Vasile Chindriș – Nănașu

IEUD, O AȘEZARE DIN ȚARA

MARAMUREȘULUI

111
111
 Vasile Chindriș – Nănașu

IEUD, O AȘEZARE DIN ȚARA

MARAMUREȘULUI

111
 Editura Casei Corpului Didactic "Maria
Montessori", Baia Mare 2018

Redactor de carte: dr. Nicoară Mihali

Tehnoredactare Ada Fonai
Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Georgeta Corniţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHINDRIŞ, VASILE
    Ieud - O aşezare în Ţara Maramureşului/Chindriş Vasile. - Baia Mare: Editura
Casei Corpului Didactic Baia Mare "Maria Montessori", 2018
    Conţine bibliografie
    ISBN 978-606-701-270-5

908

INTRODUCERE

111
          Comună Ieud este formată dintr-un singur sat, cel care i-a dat și
numele care-l poartă din vremuri demult apuse, fiind așezată într-un
pitoresc cadru natural la nord de Munții Țibleș, pe valea Izei,
păstrătoare de valori tradiționale, etnografice și folclorice. Ieudul este
locul unde maramureșenii și-au crescut fiii de-a lungul timpului, fără
a-și pierde în negura greutăților vieții, limba, obiceiurile, portul,
rămânând demni urmași ai dacilor, iubitori de libertate, dreptate și
stăpâni în țara lor.
          Comună Ieud se mândrește în lumea întreagă prin intermediul
lăcașurilor de cult existente pe teritoriul localității printre care
amintim „Biserica din Deal”, cu hramul Nașterea Maicii Domnului,
care datează din secolul al XIV-lea (1364) și care figurează pe lista
monumentelor istorice de interes național. Construcția urmează
canoanele tradiționale având pictură și iconostasul bine conservate,
acestea datând din secolul al XVIII-lea. În biserică există icoane
vechi de lemn, o valoroasă colecție de icoane pe sticlă aduse de la
Nicula, covoare vopsite în culori vegetale și cărţi de mare valoare,
demne de amintit fiind tipăriturile lui Coresi “Întrebare creștinească”
şi “Apostolul” din secolul al XV-lea, precum și alte documente
tipărite la Iași și la Blaj. În podul sfântului lăcaș de cult a fost
descoperit “Codicele de la Ieud”, manuscris de o valoare inestimabilă
care datează din anul 1391. Pictura bisericii în stil bizantin primitiv a
fost realizată în anul 1782 de pictorul Alexandru Ponehalschi, de
origine poloneză stabilit în Maramureș, direct pe lemn iar la îmbinări
și denivelări pe pânză. Ansamblul pictural de excepție din Ieud Deal
este rezultatul unei comenzi concrete din partea patronului bisericii,
cel care fost binecunoscuta familie nobilă Bălea, din care se distingea
în epocă vicecomitele Maramureșului Mihai Bălea. Importanța
istorică și culturală a bisericii din Deal a determinat specialiștii din
domeniul cultelor să o declare monument UNESCO (Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educație, Ştiinţa și Cultura).
          Un alt obiectiv turistic de o importanță deosebită este „Biserica
din Șes “cu hramul Nașterea Preacuratei, de rit greco-catolic, și a fost
construită în anul 1712 conform documentelor de arhivă sau în anul
1717 conform tradiției populare. Biserică din Șes sau Biserica din
Vale cum îi spun localnicii este declarată monument istoric și se
regăsește pe lista acestora. “Catedrala de lemn” a Maramureșului
Istoric, biserica greco-catolică a fost construită din lemn, după un
plan dreptunghiular cu absida poligonală și decroșată, având
acoperișul cu dublă poală.
          Acestor două monumentale lăcașuri de cult de o importanță
deosebită din punct de vedere cultural și artistic i se adaugă “Biserica

111
Ortodoxă Nouă”, construită în anul 1978, “Mănăstirea Sfinții Trei
Ierarhi”, construcție realizată din lemn și ctitorită în anul 2003,
„Biserica Greco Catolică Nouă” și două biserici noi din lemn, una
ortodoxă și cealaltă greco-catolică construite în cătunul Plopșor.
            Comună Ieud se mândrește în lume și prin intermediul
atelierului tradițional de pe teritoriul localității care se găsește în
capătul satului, înainte de nouă biserică de lemn, pe o străduţă îngustă
peste apă. În această gospodărie se poate vizita un complex mecanic
încă funcțional cu moară, pivă și vâltoare.
          Ieudul dispune de un potențial turistic format de datinile,
obiceiurile şi tradițiile populare transmise din generație în generație,
de-a lungul veacurilor și de numeroase valori culturale și istorice.
Gospodăria tradițională este bine reprezentată în viața satului din
Ieud, aceasta fiind imortalizată prin intermediul Muzeului satului,
amenajat într-o fostă gospodărie țărănească, la baza dealului pe care
se află cea mai veche biserică de lemn din Maramureș. Muzeul
cuprinde o colecție de obiecte de port popular și unelte specifice
acestei zone, grupate într-o succesiune respectată din generație în
generație, țesăturile fiind poziționate deasupra patului și în jurul
hornului vetrei, formând o pată de culoare, menită a conferi noblețe și
căldura interiorului.
            Ieudul se remarcă în lume alături de valorile istorice și turistice
și printr-o activitate culturală deosebită, aici născându-se numeroase
personalități care au făcut cunoscut numele așezării, printre care
amintim Ștefan Hrușcă, cunoscut interpret de muzica folk și
colinde. S-a născut în Ieud la 8 decembrie 1957, debutând ca artist în
anul 1981 cu Cenaclul Flacără, susținând alături de acesta peste 1.000
de concerte până în anul 1984.
          Victor Mihaly, mitropolit greco-catolic, s-a născut în Ieud la 19
mai 1841 și a făcut parte dintr-o veche familie nobilă românească.
Este cunoscut ca episcop al Eparhiei de Lugoj între anii 1875-1895,
arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba-Iulia și Făgăraș și mitropolit al
Bisericii Romane Unite cu Roma din 1895, până la moarte (d. 1918).
Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Romane.
          Vasile Chindris este, de asemenea, o personalitate a locului.
Acesta s-a născut în Ieud în anul 1905 şi a decedat la Cluj, în 15
august 1972. A fost preot greco-catolic român, ctitorul bisericii greco-
catolice din cartierul clujean Iris, bătut în plină stradă în anul 1942 de
unul dintre conducătorii rezistentei greco-catolice clujene din timpul
perioadei comuniste. Vasile Chindriș a legat o strânsă prietenie cu
scriitorul și preotul ortodox Gala Galaction și cu poetul Tudor
Arghezi.

111
          Acestea sunt o parte din personalitățile Ieudului..

CAPITOLULI

CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL MARAMUREŞULUI

VOIEVODAL

I.1. Considerații istorice asupra Maramureşului

              Ţinând seama că lucrarea de faţă îşi propune să trateze

aspectele importante privitoare la comună Ieud, în acest capitol vom
înfăţişa doar unele aspecte din istoria atât de bogată a Maramureşului
ce au legătură directă cu evoluţia fenomenelor din perimetrul zonei
studiate, urmând a se acorda un capitol întreg „Istoriei Ieudului”.Se
vor înfăţişa urmele vechi care atestă prezenţa omului pe aceste
meleaguri, perioada formării poporului român şi apoi o sumară
evoluţie economică, socială, politică şi culturală.
              Maramureşul nu a fost rupt de celelalte provincii româneşti,
deşi a fost izolat în epocile istorice anterioare, ci a constituit
dintotdeauna o parte componentă a spiritului etnic românesc.
Obiceiurile, tradiţiile, portul, limba, legăturile economice, politice şi
culturale, cu celelalte regiuni locuite de români şi în special cu
Transilvania şi Moldova stau mărturie în acest sens. Aceleaşi vitregii
ale istoriei au cunoscut maramureşenii ca şi fraţii lor ardeleni.Au avut
aceleaşi stăpâniri străine, au participat la toate marile evenimente prin
care a trecut poporul român în lunga şi zbuciumata lui istorie. În timp
datorită formelor specifice de relief, datorită poziţiei sale geografice
pe harta României, Maramureşul prezintă în decursul epocilor
istorice, şi mai ales a celei feudale, dar şi a celei moderne, o serie de
aspecte caracteristice pe plan economic, social, cultural şi chiar
politic. Privind epocă străveche şi veche, cele mai vechi urme de
locuire în Maramureş le avem din epoca neolitică. Ţinând seama de
faptul că în Ţara Oaşului, vecină cu Maramureşul şi prezentând
condiţii asemănătoare de viaţă, s-au descoperit elemente de cultură
umană din paleolitic, vedem că şi în ţinutul despre care vorbim a
existat o societate omenească în prima perioadă a comunei primitive,
săpături arheologice de aici urmând să confirme acest lucru. În
Maramureş este bine prezentată epoca bronzului, mai ales sfârşitul
(sec. XII-X î.e.n.), aşezările şi urmele lăsate considerate ca aparţinând
culturilor Otomani şi Suciu de Sus. Dintre numeroasele descoperiri în
această epocă amintim aşezarea fortificată de la Sighetu-Marmaţiei
de pe Dealul Solovan, depozite şi obiecte izolate din bronz,

111
descoperite la Rona, Coştiui, Sarasău, Sighet, Ieud, Dragomireşti,
Cuhea (Bogdan Vodă). În epoca fierului se dezvoltă metalurgia
bronzului şi prelucrarea metalelor preţioase, de ele legându-se
descoperirea unui bogat depozit de piese din aur de la Sarasău.
Nivelul Hollştattian, descoperit la Cuhea şi datând de la începutul
mileniului I î.e.n. a fost găsit şi în alte aşezări din Maramureş. La
Onceşti, lângă Sighet s-a descoperit din epoca dacică o modestă
aşezare pe Dealul Cetăţele.
              Odată cu cucerirea Daciei de către romani, Maramureşul a
rămas în afara provinciei Dacia, împreună cu Crişana şi Moldova,
fiind locuit în continuare de către dacii liberi. În Maramureş s-au
descoperit în mai multe localităţi monede romane la: Giuleşti, Teceu,
Crăciuneşti, Sarasău, Coştiui, dar nu s-au găsit urme de locuire
umană, nici aşezări, nici castre şi nu putem vorbi, în stadiul actual al
cercetărilor, de o ocupaţie romană aici. Întâmplătoarele descoperiri
monetare se explică prin legăturile comerciale ale dacilor liberi din
nordul provinciei, cu romanii.
              Problema fundamentală a istoriei noastre vechi, formarea
poporului român, problemă amplă care a stârnit atâtea discuţii este
azi lămurită, în sensul impunerii ideii continuităţii daco-romane pe
teritoriul de azi al ţării noastre, idee susţinută de solide şi variate
argumente.
              În ceea ce priveşte această lucrare ne vom referi doar la câteva
aspecte ale problemei, aspecte legate de istoria Maramureşului.
Procesul de etnogeneză românească în Maramureş nu poate fi rupt de
cel al formării poporului român, pentru că şi dacii de aici au cunoscut
romanizarea, preluând limba, cultura şi modul de viaţă al romanilor.
Nu putem şti astăzi cu precizie care au fost raporturile dintre dacii
liberi din nordul ţării şi românii din provincie, în perioada ocupaţiei
române în Dacia şi nu cunoaştem momentul istoric al romanizării
dacilor din Maramureş. Credem că ei s-au romanizat în cursul
mileniului I al erei noastre, după 271, în timpul marilor migraţii, când
grupuri de elemente romanizate din Transilvania au căutat adăpost în
locurile ferite din văile munţilor, ori depresiunea Maramureş oferea
condiţii bune de trăi prin bogăţiile sale naturale, păşunile, sarea şi mai
ales pădurile.
              Cronicarul slav Nestor menţionează prezenţa românilor în
nordul ţării, în „Povestea vremurilor vechi”, care ne spune că la
trecerea ungurilor, dinspre răsărit în spre Polonia, aceştia au trecut
peste munţi înalţi (Carpaţii Păduroşi) şi au luptat cu slavii şi românii.
Tot în legătură cu trecerea ungurilor spre vest există o legendă despre
o ceată de unguri, condusă de ducele Almoş (tatăl lui Arpad), care

111
ajungând în hotarul comunei Cuhea (azi Bogdan Vodă) a intrat în
conflict cu localnicii şi a fost nimicită în întregime.
              Teoria emigraţionistă, susţinută din interese politice, de către
unii istorici germani şi maghiari, afirmă, fără nici un argument, că
românii maramureşeni au fost colonizaţi în ţinutul lor în 1284, venind
de departe, din sudul Dunării, în ajutorul craiului ungur Laszlo în
lupta acestuia cu tătarii. Faptul că nu aduc nici un argument în
sprijinul teoriei lor, faptul că nu există în tradiţiile poporului român
nici o însemnare, nici o pomenire, nici o urmă despre venirea
românilor de undeva de departe, acordarea de către regii unguri a
unor drepturi nobiliare fruntaşilor români din Maramureş în secolul
XIV; existenţa organizaţiilor cneziale şi voievodale, în sec. XIII şi
XIV la românii maramureşeni şi ardeleni, precum şi numărul mare de
români puternic înrădăcinaţi între minţii din nordul ţării în sec. XIV
(mulţi trecând în Moldova cu Dragoş şi Bogdan), arată că românii
erau vechi aici, că aici s-au format şi nu şi-au părăsit niciodată
locurile natale. Cea mai cunoscută perioadă din timpul orânduirii
feudale a istoriei Maramureşului este cea a sec. XIV şi aceasta
datorită documentelor scrise, emise de cancelaria maghiară şi
cunoscute sub numele de „diplome maramureşene”
              Prima menţiune documentară a Maramureşului datează din
anii 1199, cu ocazia unei vânători regale în ţinutul nostru a regelui
maghiar Emeric. După această dată numele ţinutului apare din ce în
ce mai des, iar în sec. XIV prin mulţimea diplomelor regale, ni se
dezvăluie un Maramureş cu o populaţie numeroasă trăind în sate cu
hotare şi moşii bine statornicite, organizată în obşti săteşti, în cnezate
şi formând împreună voievodatul Maramureş.Cu ocazia pomenirii
satelor maramureşene apare expresia „ab anticvo” (din vechime),
ceea ce arată că ele erau mai vechi decât sec. XIV, urme ale lor
descoperindu-se şi pe cale arheologică.
              În Maramureş relaţiile feudale s-au format în cursul secolelor
IX – XIII, prin aservirea treptată a obştilor săteşti, care au constituit
principalul element de continuitate a populaţiei locale în perioadă
grea a migraţiilor. Aceste continuităţi, din care s-au format satele, atât
de cunoscute în sec. XIV, s-au diferenţiat treptat, din rândul lor ieşind
acea pătură de oameni înstăriţi, juzii - numiţi iniţial „oameni buni şi
bătrâni” - şi constituiţi apoi în categoria cnezilor care stăpâneau unul
sau mai multe sate. Cnezii maramureşeni vor forma în sec. XIV o
importantă categorie socială ocupându-se cu: strângerea dărilor,
judecarea proceselor mărunte, organizarea apărării obştei, având şi
funcţii bisericeşti. Odată cu impunerea stăpânirii maghiare în
Maramureş aceşti cnezi primesc de la rege acte (diplome) prin care li

111
se întăreşte dreptul de stăpânire asupra unor moşii pe care deja le
stăpâneau, li se reglementează situaţia după normele feudale ale
statului maghiar, iar ei pătrund „în rândul nobilimii mici şi mijlocii,
rareori în rândul mării nobilimi”. Fruntaşii maramureşeni se vor
folosi de aceste diplome, îşi vor păstra moşiile până în epoca
modernă şi vor ocupa funcţii importante în conducerea viitorului
comitat. Cei mai mulţi cnezi stăpâneau un sat şi au fost numiţi „cnezi
de sat”. Alţii puţini la număr stăpâneau mai multe sate, fiind numiţi
„cnezi de vale”.
              În Maramureşul voievodal au fost identificate şapte cnezate de
vale: Cnezatul Cuhei sau Cnezatul de vale al Bogdăneştilor, cu
centrul la Cuhea, Cnezatul Cosăului, al Marei, al Voraliei, al
Câmpulungului, al Talahorului şi al Bârjavei. Cnezatul de vale al
Bogdăneştilor, cel mai mare şi mai important din Maramureşul
voievodal este situat pe cursul superior al Izei şi pe Valea Vişeului,
până la defileul dintre Strâmtura – Bârsana şi respectiv, trecătoarea
Hera şi avea în sec. XIV, 22 sate.
              Voievodatul Maramureşului, ca cel transilvănean îşi găseşte
originea într-o perioadă anterioară pătrunderii ungurilor în ţinuturile
româneşti. Voievodatul Maramureşului, fără a-i putea preciza
momentul apariţiei se găsea în sec. XIV într-o fază evoluată,
pătrunderea feudalismului maghiar oprind această evoluţie şi
impunând peste el o instituţie nouă, ce a comitatului. Lista
voievozilor maramureşeni ale celor care au avut cu adevărat
demnitate de voievod asupra întregului ţinut cuprinde pe: Codrea din
familia cnezilor de Câmpulung, Bogdan de Cuhea, Ion fiul lui Iuga şi
nepot de frate al lui Bogdan, Ştefan frate cu acest Ion, Balc şi Drag,
fii ai lui Sas şi nepoţi ai lui Dragoş întemeietorul Moldovei.
              Cea mai remarcabilă personalitate, dintre toţi voievozii
Maramureşului o reprezintă fără îndoială, Bogdan de Cuhea. El s-a
opus cu înverşunare pătrunderii feudalismului maghiar, apărând
independenţa ţinutului său şi a săvârşit acel act temerar şi important
de trecere peste munţi în răsărit, întemeind statul feudal Moldova.
Bogdan a fost voievod al Maramureşului înainte de 1343 şi a urmat în
această demnitate, după toate posibilităţile, tatălui său. Stăpânea un
domeniu mare de 22 sate şi avea reşedinţa la Cuhea.Sub regele
maghiar Ludovic I a izbucnit conflictul între acesta şi voievodul
Bogdan. O perioadă de aproape două decenii a apărat Bogdan
independenţa ţinutului său, până în 1359, când împreună cu oamenii
săi a trecut în Moldova, a alungat de la tronul acestei ţări pe urmaşii
lui Dragoş, maramureşeni şi ei dar supuşi coroanei maghiare,
asigurând independenţa acestui stat feudal românesc, rezistând apoi

111
tuturor atacurilor oştilor feudale maghiare. Bogdan a spulberat visul
regilor unguri de a stăpâni Moldova, a cucerit tronul cu ajutorul
vitejilor săi, a asigurat independenţa şi a apărat-o cu străşnicie. Ceea
ce a întemeiat el a rămas un stat românesc neatârnat, care sub unul
din urmaşii săi, va uimi Europa prin vitejia fără seamăn a locuitorilor
ei, acest urmaş fiind Ştefan cel Mare.
              Cunoaştem relativ puţine lucruri din domnia lui Bogdan în
Moldova, dar foarte importante: şi-a răsplătit oamenii săi cu moşii,
punând bazele viitoarei boierimi moldovene, a întemeiat dinastia
Muşatinilor, cea mai strălucită din istoria Moldovei, care merge până
după Petru Rareş, a construit la Rădăuţi frumoasa biserică care-i
poartă numele (Bogdana) loc de odihnă pentru el şi urmaşi, cu pietre
de mormânt puse de Ştefan cel Mare şi mai ales a vegheat la apărarea
independenţei noii sale patrii. Drept răzbunare, după plecarea sa în
Moldova reşedinţa de la Cuhea a fost arsă.
              La sfârşitul sec. XIV Maramureşul a căzut sub jug străin, dar a
păstrat amintirea celei mai mari personalităţi, a politicii sale. Figura
lui Bogdan domină şi azi istoria feudală a Maramureşului, luându-l
drept pildă pentru bărbăţia şi patriotismul său.
              Evoluţia situaţiei economice, sociale şi culturale a
Maramureşului în lunga perioadă a feudalismului care se prelungeşte
în ţinutul nostru sub multe aspecte, până la primul război mondial, ne
arată că societatea maramureşeană a avut pronunţate note specifice,
determinate în special, de poziţia sa mărginaşă în aria spaţiului etnic
românesc, ceea ce a determinat o anume izolare a Maramureşului.
              Dintre ocupaţiile locuitorilor, un loc important îl ocupă
agricultura, formă străveche a economiei maramureşene. În
documentele sec. XV se vorbeşte de „pământuri arabile” sau
pământuri cultivate şi necultivate, iar descoperirile arheologice au
scos la iveală urme ale acestei îndeletniciri. Tehnica cultivării
pământului a fost rudimentară, deşi s-a folosit rotaţia bienală pentru
„a odihni” pământul. Înapoierea economică şi truda seculară a
ţăranului maramureşean este reflectată de folosirea până în sec.al IX-
lea a plugului de lemn tras de boi. Se cultivă: grâu, secară, orz,
orzoaică, ovăs, hrişcă, iar după introducerea lor în Maramureş,
porumbul şi cartoful. Un loc aparte ocupau inul şi cânepa.
              O ocupaţie foarte importantă în viaţa maramureşenilor a fost
creşterea vitelor, natura oferind condiţii foarte bune pentru creşterea
animalelor, prin fâneţe şi păşuni. Prezenţa vitelor mari şi a porcinelor
este menţionată prin materialul arheologic găsit în reşedinţa feudală
de la Sarasău şi Cuhea, iar a cailor, prin pinteni, la Cuhea.
              În zona colinelor de la Sighet, în evul mediu s-a practicat

111
mineritul. Menţionăm deasemenea meşteşugurile casnice legate de
olărit, prelucrarea lemnului, metalelor etc.
              Viaţa socială a Maramureşului medieval cunoaşte clasele şi
categoriile specifice orânduirii feudale, acestea având trăsături
specifice impuse de condiţiile locului şi timpului. În număr destul de
mare se prezintă nobilimea care provine din rândul cnezilor de sat şi
de vale, care au primit diplome şi titluri nobiliare de la regii unguri
fie pentru servicii militare, fie pentru colaborarea cu statul maghiar.
Aceşti nobili aparţineau treptei mijlocii şi celei de jos a acestei clase.
Aşa se explică participarea lor la răscoala lui Doja. În epoca
modernă, nobilimea maramureşeană se va asimila tot mai mult
ţărănimii de rând, sărace, îngroşând rândurile aceştia rămânând doar
cu diplomele şi cu mândria de nobili. În Maramureş ţărănimea de
rând s-a păstrat în număr relativ mare, nefiind aservită în masă, ca şi
în Transilvania sau alte provincii, aici neexistând, cel puţin în partea
de sus a Maramureşului voievodal, mari nobili maghiari. Aceşti ţărani
posedând vite şi mici loturi de pământ duceau o viaţă destul de grea,
având obligaţii faţă de stat şi depinzând de stăpânii satelor.
              Categoriile aservite ale iobagilor şi jelerilor le întâlnim în
proporţie destul de ridicată, mai ales în ultimele secole ale
feudalismului (XVII – XVIII) şi până în 1848. Iobagii şi jelerii aveau
obligaţii destul de mari faţă de stăpânii lor, cea mai grea fiind claca,
care se socotea după mărimea lotului ţăranului, întâlnindu-se cazuri
de 20 zile cu vitele sau 42 cu palmele pe an. Alte obligaţii erau:
jderul, plute pentru transportul sării, lemne de foc, unt topit, pui, ouă,
torsul cânepii etc. Prin desfiinţarea iobăgiei în 1848 şi apoi eliberarea
jelerilor în 1953 ţărănimea săracă va forma grosul populaţiei în
Maramureş şi ea va sărăci cumplit, la aceasta contribuind şi creşterea
populaţiei în sec. al XIX-lea şi venirea evreilor.
              Cultura şi arta maramureşeană sunt de o mare diversitate şi ele
au rădăcini adânc înfipte în trecutul nostru daco-roman. În foarte
puţine locuri din ţara noastră s-au păstrat atât de nealterate de timp
limba, portul, precum şi obiceiurile oamenilor. Reflectând viaţa
oamenilor, sub toate aspectele ei, cultura şi arta maramureşeană ne
dezvăluie spiritul unui ţăran înfrăţit cu greutăţile naturii, cu asuprirea
socială şi naţională, un ţăran care a înfruntat cu bărbăţie vicisitudinile
vremilor păstrându-şi fiinţa naţională şi credinţa în dreptatea ce va să
vină.
              În Maramureş nu putem vorbi de o cultură feudală şi una
populară, în sensul clasic al cuvântului, căci aici n-a existat o clasă de
nobili diferenţiaţi net de masa de rând a populaţiei ci vorbim de o
cultură unitară a poporului român, deosebit de bogată în nuanţe şi

111
semnificaţii. Lipsiţi de o viaţă politică, secole de-a rândul, românii au
căutat şi reazem în biserica ortodoxă, în joc şi mai ales în cântec,
doinele de jale fiind unice în folclorul nostru. Vorbim de asemenea în
Maramureş de o civilizaţie a lemnului, din el făcându-şi omul casa şi
biserica, uneltele simple şi mobilierul, lingurile de la stână şi cujelcile
împistrite.
              Dintre realizările culturii maramureşene, care au deveni valori
spirituale naţionale, unele intrând în tezaurul culturii universale
enumerăm: cele 14 mănăstiri ortodoxe, care au fost principalele
lăcaşuri de cultură în epoca feudală, primele traduceri de manuscrise
din slavonă în română, bisericile din lemn cu turn gotic, porţile
sculptate din lemn, portul sobru şi elegant, folclorul muzical şi cel
coregrafic, unic prin naturaleţe şi autenticitate, covoarele şi ştergarele
înflorate, modul de împodobire al locuinţelor.
              Schimbări mari s-au produs în situaţia politică a românilor
maramureşeni în perioada interbelică, în urma eliberării lor naţionale
şi a unirii cu România, la sfârşitul primului război mondial. În anii
primului război mondial maramureşenii, ca şi fraţii lor ardelenii, au
fost încorporaţi în armata austro-ungară, luând parte la marile lupte
din Galiţia şi Italia. Aceşti oameni au luptat pentru o cauză străină lor,
şi intereselor neamului, vărsându-şi cu generozitate sângele. Din cei
75388 locuitori, câţi avea Maramureşul la începutul războiului au
participat direct la el 10399, murind 1037, alţi 1040 fiind dispăruţi,
iar 172 au murit în pribegie sau spitale, 953 întorcându-se invalizi, iar
698 răniţi sau bolnavi. Au rămas 1039 văduve şi 2556 orfani. La
acestea se adaugă uriaşele privaţiuni materiale, datorate ocupaţiei
ruse în 1914, apoi celei germane în 1915, ca şi rechiziţiile forţate
făcute de statul austro-ungar.
              În 1918, la 1 decembrie, prin hotărârea poporului român
consfinţită la Alba Iulia, Transilvania, Banatul Crişana şi
Maramureşul s-au unit cu România, realizându-se un vis secular şi
făcându-se dreptate unui neam asuprit. În realizarea marelui act de
Unire cu Ţara, maramureşenii şi-au adus partea lor de contribuţie. La
22 noiembrie 1918 a avut loc o mare adunare populară la Sighetu-
Marmaţiei constituindu-se Consiliul Naţional Român al Judeţului
Maramureş, preşedinte fiind ales dr. Vasile Chindriş şi alegându-se
deputaţii pentru marea adunare de la Alba Iulia. Ziarul „Sfatul” al
Consiliului Naţional Român descrie în cuvinte emoţionante această
adunare. Când dr. Vasile Chindriş a jurat „sub steagul şi pe steagul
românesc, bucuria ne-a fost fără margini. Lacrimi în ochi şi bucuria
pe feţele tuturora vesteau că se împlineşte visul neîmplinit al moşi-
strămoşilor noştri”.

111
              Delegaţii maramureşeni de pe văile Izei şi Vişeului, împreună
cu cei din Sighet, au plecat în ziua de 28 noiembrie 1918 la Baia
Mare cu căruţele peste Gutâi, întâmpinaţi sărbătoreşte în satele de pe
Valea Marei şi mai ales din oraşele Baia Sprie şi Baia Mare. A doua
zi s-au îndreptat cu trenul spre vechea capitală a Transilvaniei,
călătorind cu vagonul pe care scria „Marmaţia”. În gară la Teiuş au
făcut o caldă manifestaţie de simpatie bătrânului memorandist
Gheorghe Pop de Băseşti, iar „badea Gheorghe” le-a mulţumit cu
lacrimi în ochi.
              La sfârşitul anului 1918 s-a fixat noua frontieră de nord a
României. Două treimi din fostul comitat al Maramureşului a rămas
în afara ţării. Această parte din dreapta Tisei, care a intrat în
componenţa Cehoslovaciei de atunci, era în parte rutenizată, dar se
găseau şi comune româneşti, mai ales în apropierea Sighetului.
              Înlăturarea asupririi naţionale n-a însemnat şi înlăturarea celei
sociale. Situaţia din Maramureş a rămas în continuare grea. Efectele
reformei agrare din 1921, practic, nu s-au resimţit în Maramureş
deoarece aici n-au existat mari moşii care să le împartă la ţărani.
Ţărănimea se stratifică tot mai mult, văduvele şi orfanii de război
îngroşând rândurile, şi aşa dense, ale ţărănimii sărace.
              Industria era că inexistentă şi una din cele mai grave probleme
pentru maramureşenii din perioada interbelică, continuată până în
zilele noastre a fost aceea a unei munci cât mai grele, numai să le
poată asigura existenţa, aceşti oameni fiind mereu în căutarea de
lucru. Pământul sărac pentru agricultură nu putea satisface nevoile de
hrană ale localnicilor. Izolarea de ţară prin lipsa unei căi ferate directe
spre Transilvania, analfabetismul, bolile cronice, lipsa de cultură şi
civilizaţie s-au răsfrânt dureros asupra nivelului de trai al ţăranilor
maramureşeni.
              În august 1940, prin Dictatul de la Viena, impus României,
partea de nord a Transilvaniei, inclusiv Maramureşul, a fost rupt din
trupul ţării şi dat Ungariei hortyste, instaurându-se în teritoriul ocupat
un regim de cumplită teroare împotriva populaţiei româneşti. Luarea
cu forţa a pământurilor ţăranilor români, exploatarea intensă a unor
bogăţii, persecutarea şi închiderea intelectualilor, încorporarea
românilor în campaniile de muncă, închiderea şcolilor româneşti şi
interzicerea folosirii limbii române în instituţiile publice, iată doar
câteva din măsurile autorităţilor hortyste, luate pe teritoriul vremelnic
ocupat.
              În toamna anului 1944, în condiţiile înaintării armatelor
române şi sovietice, după actul insurecţiei, autorităţile de ocupaţie,
care se aflau în panică retragerii au comis unele crime şi fărădelegi

111
organizând adevărate masacre în satele maramureşene, aşa cum a fost
la Vişeul de Sus şi Moisei (aici au fost asasinaţi 29 de prizonieri).
Populaţia maramureşeană s-a opus, prin toate mijloacele posibile
sângeroasei ocupaţii hortyste şi a ajutat prin informaţii şi acte de
sabotaj trupele române şi sovietice. După retragerea armatei şi
autorităţilor maghiare s-a constituit o administraţie românească care a
preluat conducerea judeţului Maramureş, avându-l în frunte pe
vechiul luptător pentru libertate naţională a românilor, din perioada
Unirii, profesor Ioan Bilţiu Dăncuş. Perioada anilor 1945 – 1947 a
fost plină de lipsuri şi privaţiuni pentru întregul popor român. Deşi
Maramureşul n-a avut de suferit din cauza operaţiunilor militare (în
această zonă nu au avut loc) totuşi ocupaţia hortystă cu rechiziţiile ei
forţate, jafurile şi silniciile, precum şi situaţia grea a ţării, la care s-a
adăugat cumplita foamete, s-au răsfrânt în mod dureros asupra
poporului.
                Sub regimul comunist, din punct de vedere administrativ,
Maramureşul a fost încadrat regiunii Baia Mare. Judeţul Maramureş
de azi cuprinde Maramureşul istoric (fostele raioane Sighet şi Vişeu)
precum şi Lăpuşul, Chioarul, Codrul.
              În anii regimului comunist bogăţiile subsolului maramureşean
erau scoase din adâncuri în zona Băii Mari, Baia Sprie, Baia Borşa,
Dragomireşti, Vişeu, minereuri ce erau prelucrate la Baia Mare şi alte
centre ale ţării. Industria minieră, în special a metalelor neferoase din
Marmureş a fost cea mai puternică din ţară, reprezentând 19,1% la
scara economiei naţionale. După Revoluţia din decembrie 1989
majoritatea minelor din Maramureş au fost treptat închise muncitorii
fiind disponibilizaţi. Un loc important în industria judeţului l-a avut şi
îl are exploatările forestiere, cu mare tradiţie în zonă, lemnul fiind
exploatat mai ales la Borşa, Vişeul de Sus, Sighet, Leordina, Poienile
de sub Munte, Ieud, Dragomireşti şi s-a prelucrat în fabricile de
mobilă din Sighetu-Marmaţiei, Vişeu de Sus, Baia Mare, iar în ultimii
ani tot mai mult în mici întreprinderi private.
                O mare bogăţie a Maramureşului a constituit-o creşterea
vitelor în special a rasei Brune de Maramureş, vestită în ţară şi peste
hotare pentru calităţile ei. Atenţie mare s-a acordat şi creşterii oilor,
prin îmbunătăţirea raselor, precum şi cultivării pomilor fructiferi. În
ultimii ani efectivele acestor animale şi cultivarea pomilor a scăzut
drastic datorită problemelor din agricultură. După anul 2000 ţăranii
din Maramureş nu mai cresc animale nici nu cultivă pomi pentru că
„nu se rentează” spun ei.De la an la an tot mai mulţi dintre ei iau
drumul Occidentului unde găsesc mai uşor de lucru şi mult mai bine
plătit.

