Istoria Iasului

In preistorie, pe teritoriul actualului judet Iasi, inflorea binecunoscuta cultura Cucuteni, una
dintre cele mai vechi si mai importante din tara. Mai tarziu, influenta triburilor dacice, iar
mai apoi a civilizatiilor greaca, romana si bizantina, au facut din regiune un element
important in dezvoltarea relatiilor comerciale dintre zona Marii Negre pe deoparte si
Europa de nord si cea de est, pe de alta parte. In secolul al XIV-lea, momentul istoric al
"nasterii" Tarii Moldovei – cum s-a numit la inceput – Iasul era situat in centrul tarii.
Atestarea documentara a fost intr-un act de la Alexandru cel Bun si pe o piatra, datata
1396, aflata in prezent in incinta Bisericii Armene. In ceea ce priveste originea numelui
orasului Iasi, au existat si mai exista inca multe controverse. Orasul a cunoscut o intensa
dezvoltare, in special dupa cea de-a odua jumatate a secolului al XVI-lea, moment in care
a devenit capitala Moldovei. Viata spirituala crestina a inflorit odata cu mestesugurile si
comertul. In eforturile domnilor de a pastra pe teritoriul Moldovei o traditie crestina
romaneasca, de neclintit, acestia au inaltat – pe locurile unde in trecut fusesera biserici din
lemn, distruse in vremuri tulburi – altele mai impunatoare si mai rezistente, cum ar fi:
biserica Sfantul Sava (secolul al XIV-lea), biserica Armeana (1395), biserica Sfantul
Nicolae Domnesc, inaltata de catre Stefan cel Mare (1491-1493), Biserica Alba, terminata
in 1492, pe locul actualei Catedrale Metropolitane. De asemenea, au fost construite multe
alte lacase de cult, care aveau sa devina importante obiective culturale deoarece detin un
patrimoniu inestimabil. Iata cateva dintre cele 69 de biserici si manastiri:
1578 – manastirea Galata – ctitoria lui Petru Schiopul
1639 – manastirea Trei Ierarhi – ctitoria lui Vasile Lupu
1615 – biserica Barboi
1627 – biserica Barnovschi
1669-1672 – manastirea Cetatuia – ctitoria lui
Gheorghe Duca
1726-1733 – biserica Frumoasa – ctitoria lui Grigore Matei Ghica
Cu toate acestea, in secolul al XVI-lea, atunci cand a
devenit capitala unui principat de trei ori mai mare
decat cel al Belgiei, Iasul era un oras mic in
comparatie cu cel din ziua de azi. Abia intre secolele al
XVII-lea si al XVIII-lea, Iasul a cunoscut o perioada
infloritoare – cea a domniei lui Vasile Lupu si chiar cele
ale domnilor fanarioti. In acesta perioada, suprafata
orasului s-a extins in toate directiile , in special catre nord. Suburbia numita Muntenime
(actuala Sararie), care duce inspre Copou, se initindea, dupa cum se stia pe atunci, pana
la "marginea prapastiei" (Rapa Galbena). Cartierele Bucsinescu, Brosteni, Tatarasi si
Ciurchi au fost populate si modernizate intens in secolul al XVIII-lea. Atunci centrul
orasului s-a mutat mai la nord. Au aparut acele pravalioare pline cu bunatati,
impunatoarele case boieresti, strazile pavate (Ulita Mare, Ulita Veche, Ulita Noua),
rezervele de apa ale orasului, cabinetele particulare ale doctorilor, spiteriile si spitalele).
De asemenea, in acesta perioada s-au semnalat inceputurile iluminarii stradale - trei
"fanare" amplasate in Targul din Deal, una in Targul de Faina, trei pe ulita Barboi, doua la
Baibacarie (actuala strada Armeana), una la ulita Cizmarilor (actuala Tipografie), cinci in
Targul din Vale, patru pe Podul Vechi si doua pe Ulita Mare. Tot in acesta perioada, orasul
a fost martorul luptelor pentru influenta dintre rusi, austrieci si, respectiv, turci, cat si al
eforturilor Frantei de a da o anumita orientare acestor dispute. Desi a fost adeseori mistuit
de flacari si de ciuma, Iasul, aflat in apropierea Poloniei, a fost puternic influentat de
principiile Revolutiei franceze. Inca din perioada premergatoare Revolutiei din 1848, orasul
a devenit leaganul ideologiei nationale. Acestea se intamplau in paralel cu consolidarea
functiilor administrative, economice si spirituale. Au fost construite cladiri noi, au fost
modernizate strazile si a fost introdus un nou sistem de iluminare. Sfarsitul epocii
medievale si inceputurile aceleia moderne avea sa culmineze cu miscarile revolutionare
de la 1848, precedate si pregatite de Gheorghe Asachi si generatia sa (presa, teatru,
educatie, Gradina Copou – inaugurata la inceputul
domniei lui Mihail Sturdza, in 1833, monumentele din
Gradina Copou, realizate dupa proiectele lui Gheorghe
Asachi, Palatul Ocarmuirii, construit in 1843 pe ruinele
Curtii Domnesti, noul teatru din Copou, inaugurat in
1846 si distrus de flacari in 1888, Cazarma din Copou,
inceputa in 1852). Iasul avea, de asemenea, marele
merit de a fi initiat revolutia de la 1848, care s-a extins ulterior pe intreg teritoriul
romanesc. Ar fi de ajuns sa subliniem efervescenta presei Iasului, inaugurata in 1829 de
catre Gheorghe Asachi cu Albina Romaneasca, continuata cu Alauta Romaneasca si cu
Dacia Literara, prima noastra revista literara, editata de Mihail Kogalniceanu din 1840, cu
Propasirea, Romania Literara a lui Vasile Alecsandri etc. Toate aceste evenimente
publicistice au pavat calea spre perioada marilor nostri clasici, care au fondat societatea
culturala Junimea, ale carei intruniri aveau loc, prin rotatie, in casele membrilor: Titu
Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Nicolae Gane. Mari personalitati ale Romaniei
moderne, cum ar fi: Eminescu, Maiorescu, Creanga, Caragiale, Conta, Slavici, Xenopol,
Lambrior, Phillippide, P. P. Carp, Theodor Rosetti, T. Burada, N. Culianu, P. Poni si altii, si-
au perfectionat dicursurile in cadrul Junimii. Iasul din perioada Junimii, cu cercul literar,
conferintele, tipografia si un program cultural bine
stabilit, cu jurnalele, bursele, bancile, hanurile,
hotelurile, gara (construita in 1866), isi traia perioada
celebra si remarcabila din istoria culturala si literara.
Timpul dintre cele doua razboaie mondiale reprezinta
un alt varf al dezvoltarii culturale si literare a Iasului,
orasul marilor destine. Personalitatile reprezentative
ale acestei perioade erau intelectualii de la Contemporanul si Viata Romaneasca: Paul
Bujor, familia Nadejde, Garabet Ibraileanu, Mihail Sadoveanu, Al. Phillippide, C. Stere, N.
Tonitza, M. Codreanu, fratii Teodoreanu, G. Calinescu, D. Botez, Otilia Cazimir etc. Cel
mai vechi centru universitar al tarii a fost martorul unor evenimente semnificative din istoria
educatiei. Dezvoltarea segmentului educational a inceput cu Academia Vasiliana, infiintata
de catre Vasile Lupu si a continuat cu Scoala de Ingineri - infiintata de Gheorghe Asachi.
Scoala Normala, a carei absolvent avea sa fie si Ion Creanga (elev al lui Titu Maiorescu),
Liceul "Oltea Doamna", iar din zilele noastre, Liceul Eminescu, Liceul National, Liceul
Negruzzi, Liceul Humpel si Liceul de Arta si Meserii.
Preistorie
Actualul amplasament al orașului Iași a fost locuit cel puțin din perioada neolitică (finalul epocii de
piatră). Descoperirile arheologice arată prezența, în perioada 5200-3500 î.Hr., a uneia dintre cele
mai vechi civilizații ale Europei, numită Cucuteni, după numele unei localități de lângă Târgu-
Frumos.

Antichitate
În perioada antică, zona a fost populată de numeroase triburi, precum geto-dacii, carpi, sarmații,
sciții, bastarnii, costobocii etc. Regatul Daciei, constituit în sec. II î.Hr., a fost primul stat organizat
menționat în istorie pe acest teritoriu. A fost cucerit de Împăratul roman Traian în anul 106, însă
teritoriul Iașului a făcut parte din așa-zisul ținut al Daciei Libere. Cu toate acestea, se credea că
turnul (din fața Palatului Domnesc), demolat la 1834 și prezent în vechea efigie a orașului, ar fi fost
construit de romani.

Evul mediu
Perioada cuprinsă între retragerea din Dacia a armatei împăratului roman Aurelian (271 d.Hr.) și
întemeierea Moldovei (aprox. 1359) a fost marcată de valuri succesive de popoare migratoare: goți,
slavi, huni, avari, maghiari, cumani, mongoli etc. Multe dintre acestea au produs efecte devastatoare
asupra populației existente, iar izvoarele istorice asupra acestei perioade sunt foarte sărace.
ORIGINEA NUMELUI
Orașul Iași este cunoscut în documente ca Târgul Ieșilor, Iașii sau Jassy (mai ales în documentele
străine). Numele orașului este legat de tribul iazigilor, un popor antic documentat în sec. I-V d.Hr.,
care făcea parte din familia sarmaților (de origine iraniană) alături de alani și roxolani. Urmașii
acestor triburi sunt „iașii”, care apar menționați în sec. XIV în zona Moldovei și a Ungariei și se
crede că numele lor ar deriva de la vechii iazigi, unde yazg sau yash înseamnă „faimă bună” în
sanscrită. În limba maghiară, Municipiul Iași este denumit „Jászvásár”, iar în estul Ungariei există
comitatul Jász.

Întemeierea Moldovei la 1359

Dragoș-Vodă a „descălecat” pe teritoriul actual al Moldovei nordice în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, pentru a întemeia o marcă (provincie de graniță) a Regatului Ungariei, cu rol de apărare
contra invaziilor tătarilor. Cronicile cu iz de legendă vorbesc despre trecerea lui Dragoș dinspre
Maramureș spre zona râului Moldova, în timpul unei vânători de bouri în urma căreia cățelușa sa de
vânătoare, Molda, s-ar fi înecat în apele râului. În jurul anului 1359, Bogdan I („Întemeietorul”), un
alt voievod al Maramureșului istoric, a trecut în Moldova și s-a răzvrătit împotriva regelui Ungariei,
înlăturându-i suzeranitatea. Simbolul noului stat a devenit bourul, iar după o vreme, capitala
Moldovei s-a stabilit la Suceava.

Atestarea documentară de la 1408

Târgul Ieșilor a apărut menționat documen-tar pentru prima dată în 1408, ca important centru
comercial, în timpul Voievodului Alexandru cel Bun și s-a dezvoltat odată cu întemeierea Curții
Domnești de la Iași în 1434. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457- 1504), a fost construită
biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Luptele purtate împotriva Imperiului Otoman, a tătarilor și a
regatelor Ungariei și Poloniei i-au adus faimă, iar Moldova a prosperat, ajungând la extinderea ei
maximă în 1483, de la Nistru până la crestele Carpaților Orientali și de la Marea Neagră până la
nord de Cernăuți (azi în Ucraina). Puterea crescândă a Imperiului Otoman și alierea acestora cu
tătarii din nordul Mării Negre a făcut ca Principatul Moldovei să devină vasal acestuia, de la
moartea lui Ștefan (1504) și până la obținerea independenței (1877), cu anumite întreruperi.
Iași Capitala Moldovei 1564-1862
După anul 1564, capitala s-a mutat la Iași, în urma presiunilor sultanului către Voievodul Alexandru
Lăpușneanu de a distruge Cetatea de Scaun a Sucevei. Astfel s-a ales un oraș cu o poziție ușor de
controlat de către otomani, dar și mai central în cadrul Moldovei. Pentru următorii 300 de ani, Iașul
s-a dezvoltat și a generat mai multe mișcări cultural-artistice, religioase, politice și de emancipare.
Din nefericire, a fost și martorul unor distrugeri catastrofale cauzate de molime (1612), cutremure
(1802), incendii (1775, 1827), inundații periodice ale râului Bahlui sau de atacuri ale armatelor
otomane, rusești, tătare, poloneze și austriece.
Țara Românească (Valahia) și Moldova au avut de multe ori domni care au ocupat tronul când într-o
țară, când în cealaltă.

În anul 1600, în urma campaniilor de succes din Ardeal, cealaltă provincie locuită majoritar de
români, Domnul Mihai Viteazul a intrat triumfător în Iași, realizând o unire personală a celor trei
provincii timp de un an. În mai 1600, și-a realizat o pecete la Curtea Domnească de la Iași, care îl
proclama drept „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Vasile Lupu (1634-1653) a dus Iașul la apogeu, construind lăcașe de cult de valoare monumentală
(Mănăstirile Golia și Trei Ierarhi), o școală de învățământ superior și altele. A adus aici moaștele
Sfintei Parascheva de la Constantinopol (1641) și a convocat Sinodul de la Iași (1642), ceea ce a
transformat orașul într-o capitală a pelerinajului ortodox.
 Relativa autonomie a Iașului și a Moldovei în cadrul Imperiului Otoman s-a
schimbat după anul 1711, când Domnul-cărturar Dimitrie Cantemir l-a chemat la Iași pe Țarul Petru
cel Mare al Rusiei pentru a realiza o coaliție anti-otomană. Armatele rusești și moldovenești au fost
înfrânte, iar în perioada următoare domnitorii au fost numiți direct de sultan, aleși din rândul
familiilor aristocratice grecești din cartierul Fanar din Istanbul, numiți „fanarioți”.
Reprezentantul Imperiului Otoman la Iași, „beiul”, a avut un palat lângă Biserica Barnovschi, în
zona denumită pe atunci „Beilic”. Aici i-a fost tăiat capul Domnitorului Grigore Ghica al III-lea
pentru opoziția față de cedarea Bucovinei către Imperiul Austriac în 1775. Dominația fanarioților se
va sfârși în 1821 când mișcarea de eliberare a Greciei, „Filiki Eteria” (constituită la Odessa, dar
organizată și finanțată la Iași), a înlăturat încrederea acordată grecilor.

Hora Unirii și Unirea Principatelor de la 1859

Tinerii revoluționari de la 1848, înflăcărați de idealurile Revoluției Franceze, au reușit să
mobilizeze la Iași o mișcare pașnică, care propunea o serie de reforme sociale și politice, redactate
de poetul Vasile Alecsandri. Același poet a compus în 1856 poezia Hora Unirii, care va întări
dorința de unitate ale românilor. Aceasta a fost cântată și dansată pe actualul loc al Pieței Unirii din
Iași, la vestea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 la București (după ce
fusese ales mai întâi la Iași la 5 ianuarie). În 1862, unirea politică a celor două țări a fost definitivată
și s-a hotărât ca Bucureștiul să rămână singura capitală a noului stat, consacrat cu numele
„România”.
Importanța Iașului a început treptat să scadă în urma acestei decizii, iar revolta din 1866 arată că
existau o serie de nemulțumiri legate de pierderea statutului de capitală.

Sosirea pe tronul României a principelui german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a adus o

perioadă de progres, în care România și-a declarat independența (10 mai 1877) și apoi a devenit
regat (10 mai 1881). În timpul domniei sale, Iașul a fost privit ca o a doua capitală a țării și a primit
o serie de clădiri-simbol nou construite (Teatrul, Palatul Universității), reconsolidate (Mitropolia,
Palatul Administrativ) sau renovate (Ansamblul Trei Ierarhi, Biserica Nicolae Domnesc, alte
monumente istorice religioase sau laice).

Iași Capitală de Război și Marea Unire 1918

Intrarea României în Primul Război Mondial în anul 1916 și ocuparea capitalei București de către
trupele Puterilor Centrale au făcut ca întreaga administrație, casa regală și o mare parte din
populația civilă să se retragă la Iași. De la Iași, Regele Ferdinand și conducerea țării au planificat
apărarea țării și apoi ofensiva finală. Generalul francez Henri Mathias Berthelot a dus, de la Iași, un
efort necontenit de formare și echipare a Armatei române.
Marea Unire din 1918 a reprezentat un proces de reîntregire națională care a început la 27 martie cu
Basarabia a continuat cu Bucovina (28 noiembrie) și s-a încheiat la 1 decembrie cu Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș. Regina Maria, găzduită în actualul Palat al Copiilor din Copou, a
îmbrăcat haina de infirmieră, ajutând răniții din război. A avut un rol esențial în tratativele de pace
de la Paris din 1919, când România Mare a fost recunoscută de marile puteri.

