ca să -i înjuge câ t mai bine, i-au mituit și miluit pe că peteniile lor tră dă toare și după ce primul ministru
româ n, Adrian Nă stase ne-a închinat ocultei mozaice B'nai B'rith și ne-a fă cut neam de criminali, prin vizita
fă cută în S.U.A. în anul 2001, s-a angajat față de noua stă pâ nire să -i stâ rpească pe „sâ ngeroșii naționaliști
româ ni” și să dă râ me° statuile mareșalului Antonescu. Din această fă că tură criminală , mafia sionistă este
convinsă că va scoate de la tâ mpiții româ ni câ teva zeci de miliarde de euro sau chiar mai mult, dacă va urla
bine și vor gă si destule cozi de topor în codrul carpatin!
Reîntors în țară , marele trădător A. Nă stase, încredințează josnica misiune de maculare a memoriei
stră moșești și falsificare a adevă rului istoric, specialistului în astfel de fă că turi, istoricului cazar
Ră zvan Teodorescu, ministrul Inculturii din guvernul ță rii, și astfel acțiunea de înaltă tră dare de Neam
și Ț ară este concretizată în Ordonanța de Urgență nr. 31/13.03.2002, semnată și de Rodica Stă noiu,

700
ministru al justiției, Ioan Rus ministru al internelor, unde la articolul 6 scrie pentru cumințirea româ nilor:
„Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi”. Prin acest act oficial și criminal, juristul prim ministru al
Româ niei, A. Nă stase a introdus în jurisprudența româ nească două noi norme; dreptul de a minți și crima
de a spune adevărul, legiferând cadrul juridic pentru fă că turile lui Wiesel!
Ș irul actelor și faptelor de înaltă tră dare de Neam și Ț ară continuă și la începutul lunii iulie 2004, ministrul
Inculturii și îndobitocirii, istoricul cacademician cazar Ră zvan Teodorescu a dezvelit pe zidul Templului Coral
din București o placă în memoria celor 400000 de evrei, victime ale regimului legionar fascist condus de
mareșalul Ion Antonescu din anii 1940! La începutul lunii august 2004, într-o duminică , la TVR 1, ora 20,
sionista nă scută în Româ nia, Rodica Radian Gordon, ambasadorul statului Israel la București, însoțită de acad.
Dan Berindei – istoric și acad. C. Bă lă ceanu Stolnici – medic, timp de o oră ° ne-a turnat în obraz cu golă nie și
ură mozaică fă ră margini, că regimul lui Antonescu a ucis cu armata și jandarmeria 400000 de evrei numai
pentru faptul că erau … evrei!
Acțiunea de mancurtizare a româ nilor în această direcție continuă prin raportul prezentat de comisia
condusă de cazarul Ellie Wiesel, președintelui Româ niei, cazarul bolșevic Ion Iliescu, la data° de 11 noiembrie
2004. Nă scocitorul „industriei holocaustului” și a altor meșteșuguri iudeo-sataniste, Ellie Wiesel, a plă smuit
acest raport împreună cu alte canalii, unele chiar de pe la noi, susținâ nd – fă ră probe scrise sau date statistice
– că în Româ nia dar și în teritoriile ucrainene administrate de trupele româ ne (este vorba de Transnistria), au
fost uciși 280000-380000 de evrei din ură de rasă pentru că ei erau „rasa superioară ” iar opincarul mioritic se
simțea totdeauna complexat în fața acestor venituri, aduse de urgiile timpului pe capul nostru ca un nor de
lă custe după anii 1860. Vedem că acțiunea de incriminare, deznaționalizare și mancurtizare s-a desfă șurat
după plan, metodic, așa cum este prevă zut în învă ță turile lor sataniste puse în Protocoalele Sionului, iar
uneltele executante, au fost toate, cozi de topor din codrul carpatin. A. Nă stase și banda lui de tră dă tori din
PSD, a dat prima dată Ordonanța de Urgență prin care se interzicea contestarea pretinsului holocaust în
Româ nia, deși nu a existat și nu există nici un studiu fă cut pe acest subiect, și după doi ani a venit marele
„industriaș al holocaustului” Ellie Wiesel să ne „dovedească ” faptele pretins istorice, dar numai după mintea
lui plină de scorneli și minciuni dră cești, acuzâ ndu-ne că suntem un popor de asasini! Plan dră cesc clocit în
cele mai întunecate unghere de că tre fiii Satanei și tră dă torii lor carpatini, prin care româ nul trebuia treptat
să se obișnuiască nu numai cu ștreangul pe gâ t dar și strâ ngerea lui pâ nă la sugrumare! Dupre mintea
noastră , dar cu înțelepciunea unui ilustru parladement PSD, tică loasa poveste noi am înțeles-o așa: „ciocul
mic”, altfel ajungi la ră coare mai mult decâ t un pic!
Actul criminal de înaltă trădare de Neam și Țară – Ordonanța de Urgență nr. 31/2002 – a fost
aprobată și de Parladementul Româ niei° devenind Legea 107/2006. Au votat cu mâ inile, cu picioarele și
cu curu, aleșii PSD, PDL, UDMR și majoritatea din PNL și s-au opus fă că turii tră dă toare aleșii PRM
și un mic grup din PNL. Legea a fost promulgată de un alt iubitor de canalii sataniste, președintele
Româ niei Traian Bă sescu. După doi ani, aceeași că petenie a româ nilor a primit la 18 septembrie 2008, pe
tartorii de la B’nai B’rith care l-au mâ ngâ iat pe scă fâ rlie și felicitat că ține în frâ u pe fioroșii antisemiți
româ ni! Deși potrivit legii, actul normativ dat de A. Nă stase, trebuia să fie însoțit de o documentare
prealabilă prin care să justifice urgența și obiectul ordonanței, aceasta lipsește, avâ nd doar semnă tura
marelui tră dă tor și a clicii lui de lepre. Dar tră dă torul prim-ministru a încă lcat și Constituția Româ niei
fiindcă la articolul 31 ne spune: (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes
public nu poate fi îngră dit”. Or, tocmai acest drept este anulat de prevederile O.U.G.31/2002, care
obligă cetă țenii la manipulare și îndoctrinare cu versiunile fabricate de poliția politică a scă fâ rliilor
jidanilor, sprijiniți de cacademicienii plini și corespondenți strâ nși în Cuibarul Satanei înființat la
București la porunca că peteniilor Alianței Universale Israelite A. Crémieux° și M. Montefiore în anul
1867 pentru nimicirea Neamului Rumun. Din bezmeticirea° clocită de industriașii holocaustului,
deocamdată nu știm din ce direcție vine acuzația de holocaust: din partea Israelului, a unor ONG, sau a
patronilor acestei industrii odioase. Dacă ei și-au permis asemenea tică loșie împotriva memoriei
stră moșilor și a adevă rului istoric, cer acestei pegre diriguitoare și legiuitoare, să -și ducă pâ nă la capă t
munca de distrugere a poporului româ n, și, să mai dea un ucaz la fel de odios și criminal prin care
româ nii să fie numiți „poporul sula” iar țara să se cheme „Sulavesela” pentru că tot am ajuns un popor
de balamuc și de râ sul lumii. Cererea mea are ca argument marea descoperire a iluministului cazaro-
galițian H. R. Patapievici, care, tot că utâ nd prin cotloanele neștiute ale culturii mioritice, a descoperit
„arta sulei” pe care a prezentat-o genial în toată lumea în vara anului 2008, ca cea mai reprezenta-

701
tivă formă de spiritualitate româ nească . „Genialul iluminist”, susținut de proteguitorul să u în tră dă ri și acțiuni
antiromâ nești, președintele° Româ niei, Traian Bă sescu – Pirat de uscat, că petenia de vapor naufragiat și de
popor de balamuc – poate propune un asemenea ucaz gă știlor de lepre tră dă toare și criminale ce îl slujesc cu
obediență și tică loșie.
Suntem singura țară din lume unde adevărul istoric este stabilit printr-un înscris emis de o grupare de
tâ lhari de drumul mare și criminali de înaltă tră dare, ignorâ ndu-se cu bună știință documentele oficiale
existente despre acest subiect. În prezent, angajații industriei holocaustului, încuibați la Institutul de Studiere
a Holocaustului din Româ nia, susțin obraznic faptul că țara noastră și-a asumat asasinarea celor 400000 de
mozaici în anii 1940 prin reprezentanții să i legali și numai negaționiștii și naționaliștii mai îndră znesc să
conteste acest adevă r stabilit de ei!
Dovezile înaltei trădări a conducă torilor româ nilor de azi față de propriul popor, le gă sim în raportul
cazarilor mozaici Mă nuilă – Filderman, prezentat la Stokholm în 8-15 august 1957, aflat și la Institutul
Național de Statistică din București în limba engleză , fiind tradus în româ nă care zice că dintre mozaicii
deportați din Basarabia, Bucovina și ținutul Herței în Transnistria, au murit sau au dispărut în Rusia
103919 mozaici. „Din cei 126000 de evrei recenzați, au fost la râ ndul lor deportați în Transnistria 109000
din care 54500 (50%) au pierit. Din aceste evaluări ale organelor de conducere evreiști din Romania
rezultă că pierderile de vieți evreiești din regiunile Basarabia, Bucovina și regiunea Herța sunt de 103919
suflete (49419 + 54500). Aceasta este cifra evreilor de a că ror existență nu se poate gă si urma, majoritatea
lor fiind suprimată iar o parte care nu poate fi desigur evaluată, s-a retras în interiorul Rusiei
majorâ nd cifra de 100000 dată de dr. E. Kulisher și dr. W. Filderman.” Autorii prezintă această cifră de 54500
de morți și cam tot atâ ția° dispă ruți în imperiul bolșevic, sub rezerva că nu au avut posibilitatea să
cerceteze documentele românești ce formează arhiva Transnistriei și nici recensă mintele de după anul
1944, făcând și precizarea foarte importantă că din cifra de 103919 persoane, o parte „s-a retras în
interiorul Rusiei.” Filderman, în calitatea de conducă tor al mozaicilor din Româ nia la acea vreme, cunoștea
mult mai bine realitatea decâ t ucigașul de conștiințe și adevă r istoric Ellie Wiesel în anul 2004, care în anul
1940 se pupa în bot cu ocupanții unguri ai Ardealului de Nord, și după ce i-a ieșit pe ochi scâ rbavnica pornire
de tră dă tor, a gă sit de cuviință să le tragă un holocaust româ nilor de să le meargă vestea peste mă ri și ță ri,
mai ales în Israel, dar în mod special în Marele Israel pe care noi îl mai știm și S.U.A.!
În categoria dovezilor acuzatoare se include obligatoriu și arhiva Transnistriei aflată la Odesa și Nicolaev
pe care nu a cercetat-o pâ nă în prezent nici un istoric româ n pentru că noi nu trebuie să știm decâ t
„adevă rurile” ieșite din closetul sataniștilor mozaici!
Studiind numeroase documente din arhiva armatei româ ne câ t și date statistice indispensabile pentru
demascarea pretinsului holocaust din Româ nia, am ajuns la concluzia că această faptă criminală nu numai că
nu a existat, dar în spatele ordonanței semnată de A. Nă stase se ascunde o mare escrocherie financiară și o
acțiune înspăimântătoare de falsificare și maculare a istoriei precum și a îndobitocirii poporului româ n
cu fapte pe care nu le-a să vâ rșit vreodată !
Fiindcă ei ne acuză , fără a proba deși erau obligați să o dovedească , de asasinarea a 400000 (patru
sute mii!) de mozaici de că tre armata Româ niei în anii 1941-1944, trebuie obligatoriu să le ară tă m că
această cifră este un fals și o tică loșie fă ră seamă n, iar inițiatorii acțiunii sunt o gașcă de criminali
sioniști care umblă turbați după zeci sau sute de miliarde de euro, cu complicitatea unor reprezentanți ai
statului româ n aleși chiar de că tre româ ni! Ca sa ne putem apropia câ t mai mult de adevă r și să
înțelegem dimensiunea nenorocirilor din acele vremuri, ura și violența ce stă pâ nea mari mase de oameni,
indusă de bolșevici dar și ura sioniștilor din ziua de azi, voi încerca reconstituirea populației Româ niei
pe anumite perioade de timp în funcție de schimbă rile de graniță care au avut loc în acele vremuri,
precum și pe teritoriile înstră inate, sau a celui administrat temporar de că tre Româ nia, Transnistria,
care era supus militar armatelor germane.
Recensământul general al populației României – decembrie 1930, volumul II, pag. XXIV și urm., a gă sit o
populație de 18057028 locuitori din care 728113 evrei după neam. În iunie 1940 înainte de ultimatumul
sovietic, Romania avea o populația de 20312080 locuitori din care 798286 jidani sau cazari după etnie, date
rezultate după recensă mâ ntul din anul 1930, actualizat pentru anul 1940. Să purcedem la drum dar tot cu
documentele statistice de atunci menționate mai sus și din prezent.
Anuarul demografic al României 2006, pag. 2-15 și cap. 1, pag. 7 ne prezintă populația Româ niei
după etnie, începând cu anul 1930 dar în granițele stabilite în° 1945, adică fă ră Basarabia, Bucovina
și jud. Caliacra și Durostor. Româ nia avea o populație de 14280729 din care mozaici erau 451892. În

702
anul 1940 aveam o populație de 15907256 din care evrei erau 494822. Pentru calcularea populației de
religie mozaică pentru perioada 1930-1940 am folosit indicele de creștere de 9,5% așa cum este precizat în
raportul Mă nuilă -Filderman prezentat la Stockholm în 1957, iar pentru creșterea populației totale a
Româ niei° în aceeași perioadă am folosit indicele de creștere de 11,25% cum rezulta din Anuarul demografic
elaborat în anul 2006 de că tre Institutul Național de Statistică București.
În continuarea° studiului voi folosi pentru populația mozaică numai cifrele statistice după etnie sau neam
așa cum sunt consemnate în documentele oficiale româ nești sau cum rezultă ele după prelucrarea datelor
prin metode statistice, folosind pentru înțelegerea mai ușoară a acestor informații și o hartă care să prezinte
imagistic ce s-a întâ mplat în acele vremuri cu țara noastră și cu poporul româ n de pe aceste meleaguri
bâ ntuite de ura să lbatică a sataniștilor bolșevici cazari din URSS unde ei erau stă pâ ni deplini, dar și a
monștrilor cazari de la noi.

Iunie-septembrie 1940, prin acțiunile de rapt ale vecinilor, Româ nia a pierdut fă ră lupte urmă toarele
teritorii:
- că tre Rusia bolșevică : Basarabia, Bucovina de Nord și° ținutul Herța (partea de nord a fostului județ
Dorohoi) cu o populație de 4068933 din care 301584 mozaici.
- că tre Bulgaria, teritoriul din sudul Dobrogei hașurat cu roșu; județele Caliacra și Durostor cu o populație
de 425593 locuitori dintre care 884 mozaici.
- că tre Ungaria; Transilvania de Nord cu o populație de 2497054 locuitori dintre care 152114 mozaici.
Ungurii au fă cut un recensă mâ nt al populației° în ianuarie 1941 și au gă sit 151125 mozaici.
- tot în perioada iulie – septembrie 1940 la cererea Rusiei s-a fă cut un schimb de populații între° cei din
dreapta și din stâ nga Prutului, eveniment nepomenit de vreo lucrare istorică de la noi. Din Moldova ră masă
în Regatul Româ niei au trecut la ruși 163918 (una sută șaizeci și trei de mii nouă sute optsprezece!) mozaici
spunâ nd că „se repatriază ” iar din Basarabia au venit cca. 16000 persoane de etnie româ nă dintre care cei mai
mulți au fost funcționari ai statului care nu au reușit să treacă granița în° cele 72 de ore câ t a durat
ultimatumul. Pe o parte dintre acești 163918 de tră dă tori mozaici îi gă sim amintiți de raportul Filderman-
Manuilă care spune că , au dat în anul 1947 prin stră fundurile Rusiei de peste 100000 de „evrei români”
doritori să revină în Româ nia. Ori, trebuie să se știe că a fost o singură trecere de „evrei româ ni” la ruși și
aceasta a avut loc în iunie-august 1940 iar documentele NKVD spun că „s-au repatriat” în imperiul Satanei
163918 de cazari pur sâ nge mari iubitori de bolșevism și leninism, cifră ce este dovedită și de documentele
vă milor româ nești de pe Prut.
În continuare voi reconstitui populația provinciilor românești și Transnistria dar și mișcă rile ce au
avut loc pentru anii 1940-1945 după datele statistice disponibile pentru mine pâ nă în prezent.
Vechiul Regat la anul 1941 includea Regatul Româ niei înainte de 1918 și partea din Transilvania
ce nu a fost ocupată de unguri în septembrie 1940. După datele recensă mâ ntului din 1930, actualizat
pentru sfâ rșitul anului 1940, trebuiau să fie 181672 de mozaici de ambele rituri cum se țin ei, cifră ce

703
704
rezultă scă zâ nd din totalul mozaicilor de 798286 persoane, pe cei ră mași în Basarabia și Bucovina,
teritorii ocupate de armatele bolșevide în numă r de 301584 persoane, în Ungaria 151112 persoane, 884
mozaici ră mași în Cadrilaterul cedat bulgarilor și cei 163918 de suflete iubitoare de Iahwe și iudeo-
satanism care s-au „repatriat” în mare grabă peste Prut după 30 iunie 1940, în urma înțelegerilor între
Regatul Româ niei și URSS.
Aceasta trebuia să fie în Regatul României populația cazară/așchenază și ivrită/sefardă adică de
religie mozaică de ambele rituri după datele statistice din anul 1930, actualizate pentru octombrie
1940, adică numai 181672 persoane!!!
La 1 ianuarie 1941, din ordinul lui Ion Antonescu s-a fă cut un recensă mâ nt al populației Ț ă rii atâ t
câ t mai era la acea dată , gă sindu-se 11380000 româ ni, 536000 unguri, 525000 germani, 328968
mozaici, 75000 ruși, lipoveni și ruteni, 17000 bulgari, 450000 alții, total 13311968 (Arhiva Statului,
București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 397/1940, f. 34). La ră bojul din ianuarie
1941 au ieșit cu peste 148000 de mozaici în plus față de documentele statistice ale lui Manuilă , sau
pentru ai lui Manuilski, și gașca de jidani mă sluitori de profesie ce învâ rteau cifrele de la Institutul
Central de Statistică din București – unde el a fost director general – cum le cerea interesul întunecaților,
astfel ca să poată dovedi orice și cu cifre.
Un alt recensă mâ nt fă cut că tre sfâ rșitul anului 1942 a gă sit un numă r de 294149 suflete ale lui Iahwe,
dovedind că în Româ nia a existat o poartă deschisă tot timpul pentru mozaicii care puteau pleca în Palestina,
(Evreii din România în perioada 1940-1944, vol. 1, p. XXVI, apă rut în 1993).
Dar pentru populația mozaică avem și alte informații care arată că ei au falsificat în Româ nia datele
statistice după propria poftă și interes dră cesc.
Într-un raport al Ministerului pentru Minorită ți din 27 noiembrie 1939 se precizează : „Cu ocazia revizuirii
cetă țeniilor, statistica judiciară a Ministerului de Justiție a stabilit că s-au înregistrat 208217 cereri de
revizuire, reprezentâ nd tot atâ ția° capi de familii evreiești care cereau revizuirea pentru 962270 de evrei
– membri ai familiei lor… Avem astă zi pe teritoriul ță rii între 200000 și 250000 de evrei intrați în Româ nia
și încetă țeniți în mod fraudulos”.
Dacă compară m cu datele rezultate din recensă mâ ntul din 1930, actualizat pentru anul 1940, avem un
plus de jidani de peste 164000 persoane. Dar documentul se referă numai la persoanele care aveau
cetă țenie și au depus cerere pentru că mai erau cam 20000-30000 de mozaici refugiați din Germania,
Ungaria, Cehoslovacia și Polonia și câ teva mii de conspiratori comuniști care fă ceau naveta peste Nistru la
sediile NKVD unde se pregă teau cum să bolșevizeze Româ nia.
Numă rul lor real în iunie 1940 înainte de ocuparea unei mari pă rți a Româ niei de că tre bolșevici și unguri,
era de peste un milion de persoane, de departe a doua comunitate mozaică din Europa după cea din fosta
Polonie care ajunsese în cea mai mare parte în imperiul iudeo-bolșevic! Că le falsificau și altora datele
statistice pentru a-și ascunde imigră rile ilegale, o spune și Henry Ford în lucrarea The International Jew –
Jidanul internațional apă rută în 1920 unde gă sim la pagina 9 urmă toarele: „Câți jidani sunt în Statele Unite?
Nimeni nu știe. Cifrele adevă rate sunt cunoscute numai de că tre autorită țile jidovești. Guvernul Statelor
Unite poate să facă statistici asupra tot ce privește populația. Dar, imediat ce încearcă să stabilească
sistematic numă rul jidanilor care imigrează și al acelora care locuiesc de mai multă vreme în țară , atunci
intervine celălalt guvern, jidovesc, din Washington, împiedică o asemenea lucrare. Aceasta se întâ mplă de
vreo câ țiva ani încoace: până acum celălalt guvern, jidovesc, s-a arătat mult mai tare decât guvernul
oficial” și continuă la pagina 10: „Ei sunt în Statele Unite, conducătorii organizațiilor de lucrători, care
se închină la steagul roșu și cântă internaționala comunistă”. Plin de amă ră ciune autorul spune la pagina
132 că deși s-a încercat oprirea imigrației mozaicilor din Polonia în SUA printr-o lege specială , totuși efectele
ei au fost anulate de manifestațiile zgomotoase ale jidanilor care au fă cut scandal în fața Congresului.
Dar Institutul Central de Statistică condus de cazarul Manuilski/Mă nuilă spunea că la 17 noiembrie 1939
erau în România 842618 evrei dintre care au pierdut cetă țenia 225222 persoane (M.O. partea 1, nr.
273/24 noiembrie 1939). Cifra lor este mai mică cu 120000 persoane față de cea publicată de Ministerul
pentru Minorită ți luată după numă rul de cereri depuse iar la datele falsificate de această instituție unde era
un cuib de lifte comuniste protejate de directorul general Samuel Manuilski, voi mai reveni în acest studiu,
fiindcă și aici ne-a „prelucrat” cum și-au dorit.
Dacă din cifra de 962270 de mozaici cifră reală determinată pe baza cererilor depuse pentru
reconfirmarea cetățeniei române în noiembrie 1939, scă dem 328958 câ ți au fost gă siți în Regat la 1
ianuarie 1941, pe cei 151112 ră mași în teritoriile din Ardeal ocupate de unguri și 884 mozaici ră mași

705
la bulgarii care au ocupat Cadrilaterul, vedem că au rămas în Basarabia și Bucovina la bolșevici ori „s-au
repatriat” în vara anului 1940 adică au trădat Țara cu fruntea sus, un număr de 481300 persoane iar
după datele statistice ale recensă mâ ntului din anul 1930, trebuiau să fie numai 301584 cazari. Dar cifra dată
de Ministerul pentru Minorită ți în noiembrie 1939 este corectă fiind dovedită de urmă torul calcul. Adunâ nd
toți mozaicii ră mași în teritoriile pierdute de Româ nia în iunie-octombrie 1940, cu cei gă siți de
recensă mâ ntul fă cut în țară la 1 ianuarie 1941, după datele oficiale româ nești și ungurești rezultă 480954
persoane (328958 în Româ nia la ianuarie 1941 + 151112 ră mași în Ardeal + 884 în Cadrilater), la care
trebuie să punem și pe cei 163918 mozaici ce „s-au repatriat” în Basarabia și Bucovina la ocupantul bolșevic
în iunie-septembrie 1940 și cei existenți după datele statistice în aceste teritorii în numă r de 301548
persoane și dau un total de 946430 suflete, cifră foarte apropiată de cea a instituției româ nești. Diferența
trebuie corectată cu recensă mâ ntul fă cut de bolșevici în iulie 1940 în teritoriile ocupate și vom ști exact cifra
mozaicilor din Româ nia la sfâ rșitul anului 1939 care sigur era 1 milion de persoane, pentru că s-au refugiat
la noi cam 20000-30000 de mozaici din Polonia și Cehoslovaica, state ocupate deja de armatele germanilor și
a cazarilor bolșevici! Cred că numă rul real al mozaicilor din teritoriile ocupate de bolșevici în iunie 1940 era
cu cca 10% mai mare decâ t cel ieșit din calculul statistic, așa cum rezultă din compararea cifrelor publicate de
Ministerul pentru Minorită ți și cele ale Institutului Central de Statistică condus de cazarul mă sluitor
Manuilski/Mă nuilă .
Din cei 328958 mozaici ră mași în Regat, au fost deportați în Transnistria 12588 între septembrie 1941 și
iunie 1942 pe motiv că unii erau comuniști notorii cu acțiuni subversive împotriva statului româ n fiind
dovediți ca membri ai partidului° comunist – organizație criminală scoasă în afara legii în Româ nia – iar
dintre aceștia, 588 au cerut „repatrierea” în URSS, și cum drumul lor n-a putut trece linia frontului s-a oprit în
„stațiile” de pe Bug.
Lucrarea Congresul Mondial Evreiesc, Secțiunea din România – Așezările Evreiești din România,
Memento Statistic București 1945, prezentată și la Congresul Mondial Evreiesc ce și-a început
lucră rile la 19 august 1945 la Paris, pe lâ ngă unele informații inexacte sau false care să susțină cauza
scornelilor mozaice pornite de gangsterii sioniști cu patru ani în urmă , gă sim și foarte multe date
adevă rate și de mare folos în trebușoara pusă la cale, venite direct din surse cazare. Studiul se referă
numai la teritoriul Regatului Româ niei așa cum era în anul 1941 – fă ră Basarabia, Bucovina, ținutul Herța
și Ardealul de Nord, adică teritoriul controlat de Guvernul mareșalului Antonescu în perioada 1941-
1944. În acest studiu statistic al mozaicilor fă cut însă după registrele comunită ților – pinkas, docu-
mentele cele mai bune pentru a afla câ ți mozaici au fost în Româ nia în perioada 1939-1945, dar necer-
cetate de vreun istoric româ n, fiindu-le interzise – dau cifrele populației de cult iahwist din Româ nia
însă fă ră provinciile menționate mai sus astfel: 1930 – 329748 persoane; 1941 – 363742 persoane;
1942 – 274108 suflete; 1945 – 383606 mozaici. Ei publică situația și pe județe unde apar diferențe
mari pentru anul 1941 pe care le voi explica mai încolo. La cifra din recensă mâ nt de 383606 mozaici
din anul 1945 dacă adună m nu pe cei 58000 de fii ai iui Iahwe scă pați de urgia ungurilor din Ardealul
de Nord după raportul Mă nuilă – Filderman, ci pe cei cca 120000 de persoane cum rezultă din dosarul
„Dr. Kardoș Marianne”(aflat la Arhivele Statului din Cluj Napoca, Inspectoratul de Poliție Cluj, inv.
399, dos. 630/1945, f.2-16), avem 503606 persoane existente pe actualul teritoriu al Româ niei către
mijlocul anului 1945 luat ca moment critic al studiului statistic, fă cut de ei. La cifra rezultată mai
trebuie să adă ugă m informațiile gă site în lucrarea Din istoria imigrărilor în Israel 1882-1995 apă rută
în limba româ nă la editura Haseffer a mozaicilor în anul 1998, autor Carol Bineș din Israel care spune
la pagina 50 că între anii 1939-1944 au migrat din Româ nia cu vapoarele 26697 persoane și avem
cifra reală 530303 care trebuiau să fie la mijlocul anului 1945 pe teritoriul fostei Româ nii, dar fă ră
Basarabia din stâ nga Prutului, Bucovina de nord și Cadrilaterul.
Acest studiu al mozaicilor are însă un „câ ntec”, necâ ntat încă în istoria falsificată a româ nilor.
Filderman, a fost coleg de liceu cu mareșalul I. Antonescu ocupâ nd mulți ani funcția de senator în Parla-
mentul Regatului Româ niei. A ocupat o lungă perioadă de timp, pâ nă a fugit de frica cazarilor bolșe-
vici, funcția de președinte a Federațiilor Evreilor din Româ nia, și chiar după înființarea Centralei
Evreilor din Româ nia, el a avut un cuvâ nt greu de spus pe lâ ngă mareșal în apă rarea mozaicilor. Dar
fiind un om cu stare, el nu a gustat deloc turbarea bolșevică , dâ ndu-și acordul pentru trecerea puhoiului
de tră dă tori mozaici peste Prut în vara anului 1940. Câ nd înroșiții bolșevici mozaici s-au întors pe
plaiurile mioriticilor ca unelte ale bolșevicilor din URSS în toamna anului 1944, au început să șuiere tot
mai aproape de urechile lui Filderman că este un tră dă tor al Fră ției lui Israel și a distrus comunitatea
întunecaților din Româ nia. Pentru a le dovedi că mint, Filderman a pus la cale împreună cu

706
707
conducă torii comunită ților locale, acest „Memento Statistic” și astfel informațiile au ajuns după anul 1990 pe
sub nasul unor româ ni, din care nu au înțeles nimic! Bolșevicii mozaici n-au vrut să audă de dezvinovă țire și
Filderman s-a vă zut obligat să fugă în Franța și apoi SUA, dar câ te zile a mai avut de tră it în noua patrie,
șă rpă ria sionistă l-a acuzat că a fost un tră dă tor care s-a dat cu burghezia naționalistă româ nă pentru
distrugerea șă rpă riei mozaice din Româ nia. Cunoscâ nd foarte bine realitatea el a încercat să prezinte
adevă rul chiar dacă uneori cam șontâ că ia, așa cum se vede în raportul din 1957, fă cut pentru a-și mai
îmbună tă ți imaginea în fața tartorilor sioniști. Însă informațiile din studiul statistic sunt uluitoare pentru
aflarea adevă rului dacă știi să le citești, pâ nă se va cerceta arhiva Transnistriei.
În tabelul statistic al mozaicilor de mai jos am introdus anul 1940, pentru a dovedi cu informațiile lor, dar
judecâ nd după mintea noastră , că mulți mozaici din Regatul Româ niei au trecut Prutul în partea stâ ngă , în
iunie-septembrie 1940 adică mai bine de 163000 persoane după datele arhivelor româ ne, la ocupantul rus al
Basarabiei și Bucovinei, fiind convinși că frații lor bolșevici vor ocupa toată Româ nia iar ei vor reveni pe cai
mari și tari în câ rca româ nilor, aducâ ndu-le numai jale și chin precum le este felul lor dră cesc, învă ț venit din
scriiturile lor sataniste.
Tot aceste date arată două adevă ruri ascunse cu mare furie de mafia sionistă și jigodiile cazare ce se zoresc
zi și noapte ca uvrieri destoinici ai lui Ucigă -l Toaca pentru falsificarea istoriei și culturii româ nilor în
particular dar și a Europei în general pentru că ei din această industrie a holocaustului au scos sute de
miliarde de euro de la germani. Cu ura și viclenia cunoscută , ei umblă să scoată și de la pâ rliții româ ni o sumă
care să fie „jertfă frumos mirositoare Întunecimii Sale”!
Anexa 2

DINAMICA POPULAȚ IEI EVREIȘ TI DIN ROMÂ NIA,

FĂ RĂ TRANSILVANIA DE NORD, BASARABIA Ș I BUCOVINA

Județul 1930 1940 1941 1942 1945

Alba 3101 3396 2734 2451 2886
Arad 10021 10973 9448 9402 13363
Argeș 671 735 433 487 450
Bacă u 12270 13436 13640 13041 19093
Baia 7774 8513 6504 6525 5570
Bihor 1157 1267 1143 1025 565
Botoșani 20092 22001 17352 17441 22585
Bră ila 7259 7949 5127 5057 5950
Brașov 2785 3050 2760 2779 3500
Buză u 1697 1858 1288 1277 1400
Caraș 726 795 531 454 345
Câ mpulung 7637 8363 6578 76 4740
Cluj-Turda 3432 3747 2576 2543 1607
Constanța 1981 2169 2125 1540 2429
Covurlui 20617 22576 13732 12846 13000
Dolj 2357 2561 1860 1764 2527
Dorohoi 12923 14151 11547 2316 10680
Fă gă raș 445 487 282 264 360
Fă lciu 3627 3972 2186 2097 2860
Gorj 106 116 76 61 104
Hunedoara 4829 5298 3674 3321 2861
Ialomița 642 701 242 214 139
Iași 41125 45032 37472 34006 38980
Ilfov 76645 83926 103108 98070 150121
Mehedinți 456 499 424 386 533
Muscel 29 32 16 9 107
Neamț 13214 14409 11790 11413 12900
Olt 196 215 118 91 107
Prahova 4743 5194 3206 3140 3140
Putna 7054 7724 5407 5477 7379

708
Ră dă uți 9518 10422 6404 72 7700
R-Să rat 1184 1296 913 992 1500
Roman 7464 8173 6509 6485 7969
Romanați 197 216 111 74 49
Severin 2329 2558 1916 1742 1975
Sibiu 1537 1683 1418 1366 2020
Suceava 6695 7331 5074 31 4948
Tâ rnava
1139 1247 1089 1080 1610
Mare
Tâ rnava Mică 1661 1819 1185 1348 923
Tecuci 2955 3236 2462 2316 2765
Timiș 10989 12033 12148 11813 13624
Tulcea 1204 1318 760 699 850
Tutova 4184 4582 3271 3225 3100
Vâ lcea 407 446 380 200 193
Vaslui 4987 5461 3852 3829 3615
Vlasca 268 293 127 112 185
Total tabel 325878 --------- 363742 274108 383606
Total corect 326584 357598 315082 275365 383222
Pentru anul 1941, totalul tabelului este calculat prin înmulțirea totalului din anul 1930 cu o creștere de
cca. 12%, deși recensă mâ ntul lor este fă cut la sfâ rșitul lunii septembrie după ce au fost deportați 12588 de
mozaici din cei 328968 gă siți la numă ră toarea din 1 ianuarie 1941.
Din studiul statistic de mai sus realizat la mijlocul anului 1945 putem constata limpede că populația de
religie mozaică a scă zut la sfâ rșitul anului 1941 față de 1940 cu sute și mii de suflete cum este în județul Iași
care a pierdut aproape opt mii de credincioși iahwiști. Ș i toți acești destoinici patrioți, care i-au iubit pe
româ ni numai pentru faptul că îi puteau° jupui de vii fă ră a ră spunde de fapta lor, au trecut sprinteni acolo
unde îi chema tartorul Iahwe, adică la bolșevicii care ocupaseră Basarabia și Bucovina.
Cei mai mulți „s-au repatriat” de bună voie și dragostea fră țească la ocupantul bolșevic al teritoriilor
româ nești de la est de Prut din județele: Alba, Arad, Bacă u, Baia, Botoșani, Bră ila, Buză u, Câ mpulung-
Moldovenesc, Constanța, Dorohoi, Fă lciu, Hunedoara, Iași, Neamț, Prahova, Putna, Ră dă uți, Roman, Suceava,
Tâ rnava Mică , Tecuci, Tulcea, Tutova, Vaslui.
La fel, dacă analiză m comparativ, anul 1945 față de anul 1942 pentru a descoperi în ce județe s-au pripă șit
mozaicii aduși din Transnistria la începutul anului 1944 din ordinul mareșalului Antonescu, avem Alba,
Arad, Bacă u, Botoșani, Bră ila, Constanța, Dorohoi, Fă lciu, Iași, Ilfov care este în fapt orașul București unde s-
au oprit cam 85% dintre veniți, Neamț, Putna, Ră dă uți, Roman, Sibiu, Tâ rnava Mare, Tecuci, Timiș, cu un total
de 107857 persoane, informații luate din documentele lor!
Acesta este o parte din adevărul născocitului holocaust din Transnistria pe care românii nu trebuie
să-l știe fiindcă ei nu pot fi decât un popor tâmpit de asasini și antisemiți fioroși!
Dar putem face și o altă variantă pentru studiul populației mozaice din Româ nia folosind cifra de
58000 din Ardealul de nord, însă pentru anul 1947 ca moment critic și de lucrarea Din istoria imigră-
rilor în Israel 1882-1995 amintită mai înainte ce ne prezintă numă rul de imigranți din țara noastră în
Palestina. La pagina 50 scrie că între anii 1939-1944 au migrat din Româ nia cu vapoarele 26697
persoane iar la pagina 51 completează că în anii 1945-1946 au migrat 5740 persoane și la paginile 54, 55
precizează că în perioada 1946-aprilie 1948 au migrat din Româ nia peste 31000 de mozaici, deci un
total de 63437 persoane stabilite în Palestina. La acest total care reprezintă cam 80% din imigranții
ră mași în Israel, trebuie adă ugați 15900 de persoane care au intrat în Palestina dar s-au îndreptat spre
alte destinații, dâ nd o sumă de 79337 persoane. Această cifră a imigranților pentru perioada 1939-
aprilie 1948 trebuie să o adună m la 441606 (383606 + 58000) persoane câ te erau că tre sfâ rșitul anului
1945 în actualele teritorii ale statului româ n și avem 520947 mozaici existenți în România în timpul
critic – decembrie 1944, cifră apropiată de 530303 obținută prin folosirea datelor din „dosarul dr.
Kardoș Marianne”. Ori după documentele oficiale mozaice (falsificate uneori), la acea dată nu
puteau fi decât 333365 de mozaici, sumă ce rezultă din adunarea celor 275365 din Vechiul Regat și
58000 din Ardealul de Nord, cifră luată din raportul Manuilă –Filderman. Dar acum fiindcă avem date
destul de exacte venite din documente oficial româ nești și de la unii dintre ei care nu se supun mafiei
sioniste patroana industriei holocaustului, acestea ne arată că totul este o uriașă escrocherie fă cută

709
pentru înființarea° statului Israel și stoarcerea unor sume uriașe de bani de la germani.

710
 Mozaicii din Româ nia și-au fă cut un recensă mâ nt la sfâ rșitul anului 1947 dar după pinkas, cunoscut
de româ ni abia după anii 2000 unde spun că în Româ nia erau un numă r de 428312 persoane de rit
iudaic. Dacă îi adună m și pe cei stabiliți în Israel în numă r de cca 80000 în perioada 1939-1947 după
cartea lui Carol Bineș, și cam 10000-20000 care au plecat în vestul Europei, rezultă cifra de 520000
sau 530000 de persoane de religie mozaică ce erau la sfâ rșitul anului 1944 în Româ nia, și atunci le
cer să ne dovedească acești monștri sataniști unde s-a întâ mplat înfioră torul holocaust, dacă chiar cifrele
lor arată că totul este o uriașă minciună . Dacă la această cifră adă ugă m cei 400000 mozaici din
Basarabia și Bucovina plecați cu cotropitorii bolșevici ruși în vara anului 1941 câ nd româ nii i-au alungat
de pe aceste meleaguri, cam 3000-5000 de morți în Transnistria și cei 20000-25000 din Ardealul de
Nord morți în lagă rele din Germania, atunci avem cifra apropiată de cea raportată în noiembrie 1939
de că tre Ministerul Minorită ților de la București!!!
De unde vine diferența statistică în plus de cca 197000 (530000-333000) de mozaici după studiul
de mai sus, pe teritoriul României acolo unde liftele sionist-sataniste pretind că a avut loc un
holocaust? Nimeni în istoria scrisă și orală nu suflă o vorbă despre deportații din Transnistria care
erau în viață în număr de 135000-138000 în ianuarie 1944 și au fost aduși toți în România din
ordinul mareșalului Antonescu!!! Ș i tot în această cifră se gă sesc cam șaizeci de mii de mozaici° din
Ardealul de Nord care au fost trecuți la ră bojul lor ca decedați în lagă rele germane.
Un raport din decembrie 1943 al Ministerului de Externe britanic ne spune: „Fracțiunea Europeană a
Congresului Mondial al Evreilor afirmă că este foarte îngrijorată de posibila deportare a evreilor de că tre
armata germană în retragere – în special din Româ nia – a deportaților care par a fi concentrați în prezent în
Transnistria. Cifrele în cauză variază între 75000 și 150000. Ei cer să se ia mă suri pentru salvarea acestor
oameni, lucru pe care îl consideră posibil deoarece Congresul Evreiesc din New York îl consideră pe
Antonescu conciliator”. Cifrele din raportul britanic în varianta maximă sunt apropiate de cele calculate de
mine, ceea ce dovedește că chiar mozaicii din SUA, aveau informații destul de bune despre situația reală din
Transnistria, numai că după terminarea ră zboiului, din ouă le de basilisc pe care ei le cloceau încă din anul
1943, a ieșit un fioros holocaust pentru neamul mioritic iar forma lui criminală din anul 2004 i-a lă sat muți de
groază pe toți!
Documentul britanic subliniază faptul că mozaicii din SUA se temeau ca nefericiții din Transnistria să nu
ajungă în mâ inile germanilor care sigur i-ar fi dus în lagă rele de muncă forțată iar mareșalul Antonescu era
considerat de clica sionistă americană, ca singurul lor posibil salvator. Mareșalul chiar i-a salvat pe
mozaicii deportați în Transnistria, aducâ ndu-i la București în iarna lui 1944, dar totul a fost întors împotriva
lui!!!
Raportul Dr. S. Mă nuilă – dr. W. Filderman prezentat la Stockholm (8-15 august 1957) și tipă rit la New
York în anul 1958, de că tre cele două ° ilustre că pă țâ ni° la Institutul Internațional° de Statistică °, există
tă lmă cit și în limba româ nă ° la Institutul Central de Statistică București. Referindu-se la perioada 1940-1945
câ nd româ nii lucrau de zor la „exterminarea evreilor numai pentru faptul că sunt evrei” și ascundeau ca mâ ța
„holocaustul” din Transnistria, autorii raportului scriu despre cei ce au murit de pe actualele teritorii ale
Româ niei: „Pierderile suferite din cauzele directe ale războiului au fost evaluate de organizațiile
evreiești din Romania conduse de dr. W. Filderman la 15000. Această ° cifră ° cuprinde pierderile în jurul
a 3000 de vieți în timpul guvernă rii scurte a Gă rzii de Fier și 3-4000, victimele represaliilor din Iași. De
asemenea cuprinde pierderile populației° deportată ° în Transnistria. Numă rul celor deportați a fost de
aproximativ 40000 din care 30000 s-au reîntors. Din cele 10000 care nu s-au reîntors o parte au pierit în
Transnistria sau în cursul transportului”. Cifrele morților din raport sunt umflate cu 10000 de persoane
pentru că Filderman încerca să mai îmbuneze mafia sionistă care l-a acuzat de câ rdă șie cu I. Antonescu și
naționaliștii româ ni.
Mareșalul I. Antonescu a propus germanilor să -i trimită peste linia frontului la bolșevici pe toți mozaicii,
scă pâ nd de urletele și conspirațiile lor dar germanii au refuzat pentru că ei erau convinși de victoria finală iar
tuturor mozaicilor le hă ră ziseră o republică pe cursul inferior al fluviului Volga, adică vechea patrie a
cazarilor! Se pare că germanii știau ceva ce nu doreau să spună , adică mozaicii cazari erau un fel de fră țiori
de-ai lor dar se pupau numai cu Iahwe șonțindu-și mă dularul bă rbă ției°.
Însă fragmentul din raportul citat este singurul document oficial din acea perioadă venit din
partea sioniștilor care recunoaște că toți mozaicii existenți în Transnistria la începutul anului
1944, au fost aduși în București așa cum arată fără putință de tăgadă și studiul statistic din anul
1945 pe care românii nu vreau să îl știe! Ori numai aceste documente venite chiar de la mozaici sunt
suficiente pentru a nimici povestea nă scocitului holocaust fă cut de că tre româ ni asupra mozaicilor, pe

711
712
care lepra criminală Ellie Wiesel ne-a fabricat-o și turnat-o în cap cu sprijinul tră dă torilor de Neam și Ț ară din
instituțiile de conducere ale Româ niei.
Avem însă acum informații care demască golă nia numită holocaust chiar din scrierile lor cum am gă sit pe
site-ul Jewish Virtual Library în ianuarie 2013 unde se scrie pe larg cum au fost aduși mozaicii din
Transnistria în România de către guvernul mareșalului Antonescu. Spun ei că după trecerea pericolului
deportă rii mozaicilor din Româ nia în lagă rele de exterminare din Polonia, „Consiliul Evreiesc a început să
solicite reîntoarcerea celor care au supraviețuit deportă rilor în Transnistria, iar tratativele au început cu
guvernul româ n în noiembrie 1942 printr-o propunere de ră scumpă rare plă tită de că tre organizațiile
sioniste din afara Româ niei°.
Intervențiile neîncetate ale lui Eichmann au împiedicat luarea unei decizii mai devreme, pâ nă câ nd,
la 23 aprilie 1943, Ion Antonescu a spus că unii dintre deportați se pot întoarce în țară , înființâ nd o
comisie pentru clasificarea acestora. Astfel o parte dintre deportații mozaici se considerau trimiși arbitrar
în Transnistria fiindcă nu fă ceau parte din categoriile precizate în documentele Guvernului de la Bucu-
rești. Acesta a ordonat o înregistrare detaliată a categoriilor de deportați și faptele de care se fac vino-
vați. În iulie Antonescu a autorizat întoarcerea anumitor categorii (persoane în vâ rstă , vă duvele de
ră zboi, invalizii de gradul I și foști ofițeri ai armatei româ ne). Punerea în aplicare a ordinului, cu toate
acestea, a întâ mpinat dificultă ți, fiindcă Guvernatorul Transnistriei a fost mereu sub supravegherea
consilierilor germani și a armatei germane din Odessa. Numai de la începutul lunii decembrie primii
deportați încep să se întoarcă . A fost o luptă împotriva timpului față de cum au ajuns ei în Transnistria.
La sfârșitul anului 1943, cum Armata Roșie a ajuns mai aproape de Româ nia, conducerea evreiască
locală a reușit să obțină revenirea treptată a celor deportați în Transnistria. În decembrie 1943,
reprezentanții Comitetului Autonom de Asistență au plecat din nou în Transnistria să organizeze
întoarcerea deportaților, luâ nd cu ei vagoane de îmbră că minte. Un grup de reprezentanți a plecat spre
nord, pâ nă la Moghilev și împrejurimile sale unde erau cei 1200 de jidani comuniști, altul pentru sud,
la Tiraspol. Administrația centrală a Transnistriei nu a considerat că este o acțiune comercială , iar
autoritățile locale au furnizat vagoanele pentru transport!
Germanii au încercat de mai multe ori să oprească întoarcerea și chiar au reușit să ducă la arestarea
conducerii clandestine sioniste a mișcă rii de pionierat din ianuarie și februarie 1944 (pentru imigrarea
în Palestina). Conducă torii au fost eliberați prin intervenția Crucii Roșii Internaționale și ambasadorului
Elveției la București, care au susținut că sunt indispensabili pentru organizarea imigră rii celor care
se întorc din Transnistria și alți refugiați din Româ nia. La 15 februarie 1944, două delegații au° început
să ajute la revenirea orfanilor. Pe 17 martie 1944, alte două delegații au fost stabilite pentru Transnistria,
dar nu au putut ajunge la destinație întrucâ t zona a devenit deja o zonă de ră zboi, în partea de nord
a fost ocupată de Armata Roșie. Delegații s-au instalat la Tighina (Basarabia), de unde au luat legă tura
cu Tiraspolul pe malul estic al Nistrului și au reușit să salveze aproape toți cei concentrați acolo.
Germanii au avut însă timp să organizeze un masacru prin uciderea a 1.000 de evrei, care au fost în
detenție în închisoarea° de la Tiraspol.
În martie 1944 discuțiile s-au fă cut la Ankara între Ira Hirschmann, reprezentant al Consiliului de Ră zboi
pentru refugiați din SUA, și ambasadorul româ n, A. Cretzianu. Hirschmann a cerut reîntoarcerea tuturor
celor deportați în Transnistria și încetarea persecuției evreilor. În timp, Armata Roșie a învins pe germani
în Transnistria, și exista pericolul ca germanii în retragere să ucidă pe mozaicii ră mași. Mântuirea a venit în
ultimul moment, atunci când Antonescu a avertizat pe germani, să nu ucidă evrei în retragerea lor.
Câ nd Transnistria și Basarabia au fost recucerite de sovietici, deportații care au urmat armatele au fost
ultimii care au reușit să se întoarcă în România, pentru că după aceea, la sfâ rșitul lunii iunie 1944,
sovieticii au închis frontiera. În același timp, negocierile pentru retragerea Româ niei din ră zboi au fost ținute
la Cairo și Stochkolm, astfel Antonescu era dornic să arate bună voință față de evrei, de dragul propriului să u
viitor. Frontiera a fost redeschisă abia în mai 1945 pentru un ultim grup de 7.000 de deportați, în urma
unor negocieri prelungite la București între conducă torii evrei și generalul Vinogradov, șeful comisiei
sovietice de armistițiu.” Aceste informații uluitoare le scriu mozaicii din SUA, acolo unde însă ard° cu
flă că ri pâ nă la cer și furnalele industriei holocaustului. Oare de ce nu se pune capă t acestui holocaust
organizat de mozaici asupra culturii și istoriei unor popoare ale Europei, câ nd ei știu cu toții că mint ca niște
canalii monstruoase?
După ce Antonescu a salvat de la moarte sigură peste 440000 de mozaici, unii care nu au fost
niciodată cetățeni români, aceeași sioniști îl acuzau pe mareșal de masacrarea a peste 400000 de
mozaici numai pentru faptul că erau tă iați împrejur și se rugau ca niște neprihă niți lui Iahwe!!! Odioase

713
714
minciuni și odioasă adună tură care tră iește din asemenea apucă turi mâ rșave.
La recensă mâ ntul° din 25 ianuarie 1948, jidanii/cazarii bolșevici stăpânii absoluți ai României au
falsificat datele astfel ca să le iasă de un holocaust dar în teritoriul românesc , desființâ nd
determinarea populației după apartenența etnică și înregistrâ ndu-se numai după limba vorbită , ei au gă sit
doar „97566 persoane cu limba maternă° idiș” din cei 428312 mozaici aflați atunci printre români”!!!
Mai tâ rziu, câ nd au avut nevoie să nă scocească un martir tă iat împrejur așa cum pretinde că a fost chiar
că petenia lor, șef rabinul și colonel în Securitatea româ nă înființată tot de ei Moses Rosen, în cartea
Primejdii, încercări, miracole, apă rută la editura sionistă Hasefer din București în anul 1991, autorul
plă smuirii spune adevă rul despre numă rul corect al mozaicilor de la începutul anului 1948 existenți în
Româ nia, pretinzâ nd că el i-a salvat de la dispariție.
Pe supracopertă stă scrierea aceasta: „Dr. Moses Rosen este șef rabin al Româ niei de 42 de ani. În anul
1948, el a fost ales de că tre Congresul Rabinilor și Președinților de Comunită ți ai celor peste 400000 de
evrei, supraviețuitori ai Holocaustului, care se aflau atunci în țară. În pofida totalei și categoricei opoziții
a regimului comunist (din care fă cea și el parte fiind colonel în Securitate!), din toți acei ani, el a reușit…
organizarea educației religioase și cultural iudaică a zeci de mii de copii și tineri evrei pe de o parte și a
împlinit Alia, adică plecarea spre «Țara Făgăduinței» a patru sute de mii de evrei din România, care
reclă desc acolo, ală turi de frații lor din lumea întreagă .”
Într-o declarație dată la București la 27 august 2010, președintele Israelului Simon Perez a spus: „nu vom
uita niciodată că în cele mai negre perioade ale istoriei, vremurile nazismului, Româ nia a ajutat la salvarea a°
400000 de evrei, care au venit în Israel și au ajutat la construirea acestui stat, dar i-au pă strat și identitatea, și
cultura și dragostea pentru Româ nia”. Dacă în Româ nia erau în anul 1942 ceva mai mult de 274000 de
mozaici, iar din Ardeal au scă pat numai 58000 cum mint ei cu nerușinare, îi întreb pe întunecații industriași
ai holocaustului de unde au migrat în Israel 400000, iar aici au mai murit de moarte naturală încă vreo
40000-50000 de persoane! Leprele tră dă toare atâ t mozaice câ t și mioritice, plâ ng acum pe toate coclaurile că
mozaicii au fost alungați din Româ nia de ferocitatea comuniștilor româ ni, omițâ nd să spună că româ nii
comuniști au ajuns să -și conducă propriul stat după anii 1962, fiindcă pâ nă atunci toate posturile cheie din
R.P.R erau ocupate de jidani!
Textul din că rticica rabinului M. Rosen trebuie clarificat cu câ teva informații suplimentare să fie lumină
deplină ; pâ nă la 15 decembrie 1947, șef rabin al Româ niei pentru cazarii neologi sau așchenazi a fost
Alexandru Ș afran, fiind alungat de confrații lui bolșevici la instigarea lui Moses Rosen. Noul rabin șef, nu vă d
cum a luptat în draci împotriva comuniștilor câ nd toată puterea în Româ nia era deținută de neamul lui –
cazarii bolșevici – el fiind colonel în Securitate organul terorii comuniste, și colaborâ nd cu rușii ca spion
încă din anul 1940. Iar salvarea mozaicilor din Româ nia se datorează numai mareșalului Ion Antonescu și
guvernului să u care nu i-a predat germanilor, deși aceștia au cerut de mai multe ori să fie trimiși la plimbare
în Germania la locurile unde moartea zburda zi și noapte printre nefericiți! Ș tiu că pentru mozaici, minciuna
este cel mai mare și singurul miracol pe care-l pot ei accepta câ nd își pun pe cap tușinatul prepuț al Talpei
Iadului și pe loc îi pă lește damblaua vedeniilor sataniste. Adevărul nu are nici o relevanță pentru ei! Așa
ne-au falsificat istoria de câ te ori au poftit, iar toată această monstruozitate a avut și are complicitatea
nulită ților și tră dă torilor româ ni ajunși în funcții de decizie și de nenorocire a memoriei stră moșești și a
distrugerii neamului.
Dau mai jos locurile unde au murit mozaici uciși de cetă țeni sau soldați româ ni:
– 54 morți în incidentul de la Dorohoi din 1 iulie 1940 împușcați de soldații româ ni, nenorocire care
a avut loc atâ t datorită stă rii de spirit a soldaților ce se întorceau din ținutul Herța fiind hă rțuiți perma-
nent de că tre jidanii care au ucis comandantul regimentului. Dar mai trebuie luat° în seamă și compor-
tamentul unui grup de mozaici boleșvici din oraș care crezâ nd că sovieticii vor trece Prutul și în Româ nia
pentru a o lua în stă pâ nire, mii de tineri jidani s-au constituit în „soviete locale” în orașele din Moldova
așa cum fă cuseră și în Basarabia și Bucovina, pentru primirea invadatorilor, ca „eliberatori”. Cei din
Dorohoi fiind mai revoluționari din fire și profitâ nd de panica nă scută în timpul retragerii armatei
româ ne din fața bolșevicilor, au pus stă pâ nire pe prefectură , primă rie și cazarma regimentului de infanterie,
alungâ nd ofițerii și sustră gâ nd armament. A trebuit să intervină Divizia a 7-a de la Roman, de care
aparținea regimentul, și curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, care a rechiziționat în grabă mașini,
deplasâ ndu-se° cu ele la Dorohoi cu o formațiune militară puternică , să restabilească ordinea. Jidanii
din cazarma regimentului, vă zâ nd că rușii nu au apă rut, iar militarii româ ni îi iau la socotit cu flinta,
s-au refugiat cu armamentul sustras în cimitirul jidovesc, din spatele monumentelor funerare tră gâ nd în
soldații româ ni care-i urmă reau°, rezultâ nd morți și ră niți. În timpul terorii staliniste, colonelul Iliescu a

715
716
fost chinuit și a murit în închisoarea de la Aiud. În acele vremuri fostul prim-ministru al Româ niei C.
Argetoianu (1871-1952, mort în închisoarea de la Sighet) spunea despre aceste cete ale întunericului: “Nu
toți° jidanii sunt comuniști, dar toți° comuniștii sunt jidani”.
– 125 morți în rebeliunea legionară din ianuarie 1941 în București, dar uciși de jidanii așkenazi.
– 2154 morți la sfâ rșitul lunii iunie 1941 în cele două trenuri trimise din Iași că tre județul Ialomița la care
mai trebuie adă ugați cca 50 morți împușcați de germani pe stră zile orașului.
– 31 morți la Sculeni (Câ rlig) în apropiere de Iași, executați în iunie 1941 pentru că fă ceau semne artileriei
rusești de peste Prut cum să le pună româ nilor în cap numai bombe și bombițe. Au fost deshumați în 1946
dintr-o groapă comună . Despre această cifră și despre povestea în sine am îndoieli că ar fi întocmai așa fiindcă
nu am reușit să verific autenticitatea sursei, iar ră mă șițele dezgropate nu arată că ar fi vorba de mozaici așa
cum reclamă ei plini de furie.
Basarabia și Bucovina. Câ nd bolșevicii au ocupat aceste ținuturi, după datele statistice româ nești, au
ră mas în afara statului un numă r de 4068933 persoane dintre care 301584 mozaici la care trebuie să -i mai
adă ugă m pe cei 163918 de cazari tră dă tori ce au trecut Prutul în lunile iunie, iulie și august 1940 pentru a fi
în împă ră ția comunismului satanist rezultâ nd un total de 464502 mozaici dar după datele Ministerului de
Justiție din noiembrie 1939, erau trecuți la bolșevicii de peste Prut un numă r de 482200 mozaici și aceasta
trebuie considerată ca cifră corectă.
După ce româ nii i-au alungat pe bolșevici în iulie 1941 și au fă cut un recensământ în septembrie 1941
au mai gă sit o populație de 3218519 persoane (Arhv. M.Ap.N., fond 3467, dosar nr. 41/1941, Recensă mâ ntul
f. 9-12) dintre care 79850 cazari – cifră pe care am calculat-o adunâ nd mozaicii care au fost deportați în
Transnistria de armata româ nă cu cei ră mași locului. În această cifră a cazarilor prinși în ră boj de româ ni sunt
incluși și cele două mari grupuri gă site de germani prin Ucraina la începutul lunii august 1941 și trimise pe
capul româ nilor; primul cu un numă r de 13000 persoane a fost internat lâ ngă Chișină u prin înființarea
lagă rului din marginea orașului iar al doilea cu un numă r de 35000 de persoane au fost internați la Cernă uți.
Acest grup de mozaici a fost deportat în cea mai mare parte în Transnistria cum recunosc cei mai mulți
istorici și mare parte dintre ei au ajuns în ianuarie 1944 în Regatul Româ niei°, majoritatea covâ rșitoare
oprindu-se în București.
Informațiile infirmă și fă că tura istoricului sionist cazar Jean Ancel care în plă smuirea Transnistria scrie un
torent de minciuni, pretinzâ nd că germanii îi ucideau pe mozaici pe unde îi gă seau și fă ceau baie în sâ ngele
acestui „popor ales” ca să devină invincibili în confruntarea cu oștirea întunericului bolșevic. Întoarcerea
celor două grupuri de refugiați aduse de germani înapoi în Basarabia și Bucovina a fost sursa tifosului care
peste câ teva luni va aduce multă nenorocire în Transnistria. Dacă germanii nu ar fi gă buit aceste cete de
refugiați cazari, româ nii ar mai fi gă sit în cele două ținuturi ceva mai puțin de 32000 de mozaici față de
aproximativ 483200 cu un an înainte. Dar ciudat este faptul că mulți dintre cei care nu au reușit să fugă în
interiorul imperiului bolșevic – satanist, nu știau românește și nu s-au gă sit în arhivele româ nești că ar fi
primit vreodată cetă țenia Regatului Româ niei!
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei din iunie 1940, bolșevicii au procedat la o deportare masivă a
populației româ nești. În septembrie 1940 Pravda, ziarul comuniștilor, anunța deportarea a 135000 de
muncitori – se înțelege româ ni – în diferite colțuri ale URSS. Aceste deportă ri s-au fă cut pe baza listelor
întocmite de uneltele criminale cazare dar și cu sprijinul unor ruși, ucraineni și chiar vreo câ teva secă turi
mioritice. În februarie 1941 alți 18000 de români au fost deportați în imperiul Satanei, iar numă rul total al
celor deportați a fost de peste 350000 persoane! În locul româ nilor au fost aduși jidani, fanatici bolșevici
instruiți în luptele de partizani care au ră mas în spatele frontului să -i scurteze de zile pe câ t mai mulți militari
româ ni, iar documentele armatei dovedesc fă ră putință de tă gadă aceste fapte. Cei mai mulți însă au
abandonat bă rbă ția satanist – bolșevică și s-au resemnat în fața sorții.
Dacă facem un calcul să vedem genocidul pe care l-a fă cut în Basarabia și Bucovina ocupantul rus
și uneltele lui criminale – jidanii/cazarii bolșevici – vedem o scă dere a populației provinciei cu 850414
persoane (4068933 persoane avea teritoriul ocupat de ruși în iunie 1940 – româ nii gă sind în septembrie
1941 numai 3218519 persoane după alungarea ocupantului rus). Această sumă se compune din cei
350000 români deportați de ocupantul rus, și cca 450000 de mozaici care s-au retras cu armata
rusă, printre ei amestecâ ndu-se și ceva comuniști ruși și ucraineni care au slujit puterea bolșevică dar
numă rul lor a fost mai mic. Aceste informații trebuie coroborate cu recensă mâ ntul populației Basarabiei
și Bucovinei fă cut de ocupantul rus în septembrie 1940 și astfel vom ști exact ce numă r de româ ni și
mozaici erau sub ocupația bolșevică și câ ți au șters-o cu tartorii lor întru tică loșii precum și dezastrul
care s-a abă tut asupra româ nilor numai pentru faptul că ei vedeau în comunism iadul adus pe pă mâ nt.

