Asociația Culturală

Reșița Română

Doina Frigură-Iliasa Ion Frigură-Iliasa

Flaviu Mihai Frigură-Iliasa

ION MARILA

Un dascăl de nădejde și un unionist înflăcărat

2018
1
 În memoria

Părinților noștri

Și a înaintașilor acestora

CUVÂNT ÎNAINTE

2
 La 100 ani de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, această carte reprezintă
un omagiu adus unchiului meu, Ion Marila. În condițiile vitrege al vremurilor în care a trăit, a reușit să
înfrunte multe greutăți și chiar opreliști, să mențină nestinsă flacăra Unirii, a întregirii României, dar și
a științei și culturii pe aceste meleaguri bănățene. Prin procesul de instruire a numeroase generații de
elevi și prin coordonarea școlilor în calitate de revizor școlar al județului Caraș, a contribuit substanțial
la educația științifică dar și patriotică a acestora.

Nu a fost singur. De fiecare dată s-a înconjurat de colegi inimoși, de comunitate și de biserică.
Stau mărturie multe documente existente în biblioteci, arhive personale sau ale bisericii noastre
ortodoxe. Acestea conțin (la cele la care am avut acces) discursuri la consfătuirile cu învățătorii,
circulare cu rol de instruire și informare sau alte scrieri existente în publicațiile vremii cum ar fi: Școala
Bănățeană, Almanahul Banatului Educatorul, revista Vasiova și altele. Răsfoind sau citind aceste
materiale trezesc în noi emoție, respect sau înaltă prețuire.

Am scris această carte la îndemnul și binecuvântarea prea sfinției sale Lucian, episcopul
Caransebeșului, prezent în fiecare an în preajma Crăciunului în mijlocul Asociației Culturale Reșița
Română, în cadrul minunatului nostru Palat Cultural.

Pentru a satisface setea de cunoaștere a cititorilor interesați de perioada de început a secolului

XX peste care s-a așezat amprenta timpului, am inclus în lucrare texte așa cum le-am găsit, fără a le
comenta în vreun fel. Lăsăm cititorul să-și formeze o părere proprie despre oameni, despre activitățile
și scrierile vremii.

În toate acestea se regăsește și unchiul meu Ion Marila, cu împliniri și neîmpliniri legate de
activitatea de învățător la „Școala de la Vamă”, de membru al Reuniunii de Lectură, Cântări și Muzică,
a Plugarilor din Reșița Română, al cărei președinte și dirijor a fost multă vreme. S-a evidențiat și prin
activitatea de revizor școlar al județului Caraș. În toate activitățile sale a dat dovadă de o dragoste
nețărmuită față de țară și de meleagurile natale.

Participarea ca delegat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 este o oglindă vie a acestei
iubiri.

Ne-am bazat în scrierea acestei lucrări pe materialele existente în arhiva Bibliotecii “Paul
Iorgovici”, dar și pe amintirile părinților mei, precum și pe spusele familiei unchiului meu (ale soției
Ruja și fiicei sale Stela). Suntem convinși că în alte arhive se găsesc multe informații despre activitatea
unchiului meu.
3
 Ne-am străduit să ne debarasăm sentimental de cele scrise, dar suntem convinși că nu am reușit
în totalitate, căci unchiul nostru tot unchiul nostru rămâne.

Cu siguranță că prezenta lucrare va da naștere la opinii diferite, dar îi rugăm pe cititori ca

înainte să se pronunțe să țină seama de spusele cronicarului nostru Ioan Neculce. “Cine va crede, bine
va fi, iar care nu va crede, iarăși bine va fi, fieștecare cum va fi voia, așa va face”.

Prof.dr. Doina Frigură-Iliasa

PERSONALITATEA INVĂȚĂTORULUI ION MARILA

4
 Între o mulțime de dascăli care au pus cum s-au priceput suflet și trăinicie pentru școală și
pentru viața culturală a Reșiței Române și a Banatului, a fost și unchiul nostru Ion Marila născut în anul
1883 la data de 12 iulie în Reșița Română.

Reșița Română secolul XIX

Părinții lui au fost țărani liberi înstăriți în comuna Reșița Română. Copil fiind a umblat pe
dealurile din împrejmuiri după vite sau la muncile agricole. A umblat pe dealul Ciori, Arșița, Soacea,
Bogdan și alte locuri unde știu că au avut pământuri. Lângă aceste locuri am și eu pământuri moștenite
de la bunicii mei.

Reșița Română – case, dealuri

Strada pe care s-a născut s-a numit după moartea sa, Ion Marila, iar mai târziu, strada Toamnei.
O stradă scurtă cu câteva case (22 numere). Imobilele de pe această stradă au fost demolate succesiv
prin două decrete ale Consiliului de stat al Republicii Socialiste România, după cum urmează:

5
 - Decretul nr. 28 din 11.02.1981 cuprindea demolarea unui număr de 7 imobile situate la capătul
străzii spre pârâul Doman, pentru lărgirea și modernizarea arterei de circulație Ion Luca Caragiale.

- Decretul nr. 239 din 26.08.1988 ce cuprindea restul de 15 imobile de pe strada Toamnei pe
lângă altele 98 imobile de pe alte străzi din Valea Domanului.

Au fost expropriate și trecute în proprietatea statului 33.710 m 2 și împrejmuirile lor de 3.335 m2.
Au fost desființate arterele de circulație din Reșița Română în lungime de 495 m în Valea Domanului.
Printre aceste imobile cu grădinile lor demolate a fost și casa în care s-a născut Ion Marila, pe care nu
am reușit să o identificăm ca număr de imobil. Înainte de demolare, multe dintre acestea fiind vândute,
având succesiv mai mulți proprietari. Vânzarea s-a realizat după plecarea fiicei și a soției unchiului
nostru la București.

Pe lângă aceste străzi se găsește acum partea de sud a complexului comercial Lidl.

Clasele primare le urmează la vechea școală de la vamă, construită din bârne cu două clase,
proptită să nu se prăbușească.

Programul manifestărilor jubileului Școlii Generale nr. 3

(Școala de la Vamă) – 23 octombrie 1976
Școala avea o vechime de peste 130 ani și era cunoscută printre localnici ca Școala de la Vamă.
Amplasamentul acesteia era în fața actualei Casei de Cultură a Sindicatelor. A fost prima școală
confesională din localitate unde se învăța și limba română.

După unele documente aceasta ar fi fost înființată în 1776 ca școală de graniță.

6
 Monumentul comemorativ al „Școlii de la vamă” (demolată)

În amintirea acesteia Asociația Culturală Reșița Română a ridicat un monument din marmură
neșlefuită. Șlefuirea acesteia o vor face generațiile viitoare.

Precizăm că este „școală de graniță” deoarece a fost înființată odată cu alte școli din
Caransebeș, din Valea Almăjului și din toată Transilvania, de pe granița Imperiului Austro-Ungar cu
Țara Românească și Moldova.

Strada devenită strada Toamnei după renunțarea la denumirea ei de Ion Marila, se afla nu
departe de centrul comunei Reșița Română. Analizând documentele și fotografiile centrului de comună
Reșița Română constatăm că acesta s-a păstrat mulți ani neschimbat (până în anul 1950). Dar să
aruncăm o privire asupra acestui centru de comună pe care l-a cunoscut și Ion Marila.

Reșița Română Centru – Zona Pătru Iacob

În centrul comunei se aflau: Biserica sfinții Arhangheli Mihail și Gavril zidită în anul 1872, ce
era principalul obiectiv. În 1985 aceasta a fost translatată pe actualul loc pe o distanță de 110 m;
7
Farmacia dlui Țunea, atelierul de croitorie al dlui Munteanu, cât și cofetăria și frizeria completau o
latură a centrului de comună. În apropiere era un magazin de pâine și produse textile. Dar cea mai mare
clădire de pe latura cealaltă atât ca suprafață comercială dar și ca volum de desfacere era cunoscută
după numele patronului „Pătru Iacob‘. În spațiul comercial al acestuia se vindeau produse alimentare.

Reșița Română – Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (înainte de mutare 1985)

Aceste prăvălii erau toate deschise spre strada mare iar în curțile acestora locuiau chiriași care
lucrau în uzină. Tot în aceste locuri se aflau depozite pentru comerț “en gros” în special de cereale și
făină.
Cu amplasarea măcelăriei și cu atelierele de prestații, în special de geamuri și oglinzi, nu facem
altceva decât a aduce în memoria reșițenilor această piață de altădată.

În timp, odată cu urbanizarea centrului comunei, Reșița Române a cunoscut transformări

profunde.

Reșița Româna – Centru Doman în anul 1971

După ce străbătea strada paralelă cu pârâul Doman, trecea prin capătul străzii Iliasa, ajungea în
centrul comunei Reșița Română.

8
 Acest centru al comunei Reșița Română a fost la fel cunoscut și de Ion Marila. Se trecea peste
Bârzava pe un pod de lemn foarte vechi. Acest pod a fost înlocuit cu un pod de fier sudat. Dar să
zăbovim puțin la istoricul acestui pod.

Mulți ani datorită faptului că uzinele din Reșița erau foarte puternice și produceau mult, aveau
de plătit taxe mari statului dar și autorității locale. Dar și atunci ca și acum uzinele nu erau un bun
platnic, în special către autoritățile locale. De aceea de foarte multe ori se ajungea la compromisuri sau
mai bine zis compensări între uzine și primărie. Un astfel de compromis s-a petrecut în data de 18
februarie 1937 (sub nr.3138/193) consemnat în procesul verbal de ședință nr. 321 prin care se autoriza
o compensare între uzină și primărie, în valoare de 3.180.000 lei. Prin această compensare se realiza
plata impozitelor pe clădiri și terenuri pe anii 1926-1929 și 1931. Uzina se obliga ca în contul acestor
datorii să construiască podul metalic sudat peste Bârzava în Reșița Română. Se demola astfel vechiul
pod de lemn existent. Podul a fost dat în exploatare în anul 1937.

Podul de la Cultural – în execuție și finalizat

După trecerea podului de lemn se traversa calea ferată existentă și astăzi. O cale ferată cu
bariere care se lăsau foarte des până mai târziu când circulația rutieră a fost scoasă de pe pod, mutându-
se pe actuala centură a centrului Doman, cum se numește acum.

O mare parte din tinerețea lui Ion Marila este legată de Reuniuni de Cântări, Lectură și Muzică
a Plugarilor Români din Reșița Română, constituită în anul 1895. Reuniunea care se dorea de la început
de “cântece, lectură și muzică” își propunea “Grija noastră să ne fie/Muncă rodnică și vie/Înțelegere
între frați/Ani mulți și netulburați”

9
 Reuniunea de Lectură și Muzică a Plugarilor Români din Reșița Română - 1901

Titulatura nu trebuie să ne ducă în eroare căci reuniunea nu era doar a plugarilor.

Corul Plugarilor din Reșița Română

În cadrul reuniunii activau muncitori din fabricile reșițene, zilieri, funcționari etc. Nu negăm
faptul că ponderea o aveau, cei drept, plugarii din Reșița Română. Programele (serate, concerte,
spectacole) nu erau numai pentru familiile din Reșița Română, ci și pentru populația Reșiței iubitoare
de muzică, de lectură, de teatru etc. Corul plugarilor a cuprins în repertoriul său cântece pentru cor mixt
și bărbătesc. Încă de la vârsta de 9 ani, Ion Marila, activa în cadrul Reuniunii de Cântări, Lectură și
Muzică Reșița Română.

10
 Corul Plugarilor – anul 1907

Reuniunea prin programele sale aduna fonduri pentru a construi propriul său lăcaș de cultură
încă din anul 1910, Palatal Cultural.

Defilarea Corului Plugarilor – anul 1907

Cu prezentarea unor cântece în limbile minorităților conlocuitoare de pe aceste meleaguri,

reuniunea a reprezentat în timp un liant social, culminând cu lupta pentru unitatea națională de la 1
Decembrie 1918. În decursul timpului Reuniunea a avut mai mulți dirijori la activitatea corală, printre
care amintim: Ștefan Albu, Adalbert Henn, Avram Neda, Coriolan Cocora, E. Popovici, Trandafir
Lugojonel, Ion Marila și Ion Iliasa, mai târziu.

Sub conducerea lui N. Cismaș, Reuniunea a avut în componenta sa și o orchestră. Este adevărat
că viața acestei orchestre a fost scurtă datorită unor evenimente social-politice.

În lucrare vom prezenta și alte activități ale reuniunii, inclusiv teatru, având convingerea că și
acestea și-au adus o reală contribuție la emanciparea socială și culturală, la realizarea aspirației către
11
independență și unitate națională. În anul 1895 s-a întocmit statutul Reuniunii Plugarilor Români din
Reșița Română. La început formația corală avea un număr de 41 membri. Instruirea acestora se realiza
de învățătorul Adalbert Henn cu ajutorul unui pian cumpărat cu suma de 260 florini strânși din
contribuțiile benevole.

Ca tânăr învățător, Ion Marila, deși în altă localitate activează în corul Reuniunii Române a
Plugarilor din Reșița Română. Despre această reuniune cu oameni sufletiști ziarul “Tribuna Poporului”
din Arad, scria în martie 1901 ”Corul plugarilor a reactivat însuflețirea coriștilor, a reînviat , iar
concertul pe 24 ianuarie 1901 a dat cele mai vii dovezi că ținând acești bravi plugari la înțelegere bună,
în curând și acest cor va ajunge la înălțime ce i-o dorim cu toții”. Suntem nevoiți să facem mențiunea
încă odată, că din grupul de coriști făceau parte alături de plugari, adică țărani liberi și educatori,
învățători, muncitori, intelectuali de alte naționalități, nu numai români. În această perioadă dirijorul
corului era învățătorul Adalbert Henn. Ion Marila se număra printre coriști.

În august 1902 corul plugarilor din Reșița Română a participat la un concert muzical împreună
cu Irina Vladia din București. Corul a fost dirijat de Ion Marila.

Pe lângă dragostea profundă pentru cântec, joc și voie bună, tânărul Ion Marila s-a implicat și în
activitatea de lectură, teatru dar și cea de operetă.

În cadrul reuniunii din Reșița Română s-au constituit și activat cercuri de lectură, de operetă
(mai puțin), de teatru, de cor etc. Facem mențiunea că mai mulți membri ai reuniunii participau chiar la
2-3 cercuri. Mai deosebit a fost cercul de teatru, dar și cercul de cor. Cercul român de lectură a
funcționat sporadic conform documentelor care s-au găsit. În serile de lectură sau cu alte ocazii au fost
citite pe lângă publicațiile locale și alte publicații ale vremii. La Reșița a funcționat în acea perioadă
tipografia lui Simeon Pocreanu care tipărea ziare, cărți școlare, cât și unele lucrări publicate de Ion
Simu, sub genericul ”Biblioteca pentru popor și tinerime”.

Începând din 1901 Constantin Diaconovici începe publicarea ziarului ”Viitorul” până în anul
1923 când a murit. A fost ajutat mult în această activitate publicistică de tatăl său care a fost
administrator al domeniilor Bănățene de căi ferate.

Facem mențiunea că la început aceste publicații au reprezentat inițiative particulare create cu

anumite scopuri. Indiferent de scopuri, acestea au fost mijloace locale pentru difuzarea prin cuvântul
tipărit a unor idei, învățăminte, știri locale, preocupări școlare diverse, povestiri satirice etc.

12
 Ion Marila a fost prezent în multe din activitățile acestea. În Reșița, plugarii, oameni modești,
au pus suflet și trăinicie pentru viața culturală alături de cei care aveau o oarecare pregătire, au știut
încă de atunci să facă o ”viață culturală” într-un oraș cu ”foc nestins”. S-au impus și o pleiadă de
dascăli care au încercat și au reușit să depășească limitele acestor nobile activități culturale din perioadă
cu sprijinul diletanților din Reșița Română. În Revista Română sub îndrumarea lui C. Disconovici au
fost editate pagini de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici și alții.

În memoria plugarilor din Reșița Română cu aceste ocazii au rămas întipărite evenimentele
petrecute în cadrul Reuniunii.

Reuniunea de Cântări, Lectură și Muzică a Plugarilor din Reșița Română prezintă în luna aprilie
a anului 1903 două lucrări muzicale, și anume:

- ”Răsună Ardealul” de Ion Vidu

- ”Senin și furtună” de I; Vorobchievici

Aceste compoziții muzicale s-au realizat sub conducerea artistică a proaspătului învățător Ion
Marila. Sumele încasate cu aceste ocazii au fost donate pentru construcția Școlii de la Vamă.

Corul Plugarilor din Reșița Română (anul 1905) – Dirijor Ion Marila

În revista lui Iosif Vulcan din 3 mai 1903, corespondentul de Reșița, scria ”apreciez că acești
românași cari nopți întregi petrec în afundurile minelor și prin stabilimentele fabricei la muncă grea, de
unde ies cu sufletul în oase în timp relativ scurt au ajuns diletanți consumați, ce te cuceresc cu
prezentarea și prestațiunile lor.”

13
 Înainte de anul 1903 în condițiile în care învățământul se desfășura foarte greu, încă din luna
mai, înainte de începerea examenelor publice, cei doi învățători roagă comitetul parohial să se intervină
la organele ierarhic superioare să se aprobe măsuri concrete pentru edificarea unei noi construcții
școlare, lucru cerut cu mai mulți ani în urmă.