111
              Prin investiţiile făcute s-a construit o reţea complexă de şcoli,
de la învăţământul preşcolar la învăţământul superior, dispensare,
policlinici şi spitale dar, ca şi ţăranii, dascălii şi personalul medical
din Maramureş, pleacă tot mai mulţi în străinătate pentru condiţii de
muncă şi salarii mai bune.

1.2. Cadrul natural. Aşezare. Condiţiile fizico-geografice ale

Maramureşului

              Maramureşul istoric sau Ţara Maramureşului, precum s-a

numit în vechile documente, scrise în sec. XIV-XV, a intrat cu acest
nume în literatura de specialitate. Este o depresiune intracarpatică,
situată la hotarul de nord al ţării formând graniţa cu Ucraina.
Depresiunea este mărginită de lanţul vulcanic Ţibleş, Gutâi, Oaş la
sud şi sud-vest, masivul Rodnei la est, Munţii Maramureşului la nord
şi nord-est. Cei mai mulţi cercetători, care au scris despre
Maramureş, fie în domeniul istoric, geografic, etnografic sau cultural,
au remarcat aspectul lui depresionar, o adevărată cetate naturală, bine
păzită de munţi, cu porţi de trecere puţine şi greu accesibile, izolat
secole de-a rândul, dar nu rupt de celelalte provincii româneşti.
              Până la primul război mondial Maramureşul avea o suprafaţă
de 10.354 km2, fiind una din cele mai mari depresiuni ale Carpaţilor
şi al treilea comitat, ca mărime, din vechiul regat maghiar. La
sfârşitul războiului, când Austro-Ungaria s-a destrămat, iar
provinciile româneşti asuprite de străini s-au unit cu Ţara,
Maramureşul din dreapta Tisei (circa două treimi din Ţara
Maramureşului) a fost inclus în Componenţa Cehoslovaciei, formate
atunci. Această parte a Ţării Maramureşului a fost, astfel, singurul
teritoriu românesc rămas în afara graniţelor României Mari.
Maramureşul din stânga Tisei, cuprinzând, în principal văile Vişeului,
Izei, Cosăului şi Marei, în suprafaţă de 3.381 km 2 face parte din
actualul judeţ Maramureş şi este numit şi Maramureşul istoric, în
amintirea fostului voievodat şi comitat.
              Maramureşul este cuprins între meridianele de 23 033’- 2503’
longitudine estică şi între paralelele de 47 033’- 4802’ latitudine
nordică. Depresiunea are o lungime de circa 150 km de la munţii
dinspre Moldova până la Hust şi o lăţime de 70-80 km pe axa nord-
sud.
              Ţinutul din miazănoapte, cu toată izolarea lui, a păstrat
legături cu celelalte regiuni locuite de români, prin drumuri vechi
peste trecători înalte, sau pe cărări şerpuitoare cunoscute bine de
localnici. Principalele căi de comunicaţie, azi modernizate, sunt: spre

111
Moldova, drumul trece prin Borşa, peste Prislop (1418 m), coborând
în bazinul Bistriţei Aurii în Ţara Dornelor; spre Transilvania, prin
Săcel peste Şetref, ajungând pe Valea Sălăuţei la Năsăud, altul spre
Ţara Lăpuşului din Botiza prin Groşi sau prin Băiuţ şi unul spre Baia
Mare peste Pasul Gutâi (1109 m); spre Satu Mare, prin Săpânţa peste
Pasul Fargăului (583 m) coborând în Ţara Oaşului.
              În anii 1848-1849, aproximativ 15.000 de oameni au muncit
la construirea vestitei căi ferate Salva-Vişeu, de circa 60 km, cu 8
viaducte, cu tunelul „cel Mare” de la Dealul Ştefăniţei de 2,5 km,
legând Maramureşul cu ţara. Izolarea ţinutului din miazănoapte a luat
sfârşit. În mersul legănat al trenului „moroşenii” cum li se spunea în
Ardeal, îşi cântau „horile” lor prelungi şi tânguitoare, atunci când
mergeau la secerat şi la coasă „la ţară”, adică în centrul Transilvaniei,
pentru a aduce acasă grâul şi banii atât de necesari.
              Relieful Maramureşului este alcătuit din munţi, dealuri
(piemonturi), terase şi lunci. Munţii ocupă aproape jumătate din
suprafaţa întregului ţinut, culmile lor formând câteva impresionante
grupe de munţi. Spre nord şi spre nord-est, pe o distanţă de aproape
80 km, de la Pasul Prislop şi până la vărsarea Vişeului în Tisa, se
desfăşoară Munţii Maramureşului cu înălţimi ce jalonează frontiera
cu Ucraina: Pop Ivan -1940 m, Nienişca-1820 m, Lădescul-1590 m,
Corbul-1700 m, Stogul-1694 m, Copilaşul-1599 m, Lăstunul-1646,
Rotundul-1620 etc. În aceşti munţi lucrează vestiţii „butinari”
maramureşeni, pasc oile păcurarii şi din ei coboară vijelios dar
limpezi afluenţii Vişeului.
              La sud-est se înalţă un alt masiv impunător cu piscuri
prăpăstioase cu înălţimi de peste 2000 m: Ghergheleul-2160 m,
Galaţul-2057 m, Puzdre-2191 m şi Pietrosul Mare, care cu cei 2305
m, domină toate înălţimile din jur, fiind şi cel mai înalt vârf din
Carpaţii Orientali.
              Spre sud-vest şi vest se schimbă aspectul şi originea lanţului
muntos. Înălţimile sunt mai mici: Ţibleş-1842 m, Stegiorul-1474 m,
Vf. Cârligăturii-1248 m, Măgura-1226 m, Gutâiul-1447 m. Aceştia
sunt munţi de origine vulcanică, formând trei şiruri grupate într-o
singură unitate: Munţii Ţibleşului, Gutâiului şi Oaşului. Munţii ce
înconjoară Maramureşul sunt relativ înalţi, au vârfuri stâncoase cu
coline prelungi, acoperite cu păduri de nepătruns, bogăţiile lor fiind:
lemnul, păşunile bogate, apele limpezi şi mai ales zăcămintele
minerale, unele exploatate, altele aşteptând să fie scoase la lumină.
              Dealurile cuprind înălţimi variind între 500-1000 m. Ţinutul
lor este în esenţă tot unul muntos având între văile Izei şi Vişeului o
lăţime între 7,5-15 km. În decursul mileniilor eroziunea fluvială,

111
vânturile, ploile şi zăpezile au măcinat culmile muntoase şi au cărat
materialul fărâmiţat jos, spre vatra depresiunii. Aceste dealuri
împădurite odinioară în cea mai mare parte, sunt acoperite azi cu
fâneţe, pâlcuri de pădure, terenuri cultivate şi uneori surpări şi râpi
sterpe. Despuierea dealurilor maramureşene de podoabă lor naturală
s-a făcut prin defrişări masive începute la sfârşitul secolului al XIII-
lea şi continuate în prima jumătate a sec. XIX, în timp ce în zonele
înalte au avut loc intense exploatări forestiere, organizate de
stăpânirea austriacă şi cea maghiară.
                A treia treaptă de relief a Maramureşului, mai puţin întinsă,
dar şi cea mai populată este de-a lungul râurilor Tisa, Iza, Vişeu,
Mara, Cosău, Ieud, Botiza şi a principalilor afluenţi. Ea formează
terasele şi luncile cu o altitudine de sub 600 m, pe care se află înşirate
ca o salbă satele ţinutului, cele mai multe având o altitudine între 250
şi 400 m. Terasele principalelor râuri maramureşene: Tisa, Iza, Vişeul
şi afluenţilor lor mai importanţi ca Vaserul, Ieudul, Şieuţul, Mara,
Baicul prezintă o formă clasică de relief depresionar. Ele s-au
dezvoltat pe cele două văi principale, Iza şi Vişeu. În cazul Izei pe
partea stângă, iar a Vişeului pe partea dreaptă, aceasta datorită
afluenţilor mai mari dinspre laturile muntoase ale depresiunii, care au
deplasat succesiv cursul celor două râuri, al Izei spre malul drept, al
Vişeului spre malul stâng. Terasele acestor râuri sunt locurile
străvechilor culturi în Maramureş, locuri care prin fertilitatea solului,
oferă relativ bune condiţii pentru cultivarea porumbului, cartofilor,
altor cereale şi chiar a legumelor.
              Clima Maramureşului este influenţată de situarea nordică a
ţinutului şi în special de aspectul depresionar. Ea se caracterizează, în
general, prin veri răcoroase, ierni aspre, cu zăpadă, precipitaţii
suficiente tot timpul anului, atingând un nivel maxim în luna iulie.
Depresiunea Maramureşului este cea mai rece şi umedă regiune a
Carpaţilor noştri.Se disting două regiuni climatice: una joasă cu un
climat rece şi răcoros, cu temperaturi medii anuale în jur de 8 0C, ierni
lungi şi precipitaţii abundente şi o regiune montană înaltă, cu un
climat rece şi umed, în care temperatura medie anuală scade în raport
cu altitudinea, între 60C şi 00C, la 1800-2000 m, cu ploi abundente ce
depăşesc 110-1200 mm anual. Mediile lunare ale temperaturii
oscilează între minus 3,80C în ianuarie şi plus 18,10C în iulie la Ocna
Şugatag şi minus 4,60C în ianuarie şi plus 18,10C în iulie la Vişeu de
Sus. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată la Vişeu de Sus,
plus 39,20C, la 8 august 1951, iar cea minimă tot la Vişeu de Sus,
minus 31,60C la 26 ianuarie 1954. Vânturile sun influenţate şi ele de
relief, respectiv de munţi şi de cursul văilor. Crivăţul pătrunde rareori

111
peste Prislop, de aceea oricât de mari ar fi zăpezile, viscolele sunt
foarte rare. Răspândite sunt, în schimb, brizele de munte care bat
dinspre munţii Rodnei şi ai Maramureşului
              Precipitaţiile atmosferice de orice natură ar fi sunt foarte
bogate. Lanţul vulcanic Ţibleş-Gutâi-Oaş, provoacă, mai ales că este
şi împădurit, condensarea vaporilor de apă şi de aceea aceşti munţi
formează una din cele mai umede regiuni ale ţării. În munţi
precipitaţiile ajung la 1000-1200 mm anual şi chiar 1300-1400 mm.
În depresiune precipitaţiile se reduc la 700-800 mm anual. Cele mai
multe ploi cad vara şi au un caracter de aversă. Toamna este un
anotimp secetos; în 1961, în lunile septembrie-octombrie a căzut o
singură ploaie. Aprecierile de mai sus se bazează pe observaţii făcute
în timp şi ele nu se referă la perturbaţiile apărute mai ales în ultimele
două decenii în desfăşurarea anotimpurilor, perturbaţii observate în
evoluţia generală a climei pe glob.
              Apele nu sunt mari ca întindere datorită limitării depresiunii
dar sunt bogate în debit. Cel mai mare râu este Tisa care străbate
transversal depresiunea, printr-o vale largă, formând hotarul cu
ucraina de la Tribuşa până dincolo de Teceul Mic. Pentru
maramureşeni cele mai îndrăgite râuri sunt Iza, Mara şi Vişeu. Iza şi
Vişeul pot fi socotite râuri-surori, prin apropiere, prin direcţia de
scurgere şi întindere (Iza-78,4 km, Vişeul-cca 77 km). Ele străbat
depresiunea de la sud-est spre nord-vest, vărsându-se în Tisa, Vişeul
la Valea Vişeului, iar Iza la vest de Sighetu-Marmaţiei.
              Solurile sunt sărace pentru agricultură. Terasele Izei şi
Vişeului, precum şi platforma de 600-700 m sunt aşezate pe roci de
solidificare puternic alterate (gresii, marme, aglomerate vulcanice) şi
au dezvoltat podzolul secundar, format din straturi de lut argilos.
Regiunea înaltă este dominată de pajişti alpine presărate uneori cu
turbării şi soluri acide de pădure. În vatra depresiunii se întâlnesc
aproape exclusiv, soluri brune de pădure, a căror fertilitate depinde
mult de aplicarea cu stricteţe a regulilor agrotehnice. Condiţiile de
relief, climă şi sol sânt, după cum se vede puţin prielnice pentru
agricultură, omul trebuind să suplinească lipsurile pământului printr-o
muncă grea devenită proverbială.
              Vegetaţia este în funcţie de relief, climă ţi sol. Înălţimile cu
peste 1700-1800 m, sunt acoperite cu păşuni alpine, foarte favorabile
păstoritului. În Munţii Maramureşului au fost în jur de 80 de stâne,
deşi acest număr este azi în descreştere. Aici întâlnim bujorul de
munte, afinişuri, iar sub această limită apar pădurile (unele seculare)
de conifere în care predomină molidul. Clima aspră face ca lemnul să
crească încet, dar îi îmbunătăţeşte calităţile. Aşa se explică

111
durabilitatea caselor, a bisericilor de lemn din Maramureş, a
obiectelor casnice, lucrate, multe secole din lemn, dar şi exploatarea,
uneori sălbatică, a pădurilor din Maramureş. Pe culmile mai coborâte
creşte fagul, iar sub 600-800 m apare stejarul, carpenul, frasinul,
ulmul etc.Pe treptele mijlocii şi de jos ale depresiunii întâlnim
fâneţele şi plantele cultivate de om. Până la 600 m întâlnim
porumbul, grâul, orzul, până la 800 m urcă ovăsul şi hrişca, iar
cartoful ajunge până la 900 m. Tot în această zonă sunt livezile cu
pomi fructiferi: pruni, meri, peri, nuci, cireşi, etc. Viţa de vie dă
foarte puţine roade.
              După ultima statistică a terenurilor, întocmită pentru întregul
Maramureş (inclusiv partea sa din dreapta Tisei), pădurile acopereau
55% din suprafaţa ţinutului, fâneţele 18%, păşunile 13%, iar
terenurile arabile 11%.
              Fauna a fost şi este foarte bogată, maramureşul fiind
considerat un paradis al animalelor sălbatice şi domestice. În evul
mediu au trăit în codrii Maramureşului animale rare, dispărute cu
timpul, precum zimbrul (de vânarea lor fiind legată legenda
întemeierii statului moldovenesc), castorul, capra neagră, reapărută
azi prin crearea rezervaţiei de pe Pietrosul, alături de marmotă. Azi
trăiesc: cerbul, mistreţul, lupul, ursul, vulpea, râsul, jderul, vidra,
viezurele de munte, pisica sălbatică, dihorul, nevăstuica, iepurele,
veveriţa, şobolanul, şoarecele de câmp, ariciul, cârtiţa etc., iar dintre
păsările sălbatice: vulturul pleşuv, uliul, bufniţa, cocoşul de munte,
găinuşa, sitarul, porumbelul sălbatic, raţa şi gâsca sălbatică.
Animalele domestice sunt şi ele variate: oaia, porcul, vitele cornute
mari, calul şi păsările de curte etc
. S-a scris şi s-a vorbit mult despre bogăţiile Maramureşului şi, prin
contrast despre sărăcia locuitorilor lui. Complexitatea geologică a
ţinutului face ca subsolul să fie bogat în: fier, mangan, polimetale,
petrol, caolin, sare, izvoare cu ape minerale şi altele. Pe această linie
menţionăm exploatările miniere de la Baia Borşa, Vaser, Ţibleş. Peste
80 izvoare cu apă minerală acidulată aşteaptă exploatarea lor, iar
sarea este prezentă în cantităţi uriaşe.
              Maramureşul este bogat în păduri exploatate intens şi azi,
păstrându-se din generaţie în generaţie ocupaţia de „butinar”, la
populaţia locală. Pomii fructiferi cu aromatele lor mere „ionathan”,
cu prunele vinete sunt o altă bogăţie a ţinutului, iar vitele mari, prin
rasa brună de Maramureş, au depăşit prin faima lor hotarele ţinutului
şi ale ţării.

CAPITOLUL II

111
CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL IEUDULUI

II.1. Consideraţii istorice asupra Ieudului

                    În timpul unei veri secetoase trei oameni s-au pierdut într-

o pădure. Însetaţi fiind, se duseră în căutare de apă. Unul dintre ei
ajunse pe vârful unui deal-acolo unde se află Biserica din Deal... şi
auzi susurul apei curgătoare. Strigă:, Eu aud!” şi puse numele de
Ieud locului în care se afla.
                                                                                                          Culeasă de
autor

Când românii s-au stabilit pentru prima oară aici ei trăiau în

chiţimii, de la Bârsana până în sus pe Iza.La început fuseseră doar
cinci cei care se aşezaseră prin aceste meleaguri. Numele lor erau
Vlad, Balc, Mariş, Pleş, Chindriş. Şi primiră drepturi asupra
pământului şi munţilor... Trei dintre ei se aşezară chiar în locul pe
care îl numim, la mănăstire”, către pârâu (la răsărit de Ieud) şi
făcură de-ndată o cruce mare de lemn pe care o puseră în pământ.
Într-o noapte, crucea dispăru... şi o găsiră taman în locul unde
Biserica din Deal se află acum. Oamenii căutară crucea prin pădure
până ce au dat de ea – şi s-au mutat acolo. În tot acel loc (cunoscut
sub numele de Băleşti) era foarte puţină apă, aşa că cei trei se
puseră să caute un izvor mai bun, ca să poată să-şi păşuneze
animalele şi să-şi facă o moară. Unul din ei se urcă în vârful unui
copac şi auzi susurul apei curgătoare către apus – şi strigă la
ceilalţi:, Îi, veniţi încoace că ieu aud... asta e apă”. Un altul, aflat
departe în jos, auzi, dar nu înţelese bine ce spusese cel din deal, aşa
că strigă pe al treilea:, Vino întoarce-te spre răsărit de deal pentru că
acolo i ud”. Când se regăsiră, au râs de neînţelegere şi mai târziu,
înapoi în vale, spuseră în glumă numele de, Ieud”.
                                                                                                  Culeasă în 1893
de Petru Bilţiu-Dăncuş

              Conform legendei acestea ar fi originile numelui de Ieud una

dintre cele mai vechi şi mai pitoreşti localităţi din Maramureş.Pe firul
legendei s-a ajuns la cunoaşterea provenienţei numelui satului Ieud,
după aşezarea lui lângă ape, măguri şi munţi. Părerile despre numele
Ieudului sunt diverse, dar legenda intrată în cuvânt ţine seama de

111
mentalitatea vieţii colective în măsură să păstreze, adevărul” devenit
subiect de legendă. Formula după care, apele fac satele” se constituie
treptat şi prin legendă, fără a-şi pierde valoarea iniţială izvorâtă dintr-
o realitate. Legenda care circulă până în zilele noastre spune că
numele Ieud vine de la numele apei în preajma căreia s-a aşezat satul
în vechime. Până azi apa aceea care se numeşte Ieudişor curge de-a
lungul satului, mărturie de neclintit că prin ea s-a ajuns la un loc al
întemeierii.
              Prima atestare documentară a Ieudului se produce în anul
1365, în forma Jood (Suciu, I, p. 305). În anul 1385 este consemnat
în varianta Jod, în anul 1419 apare în grafia Iood, iar în anul 1427
este amintită posesiunea Iod. Am mai reţinut şi alte variante grafice:
Joodh, în 1469, Judh în acelaşi an, Joód în anul 1828, Jóod în
anul1851. Forma Jend din anul 1828 este, evident, o transcriere
greşită a lui Jeud (Suciu, I. P.305).Ca nume de localitate Ieudul este
unic în România. Asupra etimologiei sale avem, deocamdată, rezerve.
Faţă de originea antroponimică, de la numele de botez Eudochiu
sugerată de Mihalz, p.58, preluată şi argumentată întrucâtva de
Roşca, Onomastică, p.91-94, se poate formula obiecţia că
hipocoristicile sunt întâlnite extrem de rar în calitate de nume de
localităţi. Pe de altă parte prenumele Eudochiu care ar sta la baza
numelui localităţii este ca şi inexistent în inventarul antroponimic al
zonei, iar dacă a funcţionat, presupunem că a avut o circulaţie strict
oficială. Obţinerea lui Ieud din Eudochiu prin apocopă este
improbabilă. Chiar dacă acest fenomen fonetic, este specific graiului
maramureşean, el se semnalează în cazul numelor de persoană în
formele de vocativ, or substantivul la acest caz, fie el şi nume
propriu, nu se poate transforma în toponim. Nici transpunerea în
limba maghiară nu susţine originea antroponimică a Ieudului.
Administraţia maghiară aproape de fiecare dată când a fost pusă în
situaţia de a reda prin mijloace specifice un nume de sat românesc în
structura căruia a identificat un antroponim, l-a însoţit de formatul
falva (sat). Ca atare, ar fi fost de aşteptat o formaţie de tipul Jodfalva
ca şi în cazul altor sate din Maramureş (Bârsana-Barczanfalva,
Botiza-Botizfalva etc). Numele localităţii Ieud continuă mai degrabă
un apelativ al cărui sens s-a pierdut şi care trebuia să aibă o vechime
foarte mare în limbă, încadrându-se în categoria elementelor lexicale
de substrat.
              Biserica din Deal datează din 1364. Documentele scrise atestă
apoi existenţa Ieudului în secolul al XIV-lea, lui Balc, fiul prinţului
Sas, fiu al domnitorului Dragoş Vodă fiindu-i acordate titlurile în
1365. Concluzia care se trage este că satul este mult mai vechi. Vatra

111
satului a fost situată lângă străvechea mănăstire a Ieudului despre
care se presupune că era din secolele XI-XII poate chiar mai veche,
deoarece trecutul ei se pierde în negura vremurilor.
          Vechimea Ieudului datează din perioada daco-romană. Romanii
au exploatat sărea din ocnele maramureşene pe o scară foarte intensă,
iar metodele de exploatare le-au transmis urmaşilor lor care au
continuat să exploateze sarea neîntrerupt, până la venirea ungurilor.
Aceste saline au existat lângă Recea la Mănăstire.De o parte şi de alta
a Bălţii (pârâu care se formează la Recea) până de curând puteau fi
văzute, ştiubeie” dintr-o scobitură din lemn de unde se lua apă sărată,
iar vara în aceste locuri se observa, pe suprafaţa solului particule de
sare.. De existenţa sării sunt legate şi unele toponime de pe raza
comunei ca: Balta Sărată, Valea Slatinei.
          Ieudul a făcut parte din cnezatul de vale al Bogdăneştilor printre
satele stăpânite înainte de 1353 de către Bogdan. Familiile ieudene au
fost descendente, în linie directă din neamul lui Dragoş Vodă
descălecătorul Moldovei. Familia lui Dragoş ajunge la moşia din Ieud
în urma infidelităţii lui Bogdan faţă de regele Ludovic cel Mare care
prin Diploma din 2 februarie 1365 confiscă proprietatea lui Bogdan şi
o predă lui Balc care a fost alungat din Moldova de către Bogdan.
După confiscarea făcută de rege în favoarea Drăgoşeştilor Ieudul
devine domeniu regal, iar în 1419 este întărit familiei de cnezi săteşti
în frunte cu Valentin Bălea românul fiul lui Toader din Ieud cu
specificarea „Darul se face în hotarele adevărate ale moşiei Ieud şi în
limitele vechi în care acest sat a fost ţinut şi stăpânit de Valentin şi de
predecesorii săi”. În anul 1451 sub numele de „Possessio” Jood sunt
hotărnicite nouă locuri de stână în munţii de la izvoarele Izei şi
Vişeului.
              Din Dumitru, fiul lui Balc, descind familiile nobile din Ieud,
care din 1373 aveau ca proprietate satul Botiza. Ieudul a fost o
comună cu mulţi nobili. Diplomele de nobilime ale familiilor Bălea şi
Gorzo au fost date de către craiul Matiaş. Nobilii din Ieud, alături de
mulţi maramureşeni au participat la războiul ţărănesc condus de
Gheorghe Doja, pentru care motiv regele Vladislav, la 20 octombrie
1514 confiscă moşiile a 32 nobili maramureşeni dăruindu-le lui
Ştefan Verbocz judele ţării şi lui Sigismund Pogany. Printre cei la
care li s-au confiscat averile se află elita nobilimii române
reprezentată pe lângă alţii şi de Simion Gorzo, Lazăr şi Domocoş zis
Dăncuş de Ieud, din Ieud.
              În Ieud se află „Biserica de lemn din Deal” considerată ca
fiind cea mai veche biserică de lemn din Maramureş, poate şi din
ţară, dacă avem în vedere şi vechimea mănăstirii de aici, din secolul

111
al XI-lea. Ceva similar, ar exista după unele opinii, doar la Apşa. Alte
opinii arată că, Biserica de lemn din deal construită în secolul al
XVIII-lea pe locul alteia mai vechi, din secolul al XIV-lea”. Cele mai
temeinice date şi lucrări despre Biserica de lemn din Deal ni le oferă
Ţiţ Bud, care a fost între 1870-1873 capelan în Ieud şi care a scris:,
Însemnări din bisericile Maramureşului”, apoi:, Date istorice despre
protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş, din
timpurile vechi până în anul 1911” în care arată că, Biserica de lemn
din deal e de la 1364 şi mai veche... existând aici şi mănăstire de 200
de ani, din care călugării au trebuit să plece la porunca împăratului
Iosif al II-lea”.
          Când aminteşte de voievodul Balc, sub care s-a ridicat Biserica
din Deal, I. Bârlea scrie:, Balc şi Drag strămoşii familiei vestite
Dragffy, fii voievodului moldovean Sas deodată au fost şi căpitanii
cetăţii Hust, precum şi prefecţi ai Maramureşului. Dânşii au fost cei
din urmă voievozi maramureşeni”. În acest sens se arată şi într-o
lucrare recentă că, unul din monumentele cele mai vechi ale
Maramureşului ar fi Biserica de lemn din Deal, de la Ieud, datată din
anul 1364, construcţie care mai poartă şi denumirea de Biserica
Bâlcului, după numele unui cneaz originar din Ieud”.De la Balc se
trage, până azi, numele celei mai vechi uliţi a satului, numită a,
Băleştilor”, care dă în uliţa, Domnească”. Voievodul Balc avea, la
1378, şi demnitatea de, comes”. În anul 1403 încetează din viaţă,
fiind, se pare, ultimul voievod maramureşean. A rămas în urma lui
Biserica de lemn din Deal, păstrată de cei din Ieud, din tată în fiu, ca
pe o comoară de nepreţuit căci în ea s-a scris, Codicele dela Ieud”
(1391-1392). Biserica de lemn din Deal a fost declarată monument
istoric de către Direcţia Monumentelor Istorice care în anul 1958
restaurează arhitectura bisericii. În anul 1985-1986 se restaurează
acoperişul pe cheltuiala statului. Ministerul Cultelor în 1998
restaurează acoperişul şi padimentul, iar din 1999 începe restaurarea
picturii.
            Biserica a fost construită din lemn de brad, fără pridvor în faţă,
are planul clasic: pronaos, naos, altar, poligonal, decroşat. Pereţii
dintre pronaos şi naos (dintre, biserica femeilor” şi, biserica
bărbaţilor”) sunt din bârne de lemn masiv îmbinat în structura
construcţiei. Accesul se face printr-o uşă practicată în mijlocul
peretelui despărţitor. De asemenea, în perete, de-a dreapta şi de-a
stânga uşii, sunt decupate câte trei deschideri, ca nişte ferestre, prin
care femeile din pronaos comunică cu preotul care oficiază la altar.
          Pronaosul este tăvănit drept, iar naosul este boltit. Acoperişul
bisericii are pante abrupte, cu două poale suprapuse.De jur împrejur

111
în lemnul bisericii sunt şapte ferestuici mici, în semn de cruce.
Deasupra pronaosului se ridică un turn bine proporţionat cu foişor şi
finalizarea clasică -, săgeata” În pronaosul bisericii, în partea stângă
după uşa de la intrare se află scara cioplită dintr-un singur lemn de
aceeaşi vechime cu biserica. Meşterul care a clădit biserica nu se
cunoaşte, el putea fi oricare ieudean.Pe o grindă de lemn din turn era
cioplit anul construirii acestui lăcaş, dar un meşter a cioplit grinda, în
desele reparaţii care s-au făcut.Se mai păstrează totuşi pe o grindă din
turn inscripţia, Maistru Cionca Alexandru cu Iuşco Ion crâsnicul, anul
domnului (1827)” desigur anul unei reparaţii. Obiectele ce se mai află
aici, sunt icoanele pe sticlă, cu o vechime de 200 de ani, apoi patru
sfeşnice de lemn, făcute de meşterul ieudean Gavrilă Hotico Herenta
şi cruciuliţe mai mici tot din lemn. Din lemn sunt şi cuiele de sub
streaşina bisericii unde ieudenii îşi atârnă clopurile (pălăriile) atunci
când vin la liturghie; astăzi liturghia se face o dată pe an, la 8
septembrie, când este hramul bisericii (Naşterea Maicii Domnului).
Arhitectura în general, dar şi ancadramentul de la intrare se regăsesc
în stilul gotic, care de altfel este caracteristic aproape tuturor
bisericilor din Maramureş.
          Mai are ceva deosebit Biserica din Deal, anume: pictura, pe
lemn şi pe pânză, o adevărată operă de artă, care se păstrează până
astăzi. Valoarea artistică a acestei picturi şi simbolurile ei intră într-un
comentariu ce ne duce spre universal.
          Pictură murală ce acoperă în întregime încăperile edificiului este
opera lui Alexandru Ponehalschi, productivul artist originar din
Berbeşti-Maramureş din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Bogăţia şi complexitatea programului iconografic, varietatea
rezolvărilor compoziţionale expresivitatea figurilor şi diversitatea
motivelor decorative, confirmă faptul că avem de-a face cu opera de
maturitate a pictorului, ulterioară tuturor celorlalte lucrări. Din păcate
acest ansamblu mural este singurul nesemnat şi nedatat, în sprijinul
datării poate fi invocată însă icoana de hram Naşterea Fecioarei,
având o inscripţie de donare din anul 1782. În lipsa unor informaţii
precise, analiza iconografică şi stilistică a ansamblului nu lasă nici o
îndoială asupra faptului că avem de-a face cu acelaşi meşter a cărui
semnătură o întâlnim la Călineşti-Căieni, la Budeşti-Susani şi Josani
sau la Sârbi –Susani.
          Pictura acoperă în întregime încăperile, suprafeţele largi oferite
de interiorul bisericii permiţând desfăşurarea unui program
iconografic complet.
        Pe axul median al bolţii naosului se regăseşte figura lui
Dumnezeu-Tatăl (, Cel-Vechi-de-Zile”), cu Sf. Duh-porumbel pe

