CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

ADEVĂRURI ASCUNSE

2016
 Cunoașterea înseamnă libertate,
Necunoașterea este robie.

7. RELIGIA
POPORULUI ALES DIN ȚARA SFÎNTĂ
7.1 Rădăcinile religiei crucii
7.1.1 Dovezi ocultate

Ca să ne înțelegem adevărata noastră istorie atît de crunt falsificată de marii sataniști civilizatori ai
Europei din secolele° XIX și XX, dar și adevăratele rădăcini ale religiei crucii și nu cele pretins revelate
de Talpa Iadului unei adunături de jeguri pline de lepră, trebuie să punem alături de cele știute și des­
coperirea făcută în vechea Panonie sau Ungaria de astăzi. În situl arheologic de la Tata, la 70 km nord-
vest de Budapesta aproape de granița cu Slovacia, s-au găsit două mici obiecte aparținînd perioadei
musteriene. Primul este un „churinga”, adică o amuletă alungită și colorată făcută dintr-un dinte de
mamut, bine șlefuită care se folosea în ritualurile magice ale comunității respective. Al doilea obiect
este o fosilă pietrificată de numulit (un fel de scoică) lustruită care are incizată pe una din fețe o cruce
cu brațele egale. Vîrsta lor datată cu carbon 14 arată o vechime de peste 55000 de ani și ar fi printre
cele mai vechi obiecte descoperite în Europa care au fost făurite de mîna omului preistoric ce își purta
pașii prin acele locuri, probabil un homo sapiens mai îndemînatic și cu mintea isteață.
La noi, în peștera Coliboaia din județul Bihor (la cca. 300 km. Est de Tata) s-a făcut cea mai im­
portantă descoperire° din istoria lumii privind reprezentarea pictografică a religiei unei populații
vechi de 40000 de ani, care a lăsat desenele cu pricina, unde trebuie să vedem fără putință de tăga­
dă adevărata rădăcină a cultului crucii. Pentru a înțelege semnificația semnelor și desenelor din
această° peșteră, trebuie să știm de ce se numește așa. Primele concepte ale religiei strămoșești spuneau
că sufletele care erau vrednice, se duceau undeva sub pămînt urmînd drumul făcut de Sfîntul Soare pe
boltă, dar care seara intra și el pe sub pămînt, printr-un tunel sau o peșteră și ieșea dimineața. Concep­
tul se găsește atît la emeși cît și la vechii egipteni, populații ce au migrat din baștina carpatină în mile­
niul IV î.e.n. Intrarea în acest tărîm al tăcerii și întunericului se făcea prin gura unei peșteri, adică o
gaură în trupul Maicii Pămîntești cum găsim în scrierile caldeene. Iar intrarea în această peșteră este
de forma unui triunghi cu baza jos, dar și a unei colibe. Cum acest drum al Ziditorului era tocmai pe
măsura celui ce făcuse toate cele din ceruri și de pe pămînt, și acestă colibă trebuia să fie tocmai cum o
dorise el, adică una foarte mare, o coliboaie, la fel cum pentru una mică spunem colibiță sau colibuță!
Un ajutor de mare preț ne vine chiar din partea pricepuților vechi greci, ce ne-au lăsat o legendă despre
Cybele, principala divinitate a frigienilor, din care s-au născut toate cele văzute și nevăzute inclusiv
zeii. Spun ei că în limba frigienilor cuvîntul „cybele” înseamnă colibă sau peșteră și zic zău lui Dum­
nezeu că mare adevăr au spus fiindcă și neamul frigienilor sau frigilor a plecat tot din nordul Istrului în
vremurile fără de răboj ale neamului omenesc din ținuturile carpatine. Cuvîntul „cybele” preluat și
scris după urechea grecilor, pe care frigienii îl pronunțau „kubile” iar dacă schimbăm ordinea silabelor
avem „kulibe” ce vine din vechea limbă vorbită în jurul Carpaților, divinitatea fiind și la emeși cu nu­
mele de Gibil, și este compus din gi: nobil, ceresc, pămînt + bil: a arde, a se aprinde, a se înfierbînta.
Cît timp ne vom bate joc de limba strămoșească și vom sta cu nasul în fel de fel de duhori sataniste, la­
triniste sau pupincuriste, nu putem înțelege nimic din această comoară uluitoare și unică în lumea de
azi, limba română veche care își poate dovedi o existență epigrafică de pe la mijlocul mileniului° IV î.e.n.
fără a avea dispariții în negura timpului, întreruperi, mariaje cu alte limbi sau împerecheri de ocazie ori
de nevoie, fiindcă ea a fost limbă sfîntă sau a zeilor în tot acest timp pînă au venit fanarioții greci de
ne-au spurcat legile și neamul cu nelegiuirile lor.
 Dacă vrem să înțelegem tot ce se va scrie mai jos trebuie să facem o privire asupra fotografiilor din
rîndul de mai sus. Prima poză de la stînga spre dreapta este intrarea sub formă de triunghi în peștera
Coliboaia, simbol atribuit Tatălui Ceresc din teozofia strămoșească, iar a doua fotografie este pictura
rupestră de o importanță uluitoare pentru cultura Europei și groaza mozaicilor precum și a odraslelor
ieșite din acest iad, iudeo-cretinii. În centrul picturii este un cerb, ca totem solar cum apare în mai
multe legende ale noastre inclusiv în obiceiurile de Anul Nou, cu capul în sus avînd deasupra coarne­
lor un cerc. Sub bot este o linie orizontală îngroșată din care coboară în jos patru linii în zigzag semni­
ficînd patru rîuri ieșite din același deal sau munte, cam așa cum se amintește în scrierile esene despre
cele 4 rîuri ce ies din Rai, dar și în cele emeș precum și în simbolistica lor. Ceva mai la stînga se văd
trei linii în zigzag, poate cele trei Crișuri, pe care vechii locuitori le considerau ape sfinte. Cris în lim­
ba strămoșească însemna sfînt sau ceresc așa cum găsim pe tăblițele de plumb pentru cruce și în cuvîn­
tul „crisma”, iar de aici a venit și numele regiunii Crișana, adică binecuvîntarea lui Ana sau An fiindcă
așa se numea prin mileniile VI-III Ziditorul lumilor văzute și nevăzute la strămoșii mei, despre ai celor
care ne-au falsificat istoria a fost și este întunecatul Iahwe. În colțul stînga jos se vede un gît de pasăre
cu un cioc foarte lung, poate barza, cocostîrcul sau stîrcul din mitologia noastră străveche, iar sub
aceasta este o cruce înscrisă în cerc care simboliza creația și sfințenia Maicii Pămîntești. Din împreu­
narea brațelor crucii se înalță coloana de lumină, osia lumii, axis mundi cum au scris latinii – și adevăr
au spus și ei numai că el a fost pentru urechile surzilor – iar în capăt are desenat un triunghi ca unul
din simbolurile Tatălui Ceresc folosit în semiotica carpatină. Puțin spre dreapta se vede un animal cu
coadă lungă, poate un lup sau un cîine, iar în fața acestuia lîngă picioarele cerbului este o pasăre. În
spatele cerbului se disting mai multe cruci libere dar și alte desene.
Fotografia a treia spre dreapta este o stalagmită din această peșteră care aduce cu un bătrîn ce stă în
picioare cu mîinile adunate în față, poziție pe care o aveau țăranii români cînd stăteau de vorbă cu
cineva de vază sau mai în vîrstă decît ei. Dar această imagine o găsim și pe tăblițele de plumb prezen­
tîndu-l pe Moș Arimin, ziditorul pămîntesc al neamului carpatin. Imaginile din dreapta sînt detalii din
pictura rupestră cu trei rîuri care curg, semn folosit și în scrierea egipteană care înseamnă, mare, ape
curgătoare, dovedind și prin acestea legătura peste timpul fără de socoteală, între populațiile carpatine
și cele care au migrat în Egipt pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. Lîngă ele sînt simboluri ale crucii
înscrisă în cerc sau liberă.
Că acestei populații i-a fost dragă crucea dar și alte semne cu un profund caracter religios, o
dovedesc desenele din peștera Gaura Chindiei situată în Parcul Național Porțile de Fier din județul
Caraș-Severin, unde găsim atît crucea liberă cu brațele egale, cea înscrisă în cerc, cît și cea malteză
formată din patru triunghiuri isoscele, semnele în număr de 425 fiind executate cu argilă roșie în neo­
litic, venind din mileniile XV-IX î.e.n. (foto stînga jos)

Găsim crucea înscrisă în cerc pe tăblița rotundă descoperită la Tărtăria, datată pentru anii 6270
î.e.n. și Turdaș din același areal, apoi pe ceramica de la Cucuteni (foto 3 și 4 spre dreapta), cultură ce s-
a manifestat între anii 5500-3500 î.e.n. la est de Carpați cu prelungire pînă în Ucraina pe malurile
Bugului, la Tripolie. Este descoperită și la marginea orașului Belgrad unde se află situl Vinča°, iar cru­
cea liberă apare printre semnele folosite de această comunitate umană în mileniile VI-V î.e.n. La Tru­
șești, în județul Botoșani, pe malul Prutului s-a descoperit o cruce din lut ars și un altar cu o semnifi­
cație deosebită din perioada Cucuteni A sau B (5500-4000 î.e.n.) cum arată fotografiile de mai jos.
 Dacă altarul-cruce din pămînt nu necesită alte comentarii, ideea de sacru fiind foarte limpede, al
doilea altar de concepție aparte trebuie să fie descris pentru a se înțelege mesajul lui. Este realizat din
pămînt, iar partea de sus prezintă două siluete umane stilizate sub formă de cruce, terminate cu cîte o
cupă, concept ce va fi transmis peste timp în cultura geților ca vasul cunoașterii divine sau cerești. Pe
laterale el are niște coarne întoarse în sus, cum se vor regăsi mai tîrziu la divinitățile emeșilor. Pe
pieptul celor două siluete a fost modelat cîte un pandativ romboidal care simboliza universul sau oul
ceresc din care s-au născut toate și în care se vor întoarce toate; adică drăguța zicere a esenilor: Totul
este în Unu și Unu este în Tot! În partea de mijloc a altarului se văd redate stilizat 9 chipuri umane;
cinci în zona centrală deasupra unui disc scobit în material și ar reprezenta cele 5 zile faste pentru
muncile curente pe care muritorii le făceau în trupul Maicii Pămîntești ca să-și adune cele necesare
traiului, iar celelalte două grupuri de pe laterale de cîte două siluete, ar putea fi zilele mai puțin bune
pentru activitățile agricole, pastorale sau de altă natură, îndemnînd muritorul să aibă respect pentru
buna rînduială cerească. Dar cele 9 siluete din centrul altarului reprezintă și o dovadă arheologică a
faptului că ei aveau deja un calendar cu săptămîni de cîte 9 zile, găsit și la Vinča, sau pe tăblițele de
plumb ori cum ne arată unele sanctuare de la Sarmisetuza.
Să dau și o explicație a apariției semnului crucii ca simbol al sacrului la aceste populații pierdute în
negura timpului despre care nimeni deocamdată nu s-a obosit să le aducă la lumină fiindcă s-ar fi făcut
praf și pulbere toată „revelația” mozaică, adică ciripeala Talpei Iadului la urechile pricepuților rabini
ivriți ar fi ajuns pentru totdeauna în closetul istoriei. Dacă privim printre gene soarele la orizont dimi­
neața cînd răsare sau seara cînd apune, vom vedea lumina ca în imaginea din dreapta difuzată sub for­
ma unei cruci luminoase. Dar geții aveau rugăciunile principale către Sfîntul Soare, dimineața cînd îl
chemau să le lumineze încă o zi drumul vieții pentru înfăptuirea celor cuvenite după rînduita Cale a
Adevărului și Dreptății primită de Eno de la Tatăl Ceresc, iar seara îi mulțumeau° aceluiași duh al lumi­
nii că i-a călăuzit după dreapta pravilă încă odată pe drumul ce îi duce spre a deveni OM. Cam atît am
avut a spune fiindcă de restul s-au ocupat alții cu o înverșunare drăcească, falsificîndu-ne istoria și
cultura identitară de nu mai știm pe unde ne este curu.
Odată cu marile migrații din Carpați din mileniile VI-II î.e.n. acest simbol al sacrului este dus în Ki-
en-gi, de către emeși, în vechiul Egipt și în nordul Africii de către neamurile kabili sau amazigh și do­
vedesc cele afirmate cu fotografiile unor obiecte arheologice descoperite pe aceste tărîmuri despre care
românii nu știu nimic.

În rîndul de sus am pus două vase emeș/sumeriene de pe la anii 3000 î.e.n. cu semnul crucii înscris
în romb ca simbol-concept al binecuvîntării întregului univers (forma de ou stilizat cum o găsim mai
tîrziu în scrierile orfice și esene, ori „caldeene”) de către puterea ziditoare a lui An sau Anu, iar în
partea dreaptă este un talisman cu crucea înscrisă în cerc și semne care reprezintă sfînta colibă (triun­
ghiul cu cercul pus pe un vîrf) și cel al Tatălui Ceresc (cercul cu un punct în mijloc). În rîndul doi am
pus același simbol al crucii în cultura egipteană; primul de la stînga folosit în scrierea sfîntă și înseam­
nă cetatea principală sau centrul puterii supreme, adică o cetate a divinității principale sau unice cum
era și în religia geților, al doilea este semnul vieții veșnice, al treilea are sensul de dreptate, al patrulea
spre dreapta este o podoabă simbol purtată și azi de către kabilii din nordul Africii. În capătul rîndului
am pus un sigiliu egiptean de pe la anii 2970 î.e.n. unde se vede atît pasărea cerească, cît și peștele și
coliba sacră, dovedind prin aceasta rădăcinile spiritualității vechi de pe valea Nilului.
Și cui nu-i place zicerea de mai sus, îl poftesc să se uite cu mare atenție în continuare ca să aibă
ținere de minte, ori mai corect „ado meanti rumuno”!
 Centrul religios de la Gobekli Tepe, mileniul XIII î.e.n. în mijlocul Anatoliei, Turcia de azi.

Fotografii cu sanctuarul de la Goseck, mileniul V î.e.n. în estul Germaniei nu departe de granița cu

Cehia și cele de la Stonehenge, construcție începută pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. de o populație ce
a migrat de pe plaiurile mioritice cum o dovedesc atît simbolurile descoperite cît și unele obiecte din
incinta sanctuarului sau din șanțul din apropiere.

Cetatea-sanctuar Arkaim situată în sud-estul munților Urali descoperită în anul 1987 și atribuită
indo-europenilor de către cercetătorii ruși. Cetatea a fost zidită în secolele XX-XVIII î.e.n. dar nu de
indo-europeni fiindcă aceștia nu au existat niciodată, ci de masageți, adică geții din ținutul Masa după
scrierile hitite sau Mesia, ținutul din sudul Istrului.

Sarmisetusa noastră așa cum ne-au lăsat-o prădătorii romani și cum au batjocorit-o arheologii noș­
tri, spre a șterge amintirea geților din răbojul timpului. Și în prezent comuniști care au distrus Româ­
nia dar au dat colțul și sînt înmormîntați în templul sataniștilor din Parcul Carol/Libertății au pază mi­
litarizată, pe cînd la Sarmizetusa, centrul Marilor Străbuni din Țara Sfîntă și a religiei crucii, totul este
lăsat într-o paragină neînchipuită și la mîna hoților. De aceea noi trebuie să fim numai poporul sula sau
sulica, cum ne zice plin de neobrăzare lepra cazară de gîndire iudeo-bolșevică, H. R. Patapievici.
Și un sanctuar din sudul Egiptului, de la Nabta Palaya vechi de pe la anii
5000 î.e.n. Caracteristica principală a acestor sanctuare de cult este forma
rotundă realizată din stîlpi de piatră sau de lemn, în interior se afla un fel de
altar sau vatră sacră unde se aduceau ofrande divinităților invocate. Dar nu
toți băștinașii carpatini au plecat în timpul marilor roiri către cele patru zări
fiindcă pietrele și cioburile de ceramică precum și desenele din peșterile
României ne arată că o mare parte a rămas în glia binecuvîntată de Anu
continuîndu-și existența cu bune și rele așa cum le-a fost sorocul și norocul. Iar cel mai bun exemplu
pentru a dovedi cele spuse, sînt semnele și desenele lăsate pe pereții peșterilor din munții Buzăului ori
pe stîncile din aceeași zonă.
O parte din ținutul de munte al județului Buzău din Curbura Carpaților, este numită de către local­
nici Țara Luanei, iar această denumire se găsește în mai multe legende locale transmise din generație
în generație prin glasul bătrînilor, din care am să dau în continuare ceva ziceri cu folos pentru oste­
neala la care m-am înhămat. Aceste povestiri evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța
lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peșterii, pe pereții că­
reia se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate și simboluri străvechi, precum crucea malte­
ză, peștele, un fel de pumnale sau vîrfuri de lance și altele.
Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de un bătrîn mai
înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale
cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra
de răi sau rele. Tot pe aceste tărîmuri binecuvîntate de Ziditorul cerurilor și pămîntului, erau mai multe
izvoare cu ape tămăduitoare unde boala era alungată prin îmbăierea în ele sau spălarea ori descîntarea
cu apa lor făcătoare de minuni. Însă totul era sub veșnica veghere a bătrînului Luana (lu: om, bărbat,
puternic, a locui + Ana: Tatăl Ceresc), iar cei care se încumetau să tragă ceva cîștiguri pe ascuns folo­
sindu-se de puterea tămăduitoare a apelor, se îmbolnăveau fiindcă nu știau și descîntecele sau rugă­
ciunile care trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele. De mare grijă se bucurau în ochii
bătrînului înțelept și părinte ocrotitor, cei răniți în războaie cu mișeii pofticioși de avere sau putere, ei
fiind vindecați cu mare grijă, iar atunci cînd mureau bătrînul înțelept îi stropea cu apă vie luată din Va­
lea Izvoarelor pentru a-i aduce din nou la viață. Aceste locuri binecuvîntate la propriu de natură (la ve­
chii egipteni cuvîntul „natura” însemna chiar divinitate) sau Ziditor, situate în zona Nucu, sînt și astăzi
o adevărată vale a apelor tămăduitoare. Pentru a înțelege mai bine legenda venită din străvechime, dau
mai jos cîteva fotografii care ne vor ajuta să punem istoria și tradiția orală în lumina adevărului.

În stînga sînt urmele unor construcții ciclopice sau poate un hazard al naturii pe care oamenii din
vechime l-au considerat ca o acțiune a Ziditorului din ceruri. În mijloc se văd urme clare ale acțiunii
omului de a face niște locașuri dreptunghiulare pentru a fixa în ele pari care să fie folosiți în poziție
verticală. Iar în partea dreaptă este o bucată de piatră ce făcea parte dintr-un altar sub formă de disc,
avînd două nivele săpate în interior, poate cu trimitere directă la cele trei trepte de inițiere din religia
geților și a celorlalte neamuri răspîndite din toriștea carpatină.
Dar bunăstarea și liniștea locuitorilor a fost nimicită de către vrăjmași înzăuați veniți în care de foc
ca să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ care s-a cutremurat din toate înche­
ieturile. Zidurile cetății și împrejurimile au fost arse, iar ținutul a rămas pustiu multă vreme nefiind
călcat de vreun animal sau pasăre venită din cer. Ca o amintire de neșters a vremurilor trecute în area­
lul muntos arătat, se găsește Peștera Înțeleptului, unde este tăinuită bine toată cunoașterea care ne-ar
duce pe calea adevărului după zisa legendelor.
 Să încercăm a aduce lumină și asupra acestui bătrîn îmțelept care le-a fost vrednic cîrmuitor
poporului din curbura Carpaților multă vreme pînă ce cetatea lui și soarele care o lumina, au fost ni­
micite de către vrăjmașii înzăuați. Numele de Luana îl găsim în istoria mitică a emeșilor/sumerienilor
fiind purtat de către un lugal ce a domnit în acele locuri înainte de Potopul cel Mare, iar legenda spune
că au fost Alulim de Eridu(g) care a domnit 8 sars (28800 ani), Alalgar de Eridug a domnit 10 sars
(36000 ani), En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira a domnit 12 sars (43200 ani) și En-Men-Ana despre care
nu se știe cît a domnit. Cum emeșii au plecat din ținuturile carpatine, iar studiul comparativ pe care l-
am făcut între cele două limbi arată că cele mai multe cuvinte sînt comune cu graiul din Moldova, po­
vestea bătrînului înțelept Luana din munții Buzăului are fire nevăzute cu En-Men-Lu-Ana din mitolo­
gia emeșilor. Să ne deslușim pe îndelete cu aceste legende care au în miezul lor ceva adevăr istoric ce
se cheamă a fi scos la lumină. Cei plecați din Carpați în prima migrație în tărîmul dintre fluviile Eufrat
și Tigru care a avut loc pe la mijlocul mileniului VI î.e.n. nu ne-au lăsat răvășele ca să știm ce gîndeau
și ce ziceau. Dar al doilea val de migratori a dus cu ei și năravul scrisului, astfel că timpul ne-a lăsat o
scînteie din viața acestor pribegiți în lumea albastră, găsindu-se zeci de° mii de tăblițe, iar unele precizează
lista regilor din Larsa care începe așa: „Cînd împărăția a coborît din ceruri, împărăția se afla la Eri­
du. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani. Alalcar a domnit 36000 ani, alți doi au domnit
64000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenlu­
ana 48200 ani” pînă a „venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din
munți”. Și astfel aflăm despre ei că se considerau Neam Scoborîtor din Zei, isteți și cu darul glagoriei
acasă nu ca românii de azi. Își spuneau° sang-gi care are sensul de neam ales de Ziditorul cerurilor și pă-
mîntului(sang: neam, clan + gi: nobil, ales) și nu cum i-au spurcat născocitorii de adevăruri revela­
te „capete negre”, iar noua baștină au considerat-o Țară Sfîntă, Ki-en-gi (ki: pământ, țarină, așezare +
en: profet, strămoș + gi: nobil, ales).
Dar numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a
condus neamul creat de Dumnezeu (en: demnitate, preot, strămoș + men: putere regală, faimă, cinste +
lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, necaz, chin, a aprinde focul; + Ana:
Creatorul, Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din Bad-Tabira însemna „cetatea Tatălui Ceresc”
(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de
neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești
munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Sensul larg al cuvîntului En-Men-Lu-Ana așa cum l-
au scris sumerologii, cuprinde tocmai conținutul legendei cunoscută de țăranii din munții Buzăului și
nu cred că ne mai trebuie binecuvîntarea istoricilor români care numai rău ne-au făcut și ne-au împuiat
capetele cu fel de fel de minciuni pentru a le fi bine lor și stăpînilor care îi strunesc cu mînă de fier,
bici de foc și vorbe de hulă. Țara Luanei din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl
Ceresc sau Țara Sfîntă așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același
sens religios. Și bătrînul înțelept din legenda noastră este cîrmuitorul unui loc iubit de Ziditor, iar fap­
tul că cetatea lui se înalță pînă la cer, arată că chiar el era puterea divină supremă. Cred că legenda
noastră ne transmite indirect și discret timpul cînd iudeo-satanismul creștin a fost impus neamului ru­
mun de către o putere militară dușmănoasă înzăuată și venită cu care de foc - expresia este în Făcă-
Tora Satanei – ce a distrus soarele cunoașterii divine așa cum scriau vechile manuscrise strămoșești,
scăpate foarte puține de gheara ucigătoare și ura nemărginită a Militia Cristi și numite în fals „scrieri
esene” sau „scrieri caldeene”.
În zona comunei Bozioru, unde se află aceste vechi așezări rupestre, cea mai importantă ca valoare
a informațiilor ce le deține este Fundul Peșterii, pe a cărei pereți se văd incizate vîrfuri de lance, săbii
scurte și o mulțime de litere puse în ordine care formează cuvinte, iar majoritatea sînt identice sau
asemănătoare cu cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Aici găsim și imaginea
explicită că zona se numea „cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care
au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica
strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul
„tată” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Sub acest semn (vezi fotografia de mai sus din
rîndul doi sub cea de culoare gri) este un altul care seamănă cu litera E puțin modificată. Dar semnul
mai seamănă cu un jug cu capetele ridicate din care lipsește partea de jos, divinitățile emeș erau repre­
zentate purtînd pe cap un fel de pălărie cu mai multe nivele, iar borurile erau ridicate în sus. Și altarul
descoperit la Trușești – Botoșani are tot trei spații distincte în soclu, iar marginile acestuia sînt ridicate
în sus ca niște coarne, trimitere fără echivoc la taurul ceresc. În emegi litera „e” avea și rolul unui
cuvînt de sine stătător cu mai multe sensuri din care dau în continuare cîteva: casă, locuință, cetate,
autoritate supremă, templu, a conduce, origine, naștere, a izvorî, adică taman ce spune legenda noas­
tră că zidirea era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, fiindcă în teozofia străbunilor
mei, Creatorul era un bătrîn bun și plin de înțelepciune față de neamul omenesc. Însă numele lui în
timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu,
ci AN sau ANU și GOG. Dacă ne uităm cu atenție pe imaginea mare din stînga sus, vedem în centrul
ei o cetate cu ziduri foarte înalte și care are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, cîte o cru­
ce cu brațele egale, numită de hoții și sutașii lui Ucigă-l Toaca, „cruce greacă”. Acoperișul este sub
forma unui triunghi – alt simbol al Tatălui Ceresc – care și el are în vîrf o cruce, însă cu un braț mai
lung, botezată de pricepuții în făcături drept „cruce italică”! Deasupra acestei cruci, este scris de la
dreapta la stînga cuvîntul GOG (primul desen din rîndul de jos). La stînga cetății este șarpele ceresc
care se înalță de jos pînă sub acoperiș, iar lîngă el este Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și
Răului, Osia Pămîntului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun unele legende ale noastre avînd
niște fructe aproape de vîrf. Lîngă acesta este scris cuvîntul ANU, însă deasupra cuvîntului GOG,
apare incizat cuvîntul AN cu o buclă asemănătoare cu hieroglifa lui Pitah care are un semn cu 3 bucle.
În religia vechilor egipteni aceasta simboliza înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului
Pitah și care arată atît taina cunoașterii cît și a necunoașterii, fiind un șarpe care urcă și coboară la ni­
velul cozii formînd prin răsucire 3 bucle și avea valoarea fonetică a consoanei H. Dar acest șarpe îl
vedem și pe unele sigilii emeș, el apărînd și pe monezile romane ale împăraților geți fiind numit „oul
pil” adică oul din șarpe. Semnul Pomului Vieții cu 9 și 15 ramuri apare și la Gaura Chindiei.

Tot aici mai găsim semnul din fotografia a patra spre dreapta, care este folosit și astăzi de creștinii
copți din Egipt, dar cu mici modificări, dovadă indubitabilă că „vizita” hicsoșilor în secolul XVIII
î.e.n. în țara lui Hapy, a lăsat urme în mentalul colectiv al băștinașilor sau poate se datorează subțirilor
„terapeuți” sau eseni pe care îi admira cu atîta respect rabinul ivrit și cam eretic Filon din Alexandria,
dar nu s-a rușinat deloc să le „împrumute” tainele cele mari, pe care iudaizîndu-le, le-a dăruit iudeo-
cretinilor ca vedenii ivrite ce sînt unice adevăruri!
Dar cuvîntul An așa cum apare la noi incizat în situl de la Fundul Peșterii a fost scris de emeși° pe
mii de tăblițe fiindcă era duhul principal al panteonului lor, dovedind vechimea acestor așezări religi­
oase ale strămoșilor noștri care înaintează în timpul încă nescris pe răboj, undeva la trecerea dintre
mileniile IV-III î.e.n. fiindcă apar pentru Ziditorul lumii ambele cuvinte: An și Gog!
Mai avem din mitologia emeș o altă confirmare că legendele noastre privitoare la cetatea Ziditoru­
lui din munții Buzăului, au o parte de istorie adevărată a neamului carpatin ce a trăit în străvechime pe
aceste meleaguri. Găsim în teologia lor că sufletele celor vrednici se duceau în ținutul Dilmun, iar
Enlin (cerul sau Tatăl Ceresc de la noi) este unit cu Enki (ținutul pămînt sau Maica Pămîntească) prin
muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălu­
citor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la
fel animalele nu se omoară între ele și nici nu sînt omorîte de oameni. Dilmun este raiul sau grădina lui
Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul duhurilor
cerești și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii. O poveste de-a noastră – ale lor sînt toa­
te numai revelații cum zic azi, dar vedenii cum erau cunoscute în trecut – ne spune că în a noua zi de
trudă Dumnezeu a făcut Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început iar în mijloc este ce­
tatea lui care ajunge pînă la cer. Și tot nouă siluete de om sînt pe altarul descoperit la Trușești, dove­
dind fără putință de tăgadă că primul calendar care era și cel religios, avea săptămîna de cîte nouă zile,
iar emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi a doua oară, teologia lor era bine conceptualizată.
Un alt sprijin este legenda lui Ziusudra (Zin Suddu), considerat în mitologia lor ca un vrednic pă­
mîntean care a salvat neamul omenesc de la dispariție din calea unui mare potop, iar după ispravă a
fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: „În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se
înalță Sfîntul° Soare/ ei l-au pus să locuiască”. O altă variantă a textului spune că Ziusudra s-a prezentat
înaintea lui An închinîndu-se de la care a primit veșmîntul de OM, fiind așezat în „muntele Dilmun,
locul unde soarele răsare”. Pe altă tăbliță se precizează că în muntele Dilmun a ajuns Ziusudra „trăi­
tor spre est, peste munți” iar dacă raportăm conținutul textului la poziția geografică a cetății Dilmun,
adică toriștea străbună cu Carpații de curbură unde se afla și cetatea lui Anu sau Dumnezeu, dar și
Raiul, Ki-en-gi/Sumer era în est și atunci totul se limpezește.
Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoșii emeșilor au
venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea lor baștină, au învățat a
scrie!!! Originea numelui Dilmun, precum și sensul lui, l-am lămurit în altă parte.
O altă legendă despre Țara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer
venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici,
învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul
ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru
neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul
aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta așezărilor rupestre de la Bozioru. Se înțelege
din conținutul legendei că atunci cînd unul dintre localnici era atins de foc, Luana îl° vindeca pe loc cu
apa moartă și apa vie. Stîncile sau peșterile unde se ascundeau localnicii sînt cele din zona Cozanei, iar
atacul s-a petrecut pe Platoul Martirei.
Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului
omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din
fiicele titanului Atlas pe care le-a avut cu Pleona, iar strămoșii mei spuneau că sînt scoborîtori din
Pleiade. La vechii romani, înainte de a-i aburi șmecherii greci cu limba lor koine (și nu greaca cum
mîncă lături toți precepuții!) și toate cele venite din țîșnitoarea vînjosului Hercule, Maia (ma: mamă, a
da naștere, a străluci + ia: mînă, cinci, pămînt) era o divinitate străveche a renașterii naturii, adică a
primăverii, anotimp după religia strămoșească cînd s-a zidit neamul omenesc. Armînii au în graiul lor
cuvîntul maie însemnînd femei bătrîne sau moașe, soațele moșilor și iarăși urdinișul ne duce la o stră­
vechime încă neștiută a neamului mioritic. Fiul titanului Iapet, Atlas (ad: strămoș, tată, cer + laze: tăie­
tură în pădure, poiană defrișată cu toporul sau prin foc) a fost primul dintre regii mitologici ai tărîmu­
rilor de la nordul Istrului avînd împreună cu Pleione, fiica lui Oceanos și Thetis, șapte fete pe care
antichitatea greacă le-a numit pleiade. Cea mai frumoasă și mai cunoscută dintre ele, pe care o găsim
și în scrierile sanscrite din India, este Maia, iar aici în toriștea carpatină au fost găsite zeci de monede
care purtau pe ele această inscripție Maia. În timp Maia a fost asimilată numelui de Luana, după țara
pe care o zidise Anu în jurul Carpaților și astfel mentalul colectiv al românilor a păstrat atît substratul
religios getic peste care s-a suprapus un eveniment istoric la fel de vechi ca și legenda.
Carul de foc cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul să
urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării
noastre găsindu-se zeci de asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispozitiv
pentru incinerare. Chiar dacă adevărata noastră istorie a ajuns o otravă pentru făcătorii de istorii sacro­
sancte, inclusiv pentru istoricii români, de data aceasta îi vom ajuta pe toți să bea cupa Luminii și
Dreptății pînă la fund să scăpăm odată pentru totdeauna de iadul iudeo-satanist și la fel de cel latrinist
care ne-au distrus mințile și sufletele.
Pentru bunătatea arătată față de localnici, aceștia i-au dăruit Luanei o lentilă de chihlimbar dintr-un
singur bulgăre de chihlimbar după cum ne spune altă legendă a locului, aceasta fiind de mărimea unei
coroane regești, adică o semisferă foarte mare după înțelegerea de azi. Poate că legenda s-a născut
datorită zăcămintelor de chihlimbar din zonă și a descoperirii unor pietre de mărimi impunătoare pe
care le puteau merita numai persoanele foarte importante. Legenda legata de lentilă precizează faptul
că Luana era o femeie venită din ceruri, nemăritată – la fel ca Maia – și care s-a comportat ca o mamă
față de băștinașii carpatini. Pentru cîte i-a învățat pe localnici, aceștia, după ceva vreme, i-au dăruit
obiectul șlefuit, fără a bănui puterea lui miraculoasă. Culoarea galben spre alb a lentilei, asemănătoare
cu cea a părului Luanei, priceperea deosebită cu care era șlefuită și felul în care era ținută față de cel
cercetat, toate acestea făceau ca aura celui privit să se vadă limpede prin lentilă, apărînd în frumusețea
naturală dacă persoana era sănătoasă și cu neregularități dacă aceasta avea vreun beteșug la vedere sau
nu. Cereasca ființă Luana folosea în chemarea puterii cerești, praf asemănător cu culoarea lentilei și tot
cu acest praf își întreținea părul avîndu-l totdeauna acoperit cu bulbucei și inele. Mai spune legenda că
miraculosul obiect avea mîner diferit ca culoare de cea a lentilei, dar tot din chihlimbar, străpuns de un
tunel (imaginea de mai jos), iar partea dinspre mînă de unde se ținea mînerul, se termina cu un fel de
semisferă. Un alt tunel intra în ghiventul semisferei și chiar mai adînc* în aceasta, rostul lor fiind ca
odată cu mișcarea lentilei să apară lumile chemate, unii le-au spus ape, iar alții flăcări în mînerul de
chihlimbar. Dacă obiectul era mișcat continuu, atunci flăcările se mișcau mereu într-un fel de dans,
cunoscut de localnici ca dansul focului în chihlimbar.
Alte legende vorbesc de existența° altor douăsprezece lentile mici ce
formau suita pentru lentila principala, așa cum dovedește și fotografia de
alături, dar fiecare avea o altă° nuanță și era folosită cu un scop diferit
decît celelalte. Fiecare lentilă mică din cele douăsprezece avea un scop
unic, iar lentila mare folosea la a fi văzută aura cuiva. Rama de prindere
a lentilei se compune din douăsprezece bucăți de formă° cilindrică așa de
măiestrit șlefuite la capete că numai nuanțele diferite ale chihlimbarului
făceau posibilă observarea locului de îmbinare. Prin inima ramei trecea
un tunel tot de forma rotundă; rama era prinsă în vergele răsucite de
chihlimbar care mergeau în spirală după forma semisferică a obiectului. Luana i-a învățat pe localnici
arta vindecării, iar legenda spune că prescria leacul pentru fiecare bolnav în timp ce privea prin lentila
mare, numai dacă era simțită nevoia mai erau cercetate și unele lentile din cele mici. Legenda mai
spune că după Luana, mai toți conducătorii geților și marii lor preoți au ținut în mînă această lentilă,
chiar și unii domnitori ai românilor. Ultimul, spune legenda, ar fi fost A. I. Cuza, care vizitînd în mare
secret ținutul, călugărul păstrător al lentilei și al credinței străbune i-ar fi vorbit privind prin lentilă° și
de cele trecute, dar și de cele prezente, precum și cele viitoare cu așa corectitudine încît domnitorul ar
fi oftat adînc la sfîrșitul expunerii. Legenda se termină spunînd că lentila miraculoasă a Luanei se află
undeva într-o ascunzătoare plină ochi cu bulgări de chihlimbar, iar valoarea ei este cît greutatea în aur
a Carpaților de Curbură.
Tot în acești munți, în spațiul localităților Boziorum, Fisici, Nucu este locul cunoscut de specialiști
ca „cer straniu”, datorită faptului că cerul capătă o strălucire mult peste normal. Și tot aici a fost
culeasă balada sufletului neamului nostru Miorița, născută din durerea păstorilor din Muntenia, Mol­
dova și Transilvania care se întîlneau în această zonă. Spune ea că faptele s-au petrecut „Pe-un picior
de plai, Pe-o gură de rai”, taman cum zic și vechile izvoare că aici era Cetatea lui Dumnezeu și Raiul
unde se întorceau și sufletele emeșilor la baștina străbună. În vechile noastre basme și povești, există o
confuzie vădită între Maica Pămîntească (sau Kubile ori Ma cum o numeau frigienii) și Maica Domnu­
lui încît aceasta din urmă pornește în căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și
în Miorița unde se regăsesc părți din mitul emeș al divinităților Dumuzi și Inana.
Dar aici în munții Buzăului, vechile locuri păstrează zeci de cruci, unele cu un braț mai lung și
diferite litere puse la îmbinarea celor patru direcții, altele avînd forme aparte sau identice cu crucea
malteză apărută însă după mai bine de 3000 de ani față de cele incizate aici. Gunoaiele pricepute vor
striga în gura mare că simbolul nu are nici o legătură cu iudeo-cretinismul, dar nu este decît răgetul
fiarelor ieșite din străfundurile iadului, care, după ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară, acum
își apără cu disperarea morții ce se apropie tot mai mult ° făcătura satanistă, cu care ne-au împuiat
mințile și inimile.

Să pornim a ne scrie un dram de istorie dar din cea adevărată și nu făcută de către cei năimiți a ne
distruge ființa duhului ceresc din noi ca să robim pe vecie lui Ucigă-l Toaca și cioporului de sutași ai
întunericului ce ne învață de ceva vreme cine sîntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndrep­
tăm. În primul rînd de sus, am pus mai multe forme de cruci incizate pe diferite pietre sau pereți de
stîncă ori de peșteră din munții Buzăului, acolo unde în străvechimea lumilor era cetatea lui Anu sau
Gog de care s-a ales praful și peste care s-a așezat cea mai cumplită uitare și nepăsare. În capătul rîn­
dului din dreapta am pus o statuetă a Maicii Pămîntești descoperită la Gîrla Mare, județul Mehedinți,
veche din secolul XV î.e.n. care are crucea pe cap simbolizînd sfințenia pămîntului de unde s-a născut
neamul omenesc și în care se întoarce trupul fiecăruia dintre noi atunci cînd se termină caierul zilelor.
În rîndul doi de la stînga spre dreapta, am pus o monedă din argint bătută pe la anii 500-480 î.e.n.
de neamul edonilor care trăia în sudul Traciei, unde pe una din fețe apare același simbol religios ca în
munții Buzăului – crucea înscrisă într-un pătrat cum se vede în fotografia doi și patru din rîndul unu,
luate de la stînga spre dreapta. Mai departe în rîndul doi este un medalion din argint descoperit la
Fișezul Gherlei, făcut de strămoșii noștri în secolul VII î.e.n., iar lîngă el două cruci din zilele noastre
din cimitirul satului Șugatag, comuna Ocna Șugatag, județul Maramureș. Oare cîtă apă va mai curge
pe Dunăre pînă neamul nostru se va dezmetici din făcătura iudeo-satanistă și latrinist-sionistă cu care
ne-au otrăvit mintea sutașii întunericului? Tot în rîndul doi la capătul din dreapta este o cruce din cimi­
tirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc din anul 1921, iar lîngă aceasta spre stînga sînt două detalii ale
unor cruci sculptate pe ea. Dacă am fi avut pe obiectele care arată mormîntul, legăminte peste legă­
minte, cioplite și sculptate, atunci sigur eram și noi sutași ai Talpei Iadului și Satanei, dar noi ne-am
ținut din zorii apariției neamului omenesc în urmă cu 40 de milenii, tot de cele lăsate de Ziditor, adică
de Sfînta Cruce și niciodată de sfînta sulă așa cum o au mozaicii de peste 2500 de ani și iudeo-cretinii
de 1600 de ani cînd s-au cetluit cu răul nemărginit pentru a robi popoarele lumii.
Dacă purtătorii mesajelor spirituale, adunate într-un amplu sistem de valori morale și religioase, ar
fi părăsit aceste meleaguri împinși de răutățile vremurilor sau a oamenilor, aceste simboluri care se gă­
sesc din abundență și pe veșmintele românilor, a ornamentelor cu care își împodobesc casele, a cera­
micii și alte obiecte cotidiene, nu mai puteau fi aduse pînă în zilele noastre să facă parte încă din cultu­
ra tradițională românească! Prea ne credeți proști și ne batjocoriți amintirea strămoșească păstrată în
sufletele atîtor generații, în ciuda urîcioșilor, leprelor, tîrîturilor și trădătorilor de Neam și Țară.