717
718
Pâ nă la sfâ rșitul lunii octombrie 1941, cazarii din Basarabia și Bucovina au fost deportați în Transnistria,
ră mâ nâ nd locului numai ceva mai mult de 3000.
Fuga mozaicilor din fața armatelor româ ne a fost o mă sură de prevedere a lui Stalin, care, pentru
a-și salva colaboratorii sataniști de la eventuale socoteli cu cei pe care i-au tras pe roată , a dat un ordin
la începutul lunii iunie 1941 pentru evacuarea tuturor jidanilor din fața trupelor germane
masate pe granița dintre aceste imperii de la Marea Baltică la Marea Neagră – și deplasarea lor
în Kazahstan, Uzbekistan și alte republici din Asia Centrală, scăpându-i de la moarte sigură.
Documentul se gă sește menționat în cartea mozaicului Isaac Deutcher, Esai sur le probleme juif, apă rută la
Paris, Payot în anul 1968, paginile 98-99.
Ș i un document din arhiva armatei româ ne din 1 august 1941 care confirmă ordinul lui Stalin și
informațiile venite din raportul Mă nuilă -Filderman. „Telegramă Domnului General Ion Antonescu Cernă uți…
Dificultatea o am din motivul că Germanii din ordinul Comandamentului Arm. Germ. din Polonia, au primit
dispozițiuni să treacă peste Nistru în Bucovina pe evreii ce au fugit odată cu armatele sovietice, că
acești evrei vor trebui însoțiți până la Cernăuți de un ofițer sau subofițer german…” Este vorba de cei
35000 de evrei aduși plocon pe capul „sâ ngeroșilor” româ ni să -i pă zească și să le asigure hrana. Mai dau un
document care dovedește că majoritatea covâ rșitoare a jidanilor din Basarabia și Bucovina au plecat cu
armata bolșevică . O notă informativă din 28 iunie 1941 a Secției II ne dă unele lă muriri despre atrocită țile
fă cute de cazari asupra româ nilor în timpul ocupației bolșevice. „Mișcarea comunistă și foștii membri de
seamă ai acestei mișcări și care în majoritate erau evrei, au plecat odată cu armatele roșii, iar puținii
care au rămas, neavâ nd nici un fel de legă turi cu organele de conducere sunt dezorientați și paralizați… Se
lucrează în continuare la identificarea celor care, după retragerea armatelor româ ne din Basarabia la 28 iunie
1940, s-au manifestat public contra statului nostru, au adus prejudicii morale și materiale românilor
rămași sub stăpânire bolșevică, persecutându-i, luându-le bunurile și contribuind la deportarea și
executarea acestora în urma denunțurilor făcute”.
Gangsterii sioniști spun că au fost uciși din ură antisemită 250000 de cazari de că tre armata româ nă în
Basarabia numai din setea de sâ nge nevinovat, dar nu prezintă nici dovezi nici informații care să arate
gropile comune sau locurile unde s-au petrecut pretinsele execuții în masă , iar minciuna tică loasă o voi
demasca mai încolo. Datele de mai sus arată ce bande de tră dă tori și asasini au avut de suportat româ nii din
ținuturile ocupate de bolșevici și cu cine a trebuit să se socotească armata româ nă !
În raportul prezentat la Stockholm (8-15 august 1957) de că tre Manuilski-Filderman, la Institutul
Internațional de Statistică °, dar nu în numele statului român, gă sim confirmarea ordinului lui Stalin.
Documentul precizează urmă toarele despre populația mozaică din Basarabia, Bucovina și ținutul
Herței, teritorii ocupate de bolșevici în iunie 1940: „Când armatele germano-române au reocupat aceste
teritorii în vara anului 1941, o parte a populației evreiești a fost evacuată de Soviete și o parte
a evreilor s-a refugiat din propria inițiativă în Rusia Sovietică. Acești evacuați și refugiați s-au
ră spâ ndit în toate direcțiile.” Tot în acest raport se spune că în anul 1947, un grup de peste „100000 de
evrei româ ni” erau staționați temporar în Siberia, adică să înțelegem că cei care „s-au repatriat” în
iunie-septembrie 1940 și în iunie 1941 au fugit cu ocupantul bolșevic după ce i-au trecut prin focul
iadului pe româ nii robiți, iar cei menționați în raport așteptau să fie repatriați în Româ nia de că tre
organizațiile lor internaționaliste dar soarta i-a hă ră zit să slujească imperiului Satanei. Ei fă ceau parte din
cei 163918 de mozaici care s-au „repatriat” din Regatul Româ niei în Basarabia și Bucovina câ nd ținuturile
româ nești au fost ocupate de bolșevici în iunie 1940.
Sursa cazară – raportul statistic – ară tat mai sus, la 12 ani după terminarea ră zboiului, bazâ ndu-se pe
unele informații statistice și pe cele tră ite personal, spun că majoritatea covârșitoare a cazarilor –
cam 450000 de persoane după datele statistice – din cele două provincii româ nești s-au retras cu
bolșevicii, fără a preciza și locurile de destinație deși le cunoștea. Dintre aceștia, 48000 de mozaici
nu au avut spor la fugă , fiind gă buiți de germani dincolo de Bug și aduși în ținuturile unde ei își aveau
baștina să le vadă iară și mutrele fioroșilor româ ni pe care i-au belit de vii timp de un an câ nd erau uneltele
ocupantului bolșevic. Ș i atunci întreb: cum am permis ca lepra criminală – Ellie Wiesel – să vină și să
ne pună în câ rcă asasinarea a 400000 de mozaici numai din setea de sâ nge nevinovat a româ nilor,
câ nd dovezile menționate mai înainte arată că ei s-au retras cu ocupantul bolșevic cu care au colaborat
fră țește la jefuirea, deportarea și masacrarea populației româ nești din ținuturile Basarabiei și Bucovinei?
În arhiva armatei româ ne sunt mii de documente care arată groză viile și monstruozită țile pe care
le-au fă cut jidanii bolșevici din aceste teritorii împotriva româ nilor. Publicarea lor ar îngrozi și cele

719
mai împietrite inimi care îi acuză pe româ ni de holocaust împotriva neprihă niților „evrei”, industrie satanistă
nă scocită pentru a scoate zeci de miliarde de euro de la „poporul tâ mpit” cum ne-a „luminat” după lovitura de
stat din 1990 cazarul bolșevic Ș aul Brukner!
Acțiunile de supunere și de lichelism politic ale Guvernului, Parladementului și Președinției
României față de mafia sionistă, privind recunoașterea acestei monstruozități ca realitate istorică nu
sunt acte și fapte de înaltă trădare?
Transnistria, este regiunea unde spun liftele cazare și gangsterii sioniști, marii proprietari ai
industriei holocaustului, că româ nii ar fi ucis cu sâ nge rece sau cald, vreo trei sute de mii de fii ai lui
Israel, doar pentru vina că se rugau numai la întunecimea Sa! Putem dovedi cu fapte din istoria recentă
că foarte mulți dintre aceștia se rugau lui Satalin iar ispră vile lor erau crime împotriva umanită ții,
crime de înaltă tră dare, diversiune, spionaj, atentate, acțiuni teroriste și tot ce mai intră în arsenalul unui
cazar bolșevic internaționalist – satanist pus pe distrus întreg neamul omenesc dacă nu se închină la
steaua roșie cu cinci colțuri și nu îl venerează pe Satana – cunoscut de ei sub numele de Iahwe sau
Stalin. De la cei aproape 500000 (cinci sute de mii) de mozaici pretinși a fi masacrați în Basarabia,
Bucovina și Transnistria și plâ nși de cuviosul cazar bolșevic și ofițer NKVD, Ilya Ehremburg în Cartea
Neagră și Jean Ancel în scrierea Transnistria, pâ nă la cei care se cam rușinează de această fă că tură
și temâ ndu-se că odată scos la iveală adevă rul și trezindu-se din îndobitocire româ nii împreună cu
celelalte neamuri, vor trebui și ei să ră spundă pentru monstruozitatea fă cută asupra memoriei colective
europene, cale lungă a parcurs minciuna jidovească împotriva celorlalți.
Spun acești moderați că în Transnistria ar fi murit de boli și reaua administrare a situației de că tre româ ni
dar și datorită unor execuții samavolnice fă cute de ucraineni și germani cu acordul jandarmilor româ ni, cam
50000-80000 de suflete. Sunt de acord cu această moderație nu și cu cifra avansată , dar pentru aflarea
adevă rului și a cifrei corecte a morților, mai cer ca lumina să pă trundă în întunecimea creată de mințile
criminale și gangsterești ce urmă resc să scoată de pe moartea atâ tor nefericiți, zeci de miliarde de dolari ca
să -și îngroașe pungile lor nesă țioase și obligatoriu să fie cercetate arhivele taberelor de muncă aflate în
prezent la Odesa și Nicolaev pentru a se ști fără dubiu câți cazari au fost deportați și câți au fost aduși
în Regatul României și până unde merge răspunderea istorică a Guvernului României. Ș i ală turi să fie
puse toate acțiunile criminale ale mozaicilor din Basarabia și Bucovina fă cute împotriva armatei și
administrației româ ne precum și a populației româ nești în perioada iunie 1940-iulie 1941. Ș tim cu exactitate
din documentele jandarmeriei româ ne, că au fost deportați din Basarabia și Bucovina în Transnistria 105889
cazari, informație acceptată chiar de întunecatul Jean Ancel, iar din Regatul Româ niei, adică din partea
dreaptă a Prutului au fost deportați în septembrie 1941 încă 588 mozaici care doreau „repatrierea” și 12000
pâ nă în primă vara anului 1942 dintre cei cunoscuți ca înfocați comuniști, ajungâ ndu-se la un numă r de
12588 persoane, după care mareșalul Ion Antonescu a oprit orice deportare cum am ară tat înainte, decizie
luată cu mult înaintea bă tă liei de la Stalingrad și nu după aceste lupte cum mint leprele sioniste.
La începutul lunii decembrie 1941, mareșalul Antonescu autorizează trimiterea de ajutoare,
materiale de construcții, haine și alimente, inclusiv bani și medicamente deportaților din Transnistria
de către Centrala Comunităților Evreiești din România, acțiune ocultată de către istoricii români, care
sunt la fel de ticăloși ca fioroșii și întunecații sioniști.
Un raport al jandarmeriei din Transnistria din septembrie 1942 spune că până la acea dată au trecut
Nistrul un număr de 119065 evrei. În această sumă sunt incluși deportații din Basarabia și Bucovina în
numă r de 79350 persoane, cei din județele Câ mpulung, Ră dă uți, Suceava și Dorohoi în numă r de 27127
mozaici și cei 12588 de furioși bolșevici sau dornici a se „repatria” în Rusia care nu au reușit să ne ia sâ nge,
tră ind prin alte regiuni ale Regatului Româ niei°. Din cei 27127 de mozaici deportați din județele nordice ale
Moldovei, au murit un număr de 1535 persoane în peste doi ani câ t au stat în Transnistria, adică 6%, ei
însă mint cu neobră zare susținâ nd că au fost exterminați toți, chiar dacă minciuna le este demascată de
studiul lor Memento Statistic întocmit la mijlocul anului 1945!
La sfâ rșitul anului 1941, profesorul Alexianu spunea că avea în Transnistria, internați în mai multe
tabere de muncă cam 130000 de mozaici, atâ t veniți din Basarabia și Bucovina câ t și localnici. Ori
această cifră trebuie să îi includă și pe mozaicii din Transnistria care au fost obligați să se refugieze în
satele din jurul Odesei pentru a nu se molipsi de tifos de la cei veniți din Basarabia și Bucovina. În
februarie – martie 1942, au fost internați și aceștia în taberele de muncă de pe malul drept al râ ului Bug
– care forma granița cu teritoriile controlate de armata germană – un numă r de 32643 mozaici din
care 16258 din Odesa și diferența din satele și târgurile din apropiere. Caraiții din Odesa nu au fost

720
considerați mozaici și au ră mas la casele lor, nefiind supă rați cu nimic de româ ni sau germani. Acestea sunt
cifre care pot fi dovedite cu documente și acceptate chiar de fă că torul de plă smuiri Jean Ancel în scriitura
Transnistria, atunci câ nd fă cea referire la documente, iar pentru bazaconiile sioniștilor și cazarilor înfocați de
pe la noi sau de aiurea pe care ni le pun în câ rcă , ar trebui să -i cinstim cu câ te o țeapă sau o cravată groasă de
câ nepă pentru a le liniști ră getele și fă că turile.
Din însumarea cifrelor prezentate mai înainte, avem un total de 151708 persoane, ce rezultă din 119065
venite din Basarabia, Bucovina și Regat, iar 32643 din Transnistria, care au fost internate în acest ținut al
nenorocirii unde bolile, lipsa de igienă , cruzimea unor paznici și gerul au fă cut să moară o parte dintre cei
obligați să suporte asemenea tratamente. Pră pă dul cel mai mare a fost în perioada septembrie 1941 – aprilie
1942 câ nd s-au înregistrat cca 3000 de victime în cea mai mare parte datorate tifosului care a izbucnit în
grupurile de mozaici gă buite de germani în Ucraina în august 1941 și aduse plocon pe capul sâ ngeroșilor
româ ni la Chișină u și Cernă uți.
Mareșalul Antonescu a dat ordin încă din iarna anului 1943 ca toți jidanii din Transnistria să fie
evacuați mai la nord ‒ în localitatea Vijnița de unde au ajuns cu trenul în România, fiind salvați de la o
posibilă moarte pe care au avut-o parte mozaicii° din Polonia, Bielorusia sau Ucraina, acțiune ascunsă de
leprele sioniste care lucrează la fă că tura holocaustului dar și de istoricii româ ni!
Raportul Mă nuilă – Filderman amintit mai sus, spune că în Transnistria au murit 54500 persoane dintre
mozaicii deportați din Basarabia și Bucovina și oricâ t am întinde-o nu pot fi 400000 de victime ale fioroșilor
asasini româ ni, care, cum beleau ochii, le sfâ râ ia gâ tlejul după o pică tură de sâ nge de „popor ales”! Prea umblă
jigodiile numai cu minciuni și revelații sataniste. Ei au dat această cifră în raportul din anul 1957, dar și ea
este umflată , pentru că atunci încă nu era pusă la punct ,,industria holocaustului” nă scocită de Ellie Wiesel și
alte secă turi mozaice, mari iubitoare de minciuni, averi și titluri de martiri și eroi ai „poporului ales” care să îl
miluiască pe Iahwe iar pentru goimii proști și tâ mpiți „revelații” istorice că că lă u! Faptul în sine dovedește fă ră
putință de tă gadă că mozaicii din Româ nia au știut totdeauna situația aproape reală din Transnistria dar au
mințit cu nerușinare pentru că scorneala uciderii celor 400000 de mozaici de către sângeroșii români
era plăsmuită încă din anul 1943 în Canada de cazarul ce a trăit o vreme și pe la noi, Kulisher, când nu
se cunoștea încă soarta războiului! Ca să dezvă luim lumii această tică loșie jidovească privind nă scocitul
holocaust din Româ nia – identificat la început pe actualul teritoriu românesc de către I. Ehrenburg dar
pentru că faptele nu se lă sau legate deloc în dră ceasca lor nă scocire, a fost dus de plă smuitori în Transnistria
după anul 2000 fiindcă acolo era și a ră mas încă foarte mult întuneric – trebuie fă cută o cercetare completă
a arhivelor din Republica Moldova, Odesa și Nicolaev, iar atunci le vom pregă ti ștreangul binemeritat tuturor
jidoviților, jidanilor și gangsterilor sioniști ce lucrează de zor și cu mult spor în industria holocaustului să
scoată de la româ ni zeci sau sute de miliarde de dolari.
Din însumarea deportaților în taberele de muncă de pe malul drept al râ ului Bug, avem 119065 mozaici
din Basarabia, Bucovina și Regatul Româ niei și 32643 mozaici localnici, dau un total de 151708 persoane.
Chiar documentele sioniștilor din decembrie 1943 menționate în raportul britanic, avansau o cifră a
supraviețuitorilor existenți la acea dată în taberele de muncă din Transnistria la 75000-150000 persoane ce
au fost aduse în București, în perioada decembrie 1943-februarie 1944.
Radu Lecca, care a condus Centrala Evreilor din Româ nia din decembrie 1941 pâ nă în august 1944,
după ce bolșevicii cazari l-au înhă țat și pus la popreală , vorbește în declarațiile sale date prin anii 1950
la Securitate și descoperite după 1990, despre „cazul Dorohoi”. El scrie că datorită comportamentului
agresiv și obraznic față de armata româ nă câ nd se retră gea în 29 iunie 1940, în anul 1941 după ce i-au
alungat pe bolșevici din Basarabia, câ țiva generali româ ni au dispus deportarea și din acest județ a
9000 de suflete, deși ei nu intrau sub incidența deciziilor lui Antonescu, iar câ nd s-au întors din
Transnistria la începutul anului 1944 la că minele lor, mai erau numai 8000 persoane. Procentul
decedaților după mă rturia lui Lecca, în perioada 1941-1944 a fost de 11,25%. Declarația lui este
confirmată
chiar de că tre mozaici în studiul lor statistic din anul 1945, amintit mai înainte, unde avem în județul
Dorohoi, 12923 persoane pentru anul 1930, 14151 persoane pentru anul 1940, 11547 persoane pentru
anul 1941 ară tâ nd că din acest județ au tră dat cu fruntea sus plecâ nd peste graniță la bolșevicii
cotropitori, puhoi de jidani înveninați împotriva româ nilor. În toamna anului 1941 au fost deportați în
Transnistria 9231 persoane, ră mâ nâ nd 2316 mozaici pentru anul 1942 cifră care dovedește corectitudinea
afirmațiilor lui Lecca privind numă rul deportaților în Transnistria și 10680 persoane pentru anul
1945, adică s-au întors din acest loc al suferinței 8364 mozaici. Studiul ne arată că nu toate persoanele
de religie mozaică din fostul județ Dorohoi au fost deportate în Transnistria în octombrie 1941, iar nu-

721
722
mă rul celor decedați în acest loc al jalei care nu s-au mai întors la casele lor în februarie 1944, este chiar mai
mic decâ t cel menționat de Lecca, fiind într-un procent de 9,4%.
O altă confirmare asupra minciunilor privind „cazul Dorohoi” o gă sim în Enciclopedia judaică, comunități
din România, volumul I (Republica Moldova) publicată de Yad Vashem, Ierusalim 1969 și gă sită de mine în
iulie 2013. Industriașii holocaustului în frunte cu Radu Ioanid și celelalte lepre holocaustiste strigă de te iau
fiorii că în Transnistria a fost deportată întreaga populație mozaică a județului Dorohoi în numă r de 20000 de
suflete închină toare la Iahwe unde a și murit pâ nă la ultima suflare. Dar în lucrarea amintită , scrie negru pe
alb: „Pe 20 decembrie 1943, primul grup de 6053 deportați din orașul Dorohoi a pă ră sit Transnistria și pâ nă
la sfâ rșitul acestei luni, toți cei 10368 deportați din întregul județ Dorohoi, au revenit la casele lor.”
Cifrele din această sursă diferă puțin față de cele din Memento Statistic fiindcă ele se referă la perioada
ianuarie 1944-septembrie 1945. În acest interval de timp un numă r însemnat dintre mozaici au plecat din
Româ nia. Însă industriașii holocaustului considerâ ndu-ne o adună tură de tâ mpiți conduși de tră dă tori de
Neam și Ț ară , pot veni cu asemenea monstruozită ți să pretindă că sunt adevă ruri unice care nu pot fi puse
vreodată în discuție. Ei spun că au fost deportați în Transnistria 10368 de persoane, față de 9231 după datele
din studiul Memento statistic, fiindcă bă rbații mozaici care trebuiau să fie militari, după tră darea neamului lor
din vara anului 1940, aceștia au fost obligați să presteze diferite munci acolo unde era nevoie pentru statul
româ n timp de mai multe luni pe an. Câ nd aceștia s-au întors din taberele de muncă și au vă zut că restul
familiilor au fost deportate în Transnistria, au cerut ca și ei să fie duși acolo, fiindcă numai așa îi pot ajuta.
Avâ nd procentul de 6% a deceselor dintre cei deportați din județele de nord ale Moldovei, precum și
informațiile din studiul Memento Statistic privind „cazul Dorohoi” care confirmă declarațiile lui Radu Lecca, și
mai mult, chiar le corectează , acestea trebuie considerate cele mai apropiate de adevă r, adică procentul
decedaților din lagărele de muncă forțată din Trasnistria a fost cam de 6-10% din totalul celor
deportați, cifră ce se impune din acest studiu pâ nă vom ajunge la arhivele din Odesa și Nicolaev sau la
documentele din Arhiva Națională a Româ niei care scriu despre aducerea mozaicilor în București, să află m și
adevă rul istoric! Din totalul celor deportați, cca 9000 au ră mas în URSS.
Adică în aceste locuri s-au prăpădit cam 6000-12000 de persoane sau ceva mai mult dar numărul
lor nu poate trece de 15000 și numai mințile criminale ale industriașilor holocaustului mai pot
vântura cifra de 400000 de mozaici asasinați în Transnistria de către armata română!!!
Tot în declarația lui, mai scrie că în august 1942 a ordonat un recensă mâ nt al mozaicilor din Regatul
Româ niei unde s-a gă sit un numă r de 315000 persoane, informație ce arată că deportă rile erau oprite de
multă vreme. Cifra este corectă pentru că dacă scă dem din cei 328968 gă siți la 1 ianuarie 1941, pe cei
deportați în numă r de 12588 persoane, rezultă 317080 mozaici care trebuiau să iasă la ră boj. În această
perioadă de timp unii au reușit să plece în Palestina, ceea ce justifică numă rul mai mic amintit de declarațiile
lui Radu Lecca date în temnițele Securită ții înființată de bolșevicii cazari.
În raportul Mă nuilă – Filderman, se scrie că au fost deportați din Regat 40000 de persoane adică cei
12588 care erau roșii de câ t comunism le circula prin instalații și cei 27127 din județele Câ mpulung,
Suceava, Ră dă uți și Dorohoi din care s-au întors în anul 1944 doar 30000 de persoane, fiind un procent de
decedați de 25% deși studiul Memento statistic arată că se minte în acest document. Vedem că procentul
supraviețuitorilor mozaici din Transnistria a fost de 88,7% după declarațiile lui Radu Lecca, 92.5% după
studiul statistic întocmit de ei în anul 1945 câ nd nu exista industria holocaustului și 75% după raportul
Mă nuilă Filderman întocmit cu multe falsuri în anul 1957, prin care încerca să le câ nte în strună fanaticilor
sioniști, doritori de hopa-trop la galop pe spinarea goimilor cap de lut din Carpați și din Germania. Aplicâ nd
aceste procente la totalul deportaților pe malurile Bugului în numă r de 151708 persoane putem determina
populația supraviețuitoare care a fost adusă în Româ nia în decembrie 1943 și februarie 1944, de 134262
sau 140523 persoane iar numă rul decedaților în aceste teritorii a fost de la 11185 persoane pâ nă la 17446
persoane. Dar mai avem și procentul de 6% rezultat la populația mozaică din nordul Moldovei care dă un
numă r de 9102 de decedați, fiind cel mai aproape de adevăr. Acestea sunt limitele maxime și minime
ale decedaților din Transnistria!
Pe cale de consecință numărul mozaicilor care au murit în Transnistria (aici fiind incluse și
persoanele în vârstă sau cu boli grave!), determinat pe baza studiului intitulat „Memento Statistic”
coroborat cu declarațiile lui Radu Lecca și acelor venite chiar de la mozaici, dar după anii 1960, este
cuprins între 9000 și 13000 de persoane, iar cifra adevă rată stă încă în întunericul arhivei din Odesa și
Nicolaev pentru că nici un istoric româ n nu are curajul să -l scoată la lumină !
Dar tartorii mozaici de la Institutul pentru Studierea holocaustului cu sediul în București, au cer-

723
cetat documentele din Odesa și Nicolaev precum și cele privind aducerea deportaților din
Transnistria în București, și după ce le-au vă zut, pentru că din ele nu le iese de un holocaust revelat și nici
chiar de unul jigă rit, refuză să le facă publice fiindcă le-ar arunca în aer făcătura la care au lucrat cu
atâta ură timp de peste 60 de ani, iar românii ar avea posibilitatea să-și cunoască adevărata istorie!
Așa, româ nii vor finanța în continuare această clică de lepre care ne scuipă în obraz de câ te ori vreau fă ră ca
cineva să îndră znească a-i plesni pentru nemernicia lor.
Pâ nă în prezent doar raportul Mă nuilă – Filderman, Enciclopedia judaică, comunități din România,
volumul I (Republica Moldova) și Jewish Virtual Library spun că mozaicii supraviețuitori din Transnistria
au fost aduși în România, chiar și cei localnici scă pâ nd în felul acesta de lagă rele naziste, însă în manualele
de istorie ale româ nilor este trecută tot nă scocirea lui Elie Wiesel privind masacrarea celor 400000 de
mozaici de că tre armata și jandarmeria româ nă ! Informația însă este explicită și în studiul statistic întocmit
de mozaici în anul 1945. Cifra supraviețuitorilor lagă relor de muncă din Transnistria de 135000-142000
persoane, ieșită din calculele statistice prezentate mai înainte, este apropiată de cei 130000 de mozaici
amintiți de că tre guvernatorul acestui teritoriu, Alexianu, că îi avea în grijă la sfâ rșitul anului 1941. Declarația
a fost dată de profesorul Alexianu în timpul procesului din anul 1946, fiind judecat pentru că a ocupat funcția
de guvernator al Transnistriei.
Câ t privește nă scocirea celor 400000 de mozaici asasinați de armata româ nă , noi cei care mai avem curajul
de a spune adevă rul, ar trebui să dă m în judecată mafia sionistă și statul Israel – care este inițiatorul acestei
acțiuni criminale asupra memoriei colective a româ nilor – pentru terorism internațional și genocid
cultural. Cifra supraviețuitorilor din Transnistria, este confirmată direct și de lucrarea mozaicilor, intitulată
Congresul Mondial Evreiesc, Secțiunea din România – Așezările Evreiești din România, Memento Statistic
București 1945, care prezintă pentru sfâ rșitul anului 1945 un numă r de 383606 mozaici tră itori în Româ nia
la acea dată dar fă ră partea din Ardeal ce a fost ocupată de unguri. Pentru anul 1941, în textul materialului
discutat ei prezintă cifra de 315003 persoane mozaice, aproape identică cu cea menționată de Radu Lecca în
declarația dată la Securitate. Această creștere de neînțeles de la 275365 mozaici în anul 1942 la 383606
pentru anul 1945 în plin holocaust, mă celuri și alte pră pă duri inimaginabile, se explică numai prin aducerea
în țară a celor aproximativ 135000 de mozaici din Transnistria. Dacă la cei existenți în țară în anul 1941
adună m cei veniți din Transnistria care au locuit în Basarabia, Bucovina și Transnistria dau 440000 de
persoane, din care trebuie să scă dem cca 60000 persoane care deja plecaseră spre Palestina sau alte
destinații și dau 385000 de suflete. Datele statistice dovedesc faptul de necontestat că în Transnistria au
supraviețuit nenorocirilor cam 138000 mozaici sau ceva mai mulți, și care, în decembrie 1943-februarie 1944
au fost aduși în cea mai mare parte în Româ nia din ordinul mareșalului Ion Antonescu, ră mâ nâ nd majoritatea
covâ rșitoare în București, iar numai foarte puțini ră spâ ndindu-se în diferite localită ți din țară cum am ară tat
mai înainte, folosind informațiile din studiul lor statistic.
O altă dovadă de netă gă duit privind aducerea mozaicilor din Transnistria în București, este dublarea
numă rului mozaicilor din acest oraș după ră zboi, care avea în anul 1930 69885 persoane (pag. 256 a
Recensământului din anul 1930, capitolul Populația statornică în anul 1930 după neam și limba maternă), iar
la sfâ rșitul anului 1945 erau 150021 de închină tori la întunecatul lor Iahwe, informațiile din studiul lor
statistic dovedind fă ră putință de tă gadă că majoritate covâ rșitoare a celor veniți din Transnistria, s-au
oprit în acest oraș, deși ei ră cnesc și azi că tre cele patru ză ri că pe deportații din Transnistria i-a luat
moartea pe toți!!! Adevăr pe care guvernanții, parlamentarii și președintele României nu au ochi să îl
vadă și urechi să îl audă!
Ș i totuși în fața acestor informații pe care le știu și ei, marea lepră Ellie Wiesel, vine și ne urlă că româ nii au
ucis, au ucis, au ucis la mozaici pâ nă au obosit! În același ton, dar spunâ nd adevă rul, putem și° noi striga:
mozaicii° au ucis zeci de mii de militari și funcționari româ ni, mozaicii au tră dat, au tră dat, au tră dat Ț ara care
le-a dat casă și masă , iar câ nd s-au întors cazarii bolșevicii au ocupat Româ nia° și în° perioada 1945-1962
au participat la asasinarea a peste 187000 de români°, au trecut prin locurile de represiune 1250000
de persoane și sunt autorii genocidului cultural asupra românilor° arzând 5-10 miliarde de cărți!
Sioniștii și bolșevicii trebuie să răspundă pentru aceste crime fără precedent în istorie săvârșite
împotriva românilor și a umanității!
Sioniștii și alte tâ râ turi îi prezintă pe Hitler și Bonaparte drept întruchiparea lui Antihrist dar niciodată
nu suflă un cuvâ nt despre tă tucu Stalin° care le-a fă cut statul Israel, visul de aur al orică rui sionist
și mai ales de tartorul Lenin și cinul lui de criminali, toți cazari pur sâ nge, care au fost întruchiparea
ră ului absolut și fii ai Satanei chiar dacă ei se considerau fiii lui Israel, avâ nd ca plan stă pâ nirea lumii și

724
înființarea statului mozaic în Palestina! Franțuzul și neamțul sunt niște nevinovați pe lâ ngă ceata lui Lenin
care trebuie să fie ră spunză toare în fața istoriei pentru zecile de milioane de crime fă cute de ei împotriva
neamului omenesc pe acolo pe unde au reușit să se cră că neze cu umanitarismul lor dră cesc. Câ nd rușii s-au
înstă pâ nit peste noi prin uneltele lor cazarii bolșevici, tră dă torii de Neam și Ț ară ne învă țau să ne
maimuță rim cu zicerea: „Stalin și poporul rus bună stare ne-a adus”; acum după ce că peteniile conducă toare
ne-au vâ ndut gangsterilor sioniști, același hă itic de lepre ne tâ mpesc cu profeția satanistă : „Wiesel și cazarii
lui, fericirea neamului”!
Vajnicii luptă tori ai întunericului, adunați toți sub acoperișul Institutului pentru Studierea Holocaustului
din Româ nia au fost în Transnistria de mai multe ori după anul 2005 de unde și-au fă cut copii după
unele documente din arhivele de la Odesa și Nicolaev. Dacă ei ar fi gă sit informații acuzatoare la
adresa Româ niei, ar fi explodat toată șă rpă ria satanistă de urlete și amenință ri, iar să racul Iahviță ar fi
să rit ca ars din stră fundurile Iadului, să -și ogoiască feciorașii pă liți de damblaua ră getelor de fiară turbată .
Dar după 8 ani de muncă încordată , în tă râ murile întunericului este mucles, așa că , ei știind adevă rul,
ne țin în continuare de proști și odată pe an vin și se cacă pe mesele Parladementului, Guvernului și
Președinției Româ niei, acuzâ ndu-ne că am ucis 400000 de mozaici numai pentru că se rugau lui Iahwe
și își tușinau moțul bă rbă ției°.
Tăcerea lor îi acuză că au aflat cifra exactă a morților din Transnistria și pentru că nu reprezintă nici
3% – adică nici 4000 de morți – din cei 400.000 trâ mbițați că tre cele patru ză ri, o vor ține tot așa cu
„cercetă rile" pâ nă la Paștele Dracilor. Ș i mai ascund faptul că din Transnistria au fost aduși în Regatul
Româ niei, cam 135000-140000 de supraviețuitori pâ nă la sfâ rșitul lunii februarie 1944, adă ugați la cei
existenți în țară , dau 410000 sau 415000 de mozaici salvați de la moarte sigură de mareșalul Antonescu pe
care ei l-au condamnat la moarte pentru genocid, fiindcă ar fi ucis din ură semită , 400000 de mozaici din „rasa
superioară ” a „poporului muncitor”. Dau mai jos două din dovezile care îi acuză pe mozaicii din Româ nia
inclusiv pe cei din industria holocaustului adă postiți în cuibarul Satanei cunoscut și la noi ca Institutul
Național pentru Studierea Holocaustului din Româ nia Ellie Wiesel, pe care româ nii trebuie să le cunoască și
să -i ajute să pună mâ na pe par.
La data de 24 noiembrie 2010 la Universitatea V. Alecsandri din Bacă u a fost organizat un simpozion cu
tema „Minorită țile și dezvoltarea Româ niei” unde a vorbit și Alexandru Florian, directorul INSH, afirmâ nd că
în Transnistria au murit 150000 de mozaici! Adică nu mai sunt 400000 de victime ale regimului fascist
româ n condus de mareșalul I. Antonescu cum șuiera vipera sionistă Rodica Radian Gordon în august 2004, nu
mai sunt nici 280000-380000 de asasinați cum a descoperit prin revelații, marele plă smuitor și ucigaș de
conștiințe Ellie Wiesel în raportul lui prezentat tră dă torilor de Neam și Ț ară Româ nească , ci mult mai puțini!
După ce le vom pune ștreangul în gâ t și ghearele la țâ țâ na ușii, vor recunoaște acești ucigași ai memoriei
româ nești și numă rul exact care este cuprins între 4000 și 13000 de morți, dar cei mai mulți pră pă diți de
tifos, boală cu care erau foarte mulți contaminați câ nd româ nii i-au chemat la județ în septembrie 1941,
pentru crimele fă cute cu un an în urmă .
Tot la acest simpozion, Liviu Rotman a spus că istoriografia comunistă dar mai ales postcomunistă a folosit
excesiv și în scop naționalist cuvâ ntul „româ n”. Deci să înțelegem și noi cum bate vâ ntul și vâ nturile sataniste,
lepra din Israel, cere cu obră znicie româ nilor să nu mai umble cu pă rul în ochi după cai verzi latiniști sau
daciști, asumâ ndu-și fă ră ză bavă „adevă rata istorie veche iudaică ” a plaiurilor mioritice așa cum au plă smuit-
o ei după anii 1860 prin fel de fel de fă că turi, studii și scrisorele, unele mai mincinoase și mai tică loase ca
altele, iar Lucifer a ajuns tartorul H. Graetz.
Istoricul Dalia Ofer, este profesoară la Universitatea Ebraică din Ierusalim din anul 1964, avâ nd în
această calitate preocuparea privind istoria comunită ților de mozaici din Europa în perioada modernă ,
scriind zeci de articole și că rțile: Evadarea din holocaust, imigrația ilegală în Israel (1939-1944),
apă rută în 1990 în ivrită ; The End Journey Dead, apă rută în 1996; Femeile în holocaust, tipă rită în
1998 și Holocaustul: istorie și memorie, apă rută în 2001, iar tema principală este studierea „holocaustului”.
Dedicâ nd mai multe studii deportă rii mozaicilor din Basarabia și Bucovina, în Transnistria, ea
ajunge la urmă toarele convingeri: „La recensă mâ ntul din 1926 fuseseră înregistrați 1200000 ucraineni,
600000 ruși, 300000 evrei, 300000 româ ni°. Pentru evrei, Transnistria a reprezentat un adevă rat
dezastru, totuși au supraviețuit mai mulți decâ t în lagă rele de exterminare. În Transnistria au fost deportați
120000-140000 evrei (Jean Ancel dă 160000), dintre care au scăpat° aproape 70.000. Aici nu existau
lagăre de exterminare, ca la Auschwitz, cu instalații perfecționate. Existau ghetouri, ca la Moghilev,
unde s-au putut organiza pentru a supraviețui. Cei mai mulți° evrei au murit în° perioada 1941-1943,
datorită ° lipsurilor și° greută ților de tot felul.” Să reținem faptul că istoricul din Ierusalim susține deporta-

725
726
rea numai a cca 120000 de persoane sau 140000, din care au murit cam 50000 mozaici ori ceva mai mult
și nu înfiorătorul holocaust de 400000 de suflete cu care ne amenință ei de vreo 10 ani!
Textul arată că în Israel, în școlile lor se învață așa ceva și asta știa și fiara turbată Rodica Radian Gordon
câ nd nu cunoștea industria holocaustului, dar venind cutra pe capul nostru ca purtă tor de stindard al Satanei,
ne-a trâ ntit-o în bot cu un holocaust și asasinarea celor 400000 de mozaici de că tre antisemiții româ ni. Nu
sunt nici 380000 cum zice lepra criminală Ellie Wiesel și toți industriașii holocaustului sau 150000 de morți
cum i s-a înmuiat pliscul lui A. Florian, directorul INSH!
Dar în acest text mai descoperim și acțiunea de falsificare a evenimentelor din Transnistria fă cută de
canalia ce se pretinde istoric, numită Jean Ancel profesor la Universitatea din Tel Aviv. Plă smuirea lui numită
Transnistria, citată de Dalia Ofer a ajuns și la noi, pe banii noștri fiind tipă rită în două volume groase la
editura Atlas în anul 1998. Autoarea menționată scrie despre recensă mâ ntul fă cut de ruși în anul 1926 în
Transnistria, informație luată din cartea lui Jean Ancel, dar în traducerea din limba româ nă cifrele pe grupe
etnice nu mai apar ca să nu știm cum a învâ rtit el atâ t de îndră cit datele statistice pentru a le falsifica de un
holocaust! Dacă Dalia Ofer scrie despre lucrarea lui Jean Ancel, că aceasta menționează cifra de 160000
deportați atâ t din Basarabia, Bucovina câ t și din Transnistria în taberele de muncă din acest ținut, afurisitul
ne pră jește creierii cu zicerea fantasmagorică de la pagina 11: „populația evreiască totaliza aproape 300000
de oameni, cifră care urma să fie tragic confirmată de datele referitoare la numărul crimelor și la
numă rul supraviețuitorilor «temporari»”. Iar minciuna este repetată și aburită mai bine la pagina 75: „De la
sfâ rșitul lunii iulie 1941 pâ nă în primă vara anului 1943, aproximativ 300000 de evrei atâ t localnici câ t și
cetă țeni româ ni, au fost deplasați în convoaie de colo, colo prin Transnistria.” Ca să -i rup glasul mincinos al
acestui sutaș al întunericului voi da în continuare populația mozaică gă sită în Transnistria la recensământul
făcut de armata română din septembrie 1941: județul Moghilov 9348 mozaici, județul Jugastru 6510,
județul Tulcin 424, județul Râ bnița 1550, județul Balta 2487, județul Dubă sari 194, județul Ananiev 36,
județul Golta 105, județul Tiraspol 85, județul Ovideopol 14, județul Odessa 113, județul Berezovca 10, județul
Oceacov 741, cu un total de 21617 persoane! Monstrul satanist pretinde că cei dispă ruți cu armatele
bolșevice au fost în fapt exterminați de că tre germani și româ ni, tot așa cum cei plecați din teritoriul
fostului stat țarist și cel polonez în SUA în perioada 1900-1939 în număr de peste 4 milioane, au fost
trecuți ca măcelăriți de naziști! Amintesc și faptul că înainte de ră zboi în Odesa erau° cca 120000 de
mozaici dar românii au găsit numai 113 închinători lui Iahweh și iară și destră bă lata și dră ceasca
minciună este demascată . Diferența în plus de peste 11000 de mozaici rezultată între cei recenzați în
septembrie 1941 și cei deportați în februarie 1942, vine din faptul că o parte dintre aceștia s-au declarat la
recensă mâ nt ruși sau ucraineni°, dar minciuna a fost dovedită chiar de că tre adevă rații ucraineni care îi urau
pe jidanii bolșevici pentru tică loșiile fă cute împotriva lor în perioada 1917-1941.
Holocaustul° este cea mai mare escrocherie din istoria lumii!
Despre Basarabia și Bucovina spune îndră citul jidan că româ nii și germanii câ nd au eliberat de bolșevici
aceste ținuturi, au ucis prin împușcare și alte forme de exterminare peste 250000 de evrei, chiar dacă
Filderman scrie în raportul din august 1957 că ei au plecat cu armatele bolșevicilor! Una scrie canalia
criminală pentru cinul lui de întunecați și altceva prezintă tâ mpiților de româ ni referitor la același text,
fiindcă jegul mozaic are dreptul sacru de a-l minți pe goimul cap de lut dacă din această mâ rșă vie lui îi iese un
câ știg! Te îngrozește ce câ știg și-au plă nuit ei pe spinarea bietului româ n abulic și îndobitocit de-i plâ ngi de
milă câ t i s-a pus în câ rcă să ducă !
În categoria ° falsurilor mozaicilor fă cute împotriva popoarelor Europei trebuie bă gată și „industria
holocaustului” adică acele scrieri ale lor apă rute după anii 1967 în S.U.A care susțin cu „dovezi revelate
numai lor” asasinarea a 6 milioane de mozaici în timpul celui de-al doilea ră zboi mondial, de naziștii
germani și fasciștii româ ni. Dar în continuare câ țiva dintre marii proprietari ai acestei industrii oribile
unde minciuna, viclenia, falsul și ura față de ceilalți au ajuns cele mai înfricoșă toare arme cu care ei
luptă împotriva goimilor cap de lut: Jerzy Kosinki, Binjamin Wilkomirski, Hannah Arendt, Jean
Ancel, Elie Wiesel, Lya Benjamin, Israel Gutman, Daniel Goldhagen, Abraham Foxman, Deborah
Lipstadt, Omer Bartov, Th. Adorno, Ryszard Kapucinski, Georg Lukacs, Raphael Lemkin, Irwin
Horowitz, Leon Poliakov, Raul Hilberg, Alain Finkielkrant, Saul Friedlä nder, Alan Rosenberg, Lucy S.
Dawidowicz, Joseph Tennenbaum, Oliver Lustig, etc.. Dar și pe internet au pus minciuni puhoi să -i poată
ză pă ci pe toți cei care nu au informații suficiente pentru a se feri de fă că turile lor. La adresa
http://en.wikipedia.org/wiki/History of the Jews in Bessarabia, gă sim despre pretinsul holocaust din
estul Româ niei, actuala Republică Moldova textul dat mai jos, scris în limba engleză , informații actu-

727
alizate în decembrie 2009, pe care eu le-am luat în ianuarie 2014.
„The killing squads of Einsatzgruppe D, together with special non-military units attached to the German
Wehrmacht and Romanian Armies were involved in many massacres in Bessarabia (over 10,000 in a single
month of war, in June-July 1941), while deporting other thousands to Transnistria. Ș i traducerea în limba
româ nă : Detașamentele morții ale grupului de intervenție D (german) împreună cu unită ți speciale non-
militare (grupă ri paramilitare operate de că tre SS) atașate forțelor armate germane și armatele româ ne, au
fost implicate în multe masacre din Basarabia (peste 10.000 într-o singură ° lună de ră zboi, în iunie-iulie
1941), în timpul deportă rii altor mii în Transnistria.
The majority (up to 2/3) of Jews from Bessarabia (207,000 as of the last census of 1930) fled before
the retreat of the Soviet troops. However, 110,033 people from Bessarabia and Bukovina (the latter
included at the time the counties of Cernă uți, Storojineț, Ră dă uți, Suceava, Câ mpulung, and Dorohoi – some
other 100,000 Jews) – all except a small minority of the Jews that did not flee in 1941 – were deported to
Transnistria, a region which was under Romanian military control during 1941-1944. Ș i acum tă lmă cirea
noastră : Majoritatea (până la 2/3) evreilor din Basarabia (207.000, conform ultimului recensământ
din 1930) au fugit înaintea retragerii trupelor sovietice. Oricum, 110.033 oameni din Basarabia și
Bucovina (ultima incluzâ nd la acea vreme județele Cernă uți, Storojineț, Ră dă uți, Suceava, Câ mpulung și°
Dorohoi – încă alți 100.000 de evrei) – toți cu excepția unei mici minorită ți de evrei ce nu au fugit în 1941 – au
fost deportați în Transnistria, o regiune ce a fost sub control militar româ n° între° anii 1941-1944.” Aici
trebuie să ară t că acest site este singura sursă venită de la mozaici care recunoaște că marea majoritate a
jidanilor din Basarabia și Bucovina au fugit că tre ră să rit în URSS, înainte de a se retrage armata bolșevică
datorită ofensivei armatelor germane și româ ne. Această realitate istorică mai este menționată în raportul
statistic al lui Manuilski – Filderman care a fost prezentat la congresul de statistică de la Stockholm din 8-15
august 1957, dar și de documentele armatei româ ne° întocmite în acea perioadă , adică iulie 1941 și mai
tâ rziu. Ș i dacă au fugit cu rușii cam 2/3 (66%) după zisa lor, dar peste 90% după datele statistice, atunci îi
întreb pe întunecații industriași ai holocaustului: cu ce pot dovedi ceea ce pretind în scrierile lor – asasinarea
a 400000 de mozaici de că tre armata româ nă – în afară de propriile minciuni, falsuri și nă scociri, câ nd aici
scriu că au fugit cu rușii 207000 din 270000 mozaici cât erau în anul 1930? Iar dacă au rămas numai
63000 de mozaici în aceste teritorii, cum au reușit românii să deporteze 210033 persoane? Putem citi
această tică loșie monstruoasă numai ca revelație sionistă , altcumva dau drumul jegurile la lă tră toarea cu
naționalismul, antisemitismul, negaționismul și antipupincurismul!
„In ghettos organized in several towns, as well as in camps (there was also a comparable number of
Jews from Transnistria in those camps) many people died from starvation or bad sanitation, or were
shot by special Nazi units right before the arrival of Soviet troops in 1944. The Romanian military
administration of Transnistria kept very poor records of the people in the ghettos and camps. The only
exact number found in Romanian sources is 59,392 died in the ghettos and camps from the moment
those were open until mid 1943. This number includes all internees regardless° of their origin, but does
not include those that perished on the way to the camps, those that perished between mid 1943 and
spring 1944, as well as those that perished in the immediate aftermath of the Romanian army's taking
control of Transnistria (see for example Odessa massacre), many other thousands. Tradus textul este:
în ghetourile organizate în câ teva orașe, precum și în tabere (exista de asemenea un numă r comparabil
de evrei din Transnistria în acele tabere) mulți oameni au murit datorita înfometă rii sau igienei proaste,
ori au fost împușcați de unită țile speciale naziste chiar înaintea sosirii trupelor sovietice în 1944.
Administrația militară româ nească din Transnistria a pă strat înregistră ri foarte să race ale oamenilor din
ghetouri și tabere. Singurul numă r exact gă sit în sursele româ nești este 59.392, care au murit în
ghetouri și tabere din momentul în care acestea au fost deschise pâ nă ° pe la mijlocul anului 1943. Acest
numă r include toți internii (cei din lagă re, cetă țenii stră ini în vreme de ră zboi sau persoanele suspectate de
activită ți subversive), indiferent de originea lor, însă nu include pe cei care au pierit în drum că tre
tabere, pe cei care au murit între° mijlocul lui 1943 și primă vara lui 1944, și nici pe cei care au pierit ca
o consecință imediată ° a preluă rii controlului Transnistriei de că tre armata româ nă ° (vezi de exemplu
masacrul de la Odesa), multe alte mii.” Ș i aici vreau să le ară t câ t sunt de mincinoși fiindcă cifra
amintită ca fiind numă rul morților din documente româ nești este în fapt cea stabilită de Manuilski și
Filderman
în lucrarea menționată mai înainte. Dar pentru evidența populației internată în taberele de muncă
există documente de o calitate indiscutabilă și aici amintesc registrele taberelor de muncă aflate
acum în arhivele din Odessa și Nicolaev, unde este trecut fiecare internat, cu precizarea vâ rstei, locu-

728
729
lui și datei nașterii, starea civilă și dacă a ieșit pentru totdeauna din tabă ră viu sau mort. Așa că , toată această
industrie a minciunii pusă la cale în SUA de că tre mafia sionistă , este cea mai mare monstruozitate a secolului
XX, din care ei au fă cut cel mai mare gheșeft° de peste 100 miliarde dolari!
„… From 1941 to 1942, 120,000 Jews from Bessarabia, all of Bukovina, and the Dorohoi county in
Romania proper, were deported to ghettos and concentration camps in Transnistria, with only a small
portion returning in 1944. The ones who died did so in the most inhuman and horrible conditions. (In
the same ghettos and camps there were many Jews from that region as well, responsibility for whose
death lies on the Romanian authorities that occupied it during 1941-1944). Ș i zicerea pe înțelesul
nostru: Din 1941 pâ nă în 1942, 120.000 de evrei din Basarabia, toți cei din Bucovina și din județul
Dorohoi din Româ nia propriu-zisă au fost deportați în ghetouri și lagă re de concentrare din Transnistria,
doar o mică parte reîntorcâ ndu-se° în 1944. Cei care au murit, au fă cut-o în cele mai inumane și
oribile condiții. (În° aceleași ghetouri și tabere au fost de asemenea mulți evrei din acea regiune, pentru
a că ror moarte responsabilitatea revine autorită ților româ ne ce au ocupat-o în° perioada 1941-1944).”
Să le amintesc acestor profesioniști ai minciunii că din cei 119065 de internați din Basarabia, Bucovina
și Regat și 32643 din Transnistria cu un total de 151708 persoane, mai bine de 140000 mozaici au
fost aduși cu trenul în Româ nia în perioada decembrie 1941-februarie 1944, iar datele statistice din
studiul lor intitulat Memento statistic ce au fost prezentate° mai înainte, dovedește fă ră putință de tă gadă
acest adevă r istoric, nerevelat ci numai justificat cu acte și date pe care le poate verifica oricine.
„The remainder of the 270,000 Jewish community of the region survived World War II. Mostly
these were Bessarabian Jews that wisely retreated before the departure of the Soviet troops in mid-July
1941. However, the only good thing that can be said about their fate during 1941-1944 was that they
survived, because the conditions under which they traveled to the interior of the USSR (e.g. to
Uzbekistan) in the summer of 1941, and their conditions of life at the arrival were very bad. Cca
15,000 Jews from Cernă uți, and further 5,000 from elsewhere in Bukovina were saved by the then
mayor of the city Traian Popovici. Nevertheless, he was not able to save everyone, and cca 20,000
Bukovinian Jews were deported to Transnistria. At the end of the war, the remaining Jewish
community of Bukovina decided to move to Israel. Ș i să auzim după limba noastră cum sună scorneala
lor: O ră mă șiță a comunită ții de 270.000 de evrei din regiune a supraviețuit celui de al doilea ră zboi
mondial. Cei mai mulți dintre aceștia erau evrei basarabeni ce s-au retras în mod înțelept înaintea
plecării trupelor sovietice la mijlocul lui iulie 1941. Oricum singurul lucru bun ce poate fi spus
despre soarta lor în perioada 1941-1944 a fost că ei au supraviețuit, că ci condițiile în care au
călătorit către interiorul URSS (de ex. că tre Uzbekistan) în vara lui 1941 și condițiile lor de viață ° la sosire
erau foarte rele. Circa 15.000 de evrei din Cernă uți și încă 5.000 din alte pă rți din Bucovina au fost
salvați de că tre primarul de atunci al orașului, Traian Popovici. Cu toate acestea el nu a fost capabil
să -i° salveze pe toți° și circa 20.000 de evrei bucovineni au fost deportați în Transnistria. La
sfâ rșitul ră zboiului comunitatea evreiască ră masă din Bucovina a decis să se mute în Israel.” Din datele lor
se vede cum mint cu nerușinare, fiindcă aici spun că din Bucovina au fost deportați cca 20000 de
mozaici dar mai înainte au scris că au fost deportați 100000 de jidani din același ținut! Vedem din scrierea
neprihă niților jidani că lipsesc° cu desă vâ rșire evenimentele ocupă rii Basarabiei și Bucovinei din iunie
1940 de că tre armatele bolșevice unde ei cazarii bolșevici au format cu câteva zile înainte de 28
iunie acele „miliții de autoapărare civilă” și au atacat armata română care a pierdut 43232 de
ofițeri, subofițeri și soldați. Dar ei au atacat vitejește și administrația româ nească ucigâ nd mii de
funcționari ai statului româ n, iar după înstă pâ nirea bolșevicilor au trimis în lagă rele din Siberia peste
350000 de români în numai un an de zile, au profanat și distrus mii de biserici ortodoxe ale româ nilor.
Să aduc la lumină și o faptă similară dar fă cută de americani pentru care nimeni nu-i condamnă că ar fi
să vâ rșit genocid sau holocaust. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, SUA
a arestat și deportat peste 120000 de cetățeni americani de origine japoneză – mulți dintre ei
nemaiștiind limba japoneză – fiind bă nuiți că ar simpatiza cu agresorii. Cei arestați au fost deportați în
deșertul Utah sau în regiuni izolate muntoase din Colorado și au fost eliberați numai după terminarea
ră zboiului, deși asupra lor nu exista nici o faptă care să îi acuze de ceva. Dacă japonezii arestați numai
pentru o simplă bă nuială , ar fi ucis, ră nit sau ar fi fă cut dispă ruți 43232 de militari americani și alte
câ teva mii de civili, nu cred că erau destule lampadare pe bulevardele lor pentru a-i spâ nzura pe toți
netrebnicii. Dar pentru că aceste fapte au fost fă cute de jidani împotriva româ nilor – un popor care nu
există în istorie după cum ne-a scris o Istorie profesoara cazară ° ce tră iește la noi, Zoaie Petre – ele nu
pot fi decâ t holocaust fiindcă sutașii Satanei au dreptul înnăscut de a robi și ucide pe goi.