De aici și până la terminarea construcției, drumul a fost greu, pentru că stăpânii de atunci nici
nu voiau să audă de edificarea unei școli române, și totuși școala a fost construită într-un timp record,
din primăvară și până în toamna anului 1903. Pentru construirea școlii, pe lângă fondurile strânse din
spectacole, s-au făcut și donații de la localnici.

Din procesul-verbal al comitetului parohiei din 8 iunie 1903, rezultă că pentru construirea școlii
a fost nevoie de 40.000 bucăți cărămidă arsă și alte materiale, iar pentru manoperă s-au plătit 9294
coroane și 25 fileri.

În 16 noiembrie 1903, comitetul parohiei ia unele hotărâri privind repararea mobilierului școlar
și construcției, astfel:

”Comitetul parohiei ia la cunoștință comunicarea Dl. președinte George Nicolaevici, apoi luând
în considerare că scăuniile de învățământ ale pruncilor sunt în stare foarte slabă, decide că epitropul
cultului să caute să le repare în rând bun. Sfințirea școlii s-a făcut în ziua de 6 decembrie 1903”. Se
hotăra ca luni învățătorul să poată ține prelegeri cu pruncii.

Învățătorul era delegat să conserve și să mențină în bună stare mobilierul școlar. Comitetul
parohiei ca prim for de supraveghere, interzice învățătorului ca pe viitor sălile de clasă să fie folosite în
alte scopuri; se interzice învățătorului să facă din sala de învățământ magazin de dovleți și lăptărie.
Comitetul parohial putea să aprobe desfășurarea în mod special a activităților interzise mai sus.

Și iată că în 6 decembrie 1903 reșițenii din Reșița Română sărbătoresc edificarea noului local
de școală așteptat de atâta vreme. Redăm mai jos imaginea acestei clădiri.

14
 Școala de la Vamă (Școala nr. 3) – demolată

Vom prezenta în continuare activitățile și discursurile ce au avut loc în ziua de 6 decembrie

1903.

În ziua de 6 decembrie 1903 s-au întrunit membrii comitetului parohial al comunei Reșița
Română la o ședință de comitet. Pe lângă alte probleme s-a hotărât ca toți să fie prezenți în această zi
de 6 decembrie 1903, adică ziua sfințirii de nou edificiu al școlii confesionale gr.or.rom să se eternizeze
într-un protocol al comitetului parohial modul de desfășurare al acestei acțiuni.

Iată ce povestea Ion Marila „în duminica de 6 decembrie 1903 încă de dimineață se vedeau pe
străzile comune tineretul român, în haine de serbare alergând către biserică să ia parte la parastasul ce
avea să se țină pentru odihna sufletelor a celor învățători și pioneri ai culturii române cari ai slujit
școala în bătrânul edificiu.”

După terminarea sfintei liturghii, președintele comitetului parohial domnul George Nicolaevici
și preotul Matei Bălan au ținut parastasul pentru odihna sus amintiților învățători răposați. La parastas a
luat parte întreg comitetul parohial cu tot tineretul comunei și o mulțime de popor.

Corul plugarilor a interpretat cântările atât la liturghia parastasului, cât și la sfințirea școlii. La
noul edificiu, preotul înconjurat de comitetul parohial și a unei mulțimi de „poporani” a început
sfințirea școlii. Aici corul mixt al plugarilor a interpretat unele cântări.

După sfințire a rostit cuvinte de mulțumire preotul local Matei Bălan, în următorul discurs:

Iub. Ascultători,

15
 „Cu ajutorul lui Dumnezeu înălțetusa acest locaș al sciinței, a luminării mintei omenești spre
binele și fericirea vremelnică și vecinică a unui popor ca voi ai mei parochieni dornici de cultură și
vrednici de o sorte mai bună. Că sunteți dornici de înaintare dovedesce acest palat al sciinței redicat,
cum zisei cu ajutorul lui Dumnezeu, cu zelul, sărguința voastră a tuturor și cu deosebire a câtorva
bărbați cari cu cuvântul și cu fapta ca nisce căpitani cari înfruntă moartea și șiroiul gloanțelor strigă:
”înainte feciori”. Acei bărbați fruntași au înfruntat gloanțele barfelelor și ale cleventirilor celor
mărginiți la minte și mici de inimă, și grosul comunei, feciori inimoși au urmat steagului purtat înainte,
și iată nou victoria în luptă, iată secerișul bogat. Fală nouă, tuturor celor buni. Școală, școală ce e asta,
și pentru ce atâta vorbă cheltuială pentru ea. Ui pentru ce, pentru că omul singur e o casă, că copilul
mic deloc după născare prin botezul, se pune piatra fundamentală în care zidariul de 3 ori dă cu
ciocanul zicând: ”Doamne ajută”, și începe a zidi la fundament mai departe. Așa după botez până la al
șaptelea an mama și tata gată fundamentul și mult forte atârnă de la măiestrie, de la dibăcia lor, cum și
ce feli de material au pus în fundament, căci dragostea împreunată cu nuiaua și jorda zice sfânta
scriptură, să nu o cruță părinții. De la al șaptelea an vine în acest locaș dat pe măna învețetorului care e
chemat ai aprinde și susține luminarea care să-l conducă în întunericul lumii. Aci în școală se
curețălestarii ce cresc pre tulpini altonei, aci în școală se dă cu barda și cu ghileul pre pomul ce-l
nodoros și coldoros și se netezeșce, aci se scot buruenele, scurt dis din omul aplecat, din fire spre reu se
face un blând, temetoriu de Dumnezeu iubitoriu de apropele seu. Omul serguințios și cruțetoriu, aci se
lucra deodată și în armonie asupra creriului și asupra inimii fiitoriului cetețeni, aci se zidesc păreții
casei rămânând ca acoperîmântul să pună biserica, preotul cu învățeturile și tainele aft.biserici.
îmbrățișați școala dragii mei, iubiți-o și jertfiți pentru dânsa, dacă vreți să vă numărați între poporele
culte, cu care vețuim dinpreună, că dor vedeți zilnic între noi isprăvile școlii. Luați esemplu de la
bogații acestui oraș, din maeștrii și neguțitorii cu vadă, că cine i-a făcut așa dacă nu carte și munca, căci
pe om lucrul seu, cruțăria îl imbogățeșce, iar cartea îl înalță. Aci școala se impune că cu sila omului,
altminteri pere. Dușmanul își ascute sabia sa, ascute și tu pe a ta altmintere te taie. Astăzi și barbarii
strigă școala a zis încă fericitul poet Mureșan. Pusă deci înainte Domnule învețetoriu, lucră mai
departe, și acest popor îți va fi mulțămitoriu, iar ție poporul meu îți mulțumesc pentru ascultarea
dovedită, și rog pe Dumnezeu să te țină cu sănătate, se-ți înmulțească vițile, se îți de spor în lucrul tău.
Iară dumitale Domnul Nicolaevici care a avut partea leului la acest locaș îți mulțămesc cu toată inima
Dumnezeu să-și plătească binele cu bine”.

Ion Marila povestea în continuare:

16
 „După aceasta au urmat discursul învețetorului Ștefan Albu, carele a mulțămit poporului greco-
ortodox pentru sacrificiu adus cu acest edificiu ”pompos”, apoi mulțumind comitetului parohial pentru
sprijinul acordat la construirea edificiului. A mulțumit de asemenea președintelui comitetului parohial
domnului George Nicolaevici, carele a pus totul în mișcare pentru a edifica școala”.

După acesta a urmat discursul domnului președinte al comitetului parohial domnul George
Nicolaevici:

Domnilor și fraților,

O rară serbare e serbarea de azi pentru poporul român de religiune gr.or. al acestei comuni, o zi
în care vedem realizată dorința pe care ani de zile cu duioșitate o auzeam de pe buzele fiecărui român a
acestei comuni:

„Că de neam vedeam numai odată și școala edificată” și iată domnilor și fraților că în ziua de
azi, în 6 lea decembrie ne-am văzut și această dorință realizată.

Am zis o rară serbare pentru românii ai acestei albii, înconjurată de munții ei gigantici, plini de
avuții, pe care munți și văi străbunii noștri contra inversiunilor barbare ale evului mezi le-au apărat cu
sângele lor. Căci nu esistă deal nici din acest prejur, care după legendele poporului român al acestui
ținut, și istorisirea străbunilor noștri n-ar fi udat cu sânge de-al străbunilor noștri pentru apărarea
pământului străbun.

Acele lupte continue ale străbunilor noștri pentru apărarea acestui pământ clasic, unde au fost
așezați de împăratul Traian i-au zădărnicit pe străbunii noștri de a ținea pas în înaintarea în cultură cu
poporele apusene, ba chiar strămoșii noștri nici școli nu aveau. Primele școli române în Banatul
Timișan sau Dacia Ripenză cum o numeau romanii s-au edificat la ordinul prea grațioasei și fericitei
împărătese Maria Teresia, tot atunci dăm cu socoteală că la acel ordin s-a edificat și școala noastră cea
veche, la ce an nime nu știe, căci nu se găseșce nici o urmă despre această edificare, dar atâte șcim că
școala veche a fost edificată cu mult înainte de un secol, și că primul învețetor român al acestei comuni,
carele a servit comunei peste 50 ani ca învețătoriu a fost Atanasie Nicolaevici, după carele a urmat fiul
acestui Ianoș Nicolaeviciu carele a servit comunei vreo 40 de ani ca învețătoriu, apoi a urmat iar fiul
acestui cel mai tânăr Nicolae Nicolaevici, carele încă a servit comunei ca învețătoriu vreo 20 de ani
până în anul 1856 sau 1857 când a fost ales învețători români la Ciacova, urmându-i de învețătoriu în
Reșița Română Alexandru Bontea, apoi după repăusarea acestui învețătoriu a urmat bravul învețătoriu
de present al Greovețiului Ioan Capețiu, apoi Antoniu Sabinu, până la strămutarea acestuia fiind ales la
17
Câlnic de învețătoriu înainte cu vreo 20 de ani urmându-i de învețătoriu actualul învețătoriu Ștefan
Albu.

Am zi o serbare rară, pentru că vedeți domnilor bătrânul edificiu școlar a existat peste un secol,
poate și jumătate în bătrânul edificiu or primit strămoșii, moșii și părinții noștri, ba chiar și noi toți cu
puțină escepțiune, educațiunea noastră de la în Domnul fericiți și cei încă în viață amintiți pionieri ai
culturii, apoi o serbare rară e pentru noi românii fiind avisați numai la puterile nostre proprii, forte cu
greu ne edificăm școli și Dumnezeu știe că dacă nu statul sau vreun alt factor nu se va îngriji de vreo
edificare a vreunei școli, atunci Dumnezeu scie că ce generațiune de om și când vor mai serba românii
acestei comune sfințirea altei școli.

Apoi o serbare rară e că în acest edificiu o să primească pruncii noștri și ai fiilor noștri primele
educațiuni, aci o se sedească în pruncii noștri fructele care se fie decisitore pentru întreaga lor viață.
Aci în acest edificiu prin învețător se întâmplă altuirea sediilor în internul pruncului pentru rodul ce are
sa îl aducă în decursul vieții sale, sieși și societății românești și vai acei prunci cari în decursul
cercetării școlei nu își însușesce învețăturile bune și nobile ale învețătoriului, căci în timpul de acum
numai prin înaintare în cultură și sciinței se mai poate susținea un popor, deci dători suntem cu toții a
sacrifica totul pentru cultura și buna creștere a pruncilor noștri ca să facem din ei români buni cetățeni
cinstiți și folositori națiunei a cărei aparținem.

Iar dumneata Domnule învețătoriu căruia cu ziua de azi îți predăm cheile acestui edificiu și îți
încredințăm cel mai scump tesaur, adică creșcerea pruncilor noștri, îți punem la inimă ca să
supraveghezi asupra creșcerii mlădiței, să sădeșci în inima lor iubirea de neam, să faci din ei cetățeni
cinstiți și folositori națiunei a cărei aparținem. Așa sa-ți ajute Dumnezeu.

„Toate trei discursuri au fost primite de public cu ovațiuni și cu urări de sănătate domnului
președinte George Nicoleavici”, povestea Ion Marila.

Făcând abstracție de interpretările religioase inerente acelor vremuri, desprindem ca un fir roșu
lupta intelectualilor și a vârfurilor înaintate ale țărănimii pentru școală, pentru ridicarea poporului
român. Cât îndemn conține această frază: ”îmbrățișați școala dragii mei, iubiți-o și jertfiți pentru dânsa,
dacă vreți să vă numerați între popoarele culte, cu care vețuim dinpreună, …”

Astăzi putem spune că cei din Reșița Română au știut să aprecieze școala și nu este prea mult,
orice efort ce li se cere pentru ea.

18
 Recunoscând valoarea școlilor din Banat, Nicolae Iorga afirma: ”în Banat tineretul a fost
înzestrat cu școli în toate locurile mai importanți” .Printre aceste școli se numără și școala de la vamă.

Înainte de ocuparea prin concurs a postului de învățător de la Școala de la Vamă, Ion Marila a
funcționat în alte școli după terminarea studiilor de la Lugoj și Caransebeș. Prima școală în care a
funcționat a fost școala din satul Mircovăt.

După 1 an de la școala Mircovăt se transferă la școala din Ciclova Română mai aproape de
Reșița Română. În anul 1904, pe când era învățător la Ciclova Română se căsătorește cu Ruja Iliasa,
sora bunicului meu Moise Iliasa. Mama lor, Maria Iliasa, născută Tulbure, a fost fata preotului din
Câlnic. Preotul Tulbure a ieșit în fața turcilor cu sfânta evanghelie pentru a apăra biserica.

Școala de la Vamă a fost deservită aproape de un secol începând cu 1817 până în 1884 de
familia Nicolaevici. Ion Nicolaevici a fost preotul bisericii sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din
Reșița Română. În „Anuarul învățământului primar și normal din regiunea Timișoara pe anul 1942/43”
la capitolul învățământului primar până în 1918 se arată următoarele „Școala românească din Regiunea
școlară Timișoara s-a născut în tinda bisericii”. Cu mici întreruperi școala a funcționat fiind deservită
de fii satului. Acești dascăli destoinici și inimoși nu au precupețit nimic când a fost vorba de școală și
viitorul ei.

Școala a fost confesională. În programul ei de studiu se resimțea caracterul ei bisericesc

ortodox. Învățătorul Ștefan Albu a fost învățător la școala de la Vamă timp de 30 ani și se pensionează
în anul 1907.

Pentru ocuparea postului de învățător devenit vacant. Președintele comitetului parohial roagă
comitetul să pregătească toate cele necesare pentru ocuparea postului de învățător devenit vacant.
Comitetul parohial aprobă cu unanimitate următorul „proiect de concurs”.

1. Saler în bani gata 800 coroane, zic optsute coroane.

2. Livada școalei de 2 jug., care aduce un venit curat anual de 50 cor. zic cincizeci coroane.
3. Cartel în natură și o pătrime parte din grădina școalei.
4. Spese patru conferințe și adunări 20/douăzeci/coroane.
5. Scripturistica 10/zece/cor.

19
 6. Pentru curătorul școalei, care are să taie lemne și să facă focul la școală 60/șasezeci/coroane.
7. De la înmormântări, unde va fi poftit 2 coroane.
După livada școalei alesul învățător are să solvească toate dările.
Alesul învățător este îndatorat a proba cantoratul în și afară de biserică și a instrui tinerimea
școlară în cântarea bisericească. Este îndatorat mai departe a purta scriptiristica.
Menționăm faptul că și în aceea perioadă conform „Regulamentului pentru organizarea
învățământului” posturile din învățământ se ocupau prin concurs. Exista un statut așa numit „organic”.
Concursul trebuia să se anunțe în „Foaia Diecezană” cu cel puțin 30 de zile înainte de acesta.
În anul școlar 1907/1908 în școala de la Vamă funcționează ca suplinitor Romul Ancusca,
originar din Ramna. Postul de învățător ocupat prin concurs era definitiv. Se mai menționau în
condițiile de concurs următoarele:
- concurenții aveau a se prezenta în vreo duminică sau zi de sărbătoare în sfânta biserică pentru
a-și arăta „dexteritatea în cântec și tipic”.
Ion Marila se prezintă la concurs pe care-l câștigă așa cum reiese din ședința comitetului
parohial ținută în 7 septembrie 1907. Acest lucru se confirmă și în așa zisul „Instrument de predare și
primire”.
În conformitate cu dispozițiile luate de Ven. Conzistoriu prin decisul său de dată 4 Februarie
1908. Nr.6184 XX 1907 administratorul protopresbiteral M.On.Domn Petru Ieremia în ziua și detul de
mai jos, după ce despre sosirea sa a înștiințat pe conducătorul oficiului parohial și prezidiul comitetului
parohial, a ieșit în fața locului Recița-Română și în localitatea școalei noastre confesionale în prezența
celor subscriși, publicându-se decretul de învățător la școala elementară gr.or.rom.al lui Ion Mărilă,
epitropia parohială a predat nou introdusului învățător pe lîngă inventarul sub alăturat toate obiectele și
recvizitele de învățământ aparținătoare școalei conf.gr.or.rom. din Recița-Română la datul 10/23 iunie
1908.
În prezenta noastră: Am predat:
Ion Apădeanu Ion Apădeanu
Ilie Andrei Am primit:
Ioan Marila învățător

În anul 1907 Ion Marila preia conducerea artistică a Reuniunii de Cântări, Lectură și Muzică a
plugarilor din Reșița Română.
Sub conducerea artistică a lui Ion Marila a fost prezentată publicului piesa „Sătenii” în
decembrie 1908. Din scrierile vremii aflăm că piesa a avut un mare succes, fiind jucată de mai multe

20
ori în acel an. Reuniunea participă cu corul la sfințirea steagului Reuniunii de cântări din Elisabetin
Timișoara.