Perioada interbelică, Al Doilea Război Mondial

Între 1919-1939 România a cunoscut o puternică dezvoltare, iar Iașul și-a consolidat poziția în
cadrul regiunii. În anul 1927, Corneliu Zelea Codreanu a înființat la Iași Mișcarea Legionară, o
grupare naționalist-extremistă, antisemită și teroristă care a promovat politici de eliminare a evreilor
din viața publică. Deși mișcarea a fost înnăbușită în ianuarie 1941, intrarea României în război de
partea Germaniei naziste a dus la Pogromul din 28-30 iunie 1941.
Alierea României cu Puterile Axei împotriva Uniunii Sovietice în 1941 și apoi pierderea bătăliei de
la Stalingrad din 1943 au dus la retragerea armatelor și bombardarea intensă a Iașului, care a fost
astfel mutilat. Imediat după pierderea Iașului, Regele Mihai I a decis întoarcerea armelor împotriva
Germaniei în data de 23 august 1944 și arestarea mareșalului Ion Antonescu, decizii care au grăbit
finalul conflagrației.

Regimul comunist 1947-1989

După război, un alt extremism, de data aceasta comunismul de sorginte sovietică, a început să
prindă rădăcini și să distrugă treptat libertatea de gândire și dreptul la proprietate. Prin propagandă,
manipulare, frică indusă de violențele Securității (poliția secretă de stat înființată în 1948) și
nepotism pe toate scările ierarhice, regimul a provocat răni adânci în societatea românească, care
nici astăzi nu sunt complet închise.

În timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, la Iași au avut loc distrugeri majore ale centrului vechi
al orașului. Cutremurul din 1977 a fost folosit ca pretext pentru eliminarea caracterului istoric,
politică susținută de prim-secretarul Ion Iliescu. Această politică a fost contrabalansată prin
investiții majore în construcția de cartiere de blocuri de locuit și platforme industriale, care azi
domină o parte a peisajului urban. Anii 1980 au fost marcați de cultul personalității cuplului
dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu și de politicile austere: lipsa acută de alimente și utilități,
investițiile precare în modernizarea societății etc.
Astfel, în februarie 1987, a pornit la Iași o revoltă a studentelor din Campusul Pușkin care au cerut
drepturi minime, iar apoi, la 14 decembrie 1989, a fost planificată o mare demonstrație împotriva
regimului, înăbușită însă de Securitate.
.
.

Perioada de Tranziție și Aderarea la U.E.

După căderea regimului Ceaușescu în decembrie 1989, a urmat o perioadă de tranziție către
economia de piață, acompaniată adesea de o dezvoltare haotică sau nepăsare din partea autorităților.
După aderarea la Uniunea Europeană în 2007, Iașul și-a redescoperit patrimoniul local,
atractivitatea turistică și spiritul cosmopolit. La nivel infrastructural, ultimii ani au însemnat o
renaștere prin îmbunătățirea spațiilor publice, reabilitarea multor monumente istorice și culturale,
punerea în valoare a clădirilor-simbol prin iluminat arhitectural etc. Internetul de mare viteză,
renumele Universităților din Iași și depărtarea relativ mare față de piața de desfacere europeană au
dus la dezvoltarea rapidă a sectorului IT și outsourcing, iar Iașul a devenit un oraș al tinerilor
progresiști. Festivalurile culturale, viața de noapte, cumpărăturile și conferințele de afaceri sau
educaționale îmbogățesc paleta de motive pentru care tot mai mulți turiști aleg Iașul ca destinație.
Istoric FOCȘANI
Denumită în multe scrieri "Orașul de pe Milcov", râul pe care voievodul Ștefan cel Mare a stabilit
hotarul dintre Moldova și Țara Românească în anul 1482, localitatea a intrat în conștiinta oamenilor
drept "orașul Unirii".

Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familiei Focșa "moldoveni buni și drepți din
vremea lui Ștefan cel Mare".

Deși atestat documentar din secolul al XVI- lea (30 ianuarie 1575 când, Alexandru Vodă din Țara
Românească arată, într-un document, că a fost lovit "cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Voda"),
așezarea de pe Milcov este mult mai veche.

Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuala a orașului
a fost locuită înca din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (cca. 5000 î. Hr.). Au
mai fost descoperite un tezaur dacic din secolul III - II î. Hr., un tezaur de monede imperiale
romane, alte mărturii ale culturii materiale care au aparținut carpilor și sarmaților din secolul II - III
e.n.

Pâna la începutul secolului al XVII- lea, Focșaniul era consemnat ca sat, iar dupa anii 1615-1620 se
menționează denumirea de târg, devenind cu timpul cea mai importantă așezare între Trotuș și
Râmnicul Sărat, aflându-se la confluența drumurilor comerciale ce unesc Țara Românească cu țările
din vestul și estul Europei.

Un moment important în istoria Focșaniului îl constituie perioada Unirii de la 1859, orașul legându-
și numele de acest act național pentru totdeauna. La Focșani a funcționat, între anii 1859 și 1862,
Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, Curtea de Casație
pentru doua Prefecturi (Putna și Râmnicul Sărat), doua tribunale, doua poliții, doua secții ale
municipalității.

În anul 1862 se realizează unirea celor două părți ale orașului prin decretul de unificare din 6 iulie
1862 semnat de Alexandru Ioan Cuza, Focșaniul devenind reședința județului Putna.

Perioada dintre Unire și câstigarea independenței cunoaște o mare înflorire. În 1866 se construiește
Gimnaziul, astăzi Colegiul Național Unirea, în anul 1867 Spitalul Județean și Comunal, în anul
1873 Gradina Publică.

Sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului al XX- lea cunoaște aceeași dezvoltare
înfloritoare astfel că, se înființează Societatea Filarmonică denumită simbolic "Doina Vrancei"
(1907), Biblioteca Publică (1912), Teatrul "Mr. Gh. Pastia" inaugurat în 1913, Palatul de Justiție.

La 8 septembrie 1917 se semnează, la Focșani, armistițiul între reprezentanții Armatei Române și

cei ai Puterii Centrale.

Între cele doua războaie mondiale se continuă procesul de dezvoltare a orașului Focșani prin
construirea unei uzine electrice, Ateneului Popular, clădirea Băncii Naționale, Palatul Telefoanelor;
se îmbunătățește rețeaua de alimentare cu apă și rețeaua stradală, se construiește Mausoleul Eroilor
între anii 1924 - 1926, Monumentul Eroilor Regimentului 10 Dorobanți (1930).

După anul 1950, se înregistrează un rapid proces de industrializare cu implicații directe în procesul
de creștere economică, migrarea populației către mediul urban și, implicit, în structura urbană a
localității:
• apar primele cartiere de blocuri de locuințe (Cartierul Gară, Cartierul Sud, Cartierul Bahne,
zona de centru a orașului)
• se prefigurează zona industrială care se va dezvolta treptat
• s-au construit: Fabrica de Confecții (azi S.C. INCOM S.A.), Combinatul de prelucrare a
lemnului (S.C. MOPAF S.A.), Intreprinderea de scule și elemente hidraulice (S.C.
ROMSEH S.A.), Intreprinderea de aparataj electric (S.C. INSTAELECTRIC S.A.),
Intreprinderi de producere, prelucrare și valorificare a vinului (S.C. VINICOLA,
S.C.VINCON S.A.), Intreprinderea de prelucrare mase plastice (UNIPLAST), Intreprinderea
de vase emailate (VEF), Intreprinderea metalurgică (METANEF), unități aparținând
industriei ușoare (S.C. HEIM-MILCOV S.A., FILATURA, EFECTOFIL), precum și
intreprinderi din industria alimentară (prelucrarea laptelui, valorificarea cărnii, valorificarea
legumelor și fructelor).

Orașul Focsani a devenit Municipiu, Reședintă a Județului Vrancea, odată cu noua împărțire
administrativ - teritorială a României din anul 1968.
Istoria orasului Buzau
Municipiul Buzău este aşezat în sud-estul României la o altitudine de 101 m faţă de nivelul mării,
având coordonatele 45°09″ latitudine nordică şi 25°5″ longitudine estică. Are o suprafaţă de 81,3
km pătrați şi o populaţie de 146.926 locuitori (la 1 iulie 2001). Numele Buzău, după Vasile
Pârvan, îşi are originea în radicalul tracic „Buze”, care se găseşte şi la noi, pentru că şi noi ne
tragem din traci „Buzeos”. La aceasta s-a mai adăugat sufixul greco-latin AIOS-EUS care nu mai e
astăzi activ decât în formaţii culte, de neologisme latinizate, dar care atunci nu putea da decât
BUZEUS – BUZĂU.
S-a descoperit un complex de locuire specific culturii Gumelniţa în parcul Crâng, din mileniul 4
î.Hr. un mormânt aparţinând epocii bronzului, cultura Monteoru (2200 – 1100 î. Hr.) tot în Crâng
precum şi complexe de locuire getodacice în zona industrială Buzău-Sud şi în zona străzilor Bucegi-
Bistriţei.
Prima menţiune documentară despre râul Buzău (pe malul căruia se găsea cu siguranţă un polis) se
referă la faptele, credinţa ortodoxă şi martiriul lui Sava de la Buzău, înecat la 12 aprilie 372 în apa
râului Mousaios (Buzău) de către goţii necreştinaţi conduşi de Athanaric (documentul „Pătimirea
Sfântului Sava”, redactat în anul 376, se păstrează în copii la Biblioteca Vaticanului şi Biblioteca
„San Marco” din Veneţia). Ziua de 12 aprilie a rămas în Calendarul creştin-ortodox ca Sfântul
Mucenic Sava de la Buzău. Din mai 1996 Sf. Sava devine patronul spiritual al meleagurilor
buzoiene. Oraşul Buzău este un dar al râului Buzău. După cum spunea profesorul C. Dumitrescu,
„Satul dac aşezat pe malul râului Buzău, unul dintre râurile însemnate ale Munteniei, la ieşirea lui
dintre dealuri şi acolo unde râul prezintă un vad foarte accesibil, Buzăul oferea lemn pentru
construcţii şi foc, din abundenţă, peşte în bălţile din jur şi din râu, imaş pentru vite, teren pentru
agricultură”. Pe teritoriul municipiului s-au găsit monede din toată perioada secolelor IV-XIII.
Descoperirile arheologice au dovedit o amploare deosebită a vieţii economice şi sociale pe un spaţiu
extins (la sud de calea ferată – Târgul Drăgaica – Atelierele ACR – depozit UJCC). Giecomo Di
Petro Luccari, aflat la Curtea lui Mihai Viteazul, consemnează, citând documente mai vechi: „Negru
Vodă (legendarul întemeietor al Ţării Româneşti) a fondat oraşul Câmpulung şi a tras câteva
întărituri de cărămidă arsă la Bucureşti, Târgovişte … şi Buzău”.
Prima menţionare documentară a Buzăului ca târg şi punct de vamă într-un document intern este cel
emis la 30 ianuarie 1431 de Dan al II-lea (1420-1431) prin care scrie, „târgurilor şi vămilor” ţării că
negustorii români vor putea cumpăra şi vinde mărfuri la Braşov, iar negustorii braşoveni vor putea
cumpăra şi vinde mărfuri în Ţara Românească nestingheriţi, plătind taxă vamală stabilită de o
reglementare anterioară: „Să fie cum a fost în zilele părintelui domniei mele, Mircea voievod (1386
– 1418)”.
În anul 1500 domnitorul Radu Cel Mare, cu ajutorul patriarhului Nifon, înfiinţează Episcopia
Buzăului, oraşul devenind Reşedinţă Episcopală. La 1507 oraşul Boza (Buzău) apare pentru prima
oară într-o hartă întocmită de Nicolaus Germanus. Domnitorul Radu de la Afumaţi dăruieşte
Episcopiei câteva sălaşe de ţigani pentru prima oară într-un document la Buzau şi trei mori „care
sunt pe Buzău”, acesta fiind primul document despre funcţionarea morilor pe râul Buzău. Nicolae
Iorga arată că „Prin Boierii de Buzău se fac si se răstoarnă domnii în anumite timpuri ale veacului
de pretendenţi la tron al XVI-lea…” . În 1541 domnitorul Radu Paisie (1535 – 1545) reconfirmă
întinderea Eparhiei Buzău: „Io Radu Voievod … dat-am domnia mea această poruncă . . .
episcopului chir Anania şi … marii biserici a Episcopiei din Buzău, ca să-şi facă enorie (eparhie) şi
scaun de judecată… judeţului Buzău şi judeţului Râmnic şi judeţului Brăilei şi judeţului Săcuieni”.
În 1571 este construită mănăstirea Banu, menţionată documentar pentru prima oară în 1592, ctitoria
lui Andronic Cantacuziro. Mănăstirea este denumită a „Banului” după numele dregătoriei ctitorului
în 1618. În 1722 biserica este rezidită de Andreiana, soţia lui Şerban Cantacuzino. În 1884 la
pictarea Bisericii participă şi Gheorghe Tăttărescu. În 1575 ia fiinţă Bazarul – al doilea din Ţara
Românească – piaţă permanentă cu dughene, prăvălii, pivniţe, magazii – prima ştire privitoare la un
element urbanistic – piaţa. În 1619 orăşenii construiesc o biserică din lemn cu hramul „Sf. Îngeri”,
numită şi „biserica din pădure”, iar la 1649 Badea Obredi reconstruieşte Biserica „Neguţători”.
Suedezul Clas Brorsson, care trece spre poartă în anul 1657 ca sol al regelui Carol Gustav al X –
lea, relatează despre Buzău:”…pământul era roditor … dar ogoarele erau nearate şi pustii, deoarece
locuitorii se refugiaseră în zona deluroasă, unde-şi caută adăpost când năvălesc turcii si tătarii”.
Constantin Brâncoveanu înfiinţează la 1691 prima tipografie la Episcopia Buzăului în slova
românească, condusă de Mitrofan.
În 1693 acelaşi domnitor, C. Brâncoveanu, dă un act pentru a se face târg la Buzău.
Într-un document emis de Alexandru Ipsilanti la 26 august 1778 este menţionată Drăgaica lângă
oraş. Scopul iniţial al Drăgăicii era desfacerea lânii, de aceea se ţinea în lunile de după tunderea
oilor. Faimoasa Drăgaică coboară de pe muntele Penteleu lângă oraş.
La 1780 Mihai Mincu şi soţia sa, Minculeasa, construiesc Biserica Gârlaşi pe moşia lor. Primul
sigiliu cunoscut al Buzăului ce ni s-a păstrat are drept semn heraldic pasărea Phoenix, simbol ce
aminteşte că, de fiecare dată, oraşul a renăscut din propia-i cenuşă.
Se înfiinţează în 1831 Şcoala de zugravi de subţire şi iconari pe lângă Episcopie, condusă de
Nicolae Teodorescu, iar în 1832 se deschide prima şcoală în limba română – Şcoala Naţională
(Preparandie), avându-l ca director pe Dionisie Romano. La 1832 are loc cea dintâi numărătoare
oficială, Tabela statistică (recensământ) a populaţiei. Oraşul avea un număr de 2567 suflete. După
naţionalitate populaţia oraşului: 99% români şi doar 18 evrei, 1 englez şi 1 austriac. În 1836 a luat
fiinţă Seminarul – prima şcoală secundară din Buzău – iar în 1838 este inaugurată clădirea acestuia.
În 1838 a luat fiinţă Şcoala Normală a judeţului, unde se strâng candidaţii de învăţători din 115 sate
buzoiene. În 1840 Dionisie Romano înfiinţează la Şcoala naţională prima Bibliotecă şcolară
românească pentru învăţători având funcţie şi de bibliotecă publică. Prima publicaţie „religioasă şi
morală” din ţară, „Vestitorul Bisericesc”, apare la 1839. Iniţiatorul, Dionisie Romano, este
considerat ctitor al presei buzoiene. Buzăul este primul oraş de provincie unde s-a organizat Garda
Naţională la 18- 19 iunie 1848. Între 1850- 1880 au fost construite clădirile de pe Strada Târgului
(Cuza Vodă) înlocuind construcţiile mai vechi, de la care au fost folosite fundaţiile si pivniţele. În
1854- 1855 apare Biblia de la Buzău editată de Episcopul Filotei, a patra Biblie românească.
Reprezentanţii buzoieni în divan sunt unionişti.
A luat fiinţă Gimnaziul în 1867, care s-a numit „Tudor Vladimirescu” până în 1875, apoi
„Alexandru Hasdeu”. Din 1932 – „B.P.Hasdeu”, azi Colegiul Naţional „B.P.Hasdeu’. În 1868 apare
prima Librărie la Buzău, a lui Al. Georgescu, iar în 1873 ia fiinţă noua tipografie „Alexandru
Georgescu”, prima tipografie laică, deschizând drumul publicisticii buzoiene.
În 1872 se dă în exploatare calea ferată Bucureşti – Buzău – Brăila – Galaţi iar în 1881 calea ferată
Buzău – Mărăşeşti, prima linie ferată proiectată şi construită de ingineri români. Moara „Garoflid”
cu 3 secţii: făină, mălai şi o fabrică de postav şi dimie acţionată mecanic – este prima instalaţie
industrială din oraş. Este dată în funcţiune în 1891 fabrica „Brainski & Rosazza S.A.”, prima
fabrică de ţigle din regat şi de produse ceramice cu cuptoare mari sistematice. În 1873 Basil
Iorgulescu înfiinţează Biblioteca Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” (Colegiul Naţional
„B.P.Haşdeu”) iar în 1893 Biblioteca Publică „Carol I” în noul local al gimnaziului. Se constituie în
1895 prima colecţie publică de piese arheologice, antropologice şi istorice într-o sală a Gimnaziului
„Tudor Vladimirescu” („B.P.Haşdeu”) – în fapt primul muzeu la Buzău.
În 1899 populaţia oraşului Buzău (21.875 persoane) după religie era: – ortodoxă – 88,74% –
mozaică – 7,58% – catolică – 2,93% – protestantă – 0,32% – mahomedană – 0,4% – armeană –
0,001 % Şcoala Normală de Fete se înfiinţează în 1899, iar Şcoala Normală de Băieţi în 1901. În
1903 este inaugurat Palatul Comunal, construcţie începută în 1899, din iniţiativa primarului Nicu
Constantinescu, după proiectele arhitecţilor Al. Săvulescu şi Kafşinski. Între 11 – 24 martie 1907
are loc Răscoala la Buzău. Numeroşi ţărani pornesc din Obor, manifestând şi devastând case şi
magazine situate în perimetrul comercial. La podul Mărăcineni s-a tras în mulţime. Au murit 11
persoane şi alte zeci au fost rănite.
Este inaugurat noul local al Spitalului „Maria Minculeasa” (Gârlaşi) în 1907, iar în 1908 este
inaugurată calea ferată Buzău-Nehoiaşu. În 1913 este înfiinţată distileria de petrol „Saturn”.
În 1919 se înfiinţează Şcoala secundară de fete gr II. (Colegiul „M. Eminescu”) Inaugurarea morii
„Zangopol” are loc în 1923, cu o capacitate de 10 vagoane / zi.
În 1937 se inaugurează sediul Şcolii Normale de fete (azi sediul Muzeului judeţean). A luat fiinţă
Fabrica „Metalurgica şi Turnătorie S.A.” (1928). După planurile arhitectului Duiliu Marcu primarul
Stan Săraru construieşte Piaţa Centrală în 1934- 1935. După intrarea trupelor germane în oraş, la
începutul celui de-al doilea război mondial, în august 1944, intră trupele sovietice. Întrucât trupele
germane se baricadaseră în Palatul Comunal, sovieticii au tras cu tunul şi au dărâmat turnul iar
acesta a ars împreună cu arhiva. Până la constituirea judeţului s-au modernizat întreprinderile
„Metalurgica”, „Uzina Mecanică” (azi „Beta S.A.”), s-au înfiinţat Întreprinderea de Prelucrare a
Maselor Plastice s.a.
După înfiinţarea judeţului Buzău în 1968 se construieşte în primul rând pe două platforme: Buzău-
Sud pe o suprafaţă de 318 ha ce cuprindea 50 întreprinderi şi secţii şi zona industrială Buzău-Nord,
cu o supafaţă de 125 ha ce cuprindea 32 întreprinderi şi secţii. Se inaugurează Tabăra de Sculptură
în aer liber de la Măgura care a avut 16 ediţii (1970 – 1985), ce semnifică cele 16 secole de atestare
a municipiului Buzău. În 1987 se înfiinţează Cenaclul literar „V. Voiculescu” al scriitorilor buzoieni.
În 1991 se pune temelia Catedralei Ortodoxe „Sfântul Sava”.
BACĂU