730
 Mai aduc aici otrava minciunilor ziaristei mozaice Hannah Arendt, pe care cinul ei de plă smuitori o țin de
mare gâ nditor cu minte subțire și filosof pe deasupra, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase
prelegerile filosofului Martin Heidegger. În Eichmann a Jerusalem, carte apă rută în anul 1963, dar tipă rită și la
noi pe banii noștri Eichman la Ierusalim. Raport asupra banalității răului, Editura Humanitas, București, 2007;
gă sim minciuna tipică a leprei mozaice asupra celorlalți, scriind despre țara noastră și pretinsul holocaust că :
„România era o țară cu un procentaj excepțional de ridicat de asasini ordinari și țara cea mai coruptă
din Balcani” (pag. 313) și, mai departe (p. 231-232): „Stilul deportă rilor româ nești consta în înghesuirea a
cinci mii de oameni în vagoane de marfă , lă sâ ndu-i sa moară acolo asfixiați, în timp ce trenul traversa țara zile
de-a râ ndul, fă ră vreun plan sau scop stabilit. O urmare preferată a acestor operațiuni de exterminare
era expunerea cadavrelor în măcelării evreiești. De asemenea, ororile din lagărele de concentrare
românești – care fuseseră înființate și erau conduse chiar de că tre româ ni, că ci deportarea în Est nu era
posibilă – erau mai elaborate și mai atroce decât tot ce știm că a avut loc în Germania.” Iar la noi cazarul
Matatias Carp, în golă nia intitulată Cartea neagră, tipă rită în 1946, în volumul 1, p. 23 a scris că jidanii au fost
„vâ nduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorâ ți și a li se comercializa îmbră că mintea, tă iați în
bucă ți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș.a.m.d.”
Ș i acum să plesnesc aceste jeguri criminale peste bot cu niște scrieri tot mozaice despre fioroșii și
sâ ngeroșii româ ni care nu știau decâ t să mă nâ nce carne de jidan și să bea sâ ngele acestor lepre odioase,
după nă scocirile lor ară tate mai sus. După ocuparea Poloniei de că tre germani și ruși, și urgiile ră zboiului
din acele locuri, după terminarea lui în mai 1945 unii mozaici s-au refugiat în Româ nia, dar nu ca să fie
jupuiți de viu, stors sâ ngele lor de „popor ales” și haliți de acest neam de să lbatici, ci fiindcă știau
că aici vor gă si un refugiu temporar de unde să plece mai departe în SUA sau Palestina, astfel ajungâ nd
pe plaiurile noastre și rabinii Roja Corteac și Aba Cubner. Cubner a fost foarte uimit vă zâ nd o
comunitate atât de numeroasă, care a suportat ororile ră zboiului mult mai bine decâ t cea poloneză ,
fiind puternică și stabilă . „Am întâ lnit nu numai oameni de-ai noștri, umbre ale dezastrului, ci
pentru prima oară după ani buni am văzut o comunitate mozaică încă în viață, cea din România.
Aveam în față un aer proaspă t, asemă nă tor celui dinaintea Potopului, de parcă furtuna încă nu se
abătuse asupra lor și nici nu urma să° vină° vreodată. Bă canul își deschide pră vă lia în centrul
Bucureștiului fă ră griji. Evreimea de aici își continuă viața°, da viața° unor familii, se bucura de orice,
înainte să trecem granița spre Româ nia nu știam că aici au supraviețuit 350.000 de evrei. Ș i°, cu toate
că ° primul instinct a fost acela de bucurie că întâ lnim atâ ția frați° de sâ nge, inima noastră plâ ngea de dor
și durere, că ci, nu departe de acest loc, unde trăiește o prosperă comunitate evreiască, o alta, cea de
la Treblinka și Maidanek, a fost înghițită cu milioanele. Mi-a fost greu să mă deprind cu minunea pă cii
și° cu blestemul înghețului”. Zicerea nedată după calapodul fă că turilor industriei holocaustului se
gă sește la paginile 392 și 393 în scrierea mozaicului Iacov Geller intitulată Rezistența° spirituală a evreilor
români, în timpul Holocaustului 1940-1944, apă rută la Editura Hasefer, 2004. Dar există și alte dovezi
de netă gă duit că mozaicii din Româ nia au fost salvați de Ion Antonescu care a lă sat numeroase școli
mozaice, licee și o Universitate să funcționeze în semiclandestinitate în timpul ră zboiului. A fost
înființată pentru prima dată în Româ nia Universitatea Tehnică Evreiască , cu 13 facultă ți: construcții
civile, arhitectură °, electromecanică , chimie industrială °, etc., un Conservator și o Ș coală de Artă , o
Facultate de Medicină ° particulară mozaică avâ nd mai multe specializă ri. Au fost reînființate° cele două °
teatre de la București și Iași, închise de că tre legionari.
Avem în această direcție și mă rturia arhitectului Camil Roguski, care fiind student atunci la Facultatea de
Arhitectură ° (de stat) în anul 1942, își amintește că au fost înscriși 40 de studenți, iar la cea a mozaicilor
înființată ° în același an erau 200 de înscriși. În cartea Ceaușescu – adevăruri din umbră°, Editura Evenimentul
Româ nesc°, București, 2001, la pagina 72 autorul scrie: „Am început facultatea 40 de studenți și am terminat
240.” Dar speculâ nd situația de după ră zboi, câ nd mozaicii erau cei persecutați și exterminați, odată cu
anularea interdicțiilor asupra lor în anul 1945 și trecerea studenților la cele de stat, au nă vă lit fel de fel de
îndâ rjiți să ceară înscrieri sau chiar diplome, indivizi care nu au avut niciodată de-a face cu vreo facultate. Ș i
astfel mulți jidani s-au fă cut cu diplome universitare, iar după câ țiva ani au ajuns chiar ei profesori
universitari ai Româ niei comuniste!
Pentru a le nimici pe vecie acestor sataniști ră getele de fiare turbate, mai dau declarația lui Wilhelm
Filderman, fost președinte al Federației Comunită ților Evreiești din Româ nia în anii ’40, pe care a dat-o în
1955.
«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Președinte al Uniunii
Comunită ților Evreiești din Româ nia și Președinte al Uniunii Evreilor Româ ni, domiciliat actual-

731
732
mente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar urmă toarele: … În timpul perioadei de
dominație hitleristă în Europa, eu am fost în legă tură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a fă cut tot ce a
putut pentru a îmblâ nzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că
populația română nu este antisemită. Am fost martor al unor mișcă toare scene de solidaritate și de ajutor
între româ ni și evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareșalul
Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea mă suri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar
câ teva exemple: Grație intervenției energice a Mareșalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de
20.000 de evrei din Bucovina; El a dat pașapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria,
a că ror viață era în pericol; Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare
tranzitorie, care, fă câ ndu-le să pară pierdute°, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul
oportun. Menționez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură
limitată, controlul Țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și moderație politică.»” Desigur
asemenea mă rturii care nu susțin prin nimic nă scocitul holocaust al mafiei sioniste, ba mai mult, aduc o
imagine pozitivă asupra Poporului Româ n în relația lui cu jidovimea aciuată pe la noi după anii 1860, nu vor fi
niciodată citite în public sau folosite ca dovezi de netă gă duit pentru a demasca minciuna, fiindcă la mijloc
sunt sume uriașe de bani dobâ ndite de mozaici tocmai din nă scocirea acestei monstruozită ți iudeo-sataniste.
Să lă murim și numă rul populației mozaice din Ardealul de Nord scă pată din lagă rele naziste care a fost
„corectată ” să dea îngrozitor de bine pentru holocaustul lor.
Câ nd ungurii au ocupat acest pă mâ nt româ nesc au fă cut un recensă mâ nt al populației, gă sind 151125 de
mozaici. În lunile martie-mai 1944, ocupanții unguri ai acestui teritoriu au trimis că tre lagă rele naziste un
numă r de 140000 de persoane din care s-au mai întors în mai 1945, numai 47000 de mozaici. Așa spun ei în
industria holocaustului, ajunsă la fel de bă noasă ca orice afacere cușer. Dar și aici numă rul de 97000 de
mozaici morți în lagă rele de exterminare nu este cușer deloc, la fel cum nu este nimic cușer cu nă scocirea
holocaustului din Transnistria!
Ca să dovedesc această afirmație trebuie să refac populația mozaică pentru sfâ rșitul anului 1945 după
datele lor din pinkas, unde spun că erau 428312 mozaici la sfâ rșitul anului 1947. Dar trebuie să avem în
vedere că un numă r de cca 100000 de mozaici au plecat de la noi în anii 1945-1947 că tre alte meleaguri și
prin această realitate statistică se infirmă cifra de morți pe care ei o vâ ntură în industria holocaustului. La
cifra de 428000 de mozaici trebuie adă ugați cei 80000 plecați că tre Palestina și cam 10000 sau 20000 plecați
că tre alte direcții în special Franța și vom avea un numă r de 520000-530000 de persoane de religie mozaică
pentru momentul critic decembrie 1945.
Să reconstitui° și populația Ardealului de Nord după datele statistice care le avem la dispoziție. I.
Antonescu a ordonat recensă mâ ntul populației Româ niei în ianuarie 1941 și a gă sit 328968 mozaici,
din care au murit în Transnistria cam 4000 ră mâ nâ nd 325000 persoane. Deportații din Basarabia, Bucovina
și Transnistria care au fost aduși în Româ nia în februarie 1944 în numă r de 135000 persoane,
rezultâ nd un total de 450000 mozaici la sfâ rșitul anului 1945. La aceștia trebuie să adă ugă m cei care au
plecat în numă r de 70000 și avem un numă r de 520000 de mozaici. Dar după datele din pinkas ce se
gă sesc în studiul Memento statistic, nu puteau fi decât 333000 (274000 existenți în 1942 + 58000
din Ardeal) că tre sfâ rșitul anului 1945, în realitate erau cca 533000 (385000 după studiul Memento
Statistic în Regat + 58000 în Ardeal + 80000 plecați în Israel + 10000 plecați în Occident). Diferența
de 200000 de persoane (533000-333000) este compusă din mozaicii aduși din Transnistria în februarie
1944 în numă r de 137000 (care erau deportați° în toamna anului 1941 din Româ nia, Basarabia,
Bucovina și bă știnașii din acele locuri ce n-au fost niciodată cetă țeni româ ni) în Româ nia și 63000 veniți
din Ardealul de Nord dar trecuți de ei în categoria ră posaților. După aceste informații, dintre cei deportați
din Ardealul de Nord în lagă rele naziste, au murit cam 15000-20000 de persoane și nu 97000 cum
ră cnesc ei că tre cele patru ză ri ca să le iasă de un holocaust, cea mai cușer afacere pe care au pus-o
vreodată la cale pe seama goilor cap de lut! Mai vin cu o dovadă statistică pentru a le ară ta câ t sunt de
tică loși și monstruoși. În studiul lor Memento Statistic fă cut în toamna lui 1945, pentru anul 1942 ei
dau 271408 mozaici în Regatul Româ niei – fă ră Basarabia, Bucovina și Ardealul de Nord. Din Ardeal
ei spun că au fost deportați 140000 de mozaici din cei 151000, și s-au mai întors numai 10000. Ori la
sfâ rșitul lui 1945, pe teritoriul Româ niei care cuprindea și Ardealul de Nord erau cca 520000-530000
de mozaici. Să ne explice ei de unde vine diferența de 230000-240000 de mozaici în plus (530000 -
290000), acolo unde s-a întâ mplat un holocaust de plâ ngea și întunecimea Sa Talpa Iadului împreună
cu preaiubitul fiu Satana! Dau ca exemplu de cum ne-a fost falsificată istoria de că tre jidanii sioniști și

733
bolșevici, dosarul „Dr. Kardos Marianne”, unde sunt mai multe declarații date în iulie 1945 la sediul
Poliției din Cluj. „Subsemnata, soția lui Kardos Alexandru, nă scută Pollá k Marianne, în etate de ani
31, fiica lui dr. Pollá k Alexandru și Boskovics Aurelia, de religie mozaică , nă scută la Cluj, de profesiune
medic, domiciliată în Cluj, str. David Ferenc no. 17, mă ritată , vorbește limba româ nă și maghiară ,
declară urmă toarele: În ziua de 27 mai 1944 am sosit la Auschwitz, unde am fost numită medic al
blocului. Acolo am stat două să ptă mâ ni. De acolo am trecut cu transportul la Kaiserwald în Letonia,
lâ ngă Riga. Acolo am lucrat ca lucră toare obișnuită cam o să ptă mâ nă . Apoi am trecut la stația dentistică
și am lucrat acolo o să ptă mâ nă . De aici am plecat cu transportul Dundanga, acolo am lucrat ca
medic și am avut sub mâ nă 600 de femei. Numă rul bolnavilor mi-a fost indicat înainte, așa că mai mult
de 25-30 nu au putut să ră mâ nă acasă . Ca activitate medicală am avut mai mult bolnave cu arsuri de
gradul II la picioare. Bolnavele febrile de peste 40 de grade au fost transportate înapoi în Kaiserwald.
Am avut o fată tâ nă ră pe care au transportat-o numai în lagă rul vecin și avâ nd în vedere că între timp
fata s-a refă cut iar mama și sora sa au fost în lagă rul meu, l-am rugat pe ofițerul sanitar să mi-o aducă
înapoi. Ofițerul lagă rului celă lalt a vrut să mă bată câ nd am cerut-o, spunâ nd că la el nu există bolnavi,
ci numai lucră tori și morți, de aceea activitatea medicului nu are importanță . În sfâ rșit, mi-a reușit să
aduc fata înapoi în lagă r. Am suferit mult de lipsa apei, de aceea am comandat în fiecare baracă ca seara,
câ nd vin acasă femeile, să fie câ te două vane de apă și am repartizat la fiecare femeie un litru de
apă să se poate spă la. În fiecare duminică am fă cut vizita de pă duchi. Morți nu am avut. Aici am stat
o lună . Apoi am plecat în lagă rul celă lalt, tot Dundanga, unde am stat 3 să ptă mâ ni. Acolo medicul șef
era o poloneză ; eu am lucrat la ambulanță . Deja am avut cazuri de febră tifoidă, scarlatină și difterie.
Am tratat zilnic cam 200-250 de femei (erau în total cam 1000-1500). De aici am trecut – timp de
5 zile am mers pe jos fă ră alimentație, fă câ nd 80 de kilometri – la Libau; acolo am avut un lagă r mixt,
cu bă rbați polonezi împreună , avâ nd sub tratament 6000 de oameni; afară de mine au mai fost trei
doctori. De aici am trecut la Stutthof. Acolo am lucrat o să ptă mâ nă și am plecat la Dö rbeck, lâ ngă Danzig
în coridor. Acolo am fost doi doctori, dar doctorița cealaltă a fost trimisă într-un alt lagă r, am ră mas
singură la 1050 de femei. Era un lagă r compus din diferite națiuni: poloneze, austriece, nemțoaice,
olandeze, cehe, lituane din Letonia și unguroaice, natural, toate evreice. Lagă rul nu avea bară ci, ci
erau vreo 100 de corturi, revierul era un cort mai mare unde au putut să stea vreo zece bolnave. Aici
deja a izbucnit difteria și, ceea ce era și mai periculos, diareea. O singură dată am primit
medicamente, câ teva tablete de aspirină și că rbune. Am ajutat în modul urmă tor: am fă cut eu singură foc și
am ars lemne și că rbunele produs l-am repartizat între bolnave. Am cerut pentru bolnave și am și că pă tat
cartofi pe care i-am plătit eu și le-am dat ca să nu mă nâ nce pâ ine. La Dö rbeck am stat o lună , de
aici am trecut la Guttau. Femeile au lucrat aci, ca și în Dörbeck, la tranșee, un lucru foarte greu și la
bă rbați. La început, o lună de zile am stat și aici în corturi. Aici am avut prima naștere în timpul nopții,
într-un cort unde au stat 10 inși pe paie murdare. Lumină nu am avut și numai la clarul lunii și o
baterie proastă a unei santinele am reușit să fac nașterea. Pentru copil au fă cut oamenii SS la cererea
mea un leagă n. Pentru mamă , la intervenția mea, i s-a dat rație dublă . De la început am reușit să capă t
pentru bolnavi vipt aparte la amiaz. Eu singură am fă cut foc și le-am fiert pireu de cartofi zilnic. Am
avut o bolnavă de nervi, care deja de la început era plină de pă duchi din cauza murdă riei, a fost plină
de ră ni, singură am spă lat-o de la cap pâ nă în picioare, am tuns-o și i-am pansat ră nile, care au fost
mâ ncate de viermi. După o lună ne-au fă cut bară ci; am avut 12 bară ci și o baracă pentru revier. În
fiecare baracă au locuit 70-80 de oameni. Paturi nu au fost, decâ t paie, pe care nu le-au schimbat decâ t o
singură dată . Am avut două latrine primitive de tot, dar avâ nd în vedere că noi am stat la deal și
latrinele au fost jos în vale, câ nd au început primele geruri nimeni nu le-a mai folosit, așa că în jurul
fiecă rei bară ci era plin de murdă rie. Încă lță minte deja de la început nu am avut. În total, femeile au
că pă tat 150 ghete de lemn, la 1000 de persoane. Situația a început să se înră ută țească la sfâ rșitul lunii
septembrie, când am avut prima moarte de difterie. Medicul german care mi-a fă cut controlul
gă sește în lagă r cam 200 de bolnave. Le scoate pe toate afară , le pune într-un râ nd împreună cu acele din
revier și le bate strașnic una după alta cu biciul, spunâ nd că nu sunt decâ t stimulente°, nu vor să lucre. A
doua zi, una așa-zisă simulantă moare de difterie. Mi se oprește să rețin mai mult de 10%, ba chiar nici
atâ ta, fiindcă doctorul îmi ordona să nu rețin decâ t bolnavele din revier. Avâ nd în vedere că după
construcția bară cilor în revier nu am avut loc decâ t pentru 32 de bolnave, așa-zise bolnavele „Schonung”,
le-am reținut pe cont propriu. Natural că nevoind ca adevă ratele bolnave să mă nâ nce iară bă taie pentru
eventualele simulante, am fost strictă în alegerea lor. Am fă cut revierul în modul urmă tor: am avut la
dispoziție o baracă , ca paturi nu am avut decâ t paie, dar am cerut de la conducă torul lagă rului foi de

734
735
cort și astfel le-am acoperit paturile. Alimentația revierului a fost urmă toarea: afară de rația obișnuită
la ora zece, bolnavele că pă tau cartofi pră jiți, la ora 1 pireu de cartofi sau griș° pră jit, sau grü tze dulce.
Dacă am avut carne, le-am repartizat și lor. Le-am asigurat încă lzitul, ducâ ndu-le de multe ori lemne
din pă dure eu singură , în fiecare zi am că pă tat apă caldă pentru ele și fiecare a fost obligată să se spele
de la cap pâ nă în picioare. Am avut încă două nașteri afară de cea sus amintită , noaptea fă ră lumină , în
paie murdare, leagă nul și hainele primului copil nu le-am mai regă sit, fiindcă după moartea primului
copil mama le-a nimicit. La cererea mea am că pă tat clește de le-am tras dinți. Într-un caz de fractură
dublă a unui picior, la cererea mea mi-a adus ghips și am pus piciorul în ghips, am fă cut-o pentru că
mama trebuia să meargă atunci într-un alt spital și nu a vrut să o separe de fiică . La sfâ rșitul lui noiembrie
au adunat toate bolnavele fă ră să mă asculte pe mine și era să le ducă la Stutthof; transportul era
groaznic pentru bolnavele din revier; le-au pus la dispoziție niște care goale cu foarte puține paie, iar
celelalte au trebuit să meargă pe jos, fugind desculțe, aproape goale, zeci de kilometri. Neavâ nd tren,
s-au întors din drum, atunci au început adevăratele suferințe, drept consecința acestui transport. Diareea
s-a agravat din ce în ce, bolnavele au slăbit, au devenit aproape schelete, păduchii s-au
înmulțit și se ivesc primele picioare degerate. Medicamente nu am că pă tat, decâ t o dată pe lună , într-o
cantitate minimală , cam vreo 10 flacoane mici pentru pă duchi, care erau de ajuns pentru 10 persoane.
Pentru râ ie tot așa am primit, tot pentru zece persoane. O cutie de ichtiol și una de borvaselin, ă sta mi-a
fost tot arsenalul. Avâ nd în vedere această situație mizerabilă , cazurile de deces se înmulțesc, așa că
în decurs de 4 luni am avut 100 de cazuri mortale, între care multe cazuri de febră tifoidă. Numai
în ultimul moment mi s-a pus la dispoziție o baracă specială pentru febra tifoidă , în cealaltă zi am și
plecat. Îngropările a trebuit să le aranjez singură, abia am gă sit femei care să sape mormintele.
Avâ nd în vedere că pă mâ ntul era înghețat, numai cu securea s-a putut pă trunde. Bolnavele din revier
au că pă tat de la mine sau o haină , sau un pulover și chilot, 6 perechi de încă lță minte am repartizat în
revier. După ce am fost eliberați de ruși, m-am anunțat voluntar ca lucră toare, ca să le ajut camaraderește,
fiindcă eu ca medic am fost scutită de muncă . Afară de Guttau, am avut la Nageltahl încă un lagăr
de muncă cu 600 de femei, unde am fă cut vizita de două ori pe să ptă mâ nă , desfă șurâ nd aceeași activitate
ca și în lagă rul meu.
Cele de mai sus am declarat nesilită și neforțată de nimeni, susțin și semnez.
Kardos Sá ndorné, dr. Pollá k Marianne Cluj, la 21 iulie 1945
Martori în acest dosar apar Hamlet Julia, Lä nder Margareta, Balká nyi Julia, Brecher Rozalia, Horovitz
Lá szló né, Kaufmann Adrienne, Wallerstein Hermanné, Wallerstein Magda, Hirsch Ecaterina, unele recunosc
dorința doctoriței de a le ajuta în acea situație limită în care își desfă șura munca de medic, dar altele mai
proletare în gâ ndire, au acuzat-o că nu a avut simțul ră spunderii față de cei în suferință , acordâ nd
tratamentele preferențial. Pentru a explica unele acuzații ale martorilor, ea mai dă o declarație în fața Poliției
din Cluj la 1 august 1945.
Ori aceste documente despre care româ nii nu știu nimic și puțini ar avea curajul să le înțeleagă , dezvă luie
fața monstruoasă și criminală a ceea ce se strigă azi de că tre mafia cazară – holocaust – ca cea mai mare crimă
din istoria omenirii. Iar dacă situația este chiar așa, atunci cei care au să vâ rșit marea crimă împotriva
umanită ții în general și a popoarelor Europei în special este mafia cazară sau toate organizațiile lor ce au avut
ca scop înființarea nă scocitului Israel din scrierile lor sataniste pentru a le ară ta Neamurilor că Talpa Iadului
este în tot și în toate cu ei.
Documentele ne arată că în lagă rele de muncă forțată instituite de că tre germani, au murit după
mărturiile acestor persoane cam 10% dintre mozaicii din Ardeal deportați în Germania și de aici
în alte direcții, iar restul s-au întors acasă să le ceară româ nilor socoteală de ce i-au trimis acolo! Locurile
în care au stat cel mai mult – din septembrie 1944 pâ nă în ianuarie 1945 câ nd au fost eliberați de
ruși – au fost Guttau și Nageltahl, unde din 1000 de femei internate au murit 100! Tot după aceste
mă rturii ale celor ce au trecut prin aceste cumplite nenorociri, situația s-a agravat după sfâ rșitul lunii
octombrie câ nd diareea, pă duchii și difteria au îmbolnă vit multe din persoanele internate. Mai gă sim
aici că moartea a venit prin boli cauzate de lipsa elementară a igienei și a proastei alimentă ri, și nici
pomeneală de crematorii sofisticate ce aparțineau unei adevă rate industrii a morții. Din această realitate
pe care au falsificat-o cu ură nemă rginită , au nă scocit ei cea mai mare minciună din istoria omenirii
– industria holocaustului. De acea rușii țin ascunse la Podolsk, zeci de milioane de documente
germane luate din lagăre, din comandamentele militare sau alte instituții ale statului nazist, singurii
ce le pot vedea fiind industriașii holocaustului. Tot așa spilcuiții democrați occidentali în frunte cu
jegurile americane dosesc la Bad Arolsen, în Germania peste 50 de milioane de file originale de do-

736
737
cumente oficiale ale statului German, emise în perioada 1933 la 1945. În anul 2008, la presiunea unor grupuri
civice, o parte din documente au fost scanate pe 2 seturi de hard drives și pot fi vă zute exclusiv prin
mijlocirea directorilor de la Yad Vashem, Tel Aviv și° de la Muzeul Holocaustului din Washington, aceasta
dovedind că nă scocitul holocaust al jidanilor este cea mai mare escrocherie.
Declarațiile amintite mai înainte se gă sesc în Arhiva Statului Cluj, Inspectoratul de Poliție Cluj, inv. 399,
dos. 630/1945, f. 2-16. Documentele fac parte din dosarul penal întocmit Marianei Kardoș°, pe baza
că ruia aceasta a fost condamnată prin sentința nr. 3320 din 20 decembrie 1950 a Curții București,
Secția II Penală , și prin decizia nr. 538 din 5 martie 1951 a Curții Supreme, Secția Penală , la mai mulți
ani de închisoare și confiscarea totală a averii, pentru crimă împotriva umanității, faptă prevă zută în
art. 3, lit. a și f, și art. 4 din Legea nr. 207/1948. La 9 iunie 1997, în ședința publică a Curții Supreme de
Justiție, sentința de mai sus a fost anulată în urma recursului în anulare declarat de procurorul general al
Româ niei, înlă turâ ndu-se și pedeapsa complementară a confiscă rii totale a averii. La începutul anului 2000,
imobilul reprimit în proprietate de Mariana Kardoș° a fost donat de aceasta Federației Comunită ților
Evreiești din Româ nia, constâ nd din patru apartamente situate în zona centrală a orașului Cluj, din care – cu
dreptul de uzufruct viager – unul este ocupat de donatoare. De reținut este faptul că după eliberarea din
închisoare, Mariana Kardoș a fost vreme de 11 ani profesor de Talmud Tora în cadrul Comunită ții evreiești
din Cluj. Pentru a ne lă muri pe deplin cum este învâ rtită minciuna holocaustului jidovesc mai dau un exemplu
edificator în această direcție. În ședința Comitetului Central al Partidului Comunist din Româ nia, ținută în 5
octombrie 1945, care se referă la „populația evreiască ”, printre multe alte accente supă ră tor de critice la
adresa mozaicilor ce „au fost amenințați cu exterminarea”, descoperim și dezvă luirea fă cută de Vasile Luca
cum că mulți evrei după 23 august 1944 fă ceau o speculă îngrozitoare sub puterea impunită ții de martiri ai
goimilor în terminatul ră zboi! Astfel, la un moment dat Vasile Luca (jidan ungur) spune în plină ședință a
liderilor comuniști, majoritatea covâ rșitoare fiind jidani: „Antisemitismul nu-l combați scoțâ ndu-i pe evrei din
lagă r și punându-i în fruntea tuturor… Au venit evreii din lagă r și în scurt timp au devenit milionari… nu
prea sunt evrei deportați din Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari… Apă rem noi și
punem toate organele de conducere și în fruntea administrației – elemente evreiești… Ș i atunci s-a spus: Ce
este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc?… Și ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci
cu ruble. Au cumpă rat ruble cu 5 lei și le-au vâ ndut cu suta apoi… Trebuie o luptă serioasă împotriva
elementelor fasciste evreiești, în primul râ nd.” (Arhiva de Stat București, CC al PCR. Cancelarie, dos.
86/1945, f.1, 15-30) Documentul ne dezvăluie un adevăr uimitor și înfricoșător; pretinsa exterminare a
mozaicilor din Ardeal care au fost deportați în lagă rele din Germania dar și a celor din Transnistria, este o
minciună uriașă , iar noi pă că liții și batjocoriții româ ni ar trebui să -i punem în ștreang pe toți acești monștri
sataniști care s-au specializat în industria holocaustului.
Ș i cifra de 6 milioane de mozaici exterminați de germani și ucenicii lor întru nelegiuiri – româ nii – este tot
o mare minciună . Ca să o dovedesc, voi folosi tot datele lor statistice de care acum nu mai au nevoie fiindcă le
explodează escrocheria! Naum Syrkin ( 1868-1924), unul dintre pă rinții sionismului național-socialist politic
ală turi de Dev Boroshov, fondatorul organizației Poale Zion, și-a propus să -i ducă pe toți mozaicii cu că țel și
purcel în Palestina. În septembrie 1917, el scrie în Rusia textul unei conferințe intitulat „Eretz Israel,
Programul și tactica noastră ” unde își exprima crezul politic privind înființarea statului Israel ca o formă
de comunism sau sionism național-socialist. În scrisorică îi îndeamnă pe mozaici să -și ia zborul stoluri,
stoluri că tre Palestina fiindcă teritoriul este un că min bun care-i poate adă posti pe cele aproape 9 milioane
de suflețele neprihă nite, câ te erau ele după cercetă rile lui Itzhak Ben Zvi (1884-1963). Dacă la această
populație de aproape 9 milioane, aplică m pentru perioada 1917-1936 indicele de creștere de 9,5% după
raportul Manuilski-Filderman, rezultă că erau 10891000 de mozaici la care ar mai trebui adă ugate cam
500000 pentru anii 1937-1941 și avem aproximativ 11400000 de mozaici sau puțin mai mulți, câ nd
Germania atacă URSS în vara anului 1941.
În Enciclopedia Britanică, pentru anul 1881 se dă cifra de 6,2 milioane mozaici pe întreg pă mâ ntul
– nu știu câ ți erau în Universul după Alianța lor Universală Israelită ! Dacă luă m coeficientul de creștere
de 9,5% pentru 10 ani, cum dă raportul Manuilski-Filderman, pentru anul 1916 avem o populație de
8,63 milioane mozaici, iar pentru un coeficient de creștere de 10% pentru aceeași perioadă avem o
populație de 8,75 milioane persoane de religie iudaică . Deci numărul de mozaici pomenit de N. Syrkin
în conferința amintită, este corect și atunci unde mai este holocaustul celor 6 milioane de mozaici
uciși de fioroșii germani și româ ni!? În lucrarea lui Carol Bineș ară tată mai înainte, spune că potrivit
Institutului de Statistică din Israel unde lucra și el, în anul 1949 erau în lume 11 milioane de mo-

738
zaici, deci nu prea iese decâ t de un holocaust mititel cam de 400000-600000 de victime, nicidecum
unul de 6 milioane de morți cum au primit ei prin vedenii monstruosul „adevă r”. În timpul procesului
de la Nü rnberg, Tribunalul Internațional a cerut Crucii Roșii Elvețiene să facă o cercetare asupra numă rului
morților mozaici de-a lungul ră zboiului abia încheiat, iar aceasta, după ce și-a fă cut treaba nemțește, a tras
concluzia că în mă cel și-au pierdut viața cam 600000 de mozaici datorită persecuțiilor naziste! Documentul
nu a fost luat în seamă fiindcă cei ce au constituit Tribunalul Internațional pentru a bate bine la tă lpi
Germania îngenunchiată pe coji de nuci – Marea Britanie, Marele Israel/USA și URSS, cloaca iudeo-
bolșevismului cum era cunoscută în acele vremuri – știau că trebuie să fie 6 milioane de asasinați cum au
stabilit mafiile sioniste încă din anul 1943 pentru a se justifica înființarea statului Israel! Au știut
învingă torii cum să -și scrie mincinoasa istorie numai că marii învingă tori au fost mozaicii deși nu au avut
armate ci numai sfredeliri adâ nci prin structurile statelor britanic și american iar cel bolșevic era chiar
afacerea lor! Însă în Europa, după documentele vremii, înainte de anul 1941 erau 5 milioane de
mozaici, din care au murit 6 milioane și au mai rămas 4,5 milioane! Dar sprijinul hotă râ tor în impunerea
acestei monstruozită ți asupra popoarelor Europei ce a avut ca scop înființarea Israelului ca stat mesianic,
mafia sionistă l-a primit de la F. D. Roosevelt, președintele S.U.A. care a avut o foarte strâ nsă legă tură cu mafia
sionistă din această țară . Pentru adâ ncă meditație și ca dovadă că „holocaustul” mozaicilor este cea mai
mare escrocherie din istoria lumii, dau evoluția populației mozaice din S.U.A, Canada și Argentina pentru
perioada 1900-1940! (S.U.A; 1900 – 937800 persoane, 1920 – 3300000 persoane, 1940 – 4975000 persoane.
La o creștere normală a populației de 10% în 10 ani, ar fi trebuit să fie 1373000 persoane, iar diferența de
3602000 persoane sunt imigră rile din Europa pe care după ră zboi, le-au trecut la „industria holocaustului”! În
Canada pentru anul 1900 numă rul mozaicilor era de 6861, iar în anul 1940 au ajuns 165000 persoane. În
Argentina erau în anul 1900, cca 25000 de mozaici, iar în anul 1940 au ajuns la 240000. Cifrele arată fă ră
putință de tă gadă că a existat o emigrare masivă din Europa Centrală că tre S.U.A. și într-o mă sură mult mai
mică spre Canada și Argentina, dar și alte locuri pe care nu le-am discutat.
Poftesc aceste lepre încuibate la INSH dar pe banii noștri să prezinte public următoarele
documente din arhivele Transnistriei pe care le-au pipă it, vă zut, copiat și adus la București, dar le țin ascunse
în mare taină numai pentru ei, fiindcă dacă le-ar vedea și mințiții româ ni, nu le-ar mai ieși holocaustul din
Româ nia revelat tartorului satanist Ellie Wiesel:
– recensă mâ ntul fă cut de armata româ nă la sfâ rșitul lunii septembrie – Ordonanța nr. 16/25 septembrie 1941
– cu privire la populația pe care a gă sit-o în acest teritoriu pe etnii precum și bunurile materiale pe care le
posedau. Îl întreb pe istoricul cazar Jean Ancel Satancel, cel roșu de ură „să nă toasă și bă rbă tească ” împotriva
româ nilor, de ce nu a dat acest document care este public ca să știm și noi pe unde se hâ rjonește Dracul?
Pentru că ei ar cră pa dacă ar aduce aceste informații la urechile româ nilor, am să -l dau eu ca să ușurez munca
în desființarea plă smuirii numită holocaust. La socoteala fă cută de armata româ nă la 1 septembrie 1941 după
alungarea bolșevicilor, au gă sit un numă r de 3218519 persoane (Arhiva° M.Ap.N., fond 3467, dosar nr.
41/1941, Recensământul f. 9-12) din care mozaici în Basarabia și Bucovina un numă r de 60690 (+ 23480
„ruși”) persoane, iar dintre aceștia fiind deportați 79850.
– registrele taberelor de muncă din arhivele de la Odesa și Nicolaev unde sunt trecute toate persoanele care
au fost prin acele locuri de groază și jale după ră getele lor, pe care el le-au vă zut și filmat.
– raportul Jandarmeriei româ ne din decembrie 1943 care autorizează trimiterea în Româ nia a tuturor
mozaicilor din Transnistria.
De restul ne vom ocupa noi, adică și de istoricii româ ni specializați în pupincurism, limbism și fă că turi
mă iastre, și sigur vom gă si o recoltă bună de câ nepă și o pă dure de țepe să oprim odată pentru totdeauna
aceste urdii criminale dornice de parale și pricepute a meșteșugi numai minciuni dră cești și istorioare
revelate cu care să robească mințile româ nilor!
Dar cum povestea holocaustului a început să fâ șâ ie ră u și chiar să pută pentru că unii au reușit să adune
dovezi scrise împotriva acestei industrii oribile ce nu mai pot fi ră stă lmă cite, ne-au scos tot ei de ceva vreme o
altă fă că tură la fel de tică loasă .
În societatea contemporană , după moațele mozaicilor sioniști și a celorlalte lepre credincioase
cultului satanist, vor să schimbe conceptul de „națiune istorică ” cu o gă selniță numită „națiune culturală ”.
Ideea are mare trecere în S.U.A. și Canada, state constituite din mulțimi venite de peste tot care nu au
nici istorie și nici cultură identitară , ci mai mult o adună tură fă ră identitate, adică un fel de curîncap și
niciodată un popor. Ș i tot în aceste state sunt peste 5,8 milioane de mozaici, care nu au nici ei identitate
națională , nici istorie comună , nici cultură identitară , totul rezumâ ndu-se la spă larea creierelor ca-

739
zarilor, falașilor, ivriților și caraiților și îndobitocirea lor într-un cult al vicleniei, urii, lă comiei și violenței
numit iahvism, iudaism, mozaism sau evreism. Aceștia au devenit cei mai fervenți și înfierbâ ntați susțină tori
ai „națiunii culturale” batjocorind cu nă duf orice ideii de istorie sau identitate de neam și țară , tot așa cum
fă ceau leprele fariseice în urmă cu 2000 de ani!
Pe la sfâ rșitul secolului XVIII, iluștrii nă scocitori mozaici le-au servit goimilor cap de lut, umanitarismul
ca singur simță mâ nt ce ar trebui să guverneze tot pă mâ ntul, bă tu-l-ar vâ ntul și de la el să nu fie
urmă de abatere, iar ei – numai iubiții lui Iahwe – cunoscuți ca cei mai mari umanitari ai lumii să dea
lecții tuturor cum se mă nâ ncă această dră covenie. Cum nimeni nu a luat-o în seamă și povestea se
apropia de fâ s, după ce au clocit comunismul satanist, i-au pus și un benchi dră cesc numit
internaționalism.
Adică să înțelegem noi și cei de pe vremurile de turbare comunistă și apoi bolșevică , în lume nu mai
erau ță ri și popoare ci tot o internațională , plină de spoială roșie și pucioasă pe care toți trebuiau
să o aibă înaintea ochilor și nasului. Acum, după ce au scos din pă lă rie globalizarea ne-au luminat și cu
„națiunea culturală ”. Toate aceste trei golă nii mozaice au câ teva caracteristici; ștergerea identită ții de
neam și țară , ștergerea identită ții lingvistice și culturale specifice fiecă rui popor și regiune, ștergerea
identită ții religioase și să ne închină m toți la Dumnezeul lor – banul – și stă pâ nului lumii care se vrea
jidanul și tartorul lor cu falnicul legă mâ nt tușinat.
Revin la zborșirea° româ nilor din decembrie 1989, pe care „revoluționarii de profesie” din regimul
bolșevic-comunist° au numit-o° „revoluție”,° cumplita vă rsare de sâ nge nevinovat, pusă la cale tot de ei prin
diversiune și minciună . Pâ nă pe 22 decembrie 1989, orele 13, au fost ucise de forțele de represiune ale
regimului comunist 162 de persoane, iar Ceaușescu fusese deposedat de prerogativele puterii de că tre
generalul A. Stă nculescu, ministrul apă ră rii și Iulian Vlad, șeful Securită ții. Stă nculescu l-a invitat pe
bolșevicul cazar dornic de putere, Ion Iliescu, să preia frâ iele politice și prin această decizie iară și ne-am
întors cu fața că tre ră să rit. Înainte de orele 15 ale zilei de 22 decembrie, generalul în rezervă N. Militaru cazar
și el, dă dea ordine unită ților militare inclusiv Securită ții, în calitate de ministru al apă ră rii, deci Iliescu l-a uns
cu această putere deși ministrul de drept, generalul Stă nculescu va fi destituit în 24 decembrie de potloaga
bolșevică ce s-a vrut timp de 20 de ani „emanat” al propriei „revoluții” chiar dacă și el era unul dintre
„revoluționarii de profesie” ai „epocii de aur”. Pentru a-și perpetua crimele și fă ră delegile în viitor, clica lui
Iliescu a dat un ucaz prin care cca 32000 de „revoluționari” fă cuți și contrafă cuți din hoți, securiști, milițieni,
scursuri și fel de fel de ciorditori, beneficiază de pensii între 2250 și 3000 de lei pe lună ! Sigur această
adună tură va urla pâ nă la capă t că ei au fă cut din lovitura de stat a lui Iliescu, o „revoluție” iar țara trebuie să
le fie recunoscă toare!
După lă sarea întunericului începe povestea „teroriștilor” lui Iliescu și Brucan, eminența întunecată a
acestor crime și astfel au fost ucise 942 de persoane de „tâ nă ra democrație” a lui Ș aul Brukner și Ivan Ilici
Ilievici ca să știe româ nii pe cine au votat ca tâ mpiții. Ei sunt autorii morali dar și juridici ai crimelor fă cute
începâ nd cu seara lui 22 decembrie. Ne abureau de zor că revolta a fost o adevă rată revelație a lui „stupid
(abrutizat, nă tâ ng, nerod, prost) people”, care în euforia ce îi urcase sâ ngele în nă ri, a început să dea cu barda
în cele tovă ră șești. Dar fă că tura era numai a haitei securisto-comuniste jidovești, care sub strunirea Marelui
Câ rmaci-Gonaci, beneficiind de roadele° averii poporului româ n mulți ani, și fiind doritori de mari bogă ții, au
dat lovitura de stat și nouă ne-au tras/împins revoluția lor prin care au devenit stă pâ nii întregii avuții
naționale, „stupizii” ră mâ nâ nd tot slugi la stă pâ nire.
Ne-au mai dat pentru liniștea și fericirea noastră , iluzia libertă ții și a democrației! Din această
ră zmeriță , pă lmașul mioritic s-a ales cu două „drepturi” fundamentale, puse-n racle și proptele: dreptul
de-a muri de foame, dreptul de-a vorbi la stele! Dacă ei spun că poporul a fă cut revoluția, de ce la
ră sturnarea orâ nduirii comuniste au ieșit în stradă persoane de 15-40 de ani iar peste această vâ rstă , erau
doar câ teva. De ce „poporul revoluționar” nu trebuie să -și vadă actul de naștere – documentele de stat
care au consemnat aceste evenimente – pentru că tartorul Iliescu le-a pus la popreală timp de 50 de
ani? Ș i tot pentru același timp au fost interzise publicului și unele documente ale PCR, se pare că
„revoluția” a fost numai a lor și pentru ei, în dauna viitorului româ nilor care au crezut într-o renaștere a
Neamului prin cinste și adevă r! Să ne mai lase să judecă m și noi faptele, fiindcă ne-a ieșit pe ochi
revoluția lor, din care s-a clocit „democrația originală ” și „capitalismul româ nesc” ce au format
împreună statul mafiot românesc în care româ nii „neascultă tori” au ajuns robii prostiei, lichelismului,
golă niei, mitei politice, tică loșiei și hoției. S-au constituit în partide care sunt adevă rate structuri mafiote,
și cum pun mâ na pe putere, se adună în Compania Marelui Jaf, dâ nd liber tuturor tâ lharilor mai mari
sau mai mici să prade țara în lung și în lat. Această cumplită perioadă de 25 de ani în care Româ nia

740
a fost transformată într-o ruină economică și morală , poate fi caracterizată prin sintagmele: Marele Jaf,

741
Marea Corupție, Cultul Minciunii.
Viitor sub soare statul ă sta n-are și strevă d prin neguri a lui destră mare.
Ca să le dovedesc o dreaptă judecată , dau mai jos o parte dintre „realiză rile” lor epocale ce s-au tot
înfă ptuit de la 1990 pâ nă astă zi, aducâ ndu-i pe mulți româ ni la sapă de lemn:
1. 24 decembrie 1989, decretul lege privind vâ nzarea pă mâ ntului, că ci asta le ardea cel mai ră u atunci
sufletele româ nilor care aveau morți pe masă și o să ră cie cumplită în casă și în jurul lor. Tot atunci au anulat
și legea patrimoniului astfel ca hoții să aibă liber la ce poftesc și vreau să negustorească din traista destul de
ochioasă a mioriticului carpatin.
2. Confiscarea averii obștești acumulată de româ ni în cei 45 de ani de comunism și trecerea ei în
proprietatea privată a statului în anul 1990 pentru a putea fi vâ ndută pe nimic grupă rilor mafiote bă știnașe
sau stră ine. Legea 15/1900 a fost propusă în luna mai de Ș aul Brukner alias Silviu Brucan Guvernului condus
de Petre Roman, deși lepra cazaro-bolșevică nu avea nici o funcție oficială în statul româ n, dar era mare tartor
în celă lalt stat, al lor, adică al întunecaților tă iați împrejur și mentor șef sau rabin șef chiar pentru Petrică și
hă iticul lui de tineri că țelandri cazari! Acțiunea criminală a lui Brucan împotriva poporului româ n a fost
sprijinită cu mare fală de că tre toți „oamenii dă bine” în frunte cu I. Iliescu, P. Roman, T. Bă sescu, Th. Stolojan,
A. Nă stase, Dijmă rescu, M. Isă rescu, Vă tă șescu, N. Vă că roiu și alte lipitori și tră dă tori de Neam și Ț ară care s-
au umflat sugâ nd din averea mioriticilor cu cap de lut și inimă de leu uscat de să ră cie.
3. Distrugerea economiei româ nești și pierderea a peste 4230000 de locuri de muncă din cele 8500000
câ te erau în 1990, prin declanșarea inflației controlate de că tre Banca Națională la cererea clicii stă pâ nitoare,
reușindu-se în câ țiva ani să fie pusă pe chituci industria și agricultura, spoliind populația de orice posibilitate
de economisire, aducâ nd-o într-o stare de să ră cie cumplită , care a fost folosită ca masă de manevră prin
pomeni electorale pentru realizarea „democrației originale”. Ca să -și asigure un control absolut asupra
statului mafiot, după 1990 toate partidele politice și-au adus în instituțiile centrale și locale fel de fel de
nulită ți,
tâ mpiți și lepre pentru a înlesni jaful asupra averii și banilor publici. Dacă în 1990 erau cam 800000
de bugetari, după 25 de ani de „democrație originală ” avem un aparat bugetar format din 1300000
de persoane, în acest interval de timp investindu-se miliarde de euro în sedii, tehnologie de birou
și informatică . Acest paradox al structurii salariaților din Româ nia dovedește caracterul criminal al
tuturor grupă rilor politice ce au guvernat această țară numai în interesul lor de clan mafiot și împotriva
poporului, a adevă rului și culturii acestui neam multimilenar! Pentru mafia securisto-comunistă au fost
puse la dispoziție după decembrie 1989 toate resursele valutare ale ță rii, ca să poată lua în stă pâ nire, ceea
ce cu doar câ teva luni înainte aparținuse întregului popor, adică mioriticului „stupid people” pe care îl
plă mă dise cu atâ ta îndâ rjire timp de 45 de ani cioporul bolșevic-leninist zis și comunist. În urma acestui jaf
fă ră precedent în istoria Europei, milioane de oameni au ră mas pe drumuri iar cam două treimi dintre ei
formează masa pensionarilor pe caz de boală sau înainte de limita legală de vâ rstă . Această turmă imensă de
să raci absoluți împreună cu marea majoritate a populației rurale, sunt adevă rata „putere” a democrației
noastre originale, care votează cum îi cere stă pâ nirea sau după cum sunt miluiți cu zahă r, ulei, fă ină , haine
vechi și alte nimicuri.
4. Copiii din clasele 1-8 au fost pentru anul 2010, în numă r de 1,7 milioane de suflete, dar câ ți vor mai
ajunge să fie pensionari peste 50 de ani și care va fi populația Româ niei atunci? Bolile neuropsihice
degenerative, demența și senilitatea fac ravagii în râ ndurile populației, dar româ nii sunt îndemnați să
mă nâ nce alimente otră vite ca să le fie bine!
Din economia Româ niei în prezent numai 15% mai aparține româ nilor, iar asta se numește sclavie pusă la
cale de genialul Iliescu și clica securisto-comunistă unde a fost tâ râ t poporul româ n. Distrugerea agriculturii
româ nești face parte din planul prin care hrana este folosită ca armă pentru îmblâ nzirea turmei așa cum a
fă cut bolșevicul Lenin în anii 1919-1921 în imperiul rus. Dar tot hrana este folosită și ca o teribilă armă de
distrugere în masă sau exterminare prin introducerea în alimentație a zeci de substanțe foarte otră vitoare pe
motiv că așa se practică în ță rile civilizate.
Ca să ne dezmeticim din aburii „democrației originale” de după decembrie 1989 și unde ne-a dus ea,
dau câ teva bucă ți dintr-un articol publicat de M. Eminescu în ziarul Timpul din 21 august 1881
pentru a trage și ceva învă ță minte. După ce liberalii de astă zi împreună cu niște pâ râ ți democrați au pus
mâ na pe putere în decembrie 2005, în timp de doi ani au crescut cu 25% numă rul funcțiilor publice
pentru a să tura toate lichelele lor, iar salariile bugetarilor au fost crescute de două ori! Să continui cu
situația Româ niei prezentată de marele gazetar care este foarte asemă nă toare cu cea tră ită de noi
azi. „De multe ori am susținut în acest ziar că partidul pretins liberal a constituit o adevărată socie-

742
743
tate de exploatare a credulității publice, care vinde publicului naiv vorbe frumoase și fraze
sforăitoare, și primește în schimb realități sunătoare sub formă de lefuri, diurne, pensii, recompense,
misiuni etc. Am avut curiozitatea să ră sfoim bugetul, sau mai bine zis numeroase și variate bugete, și iată
rezultatul incomplet încă , fiindcă multe ne-au scă pat, al investigațiilor noastre.
Supunem această mică lucrare statistică bieților contribuabili care, suntem siguri, au primit pentru
să rbă torile Paștilor biletul galben cu 4 și 6 zecimi adiționale ale d-lui perceptor al guvernului liberal
și ultraliberal de avere publică și, pe câ nd să racul muncitor adună leu cu leu ca să poată potoli setea
acestui Gargantua nemilostiv, sunt alți contribuabili, mai favorizați de soartă , care nu numai că sunt
pă suiți, dar că rora li se distribuie diurne, pensii, lefuri, jetoane (sumă plă tită membrilor unui consiliu de
administrație al unei întreprinderi pentru fiecare ședință ) de prezență și de neprezență , tantieme (sumă
de bani încasată de membrii unui consiliu de administrație din beneficul net), etc. ale deosebitelor
stabilimente
de favoritism create tot cu banii celor dintâ i, anume pentru acești din urmă , pentru a-i îmbogăți și
a-i înlesni mijlocul de a-și zidi palate pentru dânșii și rudele lor.” Se° pare că româ nii din
perioada modernă nu știu să tră iască decâ t în hoție și tică loșie, iar dacă vreunul dintre noi îndră znește
să arate cu degetul spre ceata de tâ lhari nemernici și stâ rpituri, atunci numai ce se ridică spre înalturile
cerului urlete de groază și hulă asupra cuteză torului.
Româ nii au atâ ta democrație câ t pot ei înțelege acum, și dacă în viitor vor reduce numă rul analfabeților
și semianalfabeților care este de 51% din populația adultă – adică votanții – vor reuși să știe mai
mult și să înțeleagă chiar mai mult. Aceasta este realitatea tragică a democrației originale, destinele
ță rii în epoca calculatorului, sunt hotă râ te de oameni care nu știu să scrie și să citească . Ori democrația
este tocmai o asumare conștientă prin cunoaștere, a unor reguli de conviețuire și de conlucrare comunitară
între indivizi în folos individual dar și colectiv. Chiar uitâ ndu-se zilnic la otrava informațională –
tv circ-bordel – ei tot nu înțeleg mare ispravă , fiindcă le lipsește acel bagaj minim informativ care să -i
ajute să judece situațiile și ideile în adevă rata lor lumină . Tv circ-bordel prezintă imagini-mesaj prin
care manipulează mințile acestor ignoranți și 95% dintre ei sunt cobaii sistemului de intoxicare și otră vire
informațională controlat de structuri mafiote, unde hoția, dezmă țul, minciuna, lașitatea, lichelismul și
tică loșia sunt prezentate ca cele mai alese virtuți.
Falsificarea votului prin diferite mijloace este o practică încă din anul 1990, dar mașină ria pusă la punct de
clica lui Iliescu, a ajuns să fie folosită și de alții chiar mai abitir, lă sâ ndu-i mofluzi pe nă scocitori, care au
început acum să strige hoții!
Toate leprele care au trecut prin Parladement ori Guvern au jurat pe Biblie că vor apă ra interesele
româ nilor și ale Româ niei, iar acum putem constata și singuri cum au fă cut-o! Deci faptele lor dovedesc că
partidele politice de la noi sunt înfră țite cu Satana așa cum erau și îndră ciții comuniști, ei pornind cu mare
furie jaful asupra averii publice, iar Legea 18/1968 a fost abrogată în octombrie 1996 de guvernul Vă că roiu
prin Legea 115, care la art. 40 anulează actul normativ din 1968 privind controlul averilor, dar nu au pus
nimic în loc, dâ ndu-se libertate deplină jafului și tâ lhă rie la drumul mare. Suntem singura țară din UE, unde
mafia este protejată de stat prin acte oficiale să fure câ t o țin poftele și puterile. Câ nd în anul 2001, Adrian
Nă stase a ajuns prim-ministru, a dat zeci de OUG și legi prin care jaful asupra patrimoniului public din
Româ nia a fost instituționalizat ca normă de drept. Împreună cu mentorul să u, bolșevicul Ion Iliescu –
personaj genial, iar țucalul se ținea providențial – și cu tâ lharii care au condus țara în perioada 1990-1996,
sunt autorii distrugerii celei mai mari pă rți a economiei româ nești, și transformarea unei mari mase a
româ nilor în robi electorali, iar de restul s-au ocupat celelalte cete de pră dă tori care i-au urmat la putere.
Numai un stat mafiot își creează asemenea sistem juridic criminal. Pentru a dovedi această
idee, am să dau câ teva citate din Biblioteca istorică, scrisă de Diodor din Sicilia pe la anii 50 î.e.n.
unde în Cartea I,LXXVII ne povestește despre legile și morala ce guverna viața vechilor egipteni de prin
secolele X î.e.n. „Mai întâ i, jurământul strâmb se pedepsea cu moartea, pentru că omul ce jură
strâ mb este vinovat de două nelegiuiri, care sunt și cele mai mari: lipsa de evlavie față de zei și că lcarea
celui mai mare jură mâ nt între oameni. Apoi, dacă în Egipt se întâ mpla să vadă cineva în drumul să u, pe
un om ce era câ t pe-aici să fie omorâ t ori supus vreunei silnicii, și nu-i sărea în ajutor – câ nd ar fi
putut s-o facă – acela trebuia osâ ndit la moarte. Iar dacă nu-i era cu putință să -l ajute, i se cerea, în orice
caz, să -i dea în vileag pe tâ lhari și să -i aducă în fața judecă ții pentru nelegiuirea fă ptuită . Nefă câ nd
acest lucru, era osâ ndit să primească un anumit numă r de lovituri de bici, și nu i se îngă duia să mă nâ nce
nimic vreme de trei zile. Oamenii care aduceau învinuiri mincinoase sufereau, dacă se dovedea
vinovă ția lor, pedeapsa care ar fi fost dată celui învinuit pe nedrept. Oricărui egiptean i se cerea,

744
745
cu toată strășnicia, să înfățișeze magistraților o declarație scrisă în care să arate din ce trăiește. Cine
făcea o declarație mincinoasă, sau avea vreun mijloc de trai neîncuviințat de lege, trebuia să
primească pedeapsa cu moartea. S-a spus că Solon, care vizitase Egiptul, ar fi adus această lege și la
Atena.” Așa judecau unii antici relațiile sociale pentru bunul mers al statului.
Informația transmisă de Diodor se referă la vremuri înainte mult de secolul VII î.e.n. dar la noi în
„democrația originală ” a proștilor, lichelelor și hoților, nu avem nevoie de asemenea reguli simple în societate
pentru a proteja adevă rul, cinstea, ră spunderea și bunul simț. La noi totul se simte și se judecă după grosimea
pungii așa cum ne-a lă sat vorbă de înțelepciune Marele Tră dă tor de Neam și Ț ară , Adrian Nă stase. Judecă torii,
pentru a fi cinstiți în judecă țile lor, trebuie să fie la fel de bogați ca lotrii pe care-i judecă , altfel se vor
îmbolnă vi de „mituială ”, și, pe cale de consecință , toți româ nii să raci sunt posibili hoți fiindcă jinduiesc la mai
mult și la mai mare! Cultivâ nd ca valori morale tâ lhă ria la drumul mare, corupția generalizată , mita, abuzul,
lichelismul, minciuna, demagogia, tră darea de neam și țară , societatea româ nească nu poate reproduce decâ t
aceste „valori” pentru că așa este conceput sistemul. Dacă s-ar dori alte criterii de așezare ale statului și
societă ții atunci s-ar schimba fundamentele de la care s-a plecat la drum. Deocamdată , câ t timp cei care au
creat sistemul îl controlează și în prezent, nu există șanse ca el să fie schimbat.
Selecția socială în România s-a bazat și se bazează numai pe complicitatea conspirativă a
nulităților, târâturilor de tot felul și tâlharilor și nu pe conlucrarea și competența valorilor, iar acest
sistem a fost temelia statului croit de liberali în lunga și sinistra lor domnie pe spatele româ nilor, dezvoltat de
comuniști și rafinat de neocomuniștii de azi.
Eminescu ne prezintă situația așa cum era ea atunci, pe care acum fel de fel de gunoaie o vopsesc numai în
albastru, portocaliu, roșu sau roz luâ nd-o ca model.
„Oricâ t de deosebiți ar fi oamenii după clime și rase, demagogia îi face să semene ca două pică turi de ape
întreolaltă . Îndealtmiterea?? lesne de înțeles. Numai popoarele care au o organizație naturală pot să se
deosebească unul de altul. Organizația bazată pe legă turile firești dintre diferitele clase, pe muncă , pe
compensare, și asupra tuturora, pe iubire și respect reciproc, favorizează înaintarea lină dar sigură a
meritului. Meritul însă fiind totdeauna ceva individual, cu atâ t mai deosebit cu câ t caracterul și mintea
omului
în cestiune stau mai deosebite, rezultă de aici că spiritul național însuși se va impregna de bogă ția distinselor
spirite individuale ce se ivesc. Pentru demagogie, orice merit, în genere orice superioritate, e o
insultă făcută platitudinii și înapoierii intelectuale și morale a demagogilor; astfel dar înlă turarea
meritului, îngroparea lui de viu, e regula generală de purtare a alianței perpetue a tuturor celor de
râ nd ce ră sar c-un cap deasupra platitudinii generale. Cei de râ nd însă se aseamă nă în toate ță rile, precum
seamă nă nulă cu nulă . Unde domnește demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare pentru că nu se
cere nimic de la el. O mă rire cam trecă toare nu-i vorba, că ci lipsind orice mă sură toare, fiecine se crede a avea
destulă talie și destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă , oricât s-ar dușmăni nulitățile și cumularzii
între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniți în contra învingerii meritului”. Timpul din 17
septembrie 1880.
Selectâ nd și cultivâ nd numai nulită țile timp de peste 150 de ani iar atunci câ nd valoarea a încercat să se
afirme a fost sufocată și îngropată , tră im cu oamenii pe care i-a format acest sistem odios. Ne-a umilit
slugocrația fanariotă , ne-a jefuit și că lcat în picioare mâ rlanocrația statului româ n, creată tot de româ ni
pentru a îngenunchea pe alți româ ni, ne-a batjocorit și tră dat stră inocrația bolșevică și apoi comunistă , avem
acum parte de mafiocrația dezvoltată și înflorită în capitalismul nostru de codru unde totul se poate fura dacă
ești la putere și ai la dispoziție un Parladement care să dea legi ce spun că hoția este considerată afacere și
nu infracțiune. În tică loșia și josnicia noastră suntem unici, iar la corupție campioni! Româ nia a fost primită în
UE în ianuarie 2007, și avea la dispoziție pâ nă la sfâ rșitul anului 2013 un fond de 10 miliarde de euro destinat
agriculturii pentru dezvoltarea acestui sector economic. La sfâ rșitul anului 2010, au fost atrase, pe bază de
proiecte în plată mai puțin de 4% din aceste fonduri. Explicația constă în faptul că acești bani, fiind supuși
unui control riguros al UE, mafia româ nească nu mai poate pune mâ na pe ei. Ș i atunci au zis: ori numai ei, ori
nimeni altul să nu primească respectivii bani în Româ nia. Pentru avizarea proiectelor în țara noastră ,
funcționarii și oamenii politici care pot influența orientarea banilor, cer șpă gi de 10-20% din valoarea
contractului iar funcționarii agenției care se ocupă cu această activitate au un spor la salariu de 75%. Dar
pentru fondurile puse la dispoziție și neatrase în economia româ nească potrivit graficului convenit cu UE,
proștii plă tesc penalită ți mari!
Prin desființarea PCR în decembrie 1989, Iliescu a salvat toată leprozeria partidului comunist care
împreună cu miliția, procuratura și justiția au fost instrumentele terorii comuniste din Româ nia în peri-