Participarea Corului Plugarilor la o sărbătoare de sfințire steag – Timișoara 1908

Îndrăzneala și curajul de care a dat dovadă învățătorul Ștefan Albu a fost pedepsit în regimul
habsburgic. Aceasta nu l-a descurajat, ci a dat aripi și dragoste de muncă pentru progresul școlii
românești.

În 4 septembrie 1907 învățătorul Ștefan Albu ajungând la vârsta de 60 ani abzice la postul de
învățător, funcție pe care a îndeplinit-o cu cinste timp de 30 ani. Redăm mai jos o parte din procesul-
verbal al comitetului parohial din 4 septembrie 1907. „Președintele aduce la cunoștința comitetului
parohial că în 4 lea1.o.st.n. au primit de la oficiul învăţătoresc o epistolă cu n.13/1907 care conține
abzicerea învățătorului Ștefan Albu de la postul seu de învățători gr.ort.român confesional apoi cetând
cuprinsul abzicerii roagă comitetul a lua abzicerea la cunoștința abzicerea și îndepărtarea învățătorului
Ștefan Albu din comuna noastră carele ne-au servit cu învățeturi din 1877 până de prezent”.

Redăm mai jos fragment din scrisoarea de mulțumire adresată cu această ocazie învățătorului
Ștefan Albu de continuatorul său, Ion Marila.

Iată o parte din această scrisoare:

„Ce fiu al acestei comune și biserici după cum vedeți întotdeauna am căutat atât prin sfaturi
bune, cât și prin fapte bune, după debilele mele puteri, să conlucru la susținerea și ridicarea acestor
aşezământe vrednice de o comună fruntașă și vi le prelas ca niște religuii naționale neprihănite, pe cari
și Dvoastră să le puteți preda ca moștenire națională fiilor Dvoastră.”

21
 Nu putem trece mai departe, fără să amintim faptul că George Nicolaevici a fost fiu al comunei
Reșița Română, descendent din familia primilor învățători de la această școală, care mai bine de 40 ani
a fost un mare sprijinitor al școlii.

Disciplinele școlare care s-au predat în școală erau următoarele:

- Religia

- Limba maternă

- Limba maghiară

- Aritmetica

- Geografia

- Învățământul intuitiv

- Istoria patriei

- Istoria naturală

- Fizica

- Drepturile și datoriile

- Geometria

- Cântarea

- Desenul

- Gimnastica

Aceste discipline erau repartizate pe 6 clase de studiu. După 1900 nu se mai treceau în
„protocolul” școlii programele școlare, ci numai disciplinele de învățământ iar clasificarea elevilor se
făcea un examen public la sfârșitul ciclului de învățământ.

Școala de la Vamă și-a crescut primii învățători din proprii elevi născuți în comuna Reșița
Română. Amintim câțiva dintre aceștia:

- Nicolae Nicolaevici – învățător din secolul XVIII

- Ștefan Albu – învățător timp de 30 ani

22
 - Ion Marila – învățător și apoi îndrumător al școlilor din Caraș-Severin.

În perioada 1908-1909 notar parohial al Parohiei Reșița Română era Ion Marila.

La 1 ianuarie 1909 George Nicolaevici demisionează din funcția de președinte al comitetului

parohial după ce a îndeplinit această demnitate timp de 40 ani.

Reșița Română 1 ianuarie 1909

Comitetul parohial însărcinează pe Ion Marila, să dea citirea demisiei d-lui George Gheorghe
Nicolaevici şi să procedeze la elaborarea unei adrese de mulțumire d-lui Gheorghe Nicolaevici. Redăm
mai jos câteva pasaje din adresa de mulțumire: „Sinodul parohial cu mare mulțumire sufletească
privește edificiile celor două lumini: biserica și școala, a căror zidire numai mulțumită tactului și
voinței stăruitoare a d-lui Gheorghe Nicolaevici s-au realizat. Bătrânii cu toți ne aducem aminte de
zvârcolirile comunei noastre pentru obținerea acelui loc prețios și sfânt unde din vocea ziditorului cu
toții ne vom duce, unde sunt depuse oasele și sângele înaintașilor noștri și unde din vocea ziditorului,
cu toții ne vom coborî, acel loc cimiterul și altele aici neputându-se sumiza toate, numai cu busola
minții d-lui Gheorghe Nicolaevici le-am obținut, respectiv realizat”.

„Sfaturi înțelepte și vorbe sincere ați împărtășit tuturor conviețuitorilor Dvoastră. Și mai vârtos
acum între împrejurările, atât de nesigure ale școalei noastre nelipsiți oficios de inteligenta D-voastră,
care ar lumina potecile, pe care cu mai multă siguritate ar fi izbutit oropsita noastră școală românească
a progresat. Credem însă, că sfatul D-voastră binevoitor dacă nu ca omul oficiului totuși cunoscându-vă
devotamentul pentru cele bune, ne va povățui și în viitor”.

În februarie 1909 a fost pusă în scenă de Ion Marila piesa „Trei doctori”. Nedispunând de un
spațiu corespunzător, atât piesa „Sătenii” cât și aceasta, s-au jucat în sala ospătăriei S.Cioran din Reșița.

Corul reuniunii Reșițene participă la sfințirea steagului din Ocna de Fier.

În 18 noiembrie 1909 „diletanții” din Reșița, cum erau numiți coriștii sau actorii, membri ai
Asociației Culturale, au prezentat în localul „Casinei Române” drama populară „Grănicerul” de I.
Velovan, regia spectacolului fiind asigurată de Ion Marila.

Ziarul „Tribuna” din Arad scria despre acest spectacol „Rolul principal a lui Afilon l-a susținut
D .Cheimeleu cu joc natural și bine studiat. C. Tismănaru în rolul lui Crăciun. Tot de asemenea și
Gheorghe Dobre jucând pe Sinisie, P. Cărăbas pe Petru, fratele lui Afilon și St .Liuba pe Rista, D-na A

23
Frățilă a jucat pe Safta ireproșabil. Jocul și glasul argintiu al d-șoarei M. Ghermeleu în rolul Semenica
a fost admirabil. Și în sfârșit Crina: d-ra Diaconovici, Talia: d-ra M. Tămaș, Iconia: d-ra M. Fărcășescu
și Stana: D-ra A. Marila s-au achitat cu mult efect de rolurile lor și au fost mult aplaudate.” Și ziarul
‘Drapelul’ din Lugoj a prezentat foarte elogios acest spectacol.

Consultând „Revista Educatorul” o revistă lunară pentru educația poporului ce a apărut la

Oravița începând cu anul 1909 se văd foarte limpede condițiile în care lucrau dascălii noștrii la fostele
școli confesionale, dar pasiunea lor și dăruirea lor pentru meserie i-a ajutat să învingă multiplele
greutăți. Redăm mai jos câteva rânduri apărute în revista de mai sus nr.4 în septembrie 1909 la Oravița.

„Către dascălii români,

Dragi apostoli ai culturi, dascăli zoritori de minte, cari aveți sfânta menire de a merge tot nainte.
Ridicați frunțile voastre din mari gânduri adâncite, și vedeți că-i scrisă`n ceruri soarta unei ginți mărite:

Viitorul cel de aur al poporului român

E închis ca-ntr-o cetate la dascălii lui în sîn

Prindeți dar, tăiați la brezde în cultura românească;

Sămănaţi în agrul Romei ghinda noastră strămoșească;

Și nesocotind viața, ce de trudă vi-se curmă,

Închinați puterea voastră păn la stropul cel din urmă,

Ce prince de rugăciune, pe al neamului altar,

Căci din rodul trudei voastre va veni cerescul dar.

Dintre cîte lupte grele are neamul nost subt soare,

Lupta voastră-i cea mai dreaptă, cea mai binefăcătoare,

Că deși cădeți în lupte, idealul vost remîne,

Fiind purtat de generații tot cu suflete senine,

Și din zi în zi tot crește, ca un val din salt în salt,

Neamul nostru luminîndu-l, ca un far înalt, înalt.

24
 Din copii de pe bancă și din a voastră sudoare

Va ieși ca de subt spusă un popor ce stă`n picioare,

Muncitor cu crez la minte, cu credință`n Dumnezeu,

Neamul nostru va fi mare, va fi neam ales al său

Dar în ziua cea măreașă, sfântă ziua cea deapoi,

Voi veți fi mîndria noastră, fala noastră veți fi voi !

DON BAMTRO”

Sub înțeleapta conducere a fruntașilor comunei Reșița Română, precum Costa Pătașcu, Avram
Neda învățător, Mateiu Bălan preot, Gheorghe Vida, Traian Doagă, Mihai Mercea, Romul Ancușa fost
capelan al comunei, Ion Marila învățător și alții, reuniunea progresează mereu pe teren cultural.

Din petrecerile concerto-teatrale s-au adunat frumoase sume de bani din care s-a cumpărat
steagul corului cu suma de 2038 coroane.

Sfințirea steagului – anul 1910

Sfințirea steagului s-a săvârșit în anul 1910 în cadrul unor festivități fastuoase la care au
participat și alte coruri: corul „Doina” din Cocova (Grădinari), corul din Câlnic, corul din Reșița
Montană și reuniunea muncitorilor din localitate. Pe steag erau înscrise versurile:

„Din glia noastră să răsară

Cântece flori de primăvară.”

25
 Cu această ocazie Ion Marila lansează nobila deviză:

„Lasă-ți române sapa și carul

Și în loc de coasă, ia lira în mâini.”

Din păcate, acest steag a dispărut, fiind căutat la Muzeul Reșițean și Timișoara.

Tot în acest an Reuniunea plugarilor a participat la sfințirea steagului corului „Doina” din
Cocova (Grădinari).

În raportul scris în anul 1910 cu ocazia sfințirii steagului s-a dat curs dorinței membrilor și
conducătorilor reuniunii, în frunte cu Ion Marila, de a muncii intens cu scopul de a ridica o casă de
cultură proprie. Casa de cultură a plugarilor români din Reșița Română (actualul palat cultural) care a
fost sfințit în primăvara anului 1930 în cadrul unor frumoase festivități, despre care necesită să scriem
câteva rânduri. Astfel plugarul harnic și muncitor a ridicat pe malul Bârzavei un frumos palat, poate cel
mai frumos de atunci din Banat ce va avea pe frontispiciu următoarea inscripție: „Casa de cultură a
plugarilor Români din Reșița”. La reușita festivităților un rol deosebit avea să-l aibă revizorul școlar
Ion Marila, alături de Ion Vida preotul comunei și președintele asociației Gheorghe Chermeleu.

În anul 1911 se naște unica sa fiică Stela la Reșița Română unde și-a petrecut și copilăria. De
mică i-a fost cultivată dragostea de țară, de meleagurile natale. Nu este de mirare că Ion Marila și-a luat
fetița de numai 7 ani la Marea Adunare de la Alba Iulia împreună cu mama sa, Ruja. A fost încă un
prilej de a trezi în sufletul ei de copil dragostea de țară. Pentru ea a fost o trăire puternică, plină de
emoții care au marcat-o toată viața și despre care va vorbi la întoarcere , printre alții și tatălui meu,
având aceeași vârstă, făcându-l într-un fel să regrete că nu a participat și el. aceleași impresii le-a
împărtășit și colegilor de școală (școala de la Vamă). După 1 an împreună cu părinții se mută la Lugoj
unde își va continua studiile finalizate prin obținerea diplomei de educatoare. Mai târziu se va căsători
cu Petru Almăjan, colonel în armată, mutându-se la București. Împreună vor avea un fiu, pe Ion, care
va deveni inginer. După câțiva ani, profesând ca inginer în țară se va stabili în SUA. Mătușa mea, Stela,
remarcându-se în activitatea didactică de educatoare a fost numită inspectoare în Ministerul
învățământului.

Patriotismul și dinamismul său se fac profund simțite încă de la începutul activității de

învățător. Îndemnândurile să-și iubească limba, portul, dar și să cultive cântarea care înnobilează

26
inimile, au fost în permanență promovate de învățătorul Ion Marila. Din spusele tatălui meu, era
înzestrat cu o voce foarte bună și o dicție la fel de bună.

Tânărul învățător a devenit foarte repede o personalitate a vieții sociale românești din Banatul
nostru. Problemele social-economice ale școlilor și instituțiilor de cultură, dar și al bisericii au fost de
maximă importanță pentru afirmarea națiunii române. Acestea străbat nu numai acțiunile sale practice,
dar și aproape toate preocupările gazetărești. Cu multă trudă organizează și conduce acțiunile Reuniunii
de Cântări, Lectură și Muzică ale Plugarilor Români din Reșița Română, în calitate de președinte al
acesteia.

A făcut parte încă din primul an de învățător din conducerea bisericii ortodoxe din Banat
militând cu ardoare pentru apărarea autonomiei și a rolului ei însemnat în viața spirituală românească.
A fost membru în comitetul conducător al Reuniunii învățătorilor români din Diacezia Caransebeșului.

Publică în revista „Educatorul” nr.7-8 din anul 1912 un important articol „Preotul ca director
școlar” mult comentat în perioadele vremii. Prezentăm în anexe acest articol integral, fără a face nici un
fel de comentariu care credem că ar fi de prisos.

Redăm mai jos finalul articolului „Preotul ca director școlar”.

Așa-mi închipui eu, deocamdată, pe directorul școalei noastre, care dacă e la locul său, tot așa și
învățătorul, va face să meargă toate bine, va stărui cu tot sufletul său ca și școala confesională ortodoxă
română să meargă spre bine, să prospereze și așa cât mai curând să putem vedea pe plaiurile țării
noastre furnicarul de Feți-frumoși și Ilene Cosinzene, luminați și îmblânziți, fără minunea tolcerului
dela Nurnberg, când apoi într`un elan de sfântă însuflețire vom încorda pepturile închegând armoniile
înălțătoare ale versurilor:

„Iată ziua de sărbare

Pentru-al școalei director;

Plini de-o sfântă admirare,

Să-i cântăm cu toți în cor”.

Ion Mărilă

27
 După cum se constată citind acest articol, Ion Marila nu era de acord ca funcția de director al
școlii să fie îndeplinită de preot care din punct de vedere pedagogic era mai puțin pregătit pentru
această decât învățătorul. Nu era de asemenea mulțumit nici de felul cum era văzut învățătorul în
cadrul bisericii confesionale, unde în comitetul parohial greu intra un învățător deși aici se hotăra soarta
școlii.

Pentru activitatea sa pedagogică este numit în anul 1913 revizor școlar în Caraș. Tot în același
an în revista „Educatorul” nr. 11-12 publică articolul „Raportul dintre biserică și școală în zilele
noastre”. Vom prezenta în cele ce urmează fragmente din acest articol în care întâlnim și unele idei din
articolul „Preotul ca director de școală”.

„În cel mai mic sobor al bisericii, în comitetul parohiei cu greu își face învățătorul intrarea,
deoarece acolo trebuie să se așeze cei cu turme de oi, cei cu cirezile de vite, cei cu banii ruginiți:
Grăzușii satului, pentru cari dările sunt veșnic grele, iar cultul e de nesuferit. Tu, dascăl român, și acolo
ești notar bun de muncă cu votul consultativ.”

„La sinodul și comitetul protopopesc stăm ceva mai bine, sunt acolo mai mulți învățători, doar
pentru participările la aceste sinoade și comitete nu sunt diurne și spese de călătorie.”

„Mărturisesc aici solemn, că nu pofta de mărire deșartă mă ademenește a scormoni în jurul

lipsei noastre din sinoade și congrese, ci adevăratul sfînt, că acolo unde se încheagă planuri de acțiuni
pentru noi și prin noi pe neamu altora; nu este și nici nu poate fi just a se face fără aceia, cari la toată
întâmplarea cunosc, văz cu ochii lor, și simțesc cu inimile lor frămîntările acestui neam nenorocit.”

„Noi pretindem a li se da acelora, cărora se cuvine locul în soboarele noastre și acolo vor duce
cu sine orientările despre posibilitățile, dorințele celor de acasă ...”

Și iată mai jos gândurile lui Ion Mărilă despre școala din acea perioadă:

„În școala noastră pentru prima dată învățăm plăpândul copilaș a mânui stilul de piatră și tot
școala noastră prin pilduirea măreților figuri ale istoriei pregătește dispoziția sufletească a viitorilor
bărbați pentru o îndărătnică apărare a țării ocrotitoare cu celălalt stil, cu stilul ascuțit și rece din
măiestosul fier.”

„În școala noastră învață copii și copile a cunoaște oile negre, slovele din cîmpul alb al cărții,.
Aici, aceste oi negre, se grupează cete de cete, cuvinte de cuvinte, formînd vorbele înlănțuite ale
zicerilor pline de înțelesuri luminătoare.”
28
 „Tot în școala aceasta se arată mlădițelor tinere înșiruirea minunată a numerelor, aceste tipuri
seci, dar care aici sunt nu din greș și din înșiruirea lor mîndră de a fi veșnic drepți obișnuim pe elevii
noștri a fi în toate împrejurările vieții sale drepți, adevărați fără împovăeri lașe, fără lingușiri
slugarnice.”