Și iarăși vin cu fotografii pentru a dovedi cine sîntem noi în răbojul timpului, dar și cine sînt ei care
ne-au falsificat existența pe aceste meleaguri din vremurile fără seamăn. În rîndul unu de la stînga spre
dreapta este fotografia bisericii de lemn din Botiza, județul Maramureș, iar lîngă ea două detalii care
dovedesc continuitatea românilor din neamul get, cel mai vechi popor de pe pămînt (genus antiicum
terrae) și fiii pămîntului (terrae filli) cum a scris latinul Vergiliu în Eneida VI, 580. Primul detaliu este
simbolul Tatălui Ceresc – cercul cu un alt cerc mai mic în mijloc – care se găsește și în alfabetul get ca
litera T. Al doilea detaliu este o cruce care seamănă cu cea „malteză” incizată în munții Buzăului și cu
cea din cimitirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc. Spre dreapta sînt două cruci de la sfîrșitul seco-
lului XIX ce au fost în cimitirul mănăstirii Pătrăuți din județul Suceava, simboluri care ne arată
vechimea lor pe aceste meleaguri și implicit a religiei crucii. În partea dreaptă este o imagine din
biserica de lemn din localitatea Ieud, județul Maramureș, construită în secolul XVII unde sînt pictate
ca simboluri religioase Sfîntul Soare și Sfînta Lună, așa cum erau în religia geților și păstrate încă în
tradițiile noastre populare și informațiile venite de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.
În rîndul doi este o cruce din piatră tot din cimitirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc cu
simboluri străvechi și găsită în aproprierea celei din anul 1921. O mînă pricepută a vopsit fața crucii să
nu se mai poată citi prea multe pe ea. Se văd totuși cioplite astfel: sus triunghiul echilateral, unul din
simbolurile Tatălui Ceresc (a patra imagine spre dreapta), jos este Maica Pămîntească (a doua imagine
spre dreapta), la stînga este Sfînta lună (a treia imagine), iar la dreapta este Sfîntul Soare (a cincea
imagine). Dar luna și soarele ca simboluri sacre apar și pe tăblițele de plumb nr. 2 și 52. În partea
dreaptă a rîndului doi este un ornament din piatră din secolele° XVI-XVII care reprezintă o parte din ste­
ma Moldovei cu bourul ce are între coarne o cruce înscrisă în cerc, simbol găsit atît în munții Buzău­
lui, cît și în peștera de la Coliboaia din mileniul XXXV î.e.n. În capătul rîndului am pus fotografia
unei părți a picturii rupestre din Peștera Măgura situată la sudul Dunării, cam la 30 km vest de orașul
Vidin și 60 km est față de peștera Gaura Chindiei de pe malul stîng al fluviului. Picturile vin din mile­
niul X î.e.n. unde se vede Sfîntul Soare desenat într-o formă foarte apropiată de cea pe care au dese­
nat-o maramureșenii în biserica de lemn din Ieud. Sub soare se vede acea buclă răsucită de mai multe
ori care în religia egiptenilor plecați din aceste regiuni pe la mijlocul mileniului IV î.e.n., era simbolul
religios al lui Pitah, divinitatea ce a creat lumea văzutelor și nevăzutelor prin puterea cuvîntului și a
gîndului divin. Litera T este scrisă de mai multe ori pe pereți făcînd trimitere directă la silaba ta care a
avut pînă mai ieri sensul de tată. Dar județul Vidin unde se află peștera, pînă în prima parte a secolului
XIX, s-a numit Diu, adică „dio” de pe tăblițele de plumb care se poate citi și die sau diu cu sensul de
sfînt sau divin. Cuvîntul „Măgura” însemna barca cerească cu care Soarele plutea ziua pe cer, iar seara
se ducea la culcare pe sub pămînt pe marea fără de sfîrșit, ea apărînd și la emeși dar și în religia egipte­
nilor unde povestea îl are ca personaj pe Ra, adică Sfîntul Soare de la noi, locul fiind atît un lăcaș de
cult închinat soarelui cît și un calendar cum găsim indicii în alte desene din această peșteră. Este
uimitor faptul că mentalul colectiv al românilor și numai a românilor din această regiune, a păs­
trat simbolul imagistic timp de peste 12000 de ani, repetîndu-l în secolul XVII la Ieud dar și în alte
părți, dovedind prin asta că am stat locului toată această perioadă de timp, și că nu ne-a creștinat nici
născocitul Andrei, nici Satana, nici urmașii lui de pe plaiurile mioritice, dar nici Talpa Iadului.
Rîndul trei are primele două imagini chiar de la Mănăstirea Sinaia cu un detaliu cu crucea înscrisă
în cerc, mai departe este o cruce înscrisă în cerc, simbol foarte des folosit pe porțile românilor din
Maramureș, lîngă ea este crucea de piatră getică aflată pe șoseaua din apropierea localității Băița de
Codru, județul Maramureș, iar în partea dreaptă a rîndului este simbolul Tatălui Ceresc cu 12 raze –
cercul cu un punct în mijloc sau cu un alt cerc mai mic cum apare pe porțile maramureșenilor – din
Peștera Gaura Chindiei, județul Caraș-Severin, vechi de prin mileniul XV î.e.n. care însă nu spune ni­
mic istoricilor români. Le-o spun eu de la obraz că ar trebui să-i mănînce moartea pe toți pentru cît rău
au făcut neamului get și urmașilor lui de azi. Simbolul poate fi Sfîntul Soare care parcurge o rotație
completă în jurul Pămîntului în 12 luni sau este tot o formă de svastică pornită de la cea cu trei brațe,
și repetată de 4 ori, în cele patru anotimpuri de rotație a Osiei Lumii sau Axis Mundi vreme de un an!
În eme-gi există cuvîntul buzuru, scris și puzuru, cu sensul de semeț, siguranță, mister, taină, la fel
îl găsim amintit în Carpații de Curbură prin numele comunei Bozioru (Buzuru), loc plin de măreție a
zidirii Tatălui Ceresc, dar și plin de taină și de mister. Ei scriau acest cuvînt printr-un triunghi echilate­
ral cu vîrful în sus, la fel cum era semnul și în baștina lui carpatină pentru Tatăl° Ceresc. Semnul
format din Δ cu o linie mică ce se ridică în sus de pe latura orizontală este litera A în alfabetul folosit
pe tăblițele de plumb, dar găsindu-se și în cele folosite în Ki-en-gi/Sumer (vezi mai jos) cît și la Vinča
și Karanovo. În eme-gi litera A are următoarele sensuri: creație, zidire, naștere așa cum ne arată statu­
eta din bronz aparținînd° cultului mitraic descoperită la Turda și care poartă toate totemurile și simbo­
lurile religiei strămoșești: berbecul ceresc, șoimul ceresc, mielul, doi pești, masa cu trei picioare, cer­
cul, crucea cu brațele egale, soarele, luna și fulgerul Tatălui Ceresc. Semnul pentru litera A se găsește
și în alfabetul egiptean unde se citea DI, amintindu-ne de Die sau Dio de pe tăblițele de plumb desco­
perite la Sinaia și care avea sensul de sfînt. Peștele ca totem se găsește zgîrîiat pe o stîncă uriașă din
apropierea peșterii lui Iosif, situată° la 3 km de satul Nucu, pe Valea Bordeiului, iar simbolul este în
mitologia egiptenilor și pe tăblițele de plumb dar și în cultura filistenilor despre care nu vorbesc decît
mozaicii ivriți sau cazari, pretinzînd că sînt strrămoșii lor!
Ca să fie discuția dusă pînă la capăt mai avem aici personajul totemic principal al picturii rupestre –
cerbul – care a fost la mai multe popoare vechi – mileniile XV-I î.e.n. – din Europa folosit ca referință
religioasă în diferite forme de cult.

În partea stîngă a rîndului de sus este fotografia de la Coliboaia a cerbului ca imagine principală a
picturii, însă avînd în jurul său mai multe animale și semnul crucii atît înscris în cerc, cît și liber,
repetat de mai multe ori. Lîngă ea, spre dreapta este mulajul unui sigiliu emeș de prin secolul° XXVIII
î.e.n. unde doi cerbi au între ei Pomul Vieții sau Pomul Cunoașterii Binelui și Răului cu șapte ramuri
cum este el și în tradițiile noastre prezente dar și cele ale geților. Spre dreapta este un vas emeș cam
din aceeași perioadă unde se vede iarăși cerbul sub pătratul împărțit în alte pătrate mai mici. În capătul
din dreapta este un cerb de pe un vas cucutenian din faza A sau B, adică perioada de timp 5500-4200
î.e.n., iar mentalul nostru colectiv transmis din generație° în generație pe cale orală ne-a adus din stră­
vechime mai multe legende despre acest animal frumos dar fricos, lăsat de Ziditorul cerurilor și Pă­
mîntului ca domn al pădurilor. Cerboaica apare și în ritualurile de pețit la români cum o găsim în scrie­
rile lui Dimitrie Cantemir, iar timpul a făcut să se păstreze în datinile noastre de Anul Nou în Mol­
dova dansul cerbului ca o rămășiță a vechilor ritualuri totemice pe care le practicau strămoșii noștri
pentru a aduce cinstire duhurilor cerești, în chemarea înnoirii vieții pe pămînt. Pînă pe la mijlocul se­
colului XVIII, cînd am ajuns să fim conduși de grecii fanarioți, Anul Nou îl țineam la data de 25
martie odată cu echinocțiul de primăvară, adică a înnoirii naturii. La populațiile galice, celtice cît și la
cele sarmatice Cernunnos era zeul animalelor, al prosperității materiale, el simbolizând ciclul reînno­
irii naturii și al vieții, care se perpetuează cu fiecare anotimp, purtînd pe cap coarne de cerb, cum se
vede în fotografiile de mai jos. Cerbul era totemul cel mai iubit de aceste neamuri, considerîndu-se că
și viața se înnoiește în fiecare primăvară tot așa cum ramurile coarnelor de cerb, care cad în fiecare an
odată cu venirea iernii, înnoiesc în fiecare primăvară°.

În rîndul de sus de la stînga spre dreapta, am pus un obiect de cult sarmat care este un cerb și o
coroană de aur venită tot de la același neam, unde apar deasupra doi cerbi îndreptați spre Pomul Vieții
dar și un berbec, iar în dreapta este o scenă de pe vasul Gundestrup descoperit în Danemarca. Imagi­
nea ne prezintă o divinitate° cu două coarne de cerb pe cap, fiecare avînd cîte șapte ramificații, în
poziție șezînd și ținînd în mîna stîngă un șarpe, iar în dreapta un fel de brățară răsucită care se termină
la capete cu niște bulbi. În dreapta lui se vede un cerb, mai sus este un țap, iar în stînga este un lup și
deasupra acestuia un leu. Toate animalele de pe acest vas au fost totemuri de-a lungul timpului și la
populațiile carpatine din mileniile XXXV-I î.e.n. și aduse de urmașii lor – românii de astăzi – prin dan­
surile cerbului, caprei, ursului, buhaiului sau taurului ca vechi obiceiuri și tradiții strămoșești.
O rămășiță din vechiul dans al cerbului o găsim și în Anglia, fiind asociat cu cunoscutul dans
Morris deși ele în vechime erau diferite, avînd loc în fiecare an la Abbots Bromley, Staffordshire.
Procesiunea era formată din șase oameni care purtau pe cap coarne de cerb, trei albe și trei negre,
precum și trei bărbați deghizați în femei și un mascat care imită pe un nebun ce duce de căpăstru un
cal frumos, iar un tinerel încearcă să țintească cu arcul în frunte pe cîte unul dintre cerbi. Dansul și
sceneta ne amintesc° de ritualul nostru menționat de D. Cantemir în Descriptio Moldaviae privind
pețitul unei fete care era asemuită cu o căprioară sau cerboaică, ce îi ieșise în cale unui tînăr și vrînd să
o vîneze, aceasta a fugit ascunzîndu-se la casa unde a° dat năvală ceata de tineri.
Mai găsim urme ale dansului cerbului practicat în vremi uitate de istorie pe glia carpatină și la
neștiuții kabili din nordul Africii. Aceștia mai practică în Maroc dansul numit Dhulqarneni, sau „cei
cu două coarne”, unde dansatorii se învîrt într-un cerc pentru a crește puterea magică adusă asupra
întregii comunități, fiind și un ritual închinat lunii ca astru al renașterii vieții din moarte. Dansul a fost
dus pe acele meleaguri în prima migrație din secolul XVII î.e.n. sau în secolul V ori VI al erei noastre,
cînd urdiile mișcătoare formate din geți, goți, sarmați, alani, sciți și alții, pornite de la Istru la anii 400
către vest, „au vizitat” Roma în anul 410 ușurînd-o de multe cîte au fost adunate acolo de-a lungul
timpului cu sabia, s-au odihnit ceva ani în sudul Galiei, apoi s-au rostogolit peste Iberia și de aici au
ajuns în nordul Africii. Numele dansului Dhulqameni (dhul + qameni) arabizat, trebuie citit duhul Cer­
nunos, adică duhul cerbului ceresc cum era în vechime și la popoarele din Galia, insulele britanice și
Irlanda, dar și la neamul sarmaților care îi spuneau turka, de unde îndrăciții cazari i-au scos pe pre­
tinșii turk din care se trag și strămoșii lor! Pentru a le mai trage una peste bot acestor lepre înrăite a
trăi numai din minciună și hoție, le zic lor, dar mai ales românilor surzi și orbi că în Muntenia la capra
cu care se umblă de Anul Nou, ei îi spun și turcă sau brezaie. Confuzia este dată de amestecul dintre
totemul țapului sau căpriorului și cel al cerbului ceresc, fiind accentuată de restricțiile iudeo-creștine
impuse de stăpînirea fanarioților greci din secolele XVIII-XIX. Cuvîntul „turca” în limba română
veche mai înseamnă stafie sau nălucă, o trimitere clară la legenda cerbului ceresc cu coarnele de aur pe
care încă o mai știu unii români. În satele din nordul munților Apuseni, locuri cuprinse în județele
Bihor și Sălaj, copiii umblă de Crăciun la colindat cu masca unui cap de cerb încheiat cu un dans
ritualic, încercînd să transpună într-un fel de teatru liber, conținutul legendei cu cei doi copii, unde fata
este ucisă sau numai adormită o perioadă din an de către o vrăjitoare pe care o și ascunde, iar fratele ei
cu înfățișare de cerb cu coarne de aur o caută peste tot pămîntul. Turca este o divinitate strămoșească
ce s-a ținut scai de români, iar aceștia de ea, fiindu-le dragă și astfel au petrecut împreună timp de
peste 40 de mii de ani, în jurul Carpaților, ba bucurîndu-i și pe alții cu inimă largă și iubire de natu­
ră și Dumnezeu pînă ce unii dintre aceștia s-au înfrățit cu Talpa Iadului numit Iahwe și au pornit-o cu
hula. Ea adoarme sau moare toamna tîrziu sau la începutul iernii și se trezește sau înnoiește la începu­
tul lunii martie la fel cum se întîmplă cu coarnele cerbului care cad toamna tîrziu și încep să apară din
nou primăvara. Cuvîntul „turca” după regulile limbii eme-gi, este compus din tur cu sensul de staul
sau taur și ca pentru gură sau bot, dovedind că tradiția noastră păstrează un ritual vechi de prin mile­
niul° VII î.e.n. așa cum arată artefactele – acele capete de taur – descoperite la Parța, Hîndrești, Cucu­
teni, Ghindăoani și alte locuri, cultul totemic al taurului sau cerbului ceresc găsindu-se și în obiceiul
buhaiului sau taurului practicat și astăzi de Anul Nou în satele din Moldova. De-a lungul timpului și al
restricțiilor impuse de iudeo-creștinism, aceste tradiții ancestrale s-au amestecat între ele, dar este bine
că le păstrăm și așa fiindcă în ele găsim dovezile de netăgăduit ale dăinuirii noastre pe aceste melea­
guri din vremurile fără istorie ale întregii omeniri și nu cea ieșită din legămîntul Talpei Iadului. Arienii
care au plecat tot de pe tărîmul carpatin și nu invers cum latră leprele sataniste, au dus cu ei o turcă ce
îi spun Durga, fiind Ființa Supremă din ceruri, Ziditoarea întregii vieți pe pămînt, întruchiparea crea­
ției și a puterii femeii de a înnoi neamul omenesc, cam tot așa cum ne-a lăsat scris Vodă Cantemir. Dar
avem dovezi materiale din timpurile străvechi ale răspîndirii religiei geților și la popoarele din Scandi­
navia și chiar insulele britanice.

În stînga avem o piatră cu scriere runică din Suedia, de pe insula Frösön, cioplită în perioada 1030-
1050. Legenda spune că piatra deține taina monstrului din lacul Storsjon și cînd runele vor fi citite,
atunci și fiara va ieși din ape să vadă lumea. De reținut că tot textul este scris pe corpul unui șarpe, iar
în partea de sus este o cruce cu brațele egale specifică numai religiei geților. A doua fotografie este o
piatră descoperită la Upsala cu rune din aceeași perioadă avînd scrierea făcută tot pe corpul unui șarpe
încolăcit de mai multe ori în diferite bucle, iar în partea de sus este tot o cruce cu brațele egale. Spre
dreapta avem piatra Newton care este un pilon vechi, găsită în Aberdeenshire, Scoția, ce are în partea
de sus două cercuri duble cu cîte un punct în mijloc unite în exterior prin două linii, iar sub ele este un
șarpe care formează două bucle. Lîngă ea este o piatră din secolul VII cu aceleași semne ca la prece­
denta, șarpele fiind așezat sus, obiectul fiind descoperit la Aberlemno în Scoția. În dreapta avem un
vas de la Cucuteni, din mileniul IV î.e.n. care are pe partea inferioară două cercuri duble ce sînt unite
în exterior prin trei linii.
Vasul antropomorf avînd forma unui
trup de femeie descoperit la Vidra,
vechi din partea a doua a mileniului V
î.e.n. are pe abdomen aceleași cercuri
duble unite între ele prin trei linii,
poate că reprezintă simbolul fertilității
feminine. Însă picturile rupestre din
peștera Coliboaia, ne mai oferă spre
deplină luminare acel cerc avînd o cruce cu brațele egale înscrisă în interior, ce are înălțat din centru o
coloană cu un triunghi isoscel sau echilateral în vîrf, semnul găsindu-se și pe tăblița de plumb 1. Să ne
oprim pentru început asupra acestei coloane care se înalță vertical din mijlocul crucii, simbol cu legă­
turi nebănuite în teozofia strămoșilor noștri, din care s-au înfruptat pe săturate năzuroșii greci antici,
dar simțind că le dă tîrcoale fel de fel de bîzoaie care le pot demasca furtișagul, s-au pus meseriașii pe
hulă, minciună și vorbe grele și așa a rămas spurcarea lor ca unic adevăr.
Poetul Ovidiu amintește în Fastele că „Ianus învîrtește polul nordic al cerului – Geticus polus – ”,
punînd în gura zeului vorbele: „Eu unul singur am dreptul să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la
porțile cerului… însuși Jupiter nu poate să intre și să iasă fără voia mea”. Pentru latini, aici în munții
Carpați unde era Muntele Sfînt al religiei strămoșilor noștri, Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu făcătorul
neamului omenesc își avea cetatea, tot aici fiind și axul lumii sau polul getic, adevăr despre care astăzi
nimeni nu mai îndrăznește a vorbi.
Și epigramistul Marțial (40-103), în Epigrame IX, 46 dedicată prietenului° său Marcellius plecat să-i
îndoaie cu sabia pe vitejii geți, scrie că iubitul prieten va vedea lumea fabuloasă și miraculoasă a hi­
perboreenilor și cerul getic cu osia lumii, alături de muntele faimos în legende unde a fost înlănțuit și
chinuit Prometeu care „a putut într-adevăr să făurească și neamul omenesc.” Prea grea este zicerea
pentru scăfîrliile multor români de nu pot să priceapă adevărul! Polul getic amintit în epigramă este
osia sau centrul lumii, axis mundi, polul, buricul pămîntului, bolta cerească. Și tot aici legendele
vechi stabilesc existența Arborelui° Vieții sau a° Arborelui° Cunoașterii Binelui și Răului, a° Stîlpului° Cerului
sau a° Mărului Roșu° din mitologia noastră.
Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) în lucrarea Naturalis Historie IV, 26 scrie că „axa boreală, în jurul
căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau
geților”, dar astfel de mărturii venite de la romani sînt numeroase și întăresc ideea că toată antichitatea
știa despre existența unei Osii a Lumii ori a° Buricul Pămîntului cum o știau românii în miturile lor sau
Axis Mundi, undeva în Carpații de Curbură sau alt loc sfînt din acești munți ce formau cetatea lui Anu.
Strabon care a scris lucrarea Geografia în prima parte a secolului I al erei noastre, la VII, 3,5 ne dă
următoarele informații referitoare la muntele sfînt al geților: „Tot așa și acest munte a fost recunoscut
drept sacru și așa îl numesc geții; numele lui Kogaion era la fel cu numele rîului ce curgea alături.”
Dar informațiile venite de la Pliniu cel Bătrîn și Strabon fac o identificare destul de precisă a „polului
getic” sau „axis mundi”, spunînd că „atinge pămîntul la gurile Istrului” într-un munte sacru numit de
către strămoșii noștri Kogaion, iar muntele cît și apa care izvorăște din el poartă același nume. Ori cel
mai apropiat munte de vărsarea Istrului în Marea Neagră sînt Carpații de Curbură, iar munții Buzăului
sînt însoțiți de apa Buzăului care curge alături. Și tot în acest ținut plin de legende s-au descoperit
acele inscripții și semne pe pietre, pe pereții unor stînci sau peșteri, iar pe una chiar este scris numele
lui Gog, adică a Ziditorului lumilor văzute și nevăzute. Și tot aici este acel ciudat fenomen de „cer
senin” unde se formează un fel de coloană de lumină de o strălucire uimitoare, adică o osie a pămîntu­
lui care se ridică pînă în înaltul cerului. Aion sau Ion sînt două cuvinte vechi rumune sau getice care
înseamnă îngeri, adică aici în cetatea lui Gog era și locul unde îngerii însoțeau în ceruri pe cei vrednici
de a primi veșmîntul de lumină pentru faptele lor făcute în folosul celorlalți. Dar tradițiile noastre păs­
trează încă informații și despre alte locuri care ar putea fi interpretate drept Kogaion sau ca locuri deo­
sebit de cinstite de către strămoșii noștri: muntele Ceahlău și munții Bucegi. Însă legendele emeș des­
pre rai numit de ei Dilmun, nume ce îl purta și baștina lor strămoșească, spun că acest ținut era în fapt
o țară sfîntă înconjurată de munți care și ei erau sfinți, iar deasupra respectivului ținut se afla Grădina
Ziditorului lumilor văzute și nevăzute, un loc scăldat veșnic de lumină unde se duceau° sufletele celor
virtuoși și drepți. Această amintire a tărîmului fabulos din antichitate se mai păstra și în secolul XV,
cînd pe Mapamondul Borgian aflat în Biblioteca Apostolică a Vaticanului s-a incizat o hartă a lumii pe
o placă din aramă cu diametrul de cca 640 mm, iar centrul acelei lumi așa cum o știau ei se află taman
pe teritoriul locuit de români astăzi!
Revenind la urmele străvechimii noastre pe aceste meleaguri, scot la lumină ca vrednică aducere
aminte dovada dăinuirii strămoșești găsită în peștera Huda lui Papară care se află pe teritoriul satului
Sub Piatră, comuna Sălciua, județul Alba, în partea de nord-vest a Munților Trascăului, la obârșia
pîrîului Valea Morilor. Huda este un regionalism care înseamnă cale îngustă, groapă, gaură în pământ,
peșteră sau adăpost. Papas era după Istoriile lui Herodot, divinitatea supremă a sciților, iar dacă
îndepărtăm grecizarea prin „s”, rămîne numai Papa, unde pa în emegi, prin dublare însemna stră­
moșul strămoșilor, adică ziditorul neamului, iar în discuția noastră era Creatorul neamului omenesc. În
latină cuvîntul papa înseamnă conducător religios, adică un diriguitor al celor sfinte după niște rîn­
duieli precise. În preistorie, și în vremea geților peștera a fost folosită ca locuință și loc de cult,
dovedind că sensul cuvîntului Papara trebuie căutat în fondul lexical al populației carpatine și nu la
mama dracilor, fiindcă după mintea unora noi românii nu avem istorie pe aceste meleaguri. Dacă la
cuvîntul Papa mai adăugăm silaba Ra pentru Sfîntul Soare, atunci avem taman ce spun miturile noas­
tre că peșterile erau locul de unde a apărut neamul omenesc și pe unde soarele pleacă la culcare în fie­
care seară, răsărind păzit de cei doi cabiri în fiecare dimineață în celălalt capăt al peșterii. Mitul este și
în teologia egiptenilor prin divinitatea Ra, el fiind dus acolo în migrația unor grupuri de populații car­
patine pe valea Nilului. Lângă peștera Huda lui Papară, au fost descoperite mai multe morminte tumu­
lare vechi de peste 5 milenii, iar la intrarea în peșteră a fost găsit un topor dublu de bronz, depus ca
ofrandă divinității într-o fisură a peretelui de calcar, confirmînd și rolul de lăcaș de cult al hudei de
către populațiile din zonă, dar și cultul în sine care folosea asemenea topor ce se va regăsi în cultul
cabirilor atît de gustat de vechii greci deși el era neaoș arimin sau pelasg.
Dacă îi chemăm pe Ion și Vasile „găsiți” în peștera Miniș și îi judecăm după desenele făcute de
urmașii lor în peștera Coliboaia, putem zice cu fruntea sus că erau crescători de vite și nu mînuitori de
legăminte°, practicînd un cult solar și nu sular cum încearcă unele lifte monstruoase să ne învețe de
ceva vreme, batjocorindu-ne cu o ură nemărginită adevărata istorie și cultură identitară.

7.1.2 Țara Zeilor sau Țara Sfîntă Dio Geția°,

prima cultură a neamului omenesc

Pentru a ne cunoaște istoria străveche avem la îndemînă date și fapte demne de încredere și pline de
învățăminte despre strămoșii noștri care s-au perindat pe toriștea carpatină timp de peste 40 de milenii,
lăsînd în urma vremurilor pentru cei ce vor veni, legende, mituri și ziceri ce ar lumina și cel mai întu­
necat ungher al pămîntului, însă nu și scăfîrliile istoricilor și lingviștilor mioritici. Din traista veleatu­
rilor de demult voi scoate dovezi epigrafice venite de la grecii din vechime cît și de la latini, scăpate
de urgiile timpului și ura nemărginită a celor ce s-au străduit cu o furie de neînchipuit să ne scoată pe
vecie din istoria Europei și a lumii. Spațiul carpatin, luat într-un sens geografic foarte larg, ca matcă de
cultură și civilizație de unde au roit timp de milenii mai multe grupuri de populații către alte tărîmuri,
era cunoscut din cea mai înnegurată antichitate ca Țara Zeilor sau „locul unde s-au născut zeii” fiind
un ținut sfînt sau o Țară Sfîntă.
Poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în Ode Olimpiane și Pythiane îl amintește pe confratele Phereni­
cos din Heracleea, ce a trăit însă în vremuri mult mai vechi lăsîndu-ne scrise versurile: „Hiperboreii
locuiesc în părțile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag,
după cum spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliți sub suflul cel rece al lui
Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Tot în
aceste ode ale lui Pindar mai găsim legenda potrivit căreia, Troia a fost înălțată de hiperboreenii con-
duși de Eac împreună cu zeul Apolo, iar după ce au isprăvit munca s-au întors în baștina din nordul
Istrului. Ori aceste mituri arată că în secolele VIII-V î.e.n. în lumea grecilor era convingerea de ne­
clintit că în jurul Carpaților locuia neamul hiperboreenilor, fiind ținutul unde s-au născut zeii și în­
săși neamul omenesc, iar unele divinități încă mai sălășluiau în aceste tărîmuri pline de mister, deci
Țara Zeilor era Țara Sfîntă, așa cum găsim scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb, dar și aceas­
tă „ciudățenie” dovedește că felul meu de a citi tăblițele este cel corect și bun chiar dacă despre el,
sînt lepre ce spun că este nebun. Pe tăblița 41, rîndul 10 în capătul din dreapta apare expresia „PATRI
DEO”, peste care se va împrăștia cenușa neascultătorului Gelu. Tăblița este dintre cele scrise de mato
Boero Bisto. Dar cuvîntul PATRI este compus din pa cu sensul de a conduce, a spune, a înmuguri,
zbor, bărbat, soț, tată, frate, toate arătînd trecerea omului pe pămînt, prin naștere, maturitate și moarte,
adică cele trei perioade ale vieții. Iar tri este cifra numită și azi așa. Deo avea sensul° de ceresc, divin,
sacru. Pe tăblița 3, rîndul 2 stînga, este scris + :m sau + im: pămînt gras, chirpici, tăblițe, mulțime,
sensuri care arată un pămînt binecuvîntat (Țară Sfîntă) de Ziditor, locuit de oameni care scriau.
Un alt autor de același neam, Pseudo-Apollodor (secolele° II-I î.e.n.) în lucrarea Biblioteca, (II,II.5,11
și 119,120), scrie că „muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Nea­
gră. Nu există nici un motiv pentru a căuta muntele Atlas în Atlantida”, iar textul ne dezvăluie că pe
Acropole deja se lucra drăcește, adică elinește la falsificarea istoriei și mitologiei lumii de atunci, ast­
fel ca grecii cei pricepuți să fie moțul lumii în tot și în toate, iar ceilalți și în special geții pe nicăieri.
Aceste mituri au dăinuit în cultura antichității ca un adevăr ce nu putea fi pus la îndoială, fiindcă
este reluat de către Diodor (80-20 î.e.n.) din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX unde
găsim o legendă ce ne spune cum a fost împărțit pămîntul după zidirea lui între cei doi titani, Atlas și
Cronos astfel: „După moartea lui Hyperion – se povestește – fiii lui Uranos și-au împărțit între ei
domnia. Cei mai vestiți au fost Atlas și Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră),
iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-au° spus atlanți. Atlas și-a dat numele său și celui mai înalt
munte din țara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mișcărilor cerești,
împărtășind oamenilor și teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi
pămîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult –
pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor…
Atlas avu șapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost așe­
zate pe cer și au primit numele de Pleiade.” Iscusitul grec ne spune că neamul de lîngă Ocean sau Ma­
rea Neagră cum este dovedit din descrierea geografică a ținutului, se numește „atlanți” după întemeie­
torul țării și a neamului, titanul Atlas, însă atît el cît și ceilalți antici au folosit numele de hiperborean.
În altă parte a lucrării ne precizează ce se înțelegea atunci prin marea de lîngă lacul Meotic (Marea de
Azov) numită „Ocean” scriind că: „regiunile udate de Tanais (Don) și Istru pe care antichitatea le
numea hiperboreene”, lăsîndu-ne a ghici singuri fără vedenii sau alte parascovenii unde este adevărul
pe care a vrut, ori nu a vrut să-l spună.
Un alt grec ce i-a fost o perioadă de timp chiar contemporan lui Diodor, capadocianul Strabon (63
î.e.n.-21 e.n.) ne-a lăsat mărturie în lucrarea Geografia la XI,6,2 ca să o băgăm la cap, următoarele
adevăruri din vremea lui: „Cei dintîi care au descris diferite părți ale lumii spun că hiperboreii locu­
iau deasupra Pontului Euxin, a Istrului și a Adriei” și cu asta dăm la o parte abureala sau ceața lui
Diodor care nu prea știa să scrie unde este ținutul hiperboreenilor fiind și ținutul de naștere al zeilor.
Latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) este un alt martor al timpurilor trecute, pe care l-am chemat să
ne lumineze în calea adevărului despre istoria ocultată a geților. Pentru trebuința noastră găsim în lu­
crarea Naturalis Historie IV, 26 că: „axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pă­
mîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților” și cu acest adevăr atît de limpe­
de spus de un latin, ar trebui să vă frec mestecătoarea pînă veți amuți pe vecie cu satanistele voastre
făcături cu care ne-ați falsificat istoria și cultura identitară. Asta știa antichitatea° în secolul I al erei
noastre, hiperboreenii erau° în fapt neamul get care a avut de strămoși această spiță de titani.
Poetul latin Marțial (40-103 e.n.), ne-a lăsat și el mărturie în această direcție a strămoșilor noștri
istorici și adevărați, nu cei boiți de fel de fel de pricepuți cu mințile rătăcite. Într-o epigramă pentru
prietenul său Marcellinus care era soldat în armata romană, scrie: „Soldat Marcellin tu pleci ca să iei
pe umerii tăi cerul hiperboreean și astrele polului getic”. Citatul care se referă la campania militară
a romanilor din anul 89 e.n. împotriva geților, este încă o dovadă de cum ne-au falsificat tîrîturile,
tîmpiții și trădătorii de Neam și Țară, adevărata istorie a strămoșilor noștri, fiind al doilea autor ce a lă­
sat mărturie peste timp că hiperboreenii erau strămoșii geților sau poate o poreclă dată chiar acestora
de către pricepuții greci, cam tot așa cum i-au numit și pelasgi. Același autor numește biruința armate­
lor romane conduse de către împăratul° Domițian asupra mato Gezino, „hiperboreus triumphus” și
mai departe: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul
în zăpezile geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decît renu­
mele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. El face aceleași precizări uluitoare pentru mințile noastre
de azi, otrăvite de atîta latrinitate că nu-și mai poate găsi și adevărul, un cît de mic loc, hiperboreenii
sînt strămoșii falnicilor geți cu care împăratul roman Domițian purtase mai multe războaie, sau un alt
nume ce era folosit în antichitatea clasică pentru neamul get, dar asta nu înseamnă că și ei își spuneau°
așa fiindcă pe tăblițe și-au scris identitatea ca falnici geți sau rumuni.
Alt izvor venit din scrierea Stromate 1,33 a alexandrinului Clement (150-215 e.n.), spune că marele
înțelept al dacilor, Zamolsis este de neam hiperboreean, și iarăși mă înădușă năduful că nu pot socoti
cu parul sau măcar cu bățul, pe cei ce ne-au falsificat cu bună știință istoria veche, îndobitocindu-ne cu
otrăvurile pregătite de către ticăloșii greci, papistași, istoricii germani și monstruoșii cazari.
Latinul Dio Cassius (155-229), în lucrarea Romaika (Istoria Romei) scrie despre bătăliile purtate de
împăratul roman Domițian, împotriva geților, că la Tapae, basoleo Diogio care conducea armia geților
a fost înfrînt de generalul roman Tettius Iulianus, personaj născocit de el, fiindcă Suetoniu care a scris
cu 100 de ani înainte despre aceleași fapte istorice, prezintă alte căpetenii. Pentru fapta lui ce se vrea
să rămînă în amintirea neamului, romanul își ia numele de Hiperboreanu (victor Hiperboreo namen
ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean).
Un alt scriitor al antichității tîrzii, Macrobiu (sec. IV-V e.n.) în lucrarea despre Scipio zice că hiper­
boreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei, ori istoria ne spune că aici era hotarul de sud –
Mesia – al Dio Geția°, adică Țara Sfîntă a vechilor hiperboreeni, sau pelasgi cum i-a scris el cu acest
nume venit de la vechii greci. Cam pentru aceeași perioadă de timp, avem mărturia venită și de la poe­
tul latin Claudius Claudianus (370-406 e.n.) care în poemul neterminat De raptu Proserpinae (Răpirea
Proserpinei) a scris despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă
Ocean (Marea Neagră), adică în Carpații noștri unde a fost prima împărăție a neamului omenesc con­
dusă de titanul Atlas și iarăși trebuie să-i pun sub aspru județ pe toți cei ce ne-au falsificat istoria cu
știință, din prostie ori slugărnicie. Din dovezile antice scrise, prezentate mai înainte, este adeverit fap­
tul istoric odată pentru totdeauna, că ținutul de la nordul Istrului a fost locuit în vechimea timpului pe
o perioadă de peste 2000 de ani de un popor, pe care grecii l-au numit hiperboreean° sau pelasg, dar unii
antici fac precizarea explicită că geții erau urmașii acestora!