111
piept, temă ce reprezintă, pe, făcătorul cerului şi al pământului” deci
ilustrează primele versete din, Geneză”.
          În altar, pe boltă, apare o imagine a Sf. Duh-porumbel, iar
imediat dedesubt, pe peretele estic, o figurare a Sf. Treimi, în
redactare occidentală (Iisus cu crucea, Dumnezeu-Tatăl şi Sf. Duh-
porumbel), căreia îi este închinată simbolic jertfa liturgică oficiată în
altar. Tot pe peretele estic este reprezentată Buna Vestire (ca
prevestire a întrupării) înfăţişând-o pe Fecioara Maria în picioare la o
masă, cu cartea deschisă în faţă, în timp ce arhanghelul Mihail vine
din dreapta, ţinând într-o mână ramura bunei vestiri şi indicând cu
cealaltă cerul.
          Pe pereţii altarului se desfăşoară, de jur împrejur, teoria sfinţilor
ierarhi (, patriarhi”). Semnificativă este reprezentarea sfinţilor Sava şi
Simeon, a mitropolitului Alexie al Rusiei, a lui Petru mitropolit de
Kiev şi a lui Ioan mitropolitul Moscovei, alegeri care, dincolo de
indicaţiile pe care le conţin despre legăturile culturale şi formaţia
pictorului, constituie o dovadă a persistenţei tradiţiei ortodoxe în
Maramureş.
          Pe latura nord-estică a altarului, apare scena cu sens euharistic
Iisus-Viţă-de Vie, iar pe locul diaconiconului este reprezentată
Viziunea sfântului Petru din Alexandria alături de Sf. Nicolae,
amândoi fiind consideraţi apărători de seamă ai credinţei tradiţionale.
          Pictura naosului este consacrată paralelismului cu sens
moralizator dintre scenele, Vechiului Testament” şi, Noului
Testament”.
          Pe extremităţile de nord şi sud ale bolţii şi pe poalele bolţii se
desfăşoară episoadele, Genezei” şi acele scene din, Vechiul
Testament” care ilustrează consecinţele păcatului originar: ispitirea
şarpelui, alungarea din rai, Adam sapă şi Eva toarce, Cain îl omoară
pe Avel şi e blestemat de Dumnezeu, lameh îl ucide pe Cain. În
costumul şi uneltele personajului apar note locale (năframa, zadia sau
şorţul, furca înaltă de tors).
          Pe pereţii naosului este reprezentat, pe două registre, în 18
episoade, ciclul Patimilor. Merită să ne oprim mai îndelung asupra
lui deoarece, după opiniile specialiştilor, aici întâlnim cea mai
completă şi detaliată reprezentare a sa..
          Ciclul debutează cu Cina ce de taină (scenă foarte degradată şi
abia recognoscibilă), după care urmează Spălarea picioarelor. Tema e
reprezentată prescurtat, figurându-l pe apostolul Petru în dialog cu
Iisus (, non tantum pedes şed căput”) şi încă un apostol în prim plan,
în timp ce prezenţa celorlalţi e doar sugerată de aureole dispuse în
perspectivă corală. Isus e îngenuncheat, ca în redactarea occidentală a

111
temei, dar gestul său (o mână ţine piciorul apostolului, cealaltă e
ridicată în semn de dialog, amintind răspunsul la protestul iniţial al
apostolului Petru) e discret şi aluziv, ca în redactarea bizantină.
          Următoarea temă, Rugăciunea pe Muntele Măslinilor, îi
înfăţişează pe cei trei discipoli preferaţi, adormiţi în timp ce vegheau
şi pe Iisus în rugăciune, într-un spaţiu închis; un înger îi prezintă
caliciul metaforic (pomenit de, Evanghelia lui Luca”), instrumentele
patimilor (crucea, cuiele, cleştele) şi ale batjocurii (capul care scuipă
şi mâna care loveşte), nuielele Flagelării şi coroana din Încununarea
cu spini.
          Prinderea lui Iisus e redată cu toate detaliile, în scene
complementare: Sărutul lui Iuda, Iuda îşi primeşte banii, Sinuciderea
lui Iuda. Lepădarea lui Petru este prezentată în varianta cea mai
populară, a dialogului cu servitoarea, în timp ce cocoşul anunţă cea
de-a treia renegare.
          Ciclul narativ descrie Judecata lui Iisus, consemnând toate
episoadele peregrinărilor sale: Iisus la Ana (reprezentat cu două
coroane puse una peste alta); Iisus la Caiafa (, popă mare” având ca
atribute iconografice mitra sacerdotală şi gestul sfâşierii hainelor în
faţa, blasfemiei” acuzatului), prima Batjocorire (Iisus îngenunchiat e
lovit de trei persoane), Iisus la Irod, Iisus în faţa lui Pilat şi
momentele ulterioare deciziei lui Pilat: Flagelarea, Încoronarea cu
spini şi Schimbarea hainelor.
          Ordinea strict cronologică a faptelor nu este respectată, unele
scene apărând în suita naraţiunii mai devreme sau mai târziu decât ar
fi firesc. Totuşi, din ciclul complet al episoadelor Patimilor nu
lipseşte decât momentul alegerii între Iisus şi Barnaba, din scenă,
Ecce Homo”.
          Amplu desfăşurat aproape pe toată lungimea peretelui vestic,
apare Drumul crucii; Iisus încovoiat sub greutate, este legat cu o
funie şi târât de soldaţi; în faţă îi apare Sf. Veronica cu năframa;
cortegiul e urmat de o suită de demnitari călări, cu Pilat, Ana şi
Caiafa în frunte, îmbrăcaţi în costume din veacul al XVIII-lea.
          Urmează scena Răstignirii lui iisus între cei doi tâlhari (cu
braţele legate în spatele traversei, spre deosebire de Iisus, bătut în
cuie pe cruce), în prezenţa sfintelor femei, a apostolului Ioan şi a
purtătorului de lance care îl împunge în coastă pe Iisus răstignit.
          Ciclul se încheie cu Învierea, într-o reprezentare care asociază
într-o singură scenă redactarea aluzivă bizantină Cele trei Mării la
mormânt întâmpinate de înger, cu versiunea mai nouă, apărută prin
contaminare cu Înălţarea – Iisus în picioare, ridicându-se din
mormântul pe care dorm ostaşii de pază..

111
          Programul iconografic al naosului se întregeşte cu reprezentarea
Înălţării lui Iisus, singura temă din ciclul marilor sărbători.
          Ciclul copilăriei, vieţii publice şi apariţiilor după moarte ale lui
Iisus sunt absente, ca şi ciclul vieţii Fecioarei.
          În schimb întâlnim printre scenele din, Vechiul Testament”
două, figuri” ale lui Iisus în scenele Bunul samarinean şi Samson
ucigând leul (ca figură a lui Iisus victorios.
          Programul naosului se completează cu scene din vieţile sfinţilor.
Este nelipsit, fireşte, ciclul Vieţii sfântului Dumitru (care îl învinge pe
împăratul păgân Maxim şi apoi îl converteşte pe Nestor), asociat
luptei lui Nestor cu Lie şi încheiat cu aruncarea lui Lie în ţevi.
Celelalte scene sunt: Sf. Varvara în temniţă (intercalată în ciclul
Patimilor) şi Lapidarea sfântului Ştefan, primul martir al creştinătăţii
(care încheie ciclul Patimilor).De asemenea, apar, reprezentaţi bust,
în medalioane, Prorocul Ilie şi Sf. Simion Stâlpnicul.
          Alte două scene, situate în extrema răsăriteană a pereţilor
naosului, au ca temă majoră convertirea şi botezul: este vorba de
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului şi de Convertirea
eunucului de către diaconul Filip. Temele ocupă spaţii mari şi sunt
descrise pe larg, în câteva episoade complementare, însoţite de
inscripţii explicative.
          Ciclul se încheie cu Înălţarea crucii care aminteşte consacrarea
principalului simbol al creştinismului.
          Pronaosul Bisericii din Deal este dedicat Judecăţii de apoi şi
temelor adiacente. Redactarea iconografică este cea tradiţională,
grupând personajele ierarhic în registre suprapuse. Separarea
registrelor nu se face prin benzi sau cadre, ci compoziţia se
desfăşoară liber pe întreg peretele. În centrul primului registru se află
Iisus judecător în veşmântul Patimilor, încadrat de doi îngeri care
trâmbiţează; de o parte şi de alta, Maria şi Ioan în intercesiune, apoi
Apostolii aşezaţi în jilţuri; un brâu de nori marchează această zonă
celestă; dedesubt, mâna dumnezeiască ţine balanţa judecăţii,
încadrată de Adam şi Eva în rugăciune; apoi, în stânga şi în dreapta,
se înşiruie cetele păcătoşilor (Moise urmat de evrei, turci tătari şi
harapi) şi ale celor drepţi. În registrul de jos, focul iadului îi cuprinde
pe cei damnaţi, notat fiecare cu păcatul său, într-o interesantă cronică
a realităţilor sociale:, duhănâşul”, crâşmarul”, care lucră în
Duminică”, cine nu-i cu dreptatea”, mincinosul”, câjmarul care lucră
rău”, tâlhar”, beţivu”, care au omorât”, care au omorât coconi”, care
doarme Duminica şi n-au vinit la biserică”.
          În extrema stângă a peretelui vestic sunt înfăţişate Moartea sub
forma unui schelet cu coasă şi greblă şi Învierea morţilor.

111
          În partea dreaptă se succed cetele celor drepţi: sihaştri, călugări,
călugăriţe. Urmează Vămile Văzduhului: doi îngeri în zbor, cu câte un
suflet în braţe, răspund acuzaţiilor diavolului, iar al treilea înger apără
cu suliţa un grup de oameni, confruntându-se cu un diavol aşezat pe
cupola unei biserici. Imediat dedesubt începe iadul, simbolizat de un
diavol care duce damnaţi într-o roabă.
          Pe peretele sudic sunt înfăţişaţi cei trei, patriarhi” – Avraam,
Iacob, şi Isaac – în rai, ţinând în braţe sufletele celor aleşi. În registrul
inferior, Parabola fecioarelor este asociată metaforic cu semnificaţia
Judecăţii de apoi care domină pronaosul.
          Pe uşa pronaosului este zugrăvit Sf. Cristofor, temă prin
excelenţă occidentală, căruia credinţele populare îi atribuiau un rol
protector împotriva morţii subite.De aceea imaginea sa de dimensiuni
uriaşe este pictată pe uşa de la intrare – partea din interior - pentru a
putea fi văzută de toată lumea.
          Judecata de apoi, Cântărirea sufletelor, Sf. Cristofor şi
Parabola fecioarelor sunt scene legate prin sensul lor eshatologic.
          Pictura tavanului pronaosului întregeşte sensul funerar al
ansamblului prin reprezentarea dreptului Enoch, a proorocului Ilie şi
a evanghelistului Ioan care au fost, răpiţi” la cer cu trupul, toţi
consideraţi, figuri” ale înălţării lui Iisus şi simboluri ale speranţei în
înviere. În mod special Înălţarea proorocului Ilie este asociată cu, a
doua venire” a lui Iisus, iar episodul cu mantia aruncată de Ilie
ucenicului său Elisei este interpretat ca o prefigurare a coborârii Sf
Duh asupra apostolilor; scena alăturată, Sf. Ilie hrănit de corb, este o,
figură” a euharistiei şi totodată un exemplu al îndurării divine faţă de
cei aleşi (alăturându-se astfel semnificaţiei eshatologice a
pronaosului).
          Peretele estic poartă deasupra uşii reprezentarea Bunei Vestiri
(hramul bisericii), încadrată de prooroci în primul registru şi de
muceniţe în al doilea.
          Peretele nordic al pronaosului înfăţişează câteva muceniţe,
printre care Sf. Paraschiva, cu episoadele martiriului său. Alături
apare scena cu femeia adulteră pe care fariseii voiau să o lapideze.
Alegerea acestor teme care au ca personaje principale femei poate fi
pusă în legătură cu un program iconografic potrivit pronaosului ca,
biserică a femeilor”.
          Tâmpla bisericii, pictată de acelaşi artist, resimte o evoluţie
stilistică, o îmbogăţire a elementelor decorative, fiind vizibile
ecourile barocului. În biserică se păstrează numeroase icoane pictate
de acelaşi pictor, precum şi câteva datând din secolul al XVII-lea.
              De această biserică se leagă şi existenţa din acele vremi a

111
Şcolii ieudene: „Au existat de asemenea şcoli pe lângă episcopiile şi
mănăstirile mai de seamă ortodoxe, cu limbă de predare slavă veche.
Putem admite asemenea şcoli la Peri şi la Ieud în, Maramureş”. Ca o
dovadă a celor afirmate mai sus, stă mărturie „Codicele de la Ieud”,
cel dintâi text de limbă română, semnalat pentru prima dată de Andrei
Bârseanu în 1921, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul V
din această lucrare.. La Biserica din Deal se păstrează şi azi mai
multe cărţi vechi, valoroase pentru cultură şi literatura română
religioasă din secolele XVII şi XVIII. Amintim dintre acestea:
- „Biblia” care s-a tipărit din porunca preabunului creştin şi
luminatului Ioan Şerban Cantacuzino Basarab voievod şi cu
îndemnarea domnului Constantin
Brâncoveanu marele logofăt în timpul lui Teodosie, mitropolitul
Bucureştilor în anul 7197 (1688) – Extras de pe foaia de titlu;
- „Ceaslov”, Târgovişte 1714, domn Şerban Cantacuzino, mitropolit
Antim Ivireanu;
- „Evanghelie” tipărită la Bucureşti în timpul voievodului Grigore
Ghica şi cu cheltuiala mitropolitului Chir Neofit Criteanul în anul
1749;
- „Liturghier” - apărut la Iaşi în 1759, tipograf Grigore Stanovici;
- „Octoih” tipărit la Blaj în 1760 sub Chir Petru Pavel Aron;
- „Psaltire” apărută la Sibiu în 1790, episcop Gherasim Adanovici;
              Aşa cum arătam mai sus, familiile ieudene aparţin nobilimii,
descendenţi din Dragoş Vodă, descălecătorul. Ştim că Dragoş a avut
un fiu, pe voievodul Sas, care a avut şi el patru fii: pe voievodul
Balcu şi Dragh, pe cneazul Ştefan plecat în Polonia, pe Ioan, iar pe
Dragomir de ginere fiind căsătorit cu una din fetele lui Sas, cealaltă
fată fiindu-i căsătorită după un nobil polon. Dintre aceşti fii Balcu
Vodă a întemeiat Ieudul, Dragomir a întemeiat Dragomireştiul,
cneazul Dragomir, alt strămoş al ieudenilor a murit la Vidin în lupta
purtată împotriva ţarului Bulgariei. Un fiu de-al lui, Tatomir moare la
cetatea Baltului, luptând contra lipovenilor. Urmaşii lor sunt familiile
nobile române din Ieud. Vladimir a avut ca fiu pe cneazul Thoader
sau Teodor de Jood şi Dragomirfalva. Thoader a avut trei fii: pe
cnezii Valentin Bălea, pe Sandrin şi Ioan. În urma împărţirii averii
comune, Ioan primeşte averea din Cuhea şi Dragomireşti, iar în Ieud
rămân cei doi fraţi mai mari Valentin şi Sandrin. Din Valentin îşi are
obârşia familia Bălea de Jood, care la rândul ei s-a ramificat în mai
multe familii cu nume separat. Astfel avem familiile: Chindriş alias
Bălea, Pleş alias Bălea şi Hotico alias Ivan de Maramureş. Din
cneazul Sandrin avem familiile: Gorzo de Jood, Ivaşco de Jood, fiii
lui, din care s-au ramificat apoi familiile Gorzo alias Damian,

111
Damian alias Dăncuş de Jood sau Dămăcuş, Dăncuş alias Bilţiu,
familia Florea de Jood, Perţa şi Tând alias Bilţiu.
              Ieudul din cele mai vechi timpuri era un cnezat valah. Cnezii
ieudeni erau numiţi cnezi valahi ai regelui, contrar cu cnezii din
judeţul Berg care erau cnezii reginei. Cnezii din Ieud erau supuşi
direct regelui şi numai lui aveau a-i da socoteală nefiind atârnaţi de
nici o altă autoritate decât cea regală. În 1419 cnezatul valahilor
regali din Ieud este dăruit din nou de către regele Sigismund
valahului Valentin, fiul lui Toader, prin el lui Ioan, Sandrin şi
Danciul, fiilor acestuia, apoi lui Sandrin şi Ioan care sunt fraţii săi
uterini, precum şi lui Stan fiul lui Ivan şi lui Balasar, Thoader, fiii lui
Dragomir de Ieud, ca să-l stăpânească, precum şi strămoşii lor l-au
stăpânit. În diploma regală din 1427 pe lângă cei mai sus amintiţi,
apar şi fiii lor: Valentin fiul lui Thoader, Ştefan şi Mihai fiii lui Ivan,
Thoader fiul lui Dragomir, Samere fiul lui Dragoş, Dan fiul celuilalt
Dragomir (Dragomir cneazul a avut un fiu cu acelaşi nume), şi fiii lui
Sandrin Ivaşco şi Gorzo (Op. Citate – I.Bilţiu-Dăncuş).
              În anul 1595 şi 1602, juratul nobililor din Vidicul de Sus,
Toma Bilţiu de Ieud, scrie trei scrisori către pârcălabul cetăţii Bistriţa,
Gaşpar Szocsy, în limba română care sunt printre cele mai vechi
scrieri particulare în limba română din judeţul Maramureş. În cea din
1595 scrie că: „Venit-a Bator din Ţara Ardealului cu o mie de
oameni, ca să treacă în ţara Leahului...” Anunţă pe părcălabul
Bistriţei de trecerea lui Batory Iştvan ca rege al Poloniei, prin
Maramureş şi cere informaţii despre cele ce se petrec în Ardeal. Într-o
altă scrisoare „Venit-au lotrii din Ţara Ardealului, furatu-mi-au
marhăle, dusu-le-au. Sculatu-m-am cu cincizeci de slugi ale mele,
trecut-am în Ţara Ardealului, prins-am lotrii, bătutu-i-am şi luatu-mi-
am marhăle înapoi”. Pe lângă faptul că sunt scrise în limba română,
aceste scrisori arată legătura dintre oamenii acestor locuri şi vecinii
lor mai îndepărtaţi.
              În anii 1700-1731 emigrează din Maramureş în diferite
ţinuturi membrii multor familii printre care se numără şi cei ai
familiei Ivaşco de Ieud.
              Dintre bărbaţii şi luptătorii naţionalişti mai de seamă pe care i-
a dat Ieudul neamului amintim pe poetul Andrei Mureşanu alias
Chindriş şi ziaristul Iacob Mureşanu alias Chindriş, despre care se
presupune că ar descinde din Ieud. Un rol deosebit au jucat
maramureşenii în răscoala lui Francisc Rakoczi II (1703-1711) la cere
au participat cu o armată de 4000 pedestraşi şi 800 călăreţi în frunte
cu căpitanii Pintea (Viteazul) şi Alexandru Lupul din Borşa, precum
şi locotenenţii Bălea Năcuţ din Ieud, Dumitru Birtoc din Sarasău şi

111
mulţi alţii. Pintea era haiduc renumit în tot nord-vestul ţării. Acţiunile
lui împotriva marilor magnaţi vor găsi răsunet în documentele vremii,
iar figura lui legendară a rămas până astăzi în folclorul
maramureşean. Cămaşa de zale şi coiful lui Pintea se păstrează şi
astăzi în Biserica din Budeşti. Şi la Ieud circulă o legendă despre
Pintea în care se arată că el ar fi adus, într-o mână, lespedea de piatră
din faţa Bisericii din Şes din Ieud. Altă legendă spune că el şi oamenii
lui au dat un sprijin important în bani, la construirea Bisericii din Şes,
adunând sume din satele din jur. Pe teritoriul Ieudului se află aşa
numita „Pivniţa lui Pintea”, în Frasini, care nu-i altceva decât un
adăpost cu intrare într-o parte şi ieşire în alta, amândouă foarte bine
camuflate. Din acest loc se putea observa bine din toate direcţiile. Se
crede că pivniţa i-a servit lui Pintea şi cetei sale de haiduci pentru
ascunzătoare şi adăpost.
              Încă din secolul al XVIII-lea la Ieud se aflau intelectuali care
erau alături de popor, care luptau pentru dreptatea acestuia şi
prosperitatea ţării, pentru culturalizarea maselor de rând. Astfel
vicecomitele Mihail Bălea din Ieud sprijină răscoala românilor din
districtul Năsăudului din perioada 1755-1762, care n-au mai putut
îndura tirania exploatatorilor. Bălea era unul dintre cei mai bogaţi
boieri maramureşeni descendent din Balcu-Voievod. Numele lui
Bălea s-a putut citi pe un potir dăruit bisericii din Ieud în 1780, furat
de nişte hoţi în 1936, şi pe un triod dăruit tot acestei biserici în 1781.
              După 1757 canonicul Dumitru Ivaşcu din Ieud scrie un tratat
catolic în teologie dogmatică şi morală. Nu se ştie dacă acesta a stat
în Ieud sau nu.
              La izbucnirea revoluţiei maghiare din 1848, Kosuth reuşi să
convingă pe intelectualii români din Maramureş, că prin luptă
împotriva Austriei urmăreşte un scop românesc, atrăgând de partea
lui şi mulţi ieudeni. Ca urmare Gavril Mihaly, fiul protopopului din
ieud, a fost ales vicecomite, apoi a fost numit prefect de Maramureş
şi comisar guvernial cu depline puteri peste Maramureş, Sătmar,
Chioar şi Năsăud. Ţăranii erau conştienţi de răul ce le putea veni din
partea ungurilor, nu se supun, se revoltă, autorităţile fiind obligate să
ia măsuri iar la Ieud, la protestul lui Chindriş Ionaş poporul a refuzat
să contribuie cu recruţi.
              Evenimentele principale care marchează istoria noastră
naţională, cum sunt: revoluţia din 1848 din ţările române, răscoala
din 1907, primul război mondial, marele act al Unirii din 1918, cel
de-al II-lea război mondial, au lăsat multe răni în sufletele
nemângâiate ale orfanilor şi văduvelor a căror părinţi şi soţi şi-au dat
viaţa pentru apărarea pământului străbun. În memoria celor căzuţi pe

111
câmpul de luptă, la propunerea cadrelor didactice din Ieud, în anul
1936 s-a ridicat, în centrul comunei, Monumentul eroilor pe care este
scris numele celor care s-au jertfit pentru ţară, monument ridicat prin
contribuţia sătenilor, de bătrânul Herenta.
              În anul 1935 la 8 septembrie a avut loc prima „Convenire a
intelectualilor din Ieud”, prima de acest fel din Maramureş. O mare
parte din intelectualii plecaţi din sat participă la chemarea lansată de
iniţiatori. Dr. Vasile Chindriş a arătat motivele întâlnirii:
„recunoştinţă faţă de răposaţi care prin munca şi jertfă lor au
contribuit la înălţarea Ieudului”. „Convenirile” au continuat şi în anii
următori. Aflăm că aceste întâlniri erau adevărate manifestări
naţionale, pe case fâlfâia tricolorul românesc. La a doua întâlnire, dr.
Avocat Vasile Meşter, senator, luând cuvântul a spus: „Trebuie să
mişcăm! Înaintaşii noştri au câştigat Ieudului un renume şi o stare.
Noi acest renume trebuie să-l păstrăm şi să-l înălţăm. Dacă nu, stând
în loc, renumele va deveni o batjocură, iar răspunderea şi ruşinea va
cădea pe capul nostru. Ieudenii ştiu să înveţe de la alţii. Să ia şi alţii
învăţătură de la ei”. Tot cu această ocazie au fost evocaţi Petru Bilţiu-
Dăncuş-învăţător, Artemiu Anderco-preot, Ilie Mariş-avocat, toţi trei
personalităţi de seamă în cultura Ieudului şi nu numai.
              Petru Bilţiu-Dăncuş a fost primul învăţător al Ieudului între
anii 1885-1907 când s-a stins din viaţă. Munca lui dăruitoare şi
entuziastă l-a identificat cu aceste locuri. Caracterizat prin onestitate,
patriotism şi dragoste faţă de cei asupriţi, s-a angajat în activităţi
multiple, prima fiind aducerea copiilor la şcoală. A fost respectat şi
ascultat de toţi locuitorii comunei. El a fost coleg de muncă şi
generaţie cu un alt învăţător al Ieudului Grigore Dunca. Prin grija lor,
de-a lungul anilor, s-au format din Ieud 34 de intelectuali: medici,
avocaţi, ingineri, preoţi, profesori, învăţători. În acea vreme toate
satele de pe Valea Izei, luate la un loc, n-au dat un număr aşa mare de
intelectuali români câţi a dat Ieudul. S-a angajat cu seriozitate în
„Mişcarea folcloristică a Maramureşului”, impulsionată de apelul lui
Ţiţ Bud în 1890 în ziarul „Gutinul”. A colaborat cu versuri originale
la „Tribună din Arad”. Motto-ul plachetei sale manuscris, intitulată
„Flori de spini” fusese:
Ai lui Şincai strănepoţi,
Scrieţi toate pentru toţi,
Să vă priceapă poporul,
Că el ne lucră ogorul.
              Mormântul dascălului care s-a distins atât prin dragostea şi
pasiunea pentru ridicarea culturală a satului, cât şi pentru
militantismul său pentru drepturile românilor se află la intrarea în

111
cimitirul Bisericii din Şes din Ieud, transformat în monument de artă
populară arhitecturală. În interiorul mormântului, fiul său, fiul său,
pictorul Traian Bilţiu-Dăncuş i-a imortalizat portretul şi simbolul de
învăţător. Pe piept, în diagonală, are aplicat tricolorul cum de altfel l-
au şi înmormântat. O boală nemiloasă şi incurabilă pe atunci nu l-a
lăsat să-l vadă triumfând, răpindu-l la numai 44 de ani. De pe patul de
suferinţă a lăsat copiilor săi următorul testament patriotic: „Copii! V-
am crescut români. Decât să vă ştiu că vă lepădaţi vreodată de limbă,
de lege şi de neam, mai bine v-aş scoate ochii de pe acum, să cerşiţi
din casă în casă. Să nu uitaţi!”. Cu mâhnire locuitorii acestui sat au
aflat că în 1941 o mână criminală a pângărit monumentul, zgâriind
tricolorul şi cuvintele „Românie, mamă dulce”.
              Artemiu Anderco, preot în Ieud, îi datorăm tot ce s-a întreprins
şi se întreprinde în continuare pentru elucidarea problemei scrisului
în limba română, întrucât el este cel care a dus printre alte texte vechi
şi Manuscrisul, datat ulterior, din 1391-1392, la expoziţia de carte
veche de la Sighet în 1921. Este înmormântat la Biserica din Deal.
              Dr. avocat Ilie Mariş a fost director şi proprietar al Băncii
Maramureşene din Sighet. Acesta a înfiinţat Fondul „Dr. Ilie Mariş”
destinat ajutorării elevilor merituoşi. Acest fond în valoare de sute de
mii de lei a fost însemnat putându-se acorda burse anuale la 8-10
elevi şi studenţi. De bursele respective au beneficiat un număr mare
de copii. N-a avut urmaşi şi a fost înmormântat la moşia sa, Gârbova.
              „O măreaţă manifestare naţională” este calificată a treia
întâlnire cu „fiii satului”, când cei prezenţi, pe lângă activitatea
propriu zisă a „Convenirii” lările de cuvânt ale participanţilor: Ion
Dunca-preot, Vasile Gorzo-primar, Tily Anderco-dr. Avocat, Oreste
Pop-notar etc., prezentarea corului condus de învăţătorul Grigore
Bălea, au participat şi la sfinţirea monumentului ridicat în memoria
celor căzuţi pe câmpurile de luptă în primul război mondial. Aceasta
s-a desfăşurat „într-o atmosferă de înălţare cum rar ne-a mai fost dat
să vedem în Maramureş”.
              Am insistat mai mult asupra acestor prime „Conveniri”, ele
marcând începutul acţiunilor de acest fel atât în localitate cât şi în
Maramureş, iar mai târziu s-au extins şi pe plan naţional. La Ieud au
fost întrerupte în anul 1938 din cauza morţii reginei Maria, iar
următoarele din cauza războiului, fiind reluate, sub denumirea de
„Întâlnirea cu fiii satului” în 1968 la propunerea primarului Ilea Ioan,
cu sprijinul cadrelor didactice, iar din anul 1982 au fost incluse în
programul Colocviilor de cultură „Codicele de la Ieud”.
              În perioada ocupaţiei hortyste ieudenii asemeni tuturor
românilor din teritoriile vremelnic ocupate au avut de suferit.La

111
primărie, în şcoală, în alte instituţii publice se vorbea numai
ungureşte, nu era admisă folosirea limbii române. Se practicau cu
regularitate concentrările forţate, pentru front şi pentru muncă. Mulţi
dintre bătrânii satului poartă, cu amărăciune, în suflet ororile celui de
al II-lea război mondial.
              Cu ocazia retragerii trupelor maghiare, în toamna anului 194!
Ieudul, datorită aşezării sale geografice, izolat de şoseaua naţională
nu a fost afectat de distrugerile şi masacrele săvârşite de aceştia. Cu
toate acestea populaţia s-a refugiat în păduri de teama armatelor
hortyste care se retrăgeau.
              Evenimentele epocii contemporane şi-au lăsat amprenta
asupra Ieudului. La reforma agrară din martie 1945 moşia lui Scholtz
Bela a fost împărţită ţăranilor săraci, fără pământ, sau cu pământ
puţin, orfanilor şi văduvelor de război. Înfiinţarea, în anul 1950 a
CAP Ieud a avut un rol negativ în dezvoltarea socio-economică a
localităţii concretizată în producţiile foarte slabe obţinute atât la
culturile vegetale cât şi animale. În urma actului revoluţionar din
decembrie 1989 locuitorii comunei au hotărât desfiinţarea C.A.P.ului
şi redarea pământului ţăranilor. Aceeaşi soartă au avut şi animalele
existente la data desfiinţării unităţii.
              Comună, prin specificul ei atrage diferiţi oameni de ştiinţă,
artă şi cultură, pentru că străbunii noştri şi-au încrustat vremelnica
trecere în porţile cu însemne solare, în covoarele colorate vegetal, în
cele două biserici din lemn cu temelii seculare, cu turle prelung
înfipte în cer, în casele şi lucrurile toate de o geometrie străbună şi
simplă ca inima oamenilor, o geometrie ce nuanţează sensuri majore,
dezvăluind şi împodobind existenţa aspră ca muntele, cu viaţa din
care timpul şi gândul au ieşit mai fibroase.
                Oamenii s-au schimbat odată cu locurile, dar comună îşi
păstrează aceeaşi personalitate, asemenea unui peisaj care îşi schimbă
după anotimpuri culorile în acelaşi cadru şi anotimpurile au rodit la
Ieud din plin.