„În lăcașul școalei noastre aud elevii povestirile minunate cu crai și crăese strălucitoare, cu
îngeri și zîne, cu oameni mari la suflet și mici la corp, cu oameni „mici de zile, mari de ortimi”, îi
plimbăm prin grădini cu flori vrăjite și paseri măestre și astfel îi transpunem în raiul pămîntesc, unde
îndulcindu-li-se sufletul și inima picurăm la întreaga lor ființă fioruri sfinte împrumutătoare de nobleță
acestor puișori, nobleță, care măsoară valoarea omului.”

„O știm cu toții, că suntem un neam bogat în sărăcie, dar trei petri nobile, trei petri prețioase
avem și noi anume: smeregiul legii, rubinul moșii și diamantul limbii. Dela înfiriparea școalelor noastre
și pînă astăzi această Treime sfîntă și nedespărțită a fost călăuza învățătorului nostru pe drumul creșterii
și al înțelegerei. Și tot această sfîntă Treime și legile patriei ne vor povățui câtă vreme va mai dăinui
școala noastră. ”

„Dar să trec la sufletul școalei la învățător. Iată cum îl apreciază pe învățător un profund
cunoscător al nevoilor neamului nostru de pe aceste tărîmuri: „cît de jalnică și cît de frumoasă e
povestea acestor oameni cu fața ostenită. Cuvîntul lor de dascăli săraci dă minților fragede botezul
înțelepciunii. Cînd fi vom pierde pe ei, atunci au îngropat nădejdea noastră de mai bine.”

„Atunci nu mai sămănăm sămînță și nu vom mai putea aștepta seceriș. Atunci ne-a biruit
războiul”.

Iar un distins bărbat al bisericii noastre, care de mult este mîndria sinoadelor, congreselor
bisericești și îndeosebi al școalei noastre, apropiindu-mă cu ocazia unei adunări învățătorești, în urma
unei discuții mi-a spus, și-am pus-o bine la ureche, iar acum v`o spui și eu dvoastră, iată ce: „Eu vă
apreciez mult pe voi dascălilor pentru că voi sunteți produsul productiv al neamului”. Dar n`a întrelăsat
a pune lîngă constatarea aceasta și floriceaua mult grăitoare: „Și totuși voi urmați cu traista goală”.

Condițiile de trai din școlile confesionale erau cât se poate de modeste. În majoritatea lor nu
erau subvenționate de stat. Acești învățători erau încadrați în clase de salarizare mult inferioare față de
colegii lor de la școlile de stat care erau subvenționate.

29
 Puținele salarii se plăteau neregulat atunci când populația din confesiunea respectivă plătea. De
obicei primeau salariu toamna. Se primeau tot atunci mici cantități de produse așa cum da Dumnezeu.
Într-un cuvânt viața învățătorilor confesionali era foarte grea, înfrățită cu mizeria.

În această luptă, Ion Mărilă, n`a avut ambiții pe cari să nu i le fi putut suporte mulțimea. El n`a
fost un răzvrătit de ambiții deșarte. Luptător pe frontul sentimental, el, „Taica Ion” a fost un iluminat al
pateticului răscolitor de idei nobile în sânul mulțimii.

L-am cunoscut la primul curs organizat în Cluj, pentru pregătirea profesorilor secundari, și încă
la banchetul dat în onoarea lui Dr.Veler Branișce, șeful resortului instrucțiuni publice din Consiliul
Dirigent, povestea un învățător din Torontal. „Se isprăvise cu toasterea de rigoare și lumea destul de
numeroasă de altcum, se așezase destinele în funcționarea de consumatoare a unui meniu destul de bine
plătit.”

„La acest ospăț de masă trăia, însă, un crâmpeiu de agitație nedisciplinată: orgoliul
regionalismului bănățean plănuia ceva. Bănățean și eu, departe, însă de a-i cunoaște pe acești confrați
în vrerile lor - erau doar din Caraș-Severin, iar eu din Torontal, altă „diecară” deci - așteptam efectul cu
legitimă curiozitate.”

„Să auzim pe Ion Mărilă” erumpe spontan societatea mică, ca să atragă atenția „mesei mari”
asupra propunerii care se face.

Frumos nume - îmi ziceam pentru mine și printre asociație de idei, în creerul meu năpădise
imaginea grandioasă a stațiunii climaterice „Merille” din munții Oraviței.

Curiozitatea continuă să-mi crească, cu toate că, o nedumerire de aceeași vigoare, nu mă lasă să
cred în importanța reclamației unei minorități prea comune, pentru a putea determina un scuzabil act de
indisciplină. Era doar ministrul Branișce acolo și un întreg corp de profesori universitari, oameni cu
carte și cu respect pentru o ordine oficială inexpugnabilă.

„Să auzim pe Ion Mărilă” se impune tot mai mult capătul de masă.

Ministrul Branişce – cu ochii acoperiți de două obloane negre – i-se contractează buzele într`un
zâmbet de tăcută aprobare.

30
 Vuia, de vis-a-vis, fi șoptește ceva în figura lui iovială, par`că l`ar ruga să aprobe public un toast
și în afară de program, iar aceasta , pentru complectul trinității bănățene: Brișce-Vuia-Mărilă, oratorii
din acea seară.

Vorba noastră: „Tot Banatu-i fruncea”.

Și atunci îl văd pe Ion Mărilă, pe care nu-l cunoscusem cu nici un cine mai înainte că, se ridică
visător în fața noastră și începe să vorbească.

Iar de aci începe edificarea mea de coleg din Torontal.

„Vorba lui Ion Mărilă însuflețește dela primul cuvânt sensibilitatea mulțimii. Verva ei,
cucerește auditorul și-i predispune pentru aprecieri cari se cuvin omului cu dar dela Dumnezeu. Iar
montarea discursului său, este podoaba unui gen dilectiv necunoscut la nici unii dintre vorbitorii de azi
ai culturii și ai senzului popular, în exprimarea gândurilor menite să lecuiască dureri și să alinte simțiri
neprihănite de obscurul egoismului feroce și mercenar. Ion Mărilă a fost mereu cerut să vorbească și de
atunci încoace, fără să fi simțit vre-o odată, însă, că el poate trăi, viciile unui orgoliu personal,
nedefinit. L-au văzut în schimb trăind în discursul acestor aleși prin gândire și sentiment, și ar îndruma
spre degenerare lupta ideologică alimentată de elanul lor individual. Ori, această tagnă, - cu toate
mulțimile bune pentru decapitarea personalităților constructive, prin cari ele se conduc.”

Cu toate acestea ei au fost apostolii idealului de integritate națională, păstrătorii și cultivatorii

limbii strămoșești, luminătorii satelor, cîrmuitorii destinului național în marea învolburată a …noastre
robii:

Și se conduceau după cîntecul:

„Fie a voastră întreagă țară

Și de cereși vă mai dăm

Numai daține voi graiul,

Neamului, și se sculară…

Cîți dușmani avem pe lume

Graiul ni-l cereau anume

Să li-l dăm, să li-l dăm:

31
 Dar nestrămutați strămoșii,

Tot cu arme`n mîini au stat,

Au văzut și munți de oase

Și de sîngerîuri roșii.

Dar din țara lor nu-i secere

Nici potop și nici furtună

Graiul lor de voie bună,

Nu l-au dat, nu l-au dat”

Toate măsurile și legile luate de imperiul habsburgic, culminînd cu „legea lui Aponyi” n-au
putut să înăbușe dorința poporului român de a învăța carte în limba română. Aceasta a fost posibil în
acel timp, numai în modesta școală confesională de la vamă și altele de acest fel.

În Banat, Ion Marila s-a făcut remarcat încă dinainte de unire ca bun patriot, bun orator, precum
și bun pedagog din zona Banatului de munte.

La Cluj la o întrunire la care participă ministrul Braniște și mai mulți profesori universitari,
oameni cu carte și cu foarte mult respect pentru o ordine oficială Ion Marila a ținut un discurs foarte
apreciat de toți participanții. Nu am găsit acel discurs, dar pun câteva impresii din publicațiile vremii.

Redăm mai jos câteva aprecieri la adresa lui Ion Marila din diferite publicații ale vremii:

- În primul rând impresionează participanții prin prezența că un om visător dar în realitate foarte
profund în ancorat în actualitățile vremurilor „vorba lui calmă cucerește și însuflețește sensibilitatea
mulțimii” așa cum era conceput predispunea auditoriu pentru o mare apreciere, menit să lecuiască
dureri să aline simțiri lipsite de obscurul egoism al oamenilor. În această luptă printre greutăți și
oameni Ion Marila nu a avut ambiții pe care să nu i le fi suportat mulțimile. A fost foarte realist. El nu
avea răzvrătiri de ambiții deșarte. Luptător pe frontul sentimental el „Taica Ion” așa cum îi spuneau
colegii a fost un iluminat al pateticului răscolitor de idei nobile în sânul celor car-l ascultau. De aceia în
această lucrare vom prezenta mai multe discursuri cu diferite ocazii. (în anexe)

- Era stăpânit în permanență de o agitație care de fiecare dată plănuia ceva. Atunci când ținea un
discurs ca să atragă participanți, avea o erupere spontană și apoi în sfârșitul acestor discursuri, avea
32
ceva care să liniștească lucrurile, să „lumineze” chipurile etc. Din aceste discursuri nu lipseau
perceptele bisericii ortodoxe.

- Discursurile lui Ion Marila erau cădelniță în zi de sărbătoare. Ion Marila, ca revizor școlar al
Carașului, devenit „Taica Ion” umbla din sat în sat cu optimismul său debordant, sădind în sufletul
învățătorului credința unor vremuri de fericire. De această operă foarte grea și complicată la început de
Românie Mare după Unire, „Taica Ion” a avut parte. Subliniem încă odată faptul că n-a cunoscut
adversari de idei iar în fondul său de idei a fost nedezmințit prin sentimente sau prin virtuți.

- Au existat în această luptă oameni care au încercat să-l înfrângă. Dar tehnica lui psihologică a învins
în aceste lupte. Se bucura de o mare apreciere din partea ministrului învățământului de atunci, Braniste.

În Reșița condițiile istorice specifice prezentate în mai multe lucrări de specialitate,

imperativele emancieri sociale și naționale au apărut în special după punere în funcțiune a primului
furnal, 1771. Structura demografică, condițiile istorice specifice Reșiței industriale, au determinat
apariția încă de atunci, în 1771, a unei puteri culturale. Apreciem o deosebită activitate culturală a
naționalităților române, germane sau maghiare în diferite forme. Corespondențele acelor tipuri
transmise presei Lugojene și Timișorene, menționau pe larg aceste preocupări. Iată ce scria o
corespondență din 17 septembrie 1880, publicată în ziarul ‘Luminatoriu’ din Timișoara: ‘s-au întors
oamenii la datina veche, când aceste petreceri se serbau în birturi până când a fost scoasă această
petrecere din birturi și i-a făcut loc unei petreceri sociale. Se vorbea de asemenea de un obicei foarte
vechi, acela al rugii, care urmând procesul general al evoluției folclorului se laiciza treptat sub influența
industriei autohtone. În urma studierii a mai multor lucrări, am putut împărți activitatea culturală din
Reșița, dar nu numai, în 4 etape , și anume: una până în anul 1771, atunci când a început industria
metalurgică în Reșița, a doua până la începutul primului război mondial, a treia între cele două războaie
mondiale și a patra după cel de al doilea război mondial. Suntem convinși de existența acestor perioade
ilustrate de documentele scrise ale acelor vremuri. În aceste perioade am constatat că s-au desfășurat
acțiuni culturale izolate ale românilor, maghiarilor și germanilor sau acțiuni comune. Apreciem că a
existat o permanentă înfrățire a oamenilor simpli răspândiți în cele două Reșițe: Reșița Română și
Reșița Montană, sau la aceleași locuri de muncă.

Numeroasele acțiuni comune, întrajutorare materială, schimbul de dirijor și îndeosebi faptul că

în cadrul aceleiași formații culturale (indiferent de limba în care se interpreta, cântau, jucau teatru etc)
aveau în componenta lor diferite naționalități ce trăiau în bună înțelegere. Acțiunile culturale au însușit

33
întotdeauna masele la luptă, fiind o armă, fenomen larg întâlnit și la Reșița unde exista un puternic
centru al mișcării muncitorești al luptei împotriva asupritorilor și pentru unire cu țara de peste munți,
România.

Existența unor asemenea acțiuni culturale în Reșița au găsit un larg ecou în presa vremii.

Școlile conduse de cadre didactice – învățători în marea lor majoritate, pe lângă biserici au fost
un factor deosebit de activ în acțiunile pentru unitate națională și emancipare culturală a locuitorilor. Și
„Asociația de Cântări, Lectură și Muzică a Plugarilor din Reșița Română” sub președinția învățătorului
Ion Marila, a activat permanent în lumina celor de mai sus. Despre acțiunile acestei reuniuni am scris în
alte lucrări detaliat.

După izbucnirea primului război mondial, Reșița a fost militarizată. Au fost militarizate uzinele
din Reșița dar și minele de fier și cărbune din jur. Scopul militarizării a fost să se mărească producția
sau să o mențină cel puțin la nivelele anterioare. Producția era orientată cu precădere pentru necesitățile
războiului. În uzină s-a introdus regim de muncă forțată. Personalul acestora a fost mobilizat la locul de
muncă. Aceiași situație o găsim și în al doilea război mondial. Muncitorii și întregul personal au primit
ordine de chemare iar apoi au fost repartizați ca ‘militari’ în uzinele Reșiței. De astfel uzinele aveau
două conduceri, una veche a STEG-ului și una nouă, militară. Salariile au scăzut foarte mult în
condițiile în care prețurile pe piața liberă au continuat să crească. Începând din anul 1916 în Banat, dar
și în Transilvania se întrevedeau schimbări generale în atitudinea muncitorilor.

În ziua de 26 august 1916 a avut loc la Reșița o mare adunare muncitorească pentru pace și
libertate națională.

În ziua de 1 Mai 1917 la Reșița a avut loc prima adunare în semn de solidaritate cu proletariatul
din lumea întreagă.

34
 Demonstrația muncitorilor reșițeni la 1 Mai 1917

La 8 iunie 1917 nu număr de 500 de demonstranți au cerut pace, libertate și dreptul de vot al
fiecărui cetățean adult.

Pe 16 decembrie 1917 are loc cel mai mare miting pentru pace, libertate și drepturi. La acest
miting, oratorii au vorbit în limba română, germană și maghiară.

Greutățile războiului, asuprirea socială și națională tot mai apăsătoare și jertfele inutile pentru o
cauză străină impusă de monarhia dualistă au dus la intensificarea sub diverse forme a luptei împotriva
stăpânirii austro-ungare. Aproape în toate localitățile Banatului, autoritățile austro-ungare au pornit un
val de persecuții împotriva românilor, sârbilor, slovacilor etc.

Măsuri speciale au fost luate împotriva presei românești, a instituțiilor naționale, între care:
Școală și Biserică, care au stat mereu în ‘atenția’ organelor lor. Numeroși publiciști, printre care și
Valeriu Braniște au arătat cum au fost trimiși pe front sau întemnițați preoți și învățători.

Reuniunea Reșițenilor Plugari, în această perioadă nu a organizat manifestări independente,

fiind ca număr de persoane foarte mică. Totuși, mentorii reuniunii au fost în marea lor majoritate
prezenți la acțiunile organizate în Reșița, cerând pace, libertate națională, libertate socială, drept de vot
etc.

35
 Pentru a cultiva în rândul spectatorilor frumosul și înțelegerea lucrărilor de cor, teatru sau
operetă, învățători, profesori de muzică, dirijori etc. prezentau expuneri, conferințe, seri literale și
muzicale.

Printre aceștia se afla, în primul rând și Ion Marila, în calitate de învățător sau revizor școlar
pentru Caraș. Se realiza pe lângă o educație culturală și o bună conviețuire între locuitorii de diferite
naționalități pe care a promovat-o în permanență Ion Marila. În publicațiile vremii se scoate în evidență
printre altele și faptul că programele și invitațiile pentru spectacole erau publicate în două limbi:
română și germană.

Acțiunile pe plan politic în folosul cauzei naționale și libertății sociale, au fost susținute cu toată
vigoarea de scrierile cărturarilor români bănățeni, de biserica ortodoxă, de masele populare românești.
Un rol deosebit în această acțiune l-au avut elementele progresiste ale intelectualității și alții. Putem
aprecia că în lupta pentru egalitate în drepturi, dezvoltarea liberă a vieții culturale și autonomia politică
și economică au fost evenimente și acțiuni menite să realizeze eliberarea națională și unirea cu țara
frățească România.

În cea de a doua jumătate a secolului XIX, aspirațiile firești și legitime de constituire a unui stat
național puternic și unitar prin unirea cu România primesc un contur tot mai precis și o manifestare tot
mai deschisă.

De o deosebită importanță în pregătirea condițiilor pentru desăvârșirea constituirii statului

unitar român au fost și asociațiile culturale întemeiate în majoritatea satelor și orașelor românești din
Banat și din alte părți ale viitoarei Români.

Remarcăm și sprijinul foarte larg pe care societățile culturale l-au avut din partea maselor largi
de oameni ai muncii, dăruirea și entuziasmul cu acre participau la manifestările culturale. De multe ori
schimbările culturale ale acestor asociații erau cam stângace. Caracterul militant imprimat acestor
acțiuni au determinat ca prin activitatea lor să aibă un rol important în rezistența poporului român în
fața ședințelor existente de deznaționalizare.