7.1.3 Zidirea Neamului Omenesc

Fiindcă zeilor le era urît de pustietatea pămîntului, s-au hotărît să-l umple cu ființe vii de tot felul
dar și cu plante felurite, iar de folosul acestora să se bucure Omul, ultima ființă izvodită după chipul și
asemănarea lor. Făcînd ființele cerești o asemenea faptă vrednică de înveșnicire, nouă ne revine dato­
ria și cinstea de a căuta în colbul timpului aceste isprăvi de ținut minte pentru întreg neamul omenesc
de azi și cel ce va să vină în veacul veacurilor. Așa gîndind, am luat urma din aproape în aproape și am
purces la căutat, scuturat de colb, spălat și înnoit, astfel ca să ne bucurăm de lumina și strălucirea Ade­
vărului Neamului Scoborîtor din Zei din Țara Sfîntă, Dio Geția°.
Un mănunchi de ziceri mitologice și legende ce ascund în ele fapte uitate de istorie și de mintea
omului sînt cele care spun că la nord de Istru, în Țara Zeilor, titanii au zidit Neamul Omenesc de unde,
prin roiri repetate s-au împrăștiat în cele patru zări că nu le mai știe nimenea urma și numele.
Prima adusă la lumină din întunericul minciunii și a nelegiuirii sînt niște legende emeș care spun
despre ținutul și muntele Dilmun că unește pe Enki (strămoșul pămînt sau Pămîntul) cu Enlil (ținutul
Cerului), iar aici nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin
cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, oamenii fiind veșnic tineri la fel anima­
lele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni. Dilmunul este raiul sau grădina lui Dum­
nezeu. Din muntele sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor
în a noua zi de la începuturile zidirii, așa cum au scris și vechii greci și romani despre ținutul de la
nordul Istrului! Akkadienii au scris ținutul Tilmun, iar pe hărțile din secolul II între vărsările în Istru
ale rîurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma o insulă pe care era cetatea Dimum, scrisă Tilmun
în secolul VII în Cosmografia de la Ravena! Altă dovadă este limba română veche care are comune cu
eme-gi un număr de 4268 cuvinte identice sau asemănătoare fonetic și semantic, din care 1350 sînt
nume de familie purtate și azi de unii români, dovedind lingvistic faptul că mitul poartă în el migra­
ția emeșilor din ținuturile carpatine la mijlocul mileniului IV î.e.n.
Vin și cu Diodor din Sicilia (80-21 î.e.n.) care, în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea III, LX ne-a
lăsat de mărturie legenda regelui Atlas ce împărățea la nord de Istru: „După moartea lui Hyperion – se
povestește – fiii lui Uranos și-au împărțit între ei domnia. Cei mai vestiți au fost Atlas și Cronos,
Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a
spus atlanți. Atlas și-a dat numele său și celui mai înalt munte din țara sa. Se mai spune despre el
că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mișcărilor cerești, împărtășind oamenilor și teoria formei
sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul. Și, în această formă închipuită, în
care mitologia ne înfățișează reprezentarea globului ceresc, Atlas avea mai mulți fii, dintre care unul,
Hesperos, se deosebea prin evlavia lui, prin sîmțămîntul de dreptate față de supuși și prin acela al
omeniei. Cîndva Hesperos – urcîndu-se pe vîrful muntelui Atlas, ca să observe astrele – ar fi fost răpit
de furtuni dezlănțuite pe neașteptate și a dispărut de pe fața pămîntului. Poporul hotărînd să i se dea
cinstire vrednice de un zeu, i-a fost dăruit celui mai strălucitor astru de pe cer numele său… Atlanții
care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii
lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor… Atlas avu șapte fiice,
cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide... Au fost așezate pe cer și au primit
numele de Pleiade.” Dar Atlas era unul dintre titanii ce s-au dăruit prin munca lor neamului omenesc.
Pentru a elimina unele interpretări în fals foarte răspîndite azi ale cuvîntului „ocean” din scrierea lui
Diodor, voi da informații venite din vechime ca să facem lumină odată pentru totdeauna.
Vechii greci și-au pus în mitologia lor pe Oceanus care a fost o divinitate a oceanului primordial,
sau „marea de început” cum apare în mitologia emeșilor pe care plutea pămîntul sub forma unei turte.
El era un titan, avînd ca frați pe Atlas și Cronos, iar în unele mozaicuri elenistice și romane, apare cu
partea superioară a corpului de bărbat musculos, cu o barbă lungă și coarne (adesea reprezentat cu
clești de crab), iar partea inferioară a corpului o avea sub forma unui șarpe, înfățișare specifică titani­
lor. Iliada, XIV amintește de două ori dorința Herei de a călători „pînă la marginile pământului bogat
să-l vadă pe Oceanus, unde zeii au crescut…”
Apollonius din Rodos care a trăit în secolul III î.e.n., scrie în Argonautica (IV. 282) că apele Dunării
de Jos se varsă în golful lui Oceanus, iar Rufus Avienus scrie în secolul IV lucrarea Ora maritima, că
în latina vorbită de gali, cuvîntul „accion” sau ocean se folosește pentru lacurile foarte mari. Hecateu
din Abdera care a trăit în Egipt în secolul III î.e.n., în lucrarea Istoria Egiptului afirmă că Oceanus de
la hiperboreeni nu este nici Oceanul Arctic, nici Oceanul de Vest, ci marea situată la nord de
lumea antică greacă (adică Marea Neagră de astăzi), numită „cea mai minunată dintre toate mările”.
Clar ca lumina zilei și prin această scriere venită din vechime am demascat minciuna pricepuților în
tîmpenii și vedenii istorice! Tot din mitologia lor avem informația că Keto, un monstru marin, era unul
din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a născut pe Medusa, Sthenno și Euryale, dar alte
mituri spun că au mai avut pe Hesperides și Graiae. Copiii lor trăiau în nordul misterios și îndepărtat,
dincolo de Oceanos, cum a scris Hesiod în Theogonia. Diodor în scrierea amintită mai înainte, ne lasă
mărturie că vechii egipteni foloseau și ei cuvîntul „ocean”: „Egiptenii susțin că apei, strămoșii lor din
vechimile străvechi îi ziceau Oceane, ceea ce în traducere înseamnă «mama doică», și a primit înțele­
sul, la unii dintre eleni, de Oceanos.” Și tot el scrie în Cartea II,XLIII, unde știa că se afla în timpul său
acest Ocean, amintind despre neamul sciților păstori că își întindeau țara din sudul munților Caucaz
pînă în nordul lor și: „ajungînd pînă la Ocean (adică Marea Neagră pentru că sciții nu au fost niciodată
în Europa de vest cum ne zăpăcesc niște lepre de ceva vreme, ci numai la est de Nistru) și lacul Ma­
eotis (Marea de Azov), au mai ocupat și restul teritoriului pînă la fluviul Tanais (Don care se varsă în
Marea de Azov).” Strabon în Geografia, VII,1,1 ne spune unde este fluviul Tanais(Don) și lacul Maeo-
tis ca să ne fie luminarea deplină: „După ce am descris Iberia, Celtia, Italia și insulele din apropierea
acestora, vorbim acum de restul Europei… Restul Europei cuprinde, în primul rând, tot ce se extinde
spre est… dincolo de Rin la Tanais (Don) și deschiderea spre lacul° Maeotis...” Asta se știa în cultura
antică greacă și romană pe la sfîrșitul secolului I î.e.n. despre Oceanos (Marea Neagră) și lacul Maeo­
tis (Marea de Azov care este prelugirea spre est a Mării Negre de care este despărțită prin strîmtoarea
Kerci) cînd Diodor din Sicilia și-a scris Biblioteca istorică, iar Strabon a terminat lucrarea Geografia!
Tot vechii greci spuneau Istrului Oceanos Potamos, că înseamnă fluviul Oceanului. Atât Homer în
Odiseea, XII. 1, cît și Hesiod în Theogonia, v. 242. 959 spun despre Okeanos Potamos, că este rîul,
fluviul sau potopul de ape ale lui Oceanos. Hecateu din Abdera în lucrarea amintită, referindu-se la in­
sula lui Apollo, spune că este situată în Oceanos aproape de ținutul hiperboreenilor, adică al strămoși­
lor geților să ne fie calea luminată deplin.
În rumuna veche avem cuvîntul oci (ochi) de apă iar pentru o baltă foarte mare se folosește cuvîntul
ocean sau ochean, adică o întindere foarte mare de ape. Cum Marea Neagră nu avea legătură cu Medi­
terana pînă la mijlocul mileniului VI î.e.n. populația nord și sud dunăreană a reținut apa ca un ochean
sau ocean, termen folosit și de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică atunci cînd scrie despre Marea
Neagră, dar și de alți scriitori greci, el găsindu-se și în limba egiptenilor. În emegi avem ugi/oci: furtu­
nă, revărsare + an: mare, imens, adică un loc unde se revarsă mereu și mereu un adevărat potop de
ape. „Marea de început” din mitologia emeșilor unde își aveau izvoarele toate apele, era în fapt o uria­
șă baltă unde se adunau toate rîurile de suprafață, iar prin fundul acesteia după credințele lor, ele se
întorceau prin pămînt, la izvoare să parcurgă din nou același ciclu al naturii, povestea fiind identică cu
cea a scornitorilor greci, dar scrisă cu vreo două mii de ani mai devreme! Unele legende ale românilor
spun că Marea de început a fost Marea Neagră sau Ocean, după limba noastră cea străbună, ori Ocea­
nos cum au luat cuvîntul vechii greci de la pelasgii din Peloponez și tot aici era Măru Roșu, sau Osia
lumii ori Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Tot în Marea Neagră era și Sorbul, acea pîlnie în care
se scurgeau toate apele rîurilor și fluviilor, adunîndu-se în ea, iar pe partea de la fund a pîlniei aceste
ape ieșeau în izvoarele rîurilor și fluviilor. Cum Marea Neagră a fost pînă la mijlocul mileniului VI
î.e.n. un lac cu apă dulce închis printr-o barieră ce îl despărțea de Marea Egee, oamenii din acele vre­
muri l-au judecat ca pe o imensă baltă/Ocean sau groapă în care curgeau toate apele rîurilor și fluviilor
ale lumii cunoscute atunci, dar nu se umplea niciodată fiindcă ea mai avea o gaură la fund pe unde o
parte din apele adunate se întorceau mereu la izvoarele acelorași rîuri și fluvii. Acest cuvînt ocean ara­
tă în profunzimea lui că este mai vechi decît cataclismul care a avut loc la mijlocul mileniului VI î.e.n.
cînd istmul dintre Europa și Asia Mică s-a prăbușit datorită unui cutremur, iar apele din Marea Egee
au năvălit în lacul cu apă dulce și astfel a luat naștere Marea Neagră de azi. Faptul că cuvîntul ocean
se găsește în aceeași formă și cu același sens la egipteni, iar mitul se găsește și la emeși, dovedește că
el era folosit aici în jurul Carpaților de la începuturile mileniului° VI î.e.n. sau mai devreme, iar cele două
migrații l-au dus atît pe malurile Nilului cît și pe ale Tigrului și Eufratului, hoțomanii greci luîndu-l de
la pelasgi după ce le-au invadat teritoriile prin secolele XII-IX î.e.n. În substratul acestor mituri venite
din negura timpului, descoperim cu uimire și teoria torului care prezintă circuitul apei în continuitatea
lui, la fel cum sînt energiile pămîntului și universului. Pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri, nu­
mele Dunării de azi, ei l-au scris Istru, care vine tot din limba vechilor milenii, fiind compus din is:
groapă + ti-ra: a arunca, a se arunca, a arunca cu săgeți, adică o cădere mare a apei fluviului într-o ca­
vitate sau groapă, taman cum avea în mileniul VI î.e.n. Marea Neagră țărmurii mai jos cu 180 m.
În completarea acestei mitologii arătate de Diodor, adaug mărturia lui Philon din Biblos (64-141)
care ne-a lăsat aduceri aminte despre o căpetenie mitică ce a întemeiat Egiptul, scriind în Istorii fenici­
ene astfel: „Și Cronos – Amon – mergînd în ținutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut,
pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Șapte Fii ai
lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”.
Fragmentul îl găsim în Praeparatio evanghelica (I.9), scrisă de Eusebiu din Cezareea. Cum preciza și
Diodor, Cronos era fratele lui Atlas, amîndoi născîndu-se în Țara Zeilor de la nordul Istrului, adică Ța­
ra Sfîntă Dio Geția° de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și apoi făcute dispărute de ura ne­
mărginită a jegurilor și trădătorilor. De la acești urieși veniți din ceruri, strămoșii noștri au brodat le­
genda cu Maia – fiica titanului Atlas – ce ar fi zidit și binecuvîntat neamul get ca Neam Scoborîtor din
Zei nu din legămîntul Talpei Iadului, ori din altă hazna la fel de puturoasă și otrăvitoare!
Dar preoții egiptenilor din timpul lui Diodor, i-au spus că ei ar fi fost primul popor din lume și de la
ei au plecat mai multe cete care au colonizat alte meleaguri mai îmbietoare și mai frumoase decît țara
lui Hapy. Ne mai lasă mărturie istoricul grec în scrierea amintită, Cartea I,XXVIII despre o mare expe­
diție a zeului User/Osiris (deci și vechii egipteni erau Neam Scoborîtor din Zei) de a ține tot pămîntul
sub stăpînire și zice: „Egiptenii spun că, după întîmplările mai sus amintite, ar fi pornit din Egipt
foarte multe colonii, ducîndu-le prin toate ținuturile locuite. Belos, despre care legenda spune că era
feciorul lui Poseidon și al Libyei, ar fi dus coloniști pînă în Babilon. Statornicindu-se pe malurile
Eufratului, el a instituit acolo, zice-se, preoți care, aidoma celor din Egipt, erau scutiți de plata oricărei
dări și de orice sarcină obștească. Babilonienii îi numesc caldei, și aceștia se îndeletnicesc cu cerceta­
rea astrelor, făcînd același lucru pe care-l fac preoții din Egipt, adică cercetînd natura ori ocupîndu-se
de astre. Mai spun egiptenii că și Danaos a plecat din țara Egiptului, ducînd cu sine o colonie pe care a
statornicit-o în Elada. A fost Argosul – zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Și neamul colchilor
din Pont și iudeii (trebuia tradus filistenii fiindcă acesta este sensul scrierii, adică locuitori ai Iudeei
sau Palestinei) – între Arabia și Siria – sînt tot urmașii unor coloni° veniți din Egipt.” În Cartea I,XVIII
a lui Diodor luăm firul povestirii și-l înnodăm ca să rămînă de istov pentru știința neamului rumun:
„Se spune că Osiris, în expediția sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis și Macedon, bărbați în­
semnați prin vitejia lor. Și unul și celălalt purtau armuri uimitoare și făurite din pielea unor animale a
căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Mace­
don purta o piele de lup. Și iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Trecînd
prin ținutul Palestinei sau Cannanului, urdiile de egipteni s-au înstăpînit pe respectivele locuri, lăsînd
pentru: „Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o
lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis.” În
Cartea I, XXVIII (1-4) vine și completează „colonizarea” egiptenilor scriind: „că națiunile Colchilor
din Pont… au fost fondate de anumiți emigranți din țara lor (Egipt) care au făcut colonii…” Pentru a-i
liniști de la început pe cei ce au păr pe creier și venin în gușă mai otrăvitor decît cel al cobrei regale, îl
aduc pe Ovidiu care a scris în Tristele II, pe cînd îndura frigurile suferite în cetatea Tomis unde era
mazîlit°, că îl despărțea „de metereu, colchieni, de iazigi”, numai Istru ce înghețase și se făcuse° ca un
pod peste care puteau trece și călăreții. Aici „colchii” amintiți de poetul latin sînt locuitorii din Curbu­
ra Carpaților, la Colți pe unde îndrăciții argonauți au căutat cu mare viclenie lîna de aur.
Și iudeii îmbolnăviți de vedenii ca broasca de rîie, cînd s-au apucat să-și ticluiască plăsmuirile prin
secolele II î.e.n.-I e.n. stînd la șușotit în întuneric deplin cu Talpa Iadului, au scris în Făcă-Tora lor,
Facerea 10,6 că Ham, fiul lui Noe, a avut ca urmași direcți pe Cuș (Sudan), Mițraim (Egipt), Put și Ca­
naan (Palestina). Iar la 10,14 spune despre Mițraim că a avut urmași – copii – mai multe neamuri prin­
tre care filistenii și caftoriții din insula Cipru. Și aceste informații dovedesc fără putință de tăgadă, fap­
tul că ticluitorii de istorii revelate și adevăruri sacrosancte, cunoșteau foarte bine istoria și realitățile
regiunii, adică egiptenii erau ba frați cu cananiții sau filistenii, ba erau părinții acestora!
Izvoarele arătate mai înainte, dovedesc că în străvechimea lumii vechi se știa de o legătură de
neam între strămoșii geților, a macedonenilor, a filistenilor, egiptenilor și emeșilor sau caldeilor,
dar acest adevăr uluitor și totuși ascuns ori ignorat de istorici și lingviști, îl poate constata oricine își
apleacă scăfîrlia peste niște dicționare și compară eme-gi (sumeriana) cu limba română veche, cu graiul
armînilor, cu irlandeza, cu latina și egipteana!
Alte mituri și legende venite tot de la vechii greci, ne vorbesc despre neamul pelasgilor ca primul
ce a apărut pe pămînt, venind și ei tot dintr-un titan, adică ființă cerească și deci avînd strămoșii în
ceruri, fiind Neam Scoborîtor din Zei. Pelasgos după grecizarea mitului, sau Pelas după alte izvoare,
este strămoșul mitic al pelasgilor, care potrivit mitologiei grecești, s-a născut fie din cuplul Zeus-
Niobe, fie direct din pământul negru, într-un pisc de munte, după care a dat naștere neamului ome­
nesc, iar povestea ne amintește nouă de acea formă de cap de get numită azi vîrful Omu din munții
Bucegi. În greaca veche cuvîntul Pelas însemna vecin și chiar vecini au fost după ce urdiile de dorieni
au devastat întreg Peloponezul și s-au înstăpînit pe el. Tradițiile și vechile poeme° ale grecilor atri­
buiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adică oameni cu calități asemenea zeilor și nu cred
că i-a plătit vreun hiperborean sau pelasg din nordul Istrului să-i laude vechii greci cu așa foc de să-și
ardă singuri puhoiul de minciuni cu care au îmbrobodit lumea veche cît și cea contemporană. Iar pe
tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, cuvîntul „dio” apare de mai multe ori atunci cînd este pome­
nit unul din cei șapte veghetori cerești din religia străbună, fiind scris în fața numelui acestuia. Pelasgii
locuiseră în părțile Greciei încă înainte de cele doua diluvii legendare care s-au vărsat peste Attica,
Beotia și Tessalia, unul în timpul regelui Ogyges si altul în timpurile lui Deucalion. Unele scrieri spun
despre acești pelasgi că aveau ca divinități pe cabiri, cum a arătat și Philon din Biblos despre aceste
duhuri care au însoțit migrația din nordul Istrului a lui Cronos în Egipt, faptele fiind consemnate de
către cei șapte cabiri. Toți vechii greci care au scris despre pelasgi fără echivoc, au spus că au venit
din nordul Istrului, iar cînd au năvălit în Peloponez grecii, pelasgii locuiau peste toate ținuturile. Aceș­
tia se trăgeau din titanul Pelas sau Palas, pe care jupînița grecilor Atena, l-a învins în luptă cinstită,
jupuindu-l de piele din care și-a făcut scut, iar pe mort l-au dat jos din ceruri și din cultura acestora.
Tot așa îndrăciții greci, cu pana și făcătura i-au scos pe pelasgi din istorie după ce le-au luat cea mai
mare parte din cultură, iar astăzi nimeni nu mai știe cine a fost acest brav popor al vechii Europe, deși
urmașii lor care își spun armîni, viețuiesc° încă pe aceleași locuri ale străbunilor lor.
 Cuvîntul pelasgi vine de la numele titanului Pelas sau Palas + gi care are în vechea limbă carpatină,
sensul de nobil, ales, deci erau și ei Neam Scoborîtor din Zei, și chiar așa i-au scris ticăloșii greci, dar
la începuturi cînd nu știau cum va fi istoria, fiindcă după ce s-au pus pe mințit, praful și pulberea s-a
ales din pelasgi. Dar și primul rege mitic al vechilor egipteni se numea Belus sau Belos ce a avut flă­
căii Egiptos și Danaos, cuvînt ce are legătură cu Pelas. După moartea tatălui, Egiptos a luat ținutul pă­
rintesc ca moștenire, iar Danaos a luat Libia, însă iscîndu-se ceva suspiciuni și crime între ei, Danaos
s-a întors în Ahaia, în vechea cetate Argos condusă de către Pelasgos care spunea că neamul lui se
trăgea de pe Strymon (rîu în vechea Tracie care se varsă în Marea Egee). Căpetenia Pelasgos susține
că țara lui se numea în vechime Apia sau Abia, ori Homer îi amintește în Iliada pe „abi” ca o popu­
lație care își ducea felul în nordul Istrului, adică de aici știa toată antichitatea timpurie că au migrat
pelasgii în Pelopenez. Tot în acest poem, în Cîntul VI, versurile 150-192, avem o discuție dintre aheul
Glaucos și licianul Diomede care lupta de partea troienilor. Glaucos era din orașul Efira ce aparținea
ținutului Ahaia, dar spune că: „Neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine,/ Doar a fost neam
strălucit și în Licia și în Efira… Cum înțelese că Belerofonte se trage din neamul Zeilor, craiul acasă-
l opri și pe fiică-sa-i dete”. În Cîntul XX se repetă ideea prea supărătoare pentru urechile subțiri ale
culturnicilor de azi: „Neamul dardan care-i place lui Zeus mai mult decît altul.” După ce preia condu­
cerea cetății Argos, Danaos, printr-un edict a schimbat numele pelasgilor în „danai” și așa istoria a
uitat să mai treacă în răbojul timpului acest popor care este temelia primei civilizații din Europa.
Poetul Pindar (522-443 î.e.n.), în Ode, scriind despre genealogia zeilor, spune că Hiperboreus este
fiul lui Pelasgos. Ori hiperboreii erau strămoșii geților, adică străbunii noștri, dacă nu s-or rușina prea
tare cinstitele fețe cacademice române și trădătoare de Neam și Țară. Identificarea dintre hiperborei și
pelasgi este făcută și de poetul grec Apollonius din Rhodos (295-230 î.e.n.) care în poemul Argonauti­
ca, povestind isprăvile argonauților în căutarea lînei de aur prin Curbura Carpaților, a scris despre cei
întîlniți prin acele locuri că: „hiperboreenii sînt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”.
Herodot care ne-a făcut numai carii în istoria noastră adevărată, scrie în plăsmuirea lui Istorii la II,2:
„Iar stînd faraonul Psametic a dorit să știe cine sînt cei mai vechi dintre toți oamenii. Deci de atunci
încoace socotesc cum frigienii să fie mai vechi decît dînșii, iar ei decît ceilalți oameni.” Să precizez că
faraonul egiptean Psamitec I a domnit în perioada 663-609 î.e.n. Ca să știm ce a vrut să spună sucitul
carian, îl aduc de martor pe Strabon, unde în Geografia VII, 3 a scris: „Elenii îi considerau pe geți ca
traci. Ei locuiau pe amîndouă maluri ale Istrului; mă refer atît la geți cît și la mysieni. Ultimii erau de
asemenea traci, iar în prezent ei poartă numele de moesi; de la ei se trag și mysienii de astăzi, care
trăiesc printre lydieni, frigieni și troieni. De altfel, înșiși frigienii sînt brigi, o seminție tracă, după
cum și mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii și thynii, bănuiesc că și mariandynii. Toți aceștia
au părăsit cu desăvârșire Europa, dar mysienii au rămas pe loc împreună (cu ceilalți traci)”.
Poetul Lucan (39-65 e.n.), în scrierea De bello civili spune că strămoșii noștri geți, hiperboreeni sau
pelasgi au străbătut în preumblările lor peste șapte mări și țări, Europa, Egiptul și Etruria!!!
Un alt martor pe care îl aduc în fața timpului și a dreptei judecăți a Adevărului este poetul latin
Publius Vergilius Maro (70 î.e.n.-19 e.n.) ce ne-a lăsat nouă moștenire în Eneida VI, 580, un mit ului­
tor despre străbunii noștri carpatini sau Neamul Get Scoborîtor din Zei, scriind că este „cel mai vechi
popor de pe pămînt (genus anticum terrae) și fiii pămîntului (terrae filli)”!!!
După cîteva zeci de ani, un alt latin, Marțial în Epigrame IX, 46, închinată prietenului său Marce­
llius care era în armatele romane ale împăratului Domițian venite la Istru că cotropească Dio Geția° în
anul 86, îi amintește că va sprijini pe ai săi umeri de viteaz „cerul de nord al hyperboreenilor și as­
trele polului getic care de abia se mișcă. Iată și stîncile lui Prometeu. Iată și muntele acela faimos
în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi proprii. Cînd tu vei contem­
pla aceste stînci în care răsună durerile imense ale bătrînului, vei zice: Da, el a fost încă mai tare
decît aceste pietre tari, și la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela care a fost în stare să
sufere astfel de chinuri a putut într-adevăr să făurească și neamul omenesc.” Să zăbovim o clipă
din trecerea timpului și să înțelegem ce a spus latinul; în secolul I al erei noastre toată antichitatea știa
că la nord de Istru, în Țara Zeilor, aceștia au izvodit Neamul Omenesc, iar titanul Prometeu, i-a învățat
toate cele trebuincioase astfel ca oamenii să-și ducă viața pe pămînt cu bune și cu rele. Mitologia grea­
că a scris despre eroul civilizator că a fost fiul titanului Iapet și al Clymenei, fiică a Oceanului. El fură
focul ceresc și-l dăruiește oamenilor ca aceștia să-și facă viața mai ușoară și mai plăcută. Pentru aceas­
ta, dar și alte fapte de neascultare față de tiranul cerurilor Zeus, acesta îl pedepsește să fie înlănțuit în
muntele Atlas, iar un vultur să° vină zilnic să se hrănească ciugulind din ficatul lui care se regenera.
 Apollodor din Atena, ce a trăit în secolele II-I î.e.n. a scris că muntele Atlas unde a fost înlănțuit
Prometeu era situat în țara hiperboreilor, el stabilind aceste adevăruri pe baza unor scrieri mai vechi!
Cînd grecii s-au pus să falsifice mitologia neamului carpatin ca să se pună ei moțul lumii, l-au mutat și
pe Prometeu în Caucazul de la Marea Caspică, hotărînd că la nord de Istru era numai sălbăticie și mare
pustietate. În unele legende, eroul civilizator al neamului omenesc apare ca frate al titanului Atlas, iar
chinurile înlănțuirii i-au fost curmate de viteazul elen Hercules ce ar fi săgetat vulturul hămesit, elibe­
rîndu-l și pe amărîtul pelasg.
În piesa Prometeu înlănțuit, grecul Eschil (525-456 î.e.n.) mutînd povestea mai în sud printre
pelasgii care le erau vecini, scrie despre eroul carpatin că și-a civilizat neamul său ce era contemporan
cu Cronos. Astfel lăudînd grecul pe pelasgi că erau atoate-știutori, stăpîni ai focului, fiindcă Prometeu
i-a învățat arhitectura, cărămizile, calendarul, calculul, astronomia, tainele scrierii, creșterea animale­
lor, toate acestea fiind temelia civilizației antice. Trebuie să reținem afirmația lui Eschil, că pelasgii
cunoșteau taina scrisului chiar de la zidirea neamului omenesc primind-o de la titanul Prometeu.
Scrierea esenă Arborii este încă o mărturie peste timp ce ne spune că nașterea neamului omenesc a
apărut în jurul Carpaților din urieși sau titani după îndrăcita peană a grecilor. „În zilele de demult,
cînd creația era tînără,/ Pămîntul era plin de arbori uriași/ Ale căror ramuri ajungeau deasupra nori­
lor/ Și în care sălășluiau Vechii noștri Părinți/ Care au umblat cu îngerii,/ Și au trăit în Legea Sfîn­
tă.” Manuscrisul care nu a suportat încă nimicirea revelațiilor mozaice, spune explicit că strămoșii ge­
ților au fost în vremurile de început ale creației ființe cerești care trăiau împreună cu îngerii în ceruri,
de unde s-au pogorît pe pămînt făcîndu-l pe om după chipul lor și tot unul din acest neam al urieșilor
sau titanilor, Prometeu i-a învățat cele arătate mai înainte. Ideea zidirii neamului omenesc de către
ființele cerești o găsim și în manuscrisul esen îngeri care ne spune: „Să lăudăm sfinții îngeri… Noi
lăudăm îngerii care, în primul rînd, ascultă gîndul și învățătura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au for­
mat sămînța neamurilor. Care au atins sprînceana părintelui nostru Eno și au călăuzit Copiii Lumi­
nii pe șapte plus șapte căi care duc la Pomul Vieții…” Descoperim în scrierile esene că mitul este
identic cu ceea ce ne-a transmis și latinul Vergilius cam în aceeași perioadă de timp, iar adevărul ne
obligă să tragem concluzia că aceasta era concepția generală a antichității despre apariția neamului
omenesc, însă pricepuții greci au reușit să falsifice în mare parte mitologia popoarelor antice, arătînd°
prin asta ura cu care au lucrat ei împotriva celorlalți pentru a-și preamări cioara vopsită în alb să o con­
sidere lumea drept porumbel.
Chiar în secolul V al erei noastre, cînd procesul de falsificare a istoriei și culturii geților era în „plin
avînt creator” mai erau unii ce scăpau ceva fărîme din adevăr așa cum găsim la filozoful grec Proclus
(412-485 e.n.) unde în Comentarii la Timaios ne-a lăsat mărturie peste timp că Tatăl Ceresc a creat to­
tul după Lege: „Urmînd sfatul Nopții, aduce cu el un însoțitor și poruncește Legii să îi stea alături pre­
cum spune și Orfeu”, trimiterea fiind făcută direct la religia geților, fiindcă Orfeu a fost unul dintre
marii înțelepți ai neamului mioritic chiar dacă îndrăciții greci l-au dus în Tracia pe care au luminat-o ei
cu pederastia și fățărnicia elenă. În lucrarea Cratylos același autor repetă ideea din scrierea preceden­
tă: „Orfeu transmite tradiția că Tatăl Ceresc a zidit întregul creației cerești și a făurit soarele și luna și
toți zeii înstelați, și a creat elementele de sub lună.” Dacă ne vom mai lăsa aburiți de vedeniile sau bas­
mele ivriților și toate minciunile istorice ale vechilor greci, dar și ale atîtor nemernici din perioada mo­
dernă, nu avem cum să scăpăm de acest proces îngrozitor de spălare a creierelor românilor de azi și de
maculare totală a istoriei și culturii identitare strămoșești.
Acest adevăr lăsat să ajungă pînă la noi de izvoarele scrise pomenite mai înainte, l-am descoperit și
cînd am citit tăblițele de plumb găsite la Sinaia. După luptele de început din vara anului 89 cu armatele
romanilor conduse de Fuscus sau Fusco cum este scris pe tăblița 68, mato Gezino este nespus de
amărît pentru neputința lui și a armosei pe care o conducea, considerîndu-se vinovat în fața sfîntului
Zabelo pentru nenorocirea venită „Neamului Ales de Dumnezeu” (On Sent Rodie). Conceputul de
Neam Ales de Ziditor îl găsim repetat pe tăblița 57 care ne-a lăsat o meditație profundă asupra răstig­
nirii lui Ili: „Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie și să aducă laude prin Miel, să
se închine și să țină Calea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici și a călătorit cu toiagul la urmașii
minunatei mame a geților și tracilor”. Desigur că aceste informații nu vor fi discutate vreodată în căr­
țile de istorie ale românilor fiindcă cei ce ne-au falsificat istoria, ar trebui să-și taie fără cîrtire limba și
mîna dreaptă cu care ne-au otrăvit și maculat istoria străbună, astfel să fim pe vecie gunoaie și viermi
de care să se rușineze întreaga lume.
Dar aducerea de laude prin Miel, practică ce era în religia străbună, o găsim și într-o povestioară
neaoș mioritică – basmele ivriților sînt numai vedenii, adică adevăruri sacre după drăceasca lor făcătu­
ră – care ne spune că în vremurile de demult în ținuturile dinspre estul Carpaților, au plecat undeva în
sud, foarte departe, un popor care se numea rohmani, rahmani sau blajini. Ei au fost primii oameni
de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe dar și ei sînt creștini ca noi, iar cei
mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și învățături de taină, de unde
nu se prea mai întorc. Spun legendele noastre că acești creștini neștiuți încă de istorie „sînt tot creștini
ca noi dar au luat credința prin Fiul Oii,” adică românii din secolul° XIX știau că neamul lor stră­
moșesc a fost primul izvodit de Ziditor pe Pămînt fiind iubitor de religia crucii, numită de furi iudeo-
creștinism, îndrăgind acest cult care i-a binecuvîntat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim în Mito­
logia românească de Marcel Olinescu. Să precizez că Iisus Mesia (adică ținutul din sudul Istrului) a
fost prezentat printr-un miel în iconografia iudeo-creștină pînă către sfîrșitul secolului VII.

7.1.4 Cetatea lui Anu, Gog, Senta, Sîntu sau Dumnezeu

Și tot aici la nord de Istru, aceeași antichitate spune că era cetatea Ziditorului Neamului Omenesc
sau a lui Dumnezeu cum sună astăzi povestea.
Poetul latin Ovidiu pe la anii 10 ai erei noastre amintește în Fastele că „Ianus învîrtește polul nor­
dic al cerului – Geticus polus – ” și pune în gura chinuitului zeu vorbele: „Eu unul singur am dreptul
să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porțile cerului… însuși Jupiter nu poate să intre și să iasă fără
voia mea”. Adică să ne înțelegem ce a vrut să spună Ovidiu, aici la gurile Istrului era cetatea Ziditoru­
lui tuturor văzutelor și nevăzutelor, Ianus fiind cel ce învîrte universul dar și paznic de nădejde la in­
trarea în ceruri unde se afla și Raiul. Și era îndîrjitul tare înciudat asupra tuturor, de se ținea țanțoș
chiar în fața lui Jupiter ce îi era° mare șef în cele sfinte. Pentru latinul pomenit dar și pentru întreaga
lume a imperiului roman, aici în munții Carpați unde era Ținutul sau Patria Crucii (CRISTOS = cris:
cruce + tos/tus: baștină, casă, patrie) și Muntele Sfînt al geților, se afla cetatea Ziditorului, An, Anu,
Gog, Senta părintele neamului omenesc, tot aici fiind și axul lumii sau polul getic, adevăr despre care
astăzi nimeni nu mai îndrăznește a vorbi, fiindcă pe loc este acuzat de naționalism și antisemitism.
Și pîrliții ivriți și-au trecut în făcătura lor acest mit al cetății zeilor în nordul cel mai îndepărtat,
adică ținutul cel friguros și plin de mistere și groază. În scrierea Isaiia, vedenistul se pune pe proorocit
împotriva Babilonului stăpînit de caldeeni și spune că-i va nimici perșii, iar ei iudeii vor fi eliberați din
robie și vor cînta cîntece de slavă prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt nu pe Iahweh,
Elohim sau Adonai. Mai spune guristul vedenist despre regele babilonian că nu-l va primi nici „locu­
ința morților” chiar dacă el se fălea la 14,13: „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica
scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capă­
tul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința
morților, în adîncurile mormîntului.” Mai face proorocul plin ochi de venin și ură o precizare asupra
locului unde este acest munte al adunării dumnezeilor la 2,2 „Se va întîmpla în scurgerea vremurilor că
muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toa­
te neamurile se vor îngrămădi la el.” Pentru a aduce un firicel de lumină în această întunecime ivrită și
ca să aflăm ce neamuri sălășluiau „la capătul miază-noaptei” unde era cetatea lui Dumnezeu, Raiul din
care creștea falnic Pomul Vieții sau Osia Lumii, vin tot cu un priceput din tagma lor mincinoasă, proo­
rocul Ezechiel, ce neavînd nici urmă de ascultare la neamul său îndărătnic, îl amenință cu o năvălire
cumplită a celui mai mare popor în frunte cu Dumnezeul „Cel Prea Înalt” Gog din țara Magog cum
găsim la 38,14-16: „De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în
ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază­
noaptei…” Adică și ei știau că țara Magog era Giția° cum s-a știut la începuturile iudeo-creștinismu­
lui și tot aici era și cetatea adunării dumnezeilor din Dio Geția°, sau Giția° cum scriu ei în Midrașim.
Legendele noastre spun că pămîntul se sprijină pe patru stîlpi și o osie. Osia se reazemă pe un ba­
laur care se încolăcește în jurul ei. Dar asta spun și scrierile latinilor care le-au lăsat peste timp că la
nordul Istrului este axa lumii sau osia pămîntului din muntele sfînt, iar Strabon arată că acesta este
undeva aproape de gurile fluviului Istru! Ne mai spun aceste mituri că în centrul pămîntului este un
munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu și Mărul roșu. Mărul roșu este osia
pămîntului. El se găsește acolo unde este buricul Pămîntului. Putem fi oricît de suciți sau îndrăciți,
aceste „povești” însă ne fac lumină în întunecata noastră istorie și mitologie că nu veți mai avea loc
unde să o învîrtiți sau cotiți cum ați făcut-o pînă acum. Altă legendă spune despre Anu, Gog, Senta sau
Dumnezeu că este întruchipat ca un bătrîn sfătos, căci numai bătrînii sînt plini de înțelepciune, cu fața
albă, frumoasă, cu o barbă tot așa de albă ca omătul și de un păr bogat și căzut în plete pe spate, ca la
bătrînii și cucernicii preoți. Deși bătrîn e totuși plin de vigoare și conduce treburile lumii, ca și la înce­
puturile ei. O asemenea descriere a lăsat și Marțial despre Prometeu, ce apare în unele legende ca Zidi­
tor al Neamului Omenesc pe care l-a făcut din lut, dar ea se vede și pe unele tăblițe de plumb unde gă­
sim numai capul bătrânului ce are lîngă el un miel, sau un bătrîn ce se sprijină într-un băț.
În județul Buzău există în comuna Bozioru un loc cu o semnificație aparte, unde legendele și trecu­
tul fabulos se îmbină cu o istorie uitată, ce stă de mărturie prin acele locuri și așteaptă să fie descope­
rită. Respectiva parte a Carpaților de Curbură, localnicii o numesc Țara Luanei, iar numele se găsește
în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin viu grai. Ele evocă locurile an­
samblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agato­
nul Mare și Fundul Peșterii, unde se găsesc incizate și desenate semne din alfabetul get folosite și pe
tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, precum și alte simboluri străvechi. Ne spun legendele că de­
mult ținutul era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, ce domnea peste o cetate
puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul, fiind vegheată zi și noapte
de un soare strălucitor care o apăra. Bătrînul se numea Luana (lu: om, puternic, a locui + Ana: Tatăl
Ceresc) iar în acest ținut miraculos erau multe izvoare tămăduitoare folosite de el pentru a vindeca pe
cei răniți în apărarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți căzuți la datorie. Cei mișei care se
încumetau să tragă foloase pe ascuns din întrebuințarea apelor minunate, se îmbolnăveau fiindcă nu
știau și descîntecele sau rugăciunile ce trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele.
Și la emeșii bejeniți în ținutul dintre Tigru și Eufrat, legendele vorbesc despre ținutul Dilmun unde
cerul este unit cu pămîntul prin muntele Dilmun, „unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucu­
rie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoa­
re, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni”.
Dilmunul este Raiul sau grădina Ziditorului unde își află sălaș sufletele celor virtuoși. Din mun­
tele sfînt Dilmun, scris în akkadiană Tilmun, curge apă vie și tot aici s-a născut neamul zeilor și al
oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, și iarăși povestea ne aduce la rădăcinile ei carpatine
despre care însă românii nu au urechi de auzit. Am arătat că noi am avut pe Dunăre cetatea Dimum,
scrisă în secolul VII în Cosmografia de la Ravena, Tilmun ca să nu mai fie vorba spusă în vînt!
O „poveste” de-a noastră spune că în a noua zi de trudă a zidirii de început, Dumnezeu a făcut
Pămîntul, așezîndu-l să plutească pe marea de început iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă
la cer. În fața acestor dovezi de netăgăduit eu vă cer să vă plecați supuși la tălpile adevărului pentru a
vă primi pedepsele cuvenite pentru toate nelegiuirile făcute împotriva neamului get și a urmașilor
acestuia, rumunii de azi! Pentru a duce munca la capăt, le mai pun în nas acestor nemernici un adevăr
ce stă sub ochii noștri zi de zi, dar nu-i avem deschiși a-l vedea fiindcă am fost învățați să fim proști,
slugarnici, tîmpiți și alte asemenea drăgălășenii cu care ei ne-au otrăvit mințile de peste 150 de ani,
pentru a ne falsifica și fura istoria și cultura identitară. Carpații Orientali îi mai numim Răsăriteni iar
celor Meridionali, le mai spunem Sudici sau de Miazăzi și împreună cu Munții Apuseni formează
împreună o cetate naturală cu două porți de intrare: Porțile Meseșului pe Someș și Porțile Mureșului.
Dar denumirea munților – răsăriteni, miazăzi și apuseni – se putea face în vechime numai de cei care
locuiau în Ardeal, ce se raportau în acest fel la cele trei lanțuri muntoase, fiindcă cei din afara arcului
carpatic le-au dat alte nume pentru fiecare munte în parte. Deci cetatea sau muntele lui Dumnezeu
sînt amintite mereu de către românii de astăzi fără a ști ce spun, pentru că falsificarea istoriei și limbii
noastre nu ne lasă să mergem pe Calea Adevărului.

7.1.5 Limba Zeilor

Și în astă direcție am adunat cele trebuincioase tot de la vechii greci și romani, date și fapte demne
de luat minte și care puse în cîntarul adevărului ne vor ajuta să ne mîntuim de otrava iudeo-satanistă,
de latinism, de indo-germanism sau indo-europenism și alte făcături drăcești cu care ne-au otrăvit pri­
cepuții de la noi și de aiurea, mințile și sufletele. Mai mulți greci au lăsat mărturie că numele zeilor și
cele sfinte în ale înțelepciunii° au venit la ei din „limba zeilor” fără a preciza uitucii cine vorbea această
limbă atît de dragă și lor cîte odată. Amintesc aici că primele învățături religioase, vechii greci le-au
primit de la hiperboreeni prin cele trei fecioare – Opis, Hekaerge (Arge) și Ahaia – ce le-au dus niște
table triunghiulare cu astfel de învățături, pentru oameni cuminți nu pentru furi!
Găsim unele indicii despre „limba zeilor” la filozoful Iamblichos (240-320 e.n.) ce ne lămurește în
scrierea De Mysteriis vii, 4 astfel: „Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sa­
cre… întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu proprii­
le lor limbi… și ni le-au transmis astfel.” Autorul recunoaște explicit că ei grecii cei pricepuți în toate
ale filozofiei, au primit înțelepciunea de la „națiunile sacre” prin „limba sfîntă”! Mai înainte am arătat
că aici în jurul Carpaților a fost zidit Neamul Omenesc și acest adevăr îl știa toată antichitatea pînă du­
pă lovitura de stat dată de leprele iudeo-cretine în imperiul roman în anul 380, după care a început ma­
rele proces de falsificare a istoriei și religiei geților, ce a fost și religie oficială a imperiului aproape
200 de ani. De aici au plecat în mai multe direcții migrații pe parcursul a cîtorva milenii, iar neamurile
respective se considerau „sfinte”, „sacre” sau „scoborîtoare din zei”. Acestea au fost egiptenii, filiste­
nii, martu și emeșii. La aceste popoare făcea trimitere filozoful grec în scrierea sa, dar cum istoria a
fost falsificată atît de amarnic de către greci și iudeo-creștini, din „națiunile sacre” s-a ales praful și
pulberea, stăpînirea Neamurilor luînd-o „națiunile care trăiesc în sinagoga Satanei” adică mozaicii și
iudeo-creștinii Neamurilor! Așa cum la egipteni, religia se slujea într-o limbă aparte folosindu-se și o
scriere particulară, tot așa și pe tăblițele de plumb ale geților, apare pe lîngă scrierea obișnuită și una
religioasă, adică a zeilor.
În lucrarea Getica scrisă de Iordanes, la paragraful XXV, 133 avem mărturia peste timp a faptului
că religia geților, numită de sataniștii iudeo-creștini arianism, era slujită numai în limba getă sau rumu­
nă învățînd-o° atît goții cei iubitori de „religia lui Zamolxe” cît și alte seminții care au practicat acest
cult al crucii. El scrie despre intrarea goților în imperiul° roman pe timpul împăratului get Valens pe
la anul 375 și trecerea acestora la religia geților, ajutați de clerici imperiali astfel: „De astfel propovă­
duind evanghelia cu multă dăruire atît ostrogoților cît și gepizilor, rude ale acestora, i-au învățat pe
aceștia nu numai limba acestui neam, dar și dogmele acestei secte. Ei înșiși, precum s-a spus, tre­
cînd peste Dunăre în Dacia Ripensis cu îngăduința împăratului s-au așezat în Moesia și Tracia.”
O altă mărturie că mitraismul sau arianismul, adică „religia lui Zamolxe” ori religia geților se slu­
jea numai în limba getă sau rumună, considerată ca limbă a zeilor ce le-a adus neamurilor carpatine
primele dogme în religia crucii în urmă cu multe mii de ani, o găsim la latinul Firmicus Maternus în
lucrarea De errore profanarum religionum, scrisă pe la anii 346-350 unde spune supărat că limba de
cult în mitraism nu era nici greaca (corect era koine fiindcă ei nu mai vorbeau greaca lui Pericle, So­
crate și Tucidide de peste 700 de ani, așa cum susțin azi mincinoșii culturii europene!) nici latina, ci
limba lui originală, fără a ne lumina unde trebuie să-i căutăm originea respectivei limbi liturgice.
Și acum am să vin cu cel mai puternic argument ca să dovedesc că limba geților era considerată în
antichitate „limba zeilor” prin care s-a primit toată înțelepciunea. Limba română veche are comun cu
eme-gi în formă identică sau asemănătoare 4268 cuvinte, iar 4405 cuvinte din româna veche sînt com­
puse din două sau mai multe cuvinte emegi. În acest număr fabulos de mare de cuvinte românești
ce sînt identice sau asemănătoare cu cele din eme-gi, trebuie să spun că avem 1350 cuvinte pe ca­
re azi unii români le rostesc ca nume de familie! Știm despre eme-gi sau sumeriană cum au bote­
zat-o mincinoșii în partea a doua a secolului XIX că a fost limbă liturgică adică „limba zeilor” folosită
și de către popoarele semite ce au cotropit Ki-en-gi sau Sumer de mai multe ori de-a lungul istoriei,
realitate pomenită și de cele două izvoare latine amintite° mai înainte. Dar și în secolul XVIII în Țara
Galilor se folosea limba getă sau rumună ca limbă liturgică așa cum am găsit rugăciunea Tatăl Nostru
folosită de către gali! Și prin aceste argumente existente la îndemîna oricui vrea să-și cunoască adevă­
rata istorie străbună, este dovedit că limba rumună sau getă avea statut de „limba zeilor” în antichita­
te, iar religia geților a fost slujită numai în această limbă aproape 200 de ani în imperiul roman, unele
rugăciuni fiind rostite în getă încă multe sute de ani.

7.1.6 Scrierea Zeilor

Romanul Cato cel Bătrîn (234-149 î.e.n.) în lucrarea Origines, din care timpul ne-a lăsat mărturie
numai cîteva rînduri, scrie despre neamul get că „aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea
Romei căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier, așa ceva s-a
înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. În alte resturi de informații venite de la același autor, ne
spune despre geți că au primit semnele alfabetului de la urieși pe o stîncă mare, adevăr dovedit arheo­
logic de stînca din peștera Gaura Chindiei unde sînt scrise cu vopsea roșie cîteva zeci de semne din
mileniile XV-XI î.e.n., din care cea mai mare parte se găsesc folosite și pe tăblițele de plumb ale geți­
lor descoperite la Sinaia. Dacă coroborăm aceste informații ale romanului Cato și punem alături legen­
dele întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n., atunci trebuie să înțelegem că strămoșii noștri erau în tim­
purile străvechimii pricepuți în ale scrisului față de populațiile din peninsula italică, după adevărul
scris chiar de ei. Mai înainte am arătat că poetul grec Eschil ce a trăit în secolele VI-V î.e.n. scrie în
piesa Prometeu înlănțuit, cum titanul Prometeu, frate cu Atlas, a dat neamului pelasg, adică geților din
nordul Istrului, taina scrisului, adevăr repetat și de Cato cel Bătrîn, fiind confirmat arheologic prin
descoperirea din peștera Gaura Chindiei, dar dovada este ținută la secret fiindcă ar tulbura amarnic
toate întunecimile sinagogii Satanei și alte cuibare la fel de cețoase, necurate și otrăvitoare pentru min­
te și suflet. Din aceste informații trebuie să luăm aminte că strămoșii noștri scriau din negura timpului,
de cînd zeii le-au dat aceste semne cu care să-și facă răboj de înțelepciune și luare-aminte.
Simbolurile Tatălui Ceresc: triunghiul în diferite poziții și cercul cu punct în mijloc, simbolul
crucii cu brațele egale înscrisă în cerc, precum și cea cu brațele libere, alfabetele de la Gaura
Chindiei dar și numeroasele artefacte descoperite în sute de locuri de pe teritoriul locuit în pre­
zent de români, dovedesc continuitatea noastră ca neam pe aceste meleaguri și a cultului solar
timp de peste 40 de milenii!

7.2 Simboluri concept

7.2.1 Oul cosmic, Șarpele de Lumină, Bitia sau Facerea Lumii

Pentru a înțelege istoria fabuloasă a acestor pămînturi menționată mai înainte, dar nerecunoscută de
statul român ori de vreo altă cultură europeană sau de aiurea și că noi românii de astăzi, sîntem purtă­
torii inconștienți a unei mari părți din această comoară spirituală unică în lume, am să pun în discuție,
mai multe concepte teologice și filozofice, pe care nimeni nu ar îndrăzni să le despoaie de făcătura cu
care sînt „împodobite”. Am folosit cuvintele „teologice” și „filozofice” fiindcă așa sînt cunoscute azi,
deși în vechime ele formau un singur corp al spiritualității neamului carpatin, dezvoltat sau particula­
rizat acolo unde migrațiile au dus o parte din aceste populații, în numeroasele lor răzlețiri.
În „teozofia” strămoșilor noștri, conceptele moderne despre știință, filozofie și religie formau un tot
unitar așa cum arată și cuvîntul în semantica lui cuprinzînd înțelesuri foarte profunde despre Viață și
Lume, greu de judecat pentru mulți chiar cu informațiile științei de astăzi. Deși falsificatorii istoriei
geților îi prezintă ca pe niște sălbătăciuni care nu aveau nici măcar limbă de comunicare, rezolvînd
totul cu ghioaga, tăblițele de plumb și cultura populară românească ne dovedesc faptul de netăgăduit,
că aveau cunoștințe impresionate pentru vremurile trecute, unele dintre ele fiind înțelese numai datori­
tă descoperirilor din secolul XX al erei noastre! Înțelepții Neamului Scoborîtor din Zei, așa cum îi știa
antichitatea pe falnicii geți, cunoșteau legile Creației de Început prin învățăturile lui Eno primite de la
Tatăl Ceresc, fenomenologia materiei și energiei, continuitatea info-energetică, legăturile intrinseci
dintre elementele Universului exterior și interior. Aceste cunoștințe strînse cu țîrîita și cu mare grijă
din generație în generație au mers și spre înțelegerea formelor materiale din natură și a celor zidite de
om, dar și ale celor nevăzute precum și a proprietăților sistemelor dinamice, disciplină ce a fost cunos­
cută în timp sub numele de geometrie sacră. Subțirii greci antici, mari maeștri în a agonisi din vis­
tieria altora cam tot ce le-a plăcut, maimuțărindu-se apoi că scumpeturile ar fi din preaplinul vînjoșe­
niei lui Heracles, tot așa cum rapănii din Iudeea pretind că toate cele văzute și nevăzute ar fi ieșit
din „legămîntul” tușinat al Talpei Iadului, au scris și răscris că această geometrie gîndită de o minte de
zeu, le-ar fi fost dăruită lor și în primul rînd lor, de unde să o dea și ei celor mai sărmani cu duhul.
Spun acești pungași șotioși că știința sau înțelepciunea putea fi dăruită numai unor anumiți inițiați în
școli secrete de geometrie sacră°. Ca să cunoaștem și să înțelegem această formă de existență a mate­
riei, trebuie să cercetăm mai înainte structurile energiilor care le-au creat, adică geometria Universului
și a Vieții în forma ei de zidire și ordonare armonioasă a Creației. Aici trebuie să ne oprim asupra
conceptului de Arbore, Fuior sau Coloană de Lumină, ce reflectă în viziunea ezoterică și energetică
modelul cosmic de început fără de sfîrșit, sau cel al torului după noile concepte din fizica modernă.
Torul este tiparul energetic universal care se autoechilibrează și se autogenerează continuu, fiind
propriul său sistem de referință, iar forma toroidală – o sferă dinamică în care cei doi poli comunică
între ei printr-un vîrtej interior – se închide în ea însăși pentru a izvorî din nou, sau după altă minte,
începe și se termină necontenit. Forțele ce guvernează această structură energetică permanentă se află
într-un echilibru perfect fiindcă vectorii ce o definesc se anulează reciproc, astfel că totul deși stabil, se
reînnoiește veșnic, manifestarea sa fiind infinită. Dar numele fenomenului fizic este un mister fiindcă
el nu vine din limba latină așa cum s-ar crede, unde avem cuvîntul torus cu sensul de mușchi, umflă­
tură, par, năsălie, targă. Avem și noi cuvîntul tor în limba rumună veche care înseamnă leșie, tizîc sau
țară. Numele conceptului din fizica modernă, deși nimeni nu poate bănui, vine tocmai din teozofia
strămoșească fiindcă în emegi tor însemna taur, staul, ocol de oi, nou-născut, a repara, a îndrepta. Iar
taurul solar era unul din animalele totemice strămoșești, care a venit din cer pe pămînt pentru a se lăsa
sacrificat, astfel ca prin puterea creației cerești, aici pe pămînt viața să reînnoiască veșnic. Și tot aici ne
trimit și celelalte sensuri de nou-născut, a repara și a îndrepta, adică zidirea vieții care se petrece pe
pămînt ajunge la capăt, se termină caierul cum spun falnicii geți pe tăblițele de plumb și din trecerea în
lumile de lumină, starea energetică a ființei se repară și se îndreaptă pentru a fi în armonie cu creația
de început a Ziditorului văzutelor și nevăzutelor. Starea dinamică ce caracterizează această armonie
energetică se numește după conceptele de azi ale lui Nassim Haramein, echilibru energetic, adică un
sistem fizic în care toate punctele sînt la distanțe egale unul față de celălalt, dar și față de centru.
Echilibrul vectorial este condiția primară a universului fizic, fiind singura „formă energetică”
(cuboctoedru obținut din trei planuri hexagonale întrepătrunse sub unghi de 60°), hexagonul (prima po­
ză din stînga a rîndului de jos) fiind în plan imaginea echilibrului vectorial, deoarece are toți vectorii
egali și deci echilibrați în care toți vectorii sînt de mărimi și relații unghiulare egale.