II.2. Condiţiile fizico-geografice ale Ieudului

              II.2.1. Aşezare. Vecinătăţi.

              Ieudul, aşezare străveche în Maramureş, ţinut istoric şi
legendar, face parte integrantă din Depresiunea Maramureşului. Este
situat în compartimentul sud-estic al depresiunii, pe paralela de
47055’ latitudine nordică şi meridianul de 24030’ longitudine estică. În
aria piemontană interioară din Depresiunea Maramureşului,
compartimentele cele mai reprezentative sunt Piemonturile Mara-

111
Cosău şi Ieud-Botiza.. Delimitat de Valea Baicului-spre est şi a
Botizei-spre vest, hotarul comunei vine în contact direct cu zone
piemontane, mai restrânse şi mai puţin caracteristice: Piemontul
Dragomireşti-Sălişte în est, Piemontul Rozavlea-Slătioara spre vest.
Spre nord lunca largă a Izei îl jalonează pe toată lungimea, terasele
aceluiaşi râu integrându-se piemontului-propriu zis. Spre sud
contactul cu zona montană, reprezentată fie prin sedimentare de
diferite vârste (eocen, cligocen, miocen) este lobat, cu întrepătrunderi
reciproce munte-piemont. Este de remarcat caracterul lobat al acestei
limite, cu intrânduri adânci pe văile Baicului, Ieudului şi Botizei, dar
cu prelungiri din spaţiul montan, ca cele de pe interfluviul Ieud-
Botiza unde acestea sunt prezente în faţa Melaniţiei (947 m) şi în
apofizele sale laterale (Dosul Cetăţelei-698 m, Dosul Malului-750 m,
Vârful Malului- 906 m).
              Relieful care aici dă notă dominantă a peisajului, prin
varietatea sa, se reflectă şi în peisaj, care înregistrează aceleaşi
trăsături. Această zonă prezintă dealuri prelungi interfluviale, intens
fragmentate şi cu altitudini ce urcă treptat spre sud. Dintre aşezările
omeneşti existente în Piemontul Ieudului amintim comunele Botiza,
Dragomireşti, Bogdan Vodă, Ieud, Şieu. Ieudul este aşezat în lunca
râului Ieud, extinzându-se atât în luncă cât şi pe unele pante
piemontane. Explicaţia plasării caselor mai ales spre ramura
piemontană are două motive: unul legat de îngustarea pe alocuri a
luncii, altul de ordin economic de a lăsa din zona fertilă a luncii
pentru culturile de câmp.
              Localitatea se învecinează în partea de nord, nord-vest cu
comună Rozavlea, la nord-est cu comună Bogdan Vodă, la est cu
comună Dragomireşti, la vest cu Botiza iar la sud cu Suciu de Sus.
Localitatea este aşezată la 3 km de şoseaua ce leagă Municipiul
Sighetu-Marmaţiei cu oraşele Vişeul de Sus şi Borşa şi la 100 km de
Municipiul Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş.
              II.2.2. Relieful
              Delimitat de Valea Baicului spre est şi cea a Botizei spre vest,
zona studiată pune în evidenţă trei sectoare distincte şi anume:
Piemontul de eroziune;
Piemontul de acumulare;
Culoarul terasat al Văii Izei.
              Vom prezenta succint, trăsăturile specifice ale fiecăruia dintre
cele trei sectoare.
              Piemontul de eroziune se dezvoltă sub abruptul tranşant, în
general de peste 100 m, dar atingând, pe văi, până la 200-300 m care
poate fi considerat ca limită a ramei montane. Acest abrupt însoţeşte

111
relativ fidel, curba hicsometrică de 600 m, pe care local o depăşeşte.
El este mai îngust la est de Valea Baicului şi în acelaşi timp mai
fragmentat, desfăşurându-se sub forma unei fâşii de câteva sute de
metri lărgime, sub Dealul Natalan!, care depăşeşte 700 m. Aria
piemontului de eroziune din acest sector vine în contact direct cu
culoarul terasat al Izei, pe care îl domină cu circa 150 m, fiind
dominat, la rândul său, cu 100-150m, de aceea se poate considera
cadrul muntos.
              Între Valea Baicului şi cea a Ieudului, piemontul de eroziune
este mai bine reprezentat dezvoltându-se, în general, între 500-600 m
altitudine. Se poate urmări în Dosul Şesurilor prelungit până în Capul
Dumbravei şi, insular, în Poiana Mare, o veche difluenţă a Văii
Slatina, marcând înşeuarea care separă Capul Dumbravei (550 m) de
Poiană Mare (552 m). Ceva mai restrâns în lărgime (800-1000 m)
este prezent şi în Gruiul cu Mesteceni, precum şi în Dealul Fus (565
m), o altă înşeuare, tot de difluenţă (a văii Plopşoarelor) separând
compartimentul insular Vârful Pravăţului (520 m).
              Între văile Ieud şi Botiza, piemontul de eroziune se remarcă
atât prin desfăşurarea în lărgime (până la 3-4 km) cât şi prin puternică
să fragmentare. Ultimele prelungiri se pot urmări în Vf. Pietrii (588
m), Străşinoasa iar în nord pe Valea Botizei prezintă aceleaşi
particularităţi în Cornul Dumbrăvii (600 m).
              Ca o trăsătură demnă de relevat este prezenţa unor arii de
convergenţă hidrografice: la Botiza - pe valea cu acelaşi nume, pe
Valea Gârbovei în Faţa Gârbovei, la Ieud - pe Valea Ieudului, ceea ce
are, ca repercursiune prelungirea sub formă de « gruiuri » a
interfluviilor secundare cu dispoziţie convergentă. O altă consecinţă,
mai puţin dorită, este pericolul revărsărilor în aval de aceste
convergenţe, unde evacuarea unor mari cantităţi de apă, acumulate
simultan (în timpul ploilor torenţiale) este dificilă.
              Sub aspectul rentabilităţii pentru amplasarea de aşezări umane
piemontul de eroziune este defavorabil, singurele excepţii
reprezentându-le tocmai ariile de convergenţă menţionate, unde
gruparea de văi crează mici bazinete depresionare (ex. Botiza şi în
mai mică măsură Ieud, sau, în afara spaţiului cercetat, Poienile
Glodului).
              Alternanţa formaţiunilor permeabile şi impermeabile,
favorizează alunecările de teren, în general nu pe grosimi prea mari,
al pachetelor de strate alunecate, dar destul de frecvente pe terenurile
rezervate păşunatului. Este destul de frecventă şi eroziunea liniară,
sub formă de ravene, ogaşe şi torenţi, o amploare deosebită
înregistrându-se pe Valea Mireşului, sub Dealul Sărat (Botiza), La

111
Râpă (sub Capul Dumbravei – est de Ieud), pe Valea Poienelor
(amonte de Ieud) etc.
              Piemontul acumulativ îşi are zona cea mai reprezentativă pe
aria de interfluviu dintre văile Baicului şi Ieudului. Sunt caracteristice
suprafeţele plane sau larg ondulate, cu înşeuări transversale, cu
puncte ale vechilor difluenţe hidrografice, aşa cum se pot urmări,
într-o succesiune pe aceeaşi linie, înşeuarea difluenţei Văii
Plopşoarelor peste pârâul Pravăţului, dubla înşeuare a difluenţei
Pravăţului spre Valea Slatinei, înşeuarea difluenţei Slatinei spre
pârâul Ruginoasei, acest ultim pârâu caracterizându-se prin frecvenţa
ariilor de înmlăştinare locală. În general, suprafeţele plane, mai
înclinate doar spre văile care le străbat formează nota reprezentativă a
piemontului acumulativ. Se remarcă şi uşoara asimetrie a văilor
Ieudului, Slatinei şi mai ales a Baicului, ca o reflectare a căderii
generale a stratelor, la nord de linia de falie a Botizei.
              Văile Botizei, Ieudului, Slatinei şi mai ales Valea Baicului
confluează cu Iza prin intermediul unor vaste conuri de depunere,
folosite integral sau parţial, de aşezările Şieu, Ieud şi Dragomireşti.
Ele contribuie în acelaşi timp, la împingerea Izei spre malul opus,
generând asimetria să nu numai în plan superior, ci şi la nivelul
luncii.
              Culoarul Izei înscrie lărgiri, la nivelul luncii, în toate punctele
de confluenţă ajungând până la 1km (sectorul Dragomireşti – Bogdan
Vodă). Albia majoră este dominată de o terasă de luncă de 3- 5 m,
alternând ca desfăşurare: pe stânga văii, în amonte de Dragomireşti şi
în aval de confluenţa cu Ieudul; pe dreapta văii în celelalte sectoare
fiind foarte caracteristică între Dragomireşti şi Ieud. Celelalte terase
se păstrează numai pe stânga Izei, conform cu asimetria acesteia,
legată şi de căderea stratelor, dar şi de prezenţa văilor mari, coborâte
din lanţul munţilor sedimentaro-eruptivi ai Ţibleşului.
              Terasa de 8-12 m (a II-a, dacă o considerăm şi pe cea de
luncă) este bine evidenţiată în amonte şi în aval de confluenţa cu
Valea Botizei.
              Terasa de 18-22 m (a III-a) s-a păstrat într-un fragment bine
exprimat în relief între văile Slatinei şi Ieudului.
              Terasa de 45 m (a IV-a) înregistrează desfăşurarea cea mai
reprezentativă între Dragomireşti şi Bogdan Vodă, unde în Lazul
Baciului, are un pod surprinzător de neted şi o frunte de peste 450,
(căzând direct deasupra terasei de luncă).
              Terasa de 65-70 m (a V-a) predomină pe cea de 45 m, în
acelaşi sector, fiind uşor de urmărit în Lutul Oalelor, în Ruginoasa şi
Poderei (însuşi numele este semnificativ).

111
              La nivelul de 90-110 m se face raportul Văii Iza cu piemontul
acumulativ, astfel nu putem vorbi de o terasă propriu-zisă decât mult
spre aval, ca de exemplu, pe interfluviul dintre Mara şi Cosău.
Culoarul Izei rămâne totuşi axa cea mai importantă în gruparea
aşezărilor şi a căilor de comunicaţie (Dragomireşti, Bogdan Vodă,
parţial Ieudul, Şieu, Rozavlea) celelalte aşezări folosind fie Valea
Ieudului – ea însăşi un culoar de dimensiuni mai modeste, fie
convergenţele hidrografice de la Botiza sau Poienile Glodului,
transformate în mici depresiuni de eroziune. Sunt şi unele neajunsuri
între care tendinţa de alungire a satelor, precum şi frecvenţa
revărsărilor, dar acestea pot fi remediate fără dificultăţi deosebite.
              II.2.3. Clima
              Faţă de alte regiuni ale ţării, aşezările din zonă, ca de altfel tot
Maramureşul prezintă două trăsături specifice care determină câteva
particularităţi ale condiţiilor sale fizico-geografice, răsfrânte într-o
oarecare măsură şi asupra economiei locale. Este vorba în primul
rând de aşezarea sa în partea cea mai nordică a ţării noastre şi în
regiunea cea mai rece şi mai umedă a Carpaţilor noştri, cu influenţe
puţin favorabile din multe puncte de vedere şi mai ales sub raport
climatic. Cea de-a doua se referă la aspectul său depresionar. Ţinutul
acesta umed şi rece – prin aşezarea sa pe latitudine, este protejat de
influenţele negative ale crivăţului şi de asprimea iernilor din nord-
estul Europei, prin puternicele lanţuri de munţi care-l înconjoară.
Crivăţul rareori pătrunde prin înşeuarea de la Prislop, astfel că oricât
de mari ar fi zăpezile, viscolele nu sunt frecvente, fiind dominante
vânturile ce pătrund prin deschiderea nordică dinspre nord-vest, care
ajung să se canalizeze pe culoarul Izei dar mult atenuate. Caracterul
de topoclimat al zonei este evident prin contrastele termice mai
atenuate, dar inversiunile climatice caracteristice zonelor
depresionare sunt puse şi aici în evidenţă prin mici inversiuni ale
etajelor de vegetaţie.
              Repartiţia valorilor medii de temperatură este destul de
neuniformă în funcţie de configuraţia reliefului. În această zonă, unde
diferenţa de altitudine dintre fundul văilor şi zonele înalte piemontane
depăşesc câteva sute de metri, se observă deosebiri ale temperaturii
aerului care apar în valorile medii anuale, ceea ce arată rolul
important al reliefului care acţionează constant asupra genezei şi
dezvoltării proceselor şi fenomenelor atmosferice.
              Temperatura medie anuală a aerului în regiunea studiată este
de 8 0C.În luna ianuarie repartiţia valorilor medii multianuale ale
temperaturii aerului scoate în evidenţă cu claritate unele
particularităţi importante ale regimului de iarnă ale climei, ca rezultat

111
al interacţiunii circulaţiei atmosferice cu relieful şi mai ales influenţa
Carpaţilor. Media temperaturii lunii ianuarie este de -5 0 C. Din unele
observaţii întreprinse iarna, au fost puse în evidenţă acumulări de aer
rece pe fundul văilor şi temperaturi ceva mai ridicate în părţile
proeminenţe ale reliefului acestei zone. Totuşi, acest fenomen nu este
atât de bine evidenţiat ca în zonele cu munţi mai înalţi (Munţii Ţibleş
şi Gutâi). Iarna repartiţia temperaturii aerului în regiunile deluroase
(ca în cazul de faţă) este dirijată mai mult de legile fizico-geografice
ale zonalităţii verticale (de altitudinea relativă faţă de fundul văilor) şi
mai puţin de altitudinea absolută.
              În luna iulie – caracteristică pentru sezonul cald, valorile
gradienţilor termici verticali cresc foarte mult. Se accentuează
creşterile de temperatură. În timpul zilei aerul din părţile mai joase
(văi) şi de pe pantele orientate spre soare ale regiunii se
supraîncălzeşte, ceea ce provoacă dezvoltarea convecţiei termice
intense şi răcirea adiabatică a aerului în ascensiune, ceea ce provoacă
uneori precipitaţii. De la o zi la alta, în cursul anului, temperaturile
medii zilnice ale aerului nu se succed în creştere sau în descreştere
continuă, ci prezintă adesea schimbări cu caracter foarte variabil.
Cauza acestor variaţii este alternarea şi înlocuirea, uneori bruscă a
maselor de aer cu caracteristici termice diferite resimţită mai ales la
trecerea fronturilor.
              Iarna, deoarece circulaţia termică este mai intensă iar
contrastul termic al diferitelor mase de aer este mai mare şi salturile
interdiurne ale temperaturii aerului sunt mai ample decât în restul
anului. Cele mai mici variaţii de la o zi la alta se constată în general,
vara.
              De importanţă mare pentru regimul climatic este scăderea
temperaturilor medii zilnice sub 0 0 C. Astfel, conform datelor de la
staţia meteorologică Sighetu-Marmaţiei, perioada anuală cu
temperaturi zilnice sub 0 0 C începe în primele zile ale lunii
decembrie. Durata intervalului anual cu temperaturii medii de peste 0
0
C este de 275 zile.
              În ceea ce priveşte mediile temperaturilor maxime zilnice,
acestea sunt în general negative. Pe văi, unde se acumulează aerul
rece şi unde inversiunile termice persistă şi în timpul zilei, mediile
maximelor sunt mai scăzute decât pe versanţii şi dealurile învecinate.
Începând cu luna februarie mediile temperaturilor maxime zilnice
cresc de la o lună la alta, mai accentuat la începutul primăverii (în
medie 7-9 0 C) şi mai moderat în prima parte a verii (cu 2-4 0C). În
iulie mediile lunare ale temperaturii maxime zilnice sunt cele mai
mari în cursul anului (24-25 0C). În a doua jumătate a anului, mediile

111
lunare ale temperaturii maxime zilnice scad până în ianuarie, în grad
variabil, de la o lună la alta. Mediile lunare ale temperaturilor
maxime zilnice sunt negative, de la sfârşitul lunii noiembrie sau
începutul lui decembrie. În luna ianuarie mediile minimelor zilnice
ale temperaturii aerului sunt mai mici decât în tot restul anului.
Începând din luna februarie, temperaturile minime zilnice cresc mai
lent. În intervalul martie – măi, creşterile interlunare sunt mari (4-5
0
C). Între lunile iunie şi iulie creşterea mediilor temperaturii minime
se micşorează mult ajungând la numai un grad. În luna iulie mediile
temperaturilor minime zilnice ajunge la cele mai mari valori,
depăşind 14 0 C.
              Începând cu luna august, mediile temperaturilor minime
zilnice scad treptat până în luna ianuarie, cele mai mari scăderi
interlunare înregistrându-se toamna, între lunile septembrie şi
octombrie. Diferenţele dintre mediile lunare ale temperaturilor
maxime şi minime zilnice se schimbă mult în cursul anului. Cele mai
mici diferenţe au loc în luna decembrie, când nebulozitatea este cea
mai mare fiind cuprinsă între 6 şi 7,5 0 C.
              Iarna, scăderea temperaturii aerului sub 0 0 C este un fenomen
obişnuit pe tot teritoriul ţării noastre. Importantă pentru caracterizarea
fenomenelor de îngheţ sunt datele medii ale primului îngheţ (de
toamnă). Scăderea temperaturii aerului sub 0 0 C se produce în
regiunea cercetată între sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii
noiembrie.
              În ceea ce priveşte datele medii ale ultimului îngheţ (de
primăvară) acestea prezintă mare importanţă căci pot influenţa în
mod negativ producţia agricolă. Ultimele îngheţuri se produc în
medie în a doua decadă a luni aprilie. În Maramureş cel mai târziu
îngheţ a avut loc prima decadă a lunii iunie. Durata medie a
intervalului anual fără îngheţ, încadrat între data medie a ultimului
îngheţ (de primăvară) şi a primului îngheţ (de toamnă) este de 160
zile.
              O importanţă mare în caracterizarea condiţiilor climatice ale
unei regiuni, are şi temperatura solului. Regimul temperaturii solului
este determinată de energia primită prin radiaţie solară, de
schimburile reciproce de căldură cu atmosfera şi cu straturile mai
adânci ale solului. Temperatura solului variază în funcţie de o serie de
factori. Cele mai ridicate valori medii lunare ale temperaturii solului
dezgolit (la suprafaţă) se realizează la ora 14 în iulie când ele ajung la
34-40 0 C în Maramureş. Toamna la ora 8 ele ajung la 8-12 0 C. La ora
14 ajung la 18 0 C. La adâncimea de 20 cm temperatura solului
dezgolit are deosebiri mici în repartiţia sa teritorială. În cursul zilei

111
oscilaţiile temperaturii solului au un maxim care se produce în jurul
orelor 13-14 şi un minim dimineaţa, la răsăritul soarelui.
Amplitudinile termice sunt mai mari vara la suprafaţa solului.
              Umezeala relativă a aerului în regiunea studiată este cuprinsă
între 71-76%. Aceasta se explică prin temperatura medie anuală mai
scăzută în această parte a ţării, precum şi prin efectul de baraj al
lanţului Carpatic, care se manifestă prin persistenţa aerului oceanic.
              În mersul anual al valorilor medii lunare a umidităţii se
observă două maxime şi două minime. Minimul principal se produce
în luna aprilie sau mai, iar cel secundar în iulie. Maximul principal se
produce în decembrie, iar cel secundar în iunie, când creşte simţitor
numărul zilelor cu ploaie. Mersul zilnic al umezelii relative decurge
în strânsă legătură cu mersul temperaturii aerului. Se constată un
maxim în orele de noapte spre dimineaţă, când temperatura este mai
scăzută şi un maxim în orele de amiază când temperatura este
maximă.
              Nebulozitatea - Regimul şi repartiţia nebulozităţii crează o
serie de particularităţi esenţiale în distribuţia celorlalte caracteristici
ale climei. Norii modifică bilanţul radiativ al suprafeţei active.
Energia calorică luminoasă a radiaţiei solare este mult diminuată în
cazul existenţei norilor, iar prezenţa acestora în timpul nopţii face ca
şi pierderile de căldură ale solului, prin emanaţie să fie mai reduse.
              Regimul norilor este în strânsă legătură cu circulaţia
atmosferică şi cu relieful. În Piemontul Ieudului nebulozitatea este
cuprinsă între 5,5-6 zecimi, ceea ce se explică prin prezenţa mai mare
a maselor de aer umed şi a fronturilor care se deplasează de pe
Oceanul Atlantic peste centru Europei. În luna ianuarie nebulozitatea
este în general destul de ridicată: 6-7 zecimi.
              Intensificarea circulaţiei generale a atmosferei în lunile de
iarnă, provoacă invazii frecvente ale aerului rece în nord-vest. În
această situaţie întreaga depresiune se găseşte sub o pătură de nori, în
timp ce zonele mai înalte muntoase se menţin deasupra acestei pături.
              Sub influenţa diferiţilor factori genetici şi în special a
circulaţiei atmosferice, gradul de acoperire cu nori se schimbă de la o
zi la alta. Cea mai mare frecvenţă a zilelor senine se realizează spre
sfârşitul verii şi începutul toamnei. În Maramureş în luna septembrie
sunt 13-15 zile senine. În cursul anului cel mai mare număr de zile
noroase se înregistrează în luna aprilie (15-18 zile). Ce mai mic
număr lunar de zile acoperite se înregistrează în luna august, când
predomină regimul anticiclonic şi timpul senin. În zonă înaltă
cantitatea de precipitaţii este deosebit de mare. Se înregistrează în
medie 800-900 mm anual, iar în zona nordică 700-800 mm.

111
              Repartizarea precipitaţiilor în cursul anului este neuniformă.
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad în intervalul cald (iunie cu
85-110 mm) iar cele mai mici în februarie (40-45 mm)
              Precipitaţiile căzute sub formă de averse sunt mai puţine, dar
favorizează degradarea terenurilor şi impulsionează procesele de
versant. Toamna, precipitaţiile au aspectul unor ploi mărunte şi de
lungă durată. În ceea ce priveşte intervalul de timp fără precipitaţii
(secetă), regiunea studiată ca de altfel întreaga Depresiune a
Maramureşului se menţine sub 15 zile. În privinţa stratului de zăpadă,
acesta se distribuie neuniform, mai ales în timp. Grosimea lui diferă
foarte mult în timp şi de la o iarnă la alta.
              II.2.4. Reţeaua hidrografică
              La baza caracterizării bazinului hidrografic al zonei a stat
analiza influenţei ansamblului de condiţii climatice şi fizico-
geografice (pante, soluri, grad de împădurire etc) cuprinse în general
în influenţa zonalităţii verticale a reliefului, concretizată în altitudinea
medie a bazinelor de recepţie.
              Iza este artera cea mai importantă ce drenează zona cu creşteri
medii ale nivelelor de 50-100 cm (anual) şi 100-200 cm (vara), fără
scurgeri sub etiaj, reflectând particularităţile climei şi reliefului
depresiunii. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, zona este
încadrată la vest de Valea Botizei, spre est de Valea Baicului, iar în
centru cea a Ieudului, aceasta din urmă fiind principala arteră ce
drenează apele întregului bazin. Ieudul este un afluent de ordinul II al
Tisei şi de ordinul I al Izei. El colectează apele din partea centrală a
zonei printr-o reţea de pâraie care au un curs permanent, altele
semipermanent sau torenţial.
              În ceea ce priveşte gradul de simetrie, acest bazin este
simetric, suprafaţa din stânga fiind aproximativ egală cu cea din
dreapta. Distanţa dintre zona izvoarelor până la confluenţa cu Iza este
aproximativ de 19 km, Ieudul fiind din acest punct de vedere un râu
mic. El izvorăşte de sub Vf. Aldiorilor şi Vf. Covăţilor printr-o serie
de pâraie cu caracter permanent şi torenţial. În cursul superior,
datorită pantelor mai mari, primeşte numeroşi afluenţi cu caracter
permanent. Dintre aceştia amintim: pe stânga- Cârligătura şi
Muncelul, iar pe dreapta Măgura şi Valea Lăudatului.
              Privită în ansamblu, Ieudul prezintă sectoare mai înguste (în
amonte) ce alternează cu sectoare mai largi (în aval). Sectorul
mijlociu şi inferior este mai larg cu o luncă bine dezvoltată. Din zona
izvoarelor şi până aproximativ în cătunul Plopşor panta râului este
mai mare în raport cu restul cursului, ceea ce a determinat o adâncire
a albiei. În acest sector afluenţii sunt mai numeroşi şi au un debit mai

111
mare de apă, versanţii fiind în unele sectoare (Corha Râului) foarte
abrupţi. Marea diferenţiere a densităţii reţelei hidrografice este în
strânsă legătură cu structura geologică, regimul precipitaţiilor şi
vegetaţie (pădurea este bogată în această zonă).
              Sectorul mijlociu al Ieudului, cuprins între cătunul Plopşor şi
partea de sud a localităţii are aspectul unui bazinet depresionar cu o
zonă largă cuprinsă între Dealul Feieş şi Dealul Malului, sector în
care primeşte afluenţi doar pe partea stângă pe Valea Poienii unită cu
Valea Cetăţelii. Pantă în acest sector este mică, ceea ce a determinat
apariţia unor meandre.
            Pentru sectorul inferior sunt caracteristice alternanţele de mici
porţiuni înguste cu altele mai largi (cu aspectul unor mici bazinete),
explicabile prin eroziunea diferenţiată. În acest sector primeşte ca
afluenţi pe Valea Cotozii şi Pârâul Recea, pe dreapta, iar pe stânga
Valea Dişii. În acest sector sunt destul de frecvente inundaţiile, mai
ales primăvara în urma topirii zăpezilor, zonă în care sunt necesare
lucrări de îndiguire a malului stâng pe o lungime de aproximativ 2
km în partea de nord a localităţii. Ca o notă caracteristică a celor trei
râuri principale (Baicul, Ieudul şi Botiza) este faptul că ele au un curs
aproape paralel, fiind perpendiculare pe râul Iza, iar la vărsare nu
formează conuri de dejecţie (au o gură simplă).
              În ceea ce priveşte o serie de caracteristici hidrologice legate
de bazin, amintim pe cea a scurgerii, care se află atât sub influenţa
ansamblului condiţiilor meteorologice (precipitaţii bogate) cât şi a
condiţiilor existente în bazinul de recepţie (relief, sol, vegetaţie,
structura geologică). Variaţiile sezoniere şi multianuale ale scurgerii,
sunt determinate de factorii naturali ai regimului hidrologic, mai ales
cel climat. Influenţa reliefului asupra scurgerii se manifestă în
zonalitatea verticală. Altitudinea este un bun indiciu al ansamblului
de condiţii fizico-geografice. În bazinul Ieudului predomină
scurgerea de primăvară ca urmare a alimentării cu ape provenite din
topirea zăpezilor şi din ploile de primăvară.
              În ceea ce priveşte viiturile, pentru bazinul hidrografic al
Ieudului caracteristice sunt cele provenite din ploi. Cele provenite
parţial sau total din topirea zăpezilor se constată în perioada
decembrie-mai. Cele mai puternice viituri se formează datorită
intensităţii şi duratei ploilor, combinării precipitaţiilor sub formă de
ploaie cu topirea zăpezilor, precum şi umezirii solului de dinaintea
precipitaţiilor generatoare de viituri. Scurgerea minimă în bazinul
Văii Ieudului se produce iarna şi în luna august datorită faptului că
alimentarea se face exclusiv din apele subterane. Perioada scurgerii
scăzute de la sfârşitul sezonului cald este o urmare a cantităţilor mici

111
de apă căzute în lunile august-septembrie şi a evaporabilităţii mari de
la suprafaţa solului. Sub aspectul tipului de regim, râurile din acest
bazin fac parte din tipul Carpatic vestic, care se caracterizează prin
instabilitate accentuată a regimului de iarnă şi frecvenţa deosebită a
apelor mari de primăvară provenite din topirea zăpezilor şi din ploi.
              II.2.5. Flora şi faună
              Sub aspectul regionării biopedogeografice zona studiată parte
integrantă. A Depresiunii Maramureşului este încadrată în provincia
Dacică. Această provincie cuprinde cea mai mare parte din ţara
noastră, incluzând o floră şi o faună central-europeană. Ca şi celelalte
elemente - relief, climă, soluri, vegetaţia Depresiunii Maramureşului,
în general, este extrem de variată începând de la asociaţiile vegetale
specifice zonelor de luncă şi terminând cu păşunile alpine.
              Locul coniferelor, care în zonele înalte ale Maramureşului
sunt mai răspândite, este luat în regiunea deluroasă din interiorul
depresiunii de pădurile de fag şi gorun, care găsesc aici condiţii
optime de dezvoltare. Şi aici, ca şi în alte părţi ale ţării codrii
maramureşeni au fost exploataţi fără milă. Au fost luate unele măsuri
de reîmpădurire a terenurilor afectate de eroziune, intrând în felul
acesta în circuitul economic.
              Pe versanţii situaţi între râul Ieudişor şi afluenţii săi (în cursul
inferior) pădurile se găsesc doar insular, întrucât au fost defrişate
pentru ca terenul să poată fi folosit pentru diferite culturi agricole.
              Vegetaţia de luncă de-a lungul Văii Ieudului este formată din
specii cu predominarea esenţelor albe (sălcie, arinul etc). Regiunea
deluroasă a piemontului este acoperită, fie compact, fie insular cu
păduri de stejar şi mixte de tip central european. Dealurile din
regiunea studiată, în domeniul cărora se resimte încă influenţa
modificatoare de climat al altitudinii, aparţin subetajului fagului în
amestec cu paltin, ulm, carpen, gorun etc. Limita superioară a fâşiei
subetajului făgetelor trece pe la altitudinea de 750-800 m, iar cea
inferioară se află la baza versanţilor (500m). Vegetaţia de făgete este
distribuită în strânsă legătură cu relieful.
              Comună ieud ca de altfel întreaga depresiune a
Maramureşului a constituit o arie de atracţie pentru elementul uman
încă din cele mai vechi timpuri. De aceea, învelişul vegetal este
puternic modificat. Pădurile de stejar au fost intens defrişate pentru a
face loc culturilor, păşunilor şi fâneţelor. O bună parte din aceste
păduri au dispărut, câştigând teren, în detrimentul acestora, plantele
de cultură sau pajiştile. Pădurile amestecate, sunt alcătuite dintr-un
amestec complex, în care pe lângă fag se mai găseşte şi frasinul,
ulmul, carpenul, paltinul etc. Stratul de arbuşti este destul de

111
dezvoltat. Se deosebesc specii de alun, lemn râios, şocul, sângerul,
etc. Dintre plantele agăţătoare predomină iedera, carpenul etc. Stratul
inferior al acestor păduri este format din flora acidofilă, floră de afin,
floră de mur şi zmeur. În pădurile amestecate cu stejar, stratul
arborilor este format mai ales din stejar pedunculat şi carpen, la care
se adaugă paltinul, ulmul, frasinul. Stratul arbuştilor este şi aici bine
dezvoltat cuprinzând un mare număr de specii ca alunul (Coryllus
avelana), porumbarul (Prunus spinosa), măceşul (Rosa canina),
vonicelul, lemnul râios (Evonymus europeae), sângerul (Cornus
sanguirea), lemnul câinesc (Ligustrum vulgarae), socul (Sambucus
Nigra) şi mai rar cornul (Cornus mas)..
              Stratul ierbos este bogat şi format din specii ale florei de mur,
numeroase graminee, plante de locuri mai deschise sau mai uscate,
dar în acelaşi timp şi plante de locuri mai umede, dintre care amintim
urzica moartă (lamium maculatum), vinariţa (asperula odorata),
cucuta de pădure (Galicum schultesi).
              Gramineele sunt reprezentate prin golomăţ (Datylis
Boligama), firuţa de pădure (Poa parantensis). Dintre speciile florei
ecidofile apar horştii (Luzula nemorosa), murul (Rubus hirtus). În
locurile mai deschise cu insolaţie bogată, apar o serie de plante ca:
fraga de câmp (Fragaris viridis), cimbrul de câmp (Saturaja vulgaris),
măceşul (Rosa gallica), iar în locurile mai umede de pe Valea
Ieudului şi în special a afluenţilor, cresc o serie de plante adaptate
acestor condiţii: murul, piciorul caprei.
              În regiunile mai înalte, vegetaţia formată din făgete este
preluată de cea de conifere, dintre care ponderea principală o are
molidul şi bradul. În general, nu putem vorbi de o zonă distinctă a
coniferelor, ci mai mult de o zonă cu păduri amestecate, unde alături
de conifere întâlnim fagul, ulmul, carpenul, frasinul, jugastrul etc.
Începând din anul 1964 aceste păduri seculare au fost tăiate,
terenurile fiind reîmpădurite prin grija statului, fără ca terenul să se
degradeze, materialul lemnos fiind transportat pentru a fi prelucrat la
Combinatul pentru Industrializarea lemnului din Sighetu-Marmaţiei.
              Pajiştile ce se dezvoltă în arealul acestor păduri, prezintă o
compoziţie floristică asemănătoare cu pajiştile din silvestepă, fiind o
prelungire a acestora datorită intervenţiei omului. Totuşi, deosebirile
ecologice se observă în compoziţia acestor pajişti prin abundenţa
multor elemente ierboase de pădure. Pajiştile de dealuri că iarba
vântului şi păiuşuri, ocupă unele suprafeţe ce corespund în mare parte
cu arealul făgetelor, stejaretelor şi chiar în zonele mai înalte (în
prelucile ce apar în zona pădurilor amestecate). Acestea formează
fâneţea de coasă, păşunabile toamna şi primăvara.