Izvorâte din năzuința poporului român de a-și apăra limba și tradiția românească, reuniunile de
lectură, de muzică, cât și de altor societăți culturale, adunăm în jurul lor, în localuri modeste și foarte
modeste sau în case particulare, țărani lucrători, muncitori sau intelectuali cu vederi înaintate. Prin
întreaga lor activitate și luptă neîncetată, asociațiile au avut ca preocupare permanentă în pofida multor

36
opreliști, antrenarea cât mai mare a membrilor în mișcarea de afirmare națională, în lupta pentru
dobândirea libertății naționale.

Au fost coruri, fanfare, reuniuni de teatru și muzică cu asemenea preocupări. A existat de

asemenea o puternică preocupare a reuniunii învățătorilor care sub imboldul național de unire au
pregătit terenul pentru marea unire. Asemenea asociații culturale românești au existat în aproape toate
satele și orașele din Banat. Ele au păstrat multe datini strămoșești care au dat un prețios imbold mișcării
de rezistență a poporului român față de asuprirea națională cu toate aspectele și implicațiile rezultate
din aceasta au întărit necontenit legătura spirituală, de aspirație și nădejdea românilor bănățeni cu cei de
peste Carpați.

În anul 1918 mișcările revoluționare pentru pace, pâine și libertate socială și națională s-au
amplificat. Menționăm faptul că imperiul Austro-Ungar își trăia ultimele clipe ale existenței sale.
Asemenea mișcări revoluționare au fost cele din datele de 12 februarie, 27 martie, 24 mai anul curent
etc.

Dar cea mai mare grevă generală a fost cea din 24 mai atunci când bărbați de încredere au
refuzat să execute ordinele militare. Au fost arestați un număr de 163 revoluționari în noaptea de 26
mai 1918. aceștia urmau să fie transportați la Timișoara. Aflându-se de inițiativa comandantului militar,
femeile și copiii au ocupat gara și au blocat linia ferată cu trupurile lor.

În toamna anului 1918 se adâncește criza revoluționară și începe ultima fază a destrămării
monarhiei austro-ungare condamnată la pieire de mersul istoriei. Avem convingerea că la prăbușirea
monarhiei austro-ungare au contribuit în mare măsură și revoltele izbucnite pe tot cuprinsul Banatului
și Transilvaniei. De modul cum s-au derulat aceste acțiuni s-au ocupat în detaliu istoricii.

În Banat revoluția de eliberare națională a izbucnit în data de 31 octombrie 1918. În câteva zile
au fost instalate consilii naționale, iar în Reșița, consilii muncitorești. Din aceste consilii făceau parte
muncitori, țărani, funcționari, învățători etc.

În ziua de 1 noiembrie 1918 în Reșița a avut loc o mare adunare populară. A fost ales consiliul
național care s-a pronunțat pentru Republică. Din acest consiliu făcea parte și învățătorul Ion Marila.
Mai târziu, în ziua de 14 noiembrie 1918 a fost ales și sfatul muncitoresc.

37
 În ziua de 10 noiembrie, delegații Consiliului National central hotărăsc preluarea guvernării
efective a teritoriilor locuite de români. În acest scop s-a trecut la pregătirea Marii Adunări Naționale
de la data de 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

În sate sau orașe în diferite adunări sau reuniuni, au fost aleși delegați care să participe la
sărbătoarea unirii de la Alba Iulia. Unii dintre aceștia au fost împuterniciți ca delegați cu drept de vot.

Pe baza cercetărilor întreprinse de fondurile arhivistice, Muzeul Unirii – Alba Iulia și a altor
lucrări în special ale Mitropoliei Banatului la această mare adunare de 1 decembrie 1918 din partea
Reșiței Române au participat Ion Marila și Traian Doagă, ca delegat cu drept de vot, din partea
Reuniunii Plugarilor Români.

– Traian Doagă era foarte cunoscut reșițenilor din Reșița Română. Se născuse în 1878. După ce
a urmat cursurile școlii de la Vamă ca economist, se făcuse remarcat prin corectitudine și pricepere
profesională. Nu întâmplător consătenii săi obișnuiau să folosească comparația ‚harnic, drept și cinstit
ca Traian Doagă’. S-a dovedit a fi un foarte bun patriot și în Bocșa Română care l-a delegat
suplimentar la Marea Unire. A decedat la Reșița în 30 ianuarie 1958. A fost membru și a activat mult
timp în „Reuniunea de Cântări, Lectură și Muzică a Plugarilor din Reșița Română”.

Din partea Reșiței Montane, conform aceleiași liste au mai participat ca delegați la actul Unirii
de la 1 Decembrie 1918 și următorii: Nicolae Gaontă, Petru Bîrnau, Benes Ion Jian, Gheorghe Lipovan,
Ion Mărilă, Mihai Mercea, Grigore Pocrean, Mihai Simu, Petru Stoicovici, Ioan Vida, Albin Vadăse. O
parte dintre aceștia erau membri și ai Reuniunii de Cântece, Lectură și Muzică a Plugarilor din Reșița
Română.

- Nicolae Goantă născut la 2 martie 1883 în Reșița Română. Absolvent de studii economice și
stenografice, se întoarce la Reșița și îndeplinește succesiv funcții de revizor contabil, profesor, publicist
și director al Gimnaziului din localitate. A scris piesa de teatru „Primăvara vieții” care nu a fost tipărită.

- Mihai Mercea s-a născut la Reșița. A decedat la 2 decembrie 1921. A fost plugar (agricultor)
refuzând munca în uzinele Reșiței.

- Grigore Pocrean s-a născut la Reșița Română în anul 1866. A fost elev la școala de la Vamă,
iar după absolvirea școlii de drept se întoarce la Reșița ca notar și primul primar al Reșiței după unire.
A decedat în anul 1925.

38
 Ion Mărilă era președinte al Reuniunii Plugarilor din Reșița Română după ce înainte fusese
secretar al acesteia o perioadă îndelungată. Avem convingerea că din Reșița Română au mai fost și alți
participanți la adunarea de la Alba Iulia 1918, dar despre care nu am avut nici o informație.

În credenţionalul bisericii noastre ortodoxe, sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, din Reșița
Română se menționează cele de mai jos:

Comitetul Reuniunii de Cântări și Muzică a Plugarilor Români din comuna Reșița Română în
ședința ținută la 13/26 noiembrie 1918 alege unanim pe d-nii Mihai Mercea, președinte și pe Ion
Marila, secretar de delegație la Adunarea Națională ce se va ține la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în
Alba Iulia pentru a lua parte activă și a vota în numele Reuniunii noastre liberi și de nimeni influențați.

Reșița Română 12/26 noiembrie 1918

Anton Fărcăşescu Georghe Chermeleu

secretar adhoc vicepreședinte

Bărbați de încredere

…….

Facem mențiunea că școala fiind confesională era condusă de biserica ortodoxă.

La Muzeul Unirii – Alba Iulia, Mitropolia Banatului Timișoara, Muzeul Banatului și alte
documente arhivate au întocmit Lista participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1918. Lista a fost publicată în Volumul „Banatul și Marea Unire 1918” sub editura
Mitropoliei Banatului în anul 1992 având ca autori pe Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca și
Mariana Sârbu.

Sub nr. 178 și 179 pe Lista participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918 este cuprinsă printre alți participanți și Ion Mărilă – delegat cu drept de vot, (delegații cu drept de
vot aveau însărcinarea de a semna actul Unirii).

În data de 1 decembrie 1918 a fost distribuit ziarul Alba Iulia – organ al proclamării unității
naționale. Prezentăm mai jos conținutul articolului de fond din ziar.

„ADUNAREA NAŢIONALĂ.

39
 Cu adâncă și sărbătorească emoție salutăm întâia adunare națională a tuturor Românilor din
fostul Regat al Ungariei. Zi mare, și sfântă, și cutremurătoare, menită de mai înainte ca să fie trecută
printre marile date, înscrise cu roșu în calendarul nostru istoric, este ziua de astăzi. Pentru întâia dată se
adună reprezentanții adevărați ai unui popor chinuit și sugrumat, ce după mai mult de patru ani de
dureri și jertfe cumplite, să rostească cuvântul voinței lor libere.

Toate suferințele de veacuri, toate gândurile și zvâcnirile spre lumină, orice sforțare și jertfă a
noastră de o mie de ani încoace a năzuit spre această zi de dreptate și de dezrobire.

Astăzi ea a sosit.

Ni-se pare că o minune s`a săvârșit, că însuși Cerul s`a despicat și că de sus din înălțime glasul
unui Dumnezeu s`a rostit ca o trâmbiță înfricoșată a dreptății veșnice și nestrămutată. La sunetele ei, ca
la un cuvânt magic, zidurile Ierusalimului s`au surpat, nedreptatea s`a prăbușit și deasupra trufiei
umilite se ridică neamurile obijduite, creîndu-şi dreptul la viață. Sufletul încătușat al poporului nostru
se înalță și el, înăbușit și însângerat, dar nemuritor și veșnic, din mormântul, de pe care a căzut
lespedele asupririi naționale.

Aliaților și cuvântul dezrobitor al lui Nilson, ne-au redat și nouă dreptul cel mai elementar al
oricărei ființe vii, dreptul de a dispune de soarta noastră.

De acum slobozi suntem să ne alegem calea. Această cale nu poate să fie de cât a unirii noastre
cu toți românii într`un singur mare Stat național unitar românesc.

Ca o pornire elementară și nebiruită se ridică astăzi din adâncul instinctului nostru național,
voința nestrămutată de a ne lipi de Statul românesc. Cu puterea irezistibilă a unei legi naționale, regatul
liber românesc strânge prin forța gravitațiunii pe toți românii de pretutindeni. Nimic nu va putea să
împiedice ca această poruncă a firii să se îndeplinească. Problema românească nu cunoaște de cât două
dezlegări finale, opuse una alteia: unirea ori moartea românismului.

Voi delegați ai tuturor cercurilor și tuturor organizațiunilor naționale românești sunteți slăviți
purtători de cuvânt, cari vor da dezlegarea așteptată de un norod înzestrat de bine și dreptate. Poporul
românesc din Transilvania și Țara ungurească vrea să trăiască, deci el vrea să se unească cu frații săi
din România. Visul atâtor generații, „utopia” atâtor vizionari și poeți este pe cale de a se înfăptui.
România este a neamului românesc. Ea înseamnă că unirea tuturor puterilor, înmănuncherea și

40
fecundarea nesfârșită a tuturor energiilor creatoare de progres și civilizațiune ale unui neam bogat în
daruri mari și nobile.

Până astăzi neamul românesc a trăit abia începutul, faza prestabilă de formațiune și dospire a
vieții sale naționale. Tot ce am străbătut până acum nu a fost de cât o pregătire lungă și dureroasă, o
frământare spre lumină și libertate. Cu ziua de azi abia începe istoria poporului românesc.

Astăzi începem să trăim, astăzi ne naștem și zorii vieții ne încântă și ne îmbată. Începem abia să
urcăm și toate harurile de frumusețe nesfârșită și bogată al vieții, ale culmilor ne chiamă.

Vă salutăm pe voi, cuvântători ai voinței poporului, descălecători de Țară nouă, mare și unită,
întemeietori de voință liberă și tânără. Gândul neamului întreg se îndreaptă azi spre voi, în inimile
tuturor bat cu voi și în ceasul hotărârii mari și veșnice. Duhul lui Horea și Cloşca, al lui Iancu, Axente
și Bărnuţiu; în vor pluti deasupra noastră, iar glasul de clopot din toate satele Transilvaniei, va înfiora o
clipă până și casele celor morți pentru libertatea și unitatea națională.

În această mare clipă, când trecutul se va uni cu prezentul, când sufletul unui neam se
contopește într`o uriașă rugăciune solidară, pornim înainte pe calea mare a unității și vieții naționale.

Gh.Popp”.

Dr. Ilie Miron Cristea, primul patriarh al României Mari, fost episcop al Caransebeșului, a fost
un mare luptător al cauzei naționale și membru al Comitetului național al românilor ardeleni. A
participat în data de 7 noiembrie 1918 la constituirea Consiliului National Român. A doua zi, la 8
noiembrie 1918 el trimite clerului o pastorală în care se cerea să nu se mai pomenească împăratul
Austriei și a regele Ungariei în bisericile ortodoxe românești. Această pastorală, cât și alte documente
transmise bisericilor ortodoxe a înflăcărat și membrii Reuniunii de Cântări și Muzică a Plugarilor
Români din Reșița Română și pe alții foarte atenți la mișcările politico-sociale din acel an 1918. Putem
spune că de atunci a fost aprinsă flacăra unirii.

Nu putem să nu evidențiem activitatea și sprijinul preotului parohiei noastre Reșița. În perioada

1910-1949 preotul parohiei Reșița Română a fost Ioan Vida, membru al Reuniunii plugarilor. În
perioada primului război mondial a fost angajat în armată în funcția de preot militar. A fost distins cu
Crucea militară pentru merite preoțești. În 1928 a fost ales ca membru al Senatului României. A primit
decorația ’Răsplata muncii pentru biserică’ și ‘Steaua României’ în grad de ofițer.
41
 Decedează în ziua de 17 mai 1959 la Reșița, având o criptă impunătoare în centrul cimitirului
nr.7 pe întreaga perioadă cât a fost preot în parohia Reșița a fost un membru activ și a sprijin din punct
de vedere material Reuniunea de Cântări și Muzică a Plugarilor Români din comuna Reșița Română
găsindu-l menționat în multe acțiuni și publicații ale acesteia.

Vom prezenta pe scurt modul de desfășurare al evenimentelor petrecute în ziua Unirii de la 1

Decembrie 1918 la Alba Iulia, care a rămas un simbol al afirmării hotărâte a poporului de a-și decide
singur soarta.

La Alba Iulia în acea zi s-au strâns 1228 de delegați oficiali cu drept de vot, din toate cele 130
de cercuri electorale. Au venit la Alba Iulia mulți români din cele 27 de comitate românești să dea
mână cu mână pentru țara unită. Aceștia au proclamat printre altele următoarele: deplină libertate
națională, votul obștesc direct și liber și multe alte revendicări cuprinse în cele 5 principii fundamentale
la alcătuirea statului național Român. Se solicita ca muncitorimii să i se acorde aceleași drepturi și
avantaje care erau legiferate în cel mai avansate state din Apus.

Ședința din Sala Unirii a fost deschisă de Ștefan Cicea Pop la ora 10,30 conform procesului
verbal încheiat cu această ocazie. Au urmat discursurile altor lideri Bănățeni și Transilvăneni.

Ion Marila – participant la Unire

Printre aceștia a fost și unchiul meu Ion Marila ce era un bun orator dovedit cu mai multe
ocazii.

42
 Ședința a început într-un cazinou militar iar după aceia s-a mutat în Sala Unirii. La 1 decembrie
1918 cei 1228 de delegați cu drept de vot au hotărât unirea Transilvaniei, Crișanei, Banatului și
Maramureșului cu Țara Românească și Moldova. Proiectul prin care se hotăra unirea a fost elaborat de
un colectiv în frunte cu Vasile Goldiș.

Cei care au fost martori la aceste evenimente au pierit purtând în inima lor fiorul libertății și
grandoarea evenimentului la care au participat. În anul 1959 și 1970 la București, în casa lui Ion Marila
am întâlnit pe fiica acestuia, Stela Almăjan, participantă cu mama sa la Marea Unire. Mulți ani a fost
inspectoare de specialitate în Ministerul învățământului. Când ne povestea despre unire, de fiecare dată
era foarte mândră. Copilă fiind de doar 7 ani, i-au rămas întipărite în memorie acele imagini înălțătoare
de la unire. A fost impresionată de multiplele steaguri (fiecare delegație avea steagul propriu), de
pancarde pe care scria unire. Nici multitudinea de modele de port popular pe care le purtau
participanții, nu a rămas fără să i se întipărească în minte.

În Alba Iulia soseau trenuri din toate părțile aducând români de peste tot. Au dorit să participe
la adunare și alți români cu căruțele, călare sau pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare cu steaguri
tricolore cu table indicatoare a comunelor, asociaților etc.de unde proveneau. Se cântau cântece pline
de bucurie, se strigau lozinci pentru Unire etc.

Mătușa mea când ne povestea despre aceste evenimente i se aprindeau obrajii. Avea mulțumirea
în suflet că a participat la cel mai mare act măreț din istoria românilor. Își aducea aminte de tatăl său,
Ion Marila și de mama sa care au avut ideea de ai însoți la marea Unire. De fiecare dată povestea
despre greutățile întâmpinate pentru a ajunge la Alba Iulia dar și de cele de la înapoierea acasă.
Deoarece eu cu mama am rămas printre mulțime la un loc stabilit de tata pentru a ne întâlni ușor, nu am
cunoscut evenimentele și acțiunile oficialităților și delegaților, dar tata a avut grijă să ne povestească de
multe ori cu patosul unui revoluționar unionist. A participat la înfăptuirea unității noastre naționale ca
triumf al libertății românești. Sublinia de fiecare dată că amintirile acelor vremi îi sunt foarte clare în
memorie iar amintirile acelor zile de însuflețire revoluționară au fost copleșitoare. Mi-am completat o
parte din informații citind documentele apărute. Mergând la Alba Iulia cu diverse ocazii îmi aduc
aminte de acele vremuri mărețe. De multe ori o apuca plânsul, iar mama mea văzând că-i curg lacrimi
de emoție, schimba subiectul vorbindu-i despre Reșița. Discutam după aceia de averea acumulată în
București, compusă dintr-o vilă somptuoasă lângă Biserica Casin și despre cele peste 100 ha în zona
Lacului Tei. Averea din București fusese acumulată prin câștigurile soțului (colonel în Ministerul
Apărării Naționale) și din vânzarea proprietăților din Banat. Regreta mult faptul că fiul său ing. Ion
43
Almăjan emigrase în America. Ultima dată am vorbit la telefon cu el în urmă cu 3 ani. Era grav bolnav.
De atunci nu mai știu nimic de el.