IstoriC

Obisnuit in literatura geografica mai veche, Bacaul este considerat a fi oras al drumului de
comert, sprijinit de vaduri, ce a luat fiinta intr-un loc central cu largi posibilitati de dezvoltare.
Desi primele consemnari apartin geografului grec Ptolemeu, mult mai bogata in insemnari este
perioada Evului Mediu.

Dintr-un targ vestit prin bogatia poamelor si produselor sale (D. Cantemir), Bacaul devine un
orasel (Ieromonahul Vasenski, 170 – 1708), tinutul cel mai frumos si cel mai locuit din toata
Moldova (Paul de Alep, 1656), cu poame de tot felul, vrednice a fi servite pe masa oricarui om
de seama (Piedro Deodato Baksici, 1641).

El are o pozitie admirabila, ce atrage comercianti lipoveni, hotniceni, ungureni, ba chiar o colonie
de evrei. In Marele Dictionar Geografic al Romaniei (1892) se va realiza o analiza evolutiva a
orasului. Aceeasi problema va fi abordata si de Radu Costache, in 1906, in lucrarea Bacaul de la
1850 - 1900, Grigore Grigorovici, in Bacaul din trecut si de azi (1934), respectiv, Grigore
Tabacaru, in Bacaul de alta data (1935).

In deceniile 6-8 ale secolului al XX-lea preocuparile geografilor se intensifica, accentul cazand pe
probleme de demografie, dezvoltare economica, urbanism, organizarea si amenajarea teritoriului si
a spatiului urban. Toate abordarile vor fi strict geografice: Sandru I., Cateva probleme de
geografie ale orasului Bacau (1955), Aur N. si colaboratorii, revista Studii (1973), Sandru I., Toma
C-tin V., Bacau. Studiu de geografie urbana, (1985), Ungureanu Al., Orasele din Moldova, (1980),
Nechita Mariana, Modelarea antropica a mediului fizico-geografic al municipiului Bacau si
imprejurimilor sale, poluarea si protectia sa.

Originea si evolutia teritoriala

Desi prima arestare documentara o gasim in privilegiul comercial acordat de Alexandru cel Bun
negustorilor din Lvov (6.10.1408), originea orasului se pierde in negura timpului. Cert este ca la
sfarsitul secolului al XIV-lea, Bacaul era o asezare urbana bine inchegata, una din cele mai prospere
din sudul Moldovei, avand importante atributii militare si comerciale.

In privinta inceputurilor targului lipsesc datele sigure. Sunt mai multe legende, una dintre ele
explicand atat fundatiunea originala a targului, cat si numele de Bacau. Originea oiconimului
Bacau este pusa pe seama termenului maghiar bako, ipoteza sustinuta si de Iorgu Iordan: bako –
calau, natang, neghiob. Respingand provenienta maghiara a termenului, Hasdeu inclina catre o
etimologie turanica iar Nicolae Iorga, pentru una slava: stra-slavul bac = zimbru, taur, bour.
Primele urme de locuire dateaza din paleolitic, acestora adaugandu-li-se cele din mezolitic si
neolitic. In intravilan au fost identificate cateva vetre de locuire: in zona Curtii Domnesti, liceul Gh.
Vranceanu, strada Ion Luca, nuclee ale viitorului oras, principalele centre polarizatoare pe tot
parcursul sec. IX - XVII/XVIII. Abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea , Bacaul incepe sa fie
mentionat pe harti, informatiile privind pozitia si evolutia sa teritoriala devenind mai clare.

In 1816, orasul era localizat in partea centrala a terasei Bacau, avand o structura rasfirata, cu o
singura grupare liniara – Ulita Mare – cu orientare nord-sud, in lungul drumului Adjud-Piatra
Neamt. Spre vest, limita nu depasea strada Bradului iar la est avansa pana la muchia terasei. Prin
estul orasului trecea drumul sarii. Radu Costache precizeaza ca, in 1820, portiunea dintre piata
veche si Bistrita era pustie, deci, biserica Precista era in afara orasului.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea orasul se va extinde mult spre nord si spre sud-est.
Ulterior, datorita constructiei caii ferate (1872) si a Podului de Fier, peste Bistrita, se poate observa
clar tendinta de extindere pe directie est-vest. Erau 12 strazi mari, bine liniate dar nepavate: Calea
Bacau-Roman, strazile Precista, Buna Vestire, Busuioc, Judeteana a Liceului, Garii, Primaverii,
Justitiei, Armeneasca, Lecca, Bulevardul si Calea Bacau – Ocna. Cu exceptia zonei centrale, restul
asezarii avea un puternic aspect rural, cu case din lemn si pamant. In sectoarele Palosanu si Lecca
datorita conditiilor naturale erau cartiere insalubre, locuite de muncitori si tarani. In perioada
interbelica, sunt incluse in intravilan comunele Serbanesti, Gheraiesti si Izvoarele de Sus.

Se extind cartierele de locuinte prin parcelari, construindu-se, in 1922, cartierul CFR, la vest de
aliniamentul caii ferate. In paralel, unele terenuri castigate prin reforma agrara sunt amenajate ca
spatii verzi – Parcul Cancicov. Datorita cresterii demografice dar si economice, Bacaul este
declarat municipiu la 7 decembrie 1929. Incepand cu 1948, municipiul intra intr-o noua perioada
de transformari urbanistice.

Sa inregistrat o dezvoltare atat pe orizontala, dar mai ales pe verticala. Se construiesc zonele
industriale si in paralel noi zone rezidentiale, asa numitele cartiere dormitor dotate cu mici unitati
comerciale, sanitare, de invatamant. Prin urmare, suprafata orasului a crescut de 1645 ha -1975, la
1737 ha -2000, din care: 859, 24 ha – zona de locuit -49,47%, 535, 68 ha – zona industriala -31,
01%, 65, 54 ha – spatii verzi si de agrement -19, 52%. Structura functionala a orasului este mult mai
complexa, ea modificandu-se in timp, in concordanta cu cerintele populatiei si cu exigentele noilor
reglementari administrative.

Astfel, in zona centrala, s-a conturat zona administrativa sau centrul civic; aici sunt localizate
institutiile cele mai importante: Primaria, Prefectura, Oficiul Judetean de Posta si Telecomunicatii,
Biblioteca Judeteana, Casa de Cultura, zona care se intrepatrunde cu cea rezidentiala si comerciala.
In anii post-revolutionari, zona administrativa s-a extins spre est, spre str. 9 Mai, prin constructia
unor unitati bancare; acesta este centrul financiar-bancar al Bacaului.

Zona industriala se prezinta sub forma unei centuri in jurul orasului propriu-zis, cu doua nuclee de
concentrare, corespunzand platformelor din nord-vest si din sud, si o grupare liniara in lungul
Bistritei. Unitatile construite in ultimii ani au fost aliniate gruparilor deja existente; centrele de
productie la periferii, si centrele de afaceri, in zona administrativa sau in apropierea ei. Zona
transporturilor cuprinde doua areale: unul, in vestul municipiului si altul, in est.

In partea de vest se concentreaza transporturile feroviare iar in sudul orasului cele aeriene, toate,
completandu-se reciproc. Zona comerciala cuprinde vechiul nucleu al orasului, completat fiind de
alte grupari amplasate in zonele rezidentiale. Se mai pastreaza o specializare stricta doar in arealul
Pietei Centrale (cel dintai nucleu comercial al orasului). B-dul Unirii si B-dul Nicolae Balcescu,
vechi zone mestesugaresti, prezinta o zonare functionala mixta (comercial-rezidentiala). Intre
zonele mono-fuctionale si cele rezidentiale propriu-zise exista zone mixte:comercial-rezidentiale
(cladiri bi-functionale), rezidential-invatamant-sanatate.

Zonele rezidentiale ocupa aproximativ 80% din intravilan. In general se intrepatrund cu cele
comerciale. Singurele cartiere rezidentiale propriu-zise sunt cele de la periferii: Gheraiesti, Izvoare,
Serbanesti, CFR, Tache, Mioritei, Nord. In concluzie, in evolutia teritoriala a municipiului s-a
inregistrat un maxim in secolul al XIX-lea urmat de un relativ dinamism. Aceasta a fost o crestere
tentaculara datorita dezvoltarii asezarii in lungul axelor de circulatie (Al. Ungureanu, 1980) .
Mausoleul de la Mărășești

Desfășurată în perioada 6 - 19 august 1917, în zona județului Vrancea din sud-

vestul Moldovei, bătălia de la Mărășești a reprezentat cea mai importantă
victorie a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. Alături de
victoriile obținute la Mărăști și Oituz, în vara aceluiași an, această câștigarea
acestei a contribuit decisiv la împiedicarea colapsului integral al statului român
în timpul Marelui Război. Pierderea bătăliei de la Mărășești a obligat Puterile
Centrale să renunțe definitiv la ofensiva pe frontul român și să treacă la
defensivă.
La Mărășești s-a desfășurat cea mai mare bătălie din vara anului 1917 de pe frontul românesc.
Ambele părți au înregistrat pierderi mari. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (respectiv
16% din efectivul inițial de 170.000 de oameni) după cum urmează: 5.125 morți, 9.818 dispăruți și
12.467 răniți. Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de soldați: 7.083 morți, 8.167 dispăruți și 10.400
răniți. Puterile Centrale nu au anunțat oficial pierderile suferite, însă se estimează că numai Armata
9 germană a pierdut circa 60-65.000 de soldați (morți, răniți și dispăruți).
Construit pe locul în care s-au dat luptele grele din vara anului 1917, Mausoleul de la Mărășești este
cel mai mare monument din România ridicat în memoria celor căzuți în Primul Război Mondial.
Realizat după planurile arhitecților George Cristinel și Constantin Pomponiu, între anii 1923-1938.
Lucrările s-au desfășurat în două etape distincte (1923-1924, parterul, respectiv 1936-1938, nivelul
superior).

Mausoleul de la Mărășești, construit la ințiativa Societății

Femeilor Ortodoxe
Inițiativa construirii mausoleului a aparținut comitetului Societății Femeilor Ortodoxe din România.
Propunerea de ridicare a unui Mausoleu la Mărășești a fost înaintată regelui Ferdinand și guvernului
condus de Ion I. C. Brătianu. Cererea fiind aprobată, s-a înființat un Comitet executiv pentru
construirea Mausoleului, având ca președinte pe Alexandrina Gr. Cantacuzino, conducătoarea
Societății Femeilor Ortodoxe din România. Comitetului a avut ca scop strângerea fondurilor
necesare construcției, stabilirea locației și desemnarea unui proiect.

Pe 14 iulie 1921, George G. Ulise Negroponte, proprietarul pământurilor din zona aleasă pentru
monument, a donat 20 de hectare pentru construcția Mausoleului. Pentru realizarea proiectului s-a
organizat un concurs, câștigat de proiectul arhitecților Constantin Pomponiu și George Cristinel.
Lucrările au început pe 6 august 1923, la exact 6 ani de la declanșarea marii bătălii.
În anul 1924 au început reînhumările osemintelor ostașilor în criptele mausoleului, iar în toamna
aceluiași an au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia
Grigorescu, decedat la 21 iulie 1919. După prima etapă a construcției, monumentu avea forma unui
cavou circular, cu un diametru de 40 de metri, în care erau dispuse radial 16 galerii. La 27
septembrie 1924 a avut loc solemnitatea de inaugurare a criptelor, în prezența reginei Maria și a
altor oficialități.

Mausoleul de la Mărășești, inaugurat oficial în 1938

Din cauza lipsei fondurilor, lucrările au fost întrerupte timp de 12 ani. În anul 1936, lucrările au fost
reluate, fiind finalizate în anul 1938. Mausoleul de la Mărășești a fost inaugurat oficial la 18
septembrie 1938, în prezența regelui Carol al II-lea și a numeroase oficialități.
Construit din beton armat placat cu blocuri de andezit de Deva, Mausoleul de la Mărășești are o
formă circulară, cu o înălțime de 30 de metri și un diametru de 40 de metri. Partea superioară a
monumentului este terminată cu o cupolă, numită „Cupola gloriei”, a cărei bază este flancată de
patru vulturi din granit de Deva, înconjurată de o imensa friză în basorelief, cu o suprafață totala de
100 metri pătrați, realizată de sculptorii Ion Jalea și Cornel Medrea.