Structura energetică a echilibrului vectorial constă în dispunerea simetrică a 8 tetraedre (fotografia 2

către dreapta din rîndul de sus), fiecare dintre acestea avînd vîrful în centru și baza către exterior,
bazele lor triunghiulare fiind delimitate între ele de pătrate formate din cîte o latură a altei baze tetra­
edrice. Punctul central al torului (fotografia 3 din rîndul de sus) și al echilibrului vectorial – acolo unde
orice fluctuație° sau instabilitate dispare – este numit în prezent punctul zero, cîmpul unificat sau
vacuumul spațial, iar în vremurile de demult era cunoscut de către înțelepți ca nod sau capătul pîlniei,
acesta fiind potențialul nivelului creativ inițial, atît din punct de vedere fizic sau energetic, cît și meta­
fizic sau al conștiinței, avînd o cantitate infinită de energie și de conștiință.
Prin extinderea fractală a modelului de echilibru vectorial se ajunge la matricea vectorială izotro­
pică, tiparul energetic de același fel, unde orice punct al ei poate fi un centru potențial de echilibru
vectorial în jurul căruia poate apare și se poate manifesta o fluctuație dinamică. Matricea vectorială
poate fi reprezentată în spațiu printr-un aranjament infinit de tetraedre pline și octoedre goale, iar echi­
librarea structurilor energetice conduce la un tipar de 64 de tetraedre vectoriale, numit vectorul izo­
tropic sau steaua tetraedrică. Aceasta reprezintă simetria ideală din punct de vedere vectorial tridi­
mensional, o structură de tip fractal aflată într-un° echilibru perfect atît în dinamică cît și în întregul ei.
Echilibrul vectorial poate fi simplu, format din 8 tetraedre (foto 2) și complet cînd este format din 64
tetraedre (foto 4 și 5 de mai sus, unde apare și structura florii vieții).
Echilibrul vectorial simplu, are șase fețe pătrate ceea ce îi conferă un grad de instabilitate, fiind un
echilibru dinamic și are 12 vectori radiali ce pleacă din centrul sistemului. Chiar dacă este de o sime­
trie perfectă și continuu, el este și instabil și poate deci să se „prăbușească” în propriul interior fiindcă
bazele triunghiulare ale tetraedrelor ce îl compun se află în contact între ele doar prin vîrfuri. „Im­
plozia” se poate produce prin tragerea celor 12 puncte exterioare simetrice către centrul sistemului, în
acest fel trecînd din starea echilibrată în una dinamică, contractîndu-se alternativ în ambele sensuri de
rotație. Așadar, echilibrul vectorial acționează ca o pompă dinamică și pulsatorie, datorită căreia apare
expansiunea electromagnetică sub forma cîmpului toroidal. Totodată, în dinamica sa către forma sferi­
că, el dă naștere celor cinci poliedre regulate, ce stau la baza tuturor structurilor existente și determină
apariția mișcărilor și transformărilor în univers.
 Echilibrul vectorial complet este reprezentat de steaua tetraedrică care se formează prin repetiția
unui tipar de 8 echilibre vectoriale simple, fiecare avînd o structură compusă din 8 tetraedre simple, cu
vîrfurile către interior. În condiția de contracție matricea se reduce la sistemul cu 8 tetraedre, iar în
condiția de expansiune devine sistemul cu 64 de tetraedre. Matricea fractală tridimensională generează
un adevărat echilibru vectorial și este singura ce generează atît expansiunea cît și contracția.
Punctul zero sau centrul torului după cugetarea de astăzi, ori Unu sau Unicul după gîndirea din stră­
buni are potențial energetic și creativ infinit care se manifestă atunci cînd un impuls autogenerat deter­
mină ieșirea din starea de echilibru al vectorilor, înfăptuindu-se un fenomen energetic ce duce la pră­
bușirea în interior a ansamblului prin însumarea tuturor imploziilor parțiale ale fiecărui centru de pro­
ximitate față de centrul sistemului, urmat de o fază de expansiune. Condițiile de contractare, prăbușire°
și vacuum corespund° curbării dimensiunii continue spațiu-timp, care generează apariția forțelor gra­
vitaționale, iar faza de expansiune naște forțele electromagnetice. Aceste două manifestări fundamen­
tale ale torului sînt determinate de realizarea unei mișcări de tip vîrtej sau fuior cum ar zice strămoșii
noștri. Cele 5 poliedre regulate care derivă din cuboctoedrul echilibrului vectorial sînt: tetraedru (4
fețe cu triunghiuri echilaterale), cub (6 fețe pătrate), octoedru(8 fețe triunghiulare sau 2 piramide supra­
puse cu baza pătrată), dodecaedru (12 fețe pentagonale) și isocaedru (20 de fețe triunghiulare).

Aceste forme geometrice spațiale regulate sînt elementele structurale de bază ale organizării mate­
riei, atît anorganice cît și organice, fiind și fundamentele geometriei sacre. Dar ele erau cunoscute și
în antichitatea greacă, venite de nu se știe unde în cultura lor găsindu-le în scrierea Timaeus a lui Pla­
ton și pe care cultura europeană le-a păstrat sub numele de solide platonice. Însă despre ele se știa
chiar înaintea lui Platon, mărturie stînd numeroasele relicve arheologice descoperite în fostul imperiu
roman sau Egiptul antic, fiind adăpostite de multe muzee ale° lumii. Fiindcă pe plaiurile mioritice mai
sînt mlădițe lăstărite din Neamul Scoborîtor din Zei, le spun acestor jeguri că le-a mers buhu la cîtă
hoție și minciună au turnat în capetele altora de mai bine de 2500 de ani! Ca să le potolesc zelul de
înțelepți în toate, le amintesc spre veșnică muțenie că tăblița rotundă de la Tărtăria cu crucea înscrisă
în cerc ca imagine în plan a sferei, din partea a doua a mileniului VII î.e.n. face parte din această geo­
metrie sacră, dar dovedită material cu peste 6000 de ani înainte de scrierea lui Platon. Tot pe această
tăbliță apare triunghiul echilateral ca imagine în plan a unui tetraedru, dar pe nimeni de pe la noi încă
nu supără minciuna fiindcă ea este elenistă și stă la temelia culturii europene!
Tetraedru regulat este o structură echilibrată și stabilă avînd volum minim, fiind considerată° forma
ce exprimă comprimarea, condensarea și esența. El reprezintă forma contractată a sferei, prăbușirea
acesteia în propria formă de echilibru al forțelor, iar sfera reprezintă forma extinsă a tetraedrului, avînd
volum maxim și fiind expresia expansiunii, manifestării, împlinirii. Astfel ambele forme sînt expresia
aceluiași fenomen dinamic, etape de sfîrșit ale aceluiași proces perpetuu. Fiecărui tetraedru îi cores­
punde o sferă care îl circumscrie, tetraedru fiind reprezentarea vectorială de forță, iar sfera cea energe­
tică, ca manifestare a procesului creator. Structura geometrică de tip tetraedric ce definește punctul
zero sau vacuumul, este simetrică, polarizată și izotropică, fiind așadar în echilibru perfect. Din punct
de vedere energo-vectorial, sfera exprimă expansiunea maximă a structurii vectoriale tetraedrice.
Matricea vectorială izotropică poate fi reprezentată printr-un maxitetraedru format din unități
tetraedrice. Cum universul este polarizat, înseamnă că un echilibru vectorial real va avea° două astfel
de matrici izotropice de sens opus, care se oglindesc una pe cealaltă, realizînd un dublu megatetraedru.
Pentru a înțelege cum vin aceste subțirimi ale unor
minți contemporane, am pus alături două imagini cu sim­
boluri strămoșești cu ajutorul cărora vreau să dovedesc
uluitoarea gîndire a geților ce își are rădăcinile în cultura
acestui pămînt tocmai din mileniul IV î.e.n. În stînga este
un vas descoperit la Cucuteni care are desenat tocmai ce­
le două „matrici izotropice” care se oglindesc una în alta,
dar unite prin trei legături, fiind cuprinse amîndouă într-un oval. Simbolul a fost răspîndit în Europa de
Nord de către goții care s-au preumblat pe unde i-a purtat soarta, dar și de soldățimea arimină din
armatele imperiului roman de neam get, după anii 193, cum ne dovedește piatra Newton descoperită în
Aberdeenshire, Scoția unde cele două cercuri duble sînt legate între ele, avînd fiecare cîte un punct în
mijloc. Sub ele este un șarpe ce formează din corp mai multe bucle ca simbol al înțelepciunii cerești și
a transformării continue. Ne mai zic dogmele de mai sus că așa cum tetraedru generează sfera, această
structură deși echilibrată vectorial, va genera prin expansiune un elipsoid simetric, adică un ovoid.
Compunerea celor două megatetraedre sau matrici vectoriale izotropice și opus polarizate, va realiza
steaua tetraedrică, care nu numai că va genera o sferă însă aceasta va fi simetric polarizată. Perfect
echilibrată vectorial și dinamic energetic. Geometria vectorială internă, centrală a acestui sistem va fi o
stare de echilibru a tuturor probabilităților vectoriale, fără distorsiuni, adică echilibru vectorial genera­
tor de sferă toroidală, iar din centrul acestui echilibru radiază 12 vectori. Steaua tetraedrică obținută
prin îmbinarea celor două matrici complementare, determină în dinamică un nou punct central, o nouă
singularitate, avînd caracteristicile ambelor centre° de proveniență și fiind o creație nouă. În termenii
inițiaților, această realitate info-energetică ar corespunde Tatălui Ceresc, Maicii Pămînt și Fiului Lu­
minii. Matricea vectorială extinsă și infinită a universului este compusă din stele tetraedrice. Geome­
tria energetică arată că tetraedru generează prin expansiune sfera și dacă reprezentăm partea manifestă,
sferică a echilibrului vectorial, prin sfere circumscrise fiecărei unități vectoriale tetraedrice, se obțin ti­
pare energetice polisferice compuse, care, la fel ca reprezentarea vectorială, se pot multiplica fractal
cum arată imaginile de mai jos.

Toate simbolurile străvechi ale locuitorilor baștinei carpatine își găsesc obîrșia în tiparele acestei
geometrii a vieții, sub formă de simboluri-concept cu înaltă semnificație spirituală a unor imagini bidi­
mensionale. Prin proiecția în plan a matricelor vectoriale și energetice se obțin:
- tetraedru sau matricea vectorială cu vîrful în sus devine triunghiul cu vîrful în sus, ca unul
dinte simbolurile Tatălui Ceresc, descoperit în imagistica religioasă pe plaiurile mioritice
prima dată pe tăblița rotundă de lut de la Tărtăria din partea a doua a mileniului VII î.e.n.
- tetraedru sau matricea cu vîrful în jos devine triunghiul cu vîrful în jos, fiind unul din
simbolurile Maicii Pămînt sau Pămîntești, identificat ca simbol religios în lăcașul de cult
de la Șinca Veche de la începuturile mileniului IV î.e.n. sau poate mai devreme, fiindcă
apare izolat chiar mai înainte pe unele obiecte de ceramică.
- tetraedrele proiectate în oglindă este imaginea rombului ce semnifică în simbolistica sacră
a Neamului Scoborîtor din Zei unirea Tatălui Ceresc cu Maica Pămînt pentru izvodirea
vieții în întregul ei material și energetic.
- steaua tetraedrică dă imaginea stelei cu șase colțuri cum o găsim pentru prima dată la
Șinca Veche în firida de lîngă Anu sau Gog, veche și ea de la începutul mileniului IV î.e.n.
Chiar dacă unora povestea le pare numai pentru mințile date cu subțirimile filozofiei, îi
îndemn să se aplece și asupra acestor adevăruri fiindcă nu au oase în burtă!
- echilibrul vectorial simplu devine hexagonul, iar vectorii radiali devin cele 6 raze din cen­
trul hexagonului, care formează floarea vieții descoperită la noi pentru prima dată pe
pietrele de la Gura – Haitii, vechi de la mijlocu mileniului IV î.e.n.
— punctul zero sau cîmpul unificat al echilibrului vectorial și al stelei tetraedrice, transpus în
plan devine punctul central al haxagonului, stelei cu șase colțuri și cercului, aparținînd°
teozofiei strămoșești din negura timpului cum o dovedesc zecile de resturi arheologice.
- sfera energetică, ca manifestare a extinderii tetraedrului devine cercul.
 - elipsoidul energetic provenit din cele două megatetraedre vectoriale dă imaginea oului, de
unde, după fundamentele religiei strămoșești monoteiste, conceptul nașterii lumii materia­
le și spiritual-energetice din ou.
- axul comun al celor două maxitetraedre, perpendicular pe planul îmbinării lor, precum și
axul central al torului (esența masculină, rectilinie) perpendicular pe planul ecuatorial
(esența feminină, circulară) al acestuia, determină în plan imaginea de cruce, simbol
descoperit prima dată în istoria omenirii în peștera Coliboaia, vechi din mileniul XXXVIII
î.e.n., apoi repetat de mai multe ori în peștera de la Gaura – Chindiei, mileniile XV-XI
î.e.n. și pe tăblița rotundă de la Tărtăria.
- o unitate vectorială tetraedrică și manifestarea sa energetică, de formă sferică, generează
imaginea de triunghi în cerc. În mod similar steaua, hexagonul, spirala și crucea înscrise în
cerc descriu în moduri diferite realitatea vectorială și energetică a torului, precum și dina­
mica sa creatoare.

- imaginea energetică a stelei tetraedrice (cu 64 de tetraedre), obținută prin circumscrierea

de sfere în jurul fiecărui tetraedru component al matricii vectoriale, dă imaginea florii
vieții (foto 1 și 3 stînga).
- imaginea energetică a echilibrului vectorial simplu (8 tetraedre) devine sămînța vieții (f. 2).
- centrul axial al stelei tetraedrice, în reprezentarea vectorială determină imaginea Pomului
Vieții sau Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, ca un brad cu șapte sau nouă ramuri.
- torul în secțiune axială realizează Pomul Vieții cu coroană și rădăcină simetrice cum este
menționat în miturile noastre de unde a fost luat de către goți și dus în mitologia scandina­
vă ca arborele Iggdrasill pentru axul lumii ce unește cerul cu pămîntul (foto 4 și 5).

- imaginea de ansamblu a torului este cea a unui măr (foto 1 stînga din rîndul de sus).
- sfera toroidală privită de la unul din poli înfățișează o elice cu un număr variabil de pale (2
pentru simbolul bipolarității complementare sau yin-yang; 3 sau 4 vîrtejul ori vîrtelnița
eternă cunoscută și ca zvastică – mai multe avînd semnificație similară de vîrtej energetic
sau roată a vieții).
- miezul axial al torului poate fi văzut ca fuiorul sau fluxul de lumină, ori vîrtejul infinit,
avînd la mijloc Unicul, Unu sau Singularitatea Creatoare (foto 2).
- echilibrul vectorial simplu, se vede în plan ca un hexagon cu șase raze plecînd din centru
și ajungînd în vîrfuri, reprezentînd tiparul tuturor literelor sacre (foto 3). Am venit cu
dovezile arheologice de pe cursul inferior al Istrului cu vasul de la Vinča (foto 4), unde
scrie GULIU cu acest fel de litere dar de la dreapta spre stînga și semne de pe vasele
găsite la Lepenski Vir (foto 5), mileniul V î.e.n.
- mișcarea unui punct ce pleacă din „cîmpul unificat” (punctul zero) al torului și urcă
spiralat în vîrtejul interior toroidal, apoi tot spiralat se mișcă pe suprafața exterioară a
acestuia, pentru a parcurge simetric același traseu pînă la întoarcerea de unde a pornit dar
venind de pe partea inferioară către punctul zero, poate fi reprezentată într-un plan ecua­
torial al torului ca o spirală toroidală cu proporții specifice, ea fiind expresia unui punct al
sistemului aflat în mișcare.
Spirala toroidală din timpurile străvechi a fost numită începînd cu evul mediu, spirala Fibonacci
(Leonardo Pisano), fiind expresia grafică a unui șir matematic. Acest șir special este compus din nu­
mere consecutive, numărul următor rezultînd întotdeauna din însumarea celor două numere preceden­
te, astfel secvența fiind: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377… Este succesiunea de creștere
a oricărui sistem fizic din Univers, însăși șirul Vieții. Două numere consecutive ale șirului, dar luate
întîmplător, dau așa-numitul „raport de aur” ~ 1,618, cu atît mai exact cu cît se înaintează în secvență.
Șirul nesfîrșit al Creației se găsește în tot ce ne înconjoară: numărul de nervuri ale unei frunze, petalele
unei flori, dispunerea semințelor în fruct, creșterea unei plante, cochilia unui melc, părțile corpului
animalelor, forma unui val, părțile corpului omenesc, forma galaxiilor spiralate, etc. Mai simplu spus,
este un cod de evoluție al Universului nostru, tiparul de naștere, creștere și înnoire al Vieții.
Creșterea sistemelor de echilibru vectorial, odată cu expansiunea energetică specifică lor dar și
torului se face în mod fractalic, adică fiecare parte a întregului este o miniatură fidelă a acestuia,
fractalii fiind identici la orice nivel de manifestare. Astfel orice parte care provine din Creație prin
„spargere” este imaginea fidelă a acesteia° și totul se regăsește în Tot la orice scară. În scrierile vechi se
spune despre acest concept că totul este în Unu și Unu este în Tot! Noile „puncte zero” rezultate din
multiplicarea matricii vectoriale rămîn toate conectate energetic la Punctul Zero Inițial, cu energie
infinită. Din centrul echilibrului vectorial radiază 12 vectori la care se adaugă încă 12 vectori margi­
nali, așa ca să avem noi mai multe dureri de cap. În Calea Adevărului și Dreptății primită de Eno,
înțeleptul Neamului Scoborîtor din Zei de la Tatăl Ceresc se scrie despre mișcarea soarelui pe cer că
trebuie să treacă prin cele șase porți de la răsărit, iar la ultima ciclul se repetă invers, apoi fenomenul
se repetă identic pentru cele șase porți de la apus. Deci pentru cele 12 porți cerești, soarele trece odată
prin șase într-o direcție și revine cu aceeași mișcare dar în sens opus, apoi vin în drumul lui celelalte
șase. Echilibrul vectorial amintit mai înainte este structura de bază din care derivă matricea ce are ca­
racter fractal, determinînd structuri energetice perfect simetrice și infinite. Principiul se respectă de la
scara atomilor pînă la cea a aglomerărilor galactice, de la structura vieții organice pînă la organizarea
materiei anorganice, dovedind natura fractal-holografică a Creației și Vieții.
Cum liniile drepte sînt considerate de esență masculină, iar cele curbe de esență feminină, putem
considera că echilibrul vectorial este reprezentarea principiului masculin, concentrarea și dinamica
energetică, iar torul este manifestarea feminină a creației. Ambele sînt expresii ale aceleași energii
infinite și în continuă mișcare. Ca să mai șuguiesc o leacă cu mințile celor ce au junghiuri undeva cînd
aud de Adevăr, le mai zic și arăt că acest concept din fizica modernă era cunoscut de strămoșii mei,
falnicii geți, prin simbolul IO ce era o scriere prescurtată a Fiului Omului sau Fiul Luminii, Sarmis,
Fanes sau Mitra cum l-au botezat alții, dar apărînd pe unele tăblițe scris și IOI sau IOU.

De la stînga spre dreapta sînt: coson get cu Șaue sau șoimul ceresc ce ține într-o gheară roata vieții
și în cealaltă are toiagul de cîrmuire; lîngă el este monumentul de la Cancho Roano din Spania de la
începutul secolului VI î.e.n. unde apare cercul cu o linie groasă dedesupt și alăturat este o divinitate
emeș ce ține în mîna dreaptă cercul cu bățul sau toiagul, iar în mîna stîngă are vasul cunoașterii.
Fotografiile dovedesc fără putință de tăgadă că neamurile carpatine au folosit această simbolistică cel
puțin de la începuturile mileniului IV î.e.n.
În mod analog steaua tetraedrică, ca tipar primordial al matricii izotropice extinse, este compusă
din două megatetraedre vectoriale în oglindă, îmbinate simetric, ceea ce face ca noul punct zero să fie
rezultatul unui sistem anterior bipolar, iar ansamblul rezultat este perfect echilibrat. Dar și reciproca
este adevărată: prin descompunerea unui sistem echilibrat se obțin două alte sisteme echilibrate în
sine, însă aflate în simetrie optică unul față de altul, arătînd bipolaritateta ce poate rezulta din punctul
zero. Torul are deci o componentă în expansiune, de tip electromagnetic ce conduce la forma fizică și
o componentă în contracție, energia vidului ce curbează spațiul-timp către Unicitate, determinînd gra­
vitația. Fiind într-o simetrie perfectă, torul este infinit unificat și instantaneu.
 Pentru a porni la acest drum anevoios ca să scot din întuneric lumina de lumină din înțelepciunea
străbună și a dovedi că tot ce am scris mai înainte nu este vedenie sau altă parascovenie drăcească, ci o
parte din fabuloasa cultură a Neamului Scoborîtor din Zei, am să-mi iau ca tovarăș de trudă și gîndire
scrierile vechi ale ariminului Orfeu, care la noi sînt cam aburite, ocultate sau neștiute fiindcă aduc ma­
re îndoială în pretinsa „revelație” sau vedenie sinaită și în toată istoria noastră falsificată atît de crunt.
Pe la noi mai osebit, dar și pe la alte cinstite soboruri ale mințiilor străluce foarte puțini sînt cei
care știu cîte ceva despre importanța majoră ce a avut-o legendarul arimin Orfeu în miturile vechilor
greci sau în artele și științele ce îi sînt atribuite de posteritate. Orfeu a fost părintele credinței panele­
nice, marele teolog, cel care a adus în Grecia ritualurile sfinte ale cinstirii tainice și doctrina misterelor
naturii ca fundament a teologiei lui precum și ale Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cultul
dezvăluit de Orfeu a fost dus în lumea vechilor greci fiind răspîndit simbolic și scriptic pentru prima
dată chiar de către înțelept, apoi reluat cu mici modificări, fiind împrăștiat în pilde și proverbe sau
imagini-simbol de către Pitagora și discipolii săi. După Proclus (412-485 e.n.) „toată teologia grecilor
provine din mistagogia orfică”, iar asta ar trebui să le intre în cap tuturor celor ce ne spurcă mai rău
decît pe cei mai mari criminali ai omenirii. Nu numai înțelepții din antichitate atribuiau știința sfîntă
sau teozofia aceleiași unice rădăcini arimine sau carpatine, ci și îndrăciții părinți ai iudeo-creștinismu­
lui care aveau o instruire mai bună, știau de unde vine această înțelepciune unică. Însă cam toți care au
scris despre teozofia lui Orfeu, l-au considerat pe înțelept nu ca un „născocitor” al teologiei și filozo­
fiei specifice, ci ca un transmițător al științei lucrurilor sfinte în spațiul grecesc, sau chiar ca reforma­
tor al unui cult existent despre care însă nimeni nu a putut spune ceva sau nu a vrut să scrie să nu supe­
re „civilizata antichitate clasică greco-romană”, chiar dacă aceasta era într-un proces evident de degra­
dare și destrăbălare socială și morală.
Istoricul german C. A. Lobeck (1781-1860) în lucrarea lui cea mai cunoscută Aglaophamus apărută
în anul 1829, este primul care încearcă să „găsească” rădăcinile orfismului, acest cult misterios și ului­
tor, reținînd că anticii știau de existența unei baze comune a religiilor practicate în vremea lor și
admite „o comună legătură de disciplină” între religiile egiptenilor, caldeenilor, orficilor și pita­
goreicilor care erau plecate dintr-o sursă comună. Avînd grijă vechii greci să-i scoată din istorie
atît pe pelasgi cît și pe geți, îndrăznețul german nu a putut să bănuiască ce se ascunde în spatele „anti­
chității clasice” așa cum începea ea să prindă contur în cultura europeană. Încă din antichitate se știa
că nu există un text autentic scris de Orfeu, ci numai prelucrări foarte tîrzii care se presupune că au
fost cîndva elaborate de el și transmise peste timp cetelor de discipoli, pe care uneori le-au adaptat la
gusturile lor temporale.
Istoric nu avem o informație sigură despre persoana numită Orfeu, și atunci trebuie să luăm legen­
dele ca izvoare posibile de adevăr unde găsim că el a fost fiul lui Oeagrus, regele Traciei și al Callio­
pei, una dintre muze, fiind primul poet și primul cîntăreț al lumii vechi după zicerile grecilor, el inven­
tînd lira sau citera cu șapte strune. Cînd se scula dimineața urca muntele Pangeus sau Pangaion (panga:
vîrf, cioc + ion: îngeri) pentru a saluta zeul zilei – Sfîntul Soare – și parcă îmi saltă inima de bucurie
dar și de supărare că nu înțelegem ceea ce este de înțeles și de cules. Despre imnurile lui Orfeu,
Diodor din Sicilia care a trăit în partea a doua a secolului I î.e.n., spune că au fost scrise în dialect
arhaic doric, fără a face vreo precizare despre cei care vorbeau acest dialect și cu cine se asemăna. Însă
avem o zicere tot de la ei ce ne spune că numele zeilor și cele mai sfinte lucruri erau venite în limba
lor din „limba zeilor”. Iar Iamblichos (250-330 e.n.) ne lămurește despre această limbă a zeilor în
lucrarea De Mysteriis vii, 4: „Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre…
întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor
limbi… și ni le-au transmis astfel.” Adică să se știe de acum în vecie că ei numai au primit toată
înțelepciunea, inclusiv tainele cultelor de la un alt popor mult mai civilizat decît destrăbălații și hoțo­
manii greci, autorul deși cunoaște respectivul neam, îl trece sub tăcere ca să nu se ducă de rîpă toată
civilizația clasică antică la care trebăluia și dumnealui cu afurisita pană elenistică, adică koine!
Dar cu vreo 600 de ani înaintea lui, fără a ști cum se vor învîrti sferele cunoașterii divine pentru cu­
noașterea „națiunilor sacre” și a „limbii sfinte” – informația arată că atunci se știa de un singur popor
răspîndit pe mai multe meleaguri care avea° însă o singură religie și o singură limbă – Platon în
Critias face trimitere la pelasgii din Peloponez veniți acolo din nordul Istrului și spune că războinicii
erau separați de ceilalți membri ai tribului dar și de „oamenii divini” adică tagma sacerdotală ce con­
ducea efectiv grupul, la fel ca la emeși sau geți. Și un contemporan grec de-al lui Iamblichos, Arnobius
în scrierea Contra Gentes IV, 29 spune că: „zeii au fost odată oameni”(deos hominem fuisse). Însă
cele mai multe informații despre doctrina orfică le avem de la neoplatonicieni începînd cu secolul I al
erei noastre și pînă în al Vl-lea, dar toate sînt numai lucrări amintite fiindcă Militia Cristi a avut grijă
să le facă dispărute pe vecie, la fel ca toate scrierile despre geți sau daci.
În antichitate maximele sau cugetările erau numite „logia”, „depozite” sau „testamente” ce conțin
voința divină. Ele mai erau știute și drept „cuvinte sfinte” așa cum considera Clement din Alexandria
unele bucăți din scrierile lui Orfeu. Despre ariminul Orfeu, vechii greci spuneau că este părintele tutu­
ror artelor și descoperirilor, a alfabetului și a simbolurilor sacre, de unde s-au inspirat vîrtos, Pitagora
și Platon, apoi cei de mai tîrziu mari iubitori de teosofie°. Proclus în Teologia platonică și Comentariul
după Republica scrie că: „metoda orfică avea drept scop revelarea lucrurilor divine cu ajutorul simbo­
lurilor, o metodă comună tuturor celor care au scris despre cunoașterea divină”, și să mai repet odată
pentru înțelepțirea neamului nostru, este vorba de simboluri și pilde atît la el cît și în scrierile esenilor
nu de alegorii cum i-a aburit rău pe goii cap de lut, rabinul eretic Filon din Alexandria. Cei care deve­
neau membri ai acestei religii erau supuși unei perioade de inițiere, iar după aceasta primeau „veșmîn­
tul sacru” adică o haină lungă făcută dintr-o singură bucată, un fel de antereu, care era încins pe mijloc
cu o sfoară, ca la eseni și solomonarii noștri mioritici. Mai foloseau în ceremonialele lor o cupă din
care se bea apa sfințită, vinul sfințit și Vălul care reprezenta simbolic cerul cu stele fiind considerat un
fel de înveliș spiritual al pămîntului și al omului.
Plutarh (46-126 e.n.) în lucrarea Vieți paralele amintește pe vechii filozofi greci ce și-au învelit
învățătura într-o țesătură de fabule și simboluri, scriind despre cea orfică astfel: „acea străveche
știință naturală atît la greci cît și la străini era în cea mai mare parte ascunsă în mituri – o teologie
ascunsă și misterioasă conținînd un înțeles enigmatic și ascuns – reiese clar din poemele orfice și din
tratatele egiptene și frigiene”. Să înțelegem pe deplin ce spune elenistul la începutul secolului II al
erei noastre, între scrierile teozofice orfice și cele egiptene și frigiene (despre care azi nu se mai știe
nimic!) erau legături evidente pe care nu îndrăznea să le nege nimeni atunci, dar cum roata istoriei s-a
învîrtit numai pentru gura lor, iar minciuna a devenit adevăr unic în imperiul întunecaților iudeo-
creștini după anul 380, astăzi credem numai ce a vrut această ceată de ucigani să se știe!
Clement din Alexandria (150-217) în lucrarea Stromate V,4 scrie despre „scripturile filozofice ale
barbarilor… Mai departe cei care au instituit Misteriile, filozofi fiind, și-au ascuns doctrinele în mituri,
ca să nu fie evidente pentru toți. Au izbutit ei astfel, învăluind părerile oamenilor, să-i împiedice pe ig­
noranți să le falsifice; și nu a fost mai bine pentru sfînta și binecuvîntata contemplare să fie ascunse?…
Toate acestea le vom găsi indicate prin simboluri sub vălul alegoriei… Orfeu spune cu gura inspirată
de divinitate că «Jupiter îl înghite pe progenitorul său Phanes, își însușește toate puterile acestuia și
devine, sub aspect intelectual, toate lucrurile pe care Phanes le prezintă inteligibil»”. Și mai departe în
paragraful următor zice dumnealui despre această filozofie orfică atît de dragă unor greci de i-au zis
fără a sughița că este a lor: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci și descoperitorii
tehnicii, științei și artei… Trebuie să merg mai departe acum și să arăt lămurit că° filosofía greacă a
furat din filosofia barbară… Pentru ce trebuie să mai spun că cei mai mulți dintre ei au fost de neam
barbar și și-au făcut ucenicia între° barbari... Pe Platon îl° găsim că lauda pe față totdeauna pe barbari
și-și amintește că atît el, cît și Pitagora au învățat cele mai multe și mai frumoase învățături trăind
printre barbari”. Iar episcopul Meliton din Sardes creștin dar nu după făcătura iudeilor, numește
acestă ideologie în Apologia către împăratul roman Marcus Aurelius (161-180) ca „filozofie creștină
care a apărut mai întîi la barbari de unde s-a răspîndit în imperiul roman”. Mai dau un citat tot din ace­
lași autor, dar din cartea 1,15 care a scris despre neamul nostru get, ceva ce nu se poate înțelege de
mințile românilor de azi otrăvite cu minciuna latinistă și a iudeo-satanismului cretin, scriind că: „nu-i
necunoscător de filozofie… După părerea mea, cu toții, și brahmanii și odrizii și geții, și egiptenii,
cunoscînd marea binefacere pe care au primit-o de la înțelepți, i-au cinstit ca zei, au rînduit ca filozofia
lor să se învețe în școli și au studiat cu mare grijă ideile teologice ale acestora… Hiperboreenii care
trăiesc dincolo de munții Ripei (Carpați), sînt învățați să trăiască după dreptate; nu mănîncă nici un
fel de carne, ci se hrănesc cu fructele pomilor.” Asta știa antichitatea despre neamul nostru străbun pe
la anii 200 ai erei noastre, iar ce știm astăzi este rezultatul unui lung proces de falsificare a istoriei stră­
moșești ca să pună moțul culturii europene iudeo-satanismul falic și cretin, antichitatea clasică greco-
romană, iar în secolul XIX indo-germanismul și iluminarea cazaro-semită.
Și urmașul lui Clement la conducerea blestematei școli drăcești Didaskalia, preotul iudeo-creștin
Origene (185-254) în scrierea Contra Celsus, îl critică pe acesta fiindcă i-a pus la locul lor în răbojul
istoriei și timpului pe strămoșii noștri geți: „Celsus a putut pune la un loc și pe odrizi, pe cei din
Samothrace și din Eleusis, precum și pe hiperboreeni, socotindu-i printre popoarele cele mai vechi și
mai înțelepte.” Prin „hiperboreeni” cum i-a amintit și Clement ca trăitori dincolo de munții Ripei,
trebuie să înțelegem neamul get și nu vreo fantomă cu barbă albastră sau delirul unui scăpat de la bala­
muc. Tot în această scriitură găsim spusa năucitoare pentru românii de astăzi care nu s-au lăsat îndoiți
de greutatea minciunilor latriniste și iudeo-sataniste: „geții de la Dunăre sînt un popor vechi și de
înțelepciune foarte înaltă,” fiind lămurit deplin cuvîntul „hiperborean” chiar de zicerile lor. Îi chem
pe toți românii cu puterea gîndirii încă nedistrusă de minciunile și făcăturile sataniste, să ia aminte la
aceste rînduri de mai înainte pentru a încerca să-și înțeleagă propria istorie și cultură identitară.
În orfism, toate divinitățile și puterile cerești sînt manifestarea lui Unu și Singurul duh al Zi­
dirii de început. Sînt numeroase izvoarele antice care vorbesc de monoteismul orfismului chiar dacă
iudeo-cretinilor le crapă rînza de înveninare. Amintesc aici numai pe dascălul gal Ausonius (310-395)
care i-a fost mentor împăratului get Grațian, și a scris următoarele în poezia Ephemeris xxviii citînd
oracolul orfic: „Eu sînt Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel
mort, născut în foc, cu două coarne, ucigașul de titani Dionysos”. Și un alt pasaj din imnurile orfice
adresat soarelui: „Tu, atoatefăcător, deplinătate de lumină aurie și culori veșnic schimbătoare.” Mai
dau un vers anonim ce a circulat în antichitate plăcîndu-le multora, dar și mie astăzi: „Există un sin­
gur Zeu, și o singură coexistență cu Zeul: Adevărul”. Vechii mozaici ce au păcălit atît de bine pe tîm­
piții iudeo-creștini – cum o dovedesc artefactele descoperite la Kuntillet Arjud – aveau trei zei: Iahwe
cu fioroasa oiște sau „legămînt”, Aștarte focoasa, veșnic înfierbîntată și pofticioasă și fiul preaiubit Sa­
tana, ieșiți toți din străfundurile iadului iar pe lîngă aceștia o nemărginită mulțime de ucigani, adică
draci și drăcușori de diferite ranguri și mărimi, dar toți sutași de nădejde ai împărăției întunericului.
După teologia orfică fiecare divinitate are în ceruri o sferă luminoasă ce se ține în armonie cu
celelalte sfere mai mari sau mai mici reprezentînd fiecare în sine o parte din Unicul și Singurul ce
se mișcă, naște și moare fiind parte din „oul radios” sau „vălul universului” care își are corespon­
dență în omul învățat. Pentru a arăta pe lîngă dovezile epigrafice amintite mai înainte, ce vechime are
la strămoșii noștri această religie, am să aduc mărturii arheologice purtătoare de simboluri ale gîndirii
teologice din vremurile pe care încă nu le poate cuprinde mintea.

În capătul din stînga avem „oul radios” sau oul cosmic al vechii religii din care s-a născut totul prin
dorința Minții Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, așa cum l-au înțeles carpatinii ce au migrat
în timpul ultimei glaciațiuni în mileniul XIII î.e.n. pe podișul Anatoliei unde și-au durat un lăcaș de
cult ce se va repeta ca formă, la toate popoarele roite din toriștea carpatină. Este în fapt un cap de om,
desigur „omul înțelept” cum este amintit mai înainte, care poate fi luat și de forma unui ou unde șarpe­
le cunoașterii cerești îl străjuiește și-l îndrumă. Lîngă el, este o amuletă de formă ovală ce poartă pe ea
simbolurile șarpelui ceresc, fulgerul Tatălui Ceresc și Pasărea de foc sau de lumină luată de iudeo-
creștini ca Sfîntul Duh, așa cum o vom găsi și pe tăblița de plumb 2 descoperită la Sinaia. Lîngă
aceasta este un ou din calcar pictat descoperit la Lepenski Vir, în sudul Dunării în apropierea lacului
de la Porțile de Fier, vechi de prin mileniul VII î.e.n. Ceva asemănător au astăzi neamul kogi din Co­
lumbia, unde interpretează trecutul rădăcinilor lor. Oul din calcar are sculptate pe el mai multe corpuri
de șerpi în mișcare pe toată suprafața obiectului, sugerînd că toată creația de început a fost sub puterea
șarpelui ceresc, în fapt o metaforă din lumea materială pentru acel vîrtej de energie și lumină
care a pornit mișcarea universului. În capătul din dreapta a rîndului este un ou tot de la Lepenski
Vir dar împărțit în patru registre, două pe mijloc mai mari și două la capete mai mici, unde se găsesc
mai multe semne printre care și Pomul Vieții, iar cele mai multe apar și pe tăblițele de plumb ca litere
ale alfabetului get primit de la uriași, de unde s-au înfruptat și pofticioșii eleni.
Grecii au folosit cuvîntul „monadă” pentru a defini cea mai mică parte din care este alcătuit uni­
versul, fiecare dintre ele fiind oglinda pentru toate celelalte din univers, avînd puterea de a da și de a
primi de la oricare altă monadă, fiind o substanță spirituală independentă, care posedă automișcare și
care oglindește tot ceea ce există în univers. Dar cuvințelul atît de subțire și plin ochi de înțelepciune
folosit de vechii greci, vine din două cuvinte ale limbii zeilor – crăpa°-le-ar rînza tuturor furilor – adică
limbă ce o vorbea nemuțul nostru carpatin atunci cînd a primit înțelepciunea divină prin „limba zei­
lor”. Avem după acest făgaș mun: a se păstra mult timp, conservat prin sare + ada: tată, strămoș, cer,
dar eu nu le cer decît să ne lase în pace să ne revenim din buimăceala minciunilor ticluite de ei și de
alții chiar mai întunecați și mai înveninați decît elinii elitiști. Ca să nu fie luată vorba în vînt dau o
zicere curată venită din străvechimea strămoșească pe care am găsit-o în scrierea esenă Cele șapte căi
ale păcii, unde cimilitura grecilor, esenii ne-au lăsat-o scrisă în limba sfîntă sau „limba zeilor” astfel:
„Tatăl Ceresc este Legea Unică, care a creat stelele, soarele, lumina și întunericul, Legea Sfîntă din
sufletele noastre. El este peste tot și nicăieri. Tot ceea ce cunoaștem și tot ceea ce nu cunoaștem este
guvernat de Lege… Adevăr zic vouă, împărăția Tatălui Ceresc este nemărginită, atît de nemărginită
încît nici un om nu-i poate cunoaște marginile. Cu toate acestea, întreaga Sa împărăție poate fi găsi­
tă în cea mai mică picătură de rouă de pe o floare de cîmp sau în mirosul ierbii proaspăt cosită pe
cîmpurile de sub soarele verii.” Ce mai ziceți afurisiților, vă place zicerea arimină pe care voi ați furat-
o și ați făcut-o filozofie elină plină de sclipici și înțelepciune? Poate că numai luînd mai des la gioale,
vă veți învăța minte că hoția nu este niciodată cîștig la fel cum pederastia nu este izvor de înțe­
lepciune, chiar dacă este o unire, însă împotriva firii, iar asta ați știut-o din totdeauna și voi!
Maximus Tyrius, un filozof și poet grec ce a trăit în secolul II al erei noastre scrie în Disertații: „Ai
să vezi o singură lege și o singură chemare pe tot pămîntul: că este un singur Ziditor, regele și
tatăl tuturor oamenilor și lucrurilor, și mulți zei, fii ai Zeului, cîrmuind împreună cu El.” Asta o spune
un necretin și nici mozaic, despre monoteismul unor religii din acele vremuri, mai puțin cea mozaică
ce se pretinde răpănoasă° în ultimul timp, că a salvat monoteismul antic – corect monosulismul iudaic –
de la nimicirea îndrăciților egipteni, fugind mai iute decît iepurii din împărăția acestora pentru a-i
izbăvi de „ură” pe Iahwe al lor cu vînjosul legămînt, pe Satana, Aștarte și tot tineretul drăcesc care le
sînt de sfinți ai minciunii, urii nemărginite, lăcomiei, terorii și crimei!
Ca să nu las loc de hulă și afurisenie satanistă, dau un tras tot dintr-o scriere esenă, adică tot gîndire
carpatină ce nu a fost încă falsificată de liota întunecaților, numindu-se Tatăl Ceresc, adică un mono­
teism știut atunci de toată lumea antică: „În împărăția Cerurilor/ Există lucruri necunoscute și minu­
nate/ Prin Cuvîntul Său există toate lucrurile,/ Există lucruri mai mari decît acestea/ Care ne sînt
încă ascunse,/ Căci noi nu vedem decît o mică parte din lucrarea Sa: Tatăl Ceresc a creat toate
aceste lucruri…/ Este Ziditorul Legii Sfinte în sufletele noastre… Din veșnicie Tu ai fost Legea/ Nu­
mele Tău este înțelegerea/ Numele Tău este înțelepciunea,/ Numele Tău este Binefăcătorul,/ Numele
Tău este Necunoscutul,/ Numele Tău este cel care a făcut Adevărul,/ Numele Tău este Atotvăzătorul,/
Numele Tău este Vindecătorul,/Numele Tău este Creatorul,/Numele Tău este Păzitorul nostru,/ Tu
ești Creatorul și Sprijinitorul,/ Tu ești Cunoscătorul și Duhul,/ Tu ești Legea Sfîntă,/ Aceste nume
au fost ale Tale/ Înainte de Facerea Cerului,/ Înainte de facerea apelor și plantelor,/ Înainte de
nașterea sfîntului nostru părinte Eno,/ Înainte de începerea timpului.” Mai vin cu o completare a
acestui adevăr uluitor și totodată îngrozitor pentru noi, luat din manuscrisul esen Îngerul Creației: „În
mîinile fraților toate darurile Tale dau rod,/ Pentru că ei făuresc împărăția Cerurilor pe pămînt/ Tu Ți-
ai deschis mîinile Tale pline cu bunătăți,/ Tu le-ai trimis Duhul Tău, prin care ei au fost făcuți/ Și îm­
preună cu sfinții Tăi îngeri,/ Ei vor reînnoi fața pămîntului./ O, Tu, Tată Ceresc,/ Unicule.” Să ne
lăsați în pace cu vedeniile voastre sataniste ceată de blestemați, că ne-ați făcut atîta rău încît nu va pu­
tea cuprinde mintea omenească în veacurile veacurilor. Universul spiritual al neamului carpatin nu are
nici o legătură cu mîrșavul legămînt mozaic și iudeo-creștin, fiindcă cei ce au gîndit asemenea sistem
de valori spirituale se uitau tot către cerul cu stele și duhuri călătoare și nu către toiagul de cîrmuire
dintre picioarele lui Iuda!
 În stînga este simbolul totemic al oului cosmic sau oului genitor după teozofia orfică, dusă din
Carpați la subțirii greci, care și-au făcut din ea filozofie, pretinzînd că toată este lăstărită numai de sub
creasta lor. Lîngă el este un ou emeș din prima parte a mileniului III î.e.n., împărțit în patru registre
orizontale la fel ca cel de la Lepenski Vir, unde se văd, un balaur sau șarpe uriaș, un scorpion, o broas­
că țestoasă, iar în partea de sus se observă o semilună deasupra cu „ochiul divin” și pe ambele laterale
sînt cruci înscrise în cerc ca simboluri ale lui Utu. Spre dreapta este oul cosmic așa cum îl vedeau
vechii egipteni cu mulțime de simboluri pe el, dintre care multe luate de ticăloșii masoni care se vreau
prin hoție și minciună, ziditorii noii lumi. Mai spre dreapta este un ou cosmic sub forma unui vas de
cult descoperit la Cucuteni, vechi de prin mileniul V î.e.n. care are desenat spirala dublă ca simbol al
înnoirilor veșnice, fiind împărțit pe orizontal tot în patru registre ca cel de la Lepenski Vir. În capătul
din dreapta este un ou cosmic dar numai partea de sus, înfășurată de un șarpe așa cum îl știau vechii
etrusci în secolul X î.e.n., obiect găsit pe muntele Montovolo.
Grecii foloseau în comentariile lor despre teologia lui Orfeu, „triada noerică”, un concept prin care
lumina dă viață în formă concretă lumilor cerești. Ori în româna veche „noi” era tocmai apa sfințită
folosită în ritualurile de purificare din vechea religie a geților, prin care se invocă înnoirea spiritual-
energetică a vieții în toate formele ei. Teologia lui Orfeu spune că Timpul este principiul unic al
universului și alături de el se află Eterul și Haosul, ca două întrupări posterioare ale acestuia, iar Ființa
este considerată simbolic prin Ou. Asta fiind prima triadă a teologiei. Pentru nașterea vieții materiale
ei concep un Ou cu putere de creare, fiind și un veșmînt alb sau un nor din care țîșnește Phanes
(în koine înseamnă Strălucitorul, Salvatorul sau Mîntuitorul) în lumină. Însă odată născut el nu se veș­
nicește în materia formată, ci se transformă din nou în energia primară pentru a se naște iarăși ca o for­
mă eternă de mișcare între moarte și înviere, materie și energie, învechire și înnoire, toate fiind legate
în mișcarea de transformare într-o formă de armonie și nu antagonisme care să distrugă echilibrul ma­
nifestării Tatălui Ceresc, într-o ciclicitate nemărginită, dar totodată irepetabilă.
Înțelegerea acestor concepte este anevoioasă chiar pentru cei de astăzi care au un anumit nivel de
cultură, însă în antichitate asemenea discuții le aduceau numai dureri de cap sau răzvrătiri împotriva
minciunilor și atunci jegurile, pentru liniștirea turmei, le-au interzis. Ca să înțelegem cu ce umblau
strămoșii noștri în cap, terapeuții egipteni – esenii lui Filon din această țară de unde și-a luat și rabinul
eretic „învățăturile cele mari” – dau o bucățică din scrierea trismegistă Despre mintea comună, care ne
° dezvăluie adevărata profunzime a cunoașterii înțelepciunii carpatine: „Descompunerea nu înseamnă
moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus ci pentru a se
reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieții? Nu este oare mișcare? Și ce anume este neclintit în
lume? Absolut nimic, fiule!” Mai departe același manuscris ne limpezește sensul vieții și al sufletului,
cele două fundamente ale religiei crucii cum erau ele în străvechime; „Căci acolo unde este Suflet este
și Minte; tot așa cum acolo unde este Viață este și Suflet”.
Un alt manuscris ajuns pînă astăzi tot din acest univers spiritual este Papirusul Ani unde găsim atîta
lumină din lumină încît ne poate scoate din tină, doar cu puterea înțelepciunii și a cunoașterii adevăra­
te cum găsim la capitolul C XIII°: „Eu sînt Ieri, Eu sînt Azi!/ De-a lungul a generații nenumărate,/ Lu­
crez ca viețile voastre să fie apărate…/ Zadarnic vă-ntoarceți ochii spre mine:/ Un văl întreit mă ascun­
de bine…/ Unicul fiu al Unicului,/ Din centrul Universului enigmatic…/ În singurătatea mea eu sînt
un singuratic./ Chiar dacă nu trece o zi fără să salvez ceva…,/ Toate trec mai departe, și trec, și trec
prin fața mea…/ Da, este adevărat: sînt ființa din care toate sevele țîșnesc/ Și m-am născut în Ocea­
nul ceresc…/ Sînt Nemișcatul, Marele Nod al destinului care zace în Ieri,/ Și în mîna mea își are
soarta Prezentul./ Nu mă cunoaște nimeni/ Dar eu pe toți vă cunosc, vă pot ști;/ Pe mine nimeni nu mă
poate simți, Pe cînd eu vă port pe toți în inimă./ O, tu, Ou Cosmic și voi, ascultați-mă! de milioane
de ani vă trimit/ Focul prin razele mele-au țîșnit/ Pentru ca inimile voastre spre mine să le întorn…/
Sînt stăpînul inteligenței sfinte și a Verbului Magic…/ Este adevărat, Tatăl tău Ceresc prin tine tră­
iește.” Pe aceste considerente simple și clare ca lumina soarelui, strămoșul nostru Eno a fost luat la
ceruri pentru a primi Calea sau Legea Adevărului și Dreptății, astfel ca oamenii să se poată învrednici
de fapte bune cu care să vină în marea de lumină cerească de unde să nască altă lumină, din sfînta lu­
mină. Să mai fac pentru luminarea întunericului și a întunecaților, o mică adăugire din Cartea morți­
lor, C. XVII ce ne este de mare trebuință în aflarea Adevărului adevărat și nu cel scornit de sutașii Tal­
pei Iadului: „Sînt zeul Ra…/ Sînt zeul Atum…/ Sînt zeul Nun/ Sînt însuși Marele Zeu/ Ce se creează
pe sine mereu…/ Căci eu sînt Ieri/ Și îl cunosc pe Mîine..../ O Ra, tu cel din Oul cosmic te ivești.”
Gîndurile de mai înainte le° găsim și în scrierea Predica desăvîrșită: „De aici rezultă că statornicia
 Veșniciei pare a fi mobilă, iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Și astfel,
ar putea să pară că Zeul Însuși, se mișcă în propria Lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului
există o mișcare neschimbătoare; legea imensității lui este neschimbătoare. De aceea, așa cum veșnicia
este mai presus de limitele timpului tot așa timpul, chiar dacă îl definim prin număr, prin alternare, ori
prin revoluții periodice, tot veșnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite și veșnice.
Statornicia fiind punctul fix care servește drept bază a mișcării, trebuie, datorită acestei stabilități,
să ocupe locul principal”. Sinteza acestor concepte o avem în același înscris ce ne luminează astfel:
„Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea… De unde rezultă fiule că întregul
univers este plin de energii”. Aceștia am fost mai bine de 3000 de ani, dar ceata întunericului –
cele trei neamuri blestemate – ne-a distrus și ne-a scos în afara istoriei astfel ca numai ei să se
crăcăneze de pe o margine pe alta a pămîntului cu făcătura satanistă, pretinzînd că este unicul
Adevăr pe care să-l înghită toată lumea pe nemestecate!
Mai vin cu completarea filozofului Proclos care ne lasă mărturie despre adepții acestor culte:
„Teurgii spun că El – Timpul fără margini, Ionul – este Ziditorul, și îi cîntă divinitatea, atît ca bătrîn
cît și ca tînăr, că învîrtindu-se veșnic prin sine însuși și ca ion; ca atunci cînd concepe suma tuturor
lucrurilor numărate, ce se mișcă în lumea Minții Sale, fiind totuși deasupra tuturor, ca infinit, datorită
Puterii sale, și totuși este văzut în ele, înfășurat ca un Șarpe.”