111
              Vegetaţia pajiştilor din această zonă este predominată de
Agrostis tenuis care indică o climă mai umedă şi mai răcoroasă. Pe
terenurile mai umbrite de pe Valea Cârligăturii, Râuşor, ca şi pe
coastele domoale ale Măgurii, Covăţilor etc. Agrostis tenuis,
formează asociaţii predominante cu elemente mezofile cu fâneţe de
dealuri. Această asociaţie este formată din specii variate fiind o
asociaţie mult răspândită. O găsim chiar şi pe versanţii sudici
ocupând formele pozitive ale terenului, caracterizate printr-un
conţinut mai scăzut de umiditate a solului.
              Productivitatea pajiştilor de Agrostis tenuis de deal,
comparativ cu asociaţiile sepice este mai mare cantitativ şi calitativ.
La păşuni dau o producţie de până la 7000 kg la ha de masă verde, iar
la fâneţe până la 12000 kg la ha. În cuprinsul pajiştilor din bazinul
studiat, mai întâlnim şi asociaţia de Melinia coerulea, limitat la
fundul văilor şi locurilor mai umede cu subsol impermeabil.
              De-a lungul afluenţilor Ieudului găsim asociaţia de Agrostis
alba plus Alopercus pratensis.
              Pe pajiştile de pe versanţii domoli din Plăiuţ se întâlneşte
asociaţia Arrhenatherum elatius plus Festuca rubra. Această asociaţie
se dezvoltă pe soluri aerisite, cu regim trofic optim şi în general
netasate, cum sunt livezile mai vechi de pomi fructiferi. Aceasta este
asociaţia cea mai productivă întrucât dă 7500-20000 kg masă verde la
ha. De aici rezultă importanţa pajiştilor alcătuite din această asociaţie
pentru o regiune ca aceasta unde una din ocupaţiile de bază ale
populaţiei este creşterea animalelor.
              Un fapt negativ, ce trebuie scos în evidenţă pentru zonă la care
se referă lucrarea, este îngrijirea necorespunzătoare a unor astfel de
pajişti precum şi o administrare necorespunzătoare cu îngrăşăminte
naturale şi chimice. Se observă că ţinuturi întinse sunt ocupate de
către arbuşti de o importanţă economică scăzută, în detrimentul unor
pajişti naturale bogate. Unele din aceste pajişti aşezate pe soluri
erodate, în pantă, au fost împădurite, iar pe altele (La Râpă, Dosul
Padeşului) au fost plantate cu pomi fructiferi. Pentru Dosul Padeşului
terenul a fost greşit ales pentru cultura pomilor fructiferi deoarece,
din cauza zonei accidentate, nu se pot face lucrările agricole necesare
cu unelte mecanizate. Animalele, aşa cum cunoaştem cu toţii, sunt
mai puţin dependente de sol şi microclimat ca şi plantele, în
consecinţă este mai greu a face o distincţie între fauna diferitelor
subetaje forestiere. Dintre mamifere, majoritatea speciilor care trăiesc
în această regiune nu sunt locuitori tipici ai acestei zone, ci uneori
ajung până la munte (veveriţa) şi chiar în stepe (iepurele).
Mamiferele foarte răspândite sunt lupul, iepurele, vulpea şi mistreţul,

111
acesta din urmă producând mari pagube culturilor agricole (cele de
porumb şi cartof). Fauna pădurilor din această zonă este foarte bogată
şi variată, de la gâzele cele mai mici, până la păsări şi mamifere.
Numeroase sunt insectele de pădure ale căror omizi se hrănesc cu
frunzele unor arbori, desfrunzindu-i.
              În afară de fluturi gândacii de frasin, cărăbuşii, croitorii,
ploşniţele de pădure, urechelniţe, purici de plante etc. (toate insecte
vătămătoare) ce mişună pe solul pădurii, pe scoarţa copacilor şi în
coroana lor, mai trăiesc în pădure şi alte insecte xilofage (carii)
mâncătoare de lemn, care provoacă mari pagube pădurilor.
              Păsările caracteristice de pădure pentru aceste altitudini sunt:
sturzii, mierlele, ciocănitorile verzi şi pestriţe, cucul, porumbei
sălbatici, turturelele. Prin tufişuri, la marginea pădurilor trăieşte
potârnichea care poate fi întâlnită şi în etajul alpin. În aceste păduri se
întâlnesc mai multe specii de piţigoi, caracteristic fiind piţigoiul de
livadă, care nu coboară la şes şi urcă rar la munte. O specie larg
întâlnită aici, ca de altfel în toate pădurile din ţara noastră şi mai ales
în cele de pe deal este galiţa, specie sedentară la noi. În timpul iernii
poposesc prin zonă şi gaiţe nordice. Tot în aceste păduri des întâlnit
este viesparul, răpitor specializat în hrănirea cu larve de viespi şi
albine sălbatice care-şi fac faguri în pământ.
              Prin poieni şi la marginea pădurii se întâlneşte adesea pupăza
(Ucupa epupe), iar în tufişuri privighetorile şi mai ales privighetoarea
mică care caută mai mult locurile uscate, dar o găsim şi în locurile
mai umede. Scoarţa arborilor este adesea cercetată de multe păsări
insectivore dintre care mai frecvente este ciocănitoarea. Ciocănitorile
sunt cele mai bine adaptate la scormonirea trunchiurilor în căutarea
larvelor.
              Piţigoiul (Paruş major), specializat în agăţarea pe ramuri în
orice poziţie este un locuitor al scorburilor. Porumbeii şi turturelele
sunt păsări migratoare, fiind oaspeţi de vară.
              Mamiferele sunt bogat reprezentate în această regiune. Unele
specii sunt euritrope: lupul, vulpea, iepurele etc., altele sunt
stenotrope: jderul, pisica sălbatică.
              Rozătoarele sunt reprezentate prin veveriţe, şoareci de pădure
care produc mari pagube plantaţiilor forestiere. Prin pădurile şi
poienile regiunii trăiesc reptile ca: şopârle, şarpele orb, vipera
comună, iar dintre batracieni amintim: salamandră, brotăcelul. Dintre
animalele care prezintă interes pentru vânătoare amintim: iepurele,
veveriţa, mistreţul, lupul.
              Ca urmare a cuprinderii Ieudului în zona de vânătoare ce se
întinde în partea nordică a munţilor Gutâi şi Ţibleş (de la Valea Marei

111
până la izvoarele Izei) a fost în ultimul timp populată cu un număr
mare de mistreţi şi urşi care produc pagube culturilor agricole şi
stânilor de pe raza comunei. Din acest motiv se impune ca Ocoalele
silvice să controleze răspândirea şi înmulţirea acestor animale.
              II.2.6. Solurile
              Solul rezultat al climei, vegetaţiei, litologiei şi condiţiilor de
drenaj prezintă o zonalitate pe altitudine. În zona de luncă, acoperită
cu vegetaţie hidrofilă se dezvoltă soluri aluvionare de luncă, formate
datorită aluvionării în perioadele apelor mari, ca şi prin umezirea
intensă de apele freatice situate la adâncimi mici. Există o
concordanţă între nivelul apelor freatice şi tipul de sol. Solurile
aluvionare de luncă sunt bine dezvoltate de-a lungul Văii Ieudişor,
mai ales în sectoarele unde lunca prezintă o extensiune mai mare.
Acolo unde nivelul apei freatice este mai adânc solurile sunt mai
evoluate, iar acolo unde apa freatică este mai la suprafaţă solurile
sunt mai tinere. Lunca se caracterizează prin condiţii naturale
specifice care se deosebesc mult de cele ale interfluviile vecine. Zona
de luncă a Văii Ieudişorului are o extensiune şi o dezvoltare mult mai
mică în raport cu lunca râului învecinat Iza. Lunca ocupă partea cea
mai tânără a văii şi apare sub formă de fâşii (În multe locuri
întreruptă), de-a lungul Ieudişorului. Revărsările de ape din albia
râului au loc destul de rar, dar atunci când se produc solurile
aluvionare primesc o umiditate suplimentară în comparaţie cu solurile
interfluviilor, fapt care determină, pe alocuri, înmlăştinarea lor. De
asemenea şi apele freatice beneficiază de o alimentare suplimentară
care contribuie la menţinerea în luncă a unui nivel hidrostatic ridicat
al stratului acvifer (mai sus de 4 m), ceea ce determină o largă
răspândire a gleisării în solurile aluvionare.
              Microrelieful luncii, ca şi pextura aluviunilor variază în limite
largi pe distanţe mici, determinând o neuniformitate a condiţiilor
naturale din cuprinsul luncii şi prin aceasta a învelişului de sol, dând
naştere la soluri aluvionare în diferite stadii de dezvoltare.
              În comparaţie cu celelalte soluri, procesul de formare a solului
de luncă este complicat prin acţiunea proceselor aluvionare care au
loc aici. În zona de contact a luncii cu versanţii (Dealul Feieş),
datorită intensităţii reduse de aluvionare caracteristică acestei părţi de
luncă procesul de solificare este mai avansat. Se remarcă şi aici, ca de
altfel la toate solurile de luncă, existenţa la diferite adâncimi a
diferitelor soluri aluviale îngropate datorită desfăşurării intermitente a
proceselor pedogenetice de luncă.
              Pe lângă solul de luncă, în zonele deluroase, pe interfluvii, se
întâlnesc şi soluri silvestre brune şi brune gălbui tipice, în diferite

111
 grade de podzolire, iar în zonele mai înalte şi împădurite din partea
de sud întâlnim soluri brune acide. Solurile brune de pădure şi brune
gălbui sunt răspândite mai ales în partea interioară a versanţilor.
Pădurile de foioase aduc anual în sol, prin frunzele depuse, mari
cantităţi de substanţe organice bogate în elemente minerale, inclusiv
calciu. Această substanţă organică este relativ intens transformată sub
acţiunea microorganismelor. Distribuţia acestor soluri este
condiţionată de o anumită argilozitate a materialului parental şi
bogăţie a acestuia în baze. Solurile silvestre bruno-gălbui sunt
specifice atât cele tipice cât şi cele podzolice.

C A P I T O L U L III

POPULAŢIA ŞI HABITATUL UMAN

              III.1. Populaţia
          Confor Total Suprafaţa Suprafaţa Alte Clădiri şi
m Ha Agricolă ha Fondului Suprafeţe ha Curţi ha
recensământ Forestier
ului efectuat
în 2011,
populația
comunei
Ieud se
ridică la
4.318
locuitori, în
creștere față
de
recensământ
ul anterior
din 2002,
când se
înregistraser
ă
4.223 de loc
uitori.
Majoritatea
locuitorilor
sunt români
(95,32%).
Pentru

111
4,65% din
populație,
apartenența
etnică nu
este
cunoscută.
Din punct de
vedere
confesional,
majoritatea
locuitorilor
sunt
ortodocși
(70,36%), cu
o minoritate
de greco-
catoliciLocal
itatea
Ieud 7580 4775 2248 407 150
100 % 62,9 % 29,6 % 5,3 % 1,9 %
              Suprafaţa agricolă este repartizată astfel:
Localitatea Total Arabil ha Fâneţe Păşuni Livezi ha
Ha naturale ha naturale ha
Ieud 4775 1310 2548 907 10
100 % 27,4 % 53.3 % 18,9 % 0,2 %
              Din suprafaţa agricolă fâneţele ocupă cele mai mari suprafeţe
urmate de terenurile arabile şi păşunile naturale. Livezile ocupă cele
mai mici suprafeţe deşi zona este ideală pentru pomicultură.
              Trebuie să menţionăm faptul că în Ieud a fost colectiv deşi
terenul nu este propice pentru colectivizare. Colectivizarea s-a făcut
pentru că Ieudul a dat Maramureşului şi ţării mulţi intelectuali care au
fost opozanţi regimului comunist. Deasemenea în Ieud au fost foarte
mulţi proprietari de multe animale (stâne de oi şi vaci). Pe aceste
considerente Ieudul a fost considerat un sat reacţionar şi un sat de
chiaburi iar colectivizarea a fost forţată.
              Înainte de decembrie 1989 modul de folosinţă al terenurilor
era următorul:
Localitatea Suprafaţa Unităţi Cooperativa Gospodării Gospodării
totală agricole de Agricolă de Ale individuale
stat Producţie membrilor
C.A.P.

111
Ieud 7580 ha 3362 ha 1996 ha 176 ha 2046 ha
              După cum se poate observa majoritatea terenurilor au fost
ocupate de I.A.S., C.A.P şi şi gospodăriile membrilor C.A.P.Micile
gospodării individuale stăpâneau terenurile mai puţin fertile.
              Structura culturilor în funcţie de suprafaţa ocupată şi de
producţiile obţinute la ha, în anul 1989 se prezenta astfel:
Produsul Grâu Porumb Legume În Cartofi Ceapă
Indicatoru Secară Cânepă
l
Suprafaţa 30 580 45 96 280 25
cultivată
(ha)
Producţia 1500 1948 - 889 10946 8800
medie
(Kg/ha)
Producţia 45 1130 338 85,3 3145 220
totală-tone
              În urma actului revoluţionar de la 22 decembrie 1989 membrii
cooperatori au hotărât desfiinţarea C.A.P. Ieud şi trecerea întregii
suprafeţe agricole şi a efectivelor de animale în proprietatea ţăranilor,
stăpâni de drept ai acestor bunuri. Aceleaşi măsuri au fost luate şi în
legătură cu terenul agricol ce aparţinea de I.A.S. Sighetu-Marmaţiei,
teren luat pe nedrept ţăranilor din Ieud.
            În anul 2016 majoritatea suprafeţei cultivate a fost cu cartofi,
aproximativ 300 ha (cu o producţie de 10-12 t. /ha), cu legume,
aproximativ 60 ha, iar restul cu plante furajere.
              Diferenţa mare dintre culturile şi suprafeţele cultivate în 1989
şi 2016 se datorează în principal scăderii numărului populaţiei, lipsei
forţei de muncă (majoritatea populaţiei active lucrează în străinătate
sau, sezonier, în alte regiuni ale ţării) şi a lipsei utilajelor agricole.
              Trebuie acordată o mai mare atenţie culturii legumelor, foarte
necesare pentru întreaga zonă, destul de deficitare. Referitor la
satisfacerea necesarului, zona este deficitară mai ales în grâu,
porumb, legume timpurii, dar dă producţii bune la cartofi şi
rădăcinoase pentru nutreţ.
              Pentru a ne da mai bine seama de evoluţia în timp a creşterii
animalelor pe raza comunei, am folosit datele existente la Primăria
Ieud, arhiva fostului sediu C.A.P., la personalul sanitar-veterinar şi
gospodarii localităţii, începând cu anul 1965 până în anul 2017.
Anul - 1965 1970 1980 1989 2000 2017
Specia

111
Bovine 1748 1595 1761 1772 1262 1084
Porcine 344 296 756 708 846 596
Ovine 3687 4484 4477 4541 3680 1960
Caprine 681 724 563 470 360 228
Cabaline 298 327 452 370 384 320
Păsări 3572 3715 7000 6650 6700 5700
Albine - 127 130 210 148
Familii
              Datele prezentate mai sus arată, mai ales, diferenţele mari, pe
majoritatea speciilor, dintre anii 1989 şi 2017. Aceasta are, în mare
măsură, aceleaşi cauze ca şi cele enumerate mai sus, la culturi. Pe
lângă acestea se datorează şi slabei informări a gospodarilor în
legătură cu programele guvernamentale şi europene, a lipsei de acces
la aceste programe şi implicit la subvenţii. Ieudul are condiţii foarte
prielnice pentru creşterea bovinelor şi ovinelor.
              Creşterea animalelor - ocupaţie străveche a populaţiei de pe
aceste meleaguri, cunoscută sub numele de „păcurărit”, s-a dezvoltat
datorită existenţei unor întinse păşuni şi fâneţe naturale. Bovinele din
rasa „Brună de Maramureş” sunt apreciate nu numai în interiorul
ţării, dar şi în străinătate prin producţia mare de carne şi lapte. La
originea acestei rase stau animale din rasa elveţiană Algan,
încrucişată cu sura de munte. Este o rasă autohtonă creată în
condiţiile pedoclimatice specifice zonei. În ordinea importanţei, după
bovine, urmează ovinele, mai ales din rasa Ţurcană şi porcinele din
rasele Bazna, Marele Alb şi Marele Negru.
              Pomicultura este o altă ramură agricolă care are condiţii foarte
bune de dezvoltare. Livezile de pomi fructiferi datorită producţiilor
slabe şi calităţii inferioare au fost în mare parte înlocuite cu plantaţii
mai noi. Suprafaţa cultivată cu pomi este încă foarte mică în raport cu
posibilităţile existente. Se cultivă meri din soiul Ionathan ale căror
fructe sunt foarte apreciate pentru aroma şi calităţile lor nutritive, atât
în ţară, cât şi peste hotare. Prunul îşi are locul lui bine meritat mai
ales pentru fabricarea vestitei „horinca de Maramureş”. Cel mai
apreciat soi este cel „Vânăt”.
              Silvicultura ocupă un loc de seamă în economia regiunii
studiate, bazându-se pe bogatul patrimoniu forestier existent în
această zonă. Suprafaţa mare a pădurilor din zonă a permis o
puternică dezvoltare a exploatării şi prelucrării lemnului.
„Butinăritul” (munca la pădure) este o ocupaţie de căpetenie a
locuitorilor de pe aceste meleaguri. „Butinarii” îşi valorifică lemnul
de foioase în general pentru încălzirea locuinţelor cetăţenilor comunei

111
Ieud şi în comunele învecinate iar bradul şi molidul la construirea
imobilelor şi în cadrul micilor ateliere meşteşugăreşti din zonă. Ca şi
în alte regiuni ale ţării şi aici pădurile au fost exploatate şi se
exploatează încă fără discernământ.
              Constructorii sunt meseriaşii cei mai căutaţi în zonă. Datorită
numărului mare de cetăţeni din comună care lucrează în străinătate şi
se întorc în localitate cu intenţia de a-şi construi o casă nouă,
constructorii au de lucru mereu. Din aceste motive o mare parte din
ţăranii din localitate şi-au vândut animalele şi au învăţat să
construiască case. Marea majoritate a constructorilor s-au constituit
în mici asociaţii familiale şi lucrează atât în zonă cât şi în ţară şi
străinătate, unde construiesc imobile de la fundaţie la cheie. În ultimii
ani foarte căutaţi sunt sculptorii în lemn şi artizanii locali datorită
numărului tot mai mare de turişti care ne vizitează comună.
              În cadrul economiei regiunii studiate, un loc de seamă îl ocupă
turismul, ramură încă insuficient dezvoltată în localitate. Această
ramură a economiei regiunii o vom trata separat în subcapitolul care
urmează.
              Pentru dezvoltarea economiei în comună Ieud se impun
următoarele:
Dezvoltarea sectorului agricol şi al creşterii animalelor printr-o bună
informare a gospodarilor din localitate de către primărie, prin aparatul
de specialitate, inginerii de la camera agricolă şi liderii de opinie din
localitate în legătură cu fondurile destinate agriculturii de la bugetul
naţional şi de la bugetul comunitar, prin programele specifice.
Încurajarea formării de asociaţii a gospodarilor din comună pentru a
putea înfiinţa ferme de bovine, ovine, caprine, porcine şi a lucra mai
eficient terenurile (parcelele ţăranilor din Ieud sunt foarte fărâmiţate);
cumpărarea de tractoare şi utilaje agricole
Dezvoltarea reţelei sanitar veterinare din comună şi angajarea unui
însămânţător
Încurajarea meşterilor populari şi ai artizanilor locali să deschidă mici
ateliere (revigorând astfel şi transmiţând mai departe aceste
meşteşuguri) şi expoziţii cu vânzare întrucât comună este vizitată de
tot mai mulţi turişti în fiecare an.. Tot aici ar fi foarte bine să fie
valorificată şi forţa de muncă feminină (ţesături diverse, covoare care
sunt foarte căutate)
Valorificarea celor două izvoare de apă sulfuroase existente în
comună, foarte bune pentru tratarea mai multor boli.

              IV.1.2. Turismul
              Dezvoltarea civilizaţiei umane este strâns legată de dorinţa

111
omului de a se deplasa de a călători pentru a descoperi lucruri noi, de
a cunoaşte oameni noi şi obiceiuri noi. Datorită acestor deplasări ale
oamenilor a apărut necesitatea de a construi „case” sau „cămine”
pentru adăpostirea celor aflaţi departe de casă care, cu timpul, au
evoluat de la simple refugii improvizate la marile hanuri de
odinioară, de la micile hoteluri – pensiune la marile hoteluri de lux de
astăzi.
              Turismul care se practică în Ieud şi în general în ţara
Maramureşului este turismul rural. Pentru definirea noţiunii de turism
rural se utilizează uneori termeni care datorită conţinutului apropiat şi
a sensului mai restrâns, sunt generatori de confuzii.Ca şi exemple
amintim noţiunile:
          Turism verde se referă cu predilecţie la elementele
reprezentative ale peisajului şi implică frecventarea spaţiilor rurale
situate cât mai departe de oraşe şi care pot facilita accesul într-un
mediu natural autentic sau cât mai puţin afectat de intervenţii
antropice. Acesta corespunde atât spaţiilor rurale propriu-zise,
precum şi ariilor mai puţin populate din regiunile litorale sau
montane, care nu au fost incluse în zona de influenţă a turismului de
staţiune.
            Agroturismul, dimpotrivă, se derulează în areale mai intens
antropizate prin intermediul activităţilor agricole. Agroturismul
reprezintă totalitatea serviciilor oferite în cadrul unei ferme sau
pensiuni agroturistice.
            Turismul rural defineşte toate ofertele din mediul rural, care
nu sunt legate cu necesitate de gospodăria ţărănească (vacanţe în
gospodării care şi-au pierdut funcţia de bază), atributul definitoriu
fiind localizarea în spaţiul rural. Specificul rural constă în dorinţa
turiştilor de a cunoaşte tradiţiile rurale, cultura şi natura, de a-şi
petrece vacanţa într-un mediu rural autentic, unde ei caută liniştea,
aerul curat şi vor să practice sportul, drumeţia sau alte activităţi.
Accesul la produsele locale sau regionale, nu reprezintă obiective sau
forme de condiţionare ale activităţii turistice.
            Rezultă deci că, turismul verde şi agroturismul sunt forme
specifice de manifestare ale turismului rural.
              Sub aspect turistic, zona studiată prezintă o mare importanţă
prin varietatea şi frumuseţea peisajului şi arhitecturii construcţiilor
ţărăneşti. Sufletul ieudeanului şi în general al maramureşeanului se
reflectă în monumentele de arhitectură populară vestite în lumea
întreagă (biserici de lemn, porţi sculptate). Monumente de rezervaţii
naturale (în munţii Rodnei) izvoare de ape minerale, mofete, imense
păduri ce acoperă suprafaţa ţării Maramureşului, izvoare nesecate de

111
viaţă, conferă turistului senzaţii de neuitat. Călătorind în ţara
Maramureşului turistul are ocazia să participe la sărbătorile anuale
precum şi la cele specifice zonei cum ar fi; festivaluri ale cântecului,
dansului şi portului maramureşean. Luând parte la aceste manifestări
culturale, turistul face cunoştinţă cu cultura românească specifică
acestei zone.
              Turismul este una din trăsăturile zonei ce tinde să devină tot
mai pregnantă datorită prezenţei în comună a celei mai vechi biserici
din lemn „Biserica din Deal” construită în 1364 amplasată pe partea
dreaptă a râului Ieudişor în cimitirul din deal.
            Un alt obiectiv de atracţie este „Biserica din lemn din Şes”
construită în 1717 supranumită şi „Catedrala din lemn din
Maramureş” datorită mărimii şi construcţiei armonioase. Este
amplasată la drumul principal, în cimitirul aflat în zona numită „în
şes”. Seamănă cu biserica din deal, cu deosebire că balconul este
îmbrăcat în sită şi are câte 4 arce mici pe fiecare latură. Înălţimea
totală este de 23,15 m din care 13,2 turnul.
. Alte obiective turistice sunt: muzeul satului, forje şi distilerii,
complex mecanic ţărănesc (piva), cimitirul evreiesc, două biserici noi
din zidărie şi trei biserici noi din lemn, monumentul eroilor. În afară
de acestea tot în Ieud amintim elementele de artă populară şi
meşteşugărească care atrag anual un număr mare de turişti din ţară şi
din străinătate. O parte din populaţia aşezării şi-a păstrat până astăzi
cele două ocupaţii – păcurăritul şi butinăritul. Despre legătura pe care
ieudenii o au cu resursele silvo-pastorale vorbesc elementele
arhitecturale ale gospodăriilor, uneltele casnice şi cele de lucrat
pământul, obiceiurile legate de aceste meşteşuguri. Dintre acestea
amintim că elemente caracteristice casele din lemn cu acoperişul
înalt, cu cerdacuri (târnaţe) sprijinite pe stâlpi şi arcade încrustate, dar
mai ales porţile din stejar masiv sculptat cu diferite elemente florale
şi acoperite cu draniţe (şindrilă). Gospodarii satului, ca de altfel din
întreaga ţară a Maramureşului se întrec în confecţionarea acestor
monumentale porţi. Un interes deosebit îl prezintă şi originalitatea
portului ieudean, cântecul şi jocul, tradiţiile, datinile şi obiceiurile
locale despre care vom vorbi în capitolul următor.
              Până la 22 decembrie 1989 turismul din localitate a fost de
tranzit, iar numărul turiştilor nu s-a putut aprecia, deoarece lipsesc
datele în această problemă. Turiştii au vizitat mai ales “Biserica din
Deal” şi “Biserica din Şes” în grupuri organizate şi individual,
remarcându-se ponderea apreciabilă a turiştilor străini în numărul
total de vizitatori.
              Începând cu anul 1990 în Ieud a început să se dezvolte o reţea

111
turistică, la început, cu ajutorul organizaţiilor Operation Villages
Roumains (O.V. R.) cu sediul în Belgia la Charleroi iar mai târziu şi
cu ajutorul Asociaţiei Naţionale pentru Turism Rural Ecologic şi
Cultural (ANTREC). Astfel au început să se clasifice case, numărul
lor crescând de la an la an. La sfârşitul anului 2017 în localitate erau
10 pensiuni clasificate la două flori şi încă trei în curs de clasificare.
Turismul din localitate a început să fie nu numai de tranzit ci şi de
sejur. Cu fiecare an au fost tot mai mulţi turişti care au petrecut
sejururi de neuitat în localitatea noastră. Din totalul turiştilor pe anul
2017, 65 % au fost turişti străini iar 35 % au fost turişti români. Din
discuţiile avute cu proprietarii de pensiuni se evidenţiază următoarele
trăsături generalizate ale clientelei turismului rural din Ieud:
- Vârsta medie cuprinsă între 25-55 ani
- Predomină profesiunile liberale, intelectualii şi cadrele medii
- Nivel economic şi cultural mediu spre superior
- Manifestă relativă fidelitate pentru destinaţiile preferate
- Originari din arii consacrate de emitenta (străini sau locuitori din
oraşe mari)
- Prezintă tendinţe de autonomie manifestate prin manieră flexibilă de
gestionare a concediului
- Dorinţa de a experimenta trăiri şi acţiuni inedite
- Dispuşi la decizii surprinzătoare în programarea activităţii, etc
              Specificăm faptul că turismul practicat a fost de sezon,
desfăşurându-se în perioada sărbătorilor de iarnă, când a fost cea mai
mare aglomeraţie, foarte puţin în perioada sărbătorilor de Paşte şi
constant în lunile de vară (iunie, iulie, august).Cu toate că oferta de
cazare şi alimentaţie este deosebită, pensiunile fiind bine dotate, acest
tip de turism nu este bine dezvoltat deocamdată în localitate, având în
vedere că prezintă o mare cerere pe piaţa de desfacere turistică,
implică investiţii reduse şi grad de risc scăzut şi totodată reprezintă o
resursă pentru forţa de muncă rurală, putând fi practicat în toată
perioada anului.
              Pentru o mai bună dezvoltare a acestui sector al economiei
locale se impun următoarele:
- Dezvoltarea reţelei turistice prin încurajarea familiilor tinere din
localitate să intre în reţea prin clasificarea caselor, acest lucru fiind
posibil cu eforturi mici din partea lor întrucât multe case corespund
cerinţelor de clasificare.
- Informarea cetăţenilor şi a proprietarilor de pensiuni din localitate
de către Primărie, Consiliul local şi liderii actualei reţele turistice în
legătură cu fondurile ce pot fi accesate pentru construirea sau
modernizarea unei pensiuni turistice.

111
- Construirea, prin aportul proprietarilor de pensiuni şi a Primăriei, a
unei reţele de semnalizare a pensiunilor, obiectivelor turistice din
localitate şi a traseelor de drumeţie din împrejurimi.
- Îmbunătăţirea şi diversificarea ofertei şi a serviciilor oferite de
pensiunile din localitate.