Trei terase suprapuse conduc spre intrarea în cupolă, care este decorată în interior cu o pictură în
frescă creată de pictorul Eduard Săulescu. La parterul monumentului se află criptele care adăpostesc
osemintele a peste 5.000 de soldați și ofițeri romani. La etajul superior se află o rotondă în care sunt
așezate drapelele unităților romane participante la bătălia de la Mărășești.
În anul 1938, cu prilejul inaugurării Mausoleului, s-a emis o medalie jubiliară, cu diametrul de 60
milimetri, în trei variante: din aur, argint și bronz. Pe aversul medaliei se aflau efigiile regilor
Ferdinand I (în dreapta) și Carol al II-lea (în stânga), față în față, iar la mijloc, jos, se afla stema
Regatului României. Pe revers, în mijloc, este înfățișat Mausoleul Eroilor de la Mărășești.
Parafrazând dictonul „Toate drumurile duc la Roma„, nouă ne place să spunem despre urbea noastră
muşatină că în Moldova „Toate drumurile trec prin Roman” şi vă invităm în oraşul nostru să ne
cunoașteți mai bine.

Așezare geografică și căi de comunicație

Municipiul Roman are o poziție strategică, în centrul

regiunii istorico-geografice Moldova, într-o arie unde converg mai multe căi de comunicație de
importanță europeană, națională și regională, din punct de vedere feroviar făcând parte din
magistrala Bucureşti – Dorneşti – Cernăuţi – Varşovia, iar rutier aflându-se pe axul expres de interes
european E85, care leagă Polonia şi Ucraina, Rusia şi Republica Moldova, prin România de
Bulgaria, Grecia, Turcia și Orientul Apropiat. Legat de traficul aerian, cel mai apropiat aeroport se
află în Bacău,conexiunea cu acesta putând fi realizată fie pe drumul european E85, fie pe magistrala
de cale ferată.
Vatra oraşului este situată în Podişul Moldovenesc, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret, ocupând
o suprafaţă totală de 2.983 ha, din care 1.617 ha intravilan.
Localizarea în partea centrală a Moldovei poate determina transformarea municipiului Roman într-o
adevărată „placă turnantă” a transporturilor din această arie, pe direcția nord-sud, vest-est, dar și
nord-est – sud-vest.

Principala bogăţie
Condiţiile ecologice variate, determinate de confluenţa râurilor Moldova şi Siret, au permis
identificarea a peste 500 de specii de plante spontane. Vegetaţia caracteristică municipiului Roman
este cea de luncă şi de pajişti. Latitudinal, vatra oraşului este situată în subzona pădurilor de stejari
mezofili, iar altitudinal, este încadrată de areal de pădure.
În domeniul faunei se remarcă mistreţul care încă din secolul al XIV-lea figura pe sigiliul oraşului şi
bizonul, pătruns dinspre Basarabia, după anul 1954. Dintre mamifere, vulpea, bursucul, iepurele
cunosc o largă răspândire. De asemenea, se observă diferite specii de stârci, raţe sălbatice, lişiţe şi
alte păsări acvatice sau răpitoare. În cele două râuri, precum şi în iazurile şi bălţile din apropiere
trăiesc un număr mare de specii de peşti, îndeosebi cleanul, mreana şi ştiuca.
Scurt istoric

Situat în inima Moldovei, Romanul, fost târg, reşedinţă a Ţării de Jos a Moldovei, reşedinţă de
judeţ, actualmente municipiu, atrage prin obiectivele turistice şi monumente dar şi prin posibilităţile
de agrement. Ţinutul Romanului reprezintă o adevărată comoară de relicve istorice care dovedesc
importanţa acestui centru al Moldovei, vestigii din diferite timpuri (paleolitic, neolitic, etc.) atestând
existenţa de milenii a unor aşezări în zonă încă din Epoca Bronzului.
Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două
cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul secolului al
XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada
1457–1504) la locul de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret.

Între secolele XV – XVI, oraşul era cunoscut sub

numele de „Târgul de Jos”, el fiind şi reşedinţa „Ţării de Jos”. Tot atunci, Episcopia din Roman
devine o a doua mitropolie a Moldovei. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Romanul ocupa
primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori.
În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura printre primele 5
oraşe importante ale Moldovei. Unirea Principatelor Române a imprimat oraşului o activitate
febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist. Oraşul şi judeţul Roman au adus o contribuţie
însemnată la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878.
În preajma Primului Război Mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar,
transformat ulterior în Arsenalul Armatei.
Ziua municipiului

Prima atestare documentară este Uricul din 30

martie 1392 (hrisov de danie către Ionaş Viteazul, în care a fost scris „în cetatea noastră, a lui
Roman voievod”), numele oraşului fiind preluat de la numele voievodului Roman I Muşat (1392-
1394) și este celebrată în fiecare an prin manifestări culturale.
Zilele Municipiului Roman au fost stabilite prin Statutul municipiului Roman în perioada 15 – 21
mai, prima ediţie desfăşurându-se în anul 2010.

Populația

Municipiul Roman este, din punct de vedere

demografic, al doilea oraş din judeţul Neamț şi între cele mai mari municipii din ţară care nu au
funcţia de reşedinţă de judeţ, cu o populaţie stabilă de 50.713 locuitori, conform Recensământului
General al Populaţiei din anul 2011, în timp ce Institutul Național de Statistică prin fișa localității pe
anul 2012 indică o populație stabilă de 65.205 locuitori, valoare apropiată de datele Direcției
Județene de Evidență a Persoanelor Neamț.
Din punct de vedere etnic, populația românească reprezintă 88,3%, restul fiind reprezentat de alte
etnii: rromi, ruși lipoveni, italieni, greci, armeni, germani, evrei, maghiari, ucraineni …
Economie

De-a lungul vremii, încă din secolele XVI-XVII,

urbea mușatină a reușit să se dezvolte şi să se impună ca un important centru în care meşteşugarii şi
negustorii desfăşurau o intensă activitate.
În prezent, în municipiul Roman îşi desfăşoară activitatea 1451 de societăţi comerciale, cele mai
multe desfăşurându-și activitatea în sectorul industriei prelucrătoare, al comerţului şi serviciilor.
În anul 2012, din totalul firmelor din municipiu, 689 sunt microîntreprinderi, 116 sunt firme mici,
25 sunt întreprinderi mijlocii iar 4 întreprinderi se încadrează în categoria firmelor mari cu peste
250 de angajaţi.
După cifra de afaceri și numărul de angajați se remarcă următoarele societăți:

• ArcelorMittal Tubular Products Roman SA – producţia de tuburi, ţevi;

• Agrana Roman – fabricarea zahărului;
• Cersanit România SA – fabricarea de obiecte sanitare din ceramică;
• Somaco Grup Prefabricate SRL- fabricarea produselor din beton pentru construcții;
• Caremil SRL, Odlo SRL – fabricarea de articole de îmbrăcăminte;
• Petrotub Izoterom SA – lucrări de construcţii a proiectelor utilitare pentru fluide;
• Marsat SA – depozitări;
• Societatea Smirodava SRL ce face parte din Cluster-ul Textil Astrico Nord Est.
În domeniul comerțului, în ultimii ani, au fost deschise unităţi comerciale ale unor reţele naționale
și internaţionale cum ar fi: LIDL, PROFI, PENNY MARKET, KAUFLAND, AYA, DEDEMAN.
Sectorul serviciilor de intermedieri financiare şi asigurări este dezvoltat, în municipiu fiind prezente
sucursale ale principalelor unităţi bancare din ţară.
Din punct de vedere investițional, Romanul a cunoscut în ultima perioadă o dinamică deosebită.
Astfel, pe amplasamentul fostei platforme industriale, situată în partea de nord a orașului, compania
TRW Airbag Systems S.R.L. a inaugurat o fabrică de airbag-uri auto, care va ajunge la 1.500 de
salariați iar S.C. Cersanit România S.R.L. a modernizat secția de obiecte sanitare și a inaugurat
recent cea mai modernă fabrică de ceramică termică din România.

Începând cu 2014, Microhidrocentrala de pe râul

Moldova asigură integral iluminatul public din municipiul Roman. Odată cu finalizarea lucrărilor se
va amenaja și faleza râului Moldova și a lacului de acumulare ca zonă de promenadă și
divertisment.

Un alt obiectiv important pentru urbea romașcană îl reprezintă modernizarea zonei de agrement –
bazine de înot din Ștrandul municipal.
Servicii Sociale

Autorităţile publice locale creează condiţiile necesare de aplicare şi derulare a programelor sociale
prin Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţie Socială care asigură, la nivel local, servicii de
consultanță, sprijin și îndrumare pentru persoanele defavorizate sau aflate în situație de risc social.
Serviciile sociale în municipiul Roman sunt asigurate prin următoarele structuri specializate:
• Casa Pâinii – cantina de ajutor social;
• Casa Speranţei – adăpost în regim de urgenţă pentru persoanele aflate in situaţie de
dificultate, victime ale violenţei familiale;
• Casa Vârstnicului – centru de zi, activitate de loisir pentru pensionari;
• Centrul Municipal de Acţiune Socială pentru Bătrâni – activităţi de îngrijire la domiciliu
a persoanelor vârstnice aflate in situaţie de criză,
• Casa Copilului – centrul de zi pentru copiii aflaţi în situaţii de risc social,
• Casa Bunicilor – activităţi de îngrijire a persoanelor vârstnice.
Sănătate

În municipiul Roman funcționează două spitale, 1

dispensar medical, 1 centru de sănătate mintală, 9 cabinete de medicină generală, 4 cabinete
medicale şcolare, 28 de cabinete medicale de familie, 60 de cabinete de stomatologie, 65 de
cabinete medicale de specialitate, 49 de farmacii, 8 puncte farmaceutice şi 1 depozit farmaceutic,1
creşă, 11 laboratoare medicale, 31 de laboratoare tehnică dentară, 2 tipuri de alte cabinete medicale.
Spitalul Municipal de Urgenţă Roman, cea mai importantă unitate medicală din municipiu,
deserveşte locuitorii acestuia și pe cei din zonele limitrofe (30 comune, respectiv o populație de
circa 200.000 de locuitori), inclusiv pacienți din județele învecinate.

Educaţie

Reţeaua școlară din municipiul Roman cuprinde

unităţi de învăţământ de diferite specialităţi: umaniste, tehnice, comerciale, de artă, de sport şi
religioase după cum urmează: o unitate de învățământ pentru educație timpurie, patru unități de
învățământ pentru nivelul secundar inferior sau gimnazial, 17 grădinițe, o unitate de învățământ de
artă, șapte unități de învățământ pentru nivelul secundar superior sau liceal, o unitate pentru
învățământul sportiv, două unități de învățământ pentru nivelul postliceal, un centru școlar pentru
educaţie incluzivă precum și un club al copiilor.
Liceele şi colegiile tehnice oferă elevilor 29 de specializări care aparţin filierei tehnologice,
vocaţionale ori teoretice.
În ceea ce priveşte învăţământul superior, în municipiul Roman funcţionează Institutul Teologic
Romano-catolic Franciscan cu două facultăți, dar și sucursale ale Universității „Petre Andrei” Iași și
Universității „Danubius” Galați.
Activitatea sportivă

Municipiul Roman dispune de o puternică

infrastructură sportivă reprezentată prin două stadioane, două săli polivalente, o sală de atletism,
bazin didactic de înot, două terenuri de mini – fotbal, trei terenuri de tenis de câmp și douăzeci și
una de săli de gimnastică.
Viaţa sportivă a Romanului este susținută de diferite cluburi şi de Liceul cu Program Sportiv care îşi
desfăşoară activitatea pe specialităţi. Sportivii de la Liceul cu Program Sportiv Roman participă la
concursurile interne şi internaţionale la disciplinele fotbal, handbal, atletism, judo, baseball şi lupte,
obţinând în fiecare an premii şi medalii fiind în acelaşi timp şi o pepinieră pentru cluburile de
seniori.
Clubul Atletic Roman, cu secţiile de atletism, tenis şi lupte, a pregătit de-a lungul timpului sportivi
ce au obţinut rezultate performante la nivel naţional şi internaţional. A devenit o tradiţie ca echipa
de arte marţiale „Qwan-Ki-Do” din cadrul Clubului Bao să obţină rezultate în competiţiile naţionale
şi europene.

Cultură

Activitatea culturală şi artistică gravitează în jurul

Bibliotecii Municipale „George Radu Melidon”, a celor patru muzee: Muzeul de Istorie, Muzeul de
Artă, Muzeul de Ştiinţe ale Naturii și Casa Hogaș și a asociațiilor și fundațiilor culturale care
menţin vie flacăra spirituală a oraşului (Fundaţia „Episcop Melchisedec”, Asociaţia Culturală
„George Radu Melidon”, Societatea Culturală „Roman-Muşat”, Societatea Culturală „Clepsidra”
etc.), alături de Casa de Cultură ce dispune de săli de spectacole cu 600 de locuri.
Activitatea editorială romaşcană este susţinută de cele 4 edituri: Muşatinia, Filocalia, Serafica şi
Signum Company care editează periodice şi cărţi precum: „Cronica Romanului”, „Studii
franciscane”, „Viaţa fraternă”, „Melidonium”.

Personalităţi locale
Multe personalităţi ale evului mediu românesc sau ale epocii moderne s-au născut, au trăit sau doar
au poposit pentru o vreme la Roman.

În cultura naţională şi universală se regăsesc

personalități romașcane din toate domeniile:

LITERATURĂ
• Miron Costin (1633 – 1691) cronicar
• Cezar Petrescu (1892 – 1961) prozator
• Otilia Cazimir (1894 – 1967) poetă
• Calistrat Hogaş (1848 – 1917) profesor şi director al Gimnaziului „Roman-Vodă
• Garabet Ibrăileanu (1871 – 1936) prozator, publicist şi critic literar
• Haralamb Zincă .
• (Hary Isac Zilberman) (1923 –2008) scriitor
• Savin Bratu(Barasch) (1925 – 1977) critic şi istoric literar
• George Radu Melidon (1831 – 1897) scriitor, publicist, a înfiinţat prima bibliotecă publică
din Roman
• Marcel Blecher (1909 – 1938) scriitor impresionist
• Dumitru Mărtinaş (1897 – 1979) profesor, autor de studii despre ceangăii din Moldova

CINEAŞTI, ACTORI, TELEVIZIUNE

• Jean Mihail (1896 – 1963) regizor, creatorul cinematografiei româneşti
• Nae Roman .
• (Nicolae Constantinescu) actor de revistă
• Sandu Sticlaru actor la „Nottara”, romaşcan prin naştere
 • Alexandru Hatmanu actor
• Filip Brunea – Fox (1898 – 1977) părintele reportajului românesc
• Andreea Marin Bănică moderator TV şi ambasador UNICEF al Bunăvoinţei

MUZICĂ
• Mihail Jora (1901 – 1971) muzicolog, compozitor de marcă
• Paul Ciuntu (1866 – 1918) profesor, dirijor şi muzician de talie europeană
• Dumitru D. Botez (1904 – 1988) dirijor şi compozitor
• Sergiu Celibidache (1912 – 1996) dirijor de faimă internaţională
• Mihai Burada (1841 – 1918) medic, muzician şi compozitor
• Alexandru Zirra (1883 – 1946) compozitor
• Virgil Gheorghiu (1905 – 1977) poet avangardist, muzicolog şi pianist

MATEMATICĂ
• Abraham Hollinger profesor, autor de manuale didactice Algebră şi Electrotehnică

INGINERIE
• Ion S. Antoniu (1905 – 1987) o mare personalitate a ingineriei electroenergetice, profesor
universitar
• Ion Ionescu de la Brad (1818 – 1891) primul inginer agronom român
• Constantin I. Istrati (1850 – 1918) chimist de renume, academician
• Mihail Florescu (1912 – 2000) chimist, membru al Academiei Române
• Panaite Donici (1854 – 1919) inginer, deputat, ministru, publicist
• Vitalie Belousov (n. 1930) profesor universitar doctor inginer, Preşedintele Comisiei de
Inventică a Academiei Române

POLITICĂ
• Vasile G. Morţun (1869 – 1919) redactor, editor, om politic, fost ministru în diverse
cabinete

ECONOMIE
• Ion D. Strat (1836 – 1879) economist, primul rector al Universităţii din Iaşi
RELIGIE
• Episcop Melchisedec .
• Ştefănescu (1823 – 1892) membru al Academiei Române, Ministrul Cultelor în guvernul
Kogălniceanu
• Episcopul Leon Gheuca posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci ale vremii

ATRACŢII TURISTICE
Lăcașuri de cult
Principalele obiective turistice sunt lăcaşurile de cult realizate în perioada medievală, bisericile din
oraş fiind concepute la proporţii impresionante, cu multe accesorii constructive şi tendinţe de
eclectism stilistic. Cele 15 lăcaşuri de cult ortodox şi 5 biserici de confesiune romano – catolică
ocupă un loc aparte în ansamblul patrimoniului istoric şi cultural-artistic românesc, în principal
evidenţiindu-se:

Com
plexul Arhiepiscopal Roman – Actuala biserică Sfânta Paraschiva a fost precedată de o alta cu
acelaşi hram, pomenită, sub numele de Sfânta Vineri, într-un document din vremea lui Alexandru
cel Bun. Astfel, în anul 1408 voievodul făcea danii acestui lăcaş în care era îngropată mama sa,
doamna Anastasia, fapt care a condus logic la concluzia că biserica fusese anterior construită, poate
chiar de tatăl lui Alexandru, voievodul Roman I Mușat. Lăcaşul de cult reține atenția numeroșilor
vizitatori prin frumusețea extraordinară a picturilor interioare.