746
747
oada 1945-1989. Din acest mâ l otră vitor s-a nă scut statul mafiot iar procuratura și justiția au fost și sunt
cuiburile care au instituționalizat această realitate juridică și socială .
5 Cam un milion de copii suferă de subnutriție și malnutriție, dar informația este ținută secret de că tre
putere. Degradarea biologică a poporului român prin inaniție și alimente otrăvitoare, sunt o consecință
directă a statului mafiot unde un cin criminal se îmbogă țește prin fraudă și minciună iar majoritatea
populației tră iește în mizerie, boală , umilință și ignoranță . Viitorul neamului româ nesc în aceste condiții este
foarte sumbru pentru că 10-15% dintre copiii de gimnaziu abandonează școala, formâ nd generațiile de mâ ine
de analfabeți și semianalfabeți ce vor fi invitați la vot ca și cei de astă zi, pe ace, brice și popice, lame, scame și
baloane de vorbe goale.
6. Datoria statului mafiot româ n este o realitate înspă imâ ntă toare pentru orice om cu judecată și
ră spundere față de viitorul lui și al copiilor familiei sale. Cam 3,5 milioane de româ ni au fost obligați să -și
caute o pâ ine pe meleaguri stră ine, iar din puținul câ știgat să -i întrețină și pe cei ră mași la baștină . Ei sunt nu
numai principala pă tură activă a societă ții dar și segmentul cel mai instruit, care deliberat a fost obligat să
plece din țară, astfel ca democrația noastră „originală ” să fie zidită de analfabeți sau semianalfabeți, lichele și
hoți. Dacă în decembrie 1989, aveam un excedent financiar de peste 3,5 miliarde de dolari, acum am ajuns la o
datorie publică de peste 115 miliarde° de euro și nimeni nu este interesat în Româ nia să știe pe ce s-a cheltuit
această uriașă sumă de bani.
La nivel de județe sau zone geografice s-au organizat de că tre grupă rile mafiote în colaborare cu
funcționari ai statului, procurori, judecă tori, funcționari din administrație sau fisc și polițiști, adevă rate
companii de înrobire și spoliere a populației, legate între ele la nivel de țară prin Trustul Marele Jaf. În fiecare
zi, în fiecare lună și în fiecare an această povară uriașă a datoriei publice crește cu noi împrumuturi dar și cu
dobâ nzile celor vechi. Cine va plă ti aceste sume? Tâ lharii și politicienii vor striga în cor: poporul a beneficiat
deci el trebuie să deschidă larg baierele pungii! Bugetarii și pensionarii nu au cum să plă tească pentru că ei nu
produc plusvaloare, ci numai bă legar și mă treață . Ră mâ n să tragă hamul robiei „benevole” doar cei 4-4,5
milioane de româ ni care lucrează în sectorul productiv și prestă ri servicii și nefericiții care și-au gă sit
vremelnicia și vitregia vieții prin alte ță ri. Dar aceste sume uriașe care au fost folosite de cele mai multe ori
pentru finanțarea deficitelor bugetare cu scurgere directă în buzunarele mafiei politice, vor fi plă tite de cei
care vin din urmă , adică de copii și cei încă nenă scuți.
Cu ce drept noi generațiile actuale care am „făurit” comunismul de cazarmă și capitalismul de
codru, furăm viitorul celor care încă nu pot să decidă asupra sorții lor? Dacă am fost autorii sau
complicii acestor sisteme criminale de ce nu ne asumă m responsabilitatea faptelor, dar o trecem în câ rca
celor care nu au puterea să se apere? Aceasta este fața nevăzută a democrației românești, adică un
canibalism social al celui puternic față de cel care nu are încă posibilitatea de apărare sau decizie
pentru sine? Câ t hotă râ m noi în societate în cunoștință de cauză , câ t din vanitate sau lă comie și câ t din
ignoranță ? Câ nd vom ră spunde onest și înțelept la aceste întrebă ri, atunci ne va fi mai bine!
Tră im prost pentru că gâ ndim prost și gâ ndim prost pentru că am fost educați să fim proști! Comuniștii au
urâ t totdeauna valorile pentru că acestea individualizează și ierarhizează indivizii pe alte criterii decâ t
obediența și prostia. Iar toată pletora conducă toare și pră dă toare a Româ niei de astă zi a fost educată și
formată în vremurile bune ale comunismului de cazarmă unde erau promovați numai „revoluționarii de
profesie” care după decembrie 1989 s-au rebotezat „oameni dă bine” sau democrați cinstiți și neprihă niți iar
în prezent sunt tâ lharii cei mascați în oameni de afaceri și gangsteri sociali.
7. Peste 42% din populație tră iește sub limita să ră ciei, țara devenind lada de gunoi a Europei unde se
aruncă la cele mai mari prețuri, ceea ce alții refuză să cumpere. Am distrus cu premeditare agricultura și se
refuză orice acțiune de redresare a ei, pentru a îmbogă ți o clică de mafioți importatori și astfel 75% din
produsele alimentare sunt aduse din stră ină tate deși pă mâ nturile ță rii ar putea hră ni o populație de 4 ori mai
mare. Alimentația populației în orice țară este una din principalele probleme de securitate națională , dar la
noi a ajuns un câ mp de luptă între clanurile mafiote care își dau la gioale pentru a stă pâ ni câ t mai mult din
societate și stat. Poate pe președintele Bă sescu îl interesa numai rezerva strategică de tră scă u? Dacă vom
continua tot cu democrație originală și capitalism românesc, în 30-50 de ani, vom dispărea ca popor
din istorie, iar România va dispărea ca entitate juridică și asta ne-o doresc cu multă ardoare unii! Iar cine
se îndoiește de afirmațiile mele, îi pun sub nas felul cum se poate distruge° un popor printr-o „revoluție” a
celor aleși să o îndeplinească :
– demoralizarea care durează 20-25 de la aniversare,
– destabilizarea economică și socială 2-5 ani,
– criza sub toate aspectele ei,

748
 – „normalizarea” adusă de leprele „revoluționare”°.
Îi întreb pe năzuroși: oare chiar nu văd asemănările izbitoare din acest „plan” cu realitatea
românească de după decembrie 1989 și până astăzi?
Toate relele ară tate mai înainte dar și multe altele, vin din distrugerea mentalului colectiv româ nesc
tradițional și înlocuirea lui cu cel iudeo-bolșevic, unde turnă toria, ura, tică loșia, prostia, golă nia tovă ră șească ,
lașitatea, incultura și turmismul, l-au transformat pe individ într-un animal ascultă tor care știe de lungimea
lanțului și „blâ ndețea” parului cum este scris la că rticelele sataniștilor mozaici iar câ nd scapă din legă toare,
devine maimuțoi de trei parale, gurist priceput în toate, pupincurist cultural și politic, tâ lhar de drumul mare
și fiară turbată câ nd i se pune oglinda în față . Ș i de nu vă vine a crede tovară și, vă dau o zicere a unui stră in,
nă scut în Regatul Româ niei ce a iubit țara și neamul mioritic mai mult decâ t toate leprele româ nilor verzi,
româ nilor-româ ni sau româ nilor patrioți, gâ nd sincer și curat care să vă arunce în aer că pă țâ nile tică loase și
odioase.
„Stăpânirea comunistă, condusă ani de zile de un mare chiabur, a reușit să transforme caracterul și
personalitatea poporului român în așa măsură, încât și azi e de nerecunoscut. Ce nu le-a reușit
turcilor și fanarioților în Vechiul Regat, ungurilor în Transilvania, iar în Basarabia rușilor, le-a reușit
comuniștilor în toată țara”. Aceasta este una din marile crime fă cute împotriva poporului româ n despre
care „democrații” noștri și pricepuții în plă smuiri și istorii oficiale, turbă câ nd cineva le amintește adevă rul
tă inuit. Textul aparține francezului Rene Al. de Flers, autorul că rții Radio Europa Liberă și exilul românesc,
pagina 36, ed. Vestala 2005. El s-a nă scut la Craiova și a stat în Româ nia pâ nă ce țara lui de baștină l-a chemat
la oaste în anul 1941, cunoscâ ndu-ne foarte bine ca neam atâ t cu cele bune câ t și cu cele rele.
Câ t timp vom tră i în minciună , ignoranță , lă comie, dezmă ț public și instituționalizat, tică loșie, lașitate,
corupție generalizată , hoție și crimă , societatea noastră nu va ieși din tiparul statului mafiot și a poporului
tâ mpit și idiot controlat și manipulat de cete de tâ lhari de drumul mare! Nu putem pretinde altora să ne
respecte, atâ ta timp câ t noi ne-am fă cut din cele mai josnice comportamente sociale, virtuți cu care ne
maimuță rim; de la ultimul pă că lici de trei parale și acelea furate, la cei mai înalți demnitari sau chiar
că petenia mioriticilor care se dă în stambă cu tâ lharii și mișeii. Dacă dă m țara pe mâ na unor scursuri care nu
știu decâ t să batjocorească , să mintă , să fure și să umilească , înseamnă că ne place statutul de robi sau de
că cați cu ochi cum ne zice de la obraz pupilul lui Bă sescu, culturnicul jidan H. R. Patapievici. Fel de fel de
stâ rpituri odioase, ne aburesc cu „revoluția” „revoluționarilor de profesie”, purtâ nd pe limbă mesajul
mesianic al interesului național. Dacă îi judecă m pentru ce au înfă ptuit după decembrie 1989, atunci putem
afirma, fă ră a greși nici câ t o umbră , că la noi interesul național este tră darea de Neam și Ț ară , fă ță rnicia
neostoită , tâ lhă ria la drumul mare și corupția generalizată .
Ș i marele gâ nditor N. Iorga, vedea în societatea româ nească din vremea sa, un model social preluat de la
alții și prost înțeles care a avut ca rezultat o corupție generalizată , partide politice ce se comportau ca
adevă rate bande de tâ lhari, inculți și mișei că rora li s-au° dat în administrare treburile statului și o lă comie
fă ră margini a celor care dețineau puterea. Totuși el avea speranța unei salvă ri și reveniri la mai bine dacă
româ nii își că utau de model, vrednicele figuri ce s-au jertfit pentru Ț ară . Într-un discurs ținut la Congresul
Ligii Culturale în iunie 1939 și intitulat Mihai Eminescu și ca factor unitar național, Iorga propune ca matrice
de zămislire a unei noi gândiri sociale românești, modelul Eminescu!
„A gâ ndi ca Eminescu, înseamnă … a tră i o viață ca a lui: viața unui om care nu s-a vâ ndut nimă nui, care nu
s-a folosit nici de munca nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă-ntreagă pentru poporul său. Aceasta
înseamnă acceptarea, fă ră un cuvâ nt de protestare, a muceniciei absolute.”

Avem nevoie de adevă r, așa cum avem nevoie de lumină și aer!

Încă nu s-a scris adevă rata istorie a geților, a neamurilor arimine și a româ nilor, pentru că ea este
Marea Taină a Satanei și a fiilor lui!
Geții/rumunii au învins minciuna istoriei și timpul, îndreptâ ndu-se° că tre marea judecată a Adevă rului!

Cine are nevoie de un îndreptar al șirei spinării, să citească cu mare

grijă această carte. Este de leac împotriva prostiei și uitării.

CUM UN COPAC NU POATE TRĂI FĂRĂ RĂDĂCINI, TOT AȘA UN POPOR

NU POATE DĂINUI FĂRĂ ISTORIE ȘI CULTURĂ IDENTITARĂ!

749
 PILDE RUMUNE

Nu fă critică cu adieri de vâ nt. Nu fă scâ ntei (lumină ) câ nd afară este ziuă .

Darul fă cut pentru ziua de naștere (rodie) nu trebuie însoțit de bă tă ile tobei.
Crucea/adevă rata credință este ca o adiere de vâ nt ce nu tihoiește/alungă !
Zabelo este conducă torul (ocrotitorul) credincios al Mâ ntuitorului.
Am fost goniți de frig dar nu puteam certa sau jigni luna!
Ura este ca o pisică cum spune adesea sfâ ntul Zabelo.
Sfâ ntul Dionise a spus: ca să mergi pe drum cu o osie pă trată , trebuie încercată orice metodă . Nu judeca după
bă taia vâ ntului!
Ziua judecă ții cum spune poetul …vine câ nd s-a terminat caierul.
Orolio iar a uns cu murdă rie oala pentru mâ ncare cum spune sfâ ntul G.
Noi am mers și am flecă rit cum un linguroi mare și nou poate sta într-o oală mică .
Oala pentru mâ ncare a fost murdă rită chiar de conducă torul adevă rat al balului.
Eu am spus conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu poți umbla cu pă rul în ochi să vezi numai tava cu
plă cinte din tot ce este pe masă (nu poți vedea numai cer senin dacă ai pă rul în ochi) așa cum te plâ ngi tu,
conducă torule!
Pe acești ră i cu mintea în pâ clă i-am descâ ntat cu apă neîncepută și i-am uns să stea vioi și sila să nu-i mai
țină . Voi striga: privește aceste mă ciuci care s-au murdă rit iar acum se sfiesc° (rușinează ) și rag (plâ ng în
hohote).
Apa care curge cu repeziciune din vâ rf de munte nu poate fi tă gă duită .
Eu voi da usturoi acestui câ ine gonit de falnicii geți.
Nu este pentru Lia plecă ciunea plină de dușmă nie și chiuitura ră ută cioasă .
Sfâ ntul Zabelo a spus: cearta și mâ nia se însoțesc una pe alta!
A fi îmbră cat cu haine de nobil nu dă de grijă (bă nuială ).
A-ți duce viața într-o gloată de oameni proști este ră u de două ori.
Se zice că mama își scoate în fața satului totdeauna fiul îmbră cat în senic pentru a se fuduli. Sfâ ntul Mâ ntuitor
le-a spus lor: unde nu este cap, vai de picioare!
Astfel a judecat Zoin: cinstea te face în primul râ nd sfâ nt!
Poetul Udruoe spune să nu te temi de zoile grase.
Ori te întorci înapoi (fugi de luptă ) ori ești Om.
Le-am strigat o chiuitură : în Mezia învă ță tura rea a fost totdeauna o fudulie.
Cu mici și multe plecă ciuni se clă desc noi prietenii.
Jignirea devine scandal câ nd se fac glume pline de ră utate pe seama stră lucitorului pui de că prioară
(Mâ ntuitorului).
La ră să ritul soarelui se va ridica precum roua, se va duce să fie judecat și să stea în cealaltă viață .
Iată Zoe! acest nimic este ori caca ori maca(rață ).
A fi lâ ngă cineva gras nu înseamnă că ești perechea marii lui burți.
Sfâ ntul toiag al geților care merge și bate în sfintele porți ferecate ale judecă ții cerești!

750
 6. Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia

Tăblița° 1, necitită , turnată pe la 1600-1550 î.e.n. după întoarcerea geților din Misia, teritoriu vecin în
partea de vest cu Troia. „Vizita” lor pe aceste meleaguri s-a datorat exploziei° de la Santorini din anul 1645
î.e.n. care a produs timp de peste 10 ani o ră cire catastrofală a Europei. Pentru ei singura salvare a fost
migrarea că tre sud iar acest popas a durat cam 50 de ani. O parte dintre ei au ră mas în continuare formâ nd
regatul Mesia sau Masa amintit în documentele hitite din secolele XVI-XIII.
Vedem aici principalele totemuri ale geților: balaurul, lupul, șarpele, calul, mă iastra, taurul, poate și țapul.
Ș i simbolurile: pomul vieții, barca solară , crucea în cerc, svastica, crucea mare și jos acel ciudat „balon” cu
coadă cum este desenat în peștera Coliboaia în mileniul XXXVIII î.e.n., dar și pe tă blița de mai sus, apă râ nd și
în complexul religios de la Sarmisetuza. Aceste simboluri dovedesc continuitatea geților din populațiile
care au făcut picturile de la Coliboaia și deci o confirmare istorică ce aruncă la lada de gunoi a istoriei toate
dogmele istoriografiei și lingvisticii europene. Lâ ngă el este Pomul Vieții cu cei șapte vechetori cerești
(vâ rfurile în sus; dio cum apar pe tă blițe sau zmei cum îi știm din „poveștile” noastre venite din bă trâ ni) și cele
șapte zâ ne ale Maicii Pă mâ ntești (cu vâ rful în jos) fiind unite prin acea linie dreaptă de la mijloc care
reprezintă legă tura dintre cer și pă mâ nt. Din spațiul carpatic aceste simboluri și concepte au fost duse în Ki-
en-gi (Sumer), Egipt, India și Canaan (Palestina).

751
 T 2, turnată pe la anii 480 î.e.n. dar ea privește fapte și conducători ai geților de pe la anii 550
î.e.n. fiind un fel de pomelnic folosit pentru cinstirea celor vrednici de aducere-aminte în metocurile
stră bune! În cartușul din stâ nga sus avem textul scris cu alfabet get și în limba stră moșească : TROI (troi:
gră mă joară , movilă mică ; trai: viață , viețuire, desfă tare; țuroi: izvor) PIO (piu: pios, credincios, binecuvâ ntat)
MATO (conducă torul neamului get) DABO (cetate) DOE (due: a se duce) LOIE (luie: a lua) SARMIZOT
(Sarmisetuza) ROPOT (alergatul cailor) POSO (poșă: fierbere mocnită a apei fă ră a clocoti) OE (vaiet,
durere). M.K..N. BOERO BISETO SARMIZO BASILEOS. TRACIO… GETO DABO… BASILEOS GALISEKO. Textul
adus la zilele noastre sună așa: Boero Biseto conducă torul capitalei geților Sarmisetuza° împreună cu
basileul Sarmiso, câ nd i-a atacat în tropotul cailor pe neștiute, pe tracii conduși de că tre basileul Galiseko,
atunci a venit durerea fiindcă au fost luați și duși în viața binecuvâ ntată din ceruri. Dar expresia
„troi pio” am pă strat-o peste timp în cuvâ ntul „troița” compus din troi și ita: lună , a nu face nimic,

752
753
fiindcă după religia stră moșească acolo în tă râ mul lunii ajungeau sufletele celor vrednici – ansi – că zuți
pentru apă rarea Ț ă rii Sfinte Dio Geția°, fiind și locul vieții veșnice. Aceste informații se referă la invazia lui
Darius din anul 513 î.e.n. asupra ținuturilor din nordul Istrului.
În cartușul din dreapta este urmă torul text: MATO… MAʘEOK.. ΙFΕΝΩΣ X.. M.ʘH ΜΩΤΙΣΟΧ X.. M.ZO E..
ΟΧ… MZ… ΔΕYΟ.Σ.Τ., și trecut în alfabet latin vine așa: MATO MATEO CIE (cii: aici, a fi; cicie: coroana
arborelui) ENOS G. Μ. TIMOTI SOG (sug: a alerga, ținut mă nos, a reveni) X. Μ. ZOE, OCI (oci: ochi)… MZ (maz:
în plus, pe deasupra; mas: loc de odihnă pentru noapte)… DEIO S.T. (Sarmisetuza). Dat după urechile de astă zi
ale noastre, zicerea sună așa: Sarmisetuza, le-a dat loc de odihnă pentru somnul de veci și veghe, ca să poată
urca sau reveni prin Pomul Vieții la getul Enos (patriarhul get care a primit Legea Adevă rului și Dreptă ții de
la Gog) conducă torilor neamului get: Mateo, Timoti și Zoe. Ori Zoe este nume de femeie, iar Tomiris folosit de
vechii greci pentru această femeie de excepție din istoria noastră , vine de la cuvintele stră moșești tomu cu
sensul de cruce și iri: stră lucitoare, luminată , adică o femeie cu un puternic simță mâ nt religios care credea în
sfâ nta cruce. Dar o altă variantă a cuvâ ntului poate fi tomu + re: soare, iar sensul ar fi crucea Sfântului Soare,
taman cum era reprezentată divinitatea la emeși ca o cruce înscrisă într-un cerc.
Între cele două râ nduri cu mato de pe tă bliță este un mic cartuș – „cartuș între râ nduri” – împă rțit pe
verticală în două pă rți unde am gă sit urmă toarele informații: M. GAGIA CIE OI… X DIAKONOS X…
X:SAPOZPENO SII ST. Ș i în partea dreaptă : M. IGROGOS D.M: … X. TEOZOPENOZI… M: GIREZO. Adus după
vorba de azi, povestea sună așa: M. GAGIA (ga-gia: a fi dus în mormâ nt; kaki: a să ruta pă mâ ntul în emegi) CIE
(cii: aici, a fi) OI (durere, jale) G. DIAKONOS, G. SAPOZRENO SÎI (a fi) SARMISETUZO. M. IGROGOS… D.M.… G.
TEOZORENOZI… M. GIREZO. Cei care au să rutat Maica Pă mâ ntească aici – și s-au dus la cele veșnice – getul
Diakonos, getul Sapozreno, getul Teozorenozi, mato Igrogos, mato Girezo, sunt în Sarmisetuzo. Această
tăbliță amintește faptul că pe la mijlocul secolului VI î.e.n. capitala Dio Geția° era la Sarmisetuzo unde
se pă strau și urnele cu cenușa celor mai vrednici luptă tori pentru demnitatea gliei stră bune și a Ț ă rii Sfinte.
În mijlocul tă bliței, râ ndul de sus, sunt două chipuri de conducă tori ai oștirii geților – basileos – la stâ nga
este Sarmis, iar la dreapta este puternicul (os) Molisei din minunata (oi) Sirmio.
Dau mai jos citirea inscripțiilor celor 7 mato din râ ndul 1 al tă bliței cu o transpunere în alfabet latin:

Avem după zicerea lor cea veche getbeget domniile – punctele de sub text și medalion, iar la unu
este și un X pe care l-am considerat 10 – pe care s-au învrednicit să le țină în fruntea Dio Geției° mato
Gimolios ce a fost în fruntea Neamului Scoborâ tor din Zei 4 ani, mato Axos Karinol a domnit 14 ani,
mato Soeuio Paulio a fost că petenie 5 ani, mato Gudeoio cu 6 ani, mato Potgoesiu cu 7 ani, mato
Duramonsiu a domnit 8 ani și mato Sporgoresos cu 9 ani de domnie, avâ nd un total de 53 de ani. De
reținut numele Soeuiu, care poate fi citit și Ș oeuiu, nume care ne amintește de Ș aue de la Tă rtă ria, dar
și Paulio este foarte ciudat fiindcă apare aici cu sute de ani înainte de a fi scris de latini într-o formă
apropiată , el gă sindu-se și la incași așa cum este pe tă blița noastră ! Iar pentru a supă ra și mai mult pe

754
755
îndră ciții care ne-au falsificat istoria, zic despre mato Sporgoresos care a condus 9 ani pe falnicii geți că este
chiar Spargapisos din povestea priceputului nă scocitor Herodot. Dar mato get putea să fie în fruntea
Neamului Scoborâ tor din Zei numai înaintea lui mato Zoe sau Tomiris cum zice povestea jupâ nului° carian
fiindcă el s-ar fi sinucis în tabă ra perșilor după ce a că zut prizonier. Sau poate a fost soțul lui Tomiris și a
domnit înaintea acestei femei deosebite care face parte din istoria fabuloasă a stră moșilor mei, falnicii geți
cum scrie de atâ tea ori pe tă blițele de plumb.

Dar sare în ochi chipul lui mato Gimolios care nu are barba specifică bă rbaților geți, nu poartă că ciula cu
vâ rful aplecat spre frunte, iar pă rul îl ține legat la spate cum mai fă ceau multe româ nce încă pe la începutul
secolului XX. În stâ nga am pus chipul acestui mato luat de pe tă blița de mai sus, iar lâ ngă ea este un detaliu de
pe o metopă de la Adamclisi unde se vede un personaj care ține încă tușat cu un lanț un bă rbat cu barbă și un
fel de scufie (umilitul este „regele regilor” Cirus cel Mare). Personajul din detaliu nu are barbă și nu poartă
că ciula specifică geților, iar la gâ t are trei șiraguri de mă rgele sau poate trei inele. Numele de Gimolios ar
însemna după regulile vechii limbi carpatine° (gi: nobil, mâ ndru, ales, frumos + mol: soartă , stea, stră lucire + i:
a merge, a alerga + os: puternic) steaua aleasă pentru a alerga cu putere sau frumoasa care a mers cu putere
asupra sorții. Cred că aici diacul a folosit un cognomen pentru mato Zoe ce a bă gat groaza nu numai în perși,
dar și în tagma mincinoșilor din Pelopones, tocmai pentru a lă sa amintire faptele ei ieșite din comun chiar
pentru Neamul Scoborâ tor din Zei. În scrierile eddice ale norvegienilor, este amintit ținutul Gimle unde se
duceau sufletele celor vrednici care au fă cut bine neamului lor, ostenindu-se chiar și cu sabia în viața de
pă mâ ntean.
În râ ndul de jos de pe tă bliță sunt chipurile a șase mato dar înscrisurile nu se pot desluși fiind foarte greu
să dă m de numele lor adevă rat. Al patrulea este chipul unui mato – boero Biseto – fă cut mai mare, iar în
dreapta lui avem un mic text – „cartuș jos” – care cuprinde numele a 3 conducă tori: getul mato credincios în
sfâ nta cruce Tuoeto, mato Pozomens, getul mato boero Biseto. Acești cinci mato pe care nu i-am citit au
domnit împreună 71 de ani, după punctele de sub textul fiecă ruia.

756
 Τ 3, turnată pe la 540 î.e.n. poate în insula Samos pe unde a trecut Zamolxe în drumul spre Egipt, așa cum
ne povestește ea.
Stâ nga: (1)IP (ipui: a face puieți, a se înmulți, a se înfră ți din aceeași tulpină ) PE(2)TOS (pietos: cucernic,
evlavios) + IM (im: pă mâ nt) (3)SIO (sii: a fi). TECA(4)O (tică i: a se fră mâ nta, a trudi) SICI (seci: loc defrișat
într-o pă dure folosit ca pă șune sau ogor) I (i: a merge) IO (5)GIE (vie) ROP (ră pi: a fermeca, a minuna) +.
M(6)USTEO (musti: a fi îmbibat cu un lichid sau cu sevă ) I (i: a alerga) IG (ig: a cerceta, a boteza cu vin) IM
(im: mă sură ) (7)POI (poi: pleavă de câ nepă , mulțime) IP (ipui: a face puieți, a se înfră ți) (8)PEO (piu:
credincios, evlavios). SAI (să i: cai sperioși, a să ri) (9)ZAGI (a zace) + (10) ILI (ili: a fi în frunte, a stră luci, a
salva) STI (11)O (a ști) EI ER (er: a convinge, rugă ciune, a da rod). ESI (a ieși) E(12)G (eg: a face gră madă , a
boteza cu vin) PORTIO (porție: parte) IL(13)EO (Mâ ntuitorul) IGI (igi: a spune, a cerceta) KABIRI (cabiri: cei
mari; grup de 2, 3 sau 4 divinită ți pelasge preluate în religia grecilor cu centre de cult în insulele Imbros,
Lemnos și Samotraches dar și în Pelopones, fiind și descoperitorii metalurgiei) LO ++ .
Dreapta: (1d)LOSI (lozi: a glumi, a spune snoave) ROI (roi: pui de că prioară ) I(2d)GI (igi: ochi, față , a
scâ nteia) MINO (mâ nie: supă rare) SOG (sogi: a subția, a rupe dintr-un întreg). + (3d)ISC (isca: a apă rea, a
porni) TIU (țiu: vâ rf ascuțit de munte sau stâ ncă ) GODI (godie: mireasă în ziua întâ i) (4d)OI (uimire) ZOIN.
ZAM(5d)OLXIO UE (uie: uliu) I (i: a alerga) GA(6d)I (gai: pă dure de șes) TOG (tog: luminiș, adă post în câ mp)
SIG (sâ c: a face în ciudă , înfruntare) (7d)GIGOTIE (jigodie) (8d)SOI (soi: a murdă ri, jeg) EP (ipui: a face puieți,
a se înfră ți) T(9d)ICO (tic: ritul porcului, partea de dinainte încovoiată în sus a tă lpilor saniei; tică i: a se
fră mâ nta, a pune la cale ceva) PITA(10d)GORA. SO(11d)– EME (șoime: șoimane, frumoasele) POPI (popi: a
că lugă ri, a pă stori, a sprijini) I (i: a merge) I(12d)ZI (izi: a se aprinde, stră lucire) SAMOES (insula Samos unde
s-a nă scut Pitagora) GI (gi: nobil, credincios) (13d)MERMODAME (mirmidoni: pitici, populația din Tracia).
Stâ nga: Pă mâ ntul care este pă truns de venerație pentru puterea sfintei cruci a dat pui (s-a înmulțit). Eu
am mers plin de neliniște la neamul care tră iește într-o mare poiană din pă dure să vă d aievea minunile crucii.
Am alergat, am cercetat cu mă sură și am botezat cu vin mulțimea înfră țită ce mustea de evlavie. Am fă cut cu
folos rugă ciuni cu sfâ ntă cruce a Salvatorului/Mâ ntuitorului pentru cei speriați (chinuiți de duhuri) care
ză ceau. Toți cabirii câ nd au ieșit în poiană , au fost cercetați și botezați cu vin în credința sfintei cruci a
Mâ ntuitorului, ca un singur trup.
Dreapta: Jignirea devine scandal câ nd se fac glume pe seama stră lucitorului pui de că prioară . Câ nd sfâ nta
cruce a apă rut în vâ rf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a alergat într-
un luminiș de pă dure și i-a fă cut în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora care era înfră țit cu ritul porcului
(stă tea numai cu nasul pe sus). Micile și credincioasele zâ ne au mers pline de stră lucire și au pă storit (au
ajutat credința) în insula Samos.

757
 Τ 4, turnată pe la 535 î.e.n. (1)ZAMOLSXOI DEGE (dece: zece) OAMO (mamă , a îngriji ca o ma-mă ) I (i: a
merge) NEO (nouă ) SCUTE (scuti: a proteja) ODIE (odie: dușmă nie) (2)LIO FUO (a fi) A OI (oi) SI OGAREI
(ogari: cîini de vînă toare) MAS (mas: adă post) ODIE (odie: scîrbă ) DOIE SAI (să i: cai sperioși). (3)MOI
(obosiți) ATINDI (întinde) OERIO (oieri) DEGE (zece) DODEO (a se porni, a dă dea) GATO (gata) SO I(4)ASO (a
ieși). NIO (ne, noi) SOIE (soi: a dormi) FIO (a fi) A REIPI (ră pi: a fura). SO DEGERA (digera°: a înghiți) TUPI
(tupi: a ascunde) I(5)DIE (gâ nd) SOI (soi: a dormi) DOA (două ) OI. SIO (sii: a fi) EGEIPTIO NO (nu) EDO (ede:
a ră spîndi, a cunoaște) OI I(6)LOZEI (ilizie: rușine, bă taie de joc) BOINDOL (bolînd: smintit) LOUA (a lua) MI
(mie) PIETAGORIO A T(7)EGIO (tigi: a ascunde, a tivi) ZAMOLXOI OSIA (osi: a se întă ri ca osul, puternic).
GENIE (gena: ră utate) BEZIKJOI (bezevenchi: pungaș) (8)ASO (asa: ocol) LOSEI (a lă sa) FOGIO (a fugi) GE (ge:
sacru) KEPRITILE (că prițele) NO (nu) SOI (soi: a dormi) T(10)O(tu) SOI (soi: a dormi) LO OI ESO (a ieși) ON

758
(on: a

759
strâ nge) TAGOI (tagă : a nu recunoaște) PIETAGORIO. OI LO NOI PlO (piu: credincios, preot) TRABELI
(trebă lui: a face treabă ) TEASIO (teși: a uniformiza). ON (on: rude, însoțitori) TOIRNA (a întoarce) (11)SOAE
(soi: a dormi) ON (on: neam, a însoți) TOI (toi: ceartă ) PA MOI (mie) LOA (a lua) SOT (soț, însoțitor) A LOI ILO
SCII(12)TEO (scitul) I (i: a alerga) OKOIRA (ocă ra: a certa) FIO(a fi). OR(13)I NO (no: uite!) RIPI (râ pi: a °
fura). NO (nu) FE (a face) TIO (cuvâ nt cu care se alungă animalele) Y (i: a alerga, a ° face) (14)KRIS (cris:
cruce, judecată , critică ) ADIE (adie: bă taie ușoară a vâ ntului). DOSESI (dusă și) RO(15)PO (ră pă i: a bate toba
ritmic) ON (on: rude) IO DOI (a da) LO RODIE(16)O (rodie: să rbă toarea zilei de naștere) ZIO (zi). IOI
(Mâ ntuitorul) = M (mato: ocrotitor) = P (piu: credincios) = SB (Sabelio). Pe soclu în chenar. ABA (aba: bă trâ n,
tată ) RISO (rizui: a face un șanț mic în lemn sau metal) ZAM-XOI.
Zamolxei avea zece oi pe care le-a dat nouă să le pă zim de dușmani ca o mamă , ogari ră i precum și doi cai
sperioși pe care îi ținea într-un adă post simplu. Oierii s-au întins pentru odihnă iar zece oi dă deau gata să
iasă . Noi dormeam câ nd s-a fă cut hoția. Câ nd somnul ne-a înghițit mintea, două oi au dispă rut. Câ nd am fost în
Egipt, amintește cu sfială Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un nebun așa cum m-a luat cu nerușinare
puternică Pitagora, ascunzâ ndu-și faptele. Din ră utate acest pungaș a lă sat ocolul deschis să fugă căprițele
sacre câ nd el dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieșit fă ră a fi însoțite dar Pitagora nu recunoaște. Însă la noi
preoții trebă luiesc împreună . Câ nd ne-am trezit din somn cu însoțitorii, eram în mijlocul unui scandal cu
bă taie iar soțul meu Ili Scitul a fost gonit și certat pentru că a fă cut fapta. Dar uite, nu el a furat. Nu fă critică cu
adieri de vâ nt. (Crucea/adevă rata credință este ca o adiere de vâ nt ce nu tihoiește/alungă !). Darul fă cut
pentru rodie nu trebuie însoțit de bă tă ile tobei. Sabelio este ocrotitorul credincios al Mâ ntuitorului. Rizuită
(crestată , dă ltuită sau scrisă în metal) de că tre bă trâ nul Zamolxei.

760
 Τ 5, turnată pe la anii 520-500 î.e.n. (1)AG (ag: loc, a să vâ rși°) SLII (slei: obosire, vlă guire) E SAGEO
(să geac: pirostrii pentru foc) DAB + FE (fu) DUE (a duce) I ADITE (adet: datină , obicei) OSI (osi: tare ca osul,
puternic) F(2)I (a fi) EDO (ede: a se înă lța, a judeca) SO IP (ipen: întreg, să nă tos). SEI (sîi: a fi) IO GEOI (gioi:
vioi, plin de viață ) I (i: a merge, a alerga) DUO (a duce) EDOC (edec: lucru necesar într-o gospodă rie) SOI (soi:
neam, a dormi) AG (ag: cinste, respect) SO. (3)ISI (a ieși) GAIS (gaiță : lampă simplă ) SEI (sîi: a se sfii) IOI
(Mâ ntuitorul) ARS. DAGIE (dage: adunare) GATE (gă ti: a se îmbră ca frumos, a se pregă ti) SOTI(4)SZ (sotișă :
dans popular, melodie după care se execută acest dans) SEL (sel: torent, șanț prin care se scurge apa unui
șuvoi). TITI (titii: a șopti) PIO (preot, credincios) TEI (tei: a cură ța teiul de coajă ) I (i: a merge, a alerga) DUGI
(a duce) IO SALOT (salut: salvare, bună stare). LUO (a lua) (5)TROPEU (tropez: a suferi o înfrâ ngere, a da greș)
SOE (soi: murdă rie, a dormi) DUO (a duce) EDI (ede: a se înă lța, a judeca). OSO (osi: a se întă ri ca osul,
puternic) NOBALO S(6)IA (sia: comandă ce se dă unei ambarcațiuni pentru a merge înapoi) LOSIEO (lozi: a
glumi) PIE (piu: credincios) LIE (lie: minune) DIO (sfâ nt) ZOEI ILO (ila: a înă lța, a salva) (7)DABO (cetate)
GETO SOE (soi: neam, a dormi) LO SARMISETUZO. Alfabet religios: COA (coa: trebuie să ) I (i: a merge) DIO
(sfâ nt) BAICO MOI (moi: că ldare, gaură mare) ED (ed: peot judecă tor, judecată ) MITIOC (mitoc: mă nă stire
mică , loc de gă zduire la o mă nă stire) I (i: a alerga, a goni) DAB (cetate). Primele trei râ nduri nu au fost
deslușite. În colțul stâ nga jos sunt reluate imaginile lui Zamolxe și Pitagora.
După să vâ rșirea chinului (morții), au fost duse sfintele pirostrii ale cetă ții cum este datina stră bună pentru
a fi înă lțat întreg la ceruri. Eu am fost vioi și am alergat să -i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am
ieșit și plin de sfială am aprins candela Mâ ntuitorului (IOI). Mulțimea adunată s-a îmbră cat frumos și a dansat
câ ntâ nd ca un șuvoi. Preoții șoptind (spunâ nd rugă ciuni) au cură țat pirostriile (de cenușă ) iar eu am alergat
să -i duc salvarea. Suferința și murdă ria au fost luate și duse la dreapta judecată . Puternicii nobili glumind, au
dat comanda să se urce la credinciosul și minunatul sfâ nt Zoei să -și doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo,
cetatea geților. Baico trebuie să mergi fuga la sfâ ntul judecă tor pentru un adă post al cenușii tale în mitocul
cetă ții. Primele trei râ nduri de deasupra nu au fost deslușite.

T 6, turnată pe la 520 î.e.n. Primele 3 râ nduri de pe această tă bliță nu au fost deslușite. (1)IE (ie: da)
ZAMOLXSIO D(2)E (a da) SOLI (soli) SCADI (a scade) UN(3)O CATI REAGE (ragea: rugă minte, cerere, petiție)
SAT(4)O (satu). AMO (amu) ASA AGETO(5)RA (a ajutora) SCUTO (a scuti) DABIU (dabo: cetate). (6)SIO (a fi)
SA (sa: judecată , a satisface) SENIOC (sinec: bă trâ nețe) LO (7)COPO (capul) BISICA DIOGIOS.
Da! Zamolxsio dă solilor satului scă derea (acceptarea) câ te unei cereri. Amu așa i-a ajutat cetatea,
scutindu-i°. A fost judecată după capul bă trâ nului Bisica Diogios.

761
 T 7, turnată pe la 450 î.e.n. Stâ nga. (1)SERA (seara) TAM(2)O (tam: deodată ) ON (on: a se strâ nge)
GEA(3)MO (a geme) SO ETE (este) RE (ră u) (4)10 OPA(5)C (opă ci: a împiedica, a istovi) SI ODIE (odie:
durere) N(6)OE O SUMG(7)UM PATRI (8)DO MOESI(9)O. IM (im: murdă rie) KESO (cheșă :
pestriț, bă lțat) A (10)ESO (a ieși) SO DI(11)GEO (dichiu: intendent, casier la mă nă stire) CAPO
(12)PESE GEM(13)IA (a geme) EM (im: mă sură ) SON(14)OE (sona: a se sminti) I (i: a merge) TOCO
(tocă i: a vorbi fă ră rost) (15)POLO (polei: ființe imaginare din basme) AM I (i: a alerga, a merge)

762
(16)BOXOGE (bocciu: cură țitor de latrine, urâ t) I(17)MA (ima: a înjura). INCI (inci: capricii) (18)FI SIM (simi:
maimuțe, maimuță reli) LO (19)MITROXE (20)MOLOFA (molfă : gâ lcă , cusur, necaz, lipsă ) (21)MIC OMI(22)GO
(prietenie) MEROE (mă roi: mare).
Mijloc (sus și jos) (1)TRAM (tream: șopron, a duce, a adă posti) SIE (a fi) ON (on: a locui) AGIMA (acina: a
se adă posti, a-și gă si refugiul) SA(2)RMISETUZO: K (cosa: casă ) + (sfâ nt) BOI (boi: chip, figură , imagine) GEO
(giu: viu) (20)IRINO FETIU (feta: fată ) SOCRISA (socriță ) (21)NOE PEO (piu: credincios°) NIBE (nipe:
mulțimi) MO AM DO(22)SIE (a dosi) DIEO (a da) TOMSA RO (ră : rea) DAGEO (dage: adunare, Fră ția celui
Ales).
Dreapta. (1)KAPO SESO (seșă : adunare să tească , șeză toare) (2)MAI (pisă log, ciocan) TER (ter: catran)
(3)IMA (ima: a batjocori) IO NO (nu) (4)ESE (este) MESO (mese) (5)NO SETIE– (sete) (6)O ENIO S(7)O
CABETE (a că pă ta) (8)LO FIE OS(9)ENI (oșeni: a alina o durere) GES (ghes: a îndemna, a se îmbulzi). I (i: a
merge) A(10)M SO ONX(11)A SENTOE (sînție: calitatea unui om de a fi sfâ nt, termen de reverență față de
clerici) (12)CILIO (cili: a se vesteji) ANI(13)MUS (suflet, gâ nd, minte, judecată ) ROGI (14)MANEO (manea:
melodie duioasă și tă ră gă nată ) GO(15)MTARO AG(16)EM (oriental, persan, din ră să rit) DUSI(17)E OM MOBI
(mabein: camera personală a domnului) (18)GATO NOS(19)UM (nosa: hai! haidem!) SESE (sesie: parte de
pă mâ nt dintr-un domeniu) RA(20)TI (ră tui: a salva) IBO (iub: dragoste sau ibo: dragoste, iubire)
ZA(21)MOLXIU.
Stâ nga: Seara, deodată s-a ghemuit și a început să geamă , fiindu-i ră u iar eu l-am împiedicat cu durere să
plece de la noi în patria lui Sumgum din Moesio. Murdă ria ieșită din trup (bubele bă lțate) l-au fă cut să nu-i
mai pese de capul lui de casier la mă nă stire, să geamă înfundat ca un smintit, să meargă , să alerge și să
vorbească fă ră rost despre ființe din basme, înjurâ nd și purtâ ndu-se urâ t. Toanele și micul cusur a lui Mitroxe
(Mitrache) de a se maimuță ri nu-l poate lipsi de o mare prietenie.
Mijloc: L-am dus la casa sfintei cruci a fă pturilor (zâ nelor) vii din Sarmisetuzo la locuința sa unde a fost
adă postit. În fața mulțimii de credincioși adunate, Irina fata soacrei lui Noe a spus cu ră utate că eu l-am dosit
pe Tomșa și nu am vrut să -l dau.
Dreapta: Capul adună rii locuitorilor m-a că tră nit și întinat cu vorbe grele, eu nu am fost pus la masă
și nici setea stinsă , nu am că pă tat alinarea durerii și nu s-au îmbulzit să fie lâ ngă mine, o Enio! Câ nd
sufletul și mintea se vor veșteji am să -l rog pe sfinția Onxa, ca împreună cu orientalu (persanul) Gomtaro
să -mi câ nte tă ră gă nat și duios, să fiu gata pregă tit în camera mea ca OM și să fiu salvat pe tă râ mul
iubirii lui Zamolxiu.

763
764
 Τ 8, turnată pe la 425 î.e.n. (1)KANI (că ni: a vopsi în negru, a murdă ri cu că rbune) ARATI (a ară ta)
GILI (ghili: a înă lbi o pâ nză prin înmuiere în apă și întindere repetată la soare sau ger, a spă la, a se
înfrumuseța) AMO (ama: mamă , femei) GONO (a goni) ISOPO (isope: buruiană folosită la spă larea și
cură țarea petelor). DODI (dodii: a vorbi aiurea) RAI (ră i, dușmă noși) OSO (osi: a se întă ri ca osul,
puternic) (2)DO(a da) IM (im: murdă rie, jeg) KOB (cobe: piază rea) GIGA (giga: tâ nă r). ANO (anul
prezent) IG (ig: a cerceta) POLO (polei: ființe supranaturale din basme) AN (anul trecut) KOB (cobe:
prezicere) RAO (ră u) OSO (osi: a se întă ri ca osul, puternic). M(3)ALO(mal) NO (privește!) SELO (sel:
torent, șanțul prin care curge un șuvoi) IG (ig: ieșire, a stă vili, a uda). NO (nu) ZENO (ză ni: a sosi) KOLO
(acolo) MINO (a mâ na) AG (ag: a face, a aranja, loc) SIM (sim: un soi de pește, a se zvâ rcoli ca un
pește) (4)SOR (sor: par de care este prins coșul de pescuit pentru a sta în apă ). OMA (oama: femeie) O
BAM (ban: funcție) FI IGI (igi: privire) POI (poi: pleavă de la să mâ nța de câ nepă °) SOGA (sogi: a rupe
aluatul dospit în bucă ți și transformarea lui în pâ ine) MAREN (mă ran: mare) PASIEO (a pă și) (5)SONO
(sona: a se sminti). KAM FI SIGORE (siguri) TOTO (toți, toate) MICO (mică : repede, imediat) COS
(coș: tabă ră militară ) ON (on: neam, rude, a însoți) IG (ig:a spune, a cerceta). (6)AM DIO (sfâ nt)
SOMOIN (somon: turtă mică , colac) MICI (mici: a se micșora) SOI (soi: a murdă ri°) NO (nu) CAI (că i: a se
plâ nge, a cere iertare) GAMAN (gă man: om lacom, secă tură ). FO (7)TAOI (tă oi: mocirlos) ERA RIC
(râ că : groapă mică ) CIL (cil: cal cu pă rul sur) OSO (osi: a fi tare ca osul, puternic) TO MOE (moi: ud,
muiat) LO PICIOR (picior). ONSO (unge) (8)STO (a sta) RAE (ră i: a se înră i) TON (tană : pâ clă ) NOI
(noi: apă neîncepută folosită pentru descâ ntece) GIEO (giu: vioi) SAT (saț: să tul, silă ) TIE (țîe: a ține).
OI STREO (a striga) MACIE (mace: mă ciuci) (9)NO (privește!) RAG (a rage, a urla) SIO (sîi: a se sfii)
SOI (soi: a murdă ri). SO GETO GIG (gig: tâ nă r) AM PICEO (pică : a fi numai zdrențe) DABO (cetate).
(10)AIO DIO (sfâ nt) SO MANO (mană : boală a plantelor) MACI (mace: mă ciuci) DO (a da) NE (nouă ).
IO TAMA (tamă : întâ mplare) RO (ră : rea) KO (11)NO (privește!) MICE (mici: a se micșora) ROSO
(roșu, roziu) NO (nu) OCI (oci: ochi) SO GAGIC (iubit, amorez). AM DO (a da) MI(12)C SO SARMIO
(sîrmea: preparat din antimoniu și gogoși de ristic folosit la vopsit) SI SOM (șom: blană de samur) SI
GIG (gig: sul de pâ nză , frumos) TEL (tel: fir de metal auriu din care se face beteala) LO(13)NE (lome:
boarfe, haine) OS (puternic, deosebit). SEI (sii: a fi) ANO OMAG(omah: baltă , a inunda) SA TEL (țeli:

765
766
a lovi) (14)KO MOI (moi: ud, înmuiat, că ldare) INO (ină : fibră , in) OS (tare, puternic) KORATO (curată ).
(15)NO (privește!) ESIE (a ieși) MIGA ( migă i: a lucra încet și fă ră spor) MENO (meni: a se cuveni) APO (apă ).
(16)IS (îs: a fi) NAM (nam: lucru voluminos, gră madă ) GIG (gig: val de pâ nză ) AM DO (a da) IG (ig: a cerceta, a
spune) AMO (17)KARO TESOE (teașă : întors înapoi) SIG (sigă : substanță minerală roșie folosită la vopsit). TO
SAB(18)IO ON (on: popor, a aduna) NIG (nic: nimic) SOE (soi: a murdă ri) IG (ig: a cerceta). ISE (a ieși) IO
MO(19)NOI (a mâ nui) GELI (ghili: a înă lbi o pâ nză prin muiere în apă și întindere repetată la soare sau ger) IG
(ig: legă tură , a spune, a cerceta) SIO (sîii: a fi) AGA (agă : conducere) MIRATO.
Medalion stâ nga (A). BASELEOS SARLIEO dreapta (B). M (mato: conducă tor). SIKTO SABIO (sabie) GET
(geților) OS (puternici).
Femeile au alergat să adune isope pentru că ghilul ară ta murdă rit cu noroi. Tineri ră i și puternici l-au dat
cu murdă rie (glod) vorbind aiurea ca o piază rea. Anul trecut s-au cercetat fă pturile de pe cer și s-a prevestit
pentru anul acesta un ră u puternic. Privește malul (digul) datorită că ruia torentul s-a revă rsat. Nu a sosit
acolo zvâ rcolindu-se ca un pește în plasă . Femeia care pă zea pâ nza a vă zut cum această pleavă de câ nepă
(ceată de ră i) alerga cu pași mari peste ghil purtâ ndu-se ca niște smintiți. Ca să fim toți siguri, repede au venit
ostașii adunați în tabă ră să cerceteze. Cum aceste secă turi nu-și cereau iertare, le-am dat bucă țele de pâ ine
sfințită . Era o groapă mică , unde ca niște cai puternici, cu picioarele au fă cut mocirlă și au udat (murdă rit) cu
ea pâ nza. Pe acești ră i cu mintea în pâ clă i-am descâ ntat cu apă neîncepută și i-am uns să stea vioi și sila să
nu-i mai țină . Voi striga: privește aceste mă ciuci care s-au murdă rit iar acum se sfiesc° (rușinează ) și rag
(plâ ng în hohote). Acești tineri geți, prin cetate vor umbla numai în zdrențe. Sfâ ntul a spus că aceste mă ciuci
ne-au dat numai boală (pagubă ). Eu privesc la acești iubiți și vă d dacă întâ mplarea rea nu le-a micșorat roșul
(aroganța) din ochi. Am dat puțină vopsea și samur precum și un val de pâ nză și fir de aur pentru a face haine
deosebite. Anul a fost cu apă multă , să înmuiem pâ nza de in și să o lovim cu putere pâ nă se cură ță . Uite! să
ieșiți și să lucrați (spă lați) cu atenția cuvenită în apă . Gră mada de pâ nză pe care am dat-o este acum vopsită în
roșu, cercetată și adusă înapoi. Toate să biile neamului (oastea) au cercetat și nu au gă sit nimic ră u. Eu am
ieșit și am mâ nuit ghilul cercetâ ndu-l, iar conducerea a fost foarte mulțumită . Medalion stâ nga: Basileos
Sarlieo; dreapta Conducă torul Sicto sabia puternicilor geți.

T 9, necitită , prezintă trecerea galilor la credința geților și unitatea dintre preoții geți și druizii gali în
secolul V î.e.n. Cred că este turnată în partea a doua a secolului V î.e.n. În partea de sus a tă bliței sunt 5 mato –
trei sus și doi mai jos – însă scrierea nu se vede bine ca să poată fi citită . Scrierea de pe chenar aparține
galilor, dovadă că geții formau un fel de federație cu aceștia.

767
 Τ 10, turnată pe la anii 400 î.e.n. (1)TORNIO (a înturna) LOR ZIȘ I DABO (cetate) ATI (ați: cai buni de
că lă rit, armă sari) (2)GOTO (gotă : dihanie cu care se sperie copii) NIO SOES (soios: plin de gră sime, stră lucitor
datorită gră simii ieșită pe pă r) GITO (gîță : panglică împletită la capă tul cosițelor pentru a le putea înnoda în
jurul capului) SOI (soi: neam). F(3)O GOTO (gata) SOR (soare) LO NUR (nur: calitatea unei femei de a plă cea)
DOI (doi) LO C(4)ORCI (corcie: că ruță pe două roți) IASI (a ieși) S (i: a fi) ATI (ați: cai buni) GONO (a goni) RIR
(rar) GENI (gini: a observa, a cerceta) (5)IO (ea) RA (rea) SORTI (sorți: destin; sorti: a fi predestinat). TINDIO
(a tinde, a îndră zni, a întinde) A SORA (sora) RO(6)I (roi: pui de că prioară ) OI NITIL (nițel: puțin) FOLOS RIS
(ris: legă tură ) TIN (a ține) TAI(7)R (taier: blid, farfurie) GII (vii) INO (ină : fibră ) A ORIO (orie: plasă mare
mâ nuită de doi pescari pe râ urile adâ nci). SOI (soi: a dormi) GETIO (geți) O(8)GI (oci: ochi) SO AKANI (acana:
mai departe, mai încolo) SOLIE LO ROATI O(9)GI (oci: ochi, a vedea) TOR (toriște: loc unde stau sau dorm
animalele) DIE (die: a spune) SCITO. LO IDIE (idee, gâ nd) (10)MATIGO DAI (a da) COSOI (cosoi: șiret) SOR
(soare) D(11 )EI (dei: a da) AN. RISE (riz: șanț mic fă cut în lemn sau metal) MATIGO GETO MATO.
De la noi să luați focoșii și stră lucitorii cai, să -i împodobiți cu panglici, să ieșiți din cetate și să -i
duceți lor să se știe ce neam suntem. Pentru frumoasă să fie gata totul cu soare (pâ nă la asfințit) pus în
două corcii, să iasă și să meargă cu grijă arareori gonind caii pentru că ea a avut o soartă rea. Pentru a
ține vii legă turile de familie, pui de că prioară să treci (întinzi drumul) puțin pe la sora ta să mâ ncați din
același blid (să vă amintiți de copilă rie) să fie cu folos. Să dormiți la geți și să mergeți în ceată astfel ca

768
769
la toriștea sciților să se spună de departe și să se vadă o mare (rotundă ) solie. Gâ ndul lui Matigo este de a
spune că dați înapoi stră lucitorul șiret de anul trecut. Rizuită de getul Matigo. Sub imagine: Mato. Textul de pe
marginea tă bliței sus și jos nu este deslușit, dar semnele nu mai sunt folosite și pe altă plă cuță de plumb.

T 11, turnată pe la anii 380-400 î.e.n. Stâ nga: IG (ig: a judeca, a privi, a stră luci) SIO (a fi) ZOIN (divinitate)
Dreapta: AG (ag: cinste, loc, a face) FE (a face) AZ (az: eu, primul) D (dio: sfâ nt).
Aceasta este judecata lui Zoin. Cinstea te face în primul râ nd sfâ nt. (Că lă rețul get aduce cinstire îngerului
pă zitor).