Anul 1919 a fost deosebit de agitat în Reșița dar și în Banat. Motivele principale ale acestei
agitații, pe lângă altele două erau principale, și anume:

- Banatul era sub ocupația trupelor franceze și sârbești.

- Hotărârea adunării de la Alba Iulia nu se pusese în aplicare în Banat.

La 20 februarie 1919 armatele sârbești au instalat o administrație proprie. În iunie 1919 locul
trupelor sârbești este luat de armata franceză condusă de generalul Berthelat. Ocuparea Reșiței de către
armatele Antantei a declarat și nemulțumirea populație.

La 27 martie 1919 a avut loc la Reșița o puternică manifestație împotriva conducerii comunale,
pe o parte, iar pe altă parte, împotriva ocupației franceze.

La 3 iunie 1919 au sosit la Reșița 20 de jandarmi români și primii reprezentanți ai autorităților

românești. După această dată se instalează definitiv conducerea administrației românești.

În anul 1919 Ion Marila este numit revizor școlar al județului Caraș-Severin cu sediul la Lugoj.
Tot în acest an pentru activitatea desfășurată ca învățător la școala de la Vamă, a fost decorat cu
medalia „Răsplata muncii” cl.I și cu „Coroana României în gradul de cavaler”. Aceste medalii au fost
răsplată a muncii cinstite și fără preget pe altarul școlii și al educației populare. Au fost avute în vedere,
credem, și acțiunile propagandiste și participarea la Marea adunare de la Alba Iulia.

Tot în acest an se înscrie la cursurile universitare din Cluj. Se remarcă în cadrul universității ca
fiind un student care a performat la toate materiile și activitățile universitare. Aici se ocupă de foarte
multe probleme pe care le studiază profund, în cei 3 ani de studiu universitar, 1919-1922.

Din aceste probleme își va atrage anumite gânduri, idei pe care ulterior le va utiliza în diferite
discursuri, broșuri, articole etc. Amintim câteva:

-succesul în viață atârnă mai mult decât s-ar crede de sănătatea fizică

-să nu se uite niciodată că dintre toate felurile de a ține pe diavol departe de noi, cel mai rodnic
este munca fizică

44
 - educația pe care ne-o dăm noi, nouă înșine cuprinde cultura sau dezvoltarea tuturor însușirilor
noastre, fizică, morale și intelectuale

- cultul minții – să cultivăm obișnuința aplicațiunii mintale

- cine are inimă, are tot

- nerăbdarea în studiu este o boală mintală

- în general orice om capătă două feluri de educație: una pe care i-o dau alții, alta mult mai
importantă pe care și-o dă el însuși.

- din greutățile mari se ivesc minunile.

Astfel Ion Marila a rostit la întrunirile învățătorilor sau la felurite manifestații culturale și
naționale, 26 de cuvântări în care se regăsesc una sau mai multe gânduri sau idei din perioada
universitară. O parte din acestea le vom reproduce în lucrarea noastră prin copiere.

După anul 1918 în atenția Episcopiei Caransebeșului au fost nu numai manualele folosite în
clasă, ci și cărțile și revistele din bibliotecile școlare. În mod explicit prin adresa 1775 din 20 mai 1921
cerea eliminarea din bibliotecile școlare a cărților și revistelor care prin conținutul lor sunt contrare
ordinei de stat, a intereselor neamului românesc, culturii creștine și bunelor moravuri. În anul 1921, Ion
Marila, împreună cu alți învățători din Reșița, a înființat Asociația Învățătorilor din Banat – filiala
Reșița. Această asociație avea întruniri periodice, ocazie cu care revizorul școlar, Ion Marila ținea un
discurs și clarifica unele probleme difuzate prin „circulare”. O parte din acestea le prezentăm, în copie,
în lucrare. Un asemenea discurs îl vom prezenta în copie mai jos:

DISCURS

rostit la conferința didactică a învățătorilor din Caraș-Severin,

ținută în Făget în zilele de 10 și 11 Sept. 1922, de ION

MĂRILĂ revizor școlar

Onorată conferință,

45
 Invitat de corpul didactic al școalei noastre primare prin rostul directorului său, și cred,
am toată convingerea că a fost o dorință a localnicilor ca al treilea ciclu de conferințe didactice să le
ținem anul acesta în mândrul nost` Făget. Ne-a și ademenit acest nume, căci o lungă vieață a neamului
nostru a fost, în vremile de nenoroc și bejnie, trăită pe sub fagi cari n`au împrumutat poporului
românesc numai răcoarea umbrelor sale, ci a fost mai ales scutul mântuitor contra năvălitorilor,
contra`hrăpăreţilor fără casă și masă, fără minte și omenie. Când vijelia cotropitoare a trecut şi-şi saltă
jocul sinistru pe alte tărâmuri, poporul nostru se coboară de prin crestele și coastele munților prin văile
binecuvântate ale pământului românesc, prin regiunea fagilor și aici în aceste văi, la poalele dealurilor
și-a continuat neamul nostru zilele sale și bune și rele, cum i le-a hărăzit Atotputernicul. Așa s`au
așezat o seamă de oameni și în valea Begheiului înstreșinată de falnicii fagi de odinioară de unde-și are
și localitatea probabil numele său bine răsunător. Materialismul cras al oamenilor de-a lungul vremilor
a stârnit codrul măestuos al fagilor, dar acest codru a fost și este înlocuit astăzi cu codrul românismului
de aici: cu fagii sufletelor mari și tari ale Făgețănilor. Noi, învățătorii Caraș-Severinului, ne-am revărsat
din toate unghiurile și plaiurile acestui județ ca în această localitate, împrejmuiți de căldura iubirii
sufletelor d-voastră să discutăm și să închegăm planuri de acțiuni în domeniul educației poporului
românesc.

Am venit să ne concentrăm ochii minții asupra vieții unei instituții care a reformat, a
revoluționat vieața neamului omenesc tot spre mai bine și care instituție este cel mai puternic pilastru,
cea mai inexpugnabilă cetate la adăpostul căreia neamul nostru își va îndeplini cu siguranță rolul mare
și maestuos, aici unde l-a așezat D-zeu, la porțile orientului. Această mult lăudată instituție este școala.
Și fiindcă școala este, trebuie să fie, legată de sufletul, de întreaga vieață neprihănită a poporului nostru,
iar acest popor a trecut prin cele mai mari tragedii din vocea Atotputernicului, cari tragedii au distrus,
au mortificat îndoiala, scepticismul și alte isme ale sufletului său întărindu-l, oțelindu-l în marea
credință a stelei sale cu noroc. Prin foc și sabie s`a lărgit cuprinsul pământului românesc și potrivit
acestui cuprins s`a lărgit s`a intensificat orizontul gândirii și simțirii poporului nostru, reformându-i-se
structura sa socială și economică, urmând a ne îngriji și de reforma și unificarea culturală din care
ansamblu face parte mai ales școala cu vieața ei mântuitoare. Se cuvine deci acum, când copilele răpite
dela sânul mamei și trăite veacuri dearândul sub privirile pătimașe ale străinilor cotropitori, revenind
iarăși la matcă să ne ocupăm de o mare problemă: „Problema unificării învățământului primar și
normal”. Iată de ce se ivește necesitatea unificării învățământului în cuprinsul României întregite.
Bănatul și Ardealul nostru, care este aproape jumătate din regatul României și-a avut trecutul său
cultural susținut și promovat de opaițele primelor școale române înființate încă înainte de secolul al
46
XVI căci „Dacă n`ar fi existat nici un fel de școli, unde să învețe Românii (ardelenii) a ceti și a scrie
românește, calvinii nu s`ar fi putut adresa către Români, încă în secolul XVI cu cărți (catechisme)
scrise în limba românească”.

În Banat la 1582 era o școală pentru pregătirea învățătorilor. Amintim pe Moise Pestişel din
Lugoj și pe Efrem Zahan „dascăl de dăscălie”. Opera mare culturală se începe abia în anul 1754 când
s`au înființat școlile Blajului având pe veșnic nemuritorii Micu Clein, Gheorghe Şincai, Petru Maior
act. Pentru jertfele de sânge și avere aduse monarhiei Habsburgice în luptele uriașe purtate contra
Arhanghelului războaielor pământești, Napoleon Bonaparte, Francisc I, la 1811, înființează
preparandia, școala normală din Aradul vechiul în care instituit profesorii D. Ţichindeal, C.
Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici și N. Miuţa și-au semănat semințele sufletului și ale inimii lor.

Acești vizionari ai românismului „prin întărirea credinței strămoșești, prin cultivarea limbii și
istoriei și prin deschiderea și întemeierea de școli cu limbă și duh românesc” au inaugurat o direcție
națională și o conștiință românească pentru dezrobirea și mântuirea neamului nostru de pretutindeni.
Abia anul 1864 cu reînființarea vechii mitropolii a românilor ortodocși din Transilvania, Banat și
părțile ungurene, înființându-se seminarii teologice și pedagogice în cari s`au crescut conducătorii
naturali ai neamului nostru, instrucția și educația poporului nostru la un avânt îmbucurător înființându-
se și susținându-se sute și sute de școli confesionale, în care limba și simțirea românească alungată,
prigonită aproape de pe toate terenele vieții de stat și-a aflat scut, mângâere, creștere și înălțare în
aceste școale confesionale. Se aflau și învățători la școalele statului, dar și la școalele grănițărești cari,
deși cu frica în sân, nu se puteau desrădăcina din neamul care i-au zămislit.

În vesela grădină, sora Bucovină, școlile încă ierau mai de multe feluri și anume: școli susținute
de stat, de provință și de comună cu programe și orarii, cu țeluri și aspirații diferite.

În Basarabia îngenunchiată nu numai politicește ci și culturalicește ierau școli ministeriale, școli

ale zemstourilor și școli bisericești, în cari se propuneau câte 16 ore religie săptămânal și aici scopul,
mijloacele, metodele variau după interese diferite; ale statului, claselor sociale și ale bisericei. Vechiul
Regat își avea școalele sale de stat și particulare.

Acum, când D-zeu a topit granițele fixate de zeul tiraniei și toți Românii joacă hora frățească pe
pământul României se ivește imperativul categoric ca să făurim o școală unitară pentru popor, căci
acest popor unul este prin naștere , unul prin trai și suferințele sale, unul prin credințele și aspirațiile
sale unul în nevoi și dureri și cred că unul va fi, va trebui să fie, când îl va ajunge moartea sa. Iată deci,
47
să vorbim de prima vatră de educație a neamului românesc, de grădina de copii. Grădinile de copii nu
sunt, nu trebuie să fie, o cazarmă, un local cu fereștri și uși închise ermetic, cu pereții sprijiniți pe
umerii maestoaselor clădiri din centrul orașelor și satelor. Grădinile de copii cu aspect de vile, bogat
luminate, uscate și aerisite sunt a se așeza în mijlocul grădinilor cu verdeață, cu pârae șerpuitoare, cu
nisip, împrejmuite de liniște și priveliști încântătoare.

În aceste institute nu se face instrucție, ci numai și numai educație iar educația cea mai bună
este care îndrumă pe copii spre acțiune. Aici nu-și are rostul papagalizarea versurilor, mecanizarea
istorioarelor, scris-cetitul, operații matematice, ci mijloacele educației sunt lucrul manual jocurile lui
Frobel, desenul lui Delorn și cântecele potrivite etc.

Înlăturăm din aceste institute verbalismul sforăitor și cultivăm spiritul de inițiativă și

întreprindere. Sufletul acestei instituții este conducătoarea, care pe lângă o înfățișare simpatică are lipsă
de cunoștințe generale și profesionale: să cunoască antropologia, biologia, psihologia, didactica,
metodologia și pedologia. Să aive tactul pedagogic și o mare, foarte mare doză de iubire. Iubirea este
prima metodă a educației zice un pedagog. Grădinile de copii ne trezesc drumurile, căile școalelor
primare. Școala primară a fost atelierul în care s`a modelat trupul neamurilor pentru trebuințele vieții.
Schimbându-se acum referințele de trai, credințele și aspirațiile neamului nostru și școala veche trebuie
să-și schimbe structura sa, vieața sa. Tipul nou al școlii se va organiza ținând cont de descoperirile noi
ale pedagogiei și de necesitățile de vieață ale poporului. În istoria pedagogiei vedem, că pedagogii se
sileau a cunoaște sufletul copilului, dar ei nu se puteau coborî la gândirea și simțirea copiilor, ci fixau
principii de instrucție și educație potrivite sufletului lor majorean, sufletului lor de oameni deja formați
sufletește și corporalicește: așa s`a format școala intelectualistă, mecanică, care avea în vedere aproape
numai sufletul neținând seamă de desvoltarea armonică a spiritului și a materiei. Armonia este deviza
zilelor noastre pe terenul educațiunei și nucleul, chiagul armoniei este munca.

Elevii se cresc muncind și muncesc învățând, căci cuvântul este de folos, dar ideea, gândul este
și mai de folos iar fapta numai fapta este coroana folositorului.

Programele școalelor noastre au fost foarte frumos stilizate, dar ele n`au putut fi realizate.
Reducerea în aceste programe, dar materialul redusă fie propriu cărărilor vieții omenești. Motorul
școalei este învățătorul: productul școalelor normale. Poporul nostru este prin escelență agricultor, din
această pătură trebuie să plece viitorul luminător al satelor noastre. El prin condițiile de vieață în care a
trăit cunoaște păsurile și aspirațiile, nevoile și durerile de care să prăpădește satul său. Școala normală

48
deci ca da cunoștințele generale necesare și mai presus de toate va da cunoștințele culese din noile
izvoare ale luceferilor pedagogicei moderne: Berson, Meumann, Kirckpatrick, Vaschide, Mehedinţi
Ghidionnescu, Atonescu etc. Pentru a putea săvârși această muncă, durata școalei normale va rămânea
cel puțin 8 ani, căci neamul românesc mai ales pe terenul școlar nu poate să aibă calea racului.
Învățătorul trebuie să fie un om întreg din toate punctele de vedere, căci cum este învățătorul așa este și
școala, cum e școala așa e și satul, cum e satul așa va fi și țara. Și țara noastră, aici, la răsărit trebuie să
fie exemplu omenirei ca nobleță, ca valoare și cultură. Să nu uită, niciodată, că școala prin învățător
trăiește și prin învățător moare. Mai rămâne să spun câteva cuvinte și despre organele de control ale
învățământului primar: Cine să fie controlorii înv. primar?

Eu cred, d-lor colegi, că învățătorii nu prea au lipsă de controlori, învățământul și învățătorii au

lipsă de îndrumători. Îndrumătorii să fie oameni înzestrați cu bogate cunoștințe generale și cu o
superioară cultură pedagogică, iar pe deasupra tuturora să fie sigilată cu pecetea omeniei, a dreptății și
umanității.

Domnilor, am însăilat câteva smerite cuvinte despre ‚Problema unificării învățământului’ căci
lungă vreme poporul nostru scrijelat prin granițe blestemate, numai prin unitatea de cultură s`a susținut
și apărat, prin unitatea de cultură am tins la unitatea politică pe care ne-a cinstit-o Atotputernicul și
acum prin unitatea de cultură tindem a ne sui, a urca pe scara ridicată către D-zeire și știut este, căci cu
cât va fi mai mare, mai intensă, mai limpede această cultură, cu atât vom fi pe această scară mai
aproape de D-zeu. Cu luminele, cu experiențele D-Voastre veți discuta, veți întruchipa, veți țese
cămașa culturală a acestei țări. Și veți tinde ca cămașa această să nu fie prea largă prea nepotrivită prea
deschisă pe unde se pot furișa undele de gheață ale iernii și razele dogoritoare ale verii, să nu fie prea
strâmtă ca să nu oprească respirația neamului și să nu apese mușchii conturbând circulația sângelui.
Această cămașă școlară, culturală, să fie potrivit așezată pe corpul tarii, să fie albă ca zăpada: la guler,
la mâneci, la piept și poale să fie împestrițat cu florile și motivele scumpe sufletului nostru, aceste
împestrițări, aceste cusături sunt regionalismul școlii. Acest regionalism îl dorim, căci și școala
ținuturilor muntoase, ca și școala șesului pe lângă tipul general ca trebui să aibă și o nuanță practică a
regiunei în care trăiește.