Aceste simboluri totem – oul pe care este înfășurat un șarpe – au fost foarte răspîndite în antichi­
tatea mediteraneană încă din primul mileniu al erei noastre pînă după anul 380, cînd oștirea întuneri­
cului – Militia Cristi – a pus mîna pe putere în imperiul roman și a distrus tot ce nu era închinător lui
Iahwe, Satanei sau „legămîntului falic”, pus de moț ca sfînta sfintelor în mizeria lor monstruoasă. În
stînga avem un basorelief roman cu Phanes (în koine cuvîntul „faina” înseamnă adus la lumină, sau
după limba noastră cea străbună și nu latina păcălitoare, vine: clar, luminos, încîntător, frumos) al gre­
cilor, dar poetul gal Ausonius către sfîrșitul secolului IV al erei noastre spune – cum am arătat mai îna­
inte – că era al misilor, și prin aceste informații trebuie să punem capăt minciunii vechi de peste 1600
de ani. Fanes după zicerea vechilor greci sau Mitra după cea a romanilor, este în fapt cu ceva modi­
ficări după gustul celor din sud, Sarmis al geților cu „religia lor veche de la zidirea lumii”, în oul
genitor, înconjurat de șarpele cunoașterii divine, care și-a urcat capul pe cel al divinității. În jurul oului
sînt cele 12 zodii, fiecare aranjate după rostuirea astrologică, unde facerea lumii vii s-a înfăptuit odată
cu echinocțiul de primăvară, cînd începeau și muncile agricole, dovedind prin asta că era o religie a
unor popoare sedentare legate de agricultură și creșterea animalelor din Europa centrală cu ierni lungi
și aspre și veri călduroase, care și-a rînduit gîndirea religioasă după anotimpurile anului! Dacă ea ve­
nea din înfierbîntatul deșert al Sinaiului plin de vedenii și tîmpenii absurde așa cum este iudeo-crești­
nismul, trebuia să cinstească tușinarea sfîntului prepuț, falusul și pederastia preoților dragă multora
pînă prin secolul XVI, dar românii s-au ținut pînă pe la mijlocul secolului XVIII tot de cele bătrînești,
cinstind înnoirea naturii și a turmelor de animale prin nașterea puilor în prag de primăvară. Desigur,
asemenea adevăruri îi fac° să turbe atît pe mozaici cît și leprele lor dintre Neamuri, scoțînd pe nas
numai pucioasă, dar odată și odată adevărul tot trebuia să iasă la lumină, iar dacă se întîmplă astăzi
acest miracol uluitor pentru neamul get care să-l scoată din întunericul iadului, atunci nouă nu ne
aduce decît bucurie. Și-i întreb pe atoateștiutorii de revelații și vedenii sataniste și adevăruri istorice
sacrosancte, de ce noi românii păstrăm în onomastică numele dispăruților Fanes ca Fane, Mitra ca Mi-
tru și Sarmis chiar în această formă, pe cînd cei care istoria îi laudă ca părinții gîndirii subțiri, au uitat
complet ce au iubit odată. Pute rău scorneala nefîrtaților! În mijloc este un desen din mormîntul roma­
nului C. Heracles Valerius și a fiului său dedicat în anul 190 lui Phanes sau Mitra cu cap de leu, Ostia
Antica, port al Romei, situat la vărsarea fluviului Tibru în Marea Tireniană, la 35 de kilometri sud-vest
de capitala imperiului roman, iar în dreapta este glikonul descoperit la Constanța.
Conceptul înnoirii veșnice prin moarte și renaștere, îl găsim foarte precis explicat în religia egipte­
nilor plecați de pe plaiurile carpatine pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. numită la ei hed-sed, unde pir-o
ca reprezentant al poporului în fața Ziditorului, trebuia să se supună acestui ritual al morții și învierii
prin ou. Dar el era înlocuit de obicei de către un preot care intra într-un ou făcut din piele, considerat
oul genitor divin, de unde participa la ceremonialul nașterii divine iar faraonul era miluit din nou cu
binecuvîntarea cerească. În scrierea rămasă de la ei și intitulată Cartea morților, ideea nemuririi este
chiar tema lucrării, mortul fiind considerat ou cosmic sau șoim de aur din care se va naște o nouă
viață: „vei muri și vei deveni, Eu sînt astăzi. Eu sînt ieri. Eu sînt mîine. Trec prin nașterile mele repe­
tate rămînînd puternic și tînăr, Ca Ra cu cap de leu, el pune stăpînire pe partea sa de moștenire din
cer”. Phanes mai este interpretat ca Tată și Mamă în unele scrieri, iar al treilea principiu simbol al° teo­
logiei orfice era „un șarpe înzestrat cu capetele unui taur și unui leu, dar în mijloc avea înfățișarea
Zeului. El a fost desenat cu aripi de aur ca simbol al Timpului. Phanes în aceste scrieri este numit
atît „Manifestatorul” cît și „Viețuitorul însuși” sau „Ziditorul”. În cerurile de deasupra pămîntului este
o parte numită „Cîmpiile Adevărului” care pe tăblițele de plumb apar sub numele de Dabo Gio sau
„ținutul lui Zamolxe” unde se odihneau sufletele virtuoșilor.
Damascius care a trăit în secolele V-VI fiind conducătorul școlii din Atena desființată de împăratul
Justinian în anul 529, în lucrarea Dificultăți și soluții ale Principiilor de bază scrie despre Phanes după
versurile lui Orfeu: „un Zeu fără de corp, cu aripi aurii pe umeri și pe lateralele capului, capete de taur
și pe cap un șarpe fioros asemănător tuturor bestiilor.” Aceasta era imaginea lui Pan după zicerea lor,
sau Tatăl Ceresc ori Puterea Ziditoare a lumilor văzute și nevăzute, dar numele ne aduce aminte de cel
al Ceahlăului numit Peon sau Pean și de cîntecele de slavă închinate lui Apolo sau Zabelo. Și Proclus
în Timaios III, 130 îl descrie astfel pe Pan: „Primul Zeu după Orfeu, deține capetele multor animale,
ale berbecului, taurului, șarpelui și al leului cu ochii strălucitori; el a venit din Oul Cosmic în care
Ființa este în sămînța lui.” El se deplasează prin cer călărind cîte un bidiviu sau care trase de aceștia.
Dar capetele animalelor amintite sînt în fapt o parte din totemurile religiei carpatine a geților și de nu
le crapă obrazul la cîtă minciună și hoție au făcut în dauna noastră iudeo-sataniștii cretini, amintesc
aici Apocalipsa vedenistului Ioan scrisă pe la anul 390 ca o sacralizare a nimicirii creștinismului ari­
min sau arianismului cum scriu leprele mincinos, unde la 4,6-17 găsim furtul înfăptuit în lumina zilei,
pretinzînd lotrii că este revelație ivrită: „4,6 în jurul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de
domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi. 4,7 Cea dintîi făptură vie seamănă
cu un leu, a doua seamănă cu un vițel; a treia are fața ca a unui om și a patra seamănă cu un vultur care
zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cîte șase aripi… 4,17 Căci Mielul, care stă în mijlocul
scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge
orice lacrimă din ochii lor”. Și în mitologia egiptenilor apare „un zeu cu patru capete pe gît” dar ni­
meni nu a îndrăznit să spună că aceștia au ciordit zicerea din revelațiile ivrite. Dacă vă supără ce am
dat pînă acum, atunci vin cu ceva și de la neamurile noastre din Egipt la° care încă din secolele XX-XVIII
î.e.n. berbecul din Mendes era reprezentat ca Ba (o noțiune încă nelămurită pe deplin ce ar însemna
„suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui User sau Osiris; întrucît simultan el trece și drept „viața
lui Ra, viața lui Șu și viața lui Gheb, el devine încorporarea unei pătrimi cosmice” iar imaginea sa
semnifică „un zeu cu patru capete pe un gît”. Prea mult ne-ați batjocorit și furat lotrilor și de aceea în
jurul Carpaților nu mai sînt oameni cu sînge în vine care să vă înșfece de gît pentru nelegiuirile săvîr­
șite și să o termine odată pentru totdeauna cu „revelația sinaită”. Cred că de data asta Sîntu ne va ajuta
să ne socotim cu voi pentru cei 1600 de ani de minciună, batjocură și hoție și să vă aruncăm pentru tot­
deauna în adîncurile iadului de unde ați ieșit dihănii monstruoase!
Gnosticii în scrierea Sfînta Cunoaștere, spuneau că șarpele înaripat este Phanis, Phanes sau Faneas
și are o aură de lumină în jur, el reprezentînd Lumina Lumii și începuturile mișcărilor acesteia pe cer.
Dar aceste concepte nu au fost specifice numai culturilor mediteraneene greacă și romană cum vrea a
ne face să înțelegem istoria, scorțoasa cultură europeană de azi, ele găsindu-se și în „basmele români­
lor” venite de la vechii geți de unde au fost furate de cei pricepuți la minciună, hoție și pederastie, iar
originile° lor se găsesc în cunoașterea profundă a manifestării energiilor din univers.
 Spirala toroidală este rezultatul deplasării în planul ecuatorial al torului a unui punct oarecare
din „nod” sau „punctul zero” care urcă spiralat în vîrtejul interior către partea superioară și la fel se
mișcă pe exteriorul acesteia, întorcîndu-se de unde a pornit, dar venind pe partea inferioară către
„punctul zero” parcurgînd simetric același traseu. Spirala toroidală este expresia unui punct aflat în
mișcare și se prezintă în plan ca o spirală, șerpuire sau meandră.
Fără îndoială că dintre semnele și simbolurile născocite de locuitorii străvechi ai meleagurilor car­
patine, spirala sau meandrele (șerpuirea sau mersul șarpelui pe pămînt), a fost printre primele apărute și
totodată unul dintre cele mai importante simboluri-concept, fapt ce i-a asigurat o existență multimile­
nară. Prin învățăturile transmise peste milenii, ea rămâne simbolul călătoriei spre lumea din ceruri,
înțeleasă de românii de azi prin lumînarea mortului sau toieguțul, toiagul, statu, privighetoarea sau lu­
mina, toate aceste denumiri fiind pentru o lumînare specială înfășurată sub forma unei spirale menită
să slujească mortului pe drumul ce îl are de străbătut în lumea de dincolo. În epoca bronzului acest
simbol a cunoscut o dezvoltare puternică în ceramica ce s-a descoperit pe teritoriul țării noastre unde
ornamentul este atît desenat cît și incizat. Marea diversitate și perfecțiunea realizării motivelor spiralei
și a șerpuirii de pe vasele ceramice, podoabele, bijuteriile și armele purtătorilor culturilor din arealul
românesc a străbătut timpul avîndu-le și astăzi pe costumele populare, teșături și cusături, dar și în
simbolistica folosită pe obiectele din ceramică și lemn, asta dovedind continuitatea de locuire a vechi­
lor populații din care venim noi românii. Avînd în vedere originea carpatină a spiralei și meandrului,
trebuie să vedem și legăturile acestor simboluri cu alte arii ale Europei unde ele apar foarte frecvent
dar după o mie de ani mai tîrziu. Modelul spiralei și al șerpuirii din culturile Vădastra (5200-4900
î.e.n.) și Boian (5200-4650 î.e.n.) se întîlnește identic pe monumentele megalitice din Europa Occiden­
tală în intervalul de timp 4200- 2000 î.e.n., dar și în insula Malta (3200-2200 î.e.n.), peste tot aceste
motive fiind însoțite de romburi, triunghiuri și cercuri pline, toate fiind specifice religiei strămoșești.
În cultura rămasă de la hicșoși, dar și cea a Egiptului din timpul dinastiei XIII (secolele XVII-XVI
î.e.n.) s-au descoperit sigilii cu motive spiralate identice cu cele pe care populațiile din estul Carpați­
lor le mai folosesc și în zilele noastre ca motive decorative pe covoare. Simbolul spiralei duble apare și
în peninsula italică la etrusci și romani dar cu 3 milenii mai tîrziu.
Constelația Șarpelui este unică, fiind singura ce a fost împărțită în două părți și una dintre cele 48
de constelații cartografiate de către astronomul Ptolemeu, rămînînd pe lista celor 88 de constelații mo­
derne. Serpens Cauda (coada șarpelui) reprezintă jumătatea sudică, iar Serpens Caput (capul șarpelui)
are la graniță constelațiile Aquilla, Sagittarius, Scutum, fiind separată de cealaltă parte prin Ophiu­
chus. Constelația Șarpelui în mitologia antică dar în primul rînd a strămoșilor noștri, este un șarpe
uriaș susținut de constelația Ophiuchus, care era considerat un mare vindecător și fiul lui Apollo. Con­
form acestor mituri șarpele în antichitate era simbolul vindecării, fiindcă își schimba anual pielea. O
altă legendă spune că Ophichus, cum mai era numit Asclepios vindecătorul, aflîndu-se în casa unui
prieten a ucis odată un șarpe și apoi a observat plin de uimire cum un alt șarpe a intrat în încăpere cu
ierburi în gură, l-a vindecat pe cel ucis, readucîndu-l la viață. Se spune că întîmplarea l-a ajutat pe
Asclepios să învețe secretele medicinei iar cu ajutorul primit prin această taină, să învie oamenii morți.
Anticii l-au prezentat pe Asclepios sau Ophiuchus cu șarpele încolăcit în jurul capului și al brațelor,
fiind mult timp simbolul profesiei medicale, însă alte statui și basoreliefuri îl prezintă pe părintele me­
dicinei cu șarpele înfășurat pe un toiag pe care îl ține în mînă, iar capătul este sprijinit pe pămînt. În
cultul lui Mitra, unul dintre însoțitori poartă un toiag cu doi șerpi înfășurați sub forma unor bucle largi
în partea de sus a acestuia. Zic ei că Hades rămînînd fără locuitori în împărăția pe care o păstorea sub
pămînt fiindcă Asclepeios îi învia pe morți, Zeus l-a lovit pe necugetat cu un fulger, terminîndu-i zilele
printre muritori, dar fiindcă a fost atît de iubit de aceștia, pentru veșnică amintire i-a urcat pe amîn­
doi (șarpele și vindecătorul) pe bolta cerească dîndu-i numele de Ophiuchus (purtătorul de șerpi).
În limba greacă veche sau koine numele personajului din constelația Șarpelui sau Șerpa poate fi
interpretat astfel: ophis: șarpe + okhos: suport, dar numele poate aveau o altă origine, iar ei numai au
preluat conceptul grecizîndu-l cum au făcut cam cu tot ceea ce Europa numește astăzi „cultura antică
greacă”. În sanscrită există cuvîntul kosha care înseamnă învelișul sau corpul fericirii, fiind unul din
cele cinci învelișuri ale Sinelui divin, Atman. Este cel mai subtil dintre ele și nu se dizolvă de la o reîn­
trupare la alta, fiind și corpul cel mai dificil de simțit. Ființa umană în hinduism are cinci corpuri sau
învelișuri, iar cel mai grosier este corpul fizic cu care se identifică cei mai mulți oameni. Edomii din
sudul Palestinei aveau ca divinitate principală zeul Kos, pînă către sfîrșitul secolului II î.e.n. cînd au
fost trecuți cu sabia la mozaism. În emegi cuvîntul kuș/koș are următoarele sensuri: piele, coajă, înve-
liș, a jupui, a ascunde, a se mări, drag, și ub/ob: loc ferit, ascunziș, gaură. De aici putem merge la re­
constituirea cuvîntului ophiuchus, pe care vechii năvălitori în Pelopones l-au luat de la pelasgii seden­
tari, prin forma ob: loc ferit + i: a merge, a alerga + cos: înveliș, drag. Sensul mai larg este de a merge
la cel drag și ascuns, fiindcă așa era și a rămas înțelepciunea pentru cei ce o iubesc și fiară vicleană
pentru cei ce o urăsc sau disprețuiesc! În antichitatea tîrzie, printre sectele gnostice erau și ofiții care
aveau ca totem de cult și simbol al înțelepciunii tocmai șarpele așa cum se știa și la Göbekli Tepe cu
10 000 de° ani° mai înainte. Un alt mit venit tot din antichitatea greacă unde șarpele este numit Hydra după
răsucirile și ondulările constelației de-a lungul cerului care au dat acest nume, ne spune că Apollo a
trimis Corbul pentru a umple cupa – vasul cunoașterii – cu băutura zeilor. Corbul însă a întârziat dato­
rită unor gustări ce i-au ieșit în cale, iar la întoarcere pentru a se scuza de întîrziere, a adus și Hydra în
gheare. Apollo, supărat foc pe zburătoare că i-a necinstit porunca, a aruncat pe cer atît corbul, cît și
hydra împreună cu vasul zeiesc.

Am pus în stînga fotografia cu° constelația Șarpelui sau Șer-pa (șe-er: a licări, lumina zilei, strălucitor,
luminos, a radia, drag + pa: a zbura, a conduce, a cerceta, a judeca, a însoți, a înmuguri, lăstar, a creș­
te, tată, soț) așa cum se vede acum pe cer, pentru a înțelege cu mijloacele de astăzi, nivelul fabulos al
cunoștințelor adunate de strămoșii mei geți. Cuvîntul șerpa după semantica vremurilor din urmă cu
peste 4000 de ani, ar însemna Tatăl sau Mîntuitorul de Lumină, Șarpele luminos care zboară prin
ceruri, Lumina născătoare și altele dar venite tot spre acest făgaș, iar aceste înțelesuri atît de profunde
dau în fapt explicația interpretării constelației ca Prima Zidire a Tatălui Ceresc din Oul de Lumină care
a fost înconjurat de trupul șarpelui de lumină, dar și cea a Părintelui de Lumină care a făcut lumea prin
puterea gîndului ziditor sub forma șarpelui înțelepciunii cerești. Fotografiile din dreapta celei care re­
prezintă constelația Șerpa, tocmai aceste simboluri concept prezintă: șerpa (fuiorul de lumină cerească)
ce veghează Oul Ziditor al tuturor văzutelor și nevăzutelor, lîngă ea este Mitra, Fanes, Sarmis sau
Ființa de lumină, ori Salvatorul, cum l-au luat atîțea de la strămoșii noștri, unde șarpele ceresc înfă­
șoară trupul venind de la spate și se urcă ieșind deasupra frunții precum avem informațiile și despre
Ophiucus, iar ultima fotografie este a unui cap de om descoperit la Göbekli Tepe, vechi din mileniul X
î.e.n. unde șarpele ca simbol al înțelepciunii cerești se urcă de la spate spre creștet, asemănător cu cel
al lui Mitra sau Kundalini. Animalul ca totem există și la neamurile aryas din India în brahmanism și
budism, fiind numit șarpele Kundalini care reprezintă forța vieții echilibrate iar fluxul acestei energii
este esențială pentru sănătate și armonie. Denumirea șarpelui în sanscrită înseamnă chiar „puterea șar­
pelui” și nu este nici vedenie dar nici altă parascovenie sinaită sau iudeo-cretină pentru a timpi Nea­
murile sau pe ceilalți, fiind energia ce se află la baza coloanei vertebrale și reprezentată simbolic ca un
șarpe încolăcit în sus pe ea însăși.
 Și incașilor le-a fost drag acest totem păstrîndu-l în migrația lor de peste mări și țări cum ne
dovedește fotografia de mai sus, unde pe vasul ritualic este un șarpe desfășurat în lungimea lui, foarte
asemănător cu cel de pe jugul care se află la Muzeul obiceiurilor populare din Gura-Humorului,
județul Suceava. Obiectul făcut de țăranii români este de pe la anii 1800 și ne dovedește peste timp că
iudeo-creștinismul° cu toate otrăvurile lui încă nu se încuibase în capetele strămoșilor noștri, ei
ținîndu-se tot de° cele bătrînești venite din vechimea falnicilor geți.

Mai vin cu ceva dovezi – fotografia din stînga ce reprezintă un desen din secolul XVI – pentru a
arăta cum sutașii întunericului ne-au furat teozofia străbună și se fălesc cu ea că ar fi ieșit din îndră­
citul prepuț al Talpei Iadului sau de sub freza sclifosiților înțelepți greci. Șarpele are pe ceafă un moț
la fel ca cei de pe iconița (fotografia alăturată) turnată de geți înainte de cotropirea romană, pe mijlocul
trupului apare vasul cunoașterii, iar sub acesta se vede un leu, simboluri care se găsesc și pe obiectul
de cult get în partea de jos. Pasărea zburătoare de lîngă vasul de pe desen, seamănă° foarte mult cu Șaue
de pe cosonii geților, iar toate acestea dacă le punem lîngă celelalte dovezi ale tîlhărșagului, atunci va
trebui ca amarnic să ne socotim cu hoții de giuvaericale spirituale ce și-au îndesat rău sacii cu ceea ce
nu le-a aparținut niciodată, dar acum sînt proprietari de drept fiindcă nimeni nu a strigat de-a lungul
timpului: săriți că hoții ne-au jefuit pînă și de cenușa din vatră!
În condiții bune de vizibilitate, în constelația șarpelui se pot cerceta pe cer zonele întunecate și
minunatul vîrf unde sînt situați „Stîlpii Creației”. Imortalizați de către telescopul spațial Hubble, cu
ochiul liber sau mijloace tehnice mai simple nu îi vom vedea nici pe departe așa de viu colorați cum i-
a surprins născocirea modernă optică, dar este bine de precizat că ei sînt acolo și strămoșii noștri le-au
știut locul în cer! Dacă zicerea ar fi venit de la pîrliții ivriți, atunci ar fi apărut pe cer „stîlpul Talpei
Iadului”, adică falnicul legămînt tușinat și nimic din ce știm acum despre vechile mituri ale Creației.
Cred că acești stîlpi ai creației, în vechimea vechimilor cînd strămoșii noștri cercetau cu ochii și min­
tea, tainele Creației lui Anu, Gog sau Sîntu, atunci pe cer se vedea numai un stîlp fiindcă noi avem
Pomul Vieții cu un singur trunchi ce sprijină cu ramurile lui cerul, iar rădăcinile sînt înfipte undeva pe
sub pămînt pe partea de jos a oului ceresc. Și tot numai o singură coloană de lumină, ne spun miturile
noastre că leagă cerul de pămînt, la fel cum s-au descoperit mai multe asemenea obiecte arheologice
pe teritoriul românesc. În partea de jos a imaginii constelației șarpelui luată de telescopul Hubble, se
vede o nebuloasă subțire care se înalță în sus, parcă ar semăna cu un șarpe sau mai bine cu un balaur
cum se vede în fotografia alăturată. Și iarăși avem altă confirmare a bagajului uluitor de informații
adunat de strămoșii noștri de-a lungul a multor milenii, cercetînd cu mare însuflețire astrele așa cum a
scris și Iordanes în Getica despre vitejii geți, care între două bătălii își mai făceau timp și pentru cerce­
tarea plantelor de leac sau a stelelor. Alte jeguri care se țin spoite cu înțelepciune sau „alese” erau veș­
nic ocupate cu cercetarea „legămîntului” sau mădularului bărbăției și a grosimii pungii.
În emisfera nordică, lunile de vară sînt cele mai bune cînd constelația șarpelui se vede noaptea pe
cerul fără nori, deși ea are o intensitate a luminii scăzută, totuși poate fi observată de pe întreg pă­
mîntul chiar și numai parțial. Serpens Cauda (coada șarpelui) poate fi urmărită la culminația sa în data
de 21 iulie. Dar data maximei intensități la geți era o mare sărbătoare închinată lui Ili, Salvatorului
ceresc, Mîntuitorului sau Fiului Luminii, una din variantele mitologice raportate la fenomenul cosmic
amintit mai înainte, însă pricepuții iudeo-sataniști după ce au ajuns stăpînii imperiului roman în anul
380 și au împlîntat legămîntul Talpei Iadului în mințile Neamurilor, au confiscat și acest eveniment
pentru turta lor numind-o ca zi de cinstire a sfîntului Ilie. Întunecații au mutat data° sărbătorii pe 20
iulie, ca să-i mai ogoiască pe cei ce se țineau numai de cele strămoșești, nevrînd să fie dați după făcă­
tura Satanei și a Talpei Iadului. Numele Ili al sfîntului, în vechea limbă însemna Salvatorul, Mîntuito­
rul, călăuza sau conducătorul, a se înălța, a sparge, a se bate, a conduce, a fi mare, iar toate aceste
atribute se găsesc în descrierea lui Ilie din cultul iudeo-creștin, furate cu toptanul din vechea religie
strămoșească. Pentru a-i trăsni pe draci, vajnicul sfînt avea o sabie în trei muchii cu care îi lovea unde
îi prindea, iar cînd aceștia erau prea iuți de picior, din ea ieșea un fulger care le pîrlea blana și căl-
cîiele. Dar un cuțit cu trei muchii folosea și Mitra cînd sacrifica taurul solar, iar toți membri Dage Balo
din vechea structură de organizare a statului get, purtau la brîu un cuțit în trei muchii numit chiar dagă
sau dăgi la plural, obiect ce a fost purtat la chimir și de țăranii români pînă la începutul secolului XX,
fără însă a-i mai cunoaște semnificația. Prin cer îi aleargă pe draci într-un car de foc tras de doi sau
patru bidivii focoși, iar duruitul roților se aude pe pămînt sub forma tunetelor. Dar în cultul cabirilor,
carul solar tras de doi sau patru cai apare pe unele monezi ale conducătorilor din Macedonia și Tracia
încă din secolul IV î.e.n., iar în imperiul roman pe monezile unor împărați din secolul III al erei
noastre. Constantin cel Mare și-a pus acest simbol al religiei strămoșești pe poarta principală de intrare
în Constantinopol. Așa că jeguri nenorocite și trădătoare, să ne mai lăsați în pace cu latrinismul și
iudeo-cretinismul vostru satanist, că nu va mai curge multă apă pe Dunăre pînă cînd ne vom revendica
adevărata teozofie străbună pe care să o cinstim cum se cuvine. Însă cuțitul de sacrificiu al lui Mitra
era în fapt un tetraedru cu vîrful de sus foarte alungit, iar altarul acestuia era un pătrat care avea pe fața
dinspre credincioși o cruce cu brațele egale. Uneori această față era împărțită în două părți egale, iar în
fiecare dintre dreptunghiurile rezultate era cîte o cruce cu brațele egale.
Deci primele două corpuri ale geometriei sacre, erau și simboluri religioase în cultul practicat
de către strămoșii noștri, falnicii geți, la care vom adăuga multe altele în acest studiu!
Constelația Șarpelui este pe cer a doua ca mărime după cea numită Drako, Dragonul sau Hydra,
adică acel șarpe cu două sau patru picioare și aripi. Constelația dragonului (Draco în latină) se află pe
cerul nordului îndepărtat, iar pentru cei care o privesc din această emisferă, ea apare circumpolară. A
fost una dintre cele 48 de constelații enumerate de astronomul Ptolemeu în secolul II al erei noastre și
rămâne una dintre cele 88 de constelații moderne de astăzi.
Există trei perioade de timp cînd în această constelație se manifestă adevărate ploi de meteoriți lu­
minoși ce brăzdează ca niște balauri sau zmei crugul bolții cerești, parcă certîndu-se sau dîndu-și
poace ca niște răuleni ce au ceva anume de împărțit. În fiecare an, între 28 martie și 7 aprilie, Terra
parcurge curentul meteoric și dungi luminoase par să emane din cer dintr-un punct apropiat de granița
cu Cepheus. Activitatea acestui duș meteoric atinge primul vârf către 7 aprilie, ei fiind cunoscuți pen­
tru încetineala mare cu care se deplasează, așa încât se pot observa și urmări cu ușurință cozile lor
când constelația se află la cea mai mare înălțime! Pe 20 iunie, curentul Delta Draconidelor ajunge din
nou la un vârf. De astă dată, radiantul se află mai aproape de ruda Carului Mare și pot cădea undeva
între 10-100 de meteori pe oră, iar la 9 octombrie vedem al treilea vârf al ploii anuale de meteoriți a
Draconidelor. În mitologie, dragonul era foarte bine cunoscut. Pentru egipteni, acesta reprezenta figura
unei zeițe protectoare a cărei corp era o compoziție cu părți de crocodil, om, leu și hipopotam. Proba­
bil cel mai cunoscut mit dintre toate legate de dragoni, a fost cel a lui Ladon, dragonul cu o sută de ca­
pete care păzea merele de aur din grădina Hesperidelor, fiicele lui Atlas ce era mare rege la nord de
Istru, fiind prezent într-una dintre cele 12 munci ale lui Hercules. Acesta a reușit să-l păcălească pe
Atlas printr-un șiretlic specific oricărui negustor elen, așa încât a putut să-i înșfece merele de aur și să
dispară cu ele, iar în alta voinicul grec îl adoarme direct pe balaur cu ceva muzici alese și culege
poamele rîvnite, dar pentru că nu a stat de veghe la postul său, făcîndu-se vinovat de o asemenea nepă­
sare ce a dus la tîlhăria care bîntuie și azi lumea, Hera din milă l-a aruncat pe „adormitul” Ladon pe
cer într-o constelație unde stă și acum, iar noi îl putem vedea la locul de supliciu. Dragonul mai apare
în mitologia lor ca animal ucis de Cadmus odată cu fondarea orașului Theba din Grecia și un altul ucis
de Iason – tot un flăcău de-al° lor – care păzea lîna de aur la poale de Carpați. În miturile și legendele
poporului român acești dragoni sînt numiți zmei. Șarpele ceresc, dar și dragonul, așa cum se vede
atît pe jugul din Muzeul obiceiurilor populare din Gura-Humorului, cît și pe vasul de cult inca dar și
pe desen, are trei bucle în șerpuirea lui, amintind de cele trei maxime de luminozitate ale curentului
meteoric traversat de constelație – 7 aprilie, 20 iunie și 9 octombrie, deci nimic nou sub soarele min­
ciunii și al° hoției iudeo-cretine, chiar dacă adevărul este numai al nostru, însă deocamdată îngropat în
ură și venin satanist că nu-l mai poți opri să curgă. Constelațiile Ofiucus și Șarpelui se mai numesc în
tradițiile românilor și Calea Rătăciților, iar în vechile mituri și tradiții ale culturii populare românești,
atît balaurul cît și șarpele mai erau° numiți și Zmei.
În teozofia strămoșilor noștri, șarpele ceresc și balaurii sau zmeii erau două ființe de lumină diferite
și plăcute Ziditorului avînd un rol de veghetori sau paznici ai Legii Cerești dată neamului omenesc
pentru dreaptă rînduială. În lucrarea intitulată Datinile și credințele poporului român, scrisă de Elena
Niculiță-Voronca și reeditată de Saeculum București 1998, avem la filele 157 și 161 mai multe
legende despre aceste ființe fabuloase care au fost unul din fundamentele religiei geților și apoi în
„creștinismul popular’’ pînă către sfîrșitul secolului XIX, cînd le-a cules autoarea în anii 1890. Dau
cîteva din ele pentru a înțelege, cum au reușit geții să lege imaginarul individual și colectiv de o
teozofie uimitoare, pe care grecii au furat-o în mare parte cum ne-a lăsat mărturie și Clement din
Alexandria, numind-o filozofie, iar cu ea se fudulesc de mai bine de 2500 de ani. „Zmeul, balaurul se
face din șerpe, dacă n-a mușcat pe nimene 12 ani și n-a văzut pe nimene; atunci capătă picioare și
aripi și-i zmeu. Cînd iese din pădure, copacii se pleacă într-o parte și el se ridică și se duce în nouri.
Acolo ei rînduiesc cu tunetul și cu fulgerul, cu ploaia și cu piatra. Cînd se aud în cer bubuituri de
tunete, hurducături și nourii se frămîntă, sînt ei. Ei umblă să omoare pe Dracu și unde-l văd că se
ascunde, sub vită, sub om, îl trăsnesc. Zmeii, după ce se rădică, merg la Dumnezeu, și zic: «Acum
trebuie să prăpădim lumea Doamne, că se fac prea multe păcate»! Da Dumnezeu zice: «Încă nu, încă
nu»! Ei dau ploaie ca să prăpădească lumea, dau piatră și viermi… Sînt în cer niște zmei, puteri ale
lui Dumnezeu, ei sînt doi, unul de răsărit și altul de asfințit. Cel de la răsărit e de ploaie, cel de la
asfințit de secetă și cînd se face furtună se aude tunînd și se vede fulgerînd, ei se bat. Atunci sloboade
săgețile cel de la răsărit spre cel de la apus și vezi pe cer cum unul dă în altul. Dacă dovedește cel de
ploaie e anul mănos, dacă cel de secetă, e secetos… Zmeul e foc; dacă vezi o lumină săgetînd, acela
e zmeu.” Și a doua culegere la fel de importantă ca prima ce ne prezintă în mentalul strămoșilor noștri,
aceste ființe de lumină „puteri ale lui Dumnezeu” care vegheau atît cerul cît și pămîntul împotriva
celor puși pe rele apucături și năravuri.
„Solomonarii au școală unde învață și nu fiecare iese solomonar, ci din șepte unu; ei au o carte și
din aceea cetesc de fac ce știu ei. Învață în orașul sau cetatea Babarului… Solomonarii sînt oameni ai
lui Dumnezeu și numai unul din șepte iese solomonar; ei merg de dau piatră ca să pedepsească pe cei
ce nu țin sărbătorile, sau poate au° greșit ceva înaintea lui Dumnezeu... Dacă vezi în pădure un șerpe și
ieai o vargă și îl croiești cu dînsa, pielea ceea e fragedă și se rupe în două; coada rămîne, iar capul cu
bucata cealaltă scapă și trăiește mai departe; atunci el se cheamă holtuănit. Atunci el merge la borta lui
și se adună mii și mii de șerpi, toți pun capetele unul lîngă altul și suflă, stuchesc niște spumă, de se
face coșcogea movilă; pe aceea atîta o fierb, pînă se face piatră scumpă. Piatra ceia nu poate nimeni
să o ieaie, decît cel holtuănit; acela o înghite și fuge iute în pămînt de ceilalți, că l-ar suge, l-ar omorî
de ciudă, și stă acolo adînc, să nu auză nici glas de om, nici glas de pasere, șepte ani. La șepte ani iese
cu aripi și cu picioare de balaur; umblă prin pădure și poate înghiți și un copil, așa-i de mare și poate
zbura la cer. El e sfînt și bun la Dumnezeu; mă rog dacă îl primește în cer! Are solzi ca de pește, lați
ca palma și vineți, săgeata nu-l străbate decît împotriva solzilor, urechile îi sînt galbene și capul ca la
cîine. El e vînăt pestriț, mîncarea lui sînt fragii. În cer sînt balauri, nouă de dînșii și se arată cîteo­
dată, dar Doamne ferește să vie vreodată jos, ar arde tot pămîntul cu duhul ce iese dintr-înșii, cu
para lor! Tocmai cînd va fi sfîrșitul lumii, atunci îi va trimite Dumnezeu la oameni, dacă nu se vor
pocăi, și-i vor arde cu foc. Și aceia balauri sînt tot așa făcuți, numai cînd acolo la Dumnezeu au crescut
în puteri, se întind lungi, lungi, ca o pînză pe cer… Balaurul se face din șerpele care a înghițit mai
degrabă piatra cea scumpă, ce o fac ei; șepte ani după aceea capătă aripi și picioare și solzi ca galbenii
pe el, iar înlăuntru foc. Balaurii au pe cap o coroană.” Să ne lămurim cu aceste ziceri care te dau în
cap dacă nu știi cine ești și de ce gîndeau așa strămoșii noștri, dar ele mai sînt și dovada înspăimîntă­
toarei îndobitociri la care a fost supus poporul român de către clica de criminali și trădători ce au ajuns
prin viclenie, manipulare și teroare, să conducă rosturile Neamului și Țării în ultimii 160 de ani. Nea­
mul mioritic, tot ținîndu-se de cele bătrînești și-a botezat feciorii și cu numele de Drăgan, să-și aducă
mereu aminte că-l voiau voinic și viteaz ca un zmeu/Dragon. Dacă românii erau° dați după facă- Tora
sataniștilor, atunci cei cu bărbăție, indiferent dacă sînt mari sau mici trebuiau să poarte și nume ca Su­
lan sau Satan, drăgălășenii atît de scumpe iudeo-cretinilor; dar ei și astăzi se mîndresc cu Dan, Radu,
Ion, Noe, Pantelie, Antonie, Sarmis, Mitru, Mitrache, Petr(e)a, Luca, Matei, Gelu, Goe, toate găsite și
pe tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți. În irlandeză dragan înseamnă balaur, zmeu sau șarpe!!
 Alături de aceste mituri fabuloase care au fost parte din religia geților, vin și cu dovezi arheologice
pe care încă nimeni nu a îndrăznit să le declare falsuri așa cum au facut-o cu tăblițele de plumb. În
stînga este un solomonar strunind șarpele ceresc, plăcuță de aur ce face parte din tezaurul descoperit la
Lechința, județul Bistrița-Năsăud, executată în secolele VII-VI î.e.n. Dar solomonarul nu are barbă și
ar putea fi femeie deși în legende nu se pomenește că ar fi fost și solomonărițe, însă unele ziceri pe
care le voi da în continuare vorbesc despre Zîna sau Mama Pămîntului care era slujită de șapte șerpi –
perechile zmeilor – pentru orînduirea pămîntului. Povestioara culeasă de E. Niculiță-Voronca ne vor­
bește peste timp tocmai despre aceste ființe de lumină puse în slujba Maicii Pămîntești, cum a fost tra­
dus numele personajului după scrierile esene, găsind-o în fragmentul intitulat Îngerii „… Noi chemăm
bunii, puternicii, binefăcătorii/ Îngeri ai Tatălui Ceresc și ai Maicii Pămîntești… Noi cinstim toți
îngerii/ Care se înalță pentru veșnicie în mijlocul Mării Eterne./ Noi cinstim toți îngerii/ Buni, viteji și
generoși,/ Ai lumii fizice a Maicii Pămîntești/ Și aceea ai tărîmurilor nevăzute/ Ale Lumilor Cerești ale
Tatălui Ceresc. Noi lăudăm binecuvîntații îngeri nemuritori/ Cu înfățișarea splendidă strălucitoare,
Creaturi mărețe și credincioase Tatălui Ceresc,/ Ei care sînt nepieritori și sfinți./ Noi venerăm străluci­
torii, glorioșii,/ Generoșii îngeri sfinți, Aceia care conduc drept și care chibzuiesc toate lucrurile cu
dreptate.” Dacă tragem cuvîntul Zîna după calapodul vechii limbi carpatine avem zi: boare, suflet,
ființă, credință, adevăr, a se înălța + na: om, a pregăti, pămînt, bărbat, femeie; trebuind să-l înțelegem
după gustul nostru de azi ca femeia de lumină, sufletul pămîntului sau ființa pregătită, adică binecu­
vîntată de Legea sau înțelepciunea Tatălui Ceresc. La fel soațele acestor dragoni sau zmei care se nu­
meau Zîne, le-au învățat pe nevestele geților să-și boteze fetele cu acest nume Zîna, el venind peste
timp în onomastica nostră de astăzi împreună cu Zoe, Lia, Emi, Irina, Marica, Sarmisa, Sarmisia și Le­
lia. Și armînii din sudul Istrului au în poveștile lor Zîna ca duh feminin bun cu care își mai alină sufle­
tele de minciunile „fraților lor greci”.
Basmele românilor ne mai spun că acești zmei aveau și niște mîndrețe de zmeoaice sau zmeulence
numite de mioritici Zîne, că nici nu știi cum să le spui să nu sparii lumea de cîtă prostie s-a întărit ca
piatra pe plaiurile noastre străbune. La fila 448 a lucrării amintită mai înainte, autoarea ne aduce în
această direcție o mărturie a timpului despre aceste ființe de lumină cerească iubite de Ziditor. „La
munții cei mari sînt Zînele lui Dumnezeu. De demult, zînele umblau pe pămînt, pe cînd era pămîntul
curat și erau oameni buni, dar amu nu mai vin. Zînele erau tare bune, sînt șapte de dînsele, ielele ce
vin vara sînt numai slugi de-ale lor. Zînele sînt femeile zmeilor, zmeii sînt ca și oamenii, numai că° au
putere mare. Marele Ion a vrut să fure pe o zînă de la zmei, dimpreună cu un copac din grădina lor,
care într-o zi înflorea, se cocea și se trecea, dar n-a putut… Zmeii acum n-au nici o putere, că pe dînșii
i-a închis Dumnezeu în turnul Babilonului; acolo le-a dat să șadă, ș-acuma nu pot pătrunde la oameni
să le facă rău. Cu zmeii șerpi, orînduiește Zîna, sau Mama Pămîntului. Ea orînduiește cu pămîntul
așa cum Dumnezeu orînduiește cu ceriul și cu lumea toată. Mama Pămîntului stă acolo unde răsare
soarele, acolo e mare fierbințeală, mare foc… Mama Pămîntului stă în pămînt; cînd se revarsă apele
mari, ea dintr-însa le sloboade și cînd e secetă ea le° înghite.” Găsim în acest citat atît o bucată din ve­
chea religie strămoșească dar și alterarea ei de către iudeo-creștinism prin introducerea sechestrării
zmeilor în Babilon de către Iahwe al acestui cult falic-satanist ca să nu mai facă rău oamenilor, adică
afacerea a devenit curat sau cușer Talpa Iadului și Satana! Dar mai găsim aici o informație° uimitoare;
zmei-șerpi erau slujitorii Mamei Pămîntului – numită și Zîna – ca mari dregători pentru menținerea
bunei rînduieli după Legea Tatălui Ceresc. Ei aici parcă mi-a venit să strig de bucurie că mai am un
prilej să le trag o ploaie de poace jegurilor ce se tot fudulesc cu legămîntul tartorului întunericului că el
ar fi zidit, croit, zămislit și chiar misit pe toți dracii, dîndu-le în stăpînire veșnică pămîntul în lung și-n
lat împreună cu întreg neamul omenesc.
Să le arăt nemernicilor care și-au făcut din minciună cea mai puternică dovadă a „adevărurilor re­
velate”, mai aduc de mărturie cuvințelul neaoș mioritic șercane ce a străbătut timpul venind din limba
zeilor cu sensul de balauri, șerpi fantastici ce ar purta norii și ar aduce grindina. În eme-gi, limba ce o
vorbeau și neamurile carpatine prin mileniile V-IV î.e.n. cuvîntul șe-er-ca-an-e înseamnă a acoperi cu,
a străluci, a lega, a fi obligat, a uimi, a înfrumuseța. Este tocmai ce ne-au lăsat ca zestre a minții și su­
fletului străbunii noștri, frumuseți ce au fost culese pe la anii 1890 de către E. Niculiță-Voronca și care
ne spun că acești șerpi de lumină plini de strălucire°, iubiți de Ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor,
acoperă crugul ceriului dintr-o parte în alta, legîndu-le în lumina Tatălui ceresc. Strîngătorii eleni an­
tici ne-au lăsat o povestioară cu femeia-șerpe Echidna, fiică de titan, adică venită din ceruri așa cum
spun și legendele noastre rămase din bătrîni, avîndu-și sălaș regal dăruit de fratele ei titanul Atlas,
undeva în nordul Istrului. Dar palatul ei era sub pămînt și spun cei ce ne-au transmis aceste fapte, că
dihania înfuleca la oameni de a băgat groaza în ei că le umblau genunchii mai rău decît roata morii,
numai curajosul Hercules s-a încumetat să se apropie de ea găsind-o° frumoasă și bună de prăsit, așa că
au stat încolăciți ceva vremuri de unde au ieșit Agatîrsul, Scitul și Tracul, adică strămoșii acestor nea­
muri. Poate din această nebunie antică, unii greci de azi spun că au avut o împărăție de la Marea Balti­
că pînă în Pelopones, iar românii și armînii nu ar fi decît niște „eleni” latinizați! Chiar și numele celor
două ființe scoborîte din titani Echidna și Tifon, ne arată originea lor neaoș carpatină fiindcă Echidna
descompus, ar însemna după regulile acestei limbi; stînca sub care lenevește cea care strălucește, sau
omul ce stă retras și veghează (eg/igi = ochi, a privi, a spune, a scînteia, înfățișare, a avea grijă + id: a
lenevi, a lîncezi + na: om în viață, a se culca jos, stîncă, cristal de stîncă). La fel vin rosturile și pentru
Tifon, soțul Echidnei, nume dat după pană elenistă, dar el suna altfel în limba zeilor și cred că era așa:
ti: viață, trai, natură, a locui + bun: astru, corp ceresc, opaiț, luminat, adică lumina din ceruri care a
adus viață sau ființa din ceruri care locuiește sub stîncă. Locul mitologic unde își avea sălașul Echidna,
ne-a fost transmis peste veacuri prin povestea Zînei, adică a femeii-șarpe ce locuia în peștera Muera
din munții Parîng, unde ființa de lumină îi ajuta pe cei vitregiți de natură în a avea urmași. Zicerile
noastre mioritice despre balauri și șerpi, nu ne lămuresc dacă balaurii erau cei ai lui Dumnezeu cum se
poate lesne înțelege în astă direcție, iar șerpii ai Mamei Pămîntului sau poate că ambele cete de ființe
fabuloase aparțineau° Ziditorului. Să-i spun acestei tagme de întunecați care ne-a pus în spate cel mai
mare rău din istoria lumii, ca să crape de ciudă: am fost eseni, adică gețibegeți, de la facerea lumii și
pînă astăzi chiar dacă am rămas din acest cin mult mai puțini! Dar ne vom aduna, trezindu-ne din mo­
cirla iadului iudeo-satanist și necruțător ne vom socoti cu toți oștenii întunericului! Armînii spun zmei­
lor, tana, dar cuvîntul înseamnă ceață sau nebuloasă, adică taman ce erau și aceste ființe cerești fără
corp fizic ci numai eteric și de lumină, adică titani.
Mai avem în a ne lămuri pe deplin cum erau vremurile acestor ființe de lumină, aducînd spre lumi­
nare și cuvîntul ciangă cu sensul de șarpe, iar peiorativ impus de iudeo-cretinism, înseamnă dracu.
Emeșii ne-au lăsat cuvîntul cianga/ki-anga care înseamnă a iubi, a arăta afecțiune. Geții cînd plecau la
război, purtau în sîn și un șarpe ca întrupare pămîntească a celor din ceruri ce vegheau la buna rînduire
a Căii Adevărului și Dreptății, dar și călăuză a celor ce își dădeau viața pentru Sfînta Geție, iar sufletul
lor devenea ansi, adică binecuvîntați de divinitate. Noi mai păstrăm și astăzi această realitate ancestra­
lă prin zicerea; „te-am crescut la sînul meu ca pe un șarpe” sau „l-am încălzit ca pe un șarpe la sîn”,
sensuri profunde care ne duc și la povestea șarpele casei din vechile tradiții mioritice!
Animalul fabulos de pe plăcuța anterioară este un fel de șarpe care are un cap de cîine ce poartă o
coroană întocmai cum ne-au venit zicerile românilor din vremurile uitate de timp și amintite mai înain­
te. Spre dreapta este un detaliu din tezaurul descoperit la Sînnicolaul-Mare, județul Timiș, executat la
mijlocul secolului III al erei noastre, unde apare un balaur încălecat de o căpetenie ce săgetează un
animal care seamănă cu un leu. Balaurul are pe cap o coroană, dar chipul este de om purtînd barbă
cam cum apar unii îngeri ai geților. Mai are aripi și gheare, iar trupul îi este acoperit de solzi, întocmai
cum ne-a adus mărturia E. Niculiță-Voronca în lucrarea amintită. Lîngă acesta am pus o brățară a
strămoșilor noștri care este sub formă de spirală, în ambele capete terminîndu-se cu un cap de șarpe
mai ascuțit ce dovedește legătura religioasă dintre obiectele prezentate, iar în capăt este o barcă solară
formată din trupul a doi șerpi cu capetele asemănătoare celor de la noi și Ki-en-gi, folosită azi de către
incași în ritualurile lor religioase.