770
 Τ 12, turnată pe la anii 380 î.e.n. (1)RE (ră i) GETO ILO (Mâ ntuitorul) EDE (ede: a declara, a provoca)
ROSM(2)I (ră zni: a se despă rți, a se înstră ina) PE IGIE (igi: față , a înfrunta) DABIO (cetate) ARE (3)ME ORIO
(orie: plasa mare de pescuit, a lega, a strâ nge) RADA (loc întă rit, intrare în port) PIO (piu: preot, credincios)
D(4)E GIOS (jos, sud) SEZ (șez: reședință , sediu). IG (ig: a merge, a boteza cu vin) COCO (cocă , aluat, stră moș)
BU(5)LCO (bulcă ) DID (didi: tâ nă r) TEI (tei: a lega, a gă si pretexte) SON (son: timid, smerit). EU O M(6)ILOGO
(milogul, umilul) ROAGO (a ruga) MATO (conducă tor, pă rinte) G(7)ALO A EPITET DOMOZ (domo-zi: fiul
luminii) TO(8)MO (tomo: cruce stră lucitoare). AUSIO SAS (sasa: roșu) GIO(9)S (gios: jos) POEOTO EDIM(10)O
A EREBIRIO (elibera) LO(11)TROPEU (trofeu) I (i: a merge, a alerga) D(12)ABO (cetate) GETIO (13)OZ (oz:
mâ ndră ) SARMISETIUSO.
Geții ră i s-au despă rțit pe față de Mâ ntuitor, jignind cetatea și vor să țină cu strâ nsoare (să interzică )
intrarea în portul reședinței religioase de jos (sud). În tinerețe am gă sit motiv și am fost eu, o milogul (umilul)
la regele galilor, m-am rugat smerit și sfios pentru el, l-am botezat cu vin și pâ ine stră moșească și l-am numit
cu epitetul de fiu al luminii crucii (stră lucitoarei cruci). Auzind poetul Edimo a roșit pâ nă la că lcâ ie, s-a
eliberat de trofeul lui pe care l-am adus în mâ ndra cetate° getă Sarmisetiuso.

771
 Τ 13, turnată pe la 375 î.e.n. (1)MAICO GETO ENISOLA (Enisala: localitate în județul Tulcea unde există o
cetate foarte veche) ITO (iți: a arunca o privire curioasă ) DA (a da) I (i: a alerga) TRA(2)GIO ENO TELAGEO
COE 1LIRIO (3)RODNI(rodini: neam, să rbă toare). STOE (a sta , a se așeza) ENO NOGTI (noapte, petrecere
lungă ) OL (ol: vas de lut pentru lichide) SE A(4)MINTE OMA (oma: mamă ) TICO (țică : neam, viță , clan)
MACIDONIO (5)DAT ROGE (a ruga) SNTIEO (sînție: calitatea unui om de a fi sfâ nt, termen de reverență față
de clerici) ORESTE LOA (a lua) ESI(6)O (a ieși) ENO. A ZET (zet: ginere) INAG (inaghie: ambiție) DODOEL
(dodoleț: rotund, sferic) SEDE (ședă : în subordine, reședință ). (7)TAE GAE (gai: pă dure la șes) SO DENSE
SETE NODE (nodeu: încheietura mâ inii) GEN(8)O (ginu: vin) GlO (giu: viu). STREGO (a striga) I (i: a merge)
TOMA ET (ed: a fi) SNIO (sâ ni: a vopsi în albastru) (9)SEI (sîi: a se sfii) ENO SERGANO (șergană : pă r galben-
cafeniu) SOE (soi: neam) SIO (sii: a se sfii) (10)AT (at: cal tâ nă r, armă sar) GIEOC (joc) SE AMINTO (11) SESOE
(sesie: suprafață mică de teren dintr-un domeniu mare, pe care o deținea un ță ran în schimbul unei rente,
moșie). ELIE REG (regiu: regesc) SNET (sinet: act, hrisov) (12)ARDE. IO DIE (a zice) ROLO(13)REO DE NOAT
(noaten: tâ nă r, flă că u) SREIN (stră in) S(14)ECO (seci: parapet, șopron) SOE (soi: a dormi). SETI (a înseta) SEO
(seu) EN(15)O ZERA (zeri: a se înă cri) IS COSOE (cosoi: cuiul care prinde scaunul de osia carului, șiret, curea
de gheată ) ESO (a ieși) SA(16)LOE (salut) ENO DACIO. În sigiliu: Enisala G (geto) D (dabo) MATO
(conducă tor) MAICO.
Getul Maico din Enisala a trimis pe Eno să cerceteze și să dea chemare pentru să rbă toarea neamului la
traci, telagi și ilirii lui Coe. Să chemi și pe macedoneni, să -l rogi pe sfinția sa Oreste să -l iei la întoarcere Eno, să
se așeze la petrecere mare (fă ră noapte) și să bea din ol să se ia aminte că toate aceste neamuri au o
singură mamă. Pentru reședința mea am mare ambiție să -mi gă sești un ginere. Voi tă ia desimea pă durii din
șes, iar setea va fi potolită cu vin viu fă ră apă pâ nă ce încheietura mâ inii va obosi. Mergi și la Toma, Eno și
strigă pâ nă te înă lbă strești, nu te sfii să chemi și pe cei cu pă rul galben-castaniu. Să amintești că giocul pentru
tineri va fi la sesie/moșie. Regescul hrisov a fost ars (turnat) de Elie. Eu i-am zis lui Roloreo să dea tinerilor
stră ini adă post în cetate să -și potolească setea și să doarmă Eno. După ce se vor să tura de bă utură , să le ungi
cu seu cosoiul să plece cu bucurie Eno dacul! În sigiliu Enisala, cetatea geților; conducă torul Maico.

772
 Τ 14, turnată pe la 338 î.e.n. (1)ERI GIRIEO (giri: a închide gura cuiva, a bă ga în pă mâ nt) O RERO SABIO
ICU (ic: vâ rf ascuțit) E T(2)RAGIO (a lovi, a trage) RENIU (ră ni) NIO PORGINDO (a porni) ANI(3)O (anul
trecut) SONTIEO (șonta: a schilodi) MACIDONIO (macedoneni) ESSI(4)IO (a ieși) NIP (nip: lume, mulțime) SE
REGIO (rege) FILIPOI ENIO NU (nu: a refuza) BADIO (frate mai mare, nene) I (i: a merge) KONOSTERI
(cunoaște). EO (ieu: a lua) EDIE (edie: a provoca, a duce) (6)KARI (carele) LOLE (lole: lele, țață ) RIO (râ u) LO
RAGETE (ră gete, vaiete) RONV (ră ni: a supă ra, a înceta). A(7)RO (ara: a ră sturna brazde de pă mâ nt) PALIE (a
pă li, pală : sabie) LESA LUEO (a lua) DINI (dinie: durere) GHIL(8)IO (ghili: a albi pâ nza) ICO (icu: suprafață de
pă mâ nt) GETO TISEI GRUPEO GORI(9)N. SO GETO AIO AS (as: a încă tușa) OMIS(10)O PO TIBISO DA (a da)
MAR( 11 )IO (mare) FILIPOI ADE (a aduce) LO P(12)ACIEO. SIE (să fie) OI SO MEC(13)E (a merge) GOMETE
(gomon: sfat; gomeți: sfetnici) OSIO (osie: mijloc) SI ER(14)ATI FIOE (a fi) PIO (credință ) RO (rea) TOBIO SO
OTE (oțoi: a se fuduli) GELERI (jeleri: ță rani) TORO (tor: tizic, toriște, ocol). Medalion: MATO (conducă torul)
CHESOCI PEI (pei: a muri) SOI (a dormi) NO (uite!). interior: II ELI (ili/eli: Salvator, judecă tor) SOST
( Sarmisetuzo) DIO (sfâ ntă ).
Ieri am înmormâ ntat pe Raero care a fost lovit (tras) și ră nit de vâ rful unei să bii anul trecut câ nd am pornit
ră zboi cu mulțimea de macedoneni ce au ieșit în frunte cu regele lor Filipoi Enia pentru că eu am refuzat să
merg, să -l respectă m și să -l (re)cunoaștem ca badi ( frate mai mare). Am luat care și am dus femeile de lâ ngă
râ u pentru a înceta ră getele (vaietele). Geții de pe Tisa din grupa (neamul) Gorin i-au arat (tă iat) cu cu să biile
și i-au lă sat să -i ia putrezeala (să se albească ) pe câ mp. Acești geți l-au încă tușat pe Tibiso și au omis să -l dea
marelui Filipoi cu care s-a ajuns la pace. Ca să ție pacea au mers în mijlocul adună rii întregite să jure Tobio
împreună cu fudulii ță rani proprietari de vite.

773
Medalion: Uite conducă torul Chesoci își doarme somnul morții. Sfâ nta Sarmisetuzo.

774
 Τ 15, turnată pe la 325 î.e.n. (1)BAZORIO REGE LENTO (lentă : panglică lată , cordon purtat ca decorație pe
umă r) MATO (conducă tor) SO GET(2)O ON (on: neam, a aduna, a însoți) IUO (iuă : unde) OSE (osi: a fi tare ca
osul) TOCO (tocă i: a bate) TRAKIO. ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) TEL(3)AGIE (telagii) OGUE (ogoi: a
potoli, a liniști, a cruța) SIE (sii: a fi, a se sfii) ADO (a aduce) MATO (conducă tor) SO DABO (cetate). (4)DE
TROGE (a trece) ISTREO GOE PRIDU (a prinde) MESIO (5)ENIA SETIN (setim: salcâ m, mă lin) AUZE (a auzi)
PROPIEO EDO (ede: a cerceta, a judeca) S(6)INGI (sâ nge: neam, rude) DU (a duce). NIKO (biruință ) SOE (soi:
jeg, murdă rie) SI ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) NU (nu) ERIE (e-ri-a: district, întindere mare) P(7)OE (poi;
pleavă de câ nepă ) I (i: a alerga) KO MATO (conducă tor) SO (astfel) DABO (cetate). IGI (igi: ochi, a privi, a avea
grijă ) I (i: a merge, a alerga) ERIE (e-ri-a: district, întindere mare) (8)AGIO (agie: conducere) TO SOE (soi:
neam, jeg, a murdă ri) RE (ră u) GETO ENI DO (a da) TAN(9)A (tană : pâ clă , ceață ). TIO (strigă t cu care se
alungă un animal) ON (on: neam, a aduna) BONO NIO BAZORIO SOE (soi: neam, jeg, a murdă ri) (10)NAPOIO
(a înapoia) REP (rip: jeg, murdă rie) SOPA (sopă : ghioagă ghintuită ). GIEO (giu: viu, ager) AKUZ(11)O (a
acuza) ESI (a ieși) ANEU (anul trecut) SIE (sii: a fi) OGOI (a liniști, a potoli) DA(12)RDANIEO A RUDO (rudă )
AKIN(13)O (acina: a-și gă si refugiul, a se adă posti). KUA (coa: trebuie să ) LIE (minunat) AI (acesta) ON (on:
neam, a aduna) FUGIE (a fugi) O(14)PRITO (oprit) RIPO (râ pă ) SOR (soare) OGIUTA (a ajuta) SAREO (a să ri, a

775
trece, a lă uda) ++++++++++++.

776
 Bazorio, fă cut rege și astfel conducă tor, s-a însoțit cu geții să i unde au bă tut cu putere pe traci. Neamul
telagilor a fost cruțat pentru că , conducă torul lor a fost adus la cetate (închinare) plin de umilință . După ce
Goe a trecut Istru în Mesia, l-a prins pe Enia și l-a dus sub un salcâ m să -și audă judecata propriului sâ nge
(neam). După ce am învins acest jeg, ne-am împră știat ca pleava de câ nepă peste ținut și am mers astfel ca un
conducă tor de cetate (neam). Am alergat prin tot ținutul și am privit cu grijă la conducere (administrare)
pentru că Enia și neamul lui s-au murdă rit (depravat) ră u și a dat peste ei ceața. Bunul nostru Bazorio a
adunat acest neam să lbatic și jegos și le-a înapoiat murdara ghioagă ghintuită (sceptrul). A fost acuzat că anul
trecut a ieșit (s-a ră zvră tit) repede și a fost liniștit de Dardaneo, ruda sa unde și-a gă sit refugiu. Neamul acesta
a fugit și s-a oprit într-o râ pă , trebuie să fie o minune și Soarele (Creatorul) să îi ajute să revină la veșnica
credință a crucii.

T 16, turnată pe la 325 î.e.n. (1)LUKO DE (a da) NOGTO (noapte) EDE (e-de: a ieși, a da o lovitură )
RUMUANO (româ nii) I (i: a merge) IDEA (idee: gâ nd) IGI (igi: a înțelege, a îngriji). TU(2)RCE (turci: stafii,
nă luci, masca unui cap de cerb) DOE (a da) ON (on: neam, rude, a aduna) NU RETE (rîțe: buche, învă ță tură )
FOI (a se mișca repetat, boală ). ON (on: neam, rude, a aduna) COPO (capul) NOI (noi: leacuri bă bești, apă
neîncepută pentru descâ ntece) ELI AU(3)DE INDO (inde: câ nd) MATEO. SO BAZORIO ISIE (a ieși) MATEO
S(4)OSIE (a sosi) ADO (a aduce) DABO (cetate) FECOIO E NALI (nă lă i: a ataca). TOE (toi: luptă ) POETO (poet)
(5)RUBIE TO AGINO (acina: a se adă posti). ESIO (a ieși) ION NU BOI (chip, înfă țișare) SOTA (sotea: drac)
MARI(6)O (mare) E (este) TRAKO (traci). DABO (cetate) GETO DE (a da) NOE RE (rea) POPA (preot creștin)
DUE (a duce) A(7)E TATO (tată ) LIO (lie: minunat, încâ ntă tor) IN (fibră textilă ). GIO (giu: energic) SO DE (a
da) NOI (noi: apă neîncepută pentru descâ ntece, agheasmă ) SIMO (simie: maimuță ) A LOE (lui) O(8)ROTO (a
ară ta) BISOE (bâ zoi: viespe, bondar mare). IGI (igi: ochi, a privi, înfă țișare) ROE (roi: a pleca, a fugi) AOI (aoli:
a se plâ nge, a se vă ita) AGIO (agie: conducerea unui ținut sau oraș) TAMA (tamă : întâ mplare) R(9)O (rea).
MATO (conducă tor) SIA (sia: comandă care se dă ambarcațiunilor pentru a merge înapoi) DO (a da) DABO

777
(cetate) GETO ON (on: neam) MESIO.

778
 Româ nii au mers cu gâ ndul să înțeleagă cum să dea o lovitură lui Luca în miez de noapte. În neamul lor au
dat stafiile și refuză învă ță tura ca niște bolnavi. Câ nd Mateo a adunat neamul să -l asculte, i-a dat lui Eli capul
clanului, apă neîncepută pentru descâ ntece. Astfel câ nd Bazorio a ieșit (pornit în campanie militară ), Mateo a
sosit și a adus cetatea Fecoio care a fost cucerită . În timpul luptei poetul Rubie și-a gă sit refugiul la noi. A ieșit
și Ion, care după înfă țișare nu este marele drac al tracilor. Noe a dat cetă ții geților un preot ră u care i-a pă că lit
pe toți tații cu veșmintele lui minunate. Astfel, plin de energie a dat noi (apă sfințită ) pâ nă ce toți se
maimuță rea lui și ară tau ca niște viespi. Cu privirile ră tă cite s-au plâ ns agiei pentru întâ mplarea rea.
Conducă torul a dat comanda de întoarcere înapoi în cetate a geților care l-au însoțit în Mesia.

T 17, turnată pe la 320 î.e.n. (1)BAZORIO MATO (conducă tor) SO GETOI ON (on: neam, a aduna)
SETU (setui: a înseta) BOLE (boli: a fi bolnav) STO. (2)CO FORIEO (furie) REGETO (ră gete)
RUPO I (i: a alerga) MACELO (mă cel) SII (sii: a fi) FU(3)GO TO. SOI (soi: a murdă ri) CEO (ceu: oală
de fier pentru mâ ncare) NON (nun: naș, conducă torul nunții) TIL (tel: fir de aur cu care se coase broderia)
NEOS (neaoș: adevă rat). GUE (vrei) MUGI (a rage, a striga puternic) TO(4)PO (țopă i: a să ri fă ră
pauză , a se mișca mereu) RUMUANO OT (din) GETO DU (a duce) NIZA (nizam: ordin, ținut) BESO
O APR(5)OPEO. SO FEIO API (ape) GATIU (gat: ză gaz fă cut de-a curmezișul apei pentru prins pește)
EDE (ede: a țâ șni, rece, a se retrage) LO SPATO(6)E (spă tos: voinic) SO REGETE (ră gete, mugete, strigă te)
RORE (rare: agale, încet, pe îndelete) TAGIO (tă gi: negă ri) ISTRIO. KIDIN (chidinc: tocmeală ,
înțelegere) (7)DU (a duce) IA (a lua) ENI SO AE MUTO (muti: a contribui la o cheltuială ) MULTUE (mult,
cantitate mare). PRISE(8)O (presi: a rezista) SUE A TOTA I (i: a merge) FIE MACELO EDU (edu:
casă de conspirație) MIN(9)ERA (mâ niere: pedeapsă ). INTI (întâ i, primul, înaintea) CUE CORGIA
(corcie: sac prins de oiște de unde caii mă nâ ncă câ nd merg) (10)SON (sâ n: fiu, nepot) GENAO
(gena: mic, slab) SORU (11) AE MATO (conducă tor) (12) SO BAZORIU. (13)MONDAO (mondă ni: a

779
780
se mișca încet) REG(14)ETE (ră gete, strigă te) RIA (rea) ISTRIU ON (on: neam, a însoți) SARO (să ri: a trece
peste) GETO. Medalion stâ nga: MATO GALOTIO ILEO; Medalion dreapta: MATO SITADOI SABO. (Textele de pe
medalioane se citesc de la dreapta la stâ nga).
Conducă torul Bazorio împreună cu geții să i stă teau adunați și ză ceau bolnavi și însetați. Cu ră gete furioase,
au fost fugă riți, rupți și mă celă riți toți. Oala pentru mâ ncare a fost murdă rită chiar de conducă torul adevă rat
al balului. Cu strigă te puternice, murdari și țopă ind de neră bdare, românii din Geta au trecut înot și s-au dus
în ținutul besilor din apropiere. Câ nd s-a rupt gheața și apele s-au revă rsat, voinicii, cu strigă te încete și
gâ nduri ascunse au trecut Istru. S-au dus la Eni și ai lui să ia contribuția în cantită ți mari după înțelegere.
Pentru a rezista toți s-au suit (încă lecat) și au mers să -i taie ră u ca pedeapsă pe această casă de vâ nduți. Mai
întâ i veți pune în cui corcia cu fiul cel mic al surorii conducă torului Bazoriu. Cu chiote rele geții s-a adunat și
s-au mișcat încet să treacă peste Istru. Conducă torul Galatio Ileo; conducă torul Sitadoi Sabo.

T 18, turnată pe la 320 î.e.n. (1)MATIGO LOI (lai: negru, cenușiu închis) GAMO (gă man: mâ ncă u,
flă mâ nd) MAICO GETO (2)ESO (a ieși) RE GENI (gena: mic, slab, lipsit de tă rie) SODINO (sudină :
fecior hă ră zit unei fete pentru că să torie). ALOEANO (aleanu: durere, tristețe) ES(3)O (a ieși) KOKAOE

781
782
(cocaie: lemn strâ mb pe care ciobanii atâ rnă că ldarea cu mă mă ligă ; cocă : copil mic, diaree) ENO SOI (soi: a
murdă ri, neam, fel) DAGIO (dage: adunare) RE (rea) GITO (giță : ră dă cină , neam, gită : vită ) I(4)LO GETO DE (a
da) NO (noi) FEA (fie: fiică ) ZOI. TAN (tană : negură ; ceață ; tană i: oameni proști) TI (ti: a tră i, a locui) GI(5)EO
(giu: viu) E LIC (lic: ceată , gloată ) RA (ră u) DOI. PONOI (pă na: a schimba, a înlocui) EMIE OI (vai!) O(6)I (vai!)
LOUO (a lua) MAICO E LIASO (a lă sa) SOGE (soage: a fră mâ nta, a subția). TO(7)KOE (tocă i: a ciocă ni la ușă ) I
(i: a merge) LERI (leri: gust, plac, farmec) LOEO (a lua) AE PIO (pio: credincios) MACIDO(8)NIEO. ESIO (a ieși)
LOA (a lua, a se că să tori) COP (cop: cizmă cu toc înalt, pă lă rie) ATEO (atei: a se îmbră ca de să rbă toare) SEDE
(șede: suprafața plană a cuptorului pe care se poate ședea sau dormi; ședă : în subordine, reședință ) (9)OI
ISTRIEO ONSO (unsă : aleasă ). GITO (gită : vită ) DUE (a duce) SA(10)RMIZO DE TROGE (a trage) ENO DAGIO
(dage: adunare) DE (a da) (11)NO (noi, nu) FIA (fie: fiica) ZOI (zoi: apă murdară , spă lă tură de vase)
SARMIEGETOSO IZO (izi: a mâ nca). SI (sii: a fi) M (mato: conducă tor) CIZ (scatiu) MIDAI GLMO E (e: preot
judecă tor) MAIZO. Medalion: IO LIA (lie: minune) SARMIEGETOIUZO.
Getul Maico a ieșit ră u cu neputincioasa sudină a lacomului Matigo cel negru. Pentru a alina durerea
pricinuită , strâ mbul și murdarul Eno și adunarea ră ului lui neam, s-au dus la Ilo getul să le-o dea pe Zoi, fiica
lui. A-ți duce viața într-o gloată de oameni proști este ră u de două ori. A o lua (a că să tori) și apoi a o lă sa
(desface logodna) a fost pentru Emie și Maico, o mare fră mâ ntare și supă rare. Pentru că i-a mers vestea de
frumoasă , la ușă au bă tut pentru că să torie acei credincioși macedoneni. Cererea a fost acceptată și a ieșit din
Istria, reședința neamului ei ales, îmbră cată cu haine de să rbă toare și încă lțată cu cizme cu tocuri înalte și
pă lă rie. Această vită de Eno s-a dus la Sarmizo să ne tragă în fața adună rii că nu i-am dat fiica să ajungă zoaie
la masa lor din Sarmiegetoso. Este frumosul conducă tor împă unat Midai Glmo. Preotul judecă tor Maizo.
Medalion: Eu minunata Sarmiegeto-iu-zo.

783
 Τ 19, turnată pe la 323 î.e.n. (1)OROLO SIOE (sîi: a fi) GERO (giri: a închide gura cuiva, a se mâ nia; câ râ i: a
critica, a fi grav bolnav) SIO (sîi: a fi) SIL (silă : obligație, dispreț; sili: a pră da, a alunga) GET(2)O DU (a duce)
NE SABIO (sabie). DI (di: a spune) SILE (silă : obligație, dispreț; sili: a pră da, a despă rți) LOI (lui) BE(3)SE ROI
(roi: a pleca, a dispă rea) KO BASTARNO (bastarnii) I (i: a merge, a goni) FO (a fi) S(4)OLI (solie, înțelegere)
STO (a sta) AGEO (agie: conducere, organ de administrare și conducere în Moldova și Muntenia în feudalism).
NALI (nă lă i: a nă vă li, a ataca) TAURO (puternic, violent) M(5)AT0 (conducă torul) PERSO MACIDONIO
REKA(6)I (râ câ i: a ră cni, a urla, a se opinti) KO MATO (conducă tor) RARE (rare: încet, pe îndelete, în liniște)
KO ESE (a ieși, a pleca). A OFO (of: amă ră ciune, disperare). (7)NI (uite!, privește!, atenție) DO (a duce, a porni)
PETRA MEZIO. OROLO (8)SOI (soi: murdar, josnic) KO MATO (conducă tor) RAGE (a striga, a plâ nge, a ruga)
(9)TO MERSEO (a merge, a pleca) NOI (noi: apă neîncepută , a tă cea chitic, a muri) FATYO (fată ). EDE (e-de: a
se ridica, a spune) CAS(11)O (casa) TO BASTARNO (12)AGEO (agie: conducere) SENI (sinii: tavă mare și
rotundă pentru copt plă cinte; sâ ni: a înă lbă stri, a se însenina) OP (op: listă de acte, registru, inventar)
MI(13)TA (miță : lâ nă scurtă tunsă de pe miel, fire lungi de lâ nă care atâ rnă în smocuri) MATO (conducă tor)
RAGE (a striga, a plâ nge, a ruga) TO. Medalion: DELIGO S (Sarmisetuzo) MT (mato).
Orolo este mâ niat pentru că a fost silit să -și ducă să biile (luptă torii) sub comanda geților. În disprețul lui,
spune că besii împreună cu bastarnii au mers să facă solie și să stea (să slujească ) la agie (conducerea
Macedoniei). Puternicul conducă tor (Lisimah) al armatelor perso-macedonene i-a pâ ndit și atacat pe îndelete
(peste tot) și cu ră cnete l-a fă cut pe conducă torul Petra din Mesio să plece plin de necaz. Ca un conducă tor
nevrednic, Orolo plâ nge ca o fată că toți au mers că tre moarte sigură (să fie stropiți cu agheasmă ). Eu am spus
conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu poți umbla cu pă rul în ochi să vezi numai tava cu plă cinte din tot
ce este pe masă așa cum te plâ ngi tu, conducă torule! (Eu am spus conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu
poți vedea numai cer senin dacă ai pă rul în ochi așa cum te plâ ngi tu conducă torule!) Conducă torul Deligo din
luminata Sarmisetuzo.

784
 Τ 20, turnată pe la 300 î.e.n. (1)OROLO SO (astfel) MADA (madea: pricină , om neserios) TOE (toi: ceartă ,
luptă ) DOSE (dosi: a ascunde, a fugi) RIKO (râ că : groapă mică ). (2)DORINDO (a dori) SOI (soi: neam, fel) KOTI
(cote: ie femeiască ) LITO (liță : epitet pentru fete, femei tinere, față ) ESI (ieși) RIKA (râ că : ceartă , bă taie)
(3)AU FO ZAGIO (zace: a fi bolnav, a fi ră nit) RO (ră u). NON PATI (pă ți: întâ mplă ri) RANO (rană , a ră ni)
SE(4)TO (seta: a înseta) TOR (tor: tizic, ocol pentru animale, adă post) SOI (soi: neam, jeg) LAKOM. PONO
(pă na: a schimba, a înlocui) E LIA I (i: a merge) PR(5)ITI (priti: a avertiza, a sfă tui) MIE ISKIITO (ischiti: a
iscodi, a cerceta) RILO (râ lă : minciună ) GETO EP (ipen: întreg, să nă tos). NAT(6)A (nată : femeie) LEA TI (ti: a
tră i, viață ) MARA (mare, cinste) MACIDONIO GETO IK(7)EA (icia: aici). NON (nu) TALI (tali: plecă ciune) PIKA
(pică : ciudă ascunsă , dușmă nie) E LIA IAI (iai: chiuitură ) SATA (șatia: satisfacție ră ută cioasă ). (8)BRI (bre)
ASTA IN (fibră textilă ) RUBUO (rubă : câ rpă , bucată de pâ nză ) ESE (a ieși) ILA (ilă u: dans ță ră nesc) TIL (tel:
sâ rmă aurită din care se face beteala) BIA (bîia: necaz) (9)KO BASTARNIO.
Stâ nga jos: SEL (sel: șanț prin care se scurge apa unui șuvoi) TITIO (titii: a șopti) DEIE (a da) SOTE (sotea:
diavol) TIL (tel: sâ rmă aurită din care se face beteala).
Dreapta jos. DIO (sfâ ntul) ZABELO GETO DAGIEO (dage: adunare). Jos TALO (tală : adunare gă lă gioasă ,
taifas) MINIE (mâ nie: supă rare) SO UN SOTO (soți, a însoți, camarazi). Medalion: MT (mato: conducă tor),
interior: GUTO S (Sarmisetuzo) ON (on: popor, adunare).
Astfel neseriosul Orolo s-a bă tut și a că zut într-o groapă . Dorind o iie pentru femei tinere, a ieșit cu luptă
iar el a fost ră nit ră u. Nu pă țania l-a ră nit ci setea de avere a acestui neam lacom. Eu am cercetat această
minciună și ca orice get să nă tos la cap, l-am sfă tuit să meargă la Lia pentru a face schimbul dorit. Femeia Lia a
tră it în cinste cu macedonenii și aici cu geții. Nu este pentru Lia plecă ciunea plină de dușmă nie și chiuitură
ră ută cioasă . Bre! cu această bucată de pâ nză de in cusută cu beteală se iese la ilă u iar pericolul sunt bastarnii.
Sfâ ntul Zabelo și geții strâ nși la sfat au spus: cearta și mâ nia/zavistea se însoțesc una pe alta. Se șoptește pe
marginea șanțului să dați dracului beteala. Medalion: Conducă torul Guto al Adună rii Sarmisetuzei.

T 21, turnată pe la 300 î.e.n. (1)DAGE (dage: adunare) BALO (bală : fiară , urmașii stră moșului totemic,
steagul get cu cap de lup și trup de balaur) ON (on: neam, a strâ nge) ANGEA (angel: înger) DU (a duce)
(2)ARMOSA (armata) DACO (nobililor) GEO (viu: plin de energie) ADE(3)SO SONTA (șonta: a schilodi, a tă ia
în bucă ți) DO (a da) MINO (mâ nă ) ILA (ilă u: ciocan mare). (4)DU PORIRE (pornire) SO SARMISE (5)TAUSA
(tă ușa: a ascunde) A GINOI (gini: a ză ri) LA DUP(6)I (după ) ZERI (ză ri) STA PE (7)STEAR (ster: lemn tă iat,
finisat și aranjat în gră mezi mari de formă dreptunghiulară sau pă trată și de diferite înă lțimi, pisc, stei) MOȘ
(stră moșul ancestral) (8)ARIMIN OS (puternic).
Armata nobililor este trimisă adesea din Sarmise de că tre adunarea neamului stră bun să facă ră zboi și să
lovească de aproape cu putere ca un ciocan mare, fiind însoțită de ceata de îngeri. Astfel după pornire, ascuns
privirilor, o urmă rește din înaltul ză rilor stâ nd pe un pisc Moș Arimin Os (Puternicul stră moș Arimin).

785
 Τ 22, turnată pe la 330 î.e.n. (1)SI (sîi: a fi) GOBI (gobi: a lua, a șterpeli) SOE (soi: a dormi, neam) NO (uite!,
privește!) GATOE (gă ta: a termina, a se pregă ti pentru o acțiune, a nimici) GETI BOIO (boi: talie, chip,
mâ ndrie). S(2)O ROT (rot: roată , ceată , a se învâ rti). NI (privește!, a chema) STOE (a sta) ENO NOCTIO
(noapte) TRAGI(3)O (a trage, a lovi, a cuceri) SEIE (a fi, a ră mâ ne, a să ri) TABOE (tabie: redută , parapet de
pă mâ nt la un loc întă rit, șanț pentru delimitarea proprietă ții). SIO (sîi: a fi) AZE (az: eu, primul) TINA (tină :
noroi, pă mâ nt) S (îs) NO (uite!) T(4)OE (toi: ceartă , a se liniști) BICA (bâ ca: atenție, ai grijă !) NOE (noi: cenușă ,
că rbuni, apă descâ ntată ) CA OERI (oieri, ciobani, pă stori) SOE (soi: a dormi, neam). TAGE (tage: negă ri)
ROT(5)IO (a roti) DUE (a duce) BOE (boi: a vopsi, a înșela) IA (atenție!) GETO EDI (ede: a ieși, a declara, a
judeca) I (i: a goni, a alunga) TORO (tor: tizic, ocol pentru animale unde se formează tizicul, gospodă rie, țară ).
TI(6)NE (a ține) STOE (a sta) ENI I (i: a merge, a goni) NOCTIO (în timpul nopții) MACIDO(7)NI SOE (soi:
neam, a dormi) DENIE (denie: rugă ciune de seară ). IA (atenție!) OE STIO (a ști) OI ON (on: neam, a aduna, a
locui) IS(8)TRIEO TOTOE (totoi: toate, mă mă ligă înaltă ) ISTREO DEI (a da) NOE (noi: cenușă , că rbuni, apă
descâ ntată ) S(9)OE (soi: a dormi, neam) OSAZO (osâ nză : avere, bună stare). TAG (tagă : negare, minciună )
SITIO (a siti: a se ră ri o țesă tură , a cerne) EDIA (edia: a declara, a judeca) TRET(10)E (treti: al treilea în rang)
TOT SOE (soi: jeg) MIA NOSI (nosa: haide!) GOBI(11)O (gobi: a șterpeli) MAICO. GETIO GOE CR(12)ICIO (crici:
a trimite vorbă , a stă rui) AIE (acele) OZATE (hozate: calabalâ c, bagaj) SI (sîi: a fi) I( 13)E (a lua) ENO TERIC
(teriac: drog din opiu) CITO (cită : adevă rat, întreg, semn fă cut de oameni la mă surarea unui loc). DE (a da) IO
(14)AI (usturoi) NIO (ni: cuvâ nt cu care se gonesc câ inii) GETO BOEO (boi: chip, falnic, imagine). Medalion: G
(geto) MAI (Maico).
Priviți mâ ndri geți cum am fost furați și nimiciți, câ nd neamul dormea. În timpul nopții Eno și-a

786
adunat ceata, au ieșit și au pâ ndit să tragă (cucerească ) un alt șanț (întă ritură ) ca hotar între noi. Neamul

787
meu de oieri a fost prima ră dă cină pe acest pă mâ nt și suntem atenți ca cenușa lor să aibă liniște în somnul de
veci. Cu minciuni meșteșugite s-au dus să înșele atenția geților care judecau și să ne gonească din toriștea
(țara) noastră . După rugă ciunea de seară câ nd macedonenii s-au culcat, Eno în timpul nopții i-a gonit și acum
stă și ține tabia. Atenție! că știu și alte neamuri toată istoria Istriei pentru care neamul meu a dat cenușă
(trupul incinerat al morților) și avere. Este pentru a treia oară câ nd toți jegoșii mă cheamă pe mine Maico la
judecată să mă șterpelească cu o minciună însă ilată (prin care se vede). Getul Goe a fost însă rcinat să ia acel
calabalâ c al lui Eno cel nebun și să -l ducă la hotarul adevă rat. Eu voi da usturoi acestui câ ine gonit de falnicii
geți. Medalion: getul Maico.

T 23, necitită

788
 Τ 24, turnată pe la 290 î.e.n. (1)DOPA (după ) CAPO (cap, judecată ) DIO (sfâ nt) SABELIO AIU (aiu: usturoi,
arză tor) SOR (soare) (2)SE ZERI (a ză ri) NA (na: a da, a doborî) GLOTO (gloată ) ARMOSO (armată ) DAB
(cetate, întă ritură ) (3)SIRMIO DROMIGTO KRO (croi: tă ietură , lovitură ) MOS (moși: a lucra ceva încet și pe
ascuns) (4)POL (pol: jumă tate dintr-un întreg). TABIO (tabie: cetate) LINA (lina: a potoli, a se adă posti) TO
IS(5)O (izi: a mâ nca) RAGA (rage: a plâ nge) SIO (sîi: a se teme, a se sfii) O RU(6)SI (roși) SEGETA (să geată :
copil să rman). BRE! (7)NODE (nodă : genunchi) NOS (nosa: hai! haide!) GEO (giu: vioi) TOE (toi: mulțime, a
calma) SOI (soi: ales). SAR MOGA (mogă : om simplu, nepriceput) TO DAB (cetate) SCUT (scuti: a apă ra, a
ierta) GET. KOS (coș: tabă ră militară ) RASAR (ră zare: sclipirea razelor soarelui) M. (mato: conducă tor) GITIO
SATO (sațu: să turare) PO (po: a striga pe cineva). Interior: SLIDO (sladu: produs din care se face berea,
gă lă gie).
Sfâ ntul Zabelio a judecat și a dat armatei populare a cetă ții Sirmio condusă de Dromixto (Dromicto), acel
soare arză tor care i-a culcat la pă mâ nt și i-a lovit pe furiș pe jumă tate din ei. Locuitorii cetă ții s-au ascuns să
nu fie mâ ncați, au plâ ns pâ nă s-au înroșit și se temeau ca niște copii să rmani. Bre! Haide să îngenunchem
repede că tre locul ales pentru rugă ciune (ră să rit) și să ne liniștim. Toți locuitorii simpli ai cetă ții geților au
să rit să primească iertare (apă rare). Pâ nă la ră să ritul soarelui conducă torul geților s-a să turat de strigă tele
din tabă ra militară . Interior: gă lă gie.

789
790
 Τ 25, turnată pe la 280 î.e.n. (1)LISIMAKIO NIB (nip: mulțime, lume) ODE (odie: scâ rbă , ură ) I (i: a merge)
SOSIE TRA(2)GI (a lovi, a înșfă ca) RO (ră : rea) FALANGEO SATRIO (șatră : clan, neam). TI (ti: a ataca, a se
lupta) RO (ră : rea) R(3)EN (reni: plajă , mal nisipos și râ pos) DU (a duce) PO (pu: a striga) IMA (îma: maică ,
mamă ) IO. II ++ ZERINDO (ză rind) D(4)E (a da) CAPEO (cap) PURGEDE (a pleca) SATRIO (șatră : clan, a locui)
ZUNA (a suna, a chema) (5)RUDA (neam) OA (cuvâ nt care exprimă uimire) GINO (gini: a vedea) A NOSTREO
TAM (tam: întâ mplare). A(6)RO (ar-e: a lă uda) ON (on: neam) UM (om: înțelept, generos) ARO (ar-e: a
stră luci, a lă uda). NOE (noi: cenușă , că rbune, apă neîncepută pentru descâ ntece, a se înnoi) (7)DEO (sfâ nt) III
(Mâ ntuitorul) I (i: a merge) GETI ON (on: neam, a însoți) LU(8)RE (luru: recalcitrant, ră u) SO ROPOSI (ră posa:
a se odihni, a muri, a se opri) KAD(9)O (a cade, a lă sa) PRINSO (a prinde). DE (a da) O GEO(10)LO (gioale:
picioare) GIU (viu) EDO (ede: a trimite, a judeca) LO DRO(11)MIOXTO. DOGIO (dogi: a vorbi cu voce ră gușită )
O(12)DIE (odie: scâ rbă , ură ) SOBORIO (sobori: a se strâ nge pentru sfat) COL(13)OTE (coloti: a fugă ri, a
speria) IT (iț: copil neastâ mpă rat) NO (uite!) RIPOI (râ pi: a batjocori, a disprețui) SO.
Lisimakio cu mulțimea lui dușmă noasă , a alergat și a sosit să ne lovească ră u cu falanga neamului să u. Eu i-
am atacat cu putere la un mal nisipos și râ pos și i-am fă cut să -și strige mama. Ză rind pe cer (deasupra
capului) că Mâ ntuitorul ne-a dat două cruci, am plecat la neamul meu și am chemat toate rudele noastre să
vadă minunea întâ mplată . Cei adunați au lă udat cu înțelepciune minunea ce stră lucea. Cenușa (moaștele)
sfâ ntului Salvator/Mâ ntuitor al geților ne-a însoțit și ne-a ajutat să -i oprim pe acești ră i, să cadă prinși. Le-am
dat la gioale și i-am trimis spre judecare lui Dromioxto. Cu voce ră gușită și plină de dispreț a chemat soborul
să privească acești copii neastâ mpă rați și speriați, vrednici de batjocura lor.

T 26, turnată pe la 280 î.e.n. (1)DROIO (droaie: mulțime) M (mato: pă rinte) G (geto) TOGIE (togi: locuri
netede, luminiș în pă dure, adă posturi în câ mpie) BI(2)ZO (bâ zoi: viespe) GETO TORSO (întoarce) S(3)APO
(sapie: mă celar) SONTA (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți) LISIM(4)AXO. BRE BURO (bură : dans popular, a
bucura) KOP(5)O (cop: mă sură de capacitate de un litru, urcior, cofă ) NOE LIG (leg: legă mâ nt, testament)
LAKIMA (leghin: flă că u, june) (6)EI DE (a da) UNI (a uni) OSIU (osi: tare ca osul, a se osifica) IT (iț: copil
neastâ mpă rat) L(7)A EO. ITERO (itros: slujbă religioasă fă cută dimineața) POIT (poitră : zi care urmează sau
precede o să rbă toare) K(8)EDO (cedvă : jumă tate dintr-un trunchi de copac pentru covată ) ANO IZI (izi: a
mâ nca) MO(9)R (a muri) OPTO (opt). EA O I( 10)N (in: plantă textilă ; ine: fibră ) OBOSI RE (ră u) I(11 )T (iți: a
se uita pe furiș la cineva, a arunca o privire curioasă ) ALTO ASE(12)O (așă u: hâ rleț, a să pa) REPO (ră pi: a fura,
a fermeca, a încâ nta) BISA (bâ ză : albină ). Medalion ELIE (ilie: a fi mare, a stră luci, a fi bogat) S (Sarmisetuso).
MT (mato: conducă tor).
Droaia de geți în frunte cu conducă torul lor au ieșit din ascunză torile câ mpiei și pă durii și s-au întors ca
viespile asupra lui Lisimaxo să -l taie în bucă ți și să -l mă celă rească . Bre! Hai să dansă m cu cofele în mâ nă că
noi vrem să facem acum legă mâ nt trainic și să dai în unire (că să torie) pe flă că ul tă u cu neastâ mpă rata mea
copilă . După slujba religioasă , a doua zi a început să rbă toarea (petrecerea) ce a durat jumă tate de an, iar opt
meseni s-au îmbuibat pâ nă i-a mâ ncat moartea. Ea este o fire delicată și a obosit ră u să fie privită pe furiș de
alții care vor să o smulgă din casa pă rintească și să o ia pentru farmecul ei de albinuță . Medalion:
Stră lucitoarea și puternica Sarmisetuso, Conducă torul.

791
 Τ 27, turnată pe la 280 î.e.n. (1)FATO (fata) ZESA (zisa) MARIC(2)O (Marica) COCOM (cocon: copil) PO
(câ te) SOFI(3)I ESE (a ieși) PO (strigă t la distanță ) A(4)ZI SONT(5)IO (șonți: a se îmbră ca cu haine de
tâ rgoveț) TEASO (tasă : tipsie) (6)CROSTERE (creștere) (7)DOTO (zestre) FIL(8)O (fiu) MIO SAT(9)O (satu)
CAP (cap, șef) DIOGISO DA(10)BICO FI OS (osi: a fi tare ca osul) CO. GIP (gib: cununa miresei, întunecat) GILI
(cili: suri).
Pentru fata zisă Marica copila Sofiei, a ieșit de azi strigarea că se îmbră cată cu haine de tâ rgoveț, va mâ nca
din tipsia primită de zestre și va crește ală turi de fiul meu Diogiso, tare ca osul (voinic) care este capul
(conducă torul) satului Dă bâ ca. Femeie mă ritată poartă straie sure (întunecate).

792
 Τ 28, turnată pe la anii 280 î.e.n.
Stâ nga sus: STRATO (stratu: structura de rezistență a unui acoperiș formată din colțari că priori, popi,
leațuri sau scâ nduri; patul germinativ al legumelor; conducerea militară a unui stat) I (i: a alerga) AT (at: cal
tâ nă r, armă sar) MOLIO (molâ u: bleg, liniștit, molatic) DABO (cetate);
Stâ nga mijloc: STRATO (stratu: conducerea militară a unui stat)) ILO (ili: a sparge, a dă râ ma, a apă ra)
ZIDO (zid) DABO (cetate);
Centru sus: SAR (șar: hotar, limită ) DABO;
Centru mijloc: TALI (tali: plecă ciune) PICO (pică : multe, a veni) SARMISETOUZO E (e: lă caș de cult,
judecată , adă post) IOI. ON (on: neam, rude, a însoți) TOTI GIOI (vioi) STRATO (stratu: conducerea militară a
unui stat)) I (i: a merge, a alerga);
Centru jos: MATO (conducă torul) BOERO BISETO LO SAR (sar: a să ri, a bate) MONGA (mangă : om
încă pă țâ nat°, ambițios) TODO (todo: gă lă gie, a bate) I (i: a merge, a alerga) ESTE. NO (nu) LOSO (a lă sa) URLO
(a urla) ROA (ră u) LO ON (on: neam, a strâ nge) TO (la, că tre) GROMADA (popor) SARMISETOUZO;
Dreapta sus: STRATO (stratu: conducerea militară a unui stat)) IG (ig: a cerceta, ochi) SOE (soi: neam, fel,
jeg) BORA (borâ t: urâ t, scâ rbos) PONOI (ponâ ie: potecă ) IG (ig: a cerceta, ochi, a privi) SOE (soi: neam, jeg);
Dreapta mijloc: STRATO (stratu: conducerea militară a unui stat) I (i: a alerga) IG (ig: a cerceta) SOE (soi:
neam, jeg) LO SAR (șar: hotar, șanț, limită )) GETO;
Dreapta jos: STIRATO?? (stratu: conducerea militară a unui stat) I (i: a merge, a alerga) IG (ig: a cerceta,
ochi, a privi) SOE (soi: neam, a dormi) POR (por: claie, stog) GERU (frig) LO PERIEO (a pieri) DABO (cetate).
Conducerea militară aleargă că lare pentru liniștea cetă ții. Conducerea militară apă ră zidurile cetă ții.
Hotarul cetă ții. Vin (trimit) plecă ciuni din Sarmisetouzo, casa Mâ ntuitorului. Tot neamul se adună repede și
aleargă ală turi de conducerea militară . Conducă torul boero Biseto I sare cu ai lui la luptă și aleargă unde este
gă lă gie (tumult). Mulțimea Sarmesetuzei nu lasă nici un neam s-o urle de ră u. Conducerea militară cercetează
orice neam borâ t care intră pe poteci murdare (ascunse). Conducerea armatei aleargă și cercetează orice
neam care trece hotarul geților. Câ nd gerul este nă prasnic și te ucide, conducerea militară aleargă și veghează
ca cetatea să poată dormi.

793
 Τ 29, turnată pe la 280 î.e.n. (1)IBERO A EDI (ede: a trimite) AE GISEO (zise: a spune) ONE
BOERO BISETO (2)MARO FEREO (a feri, a apă ra) A ARMOSE IO. GENEO (gena: regulat, slab,
mic) SOEA (soi: a dormi) O(3)N (on: a aduna) LOSI (a lă sa) FOCE (a face) SODOE (a sudui: a dă scă li, a
dojeni) POE (poi: pleavă de câ nepă ) STIEO (a ști) AGE (agie: conducerea unui ținut) INDI(4)U (inde:
unde, câ nd) LOCA (loc) SETOE (sete) RODE (roade: a chinui, a rupe) SIGE (minereu) OM. ELE
EDI(5)O (ede: a iscodi, a cerceta) ZABOLIEO ASEN (asen: înțelept, medic, suflet de erou) DAGI
(dagi: pumnal în trei muchii care ară ta rangul social) SONO (sana: a vindeca) (6)RIPOE (râ p: murdă rie,
râ pi: a să pa adâ nc). O EDIO (ede: a trimite, a provoca) ANE TOTIO (7)OA (uimire) IEO (a lua) ON (on:

794
795
neam, a însoți) ROPOI (ră pă i: a bate toba) ERO (era) ON (on: neam, clan, a însoți) A(8)RMOSEO. ELI EUDIAS
SIO (sii: a fi) (9)S0 BAIO (bai: supă rare) MATEO SO ON (on: neam, a însoți) S(10)ATRIO (șatră : neam, clan)
ON (on: neam, a strâ nge, însoțitor) ARE ICOE(11)RU (ichiuri: sforță ri, a se încă iera) MOESO PETREO (piatră )
APO (ape) (12)SEMENI (a semă na) ROSIE (roșu, înfuriat) TIN(13 )IE (a ține). TRAMATI (a trimite) IO
A(14)NO EDI (ede: a ieși, a cerceta) GIROE (gira: a garanta) ESI(15)O (a ieși) ALOE (al-lu: a necă ji, a pă că li)
SODE (șede: în subordine) (16)NOE MACEDO(17)NIO. KOT (bă ț gradat pentru mă surat lichide; a coți: a
mă sura) POC (pac: ghem) GETEO MATO BOERO SO.
Eu, boiero Biseto, mare comandant al armatei l-am trimis în solie pe Ibero care a mers să -și spună vestea și
să iscodească . Gonind repede dintr-un loc în altul ca pleava de câ nepă pentru a-și striga porunca agiei, fă ră
locuri unde să -și potolească setea și odihnindu-se pe pă mâ nt, acest om a dormit foarte puțin. Datorită
obligațiilor pe care le-a avut de îndeplinit, el s-a îmbolnă vit și a fost dus la asenul Zabolieo care l-a cercetat
cu grijă , s-a socotit și a reușit să -l vindece de murdă ria trupului. În toți anii spre mirarea tuturor, el a fost luat
la armată și era trimis ca ștafetă a oștirii pentru a iscodi. Eli Eudias este supă rat pe atacurile lui Mateo, care cu
mulțimea clanului să u se însoțesc pentru a se încă iera în Moesia atunci câ nd apa se face piatră (îngheață ), se
întă rește ca osul și ține. Eu anul trecut am ieșit cu iscodire și am trimis vorbă că garantez ieșirea din
subordinea noii Macedonii care i-a pă că lit. Mă surată și pă strată astfel de boierii conducă torului geților.

796
 Τ 30, turnată pe la 275 î.e.n. (1)BOERO BISETO ON (on: neam) SOTI (soți, luptă tori) RIODOI (ră tui: a salva)
LOI (lu: conducă tor) RA (ră u, dușman) BIDO MATO (pă rinte) SARMATO. (2)PURGEDIEO (a purcede) ON (on:
a aduna) SONTIEO (șonta: a schilodi). ATOCO (a ataca) IE BISO (bâ ză : viespe) GALO GEONAS(3)TIO ON (on: a
aduna) MESIO BOERO BISETO RETERODUI (retiradui: a se retrage din fața dușmanului) DA(4)BOE (cetate)
SO POIR (poivă °: contra) REDOIE (ră tui: a salva). LO RETIE (ră țoi: a hă rțui, a înfrunta) TAOI (tă oi: mocirlos,
apos) RIPO (râ pă ) (5)EASU (iazu: eleșteu) NOZOE (nazar: spaima, groază ) TOPITO (a dispă rea). ON (on:
neam) ZA(6)RO (zara: a lega, a ră suci) TOTO (toți) ROBIO (robi) GETO (7)GALOIOE. (7)IE (a lua) A SOME
(somi: blă nuri de samur) DO (a da) DOPA TOBERIE (tă bă rî: a nă vă li) LAPISE RIOG (a ruga). BIRSE (bâ rsane:
oi cu lâ na lungă ) RIO (râ u) BA (nu) ROI (roi: a pleca) SEI (să i: cai speriați) ZABELIEO SATO (satu: înă lțime) ++
+++ I (i: a alerga) SARMIATO NI (ni: uite!) DABO GETO +++
Boiero Biseto împreună cu luptă torii clanului să u, l-au salvat de la strâ nsoare pe bă rbatul Bido, că petenia
sarmaților. Boiero Biseto și soții să i au purces și au atacat ca viespile pe galii din Geonastio, adunați în Mesia
obligâ ndu-i să se retragă în cetate unde s-au salvat. În timpul înfruntă rii, galii au fost împinși într-un loc
mocirlos cu o râ pă înspă imâ ntă toare și un iaz mare unde mulți s-au înecat. Toți galii care au scă pat de la înec
au fost legați și duși în robie de că tre geți. Lapise, te rog să iei aceste blă nuri de samur și să le dai după ce vei
ajunge la ei. Din înă lțimea binecuvâ ntată cu puterea crucii lui Zabelieo să gonești și să pleci cu bâ rsanele chiar
peste râ uri că tre sarmați spunâ nd: privește sfâ nta cetate a geților! Lapise.

T 31, turnată pe la 170 î.e.n. (1)DAGI (dage: adunarea) BALO (bală : fiară , neamul stră bun) ON (on: neam,
soț, a însoți) TURNO (a înturna, a întoarce) SE DU(2)SE ON (on: popor, a locui) OLU (ol: vas mic pentru
bă utură , veselie, bucurie) BESE ROPOE (ră pue: a ră pune, a doborî) STA (a sta) (3)DACO PANT (panță : veston
de câ nepă ; pantin: figurină reprezentâ nd o figură comică ) GEIO (giu: viu). MISAGE (misie, mesaje) (4)GITA
(giță : neam, ră dă cină ) SARMISETUZO SEO PON(5)TA (ponta: a socoti; pontua: a scoate în evidență ) SOLO
(soli) RA (ră : ră u) (6)AGI (ag: loc, a pune la punct, a face). NO (uite!) ON (on: a locui, însoțitor) ANGA (anga:
hotar, a mă sura afară ) (7)DIEO ZABELO SE SOCO (socoa: socoteală , bă taie) IO LUO (a lua).
Adunarea neamului a pus un soț să se ducă la neamul vesel (bețiv) al besilor iar la întoarcere acesta a fost
ră pus și stă tea dacul (reprezentantul adună rii neamului stră bun) ca o haină de câ nepă ce se mișcă . Mesajele
neamurilor din Sarmisetuzo au fost scoase în evidență ră u de că tre sol în acel loc (la besi). Uite, sfâ ntul Zabelo
a fă cut această judecată pe care eu am luat-o iar solul a fost mă surat(bă tut) afară .

797
 Τ 32, turnată pe la 150 î.e.n. (1)KOTO (cotă : caută , cercetează ) POLI (polei: ființe supranaturale din basme)
BOI (boi: înfă țișare, chip, fel) CIRO (ceru) SARME (Sarmisetuzo) TO(2)GEO (togii: loc neted, luminiș în
pă dure) TUTO (toate, toți) SO (așa, atâ t de) MAIRE (mare, a se mă ri) BIRUI (a învinge). KO(3)PO (cop: cană de
1 litru, toc înalt de cizmă , fund de pă lă rie) DU (a duce) DABI (cetate) GETO SISTA (sista: a opri, a pune
deoparte, a întrerupe). SIR(4)O (sira: succesiune) SARBA (sarba: a să rbă tori, a se odihni) GERO (geru) POE
(poi: pleavă de câ nepă ) STA (a sta) DAB(5)A (cetate) OSO (osi: a se întă ri ca osul, puternic) A ESO (ieși) DUK
(a duce). PO (po: a striga, a chema) DAGEO (dage: adunarea) BALO (neamului stră bun) SO POSERE (pozore:
siguranță , atenție) PO (po: a striga, a chema) DIGEA(7)BA KITO (chită : grijă , dorință mare) ON (on: neam, a
locui, a aduna, a însoți) SARMISETU(8)SO. TOG (tog: proprietate prin comasarea unor terenuri) IMITO (a
imita, a repeta după , a face ca) KAPI (că pii: poartă cu boltă ). SE UD(9)O (a uda) TO (câ t, despre) OLO (ol: vas
de lut pentru lichide, oală ) TO DA (a da) DAB (cetate) SE(10)TO (sete) SIO (sîi: a fi, a veni) POR (por: gră madă
de fâ n sau paie, că piță ). TO (tu) NUMIA (a numi, a desemna) (11)DEO (sfâ nt) SEA (sia: strigă t cu care se dă
unei ambarcațiuni comanda de mers înapoi) DAE (a da) TO (pentru, cu, la).
Cercetează înfă țișarea fă pturilor (îngerilor pă zitori) de pe cerul Sarmisetuzei și descoperă toate locurile
unde lumina a biruit și este cu atâ t mai mare. În cetatea geților au fost duse și puse deoparte că nile pentru vin
și hainele de să rbă toare (s-a postit). Pleava de câ nepă (perioada de post) a stat destul în cetate și s-a întă rit ca
osul dar trebuie să iasă și să fie dusă astfel ca să înceapă șirul să rbă torilor de iarnă . Cu atenția cuvenită să fie
chemată adunarea neamului stră bun și să se strige că degeaba mai au griji locuitorii Sarmisetuzei. Toate
ținuturile vor imita poarta cu boltă (cetatea principală Sarmisetuzo). Câ t despre oalele de lut, se vor uda
pentru că în cetate este o sete câ t stogul de fâ n. Sfâ ntul te-a numit pe tine (adunarea neamului)să anunți
sfâ rșitul postului și întoarcerea la viața obișnuită cu bă utură și mâ ncare de dulce.

798
Τ 33, „Album de familie”, tă blița este în fapt un pomelnic religios turnat pe la anii 125 î.e.n.

T 34, tă bliță necitită turnată de mato Bigero înainte de anii 80 î.e.n.