              IV.1.3. Protecţia şi conservarea mediului înconjurător

              Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a
omenirii numai în zilele noastre, atunci când omul a cucerit practic
întregul spaţiu al Terrei, prielnic vieţii. Acum, bogăţiile resursele de
energie au fost afectate în aşa măsură încât se întrevede epuizarea
rapidă a unora dintre ele, iar unele condiţii esenţiale existenţei umane,
ca apa curată sau aerul, dau semne de otrăvire. Se deduce astfel
posibilitatea sumbră ca viitorul omenirii să fie pus sub semnul
întrebării, dacă nu se iau măsuri energice de protecţie a mediului
înconjurător. Omul a înţeles că face parte din natură, că Terra şi
resursele ei sunt limitate, că această planetă funcţionează ca un sistem
şi că dereglările produse într-un loc pot avea repercusiuni pentru un
întreg circuit, inclusiv pentru om.
              Omenirea nu poate renunţa la ritmurile înalte ale dezvoltării
economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menţinerea
unei bune calităţi a mediului, este exploatarea acestuia în aşa fel încât
să se poată regenera şi conserva în permanenţă. Conservarea impune
cunoaşterea profundă a naturii, a echilibrului în natură, a
interconexiunilor dintre elementele mediului. Prevenirea degradării
mediului şi necesitatea considerării deşeurilor ca resursă presupun
reciclarea deşeurilor pentru evitarea supraîncărcării mediului cu
produse rău mirositoare, cu efecte degradante atât spaţial, cât şi
estetic. Este dureros faptul că locuitorii comunei Ieud şi proprietarii
de magazine şi baruri, în loc să-şi depoziteze resturile menajere şi alte
deşeuri în locurile stabilite de autorităţile locale le depozitează de+a
lungul râului ce trece prin centrul comunei dând naştere la adevărate
focare de infecţie şi un aspect degradant al mediului înconjurător, cu
aspecte negative privind calitatea apei. Se impun e interzicerea
depozitării acestora în afara spaţiilor afectate în mod special, mai ales
că de câteva luni, Primăria Ieud a făcut contract cu o firmă de
salubrizare să colecteze resturile menajere şi deşeurile din localitate
tot la două săptămâni.
              Pădurea este o componentă de bază a mediului înconjurător,
care redă destul de fidel calităţile de ansamblu ale acestuia. Între
pădure şi celelalte elemente ale învelişului biotic, ale mediului în
general, există o legătură strânsă, materializată printr-un schimb

111
permanent de substanţe şi energie. Pădurea reprezintă de multe ori
elementul care impune cel mai mult aspectul specific în peisaj.
Relaţiile dintre pădure şi celelalte elemente ale mediului se manifestă
prin repartiţia zonală a pădurilor. Pădurea este cel mai complet şi
complex geosistem terestru, care a realizat un perfect echilibru
natural al elementelor componente şi o influenţă favorabilă asupra
mediului înconjurător. Se ştie că pădurea contribuie la diminuarea
unor efecte negative (inundaţii, eroziunea solului, poluarea aerului) şi
la îmbunătăţirea calităţii mediului. De aceea nemulţumirea noastră
este justificată atunci când am văzut felul în care a fost tăiată (de
peste 50 de ani) întreaga pădure a comunei Ieud fără a gândi la
conservarea unei părţi a ei, avându-se în vedere ritmul lent de creştere
a acestor păduri (80-100 de ani), păduri care deveniseră seculare. Nu
putem nega faptul că au fost luate măsuri de reîmpădurire, solul
având puţin de suferit.
            Datorită rolului deosebit al pădurii în mediu şi importanţei sale
pentru activităţile umane, în multe ţări şi regiuni sau luat măsuri de
valorificare raţională a pădurilor, de conservare şi amenajare a
suprafeţelor forestiere şi de reîmpădurire a unor perimetre degradate
sau cu alte folosinţe, ceea ce se impunea şi pentru comună Ieud. Prin
conservarea pădurilor se menţine implicit şi funcţia lor de protecţie,
atât de importantă pentru mediu şi societate. Conservarea nu
înseamnă însă neutilizarea lor, ci o utilizare multiplă, dar raţional
organizată. În exploatarea masei lemnoase şi măsurile de creştere a
arborilor trebuie să urmărim realizarea unei producţii continue de
lemn, o productivitate sporită a suprafeţelor forestiere, o valorificare
integrală a componentelor pădurii şi, în paralel sporirea rolului de
protecţie.
              În ceea ce priveşte poluarea aerului în zona cercetată putem
arăta că, datorită faptului că nu sunt amenajate surse de poluare
(ramuri industriale, căi de comunicaţie cu trafic intens etc.) nu poate
fi vorba de aşa ceva. Zona este o oază de aer curat, un mediu ideal de
viaţă.
              În ceea ce priveşte degradarea solului, trebuie să arătăm că
există suprafeţe afectate de eroziunea torenţilor, în special pe pantele
estice ale Dealului Padeş (Coasta Satului), aceasta şi ca urmare a
existenţei unui strat de argilă ce favorizează apariţia alunecărilor de
teren. Măsurile ce se impun sunt cele legate de plantarea zonei cu
pomi fructiferi.
              Ţinând cont de faptul că Ieudul este o localitate intrată în
circuitul turistic naţional şi internaţional, edilii comunei trebuie să
acorde o mai mare importanţă păstrării şi conservării nealterate a

111
mediului înconjurător, precum şi bunei gospodăriri a localităţii.

IV.2. Viaţa socială

              IV.2.1. Satul trecut şi prezent

              Asemenea celor mai multe sate din Maramureş Ieudul are o
aristocraţie rurală, ai cărei membri cunoscuţi sub numele de nemeşi
(nobili) posedă drepturi tradiţionale şi ereditare asupra pământului,
prestigiului şi puterii politice locale, consfinţite de diplomele regale.
Astfel încă de la începuturile sale, relaţiile sociale din Ieud erau
ierarhic aşezate. (Pop, 1976, 17)
          Şi alte distincţii de rang sunt relevante pentru Ieudul istoric. În
zonă, el este cunoscut drept sat, intelectual” datorită profesorilor
avocaţilor şi în trecut a preoţilor şi maicilor proveniţi de aici. Ceea ce
este în general recunoscut că documentul românesc scris cu cea mai
mare vechime – Manuscrisul de la Ieud -a fost găsit în Biserica din
Deal; în plus unii autori pretind că primele scrisori personale în limba
română (privind tranzacţiile comerciale) ar fi fost trimise de un
ieudean în 1595. Literatura turistică de azi contribuie la această
reputaţie, sugerând că, aici a funcţionat prima şcoală în limba
română” şi că, istoricii consideră locul ca leagăn al scrierii în limba
română” (Romanian News 14, 1981, 159).
.De obicei Ieudul era considerat unul din cele mai bogate sate din
Maramureş. Locuitorii lui erau în principal angajaţi în activităţi
pastorale şi agricole. Cooperativizarea forţată din anii 1950-1962,
precum şi naţionalizarea pădurilor i-au alterat radical statutul,
ajungând într-o anumită perioadă unul din cele mai sărace sate; în
ultimii ani după eliminarea vizelor de intrare în spaţiul Schengen tot
mai mulţi ieudeni şi-au găsit de lucru în străinătate iar localitatea a
început să se dezvolte.. Raţiunea principală a cooperativizării în Ieud
nu a fost legată de potenţialul economic sau productiv. Ea a fost mai
degrabă menită să altereze autoritatea Bisericii unite şi să distrugă
clasa bogată a ţăranilor posesori de pământ, a chiaburilor, acuzaţi pe
atunci de a fi exploatatori rurali, acuzaţie nu tocmai corectă, deoarece
nu reflectă întotdeauna o exploatare reală. Deşi datele istorice nu sunt
documentate de o manieră concluzivă, în general se consideră că
Maramureşul a fost o regiune de ţărani liberi; şerbia feudală nu era o
regulă. În general, consătenii îi considerau pe aceşti, duşmani de
clasă ai statului ca fiind persoane care muncesc din greu; de
asemenea acordau chiaburilor un respect idealizat istoric, de
descendenţi ai nemeşilor. Chiaburii erau naşi în numeroase familii de
ţărani săraci.De aceea, pe timpul colectivizării, numeroşi săteni au

111
ajutat ţărănimea deţinătoare de pământ în rezistenţa sa de a-şi păstra
proprietatea. Însă ameninţările, arestările şi cotele imposibile au avut
ca rezultat supunerea. În 1962 chiaburii au fost înrolaţi în
cooperativele agricole.Cu toate acestea, cooperativizarea nu a fost
dusă mai departe, lăsând Ieudul un sat semi-cooperativizat.
                    La intrarea în Ieudul propriu zis, curând poate fi observată
casa parohială greco-catolică care ca o ironie este amenajată acum în
fostul sediu al CAP, mergând pe drumul principal ajungi în zona
centrală a satului, unde sar în ochi diverse clădiri ale statului: clădirea
primăriei şi a consiliului local cu oficiul poştal alăturat şi biblioteca
comunală, două blocuri de apartamente, brutăria, postul de poliţie,
biserica nouă greco-catolică care este imensă, o şcoală mergând până
la clasa a VIII-a. Ceva mai departe se poate întâlni unul din cele mai
importante magazine mixte din localitate şi bufetul, acum unul din
barurile din localitate (înainte de Revoluţia din 1989 era singura
crâşmă din localitate unde femeile nu intrau niciodată decât până la
uşă pentru a-şi chema bărbaţii acasă) care tot ca o ironie se află peste
drum de reşedinţa preotului ortodox. Mai încolo se află: căminul
cultural, dispensarul medical şi o şcoală pentru învăţământul primar.
Biserica ortodoxă din zidărie şi Biserica din Şes, din lemn care de
după Revoluţia din 1989 aparţine comunităţii greco catolice din Ieud,
sunt situate central, de o parte şi de alta a drumului principal. Biserică
din Deal se află imediat pe malul opus al râului Ieudişor care după ce
traversează comună în întregime se varsă în Iza. Majoritatea caselor
sunt grupate pe ambele maluri ale râului şi ale drumului principal
paralel cu acesta. Încă majoritatea caselor sunt din lemn dar
structurile dar structurile din beton concurează serios cu cele de
factură mai tradiţională. Casele noi folosesc lemnul doar pentru
ornamente în stil maramureşean (Naţionalizarea pădurilor sub
regimul comunist ca şi modernizarea au contribuit în egală măsură la
reducerea folosirii lemnului pentru case). Majoritatea caselor din Ieud
sunt electrificate (exceptând casele izolate de pe dealuri). Există
aducţiune de apă dar nu există canalizare (majoritatea caselor au fose
dar impropriu făcute şi multe din apele menajere sunt deversate în
şanţurile de pe marginea drumului), telefonie digitală şi televiziune
prin cablu.
          În mod tradiţional, în România, satele sunt divizate în două
jumătăţi: jumătatea de sus, sau şuşani, şi jumătatea de jos sau giosani,
denumirile indicând fie altitudinea, fie proximitatea unei surse de
apă.. În Ieud, cea de-a doua este metoda de apreciere. Spaţiul este
împărţit în dealuri şi văi sau şesuri. Iniţial, aceste diviziuni defineau
relaţii şi activităţi sociale. De obicei, în Ieud existau doi preoţi pentru

111
fiecare din cele două faimoase biserici din lemn (Biserică din Deal şi
Biserica din Şes). Câte un preot şi ajutoarele sale (diaconul şi
paraclisierul) erau asociaţi şi deserveau colectivităţile din şuşani şi
giosani de-a lungul ciclului de viaţă şi al momentelor din calendarul
ritual. Astăzi există patru preoţi în Ieud, doi preoţi ortodocşi şi doi
preoţi catolici
          Zonele locuite din satul de jos şi din cel de sus sunt delimitate
de hotarele satului prin câmpuri care separă, dar şi alătură cele patru
cătune cu centrul vital al aşezării (Distanţa dintre Gura Ieudului şi
Ieud scade pe măsură ce de-a lungul drumului principal sunt
construite noi case; celelalte cătune rămân aproape neafectate). În
vreme ce drumul naţional de la Gura Ieudului şi pădurile de după
Plopşor delimitează graniţele de la nord şi de la sud, pe direcţia est-
vest teritoriul este definit de nouă dealuri în semicerc, legând Ieudul
cu satele din spatele lor. Aceste dealuri asigură pământ pentru fân,
păşuni pentru vite şi oi, precum şi fructe de pădure. Dealurile şi
pajiştile din jur sunt indicatori ecologici clari ai unor interese
pastorale şi agricole.
          Fiecare deal are un nume. Aceasta prezintă importanţă în raport
cu preocupările pastorale: un deal comunică nu doar ideea de direcţie
sau de loc, ci şi pe cea a utilizării de către un grup specific de familii
Numele dealurilor sunt la fel de semnificative ca şi cele ale
persoanelor:, Dacă nu ar avea nume, de unde să ştii pe unde să o iei?”
Dealurile localizează acţiunea şi discursul în termeni spaţiali şi
temporali. Câmpul funcţionează într-un fel asemănător. Însă, spre
deosebire de dealuri, care sunt distincte spaţial, şesurile nu sunt
împărţite în nici un mod imediat accesibil percepţiei (prin garduri sau
pietre de hotar) şi drept urmare nu sunt desemnate prin nume
individuale. În schimb ele sunt identificate după cel care le munceşte
şi după ceea ce creşte pe ele: careva merge pe la, locul lui x de
cartofi”. În felul acesta, câmpurile şi dealurile dobândesc identităţi
social construite; spaţiul geografic este personalizat cultural.
          Astfel impregnate cu personalitate, spaţiile largi care
delimitează hotarele comunei dau la rândul lor contur şi formă
organizării sociale fundamentale a localităţii. Unitatea socială de bază
este gospodăria. Gospodăria constă într-un grupaj domestic format
din familie -în general părinţii, copiii şi bunicii, împreună cu grădina
şi curtea: pe scurt, oamenii şi proprietatea necesară care să dea o
unitate relativ suficientă sieşi. Este important de accentuat relaţia
integrativă dintre un teritoriu particular şi grupul uman care-l ocupă şi
utilizează. Numele proprii sunt bazate pe gospodărie şi nu pe familia
de bază, per se. Asemeni dealurilor şi şesurilor, spaţiul gospodăriei

111
este asociat cu un grup uman. Unitatea familiei originează şi
consolidează identitatea socială nu în termenii unei sume de indivizi
care constituie o gospodărie, ci mai degrabă în termeni de grup
productiv şi reproductiv
          Gospodăria este microcosmosul organizării sociale a satului.
Probabil că cea mai accesibilă abordare a structurii şi activităţilor sale
este prin intermediul însemnelor care o definesc. Fiecare gospodărie
este mărginită de un gard de obicei făcut din stâlpi verticali şi
scânduri verticale sau orizontale plasate între ei. (palanţi), sau din
crengi împletite (gard). Intrarea principală în aria împrejmuită este o
poartă largă, meşteşugit sculptată. Porţile de lemn din Maramureş
sunt faimoase în întreaga ţară. Sculptarea tradiţională a stâlpilor de
poartă reprezintă astăzi baza stilului maramureşean; în Ieud
sculpturile pot fi văzute împodobind intrările şi balcoanele noilor
clădiri, atât ale celor în stil vechi (din lemn), cât şi ale celor în stil
nou. Poarta reprezintă o reconstrucţie permanentă a valorilor şi a
identităţii, în context naţional şi local. Funcţional, porţile se deschid
spre curtea interioară. Prin ele, oameni, animale, căruţe şi maşini
pătrund înăuntru. Din comoditate, oamenii mai pot folosi o poartă
mai mică sau o porţiune de gard mai joasă (prilaz) situată alături de
poarta cea mare; mai există cel puţin încă o astfel de portiţă situată în
fundul proprietăţii.
          În interiorul curţii pot fi văzute o mulţime de structuri de
depozitare: o şură de fân, un grajd pentru vite, boi, cai şi alte animale
- dacă familia le mai păstrează – pentru raţiile de porumb, poiata
păsărilor şi coteţul pentru porci. Aşezarea acestor structuri variază
considerabil, la fel ca şi cea a casei.
          Aproape de casă, se află grădina. Aceasta are de obicei două sau
trei hectare, fiind închisă de un alt gard care descurajează distrugerea
ei de către oameni sau animale. Grădina este importantă pentru viaţa
din gospodărie. Produsele necesare pentru subzistenţa de bază a
familiei sunt cultivate aici. Porumbul, materie primă pentru oameni şi
animale, este plantat aici, laolaltă cu alte grâne, fasole, sfeclă şi varză.
Mai aproape de casă, pe bucata cunoscută sub numele de grădiniţă,
se găsesc legumele, precum salată verde, castraveţi, ceapă, morcov,
roşii, usturoi, vinete şi ierburi aromate. Acestea din urmă sunt folosite
în ritualuri, terapie şi la gătit. În cele din urmă, dar nu ultimele ca
importanţă, în grădină mai sunt plantate flori.
          Din gospodărie fac parte atât cele însufleţite cât şi cele
neînsufleţite: curtea şi recoltele, clădirile şi animalele – toate
contribuind la bunăstarea elementului principal, oamenii, la unitatea
familiei. Între elementele componente ale gospodăriei se stabileşte o

111
legătură dinamică din punct de vedere cultural; relaţiile sunt,
întrupate” sau personalizate. Când o persoană moare, nu numai
membrii familiei poartă doliu, dar şi obiectele jelesc pierderea -, casa
plânge”, masa plânge”, ograda plânge”. Gospodăria este în întregul
din care familia, la fel ca şi membrii individuali îşi derivă identitatea
socială. După cum satul este definit spaţial, la fel şi elementele sale
sunt spaţial localizate: gardul, înconjurând gospodăria, defineşte
simbolic limitele dintre relaţiile corporatiste din familie şi restul
comunităţii.
            IV.2.2. Structura familiei şi relaţiile sociale
              Nuanţele noţiunii de neam sunt esenţiale pentru înţelegerea
identităţii maramureşene, o identitate derivată din mândria
descendenţei din ţărani liberi şi nu din şerbi. În Ieud şi în Maramureş,
ordonarea ierarhică a relaţiilor sociale izvorăşte din organizarea din
sec. al XIV-lea a satului, bazată pe nemeşie, care a persistat până în
sec. XX. Rădăcinile acestei organizări mai pot fi încă trasate până la
conducătorii locali medievali, cnejii. Satele maramureşene au format
unităţi politice conduse de aceşti cneji şi, în baza dreptului ereditar,
de descendenţii lor. Mai târziu, domnitorii sau voievozii
Maramureşului au continuat această formă de conducere ierarhică,
ereditară (astăzi încă, 57 din cele 76 de sate menţionate în
documentele din sec. XIV şi XV se mândresc cu legături de familie
cu aceşti conducători timpurii. Vezi Popă, 1970, 177, 180). În
general, statutul, rangul şi autoritatea sunt conferite unei familii prin
recunoaşterea relaţiilor ierarhice. Familia cuprinde toate persoanele,
vii sau moarte, care sunt consanguin, contractual şi ritual legate
(înrudire rituală se realizează în primul rând prin instituţia năşiei).
              Un neam este clasificat drept bun, slab, sau rău (rău fiind
adeseori folosit în loc de slab). Aceste atribute sunt trecute de la o
generaţie la alta, cu sau în absenţa vreunei justificări contemporane.
Deoarece bun, slab sau rău se referă şi la tipurile de sânge, factorul
biologic este şi el la rândul său implicat. Sângele este legat de
ereditate şi de trecerea evolutivă dintre generaţii. Bunătatea sau
slăbiciunea/răutatea unui neam se referă la un anumit statut moştenit,
nemeş sau ne-nemeş. Astfel familiile recunoscute ca fondatoare a
Ieudului sun considerate „familii bune”: printre ele, Bălea, Gorzo,
Chindriş, Pleş şi Ivaşcu. Familiile de nemeşi erau numite şi gazde,
adică bogate şi cu proprietate. În vreme ce nemeş şi gazdă erau
sinonime şi „familie bună” era îndeobşte echivalat cu apartenenţa la o
clasă socială înaltă (nemeşii), aceste atribute luate izolat nu erau
suficiente ca să determine reputaţia unei familii. Alte trăsături cerute
erau onoarea, tăria morală, credinţa religioasă, munca grea,

111
înţelepciunea, prudenţa şi omenia (credinţa dreaptă, bunătatea şi
cuviinţa). Trecutul rezonează profund (deşi nu în mod necesar cu
acurateţe). Astfel, a proveni din rădăcini bune sau rele este o
chestiune de mândrie sau ruşine; familia cuiva poate fi un obiect de
mândrie şi veneraţie, după cum poate fi o povară de purtat în tăcere şi
de contracarat printr-un comportament ireproşabil.
              Ieudul şi de altfel întreg Maramureşul este una dintre puţinele
regiuni în care dictatul ierarhiei sociale rămâne tenace. Acele familii
care pretind o relaţie ereditară cu un trecut prestigios culeg beneficiile
mândriei şi respectului. Fiecare familie din Ieud şi Maramureş este
conştientă de identitatea sa şi de faptul că este inclusă într-o reţea de
raporturi sociale locale, de care se distinge prin desemnarea cu „noi”
şi „ei”. Dacă cineva provine dintr-o familie rea sau bună încă mai
joacă un rol semnificativ în formarea alianţelor. Astăzi, deşi cea mai
mare parte a familiilor, cândva bogate şi deţinătoare de proprietăţi, au
decăzut datorită regimului comunist şi colectivizării, ele îşi păstrează
încă statutul de descendenţi din ţărani nobili, din membrii unui neam
bun. În Ieud, încă oamenii se căsătoresc după neam, şi nu după avere.
Ierarhiile tradiţionale prevalează, adânc înrădăcinate în cultura locală
şi în ciuda modificărilor evidente ale condiţiilor materiale. Această
ierarhizare este evidentă şi în alte sfere, în special în biserică.
Odinioară, nemeşilor le era acordat privilegiul de a lua loc în scaune,
de-a lungul pereţilor laterali ai bătrânelor biserici de lemn. Astăzi,
bărbaţii încă mai iau loc în biserică pe neamuri, în ordinea rangului.
Aceste locuri, nemarcate în mod vizibil, sunt cunoscute drept locul
lui x şi sunt moştenite de la o generaţie la alta. Ele au fost transferate
şi la biserica modernă. Prestigiul familiei tinde să prevaleze asupra
bogăţiei actuale, deşi aceasta poate îmbunătăţi poziţia cuiva
provenind dintr-o linie mai „slabă”.
              În general, opţiunile matrimoniale sunt influenţate de
deosebirile de stare: cel mai adesea, căsătoriile sunt contractate între
familii de acelaşi rang; survin şi căsătorii la nivel mai ridicat sau mai
coborât, dar ele nu reprezintă norma. Căsătoria este exogamă (de la
rudele de gradul trei în sus), dar în cadrele unor preferinţe
endogamice locale. Constrângerile impuse de linia genealogică şi
gradul de rudenie sunt recunoscute şi general acceptate. Familiile de
stare inferioară (cele mai numeroase) se căsătoresc în interiorul
satului; cele la nivel intermediar pot merge în afara satului, dar cel
mai adesea nu mai departe decât satele din vecinătate. Familiile cu
stare însă, având mai puţine posibilităţi extind frontierele endogamiei
intravilane la nivelul regiunii. Dată fiind mărimea Ieudului, norma
endogamiei săteşti este mai uşor de realizat decât în alte părţi şi încă

111
este considerată de dorit. Cu toate acestea, transformările în
organizarea familiei aduse de schimbările socio-economice din
ultimele decenii au afectat într-o oarecare măsură alegerea
partenerilor, endogamia regională câştigând popularitate. De pildă,
tinerii bărbaţi, muncind sau trăind în oraşele învecinate, au
posibilitatea să întâlnească fete eligibile din alte sate. Proximitatea
oferă posibilitatea ca familiile să facă uz de reţelele proprii pentru
verificarea stării fiecăruia (acest tip de acţiune detectivistă punând
capăt multor căsătorii potenţiale).
              Cele mai vizibile transformări în grupele de rudenie şi în
consideraţiile legate de stare au survenit în instituţia năşiei. Obiceiul
era ca familiile cele mai de vază din Ieud să devină naşi pentru
majoritatea familiilor din sat; astfel că numai trei sau patru persoane
deveneau naşi pentru tot satul. Obiceiul s-a pierdut. Statutul a fost
reconsiderat şi manipulat. În parte, faptul putea fi prevăzut din punct
de vedere structural. Năşia instituţionalizează o legătură ritual-
spirituală între două familii, predicată în principal pe baza unor
obligaţii sociale şi economice. Naşii oficiază în momentele
semnificative ale ritualurilor de trecere: naştere sau căsătorie. În
general, naşul ritual al căsătoriei este şi naşul ritual al copilului născut
din acel cuplu. Relaţia dintre naşi şi fini este trainică şi de natură
corporatistă; de asemenea, ea stabileşte o relaţie de rudenie simbolică
între cele două familii. (Întotdeauna soţia naşului este naşa.) În
eventualitatea că naşul moare, ar urma ca poziţia să treacă asupra
fiului mai mare al acestuia – sau asupra unuia dintre ceilalţi copii.
Căsătoria dintre cele două familii este exclusă pe motive de înrudire
rituală.
          Astfel relația în cauză presupune atât onoare, cât și obligație.
Eforturile și cheltuielile nașilor erau recompensate ritual.Se aștepta ca
finii să facă, din respect, vizite nașilor la sărbătorile importante,
precum Crăciunul, Anul nou, Paștele și la ziua numelui. Finele
bocesc la decesul nașului.De asemenea nașii își puteau invita periodic
(o dată pe an) toți finii să-i sărbătorească împreună, într-un ritual
cunoscut că, strânsul sânilor”. În ziua desemnată toți finii se adunau
la casa nașilor pentru masă, fiind o sărbătoare generală.La sosire,
fiecare cuplu de fini oferea nașilor conținutul unei traiste cu: făină,
fasole, porumb, țuică de prune.La vremea serii, fiecare fin cumpăra
pentru consort câte două pahare de țuică (patru pe cuplu); plata se
oferea nașilor. În felul acesta nașii recuperau o parte din costuri.
            Astăzi la fel ca și înainte, alegerea nașilor se bazează pe
utilitate, financiară sau de alt tip. Totuși criteriile de determinare a
utilității au fost alterate. Un bătrân din sat comentă cu tristețe:, nu mai

111
contează în vremurile acestea dacă un naș este moralmente corupt”.
Regulile care guvernează nășia se schimbă. Există o tendință în
accentuare ca noile cupluri să-și selecteze nașii pentru căsătorie, în
loc să continue tradiția relațiilor corporatiste moștenite.

CAPITOLUL V.
VIAŢA CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ
V.1. Învățământul

                      Școala din Ieud este cunoscută documentar din anul 1850-

1851 când au fost înscriși 18 elevi (14 fii de nobili și 4 plebes)
                      În anul 1871 se știe că a existat localul de școală propriu
specificându-se în inventar că „Edificiul școlar este situate pe un
teren mocirlos, debil, cuprinzând o sală instrucțiune, 2 odăi locuință
pentru învățători, 1 tindă, 1 cameră plină totdeauna de apa-debilă”.
Nimeni nu-și amintește de la bătrâni unde a fost situat acest
„edificiu”.
                      În anul 1875 s-a dat în folosință un edificiu propriu
construit din piatră, astfel că în 1883 existau două posturi de
învățători. Pană în anul 1920 școala de stat a funcționat în paralel cu
școala confesională.
                      În anul 1920 în comună a rămas numai școala de stat,
după 1 decembrie 1918 ambele tipuri de școală având acelaşi țel, deci
se impunea unificarea lor.
                      Pană în decembrie 1918 în școala de stat se învăța în
limba maghiară..
                      După 1920, fiind numai școala de stat, ea a funcționat în
aceleași două clădiri – cea construită în 1875 și casa lui Scopt Billa.
Pană în 1940, școala a funcționat numai în clădirea construită cu
destinația de local de școală, celălalt local fiind donat pentru sediul
primăriei. În perioada 1945-1954 s-a folosit ca sală de clasă și o
cameră din casa parohială.
                  Pană în anul 1924 la Ieud a funcționat doar școala primară,
cu clasele I-IV.În luna decembrie 1924 s-a deschis cursul
complementar cu anul I (clasa a V-a) cuprinzând 13 elevi dar niciunul
nu a terminat anul, rămânând cu situația neîncheiată. În anul următor
doar unul din cei 13 s-a înscris în aceeași clasă care și promovează
clasa alături de încă 3 elevi din totalul de 12 cați au fost înscriși.
                  În anul școlar 1948-1949, primul an de după reforma
învăţământului, termină clasa a VII-a, 16 elevi din care 2 rămân acasă
restul pregătindu-se pentru diferite profesii.

111
                În anul 1954-1955 s-a înființat școala în cătunul Ieudișor, în
1957-1958 cătunul Gârbovă.
                În anii 1961-1963 s-a construit actuala școală ce cuprinde 14
săli de clasă (are un etaj) și școala de la Ieudișor cu două săli de clasă
și o grupă de grădiniță.
              În prezent funcționează 5 localuri de școală și o grupă de
grădiniță, proprii, ultima construcție fiind școala nr.3 (Țuidic) care
dispune de toate utilitățile necesare (centrală termică, grupuri
sanitare).
              În anul 2012-2013 a fost reabilitată clădirea în care
funcționează grădinița (uși, geamuri, parchet, instalație electrică,
termică și grupuri sanitare) și a fost amenajat grupul sanitar din
incinta școlii nr.1 Centru.
              În anul şcolar 2013-2014 au fost reabilitate 4 săli de clasă şi
cabinetul de informatică (gletuit pereţi, soclu, parchet şi uşi).
              În anul școlar 2014-2015, au fost reabilitate 2 săli de clasă, 3
birouri, și coridoarele (gresie, gletuit pereți, soclu, parchet și uși).
              În anul școlar 2015-2016, a fost reabilitată în totalitate
(interior, exterior) clădirea din curtea școlii care a servit în trecut ca
atelier (tencuit, izolat, acoperit, amenajare grup sanitar, gletuit pereți,
parchet, încălzire etc). S-a construit treptele și acoperișul la intrările
în școală. Am achiziționat mobilier în 2 clase.
              În anul școlar 2016-2017, s-a construit grup sanitar cu
aducțiune de apă și canalizare la postul detașat Plopșor unde
funcționează o grupă de grădiniță și s-a reabilitat în totalitate sala de
grupă, coridorul, reparat sobe, înlocuit uși ferestre, scări intrare,
construit trotuar de la intrarea în curte la scări.
              Referitor la populația școlară constatăm că aceasta e în
continuă scădere.
              Făcând o comparație între anii școlari 2002-2003 și 2017-
2018 apare următoarea situație:
                                                                                              2002-2003 2017-
2018
Învățământ preșcolar 236 104
Învățământ primar 339 153
Învățământ gimnazial 364 125
Total 939 382

RESURSE UMANE

An școlar 2017-2018

111
Cadre didactice: 6 educatoare, 10 învăţători. 12 profesori;
                  Grupe de grădiniţă: 6 cu 104 copii;
                  Clase de studii: 9 clase 0-IV cu 153 de elevi;
                                                                          6 clase V-VIII cu 125 elevi;
                  Personal de conducere: 1 director;
                                                                                                1 director adjunct;
                  Personal auxiliar: 1 administrator de reţea (0,5 normă);
                                                                              1 secretar;
                                                                              1 contabil (0,5 normă);
                                                                              1 bibliotecar (0,5 normă);
                  Personal nedidactic: 6 (4 îngrijitori, 1 muncitor, 1 fochist).