Biserica Armenească din Roman – Importanta

comunitate armeană aflată în Evul mediu pe teritoriul Romanului a impus ridicarea unei încăpătoare
biserici de piatră, realizată în anul 1609. Deoarece comunitatea armeană din Roman nu mai număra
decât câteva familii, iar biserica ce fusese părăsită începuse a se deteriora, Arhiepiscopia Romanului
a obținut, în martie 1981, din partea Arhiepiscopiei Armene din București, cedarea edificiului „în
folosință provizorie pe termen nelimitat”.

Biserica „Precista Mare” – Lăcaşul face parte din categoria marilor ctitorii voievodale, fiind rodul
evlaviei și strădaniilor Doamnei Ruxandra, văduva lui Alexandru Lăpușneanu, care a ridicat acest
lăcaș de închinăciune în anul 1569, pe locul altuia mai vechi.
Biserica „Precista Mică” – A fost construită pe locul unui vechi lăcaș de lemn, la începutul
secolului al XVIII-lea sau chiar mai înainte. Construcția actualului edificiu a început în anul 1791.

Biserica Domnească – Biserica Sfinții Voievozi este

cunoscută de la zidirea sa sub numele de „Biserica Domnească” și a fost zidită sub forma ei actuală
de Vel Spătaru Vasile Cantacuzino în anul 1695, lăcașul de cult maiestos depășind ca suprafață toate
celelalte biserici din oraș. Podoaba cea mai de preț a acestui Sfânt lăcaș o reprezintă Catapeteasma,
lucrare de mare valoare artistică, executată în București, din lemn de stejar masiv, fiind unicat în
Moldova.
Biserica „Sfântul Nicolae” – Acest lăcaș a fost ridicat probabil pe la 1600 fiind atestată
documentar în „mărturisirea hotarnică” din 3 septembrie 1752. Vechea biserică de lemn a fost
înlocuită cu actuala biserică de zid între anii 1747 – 1769.
 Biserica „Sfinților și Drepților Părinți Ioachim și Ana”
(cunoscută sub numele de „Biserica Copiilor”) – Construcția din lemn, în stil maramureșean, este
ctitorie a Preasfințitului Episcop Ioachim Băcăuanul și se găsește în cartierul Favorit, pe strada
Victor Hugo.

Bisericile Catolice – Prezența unei comunități catolice la

confluența Siretului cu Moldova este aproape contemporană cu fondarea orașului, mama
mușatinilor, Margareta, fiind catolică.
În prezent funcționează în oraș cinci biserici catolice: „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, „Inima
Neprihănită a Preasfintei Fecioare”, „Fericitul Ieremia Valahul”, „Isus Bunul Păstor” și Biserica
„Sf. Francisc de Assisi” (în incinta Institutului Franciscan).
Romanul a devenit, din anul 1991, principalul centru de formare a călugărilor franciscani minori
conventuali din sud-estul Europei, cu Institutul Teologic de Grad Universitar și cu Liceul Teologic
Romano-catolic „Sf. Francisc de Assisi”.

Muzee
Municipiul Roman dispune de patru muzee foarte bine amenajate, acestea incluzând colecții
deosebite, obiecte de extremă importanță pentru istoria zonei, expoziții ale unor artiști de valoare
națională și internațională:

Muzeul de Istorie – Înfiinţat în anul 1957, muzeul

deţine un patrimoniu bogat şi diversificat, funcţionând în două clădiri: Casa Nevruzzi și Casa
Fălcoianu – monumente de arhitectură – una găzduind expoziţia de bază, cealaltă depozitele şi
spaţiile destinate activităţii de cercetare și conservare. Actuala expoziţie de bază este organizată în
15 săli, cu un spaţiu de 700 mp și cuprinde un număr de peste 5.000 de piese, din expoziția
permanentă remarcându-se celebrul Tezaur de la Brad, aparținând Culturii Cucuteni, precum și
valoroase vestigii medievale ale oraşului atestat documentar la 30 martie 1392.

Muzeul de Artă – Clădirea muzeului este

monument de arhitectură construit la sfârșitul sec. al XIX-lea. Colecţiile muzeului cuprind un
număr de 642 lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă. Expoziţia de bază, prin
tematica sa, pune în valoare, în contextul artei româneşti, creaţia artiştilor legaţi într-un fel sau altul
de zona Roman.
Muzeul de Ştiinţe ale Naturii – A fost înfiinţat în anul 1962 şi a reprezentat rodul preocupărilor în
domeniul cercetării şi valorificării expoziţionale, a materialelor colectate din zona de confluenţă a
Moldovei cu Siretul, efectuate după 1960. Oferta muzeului aflat în Parcul Municipal, cuprinde
diverse servicii: expoziţii, programe educative, de informare, documentare.

Casa Hogaş – Casa în care a locuit Calistrat Hogaş

între anii 1891-1899, realizată după planul arhitectului Constantin Băicoianu, a fost transformată în
muzeu în luna mai a anului 2011.

Subsolul vilei este dedicat Muzeului de Etnografie și Folclor „Roman Metropolitan”, care
reuneşte obiecte şi ţinute ce reconstruiesc atmosfera gospodăriilor ţărăneşti din zonă. Sălile de la
parterul vilei găzduiesc Muzeul Colegiului Naţional „Roman-Vodă” unde sunt expuse manuscrise
sau documente cu valoare de unicat, semnate de Garabet Ibrăileanu, Cezar Petrescu, Panait Muşoiu,
Richard Stein, Vitalie Belousov sau Virgil Petrovici.
Mansarda vilei este destinată Muzeului Ecumenic al Spiritualităţii Româneşti. Colecția muzeală
înmănunchează obiecte de cult reprezentative pentru Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-catolică
şi comunitatea evreiască, reprezentând simbolic comunităţile religioase care trăiesc în armonie în
zona Romanului.

Casa vornicului Done (Casa Celibidache) – În plin

centrul oraşului se află fosta Şcoală de Muzică şi casa celui ce a fost dirijorul Sergiu Celibidache.
Clădirea datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Este cunoscută și sub numele de Casa Celibidache, deoarece aici s-a născut, în 1912, Sergiu
Celibidache, considerat unul din cei mai valoroși dirijori ai tuturor timpurilor, care a dirijat
Orchestra Filarmonicii din Munchen între 1979 și 1996. În 2012, la împlinirea a o sută de ani de la
naşterea muzicianului, în piaţa ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al
compozitorului şi dirijorului Sergiu Celibidache.

Biblioteca Municipală „George Radu Melidon” –

Instituţia culturală cu valenţe multiple ce gestionează un fond de carte de peste 160.000 de volume,
își are sediul în Casa Ioachim din Roman, o clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea a
negustorului Vasile Ioachim, care a adus meşteri francezi pentru a o construi în stilul specific
arhitecturii clasice franceze. Unicat în Moldova este turnul de influență florentină.
 Parcul
Municipal Roman – Zonă de agrement din secolul al XIX-lea, parcul provine din fosta pădure
Teiuş şi este, din punct de vedere al diversităţii speciilor dendrologice, unic în Europa. Din 1994,
Parcul oraşului este declarat rezervaţie peisagistică ocrotită de lege.
Parcul Municipal reprezintă o oază de frumuseţe care atrage numeroși turiști. Pe lacul de agrement,
prevăzut cu debarcader, se efectuează plimbări cu ambarcaţiuni pe timpul sezonului estival,
elementele de atracție fiind cele trei insule: Insula „Brâncuşi” – cu elemente sculpturale specifice,
ce amintesc de marele artist, Insula „Planeta Verde” – însufleţită de animale de talie mică şi
păsări, creând un mini-ecosistem şi Insula „Cascada” – înnobilată cu o cascadă artificială şi un
punct de relaxare şi observare a întregii zone.
În zona centrală a parcului se găseşte „Rotonda Personalităților” ce cuprinde busturile a 10
personalități românești: Miron Costin, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale,
Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi George
Enescu, la intrarea în parc aflându-se și bustul agronomului Ion Ionescu de la Brad.
În apropierea municipiului Roman (la circa 25 km) se găseşte Hanul Ancuţei, obiectiv deopotrivă
turistic şi cultural.

Posibilități de cazare
Municipiul Roman dispune de următoarele unități de cazare a turiștilor:

Hotel „Roman Plaza”**** situat pe B-dul Roman

Mușat, dispune de o capacitate de cazare de 70 de camere moderne oferind servicii de cablu TV,
telefon, minibar, frigider, spălătorie, curăţătorie ecologică, salon de frizerie+coafură+cosmetică,
casă de schimb valutar, galerie de artă şi suveniruri, agenţie de turism. Unitatea are un restaurant
clasic (190 de locuri dispuse în 3 saloane), salon de recepţie şi protocol cu 60 de locuri, săli şi mini-
săli pentru conferinţe (total 180 de locuri, retroproiector, flipchart şi instalaţie sonorizare), salon de
cofetărie cu terasă (48 de locuri).
Hotel „Mariko Inn”*** situat pe drumul european E85 la ieşirea din oraşul Roman către Iaşi şi
Suceava are o capacitate de cazare de 64 de locuri dispuse în 29 camere duble, 3 camere single și un
apartament, oferind servicii de cablu TV, mini-bar, internet, telefon, camere cu balcon, room-
service, spălătorie, cameră de bagaje, safe, rent-a-car, comandă taxi, acces pe bază de cartelă.
Unitatea are 3 restaurante cu 60, 150 şi 280 locuri, bar restaurant, terasă cu 60 de locuri, sală de
conferinţe cu 150 de locuri, bază de agrement şi teren de tenis, parcare păzită, gratuită cu 120 de
locuri.
Hotel „Royal”***situat pe str. Stefan cel Mare, km 333 (E85), are o capacitate de cazare de 15
camere – din care 13 camere cu două paturi și 2 camere cu pat matrimonial. Toate camerele sunt
amenajate cu mobilier modern, TV și minibar. Complexul are patru săli de restaurant precum și
spații de cazare la înalte standarde hoteliere, săli şi mini-săli pentru conferinţe , retroproiector,
flipchart şi instalaţie de sonorizare.
Hotel Zara***Roman, situat pe str. 1 Decembrie 1918, are o capacitate de cazare de 16 camere –
toate cu TV, internet si frigider.
Motel „Parc Multiplex”*** situat pe str. Ștefan cel Mare nr. 250, are o capacitate de cazare de 8
camere duble cu balcon, încălzire centrală, aer condiționat, baie în cameră, TV. Unitatea are
restaurant (140 locuri), sala amfiteatru (300 locuri), bar, cramă, salon nefumători, parcare, terasă,
loc amenajat de joacă.

Motel & Restaurant „Casa Romașcană” situat pe

str. Ștefan cel Mare nr. 200-202, este amplasat în centrul vechi al orașului și are o capacitate de
cazare de 10 camere (4 camere single și 6 camere duble) cu băi proprii, dressing, televizor și
minibar, parcare supravegheată video. Restaurantul are un salon central și 3 separeuri, cu o
capacitate totală de 140 locuri, precum și o terasă și bar cu până la 300 de locuri, cu fântână
arteziană tip cascadă și un ecran de dimensiuni mari pentru proiecții.
TARGUL FRUMOS

Teritoriul oraşului Târgu Frumos a fost locuit încă din Neolitic, după cum atestă descoperirirle
arheologice, dar prima atestare documentară datează încă din Evul Mediu.
Locul unde a apărut şi evoluat vatra oraşului nu a fost întâmplător ales ci în cuprinsul unei „porţi
naturale” cu largă deschidere spre câmpie, unde circulaţia era pretutindeni activă şi unde se polariza
o bogată viaţă economică.

Tîrgu Frumos apare în documentele vremii relativ târziu, cu toate că în hrisovul reîmpopulare din
1763 se precizeazăcă „acest târg este (unul) din cele mai vechi oraşe” ale Ţării Moldovei (N. Iorga).
Prima sa menţiune documentară o reprezintă actul din 5 octombrie 1448 prin care Petru Voievod
(numit şi Petru al II-lea) domnul Ţării Moldovei dăruieşte Mănăstirii din Poiana, întru pomenirea
părinţilor săi, câte şase vase de vin anual de la Hârlău sau Cotnari; pe lângă acestea, domnul
dăruieşte mănăstirii „toată ceara de Târgu Frumos, s-o ia căugării, în fiecare an, de la toţi cîţi vor
avea cîrciumi …”.

În prezent, Târgu Frumos ocupă o poziţie importantă în reţeaua căilor de comunicaţii constituind un
important nod rutier la răscrucea drumurilor spre Botoşani, Paşcani, Roan şi Iaşi. Menţionăm E585
dinpre Iaşi ce face joncţiunea cu E85 prin Paşcani şi Roman şi drumul naţional D.N.28 spre
Botoşani. Acestora li se adaugă şi reţelele de drumuri comunale. Faţă de calea ferată electrificată ce
străbate judeţul pe direcţie E → V, oraşul are o poziţie tangenţială şi un rol de tranzit. Târgu Frumos
constituie al III-lea oraş ca mărime şi importanţă economică din judeţul Iaşi.

Numele oraşului între mit şi realitate

Întrebarea la care cei ce au studiat istoria acestei aşezări au încercat să-i găsească un răspuns
plauzibil a fost de ce unicul târg al Cârligăturii s-a numit Târgu Frumos? Deşi răspunsul corect la
această întrebare se află în documente, el a fost de multe ori ignorat şi înlocuit cu diverse explicaţii
fanteziste, culeseprobabil din folclorul local.
Astfel, economul Neculai Dărângă, autorul primei monografii dedicate acestei aşezări (Monografia
oraşului Târgu Frumos, 1915), aemis o serie de ipoteze, lipsite de orice fundament ştiinţific. Aceste
ipoteze sunt:
1. înainte de apariţia acestui târg, în acel loc nu era decât o singură cârciumă – loc de popas pentru
călători. Deoarece cârciumăreasa era foarte frumoasă, locul era cunoscut drept „la hanul cu
cârciumăreasa cea frumoasă”; de aici şi târgul care a apărut ulterior s-a numit „frumos”;
2. în acest loc se întâlnea Şefan cel Mare cu mama lui Petru Rareş, o negustoreasă frumoasă din
Hârlău;
3. moşia târgului afost în stăpânirea domniţei Ruxanda, fiica lui Petru Rareş, care era de o
frumuseţe rară, de unde moşiei, ai apoi târgului i s-a zis „moşia frumoasei” şi apoi „Târgul
Frumoasei”;
4. în acest ţinut aveau loc târguri frumoase de vite cornute şi porci ce atrăgeau negustori din ţările
vecine;
5. târgul era situat într-o zonă geografică foarte frumoasă, fiind înconjurat de păduri şi dealuri
acoperite cu flori; de la mediul natural plăcut, aşezarea a luat numele de „Târgul Frumos”.

Constantin C. Giurescu este de părere că numele aşezării se explică prin locul frumos în care
aceasta a fost întemeiată, într-o regiune de păduri, fâneţe şi vii. Despădurirea a schimbat treptat
aspectul locului, astfel încât doar numele târgului mai evocă plăcutul cadru de altă dată.