Dar aceste animale mitologice din zicerile și dovezile arheologice de la noi, le găsim și la
neamurile care au migrat din toriștea carpatină către alte zări mai strălucitoare sau mai întunecate după
cum le-a făcut istoria. În stînga este un sigiliu emeș de la începutul mileniului III î.e.n. unde ambele
animale din mitologia geților se văd pe el, atît șarpele cît și balaurul. Lîngă el este un detaliu al sigiliu-
lui unde se vede mai bine partea de sus a animalelor și alături este un desen care prezintă desfășurat
scena de pe sigiliu. Aici numai balaurul poartă un fel de coroană specifică divinităților din religia lor.
În capătul din dreapta al rîndului este zeul-șarpe Neheb-Kau din religia vechilor egipteni care are aripi
și un cap de cîine asemănător cu cel de pe sigiliul emeș, fiind considerat invincibil atît în lumea reală
cît și în lumea de dincolo, stînd mereu la pîndă lîngă lacul de foc numit Rosetau.
Miturile creației lumii la vechii emeși amintesc de două făpturi mitologice ce au forma unor șerpi
obișnuiți sau cu aripi ori reptile numite Mušhuššu și Bašmu care erau și două constelații astronomice
cu numele celor doi „șerpi”. Dacă dăm cuvîntul Mušhuššu după tipicul emegi avem, muș: șarpe + huș:
a fi mînios, roșu + șu: stăpînire, îndemînare, a acoperi cu nori, rugăciune, a semăna și sensurile ne
aduc aminte de acei balauri certăreți din zicerile noastre populare ce se bat între ei, dar au ceva ciudă și
pe bieții muritori, dîndu-le grindină și furtuni peste cap. După unele descrieri akkadiene, el ar fi un fel
de animal hibrid cu elemente luate de la dragon, leu și păsări, aducînd cu Hydra din mitologia grecilor,
dar sigiliile emeș îl înfățișează ca pe un șarpe cu un cap apropiat de cel al cîinelui sau lupului. Numele
celei de-a doua divinități dată tot după acest calapod ne dă astfel, ba: suflet, a lua parte la, a dărui + zi:
credință, cinste, religie + mu: faimă, familie, vorbă, a binecuvînta, a înflori, adică o viață dusă în cre­
dință sau sufletul care înflorește în cinste, amintindu-ne de vechile credințe ale noastre care spun că
zmeii de lumină de pe crugul ceriului erau iubiți de Dumnezeu!
Bašmu a fost un șarpe cu coarne cum ne arată și sigiliul emeș, fiind scris în cuneiformă sub forma
MUȘ.ȘA.TUR, unde avem, muș: șarpe + sa: grație divină, jumătate, a fi bun, prietenos, frumos, prima
fîntînă, căpetenie, a conduce + tur: copil, nou născut, o metaforă pentru temple. În emegi si-mu
înseamnă cu coarne° sau coarne strălucitoare, de unde la noi a rămas smeu, iar la vechii egipteni Smu
pentru Seth. Bašmu era la emeși un șarpe cu două picioare din față și aripi fiind simbolul ceresc al
constelației Hydra, prescurtat Mus, dar sigiliul îl prezintă că are patru picioare, adică traducerea nu a
fost făcută corect. În eme-gi, scrierea în cuneiforme a numelui constelației, poate însemna și nașterea
din zeița șarpe, cam așa cum știm noi despre nașterea neamului get din femeia-șarpe Echidna, fiica
titanului Atlas care avea împărăția în jurul Carpaților, iar cea mai veche menționare a divinității apare
în secolul XXII î.e.n. pe o inscripție găsită pe un cilindru ce a aparținut lui lugal Gudea.
În scrierea esenă Cartea lui Eno, ce povestește despre ridicarea la ceruri a patriarhului arimin, se
amintește cum în al cincilea cer: „Am observat apoi alte două făpturi cerești, soți ai Soarelui care se
numesc Cauti (Caută, Cercetează) și Cautipati (Cercetează pățaniile) Judecă cinstit. Avînd cap de cro­
codil și picioare și coadă de leu, seamănă cu un curcubeu cu nuanțe violete cu o lungime de 900 de
stînjeni. Cele 12 aripi ale lor sînt precum cele ale îngerilor, și ele îngrijesc cu blîndețe de Sfîntul Soa­
re, însoțindu-L neîncetat, aducînd, așa cum le-a cerut Dumnezeu, căldura și roua. Astfel se învîrte și se
răsucește Soarele, înălțîndu-se pe cer și trecînd pe sub Pământ, fără ca razele lui să se oprească vreo­
dată din drumul lor.” Cum acest izvor este cel mai apropiat de imaginea sigiliului emeș, înseamnă că
la trecerea dintre milenii, strămoșii noștri carpatini încă mai aveau în cap aceste concepte teozofice
care făceau cinste oricărei minți subțiri. Și mai avem o surpriză pentru românii înrăiți în minciuni și
făcături; toate popoarele slave au în mitologia lor cuvîntul zmaj sau smu și zmija pentru șarpe așa cum
ziceau și vechii carpatini zmeu sau emeșii zimu, iar zmaj (zmai) este dragonul din basme, cuvînt care la
greci înseamnă „cel ce te fixează cu privirea”. Dacă avem în vedere că slavii au practicat mai multe
secole religia geților, atunci apare ca firesc faptul că au împrumutat și cuvintele legate de cultul crucii.
Dar rămășițe ale vechii religii strămoșești, mai găsim în sudul Macedoniei° antice cu legendarul
munte Pangaion unde era un centru de cult al lui Dio Nisa după versurile homerice, situat în sudul
ținutului la vărsarea rîului Struma în Marea Egee. Numele muntelui vine de la vechile cuvinte arimine
panga: cioc, vîrf + ion: ființe de lumină, îngeri, cu trimitere exactă la vechea teozofie arimină care
spune că ființele de lumină împreună cu Tatăl Ceresc se adunau într-o cetate de pe cel mai înalt vîrf de
munte. În munții Rodopii Orientali din sudul Bulgariei de azi era vîrful Dragoion compus din Drago
sau drako: balaur, șarpe + ion: îngeri și iarăși ne găsim urmele istoriei și spiritualității acolo unde nu
vrea nimeni să le caute. Iar noi ne mai amintim la sfîrșitul lunii februarie de sărbătoarea Dragobete
(Drago: fuiorul sau șarpele de lumină venit din cer + bete: moț, așa cum apar ei pe iconițele geților)
care vrea să aducă rodnicia și înnoirea naturii și a neamului omenesc, ce coincide cu apariția constela­
ției Dragonului pe bolta cerească cînd se poate observa cu ochiul liber. Mai ținem, ca să alungăm urî­
tul, la 24 iunie sărbătoarea Drăgaica, poate o soață a balaurului de lumină sau dragonului.
Dar și steagul geților era format dintr-un șarpe care avea un cap de lup, ambele animale fiind tote­
muri în religia străbună, iar faptul că românii povesteau despre aceste întrupări fabuloase ale religiei
geților pe la anii 1890 cînd s-a făcut culegerea „poveștilor”, arată că neamul mioritic era ținut priponit
de Carpați încă din mileniile V-IV î.e.n. fiindcă doar legătura spirituală transmisă oral din generație în
generație, de-a lungul a peste VII milenii este unica explicație de bun simț a legăturilor existente între
dovezile arheologice și conceptele teologice ale religiei strămoșești ajunse pînă la noi sub forma cultu­
rii religioase a poporului român, însă fără nici o legătură cu Tora și din evangheliile iudeo-creștine.
Și pîrliții ivriți pe vremea cînd nu erau îmbolnăviți de lepra vedeniilor și tîmpeniilor sataniste,
iubeau acest animal fabulos și chiar l-au adus în cultul lor cum găsim în făcă-Tora la Numeri 21,9:
„Moșe a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină, și oricine era mușcat de un șarpe și privea
spre șarpele de aramă, trăia”. Adică să ne deslușim după minticica noastră mioritică, Moșe al lor încă
nu era în mare iub sau nici chiar mic cu Talpa Iadului ori cu Satana fiindcă amarnic l-ar fi supărat pe
Întunecimea Sa asemenea gînduri. Și în Evanghelia lui Ioan la 3,14 este amintit șarpele de aramă făcut
de Moșe în pustiu: „Și, după cum a înălțat Moșe șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul
Omului”. Ei aici e mare prăpăd, dacă el vedenistul consideră șarpele ca o ființă foarte apropiată de
Ziditor, dînd-o ca exemplu de urmat chiar pentru „Fiul Omului” adică întruparea pămîntească a lui
Dumnezeu, atunci trebuie să punem mîna pe par și să-i cotonogim cu mare îndîrjire pentru nelegiuirile
făcute împotriva istoriei și religiei strămoșilor mei geți. Cei care se țin urmași ai latinilor sau dacilor,
să-și caute obîrșiile în legămîntul Talpei Iadului fiindcă de acolo vine tot răul neamului omenesc. Dar
informațiile aduse ca mărturie peste timp ne mai arată și cînd Tora a fost prelucrată și împănată cu fel
de fel de vedenii și tîmpenii, adică din secolul I al erei noastre și au ținut-o așa în „revelații sataniste”
cîteva sute de ani, ca să le fie ticăloșia de necontestat și chiar veșnică. Hoțomanii ivriți nu au luat
numai concepte și scrieri din religia geților pretinzînd că au ieșit de sub îndrăcitul lor țest, ci chiar
numele profetului lor, preaiubitul Moșe.
În limba rumună cea veche și adevărată, avem spre aducere-aminte celor care încă nu s-au zărghit
de atîta turbare latrinistă și alte sminteli sau cotcodăceli, cuvințelele neaoșe moși: strămoși, ziditorii
unui clan sau neam, sărbători închinate strămoșilor, bunic, bucată de pămînt lungă și îngustă pe care o
primea orice familie pentru folosință din cea a obștei; moșie: suma moșilor; moșier: stăpînul sau admi­
nistratorul unei moșii; a moși: a ajuta la naștere o femeie, a migăli; moșneag (muș: șarpe, teren +nig:
drag, scump): persoană în vîrstă° care a lăsat în urmă și urmași sau a făcut degeaba umbră la pămînt. în
emegi, cuvîntul moșe vine de la muș/moș: șarpe, a șerpui, diademă, a străluci, a radia, drag, scump,
teren cultivat, suprafață, sensurile arătînd o legătură directă și explicită cu înțelesurile cuvintelor vechi
românești. Iar dacă rămînem la scornelile lor unde se vede scriind și se aude răcnind către cele patru
zări că șarpele a ajuns după unele „vedenii” animalul dracului cum scriu în Apocalipsa 20,2,3,7,8, asta
înseamnă că și Moșe era un credincios slujbaș al Satanei după cinstitele și revelatele lor mărturii,
adevăr pe care îl poate afla oricine citind cu atenție scrierile mozaicilor livrate la pachet leprelor iudeo-
cretine pentru veșnică îndobitocire a goimilor. Simbolul balaurului ceresc îl găsim și în mitologia chi­
neză, fiind considerați nemuritori, purtători ai înțelepciunii cerești, aducători de noroc și mesageri între
divinitate și oameni, ocupînd locul trei în ierarhia sacră, după cer (yang) și pămînt (yin). Chinezii aveau
în mitologia lor patru tipuri de dragoni: dragonii cerești, paznici ai palatelor divinităților; dragonii
înaripați, stăpînii vînturilor și ploilor; dragonii de pe pămînt care apără apele curgătoare și dragonii
paznici ai comorilor care apără comorile pămîntului. Dragonii lor au mai ales caracteristici yang, sînt
maiestuoși, inteligenți și puternici, dar parcă sînt copiați din zicerile noastre așa cum este dovedit
de „basmele și poveștile” adunate cu atîta sîrg de autoarea menționată spre a rămîne aducere-aminte și
urmașilor. Iar dacă mai punem de partea adevărului vizita împăratului lor Mu, la „Regina Vestului”
sau „Maica Apusului” care își avea palatul pe Muntele Sfint unde era și osia lumii, pentru a lua bob de
înțelepciune ca să ducă poporului° său, atunci va trebui să punem mîna pe băț și să obligăm toate gunoa­
iele și leprele care au scuipat cinstitul obraz străbun, să-și ceară iertare, iar trădătorilor de Neam și Ța­
ră le vom găsi noi destule țepe.
Pînă mai ieri, românii țineau Ziua șarpelui de sfîntul Alexii cînd acesta ieșea din ascunziș (17
martie după unele ziceri, dar altele dau data de 1 martie cînd Tatăl Ceresc a început Zidirea lumii ma­
teriale prin aruncarea fulgerului de lumină – care avea forma unui fuior strălucitor sau un șarpe
luminos – în întunericul de nepătruns de unde a început totul să se miște, să se nască și să moară) și nu
trebuia să-i pomenești numele ca să nu-l chemi asupra ta fiindcă s-ar putea să-ți aducă mari supărări.
Micii proprietari de pămînt din Muntenia s-au numit în feudalism moșneni fiindcă se țineau ca Neam
Scoborîtor din Zei (muș: strămoș, a moși, populație, șarpe + nini: regină, stăpînă, așa cum a fost Echid­
na, ființă cu partea de sus a trupului de om și de la brîu în jos șerpoaică, fiică de titan, mama neamu-
rilor arimine), iar memoria colectivă prin analiza semantică a vechii limbi carpatine, tocmai asta ne
dezvăluie. Dar șarpele mai avea la noi o sărbătoare și la 14 septembrie, de Ziua Crucii numită și Ziua
Șarpelui. Existența în calendarul popular a zilei șarpelui care marchează coborârea șerpilor sub
pămînt ca urmare a începerii scurtării zilei și apropierea venirii frigului, constituie dovada că șarpele a
simbolizat dintotdeauna pe aceste meleaguri regenerarea. Mai mult, pornind de la faptul că la latitudi­
nea României constelația Șarpelui apare pe cerul nocturn în luna martie și dispare în septem­
brie, adică exact în intervalul când șerpii sînt prezenți în manifestarea vieții pe pămînt, justifică pe
deplin cinstirea acestui totem în religia strămoșească.
Balaurul de la noi numit de alte popoare vechi dragon, dracon sau drac, confundat și cu șarpele
uriaș, avea o tradiție puternică în culturile Europei antice fiind o ființă de lumină iubită de Ziditor așa
cum ne spun și miturile din cultura populară a românilor. În perioada feudală acest simbol drag multo­
ra – dar nu și iudeo-sataniștilor – s-a perpetuat prin ordinul nobiliar al dragonului din care a făcut parte
și domnitorul Vlad Țepeș împreună cu tatăl său, fiind numiți pentru asta și Drăculești. Cuvîntul vine
din vechiul lexic folosit de neamurile carpatine în mileniile V-II î.e.n., fiind format din fonemele di: a
sfătui, a judeca + rag: a aprinde focul, a bubui, a răni, a ucide, a se roti, a se revărsa, a conduce + on: a
se aduna, soți; iar toate aceste sensuri se găsesc în ceea ce spun legendele noastre despre zmei sau
balauri. Dar cuvîntul în cultura celor din jurul nostru poate fi rezultatul altei combinații lexicale fiindcă
el a însoțit religia geților timp de cîteva milenii și pentru a înțelege cum erau vremurile atunci mai dau
trei variante de formare a vorbei discutată mai sus. Putem pune în context dir: adunare, a pluti, a fi cel
mai + ag: coroană, cinste faimă + on: soți, a se strînge; dira: a descoperi, a fi superior + gun/gon: a
scînteia, dungă, multicolor, strălucitor; di: a se revărsa, a sfătui, hotărîre, judecată + ra: a conduce, a
călători, a străluci + gun/gon: colorat, a curge, adunare. În limba română veche cuvîntul balaur vine
din același fond lingvistic vechi fiind compus din bala: a săpa de-a lungul, fus, a se lungi, a se răsuci, a
salva, a cădea în torente, a porni un atac, putere, luminos, foc, mișcare rapidă + ur: gaură, văgăună,
neam, a conduce, a pisa, a uda, a face să răsune, suflet. De aceea strămoșii noștri și-au numit sistemul
de conducere colectivă Dage balo (Frăția celui Ales sau Frăția Înțelepciunii Cerești) fiindcă ei și-au
pus întreaga existență sub pavăza acestui totem sacru venit din lumina și înțelepciunea Tatălui Ceresc,
pe cînd mozaicii și iudeo-cretinii stau sub puturoșenia legămîntului, adică falusul Talpei Iadului. În
aceste înțelesuri profunde ale existenței neamului mioritic trebuie căutată ura nemărginită a mozaicilor
și iudeo-creștinilor față de religia geților și fanatismul lor în a distruge orice urmă a cultului carpatin.
De aceea iudeo-creștinismul a prezentat în fals balaurul sau zmeul ca întruchipare a Satanei, fiindcă ei
chiar urmăreau° distrugerea totală a acestei religii, ori demonizarea era cel mai bun mijloc de a falsifica
o cultură pe care urmărești să o ștergi din istorie. Așa l-au pus ei pe „viteazul Ghiță legionarul” să uci­
dă dragonul sau balaurul și tot așa o altă lepră cum ne zice Apocalipsa s-a cățărat în înaltul cerurilor
pentru a înșfăca de coadă „șarpele cel vechi” și a-l arunca în lacul de foc alături de „proorocul min­
cinos” după care s-au tras toate zăvoarele, inclusiv cel al uitării. Tot în această cale mai amintesc
pentru luminare că în multe tablouri religioase iudeo-creștine, apare ispitirea Evei de către șarpe și
alungarea primei familii din rai precum și blestemarea ei de către întunecatul Iahwe. Tabloul are de
obicei în mijloc Pomul Cunoașterii Binelui și Răului sau Mărul Roșu din cultura noastră, pe tulpina
căruia este înfășurat sub coroană un șarpe (totemul lui Anu, Gog sau Sîntu) ce îi dă Evei – personajul
din stînga – un măr, iar în dreapta Adam se uită cam tîmp la ce se petrece. Vedem din această interpre­
tare a religiei geților că monștrii iudeo-sataniști au urmărit să pîngărească fundamentele creștinismului
arimin ale strămoșilor noștri care considerau totemul șarpelui de lumină ca o întrupare a cunoașterii
dumnezeiești, mărul era rodul Pomului Cunoașterii Cerești, iar femeia era tocmai izvorul zidirii nea­
mului omenesc și cea care aduce înveșnicirea acestuia pe pămînt. Tartorii ne sugerează că Adam a
devenit victima șireteniei șarpelui – pe care l-au făcut animalul Satanei – și a lăcomiei femeii sale, adi­
că sacrul din religia geților a devenit blestemat și satanist în făcătura lor, iar pe Satana și Iahwe sau
Talpa Iadului trebuie să-i avem de cei mai iubiți și mai cinstiți ziditori ai văzutelor și nevăzutelor. Pe
la noi mai sînt unele povești despre șanțurile adînci ce brăzdează pe distanțe lungi unele șesuri, care
spun că au fost făcute de către balauri în trecerea prin acele locuri, fiind numite și „brazde”. Aceste
gîrle erau săpate după zisa poveștilor de trupurile uriașe ale acestor ființe, dar miturile se referă la ba­
laurii pămîntești, adică acei șerpi uriași pe care îi orînduia Mama Pămîntului și nu la cei cerești care
erau de lumină și foc. Străbunii noștri făceau o distincție clară între șarpele ceresc și șarpele pămîn-
tesc, adică întruparea primului pentru vegherea pămîntului, dar și întruchiparea forței Maicii Pămîn­
tești prin șarpele uriaș ce colinda munții și văile în preumblările încă neînțelese de om. Însă alte legen-
de mioritice povestesc despre veghetorii Maicii Pămînt numiți Zîna, ce ar fi tot niște făpturi de lumină
cu trup de șarpe ce poartă pe cap o coroană.
Și cuvîntul zmeu sau zmei din mitologia geților vine din același fond lingvistic vechi cum am arătat
și la celelalte deslușiri de vorbe și tîlcuiri, avînd zi: ființă, viu, suflet, boare, a distruge, credință,
adevăr, dreptate, ordine, corect, justificat + me(u): răspundere, regulă ideală, puterea nemărginită a lui
Dumnezeu, Legea divină, religie, a spune, a ști, strălucire. Slavii păstrează și ei în vechea mitologie pe
acești zmei cu numele identic ca al nostru sau ușor modificat, dovedind prin asta că mult timp au
practicat religia geților și nu le-a stat în gît și nici nu le-a fost gușa plină de venin fiindcă alții au fost
mai harnici la minte de-a lungul timpului. Uneori pe zmei ei i-au numit lamia, dar lamma în emegi în­
seamnă înger păzitor sau divinitate a sorții, taman cum erau acești balauri ca ființe cerești împuterni­
cite de Sîntu sau Dumnezeu să vegheze și să judece întreg neamul omenesc. Dacă nu-mi este zicerea
cu crezare, atunci mai vin cu cuvîntul armîn lamă care la ei înseamnă balaur sau șarpe de foc, ori zmeu
după vorbirea nord-istreană. În mitologia străbună a rumunilor, balaurii de lumină sau foc erau ființe
dragi Ziditorului văzutelor și nevăzutelor, fiind un fel de veghetori ai muritorilor. Dar aici trebuie să-i
punem și pe șerpii de lumină – Zînele ca soațe ale zmeilor – care traversează cerul, fiind slujitorii
Maicii Pămînt, iar fiecare casă avea șarpele ei cu atîțea pui cîți membri erau în respectiva familie, fiind
duhul ceresc ce veghea ceata de muritori. După înțelegerile prezente, aceste ființe de lumină erau în
fapt îngerii păzitori ai întregului neam omenesc, dar și al fiecărui muritor în parte. Cuvîntul nu-l mai
găsim în rumuna veche, dar îl putem dibui în expresia iudeo-cretină ieșită din gura martirizatului Ili,
marele preot al geților, atunci cînd a fost crucificat în Ierusalim la anul 30 al erei noastre de către
turbații rabini: „eli, eli lama sabac tani”. Tot la armîni mai găsim vorbulița tană care înseamnă zmei,
iar la etrusci era zeița Thana, dar cuvîntul îl găsim și în expresia amintită mai înainte. Vechii ioni care
au migrat în insula Irlandei le-au lăsat urmașilor o legendă care spune că neamul lor s-ar fi născut din
zeița Dana, adică tot cam ce a rămas și de la etrusci. În limba română cuvîntul tana înseamnă ceață,
negură, sens ce ne duce la acel înțeles venit din vechime că ființele cerești erau cu chip de negură, sau
ceva imaterial și diferit de al muritorilor.
Urmele religiei carpatine le găsim și la neamul aryas din India care a plecat de pe plaiurile noastre
pe la începuturile mileniului III î.e.n., fiind păstrate atît în diferite forme de cult cît și în semantica
limbii sacre rămasă ca „limba zeilor” în care se slujea. În sanscrită cuvîntul drrag înseamnă a aluneca,
a cutreiera, a străbate, a se înălța printr-o mișcare rapidă, adică elemente de comportament specifice
șarpelui. Tot în această limbă găsim și draga-ya: a se îndrepta către, imediat, sensuri pe care le păs­
trăm și noi pentru cuvîntul balaur, amintindu-ne însă și de obiceiul drăgaica. Mai putem culege din
sanscrită cu mare folos pentru adevărata nostră cultură și cuvintele serpa sau serpent care erau ființe
semidivine ce trăiau în cer, în apă și pe pămînt, iar cuvîntul sarp-i: cel care se furișează, cel care alune­
că, ne mai aduce o farîmă de adevăr în fața ochilor care orbecăie numai prin întuneric. Armînii folo­
sesc și astăzi cuvîntul sarpe cu sensul de energic, viguros, plin de vitalitate.
De reținut din ceea ce am prezentat pînă aici cu privire la balauri, zmei sau șerpi că erau considerați
în religia geților dar și a celor care au trăit sub umbrarul acestor concepte religioase, ființe de lumină
care uneori ardeau ceea ce este în jur, fiind iubite de Ziditorul lumilor văzute și nevăzute și puse a
veghea rînduiala pămîntească, iar cultul carpatin s-a răspîndit în cele patru zări odată cu marile migra­
ții care au avut ca izvor aceste plaiuri ce au format în vechime Dio Geția° sau Țara Sfîntă după înțelesul
de azi. Dacă lîngă aceste legende punem dovezile arheologice venite de peste vremurile fără răboj, așa
cum am făcut și eu în justificarea adevărului și legăturile care au rezultat cu marile culturi ale lumii
vechi din Ki-en-gi și Egipt, numai acestea sînt suficiente pentru a statua odată pentru totdeauna că sîn­
tem pe aceste pămînturi de peste 9000 de ani cu zapis și artefacte cît nu le poate cuprinde mintea ome­
nească. Și am păstrat vechea religie strămoșească așa cum o poate constata oricine cu mintea acasă
numai dacă va compara mitologia și simbolistica noastră populară cu scrierile esene! Ce ne-au făcut
ticăloșii eleni din antichitate, mozaicii ivriți, iudeo-cretinii și fanarioții în perioada feudală pentru a ne
falsifica istoria și cultura identitară din care face parte și religia, cred că am dat suficiente date și fapte
pentru a judeca fiecare după propria minte.
Vedicii adică vechii aryas plecați pe la începutul mileniului III î.e.n. de pe plaiurile carpatine,
ținîndu-se de cele subțiri au constatat că energia universului poate fi preluată de om și folosită pentru
binele său, stabilind un sistem de valori ale meditației și purificării pentru a ajunge la ea, numită
Dharma cu sensul larg de Lege sau armonie universală. La mozaici și iudeo-creștini totul se bazează
pe dezarmonie și distrugere, minciună și îmbuibare însoțită de destrăbălare. În plan social Dharma a
fost numită Legea lui Manu care împărțea societatea în brahmani, kșatriya, muncitorii liberi și servito­
rii. Manu era împreună cu Bakau, cei doi munți sfinți din religia egipteană, iar Mano a fost o divinitate
veche la strămoșii noștri amintită de Vodă Cantemir pe la 1720. În emegi cuvîntul man însemna soț,
soție, tovarăș, doi sau izvorul bunăstării. În privința relației directe dintre această energie cosmică și
ființa umană, vedicii au descoperit în om un sistem energetic ale cărui elemente sînt interdependente
cu energia cosmică. Această cunoaștere a fost favorizată de înțelegerea sunetelor limbii sanscrite –
limba zeilor – ce a înlesnit comunicarea cu energia cerească.
După concepțiile vedice, legătura dintre planul fizic și celelalte planuri ale existenței este Energia
Cosmică, pe care au numit-o „Prana”, realizîndu-se de om printr-un proces elaborat de inițiere și abți­
nere. Reflexia acestei forme de energie în ființa umană care se manifestă, ei au numit-o Kundalini și
datorită modului de manifestare și acționare, a fost simbolizată printr-un șarpe.

Pentru a le dovedi tuturor jegurilor criminale și monstruoase cît de subțiri erau la gîndire strămoșii
mei, falnicii geți, am pus ceva poze spre aducere-aminte pe calea adevărului, unde în stînga este mani­
festarea liniilor energetice ale torului, vîrtejul sau vortexul din fizica modernă cu intrarea în coloana de
lumină, trecerea lor prin „punctul zero” sau pîlnia ori nodul după zicerile cele bătrînești, ieșirea lor
prin cealaltă pîlnie și extinderea pe marginile acestuia, dar putem rămîne și la zisa: totul este în unul și
unul este în tot. Lîngă ea este o brățară a geților care imită o parte din mișcarea liniilor energetice ale
torului și spre dreapta este una făcută de către sarmații de la Marea Caspică.
Brățările geților aveau în cele două terminații ale spiralei, două capete de șarpe cum am arătat mai
înainte, cu 7 amprentări prin ștanțare, adică cei 7 dio, cele 7 ramuri ale Pomului Cunoașterii Binelui și
Răului sau cele 7 chakre. Șarpele de lumină din cer împreună cu cel al Maicii Pămîntești se înfășurau
în jurul toiagului (coloana de lumină sau Pomul Cunoașterii Binelui și Răului) dar este și gingașul măr­
țișor cu firele sale. Fluxul sau meridianul energetic era numit rîu de către strămoșii noștri, iar Pomul
Vieții era pe malul unui rîu care se vărsa în Marea Veșnică.
În mitologia japonezilor, dragonul cosmic se numea Ryu, la coreeni ființa venită din ceruri purta
numele de Gyo, așa cum apare pe tăblițele de plumb – dabo gio – numele cetății vieții veșnice, iar la
chinezi se numește long – ca să înțeleagă tot natul că este lung nu scurt – fiind simbolul nemuririi, al
înțelepciunii și totemul împăratului. În spațiul carpato-dunărean, multe statuete din lut de bărbați și fe­
mei vechi încă din mileniul V î.e.n. au pe ele imprimate traseele energetice și punctele de acupunctură
așa cum sînt ele cunoscute din manualele de azi ale medicinei tradiționale chinezești.
De asemenea au fost descoperite statuete și vase antropomorfe care reprezintă spirale și romburi
spiralate situate în dreptul plexurilor psiho-energetice, sau reprezentarea aurei energetice, a chakrelor
energetice descrise azi de manualele de fiziologie mistică indiană. Nineta Crainici în lucrarea Adevă­
ruri despre yoga hindusă și autohtonă, București 1993, face referire la cele 238 de statuete descope­
rite, vechi din mileniul IV î.e.n. și cercetate de ea prin care dovedește legătura spirituală dintre aceste
culturi chiar dacă istoricii noștri și de aiurea ar umple toate spitalele de boli psihice dacă ar trebui să
înghită asemenea adevăruri cutremurătoare ce ar nimici pe vecie marile scorneli ale culturii Europene
de unde s-au adăpat pe săturate cam toți profeții ce au scris despre istoria și cultura noastră străbună.
La vechii inzi, unde neamul aryas venit din Carpați, a adus multe bunătăți și de soi pentru liniștea
sufletului și a minții, s-a dezvoltat o adevărată medicină a psihicului prin tratamente bioenergetice care
nici astăzi nu sînt recunoscute de medicina alopată. Cea mai cunoscută practică este yoga, care urmă­
rește să trezească ceea ce ei numesc puterea șarpelui, personificată în zeița Kundalini. Această putere
se găsește încuibată în corpul omului la baza coloanei vertebrale, necunoscută și încolăcită în jurul ei
înșiși ca un șarpe adormit. Cînd se trezește ea pătrunde prin toți nervii situați la stînga – Ida și la
dreapta Pingala, producînd o trezire a energiilor vitale și benefice care te duc° la comuniunea cu ener­
giile supreme cerești, scăpînd de multe gînduri neputincioase, uricioase sau dușmănoase. „Puterea
șarpelui” seamănă surprinzător de mult cu imaginile lui Phanes sau Mitra din cultura antică meditera­
neană, dar și unele concepte din religia geților și altele ajunse pînă în zilele noastre fără a le mai cu­
noaște adevărata semnificație.
Fotografiile alăturate sînt de la stînga spre dreapta:
ADN-ul uman, un caduceu al lui Mitra sau Hermes Tris­
megistos de la greci și acțiunea energetic-spirituală a ce­
lor doi șerpi – Ida și Pingala – asupra corpului omenesc în
practicile yoga. Dar vedem că acest model de gîndire și de
înțelegere a relației omului cu divinitatea este foarte vechi
fiindcă el se găsește pentru prima dată reprezentat mate­
rial în situl de la Gobekli-Tepe din Anatolia, vechi din
mileniul XIII î.e.n. Mai amintesc aici pentru ciuda întunecaților că Ida era muntele sfînt al ariminilor
din Frigia, ținut din centrul Anatoliei care au avut un regat puternic mai multe sute de ani după prăbu­
șirea imperiului hitit. Grecii cei pricepuți în hoții l-au făcut locul de naștere a lui Zeus, iar în limba
română pingala înseamnă imagine, chip sau a se găti frumos. În aceste culturi, toiagul reprezintă șar­
pele kundalini, iar conul de pin ca simbol al renașterii de pe la noi este glanda pineală sau al treilea
ochi cum zic yoghinii. În construcțiile bisericilor de la noi, se pune acest totem al șarpelui cunoaște­
rii sub streașină unde două trupuri ale acestor animale, înfășurate, înconjoară construcția, avînd capetele°
deasupra ușii de la intrarea din pridvor, parcă stînd de pază. Ori aceste simboluri nu vin din iudeo-
creștinismul satanism unde Talpa Iadului le cere mereu taxa pentru că este înscris în pinkas, ca orice
oștean al întunericului să dea socoteală pentru nelegiuirile făcute împotriva Neamurilor și să primească
drăceasca binecuvîntare.
Dar chiar fizica modernă ne aduce lămuriri pentru aceste subțirimi ale gîndirii strămoșești pe care
unii le-au luat ca o formă de visare, iar întunecații le-au interzis de teamă ca nu cumva să se afle
vreodată Adevărul despre ele.
„Oul cosmic” înfășurat de șarpele de lumină, mișcarea ondulatorie a luminii sub forma unei linii
șerpuitoare și transformarea veșnică a materiei în energie și invers, totul desfășurat după o Lege a
armoniei universale, acestea fiind fundamentele teozofiei strămoșești, își au confirmarea științifică în
zilele noastre. Nimeni încă nu s-a sculat să spună că fizica de azi a ieșit din „legămîntul” Talpei
Iadului cînd l-a apucat căldurile în timpul preumblărilor lui sinaite, dar este timp și pentru asemenea
monstruozități la fel cum s-a găsit și pentru atîtea altele.