799
 Τ 35, turnată înainte de anul 80 î.e.n. (1)ISTRO GETA RECA (râ că : ceartă , sfadă ) BO(2)SOE (bosoi: copil mic
și dolofan) AEO (aia, aceia) GENO (fă pturi cerești, duhuri protectoare) RUME(3)NO (româ n, româ nesc) OI
COIE (coi: a se foi de colo-colo) MATO D(4)ABO ARMEO. RUOURA (roura: a că dea rouă , a ploua puțin) (5)DA
POIEDE (mulțime, nă vală ) LO (uimire, durere) ON (neam) G(6)ENO (duhuri ale stră moșilor) KLOPOIE
(clă pă ug: bleg, prostă nac) BISI(7)KO. DOE (a da) DIIO (divin) (8)ZEO (fierbere) MOG (moc: bâ tă , fig. cap) EZO
(ese) MITOKO (mitoc: metoc) ROA(10)GEO (a ruga, a cere iertare) MATO M(11)OIESOE GET(12)OE MONTO
(ciot, ră mă șiță ). R(13)OA ZIEO ON (14)ANGIEO GLOTE LOPOI (lă pă i: a mâ nca cu lă comie; lopă i: a se bă lă ci, a
flecă ri) STOMAE (stomac) (16)ROBIRE I (a merge) DABO SOE (soi: neam, slin). DOI SATE IO GETOI (18)RASE
(pline pâ nă la margine) IO ON (a strâ nge) TALI (salută ri, plecă ciuni) PI(19)CO (a picura, a curge mereu)
GENO (înger) IG (pană de lemn sau metal folosită la despicatul lemnelor, nadă ) LOSOE (20)KOTO (a că uta)
POLO (polei: ființe cerești, nă luci) GENIEO N(21)AIG (naică : termen de respect folosit pentru o femeie la țară )
ISTRIANO KOR (cor: ansamblu muzical, melodie, dans în formă de cerc, ceată , horă , adunare, fâ n adunat în
cerc). (vertical) MIO SAR (șar: șă nțuleț într-o piatră ) MONGATO (mangotă : fă râ mă , parte mică , bucă țică ).
Geții, copiii dolofani și frumoși ai Istrului au pornit sfada aceea vai, cu duhurile protectoare stră moșești ale
româ nilor, vai, câ nd mato umbla de colo-colo prin cetatea Armeo. Neamul prostă nac al lui Bisica a nă vă lit
întocmai peste duhurile stră moșilor câ nd a început să dea ploaia. Să dea patosul ceresc peste acest ciot de geți
și să -i alerge cu bâ ta la mato Moiesoe pentru a cere iertare ca la un metoc. Cetatea acestui neam murdar
merge în robia stomacului crezâ nd că îngerii câ nd se adună în roua zorilor de zi, flecă resc și înfulecă . Eu am
strâ ns două sate pline ochi de geți și i-am pus să facă plecă ciuni repetate care să fie ca o nadă pentru duhurile
stră moșești, astfel ca adunarea femeilor respectate istrene să poată cerceta chipul îngerilor și al duhurilor
stră moșilor. Bucă țica mea de scriitură

800
 Τ 36, turnată pe la anii 82-44 î.e.n. (1)BOERO BISTO PURCEDO (purcede: a pleca la drum, a
porni o acțiune) ON (on: neam, a însoți) SONTO (șonta: a tă ia în bucă ți, a schilodi) RI(2)OMIONU
(româ nii). SO EGIE (ege: a stă vili, a strâ nge laolaltă , a cerceta) NIBIO (nip: lume, mulțime) SO ON (on: a
aduna, neam, a însoți, a locui) MESIO. SUP(3)TOE (supți, pră dați) MAIERO (maier: fermier, mic agri-

801
802
cultor) LO KOLO (colo: acolo) RE (ră i, a se înră i) GETO ISTR1O SO(4)GI (sogi: a subția, a rupe în bucă ți
aluatul) RAPTO (rapt: a smulge, a lua cu forța, a cuceri un teritoriu) ON (on: neam, rude) DEO (a da) TRIPA
(tripă i: a umbla repede, a alerga la trap) LELE (femeie cu purtă ri rele). LO MOROE (moroi: strigoi) SO
(5)AGINO (acina: a-și gă si refugiu, a se adă posti) AIO NOSETRI (noștri) NOBALEO (nobili) DABO GETO
(capitala) (6)TOEG (toiag; toiegi: a bate ră u, a că lă tori pe jos cu toiagul) TRIPA (tripă i: a umbla repede, a
merge la trap) LELE (femeie cu purtă ri rele) RIOMIONU(româ nesc). SOSOI (șoșoi: a șopti, a vorbi încet la sfat
de taină ) PATO (pață : întâ mplare, pă țanie) (7)TRASO (scrisă ) MATO (conducă torul) BOERO BISTEO. G (get).
DAPIESO, (8)G. OROLIO, G. ZURASO, G. GUERO, (0)G. ZAMIO, G. GORMIO +++ (10)G. SEIZO, G. MANISO, (11)G.
BERISOE, G. DOG(12)IE, G. KARPODO, (13)G. PARIOSO, (14)G. MONTUEO, G. GURO ESO, G. PELUET. Alfabet
religios TROPEI (tropă i: a că lca apă sat cu picioarele) TO TOSE (tosă ni: a apă sa) RO (ră u) OS (tare, puternic)
TAR (tar: povară , sarcină ). MIST (miști: încă lță minte subțire fă ră toc purtată de bă rbați, cu ei se încă lțau
morții) MATO (conducă tor) STIGO (a striga) IM (im: jeg) GIE (vie) IEO (a lua).
Boero Bisto împreună cu însoțitorii să i româ ni au pornit la drum să facă ră zboi. Astfel, a strâ ns spre
cercetare întocmai mulțimea neamurilor din Mesia. Jefuiți, micii fermieri de acolo s-au înră it (ră sculat)
împotriva geților de la Istru care au rupt în bucă ți și au luat cu forța glia stră bună a neamului pe care au dat-o
unor lichele (tripă lele). Astfel strigoii s-au adă postit la ei, iar ai noștri nobili româ ni din capitala (cetatea)
geților i-au toiegit pe aceste lichele. Pă țania a fost șoptită la sfat de taină de getul Dapiso, getul Orolio, getul
Zuraso, getul Guero, getul Zamio, getul Gormio, getul dreptcredincios (mare preot) Seizo, getul Maniso, getul
Berisoe, getul Dogie, getul Carpodo, getul Parioso, getul Montueo, getul Guroeso, getul Peluet și scrisă
(turnată ) de conducă torul boero Bisto. Cu alfabet religios. Câ t despre cei care vor că lca în picioare această
poruncă vor fi ră u apă sați (pedepsiți cu moartea). Conducă torul le va da miști și le va striga: jeg viu ia-i!

803
 Τ 37, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)NOBALO BOERO BISTO TEI (țeli: a ținti, a lovi) DIO (die: a îndemna caii la
drum lung) NO(2)BALI (nobili) EA (ia: atenție!) ON (on: neam, a însoți) SONTIO (șonta: a tă ia în bucă ți, a
schilodi) TRAKO (traci) SIE (sii: a se sfii). SO O(3)N (on: neam, a însoți, a locui) TURNIO (a întoarce, a înturna)
ON (on: neam, a aduna, a însoți) SONTOKA (șontâ că i: a șchiopă ta) REGE SIO (sii: a fi) D(4)U (a duce) FIORO
(fior, durere) TO BOIO (înfă țișare, chip). + OA (strigă t de uimire) GINO (gini: a observa, a bă nui) AORE (aorea:
câ teodată ) MIO (5)SARBA (a să rbă tori). RONESI (ponevi: țesă tură groasă din lâ nă , bumbac sau câ nepă din
care se fac covoare ° ° sau alte așternuturi ță ră nești) SIO (sii: a fi, a se sfii) RADEO (rade: adună ri, sfaturi)
KEUTURO (cheotoare: mușcă tură , cazan mare, colțurile gurii) (6)SOA (șoa: expresie cu care se asmuță câ inii)
LUE (a lua) LO DEO (sfâ ntul) ZABELO. TECIO (teci: caiet) RE(7)NTE (rente: veniturile pe un imobil pe un an
de zile) LO BOI (figură , chip) LO RUSORO (rușală : bir plă tit de curteni în Ț ara Româ nească ) PUSO (a pune, a
așeza) + PRIN(8)SO (a prinde) SIO (sii: a fi, a se sfii) DIE (die: a spune) OLO (ol: vas mic pentru lichide).
ROINA (roină : groapă , pricină ) SATO (sat) ZIEO (a zice) A(9)MO (ama: mamă , femeie) NUZI (nuzi: a ieși în
față , a instiga) SON (son: fiu) SENIK (senic: țesă tură de in sau câ nepă pentru rufe, ștergar). LO AGI (agie:
conducere) NO (privește!) P(10)OE (poi: pleavă de câ nepă ) STA (a sta) DABO (cetate). LO GEZO MITO (mită ,
venit fraudulos) KUEO (cui: țeapă n de bă utură ) P(11)E OMO (oamă : mamă , femeie) PE LOSO (a lă sa) LO ROIN
(roinic: a umbla fă ră rost) SESI (sesie: lor de pă mâ nt agricol deținut de un ță ran ce face parte dintr-un
domeniu feudal mai mare). (12)GEOLO (gioale: picioare) CAPO (cap) NO (nu) LUI LO DIE(13)O ( sfâ ntul) …DI
(a zice). A GINO (gină : vină ; gini: a pâ ndi, a observa) FER (a feri) SE SKO(15)BO (scoabe: adâ ncitură , loc
pă duros) IO PRINSO (a prinde) (16)TRASO (trasă : încă odată , lovitură ). KOTO (cotă : a cerceta) POLOGENIO
(polojenie: poveste, snoavă ) + E (preot).
Nobilul boero Bisto și-a adunat cu grijă nobilii să -și îndemne caii pentru a lovi și a tă ia în bucă ți pe fricoșii
traci. Astfel la întoarcerea însoțitorilor (oastei), locuitorii s-au strâ ns pentru că regele șchiopă ta (era ră nit) și
a fost adus, iar pe fața falnicului să u chip se vedea durerea. Sfâ nta minune se observă câ teodată la să rbă toarea
mea. La locul adună rii am pus covoare pe jos în jurul cazanului mare și i-am îndemnat să ia (din el) pentru că
le-a dat-o sfâ ntul Zabelio. S-au trecut la catastif veniturile curtenilor pentru plata birului cuvenit dar chipurile
lor s-au aprins și au început să strige însă i-a prins sfâ nta rușine câ nd le-am spus de oluri. Se zice că mama își
scoate în fața satului totdeauna fiul îmbră cat în senic pentru a se fuduli. Privește la felul cum a condus această
pleavă de câ nepă care a stat în fruntea cetă ții. Câ t despre Gezo, mita îi ajunge să fie țeapă n de bă utură iar pe
mama lui o lă sa să umble fă ră rost în sesie. Sfâ ntul le-a spus lor: unde nu este cap, vai de picioare! I-am pâ ndit
pentru că s-au ascuns într-o vă gă ună unde i-am gonit, i-am prins și i-am lovit. Cercetată și povestită (trasă ,
scrisă ) de preotul judecă tor credincios în cruce.

804
 Cele trei figuri situate în partea de jos a tă bliței se gă sesc și pe T 29 turnată pe la anii 280 î.e.n., iar preotul
cu blana de lup pe cap îl gă sim pe T 12 turnată pe la anii 380 î.e.n. și T 33 (cca. 280 î.e.n.). Aceste realită ți
istorice dovedesc faptul că stră moșii noștri nu numai că și-au scris trecerea prin timp mai multe sute de ani,
dar ei au avut organizată și o adevă rată arhivă , statul nefiind pră dat sau cotropit în secolele VI-I î.e.n. astfel nu
se puteau pă stra aceste vestigii fabuloase pentru adevă rata noastră istorie. Jegurile cacademice și altele la fel
de monstruoase spun că în această perioadă geții nici nu ar fi avut o structură statală , nicidecum un stat și o
cultură proprie care să impună folosirea scrisului!

805
 Τ38, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)BASTARNIO ENI NI (uite!) DU (a duce) BIO (bâ ia: atenție!) A (2)SITI (siti:
a cerne cu sita) SEO (seu: gră sime de oaie) TEPUE (țepui: a încercui cu un cordon de soldați, a trage pe sfoară
pe cineva) SOE (soi: neam, a murdă ri, jeg) KIO (câ i: ciung, schilod) D(3)ABO (cetate) MAGEA. NO (uite!) POE
(poi: pleavă de câ nepă ) KAI (că i: a jeli, a plâ nge, a necă ji) OSO (osi: a fi tare ca osul, puternic) (4)MAI (mai:
ficat) REBE (rebe: câ știguri, afaceri) RO (rea) RIOMIONU (româ nii). SO ON (on: neam, a aduna, a însoți)
SONTI(5)O (șonta: a schilodi) DABO (cetate) GETO DAKI DE (a da) ROA (rea) ZABELO. LOE (a lua) (6)BOERI
BESTO BASTARN (bastarni) RIOMION (româ ni) ORIO (orie: plasă de prins pește cu burduf, a prinde) (7)NIRE
(nire: uimire) OSO (tare ca osul) ON (on: neam, a strâ nge, a locui) TESIEO (teașă : semn de hotar dintr-un
copac tă iat). LO SENIC (senic: țesă tură de câ nepă pentru rufe de corp, ștergare, fețe de masă ) LO BOE(8)RO
BISTO TRIPA (tripă i: a alerga, a merge la trap) LETO (lete: liniște, tihnă ) ARMOSO (armata) ON (on: neam,
însoți) (9)DOE (a da) TO PERGILO (perghel: cerc, zidă rie în arcadă sau în cerc) DISIE (desie: gră madă , des).
PURGED(10)OE (purcede: a pleca) SONTO (șonta: a tă ia în bucă ți, a schilodi) LO RUSO (rușală : roșeață ; rusav:
roșcat, blond) AGINO (acina: a-și gă si refugiu) AIO (11)NO SETRI (șetri: șatre, neamuri, clanuri). ON (on:
neam, a locui) OBALIO (obielos: să rac, zdrență ros). DABO (cetate) G(12)ETO ON (on: neam, a locui, a aduna)
GERI (geri: a închide gura cuiva, a spă la și întinde° pâ nza la ger pentru albire) SIO (sii: a fi) DESI (des, mult)
NO (hai!, haide) T(13)UE (tui: țicnit, nebun) TIE (ție: a ține) PIRGILO (perghel: cerc, zidă rie în arcadă sau în
cerc). NOE (noi: a se îmbolnă vi) A SON (sîn: fiu) DIMO (14)SOPTOSIE (șoptos: rostit în șoaptă ) AGIEO (agie:
conducerea° unui oraș sau ținut) ON (on: neam, rude) TOS (tos: mă cinat mă runt) IR( 15)EA (irî: alifie folosită
la țară pentru diferite boli) ON (on: a locui, a însoți) O SETRIO (șetri: șatre, neam, clan). TRASO (turnată ,
scrisă ) MATO (conducă tor) BOERO BISTO OT SESIA (sesie: lot de pă mâ nt dintr-un domeniu mai mare, moșie)
G (get). Medalion stâ nga: ++++++++ D (dabo: cetate) S (Sarmisetuzo) dreapta: +++M (mato: conducă tor) B
(Boero Bisto).
Privește Eni bastarnule, și du-ți în Macea, cetatea neamului tă u murdar și schilod, seul sitit și câ știgat prin
vicleșug. Uite această pleavă de câ nepă care se că iește cu putere din toți ficații că au fă cut o afacere proastă cu
româ nii. Astfel sfâ ntul Zabelo a spus locuitorilor cetă ții geto-dacilor să se adune pentru luptă și să dea
ră utatea înapoi. Boero Bisto i-a luat pe româ ni și a oprit astfel mulțimea puternică a bastarnilor la marginea
hotarului unde locuiesc. Cu steagul lui boero Bisto în frunte, oastea s-a adunat în liniște și a alergat pentru a
se da (încercui) cu mare desime în jurul zidurilor cetă ții. Au purces să taie ră u pe roșcovanii care și-au gă sit
adă post printre șatrele (neamurile) noastre. Neamul cetă ții geților a închis gura (i-a înțepenit) pentru
totdeauna multora din neamul zdrență roșilor care alergau ca niște nebuni și se țineau în cerc. Se șoptește
prin agie că Dima, fiul lui boero Bisto s-a îmbolnă vit și este uns cu ire?? iar rudele îl însoțesc să ajungă la șatra
sa. Turnată (scrisă ) pe moșia geților de că tre conducă torul boero Bista. Medalion stâ nga: Sfâ nta cetate
Sarmisetuzo; dreapta: Credinciosul în sfâ nta cruce, conducă torul boero Bisto.
Trebuie să scot în evidență că pe această tă bliță am gă sit 4 semne pentru consoana S, 5 semne pentru
vocala I, 3 semne pentru vocala E, 4 semne pentru vocala O și 3 semne pentru consoana T, aceasta° dovedind
priceperea uluitoare a celor ce au scris tă blițele dar și nivelul lor fabulos de a înțelege și lucra cu mulțimea de
semne.

806
 Τ 39, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)BERESIO LOE (a lua) BOERO BISTO LO ARMOSO (armata)
DIS (devreme) (2)KATE (cațe: gură -rea, cicală ) LE IO (ia: a lua) DABO (cetate) GETO. NEI (nei:
ză pezi, promoroacă ) ISELE (isolă : insulă , ostrov) AT (at: cal) RESO (reză : ză vor, rize: șă nțulețe) MO(3)ZILEO
(mozoli: a murdă ri, mozol: umflă tură ) RO (ră u). SOTRI (șatre: clan, neam) BOAI (boi: a înșela,
a pă că li) OSI (osi: tare ca osul, puternic) TORIO (tor, toriște: tizic, ocol unde stau animalele și se adună
gunoiul, gospodă rie) DIME EDIO (edie: a ridica, rege, a scoate, a declara). T(4)ULI (a pleca pe furiș)
MIORIEO (mior: berbec de un an) TUPO (tupi: a se ascunde, a netezi) MULOE (mulă : om lipsit de
energie) GAIO (gai: pă dure la șes) RIEO (râ u) DOE (a da) S(5)OE (soi: neam, fel, caracter, jeg) LU BIO
(bâ ia: atenție!, pericol). MUE (muie: a duce cu vorba) ZIGEO (a zice) NU E OZIMA (azimă : pâ ine sfin-

807
808
țită ) ROSTE (rosti: a spune, a mă rturisi) PU(6)SE (a pune) RETO (rîțe: buche, învă ță tură , carte) GIO (giu: viu)
RIOMIONU (româ nesc). SO ON (on: rude, a aduna) ADO (a aduce) BEREO (bere) D(7)ES (mult, repetat) SIEN
DIO (sfâ nt). SO NOBALO (nobili) SIRO (sira: succesiune, urmașii cuiva) SOTRI (șatre: neam, clan, rude) BOSOF
(8)TAU (tă u: iaz, baltă , pră pastie). ON (on: neam, rude, a însoți) O PO (po: a striga) AESTO (aista: acesta) SIEO
(sîi: a fi) INIE (inie: apă amestecată cu sloiuri de gheață ce plutesc primă vara pe râ uri). PATIEU (pă ță u:
pă țanie) LAGI (lagi: a se strâ nge la masă , liturghie pentru meditație) (9)FATISO (fă țișa: a înfă țișa, a prezenta)
A (a: stră moș, creator) ++ RUDIO (rude, neamuri) KUE (cui: ascuțit, țeapă n, nemișcat). NI (privește!, haide!
atenție) ETE (este) TUP (tupi: a se ascunde, a netezi) GIO(10)GEA (ghioci: car sau că ruță ce se poate scurta
sau lungi după voie cu ajutorul unui cui ce se fixează în inimă ) FETO (fețe) (11)UIO (uie: uliu, șorecar) PASO
(pă sa: a merge). MATO Jos pe chenar: OZOR (ozor: desen, model de țesă tură ) MI BETIGO (betegi: a se
îmbolnă vi, a ră ni).
Boero Bisto i-a luat comanda armatei cetă ții geților lui Beresio pe care i-a dat-o el mai devreme pentru că
este gură -rea. Iarna, câ nd treceau printr-un ostrov, calul l-a aruncat într-un șanț (pe Dima) unde s-a murdă rit
(schilodit) ră u. Neamul lui adunat la toriște, a înșelat cu putere spunâ nd că el l-a scos pe Dima din apă . Acest
om lipsit de tă rie a plecat ca un mior și s-a ascuns într-o pă durice pe malul râ ului dâ ndu-și arama pe față și
aducâ nd nenorocirea peste el. Ne-a dus cu vorba zicâ nd că învă ță tura vie româ nească nu pune să iei azimă
pentru a mă rturisi. Astfel rudele au adus de mai multe ori bere ca jertfă sfâ ntului Sien. Așa, succesiunea
nobilei șatre (spițe) Bosof s-a dus în pră pastie. Însoțitorii au strigat de ce acesta (Dima) a ajuns în apa plină cu
sloiuri de gheață . Pă țania a fost înfă țișată rudelor credincioase trecute la cele veșnice printr-o liturghie pentru
meditație. Privește cum este fața acestui uliu care merge întins pe ghioci. Deasupra că lă rețului: Conducă torul.
Jos pe chenar: Ț esă tura (viitorul) mea a fost stricată (distrus).

809
 Τ 40, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)NOBALO (nobil, conducă torul neamului) BOERI BISTO MATO (ocrotitor,
pă rinte) DABO (cetate) (2)GETIO ON (on: a aduna, a însoți) TUTUA (a că lă ri) TO DUSE SIBIO T(3)URA (tură : a
da o raită ) PRIZI (prinzi) DIE (di-e: a conduce la judecată ) MAZISA (mazetă : ageamiu) REBODEN(4)O.
TEROSEIO (arcașii) ONTI (undi: a cerceta cu grijă , a prinde) KIODE (chiote) NORADO (popor) (5)SA (sa: atac)
ON (on: neam, a aduna) SONTIO (șonta: a tă ia). SOA ANGI (înger) NO (uite!) BOE(6)RI BISTO PI DIO (sfâ nt)
TIAZ FALIO (fală ) ILEO (ili: a conduce) (7)GENIO (gena: mic) RIC (râ că : zâ zanie). ALORIAO (oloreală : adiere)
ON (on: a strâ nge) CAPIO (8)LUTA (lupta) SI LOU (lua) DABO GETO SIE(9)REMA. ROFI (ră fui: a face ordine)
SOTE (10)SII (sii: a se sfii) KINO (închina) SAELO (saiele: adă post pentru vite) (11)BOERI BISTO ILE(12)O
(ili: a elibera) DETIO (dați-o) SETI (siti: a cerne) REIO (ră i) NOBIILEIO. (Alfabet religios) TRASO (scrisă )
SARMIS TIO (strigă t) GE (ge: nobil) ZIO (zi) IO.
Nobilul boeri Bisto, conducă torul cetă ții geților a adunat că lă rimea și s-au dus toți că tre Sibiu, să -l atace și
să -l prindă pentru judecare pe vicleanul Rebodeno. Arcașii au cercetat cu grijă și cu chiote, norodul a atacat
clanul dușman pe care l-a tă iat ră u. Avâ nd ală turi îngerul să u pă zitor și pe sfâ ntul Tiaz, cu fală conducă torul
boeri Bisto a învins cu mică zâ zanie (luptă ). Cu puțină trudă a strâ ns cu luptă pe capul (șeful) dușman și a luat
cetatea getă Sierema. Gospodarii satelor eliberate s-au închinat în fața lui boeri Bisto și au primit drept de a se
așeza în locul nobililor ră i. Eu am scris-o și am strigat-o în cinstea lui Sarmis pentru ziua sfâ ntă .

810
 Τ 41, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)OI GELO RUO (rui: roșcat, cu barbă roșie) SOP (sopă : bâ tă scurtă
și groasă ghintuită la un capă t cu fier, ghioagă ) TURNO (a înturna, a întoarce) NATA (nată : femeie,
soție) LIO (Lia) E LOE (a lua) ZOE. (2)REU (ră u) FALANGEOI (falangă : lemn gros de care se legau
picioarele celor care erau bă tuți la tă lpi, bă taie la tă lpi) SECI (seci: parapet, întă ritură din copaci tă iați)
MELOE (milie: îndurare) DUEO (a duce) (3)ZABELOE. SOE (soi: a dormi, a murdă ri) SARBA (să rbă toare)
GERO (ger; gerar: ianuarie) ED (ed: a se ridica, a judeca) ON (on: neam, rude, a aduna, a însoți)
(4)LOSO (a lă sa) FOGE (a fugi) SO DOE (a da) LO ARMOSOE (armată ). RE (rea) (5)KAOE (că oi: a
bolborosi) BAGO (a bă ga) TEO (tio: cuvâ nt cu care se alungă animalele, ură ) ARMOSOE DABO (cetate)
GET(6)O TAROSE (tă rosi: a împuternici, a însă rcina) OI ENO ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) NI
(a privi) SABOE (să bui: a face cu socoteală ) OI DOE (a da) CESO (ches: ordin dat pentru tă ierea capului
osâ nditului) LUE (a lua) LO GENEO (gena: mic, slab, tâ nă r). E LUO (a lua) AZE (azi) SO PORTUE
(a purta) S(8)ENIC (senic: țesă tură de câ nepă , ștergar fă cut din țesă tură de câ nepă ) LOE (lai: negru,
cenușiu). LO AGIETO (a ajuta) DOE (a da) TOGO (tog: fâ naț, proprietate prin comasarea unor terenuri,

811
812
loc neted, adă post) AREDEO (arete: berbec pentru dă râ marea zidurilor cetă ților) ARI(9)CEO (aricit: zbâ rcit,
ascuns, ghemuit, strâ ns) LO GASI (a gă si) TORE (tor: ocol pentru animale, tizic) OI DUE (a duce) DABO
(cetate) GETO. NOEI (noi: cenușă °) (10)FOE (foi: a se umfla, a se mișca continuu) LIO GENEO (gena: mic) DIO
(sfâ nt) DONIZETO LO PATRI (țară ) DEO (sfâ nt).
Alfabet religios (stâ nga – se citește pe vertical): OT (din, aparținâ nd de) MEI (miei: puiul oii, animale
neajutorate și sperioase, a bodogă ni) GOI ADIM (adumi: a se îmbă ta) PUTORI. PII (piu: preot, credincios) I (i:
a merge) TOR (tor: adă post pentru vite, acaret) IO OTIS STROGOI (a certa). Orizontal sub imagine (se citește
de la stâ nga la dreapta): KOTO (cotă : a cerceta) POCO (pac: ghem) GETEO. Orizontal în dreapta preotului se
citește obișnuit, dar „sto” din „bisto” este scris pe vertical: MATO BOERO BISTO + LINESTIi (liniște, se citește
vertical); jos pe chemar: TOEGO (toiag) +++ I (i: a merge, a alerga) – G (get) – G +++TIL (tel: fir de metal aurit
din care se face beteala) EDO (ede: a judeca, a se ridica la cer) IG (ig: poartă , intrare, a stră luci).
Acest Gelu cel roșcat cu ghioagă (buzdugan ca semn al funcției de conducă tor în armată ) s-a întors
(pă ră sit) de la soția Lia și este luat (că să torit) cu Zoe. În întă ritura sa a fost bă tut ră u la tă lpi ca să primească
îndurarea/iertarea lui Zabeloe. A ză cut pâ nă la să rbă torile de iarnă câ nd s-a ridicat împreună cu rudele și a
fost lă sat să fugă să se întâ lnească (dea) cu armata lui. Pentru a opri zâ zania rea care o bă ga în armata cetă ții
geților, a fost împuternicit Eno să -l strâ ngă (prindă ) cu atenție și cu socoteală pe acest nimic, să -l scurteze de
cap și să -l ia. Este luat și azi a fost purtat într-un senic negru prin cetate. Cei care l-au ajutat au fost gă siți
ascunși în ocolul vitelor, aduși în cetatea geților iar adă posturile lor au fost dă râ mate cu berbecul. Puțina
cenușă a fost împră știată pentru Țara Sfântă și dă ruită sfâ ntului Donizeto. Cei din neamul lui Goi s-au speriat
și s-au îmbă tat ca niște putori! Eu Otis împreună cu preoții am mers și le-am strigat: liniște! Scrisă și pă strată
de boero Bisto credinciosul în sfâ nta cruce și conducă torul geților. Sfâ ntul toiag al geților care merge și bate în
sfintele porți ferecate ale judecă ții cerești!

813
 Τ 42, turnată pe la 82-44 î.e.n. (1)NIP (nip: mulțime) RO (ră : rea) GIOU (gioi: vioi, aprig, neliniștit) IO LAZE
(laz°: teren° cură țat° de curâ nd pentru a-l face arabil sau fâ neață ) KOR (cor: ceată , adunare). IO DU (a duce)
DABO (cetate) (2)GET RIEP (râ p: jeg; râ pi: a batjocori) ENTRIGA (ceartă , a nemulțumi) NIO (noastră , noi) GE
(ge: nobil) RIOMION (româ n). (3)SOI (soi: neam, a murdă ri) IO FACTIOZE (facțiose: grupuri de indivizi care
lucrează împotriva guvernului, în folosul unei facțiuni) UNI (a fi împreună ) DO (a da) ON (on: neam, a însoți)
INTRI(4)KIE (intriga: a instiga, a pune la cale o intrigă , a complota) BOERI BISTO. REUNE (reuni: a aduna, a
chema) RO (ră i) DU (a duce) ANT(5)ONEI POE (poi: pleavă de câ nepă ) STA (a sta) DABO (cetate) GET ZI (a
zice) I (i: a merge) LO R(6)ERIO (a ră ri) ON (on: neam, a aduna, a însoți) SONTA (șonta: a schilodi, a tă ia în
bucă ți) LUE (a lua) LO BOERI BIS(7)TO. SO REPUSO (repusa: a rezista bine, a se odihni) GENIO (gena: mic,
slab) SES (șez: reședință , centrul administrativ) TASE (tase: vas plat și rotund, ceașcă ) (8)SENI (sinii: tavă
pentru copt plă cinte, masă ță ră nească joasă cu trei picioare, fund de lemn rotund) SA NOBALIO BOERI
BIS(9)TO. SO SORE (sorei: regină ) MESO (mesi: a sta la masă ) ON (on: rude, a aduna, a însoți) KOPO (cop:
mă sură de capacitate de 1 litru, ulcior) N(10)O. SAR (a să ri) MONGA (mangă : om încă pă țâ nat și ascuns) TO.
LITI (lițe: epitet pentru femei sau fete tinere, chip) MO(11)TI (moți: a se îmbră ca de să rbă toare) PO (po: a
striga) GENIO (gena: mic, slab) RI (ri: a trage, a lovi) OM. TOLE (țoale: haine) SEI (sîi: a fi, a veni)
(12)NOBALIE DA (a da) BIKO (bâ ca: ai grijă ).
Mulțimea rea și aprigă împotriva mea s-a adunat pe lazuri°. Eu m-am dus în cetate batjocorit și certat de
nobilii noștri româ ni. Am dat de aceste facțiose murdare care s-au unit și s-au însoțit în intriga lor împotriva
lui boeri Bisto. Acești ră i au fost chemați unde, s-a dus la această pleavă de câ nepă și Antonei care a spus să
meargă împreună în grupuri mici pentru a-l lua și tă ia pe boeri Bisto. Într-un loc cu soare puțin, boeri Bisto
împreună cu nobilii să i stă teau la masă . Regina sa a stat la masă cu cei adunați dar nu a bă ut. Acest om
încă pă țâ nat și ascuns a să rit pe tine. Fetele tinere și femeile îmbră cate de să rbă toare strigau că acest om slab
te-a lovit (ră nit). A fi îmbră cat cu haine de nobil nu dă de grijă (bă nuială ).

814
 Τ 43, turnată pe la 82-44 î.e.n. Scriere sus: (1)COO (coa: trebuie să ) IRIM (irimă : inimă ) GETO MESO (mesă :
a intra într-o încurcă tură sau nenorocire) ON (on: neam, a aduna, a însoți) MEGAL (megal: funcție mare)
CENEO (ceme: creștetul capului) (2)SOAP (sopă : mă ciucă cu coadă scurtă ) ZOALO (zoală : chin, zbucium). ON
(on: neam, rude, a aduna°, a însoți) RENIA (renie: plajă , mal nisipos) SOOE (soi: a dormi) DOIE (a da)
(3)ZABELO OI GIES (gies: a învia, a reveni la viață după o grea suferință ) OELO (obela: semn, linie pentru a
marca într-o scriere) ROIO (a pleca, a mișuna) NO AN (4)ON (on: a aduna, neam, a însoți) OSOCO (a se usca, a
nimici) TOI (toi: încă ierare, bă tă lie). OS ZIEO OA (mirare) (5)TRUDO (trudă , chin, muncă ) DABO (cetate)
GETO.
Scriere jos: POLI (polei: îngeri) LOASO (luase) MATO H (i: a merge, a alerga) SARMSETOUZO Scriere
stâ nga: XOY (Goi) POLMOI (pă lmoi: palmă mare) GENIO (înger pă zitor) OS (puternic).
Scriere dreapta: DIEO ZABELIO OSOI (loc umbros, dos) GEO (giu: viu) TRAO (tragă : un fel de targă trasă
pe pă mâ nt de boi, a trage) GIG (frumos) ZI (a spune, a zice) I (a alerga)
Scriere sus: Poporul trebuie să știe că inima marelui conducă tor get a fost lovită de un chin cunoscut.
Anul trecut câ nd dormea pe un mal nisipos (plajă ) a fost lovit vai! fă ră pricină (pe la spate) după ceafă , dar
Zabelo
l-a înviat și nu l-a lă sat omorâ t. Pentru cetatea getă au urmat zile chinuite și fă ră stră lucire (putere).
Scriere dreapta: Dio Zabelio a spus să alergă m cu frumosul chip viu pus pe o targă trasă de boi, la un loc
umbros sau ferit de priviri.
Scriere jos: Îngerii l-au luat pe conducă tor și au alergat cu el la Sarmisetuzo.

815
Scriere stâ nga: Palmele mari ale lui Goe au fost puternicii îngeri pă zitori.
În centrul discului IO BOEROBISTO MATO. Eu conducă torul boero Bisto.

816
În centrul discului IO BOEROBISTO MATO. Eu conducă torul boero Bisto.

817
 Τ 44, turnată în anul 44 î.e.n. (1)DIAKO (diac: copist de cancelarie, învă țat) MATO (pă rinte) ERI (ieri)
GERO (giri: a închide gura cuiva, a să pa groapa pentru cineva; câ râ i: a fi grav bolnav, pe patul morții) (2)DABO
(cetate) GETO A ITROS (itros: slujbă religioasă oficiată dimineața devreme) IOI (divin, Sarmis, Mâ ntuitorul)
(3)DO (a da) TOTO. AZIO (azi) ZOE A TE(4)MIO (teamă ) TAZ (tas: cutia milelor, taler pentru câ ntă rit) DI (a
zice) POETO ERI GERIE (giri: a închide gura cuiva, a să pa groapa pentru cineva; câ râ i: a fi grav bolnav, pe
patul morții). TOTO SERA (seară ) TERO (ter: catran) DIE (die: a zice) ASIO (azi) ZISI CAER (caier: lâ na prinsă
pe furcă din care se toarce firul) TA(7)ICO (taică : tată , pă rinte) RAPOE (ră puie: ucidă ) CAPEO. MEST(8)I
(mestii: încă lță minte ușoară și fă ră toc din piele subțire purtată de bă rbați) ZOE PEO (piu: credincios) IGI (igi:
ochi, a spune, a avea grijă ) PIO (piu: preot) ILO (9)I (i: a merge, a alerga) BADI (frate mai mare) SO. BOERI
BISTO MATO (conducă tor) ERI GERIO (giri: a închide gura cuiva, a să pa groapa pentru cineva; câ râ i: a fi grav
bolnav, pe patul morții) DABO GETI COR (cor: ceată , adunare).
Ieri, în cetatea geților° (capitala Sarmisetuzo) s-a fă cut itros și s-a cerut de la Mâ ntuitorul să dea totul
pentru pă rintele (conducă torul) bolnav cum este scris de că tre diac. Zoe se teme că azi a venit ziua judecă ții
cum spune poetul pentru cel care ieri era grav bolnav. Toată seara trecută a aiurit iar azi au zis că s-a terminat
caierul iar capul pă rintelui a fost ră pus. Astfel Zoe i-a spus preotului Ili să -l încalțe cu miști pentru ultimul
drum și să aibă grijă de fratele să u mai mare. Moartea conducă torului boeri Bisto a fost anunțată de adunarea
cetă ții geților.

818
819
 Τ 45, turnată pe la anii 35 î.e.n. (1)MATO BESINE ROI (roi: ciucure, garnitură de șnur) LEO (leu) MATO
(conducă tor) EDI(2)A (ede: a spune, a declara) SO GISO (gisa: a visa) TO ON (on: neam, a se aduna)
ZABELO(+) G(3)E (ge: nobil) OI (strigă t de uimire) GETO SOI (soi: neam) SIE LO P(4)ESE STA LO DABO
(cetate) GETO (5)BOERO BISTO. ON (on: neam) BERI (bere) SE TO(6)EGI (a bate cu toiagul) TISEO (tisă u:
chimir) DOELIE (a se duela) FIU LUE KOE SOB(7)O. IO EDONE (idenie: încercare) LIAU (a lua) ILO FIE SO
ROME (8)SO EDEO (ede: a spune) DO (a da) NE TETOE (tetea: tată , bunic, om în vâ rstă ). LO ATENA NOE
(9)DOSIE (a dosi) LO SIFO GESO (ghes: a îndemna) ON (on: a strâ nge) ARM(10)E TIRIE (țâ râ i: a curge foarte
puțin; cu țâ râ ita) BOERO BISTO LO(11)SE ODOT (odată : câ ndva). TIO (tio: cuvâ nt cu care se alungă °
animalele) IDE(12)O (gâ nd) ZAMOLSEI AGO (agă : comandant militar) (13)ONERO E SOTO (soți) GE(14)RO
(geri: a se uni) GETO DABIO (cetate). (15)DIO (sfâ ntul) DIONISE TO OSIE (bucată de lemn sau metal pe care
se fixează roata) (16)PATRIT (pă trat) SOSELI (șoseli: a pietrui un drum) DOD (dodi: a nimeri) MITODI
(mijloace).
Conducă torul Bezina, uns ca leu ocrotitor, a spus că a visat cum neamul nobil al geților trebuie să se
adune în jurul sfâ ntului Zabelo, să -i pese de sine pentru că stă în cetatea getă a lui boeri Bisto. Neamul se
îmbată cu bere și se bate ră u iar cei cu stare se duelează ca fiul lui Coe Sobo. Eu am încercat să -l iau pe Ilo să
mergem la Roma și să cerem să dea drumul pă rinților (solilor) noștri captivi. La Atena, am dosit la Sifo arme
strâ nse cu țâ râ ita la îndemnul nostru, pe care boeri Bisto le-a lă sat odată (câ ndva). Cu acest gâ nd strigat de
Zamolsei, comandantul militar Onero și soții să i s-au unit în jurul cetă ții geților. Sfâ ntul Dionise a spus că
pentru a merge pe drum cu o osie pă trată , trebuie încercată orice metodă .

820
 Τ 46, turnată pe la anii 27 î.e.n. (1)LOSA RONI GIGO (gige: frumos, tâ nă r, scump) MAMA CO NOI IG (ig: a
ieși, a opri) ZIMZO (zumză i: a câ nta la un instrument cu coarde prin ciupire sau lovire) (2)CAMAREN
(camarad: om de încredere, însoțitor) LOI NIEA (ni-a: personalitate, important) COZON ON (on: neam) SCITO
OI (oi: pă șune, ținut) (3)GRAMI0 DABI (cetate) MIC SOL GETO. AI OI STRIE(4)O (a striga) AG (ag: a face,
parte; agie: conducere) PICIE (picie: micime) OI (oi: ținut, teritoriu) SATRIEO (șatră : neam, familie) LENO
(leni: a se codi, codoș) IG (ig: ușă , a lega, a cerceta) ΤΑΜΑ (tama: important, credincios) R(5)OBI SOSIM. POI
EGNEO (ignee: fă cut de foc, arză tor) NIC (mic) CAIE (că i: a se vă ieta, a se plâ nge) MASORA (a mă sura)
(6)TORNO (a turna). IG (ig: intrare, a cerceta) SENO (sine: a iscodi, a tă lmă ci) DEO (a da) ΟΡΟΙ CAME (came:
ușa sanctuarului, a ruga) STAI (7)MO. IG (ig: a spune) SONOS (sona: a fi fioros, a că uta ceartă ) OM DIE (a
spune, a zice) CAPI (cap, conducă tor) SENTA (Creatorul, Dumnezeu). LIMA (mie) (8)GOSO (gasa: a gă si) IG
(ig: intrare) GALO MONSIRO DIMPO IG (ig: șanț, obstacol) O (9)DABE (cetate) AG (ag: loc, a aranja) ZIDOI. NI
GATEO (gă ta: a termina) AS (as: parapet, a închide) SONI (sona: a se sminti, a se certa) GOT(10)O (gotă :
dihanie de speriat copii, zi de post) AN (anul trecut) DOGA (dogă i: a ciopli la doage) SIE (sii: a se sfii). IG (ig:
țintă , a lega împreună ) O CROIM DET (deț: mă sură pentru bă utură ). IG (ig: ușă , ieșire) O (odihnă , a se culca,
strigă t) ON (on: neam, familie, a se strâ nge) (11)IESI EMA (ima: a murdă ri cu noroi, a înjura). IN SORZIE
(surzie: liniște absolută ) OI SOI (soi: a dormi) SOM (som: a se liniști) LOIU (negru, întuneric, pe lună ). (12)AM
(am: hotar, oprire bruscă ) ON (on: clan, a se aduna) NIGEOI (a ninge). SEO GONI (a alunga) RATO (ră țoi: a
certa) TAGO (tagă : a nega, a jigni) LONEO (luna).
Vertical stâ nga și râ ndul de jos: COTO (cotă : a că uta) PE TEGOTEI RAGO (ragea: rugă minte) GETO SAFEO
(safi: curat) EG (ege: a strâ nge împreună ) COSI (a coase) TOG (togi).
Vertical dreapta: MOIEO (moină : a se dezgheța) AZGA (aziga: creșterea apelor) OSAN (osana: cuvinte de
laudă , slavă lui Dumnezeu) AG (ag: a face, loc) DIEM (a da) SEIC (șeic: barcă mică ).
Casetă stâ nga: POR (por: claie, stog) SENO (sina: a înțelege) I (i: a merge) CAP (cap, conducere) SOTI (soți,
însoțitori) GILOZIMO GETO.
Casetă dreapta: ZIC DO (a da) ON (on: neam) POGASIM (pogă zni°: a se minuna) CORZ (a ține în corzi: a
controla soarta cuiva). Imagine vertical stâ nga: IO MATO; vertical dreapta ORILIEO.
Dragă mamă , lasă pe Roni, să meargă cu noi și să ne însoțească cu deosebitele lui câ ntece într-o
mică solie getă a scumpului Cozon la cetatea scită Gramio. Câ nd vom intra în micul teritoriu al acestui
neam leneș (viclean), le vom striga acestor supuși ai locului, că noi puternicii sosim! Apoi cu mici
înflă că ră ri, vor spune cu mă sură durerea lor. Să cerceteze bă trâ nii și apoi eu voi sta să dau judecata

821
sfâ ntă . Dumnezeu/Senta i-a spus conducă torului să vă cerceteze pentru a deveni Om. Am trecut șanțul cel

822
mic° și am gă sit locul în zid pentru a intra în cetatea galului Monsiro Dimpo. Nici terminarea fioroasei
palisade cioplită , nu m-a înduplecat și nu m-a înfricoșat anul trecut. După ce am luat-o, am croit o beție. Toată
ceata murdară de noroi a ieșit afară să se culce. Ne-am ogoit și ne-am culcat într-o liniște de mormâ nt sub
cerul liber. Ne-am trezit deodată toată ceata pentru că ningea. Am fost goniți dar nu puteam certa sau jigni
luna!
Vertical stâ nga: Caută pe Tegotei să ceară geților să coase și să strâ ngă togi noi.
Vertical dreapta: După dezgheț, apele au crescut și am dat bă rci oamenilor să treacă înapoi, aducâ nd
laudă lui Dumnezeu.
Casetă stâ nga: Înțeleptul Gilozimo al geților care merge în fruntea oastei (soților).
Casetă dreapta: Zic! Soarta a dat neamului această minune, care ne ține adunați pentru a ne îndruma. Eu,
conducă torul Orilieo.

Monedă Stâ nga (text scris de la dreapta la stâ nga) MATO (conducă tor) ORILOE TIMO (teamă ) IA (a lua)
EI TO (tu) FORI (foră i: a pufai) D (dabo) S (Sarmisetuzo).
Dreapta PU (sunet cu care se imită pupă za) DIO AT (at: armă sar) LEU LUE SAMUE (samă ) LO ON (on:
neam) SONTO (șonta: a schilodi) RIOMUNO (româ ni) SO (astfel) NOBALIE (nobilul) DO (a da) EDO (ede: a
judeca) LO PATRA (pă tra: a înfă ptui).
Stâ nga: Cel care a bă gat frica în toți umflâ ndu-și° pieptul este Oriloe conducă torul cetă ții Sarmisetuzo.
Dreapta: Sfâ ntul i-a spus celui iute ca un armă sar și curajos ca un leu, să ia seama la cel care s-a luptat cu
neamul româ nilor și astfel nobilul Eno să fie judecat pentru cele să vâ rșite.

823
824
 Τ 47, turnată pe la anii 10 î.e.n. (1)GOTE (gotă : nă lucă , dihanie de speriat copii) SONIO (sona: a se sminti, a
alerga fă ră rost) SO ON (on: a strâ nge, soți, mulțime) TUR (tur: raită , alergă tură în jurul) NIO IGE (igi: a ochi, a
înfrunta) O PRADE (a pră da) (2)OSE (osi: a se întă ri ca osul, puternic) LOPOE (lupoi: lup mare). STO ASAGE
(așași: chiar așa, imediat, întocmai) IO RIOMUNO (româ nul) I(3)LO IDEO (idee, gâ nd) A GINO (gini: a observa,
a cere cuiva socoteală ) RE (ră u) GETOI STRIO (a striga) ON (on: neam, a însoți, mulțime) N(4)APOE (înapoi, a
înapoia) ODE (odie: ură ) OCIO (oci: ochi, a privi; ocei: a se descuraja). ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) NOE
(noi: a tă cea chitic) PANO (pă na: a schimba) NIO A GIN(5)O (gini: a pâ ndi) AE (ei) ONO (unu, primul) CETRO
(cetera: a certa pe cineva, a se lupta) = D (dio)-S (Zabelo). SOAT (soat: pereche, soț) LEIO (leu, viteaz) ON (on:
a aduna, a însoți) S(6)ONTEO (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți) RIOMUN (româ n) OSI (osi: a se întă ri ca osul,
puternic) ERI SERIO DO (a da) NI (noi, nouă ) GEM (a geme) (7)SO ROPU (ră pui: a doborî, a învinge). SO SOE
(soi: neam, a dormi, murdă rie) KOTIZO NIO SO FILO (fiu) (8)RANIO (ră nit, a ră ni) EDOE (edi: a da o lovitură a
țâ șni) SAGEO (să geta: a trage cu arcul) LO PEPTOE (piept). EA (el) EOI (ioi!: strigă t de durere, sperietură )
(9)GEOSO (jos) ROMEO LO SARMISETUZO. DE (a da) IN(10)DOI (îndoi: a se îndurera, fă ră credință ) FOE (foi:
stomac, boală , burtă umflată ) CATIA (cață ; femeie rea de gură , că țea: femeie stricată ) TODI (toate, toți) TOE
(toi: luptă , ceartă ). DO (a duce) KALIS(11)TE (calistire: să pă ligă mică ) IO KOTIZO NIO ONO (una, prima) APO
(apă ) +(sfâ nt) ZOEO E(12)SO (a ieși) ROPU (ră pui: a ră pune) SOSI EA. SON (sâ n: fiu) DUE (a duce) TOLO (țol:
țesă tură din in sau câ nepă folosită pentru a face cort sau pentru a duce ceva voluminos și fragil) BISE (bâ zâ i: a
plâ nge) CO CORIOSO PO (po: a striga) DABO. TRASO ON (on: a aduna, neam, a locui) (14)SAE (saia: țesă tură
subțire de lâ nă sau bumbac cu cusă turi ornamentale) TO PEIO (a pieri) DABO ERI SERO (seară ) MA RIZO (a
rizui: a face un șanț mic în lemn sau metal. Ei să pau, scriind invers pe niște plă ci de bronz unde turnau plumb
sau aur ca să facă tă blițele descoperite la Sinaia și majoritatea covâ rșitoare dispă rute în prezent).
Jos cu alfabet religios: OTIO (otie: ră să rit de soare) ED (ede: a judeca, a se ridica) TI (ti: viață , a locui) DOSE
(du-se) STOI (a sta) TAOI (tă oi: apos, umed). Medalion stâ nga: COTISO (se citește de la stâ nga pe sub imagine)
RIZI (rizui: a să pa un șă nțuleț; se citește de la stâ nga pe deasupra imaginii) ROOS (plin de rouă ); centru DlO
(sfâ nt); dreapta DIO MI ZOE. Nu este deslușit textul de jos.

825
 Noi ne-am pomenit înconjurați de o mulțime de oameni care se învâ rteau în jurul nostru, ne goneau ca
niște nă luci, ne atacau cu putere să ne prade ca o haită de lupi. Ne-am oprit imediat iar eu Ilo Româ nul am
avut gâ ndul de a-i pâ ndi pe acești ră i, m-am ră țoit și am strigat la ei, iar mulțimea s-a dat înapoi descurajată
dar plină de ură . Ne-am adunat și pe tă cute cu credința în sfâ ntul Zabelo, toți ca unul i-am pâ ndit și ne-am
luptat cu ei. Soții viteazului leu româ n s-au strâ ns și s-au luptat cu putere ieri seară pâ nă a dat în noi oboseala
dar i-am învins. Neamul lui Cotizo s-a culcat dar fiul să u a fost ră nit în piept de o să geată . El striga de durere și
a fost adus de la Roma la Sarmisetuzo pe jos (pe corcie). După lupta cu aceste că țele (femei rele de gură și)
fricoase (beșinoase), pe noi toți ne-a cuprins durerea. Câ nd el a sosit, eu Cotizo am ieșit doborâ t și am adus
pentru noi prima apă sfințită (agheasmă ) a lui Zoe și să pă ligă . Fiul a fost dus pe țol prin toată cetatea și a fost
plâ ns cu strigă te de curioși. Ieri seară tu ai murit iar cetatea și-a pus haine de să rbă toare și mi-a cerut mie să
rizuiesc (scriu) în placă și s-o trag (torn). La ră să ritul soarelui se va ridica precum roua și se va duce să fie
judecat și să stea în cealaltă viață . Medalion stâ nga: Cotizo să pat (chinuit) de lacrimi; centrul: Sfâ ntul; dreapta:
Zoe sfâ ntul meu.

826
827
 Τ 48, turnată pe la anii 10 e.n. (1)SOE (soi: neam, fel, murdă rie) STO (a sta) DABO GETIO SATRI (șatră :
neam, a locui) DUO (a duce) I(2)ME (ima: a murdă ri) IO OSEND (osâ ndi: a critica, a sili) OS (puternic) MOGE
(a mugi) RA (ră u). SANA (sana: a însă nă toși) I(3)GE (ige: a privi, legă tură ) OSIE (osi: a se întă ri ca osul) AGIO
(agie: supraveghere, conducere) NIRI (minune, a se mira) DIN (din: viață , a vindeca) SBATEO (zbatere).
DIU(4)DI (didi: tâ nă r necopt) EBERIEA IGE (ige: a spune, a avea grijă ) Al EGEOA (egia: noră , mireasă ) SOPEIO
TE(5)NIO (a ține) REZ (reză : ză vor la ușă ) UBIO (iub: iubire) OI OI (vai!) MUE (muie: gură , a amă gi) ZI. TEMO
DI(6)U (di: a vorbi) RE (ră u) GITE (gite: vite). FIO (a fi) RITUI (râ tui: a batjocori) USE (ușe: ușă , a ieși, a intra)
IO SATRI (șatră : neam, a locui) DIO (sfâ nt) (7)SOSI AE (aia: aceea) BOSTO (basta: ajunge) SOE (soi: murdă rie).
NO GOE ON (on: neam, rude, familie) RE (ră i) TRE (trei). (8)NIO TURE (tura: legă tură , efigie, semnă tură ; tură :
încă odată ; turui: a se obosi ră u, a flecă ri) OL (ol: vas mic de lut folosit pentru bă utură ) SOE (soi: linguroi mare
pentru urdă ) NEO I (i: a merge). MUE (muie: gură , a duce cu vorba) GOE BA (9)RADOE SATRI (șatră : neam,
clan) DUO (a duce) TEI (a îndepă rta coaja de pe tei) S(10)OE (soi: murdă rie). STO ON (on: neam, a locui) ONE
(una) REU (rea) U(11)TELI (ută lui: a urî) E SOSO (șoșoi: a șopti). O(12)TIZO (oteși: a trece o boală sau necaz,
a ispră vi) NIO TI (ti: trai, a locui, veselie) DO(13)E (a da sau a duce) TATO (toți) DABO (cetate) G(14)ETIO
TRAGO (trasă ) ON (on: neam) GROTZE.
Imagine jos mijloc: GIRINO (gâ râ nă : locul unde s-a tă iat pă durea) DOMN COTIZO NIEO.
Pentru a-i alina bocetul puternic eu am adus-o de la neamul acela murdar din cetatea geților să stea
la neamul ei. Supravegheată de cei dragi ea s-a însă nă toșit zdravă n și ca o minune a revenit la viața
veselă . Câ nd Sopeio a fost cerută de mireasă de tâ nă rul Eberiea, i-a spus că va avea grijă de ea dar a
amă git-o cu vorba în fiecare zi a ținut-o sub ză vor iar iubirea – vai! vai! Mi-e teamă să vorbesc despre
aceste vite rele. A fost destulă batjocură de câ nd eu am dus-o, acum aceasta este sosită cu ajutorul celui
sfâ nt la neamul ei și nedreptatea s-a terminat. Nu neamul lui Goe este ră u de trei ori. Noi am mers și
am flecă rit cum un linguroi mare și nou poate sta într-o oală mică . Nu Goe duce cu vorba, șatra lui
Ră doi care a dus batjocura pâ nă la capă t. Neamul acesta este cel mai ră u, stă , șușotește și ură ște. Dar
necazul nostru a trecut, toți suntem veseli în cetatea geților Grotze (în județul Vrancea există localitatea
Greșu) unde locuiește tot neamul. Imagine mijloc jos: Domnul nostru Cotizo în poiană .

T 49, turnată pe la anii 15 e.n. (1)TUI (tui: ceartă , supă rare) STA BISI (bâ zâ i: a fi nemulțumit, a se plâ nge)
IL DARE GR(2)(OASE (mare) IE (a lua) DABII (cetate) IO SO ITI (iți: a se aprinde, a se zgâ i). (3)AN APLI (apla:
simplu, fă ră meșteșug) SIU (să fiu) TIO (tio: cuvâ nt cu care se alungă animalele) SO(4)IE (soi: a dormi, a fi
liniștit) SONO (sona: a se sminti, a că uta ceartă ) IG (ig: a spune) TO IG (ig: a cerceta) (5)OI SE TIMO (teamă )
UN (6)DABI (cetate) GETIU (7)SIRMIUO. (8)SE TIO (ție: a ține) IT (iț: copil neastâ mpă rat) SASI (șasi) OI
(9)GIRA (împuternicit, încredere) I (i: a merge) SATO (satu) RUS (10)SOTI (a însoți, împreună cu) SAU ARGES
ADET (adet: datină ).
El s-a aprins cu ceartă asupra cetă ții pentru că era nemulțumit de darea mare pe care i-o luă m. Anul trecut
ți-a fost liniștea netulburată și fă ră ceartă , tu ai spus și noi am cercetat cu teamă (grijă ) astfel ca cetatea
Sirmiu să rețină câ t trebuie. Cu șase copii neastâ mpă rați, adunarea îți dă încuviințarea să mergi în satul Rus
să locuiești sau Argeș după datină .

828
 Τ 50, turnată pe la anii 25 e.n. (1)BOIRE BISETO DIOGIO USI (ușui: a ieși) A (atenție, grijă ) BA(2)STARNO
(bastarni) PAZI (a pă zi) GEO (giu: viu, energic) SOTIA (soția) SE FIS(3)TA (fiștă : femeie tâ nă ră și focoasă , fată
de mă ritat care vrea să atragă atenția) DUO (a duce) SOTRA (șatră : clan) RUOMUON (româ n) USO (ușui: a
pleca) DIO (sfâ nta) (4)GETA. GIRA (gira: frumoasă , stră lucitoare) BISICA SO ROGI AO (uimire, durere).
Diogio a fost trimis de boierul Biseto la bastarni pentru fișta care° va fi soția° sa, să o pă zească cu putere
(grijă ), să plece cu ea în Sfâ nta Geția și să o ducă în șatra Ruomuon. Astfel pe frumoasa Bisica să o rogi cu
mare smerenie. (Textul din jurul imaginii în laterale și jos nu este deslușit).