Bârladul, străveche vatră de cultură românească, a fost considerat printre primele aşezări din
Moldova. După unele informaţii din cronicile ruseşti, localitatea data din secolul al XII-lea, punct
de vedere îmbrăţişat de unii istorici români şi străini. Cu certitudine s-a dezvoltat, după slăbirea
dominaţiei Hoardei de Aur, la sfîrţitul secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea,
o aşezare pe valea Bârladului ca important centru comercial şi vamal, aşa cum o demonstrează
săpăturile arheologice şi, mai ale, documentele interne, emise în primele decenii ale secolului al
XV-lea, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (28 iunie 1401, 6 octombrie 1408), dar şi
documentele diplomatice (Tratatul de la Lublau din 1412 şi lista cu delegaţii la consiliul egumenic
de la Constanţa / Baden, datorată lui Ulrich van Richental, din 1415). Localitatea a prosperat sub
domnitorii Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, ceea ce a determinat fixarea Bârladului
ca centru vamal (1408) şi reşedinţă a Marii Vornicii a Ţării de Jos a Moldovei (prima jumătate a
secolului al XVI-lea) statut menţinut până în secolul al XVIII-lea. Dintre marii vornici unii vor
deveni domni, precum Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ghica sau mari cărturari precum
Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin ş.a. Dintre iluştii călători străini care au lăsat
informaţii preţioase despre demografie, structura socială, spiritualitatea ecleziastică, aspectul
edilitar al Bârladului medieval amintim pe episcopul Bandini (1646), diaconul Paul de Alep (1652),
Evilia Celebi (1657), Vito Pilutio Vignanelo ş.a. Membrii familiilor Sturdza, Miclescu, Palade,
Costachi, deţineau importante moşii în zona Bârladului şi dregătorii în stat. Numărul populaţiei a
crescut de la 5.000 delocuitori la începutul secolului al XIX-lea la 25.218, la sfîrşitul aceluiaşi
secol. Bârlădenii şi-au adus o contribuţie valoroasă la marele evenimente politice materializate în
formarea statului naţional România (1859), obţinerea Independenţei (1877) şi Marea Unire (1918).
Epoca modernă a avut consecinţe pozitive şi pentru oraşul Bârlad, sub aspect economic, social-
politic, dar mai ales cultural-edilitar. Bârladul secolului al XIX-lea, a dat două mari personalităţi
politice, legate de destinul noului stat român ce se făurea şi consolida : Alexandru Ioan Cuza (1820-
1873), primul domnitor al României moderne şi Manolache Costache Epureanu (1820-1880), fost
prim-ministru, ministru, diplomat, organizatorul Partidului Conservator. Se constiuia treptat şi o
intelectualitate care îşi va aduce o contribuţie importantă la crearea primelor instituţii de învăţământ
şi cultură, unităţi sanitare, structuri militare, politice şi juridice. Acum se pun bazele învăţământului
bârlădean : şcoli primare, gimnaziale şi liceale, dintre care se disting Liceul „Gh. Roşca Codreanu”,
provenit dintre care se disting Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, provenit din Clasul latin Codreanu
(1846), transformat în Gimnaziu (1858) şi Liceu (1864) ; Şcoala Normală (1870), fondat la
iniţiativa profesorilor Ioan Popescu, Ştefan Neagoe, ş.a. Se organizează sistemul sanitar după 1832
şi intră în funcţiune noul edificiu al “Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman”, graţie unui grup de
intelectuali bârlădeni, în frunte cu doctorul Constantin Codrescu, la 26 aprilie 1881; se întemeiază
primele tipografii (“Unirea”, Tipografia lui N. Catzafany, Tipografia lui Sigismund Munteanu,
Tipografia Comercială ş.a. ); se afirmă presa bârlădeană „Semănătorul” (1870-1876), „Bârladul”,
„Paloda”, „Vocea Tutovei”, etc. ; se impun reviste precum „George Lazăr” (1887), din iniţiativa
profesorului Solomon Haliţă, “Tribuna Pedagogică” şi „Îndrumări Pedagogice”, „Analele Spitalului
Bârlad şi Elena Beldiman” (1891-1911), „ Almanahul Palodei”, „Paloda literară” sub direcţia
poetului D. Nanu ; „Făt Frumos” (1904) revista grupului celor cinci scriitori (George Tutoveanu,
Dimitrie Nanu, Athanasie Mândru, Corneliu Moldovanu şi Emil Gârleanu), „Ion Creangă” (1908),
revistă iniţiată de cunoscuţii folclorişti Tudor Pamfile şi Mihail Lupescu, susţinuţi de Ioan
Antonovici şi George Tutoveanu ; prima revistă istorică din zonă Miron Costin (1913) ş.a.

Apar primele societăţi cultural-ştiinţifice, cercuri, cenacluri, precum Societatea literară, ştiinţifică şi
socială “Orientul” înfiinţat de un grup de elevi de la Liceul “Gh. Roşca Codreanu,” în frunte cu
Raicu Ionescu Rion şi Garabet Ibrăileanu (1887) ; Societatea ştiinţifică-literară “Stroe Belloescu” de
pe lângă Liceul Codreanu (1903); Societatea culturală “Academia Bârlădeană” (1915), fondată de
poetul George Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile şi preotul Toma Chiricuţă, societate care va
marca viaţa culturală a Bârladului peste cinci decenii. Apar filiale ale unor societăţi ce activau pe
plan naţional: “Societatea pentru învăţătura poporului roman” (1867) “Ateneul Român” (1885),
“Liga pentru unitatea culturală a românilor (1890); se întemeiază primele instituţii culturale:
Biblioteca publică (1906), iniţiativa unor intelectuali în frunte cu George Tutoveanu, care va fi
adăpostită în noul edificiu ctitorit de marele filantrop, profesorul Stroe S. Belloescu, Casa Naţională
(1909) muzeul (1914), ce va funcţiona în acelaşi edificiu, până la 1948, pinatoteca ş.a.Perioada
interbelică a însemnat un salt calitativ pentru România Reîntregită sub aspect economic, social-
politic, edilitar-cultural, diplomatic. Bârladul va profita de noile condiţii create de Marea Unire,
desăvârşind evoluţia anterioară şi deschizând noi posibilităţi de afirmare în context naţional. Se
dezvoltă învăţămîntul bârlădean (preşcolar, primar, gimnazial, liceal), alături de instituţii şcolare
prestigioase, mai vechi, precum Liceul “Gh. Roşca Codreanu “ şi Şcoala Normală “Regele
Ferdinand”, apar altele noi în funcţie de noile priorităţi economice : şcoli profesionale, licee
industriale şi comerciale de băieţi şi fete, liceu teoretic de fete ş.a. Publicistica bârlădeană capătă un
surplus de maturitate politică, vechile ziare politice şi-au încetat activitatea pentru a lăsa locul unor
publicaţii mai diversificate ca tematică, dar slujind cauzei naţionale : apărarea democraţiei şi
libertăţii. Se impun publicaţii politice („Tribuna Tutovei”, „Steaua Tutovei”, „Moldova”, „Secerea”
ş.a.), pedagogice („Tribuna Pedagogică”, „Însemnări Pedagogice”, „Duh nou”), istorice
(„Documente Răzăşeşti”, 1932, editor Virgil Caraivan), medicală („Însemnări Medicale”, 1932-
1937); presa literară („Florile dalbe,” 1919, „Graiul nostru”, 1925-1927, „Răzeşul”, 1926, sub
direcţia lui Virgil Caraivan; („Scrisul nostru”, 1929-1931, „Avânturi culturale”). Conitnuă
activitatea „Academia Bârlădeană”, sub conducerea lui George Tutoveanu, filialele „Ateneului”
bârlădean şi „Liga culturală”, Societatea ştiinţifico-literară „Stroe Belloescu” dar şi altele mai noi :
Asociaţia Studenţilor Tutovei „Al. Vlahuţă”, Asociaţia Casa Naţională de citire, Societatea
„Matematica bârlădeană”, Asociaţia absolvenţilor liceului Codreanu; instituţii culturale revigorate,
precum Casa Naţională „Stroe S. Belloescu” şi Muzeul; formaţii corale, instrumentale, de teatru,
dansuri, asociaţii sportive. Instaurarea regimului totalitar comunist, pe o perioadă de aproape cinci
decenii, a avut consecinţe deosebite şi asupra evoluţiei vieţii politico-adiministrative din această
parte a ţării. Desfiinţarea judeţului Tutova, integrarea în componenţa mai multor forme
administrative impuse de noile autorităţi (regiunea Bârlad, 1953-1956, regiunea Iaşi, 1956-1968,
judeţul Vaslui, din 1968 şi în prezent), cu momente de echilibru, dar şi disfunctualităţi a marcat nu
numai viaţa economică şi politico-socială, dar şi spiritualitatea acestor locuri. Au existat şi unele
elemente de progres (sporul demografic la peste 77.000 locuitori, modificările în structura socio-
economică, transformarea localităţii într-un centru industrial-comercial, prin înfiinţarea unor mari
întreprinderi economice: I.R.B., I.E.P.A.M., Abrazive, Vigonia, ş.a. ; apariţia unor noi cartiere,
aplicarea unui plan de sistematizare, care a contribuit la modernizarea urbei prin construirea unor
noi obiective social-culturale: grădiniţe, şcoli, spitale, policlinici, Gara feroviară, Poşta, Casa de
Cultură, etc.), dar în acelaşi timp, nu pot fi trecute cu vederea marile deficienţe generate de un
regim totalitar, demagogic, dogmatic, autoritar, centralizat, cu o falsă democraţie în respectarea
drepturilor omului şi valorificarea potenţialului uman. Neluarea în consideraţie a vechii zestre
edilitare a Bârladului a dus la fenomenul de standardizare a construcţiilor şi pierderea personalităţii
care dădea farmecul boemei bârlădene. Cultura bârlădeană a traversat o perioadă dificilă
contorsionată de un anumit orizont şi contact cu vitalitatea culturii occidentale şi valorile
democraţiei reale.
După evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care au dus la prăbuşirea regimului
comunist, s-au deschis noi oportunităţi pentru România, pe calea democraţiei şi progresului. Aceste
transformări au devenit treptat vizibile şi pentru spiritualitatea acestei zone sudice a Moldovei,
Bârladul reluîndu-şi locul printre localităţile care, la bogata zestre culturală, a adăugat realizările
prezentului. S-au înfiinţat Fundaţia culturală “Dr. C. Teodorescu”, Societatea culturală „Al .I.
Cuza”, Societatea culturală „Renaşterea Tutoveană”, Fundaţia pentru reînfiinţarea judeţului Tutova,
Asociaţia luptătorilor în revoluţia din decembrie 1989, Fundaţia Creştin Ortodoxă „Sf. Nicolae”,
Fundaţia de artă „Sf. Luca”, Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”, secţiunea Bârlad, Fundaţia
cultural-umanitară „Dr. Clara Constantinescu”, ş.a. Şi-au intensificat prezenţa instituţiile de cultură
din municipiul Bârlad: Biblioteca „Stroe S. Belloescu”, Muzeul „Vasile Pârvan, Teatrul „Victor Ion
Popa”, Casa de Cultură „George Tutoveanu”; a sporit numărul tipografiilor, editurilor, librăriilor; s-
au înfiinţat posturi de radio şi televiziune private. Nu au lipsit nici performanţele sportive în cadrul
Clupului Sportiv Şcolar şi la echipele de seniori Asociaţia „Rulmentul” profilată pe rugby şi fotbal.
Principalele manifestări culturale se desfăşoară sub egida Primăriei municipiului Bârlad, în cadrul
„Zilelor Al. I .Cuza” (18-20 martie), a „Zilelor Culturale ale Bârladului” (luna mai), Festivalul Verii
(luna iulie), Sărbătoarea Toamnei (septembrie-octombrie), Ziua Palatului Comunal (21 octombrie ),
Târgurile de Crăciun şi de Paşti, numeroase alte manifestări culturale şi sportive locale. Bârladul a
avut, pe parcursul celor şapte secole de istorie, o viaţă bogată şi variată, impunându-se prin
vechime, dezvoltare economică, dar mai ales culturală, ca unul dintre cele mai importante centre
spirituale ale Moldovei, un adevărat „Weimar „cum îl definea criticul George Călinescu. Nu trebuie
uitat faptul că Bârladul a contribuit într-o măsură destul de mare la crearea sau găzduirea unor
talente literare care au îmbogăţit patrimoniul scrisului românesc (N. D. Cocea, George Diamandi,
Elena Farago, George Ivaşcu, Corneliu Moldovanu, George Pallady, Mircea Pavelescu,V. I. Popa,
George Tutoveanu, G.G. Ursu, Al. Vlahuţă ş.a.). În decursul a peste 140 de ani (1870-2012) au
apărut circa 180 de ziare locale la care au colaborat mari personalităţi culturale (V. Alecsandri,
Dimitrie Anghel, George Bacovia, I.L.Caragiale, Nichifor Crainic, Ion Creangă, Gala Galaction,
Emil Gârleanu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Minulescu, Vasile Pârvan, Mihail
Sadoveanu, Alexanru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, A.D. Xenopol ş.a.).
Zestrea culturală a plaiurilor bârlădene este de-a dreptul impresionantă, raportată la potenţialul
demografic şi economic : 25 de academicieni, unii savanţi recunoscuţi pe plan internaţional
(Dumitru Bagdasar, Paul Bujor, Miltiade Filipescu, Gh. Ghibănescu, Gh. Ivănescu, Ion Juvara,
Scarlat Longhin, Vasile Pârvan, Al. Philippide, Gh. Plăcinţeanu, Ştefan Procopiu, Vasile Răşcanu,
Gh. Taşcă, Al. Vlahuţă, Barbu Zaharescu, ş.a.), 45 de generali (Gh. Berdan, Henric Cihoski, Gh.
Naumescu, Gh. Negrescu, C. Vasiliu Răşcanu, Silvestru Palade, Costache Mândru, N. Mastacan,
Eugen Bantea, C. Ucrain, etc. ), 160 de cadre universitare şi cercetători, peste 60 de scriitori, 40 de
artişti plastici, unii de talie naţională şi europeană (Petre Bulgăraş, N.N. Tonitza, Ion Dimitriu
Bârlad, Stavru Tarasov, Marcel Guguianu, Cornel Vasilescu ş.a.), 4 compozitori (Gh. Cucu, Eugen
Bulbuc, Paul Jelescu, Vasile Donose), 12 folclorişti şi etnografi deosebiţi de apreciaţi pentru
contribuţia adusă în acest domeniu (Tudor Pamfile, Virgil Caraivan, Mihai Lupescu, Simion
Teodorescu-Kirileanu, Iuliu Al. Zanne ş.a.); nu lipesc nume de politicieni şi diplomaţi de renume
(Al. I. Cuza, Manolache Costache Epureanu, Constantin Diamandi George Diamandy, ş.a,), înalţi
prelaţi ai bisericii (episcop Iacov Antonovici), filantropi (fraţii Gheorghe şi Nicolae Roşca
Codreanu, Stroe Belloescu, Ion Chiricuţă, Marcel Guguianu, C. Tedodorescu ş.a.), actori, regizori,
interpreţi de operă (Nicolae Brăescu, Emilia Guţeanu Alexandrescu, C. Nastea-Cerchez, D.
Popovici-Bayreut), instrumentişti (Emil Bâclea – fagotist, Nicolae Cocea – violoncelist), sportivi de
performanţă mondială (Alexandru Bizim, Smaranda Brăescu, Constantin Zahei, Nicolae Rainea,
Titi Aur, Andreea Răducan etc.). La Bârlad, fap unic, probabil, şi în lume s-au născut doi şefi de
stat ai României – Alexandru Ioan Cuza şi Gheorghiu-Dej – precum şi un prim-ministru –
Manolache Costache Epureanu. Zestrea culturală a zonei trebuie minuţios cercetată, pentru a
scoate, în continuare la lumină, diamantinele valori, trecute uneori sub vălul nemeritat al uitării, cu
care ne identificăm în spaţiul naţional şi european. Generaţia de azi de cercetători, pornind de la
impresionantul tezaur pe care ni l-au lăsat înaintaşii, are un rol desosebit de a ciopli treptele
Viitorului unei Românii în care toţi românii să se simtă ACASĂ !!!
VASLUI

Cercetările arheologice au demonstrat că teritoriul oraşului Vaslui

a fost locuit din cele mai vechi timpuri, incă din comuna
primitivă. Materialele descoperite atestă prezenţa unei populaţii
stabile incepand din neolitic pană in epoca migraţiilor.

Primele forme de viaţă umană pe teritoriul judeţului Vaslui sunt

atestate prin numeroase vestigii arheologice incă din perioada paleoliticului, prin urme de cultură materială (unelte
primitive din piatră, os, lemn) scoase la iveală in peste 12 staţiuni arheologice (Tarzii şi Curteni, Dăneşti, Tăcuta,
Banca, Zorleni, Şuletea, Epureni, Huşi, ş.a.).