Și foarfecele și pânza e în mâinile voastre, iubiți colegi, croiți, gătiți această haină s`o poată
îmbrăca neamul nostru cât mai în grabă, iar când alte neamuri se vor opri în cale și ne vor întreba
cuprinși de admirare: de unde aveți această - cămașă - minune, noi să le răspundem cu mândri, că noi
ne-am rugat și închinat în biserica culturii, care este școala poporului.
49
 Unificare învățământului o aseamăn cu aranjarea și cultivarea unei grădini. D-voastră veți
preciza limitele grădinei: durata școlarității. Aici vor fi straturile cu variația zarzavaturilor
ademenitoare ale stomacului sufletesc, lângă ele se înșiră pomii fructelor răcoritoare, iar în altă parte
parcul cu arborii dătători, ai ozonului înviorător. Semănătorii, privitorii neamului sunt învățătorii iar
organele de control, sfătuitorii vor fi grădinarii.

Am ajuns cu vocea bunului D-zeu să discutăm această mare problemă a țării sub imperiul de
pace a vrednicului Voevod din cetatea lui Bucur, de unde-și rotește ochii de vultur de la un colț la altul
al pământului românesc asigurându-ne fericirea vremelnică a acestei vieți. Se cuvine deci să urcăm:
Trăiască M. Sa Ferdinand I regele tuturor Românilor!

Trăiască M. Sa Regina! Trăiască întreaga casă Domnitoare!

Iar vouă iubiți colegi vă urez cu cuvintele unui „cinstit preot al artei”

„Voi toți, ce-ați plâns în întuneric

Și nimeni nu va mângâiat:

Din lunga voastră `ngenunchiere

Sculați... Hristos a înviat!”

Încă din anii 1900-1910 a existat din partea membrilor Reuniunii de lectură, cântări și muzică
din Reșița Română, dorința de a avea un loc unde să-și desfășoare activitățile. Gândul acesta a fost de
mai multe ori discutat și de Ion Marila. O parte din fondurile adunate cu ocazia unor spectacole au fost
strânse de asociație cu scopul de a construi un local propriu.
Clădirea a fost proiectată între anii 1928-1929 de către arhitectul Iosif Victor Vlad (1889-1967),
profesor la Politehnica din Timișoara. Precizăm că în anul 1929 a fost construită și „Casa
Muncitorească” dar prin contribuția muncitorilor din uzină. Clădirea Palatului Cultural a fost concepută
ca o sală de spectacole de scenă, balcon în interiorul sălii, birouri, săli de repetiție sau ateliere. Spre
strada principală exista 2 prăvăli. Ele au fost ocupate la început de o frizerie și un pantofar, care prin
chiria plătită susțineau financiar activități culturale.
Serbarea de sfințire a Palatului Cultural a avut loc în ziua de 29 iunie 1930. Prezentăm în
lucrare invitația și programul acestei serbări de sfințire a Palatului Cultural.

50
 Palatul Cultural – anul 1930
Palatul Cultural a fost construit de reșițenii din Reșița Română prin donații, muncă fizică,
transport materiale, după principiul – dă cât poate, face cât poate – fără a exista evidențe scrise, după
informațiile noastre.

51
 Reșițeni din Reșița Română la sfințirea Palatului Cultural

În anul 1970 când s-a înființat rețeaua cinematografică interjudețeană Timișoara, Palatul a fost
preluat și transformat în Cinematograful Cultural. Din anul 2000 clădirea nu mai este folosită ca
cinematograf, devenind nerentabilă. Ulterior, prin instanță judecătorească, clădirea a fost redobândită
de „Asociația Culturală Reșița Română”, mai precis, membrii direcți ai familiilor care l-au construit.

Între Asociația Culturală Reșița Română și Consiliul Județean Caraș-Severin a fost încheiat un protocol
în data de 18.04.2006, având ca obiect folosirea „Palatului Cultural” în scopul desfășurării numai de
activități cultural-educative, conferințe, seminarii și altele asemănătoare. Protocolul a fost încheiat cu
avantaje pentru ambele părți. În prezent principala activitate din Palat este desfășurată de „Teatrul de
Vest Reșița”. Perioada pentru acest contract de comandat este de 25 ani. Menționăm faptul că „Palatul
Cultural” este al Asociației Culturale Reșița Română.

Vom prezenta și câteva circulare transmise de Ion Marila școlilor confesionale în anul 1923.
acestea erau publicate, fie independent, fie în revista „Școala Bănățeană” sub titlul:

„DELA REVIZORATUL ŞCOLAR AL JUDEŢULUI CARAŞ-SEVERIN”

No. 3161/1923. domnule Revizor, recomandăm în mod deosebit atențiunea Dv. „Lumea
Copiilor”, Revistă ilustrată pentru copii și tineret care apare la București sub direcțiunea D-lui G. Filip
(Str. Câmpineanu, 40) și vă rugăm, ca la rândul Dv. să o recomandați cu toată stăruința tuturor
școalelor urbane și rurale din județul ce conduceți, cunoscând că această revistă s`a dovedit, în modul
cum apare, ca foarte necesară și folositoare școlarilor. Este cu conținut moral, patriotic, educativ, unde
colaborează artiști și scriitori de „frunte” și ajută cu ușurință cititul românesc. (ss) p. Director general,
S.R. Formac. (ss) Șeful serviciului, Al. Ionescu.

52
 No. 3016/1923. Circulară Tuturor Școalelor primare din județul Caraș-Severin. Vi-se comunică
spre știre strictă conformare ordinul Inspectoratului școlar din Timișoara No. 6355 după cum urmează:
Ministerul Instrucțiunii Direcțiunea generală a învățământului secundar No. 105154 din 30 Oct. 1923.
avem onoare a Vă face cunoscut că Ministerul de Interne prin adresa No. 77439/923 ne informează că
la diferitele solemnități ce au loc cu ocazia serbărilor naționale persoanele oficiale ce trebuie a
reprezenta corpul didactic nu se prezintă. Vă rugăm deci să dați ordin tuturor școalelor ce dețin de acel
Inspectorat ca persoanele oficiale să participe la solemnitățile organizate cu ocaziunea serbărilor
naționale. Director general I. Teisan m. p. Subdirector Ivascu m. p. Inspector S.Evuţian m. p. Lugoj la 7
Noemvre 1923. Mărilă revizor școlar.

No. 3049/1923. În conformitate cu ord. Ministerului Instr. Publice No. 12540/1923 și al

Inspectoratului școlar regional No. 6528/923 binevoiți a da ordin tuturor școalelor aparținătoare
circumscripției D-Voastre să treacă la programa de studii din noua colecție a legilor și regulamentelor
ediția 1923 în ce privește geografia țărei vechea împărțire a României cu vechele hotare obligând pe
învățătorii claselor superioare (divizia II și III rurală și clasele III și V urbane) se predea Geografia țării
Românești așa cum se prezintă țara astăzi întregită. În hotarele ei istorice actuale. Lugoj la 14 Noemvre
1923. Mărilă revizor școlar.

No. 3285/1923, Domnule Subrevizor. Ca urmare la ordinul circular al Revizoratului școlar No.
3049/923 în conformitate cu ord. Inspectoratului școlar No. 6985/923 avem onoarea a Vă face cunoscut
și totodată a Vă ruga să puneți în vedere învățătorului aparținător circumscripției D-Voastre că în
colecția nouă de legi din anul 1923 afară de greșelile menționate cu privire la predarea geografiei țării
românești și continentelor mai sunt trecute greșit și serbătorile naționale cu aniversarea nașterii M. S.
Regelui Carol 1 Aprilie și ziua numelui M. S. Regina Elisaveta 24 Aprilie cari în prezent nu se mai țin.
Lecțiunile din geografie să fie ținute așa după cum se prezintă astăzi harta Europei cu noile împărțiri și
țări, Lugoj la 4 Decemvre 1923. Ion Mărilă revizor școlar.

No. 3085/1923, Domnule Subrevizor. Spre luare la cunoștință și strictă conformare am onoare a
Vă comunica ord. Ministerial în copie după cum urmează No. 128722 Domnule revizor Ministerul este
informat că la unele școli fie din neglijența sau reavoință se mențin încă decorarea sălilor de clasă cu
tablouri reprezentând subiecte din viața istorică și socială ungurească. Sunteți rugat ca imediat să luați
măsuri ca toate tablourile și gravurile ungurești să fie ridicate și trimise casei școalelor. Acolo unde se
poate acoperi textul unguresc se va face imediat, p. Director general, S. R. Formac m. p. Șeful
serviciului Al. P. Ionescu m. p. Lugoj la 15 Noemvre 1923, Mărilă revizor școlar.
53
 No. 3296/1923, Domnule Subrevizor. Avem onoare a Vă Comunica în copie ord. On.
Ministeriu No. 139210/923 după cum urmează: Domnule Revizor. Ministerul prin Decizia No.
139210/1923 și în conformitate cu art.3 al II al regulamentului pentru Înaintarea pe loc a învățătoarelor,
învățătorilor și conducătoarelor din seria 1924 a dispus ca cu începere dela 1 Noemvre 1924 să se tina
examenul de înaintare pe loc al învățătorilor, învățătoarelor și conducătoarelor de grădini de copii seria
1924. Înscrierile se înaintează inspectoratului general până la 15 Februare 1924 prin revizoratele
școlare respective dela 15 Februare 1924 până la 1 Iulie1924 se vor face inspecțiunile speciale iar dela
15 Iulie 1924 până la 15 Septemvre 1924 se vor face publicațiunile celor admiși prin monitorul oficial
și buletinul Ministerului. Convorbirea generală prevăzută de regulament atât cu învățătorii cât și cu
conducătoarele se va face asupra lucrării „Din problemele pedagogiei moderne” de dl. G. E. Antonescu
profesor la catedra de pedagogie dela Universitatea din București. Veți comunica celor în drept spre a
lua cunoștință Director general, Petre Ghițescu m. p. Șeful Serviciului, Stratilescu m. p. Veți binevoi a
aviza pe cei interesați din circumscripția D-Voastre, Lugoj la 5 Decemvre 1923. Ion Mărilă revizor
școlar.

No. 3218/1923, Domnule Subrevizor. Vi-se comunică spre știre și strictă conformare ord.
Inspectoratului școlar regional No. 6917/1923 în copie după cum urmează: Domnule Revizor. Prin ord.
Onor. Minister No.123641 din 12 Noemvre 1923 s`a aprobat în baza referatului nostru No. 5351/1923
introducerea orarului de iarnă pentru întreaga noastră regiune școlară cu titlu de experiență rămânând,
că dacă rezultatele vor fi satisfăcătoare acest orar va fi propus ca să fie introdus în întreaga tara. În baza
acestui orar cursurile la toate școalele din întreaga regiune vor fi fără întrerupere dela 1 Octomvre – 1
Martie dela 8 ½ - 1 ½. Între ore va fi o pauză de 10 minute care va fi luată din ora respectivă iar între
ora 3 și a 4 o pauză de 20 minute în care copii vor lua masa. Deci orele vor fi I-a: 8:30 – 9:30; II-a: 9:30
– 10:20; III-a: 10:30 – 11:20; IV-a: 11:40 – 12:30; V-a: 12:40 – 1:30. Copii vor fi obicinuiți ca să aducă
de acasă fiecare ce poate pentru a lua masa la școală. Veți supraveghia de aproape atât Dv cât și
subrevizorii de control aplicarea acestui orar și ne veți raporta dacă cu aplicarea lui copii vin mai
regulat la școală dacă nu e obositor pentru copii și în fine orice alte observații. Vă sugerează aplicarea
lui. Odată cu aplicarea acestui orar ziua de vacanta din cursul săptămânii nu va mai avea loc. Timișoara
la 22 Noemvre 1923. p. Inspector Lef, V. Nicolescu m. p. Lugoj la 27 Noemvre 1923. Ion Mărilă
revizor școlar.

No. 6404/1923, Circulară. Ministerul Instrucțiunii Direcțiunea Generală a Învățământului

Primar și normal Primar No. 72845 din 31 Oct. 1923. Copie după deciziunea Ministerială înreg. Sub

54
No. 72845/1923. Decisiune. Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul instrucțiunii Publice.
Având în vedere acțiunea întreprinsă pentru construirea localurilor de școală și avântul ce a luat în
special la sate: Având în vedere că această acțiune trebuie mereu stimulată susținută și controlată până
la definitiva zi înfăptuire, astfel ca să fie pildă de generoasă și cinstită gospodărie cetățenească: Având
în vedere că organele de administrație și control școlar sunt cele dintâi chemate să restribue și să
răspundă înfăptuirea acestei spere de cultură. Decidem: Art. Inițiativă, îndemnul și controlul
construcțiunilor școlare este în primul rând în sarcina și răspunderea organelor de control și
administrația școlară. Art. II. Subrevizorii școlari, revizorii și inspectorii școlari de orice categorie
(Inspectorii de circ., inspectori delegați ai Casei Școalelor, controlori și inspectorii contabili). Sunt
personal și direct răspunzători, fiecare în circumscripcia sa de executarea construcțiilor școlare, de
mânuirea și întrebuințarea fondurilor pentru construcții și de controlul gestiunilor materiale ale
comitetelor școlare de construcție. Neregulile constatate fie în mânuirea fondurilor și materialelor
pentru construcții, fie în gestiunea materială a comitetelor școlare nesemnalate (școlarei) la timp de
organele de control, cad în sarcina noastră. Art. III-a Comitetele școlare de construcție sunt obligate să
țină la evidență și să pună la dispoziția organelor de control școlare și tuturor organelor de control fiscal
și administrative, la cerere scriptele și actele justificate de operațiunea fondurilor și materialelor pentru
construcții. Art. IV. Sub revizorii școlari, revizorii și inspectorii sunt obligați să înainteze erarhic
rapoarte lunare de control și constatările ce au făcut cu privire la construcția localurilor de școală și
întrebuințarea fondurilor va fi socotită ‚refuz de serviciu’ și va atrage după sine luarea de măsuri
disciplinare corespunzătoare. Art. V. Actele de gestiune (venituri și cheltueli) ale comitetelor școlare de
construcție, încheiate pe anii finanţiari, se vor depune la comitetul școlar județean, care le va verifica și
păstra în arhiva sa.

În anul 1925 Reuniunea de cântări, lectură și muzică a plugarilor români din Reșița Română a
câștigat premiul II la un festival de coruri în Timișoara. Au participat la acest festival 26 de coruri
bărbătești. Ion Marila s-a ocupat de pregătirea acestui cor bărbătesc.
După unire (1918) se realizează o sistematizare a disciplinelor de învățământ. Spre exemplu în
anul școlar 1925-1926 obiectele de studiu erau aceleași ca și în ROMÂNIA. Se simțea lipsa cărților și a
altor materiale didactice.
Obiectele de studiu erau următoarele:
-Limba română - scriere și exercițiu gramatical
- cetire
- exercițiu de memorie și liberă reproducere
55
 - exerciții de compunere
- exerciții de intuiție
-Aritmetica și geometria
-alte studii - religia ortodoxă
- istoria
- geografia
- cultura socială și învățământul civic
- științele fizico-naturale
- igiena
Dexterități - caligrafia
-desenul
-cântul
-educația fizică
-lucrul manual
-lucrări practice agricole
- gospodări
Disciplina - frecventă
-purtarea.
Ion Marila revizor școlar de Lugoj pentru Caraș-Severin s-a ocupat de îmbunătățirea procesului
de învățământ prin: instruiri anuale cu învățătorii sau de câte ori era nevoie, reviste, publicații
(Educatorul, Școala Bănățeană, Higena) erau principalele reviste didactice.
Învățătorul dispunea de foarte puțin material didactic. Acesta se compunea din câteva planșe,
hărți geografice și câteva instrumente pentru geometrie sau aparate pentru fizică. Biblioteca școlară
cuprindea un număr redus de cărți care erau predate unui învățător, fiind păstrate întrun singur dulap.
Din rapoartele întocmite de directorii școlilor rezultă că frecvența la clasele I-IV era mai bună
decât frecvența la clasele mai mari. Frecventarea școlii scade când elevii treceau în clasele V-VI
deoarece comuna Reșița Română (cartierul Reșița Română) fiind un cartier ai căror locuitori erau în
marea lor majoritate agricultori, elevii mai mari (fii acestor agricultori) erau folosiți la muncile
câmpului și la păzitul vitelor.
Sălile de clasă erau dotate cu mobilier școlar de tip vechi: bănci lungi pentru 4 elevi, un dulap
pentru material didactic, un dulap pentru biblioteca școlară, o masă și un scaun.
56
 Cu riscul de a repeta cu anumite informații vom prezenta pe scurt istoricul școlii de la Vamă
unde au învățat foarte mulți copii, inclusiv și eu. Aportul cel mai însemnat al învățătorului Ștefan Albu,
singurul învățător al școlii din anul școlar 1876, originar din Reșița Română, a fost edificarea școlii noi
în 1903. Până la această dată cursurile se țineau în vechea școală de bârne, proptită din toate părțile
pentru a nu se prăbuși. Acea școală de bârne avea o vechime la acea dată de peste 150 ani. Anul școlar
era împărțit în două semestre, iar la sfârșitul anului se ținea un examen public la care asistența era
formată din reprezentanții comunei, bisericii și părinții.
Anul 1975 când a fost demolată, școala de la Vamă dispunea de 13 săli de clasă, un laborator de
fizică-chimie și atelier școlar, având un număr de 26 de clase cu un total de 852 elevi. Școala dispunea
de grupuri sociale, două ateliere mici de meserii, sala consiliului profesoral etc.
Prezentăm mai jos dinamica efectivului de elevi ai școlii nr.3 (de la vamă) în perioada 1900-
1920, perioadă în care Ion Marila a fost învățător și după aceia revizor școlar și inspector al județului
Caraș, cu sediul la Lugoj.