829
 Τ 51, turnată în anul 30 e.n. (1)SIO (sii: a se sfii, a se teme) A ZOE (zoi: spă lă tura de la vasele de
mâ ncare) SOAE (soaie: murdă rie de gră sime) UDTRUOE POETO. SEO (sîi: a fi) SO(2)ES (sieș: vâ nt
aspru de iarnă ) KOE (coi: a se mocoși, a lucra încet) DUEO (a duce) BOERO BSETO AG (agă : conducă tor
militar) I (i: a merge) MATO (conducă tor). E PO(3)E (poi: pleavă de câ nepă ) INDOE (îndoi: a aduce
la ascultare) DESI NO (nu) GILEAR (jeler: om așezat pe pă mâ ntul altuia, lipitură ) KILO (chilă :
mă sură pentru cereale, impozit în cereale, om de nimic). ESIEO (a ieși) + (4)EO UMANO (uman) DES
PROPEO (propti: a sprijini, a proteja) RADEO (rade: sfat, adunare) ANO E POK(5)O (poacă : lovitură
dată cu pumnul, ceartă ) ESO (ieși) SO ROME SOE (soi: murdă rie, jeg) DAPISEO. ZORA (zori: a gră bi)
SOSO(6)I (șoșoi: a șopti, a vorbi încet) FO ILO LOE SENIK (senic: țesă tură de câ nepă albă , prosop,

830
831
ștergar) LO DONE (a da) TEPE (țepui: a înconjura cu un cordon de soldați) IO (7)SOE (soi: a dormi) BIO (bîe:
atenție) ON (on: a aduna, a însoți, soț) DOI ZATORE (ză tă rî: a pră pă di, a potopi) LUE LO BOERO BIS(8)ETO.
OROLIO ONSO (unsă : a unge) TIC (tic: oală pentru lapte, putină pentru brâ nză ) SOE (soi: jeg, a murdă ri)
DIO.G. ZA PIO (credincios) (9)BERISO KARPO (carpul) DO (du: a duce) MONGA (mangă : om încă pă ținat) IO
PORCEDO (a purcede) ON (on: neam, a strâ nge) (10)SONTO (șonți°: a schilodi, a tă ia în bucă ți) LUE BOERO
BISETO DEUGE(11)O ON (on: neam, a aduna) ISI (ieși) A DOSERE (dosire: scă pare, ascunză toare) SIO (sii: a se
teme, a se sfii) T(12)ALIPIKO (talpă , temelie, partea de jos a zidului unei construcții) SARMIS(13)ETUZO. PO
SERO (seară ) LUE (a lua) (14)BOERO BISETO SOE (soi: a dormi) (15)STOI (a sta) TO SOE (soi: a dormi) KUE
(cui: țeapă n, beat mort). ERI (ieri) SER (seară ) (16)IO LUE OSOE (osi: tare ca osul, puternic) STE ( a sta, a
aștepta, a pâ ndi) SO SILIOM (sili: a hă rțui, a urmă ri, a pedepsi) MUER (femei) NINO (nani: a adormi) EO.
Poetul Udruoe spune să nu te temi de zoile grase. Du-te ca un conducă tor de oaste și ocrotitor dar să fii
aspru ca vâ ntul de iarnă boero Biseto și să nu ară ți milă . Este o pleavă deasă acești jeleri care nu-și plă tesc
dă rile în cereale și trebuie adusă la ascultare. Anul trecut a fost ceartă și a ieșit cu lovituri între murdara
Romă și Dapisiu dar eu am mers cu omenie și credință în sfâ nta cruce pentru a-l sprijini. Câ nd ei dormeau i-
am înconjurat în liniște cu oaste (pe jeleri) și i-am zdrobit pâ nă ce doi soți pră pă diți, au vorbit în șoaptă și
împreună cu Ilo au luat un ștergar și s-au lă sat prinși de boero Biseto. Orolio iar a uns cu murdă rie oala
pentru mâ ncare cum spune sfâ ntul G. împreună cu credinciosul Beriso carpul, eu boierul Biseto am purces să -
l strâ ng cu ră zboi, să -l iau și să -l duc pe acest om încă pă țâ nat Deugeo și neamul lui care au ieșit plini de teamă ,
că utâ ndu-și scă parea la temelia cetă ții Sarmisetuzo. Pe întunecat câ nd toată lumea dormea cui, boero Biseto
nu a fost luat de somn. Ieri seară i-am luat cu luptă tare și i-am hă rțuit fă ră odihnă pe aceste muieri.
În râ ndul 2, numele conducă torului este scris „BSETO”, iar mai departe îl gă sim trecut pe plă cuță ca
„BISETO”, deci mai greșeau și ei, dar prin aceasta ară t că toți cei ce au scris numele de Boero Bisto în loc de
Boero Biseto, sunt numai niște tică loși monstruoși puși în simbria celor ce ne-au falsificat în totalitate istoria
și cultura identitară a neamului get și a româ nilor de astă zi.

832
 Τ 52, turnată în anul 27 e.n. SAR (sar: lume, a scrie, că lă torie) GETO MOLE (molie: nemernic, leneș, om de
nimic; mola: demon, vechil, scandal, vierme) DABIO (cetate) SAKOTO (sacadă : vorbire sacadată , mișcare
bruscă și violentă , lovitură , rană ).
Stâ nga: (1)OBADA (bucată de lemn încovoiată alcă tuind în serie partea circulară a roții, a se îndoi ca o
obadă ) (2)BA (nu) SOTI (soți, a se însoți) (3)DOBIS(4)CA (dobișcă : burtă mare, persoană mică și bondoacă )
SEI (sîi: a fi, a veni). T(5)O NAG (na-gi: a semă na în strat, a aranja unul după altul) L(6)OE (a lua) ILO (Ilie)
(7)DIO (sfâ nt) FA(8)LANGEO (corp de infanterie) (9)GEOSA (ghioșa: a scoate miezul din coaja de nucă )
P(10)IA (pio: credincioasă ). IO SNE(11)GO (snagă : nă dejde, dorință ) DA B(12)IKO (bâ ca: atenție!, ai grijă !,
mamă ) (13)KOTO (cotă : a că uta) PO(15)LO (polei: îngeri) GENIO (gena: mic).
Dreapta: (1)DOSEO (dosi: a ascunde vederii, a proteja, a fura) (2)GABEN (gabion: coș de nuiele umplut cu
pă mâ nt sau pietriș care servește la apă rarea malurilor de valuri sau la construirea barajelor) (3)KASA (casa,
comunitate religioasă , credință ) (4)TO ZOI (zoi: spă lă tură de la vasele pentru mâ ncare, apă murdară ).
(5)ARAMI(6)KO (limba aramaică ) ZAM(7)O (zamă : supă , borș, aliment fă ră consistență și gust) AG (ag: a
să vâ rși, cinste, cunună , creștet) IOI (Salvatorul/Mâ ntuitorul) (8)KOPO (capu: gâ ndul, mintea) D(9)I (di: a
spune) GETE(10)O (geți) IO B(11)OIO (boi: a vopsi, a înșela) C(12)A POS (pos: altoi, ră sad) (13)SIE (sîi: a fi, a
veni) A(14)POLO SOT (soț: pereche, tovară ș).
Că lă toria geților în cetatea oamenilor nemernici (leneși, ră i) cu vorbire sacadată .
Stâ nga: A fi lâ ngă cineva gras nu înseamnă că ești perechea marii lui burți. Ili să iei și să semeni în strat (cu
mare grijă ) așa cum sfâ nta falangă (oastea de îngeri) scoate la lumină adevă rata credință din întuneric iar
miezul de nucă este scos din coajă . Eu trag nă dejde că micile fă pturi din ceruri vor ară ta grija lor de mamă .
Dreapta: Să -ți întă rești casa (comunitate religioasă ) ta cu gabenul împotriva celor care vor să ți-o fure și să
o distrugă aruncâ nd cu valuri de zoi. Eu, Luminatul Mâ ntuitor, cu gâ ndul am spus geților: zeama aramaică
este o înșelă torie pentru că au să dit pe Apolo să vă fie însoțitor.

833
 Ili (marele preot al Fră ției Celui Ales din Sarmisetuzo) – învă ță torul iubirii, conducă torul cetei de geți care
au mers să înfrunte preoțimea iudaică – rabinii – pentru hoția ce o puneau la cale privind distrugerea sau
convertirea la mozaism a credincioșilor în sfâ nta cruce care era religia geților sau mitraism cum l-au falsificat
întunecații. Dogma creștină l-a botezat Iisus (II: Mâ ntuitor, Salvator, Învă țat + sus: deasupra, din înaltul
cerului).

T 53, turnată în anul 30 (1)NOE SO COASEM (a coase) DESOGE (desagi: saci legați unul de altul
care se poartă pe umeri sau pe șa) IS (ist: acești) DOE (doi) G(2)UR (gură ) SO BI (bîi: atenție, necaz°)
OP (op: registru, listă de acte) NAIE (corabie) O NOBALI OMO (oama: mamă ) AE (ai lui, din neamul°
lui) (3)BIZINO. AGEO (agie: conducere, administrație) MERI (a merge) SAMO (samă : dare în bani,
bir) DO (a duce) LO PAT(4)RI (patrie, țară ). DOE (a da) SIPE (sipe: ladă mică , cufă r) LOSE (a lă sa°) LO
GIL (ghil: pâ nză albită prin ghilire) DUE (a duce) LO ESI (a ieși) (5)DO (a da) DABO (cetate). NO (uite!)
POI (poi: pleavă de câ nepă ) LO TAPIO (tapie: crestă tură , tă ietură ; tape: tă ietură la capă t de copac
pentru îmbinarea cu altul) ILO TOTI (toți) SEO (să i: a să ri, a veni) IGE (igi: înfă țișare, a judeca, a

834
scâ nteia) DU (a duce) PERI (a muri). SIE (sîi: a fi) O POEDE (poiede: mulțime, nă vală ) SINOE (Sinai) A

835
(7)TOE (toi: încă ierare, ceartă ) SOE (soi: jeg, a murdă ri) DO (a da) KOPO (capu). NO (privește!) DIEO (sfâ nt)
ZABELO S(8)EO (sîi: a fi, a veni) FOFEAZ (fofează : bucată de pâ nză fă cută sul) DU (a duce) NE (nouă ) DABO
(cetate) SIERI (Siria) GEO(9)S (geos: jos, sud) DE (a da) NOE COPII (mulțime, gră madă ) ON (on: neam, a
aduna, a însoți) CO PIO (piu: credincios) BOFIO. BI(10)NE (bină : scenă , estradă ) ERI (ieri) GEOS (jos) OA (a se
mira, a uimi) E BOSOE (bosoi: copil mic și dolofan). DERIG (dirig: a fi absolut, superior: dirigui: a conduce)
RUA (rui: roșcat, cu barbă roșie, ciocâ rlie) (11)TRASO (trasă : a trage, a repeta o acțiune) DI (di: a spune) NOE
ON (on: neam, a aduna, a însoți). TALI (tali: plecă ciuni) PIKO (pica: stropi, mulți) SARMI(12)SETUZO. ONSE
(unse, alese; anzi: nemuritori) IOI + SUPTE (slabe, uscate) OS (13)DU (a duce) I (i: a merge). M. (mato:
conducă tor) DAGI (dage: adunare) BALO (bală : neam stră bun) I (i: a merge) IMA (îma: mamă ) E ROBI (a
distruge, a nimici). (14)KOTO (cotă : a că uta) POL (pol: jumă tate dintr-un întreg; polei: ființe supranaturale
din basme, a stră luci) BOI (chip, imagine) CERO (ceru) ROI (roi: pui de că prioară , a pleca) DAKOE (daci).
Noe, să coasem desagii aceștia doi la gură , să fim atenți cu actele pentru corabia nobilei mame din neamul
lui Bizino. Am mers la conducere și am plă tit birul să ne dea voie să -l ducem în patria lui. Ne-a dat o ladă mică
și ne-a lă sat să -l înfă șură m în pâ nza lui albă , și să -l ducem la ieșire în afara cetă ții. Uite această pleavă de
câ nepă l-a umilit (ră nit) pe Ili și toți au venit să -l judece și să -l ducă la pieire (să -l ră stignească )! Mulțimea din
Sinai (iudeii) a venit plină de ură , care l-a certat și l-a bă tut, murdă rindu-l (batjocorindu-l) și cerâ nd să le dea
capul lui. Privește sfinte Zabelio, pâ nza fă cută sul am dat-o lui Noe și ne-am dus în cetatea de jos (sud) a Siriei
unde a venit poporul gră madă și ne-a însoțit în frunte cu credinciosul Bofio. Ieri a fost pus jos pe o scenă iar
lumea se minuna că este ca un bosoi (copil mic și dolofan). Ciocâ rlia neîntrecută tră gea la ea neamurile cum
spune Noe. Multe și repetate plecă ciuni din Sarmisetuzo. Cu sfintele oase cu carnea uscată (moaște) am
alergat și le-am dus Mâ ntuitorului unde au fost unse (miruite). Conducă torul neamului stră bun a mers cu ele
la mama lui Ili care era distrusă . Cercetează dacă jumă tate din stră lucitoarele fă pturi cerești nu au plecat de la
daci.

836
 Τ 54, turnată în anul 30 (1)DURO BASILEO (conducă torul armatei) DABO (cetate) GETO UI (uie: uliu) SO
LUE (a lua) MULTEO (multe) AD(2)E (haide!) ISO (isa: a îndemna un câ ine să adulmece sau să atace) PATO
(pață : pă țanie, întâ mplare) RO (ră u). LOE (a lua) DURO DENIA (denie: slujbă religioasă de seară înaintea
Paștelui) AE GAE (gai: pă dure mică la șes) OT (de, din, de la) DUNG (dungă : linie, direcție) (3)BIO (bâ ia:
atenție!, pericol) ON (on: neam, rude) TRAKIO (traci). ELIE SOE (soi: neam, jeg) AE GITO (gită : vită ) E LOA (a
lua) SKON(4)UIE (sconie: îngâ nfare) POE (poi: pleavă de câ nepă ) LOA (a lua) ZANIO + (credincios în sfâ nta
cruce) – III – (Mâ ntuitorul) DUE (a duce) ZAMOLSCIO. ON (on: neam, a însoți) (5)ZOI (zoi: apă murdară ) NE
(ni: privește! minune) GIEO (giu: viu) SOI (soi: a dormi). DU (a duce) IO FUMIEO (fumios, fumuros: înfumurat,
încrezut) ONE IU (iu: chiuitură ) ADE (haide) RA (rea) R(6)ETE (rîțe: buche, învă ță tură ) FOE (foi: a se mișca
mereu, a se hâ rjoni, a se umfla în pene) MEZIA. TO REPOE (ră pi: a fermeca, a înfrumuseța) STA (a sta) TOE
(toi: centru, mijloc) NOBALO (nobili) MEGA (mare) I (i: a merge) (7)SO GILI (gili: cununa miresei, a se pleca;
ghili: a albi pâ nza prin spă lare repetată și expunere la soare sau ger, ghil: pâ nză albită , giulgiu: pâ nză subțire)
ARGIO (argea: bordei deschis în pă mâ nt cu scâ nduri pe jos în care se așază vara ră zboiul de țesut, boltă sau
acoperișul unei pivnițe) SIE (sîi: a se sfii). TOE (toi: a se liniști) TO EDO (ede: a se ridica, a pune jos) URO
(ura!) NOBIOS (nobios: din nobili) CETE (8)A TORO (tor: tizic, ocol pentru animale, gospodă rie) GEODE
(giude: suliță ). NO (uite!, haide) PROE (prui: om prost) TOES (toieș: gă lă gie, ceartă ) FIE AIGE (aicea). LOES
(lă ieș: țigani nomazi) FUE (a fi) (9)EDO (ede: a pune jos, a aduce) EFESO LUI GRAOKOE (grecoi) LOIA (laie:
negru, cenușiu) DELFO (Delphi) SOI (soi: jeg, slim, a murdă ri) L(10)UE (a lua) ILO. NO (uite! Privește!) PEZI
(pieze: semn prevestitor, augur, ființă care aduce noroc) NOGEO (nojie: ceartă , a insulta) FACTO (facție: grup
de indivizi uniți pentru o acțiune violentă ) SOE (soi: neam, jeg, a murdă ri). TROSC (a pâ râ i ca vreascurile
că lcate, a rupe, a lovi) RIP (râ p: jeg, murdă rie) TOE (toi: mijloc, ceartă ) ON (on: neam, a aduna) SONTO (șonta:
a schilodi). LUE (a lua) ANTONIO (12)GILI (gili: cununa miresei, a culca; ghili: a albi pâ nza prin spă lare
repetată și expunere la soare sau ger, ghil: pâ nză albită ; giulgiu: pâ nză subțire) ARGIO (argea: bordei deschis
în pă mâ nt cu scâ nduri pe jos în care se așază vara ră zboiul de țesut, boltă sau acoperișul unei pivnițe)
RUMUNUE (româ ni) EDO (ede: a țâ șni, a ajunge) OPRE (opri) SO O(13)N (on: neam, rude, a însoți, a locui).
KATE (a că uta) NOE SOL (solie) GEZO MIIO (mia: miel mic, ied) ELO (eli/ili: salvator). (14)TALE (tali:
plecă ciune) PICO (pica: a curge în stropi, numeroase) RUMIEORA (rumioară : rumenă , roșiatică , aprins la față )
DUE (a duce) LO IGE (ige: ochi, a scâ nteia, a avea grijă ). Jos stâ nga BEZINO; dreapta BASILEO DURO NI (uite!,
haide!, minune) DAGE (dage: adunare) BALO (bală : neam stră bun). Între imagini AMMA (mama) KATA (cată :
a că uta, a cerceta) RODIO (rodie: întemeiere, neam) BOI (boi: înfă țișare) GE (ge: nobil, ales).

837
 Astfel Duro conducă torul armatei, uliul cetă ții geților, a luat însoțitori și au plecat să adulmece (cerceteze)
pă țania rea. După denia fă cută într-o pă durice mică , Duro a luat cu mare atenție direcția că tre neamul tracilor.
Neamul (jegoșii) lui Elie, ca niște vite s-au înfoiat precum pleava de câ nepă dorind să -l ia pe III (Mâ ntuitor)
dar Zanio, credinciosul în sfâ nta cruce l-a luat să -l ducă în ținutul lui Zamolxe. Cei adunați au început să
arunce cu zoi (vorbe urâ te) peste minunea vie care dormea. Înfuriat, eu m-am dus și le-am strigat o chiuitură :
haideți că în Mezia învă ță tura rea a fost totdeauna o hâ rjoană (fudulie). Câ t despre frumusețea care stă tea în
mijlocul argelei, marii nobili au mers plini de sfială și s-au închinat. Astfel liniștea celui pus jos era spartă de
strigă tele de ura ale cetelor de nobili din gospodă riile cu sulițe. Uite pe acești oameni proști care au vrut să fie
gă lă gie aici! După ce a fost dus de la Efes., grecoii negri din Delfi, strâ nși în cete de nomazi (țigani) l-au luat pe
Ili și l-au murdă rit (batjocorit). Privește la ființa care aduce salvarea și a fost insultată de o facție de jegoși. În
toiul certei, această adună tură de ră pă noși ne-au lovit și ne-au schilodit. Antonio a luat giulgiul și ființa care
aduce salvarea (stră lucitoarea fă ptură ) și a țâ șnit cu ele la neamul româ nilor unde astfel s-a oprit. Noe a
trimis solie pe Gezo să vadă dacă mielul este cu ei (a fost salvat). Multe plecă ciuni să fie duse ca să aprindă
ochii și fața lor.
Jos stâ nga: Bezino; dreapta: Conducă torul armatei, Duro arată minunea adună rii neamului. Cercetează
chipurile care au nă scut nobilul neam; între imagini: mama.

838
 Τ 55, turnată în anul 30 Stâ nga sus: ROTO (roti: a da tâ rcoale) I (i: a merge, a alerga) IRMEO (irmos:
melodie bisericească ) M (mato: pă rinte, ocrotitor) TII (țâ i: a ține). Dreapta sus: SAR (sar: a scrie, a trimite)
GERIO (giri: luminos, stră lucitor) +++ .
A. (1)POIDEO (poiede: mulțime) ON (on: neam, a aduna, a însoți) TOIR (toir: toiag) NIE (nii: minune,
admirație) NE (nouă ) DOE (a da) ZABELIO. LO DOE (a da) GIL (ghil: țesă tură de in sau câ nepă albită prin
ghilire) (2)E ARGI (argea: construcție simplă în pă mâ nt ca un bordei deschis cu scâ nduri pe jos în care se
așază ° vara ră zboiul de țesut, bolta sau acoperișul unei pivnițe). LO ROGEO (a ruga) SOGEO (sogi: a împă rți
aluatul pentru pâ ine, a împă rți ceva) ARMOSO (oaste) SOSEO (a sosi) AGESO (aghios: câ ntare religioasă , a
dormi). (3)ONSO (vestită ) LETOLE (lețele: șipci din care se construiesc casele de lemn) ON (on: neam, a locui,
a însoți) TALI (tali: închinare) PICE (pice: a se pleca, a sosi, a se ivi) LOE (lui). DABO (cetate) IE (a da) TO
F(4)AE (fai: stofa de mă tase neagră cu fir gros) TO ON (on: neam, a aduna, a însoți) ANGEO (angel: înger)
ZAGE (a zace, a fi nemișcat). TROSI (troși: încă lță minte ușoară ) I (i: a merge) BOERO BISETO ON (on: neam,
locuitori, a însoți) (5)SARMISETOUZO KOI (că i: a plâ nge, a se vă ieta, a regreta) E ARMOSO (armata). +++++++
+++++++ (6)GIE (vie) RUE (rui: ciocâ rlie) SER (seir: priveliște, ză ri) DAPISIUO LOSE (a lă sa) IORG (iorga: fă ră
ră bdare, fă ră astâ mpă r, mereu) LO. ++++++ G. E. OROLIEO POE (apoi) LUO KOR (cor: dans în formă de cerc,
adunare) SEDI (sedea: imn religios câ ntat în biserică în timpul că ruia cei prezenți stă teau jos) ++++++++++ .
B. (1)G – E (ede: preot judecă tor, mare preot, judecată din ceruri) ZORASEO ILO MOLEO (molâ u: fă ră °
vlagă , încet, greoi) DABO (cetate) OOOO (exclamație de durere). ++++EEEE (e: a judeca, a se înă lța la ceruri)
(2).G. GOGE (gogi: a cură ța, a suferi) RO (ră u) LO DU (a duce) NO (privește!) GETO. ++++ .G. ZALIE (jale:
nenorocire, a plâ nge) OLO (ol: vas pentru bă utură ) (3)ZOI (zoi: apă murdară , a murdă ri cu zoi) RO (ră u)
DABO (cetate). ++++++ .G. GORMIO KO NOBI (nobet: schimbare, obicei, râ nduială ) DOI(4)NI (a câ nta doine). +
+++++ .G. SEI (sii: a fi) ZOLO (zoli: a se zbuciuma, a se fră mâ nta) SISI (nebun) DO (a da, a duce) NOE. +++++++
+++ (5).G. MIL (mili: a se îndura, a se înduioșa) ISOLO (isala: bun este Dumnezeu) ZIDO (zidi: credință , religie,
adevă r) DABO. ++++++ -G- BERIS(6)O SA IG (ig: poartă , a ieși) DABO) PANANEO. ++++++ -G- DO (a duce) TE

839
GOE (7)POLTO

840
 (pultă : tejghea, sertar) DABO SARMATIO. ++++++ - G - KARPO (8)DO (a duce) LO SARTA PIEO (credincios).
++++++ ° II - .G. PARI DUO (a duce) (9)LO – ERMI DABO. ° ++ II -G- MONGA (mangă : om încă pă țâ nat) IO LO
KATA (că ta: a cerceta, a privi, a lua aminte) (10)GOE. ++++ II -G- GOI ROE (roi: a pleca repede) LO GOMIEO
DABO. +++ G. PALOE LO SAR (salt, alergă tură ) DABO SEGETIO. II +++++
Stâ nga jos: KOTO (cotă : a că uta) POLEO (polei: fă pturi din basme) IGEO (ige: ochi, a scâ nteia, a avea grijă , a
consulta) IO GETE ON (on: neam, popor).
Dreapta jos: IA (uite!) E ROBI (robi: a chinui, a nenoroci) REO (rea) DAGI.
Stâ nga sus: Da-ți tâ rcoale și alergați cu irmos pentru ocrotitorul care ne ține.
Dreapta sus: Sfâ nta și stră lucitoarea poruncă (scrisoare).
A. Mulțimea a însoțit toiagul (a că lă torit) să vadă minunea ce ne-a dat-o nouă Zabelio. Am dat ghilul lui
(Zabelio) și este pus la o argea. Grupuri de armată au sosit în câ ntece religioase să se roage la el. Locuitorii
vestitelor sate au venit aplecați (triști) să se închine lui. Cetatea a dat tuturor celor adunați stofa neagră de
mă tase pentru că îngerul zace (este mort). Boero Biseto și-a pus încă lță rile și a mers împreună cu locuitorii
Sarmisetuzei și armata să se că iască . Veșnic sfâ nta și nemuritoarea ciocâ rlie a lui Dapisiu a fost lă sată să se
înalțe în cele mai înalte ză ri (la ceruri). Pentru sfâ ntul geților, preotul judecă tor Orolieo a strâ ns adunarea și
apoi au câ ntat sfinte câ ntece religioase.
B. Zoraseo, preotul judecă tor al geților l-a dus pe Ili fă ră vlagă (viață ) în cetatea plină de durere. Priviți
geților cum s-a dus, a suferit ră u, s-a cură țat și s-a înă lțat la ceruri pentru dreapta și sfâ nta judecată . Să -l jelim
pe sfâ ntul get iar în cetate, oalele pentru bă utură să fie cu zoi. Pentru sfâ ntul get, Gormio a câ ntat doine după
râ nduială . Noe care l-a adus pe sfâ ntul get a fost lovit de un zbucium nebun. Bunul Dumnezeu s-a îndurat și l-a
luat pe sfâ ntul get în cetatea credinței. Boriso a plecat spre cetatea Pananeo pentru a spune despre sfâ ntul get.
Goe, du-te la ară toasa cetate a sarmaților să știe despre sfâ ntul get. Să se ducă la carpi, la credinciosul Sarta
pentru a se afla despre sfâ ntul get. Pari să se ducă la cetatea Ermi pentru a vesti pe sfâ ntul Mâ ntuitor al
geților. Eu i-am adus aminte acestui om încă pă țâ nat Goe, să spună despre sfâ ntul Mâ ntuitor al geților. Goe a
plecat repede că tre cetatea Gomieo să vestească despre sfâ ntul Mâ ntuitor al geților. Paloe a alergat la cetatea
Segetio să dea șfară despre sfâ ntul geților, Mâ ntuitorul în credința crucii.
Stâ nga jos. Să se cerceteze fă pturile (oastea de îngeri) stră lucitoare din ceruri dacă mai au grijă de neamul
geților. Dreapta jos. Uite, este (a venit) chin ră u peste daci!

841
 Τ 56, turnată în anul 30 Stâ nga sus: ZABELO ILO TEO (țâ u: ied să lbatic) TAPIEO (tapă : a cresta un copac
înainte de tă iere, tă ietură ) Dreapta sus: O (vai!) IRAMO (iremă : inimă ) DABOE (cetate) SAR (sar: a să ri, a
alerga peste) MINGA (mîngă : iertare, milă , mâ ngâ iere) TO – D (dabo: cetate) – S (Sarmisetuzo) – G (geto).
(1)DA (a da) IOI (vai! minune, Mâ ntuitorul) ANTONIEO I (i: a merge, a alerga) GILI (ghili: a albi o
pâ nză prin spă lare și întindere la soare sau ger, a se înfrumuseța: ghil: pâ nză spă lată prin ghilire)
ARGIO (argea: construcție simplă în pă mâ nt ca un bordei deschis în care se așază vara ră zboiul de
țesut, boltă sau acoperișul unei pivnițe) IL (il: a salva, a stră luci). RIOMIONO (româ ni) ON (on: neam, a
însoți, a aduna) SOTIS(2)O (sotișa°: numele unui dans popular, melodia după care se execută acest
dans) DESEO (deseori, îndesat, gră madă ). BASTARNIO RETERO (retira: a se retrage) DOINI (a câ nta
doine). DABO GEO (giu: viu) ON (on: neam, a însoți, a locui) CEI (cei: a ține dreapta) (3)TINEA (a
ține). SOI (soi: neam, jeg, a murdă ri) LOO (a lua) IRAMO (iremă : inimă ) DABO (cetate) SION. NITRO
(nitră : azotat de potasiu care se folosește la conservarea legumelor și preparatelor din carne, împiedică
fermentația) TAPIEO (tapă : a cresta un copac înainte de tă iere, tă ietură la capă t de lemn pentru îmbinare
cu altul, crestă tură , tă ietură ) RAMO (ram, neam) (4)SAR (a să ri, a alerga peste) MONGA (mangă :
surpă tură de mal) TOE (toi: mijloc, ceartă ). – D (dabo: cetate) – S (Sarmisetuzo) – G (geto) RIOMIONO
(româ nii) ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) FERI (ferii: să rbă tori) SOE (soi: a dormi, somn) TA(5)PIEO
(tapă : a cresta un copac înainte de tă iere, tă ietură la capă t de lemn pentru îmbinare cu altul, crestă tură ,
tă ietură ) – BOERO BISETO ATIGEA (a atinge, a mâ ngâ ia) TOCEO (toci: a se uza, a se șterge) SIE (sii:
a se sfii) OM (înțelept, învă țat, generos) ON (on: neam, a însoți) TOE (toi: mijloc, a calma, a liniști).
(6)SCOSE TEO (tio!: strigă t cu care se alungă animalele) FACTOE (facție°: grup de indivizi uniți pentru
o acțiune publică violentă ) AT (at: cal bun de că lă rie, armă sar) LAI (lai: negru). TO ON (on: neam, a
locui, a strâ nge) KOMPEO (compete: a se cuveni) ISE (a ieși) SAI (saia: cusă tură ornamentală ) SIGE
(sigă : vopsea minerală roșie) (7)TOLOGO (tologi: a culca la pă mâ nt o cultură , a se rostogoli) POI (poi:
pleavă de câ nepă ) RIO (râ u). I (i: a merge) ARMOSO (armata) RIOMIONO (româ nă ) SIE (sii: a se sfii)
OA (uimire, minunea) E BOCIO (boci: a plâ nge, a jeli) +++++++++++ SAR (șar: linie, hotar) GERI

842
843
(giri: gră suț, stră lucitor, luminos) +++++++++++++ SO DESEIO (deseori, repetat) BOER BISE(9)TO AG (ag: loc,
parte, a face, cinste) BOGEO (boci: a plâ nge, a jeli) ARMOSO. +++++ GOTO (gotă : nă lucă , godi: a câ nta miresei
câ ntece de ră mas bun) PERI (a muri). +++++ LARG (întins, mare) SIRE (Sirie). (10)++++++ SAR (șar: linie,
hotar) GERI (giri: gră suț, stră lucitor, luminos) GALI (gali) SIGO (sigă : vopsea minerală roșie). LOR I (i: a
alerga) RETERI (retire: retragere) RIOMIONO (româ nesc) (11)ASO (așa) ON (on: neam, a însoți) GOI (trist,
să rac, îndurerat) TOGEO (toge: loc neted, luminiș în pă dure) RINDE (râ ndei: ladă mare cu speteze pentru
veșminte) ROI (roi: pui de că prioară ). MOE (moi: ud, leoarcă ) AO (uimire, durere) TOCEO ((toci: a se șterge, a
se uza) FOFE(12)ZELE (fofezele: brațele sfeșnicului, fluieraș de salcie, pâ nză ră sucită sul) TIGEO (tică i: a se
chinui) OS (osi: tare ca osul, puternic). SIDO (ședă : subordine, șede) IE (a lua) NOBALI (nobili) TICO (tic:
partea de dinainte încovoiată în sus a tă lpilor saniei, lă diță ) MATO (conducă torul) (13)BOERO BISETO SO
GIOLO (gioale: picioare) SISTAS (șiștav: bolnav de picioare, slă bă nog) O(14)GOE (ogoi: tihnă , a cruța) TRSO
(tâ rsă : roabă mare) IESE (a ieși) LO. ON (on: neam, popor) (15)OIR (oier) FU (a fi) LOSOT(16)A (lă sată ) AM (a
avea) LIO (lie: minune, încâ ntare). KOTO (cotă : a cerceta) ON(17)DA (ondoi: a ondula, a se mișca ușor) POLE
(polei: ființe supranaturale din basme, înger) OMA (mama) E ED (ede: a judeca) +++ (18)ROBE (robi: a
suferi). RO(ră u) A TE(19)MO (teamă ) NI (privește! minune) SOE (soi: neam, a dormi) BOIO (boi: chip) I (i: a
alerga) ON (on: a se însoți, a se aduna) SO PIO (piu: credincios). LOIE (a lua) – G (geto) – GENEO (gena: mic) I
(i: a merge) ON (on: a locui) SAMIE (samă : a ține mintea trează ) (20)SETOUZO (principală , unică ) – ZABELO. –
RIOM – BAS – DABO (cetate) GETO DIU.
Stâ nga sus: Zabelio l-a sacrificat pe Ili iedul (mielul) să u. Dreapta sus: Câ t despre cetatea geților
Sarmisetuzo, vai! inima cetă ții a fost să rită (uitată ) de mâ ngâ iere.
Da, Antonieo a alergat cu ghilul (giulgiul) la argea să fie pus minunii stră lucitoare. Neamul româ nilor s-a
prins deseori în sotișa°. Bastarnii s-au retras în câ ntece doinite. Cel care a ținut calea dreaptă s-a dus să
locuiască în cetatea vieții (luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a
alergat, l-a bă tut și l-a ră stignit (pus pe două lemne îmbinate) aruncâ ndu-l într-o surpă tură de mal cu nitră .
Româ nii din Sarmisetuzo, cetatea geților, s-au strâ ns să cinstească (venereze) somnul copacului tă iat înainte
vreme. Boero Biseto a mâ ngâ iat plin de sfială , de nenumă rate ori pe învățătorul iubirii astfel ca cei adunați
să se liniștească . O ceată de locuitori au scos armă sarii negri pentru a fi pregă tiți de drum (înhă mați la sanie și
mâ nați). Câ t despre neam, toți au ieșit cu veșminte cusute cu saia roșie și s-au tologit (rostogolit) pe jos ca
pleava de câ nepă pe râ u. Armata româ nilor, plină de sfială a mers unde este minunea și a jelit lumina sfintei
cruci care stră lucea. Adesea boero Biseto a cinstit sfâ nta cruce jelind ală turi de armată . Sfâ nta cruce va însoți
nă luca ce a murit. Sfâ nta cruce se va întinde peste Siria. Sfâ nta cruce va stră luci peste galii roșcovani. La ei
româ nii au alergat și s-au refugiat, așa i-au însoțit îndurerați într-un loc neted (luminiș de pă dure) unde au
pus puiul de că prioară pe o ladă mare cu speteze. Ș tergâ ndu-și sudoarea, priveau la minunea înfă șurată în
sulul de pâ nză ce a suferit (s-a chinuit) puternic. Nobilii au luat ordine în fața saniei lâ ngă lă diță iar
conducă torul boero Biseto era atâ t de bolnav de picioare încâ t, pentru a-l cruța a fost dus într-o roabă mare.
Neamul oierilor a fost lă sat să aibă această minune. Să se cerceteze mișcarea lină a ființelor din ceruri dacă
sfâ nta mamă va fi judecată pentru marea suferință . Am mare teamă că chipul minunii adormite va alerga să se
însoțească (adune) în credință . Să luă m aminte că micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din sfâ nta
cetate a geților româ ni și bastarnilor.

844
 Τ 57, turnată în anul 30 (1)ZONIE OI MEI (a merge) GEOBEL (giubea mai mică ) ZERIE (a se ză ri,
a se vedea) OSOE (osoi: os mare, foarte tare) ATIGEO (a atinge) DOTO (pe dată , de îndată ) OI
SO(2)E (soi: a dormi, neam) MOIE (a înmuia) BEMO (a bea). A (a: creator, a zbura, stră bun) ZOE
ANGEO (înger) ILO I (i: a merge) NEO ZI MARO (mare) STEU (a sta). OI (3)SERTO (serti: a sili) GOIE
SOE (soi: neam, a murdă ri) GLOTE (gloate) LO DESI (des, a îndesa) NODOI (nod mare) AFIN (rudă ,
neam) DORT (dert: jale, mâ hnire) (4)LATOE (lat, întins). TIGEO (tigi: a coase capă tul unei țesă turi) IE
(a lua) GEOSO (jos) FOC TIGE (ti-gi: harpă , tobă , a câ nta la aceste instrumente) SE IO DESI (a îndesa,

845
846
a înghesui) NO SAG(5)EA (sageac: prelungirea podului fă cută pe capetele ieșite în afară ale grinzilor; să geac:
pirostrii pentru foc). ON (on: neam, rude, a aduna, a însoți) POR (por: gră madă de fâ n, claie, stog) TOIE (toi: a
certa, a calma) OSENOI (oșeni: a alina o durere, a se stinge) KLOE (claie, a face clă i). NOI (noi: cenușă , că rbuni,
frunze pentru descâ ntece și leacuri) E BEMO (a bea) LO IESE (a ieși) (6)ROLOI (rîlă i: a face un șanț mic, rouă ,
zori, a se înnoi). SO ONSO (unsă , vestită ). GEMOI (a geme) A ZOLOE (zolie: spă lare, zbucium) SOTERA (sotir: a
mâ ntui) AGA (aga: cinste, cunună , învechit) GEOI (gioi: vioi) (7)EDOE (ede: a ieși, a muri, a se ridica, a judeca)
SETE RA (rea). SEDOI (sedea: imn religios câ ntat în biserică în timpul că ruia participanții stă teau jos) SOE
(soi: murdă rie, urmă ) MIG (mic) CO SARGE (sarghie: pâ nză rară de sac folosită la împachetat) ROSO (roșă :
roșie) TI (ti: veselie, a pă stra viu) B(8)OGATA LUEO (a lua). GOI TEGE (tă gi: a nega) BOROTO (borâ t: vomă ,
urâ t, dezgustă tor) PANO (pă na: a schimba butucii de la vie, a înlocui) SESO (seșă : adunare a să tenilor) D(9)O
(a da) SARGE (sarghie) ROSO (roșie,). E COTIZE GIEO (giu: viu). PALOE (pă lie: să rbă toare din preajma zilei de
Sf. Ilie) STO (a sta) O(10)NSEO (unșii, vestiții, aleșii) NOBALI (nobili) SA SETE DOGE (dogi: a sparge, ră gușit)
SOTRI (șatre: neamuri, familii) BOCIT. (11)ZOI (zoi: apa murdară de la spă latul vaselor) RASIEO (ră zie: a se
învecina) SO DEO (a da) LO SCITO OI POURGEZ(12)O (a purcede) OI DENO (denie: slujbă religioasă de seară
dinaintea Paștelui) PATRI (patrie) DO(a da). LO ROI ((roi: a pleca) DICOE (dichiu: administratorul unei
mă nă stiri) + + (13)SCITO SARMATO ON (on: neam, a se aduna) SOTI (soți, a însoți) GIE(14)O (gioi: vioi,
repede). EDO (ede: a ieși, a se ridica, a pune jos) CECILI (cicili: a se gă ti) ARGIO (argea: construcție în pă mâ nt
ca un bordei deschis, grinzile de lemn fixate pe laturile unei plute pentru a ține fixate lemnele ce o compun)
LORO (leroi: dorință , plac) ON (on: neam, a se însoți) GRABEO (grabă ) BO (bu: a plâ nge) OI SO OSOI (osoi: os
mare, tare ca osul).
Stâ nga vertical jos: DAPISIEO DABO (cetate) ROI (roi: a pleca din loc) SENIC (senic: țesă tură de câ nepă
pentru rufe de corp, prosoape, fețe de masă , bucată de pâ nză în care se pune cenușa pentru leșie) ILO + + +
Stâ nga jos scris mare: LO GOI LOUE (a lua) E. (ede: preot judecă tor) M. (mato: conducă tor) DAPIESE OI DO
(a duce) G. (geto) D. (dabo) SETOZO (principală ).
Chenar jos centru: TALI (tali: plecă ciune) PIKOSE (picușe: mulțime de stropi) NOI KLOE (a clă di în clă i;
claie). TRASO (trasă : a repeta, a turna, a face) DOI ARISTORISI MACIDONE SO.
Dreapta jos: CIL (cil: sur) IAR (iar: braț sec al unei ape curgă toare) GIOS (jos) CITO (cită : adevă r)
SARMATO ROPOG (rapă g: alunecare, a împinge din spate) AT (at: cal) SO.
Zonie, să mergi pe dată pâ nă ce oasele se vor ză ri prin giubelă , să te odihnești și să bei numai atunci câ nd te
vei înmuia (vei fi obosit frâ nt). Îngerul lui Ili a mers să stea la creatorul Zoe într-o zi mare și curată . Să silești
neamul murdar al lui Goe, să se îndese în gră madă mare, ală turi de noi la necuprinsa jale care ne-a lovit. Să
luați pâ nză , să o tigiți și să o așezați pe pirostrii (platformă din metal, instalație pentru incinerat) în câ ntecele
harpelor și tobelor înainte ca eu să întețesc focul. Pentru a alina durerea, rudele să adune o gră madă de fâ n și
să o clă dească în mijloc. După ce el va ieși (pleca la cele veșnice) în zori se va aduna cenușa bună pentru
descâ ntece și leacuri și se va bea în cinstea lui. Gemetele și puternicele zbuciume îl vor mâ ntui (ridica la
ceruri) cu mistuitoare sete la divina (stră buna) și înă lță toarea judecată . După slujba religioasă se va strâ nge
într-o sarghie roșie puțina murdă rie (cenușă ră masă ) din neuitata și bogata viață care ne-a fost luată . Borâ tul
de Goie a tă gă duit în adunarea să tenilor că a înlocuit sarghia roșie pe care a dat-o prima dată . Dar Cotize este
viu. De Pă lie, aleșii nobili împreună cu rudele lor, au stat palizi și au bocit cu sete pâ nă li s-au dogit glasurile.
Cu zoile de la spă latul vaselor rituale să se purceadă la drum și să se dea vecinilor sciți. În patria lor să se facă
seara o slujbă religioasă . Neamurile sciților și sarmaților să plece însoțite repede de dicoe, credinciosul în
sfâ nta cruce. După dorință , în grabă s-a pregă tit argeaua iar neamul gă tit de să rbă toare a plâ ns ori s-a ținut
tare ca osul.
Stâ nga vertical jos: Sfâ nta cenușă a lui Ilo a fost pusă în senic și dusă cu alai în cetate de că tre Dapisieo.
Stâ nga jos scris mare: Goi a fost luat de că tre preotul judecă tor și conducă torul Dapisieo și dus în cetatea
principală a geților.
Dreapta jos scris mare: Neamul sarmaților a aflat adevă rul (a sacrificat) împingâ nd de la spate caii lor suri,
jos într-un iar (ripă ).
Chenar jos centru: Cu mici și multe plecă ciuni se clă desc noi prietenii. Astfel este trasă (scrisă ) de două ori
de macedoneanul Aristorisi.

847
 Τ 58, turnată în anul 30 (1)TEGE (tă gi: negare contestare) REPOSIEO (repezie: avâ nt, pantă înclinată ,
alergă tură ) E IDA (ida: râ u, apa creației) TEO (țiu: vâ rf ascuțit de stâ ncă ). (2)CEI (cei: a ține calea dreaptă , a
cere) TALI (tali: plecă ciune) FIO (a fi) ASO (az: primul, eu) ON (on: neam, popor) TOR (tor: tizic, ocolul unde
se închid vitele și se formează tizicul) ES(3)IA (a ieși) A SILE (sila: fericire, cale, miel). PAE (pa-e: cinste, titlu
onorific, a mă guli) OPRE TOERI (toiri: a bate cu toiagul, a porni la drum) SI(4)R (sira: urmașii cuiva, șir) OMA
(oamă : mamă ) LIO (lie: minune, legă tură ) GETO TRAKIO. GO(5)GI (gogi: a cură ța) PlO (pio: preot, credincios)
ASTAGIO DENIA (denie: slujbă de seară în să ptă mâ na dinaintea învierii) ROSO (rază : a revă rsa raze, a
stră luci) (6)RETI (redi: pă dure tâ nă ră și mică ) SEIN (sein: câ ntec ce se câ ntă la culesul strugurilor). DIEO
(sfâ nt) PAGE (pace) IOSIUS (7)I (i: a merge) FI SIO (sii: a se sfii) AE (a-e: a se înă lța) BIO (bâ ie: pericol, necaz,
atenție). A SIO (sîi: a se sfii) RES(8)I (rază : a stră luci, a revă rsa raze) FIRO (fir) TELU (tel: fir de metal auriu
din care se face beteala) PELIU (peleș: ciucure, șnur care se petrece pe la mijlocul că mă șii naționale) ON (on:
neam, a însoți) RITO (rit: credință , religie) G(9)ETO TRAKIO. SO PIE (pio: credință ) DI (di: a spune) C(10)EI
(cei: a ține la dreapta) ANU IO BIO (bâ ie: atenție, necaz) TINI (a ține) RIPO (râ pi: a să pa adâ nc, a umili) E
TARE (tare: greută ți, poveri) TOS (tos: mă runt, cu granulație fină ). Medalion stâ nga: MAGL (mâ gle: sfeșnic de
lemn); Centru: M (pă rinte, conducă tor) E (ede: a se ridica la ceruri) S (sent: sfâ nt) I (ig: ușă , a judeca) A (amin:
bună stare, fericire) G (geto). Rugă ciunea (crezul) geților). Dreapta vertical: PTR (patri: țară ); orizontal: LTU
(latu). Între medalioane există câ te o cruce iar deasupra lor este capul de bour!!!
Apa care curge cu repeziciune din vâ rf de munte nu poate fi tă gă duită . Neamul nostru a fost ales primul să
iasă din gunoaie și să aducă laude prin miel, să se închine și să țină calea cea dreaptă. Această cinste nu s-a
oprit aici și a că lă torit cu toiagul la urmașii minunatei mame a geților și tracilor. Cucernicul preot Astagio,
într-o mică pă dure a fă cut o denie care revă rsa raze de lumină și a fost însoțită de câ ntece. Sfâ ntul Iosius a
mers și s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri și să ne aducă pacea. Credința geților și tracilor este ca
un fir stră lucitor fă cut cu mare sfială și care revarsă raze și încinge pe mijloc că mașa (sufletul) neamului. Spun
că dreapta credință este tot anul, eu atenționez să fie ținută cu mare dă ruire pentru că este o povară mică .
Medalioane: Sfeșnicul (lumina sfintei cruci) purtat de Mesia (rugă ciunea geților) peste toată țara.

848
 Τ 59, turnată pe la anii 35 e.n. (1)TIORNA (a turna) TO (tu) DIO (sfâ nt) OROELIU DA (a da) (2)SOBA
(că ldură multă , cameră ) CUREN (cure: a se gră bi, a curge) BISICA A IO IEO (a lua; ieie) I (i: a alerga) (3)PORTO
( a se purta) DESIO (des, repetat) PATELA (patelă : tigaie, tingire) PA(4)ITE (paită : covată de fră mâ ntat pentru
pâ ine, scâ ndura pe care se taie aluatul pentru copt) DATO (a da) SONTA (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți)
DAPISIU (5)MATO (conducă tor) DABU (cetate) SOPA (sopă : bâ tă scurtă și groasă ghintuită la un capă t cu fier,
ghioagă ) DABIE (cetate). Vertical stâ nga: DIE (di: a spune) TESI (teși: a netezi). Vertical dreapta: SATIG (să tic:
să tuc) SO PIO (piu: credincios, pios). Sub că lă reț: STI I (i: a merge) ONOR. Soclu dreapta: AGII (agie:
conducere, putere) IL (ili: Mâ ntuitorul, a stră luci, a salva).
Toarnă tu sfinte Oroeliu și dă că ldura să curgă peste Bisica mea pentru a o gră bi să ia, să alerge și să poarte
mai des tigaia și covata de fră mâ ntat aluat pe care i le-am dat tot așa cum conducă torul cetă ții, Dapisiu
mâ nuiește ghioaga pentru apă rarea ei. Îi spun cu blâ ndețe altfel va ajunge în să tucul credinței (la mă nă stire).
Sub că lă reț: Să știi că voi merge să -mi apă r onoarea. Reședința Mâ ntuitorului (Stră lucitoarea conducere).

849
 Τ 60, turnată pe la anii 37 (1)ZURASIEO ON (on: neam, rude, a aduna, a însoți) TUN (tuna: a urla, a
batjocori) PIE (piu: credincios, preot) NO (uite! nu) POE (poi: pleavă de câ nepă ) ROGUE (a ruga) NO GOLO (a
goli) AR(2)GIU (argea: construcție simplă ca un bordei, unde se punea vara ră zboiul de țesut, bolta unei
pivnițe) SCITO LONGIE (lung, îndelungat) MOLIO (molâ u: bleg, molatic, liniștit) DABO (cetate). ON (on: neam,
a aduna) SO (așa, astfel, a îndemna un câ ine să atace) AT (at: cal tâ nă r, armă sar) (3)TESO (teși: a netezi, a
turti pe o parte) RO (ră u) MONGOE (mangă : om încă pă ținat, ambițios) AO (minune, uimire) I (i: a merge) +++
+ . M (mato: conducă tor, pă rinte) ++ -C (cris: cruce, judecată )- X (geto)-X (gio: vioi)- I (i: a merge) NO (uite!)
DABO SCITO FAC (a face, a porni) NAOKI (nă uci: a înnebuni, a ului, a prosti) BEZOE (bâ zoi: muscă mare,
viespe) OM COA (coa: cată să , trebuie să ) RAE (ră i: a se înră i, a dușmă ni, a tâ nji) BOE (boi: a murdă ri, a pă că li)
IERO (iereu: preot) (5)SO (așa, astfel, a ataca). IPEN (ipen: să nă tos, tocmai) GOPOE (copoi: câ ine de
vâ nă toare) RUMIONO I (i: a merge) GEO (giu: vioi, repede) POR (por: stog, că piță , șiră ) GENA (gina: vină ,
ră spundere) PATRIAO DABO (6)RAZI (ră zi: a se învecina). ANO (anul trecut) RUP (a rupe) ON (neam, clan, a
se aduna) DIEO (sfâ nt) KUE (cui: beat mort, țeapă n) DUCU (a duce) RASIO (rage: a plâ nge, a urla) SOPOR
(sopor: somnolență patologică , torent, puhoi) GESOE (giosu: jos) Z(7)ORETE (zorete/sorete: pește ră pitor,
soare, vâ nt că lduț care bate dinspre° ră să rit) RO (ră u) ISTRIO ON (on: neam, rude) TRAKIO SOE (soi: neam, a
murdă ri). I (i: a merge) NAI (nă i: corabie, naos) NOTA (nota: a înnopta, a naviga, a pluti) SOE (soi: neam, a
dormi) PIE (piu: preot, credincios) RUM(8)IONU (româ n) NILOE (nilă : milă , a milui). PAR (par: a apă ra) GIO
(giu: viu, energic) POGON (pogon și pogoni: a alunga) DOE (a da) SCITO BOI (boi: chip, înșelă ciune). ESO (a
ieși) GINO(9)E (gini: a pâ ndi, a observa) PAZOE (pă zie: piatră prețioasă ) LOE (a lua) LINU (încet, pe îndelete).
TRASO (a trage, a merge) EDO (ede: a judeca, a șterge) AKNO (agnă : bucată de prescură din care se taie
nafura pentru împă rtă șanie) ON (on: rude, popor) NOLIO (nă lă i: a nă vă li) DABO (10)GRONO SO. III
(Mâ ntuitorul) I (a merge) DUBLOZA (dublă : unitate de mă sură de 10 litri, baniță ) MOLEIU (molâ iu: bleg,
liniștit). KOTO (a că uta) PO (11)LO (polei: ființe supranaturale din basme, zâ ne, îngeri) ADA (a aduce) NEUSE
(nosa: haide! Hai!) M. (mato: conducă tor) E. (ede: preot judecă tor) DAPISEU. ZURASIEO DO (a da) GROSI
(groși: monedă de aramă care a circulat în Ț ă rile Româ ne, Ungaria și Polonia) AN (anul acesta) OC (oca:
pricină , datorie; oga: a achita restul dintr-o datorie) KITO (chit: achitarea unei datorii) ARMOSO SKITO.
Zurasieo, rogu-te să te însoțești (să pleci) și să tuni împotriva preotului necredincios care este o
pleavă de câ nepă ce a golit (distrus) îndelungata liniște a argelei (comunitatea religioasă ) din cetatea sciților.
Astfel neamul, ca niște cai nă ră vași s-a întă rit (adunat) în jurul acestui om ră u și încă pă țâ nat mergâ nd
să nege minunea crucii. Așa, după vioaia judecată a credincioșilor geți și a conducă torului, uite
trebuie să mergi în cetatea sciților și să ră cnești împotriva bâ zoaielor nebune care au fost înșelate de

850
preot și tâ njesc să devină OM. Ca un câ ine de vâ nă toare româ nesc, vei merge repede și cu folos pentru că
patria are mare ră spundere față de cetatea vecină . Anul trecut, după ce s-au îmbă tat cumplit, s-au rupt de
Neamul Sfânt (on dieo) și s-au dus să urle și să -i murdă rească pe îngeri. Jegul și zoiștea au trecut Istru și la
neamul din Tracia care s-a murdă rit ră u. Să plutești cu corabia, să mergi la aceste neamuri și să -i miluiești cu
preoți româ ni. Să aperi cu energie și să alungi înșelă ciunea de la sciți. Ieșirea (plecarea) să fie vă zută ca o
piatră prețioasă luată și cercetată cu grijă . Astfel să nă vă lești în cetatea Grono la neamul tracilor și să -i judeci
(ierți) dâ ndu-le nafură . Înzecita liniște a Mâ ntuitorului merge peste tot. Haide, caută fă pturile de pe cer
(zâ nele) și adu-le! Dapiseu, conducă tor și preot judecă tor. Dă groșii armatei sciților să fim chit pentru datoria
din anul acesta, Zurasieo!

851
852
 Τ 61, turnată pe la anii 40 (1)DETI (dite: zisa, judecata) GEMO (geme: a ră sufla din greu, a fi plin de ură sau
de tristețe) TOE (toi: a certa) PETO (pită : slujbă , funcție) SOCOTE POL(2)CO (polcu: unitate militară în Ț ă rile
Româ ne la sfâ rșitul evului mediu) DABO (cetate) GETO. CEODO (ciudă , ură ) A ZERFI (a jertfi) O(3)GO (oco:
neam, popor) IGE (ige: a înfrunta, a avea grijă ) O APLO (apla: simplu, fă ră meșteșug) ΚΑΡΟ LO DIEO (sfâ nt)
Z(4)OE. OSOE (osoi: tare ca osul, a se osifica) ON (on: neam, familie, a locui) DO IREZO (irează : stâ rpitură ,
aducă tor de rele) POPOE (popoi: mă lai subțire copt în spuză , pâ ine mică de forma unei turtițe) S(5)TO DABO
(cetate) GETO TRASO (trasă : încă odată , lovitură ) I (i: a goni, a merge) SOI (soi: murdă rie). PEN(6)TO (penți:
pinteni) DE (a da) NOEO (înnoi) I (a alerga) ON (on: a strâ nge) ΚΑΡΟ NODO (nodă : a înnoda) I (i: a merge)
(7)ZABELO. ON (on: neam, a aduna) KARLOTO (carliță : covată , albie) MONGA (mangă : om încă pă ținat) (8)TO
GETO SO INTEO (întâ ia: a da întâ ietate). – M (mato: conducă tor). E (ede: preot judecă tor). DAPI(9)SIO I (i: a
merge) M (mato: conducă tor). E (ede: preot judecă tor). ZOIRASIEO – KOTO (cotă : a că uta, a cerceta)
P(10)OLEO (Pă lie: să rbă toare din preajma zilei de Sf. Ilie; polei: îngeri) ADA (a aduce) NEO (nouă ) IT (iți: a
privi ceva) GII (vii) IR (ire: alifie, unsoare) (11)+ TIPA (țipa: a arunca, a fluiera) ROSEO (a se roade, a se uza) I
(i: a alerga) GO(12)NI PE GISEO (gisa: a visa) OI GE(13)NO (gena: mic, slab). PILO (pilu: bici din piele, vă car,
murdar). NITOE (nită : uite! iată !) ZOE OI CACO OI NATI (nat: ins; nate: femeie, rață , nați: bă rbați). În colțul din
dreapta jos a tă bliței este un mic text scris cu alfabet religios pe care nu am reușit să -l citesc.
Zisa (judecata) cetă ții geților este plină de durere și te ceartă pe tine în slujbă să dai socoteală pentru polc.
După capul (înțelepciunea) sincer al sfâ ntului Zoe ai jertfit oastea neamului cu o ciudă nemă surată pentru
care trebuie să ră spunzi (să fii pedepsit). Câ t timp vei sta în cetatea getă vei fi tras (lovit, tâ râ t) și vei fi gonit
cu murdă rie și îi vom da acestui aducă tor de rele, pâ ine subțire și mică , tare ca osul. Zabelo, vei da pintenii cu
care te-am înnoit (numit comandant) pe care ți-i vom lega de cap să fii alergat. La să rbă torile neamului toți
geții să aibă întâ ietate în fața acestui om încă pă ținat. Conducă tori și preoți judecă tori Dapisio împreună cu
Zoirasieo. Adusă nouă și privită cu atenție vie, a fost cercetată de să rbă toarea Pă lii și unsă cu semnul crucii
(judecata sfâ ntă ). Acest înfumurat a fost trâ ntit și tâ râ t apoi alergat și gonit cu biciul pentru că este un nimic.
Iată Zoe! acest nimic este ori caca ori maca (rață ).