Saltul calitativ inregistrat in neolitic, indeosebi in domeniul pefecţionării uneltelor şi al formelor de organizare
socială, este ilustrat şi de evoluţia comunităţilor omeneşti de pe teritoriul judeţului Vaslui. Numeroase aşezări din
epoca bronzului răspandite in deosebi pe văile Prutului, Barladului şi ale afluenţilor lor, atestă o vieţuire relativ
densă a unor comunităţi sedentare practicand cu precădere cultivarea pămantului, creşterea animalelor şi
meşteşugurile.

Cu toate dificultăţile provocate de migratorii care s-au perindat secole de-a randul pe teritoriul patriei noastre şi
care se aflau intr-un stadiul inferior de dezvoltare, daco-romanii işi vor continua existenţa in vatra Daciei,
numeroase dovezi arheologice, numismatice, epigrafice descoperite şi pe teritoriul judeţului Vaslui atestand o
vieţuire neintreruptă.

Popularea zonei in feudalism s-a făcut in funcţie de condiţiile istorice, precum şi de terenurile agricole, sursele de
apă şi căile de comunicaţie. Loc de popas si adăpost pe drumul comercial dintre Hălici si Dunăre, care făcea
legătura dintre cetăţile de pe ţărmul Mării Negre şi cele de la Marea Baltică, unul dintre cele mai vechi targuri din
Moldova, dar şi una din aşezările medievale de seamă ale Moldovei, alături de Suceava, Roman sau Siret, targul
Vasluiului işi afirma importanţa atat pe tăramul comercial, cat şi pe acela politic şi strategic.

Pe meleagurile vasluiene, aflate la răscrucea unor importante

drumuri comerciale care coborau pe văile Siretului şi Barladului
spre Dunăre şi cetăţile de la Marea Neagră primele targuri sunt
atestate documentar din secolul al XII-lea. Prima menţiune scrisă
despre existenţa unor localităţi urbane in judeţul Vaslui este aceea
din 1174, referitoare la oraşul Barlad, acesta fiind unul din cele mai vechi oraşe romaneşti din această zonă a ţării.

Vasluiul, oraşul de la confluenţa Barladului cu Racova, reşedinţa de astăzi a judeţului, apare menţionat in cronicile
străine in a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar in documentele interne la 1423.

incepand cu secolul al XIV-lea, aceasta aşezare face parte din categoria targurilor cu o populaţie care a variat
foarte mult de-a lungul secolelor. Astfel, in secolul al XV-lea targul de pe Vaslui a ajuns de prim rang, cu o
populaţie ce se apropia de cea a Iaşului.

Aşezarea centrală a Vasluiului, in inima ţării romaneşti a Moldovei, a făcut din această zonă locul unor puternice
bătălii pentru apărarea independenţei patriei. Astfel, la 1450, in pădurile Crasnei, la circa 15 km sud de Vaslui,
oştile moldoveneşti conduse de Bogdan al II-lea, alături de care se afla şi fiul acestuia, Ştefan, viitorul domn, au
repurtat o frumoasă victorie impotriva oştilor polone invadatoare.

Vasluiul este atestat documentar din anul 1423, fiind menţionat

prima dată in documentul de cancelarie domnească din vremea lui
Alexandru cel Bun. In anul 1470 a devenit reşedinţa domnească a
lui Ştefan cel Mare, importanţa sa creşte considerabil din anul
1490, cand Ştefan cel Mare ii acorda mari privilegii,
reconstruieşte Curtea Domnească şi construieşte in amintirea bătăliei de la Podul Inalt, spre veşnica amintire, o
frumoasă biserică.

Un hrisov de la 1491 ilustrează preţuirea de care s-a bucurat Vasluiul in timpul domniei sale, numit de el "targul
nostru", cand domnitorul dăruieşte Vasluiului 17 sate. In pămantul de margine au fost sădiţi atunci zece stejari şi
un frasin, in trunchiurile cărora, mai tarziu, meşteri pricepuţi au incrustat insemnul Moldovei - capul de bour.

După moartea marelui voievod, oraşul Vaslui decade. Curtea Domnească se ruinează, populaţia luptă pentru
păstrarea privilegiilor. Targul Vasluiului rămane o aşezare liniştită, peste care au trecut hoardele tătare şi turcii,
distrusă şi apoi renăscută, nu la faima de odinioară de care amintesc documentele.
Indeletnicirile, care le-au adus faima pe vremuri vasluienilor, au fost albinăritul şi pescuitul. Două scrisori către
negustorii din Braşov, una datată 1641, alta 1650, amintesc despre mierea, ceara şi peştele ce erau la mare căutare
in ţinutul de peste munţi. Oamenii acestor pămnturi ale Moldovei, numai deal si vale, au fost iscusiţi cioplitori in
piatră, ţesători, fierari.

In 1939 abia, aşa cum apare entuziast in Gazeta Vasluiului, o

publicaţie a vremii, apare un inceput de industrie, prin construirea
unei topitorii de canepă.

Dezvoltarea Vasluiului ia amploare cu adevărat in anul 1968,

cand oraşul devine capitala judeţului Vaslui. in 10 ani populaţia creşte de la 19.820 la 45.000 de locuitori in 1978,
astfel că in anul 1979, Vasluiul capătă statutul de municipiu.

In anii '80 economia oraşului Vaslui se dezvoltă, trecand printr-un proces de industrializare in diverse domenii:
industria constructoare de maşini - ventilatoare şi reductoare, rulmenţi, industria chimică - fire poliesterice,
industria materialelor de construcţii, lemnului, textilă şi a confecţiilor, alimentară.

După căderea comunismului, industria decade, economia avand un caracter preponderent agrar; activitatea
economică s-a restrans substanţial la societăţile cu profil alimentar (preparate din carne, lapte şi produse de
panificaţie) şi textil.

Miercuri, 26 Ianuarie 2011 08:01

ISTORIC

Târgul Râmnicului a fost menit a fi o simplă vamă la hotarul dintre Moldova şi

Ţara Românească, o haltă de schimbat caii şi hrănit echipajul, pe drumul cel
mare spre Dunăre şi, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, oamenii s-au
strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ştefan („Piatra”) şi
cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”. Au rezistat astfel masacrelor,
distrugerilor, jafurilor, molimelor, incendiilor şi cutremurelor. O existenţă pe
muchie de cuţit! La început, puterea unui judecător sau judeţ se întindea de
obicei peste satele unei singure văi. De aceea, judeţele cele mai vechi –
printre care şi Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.
Istoricii spun că prima menţiune documentară a aşezării noastre este legată
de privilegiul comercial acordat de Vlad Dracul la 8 septembrie 1439
negustorilor din Polonia, Galiţia şi Moldova.
În vremea lui Ştefan cel Mare, Râmnicul este teatrul unor confruntări ce
aveau la bază interese politice legate de orientarea pro sau antiotomană a
celor trei state româneşti. În 1909, Nicolae Iorga declara: „Ştefan cel Mare
nu încapea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care făcea politică
turcească pentru că aceasta era singura politică pe care putea să o facă,
având numai cetăţi de-ale turcilor pe amândouă malurile Dunării. Bătălia se
dă la cursul apei. În această luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului
şi acolo a câştigat Ştefan biruinţa care l-a ajutat să gonească pe Radu şi să
intre în cetatea Bucureştilor”. În amintirea acestei victorii a ridicat Ştefan, la
1474, o biserică de piatră ce a rezistat până la finele celui de-al XIX-lea veac.

De-a lungul veacurilor, Râmnicul figurează pe hărţile diverşilor cartografi

străini. La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazu, oastea ţării Româneşti este
înfrântă lângă Râmnicu Sărat şi pe malul Buzăului de oştenii domnului
Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni şi tătari.
Târgul Râmnicului avea schimburi economice cu Braşovul, Brăila, cu oraşe
din Moldova şi de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania
este documentată şi de descoperirea unor monede ungureşti găsite în
mormintele din acea vreme, morminte ce aparţineau unui întins cimitir situat
în zona centrală a oraşului la răscrucea dintre străzile Victoriei şi Cuza-Vodă,
dar şi într-un cimitir aflat sub fortificaţia de sfârşit de sec. XVI, în zona
bisericii „Adormirea”.
Pivniţele descoperite cu prilejul diverselor săpături arheologice ori cu ocazia
demolărilor din anii ’80 ai veacului din urmă dovedesc avântul comerţului la
Râmnicu Sărat.
La finalul veacului XVII, între 1691 şi 1697, Mihail Cantacuzino ridică la
Râmnic o biserică înconjurată de ziduri, incadrată ulterior de specialişti în
aşa-numitul stil brâncovenesc. Sunt de admirat frescele şi ciopliturile în piatră
ale ancadramentelor şi coloanelor.
În perioada modernă şi contemporană, oraşul s-a transformat profund. În
timpul Regulamentului Organic s-au fixat şase bariere: drumul Jidenilor,
drumul Tăbăcarilor, drumul Buzăului, drumul Brăilei, şoselele Puieşti şi
Focşani.

În 1862, oraşul Râmnic devine capitala judeţului Râmnicu Sărat, privilegiu de

care până atunci se bucuraseră Focşanii Munteni.
După ce Râmnicul devine reşedinţă de judeţ, peisajul urban începe să se
modifice. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi
străzi, se înalţă primele clădiri administrative. Cu alte cuvinte, oraşul începe
să fie sistematizat, centrul său căpătând un aspect european. Periferia
crescută haotic continuă să existe în mizerie şi întuneric, în aşteptarea unor
vremuri mai bune. Modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri
primari, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură:
Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu
Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu,
Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu şi alţii.
Gara, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul Comunal, Cazarma de
Infanterie, Şcoala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de
Cultură sunt clădirile ce au reţinut în cele mai multe rânduri atenţia
fotografilor. Probabil că ele au marcat şi marchează în continuare (cele care
au rămas în picioare) identitatea oraşului nostru. Unele din aceste clădiri se
constituie în veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne şi
contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile vremii. Ele au răzbit
şi luptele estetice, şi comunismul, şi modele schimbătoare.
De la combinaţia de origine bizantină a pietrei cu cărămidă aparentă,
specifică staţiei feroviare, la eleganţa franceză a Palatului Administrativ, de la
sobrietatea cazarmei Regimentului de Dorobanţi, la pitorescul bucolic al
Teatrului Comunal, ochiul anonim şi neastâmpărat al fotografului a fost în
mod irezistibil atras de originalitatea şi frumuseţea acestor construcţii. Cei
care, în diverse momente din trecut, au aşezat aparatul fotografic în faţa
acestor înfăptuiri arhitectonice, au simţit nevoia să transmită şi altora – iconic
– efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.
În 1881, oraşul a fost conectat la reţeaua feroviară naţională, prin calea
ferată Buzău-Mărăşeşti. Ulterior, în dreptul oraşului, linia ferată va suferi o
modificare în vederea aducerii mai aproape de oraş a gării.

Ultimele decade ale veacului XIX au fost benefice din punct de vedere
edilitar. Se trasează bulevarde (Justiţiei, Gării, Cuza), se înfiinţează cimitirul,
se trasează grădina publică, se pavează principalele străzi, se ridică imobile
administrative, şcoli etc. În acele vremuri, oraşul era împărţit pe culori:
albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roşu în centru (mahalaua Vatra),
galben în sud (mahalalele Pităreasa şi Erculeşti). La cumpăna veacurilor,
Râmnicul avea în jur de 13 000 de locuitori. Regele Carol vizitează judeţul în
1901, cu prilejul unor manevre militare. În primăvara anului 1907, oraşul a
fost teatrul luptei dintre răsculaţi şi armată. Din punct de vedere industrial, la
începutul secolului XX, Râmnicul avea o fabrică de săpun şi câteva ateliere
meşteşugăreşti, iar din 1913 o distilerie de petrol, devenită rafinăria „Venus”.
În Primul Război Mondial, infanteriştii Regimentului 9 Dorobanţi şi-au lăsat
oasele pe câmpurile de bătaie de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.
Epoca interbelică aduce o efervescenţă culturală nemaiîntâlnită. Presa ia
avânt, râmnicenii având la dispoziţie publicaţii ca: Foaia Râmnicului, Tribuna,
Alarma, Gazeta liberă, Ecoul, Cuvântul Nostru, Machina, Lumina, Analele
Râmnicului, Glas tânăr s.a. Pe străzile oraşului se intersectau oameni ca
Octavian Moşescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelas Chircu, Al. I.
Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu,
Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.
După Al Doilea Război Mondial, viaţa socială şi culturală dau înapoi, iar
judeţul Râmnicu Sărat dispare – în 1950 – de pe hartă, odată cu toate
celelalte judeţe. Oameni valoroşi precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu,
Dumitru Roşescu, vor cunoaşte închisorile politice.
Schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma
căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a
însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi
apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite
simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în
„Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine
din anii ’50. De pe faţada şcolii Primare Nr. 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare
stema regală; este amplasat în schimb – în faţa şcolii – un monument
sovietic cu secera şi ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din grădina
publică (1948) şi se construieşte Teatrul Muncitoresc, la întretăierea străzilor
Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) şi Amurgului (fosta Elisabeta Doamna),
actuala Casă de Cultură. Este înlăturat, din faţa Prefecturii, bustul lui Alecu
Tătăranu, fost prefect liberal la sfărşitul secolului XIX. În locul său va fi
aşezat un mic monument dedicat răscoalei din 1907. Se dorea anularea
memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, înculcarea unor mentalităţi
în conformitate cu ideologia oficială. Modificarea toponimiei urbane venea şi
ea în sprijinul influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui vechi
oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri şi valori.
Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a
memoriei locului respectiv.
În deceniile şase şi şapte, oraşul evoluează lent, iar din anumite puncte de
vedere, regresează. Anii ’60 aduc primele "cutii de beton" (blocuri) la
Râmnic. Tot în deceniul şapte se conturează platforma industrială, în
mahalaua sârbească, dincolo de calea ferată. Pe harta oraşului apar
intreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria
de fontă ş.a.m.d.
Anii ’70 şi ’80 mobilează târgul de altădată cu paralelipipede de beton, în
cartierele Piaţa Halelor, Costieni, Zona Pod şi în apropierea staţiei feroviare.
Pe străzile Victoriei, Toamnei, Primăverii, Ferdinand (C-tin. Dobrogeanu
Gherea), M. Kogălniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX şi
XX, iar ăn locul lor răsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau să
locuiască „oamenii noi”, creaţi de regim.

Profesor Razvan Chirac

Heraldică râmniceană

Stema fostului judeţ Râmnicu Sărat poate fi văzută şi

astăzi. Ea se păstrează pe frontispiciul unei clădiri aflate pe
bulevardul Elena Cuza, acolo unde cei mai în vârstă spun
că se afla "bariera Focşani". Această stemă constituie un
element decorativ şi pe faţada Colegiului Naţional "Al.
Vlahuţă" dar poate fi văzută şi la Muzeul municipal, ca
dublu ornament pe cişmelele care au funcţionat multă
vreme în oraş.
Stema impresionează prin simplitatea sa, prin evidenţierea
unui simbol şi anume calul. Calul este reprezentat în plin efort, în deplasare
de la dreapta la stânga. Acesta prin încordarea sa aminteşte peste timp de
tenacitatea locuitorilor acestor ţinuturi, care au învins multe obstacole.
Scutul stemei are formă aproximativ ovală şi este încununat cu cinci
creneluri. Simbolul central - calul - sugerează activitatea de bază a
locuitorilor judeţului. Aceasta, la timpul respectiv era creşterea animalelor
având în vedere marile întinderi ocupate cu ierburile stepei în câmpie dar şi
de păşunile şi fâneţele din zona de deal şi de munte.
Sub simbolul centra sunt reprezentate într-o formă îngemănată literele ce
constituie iniţialele oraşului, adică "R" şi "S".
Pentru a evidenţia motivul pentru care apare pe stemă calul vom face o
scurtă incursiune în istoria creşterii animalelor în judeţul Râmnicu Sărat şi în
particular a calului.
Judeţul Râmnicu Sărat de la constituirea sa a devenit renumit pentru
valoarea capitalului animal şi în special prin creşterea cailor, a căror faimă a
depăşit graniţele ţării.
În "Analele statistice ale Ţării Româneşti", întocmite de Marţian în 1960, se
găseşte un raport al comisiilor agricole din Muntenia, care tratează situaţia
agricolă a judeţului Râmnicu Sărat, pe atunci Slam Râmnic.
Până 1840 dezvoltarea agriculturii era împiedicată de lipsa relaţiilor
comerciale cu statele care aveau nevoie de produse agricole.
Producţia era destinată în special consumului intern care cu siguranţă era
redus.
Zootehnia, spre deosebire de producţia de cereale, se prezenta mai bine.
Raportul arată că "ţinuturile Râmnicului erau pline de vite din toate speciile".
Vestiţii cai de Râmnic, datorită calităţii lor, deveniseră principalul produs de
export al judeţului. Astfel se explică şi prezenţa pe stema judeţului a unui cal.