În stînga este o imagine privind concepțiile incașilor despre univers, și unde este situat pămîntul,
iar în capătul din dreapta am pus o fotografie a universului, dar și a pămîntului, schiță realizată după
concepțiile emeșilor ce s-au stabilit în Ki-en-gi în a doua migrație în partea a doua a mileniului IV
î.e.n. migrînd din Țara Sfîntă din jurul Carpaților. Cele două fotografii din mijloc sînt din zilele
noastre și reprezintă concepțiile cele mai avansate în domeniul fizicii cuantice și ale energiei, prin stu­
dierea torului ca forma cea mai bună de manifestare armonioasă în univers, energia toroidală a pămîn­
tului și spre dreapta cea a universului. Pentru oricine privește cele două fotografii din dreapta – struc­
tura energetică a torului universului și concepțiile emeș despre univers – îi sare în ochi asemănarea
uimitoare a conceptelor ce au stat la baza realizării celor două imagini!
Energia torului este forma de energie organizată așa cum o prezintă cele două fotografii, o formă
vizibilă și tangibilă de teleportare în timp și spațiu în lumi paralele sau atemporale!
Ea curge dintr-o parte în alta fără a se distruge, ci mereu se regenerează, fiind echilibrată, ea se
autoreglează°, ținîndu-se mereu în armonie cu întregul său. Torul este tiparul fundamental folosit de
natură pentru a genera viața la orice nivel. Universul este un sistem autoreglat și asta se poate constata
la orice scară. Se poate observa în forma de organizare a mărului – și bine ar fi ca mioriticii care țin
capul pe umeri să judece cu el, amintindu-și de Măru Roșu sau Pomul Vieții din miturile noastre – a
tornadelor, dar mai ales în cîmpul magnetic al Pămîntului. Însă un cîmp magnetic asemănător cu al pă­
mîntului avem și noi oamenii cam tot așa cum ne spun învățăturile yoga ale neamului aryas din India.
Energia toroidală o găsim și în energia structurată ca vîrtej ce formează galaxiile, dar și în structura
atomului de orice fel. Universul s-a dezvoltat după acest model unic și nu a ieșit din sula lui Iahwe, iar
toată mîrșăvia iudeo-cretină este cea mai mare crimă din istoria omenirii asupra dreptului de a gîndi, și
fapta prin care îi putem dovedi în fața istoriei cum ne-au distrus ei religia străbună. Asemănător se
mișcă curenții atmosferici ai pămîntului de la cei doi poli către ecuator și invers. Chiar și mișcarea
exploziilor din soare urmează acest sistem toroidal. Universul însuși este un tor uriaș, și poate de aceea
strămoșii noștri l-au văzut sub forma unui ou, a unei sfere sau a unui măr!!! Mișcarea toroidală este
însăși viața universului, fiind creația, moartea și înnoirea în aceleași structuri energetice dar în forme
noi supuse regulilor torului. În templu lui User sau Osiris – după grecizare – din Abidos, este imprima­
tă structura geometrică a torului pe piatră dar arsă în acest material și nu sculptată, formă pe care noi °
românii o desenăm și cioplim de cîteva mii de ani, numind-o Floarea Vieții! Cercetările științifice de
ultimă oră au ajuns la concluzia existenței unui cîmp de energie care cuprinde tot Universul, numit
„Energia Punctului Zero” sau „Energie liberă” care se mișcă după regula torului. Această energie ia
toate formele posibile între cele două puncte extreme, iar una dintre formele intermediare este materia.
Descoperirea a fost făcută încă la sfîrșitul secolului XIX de către Nicolae Tesla (1856-1943) cînd
studia energia torului, dar după moartea lui toate lucrările au fost ocultate fiindcă infirmau teoria ma­
teriast-dialectică a lumii. Conform fizicii cuantice, această energie influențează toate structurile exis­
tente în univers inclusiv ființa umană la toate nivelele (fizic, psihic și spiritual). Aceste cercetări pun în
lumina Adevărului conceptele teologice atemporale și aspațiale ale esenilor și strămoșilor noștri geți
despre duh și a vedicilor despre prana. „Prana” în sanscrită înseamnă viață, iar „prana vayu”(vînt, aer)
este vîrtejul sau energia de la care pornesc toate formele existențiale. Cînd N. Tesla lucra în
S.U.A., era finanțat de J. P. Morgan mare producător de cupru, dar aflînd de la genialul rumun că ener­
gia electrică se poate produce și fără cărbune sau petrol și se poate transmite la distanță fără cabluri de
cupru, finanțatorul i-a tăiat fondurile pentru cercetare, i-a distrus laboratorul și a pus mai multe ziare
să-l ostracizeze fără răgaz. Ideile lui au fost reluate de mai mulți fizicieni din USA, Canada, Italia, dar
toți au fost împiedicați să-și facă publice invențiile prin care populația putea avea la îndemînă o ener­
gie regenerabilă fără consum și nepoluantă. Ce s-ar mai fi făcut industriile petro-chimice, metalurgice
și complexul militar-industrial, dacă aceste invenții ar ajunge să poată fi comercializate fără controlul
grupărilor criminale care urmăresc să stăpînească cît mai multe resurse de materii prime și alimentare,
și prin asta uriașele turme de sclavi moderni?
Centura de radiații Van Allen este un tor dublu format din particule de energie (plasmă) aflate în ju­
rul Pămîntului, reținute de către câmpul magnetic al acestuia. Sub acțiunea forțelor electromagnetice
de tip Lorentz, aceste particule descriu traiectorii în spirale între cei doi poli magnetici ai Pământului
cum se vede în fotografia 3 de la stînga spre dreapta. Rolul de capcană magnetică jucat de câmpul geo­
magnetic a fost intuit încă din anul 1907 de Carl Stormer, care a prevăzut în același timp și mișcarea
în spirală a particulelor electrizate, adică un fel de fuioare sau șerpi de lumină cum se vede bine și
pe desen. Descoperirea efectivă a centurilor de radiații s-a făcut însă de către James Van Allen în anul
1958 după ce a prelucrat date transmise de sateliții artificiali ai pămîntului, stabilind existența a două
zone de radiații, situate la altitudini diferite. Centura internă de radiații se întinde între 1.000 și 6.000
km. altitudine, fiind compusă în special din protoni de mare energie (10—200 megaelectronvolți), iar
centura externă de radiații se întinde între 15.000 și 25.000 km și este compusă în special din electroni
de mare energie (1—200 kiloelectronvolți). În afară de aceste două centuri, a fost descoperită, în 1963,
o a treia centură de radiații, compusă în special din electroni și situată la altitudini de peste 7.000 km.
Studiul centurilor de radiații și explorarea ulterioară a magnetosferei, a permis interpretarea teoretică a
originii lor și cercetarea fenomenelor din atmosfera înaltă a pămîntului.
Mai amintesc aici pentru supărarea întunecaților că vechile noastre legende vorbesc despre merele
de aur care odată înfulecate îți și aduceau nemurirea, povestea fiind luată de pricepuții greci și pusă
tinichea plăcut sunătoare la vînjoșenia lui Hercules al lor cînd colinda pămîntul în lung și-n lat la
însămînțat cu drăceasca-i sămînță de hoț și pederast. Legenda a fost luată de la geți și de către goții cu
care am viețuit împreună vreo 500 de ani, de nu s-or supăra prea rău istoricii noștri, dar mai ales cei
germani, fiind dusă în nord de către strămoșii norvegienilor unde o găsim pusă frumos la loc de cinste
în Edda. Spun ei că din minunatele fructe puteau mînca numai zeii atunci când° simțeau că încep să-i
lase balamalele, făcînd o degustare cu aceste minuni și se întinereau pe loc, atît la trup cît și la minte.
 În poveștile noastre despre rohmani, se spune că aceștia locuiesc la marginea Pămîntului acolo unde
este sorbul acestuia, ori cele două fotografii care ne dezvăluie modelul de organizare a energiei torului,
ne arată și că pămîntul are un sorb care absoarbe energia aruncată în exterior, trecînd-o prin acel punct
luminos pentru a fi orientată către un nou ciclu al mișcării.
Revin la informațiile venite din antichitate și iau de martor pe Apion (20 î.e.n.-48 e.n.) care în lu­
crarea Clementies, Homilies VI, scrie despre oul cosmic: „Orfeu aseamănă Haosul cu un ou, în care
părțile de început erau amestecate. Acest ou a apărut din infinitatea materiei prime după cum urmează:
materia primă înnăscută cu viață și un anume vîrtej într-un flux perpetuu și mișcarea neordo­
nată – din acestea a rezultat un flux ordonat și o îmbinare strînsă de esențe, așadar din cele două, cea
mai potrivită a cursului către centrul universului, în timp ce spiritul înconjurător a tras înăuntru, ca
un balon de aer în apă. Astfel un receptacul sferic s-a format. Apoi, impregnat cu spiritul divin care l-a
ocupat, s-a învîrtit pînă a prins substanță și s-a manifestat – cu apariția periferiei oului.” Iar Proclus în
Comentariu la Cratylus 79, amintește această mișcare circulară (pe care strămoșii° noștri au simbo­
lizat-o prin svastică) astfel: „Orfeu se referă la diacosmosul ascuns (creația primară) prin cuvintele
«nelimitatul păstra fără oboseală o mișcare circulară»”.
În Timaios 160, Platon scrie despre aceleași precepte din teozofia geților pe care grecii au numit-o
orfism: „Sfericul este în cea mai apropiată alianță cu totalitatea… Această formă, așadar, este tipul pa­
ternal al universului, și se dezvăluie în diacosmosul tainic și misterios.” În aceeași scriere la 138 defi­
nește Oul cosmic astfel: „Oul a fost zămislit de Eter și Haos, primul stabilindu-i marginile, celălalt
nemărginirea, deoarece primul este rădăcina tuturor lucrurilor pe cînd celălalt nu cunoaște limite.”
Acest Ou Universal sau Cosmic, pe lîngă faptul că își găsește analogie cu celula germinatoare din care
omul și orice fel de ființă vie se dezvoltă, mai corespunde și cu „oul auric” al omului. Culoarea lui cea
mai pură este cea opalescentă, așa cum se vede și pe fotografii, fiind amintită și mai jos.
Damascius care a trăit în secolul VI, în lucrarea Dificultăți și soluții la Principiile de bază, 147
amintește un vers al lui Orfeu în care Oul Cosmic este descris ca fiind alb-argintiu și luminînd ca
„Veșmîntul Strălucitor”. În teologia orfică Timpul este ca Unul Unic și Singur, din care vine Eterul
sau Vîrtejul Suprem, Haosul și Noaptea. Și Proclus în Comentariu la Timaios, scrie: „Ultima Infinitate
prin care și Materia este circumscrisă – este Vasul, planul și spațiul ideilor (adică Vasul cunoașterii dar
îndrăcitul nu vrea să ne spună mai mult așa cum au făcut mai toți din neamul lui după ce au ciordit
pînă s-au săturat din ograda arimină). În jurul ei nu existau nici limite, nici fundații sau loc, doar întu­
neric de nepătruns.” Eterul este așa numitul prim Logos, iar Eterul – Haos, al doilea, Noaptea deținînd
și ascunzînd toate cele dedesuptul eterului: arătînd că Noaptea a venit prima. Apoi vine Răsăritul
Primei Creații. În Timpul neîmbătrînit, Haosul impregnat de vitejia Eterului, a căpătat forma oului
cosmic.” În lucrarea Parmenidem numește acest Haos „Ceața Întunericului”. Este prima ruptură a
Răsăritului Creației, și poate fi comparat cu stadiul de „ceață de foc” a universului sensibil. În scrierea
Recunoștințe, el zice: „Aceia care dețineau înțelepciunea înaltă spuneau despre Haos că a fost primul
dintre toate; în timpul scurgerii veșniciei părțile exterioare au devenit din ce mai dense, și astfel laturi
și capete au fost făcute, și toate au căpătat forma unui uriaș ou.” Și îl amintește pe Orfeu astfel:
„Orfeu spune despre Haos că a fost primul existent, etern, necuprins și necreat – era nici negură, nici
lumină, nici umed, nici uscat, nici cald nici rece, dar toate lucrurile combinate”. Craterul sau Potirul
(pu: izvor, fîntînă, fericire, a țîșni + ti: neam, viață, trai, natură + ru: totalitate, a zidi, a dărui, a înflori)
este vasul din care Tatăl Ceresc dă sufletelor să bea, pentru a cuprinde inteligența tuturor lucrurilor.
Proclus scrie că acest Potir este Oul și Noaptea, mama și soția lui Phanes ca în mitul lui Cybele și
Attis, dar cel adevărat al frigienilor nu al falsificatorilor greci. Orficii spuneau despre Tatăl Ceresc că
este Mintea lumilor văzute fiindcă el aduce sufletului întrupare pe pămînt atunci cînd coboară din
ceruri: „precum este sus, așa este și jos” sau cum zic acum hoțomanii iudeo-cretini: „precum în cer așa
și pe pămînt”! Noaptea este asociată lui Phanes, ca mamă, soție sau fiică, avînd și sensul de „Negură”.
Orfeu numește această legătură între Phanes și Noapte „ordinul ascuns Adytum”, dar la arieni avem
Aditya cu sensul de soare, adică o căsătorie mistică între soare și lună, cum apare și în poveștile
noastre, însă și la emeși prin Utu și Inana, aici noaptea fiind asemuită cu doica duhurilor cerești ca la
geți, și scrisă Maya. Și iarăși vin să dezvălui minciuna pe care grecii au așezat-o cu atîta obrăznicie în
numele lui Agditis din cultul frigian, batjocorind totul ca să le iasă lor bine și minunea minciunilor cu
care să nimicească Adevărul!
Phanes mai este numit și Iubire sau IOB cum ne dovedesc monezile unor împărați romani de neam
get, precum Constantius II (337-361) care și-a scris pe una din fețe: VICTORIA AUGS COI-IOB, unde
cuvintele COI-IOB sînt din limba getă și trebuie citite SOI-IOB, adică iubire de soi, sau aleasă, așa
cum se cade față de o divinitate. Dar povestea este foarte veche la neamurile arimine fiindcă o găsim
în scrierea esenă Îngerul Puterii unde Ziditorul văzutelor și nevăzutelor este „Creator al Iubirii”: „Căci
a Ta a fost puterea, O Tatăl Ceresc,/ Cu adevărat a Ta, Creator al Iubirii!/ Cu înțelegere și cu Duh/
Ne-ai arătat o cale pentru fiecare dintre noi./ Prin Puterea Ta, vom merge la oameni/ Și-i vom învăța,
spunîndu-le să creadă în Lege.” Același epitet îl poartă Tatăl Ceresc și în scrierea esenă Îngerul
Iubirii: „Și noi ne iubim unu pe altul/ Pentru că iubirea vine de la Tatăl Ceresc…/ Pentru că Tatăl Ce­
resc este Iubire/ Și cine sălășluiește în Iubire,/ Sălășluiește în Tatăl Ceresc/ Și să-ți iubești aproapele
ca pe tine însuși…/ Astfel noi vom ști că îngerul Iubirii/ Sălășluiește în noi/ Cînd iubim pe Tatăl Ce­
resc/ Și-I respectăm Legea/ O, Iubire minunată/ O, Creator al Iubirii.”
Phanes Protagonos sau Protagenos este puterea vie prin cunoașterea dinainte a Tatălui și a Duhului
Sfînt, adunate în Oul Universal care este numită de Orfeu Phanes. În neogreacă Pan înseamnă întreg
sau tot, iar în emegi ban este un vas sau recipient, deoarece lumina sa a luminat întreg universul cu
strălucirea Focului ceresc – cel mai glorios dintre elemente – adus la perfecțiune în Umed. Așadar, Oul
încălzit de către creatura vie conținută se sparge în două părți; cea de sus este cosmosul intelectual, iar
partea de jos este cosmosul sensibil, dar el Phanes conduce cerul – care se află între cele două părți –
ca și cum s-ar afla pe culmile unui lanț muntos și strălucește în taină deasupra eonului nemărginit.
Ar mai fi spus Orfeu că Lumina cu care a fost binecuvîntat Pămîntul de început - dar nu cea vizibilă
percepută de om - ar purta trei nume: „Conștiință, Lumină și Viață și toate formează împreună Unicul
sau Unul, nevăzut de nimeni dar prezent peste tot.” Zicerea ne amintește de cetatea lui Dumnezeu de
la noi sau Raiul, ori „ținutul lui Zamolxe” după înțelegerea strămoșească.
Dar facerea lumii sau Bitia (bi: a deschide, a dezvălui, a apărea + ti: viață, natură, fericire + a: rod, a
adăposti, naștere, a răsări, a conduce) după vorba noastră din bătrîni era cunoscută din cea mai nebu­
loasă antichitate cum ne-a lăsat mărturie Philon din Byblos (64-141) care a scris Istorii feniciene, folo-
sindu-se în truda lui, de date și fapte venite de la Sanchuniathon, preot fenician și mare învățat din ve­
chime ce a trăit în secolul X î.e.n. dar și de la alți oameni din trecut care au scris despre acest subiect.
Autorul ne spune că preotul fenician a luat mitul facerii din Cărțile lui Tehuti, care era scris la egipteni
Dahau-ti, adică sciții sau geții din nordul Istrului. „El presupune că începutul tuturor lucrurilor este
alcătuit dintr-o Ceață întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată și
dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemărginite și multe veacuri au
rămas fără margini. Dar atunci cînd acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime și ele au
fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creației tuturor
lucrurilor. Dar haosul nu știa despre propria lui creație. Din îmbrățișarea acestuia cu Duhul s-a născut
Mot – Mîl sau Fermentație. Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînța creației, nașterea tuturor
corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieți lipsite de simțire iar din acestea s-au ivit după aceea
Viețile ce aveau inteligență. Ultimele au fost numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Și aces­
tea au fost alcătuite în chip de ou, și au strălucit precum Mot, Soarele și Luna, Stelele și Sferele plane­
telor. Iar cînd acea primă negură a început să lumineze, din căldura ei s-au născut cețurile și norii mării
și al pămîntului și revărsări și șuvoaie mari de ape din firmament. Chiar și după ce au fost separate
încă erau purtate din locurile lor cuvenite de către căldura soarelui, iar toate se întîlneau din nou în
negură unul cu celălalt și se ciocneau laolaltă, în mijlocul tunetului și trăsnetului; iar la spargerea
tunetelor Viețile Raționale pomenite mai înainte vegheau în timp ce pe pământ și pe mare bărbații și
femeile au tresărit la ecoul lor și s-au înspăimîntat… Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru
prima oară de cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Ascle­
pios, după porunca zeului Taaut”. După zicerea scrierii, mitul a ajuns și sub nasul dumnealui datorită
unui neam de soi, numit cabiri. Ori aceștia erau geții plimbăreți care au plecat din toriștea carpatină pe
la începutul mileniului II î.e.n. punînd de o nouă patrie la vest de Troia, alții ajungînd pe alte
meleaguri. Iar unii au fost găsiți de Zamolxe pe la mijlocul secolului VI î.e.n. în insula Samos, adică în
fața Feniciei. Dar mitul transmis prin intermediul culturii feniciene, mai putea fi cunoscut în regiune
de la filistenii din Canaan plecați din nordul Istrului în prima parte a secolului XVIII î.e.n. povestea
fiind cunoscută și azi pe plaiurile noastre. O găsim și în mitologia emeșilor scrisă în versuri care
spun: „Cînd cerul nu avea încă un nume/ Nici pămîntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu, primul,/
părintele lor/ Și creatorul lui Tiamat, care i-a născut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au iubit,
nici nu au descoperit stuful;/ Când nici un zeu încă nu apăruse/ Și nu aveau nume, nici soartele nu erau
cunoscute.” Din aceștia s-au născut mai întîi zeii, apoi cerul și pămîntul, iar din sîngele unuia dintre ei
și pămînt s-a făcut neamul omenesc. O altă variantă a mitului emeș spune că la început, haosul primor­
dial este alcătuit din Apsu, principiul masculin, vastul ocean al apelor dulci și Tiamat, imensitatea ape­
lor sărate, principiul feminin. Binele se identifică cu Apsu, iar răul cu Tiamat. Din unirea lui Apsu și
Tiamat s-au născut Lahmu și Lahamu, care aveau cap de șarpe de mare, precum Anșar, cerul și Kișar
pământul. La rândul lor, Anșar și Kișar au dat naștere la trei divinități masculine: Anu – stăpînul bolții
cerești, Enlil – stăpînul văzduhului dintre cer și pămînt și Ea – stăpînul° apelor nemărginite. Cei trei i-au
creat pe toți ceilalți zei, pe oameni, precum și marile astre, pe zeul-soare Utu și pe zeul-lună Sin, pre­
cum și planetele și animalele. Emeșii aveau o divinitate arhaică reprezentată printr-un șarpe ce se înco­
lăcea în jurul unui toiag și care simboliza creația de început a naturii.
Și în scrierea arienilor din India Vișnu Purana găsim Oul Nemărginit care se întinde ca un balon de
apă, iar despre Muntele Sfînt spune: „Meru este membrana amniotică, iar ceilalți munți, învelișul exte­
rior”. Oul Universal conține „Zeul Triplu” (Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului) sau „Cel
în formă de șarpe”.

Am pus cîteva fotografii pentru a dovedi tuturor cît de mult au circulat în antichitate aceste simbo­
luri totem plecate cu mii de ani î.e.n. din Carpați și duse peste tot pe unde și-au găsit sălaș acești ră­
tăciți ai sorții. În stînga este o monedă a împăratului roman Filip Arabul, unde oul din șarpele pil (bici)
apare ca simbol al renașterii și puterii cerești. Lîngă ea este un disc din Benin unde șarpele are aceeași
poziție în jurul unui cerc ca în cultura egipteană, numai că în interior este un pătrat ca simbol al Fiului
Omului sau Mitra. Este curios că în dreptul unde șarpele își mușcă vîrful cozii, pe marginea discului
este scris IUI, ca pe amuleta de la Mitoc și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.
Mihai Eminescu, cunoscînd sanscrita a introdus în poezia Scrisoarea I mitul facerii lumii din Rig­
veda, aratînd o asemănare uimitoare cu mitologia emeș și cel transmis de către Philon din Byblos ce
ne-a lăsat niște Istorii feniciene, unde mitul facerii din această lucrare ne dezvăluie încă un loc de răs­
pîndire a gîndirii carpatine.
„La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă,
Pe cînd totul era lipsă de viață și de voință,
Cînd nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuși stăpînea cel nepătruns,
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată, stăpînea eterna pace!…
Dar deodată-un punct se mișcă… cel întîi și singur:
Iată-l!
Cum din chaos face Mumă, iară el devine Tată!…
Punctu-acela de Mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpînul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fișii.
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute.”
Și o traducere° a aceluiași mit făcută în zilele noastre de către Larian Postolache pe care am găsit-o în
lucrarea Noi nu sîntem urmașii Romei scrisă de N. Săvescu, ed. Intact, București 2002.
„La începutul începutului…
Atunci cînd Neființă n-a fost și nici Ființă,
Căci nu era nici Spațiu, nici Cer și nici stihie,
Avea stăpîn și margini atuncea Universul?
Dar mare? Nu se știe.
N-a fost nici nemurire, căci Moartea nu venise,
Nu se născuse Noaptea, căci nu fusese zi,
Nici vînt n-a fost să bată acele începuturi;
Însă ceva în lume – Unicul – se ivi.

Dar care minte oare fu-n stare să priceapă

Creațiunea însăși de unde-a început?
Poate aicea zeii își zămisliră Neamul,
Dar cine va să spună din cine s-a născut?
Dar El, acela care porni Creațiunea,
El, care-o privește din ceruri, numai El
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o,
El singur știe poate, sau poate că nici El”.
Textele sacre vedice Devi Mahatmyam și Markadeya Bhagavat spun că existența a venit „de sus”
sub forma unui ou, Oul Cosmic și a lui Sri Mahalakșmi (potența creatoare a puterii divine). La Oul
Cosmic (Hiranya Garbha) partea de deasupra reprezintă Fiul Cerului în forma sa pură, spirituală, iar
partea de jos este aceeași energie creatoare care a constituit materia. Oul Cosmic este compus din 7
energii subtile care se mișcă independent fiecare dar în armonie cu celelalte. În scrierile vedice univer­
sul este ocupat de către Ziditorul manifestat și propria sa° creație, sau Tatăl Ceresc cu Maica Pămîn­
tească după zicerile noastre neaoș carpatine. În viziune populară, zidirea lumii, adică a pămîntului este
lucrarea cerului care era locuit atunci de Fărtat și a Mării Veșnice unde se scălda Nefărtatul.
În excepționala culegere Datinile și credințele poporului român, realizată de Elena Niculiță-
Voronca găsim date foarte importante referitoare la vechea religie strămoșească. Cartea a apărut prima
dată într-un singur volum în anul 1903, cheltuielile de tipărire fiind suportate de familia Niculiță-
Voronca, iar autoritățile de la București în frunte cu Cacademia Română nu au manifestat nici un
interes, ba au criticat-o pentru lipsă de viziune și de organizare a materialului cules. Lucrarea a fost
reeditată în două volume în anul 1998 de către Saeculum București. La fila 19 a primului volum sînt
mai multe legende despre facerea lumii din care am să dau una ce o consider plină ochi de înțelepciune
mioritică. „Înainte de facerea lumii nu era pămînt, soare, lună și stele, nici oameni și vietăți, ci numai
o apă ori încotro te-ai fi întors și te-ai fi uitat. Iar deasupra acestei ape nemărginit de mare, umblau
încolo și încoace Dumnezeu și Dracu, singurele ființe pe atunci. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub,
iar Necuratul cu trei rînduri de aripi sta numai în apă, și a fost strîns niște spumă cît casa: „Ce faci
acolo”?, îl întrebă Dumnezeu. „Vreau să-mi fac un loc să am pe ce ședea”. „Nu face așa că nu-i bine,
ci fă cum ți-oi zice eu. Du-te în fundul mării și adă pămînt în numele meu”. El n-a vrut să zică așa,
căci voia să fie pămîntul al lui, și tocmai a treia oară a zis, cînd nu-i mai rămăsese decît pe sub unghii.
Dumnezeu a luat acel pămînt și a făcut un pat, de s-au culcat amîndoi: „Mîine îl voi blagoslovi”, a zis
Dumnezeu. Cînd a gîndit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetișor în brațe ca să-l arunce în
mare, dar pămîntul a început a crește și apa a se depărta. Diavolul a prins a alerga cît putea. Doar, doar
ar ajunge la mal. Mai întăi a alergat spre răsărit, cît e pămînt spre răsărit în ziua de astăzi, și văzînd că
nu-i capăt s-a întors iar la culcușul lor, știind că acolo e malul aproape. Acum a pornit înspre asfințit,
dar pămîntul și aici a început a crește sub picioarele lui și a mers iarăși pînă unde e azi capătul
pămîntului. Văzînd că nu-i încotro s-a înturnat iară la locul lor, cu gîndul că mai este încă în două părți
malul apropiat, vrînd să-l arunce spre mieză-noapte. Dar și aicea a mers pînă a ajuns la capăt, de unde
iarăși s-a înturnat și a luat-o spre amiazăzi, pînă ce apoi văzînd că oricît ar merge nu mai e sfîrșit, s-a
întors și l-a pus pe Dumnezeu jos, de unde l-a luat. Dar Dumnezeu toate le știa. A doua zi spune Dracu
către Dumnezeu: „Hai Doamne ș-om blagoslovi pămîntul”. „Dar amu-i blagoslovit”, îi răspunde
Dumnezeu. „Tu ce ai făcut cu mine astă noapte, nu i-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit”? Ori ce spu­
ne Dumnezeu privitor la sfințirea și botezul pămîntului, vedem sintetizat în tăblița rotundă de la
Tărtăria, veche de pe la 6250 î.e.n. Mai departe la p. 117 legenda spune că: „Pămîntul e sfînt, la pă­
mînt să bați mătăni și să te închini, să-l săruți, că pămîntul ne hrănește și ne ține, din pămînt avem hra­
na, din pămînt avem apă, pămîntul ne încălzește, pămîntul e mama noastră. Băteți mătănii și sărutați
pămîntul, fiindcă el ne ține, din pămînt ieșim și în pămînt avem să mergem.” Și în alta ne arată negru
pe alb că strămoșii noștri erau eseni, adevăr care ar dărîma hidoasa cultură iudeo-cretină și cea euro­
peană ca să știe lumea și o parte din Adevărul nostru istoric și cultural. „Pămîntul e femeie și în el
Dumnezeu a pus toate semințele ca să ne hrănească... Pămîntul e femeie°, e mama noastră care ne
hrănește și ne face, iar Dumnezeu din cer e soțul ei, e Tatăl Nostru, noi fiind copiii lor.” Orice
vorbă venită pentru a lămuri sau explica sensul zicerii, este de prisos fiindcă scrierea este la fel de lim­
pede ca apa de izvor. Alătur acestor minuni de cultură străbună și una care arată de ce pe monezile tip
Maia apare broasca țestoasă, care a fost un totem la fel ca în cultura vedică. Povestea este din scrierea
Mitologia poporului român de Tudor Pamfile și reeditată de Saeculum în anul 2006. La fila 25 găsim
facerea lumii scrisă așa după cugetările strînse de la români pe la anii 1900: „Întîi și întîi, cînd nu era
pămîntul făcut, era numai munți de apă și nu se vedea pămînt pe nicăieri, doar numai apă și apă și în
colo nimic. Dumnezeu a chemat pe broasca țestoasă și i-a poruncit să se ducă în fundul mărilor, să
vadă nu cumva va fi niscaiva pămînt pe acolo și să vină să-i spună. Broasca n-a avut încotro și s-a dus
de-a scufundișul în adîncul mărilor și tocmai după multă vreme s-a întors îndărăt aducînd o țîră de
pămînt în gură, spunînd lui Dumnezeu că este mult pămînt în fundul apelor. Domnul a poruncit apoi
apelor să se tragă în lături, ca să lase să iasă pămîntul deasupra. Apele au ascultat de porunca lui Dum­
nezeu și s-au tras în lături, și tot așa o să stea pînă în vremea de apoi. De atunci Dumnezeu a blagos­
lovit pe broască; și cel ce omoară broaștele face un mare păcat și la moartea lui va fi plin de bube tari
pe tot corpul taman cum este broasca.”
La poalele dealurilor Bucovățului și Breaștei pe malul Jiului, se găseau niște ziduri ca de cetate ce
purtau pe ele niște semne ciudate ca cele din limba slavonă veche. Dar tot în această zonă mișunau o
puzderie de șerpi de 2-3 metri lungime, care-ți treceau printre picioare dacă te apropiai să le afli taina.
Bătrînii din zonă povestesc că zidurile „Mănăstirii haiducilor” cum numeau ei ruinele acelea, erau în­
conjurate și apărate în trecut de un singur șarpe de sute de metri lungime, care-și mușca° coada, taman
cum ne arată și discul din Benin după fotografiile discutate înainte. Spre dreapta este un sigiliu emeș
cu o divinitate ce ține în mîini doi șerpi, fiind însoțită și de lei. În capătul din dreapta avem o gemă
care-l reprezintă pe Fanes născut dintr-un fluture, iar acesta la rîndu-i se naște dintr-un vierme ce a
apărut pe apele de început ale zidirii cerești. Această povestioară ne-o transmit pitagoreicii, iar cei
pricepuți la dat cu zarul să iasă numai revelații au zis pe loc că vine de la greci. Eu le zic ba și arăt că
este o mică parte din vechile credințe ale neamurilor arimine de prin secolul° VI î.e.n. fiindcă „bas­
mul” îl avem în tradițiile noastre populare dar fără a ști de obiectul lor.
Dau drumul la povestea noastră care spune că demult Duhul Domnului zbura ca un porumbel pe
deasupra apelor de început. Un vîrtej de spumă se ridică din ape și din el se născu Dumnezeu. – Cine
ești tu? îl întrebă Domnul. – Eu sînt Dumnezeu. O altă variantă spune că din acest vîrtej de spumă a
ieșit un vierme care s-a prefăcut în fluture, iar acesta a devenit Dumnezeu. Ce a rămas din el deveni
Dracu. Altă poveste spune că spuma s-a strîns într-o uriașă floare de nufăr iar din ea a ieșit un vier­
me care a ieșit din lumea de sub noi, iar din el a ieșit un fluture. De la o vreme fluturele și-a lepădat
aripile și s-a întrupat într-un fecior tînăr și frumos de se lumină întunericul în jurul lui. Și acesta a fost
Dumnezeu. Iar viermele, la un timp după aceasta, s-a prefăcut și el într-o altă făptură, în El, Dracu sau
Satana. Și el a avut la început înfățișare de om dar nu lumina. În fața acestor dovezi de netăgăduit nu
mai zic decît atît; ori tot neamul mioritic a fost și este o frăție de pitagoreici, ori hoția pe care am îndu­
rat-o noi are o vechime de peste 2600 de ani și cam tot de atunci țîfnoșii grecotei ne dau la gioale
fiindcă nu știm cum să-i luăm de gît pentru ceva socoteli întunecate rău.
Toiagul în teozofia geților era simbolul Marelui Păstor – Poimandre – cunoscut și sub numele de
Tată Ceresc, cu el ținînd aproape mulțimile de credincioși. Tot cu acest toiag se deschideau porțile
raiului și se căutau izvoarele apelor de început. Sub forma fulgerului, el este unealta de care s-a folosit
Tatăl Ceresc la zidirea lumii și a neamului omenesc, purtînd în el sub forma șarpelui sau vîrtejului de
lumină, sămînța ziditoare a tuturor văzutelor și nevăzutelor prin duhul ceresc, reprezentînd legătura
firească dintre Ziditor și lumea zidită de el. La ivriți legătura dintre Iahwe ca stăpîn și supușii lui a fost
vînjosul „legămînt” sau „toiagul dintre picioare” cum se fudulesc cu mare obrăznicie în Facerea 49,10
făcătură curat drăcească. Teologia orfică transmisă prin greci spune că ariminul Orfeu a fost un fel de
părinte al celor trei cureți, luați ca exemplu pentru viața lor curată într-ale celor sfinte și pline de înțe­
lepciune. Dar cureții sînt numiți în alte scrieri și coribanți sau cabiri care aveau mistere unde se dansa
după muzici anume. Însă de la cabiri (ajungînd din nordul Istrului mai către sud pînă în Egipt) ne spu­
ne Philon din Byblos că a luat preotul fenician Sanchuniathon mitul facerii lumii din Cărțile lui Da­
hau-ti, și dacă mergem să căutăm în întunericul făcut de ei, am putea scrie multe adevăruri supărătoare
– unele arătate chiar mai înainte – pentru mințile țuguiate numai în minciună și hoție.
Proclos în lucrarea amintită mai înainte scrie: „Tradițiile mistice ale lui Orfeu fac o trimitere la
acestea mult mai clară. Platon fiind convins de Misterii și ce se petrecea în ele indică în ceea ce
privește acești Zei puri. Și în Legile el ne amintește într-adevăr de fluierul coribanților, care reprimă
orice mișcare nepotrivită sau haotică. Dar în Euthydemos el vorbește despre așezarea pe un tron, care
se petrece în misterele coribantice, timp în care dialogul face mențiune la Ordinul cureților, vorbind
despre jocurile lor armate. Despre ei se spune că îl înconjoară și dansează în jurul Ziditorului între­
gurilor atunci cînd el este scos la lumină de către Mama.” Scrierea amintește de călușarii pomenit de
D. Cantemir în Descriptio Moldaviae unde spune că dansatorii își roteau săbiile deasupra capetelor.