853
 Τ 62, turnată pe la anii 50 (1) MATO BOERO BISTEO NI (privește!) OAK (oacă : spirit necurat care sperie
copii) SOTIE (soție) FO (fu) PER(2)DUO (a pierde) TUE (tui: nebun, patimă ). UNO (una) AO (durere,
suferință ) EDEO (ede: a ieși, a muri, a se ridica) KU OMO (oama: mamă , femeie) I (i: a merge, a goni) INDO
(inde: unde, câ nd) DU (a duce) REBEIO (rebela: a se ră scula). (3)NUA (no: ia!, iacă !) LO PUE (a pune) SO
AGEIO (agie: conducerea unui ținut sau oraș) ON (neam, a însoți) SONTIO (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți)
UNI OCIN(4)O (ocină : a stă pâ ni°; pă mâ nt moștenit). RODINO (rodină : neam, familie) AE CILEAR (chelar:
pivniță , beci; chiler: cameră mică folosită drept că mară sau locuință ) KILO (chilă : unitate de mă sură pentru
cereale de 430 sau 680 litri, impozit pe cereale, surpă tură , om de nimica, să rman) RO (ră u) DABIO (cetate).
SOIE (soi: neam, caracter, jeg, a murdă ri, a dormi) E GIEO (giu: viu, vioi) (5)PRINO (prenoi: a înnoi, a relua, a
face să fie astfel cum a fost) LUE (a lua) BETOE (beție) MURSA (mursă : bă utură fermentată din apă cu miere)
BOIE (chip, înfă țișare) SATRE (șatră : neam, clan) IO (6)POE (pleavă de câ nepă ). STOE (a sta) DABO (cetate)
GETO RE (rea) KAONE (caune: ocne, temnițe) MAND(7)UA (manduc: a orienta, a conduce) AGIE (agie:
conducere) SOARI DO (a da) COSOE (cosoi: parte a carului, șiret). ON (neam, a aduna, a locui, a însoți) SONTE
(șonta: a schilodi) RO (ră u) (8)SOE (soi: neam, fel, jeg, a murdă ri, a dormi) PLENOE (plenui: a jefui, a pră da)
EDO (ede: a ieși, a provoca, a da o lovitură ) EGE (eg: a stă vili, a strâ nge într-o legă tură , a cerceta). STO (a sta)
IO AUROA (aorea: uneori, câ teodată ; auros: auriu, luminos) ON (on: neam, a aduna, a locui, a însoți) (9)UE
(uliu) RE (ră u) BATOE (a bate) POE (poi: pleavă de câ nepă ) GENEO (gena: mic, slab). GAREO (gară : clevetire,
calomnie, mulțime zgomotoasă ). IN(10)IU (iunie: cireșar sau iunie) SOAR (șoar: sol fertil de culoare brună )
PUNSO (împunsă tură , tă ietură ) ESE (a ieși) IO NOE (noi: a se înnoi, înnoială ) KU EMO(11)TE (emoție:
înduioșare, situație neașteptată ) STOE (a sta) PREO (preot, credincios) DUR (tare, bă tă ios, sever) SIEO (sîi: a
fi, a se afla) AGI (agie: conducerea ță rii) KUE (cui: cui de siguranță , știft, pană ) UNOE (unui) (12)POE (poi:
pleavă de câ nepă , ciurucuri, lepă dă tură ). STOE (a sta) ALOTUE (ală ture) ARMO (armă , încheietura brațului,
coapsă ) ON (neam, a însoți) MO(13)NO (mâ nă ) I (i: a goni, a alerga) TRASO (trasă : încă odată , a lovi) MAIRO
(maier: mic agricultor din jurul orașelor) BIRO (bir: taxe, nenorocire) MI(14)KRU (mocru: tare, soi de cireșe
pietroase) NINOI (ninii: a se dră gă li, a bâ zâ i). IO SOLIE K(15)UTEZO (a cuteza, a îndră zni) NIO (a se sminti)
SOIO (soi: neam, jeg, a murdă ri, a dormi) ANE ISIO (ișie: ieșire) SILUIE (silui: a obliga, a disprețui, a batjocori)
DAPIESO. Textul cu alfabet religios nu a fost deslușit.
Privește cum o nă lucă a speriat soția conducă torului boero Bisteo (Bilteo?) fiind cuprinsă de nebunie
și pierdută . Câ nd eu am gonit împotriva ră sculaților, o suferință a dus-o la moarte ca pe orice femeie.
Astfel conducerea m-a însoțit la ră zboi pentru că ră sculații au pus stă pâ nire pe moșia stră moșească .
Acest neam de oameni de nimic ce locuiește în că suțe mici, a fă cut ră u mare cetă ții. Murdari și vioi

854
(gă lă gioși) și-au reluat nă ravul beției cu mursă . Chipul neamului meu era murdă rit de această pleavă

855
de câ nepă . Cetatea geților a cerut să fie conduși și să stea la ocnă rea (grea) iar soare să le fie dat câ t un șnur.
M-am ră zboit cu acest neam ră u și murdar care pră da, dar i-am dat o lovitură și l-am stă vilit. Eu stau acum
fericit. Ne-am adunat ca niște uli și am bă tut ră u mica și gă lă gioasa pleavă de câ nepă . Cum dintr-un pă mâ nt
mă nos, împuns (arat) în iunie nu va mai ieși nimic fiindcă nu a fost învelit cu grijă , tot așa preotul ce a stat în
fruntea conducerii ță rii nu a fost ca un cui de siguranță , aspru și energic împotriva unor lepă dă turi. A ține
ală turi arma câ nd trebuie să o strâ ngi în mâ nă , să mergi și să lovești pe agricultorii care au adus nenorocirea,
tu te-ai dră gă lit puternic cu ei. Anu trecut eu am ieșit cu cutezanță împotriva acestui neam de smintiți care l-a
disprețuit și pe Dapieso prin solia lor.

856
 Τ 63, turnată pe la anii 65-70 (1)N. (nobalo: conducă torul neamului, primul slujitor al șarpelui de lumină )
M. (mato: ocrotitor) DAGE (dage: adunare) BALO (bală : neam stră bun) DU (a duce) AN LARMA (larmă ,
zgomot) OLORE (olore: a adia ușor, neregulat, vâ nt ușor) GEIO (cei: a ține la dreapta) EMA (ima: a murdă ri)
NOBALI BOENG(2)EIO (boiangii, vopsitori). DAGIE (dage: adunare) OSIE (osi: a se întă ri ca osul, cu putere)
ON (on: neam, a strâ nge, a însoți) SOTI (soți, însoțitori) GEIO (cei: a ține dreaptă ) STE (a ști) DO (a da) ARSE –
M (mato: conducă tor) – BOIGE (vopsire) RODU (rod: rezultat, muncă , folos) A(3)E ZAIO (zai: apă cu gheață
care se scurge primă vara pe râ urile de munte revă rsate) GEOSO (jos) IE SOEZ (soiuz: bucă țică de piele cu care
se repară încă lță mintea, adă ugire) FEM (a face). SURLA (instrument de suflat, râ tul porcului) RILO (râ lă :
minciună ) ROGEA (a ruga) GIGE (gigea: frumos) TUNDO (a alunga, a pleca) D(4)U (a duce) IGE (ige: ochi, a
înfrunta, a judeca) IO RIOMUNO (româ nul) ENIO CAMO (caime: notă , scrisoare oficială ) SOPIO. SAR(vas de
bucă tă rie) SEGO (sigă : substanță minerală roșie folosită pentru vopsit) OPRO (a opri, a pune la popreală ) – M
(mato: conducă tor) - DA(5)GE (dage: adunare) BALO (bală : fiară , stră moș totemic) POR (por: gră madă de fâ n,
stog) GEZUN DO (a da, a duce). KIEDER (cheder: pagubă ) MEGAO (megal: foarte mare) SEGELO (sigila: a
închide, a pune sigiliu pe ceva pentru atestare) LOE GUNI (gunni: cuptor). (6)DO (a da) O PARGEO (pă rgan:
pâ nză subțire și fină ) EN (in) SINO (sini: a vopsi în albastru) ARMOSOA. AGEO (agie: conducerea unei unită ți
administrative, poliție) SOEI (soi: a murdă ri, jeg) ZOME (zamă : suc pentru vopsea) OPOZI (opozi: a opune).
ESO (a ieși) (7)STRAGOE (a striga, strigă tură ) LOSEO (a lă sa) PURGENDIO (a purcede) SARMISETUZO. AMIG
(amic: prieten) LO(8)TE (lude: nebun, ză lud) LO DAGE IO GILI (ghili: a înă lbi o pâ nză prin înmuiere în apă și
expunere repetată la soare) ARGE (argea: ră zboi de țesut) INA (ină : fibră ) UM (um: femeie pricepută , plină de
dibă cie) FOFEAZOE (fofează : tă lpile ră zboiului de țesut) ++ TALI (tali: plecă ciune, închină ri) PIKONI (picni: a
atinge, a urmă ri) SIBIO (cetate a geților) ONS(10)O (uns, ales) BABE LO IEO (a lua).
Persoana de deasupra cetă ții cu fața spre stâ nga: GEZINO și cea din partea dreaptă cu fața spre dreapta:
GAIESIO. Sub zidul cetă ții: TALI (plecă ciune) SARMISETUZO.
Jos în partea dreaptă : M-U-E-G – M (mue: gură ; G (Gezuno): M (mato: conducă tor) DOSE (a ascunde) ROK
(roc: palton scurt care se purta la țară ) – BOI (a vopsi) GEROMEO (geremea: amendă , lucru de proastă
calitate) DAGE BALO.
Nobilul conducă tor al adună rii neamului a dus la lucru anul trecut cu multă larmă (zgomot) nobililor
boiangii dar ei au feștelit-o peste tot. Conducă torul puternicei adună ri i-a strâ ns pe toți soții care știau că
rodul vopsirii (pâ nza) a fost dată cu arsuri iar de sus pâ nă jos erau fă cute numai pete. Pentru că minciuna a
fost câ ntată frumos și cu rugă minți, eu româ nul Enio, la scrisoarea oficială a Sopiei, am pornit să o duc pentru
verificare (înfruntare). Vasul cu sigă (vopsea roșie) oprit (pus la adă post) sub un stog de fâ n, mi-a fost dat mie
de că tre Gezino, conducă torul adună rii neamului. Pentru marea pierdere pricinuită , eu le-am închis cuptorul.
Le-am cerut să dea înapoi pâ nza fină și subțire din in vopsită în albastru pentru armată . Poliția a fost
murdă rită cu vopsea de cei ce s-au opus și au ieșit strigâ nd să fie lă sați să meargă la Sarmisetuzo. Pe acești
prieteni nebuni eu i-am adunat și i-am pus să albească pâ nza de in vopsită cu pete și fă cută de femeile
pricepute la ră zboiul de țesut. După sfinte închină ri, babele au ales să ia și să urmă rească lucrarea la Sibio.
Gezino și Gaiseio plecă ciuni din Sarmisetuzo. Judecată cu gura conducă torului Gezino: Pentru că au dosit
haine vopsite să fie amendați de adunarea neamului.

857
 Τ 64, turnată în anii 77-85 SARGEDAB (porunca nobilei cetă ți – chemare la oaste)
(1)DITE (zisa) GE (ge: nobil) NOSTEO DAGEO (dage: adunare). SO(2)TO (soții) BALO (bală : fiară , stră moș
totemic, șarpele pă mâ ntului, steagul geților) DIEGEO PRINDE (a lua la armată ) RO(3)TO (roată , adunare) GEO
(giu: viu, energic) ONSO (unse, fericite, binecuvâ ntate) LETOLE (lețele: lemne subțiri cioplite și folosite la
construirea caselor din lemn sau a gardurilor, așezare) RUMUN(4)O (româ ne). SOT (soț, tovară ș) DOMI (dă -
mi) GIO (giu: vioi, energic) COSE (case) DOSOS (dusă și) (5)ARMOSA (armata) STO (a sta) PI TODI (tă ți: toate,
toți) ON (on: popor, familie, a strâ nge). CE(6)RE SODE (șade) SINOTU (sinetu, sinodu: adunare bisericească )
GEO (giu: vioi, ardoare) PRIGI (priveghi) LO(7)NO (lună ). EA SON (son: modestie, simplitate°) DIO (sfâ nt)
SO(8)PIO SIE (sii: a se sfii) SERO (seară , pe înserat) TATO (tații, pă rinții) (9)PIO (pios, preot) A GENO (gini: a
urmă ri) POSER (pozor: atenție, respect) (10)A NOSTIO (noastră ) DAGEO (adunare). T(11)RASO (turnată ) +
PETOSIO.
Porunca nobilei cetă ți – chemarea la oaste. Zisa (judecata) nobilei noastre adună ri. Diegeo și însoțitorii
steagurilor de luptă să meargă în binecuvâ ntatele așeză ri ale româ nilor și să facă o vie adunare a locuitorilor
pentru a lua (prinde) la oaste. Fiecare casă și familie să dea un soț (luptă tor) vrednic și să se ducă la armata
care are nevoie de toți luptă torii. Să cerem ca la ivirea lunii, sinodul să se așeze repede pentru priveghi. Seara,
armata va fi dusă cu simplitate și sfială pentru închinare sfâ ntului Sopio și marilor preoți care urmă resc cu
atenție adunarea noastră . Trasă (turnată ) de credinciosul Petosio.

858
 Τ 65, turnată pe la anii 85 (1)DACO ARMOSI SONTA (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți) ROM(2)UNO
(româ ni) (3)DUSA GEOSIO (jos, sud) ROTOI (rotoi: roată mare, a se aduna) PANO (pă na: a înlocui) (4)FACIO
(a face). AUDEOI I (i: a merge) KOSO (coș: tabă ră militară ) A BIR (obligație) SA. (5)SOIMOI (șoime: șoimane,
iele, șoimă rițe) IR (ire: alifie) TASO (tasă : cană ) GILA (gilă i: a urmă ri, a râ vni) A(6)KO (acul) SAGEO (șagă :
glumă ) BORISA (borese: neveste) (7)E AGERA CASE RO(8)CO (roc: haină scurtă ce se poartă la țară ) DACO
ARMOSA (armata). (9)LU DEO (a da) IU (Mâ ntuitorul) APARO (10)SE ΚΑΡΟ DAGE (dage: adunare) BIALO
(bală : șarpe de lumină , neam, stră bun totemic°) (11)SO SINTO (sâ ntă : sfâ ntă , a sfinți, Dumnezeu) NOBALO
(nobili). Spațiile din chenare sunt scrise prin incizare și nu am reușit să citesc respectivele semne.
Româ nii să se ducă jos (sud) și să se adune pentru a înlocui armata adună rii (dacă ) care face ră zboi. Să
audă și să meargă în tabă ra militară fiecare cu obligațiile sale. Doftoroaiele să pregă tească multe că ni cu alifie
iar în case, glumețele și agerele neveste să urmă rească cu râ vnă acul prin hainele ce le coase pentru armata
dacă . Înainte de a pleca la ră zboi, capul adună rii neamului împreună cu nobilii s-au închinat din venerație în
fața lui Sâ ntu/Dumnezeu, Creatorul și Mâ ntuitorului.

859
 Τ 66, turnată în anii 85-86 SOBIO – DU (a duce) – PAGIO (pacea) – A (amen: liniște, necaz) (1)ON (on:
neam, a însoți) PERO (peri: a muri, a dispă rea) SIEA (sia: comandă care se dă unei bă rci pentru a merge
înapoi) RIOMUON (româ nesc) ODEU (odiu: scâ rbă , ură ) MATEO. DAG(2)IO (dage: adunare) EGE (ege: a
spune, a cerceta) STOE (a sta) ATE (ațe: fire, legă turi) RO (ră u) DU (a duce) A BENDOSE (bindisi: a-i pă sa, a se
sinchisi) DOE (a da) S(3)UNO (sună : murmur, ră sunet, vâ lvă ) ON (on: neam, a locui) SOI (soi: a dormi, a
murdă ri) IBO (iboste: iubire; iub: iubire). FAPTO (loc, fapte) EDIE (ede: a judeca, a provoca) SO APLO (aplă :
simplu, fă ră meșteșug) DE (a da) (4)ROGEA (a ruga) SOE SAR (salt, alergă tură ) FITE (fițe: nazuri, mofturi,
șmecherii) ZEO (a zice). ZABELIO DEO (sfâ nt) E(5)SEA (a ieși) SOKUE (socuti: a pica în socuti: a se sminti,
socie: teren acoperit cu soc) STO (a sta) PAGE (pace) OSIE (puternică ) LESO (a lă sa) DOMI (dumă i: a discuta).
(6)GEOKUE (giuca: a juca) IGE (ige: ochi, a înțelege, a avea grijă ) SOMU (soma: constrâ ngere, silire). TOPOE
(țopă i: a alerga dezordonat, a să ri) FUSKO DESI (a înghesui, a îndesa) (7)NO (nu, uite!) LO GERIN (girin: a tâ rî
pe pă mâ nt, credincios) GODU (gudu: mic, neajutorat) DIEGIO – I (i: a merge) ON (on: neam, rude, a aduna)
PERO (peri: a muri, a dispă rea). (8)SIA (sia: comandă care se bă rcii pentru a merge înapoi) ORI OMU. NO (nu,
privește!) SOSE (a sosi) TO ISOB (isop: plantă folosită ca medicament sau la spă larea petelor) DO (a da) SO
ASU(9)DO (a asuda, a transpira). II+++++(Mâ ntuitorul în adevă rata credință ): I (i: a merge) OBOL (contribuție
modestă ) IO POE (poi: pleavă de câ nepă ) GRONI (gromi: slujbaș tâ nă r). I (i: a merge) II (Mâ ntuitorul) SI( 10)O
(sii: a se sfii) ON (on: neam, a însoți, a locui) TURNI (a înturna, a reveni) SO ARMOSO (armata) SEDU (ședă : în
subordine). LO TAL(11)I (tali: plecă ciune) PIKO (pica: a se așeza, a veni) RIOMUNO DES (îndesat, adesea)
DEO (a da) TEROS (teros: burtos, umflat) SEN(12)D (sindie: ispravnic) PRIO (prii: a-i fi cuiva binevoitor,
binefacere) PARGIO (parcea: bucată mică din ceva, legă tură ) PROE (prie: ajutor, bună voință ) NOBALIO
DA(13)GIO (dage: adunare). TRASO (încă odată , lovitură ) ON (on: neam, a însoți, a locui) ANGEO (angel:
înger) MAERO (maier: fermier) BIRO (bir: impozit, nenorocire) DU (a duce) (14)SARMISETUZO. IO.G. + - II –
M- + ..R+O ..G.G.I.R.L.O.P.G.M. Textul de jos (trei râ nduri din partea stâ ngă și partea dreaptă ) scris cu litere
mici nu a fost deslușit.
Sobio du pacea. Amin
Neamul româ nilor a că zut în luptă iar cei ce s-au întors sunt plini de ură împotriva lui Matei. Adunarea a
stat și a cercetat unde duc legă turile rele, i-a pă sat pentru că a dat vâ lvă în neam (locuitori) și le-a murdă rit
iubirea (încrederea). Faptele date spre judecare sunt așa de simple încâ t Zoe trebuie să alerge să -și zică
rugă ciunea (iertarea). Sfâ ntul Zabelio a spus: să iasă din sminteală , să alerge pentru pace (la conducere) și să
stea cu putere pentru a fi lă sat să -și spună pă sul. Adunarea va înțelege situația. În lupta cu Fusco, câ nd să racul
Diegeo a fost înghesuit (încercuit), credinciosul lui nu se mai vedea. Neamul a mers la moarte. Ori te întorci
înapoi (pă ră sești lupta) ori ești Om. Câ t despre isop, nimeni nu a sosit să le dea câ nd erau atâ t de obosiți.
Sfâ ntul Mâ ntuitor în adevă rata credință m-a pus pe mine umilul să alerg împreună cu tinerii slujbași pentru a
aduna obolul de ră scumpă rare. Cu sfială neamul a mers la Mâ ntuitor (s-a rugat) pentru a reveni astfel în
corpul armatei. Pentru salvarea lor, au venit cu plecă ciuni româ nii iar un ispravnic burtos și îndesat a dat spre
priință , o legă tură (parte din bani) pentru ajutorul nobililor adună rii. Încă odată îngerii i-au că lă uzit pe micii
gospodari să adune birul și să -l ducă la Sarmisetuzo. Eu credinciosul G. în Mâ ntuitor împreună cu credinciosul
M. (mato: conducă tor?)…

860
861
 Τ 67, turnată în anii 89-90 (1)DAGI (dage: adunare) BALO (neam stră bun) ON (on: neam, a locui) SOTI
(soți; a se însoți) GEO (giu: viu, vioi) DUMAE (dumă i: a discuta) ROBIRO (captivitate, robie) (2)DAGIO (dage:
adunare) AI ROZA (trandafir, roșu deschis) NIO POE (poi: pleavă de câ nepă ) NOBALIEO (nobilii) ZEBE
(zeberi: a sechestra, a confisca). (3)LATO (lată : mare, întins) REIU (ră u) DAGIEO (adunare) KUE (cui: țeapă n,
nemișcat) KORO (coroi: a bolborosi) LEO SAM(4)ITOE (samite: pesemne). AZO (az: eu) LUE (a lua) DEO
(sfâ nt) ZABELO PU (pu: a striga, a chema) DO (a da, a duce) ON (on: neam, rude, a locui) (5)SENT (sâ nt: sfâ nt,
Dumnezeu) BEI (a bea) RODIE (rodie: creație, întemeiere, neam, familie) LO SAR (sar: vas de bucă tă rie) SEGE
(să get: să rman, să rac, copil fă ră pă rinți). IO – G (Gezino) (6)DIE (die: a spune) SIO (sii: a fi) BIE (bâ ie: pericol,
nenorocire) SINO (sinie: tavă mare de metal folosită pentru copt plă cinte, masă joasă rotundă cu trei picioare)
ARE (ar-e: a lă uda) SANDO (7)PANTELO RUMUNO (româ nul). SOLIE (sol, mesager). MA(8 )TO (conducă tor)
DAGI BALO (adunarea neamului stră bun) EDE (ed: a declara, a judeca) E (9)SOALGE (soage: a se fră mâ nta)
RO (ra, re: ră u) ROTO (ră țoi: a certa, a batjocori, rota: corp de oaste) PANO (pă na: a înlocui, a schimba)
FUSCO. KOTO (cotă : a cerceta) POLO (polei: ființe supranaturale din basme) BOI (chip, imagine) CERO (ceru)
KOA (coa: trebuie să , caută să ). ION SO ENOE RISE (râ sui: a viola o femeie) RIO (râ u) - + - SENIC (senic:
țesă tură de câ nepă pentru rufe de corp, basma de culoare închisă ) LOE (a lua). E (e- de: sanctuarul unde se
judecă ). M (mato) D (dabo: cetate). E (ede: a judeca) KIRI (cheri: a pieri). TALI (plecă ciuni) PICO (pică : stropi)
SARMISETUZO E (ede: preotul judecă tor). M (mato).
Adunarea neamului a strâ ns locuitorii să se însoțească la discuții vii despre robia florii nobilimii noastre
care acum este ținută închisă ca o pleavă de câ nepă . Marea durere a înțepenit adunarea și pesemne abia
bolboroseau între ei. Eu îl chem pe sfâ ntul Zabelo să mă ia pentru că a dat Neamului ales (sfânt) de Sântu
să -și bea existența viitoare cu vasul să ră ciei (copilului fă ră pă rinți). Eu Gezino spun că nenorocirea ne-a fost
adusă pe tavă de lă udă rosul româ n Sando Pantelo. După o fră mâ ntare grea, conducă torul adună rii a luat
decizia să înlocuiască solia trimisă care a fost batjocorită de Fusco (Fuscus). Trebuie să cercetă m chipul
îngerilor care aleargă pe cer. Ion și Eneo au siluit (violat) o că lugă riță la râ u și i-au luat hainele. Preotul
judecă tor și conducă torul cetă ții i-au judecat și condamnat la moarte. Multe plecă ciuni din Sarmisetuzo Preot
judecă tor, Conducă torul.

862
 Τ 68, turnată în anul 90 (1)MATO (conducă torul) DAGE (dage: adunare) BALO (bală : neam stră bun) SO ON
(on: a lega, rude, a locui, a strâ nge) TURNO (a întoarce, a înturna) SIPO (șipă i: a vorbi în șoaptă ) RIO (ră u)
(2)DESI (des, mult) NO (nu) PANTELO RUOMUNO (româ nul) SO (3)MIZERA (mizera: a tră i în mizerie) TO
ONANG (onanie: om slut, ră u, pocitanie) BOLO (boli: a ză cea bolnav timp îndelungat) KOPO (copă : ulcior, toc
înalt de cizmă , fund de pă lă rie) NOA (noi) IO. DIBO (dibă °: butuc, obezi, instrument de ținut prins de gâ t,
mâ ini sau picioare un vinovat) A LOE (a lua) PAIT(5)E (paițe: haină cu care se îmbracă minerii) DA TAO (tă u:
iezer, baltă , pră pastie) NA (a da, a privi) SOGI (sogi: a rupe aluatul în bucă ți pentru pregă tirea pâ inii) (6)A
TOE (toi: ceartă , luptă , a mustra, a calma) SE. IO ON (on: a strâ nge, rude) TI (ti: a înfrunta, a lega brațele)
A(7)G (ag: loc, parte, a aranja) FOMA (a ră bda foamea) TRUP FIO (fie) MUTRA (mutră : cap, supă rare,
obră znicie, aroganță ) LO ZOUDI (zodie). (8)ON (on: rude, a strâ nge) KOSO (cosoi: curelușe din nuiele de salcie
cu care se leagă cercurile° pentru buți, șiret, curele) MERO (mere: a merge) ON (on: rude, a se însoți) APO
(apă ) FIEROM (fieros: să lbatic, cumplit) (9)ZAMOLXIU. AG (ag: a pune la punct, a face) SIME (simie: maimuță )
SOMA (sama: socoteală , bir în bani) REGO (regea: rugă minte, sprijin) ZABELO OG (og: ochi, a vedea) PATO
(pată ) (11)MALO (mă los: mâ ndru; mala: a netezi) ARMOSO + D (dage). + DUE (a duce). (12) ZI (a spune) OMO
(oamă : mamă , femeie) SARMISETUZO (13)NOBALO I (a alerga) ATO (ați: cai buni de că lă rit) MATO
(conducă tor) DAGEO (adunare) BALO (neam stră bun) TRASO (trasă : a repeta, a se întoarce la început).
(14)KOTO (cotă : a cerceta) POLO (polei: ființe imaginare din basme) BOI (chip, înfă țișare) CERO (ceru). G.
(geto) B. (balo) M. (mato) D. (dabo). ON (on: a strâ nge) MAO (gură , a închide gura cuiva) AMIN (amin: sfâ rșit,
nenorocire) EGA (e-gi-a: mireasă ) A FOC RO (ră u) TALPIKO (tă lpigi: șosete scurte pentru femei care acoperă
numai laba piciorului, tă lpi de lemn prinse cu curelușe).
După întoarcerea româ nului Pantelo, nu s-a mai vorbit mult în șoaptă și eu, conducă torul adună rii
neamului am reușit să leg această pocitanie și să o trimit să zacă la râ u în mizerie fă ră bă utură , haine și
încă lță minte noi. L-am pus în obezi și i-am dat haina de condamnat, l-am pus să privească pră pastia în care se
va rostogoli ca un șuvoi. Eu i-am legat rudele pe loc, astfel ca trupul să le fie chinuit de foame iar obră znicia
lor să fie lă sată în voia sorții. I-am adunat gră madă și i-am pus să se însoțească cu apa fioroasă a lui Zamolxiu.
Această maimuță și-a fă cut socotelile și a cerut iertarea lui Zabelo pentru ca pata ce se vede pe frumoasa
armată a sfintei adună ri, să fie ștearsă . Zi! sfâ ntă mamă Sarmisetuzo, conducă torul adună rii neamului
împreună cu nobilii se pot întoarce că lare la tine? încă odată să fie cercetate chipurile îngerilor de pe cer.
Conducă torul adună rii neamului stră bun și a cetă ții geților spune să strâ ngem din dinți pentru mireasa

863
nenorocită altfel va fi foc mare (ră u) la tă lpici.

864
 Istoricii° româ ni specializați în tră dare de Neam și Ț ară , iar cei mai mulți aparținâ nd mafiei cazare, urlă
că tre cele patru ză ri că „cetele de pă stori daci” au venit din Tracia în nordul Dună rii în secolele IV-III î.e.n. fă ră
a avea habar de cultura materială necesară unei civilizații antice. Despre gâ ndirea acestor „barbari” ei vorbesc
numai de ră u susținâ nd tâ râ turile că odată cu exterminarea „dacilor” de că tre legiunile romane, apare în jurul
Carpaților ceva spoială de cultură adusă de învingă tori în vâ rful° să biilor și al „legă mintelor” adică al falusului
după cum pretinde mafia cazară în ultimii° zeci de ani, fiindcă mare parte dintre biruitori erau semiți din
Siria! Dau în continuare tă blițele de plumb unde apare imaginea capitalei geților de-a lungul a peste 550
(cinci sute cincizeci) de ani, pâ nă a fost distrusă prin „civilizație” de că tre civilizatorii Europei antice, adică
romanii!
T 7, turnată pe la anii 450 î.e.n. arată în imaginea din centrul tă bliței, partea de jos, dreapta, o cetate ală turi
de un lă caș de cult. Ea ne povestește despre boala lui Mitrache care a fost adus din Mesia unde se afla la
rudele sale în Sarmisetuzo, locul lui de baștină . T 10, turnată pe la anii 400 î.e.n. are în partea de jos, stâ nga și
dreapta, două construcții care seamă nă cu cea de pe T 71 care a fost turnată în anii 90 ai erei noastre. T 24,
turnată pe la anii 290 î.e.n. câ nd mato era Dromio sau Dromichete, are în partea de jos sculptată o cetate care
este Sirmio, ori aceasta arată nu numai puterea geților dar și priceperea lor în construirea de fortificații cu
scop militar și administrativ. T 28 turnată pe la anii 280 î.e.n. este cea mai bună imagine a capitalei geților,
Dabo Geto Sarmisetuzo unde centrul de putere și administrativ este prezentat pe tă bliță cu mare grijă . T 52,
în partea de sus cetatea Sarmisetuzo este „ruptă ” în două bucă ți fiind prezentată ° în cele două colțuri. T 63,
turnată pe la anii 65-70 ai erei noastre prezintă iară și capitala geților, Sarmisetuzo. T 67, turnată pe la° anii
89-90 ai erei noastre, prezintă cetatea Sarmisetuzo în partea stâ ngă jos. T 68, turnată în anul 90, prezintă
dabo geto Sarmiosetuzo în partea de jos, dar „ruptă ” în două segmente.

T 69, turnată în anul 90 (1)DAGI (dage: adunare) BALO (bală : fiară , stră moș totemic, steagul geților) DII
(dii: a se sfă tui, a socoti) GERE(2)N (geremea: amendă , lucru de clacă ) GEA CE FUSKO GER(3)UTO (cerute).
DAGI BALO SIO (sîi: a se sfii) RO(4)ME TOSO (tosă ni: a înghesui, a apă sa) DIE (die: întâ mplare) SOAGE (soage:
a rupe dintr-o bucată de aluat și a da forma pinii, a fră mâ nta aluatul) A(5)OSO (a auzi) PAGEO. DIE (die: a
sfă tui, întâ mplare, a conduce la judecată ) SIGE (sigă : vopsea roșie obținută din minerale) (6)GOI CAPO
RUMU(N) (7)AOSO (a auzi) KANO (că ni: a boi vitele în frunte pentru a fi deosebite de cele stră ine) S(8)KARO
(scă ri: a vopsi în degradeu) TUTA (tută : prost, ră u, a alunga) SO DAGEO (dage: adunare) TRESET (treclet:
blestemat).
Adunarea neamului a judecat (socotit) poverile pe care Fusco le-a cerut. Adunarea neamului se teme de
apă sarea Romei și fră mâ ntă întâ mplarea cum să se auză pacea. Dacă judecata nu este bună , atunci româ nii cu
capetele goale (descoperite; poporul) să audă (auză ), să ne că nească cu boia roșie scă rindu-ne și astfel să ne
alunge ca pe o adunare blestemată .

865
 Τ 70, turnată în anul 90 (1)DITE (zisa, judecata) GE (ge: nobil) NOSTEO DAGEO (dage: adunare).
TO(2)GEO (tocă i: a vorbi vrute și nevrute) RUMUNU (româ ni) SO STOP (a opri). TO A(3)GIE (agie: putere,
conducerea unui ținut) ON (on: familie, neam) POSERE (pozor: atenție, respect) A NOSTEO D(4)AGEO (dage:
adunare) SO (so: a trimite repede, a satisface) ROME SO AOSO (a se auzi) SAR(5)MISETUZO. SOCOTO (a
socoti, a câ ntă ri, a aprecia) POLO (polei: ființe supranaturale din basme) B(6)OI (chip, fă ptură ) CIRO (ceru)
SOLI SI TO(7)DE (toți) SIO (a fi) PAGIE (pace). ODIU (odie: ura, scâ rba) FISE UN BISI(9)CO ADES DIIO (sfâ nt)
ZABELO. TRASO DIE (sfâ nt) GITII ILIAR (illar: aruncarea suliței, a stră punge) C(12)UI GETI IA (uite! atenție!)
ZUROBADO.
Zisa (judecata) nobilei noastre adună ri. Neîncrederea româ nilor să se oprească . Fiecare familie are datoria
de a avea încredere în adunarea noastră care vrea să trimită la Roma o delegație să se audă și glasul
Sarmisetuzei. Să cerceteze solii, chipul îngerilor de pe cer astfel ca pentru toți să fie pace. Ura este ca o pisică
cum spune adesea sfâ ntul Zabelo. Trasă (turnată ) în Sfâ nta Geție (Gitii) și gravată cu cui (daltă °) cu atenție de
getul Zurobado.

Medalion realizat de uzurpatorul Pantelo câ nd Diogio se afla la romani în Panonia pentru a încheia pace la
anul 89. Stâ nga: M (mato) D (dage: adunare) B (balo: neam stră bun) S (Sarmisetuzo) G (geto); Dreapta; TAPO
(tapă : tă ietură , crestă tură pentru a îmbina două lemne) PANTELO + ST (Sarmisetuzo) DABO (cetate) GET
(geto).
Stâ nga: Conducă torul adună rii neamului get din Sarmisetuzo.

866
Dreapta; Incizată de Pantelo în Sarmisetuzo, sfâ nta cetate a geților.

867
 Τ 71, turnată în anul 90 (1)DAGI (dage: adunare) BALO (bală : stră moș totemic) GE (ge: nobil, cinstit) IO
ON (on: neam, a strâ nge, a aduna) TUR (cerc, raită ) NIO DU (a duce) CAE (că i: a se plâ nge, a necă ji) TOB(2)E
DOE (a da) ZABIELIEO. EDO (ede: a spune, a provoca) DAS (tas: tipsie, taler de câ ntar) ZOOE (zoaie: spă lă tură
de vase, apă murdară ) SAGA (șagă : glumă , poveste). NO (3)SARGE (sarghie: pâ nză rară de sac folosită la
împachetat sau ca ștergar de picioare) GIOSO (jos) TIGIO (tigi: a coase marginile unei țesă turi care se
destramă ) DOE (a da) PANTELO GOIE (4)RUMUNO (româ nul). SO PRISO (a prinde) EI (a lua) SESIA (sesie:
parte de teren dintr-o moșie pe care o putea transmite ță ranul; moșie) OLOE (ulei, a unge cu ulei, a stră luci ca
uleiul) GETO (5)SARMISETUZO. SOE (soi: jeg, murdă rie, a dormi) TESO (teșe: vite cu coarnele îndoite înapoi)
MITO (mițe: lâ nă scurtă tunsă întâ ia oară de pe miel) KAPEO (cap) (6)POE (poi: pleavă de câ nepă , lepă dă tură )
STO (a sta) DAGE (dage: adunare) IO. GOE CHIERI (a pieri, a agoniza) GOE (goi: să raci) TE ZOE (zoi: spă lă tură
de vase, apă murdară ) (7)GIO (giu: viu) FOSE (fu-se) LOE (a lua) I (i: a goni) TRASO (trasă : încă odată ) NOEU.

868
KOTO (cotă :

869
a că uta) POLO (polei: îngeri) BOIGI(8)E (buicie: a fi arogant, obraznic) ROG DIEGIO. BISI (a bâ zâ i: a plâ nge, a
sâ câ i) NO IS (sunt) ++++ (sfâ nt) DAGI.
Eu am strâ ns în jurul nostru nobila adunare a neamului stră bun ca să ducă cu tobe plâ ngerea și să o dea lui
Zabelio. El va câ ntă ri și va judeca murdara poveste. Pâ nza netigită (gogomă nia) pentru șters picioarele ne-a
dat-o româ nului Pantelo Goie. fie prins la moșia lui, să -l luați și să -l aduceți la stră lucita Sarmisetuzo a geților.
Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi să -și pună pe cap mițe de oaie câ t eu voi sta în fruntea
adună rii. După noua trasă (judecată ) vei fi luat și gonit Goe și vei pieri să rac pentru că ești un gunoi viu.
Cercetează îngerii, renunță la jumă tate din îngâ nfarea ta și roagă -l (cere-i îndurare lui) pe Diegio. Să nu-i mai
bâ zâ i (sâ câ i) pe dreptcredincioșii adună rii (preoții judecă tori)!

T 72, turnată în anul 102 (1)DURO ADE (haide! să mergem) USORA (ușura; a scă pa, a elibera)
SILEO (silă : supă rare, constrâ ngere) DABO (cetate) GETO ERI (ieri) GERIEO (geri: a adulmeca, a înțe-

870
lege) (2)DU (a duce) MATO (conducă tor) +++. I (i: a goni) RUPEIO (rupe: a împră știa, a frâ nge, a distruge) ON
(on: neam, locuitori) SARMISETUZO. SIA (sia: comandă care se dă ambarcațiunilor pentru a merge înapoi)
U(3)DITO (hudiță : drum îngust în sat, fundă tură , impas) NUBI (cavaleria romană era formată din nubieni și
după primul ră zboi, au ră mas să supravegheze Sarmisetuza) DAEO (a da) ON (on: neam, a strâ nge) TALUE
(tîlui: a se întâ lni) FI (a fi) GEIO (giu: vioi, plin de energie). MEGAE (mega: foarte mare) (4)SO DURO UNSEI
(unsuri: a unge, a umple) FO (a fi) TRUPEU (trupa: a se uni, oaste) DAEO (a da) ON (on: neam, a aduna)
SOL(5)ORIO (soldă ). GEIO (giu: vioi, plin de energie) E LIEO (lie: minune, încâ ntare) MARO (mare) FERO (feri:
a pă zi) ARMOSO (armata) E P(6)RINOE (prenoi: a înnoi, a face din nou să fie cum a fost). UIE (uie: uliu) GEO
(giu: viu, vioi) DU (a duce) DIEGEO PARORE (pă rere, gâ nd) KAUE (că ui: strigă t de nebun) (7)GEO (giu: viu,
vioi) SOE (soi: neam, fel) PRENO (prenoi: a înnoi, a face din nou să fie cum a fost) TURIMIEO (turme) LUE (a
lua). BENI (bine) (8)DO (a da) MAERO (maier: mic agricultor de la marginea orașului) BIRO (bir: impozit,
taxe). DUE (a duce) KOTO (cotă : a că uta, a cerceta) POLO (polei: înger) EG (eg: a îngră mă di laolaltă ) (9)I (i: a
goni, a merge) GERI (geri: a închide gura cuiva) LO ROE (roi: pui de că prioară , a pleca) DABO (cetate) GETO.
TRASO (trasă : încă odată , lovitură ) O(10)N (on: neam, locuitori) SARMISETUZO. BASELEO ADE (haide!)
US(11)O (ușui: a ieși) DURO TRASOE (trasă : a scrie, a obliga) DUE (a duce). LO KOTO (cotă : a că uta, a cerceta)
POL(12)O (polei: ființe supranaturale din basme, îngeri) BOI (boiu: chip) CERO (ceru) LO PANTE (panțe:
haine uzate cu care se îmbracă minerii) DA (a da) TOLOE (țoli: a se îmbră ca deosebit). BIRI (bir: impozit,
nenorocire) KOGI (gogi: a cură ța, a boli) LEO (leu) DU (a duce) ED (ed: a da o lovitură , a cobori??) MATIO.
Scrierea din stâ nga și dreapta templului nu am citit-o.
Ieri conducă torul și preoții judecă tori i-au cerut lui Duro să iasă din cetatea încercuită a geților și să se
ducă pentru a o elibera. Să alerge cu mare grabă altfel neamul Sarmisetuzei va fi împră știat (distrus). La
întoarcerea din acest drum, să dea pe la neamul nubienilor să se întâ lnească dar să fie plin de vioiciune
(putere de convingere). Astfel Duro să ungă cu soldă foarte mare trupa care este adunată . Ar fi o mare minune
vie ce ar pă zi armata care trebuie să se refacă așa cum a fost. Gâ ndul lui Diegeo să zboare ca uliu, să fie dus
repede ca un strigă t de disperare la cei cu suflet (caracter) viu să refacă turmele luate (jefuite). Micii
agricultori să -și dea cinstit impozitele. Du-te și cercetează îngerii îngră mă diți laolaltă dacă vor goni și vor
închide gura puiului lor de că prioară din cetatea geților. Locuitorii Sarmisetuzei au fost iară și loviți. Basileul
Duro să iasă și să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile îngerilor din ceruri dacă sunt îmbră cate cu
haine uzate sau haine de să rbă toare. Să ne cură ță m de nenorociri ca niște lei și să ne ducem cu Matei pentru a
da încă o lovitură .

871
872
 Τ 73, turnată în anul 105 (1)DUCE TERO (tira: a trage cu să geți) ON (on: neam) MEZIO ENEIO AIO
(2)NOSTRI DABI (cetate) AT (at: a se opune) NILO (milă ) ONSO (unse: neam liber, ales de Senta) LE(3)TOLE
(lețele: șipci de lemn folosite la construirea caselor de lemn și a gardurilor) RUMUN (româ n) SORA (sora) DA.
I (i: a merge) COSEN D(4)ONE ON (on: neam, a însoți) CERI SO SEFON (sefer: expediție militară ) TIO (cuvâ nt
cu care se alungă animalele) DIA (die: cuvâ nt folosit pentru a îndemna caii la mers) G(5)RPA NOBALI SA
NOSTIO DABIIA (6)SO DEO (a da) SONTIO (șonta: a tă ia, a schilodi) SE ROTA (a aduna) GORIO (gurea: a se
că ță ra) O(7)N (on: neam, a însoți) A SOTO (soți) ZIO (zi) ENIO. LAM (lam: îngerul pă zitor) FALOSO(8)TI IO
ENO SENIC (senic: țesă tură de câ nepă pentru lenjerie de corp sau fețe de masă ) LO. TRASO (turnată )
BASELI(9)EU DURO ESE (a ieși) RIO (râ u) DABO (cetate) SETUS(10)O (principală ). ROME TEMO (teamă )
LUEIO (a lua, a cuceri) MAIRE (mare) BIRIO (nenorocire) CAPO (capu) ON (on: popor, a locui, neam)
SARMISETUZO.
Du-te ca o să geată la neamul lui Eneia din Mezia. Ai noștri apă ră tori ai cetă ții și locuitorii liberi din
așeză rile româ ne cer să -i dați sprijinul și mila neamurilor dace surori, lui Cosen, să se însoțească cu cei strâ nși
și astfel să facă expediție militară . Ca niște cai alergați, grupul de nobili din cetatea noastră se adună , coboară
să îi hă rțuiască și să lupte în fiecare zi Eneo! Eu cer îngerului pă zitor să te că lă uzească cu chibzuință cu pâ nza
lui albă , Eno! Povestită de basileul Duro care a ieșit pe râ u din cetatea principală . Ne temem că Roma va lua
Sarmisetuzo și atunci mari nenorociri vor veni pe capul locuitorilor ei!

873
874
 Τ 74, în vara anului 106 (1)DETI (dite: judecata) + (cler) M (conducă tor). DURO COZEN DOSO (dosi: a
ascunde, a piti, a o lua la fugă ) KATUN (că tun) (2)ATO (ați: cai buni de că lă rit) DES (îndesat) RUMUNU
(româ ne) SORECA (sorică : zgâ rcită , bogat) ON (on: neam, a se aduna) IZIBE (izbi: a ataca, a trâ nti la pă mâ nt)
O(3)N (on: soț, a însoți) MESIO. DURO FAC SUCIEO (suci: a învâ rti, a schimba direcția) OI SIR (șir) ENTI(4)A
(întâ ia: a avea întâ ietate față de ceva) DECIO (a decide) TOROSIO (torosire°: flecă reală , discuții îndelungate)
GINI (gini: a observa, a spiona) LO REI (rege) BILO SAR(5)MA TO (sarmați). DIE (die: a spune) EAZIGIO RAGE
(ragea: rugă minte, cerere) NAI (nă i: corabie) LO UM(6)O ON (on: neam) PERIO (peri: a muri) SO BIS (bizui: a
se sprijini, a avea încredere) PA SOSE (șoșea: înșelă torie) IO. GATI (a ispră vi, a termina) STE (a sta) REPO
(repi: a duce cu sila, a ră pi, a încâ nta) SONTA (șonta: a schilodi) NOS TERO (arcași) SARMATO. EA(8)ZIGIO DU
(a duce) PIO (piu: credincios) GERENTEA ADES. IO DURO R(9)ADU TRI GAIU (gai: pă dure mică la șes)
SARMATO EAZIGIO SE ON (on: a strâ nge, neam) (10)PERGILA (perghela: cerc, zidă rie fă cută în arcadă )
RUMUNU SO DURO KOZEN. DOE (a da) SORA (sor: soare; sora: a sta sub că ldura puternică a soarelui) SI
TOPIO (a topi) SECI (seci: parapet, întă ritură din copaci tă iați) NILO (nili: pră știi) RE (ră i) BILO A ESI( 12)E
(ieși). DIE (die: a spune) SO (așa) NIKO (nica: biruință ) SAU PO (po: a striga, a chema) SOSI ONK(13)A (onca:
neam, popor) SERA (seară , a se întuneca) TO RUMUNU (româ ni). SO DIOGIO (14)PURCEDEMU (a purcede) I
(i: a merge) SONTO (șonta: a schilodi, a tă ia în bucă ți) LO PIO (piu: credincios) L(15)O. TRASO ST
(Sarmisetuzo) P (pio: credincios).
Hotă râ rea clerului și a conducă torului. Duro Cozen du-te fuga în că tunele dese (pline) de româ ni avuți,
adună -i cu cai buni de că lă rit, însoțește-te cu ei și izbește (fă ră zboi) în Mesio. După ce vei face această
întâ ietate, în șir (urmă toarea) vei schimba direcția și vei decide să observi și să discuți îndelung cu regele Bilo
al sarmaților. Cu o corabie să fii cu rugă mintea noastră la iazigul Umo să ne sprijine fă ră înșelă torie, altfel
neamul meu va peri. După terminarea șederii, să aduci pentru ră zboiul nostru pe faimoșii arcași sarmați. La
fel să aduci pe credinciosul iazig Gerentea. Eu Duro Radu împreună cu sarmații și iazigii ne-am strâ ns și am
trecut prin trei pă duri pâ nă am format un cerc (corp) împreună cu româ nii lui Duro Cozen. Înră iții pră știeri ai
lui Bilo au ieșit din întă ritura lor pe un soare care dă dea să te topească . Așa am spus: împreună biruință sau
va sosi strigă tul de sfâ rșit (întunericul) pentru toți româ nii. În frunte cu Diogio am purces fiecare și am mers

875
la ră zboiul lui (locul lui de luptă ) și cu credința lui. Trasă (turnată ) în sfâ nta Sarmisetuzo.

876
Stâ nga, ră dă cinile alfabetului get:
1. semnele folosite pe tă blițele de lut de la Tă rtă ria, 6250 î.e.n.
2. semne folosite în Ki-en-gi/Sumer înainte de anii 3000 î.e.n.
3. semne de pe tă blița 1 turnată pe la anii 1600-1500 î.e.n.
4. semne folosite pe tă blițele de plumb ce formează o parte din alfabetul get.
În dreapta sunt semnele folosite de geți pe tă blițele de plumb la care le-am deslușit valoarea fonetică .

Tabelul din stâ nga arată semnele folosite în scrierea din Iberia; în partea de sud-vest (1), în partea de sud-
est (2) și în nord-est (3), ală turi de semne din alfabetul get (4) și semne crestate pe lemne de plutașii de pe
râ ul Bistrița pe la anii 1880. În partea dreaptă am pus alfabetul consonantic (1) de la Biblos 2000-1500 î.e.n.,
alfabet consonantic din Saba (2) folosit în secolele XII-VI î.e.n., alfabet frigian (3) folosit în perioada 900-500
î.e.n. și unele semne din alfabetul get (4) precum și semne folosite de plutașii de pe Bistrița.

877
 În stâ nga este tabelul cu semne din alfabetul brahmi (1) din secolul VI î.e.n., alfabetul siberian (2) Orhcon
din secolul V e.n., alfabetul siberian Ienisei (3) folosit tot în secolul V e.n. și semne din alfabetul geților (4)
precum și cele folosite de plutașii de pe Bistrița (5).
În dreapta sunt semne folosite în scrierea Mohenjo-Daro (1) 2500-1500 î.e.n., semne folosite în scrierea
tuaregilor și berberilor din nordul Africii (2) secolele XV-IV î.e.n., semne folosite în scrierea libiană și numidă
(3) secolele XV-III î.e.n. și semne ale geților (4) și ale plutașilor de pe Bistrița (5).

Tabelul din stâ nga conține semne din alfabetul fenician arhaic (1) secolul XII î.e.n., semnele alfabetului
aramaic (2) secolul VII î.e.n., semne folosite în scrierea siro-palestiniană (3) secolul III î.e.n. semne ale
alfabetului get (4) și cele ale plutașilor de pe Bistrița (5).
Tabelul din dreapta are semne folosite în Marsilia (1) secolul VIII î.e.n., semne folosite în Etruria (2) secolul
VII î.e.n. alfabet latin arhaic și clasic (3) din secolele VI-I î.e.n., iar în capă t (4 și 5) sunt semnele din alfabetele
geților și cele folosite de plutașii de pe Bistrița pe la anii 1880!

878
 1. Alfabetul latin.
2. O parte din semnele folosite de geți în scrierile lor de pe tă blițele de plumb aflate în mare
strâ nsoare la Institutul de Arheologie din București.
3. Semne din scrierea cretană liniar B pe la 1500-1300 î.e.n. a că ror valoare fonetică nu o
cunosc.
4. Semne folosite de plutașii de pe Bistrița pentru crestarea lemnelor!
5. Alfabetul „chirilic” așa cum l-au folosit rumunii timp de peste 3000 de ani!
6. Alfabet ionian folosit în secolele VIII-VI î.e.n.
7. Alfabet beoțian folosit în secolul VI î.e.n.
8. Alfabet grec modern.
9. Alfabetul folosit de secui pe la 1200.
10. Niscaiva rune maghiare folosite pe la 1500 în Transilvania și Ungaria!
11. O parte din runele goților folosite începâ nd cu secolul IV

Semnele folosite de plutașii de pe Bistrița la crestarea lemnelor pe la anul 1880!

Colanul de la Pietroasa.
GLIE I (i: a alerga, a goni) IO RINEI (râ ni:
a cură ța bă legarul din grajd sau coteț)
GEG (jeg: murdă rie, spurcă ciune, om ră u).
Eu voi alerga să cură ț glia de ră i (rele).
Fibulă descoperită la Kerlich
RIO (rea, râ u) BEI (a bea) ESE (a ieși)
I (i: a goni) GEG (jeg, om de nimica)
Cine bea ră u va fi scos și gonit ca un jeg.

879
 ROLISTEBEASN ERENERTIL TEANISKOR
RAZEADOM EANTILEZV IITAMINTE RAZ ELTA
Inscripția este de pe un inel de aur descoperit în anul
1912 la Ezerova, Tracia-Bulgaria, vechi de 2500-3000
de ani. Primele șapte grupuri de litere se află scrise pe
fața inelului, iar al optulea „elta” este scris pe grosimea
lui în partea stâ ngă . Desfă cut în cuvinte el se poate
interpreta astfel: ROLIS Ț ENE ASNERE (în eme-gi
„aniri” înseamnă inel cu piatră prețioasă iar „anulare”
din româ na veche înseamnă de forma unui inel) NER
(minune, uimire) Ț I-L Ț EANI-Ș KOR (cor: cerc, legă tură )
RAZE ADO MEANTI LEZ (leș: trup mort)
VIIȚ A MINE RAZE-L TA. Rolis ține acest inel minunat
ce-ți va lega (ține) lumina aducerilor aminte câ nd
trupul meu va fi pă ră sit de raza vieții.

Sigiliu din perioada cașită a vechilor ținuturi emeș, cu o divinitate și semnul crucii, 1530-1150 î.e.n.

Podoabe de bronz realizate în secolul VII î.e.n. aparținâ nd culturii geților cu semnul crucii înscris în cerc și
cruce liberă , descoperite la Aiud, județul Alba.

Iconița 1, bronz pă trat de 11,5 cm. Muzeul I 2, bronz de 7,9x7,3 cm. se află la
Anticuariu din Berlin, nu se știe unde a fost Institutul de Arheologie București.
descoperită . Prezintă cabirii din religia geților.

880
I 4,
3, marmură
bronz pă trat
gă sită
de 11
la Alba
cm. se
– Iulia,
află la
Institutul
38x31 cm.de
muzeul
Arheologie
Brukenthal
București.
Sibiu.

I 6,
5, marmură
placă de piatră
15x2113,5x17
cm. Muzeul
cm. Descoperită
la Turda,
din Belgrad.
Muzeul Național din Budapesta.

I 8,
7, piatră
bronz 7,5x8,5
15x18 cm.
cm.Institutul
Descoperită
de
Arheologie
în Câ mpia Munteniei.
București.

I 10,
9, plumb
plumb7,5x7,5
7,5x9 cm.
cm.descoperită
descoperită la
la
Mitrowița,
Vucovar, Muzeul
MuzeulNațional
Național*
Budapesta
Budapesta.

881
 I 11, statuetă bronz 13 cm. descoperită la Turda, I 12, calcedon, Muzeul Anticuariu din Berlin.°
Muzeul de istorie Cluj.
Trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna, că aceste artefacte puse mai sus, aparțin religiei geților
și numai lor care a fost preluată începâ nd cu mijlocul secolului I al erei noastre și de o parte a populației
imperiului roman sub numele de mitraism, iar totemurile gă site aici: peștele, cocoșul, șarpele cunoașterii,
corbul, precum și cabirii cu dansul lor, sunt specifice numai acestei religii. Ș i mai am a le zice o vorbă
pricepuților istorici româ ni; masa rotundă cu trei picioare a fost specifică numai neamului get nord-istrean,
iar româ nii au folosit-o pâ nă după mijlocul secolului XX, asta fiind încă o dovadă a continuită ții° noastre pe
plaiurile carpatine din cele mai vechi timpuri, fiindcă acest fel de masă simboliza unitatea Sfintei Familii, dar
și sfințenia Mamei Pă mâ nt. Calcedonul din dreapta este o sinteză a creștinismului arimin unde apare și cista,
acel coș din stâ nga, registru doi de jos în sus.
I 13, medalion plumb de 6,5 cm diametrul Muzeul de Arheologie București. În stâ nga sunt prezentate mai
multe scene din creștinismul arimin iar în dreapta este desenată o cruce în mijlocul ei adunâ ndu-se 4 să geți
venite din direcții diferite care formează „crucea sf. Andrei” sau Crucea Nordului cum o știau falnicii mei
stră moși geți.

I 14, calcedon mitraic prelucrat pe ambele fețe cu inscripția TAIANI.

882
 Simboluri religioase

Ochiul lui Ra din religia vechilor egipteni și ochii de pe coiful de aur din secolul VII î.e.n. descoperit în satul
Coțofenești, comuna Poiana Vă rbilă u, județul Prahova, artefacte ce dovedesc legă tura spirituală și de neam
dintre cele două culturi.

Medalion al împă ratului get Constantius II (337-361) cu îngerul pă zitor în stâ nga iar el stă în barca solară
pe care este tronul, fiind identică cu cea de la egipteni și emeși. Iudeo-cretinismul a ajuns religie oficială în
imperiul° roman în anul 381 impus prin foc și sabie. În dreapta este un detaliu din tă blița II, turnată în
secolul IV î.e.n. sau chiar mai înainte, cu îngerul pă zitor și că lă rețul get.

În stâ nga este crisma sau crijma lui Cristos cum mint cu nerușinare leprele iudeo-cretine. Ori pe obiectul
de cult scrie SARS, prescurtarea cuvâ ntului get Sarmis, cunoscut în imperiul roman și cu numele de Mitra, el
fiind Mâ ntuitorul. Forma „crucii grecești” intersectată de „crucea sf. Andrei” o vedem și pe medalionul de
plumb de mai înainte (I 13). În dreapta am pus fotografia statuetei din lut ars descoperită în necropola de la
Câ rna – Dună reni, județul Dolj, secolul XII î.e.n. Pe capul figurinei scrie IU, cu sensul de Mâ ntuitorul, iar cele
trei vâ rfuri de să geți orientate în sus reprezintă cuvâ ntul Ș AUE, că lă uza morților în stră vechimea religiei

883
carpatine.

884
 CUPRINS

1. DOUĂ MII DE ANI DE ÎNTUNERIC 3

2. VREMURILE NEAMULUI SCOBORÂ TOR DIN ZEI 5
2.1 Ș i pietrele vorbesc Adevă rul 5
2.2 Titani, giganți, atlanți 27
2.3 Arima, Ariminia, Dilmun, Du Gitii spațiul mitologic și istoric al neamului mioritic 45
2.4 Geții, fiii pă mâ ntului 54
2.5 Roirile carpatine și cei ră mași la vatra stră moșească 85
2.5.1 Nativii din America de Nord 85
2.5.2 Emeșii sau sumerienii 88
2.5.3 Egiptenii 93
2.5.4 Aryas 112
2.5.5 Ainu 118
2.5.6 Tocarii sau toharii 124
2.5.7 Sabeii 126
2.5.8 Neamul moțat și Ț ara Moților 129
2.5.9 Filistenii sau canaaniții 133
2.5.10 Kabirii amazigh 162
2.5.11 Inca 174
2.5.12 Tairona sau Kogi 188
2.5.13 Ionii și gaelii 194
2.5.14 Ausonii și etruscii 202
2.5.15 Arimaspii 211
2.5.16 Hiperboreenii 215
2.5.17 Pelasgii 218
2.5.18 Arimini, arimani, arumuni 225
2.5.19 Misii și „sciții” din nordul Istrului 227
2.6.1 Imperiul get. Istoria stră moșilor noștri geți după tă blițele de plumb gă site la Sinaia 234
2.6.2 Glia stră bună 279
2.6.3 Diriguirea 279
2.6.4 Limba 288
2.6.5 Nă scocirea limbilor neolatine 305
2.6.6 Scrierea 317
2.7 Leges bellagines legea veche a geților sau rumunilor 338
3. MITUL GETIC 350
3.1 Destinul pelasg 350
3.2 Destinul carpatic. Imperiul roman de neam latin și imperiul roman de neam get 353
3.3 Destinul iberic 381
3.4 Destinul gotic 387
3.5 Dovezile autenticită ții tă blițelor de plumb de la Sinaia 402
4. MAREA CONSPIRAȚ IE A ISTORICILOR Ș I LINGVIȘ TILOR ÎMPOTRIVA ORIGINII POPORULUI RUMUN 440
4.1 Indo-germanii și falsificarea istoriei neamurilor arimine 440
4.2 Pâ râ șii 450
5. ADO MEANTI RUMUNO! 481
PILDE RUMUNE 568
6. Tă blițele de plumb descoperite la Sinaia 569
–

885