Prognoza evoluţiei populaţiei şcolare:

              AN ŞCOLAR 2016 – 2017

Nr. elevi Nr. elevi Nr. elevi Nr. elevi Nr. elevi Nr. elevi înscrişi la Nr.
înscrişi abandon promovaţi înscrişi la înscrişi la şcoală studi
clasa a EN liceu profesională
VIII-a
49 - 49 48 39 5 5

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” – 1 elev

Liceul Teoretic Lucian Blaga Oradea – 1 elev
Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Baia Mare – 1 elev
Colegiul Național” Gheorghe Șincai” Baia Mare – 2 elevi

Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” –4 elevi

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” – 1 elev
Colegiul Economic” Nicolae Titulescu” – 1 elev
Liceul Tehnologic „Marmaţia” Sighetu Marmației – 12 elevi
Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației – 6 elevi
Colegiul Național Pedagogic” Gheorghe Lazăr” Cluj Napoca -1 elev
Seminarul Teologic Ortodox Cluj Napoca – 1 elev
Colegiul Economic” Partenie Cosma” Oradea – 1 elev
Seminarul Teologic Liceal Baia Mare – 1 elev
Colegiul de Muzică” Sigismund Toduță” Cluj Napoca – 1 elev
Colegiul Tehnic” Napoca” Cluj Napoca – 1 elev
Liceul Cu Program Sportiv Baia Mare – 1 elev
Liceul Teoretic” Emil Racoviţa” – 3 elevi

1. Școala profesională –Liceul Tehnologic” Octavian Goga” -

Rozavlea- 3 elevi

111
2. Școala profesională – Liceul Tehnologic” Marmația” Sighetu
Marmației – 2 elevi

TOTAL 44 ELEVI
Resurse materiale

                Săli de grupă: 4
                Săli de clasă: 17
                Cabinete: 1 (informatică)
                Laboratoare: 1(fizică şi chimie)
                Teren de sport: 1
                Bibliotecă: 1

V.2. Portul popular

          „Costumul popular de pe aceste meleaguri este înainte de toate o

mărturie de frumuseţe şi personalitate spirituală, păstrată viu până în
zilele noastre. Atât costumul femeiesc, cât şi cel bărbătesc se înscriu
prin structura lor în tipologia generală a portului românesc dar, de la
prima vedere suntem surprinşi de anumite particularităţi care îi
conferă originalitatea subliniată în peisajul variat al portului popular
românesc.”
          Costumul femeiesc aparţine categoriei costumului cu două
catrinţe, frecvent în Transilvania, iar cel bărbătesc păstrează elemente
generalizate în îmbrăcămintea românilor de pretutindeni. Elementele
care comportă particularităţi locale, izvorâte din străvechi tradiţii,
apar atât în forma pieselor de port cât şi în sistemul de ornamentare al
acestora. Materiile prime folosite pentru confecţionarea costumului
sunt produse gospodăreşti ale locuitorilor: lâna şi blana de oaie
ţurcană, firul de cânepă sau bumbac pentru îmbrăcăminte, pielea de
bovine pentru încălţăminte. Doar năframa şi clopul sunt de
provenienţă industrială ca şi bumbacul folosit în pânza cămăşilor.
          Confecţionarea costumului maramureşean este manuală, în
gospodăria proprie sau în atelierele meşterilor ţărani specializaţi în
cojocărie sau în confecţionarea încălţămintei. Unele materiale
necesită instalaţii tehnice specifice cadrului rural, cum este vâltoarea
şi piua (pentru pănură).
          Deşi unitar în tipologie, costumul maramureşean prezintă
diferenţieri sesizabile de la o microzonă la alta, sau mai puţin
sesizabile de la un sat la altul, în cadrul microzonei. Situate pe apele
principale Mara, Cosău, Iza, Vişeu şi Tisa, microzonele aduc
diferenţieri care se referă mai puţin la croiala pieselor de port şi mai

111
mult la sistemul de ornamentare şi coloritul lor.
          În cele ce urmează vom prezenta atât costumul femeiesc cât şi
cel bărbătesc din Ieud, comună situată pe Valea Izei.
          Costumul femeiesc din Ieud, ca de altfel din întreg
Maramureşul, aparţine prin componenţa sa, tipului costumului
românesc cu două catrinţe, numite aici zadii. Se compune din
îmbrăcămintea capului, cămaşa, poalele, două zadii, brâul,
încălţămintea, apoi pieptarul sau cojocul, sfeterul de lână, sau
lecrecul purtate în anotimpuri răcoroase.
Costumul femeiesc, ca şi cel bărbătesc, diferă în funcţie de vârstă,
stare civilă, anotimp şi ocazia cu care este purtat.
          Găteala capului la fete este compusă dintr-un batic înflorat,
numit aici năframă. În trecut purtau adeseori capul descoperit, cu
părul împletit în două cozi lăsate pe spate. La ocazii sau sărbători, îşi
puneau pe cap cunună confecţionată din pipirig, muşchi, flori
naturale sau artificiale, obicei dispărut azi.
Femeia căsătorită poartă întotdeauna capul acoperit cu năframă, de
regulă de culoare mai închisă, legată sub bărbie cu un nod. Părul se
piaptănă cu cărare le mijloc, se împleteşte în două cozi, şi se ridică în
jurul capului. La ceremonialul de înmormântare năframa este
obligatoriu neagră.
Găteala capului la mireasă a prezentat până nu de mult o
particularitate specifică acestui colţ de ţară. Elementul principal era
„cununa” pusă peste părul împletit în două cozi în care se puneau
crenguţe proaspete de „poşpan”. Cununa este albă şi are formă de
cerc. Este făcută de mână şi împodobită într-o combinaţie de flori
naturale şi artificiale. Azi mireasa poartă coroniţă confecţionată în
atelierele specializate şi voal.
          Cămaşa femeiască este tipică şi se desprinde de structura
specifică a cămăşii costumului românesc, care este încreţită împreună
cu mânecile în jurul gâtului. De asemenea este singurul fel de cămaşă
decoltată având gura dreptunghiulară.
Prin structura sa, cămaşa din Ieud, se încadrează în tipul cămăşii
drepte, cu mâneci prinse la umăr, compusă fiind din: pieptul de
dinainte, pieptul dinapoi, călăreţii, păpuşa şi mânecile. Pieptul de
dinainte este unit cu cel dinapoi cu ajutorul călăreţilor, care trecând
peste umăr şi coborând până la brâu formează gura dreptunghiulară a
cămăşii. Atât în faţă cât şi în spate, la nivelul gâtului, cămaşa este
încreţită, folosindu-se mai multe modele specifice. Mâneca se leagă
la umăr, unde din aceiaşi bucată de material se confecţionează bezerii
(volane). Bezerii pot apare şi la pieptul de dinainte, confecţionaţi din
acelaşi material, prin încreţire. La fel în partea de jos mâneca are

111
bezeri obţinuţi prin încreţire cam la 10 cm. de la marginea
materialului. Femeile în vârstă folosesc însă cămaşa cu bezeri foarte
scurţi, aproape inexistenţi. La subsioara cămăşii se introduce un
pătrat de pânză numit „păpuşă” care dă lejeritatea mânecii.
            Ornamentaţia cămăşii se face prin trăsuri pe încreţituri atât la
gură cât şi la mânecă. Pe marginea pieptului de dinainte, cât şi pe cel
dinapoi se aplică o fâşie dreaptă de pânză – pogmata- bogat
ornamentată cu motive mărunte, fie geometrice, fie stilizări vegetale.
De asemenea apar ornamentaţii, în special la fete, executate direct în
pânză, prin fire scoase şi apoi modelate. Culorile folosite sunt vii, în
ultimul timp predominând însă albul.
          Poalele – stanul – sunt ornamentate diferit, în funcţie de vârstă.
Femeile în vârstă au doar îndoituri simple din material, iar în partea
de jos, eventual, o dantelă îngustă executată manual. Fetele poartă
stanul bogat ornamentat.
          Zadiile, se caracterizează prin ornamentul de dungi late, dispuse
orizontal. Sunt confecţionate din lână, pe urzeală de bumbac ţesută în
patru iţe. Zadiile de aici sunt mult mai late, faţă de catrinţele
tradiţionale, petrecându-se una peste alta, acoperind astfel şoldurile.
Doar în partea de jos, lateral, se poate vedea stanul. Decorul este
format din dungi late – vârste – aşezate orizontal, simple, fără
alesături, colorate puternic. Culoarea predominantă pentru zadiile
fetelor este galbenul asociat cu roşu, negru, albastru şi verde iar
pentru femeile în vârstă zadiile sunt ţesute în două culori: roşu şi
negru. Zadiile se leagă în jurul mijlocului cu brâie împletite în trei,
sau răsucite.
          Pieptarul confecţionat din pănură lucrată în casă şi prelucrată în
piuă, este o vestă scurtă, deschisă în faţă, fără mâneci, fără guler, tivit
pe margine cu o bandă îngustă de catifea neagră. Culorile sunt: negru,
negru – albastru, negru – albastru – verde. Pieptarul este purtat atât de
femei cât şi de fete în toate anotimpurile.
          Cojocul este confecţionat din piele de oaie întoarsă (cu lâna spre
interior) având acelaşi croi cu pieptarul. Ornamentaţia sa este bogată.
Se realizează prin broderie pe pânză, care apoi se aplică pe cojoc.
Broderia se face cu lână fină, colorată în diverse nuanţe. Cojoacele
câştigă în frumuseţe prin oglinjoarele aplicate şi prin ţintele care
delimitează câmpii ornamentali. Piepţii şi partea de sus a spatelui
sunt ornate cu ciucuri – ciucălăi – din mătase sau fibre sintetice.
Marginile cojocului sunt tivite cu piele neagră sau blăniţă neagră de
miel. Este purtat numai de fete, în sărbători, atât iarna cât şi vara dar,
din ce în ce mai rar.
          Lecrecul este confecţionat din acelaşi fel de pănură ca şi

111
pieptarul. Este mai lung decât acesta are mâneci, deschis în faţă, cu
buzunarele drepte. Se poartă iarna peste pieptar, atât de fete cât şi de
femei.
          Guba este o piesă de port, purtată iarna, dar care azi nu se mai
poartă. Mireasa o purta în vechime ca semn al bunăstării. Este ţesută
din miţe (şuviţe) de lână înnodate, care se prelucrează la vâltoare
pentru ca materialul să se îndese. Se croieşte până la nivelul
şoldurilor, fără talie, mânecile se prind la umăr, este deschisă în faţă,
fără guler, fără buzunare. Se prinde la gât cu baiere introduse prin
„chetori”.
          Încălţămintea tradiţională este compusă din opinci, din piele de
vită sau din cauciuc, strânşi (ciorapi) albi din lână pentru fete sau
„obiele” din lână albă pentru femeile mai în vârstă, care se leagă cu o
aţă neagră din lână, ce prinde în acelaşi timp şi opinca de picior.
          În sărbători, dar şi în zilele de lucru, atât fetele cât şi femeile
purtau podoabe. Ele se compun din” zgărdan” o ţesătură din mărgele,
lată de 1 – 2 cm., purtată în jurul gâtului său” zgardă scumpă”,
purtată în trecut, formată din mai multe rânduri de mărgele din coral.
Fiecare fir avea la centru un mărgean încercuit cu un inel de argint.
Numărul de şireaguri indica bogăţia familiei din care fata făcea parte.
          Costumul popular tradiţional bărbătesc din Ieud are componenţa
curentă a costumului popular purtat de bărbaţi şi anume:
îmbrăcămintea capului, cămaşa, gatiile sau cioarecii (iarna), cureaua,
pieptarul sau cojocul, lecrecul şi încălţămintea.
          Îmbrăcămintea capului o constituie căciula – cuşma - purtată
iarna, din piele de miel şi având formă rotundă. Vară se poartă pălării
negre, rotunde din pâslă sau pălării din paie cu boruri late pentru
bărbaţii mai în vârstă.
          Cămaşa bărbătească se înscrie în tipologia cămăşilor drepte
tradiţionale în portul bărbătesc la români. Pânza cămăşii este lucrată
în casă din fir de bumbac.
          Elementul caracteristic al acestei cămăşi îl constituie
dimensiunea scurtă a stanului, mai ales la cămăşile” din bătrâni”.
Această caracteristică aduce două tipuri de cămăşi bărbăteşti.
          Primul model este purtat de bărbaţii mai în vârstă şi de copii.
Este croită dintr-o foaie de pânză, care trece dreaptă peste umăr, spre
spate, fără cusătură pe umăr. La gât este încreţita roată, obţinându-se
o formă rotundă iar în faţă are o mică deschizătură care se leagă cu
„chetori”. Mânecile sunt prinse drept, fără încreţituri, iar jos sunt
largi, fără gulere.
          Cămaşa de tip mai nou are stanul compus dintr-o foaie şi
jumătate, deci este mai largă. În jurul gulerului scurt materialul este

111
încreţit în stil tradiţional maramureşean, iar în faţă este tăiată mai
adânc decât la primul model. De o parte şi de alta a tăieturii se
ornează cu diferite modele, toate lucrate direct în pânză. Mânecile
sunt puse la umăr prin încreţitură, introducându-se şi aici, la
subsioară, „păpuşa” iar jos se termină largă, slobodă cu ornamentaţii
ca şi la gulerul scurt, neîntors.
          Gatiile sunt purtate de bărbaţi vara. Ele sunt largi iar lungimea
lor nu ajunge până la glezne. La talie sunt legate cu” brăcinarul”
introdus prin „bartă”. În partea de jos, gatiile de sărbătoare, au
îndoituri din acelaşi material iar în loc de tiv se destramă obţinându-
se franjuri, foarte scurte, numite” roituri”.
          Cioarecii se poartă iarna. Se croiesc asemenea cu gatiile dar cu
lărgimea unui pantalon drept. Sunt confecţionaţi din pănură albă
pregătită special. Pe cusătură şi în partea de jos, pe îndoitura de 25 –
30 cm. lungime, sunt ornaţi direct pe material cu cusături fie drepte,
fie în zig – zag.
          Cureaua lată din piele este un element de veche tradiţie în portul
bărbaţilor. Ea ajunge până la lăţimea de 30 cm. Ornamentată prin
broderie cu şuviţe de piele colorată în faţă şi prin motive presate în
rest, cureaua este produsul meşterilor specializaţi în lucrări de acest
fel.
        Pieptarul şi cojocul sunt asemănătoare cu cele femeieşti, doar
cojocul nu este tivit pe margine cu blăniţă ci numai cu piele neagră
iar mai nou nu este ornat cu ciucuri.
          Lecrecul este confecţionat din pănură neagră, identică, ca şi
constituţie, ca şi pănura pentru cioareci. Este mai lung decât lecrecul
femeiesc, are mâneci cu manşetă întoarsă de 10 – 15 cm. lungime
este deschis în faţă, fără guler, cu buzunarele oblice şi tivit pe margini
cu o bandă de catifea neagră. Este utilizat la toate vârstele în perioada
friguroasă.
          Încălţămintea este compusă de asemenea din opinci, cu obiele
de lână, legate cu curele şi din cizme cu tureci având tocul jos, pe
care se fixează câte o potcoavă mică – şpiţ – care le face rezistente la
joc şi care dau o sonoritate puternică, specifică în timpul jocului,
accentuând ritmul.
          Mânecările sunt ţesute din lână colorată, bogat ornamentate, late
cam de 10 –15 cm, legate cu şnururi împletite care se termină cu
ciucuri. Ele erau utilizate iarna, la cămăşile cu mânecă largă, pentru a
proteja mâna de frig. Astăzi sunt utilizate doar ornamental.
            Portul tradiţional al copiilor respectă pe cel al tinerilor cu
excepţia cojocului, care fiind scump se confecţionează mai rar, dat
fiind şi faptul că ei cresc, aceasta rămânând inutilizabil.

111
          Modalităţile de cunoaştere a portului popular de către elevi sunt
multiple. Pe lângă descrierile prezentate mai sus, am utilizat material
concret, elevii prezentând propriul costum popular. Am încurajat
elevii să îmbrace costumul popular ori de câte ori au ocazia în
sărbători, la manifestările cultural artistice organizate cu clasă sau în
cadrul şcolii, la evenimentele din familie etc.

V.3. Cântecul şi jocul popular;

              Dansul nostru popular, aşa cum îl cunoaştem, are nevoie de un

sprijin care în acelaşi timp să fie şi un stimulent. Acest sprijin provine
din afară, ca ceva ce trebuie să cimenteze conştiinţa dansatorilor şi
să-i unească în acest element comun, întru totul indispensabil care
este ritmul. Forma elementară de indicare a ritmului a fost bateria
unui rezonator anume confecţionat, toba, cu feluritele ei forme. Dar,
ritmul gol al tobei se cere îmbrăcat într-un veşmânt melodic
corespunzător. De aceea, joc fără muzicant a devenit de mult o
imposibilitate chiar în zonele mai arhaice ale Europei.
            Dansul fiind o exprimare a veseliei, a bucuriei de a se
manifesta, muzica e menită ea însăşi să contribuie la provocarea
euforiei. O melodie de joc nu este altceva decât un artificiu muzical
ce crează o bună dispoziţie şi ce incită la manifestări prin mişcări
adecvate. De aceea, muzicantul, joacă un rol de căpetenie în
desfăşurarea dansurilor.
În Ieud, ca dealtfel în tot Maramureşul, acompaniamentul muzical
este asigurat de tripleta: ceteră (vioară), zongură (chitară rece) şi dobă
(tobă). Aceste trei instrumente asigură acompaniamentul muzical, atât
pentru solişti cât şi pentru dansatori.
          „Vioară, cel mai răspândit instrument pentru care predilecţia a
rămas oarecum constantă, constituie şi aici reazămul principal al
acompaniamentului, datorită timbrului inegalabil şi mai cu seamă
posibilităţilor de execuţie pe care le oferă unui virtuos. Ceea ce
trebuie remarcat sunt ingredientele tehnice la care este supusă vioară,
menită să dea timbrului ei o anumită coloratură. Cel mai adesea se
obişnuieşte să fie acordată mai sus cam cu un semiton, uneori şi mai
mult. Astfel vioara are un glas mai pătrunzător, mai agresiv şi o
strălucire care împrăştie un fel de luminozitate în sufletele jucătorilor.
În chipul acesta ea măreşte nota de veselie înscrisă în structura
melodiei, o face mai sclipitoare şi prin aceasta mai pătrunzătoare în
auzul jucătorilor.”
          „Zongura” este un instrument de acompaniament specific
Maramureşului. Ea se obţine prin schimbarea corzilor unei chitare

111
reci. Acordajul este cel clasic, italian, corespunzător acordajului de la
vioară: mi, la, re, sol – acorduri grava care dau rezonanţă şi ritm
înlocuind astfel viola (braciul) sau contrabasul din orchestrele
populare.
          „Doba” este cea normală, construcţia ei ne trimite la bateria
clasică care are pe lângă tobele propriu-zise şi cuiele. Acestea dau
mai multă rezonanţă şi culoare acompaniamentului prin lovirea unui
disc metalic („fedeu”) montat deasupra tobei.
          Ceea ce este demn de remarcat este poziţia şi locul muzicanţilor
între cei ce joacă. Pentru ca prezenţa ceteraşului să fie mai apropiată
şi să se poată înfiripa în voie dialogul mut între el şi jucători – „între
jucători şi muzicanţi se crează anumite legături de natură
imponderabilă, similară în parte simpatiei dintre indivizi cu anumite
afinităţi comune” e nevoie să fie văzut de toţi. De aceea, în momente
culminante, instinctiv, muzicantul se ridică în picioare pe banca pe
care a stat. În cazul jocurilor în cerc – „Bătrânescul”, „Feciorescul” -
poziţia cea mai frecventă a muzicantului este în interiorul cercului
pentru a fi mai aproape de cei care joacă, pentru o mai bună
„colaborare” cu aceştia. Această apropiere are efect nu numai asupra
jucătorilor, incitându-le dinamismul, ci şi asupra ceteraşului, „care îşi
simte verva sporită şi dă frâu liber impulsurilor creatoare ce-i
dictează crâmpeie improvizatorice”
          Ceteraşul generează, de asemenea, un fel de atracţie care este
oarecum direct proporţională cu virtuozitatea cu care cântă. De aceea,
ceteraşii faimoşi sunt extrem de căutaţi şi mulţi tineri se duc la joc şi
pentru că acolo „zice” unul vestit în acele părţi. Dar singură
virtuozitatea nu poate explica atare atracţie, şi cine a asistat la jocurile
noastre a putut observa că din ceteraş, concomitent cu melodia, se
emană şi o anumită forţă, un fel de imbold. Acest imbold se manifestă
făţiş prin anumite strigăte de incitare, prin lovirea viorii cu arcuşul
peste spate, ciupirea violentă a corzilor, etc., ceea ce contribuie în
mod substanţial la omogenizarea grupului de dansatori, la creşterea
gradului de implicare în dans a acestora.
          Activităţile de învăţare desfăşurate la clasă, având drept scop
cunoaşterea de către elevi a muzicii populare autentice din Ieud, s-au
concretizat în exerciţii de identificare a cântecelor, atât cele de joc, pe
melodia cărora se şi dansează, cât şi a celor tradiţionale, prin audiţii
muzicale, exerciţii de intonaţie, de memorizare, de interpretarea
cântecului popular (solist sau în grup) etc.

          În chip paradoxal, dansul popular, după păreri unanime, cea mai

veche formă de artă, a rămas cel din urmă în atenţia cercetării

111
ştiinţifice. Întârzierea se explică prin dificultatea notării exacte a
mişcărilor. Dacă literatură şi muzica au la îndemână de multă vreme
câte un alfabet, coregrafia a fost văduvită de atare instrument comod,
mulţumindu-se cu transmiterea orală, ca de la maestru la ucenic,
uneori recurgându-se totuşi la descrierea literară pentru consemnarea
figurilor.
          Totuşi, în antichitate au existat sisteme de notaţie coregrafică:
egiptenii ajunseră la posibilitatea de a reprezenta mişcările cu ajutorul
hieroglifelor, iar românii posedau de asemenea semne speciale pentru
notarea paşilor de dans, dar tradiţia acestei notări s-a pierdut în
învălmăşeala produsă de migraţia popoarelor.
          Din aceste motive, şi datorită faptului că dansurile ce vor fi
prezentate sunt cunoscute în zonă, ne vom rezuma la sublinierea unor
particularităţi ce privesc dansurile populare din Ieud în contextul
celor maramureşene şi la enumerarea câtorva activităţi de învăţare
necesare de către elevi a unor paşi din dansurile populare locale.
          În Ieud, dansul are cu precădere funcţie distractivă, de petrecere,
dar în trecut au existat şi dansuri cultice cum ar fi „Dansul Ursului”
sau „Dansul Măştilor” care însă a dispărut. Totuşi, în cadrul
ansamblului folcloric din localitate, coregrafii au înjghebat acest
dans, ideea de sacru fiind evidenţiată cu succes.
          Dar, pentru Ieud, dansurile „locale” rămân „Feciorescul”,
„Bătrânescul”, „Bărbătescul”, „Învârtita” şi „Jocul lui Villi” pentru că
celelalte, cum ar fi „Sârba”, sunt apreciate ca fiind de influenţă
moldovenească. Şi totuşi, la o analiză mai profundă nu trebuie să
uităm că întemeietorii Moldovei nu sunt alţii decât maramureşenii.
Deci, probabil că, şi la baza acestor dansuri, care poate s-au modificat
în timp, stau dansuri maramureşene vechi.

          Feciorescul este un dans în grup, jucat numai de bărbaţi, care se

amplasează în cerc, cu faţa spre interiorul acestuia. Deplasarea în
timpul dansului se face lateral spre dreapta, legătura între dansatori
realizându-se prin împreunarea degetului mic de la fiecare mână, cu
cel al vecinilor din cele două părţi. Se execută diferite lovituri ritmice
ale solului, fără bătaia picioarelor cu mâna. Poziţia corpului este cea
specifică dansului maramureşean cu trunchiul drept, fără aplecări
laterale sau în faţă. Pe tot parcursul dansului sunt utilizate strigături
fie „de comandă”, fie „cu tematică diversă”. Strigăturile „de
comandă” sunt rostite de către conducătorul de joc şi stabilesc figură
care urmează. (ex. Hai să batem de trei ori/Mândră, dacă-s băutor,
/Nu m-aştepta peţitor/Sările pân şezători...). „Feciorescul” se
dansează de obicei la începutul jocului, constituind o încălzire, iar

111
uneori şi pentru a aştepta fetele care, auzind muzica se apropie treptat
de locul de unde se desfăşoară aceasta.

          Bărbătescul este asemănător cu „Feciorescul”, amplasamentul

fiind acelaşi. Diferenţa constă în faptul că jocul debutează cu bătăi
din palme iar figurile se execută prin sărituri şi lovituri ale solului cu
picioarele. Jocul se mai numeşte şi „Săritele”, după cum se poate
observa şi în strigătura de debut:
„Hai să batem palmele
Să sărim săritele”...
          Bătrânescul este cel mai sacadat dintre jocurile bărbăteşti. Aici
alternează figurile, cu bătăi din palme stând pe loc, timp în care se
derulează şi strigăturile.
          Jocul lui Villi este tot un dans bărbătesc, numele lui venind de la
un „ortac” a lui Pintea care, probabil, l-a jucat pentru prima dată. În
mod curent jocul este organizat sub formă de întrecere între feciori.
Aceşti aşează jos o sticlă – la început una de jumătate de litru, apoi
una de un litru – şi sar peste ea fie prin trecerea unui picior şi apoi a
celuilalt peste ea, într-un ritm din ce în ce mai alert – stabilit de
muzică -, fie sărind cu ambele picioare deodată peste sticlă,
urmărindu-se de fiecare dată ca aceasta să nu fie răsturnată. Prin acest
dans feciorii vor să iasă în evidenţă în faţa fetelor, arătându-şi
priceperea şi agilitatea la dans.
          Învârtita este un dans de perechi, fiind totodată şi cel mai
frecvent joc care se desfăşoară atât la jocul desfăşurat în sărbători, cât
şi la petreceri ocazionate de diferite obiceiuri. În timpul dansului
poziţia partenerilor este faţă în faţă, băiatul ţinând cu ambele mâini
fata de talie, iar aceasta se sprijină cu ambele mâini de umerii
băiatului. Învârtita are de regulă trei părţi: tropotita, învârtita propriu-
zisă şi pasul de relaxare care este cu pasul de debut. Acest pas constă
într-o plimbare uşoară, executată prin rotire legănată, timp în care
băiatul prin strigături specifice ce se referă la joc, la muncă sau la
partenera de lângă el dă culoare şi autenticitate dansului. Tropotita
este executată doar de băiat prin bătaia podelei cu picioarele în ritmul
dat de muzică cu un uşor accent pe piciorul stâng. Cei mai pricepuţi
jucători reuşesc să dea culoare tropotitului introducând artificii ce duc
cu gândul la „stepul” american. În timpul tropotitei fata se deplasează
stânga dreaptă prin paşi adăugaţi în ritmul dat de muzică. Ţinuta
corpului în timpul dansului este dreaptă, parcă uşor rigidă, un
observator din exterior are impresia că picioarele „lucrează” detaşate
de corp. Învârtita propriu-zisă se execută în direcţia acelor
ceasornicului, în jurul unui „ax”. Acest ax este piciorul drept al

111
băiatului care arar se va mişca din acel punct, de la începutul până la
sfârşitul învârtitei. Fata execută în jurul băiatului – fără a se desprinde
de acesta – un pas mărunţel, ritmat, sacadat. Acest pas se aseamănă
perfect cu pasul de la dansurile moldoveneşti „urseaca” sau
„corbeasca”. Acest fapt vine să întărească afirmaţia anterioară
referitoare la originea comună a dansurilor din Maramureş şi nordul
Moldovei. Dacă în timpul tropotitului băiatul îşi etalează întreaga
măiestrie, virtuozitate şi de ce nu bărbăţie, în timpul învârtitei fata
este cea care dă dovadă de virtuozitate, ţinută şi bucurie. Finalul
rotirii este dat de băiat printr-o uşoară ridicare a cotului drept, după
care se execută încă trei paşi şi învârtita se încheie, urmată fiind de
paşii simpli de relaxare, de odihnă după tumultul rotirii a celor doi.
          Plină de forţă rămâne descrierea făcută de Ovidiu Bârlea
învârtitei: „Jocul în doi este predestinat a fi cel mai apt unui dialog
erotic. Prezenţa iminentă a celor doi incită la scormoniri ale fiinţei
întregi care caută să se exteriorizeze pe căile cele mai nimerite (...)
Comunicabilitatea emoţiilor pricinuieşte valuri de euforie
concomitentă. Cineva începe nişte paşi bătuţi însoţiţi de chiuituri
răsunătoare şi îndemnul îi prinde pe toţi. Tropăiturile se micşorează,
chiotele ţâşnesc cu vigoare, (...) Mişcările se întărâtă una din alta,
jocul devine din ce în ce mai aprins. Pentru o clipă bătăile timpului s-
au oprit, omul este numai el însuşi, fiinţă diafană în care corpul a
rămas doar o umbră a sufletului, lăsat acum să licărească din toate
puterile lui şi pe întreg registru simţurilor lui alese. Dogoarea a ajuns
la culme, obrajii şiroiesc de sudori, totuşi nicicând perechile n-au
simţit răcoarea mai binefăcătoare şi mai adâncă... Dar după ce
tumultul a ajuns la culme, urmează potolirea. Legea echilibrului îşi
cere tributul, de aceea în chip organic după dezlănţuirea uraganului se
iveşte necesitatea desfăşurării temperate. Acum perechile recad în
universul lor intim, uitând de cei din jur, gata să pornească în
explorarea interiorului lor, spionându-se din privire ca să-şi dea
seama de temperatura spirituală a partenerului, cel mai adesea
destinzându-se într-un zâmbet care lasă larg deschisă poarta sufletului
spre celălalt...”
          Voievozii Dragoş şi Balc sunt prezenţi la 1391 la Constantinopol
pentru a obţine rangul de Stavropighie Patriarhală pentru mănăstirea
Peri (azi în Maramureşul din Ucraina) din partea patriarhului
ecumenic Antonie al IV-lea cu drept de jurisdicţie asupra a opt
ţinuturi printre care şi Ieudul cu mănăstirea de aici ce exista încă din
sec.X. Pe lângă mănăstirile Peri şi cea de la Ieud existau şcoli de
călugări ce copiau vechi manuscrise religioase în care se scria şi se
citea în limba română.