În partea stîngă am pus mai multe „monede” bătute către sfîrșitul secolului VII î.e.n. sau începutul
următorului în statele din Asia Mică, Ionia, Lidia și Peloponez, care au imprimate pe o față chipul unui
cerb. Fotografia din stînga sus are inscripția: FANE OU SIM (sim: a dărui, a încorda și si-mu: cu
coarne), iar pe moneda din rîndul de jos scrie: FANE OU. Prima inscripție trebuie să o înțelegem ca
Fane cel ieșit/încordat din ou, sau Fane cu coarne din ou. A doua inscripție este Fane din ou, cu
trimitere clară la mitul orfic. Sare în ochi forma alungită a celor trei monede sugerîndu-ne că în fapt
ele sînt un fel de ou auric sau cosmic unde se vede în interior Fane, iar pe cea din rîndul doi unde este
imprimat numai capul și gîtul cerbului, lîngă acesta se vede steaua cu cinci colțuri cu un punct în
mijloc! Dar totemul cerbului la neamurile carpatine este vechi de peste 40000 de ani așa cum ne dove­
dește pictura rupestră de la Coliboaia, unde animalul apare ca purtînd legat de coarne o sferă sau un
glob, el păstrîndu-se încă în forma unor colinde sau obiceiuri de Anul Nou. Cerbul îl mai găsim pictat
pe vasele de la Cucuteni din mileniul V î.e.n. și pe sigilii emeș, precum și sub forma unor mici basore­
liefuri din bronz în compoziție cu vulturul ceresc. Dar totemul a ajuns și la populațiile nordice cum ne
arată basorelieful lui Cernunnos care poartă între coarne o stea cu cinci colțuri la fel ca cerbul bătut pe
monezile neamurilor arimine, dovezile trebuind să le cuprindem obligatoriu în istoria și cultura noastră
cea adevărată! Pe pricepuții greci nimeni nu i-a oprit să-și facă după mintea și apucătura lor orice,
luînd de la alții după bunul plac, apoi să dea cu hula pentru a șterge urmele hoției, așa cum s-a întîm­
plat și cu Phanes. O legendă de-a noastră spune despre Bitia sau Facerea lumii de la noi următoarele:
„Pămîntul e vegheat la cele patru colțuri de patru serafimi. Dacă nu ținem cele patru posturi el se va
prăbuși. În centru e un munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fîntînă… Pămîntul este în­
conjurat de Apa Sîmbetei. Apa Sîmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe. Acolo e cetatea lui Dum­
nezeu și Mărul roșu. Toate apele lumii ies din Mărul roșu, se răspîndesc în lume și se întorc la Mărul
roșu. Marea în care este Mărul roșu se cheamă Marea Neagră. Mărul roșu este osia Pămîntului. El
se găsește acolo unde este buricul Pămîntului.” Povestea era cunoscută în toată antichitatea fiindcă o
găsim și la Homer în Iliada la XIV, v. 200 care a pus în gura Herei zicerea: „Pînă° la hotarul pămîntului
a toate hrănitor vreau să mă duc spre vederea/ Lui Oceanos, al zeilor tată.” În Odiseea XII, 105 este
mai explicit și scrie: „ De trei ori pe zi sloboade ea apa/ Și de trei ori o înghite groaznic.” Poetul vor­
bește de „curent adînc” și „curent invers” ca și de „fluviu” cînd se referă la întregul ocean care încon­
joară pămîntul. Dar aceste concepte teozofice, cărora noi le spunem din porcie, misticism, sînt funda­
mentele religiei strămoșești, care se găsesc în scrierile esenilor și Cartea lui Eno, lucrări despre care
românii de astăzi nu știu nimic! Aceste concepte ale teozofiei arimine se găsesc și în teoria torului
din fizica modernă! Iar teologia lui Orfeu zice că pe Muntele Sfînt este lăcașul sau cetatea lui Phanes
Protogonos care înseamnă „Primul născut”, așa cum era și Anu, Gog și Senta la strămoșii noștri.
Apologetul iudeo-creștin Lactanțiu (240-320) scrie în Institutionum Divinarum Libri 1, 22 că:
„Orfeu a fost primul care a adus Misterele lui Dionysos în Grecia... și acestea se numesc orfice și pînă
azi.” Divulgarea lor era pedepsită cu moartea. Aceste mistere erau văzute ca Perfecțiunea Virtuții și
înflorirea bărbăției, iar preotul oficiant se ruga „pentru binele întregii omeniri”. Misticii erau° îmbrăcați
într-o piele de căprioară, iar Diodor spune că reprezintă cerul înstelat, pielea cerbului de pe monezi
avînd pete care ar susține afirmația. Nimfele care l-au crescut pe Dio Nisa, în singurătatea muntelui
Nisa, numite menade de greci și bacante de romani, erau îmbrăcate cu o piele de cerb, amintind de o
vînătoare și sacrificiu ritualic prin care se reașeza natura într-un nou ciclu al vieții. Și solomonarii noș­
tri la fel ca esenii purtau un fel de șorț din piele de căprioară! În poemul Iliada la Cîntul VI, Homer ne
zice în versuri că ceata lui Dionysos formată din cele șapte nimfe și zeu au fost alungați de către regele
Lycurg al tracilor edoni de la palatul său, și apoi din țară pentru a nu căuta noi prozeliți ai cultului,
deci el era din altă parte. Așa de crunți au fost soldații traci că au ucis fecioarele numite și Hiade (Plo­
ioasele, fiind considerate că aduc ploile de primăvară) care i-au fost doici zeului, încercînd înciudații
să-l căsăpească și pe el care se aruncă în mare de unde este salvat de zeița Tethis. Aceste Hiade erau
fiicele lui Atlas și nepoatele zeiței Tethis, dar și surori cu Pleiadele și Hesperidele, și acestea fiice ale
lui Atlas, deci ața ne aduce din nou pe plaiurile carpatine fiindcă aici își avea regatul Atlas. Grecii îl
mai numeau Bachoi, adică o leacă de baci, dar dat după meșteșugul lor drăcesc și mincinos!
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică ne lasă o informație° cam cețoasă spunînd că Dio­
nysos este Phanes. Însă la Herodot în Istorii, la V, 7 și VII, III găsim date mai precise despre această
afirmație, el scriind despre neamul șatrilor că: „locuiesc pe niște munți înalți, împăduriți cu tot felul de
copaci, cu piscuri acoperite de zăpadă și sînt foarte pricepuți în meșteșugul războiului. Aceștia sînt
tracii la care se află oracolul lui Dionysos; acest oracol se află pe cele mai înalte vîrfuri. Dintre
șatri, besii sînt cei care îndeplinesc sarcinile de profeți în sanctuar.” Legendele spun că Dionysos a
fost crescut de nimfele de pe muntele Nisa, pe care antichitatea nu-l știa unde este, și tot așa a rămas
ciudățenia pînă astăzi, dar dacă s-ar fi scris ceva despre greci, atunci sigur se știa tot!
Tot în acele vremuri ale lui Dio Nisa, vechii greci numeau munții Balcani, cu numele de Hemus,
baștină pentru șatri, besi și dii, care locuiau chiar lîngă Istru, iar prin aceasta avem o stabilire a munte­
lui Nisa care ar fi la timocenii sau românii ce locuiesc azi acele meleaguri. În partea de vest a Balcani­
lor, nu departe de Dunăre este orașul Niș în Serbia și rîul Nișava. Romanii au numit acest oraș antic
Naissus sau Naissos ca oraș al nimfelor sau naiadelor după zisa legendei, care l-ar fi crescut pe zeu.
Dovezile arheologice arată că locul a fost vatră de civilizație în perioada 5000-2000 î.e.n. după care a
fost părăsit și repopulat pe la începutul mileniului î.e.n. Dar cuvîntul roman Naissos este apropiat de
cuvîntul românesc neios care înseamnă loc acoperit cu multă zăpadă cum spune și Herodot despre
locul unde se află oracolul zeului, dar și luna decembrie, iar tradițiile vlahilor din Tesalia spun că Dio­
nysos s-a născut pe 25 decembrie. Nu prea departe de acest vechi spațiu antic locuit de neamurile car­
patine, peste munte în nord-est se află peștera Măgura cu picturi rupestre vechi din mileniul X î.e.n.
sau cred că chiar mai vechi cu 2-3 milenii dacă desenele care prezintă niște struți sînt autentice. Aici a
fost o lungă perioadă de timp un loc unde se practica un cult solar, iar Phanes este în întregul lui tot un
cult solar, fiind identic cu cel al lui Dio Nisa după vorba lui Diodor și mai înainte cum a scris și He­
rodot care ne indică și locul oracolului zeului, rezultă că această religie s-a născut la neamurile arimine
și a fost dusă în Peloponez de unii preoți sau înțelepți să-i civilizeze și pe pezevenchii crestoși, care,
după ceva timp au uitat cine le-a șters mucii de la nas, pretinzînd că numai ei știau de unde răsare soa­
rele și unde apune!
Vechii greci nu au avut mitul facerii lumii așa cum rezultă din teologia lui Orfeu, ci numai ceva le­
gende luate de la neamul arimin, pe care, după ce le-au grecizat, le-au învîrtit și răsucit cu mare mește­
șug ca să nu le mai știe nimeni rădăcinile. Cultura Europei Occidentale are ca temelii de nezdruncinat
civilizațiile greacă și romană, indo-europenismul și iudeo-creștinismul. Adică am luat de la greci: min­
ciuna, hoția, lăcomia, pederastia; de la romani: viclenia, nemila, robia, cruzimea și crima iar de la pîrli­
ții ivriți: șiretenia, minciuna, lăcomia, teroarea și ura nemărginită împotriva celorlalți.
Pentru a înțelege mai bine mitologia vechilor greci, dar mai ales ca să scoatem din întuneric ceea ce
ei nu au vrut să se știe, trebuie să facem lumină în mitul mozaismului și iudeo-creștinismului – Bitia
sau Facerea Lumii – luat din teozofia lui Orfeu. În vechile ziceri carpatice duse în cele patru zări,
existau trei povești pline de tîlc privind izvodirea neamului omenesc care spuneau° astfel:
1. Mitul creaționist, care spune că Ziditorul din ceruri, pentru a da viață pămîntului și Creației de
început, a făcut din lut după chipul său pe om, i-a dat și o scînteie° din duhul Prealuminatului și
un moț pe creștetul capului să se deosebească de celelalte ființe vii și să-și aducă aminte de
Părintele Ceresc. Mai înainte însă Sîntu a pornit prin întunecimile începuturilor pentru a face
Pămîntul fiindcă pînă atunci era o mare nesfîrșită și în mijlocul ei, un copac uriaș – Pomul
 Vieții, al Cunoașterii ori a Binelui și Răului – iar omul ca cea mai iubită zidire pe care Tatăl
dorea să o facă, nu avea unde să-și pună sălaș și odihnă. Povestioara a fost pusă în Vechiul și
Noul Legămînt de strîngătorii ivriți și odată cu ea, s-au scornit cele mai năstrușnice reguli de
maimuțing și șterpeling la mințile și buzunarele goimilor cap de lut. Restul poveștii „revelate”
se poate citi în făcătura lor!
2. Mitul evoluționist, este a doua formă de înțelegere a apariției neamului omenesc pe pămînt și
el se găsește în scrierile esenilor descoperite la Marea Moartă, manuscrise ce spun că la înce­
puturile începuturilor din izbirea fulgerului Tatălui Ceresc în marea întunecată, s-a pornit o
vînzoleală și o tălăzuire a apelor care speriau și cerurile. Din acest zbucium neostoit au apărut
peste tot munți de spumă întunecată, care, tot fiind purtată dintr-o parte în alta, s-a întărit și
prin unirea ei în mijlocul apelor, s-a format pămîntul. Apoi Sîntu a binecuvîntat Maica Pămîn­
tească cu ape, păduri, ierburi, animale și la urmă l-a făcut pe om. Dar i-a dat de știre să nu uci­
dă animalele și să nu mănînce din trupurile lor fiindcă ele sînt frații și surorile oamenilor și
cine săvîrșeșete asemenea nelegiuire își mănîncă propriul trup. Și ierburile și copacii sînt frații
lor fiindcă sînt zămisliți din duhul și taina Tatălui Ceresc iar cum creația lui este sfîntă și
nemărginită, tot așa această viață este binecuvîntată ca parte a creației. Omul poate folosi
numai roadele acestor plante sau trupul lor cînd este lipsit de izvorul vieții altfel ei vor uita de
Tatăl lor ceresc și îi vor distruge Zidirea Sfîntă.
3. Mitul zidirii cerești sau extraterestru cum s-ar zice azi de unii pricepuți, este specific numai
culturii strămoșești, iar el spune că neamul omenesc a venit din ceruri, de la duhul Maia din
stelele numite Peleiade (polei: îngeri, făpturi cerești + ade: cer, străbun) după zisa lui Herodot,
Pleiadele sau Atlantidele, fiind fiicele titanului Atlas. Din ea s-a născut Primul Neam Ome­
nesc pe pămînt aici la porțile Istrului unde era Cetatea Ziditorului Ceresc și Mărul Roșu, sau
Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Pentru buna rînduială a Neamului Scobo­
rîtor din Duhurile cerurilor sau Zei cum a scris latinul Ovidiu, Ziditorul i-a dat prin proorocul
Eno, Legea/Calea Adevărului și Dreptății, să-i fie pravilă de dreaptă cumpănire în lumea vă­
zutelor și nevăzutelor spre izbăvire și mîntuire întru învierea și înălțarea la ceruri a sufletelor
celor ce și-au terminat caierul pe pămînt, în vecii vecilor. Anu, Gog, Senta ori Sîntu a dat
ființei lui iubite cele două daruri care să-l ajute pentru a deveni OM; mintea pentru trup și
scînteia din lumina cerească care să îi fie de suflet. Prin cunoaștere, mintea devine mai isteață,
ajutîndu-ne să săvîrșim fapte bune și să spunem vorbe bune care, la rîndul lor vor zidi în noi
mereu și mereu un suflet bun pe drumul devenirii noastre ca OM.
Ca să le demascăm mai bine făcăturile ivriților, grecilor și sataniștilor iudeo-cretini, trebuie să lă­
murim și conceptul de univers sau „lume” din vechile scrieri. Cultura carpatină vedea universul sub
forma unui ou sau a unei sfere așa cum am arătat pînă acum; partea de sus era bolta cerească iar partea
de jos era o mare uriașă pe care plutea pămîntul sub forma unei turte încrețite, fiind munții și dealurile.
Turta în unele mituri plutea singură pe marea nesfîrșită, în altele era ținută în spinare de unul sau doi
pești°, iar unele ziceri ne spun că oul era ținut undeva în spațiul nemărginit de un șarpe de lumină care
îl înconjura de jur-împrejur ținîndu-și coada în gură să nu-i scape prețioasa povară.
Dar la pricepuții greci din antichitate lipsește mitul creației neamului omenesc, iar potopul
amintit de ei, este dat de fiorosul Zeus împotriva neamului pelasg pentru că nu stătea la mîrlit (îm­
perecheat), obicei atît de drag lor. Și totuși din prăpădul îndrăcitului zeu scapă Deucalion cu soața sa
Pyra sau Pyrrha, ajutați de pelasgul Prometeu care era și tatăl celui salvat cu corabia de la potop.
Mama lui Deucalion era Pronoia, iar pelasgul pămîntean ajunsese atît de uriaș încît cu o mînă atingea
luna și cu cealaltă pămîntul. Despre nașterea eroului avem cîteva informații în Argonautica scrisă de
către Apollonius Rhodius în secolul III î.e.n. care ne spune următoarele: „Acolo în Achaia, în nordul
Greciei este o țară înconjurată de munți înalți, bogată în oi și în pășuni, loc unde Prometeu, fiul lui
Iapetus, prin soția sa Pronoia l-a adus pe lume pe frumosul Deucalion, care a fondat primele orașe și
temple zidite pentru cinstirea zeilor nemuritori și, în primul rînd pentru binele oamenilor Acest tărîm
se învecina cu Haemonia vechea denumire a Tesalia”. Numele regiunii vine de la pelasgul Haemon
care a fost fiul lui Pelasgul și tatăl lui Tessalos care a dat și noul nume ținutului. Din aceste informații
venite chiar de la falsificatorii antichității – cinstiții eleniști – primul popor cunoscut de ei a fost cel
pelasg, dar acesta își avea baștina în jurul Carpaților.
Cea mai veche scriere despre Deucalion aparține lui Hecateu din Milet (540-470 î.e.n.), dar cartea nu
a supraviețuit vremurilor scăpînd mici fragmente care însă nu menționează potopul, dovadă sigură
că povestea a fost ticluită mai tîrziu să dea bine în vadul făcăturilor și nelegiuirilor elenist-elitiste.
Pe de altă parte, Dionisie din Halicarnas (secolul I î.e.n.) scrie că Deucalion a fost fiul soților Pro­
meteu și Clymene, fiica lui Oceanos, adică a Mării Negre, dar nici el nu menționează nimic despre un
potop, numindu-l pe erou cu titlul de comandant al celor de la Parnassus care a condus „a șasea°
generație” de pelasgi din Tesalia. Mai găsim mărturii despre Deucalion și la Ovidiu în Metamorfoze­
le și în Biblioteca lui Pseudo-Apollodor, autorii scriind că eroul a domnit asupra regiunii Phthia (nu­
mită de Herodot în Istorii I,56 „țara Vatra” ca să știe și proștii cît de șmecheri sînt grecii, situată în
sudul Tesaliei, patria mirmidonilor), fiind anunțat de către tatăl său asupra nenorocirii pe care Zeus s-a
pus să o dea pelasgilor. El construiește o corabie cu care plutește pe întinderile nesfîrșite de ape, astfel
că, atunci când apele s-au retras după nouă zile, el și soția sa Pyrrha, au fost singura pereche de supra­
viețuitori. Corabia s-a oprit după unele ziceri pe muntele Parnassus, sau muntele Etna din Sicilia, ori
muntele Athos, în Chalkidiki, sau muntele Othrys în Tesalia. Ei au fost salvați datorită pietății arătată
față de divinități. Cu potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva locuitorilor pelasgi ai Peloponesu­
lui, el a vrut să pună capăt epocii bronzului în lumea cunoscută din acele vremuri și să nimicească pen­
tru totdeauna neamul pelasgilor pe care grecii îi urau de moarte, reușind să-l scoată din istorie! Și le­
prele ivrite tot așa au pornit un potop de minciuni și făcături împotriva aceluiași Neam vechi Scoborî­
tor din Zei, numit pelasgi de hoții greci, iar de către sataniștii iudei Magog sau Gitia condus de Dom­
nul Gog sau Ziditorul lumii, dar ei carpatinii se știau scoborîtori din puternicul strămoș Arimin.
Deucalion și soția sa Pyra au primit încuviințarea de a rezidi neamul omenesc, și ajutați de zeița
Themis au renăscut această spiță din pietre și pămînt. Ne spune mitul că din mîinile Pyrei ieșeau fete
frumoase, iar din mîinile lui Deucalion ieșeau băieți puternici. Ei au avut împreună pe băieții Hellen și
Protogenea, dar în unele variante apare Amphyction, iar printre numeroșii nepoți pe Dorus, Graecus,
Makedonos, Magnes. Mitul vrea să ne limpezească pentru totdeauna mintea de elenism și elitism indo-
european, că nu a existat vreodată o năvălire a aheilor în Pelopones, poporul acesta fiind născocit în
Alexandria începînd cu secolul III î.e.n. cînd ei au falsificat și grecizat cele două poeme ionice adică
pelasgice, Iliada și Odissea. Istoria lor reală s-ar opri doar la dorieni, care erau mai sălbatici ca fiarele
codrilor iar cînd au pătruns în Pelopones, au culcat la pămînt tot ce au găsit în cale.
Să le mai arăt de la obraz hoția pe care au făcut-o în dauna culturii arimine, chiar prin numele celor
două personaje salvate de la potopul lui Zeus. Dumnealui Deucalion, era fiul lui Prometeu părintele
neamului omenesc, fiind de neam pelasg cum zic chiar ei sumețindu-se cu tîlhăria făcută, fiindcă la
vechii greci orice furtișag, dacă aducea cîștig, era considerat afacere cinstită. Din acest neam, se trage
după scrierile lor tot cinul cel cu freza crestoasă: ahei, eleni, greci și eleniști elitiști, răcnind și dînd din
picioare că nu-și mai pot vedea curu la cîtă cultură au dat altora! Chiar numele lui Deucalion are sens
religios numai în limba veche pe care o vorbeau neamurile arimine la pragul mileniilor II și I î.e.n.
(deu: „deo” de pe tăblițele de plumb care are sensul de sacru, sfînt, veghetor ceresc + kali: frumos,
drag, plăcut, întocmai cum este el numit și în plăsmuirile hoțomanilor greci, a conduce, persoană dra­
gă + on: neam), iar celor îndîrjiți le amintesc faptul că acest cuvînt încă exista în limba noastră pe la
anii 1200, fiindcă în textele latine, conducătorii românilor sud-dunăreni care s-au° răsculat împotriva
grecilor bizantini în anul 1185, au fost scriși Kalopetrus și Kaloianus, deci într-o interpretare mai largă
s-ar traduce cu sensul de omul binecuvîntat de divinitate sau ceruri pentru a conduce neamul drag ori
ales. Iar numele soaței lui înseamnă flacără, așa cum folosesc și azi rumînii din Albania acest cuvînt!
Praful și pulberea să se aleagă de toate tîrîturile care ne-au făcut atîta rău!

7.2.2 Pomul Vieții, Arborele Cosmic,

Osia lumii, Mărul Roșu, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului

Este un concept fundamental al teozofiei arimine și reprezintă comuniunea dintre cer și pămînt ca
univers material dar și sursa principală a vieții, prin fuioarele sau vîrtejurile energetice care leagă cele
două spații, adică o descriere spirituală a Sfintei Familii, formată din Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească
și Fiul Luminii sau al Omului, simbolizat sub forma șoimului sau vulturului, fiind elementul de legătu­
ră și comuniune între cei doi părinți ziditori ai neamului omenesc și a ceea ce înseamnă viață pe
pămînt. Conceptul unirii cerului cu pămîntul printr-o coloană de lumină sau de energie dumnezeiască
apare în cultura popoarelor care au trăit în jurul Carpaților încă din mileniul VIII î.e.n. așa cum dove­
dește tăblița rotundă descoperită în situl de la Tărtăria, dar povestea poate merge chiar mai departe în
mileniul XXXIX î.e.n. unde avem prima simbolizare grafică a conceptului. Fotografia alăturată este
un detaliu° a unei părți din picturile preistorice de la Coliboaia și prezintă un cerc cu o cruce cu brațele
egale înscrisă în el, fiind străpunsă de jos în sus de o coloană ce are în vîrf un triunghi.
Ori cercul și crucea simbolizează pămîntul sfințit, iar coloana care îl străpunge
este osia pămîntului, Pomul Vieții sau Arborele Cosmic cum ne spun legendele
noastre care își înfige rădăcinile în străfundurile Mării Veșnice, iar vîrful lui
sprijină cerul. Pentru a ne lămuri că nu vorbim vorbire, am să dau o zicere din
mitologia noastră atît de hulită de leprele cărora li s-a „revelat” toată înțelepciu­
nea lumii pentru urgisirea pămîntului și în special a neamului get. La români,
Arborele Cosmic sau Pomul Vieții mai este cunoscut ca Pomul Cunoașterii Bi­
nelui și Răului, Pomul Înțelepciunii, Pomul Vieții, al Morții și al Trăirii Veșni­
ce, Osia Pămîntului, Vîrtejul de lumină, Stîlpul Cerului și Pămîntului, Vîrtejul Veșnic, Stîlpul de
Lumină, Măru Roșu, Osia Lumii sau Buricul Pămîntului.
O legendă românească privind facerea lumii spune că la început era doar un hău nemărginit și întu­
necat în care plutea un orcan de ape înnegurate. Deasupra apelor se plimba călcînd ușor Fărtatul (fară
tată) și de atîta singurătate s-a gîndit să facă lumea cît mai degrabă, dar nu știa nici el cum va arăta
aceasta și nici cum să purceadă la împovărătoarea trudă. Și mai era supărat că nu avea frați ori prieteni
cu care să schimbe o vorbă sau o privire. De mînie a aruncat toiagul sau baltagul în apa cea mare și din
el a crescut un copac mare – bradul – pînă la cer, iar sub crengile lui ședea poznaș Nefărtatul care i-a
zis rîzînd: „Bună ziua frate! Tu n-ai nici frate, nici prieten, dar eu vreau să mă fac frate și prieten cu
tine”. Fărtatul s-a bucurat dar i-a răspuns: „Nu-mi fi frate, ci-mi fi numai prieten; că nimeni nu-mi
poate fi frate.” Nouă zile au tot umblat prin apa cea mare și întunecată, și Fărtatul a băgat de seamă că
Nefărtatul nu-l iubește. Odată a zis Nefărtatul°: „Frate dragă, așa singuri o ducem greu, trebuie să mai
izvodim și alte făpturi.” Și Fărtatul i-a răspuns: „Plăsmuiște tu”. Și Nefărtatul îi zise nedumerit: „Ei,
da eu nu mă pricep; că aș face o lume mare de aș ști.” Și Fărtatul grăi: „Voi face lumea. Bagă-te în apă
și adu-mi nisip să fac pămîntul.” Nefărtatul a întrebat făcînd ochii mari: „Dar cum vrei să faci pămîn­
tul din nisip?”. Iar Fărtatul îl lumină astfel: „Voi rosti numele meu și gata.”
Nefărtatul s-a scufundat în apă cu gîndul să facă el lumea și după ce a găsit nisip la rădăcina
arborelui, și-a rostit numele pe dată. Dar nisipul l-a ars cumplit și el l-a aruncat. Apoi s-a întors la
Fărtatul și i-a spus că n-a găsit nisip, dar el l-a îndemnat: „Du-te numai și adu nisipul trebuincios.”
Nefărtatul a căutat nouă zile nisip și totdeauna își spunea numele și nisipul îl ardea din nou, iar el de
atîta durere îl arunca; în a noua zi se înnegrise de tot de atîta ars. Cînd a venit deasupra apei și l-a vă­
zut Fărtatul i-a zis: „Te-ai înnegrit. Tu ești prieten rău. Du-te și adu nisip, dar nu-ți mai spune numele
că ai să te faci scrum.” Nefărtatul se duse iarăși și aduse nisip. Fărtatul făcu lumea și Nefărtatul se
bucură de ea. Iar de pe Pomul cel mare a căzut mîncare pe pămînt și din frunzele arborelui s-au
făcut oamenii. Apoi Fărtatul a făcut cerul, ca să acopere pămîntul. Conceptul teologic – Pomul Vieții,
Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Mărul Roșu, Osia lumii, Buricul pămîntului – se găsește numai
în culturile odrăslite din toriștea carpatină, fiind dus de emeși° în Ki-en-gi, de filisteni° în Canaan, la
egipteni și cei ajunși în India, dar rămas și acasă pe malul drept al Istrului la geți și dovedit arheologic
prin culturile Lepenski Vir și Vinča. La neamul aryas, în scrierile vedice cerul este unit de pămînt prin
arborele cosmic Skambha care are 7 chakre macrocosmice, sau cei 7 dio din religia strămoșilor mei
geți ori roțile lui Platon din scrierea Viziunea lui Er. Simbolul concept a fost perpetuat în tradițiile
noastre populare găsindu-se în zeci de variante pe porțile de intrare în curțile gospodăriilor și pe co­
voarele românești. Mai arăt o asemenea comoară venită din străvechime, unde Mărul roșu este în fapt
fluxul energetic al torului cum ar spune fizica modernă pentru cei cu mintea subțire. „Sub pămînt sînt
rădăcinile unui măr, mărul roș. Sub acelea șede peștele care ține pămîntul. Cum s-ar clătina peștele o
leacă și ar pica mărul în apă, pace n-ar mai fi pe pămînt! Mărul acela zice că are mere, dar cine le poa­
te căapăta°. Nime pe lume nu e în stare să străbată acolo. Zice că cîte ape sînt pe lume și curg, toate curg
de la asfințit spre răsărit, toate de acolo de sub mărul cela pornesc, se împrăștie pe lume și iară
înapoi acolo se întorc. Marea aceea unde-i mărul se cheamă Marea Neagră.” Fiindcă era parte insepa­
rabilă a mentalului colectiv, rodul acestui măr roșu, la românii carpatini era la mare cinste cum ne ara­
tă zicerea: „Ouăle roși, de Paști, se fac în Joia Mare; ouăle ce se fac sadea roși se numesc merișoare
de aceea dacă dai de pomană, pe ceea lume se fac mere, sau mere de aur, cu un astfel de merișor e
bine să te speli, ca să fii rumen peste an, sănătos. Ca să știi de ce te iubește, cine gîndește, ieai un sîm­
bure de măr și-l înfigi într-un bold, și-l aprinzi la lumînare. De pocnește, te iubește, de nu, nu.”
 Și Eno cînd a fost ridicat la ceruri pentru a primi Calea/Legea Adevărului și Dreptății a trecut prin
nouă ceruri, așa cum avea pomul vieții nouă ramuri la Tărtăria, sau cum s-a zidit lumea în nouă zile de
către Anu, Gog ori Sîntu. Ivriții farisei după ce și-au modificat propriul cult luînd cu toptanul din cea
egipteană, aveau săptămînile de 9 zile întocmai ca în calendarul egiptean și nu cum apare acum în
Tora. Povestea din făcătura lor a fost introdusă după anul 381 cînd s-au văzut confruntați cu faptul că
populația imperiului roman ținea un calendar cu 7 zile din care ultima – duminica, dies solis: soare,
ființă strălucitoare – era zi de odihnă și sărbătoare închinată Fiului Omului ce a fost introdusă de Cons­
tantin cel Mare în anul 321!
Unele legende spun că la început cerul era lipit de pămînt și oamenii umblau „la fundul cerului”.
Dar cum și Soarele și Luna mergeau tot printre oameni și-i ardeau, l-au rugat pe Fărtat să le facă cer de
umblat și Fărtatul a ridicat cerul în coroana bradului. După aceea, pentru că erau rupți de oboseală,
Fărtatul și Nefărtatul s-au culcat de-o parte și de alta a bradului. Și cum a adormit Fărtatul, Nefărtatul
s-a tras la marginea pămîntului (deci bradul este osia pămîntului sau polul getic al lumii) ca să-l
prăvălească în apele tulburi. Dar Pămîntul a crescut sub Fărtat. Nefărtatul l-a mai tras odată și iarăși
pămîntul a crescut sub Fărtat și tot așa pînă pămîntul a acoperit apele de tot și nu mai încăpeau sub cer.
Cînd s-a trezit Fărtatul și a văzut, a trimis albina la arici să-i ceară sfatul, ce să facă, și acesta i-a spus
să încrețească pămîntul, să-l strîngă. Așa au și făcut, și atunci au apărut munții. Cerul se sprijinea pe
Pomul Vieții sau arborele cosmic, a cărui coroană îl depășea, ieșind și peste marginea pămîntului. Dar
cum era prea greu, pămîntul a început să se scufunde în ape. Atunci Nefărtatul a pus un pește care să-l
sprijine pe dedesupt. Pe tăblița I sub imaginea din mijloc se vede un pătrat împărțit în nouă pătrate
mai mici, iar acesta reprezintă în fapt zidirea sau facerea lumii în cele nouă zile de trudă a Fărtatului.
În altă legendă, după ce Nefărtatul a scos pămînt din fundul° apei și Fărtatul a făcut turtița de pă­
mînt, cei doi ortaci s-au odihnit pentru că venise noaptea. Însă înrăitul Nefărtat s-a jucat noaptea cu
ceva pămînt și l-a făcut pe șarpe care l-a sfătuit să-l înece pe Fărtat. Acesta s-a supărat auzindu-i
uneltirile, l-a prins de coadă, l-a învîrtit ca pe un bici și l-a azvîrlit în hău zicîndu-i: „Să te încolăcești
în jurul pămîntului de nouă ori și să-l aperi de prăpădul apelor”, și chiar așa îl vedem cum el păzește
oul cosmic al zidirii de început. Uneori șarpele care înconjoară ca o spirală pămîntul are înfățișarea
Apei Sîmbetei; ea delimitează cu mai multe brîuri pămîntul de apele facerii cerești. După legendele
noastre, pămîntul a fost creat de Dumnezeu într-un spațiu închis de forma unui ou, arătînd ca o turtă
rotundă ce plutea pe Marea Veșnică, iar în mijloc era un munte stabilit de informațiile din legende în
Carpații noștri și tot aici era Pomul Vieții sub forma unui brad sau măr care sprijinea cerul cu stelele.

În stînga avem Pomul Vieții cu 7 ramuri, descoperit la Vinča și Lepenski Vir simboluri puse pe
ceramică veche de la sfîrșitul mileniului VII î.e.n. Lîngă el este același simbol dar cu 9 ramuri cum
apare pe tăblița de la Tărtăria de aceeași vechime cu cele precedente și cum a fost dus el în Ki-en-gi
sau Sumer pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. Cele trei fotografii au ca personaj țapul, cea mai veche
fiind tăblița dreptunghiulară de la Tărtăria, unde un țap „gustă” din frunzele Pomului Vieții cum spune
și legenda amintită mai înainte că oamenii s-au născut din frunzele Arborelui Cosmic, iar altul se uită
spre dreapta. În capătul din dreapta este o statuetă cu un țap ce stă sprijinit pe un pom cu 9 ramuri, iar
obiectul a fost găsit în Sumer fiind din prima parte a mileniului III î.e.n. Dar avem și imaginea
prelucrată a unui țap cum apare pe un coif descoperit la Porțile de Fier din secolul VII î.e.n. Animalul
ține în gură o frunză, semn că s-a înfruptat și el din taina cunoașterii cerești ca animal totemic al vechi­
lor carpatini. În ceruri, dar în spațiul astronomic, avem constelația Ursa Mică fiind numită de vechii
români, Plugușorul sau Grapa, iar în mijlocul acesteia se află steaua polară numită și împărat sau Can­
dela Cerului deoarece este fixă față de mișcarea diurnă, numindu-se în popor și stîlpul sau steajărul de
la arie, fiindcă cerul se învîrtește în jurul acestei stele precum caii de la arie în jurul steajărului.
Candela nu poate fi decît capătul Pomului Vieții sau a coloanei de lumină prin care sufletele celor
învredniciți° în înțelepciune, se urcă prin acest vîrtej luminos la împăratul Cerurilor!
 În scrierea esenă intitulată Cartea lui Eno, sau a geților pripășiți în Palestina începînd cu secolul III
î.e.n. pentru răspîndirea religiei crucii, Pomul Vieții este descris astfel: „În mijlocul acestor Pomi ai
Vieții, în acel loc unde Dumnezeu se odihnește înainte de a urca în Rai, se află un pom deosebit care
are o negrăită mireasmă de bunătate, și care e mai împodobit decît oricare altul. Acest pom era acope­
rit cu totul cu un fel de norișor auriu, cu roșu aprins, și cu flăcări albastre, căci poartă în el toate
fructele care se găsesc în ceilalți pomi și el este Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Rădăcina lui se
află în grădina de la hotarul dintre Pământ și Rai, dintre stricăciune și nestricăciune. Două izvoare țîș­
nesc din această grădină, revărsînd lapte și miere. Alte două revarsă ulei și vin. Despărțite în patru
rîuri, ele curg alene și coboară în grădina Raiului. Și aceste izvoare își continuă astfel drumul pînă pe
Pământ, înfășurîndu-se în jurul acestuia ca un cerc și rotindu-se odată cu el la fel ca toate celelalte
lumini cerești. În acest loc, toți pomii poartă fructe pentru că totul este binecuvîntat de Dumnezeu”.
Aceste concepte religioase au fost duse de populațiile carpatine ce au migrat de-a lungul istoriei în
diferite ținuturi mai apropiate sau mai depărtate cum ne ajută să constatăm dovezile arheologice. Chiar
dacă unora le face mare supărare aflarea adevărului, eu tot voi îndrăzni a-i călca pe bătătură și a-i
plesni peste bot pentru nelegiuirile făcute în dauna strămoșilor mei, punîndu-se în slujba unor grupări
criminale ce au urmărit de-a lungul ultimilor 150 de ani să ne facă dispăruți din memoria timpului, iar
acum urmăresc să ne extermine ca popor!

În stînga avem un desen ce reprezintă concepțiile religioase ale emeșilor cu privire la univers,
pămînt, muntele sfînt sau cetatea Ziditorului, Grădina Raiului și Pomul Vieții sau Arborele cosmic.
Lîngă el este o imagine din Egiptul° secolului XIII î.e.n. unde Pomul Vieții cu 9 ramuri are de cele două
părți cîte un țap care adulmecă sau mușcă din florile acestuia, scena amintindu-ne de cea de pe tăblițe­
le de lut descoperite la Tărtăria ce sînt mai „bătrîne” cu cca 5000 de ani! Spre dreapta avem un desen
de pe un vas descoperit în Canaan sau Palestina din secolul XI î.e.n. unde întîlnim iarăși țapii ca ani­
male totemice în număr de 6 care se urcă sprijinindu-se unii pe alții către vîrful Pomului Vieții. Și în
acest desen simbolul concept are tot nouă ramuri, fiind prezenți și doi pești. Lîngă el avem un desen
copiat de pe un vas descoperit în același teritoriu și avînd aceeași vechime, unde Pomul Vieții are nu­
mai 7 ramuri și care întîmplător seamănă foarte bine cu menora mozaicilor, acestea dovedind că
și filistenii foloseau două calendare – unul astrologic și unul astronomic – tot așa ca și cei rămași la
baștina carpatină de unde au migrat ei în secolul XVIII î.e.n. Pe acest vas mai apare crucea cu brațele°
egale și trei semne care se găsesc în alfabetul get pentru literele g, i și u.

Mai pun un sigiliu emeș tot cu Pomul Vieții ce stă în vasul cunoașterii în fața lui Anu care ține în
mîna dreaptă roata destinului și toiagul de cîrmuire – mozaicii îl țin între picioare să nu-l fure nimeni
– iar în mîna stîngă are un fel de topor sau teslă ca simbol al puterii cerești. Un simbol asemănător
avea și Mitra sau Fanes după vorba pricepuților greci. În fața lui Anu este un preot ce toarnă dintr-un
vas apă vie în vasul cunoașterii astfel ca zidirea sfîntă să rămînă veșnică pe pămîntul sfînt Ki-en-gi sau
Sumer. Lîngă sigiliu este fotografia unei teracote descoperită la Harappa de prin secolul° XX î.e.n.
unde și-a găsit sălaș multe sute de ani neamul aryas plecat din Carpați pe la secolul° XXVI î.e.n., iar
Pomul Vieții este cu șapte ramuri avînd fiecare în capăt cîte o frunză, așa cum apare și țapul de pe coi­
ful descoperit la Porțile de Fier, ce ține în gură o frunză. Arborele este supravegheat de două capete ce
seamănă cu cele ale bovinelor. Spre dreapta este tot un sigiliu emeș cu Pomul Vieții dar prezentat în
altă formă și în capăt este o tăbliță asiriană descoperită în biblioteca regelui Asurbanipal ce a domnit în
secolul VII î.e.n. Vedem peste timp asemănarea simbolului concept care a fost luat de către asirieni din
cultura emeș.
„Basmele” noastre neaoșe, luate la cercetat le găsim foarte asemănătoare cu miturile creației lumii
din religia emeșilor, a egiptenilor, a filistenilor și neamului aryas, iar aceasta dovedește că „poveștile”
românești au o vechime ce trece de mijlocul mileniului° IV î.e.n. cînd emeșii au plecat din Carpați în Su­
mer! Și mai dovedesc faptul că aceste „basme” au fost scrieri teozofice pînă către secolele XII-XV ale
erei noastre cînd românii au început să se încline patriarhiei din Constantinopol, altcumva aceste co­
mori spirituale nu puteau dăinui atîta amar de vreme în mentalul colectiv mioritic alături de făcăturile
iudeo-sataniste! Dar Pomul Vieții ne mai arată o legătură inexplicabilă după dogma iudeo-cretină, ce a
dăinuit de-a lungul timpului în mintea carpatinilor unde întreaga natură și în special arborii erau consi­
derați frații oamenilor. Acest concept al frăției dintre om și natură, adică nașterea neamului omenesc
din frunzele Pomului Vieții, se găsește și în scrierile esene sau getice dar nici urmă în facă- tora întune­
cărilor! Și mai este o zicere în legenda noastră ce îi face să crape de ciudă pe mozaici și iudeo-creștini,
cerul este ridicat în coroana bradului, iar rădăcinile lui sînt înfipte adînc în fundul Mării Eterne,
fiind specific ținuturilor noastre și nu deșertului Sinai, iar tușinatul mădular sau legămînt al lui Iahwe
sau Satanei nu a apărut încă în această poziție cum ar trebui să fie după zicerile lor slute și neghioabe.
Rădăcinile Pomului simbolizează cele șapte duhuri ale Maicii Pămîntești, ce reprezintă cele șapte
zile dintre care patru sînt favorabile, două nefavorabile iar una – punctul din centru – pentru odihnă. În
scrierea esenă Comuniuni avem explicat pe înțelesul tuturor astfel: „Iar rădăcinile Pomului sînt
îngerii Maicii Pămîntești, iar ramurile lui, îngerii Tatălui Ceresc și acesta este Arborele Sfînt al
Vieții care se înalță în Marea Veșniciei”. Numai în bisericile ortodoxe române apare pictat pe pereți
Arborele Vieții iar o colindă mioritică spune: „Sus în vîrful muntelui/ crește bradul brazilor/ de mare
și-nfoiat/ tot cerul l-a îmbrădat/ Soarele în cetini, Luna între ramuri/ mii și mii de stele între rămu­
rele… La cel brad mare și-nalt/ Domnului, Doamne/ Ziuă albă a revărsat/…la rădăcina bradului/ în
mijlocul Iadului/ la vîrful bradului/ în mijlocul Raiului”! Eu nu mai zic nimic fiindcă ar fi de prisos pe
lîngă ce a spus manuscrisul esen și colindul nostru plin de curată înțelepciune getă.
Să vedem ce zice și pretinsa scriere revelată numai ivriților, pe care italicii și grecii au băgat-o cu
sabia și pîrjolul în capul popoarelor Europei după anul 381 cînd această otravă satanistă a fost impusă
în imperiul roman ca religie oficială. În Tora găsim povestea religioasă, dar iudaizată și modificată ca
să nu se mai știe de unde a fost luată și care zice în Facerea la 2,8-10: „Apoi Domnul Dumnezeu a
sădit o grădină în Eden (cîmpie), spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul
Dumnezeu a făcut să răsară din pămînt tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mîncare (fiindcă
ei trăiesc numai pentru foale!), și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoașterii binelui și
răului. Un rîu ieșea din Eden și uda grădina și de acolo se împărțea și se făceau patru brațe.” Să ne
dezmeticim puțin sau chiar mai mult, din minciuna lor care zice că Dumnezeu și-a făcut o grădină la
est, dar fără a preciza și locul de raportare, adică față de cine „spre răsărit”, urmărind să sugereze că ei
erau țîțîna țîțînelor și de acolo a început pămîntul să se învîrtă bălăbănindu-se precum revelațiile lor.
Tot în text se face o distincție clară între pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului, iar infor­
mația transmisă de ei arată că au luat povestea din altă cultură, dar fiindu-le țăcăliile prea mici pentru
asemenea gîndire și prea întunecate, nu au înțeles cum vine această subțirime mioritică și au plesnit-o
după cum îi învață Ucigă-l Toaca în fiecare zi. Dar textul din Facerea este contrazis de scrierile
proorocului lor preaiubit Isaiia, ceea ce° dovedește că revelațiile n-au curs pe același urdiniș și nici la
aceleași urechi! Apucîndu-I vedeniile și tîmpeniile pe prooroc, acesta îl ia la afurisit pe un rege din Ba­
bilon, însă numai cu eufemisme și ermetisme blestemate ca să nu știe nimeni cine este „andrinsantul”,
tunînd și fulgerînd și împotriva neamului său care i-a întors spatele, adică curu Domnului. La 2,2 ne
spune unde este cetatea Domnului pe care l-au părăsit ei, de nu va fi o șmecherie ivrită de prin secolul
I al erei noastre cum bănuiesc eu din informațiile istorice pe care le am. „Se va întîmpla în scurgerea
vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra
dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi la el.” La 14,13 îl prăjește rău pe neascultătorul rege din
Babilon, tot cu revelații pentru că nu-i zice numele, fiindcă era prea trufaș. „Tu ziceai în inima ta: «Mă
voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele lui Iahwe; voi ședea pe muntele adu­
nării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.»
Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Poate că pretinsa vedenie° ivrită se
referă la campania lui Cirus cel Mare, cuceritorul Babilonului, făcută pe la anii 536-534 î.e.n. împo­
triva geților conduși de faimoasa regină „ scită” Tomiris, terminîndu-se rău pentru nepoftiții oaspeți,
ori a lui Darius care i-a urmat la tron și jinduind la toriștea mioritică, a avut și el mult de îndurat în
preumblarea de la Istru.
Ca să ne lămurim ce neamuri sălășluiau „la capătul miază-noaptei” unde era cetatea lui Dumnezeu,
Raiul din care creștea falnic Pomul Vieții sau Arborele Cosmic, aduc de martor tot pe un prooroc de-al
lor – adică maestru al minciunii – Ezechiel, care supărîndu-se foc pe neamul său că nu-i dă prea mare
ascultare, îl amenință cu o năvălire cumplită a celui mai mare popor antic în frunte cu Dumnezeul „Cel
Prea Înalt” Gog din țara Magog cum zice la 38,14-16: „De aceea proorocesc fiului omului și spune lui
Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta,
și vei porni din fundul miază-noaptei, tu și multe popoare cu tine, toți călări pe cai, o mare mulțime
și o puternică oștire! Vei înainta împotriva poporului meu Israel ca un nor, care va acoperi țara»”, iar
la 38,6 descoperim numele acestor neamuri: „Gomerul cu toate oștirile lui, țara Togarmei din fundul
miază-noaptei, cu toate oștirile sale, popoare multe împreună cu tine!” Ori toată antichitatea tîrzie știa
că Gog și Magog din Tora sînt geții cu Dumnezeul lor Unic și țara lor, cum au scris-o chiar ei în
Mișna dar numai pentru ochii lor, așa știm și noi azi că Domnul Gog este scris așa în munții Buzăului
dar pe la anii 2800 î.e.n. fiind alt nume pentru Anu ori Sîntu, Gomer erau sciții, iar Togarma erau geții
din Tracia! Negînd conținutul textului din Facerea privind locul grădinii lui Dumnezeu ce o situează
„spre răsărit”, vedem că „revelațiile” lui Isaiia și Ezechiel plasează acest loc mitologic „la capătul
miază-noapte”, adică undeva către polul nord sau polul getic cum spuneau romanii unde era și axul
pămîntului sau osia pămîntului după spusa noastră de getbeget. Cum povestea lui Isaiia este confir­
mată de mai multe legende și texte istorice venite din diferite culturi, consider că aceasta exprimă
mentalul colectiv al acelor vremuri la mai multe popoare care cunoșteau cetatea lui Dumnezeu ca o
zidire divină, făcută odată cu facerea lumii, și situată undeva la nordul Istrului. Iar zicerea lui Isaiia
mai face precizarea supărătoare pentru făcă-Tora lor, muntele unde este cetatea lui Dumnezeu, a fost
în fapt un „munte al adunării dumnezeilor” și ca să nu mai fim tîmpiți de otrava iudeo-satanistă, tre­
buie să judecăm textul cu propria minte fără revelații, vedenii, tîmpenii, conspirații sau emanații. Acest
Dumnezeu „Cel Prea înalt” ce trona pe „muntele adunării dumnezeilor” unde creștea și Pomul Vieții
sau Arborele Cosmic, noi dar și ei, urîcioșii și hoțomanii ivriți îl știm cu numele de Gog, fiind și stă­
pînul întunecatului Iahwe pe care îl pedepsea zilnic cu bătăi date cu vergile la copite de se îngrozeau
toți ceilalți dumnezei ce trebuia să îndure răul răilor pentru nelegiuirile săvîrșite zilnic împotriva nea­
mului omenesc. Sau poate, atunci o mare parte a ivriților în acele vremuri practicau o schismă inspira­
tă din religia geților tot așa cum au făcut fioroșii zeloți cînd a dat turba în ei după ce l-au ucis pe Ili în
anul 30 al erei noastre! Voi da în continuare mai multe fotografii ale unor monezi bătute de regișorul
lor Irod zis și „mare” după scorneala ivrită care susține° această ipoteză năucitoare pentru orice minte ce
a fost „spălată” cu zoaie iudeo-cretină apoi pusă să urle la stele și la lună.

Pentru a înțelege aceste informații uimitoare de pe monezile lui Irod (37-4 î.e.n.) trebuie să precizez
că el a fost basileos, titlu cumpărat cu mult bănet de la împăratul romanilor Octavianus Augustus, pen­
tru că înainte era procurator al aceleași provincii Iudeea (anii 43-40 î.e.n. iar în următorii 3 ani ținutul a
fost ocupat de parți), teritoriul devenind „regatul” Iudeea adică al lui, dar mai deținea și funcția de ma­
re rabin fiind șeful clerului mozaic, titlu „uitat” cu desăvîrșire cînd se vorbește de dumnealui, pentru
că ascunde multă minciună și ticăloșie în acest trecut tenebros. În anul 35 î.e.n. Irod îi izgonește pe
eseni din centrul de la Qumran, și împreună cu Hillel cel Bătrîn, – sînt întemeietorii dogmei fariseilor
– au pus la cale modificarea totală a mozaismului tradițional, aceștia devenind mai populari decît
preoții templului din Ierusalim. Ambele monede pe una din fețe au scrise cu alfabet grec IRODOI BA­
SILEOS, care arată grecizarea totală a societății mozaice și titlul lui Irod ca stăpîn al ținutului și nu re­
ge, ce făcea parte din imperiul roman. De o importanță nebănuită pentru istoria adevărată a mozais­
mului și iudeo-creștinismului sînt simbolurile de pe aceste monede care ne dovedesc fără putință de
tăgadă cînd s-a pus la cale tîlhăria, cam cît s-a muncit la ea și timpul cînd în Facerea a fost băgat
paragraful care spune că Edenul era la „răsărit”. Le voi lua pe rînd fiindcă lămurirea lor este numai o
mică parte din istoria adevărată a neamului nostru străbun.
În interiorul legendei de pe ambele monede se vede focul sacru arzînd așa cum era și în creștinis­
mul arimin sau mitraism, religie dominantă în imperiul roman începînd cu a doua parte a secolului II al
erei noastre, dar răspîndirea ei de la „barbarii” din nordul Istrului către „civilizații” romani și eleni s-a
făcut mult mai devreme cum arată izvoarele epigrafice antice.
În partea stîngă a focului sînt doi colțari folosiți în construcție pentru a determina unghiul drept,
unelte pe care le are și Mitra (cheile Raiului) sau Fanes cum se vede în pictura din mormîntul romanu­
lui C. Heracles Valerius descoperită la Ostia Antica, dar și în mîna stîngă a lui Anu de pe sigiliu emeș
prezentat mai înainte. În dreapta focului sacru este crucea egipteană ca simbol al vieții veșnice pe care
faraonul o ținea în mînă în timpul ceremoniilor. Fața a doua a primei monede are un tripod pe care este
așezată o cupolă ce imită cerul, iar deasupra ei este steaua cu șase colțuri, simbol specific religiei stră­
moșești cum o dovedește desenul de la Șinca Veche din mileniul IV î.e.n. însoțită de niște ramuri cu
frunze. Pe fața a doua a celei de-a doua monede este același tripod care are însă așezat deasupra un fel
de triunghi din vîrful căruia iese o coloană ce are în capăt un fel de X. Ori acest triunghi este simbolul
Tatălui Ceresc, iar coloana cu el în vîrf o vedem în picturile rupestre de la Coliboaia, dar acolo iese
dintr-o cruce înscrisă în cerc – simbolul Maicii Pămîntești – avînd în vîrf triunghiul. Jegurile au inver­
sat puțin simbolurile ca să vină și ei cu ceva vedenii, nu numai cu hoție ce îngrozește lumea. Deasupra
piramidei, de ambele părți se vede Pomul Vieții stilizat așa cum apare la Lepenski Vir și Vinča, dar
din mileniul VII î.e.n. în fapt tripodul este un altar mitraic unde cele două capete de pe laterale ridicate
în sus reprezintă șerpii care îl străjuiau. În dreapta acestor monede am pus un detaliu de pe T 36 unde
crucea sub formă de X, pe care leprele o numesc „crucea sfîntului Andrei” este pusă pe scuturile sol­
daților lui mato Boero Bisto (82-44 î.e.n.) Cînd făcătura lor a fost impusă ca scriere unică în imperiul
roman după anul 381 prin sabie și foc de către greci, iudei și italici, atunci s-au apucat leprele să-și
adapteze minciunile la noile realități scriind că Edenul este „la răsărit” fiindcă hoția era prea vizibilă și
multă lume știa că cetatea lui Dumnezeu era la „miază-noapte”. Acum nu mai vrea să o știe nimeni
chiar dacă i-o pui sub nas fiindcă după atîta amar de vreme, minciuna a devenit adevăr sacru. Avem și
alte dovezi la fel de clare despre hoția ivriților – aici încă se lucrează „în orb” fiindcă Irod a fost din
Edom, iar informațiile istorice arată că ei erau de alt neam decît ivriții dar au fost trecuți cu sabia în
cîrdul lui Iahwe în anul 129 î.e.n., – făcută în dauna celei carpatine cum voi arăta în continuare.

Spun mozaicii de azi că simbolul lor religios pe care îl știu toți goimii cap de lut – menora – ar veni
din străfundurile timpului cînd și Tora zbura fîlfîind pe deasupra negurilor de început, și încă nu era
nimic zidit de întunecimea Sa fiindcă nu se tușinase din lipsă de cuțitașe de cremene! Obiectul menora
este în fapt un sfeșnic ce are la ei două forme și utilizări diferite; cea din templu care are șapte brațe,
fiind și emblema statului Israel de azi și cea folosită de sărbătoarea Hanuca care are nouă brațe. Dacă
i-am crede după cum ne-au prostit atîta amar de vreme, pentru ei nu ar fi decît încă o victorie a min­
ciunii asupra bunului simț și al dreptului de a gîndi.
Dar căutînd în cartea lor plină ochi cu minciuni – Vechiul Legămînt – nu dai peste misteriosul
obiect de cult deloc, nefiind menționat în scrierile lui Samuel și Saul atunci cînd a fost mutat chivotul
legămîntului, nici în scrierile despre „mărețul” templu al lui Șlomo, nici în cele ale lui Ezra privitoare
la întoarcerea iudeilor din surghiunul babilonian și întemeierea Frăției lui Israel, el apărînd în istorie
odată cu arcul de triumf al lui Titus terminat în anul 80. Iudeul J. Flavius a scris că menora templului
din Ierusalim a fost adusă la Roma ca trofeu în anul 70 și plimbată pe străzile orașului apoi depusă în