Nr. de elevi în clasă

Anul școlar I II III IV V VI Total

57
58
 În anul 1926 Reuniunea de Cântări, Lectură și Muzică a Plugarilor din Reșița Română a
participat la un concurs de coriști din Banat și a câștigat premiul II. Ion Marila a fost prezent la acest
concurs, dar nu în calitate de corist, ci de îndrumător artistic.
În anul 1929 în revista „Școala Bănățeană” anul VIII nr.11-12 (mai iunie 1929) publică lucrarea
„Igiena în învățământul popular” pe care o prezentăm integral în anexe.
Problematica cuprinsă în lucrare este de mare actualitate și astăzi. Este adevărat că anumite idei
în totalitate au fost cuprinse în foarte multe cărți, ziare publicații, mijloace mass-media, filme etc. în
zilele noastre. Publicându-le în anexe nu facem altceva decât să arătăm faptul că și în acele perioade
mai vitrege, mai sărace, au existat preocupări în acest sens (sfaturi, instrucțiuni practice, mici obligații,
etc.). Acestea sunt cuprinse în lucrarea unchiului nostru Ion Marila cu o deosebită claritate.
În Adunarea eparhială Caransebeș, Ion Marila este ales consilier la secția Administrarea
bisericească pentru perioada 1927-1931.
În scurta sa viața, Ion Marila a primit 4 „orduri” cum scrie Tata Oancea în Revista „Vasiova”
anul V nr.15-16 1-15 august 1933 și anume:
- Decorație cl.I pentru biserică
- Decorație cl.I pentru școală
- Decorație a 25 ani de muncă școlară
- Coroana României în grad de cavaler, răsplata muncii cl.I 1933
A murit la Lugoj în ziua de 12 august 1933 la vârsta de 50 ani. Iată ce scria Tata Oancea la 12
august 1933 în revista „Vasiova” – „Ce ne-ar fi creat și dat nouă dacă moartea nu-l lu așa devreme”
Fie-i memoria binecuvântată.

59
60
 În octombrie 1933, dăscălimea bănățeană, într-un articol intitulat „Suflete de elită”, regretă
pierderea lui Ion Marila, din care redăm câteva fragmente:

„I-a reușit morți să ne înstrăineze pentru veșnicie și, pe trei dintre cei mai marcanți exponenți ai
școalei bănățene și ai tagmei noastre, în acestă epocă de insuficiențe multiple în comportarea
pedagogică și socială actualului suflet dăscălesc, în plan de impresionantă luptă și organizare: pe
profesorul Iuliu Vuia, formula cea mai strălucită a pozitivismului profesional din frămîntarea unei
jumătăți de veac de istorie culturală și națională în Banat; Pe revizorul – inspector, Ion Mărilă din
Lugoj, cea mai populară figură a omului social, în pămîntul cîntecului și al florilor cu mireasmă de
tămîie, din valea Carașului pînă la Mureș și sub poala întinsă a Semenicului, și pe Ion Chirițescu,
juvenilul revizor dela Oravița.”

„A fost adevărat apostol al neamului. Suflet pacinic, cinstit, onest, prea modest, prea blând, și
prea bun chear. Dacă se poate spune de cineva că a trăit pe lume și nu a avut dușmani, păi dânsul a fost
acela.„

A fost bunătatea întrupată.

Toți câți l-au cunoscut, spun că, a fost ceva deosebit de ceilalți oameni.

„Pedagog fără păreche în predarea studiilor. Întotdeauna se pogora în sufletul, în inima în

„pricepera și capacitatea copilului” și cu nespusă dragoste și blândețe și răbdare, explica, spunea, arăta,
așa că, făcea și pe cei mai timizi și mărginiți copii să priceapă, să`nțeleagă. Cu fața lui pururea
zîmbitoare și cu vorba lui de ceară, însufla curaj și îndrăsneală copilului, și altoia și înfiltra în el
dragostea și iubirea de literă.”

Examenele școlarilor lui au rămas proverbiale în toată țeara.

„Pe lângă luminata minte ce a avut o ăst mare și neîntrecut dascăl, a mai fost marea orator și
mare cântăreț. Daruri ce l-au făcut cunoscut și iubit tuturora. Era prieten și coleg cu toți miniștrii și
puternicii zilei. La toate întrunirile dăscălești, bisericești, culturale, banchete, ospătari, etc. i se da locul
de cinste, locul de onoare, și era rugat cu unanimitate să țină o vorbire, un discurs, și care discurs ori cât
ar fi fost de oficial, de serios, sfârșia întotdeauna cu o glumă spirituală ce producea explozii de râs de
veselie.”

„Iar când mai apoi și cânta cu minunata lui voace, plină de farmec și dulceață: Trec zilele, trec
și eu, După Ruja `m pare rău … storcea lacrămi și făcea auditorul să-l ridice în slavă. Taică Ioane, să
61
numai mori, că murim cu toții, dacă nu te-om mai avea în mijlocul nostru … striga mulțimea
entuziasmată.”

„Durere însă, căci moartea îl răpește în cei mai frumoși ani, ai frumoasei și pilde de exemple a
lui vieți, făcând lumea să se cutremure, să se constearnă la cruda veste … Marila e mort!”

Ion Marila a fost mulți ani dascăl la Școala de la Vamă din Reșița Română. A colaborat cu
publicațiile și periodicele bănățene ale timpului. O parte dintre acestea se găsesc la Biblioteca
Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, Amintim câteva din aceste publicații: Răvașul de Cluj, Drapelul
Lugoj, Convorbiri critice București, Bucuria copiilor, Revista Profesorilor din Banat, Educatorul, ziarul
Românul, Credențialele Bisericii Ortodoxe din Caraș-Severin, Școala Bănățeană organul „Asociației
Învățătorilor din Caraș-Severin”, ziarul Opinca, Vasiova și altele. Publică cartea „Să fim buni cu
copiii”.

„Rezonanța numelui lui Ion Mărilă, și valoarea sensibilității soliane a sufletului său împăcat cu
toată lumea, va trebui deasemenea să fie transmisă posterității, cu cuviința tributului de instictiv
devotament pe care cei mulți îl datorează celor buni și tari, în lupta organizată a vieții. N`a fost nici
cînd o abundență de forțe conducătoare în manifestarea organizată a tagmei noastre, și nici nu putea fi
într`un regim secular de apăsare profesională; de aci motivul, ponderea pentru sentimentul disciplinar
al colectivității, de a prețui eforturile spirituale reconfortante ale celor puțini, și a regreta cu emoțiile
profundei melancolii, trecerea în zona uitării a precursorilor distinși și actuali pentru toate timpurile.
Ingratitudinea tagmei ar zădărnici ireparabil acțiunea de firesc și horătîtor imbold lăuntric, în serviciul
ideilor comunității.”

62
 „Născut în 1883 în Recița, urmează școala primară și gimnaziul de aci, apoi termină pedagogia
la Caransebeș, fiind încontinuu, eminent `ntru toate.
În 1903 îți începe dăscălia, servind 1 an în fruntașa comună Mircovăț, în 1904 se căsătorește și
împreună cu scumpa-i soție – din familia Pocreanu, Recița – servește 4 ani în romantica comună
Ciclova-română, de unde apoi îl cer cu insistență Recițenii, așa că vine în orașul natal unde servește ca
dascăl până la întregirea Neamului. În 1919, 20 și 21 urmează cursuri universitare la Cluj luându-și
diploma cu apreciata teză: Higiena în învățământul primar, și este numit revizor școlar al județului
Caraș-Severin, cu sediul Lugoj. La 1928 i se dă înaltul serviciu de inspector șef al regiunei, pe care însă
nu-l primește, rămânând mai departe revizor școlar. Oficialitatea însă îi impune titlul, așa că fiind
revizor școlar, poartă totuși înaltul titlu de prim inspector al regiunei. A primit patru orduri: Decorație
cl. I pentru biserică, decorație cl. I pentru școală, decorație a 25 de ani de muncă școlară și Coroana
României în gradul de cavaler. Moare la vârsta de 50 de ani, urcând încă apogeul gloriei. Ce nu ne-ar fi
creat și dat nouă, deacă moartea nu-l lua așa de vreme?
Fie-i memoria binecuvântată!”
63
 Recița, 12 August 1933. Tata Oance.

La moartea revizorului școlar Ion Marila

Marila Ion! cel mai popular și cunoscut și vestit nume din toată țeara românească, purtat cu
deosebită cinste de cel mai vrednic și harnic și luminat om din toată țeara românească. Doamne! Dar
cine nu a cunoscut pe dascălul Marila Ion din Recița? pe „taica Ion” așa cum îi plăcea lui, ba chear cum
pretindea să-i spună, să-i zică toată lumea.

Cred că nu este român care să-i fie cunoscut, deacă nu personal păi cel puțin după nume.

Acesta a fost unchiul meu, Ion Marila, un dascăl de nădejde, un unionist înflăcărat, un fost
activist al Asociației Culturale Reșița Română căruia prin acest modest medalion îi aducem înaltă
prețuire, respect și o considerație, noi urmașii,

Ca un semn de recunoștință edilii orașului din acea vreme i-au atribuit numele său unei străzi
din Valea Domanului „Ion Marila”.
Asociația învățătorilor din județul Caraș-Severin, ca semn a mulțumirii și aprecierii au amplasat
pe mormântul său o frumoasă cruce pe care scrie:

64
 Ion Marila
1883 – 1933
Primul revizor școlar al Județului Caraș-Severin apoi al Județului Severin
1919 – 1933
Ridicat-am această cruce ca o duioasă amintire și creștinească recunoștință celui ce ne-a iubit și
pe care l-am iubit.
Taica Ion al nostru al tuturor.
Crucea și mormântul există în cimitirul 7, lângă mormintele noastre și ale altor rude apropiate.
Printre o mulțime de dascăli care au pus, cum s-au priceput, trăinicie și suflet pentru viața
culturală a Reșiței Române și a Banatului, a fost și unchiul nostru Ion Marila născut pe Valea
Domanului în 1883 dintr-o familie de vechi reșițeni. Încă din copilărie, Ion Marila a activat în
„Reuniunea de cântări, lectură și muzică a plugarilor din Reșița Română” fiind în diverse etape
membru, dirijor sau președinte al acesteia. Biserica noastră ortodoxă și comunitatea de creștini din
Reșița Română l-au iubit pe Dumnezeu și cuvântul Evangheliei.
Drept aprecierea acestui mare dascăl care a participat cu trup și suflet la marea Unire de la 1
decembrie 1918 în anul semicentenarul (1968) acestuia i s-a acordat post-mortem „Medalia jubiliară”.
Cred că aceste distincții acordate unchiului meu în viață și post-mortem exprimă foarte clar cine a fost
și ce a făcut pentru școală și societate. Suntem mândri că am avut în Asociația culturală Reșița Română
asemenea oameni printre care și pe Ion Marila, unchiul meu.

65
 Ion Marila a cultivat în sufletele celor pe care i-a învățat și mult timp păstorit învățătura
dumnezeiască. De aceia biserica noastră prin credențiarul din 1918 l-a delegat la Alba Iulia la unire cu
drept de vot iar mai târziu în anii 1927-1931 a fost ales consilier la secția Administrare bisericească a
Episcopiei Caransebeșului. Ion Marila s-a bucurat de îndrumarea și sfatul Dr. Elie Miron Cristea,
episcop de Caransebeș care ulterior a fost ales primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Nu
trebuie să uităm că Miron Cristea în perioada 1938-1939 a fost Prim-Ministru al țării până la moarte în
6 martie 1939.
Ion Marila a fost un dascăl de excepție și un promotor al culturii în Banat. Și dacă focul nestins
ardea de multă vreme în uzinele reșițene, Ion Marila a ars punând alături de alții suflet și trăinicie
pentru școală, pentru viața culturală dar și pentru oamenii din Reșița Română și de oriunde, făcând și
din aceasta un oraș cu „foc nestins”. Focul nestins a ars și la școala de la Vamă pe care și Eu am
absolvit-o. Generații de locuitori ai Reșiței s-au instruit sub atenta supraveghere și îndrumare a
minunaților dascăli ai acesteia contribuind substanțial la dezvoltarea sub toate aspectele a Reșiței.

66
67
68
69
70
71
72
73
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
103
104
105
106
107
108
109
110
111
112
113
114
115
116
117
118
119
120
121
122
123
124
125
126
127
128
129
130
131
132
133
134
135
Extras din lista participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918

136
137
138
139
140
141
142
143
144
145
146
147
148
149
150
151
152
153
154
155
156
157
158
159
160
161
162
163
164
165
166
167
168
 BIBLIOGRAFIE

OPERE SELECTIVE

5. BRANISTE VALERIU – de la Blaj la Alba Iulia, Editura de Vest, Timișoara, 2003.

1. ACADEMIA ROMANĂ – Istoria românilor, Vol. VIII, Editura Enciclopedia București,

2003.

VI. DRAPELUL ȘI BANATUL DIN LUGOJ – 1891-1918

15. MARINA SÎRBU – Banatul și Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei Banatului, 1997.

8. FRIGURĂ-ILIASA DOINA, FRIGURĂ-ILIASA ION, FRIGURĂ-ILIASA FLAVIU

MIHAI – Întâmplări adevărate din Reșița între trecut și viitor, Editura Neutrimo, 2008.

9. FRIGURĂ-ILIASA DOINA, FRIGURĂ-ILIASA ION, FRIGURĂ-ILIASA FLAVIU

MIHAI – Translația bisericii ortodoxe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din Reșița Română, Editura
Neutrimo, 2016.

7. CRISA ION – Un secol de cîntare muncitorească în Reșița (1872-1972).

2. BOGDAN GEORGE – Reuniunea de cîntări, Reșița II (1936) Nr.39.

3. BOGDAN GEORGE – Iosif Velceanu, Reșița II (1936) Nr.24.

V. DRAPELUL X (1910 Nr.125/25 XI) p2

Serbările sfințirii steagului Reuniunii de Cînt și Muzică a Plugarilor din Reșița Română.

14. MAGHIAR NICOLA, ADUARD MAGHIAR – Monografia municipiului Reșița, Editura

Grinta, 2015.

15. FRIGURĂ-ILIASA ION – Pagini din istoria serviciilor de gospodărire comunale și locativă,
Editura Timpul, 1995.

10. FRIGURP-ILIASA ION, FRIGURĂ-ILIASA MIHAELA – Sistemul centralizat de

alimentare cu apă potabilă și canalizare a municipiului Reșița, Editura Orizonturi universitare
Timișoara, 1998.

169
 4. BIZEREA MARIUS – Ghid turistic al județului Cara-Severin, Consiliul Popular al Județului
Caraș-Severin, Oficiul județean de turism 1971.

23 WILIAM MARIN, ION MUNTEANU, GHEORGHE RADOLOVICI - Unirea Banatului cu

România, Timișoara Editura Muzeului Banatului, 1968.

VII. PERIODICILE, Biblioteca Paul Iorgovici

-Semenicul – foaie culturală apare 1928 – Lugoj

-Calendarul Banatului – apare în 1932 întocmit de Iosif Velceanu

-Școala Bănățeană – organ al asociației învățătorilor bănățeni – apare în

anul 1921 – Caransebeș

-Vasiova – Foaie literară apare în 1928 sub îngrijirea lui Petru E. Oacea

I. Asociația Culturală Reșița Română – Foile unice realizate cu ocazia zilelor palatului,
începând cu anul 2010

19. REȘIȚA – Istorie și contemporaneitate, 1971

20. REȘIȚA – Monografie, Editura Timpul, 1996

IX. „200 de ani construcții de mașini la Reșița 1771-1971 Volumul I Reșița, 1971”

X. „225 de ani de siderurgie la Reșița (1771-1996)” – Schiță monografică, Editura Timpul

Reșița, 1996.

2. „Caraș-Severinul” monografie, Editura Sport Turism, București, 1981.

II. . „Caraș-Severinul” monografie, Editura Timpul, Reșița, 1981.

6. Coriolan Cocora – „Biserică sau cetate turcească de lângă Reșița”, editura Gazetei „Cartea
cărășană” nr.1 Reșița 1938.

13. Labrusse Hughes – „Reșița ville roumaine”, „Insolite Romaine”, Caen 26 vol 11 junn 2008

18. Plessis de Noella – „Le Roumaine a la bibliothegue de Caen”, mai 2008

VIII. Schița de sistematizare a municipiului Reșița, 1971

170
 III. Consiliul de stat al RDR „Decretele 20/11.02.1981 privind exproprierea unor terenuri și
construcții cât și demolarea acestora din Valea Domanului.

IV. Consiliul de stat al RDR „Decretele 28/12.02.1981 și nr. 239 din 26 august 1988 privind
exproprierea unor terenuri și construcții cât și demolarea acestora în Valea Domanului.

12. Ion Iliescu – „Reuniunile de cântări și corurile Reșiței” vol „Reșița, istorie și
contemporaneitate” Reșița 1971 pag. 291-298

15. Mureșan Lucian – Muncitorii români reșițeni și mișcarea cultural-artistică de la sfârșitul

secolului XIX și începutul secolului XX – Revistă de etnografie nr. 1/1965

21. Român Ion – „Salut la centenar” Flamura XIX (1972) nr. 2338 (21V) p.3

22. Stoica Marin – „centenar de cântec reșițean Munca XX VIII (1972) nr. 7624 (22V) p.6

171