În mediul montan se creştea un cal special "buestraş" iar şesul era locul unde
se creştea un cal pentru tracţiune dar şi turme de oi din speciile ţigaie şi mai
ales spancă.
Turcii cerea ca tributul să se achite, între altele şi din vestiţii cai de Râmnic.
În târgurile săptămânale de vite din Râmnicu Sărat şi de la Plaineşti,
proprietarii cailor se întrecea ca într-o expoziţie. Caii erau împodobiţi cu
harnaşamente confecţionate în atelierele oraşului din strada Braşoveni. Bine
îngrijiţi, caii constituiau mândria râmnicenilor.
În "Almanahul Râmnicului" din 1933 a fost prezentată şi situaţia efectivelor
de animale din judeţ. Efectivele de cabaline au fost categorisite în armăsari,
cai, iepe şi tineret. Din situaţie rezultă că femelele care asigurau
reproducerea au scăzut numeric de la 10548 capete, în 1929 la 10294 în
1930. La tineret se înregistra o situaţie catastrofală. De la 5522 exemplare
existente în 1929, se ajunsese în 1930 doar la 2310 capete.
Din almanah aflăm că în 1933 mai exista doar o singură herghelie în judeţ.
Aceasta aparţinea lui Menelaş Chircu, filantrop şi om cu multiple preocupări
culturale, supranumit ultimul mare boier al Râmnicului. Acesta s-a aflat în
fruntea grului care a luat iniţiativa ridicării bustului lui Alexandru Vlahuţă.
Biograful acestuia, Teodor Baciu, în lucrarea "O viaţă aleasă" ne-a lăsat
pagini de o rară frumuseţe în care relevă marea dragoste a lui Menelaş
Chircu pentru cai. Herghelia acestuia se afla la Vâlcele. În 1906 la expoziţia
naţională a obţinut medalia de aur. După război la expoziţia din 1923/1924 a
obţinut din nou medalii pentru creşterea cailor şi oilor.
Împreună cu Vlahuţă, cu Delavrancea sau pictorul Nicolae Grigorescu, pe caii
oferiţi de el, boierul Menelaş Chircu, colindau văile Râmnicului şi Câlnăului,
unde aveau legate prietenii cu familiile boiereşti din Valea Sălciei sau din
Valea lui Lalu.
Excursiile din munţii Râmnicului, Buzăului şi Vrancei le făcea însoţit de 15-20
de prieteni. Din Râmnic toţi plecau călări, pe cai micuţi de munte oferiţi de el.
El punea de regulă şaua pe favorita sa o iapă albă numită Ispita.
Au urmat pentru caii râmniceni ani şi mai grei, anii celui de-al II-lea război
mondial, timp în care efectivele de cai au scăzut din cauze uşor de înţeles.
Creşterea numărului de cai după terminarea războiului n-a fost de durată
prea mare.
Încheierea cooperativizării agriculturii în 1962 a însemnat declinul creşterii
cabalinelor care în câţiva ani s-a transformat într-o catastrofă.
A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol ca acest animal
credincios şi curat ca o lacrimă să reintre în atenţia oamenilor acestor locuri.
Astăzi este o plăcere să vezi în oborul Râmnicului, numeroşi cai frumoşi şi
puternici, parcă coborâţi de pe vechea stemă a Râmnicului, care concurează
ca preţ şi avantaje cu autovehiculele.
Prof. drd. Voicu Mihail

Stema municipiului

Pecetea sau stema oraşului reprezenta un scut tăiat de

o fascie undată, din argint. În câmpul superior, pe
albastru, o biserică veche, moldovenească, din argint,
în profil spre stânga, cu un singur turn şi aşezată pe o
terasă verde. În câmpul inferior, pe roşu, două săbii
încrucişate, din argint, cu gărzile negre, în jos. Scutul
timbrat, cu o coroană din argint cu cinci turnuri.
Biserica amiteşte străvechea ctitorie a lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt (pe locul ei se află acum biserica
"Cuvioasa Paraschiva"), fâşia undată - apa Râmnicului,
iar săbiile simbolizează luptele ce s-au purtat, de-a lungul veacurilor, în
împrejurimile oraşului (1473 Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos,
15 august 1601 (după uciderea lui Mihai Viteazu) oastea ţării Româneşti şi
moldovenii conduşi de Simion Movilă şi sprijiniţi de poloni şi tătari, 31 iulie
1789 ruşii conduşi de generalul Suvorov şi turcii).

Ştefan Voievod, căruia i-a oferit mai multe ţinuturi din sudul Moldovei, între care şi „oraşul Tecuci,
cu tot ocolul….”. In secolul al XV-lea documente privitoare la oraş mai avem : din 3 iulie 1460 într-
un document emis de Ştefan cel Mare prin care stabileşte ca negustorii lipoveni, care vor trece
postavuri în Ţara Românească, să plătească „şi la vama din Tecuci, câte 2 zloţi de la fiecare car”.
La 1466 numele localităţii apare menţionat în „Letopiseţul Moldovenesc” scris de călugării de la
Mănăstirea Putna.
După victoria de la Podul înalt din ianuarie 1475, Ştefan cel Mare i-a fugărit pe turci pînă la
lonăşeşti, peste Siret şi s-a odihnit cu oastea sa, vreme de trei zile, „la movila cea mare a
Tecuciului” (Grigore Ureche).
Începînd cu secolul al XVI – lea documentele privitoare la tîrgul Tecuciului încep să fie mai
bogate, astfel încît în anul 1549 Tecuciul ocupa locui patru în comerţul Moldovei cu Braşovul.
C. Negruzzi menţionează intr-un articol din anul 1564 că în apropierea Tecuciului ar fi avut loc
întîlnirea soliei boierilor moldoveni cu Alexandru Lăpuşneanu.
La insistenţele vornicului Motoc de a renunţa la tronul Moldovei, domnul repus în drepturi de turci
ar fi răspuns categoric „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”
La 10.iunie.1587 la Tecuci s-a oficiat căsătoria lui Vlad, nepotul domnitorului Moldovei, Petru
Şchiopul, cu Velica, fiica lui Ivan Norocea din Răzvad.
La nunta făcută „cu multă cheltuială şi jocuri ” şi la care s-au adunat „până la trei mii de oameni ” a
participat şi Mihnea Voda, domnitorul Ţării Româneşti (Grigore Ureche).
La începutul secolului al XVII-lea, avem prima menţiune în limba română, intr-un zapis de vânzare
a satului „Ţiganei, ce se chiamă la Dimaci” din ţinutul Tecuciului, unde întâlnim numele a doi
preoţi, Zaharia şi Tatu.
Misionarul catolic Marco Bandini precizează că la Tecuci, aşezare situată „într-un loc frumos „, şi
cu ” pământ foarte producător de grâu şi vin „, „casele schismaticilor (ortodocşilor) sunt în număr
de 500, cu 4000 de locuitori şi trei biserici făcute din lemn”.

Istoric Tecuci – Secolul alXV-lea

1435, sept. 1 – Iliaş voievod anunţă printr-o scrisoare pe Vladislav, regele Poloniei, că s-a împăcat
cu „iubitul său frate”, Ştefan Voievod, căruia i-a oferit mai multe ţinuturi din sudul Moldovei, între
care „şi oraşul Tecuci, cu tot ocolul…”
1460, iul. 3 – Un document emis de Ştefan cel Mare stabileşte ca negustorii lioveni – care vor trece
postavuri în Ţara Românească – să plătească, şi la vama din Tecuci „câte 2 zloţi de la fiecare car”.
1466 – Numele localităţii apare menţionat în „Letopiseţul moldovenesc” scris de călugării de la
mănăstirea Putna.
1475, ian. – Ştefan cel Mare – după ce i-a fugărit pe turcii învinşi la Podul înalt până la Ionăşeşti
peste Şiret – s-a odihnit cu oastea sa, vreme de trei zile, „la movila cea mare a Tecuciului”
(Grigore Ureche).
1476 – Aşezarea a fost jefuită de către turci. …citeste intregul document.

Istoric Tecuci – Secolul alXVI-lea

1504 – Din Tecuci se efectuează un transport cu mărfuri la Braşov.
1507, febr. 22 – Bogdan voievod întăreşte slugii sale Mircea Virte „un sat la Tecuci, la Salce, unde a
fost Iliaş, mai sus de hotarul târgului Tecuci„, cumpărat cu 150 zloţi de la Isaico.
1538 – Cu ocazia expediţiei în Moldova a sultanului Soliman Magnificul, turcii şi tătarii au
pricinuit pagube mari Tecuciului.
1549 – Tecuciul ocupa locul patru în comerţul Moldovei cu Braşovul, efectuând 22 transporturi de
mărfuri în acest oraş din Transilvania.
1551 – Expedierea de mărfuri spre Braşov se intensifică, Tecuciul ocupând locul al treilea între
celelalte aşezări ale Moldovei.
1564 – în dumbrava Drăgăneştilor, din apropierea Tecuciului, se crede că ar fi avut loc întâlnirea
soliei boierilor moldoveni cu Alexandru Lăpuşneanu. La insistenţele vornicului Motoc de a renunţa
la tronul Moldovei, domnul – repus în drepturi de turci – ar fi răspuns categoric: „Dacă voi nu mă
vreţi, eu vă vreau !” ( C Negruzzi ).
1574 – După uciderea Iui Ioan Vodă cel cumplit de către turci, tătarii se năpustesc şi asupra
Tecuciului devastându-l.
1577, mart. 16 – Petru Şchiopul întăreşte „lui pan Albul” stăpânirea peste „satul Cămileşti, pe
Bârlad, mai jos de târgul Tecuciului„, reînnoind atunci şi hotarul dintre moşia târgului şi satul
menţionat. …citeste intregul document.

Istoric Tecuci – Secolul al XVII-lea

1602, mart. 25 – în localitate a fost redactat în limba română un zapis de vânzare a satului „Ţiganei,
ce se chiamă la Dimaci”, din ţinutul Tecuciului. în acest document, ce marchează consacrarea
scrisului în propria limbă, se întâlnesc numele şoltuzului Ivan Pătacăi, a preoţilor Zaharia şi Tăta,
precum şi a negustorilor de aici: Andone, Oance şi Ion Băican. iul. / aug. – Radu Şerban alungând
pe Simion Movilă din Ţara Românească, pătrunde în Moldova şi arde Tecuciul.
1616, ian. – Prinţul polon Korecki, care-I susţine pe tânărul domn al Moldovei Alexandru Movilă,
se află la Tecuci, despre care nobilul francez Charles de Jopecourt precizează că este un „oraş de
graniţă destul de bun spre a-i aţine calea lui Ştefan” [Tomşa al II-lea, n. n.) care, cu sprijin din Ţara
Românească vroia să-şi recucerească tronul. …citeste intregul document.

Istoric Tecuci – Secolul al XVIII – lea

1704, apr. 12 – Clucerul Constantin Zbera împreună

cu târgoveţii bătrâni măsoară locul vel vornicului Iordache Ruset din hotarul târgului Tecuci,
partea din jos, dăruit acestuia de domnul Moldovei, precum şi alţi 450 stânjeni cumpăraţi de la
logofătul Ioniţă Tălăbescu.
dec. 13 – Mihai Racoviţă întăreşte vornicului I. Ruset stăpânirea peste moşia Bosânceşti, aflată la
nord de Tecuci.
1708, aug. 24 – Mihai Cehan Rahoviţă, domnitorul Moldovei, comunică căpitanilor, hotnogilor şi
stegarilor din ţinutul Tecuciului că l-a înlocuit pe Pascal cu Stamate Gheuca pe care 1-a făcut
căpitan mare.
1711, ian. 24 – Iarmarocul Sânzienilor de aici este amintit şi în „Cronica Ghiculeştilor”.
iul. / aug. – După înfrângerea moldovenilor, la Stănileşti, oraşul a fost devastat şi trecut prin foc de
către tătari. Cea mai mare parte a locuitorilor săi s-au retras la Nicoreşti.
1716, sept. – „Apele mari […] au înecat multe dobitoace şi oameni”.
– Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” precizează că „târguşorul Tecuci” – care
este „scaunul sărac a doi pârcălabi” – „nu are ziduri”. …citeste intregul document.

Istoric Tecuci – Secolul al XIX – lea

1801/ 1802 – în partea de SE a târgului, pe malul stâng al Bârladului, se întemeiază satul Slobozia

Cernicari.
1802, oct. – Puternicul cutremur de pământ, produs în zona Vrancei, cauzează numeroase stricăciuni
clădirilor mai înalte.
dec. – Alexandru Constantin Moruzi, voievodul Moldovei, numeşte judecător pentru ţinutul
Tecuciului pe comisul Panaite Ciucă.
– „Condica liuzilor”, redactată din ordinul lui Alexandru Moruzi, menţionează existenţa în Tecuci,
precum şi în satele aparţinătoare[Odaia, Braniştea, Focşa ş.a.], a 169 capi de familie de origine
străină, dintre care 47 aparţineau breslei negustorilor.
1808 – Regimentul de grenadieri malo-rus, dislocat la Tecuci, emite un atestat de evidenţiere pentru
serdarul Nicolai Stamatin, ispravnicul ţinutului.
1809,ian. 28 – Comisul Costache Conachi este numit ispravnic al ţinutului Tecuci.
1810, iun. – „Breasla neguţitorească” se plânge Divanului Moldovei de plata bezmănului pentru
„toată dugheana şi casă” pe care o impunea Mănăstirea Prorocul Samoil din Focşani proprietara
moşiei târgului.
1811, ian. 12-0 baterie a Regimentului de artilerie din cea de-a 11-a Divizie rusă se află instalată la
Tecuci.
1812- Compania de cavalerie rusă condusă de maiorul Vassileski se află cantonată la Tecuci.
1813- S-a construit Biserica Sf. Gheorghe cu „cheltuiala şi osteniala” protopopului Trandafir.
1815,oct. / nov. – O epidemie de ciumă afectează localitatea.
1816,oct. 18 – Inginerul D. Clement realizează una din primele hărţi ale aşezării şi moşiilor care o
înconjurau.
1817, iul. 20 -Domnitorul Moldovei, Scarlat Alexandru Callimachi, emite un hrisov prin care
stabileşte „zilele de iarmaroace” ale Tecuciului: 1 ianuarie, 9 martie şi 24 iunie. …citeste
intregul document.

Istoric Tecuci – Secolul al XX – lea

Sursa: istorietecuci.blogspot.ro
1900, ian. 20 – se intemeiază Şcoala Profesională de fete „Tache şi Elena Anastasiu”.
– Populaţia Tecuciului se cifrează la 13.405 locuitori.
-Theodor I. Berza publică volumul de poezii „Amintiri”.
1901, nov. 28 – Ştefan Costea întemeiază ziarul politic săptămânal Săgeata”
-Strazile oraşului sunt iluminate cu petrol.
-Dintr-o statistică a meseriaşilor reiese că din cei 860 câţi existau în localitate: 521 erau români, 199
evrei şi 140 straini.
-Echipa de fotbal a Garnizoanei susţinea jocuri amicale cu formaţii similare din oraşele Bârlad şi
Focşani.
1902, apr. 30 – Asupra oraşului s-a abătut o neobişnuită ploaie cu grindina. Piatra căzută „a trebuit
să fie încărcată în diverse vehicule, spre a fi depozitată la marginea oraşului”. (Iorgu Iordan).
oct 14 / nov. 10 – Liderii Partidului Conservator tipăresc saptămânalul „Ecoul Tecuciului”
-Pe lângă Biserica catedrală „Sf. Gheorghe” s-a înfiinţat o Societate Corală ce include 18 persoane.
-A fost întemeiată Şcoala de Adulţi ce îşi desfăşura activitatea pe lângă Şcoala nr. 1 de băieţi.
–Se editează „Gazeta liberală”.
1903, iun 18 – S-a stins din viaţă farmacistul Constantin Racoviţă, personalitate politică tecuceană.
Cei 40.000 lei donaţi Ministerului Cultelor au constituit „Fondul Racoviţă” din care timp de două
decenii s-au acordat ajutoare copiilor săraci din localitate. …citeste intregul document.