111
          Aceste manuscrise au circulat în întreaga regiune şi în spaţiul
românesc fie că vorbim de texte scrise la Constantinopol, în Grecia,
în Bulgaria sau Polonia.
          Voievodul Balc a fost ctitor al mănăstirii de la Peri, al bisericii
din deal de la Ieud şi al mănăstirii de la Bârsana. Protopopul Ţiţ Bud
menţiona că” Ieudul are două biserici. Cea din deal din 1364, precum
e însemnat pe grinda din podul bisericii. Aceasta este cea mai veche
biserică din Maramureş (Bud 1911, 47).
          De această biserică din Ieud (1364) se leagă şi istoria unuia
dintre cele mai importante Corpusuri de texte religioase denumit
Zbornicul sau Codicele de la Ieud, descoperit de preotul Artemie
Anderco în turla bisericii. Cu ocazia Adunării Generale a Asociaţiunii
Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român –
ASTRA din 1921, la Sighetu Marmaţiei a fost organizată o expoziţie
de artă populară şi de carte veche bisericească din localităţile
Maramureşului voievodal în cadrul căreia a fost expus şi Zbornicul
de la Ieud. Andrei Bârseanu, preşedintele Despărţământului Astra –
Braşov pe atunci şi vicepreşedinte al Academiei Române, a prezentat
acest document valoros la Academia Română. Ioan Bianu,
preşedintele Academiei Române publică o parte din Codex sub
denumirea Codicele de la Ieud.
            Codicele de la Ieud are 422 de păgâni şi se află la Biblioteca
Academiei Române. Profesorul Nuţu Roşca în lucrarea” Datările
manuscrisului de la Ieud” face o prezentare a titlurilor de texte ce
intră în componenţa codicelui: 1.” Slujba de la miezul nopţii”, în
limba slavonă; 2.” Evanghelia învăţătoare”, în limba slavonă; 3.”
Pravila Sfinţilor Apostoli şi a celor şapte sfinte soboare”, tot în limba
slavonă; 4. Un fragment din” Catehismul lui Coresi” scris în limba
română; 5. La pag. 349 – 386 se află textul în limba română”
Manuscrisul de la Ieud”; 6. În continuare se află în limba română un
fragment din” Pravila lui Coresi”; 7. Se face încheierea cu un text din
limba slavonă:” În sfânta marea sărbătoare seara”.
          În prezent, desigur această repartizare a textelor este diferită.
Vicepreşedintele Academiei Române, academicianul Alexandru
Surdu, consacrând un serios studiu Codicelui de la Ieud, în lucrarea”
A sufletului românesc cinstire”, o lucrare scrisă cu deosebită căldură
şi deschidere spirituală, remarcă cu o mare uimire specifică
filosofului:” Am aflat că Sbornicul a fost ca orice comoară, ruptă în
bucăţi ce-i drept nu cu toporul cum au făcut-o găsitorii Tezaurului de
la Pietroasă, dar tot în patru bucăţi, cu cote diferite, în depozite
diferite. Aceasta, după ce au stat întraolalată preţ de mai multe
secole” (Surdu 2011, 25).

111
          Distinsul academician lansează o întrebare cu nuanţe metaforice
şi sugestive:” Nu oare era mai bine ca miscelaneul acesta să rămână
la Ieud, în turlă de biserică marmaţiană?” (Surdu 2011, 27) întrucât
aici prin cele XX de ediţii de manifestări ştiinţifice începute în 1982”
au făcut ca interesul pentru Codicele de la Ieud să facă înconjurul
ţării şi să stârnească atenţia filologilor, istoricilor, teologilor,
folcloriştilor, scriitorilor, gazetarilor şi nu
În ultimul rând al filosofilor... Răspunsul este: DA şi NU!” (Surdu
2011, 27). Se are în vedere faptul că n-ar fi fost bine ca Sbornicul să
nu ajungă pe mâna cercetătorilor, adică la Biblioteca Academiei
Române, întreg sau în bucăţi, ca să nu se spună că l-au avut la
dispoziţie (Surdu 2011, 27).
            Întrebarea firească a vicepreşedintelui Academiei Române are
o profundă conotaţie etică şi în special de etică cercetării. Conţinutul
Codicelui de la Ieud nu este cunoscut publicului. Studiile elaborate
până în prezent fac doar referiri fragmentare, fragmentate de
profunde prejudecăţi şi” păreri” preluate de la un autor sau altul.” Şi
mai mult, chiar din Manuscrisul respectiv, se discută adesea numai
despre prima parte, numită Legenda Duminicii, iar din aceasta numai
despre traducerea românească, adică despre câteva file dintre cele
211 ale Codicelui (Surdu 2011, 29). Astăzi puţini cercetători se
străduiesc să aprofundeze conţinutul Codicelui de la Ieud. În ultimii
ani Codicele de la Ieud a fost studiat doar de o singură persoană:
academicianul Alexandru Surdu. Acest fapt spune suficient...
          Partea cea mai discutată a fost şi rămâne în continuare
Manuscrisul de la Ieud. O parte dintre problemele controversate au
fost parţial clarificate, dar problema cea mai importantă, cea a datării,
încă îşi aşteaptă clarificările.
          Manuscrisul de la Ieud este prima scriere în limba română datată
1391 – 1392. Ipoteza a fost lansată de către Dumitru Şerbu care a
studiat Codicele de la Ieud şi în calitate de cercetător paleograf timp
de 40 de ani, a decriptat un număr mare de manuscrise referitoare la
cultură veche românească.
          În anul 1962 cercetătorul face această surprinzătoare constatare
referitoare la text:” Urmărind textul Manuscrisul de la Ieud, publicat
în facsimil de Ioan Bianu (în anul 1925 n.n.) în această broşură nr.3,
chiar de la primă privire (...) ochii mei s-au fixat pe dată: văleat 6900
scrisă, bineînţeles cu chirilică (Petrina 1978, 6). Dumitru Şerbu se
referă la acest text: Văleat 6900 povestea fu dedemult întru sfânta
cetate Ierusalimulu întru atâţia ani, văleat 600, text care conţine
cheia descifrării anului datării Manuscrisului.
          Demonstraţia realizată de către Dumitru Şerbu arată că 6900,

111
respectiv 1391 – 1392 este anul când a fost elaborat textul văleat
6900 se traduce prin” în anul 6900”. Precizarea din text la 6000,
adică 491 – 492 (văleat 6000) se referă la evenimentul care s-a
întâmplat când” Cădzu piatră mică şi rece de întru ceriu întru
Ierusalim şi de greutatea ei nime nu putea spune” (Şerbu 1977, 8, 9).
          Cercetătorul român se arată surprins că doi celebri filologi, Ioan
Bianu şi Al. Rosetti şi nici alţii nu au pus deloc în discuţie cele două
date pe care le poartă manuscrisul, adică văleat 6900, când s-a scris
textul bilingv şi văleat 6000 când se presupune că” demult întru atâţia
ai” a căzut piatra cu scrisoarea din cer.
            Dumitru Serbu a prezentat această concluzie la diferite reuniuni
ştiinţifice de-a lungul anilor, inclusiv în 1982 la Ieud cu ocazia
manifestărilor dedicate Codicelui de la Ieud.
            Profesorul Andrei Creţulescu într-un studiu prezentat în 1980
cu ocazia Congresului internaţional de la Bucureşti şi la alte reuniuni
ştiinţifice din 2006 şi în reviste de specialitate şi-a susţinut rezultatele
cercetărilor pe linia concluziei lui Dumitru Şerbu, ca fiind anul 1391
– 1392.
          Profesorul universitar doctor Ion C. Chiţimia a abordat
problema datării Manuscrisului de la Ieud susţinând ideea că acest
document a fost elaborat în perioada anilor 1391 – 1392.” Că data
1392 se leagă de textul românesc o dovedeşte şi adaosul final al
traducătorului român” între atâţia ai” (inexistent în textul slavon),
care vrea să spună:” povestea de demult... întru atâţia ai” până la
1392, de la anul 492, care înscrie în continuare naraţiunea în limba
slavonă. Aşadar data 1392, ca moment al traducerii româneşti din
limba slavonă are un fundament. (Chiţimia 1987).
          Profesorul universitar doctor Vasile Vetişanu, un rafinat exeget
al spiritualităţii româneşti a susţinut constant ideea că Manuscrisul de
la Ieud ar fi primul manuscris în limba română, data fiind 1391. Ideea
a fost promovată cu ocazia primelor manifestări naţionale organizate
la Ieud începând cu 1982 sub genericul Colocvii de cultură şi
civilizaţieţărănească - Codicele de la Ieud dar şi lucrarea Cartea
Ieudului.” După aproape o jumătate de veac, la sesiunea de
comunicări a Academiei R.S. România, din martie 1974, Dumitru
Şerbu, după 40 de ani de cercetări, lansează ipoteza nouă în legătură
cu datarea manuscrisului, ca fiind anii 1391 – 1392, bazându-se pe
menţionarea anului 6900 (1391 – 1392 i.n.) din text (Vetişanu 1995,
182).
          Înaltpreasfinţitul Mitropolit dr. Antonie Plămădeală a susţinut
teoria lansată de Dumitru Şerbu care a stabilit că manuscrisul în
limba română de la Ieud ar fi fost scris între anii 1391 – 1392.

111
Aceasta înseamnă un câştig pentru cultura românească scrisă cu 130
de ani faţă de scrisoarea lui Neacşu... (Plămădeală 2004).
          Profesorul Nuţu Roşca, un laborios exeget al textelor filologice
vechi şi al istoriei bisericii creştine aduce o serie de date noi privind
impunerea duminicii ca sărbătoare oficială prin Edictul de la Milan
din anul 313 dat de împăratul Constantin cel Mare. Manuscrisul de la
Ieud face referiri la anul 6000 respectiv 491 – 492, dată considerată
de către autor ca fiind destul de apropiată de acel eveniment din
istoria bisericii creştine.
          Lista personalităţilor care susţin teoria lui Dumitru Şerbu este
destul de extinsă, din ea făcând parte lingvişti, istorici, teologi,
filosofi, scriitori.
          A doua direcţie de cercetare care are în vedere alte interpretări
ale datării Manuscrisului de la Ieud, porneşte de la textele lui Ioan
Bianu care a publicat în facsimile documentul în 1925 în seria” Texte
de limbă din secolul al XVI-lea”. În prefaţă se precizează că”
scrisoarea este obişnuită la
Noi în a doua jumătate a sec. Al XVI-lea când manuscrisul a fost
scris (pe la 1560 – 1580) de un scriitor” (Bianu 1925).
          Alexandru Rosetti publică câteva studii asupra limbii române
vechi, datând Manuscrisul de la Ieud ca fiind un text din sec. Al
XVII-lea (Rosetti 1968, 478 – 479).
          Aceste idei sunt dezvoltate de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu
în studiul introductiv la Manuscrisul de la Ieud (Manuscrisul de la
Ieud, 1977) afirmând: Învăţătura de Paşti şi Învăţătura la
cuminecătură descind din cazaniile corespunzătoare tipărite de Coresi
în 1581... Textele au fost copiate în prima jumătate a sec.al XVII-lea.
(Manuscrisul de la Ieud 1977, 18).
          Autorii precizează că” Anul 6900 (1391 – 1392) amintit în textul
slavon al Legendei duminicii se referă la evenimentul narat în textul
apocrif (căderea pietrei din cer) şi nu poate fi luat în consideraţie
pentru data versiunii slavone (sau celei româneşti) a textului”
(Manuscrisul de la Ieud 1977, 26).
          Profesorul Gheorghe Mihăilă, în câteva lucrări nu consideră că
teoria lui Dumitru Şerbu este viabilă şi consideră anul 6900 (1391 –
1392) precizat în text ar fi data când s-a întâmplat acel eveniment” al
căderii pietrei din cer” la Constantinopol şi nu poate fi considerată ca
argument ce priveşte data traducerii textului respectiv (Mihăilă,
1981).
          Se aduc în discuţie în acelaşi timp şi o serie de dovezi
lingvistice. Alexandru Mareş, în lucrarea” Datarea Manuscrisului de
la Ieud” face o analiză a filigranelor hârtiei textelor şi stabileşte că

111
hârtia a fost fabricată în Mniszek (Polonia). Făcând referiri la
cercetările din Polonia asupra filigranelor, anii datării Manuscrisului
de la Ieud ar fi 1610 – 1533.
          A treia poziţie de exegeză asupra Codicelui de la Ieud este
reprezentată de academicianul Alexandru Surdu în studiul consacrat
acestor texte, dintr-o perspectivă analitico-hermeneutică cu referiri
extrem de pertinente asupra direcţiilor de cercetare structurate până în
prezent, observă o serie de lacune ale cercetărilor: 1. Textul fiind scris
în slavonă şi română:” Ne-am fi aşteptat ca cercetătorii să meargă pe
această pistă, de analiză comparativă a celor două texte, de stabilire a
vechimii lor, a corectitudinii de traducere, a semnificaţiei educative şi
a legăturii cu celelalte texte cu care au fost împreunate, mai ales că
unele au fost scrise de aceeaşi mână (Surdu 2011, 3).2. Referitor la
datare” Cel mai simplu indiciu este acela de a vedea dacă nu cumva a
făcut-o chiar cel care a scris-o. Or, în legenda Duminicii, apar două
date: 6900 (1391 – 1392) şi 6000 (491 – 492), scrise cu litere cirilice
pentru cifre” (Surdu 2011, 3). O parte din cercetători au omis acest
aspect” cu toate că ambele sunt precedate de obişnuitul” în anul
văleat, de la vu leţ)” (Surdu 2011, 3), cifrele cu anii respectivi fiind
plasate greşit. Alexandru Surdu observă” o transcriere
necorespunzătoare a primelor rânduri ale Legendei, cu titlu cu tot
(Surdu 2011, 3). Aceste erori majore ce decurg” din cauza
nerespectării cerinţei elementare pe care am enunţat-o, de a transcrie
textul cu mâna proprie, de a-l manuscrie aşa cum este” (Surdu 2011,
32).
          Academicianul Alexandru Surdu face o serie de precizări extrem
de lămuritoare privind abordarea unei perspective diacronice şi
sincronice asupra evenimentelor istorico-religioase, dar şi reluarea
unor reinterpretări de natură filologică, care pot să constituie astăzi
direcţii esenţiale de cercetare asupra Manuscrisului de la Ieud.
          În anul 1982 au fost puse bazele manifestării Codicele de la
Ieud – colocvii de cultură şi civilizaţie ţărănească la care au avut loc
ample dezbateri ştiinţifice privind cultura românească veche.
          Aş evidenţia aprecierea făcută după trei decenii de la debutul
acestui eveniment de către vicepreşedintele Academiei Române,
Alexandru Surdu în cartea” Pietre de poticnire”, capitolul”
Spiritualitatea românească şi nobleţe în Maramureş”:” De altfel
renaşterea interesului pentru Codicele de la Ieud şi organizarea unor
serii de manifestări culturale de spiritualitate românească se datorează
filosofilor Petru şi Daniela Dunca şi filosofului etnolog Vasile
Vetişanu, care a realizat o monografie despre Ieud” (Surdu, 2014,
158). Marele gânditor român continuă:” Pare incredibil, dar, cu

111
sprijinul oficialităţilor locale şi al preoţilor, simpozionul acesta de
suflet românesc s-a perpetuat până la ediţia a XX-a, subsemnatul
participând, în 2011, la sesiunea de comunicări ştiinţifice care s-a
desfăşurat în incinta mănăstirii de la Ieud, reconstruită pe ruinele
celei din 1364” (Surdu, 2014).
          Din lungă listă de personalităţi care au fost prezente la aceste
manifestări mă opresc doar la câteva: lingvişti Dumitru Şerbu,
Gheorghe Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nuţu Roşca, Ştefan Vişovan, Anuţa
David, Mircea Fărcaş; etnologi – Vasile Vetişan, Nicolae Dunăre,
Geil Klikman, Ion Bogdan, Pamfil Bilţ; filosoful Alexandru Surdu,
Achim Mihu; istorici –Radu Popă, Mihai Dogaru; teologi – P.S.
Justinian, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, preoţii parohi
ai Ieudului: Ion Marcu, Alexandru Brici, părintele Paul Adrian, preot
protopop Grigore Bălea, părintele Ion Berbecan; scriitori – Ion
Gheorghe, Laurenţiu Ulici, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mihai
Oloş, Teohar Mihodas, Petru Bocşa, Gheorghe Mihai Bârlea, Ştefan
Mitroi, Gheorghe Pîrja, Mircea Petean, Ion Zubaşcu, Ioan Petrovai,
Ion Dunca, Gavrilă Pleş, Ioan S. Pop, Augustin Botiş etc.
          Manifestările au fost susţinute de marile familii ale Ieudului:
Ştefan, Măricuţa şi Doru Dăncuş, Ion şi Vasile Chindriş, Ion Ţiplea,
Grigore Bălea, Nicu şi Gheorghe David, Vasile şi Ioana Ofrim, fam.
Perţa, Hruşcă, Hotico etc.
          După o privire în timp, constat cu un pios regret că multe dintre
aceste mari personalităţi ale culturii române au plecat să locuiască în
grădina îngerilor.
          În vara anului 2015 în cadrul Şcolii de vară în domeniul
Filosofie, organizată la Baia Mare de către Centrul Universitar Nord
şi Academia Română, filiala Iaşi la care au participat un mare grup de
doctori şi doctoranzi bursieri din întreaga ţară s-au organizat două
cercetări de teren şi dezbateri în zona Maramureşului: la Ieud şi la
Rohia. La Ieud, manifestările s-au organizat la mănăstirea construită
pe ruinele fostei mănăstiri unde a fost copiat Codicele de la Ieud, şi la
Biserica din Deal (1364) în turla căreia s-a descoperit acest preţios
document.
          După expunerea despre Codicele de la Ieud făcută de către Petru
Dunca a fost prezentat şi filmul documentar cu academicianul
Alexandru Surdu despre Codicele de la Ieud.
          Dan Sâmbotin din partea Academiei Române, filiala Iaşi
prezentând un studiu despre etica cercetării cu referiri la acest
document, a evidenţiat câteva aspecte: 1. Necesitatea realizării unei
cercetări interdisciplinare în cadrul unui Proiect al Academiei
Române; 2. Publicarea Codicele de la Ieud într-o ediţie critică cu

111
toate observaţiile specialiştilor cu accentul pe noile date ce rezultă
dintr-o cercetare interdisciplinară; 3. Necesitatea cunoaşterii de către
tânăra generaţie şi marele public a acestor documente de importanţă
majoră pentru spiritualitatea românească.
          Aş contura o concluzie: cercetarea asupra Codicelui de la Ieud
rămâne o problemă esenţială atât pentru prezent, cât şi pentru viitor.

V:6. Credinţă, biserica, viaţa religioasă, copiii;

          Locul unde familiile cu 1 sau 2 copii nu există decât în mod
excepțional, prin accident. “La Ieud – numai de la 3 copii în sus”.
Fără îndoială, credința este una din explicațiile fenomenului: încă din
secolul al XIV-lea, în biserică de lemn din Ieud, preoții au
propovăduit iubirea de prunci și au “anatemizat” avorturile.
            Aici credința e la ea acasă. Aici era această frică de Dumnezeu,
că dacă era oprit un ‘cocon’ să vină în lume, asupra acelei familii se
abătea pedeapsa lui Dumnezeu. Au respectat în totalitate cuvântul
Mântuitorului Iisus Hristos: ‘Lăsați copiii să vină la mine!’..
          Într-o Românie îmbătrânită demografic, un sat maramureșean e
fruntaș la natalitate în mediul rural. Înainte de 1989, Ieudul era pe
locul doi la capitolul nașteri, pe țară, iar visul oricărei femei era să
facă atâția coconi câți o da Domnul. Occidentul a mai scăzut
fertilitatea localnicilor, dar media de copii pe familie tot bate spre 3.
          Demult, învățătorul din Ieud i-a întrebat pe coconii de clasa a
IV-a ce vor să se facă când o să fie mari. Vasile, Grigore, Ioan,
Gheorghiță şi Gavrilă s-au grăbit să strige ba doctor, ba popă. Ioana,
care stătea în ultima bancă, a răspuns că singura meserie pe care și-o
dorește e cea de mamă. Anii au trecut și Ioana a făcut câți coconi i-a
dat Domnul. Că în Ieud copiii nu sunt aduși de barză, nici de
planning-ul familial, ci de Dumnezeu. Și le-a dat tuturor nume de
sfinți, așa cum „se cade” într-un sat de oameni credincioși.
          Pe vremea regimului roşu, Ieudul era comună cu cea mai mare
natalitate pe numărul de locuitori după Maieru din județul Bistriţa.
Ieudenii aveau tot atâtea nașteri cât sighetenii, al doilea municipiu din
județ ca importanță și număr de locuitori. Nu era gospodărie în care
să nu vezi în bătătură cel puțin 4-5 coconi. Femeile nu foloseau
niciun mijloc de contracepție, iar avorturile erau considerate subiect
tabu.
          Explicația e simplă și profund religioasă: ieudenii sunt oameni
credincioși dar și mândri. Și se mândresc cu două lucruri: bisericile și
coconii care umplu ulițele comunei. În Ieud erau șase școli şi șapte
biserici, iar în prezent se mai ridică un lăcaş de cult. Ieudenii cred că
pruncii au nevoie de credință la fel de mult ca și de carte. De aceea,

111
bisericile erau doldora de coconi. De altfel, tot ei, coconii, au
contribuit la ridicarea lăcașurilor de cult. După colindă, fiecare copil
oprea la casa popii și dona la biserica o parte din banii adunați.
Acum, în locul copiilor, au devenit ctitori de biserici ieudenii care
lucrează în străinătate. Când se întorc acasă, vara, fiecare lasă în cutia
milei o sumă consistentă din banii câștigați în străinătate.
          În ciuda numărului mare de copii, ieudenii n-au fost niciodată
săraci. Au case mari și frumoase, terenuri, animale, pensiuni. Și
niciunul dintre ei nu pornea „de la zero”. Dacă Dumnezeu le-a dat
prunci, ei considerau că au obligația să-i așeze la casa lor. Așa că
părinţii erau „obligaţi” de o poruncă nescrisă să ridice câte o casă
pentru fiecare fecior şi să dea o zestre bunicică fiecărei fete.
          După Revoluție, prinși de mirajul Occidentului, ieudenii au mai
renunțat la făcutul de copii, dar și aşa, un sfert din populația comunei
o reprezintă coconii. Din 4000 de suflete, peste 1000 sunt copii. Un
fenomen ciudat, având în vedere că în celelalte sate de pe Valea Izei
rar vezi picior de copil într-o bătătură ori pe stradă, iar media pe țară
e jumătate din natalitatea de la Ieud.
          Aici însă, nu se simte „picior” de scădere demografică. Mai ales
la orele prânzului, când coconii ies de la școală, ai impresia că te afli
într-o „insulă a pruncilor”. Secretara primăriei Ieud, Dana Micle
spune că acum media de copii pe familie a scăzut la 2-3 copii, dar s-a
păstrat respectul pentru familie și, mai ales, pentru credință, deși,
încet, Ioanele și Măriile au fost înlocuite cu Andree: „Sunt în jur de
1000 de copii. La 4000 de locuitori. Cam trei e media pe familie.
Prin anii ’90 erau minim 5. Natalitatea se leagă la noi de ceva
religios. Familia era sfântă și dacă Dumnezeu îți dădea coconii, i-ai
născut, nu se punea problema de contracepție. Numele erau nume de
sfinți, Ioan, Grigore, Vasile, Dumitru. Acum e plin de Andree şi
Alexandre. Dar la noi se vede că e sat locuit. Ss nu vă spun cum era
duminică, acum mai avem televizorul, mai avem netul, dar totuși e
animat. Şi se duc tinerii la biserici”.
          Pe vremuri, aici scorul nașteri-decese era de 5 la 1. Din 2002
situația s-a schimbat încet, dar Ieudul tot a rămas o „redută” a
copiilor într-un Maramureș îmbătrânit. În timp ce în alte sate bătrânii
plâng în pumn, pe băncuțele vechi din lemn, așteptând să-și vadă
copiii și nepoții plecați în Spania sau Italia la muncă, în Ieud nu se
aud pe ulițe decât chicote și ironii de prunci: „Andi-Bandi”, „Ionica-
burtica”, „Vasilică-pătrățica”.
          Dacă în trecut localitatea Ieud era cunoscută în Maramureş
pentru familiile numeroase, în care femeile făceau şi peste zece copii
şi primeau titlul de “mame eroine”, în prezent natalitatea este şi aici

111
în scădere, ca în restul judeţului. Bătrânele din sat îşi amintesc de
vremurile în care fraţii se creşteau între ei într-o casă cu două încăperi
trăiau şi până la 14 persoane.
          “Noi am fost opt copii. Eram şi câte 12-14 în casă. Erau
bătrânii, mama şi tata şi noi, copiii. Greu ne descurcam, că nu erau
bani. Meream şi munceam pe la pădure, pe unde puteam, ca să
aducem acasă bani ca să plătim impozit şi cote. Am lucrat cu
pământul că n-am avut ce face. Nu aveai atunci bani, dar copiii nu
aveau nici atâtea pretenţii. Nu erau atâtea, nu se vedeau atâtea. N-
aveai televizor şi n-aveai filme. Eu numai când m-am măritat am
văzut un film”, mărturiseşte bătrâna Pălagă A. din Ieud.
          Micuţii casei erau adesea lăsaţi în grija fraţilor mai mari, în timp
ce părinţii erau plecaţi la lucru. “Era musai să ne ajutăm unii pe alţii.
Nu eram ca şi amu’ copii răi. Eram buni, iar dacă mama şi tata
spuneau, trebuia să ascultăm de cel mai mare. Rămânea acasă unul
cu cei mici şi nu ne sfădeam între noi, că ştiam c-o să fim pedepsiţi
când se întorc mama şi tata acasă. Amu copiii îs răi, nu ascultă nici
de părinţi. Ţi-i ruşine să ieşi cu ei în drum. Pe atunci n-o fost lumea
aşa rea şi n-ai auzit să se duşmănească atâta “, îşi aminteşte bătrâna.
          După cum mai spun bătrânii satului, motivul pentru care în Ieud
nu mai sunt atât de mulţi copii nu constă în faptul că oamenii nu au
cu ce să-i crească. Şi atunci vremurile erau foarte grele şi lumea abia
avea ce mânca, dar mentalitatea s-a schimbat foarte mult şi oamenii
nu mai sunt la fel de muncitori.
          “Greu o fost de ţâţului atunci. Lucram la chiaburi, dar nu ne
dădeau bani mulţi. Acuma spun că nu-şi permit, zic că-i greu. Dar
numai stau, nu fac nimic. Atunci ai cusut, ai ţesut, ai făcut cele
treburi. Ţi-ai făcut singur ce-o trebuit pentru copil, ai muncit. Amu
aduce coconul pe lume şi-l lasă la bunici şi se duc. Atunci ai stat cu
el, ai lucrat, te-ai dus cu ei în câmp, că n-aveai cui să-i laşi”, a
explicat baba Pălagă.
          Un alt motiv pentru scăderea natalităţii îl reprezintă mijloacele
contraceptive, care acum sunt la îndemâna oricui, şi posibilitatea
femeilor de a face avort.
          “Demult s-o ştiut că-i păcat a face treburi slabe. S-o ştiut că
câţi copii ţi-o dat Dumnezeu, atâţia ai. Nu s-o ştiut atâtea ca acum.
Care-o făcut avort o făcut pe ascuns şi numai dac-o fost musai. Dar
nu prea s-o făcut. Amu şi fetele n-au treabă. Atunci când ai fost fată,
ţi-ai văzut de treabă şi n-ai umblat cu feciorii, ca şi amu, noaptea”, a
concluzionat bătrâna ieudeancă.

111
Biblografie
1. Filipaşcu Alexandru, Istoria Maramureşului, Ed. Universul,
Bucureşti, 1940.
2. Popa Radu, Tara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti,
1970.
3. Socolan A., Pagini din istoria Maramureşului, Baia-Mare, 1967.
4. Mihalyi Ioan de Apşa, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV,
Sighet, 1900.
5. Dăncuş Mihai, Zona etnografică Maramureş, Ed. Sport-turism,
Bucureşti, 1986.
6.. Mihalyi Gavril, Reflecţii asupra diplomelor maramureşene din
sec. XIV-XVI, Sighet, 1934.

111
7. Bârlea, Ioan (1909). Însemnări din bisericile Maramureșului.
București.
8. Pop-Bratu, Anca (1982). Pictură murală maramureșeană. Meșteri
zugravi și interferențe stilistice. București: Editura Meridiane.
9. Papahagi Tache, Graiul şi folclorul Maramureşului, Ed. Cultura
Naţională, Bucureşti, 1925.
10. Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiţia românească, Cluj-
Napoca, 1989.
11. Pop Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de
cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976.
12. Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
13. Teodorescu Barbu, Păun Octav, Folclor literar românesc, E.D.P.
Bucureşti, 1967.
14. Kligman Gail, Nunta mortului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
15. Vetişanu Vasile, Cartea Ieudului, Oradea, 1995.
16. Vetişanu Vasile, Cronica Codicelui de la Ieud, Ed. Axis Mundi,
Bucureşti, 1995.
17. Mirela Teodorescu, Ion Gheție: Manuscrisul de la Ieud, Editura
Academiei RSR, București, 1977.

Anexe

Anexa 1: Biserici

Mănăstirea din Ieud

Biserică din Șes

Biserică din Deal

111
Anexa 2: Costume populare

Anexa 3-Case vechi

Anexa 4 – Manuscrisul de la Ieud

                 Poučenie v ne (d) lę pasxy

 

Învăţătura întru sfânta şi marea dumineca Paştilor

(scrisă e de sfântul Ioan Zlatoust)

            Astădzi e dzi de bucurie şi de veselie, fraţilor, dzua veseliei şi

a ispăşeniei, dzua lumiriei şi scurăţirei, dzua pacelor şi împacăriei,
dzua ce iară va să fie noire sufletelor noastre, dzua adeverită, mare şi
lumirată. Acesta e praznicelor praznic, aceasta dziiaste cinstită şi
sfântă a purtătoriului de lumiră, dzua a învierei lui Hristos. Într-
aceasta dzi rădică pre noi Hristos, carii eram aruncaţi în păcate. Într-
asta dzi raiul deşchise-se de ne îndulcim noi de cel pom al vieţiei,
cela ce iaste curat şi de viaţă făcător, al său trup şi sânge, ce pentru
do<m>nul curăţimu-ne şi ne lumirăm şi ne spăsim şi ne noim. Şi de
grei Dumnedzău (...) Şi derept aceaea rog voi, fii omeneşti, să vă
socotiţi sufletele voastre de la sfânta pravila, se gustaţi de trupul lui

111
Hristos şi de sângele său să beaţi. Că cire mărîncă şi bea nedostoinic
păcat amar mărîncă şi bea. Ce socotiţ să nu osândit trupul şi sângele
domnului nostru lui Isus Hristos.

            Însă ciri va spune tăriile lui Isus, audzite vor fi toate laudele?
Şi se spure acmu cumu se cade burătatea aceştii dzile şi a cânta şi a
slăvi puterie<i> sale? Că neispi<ţi>te sunt judecările aceastea şi se
agiunseră cărările lui Isus. Ieri eram înturecaţ iară <a>stădzi sam
lumiraţ. Ieri întru suspin eram şi în plângeri, iară astădzi sam întru
veselie şi în bucurie. Ieri eram întru puţin suflet, iară astădzi sam
întru dulce suflet. Şi adever nespus iaste, fraţilor, măriia şi burătatea
aceştii dzi! Că nime nu poate spure darul aceştii taine. Că nu se poate
spure cu adevăr mulţimea marie<i> lui Hristos ş ice e cătră noi
dragoste şi mila sa şi ieşirea. Că izbăvire dat-au Hristos pre sire
pentru noi, pentru toţ şi ne-au adus pre noi den moarte la înviere şi
den tunerec la lumiră şi din robie la scumpărare şi din vrajbă la
dragoste.

            Că ne-au scumpărat pre noi din blăstemul păcatelor, ce-au fost
prentru noi blăstem (...) ce [se] slobodzi, să nu mai fim în muncă la
dereptate, ce nu iubitori de lume, ce de Dumnedzău iubitori, ce de
acmu nu după trup se îmblăm, ce după suflet. Că dzise pavel apostol
că “cire îmblă după trup, trupeşte se grijeaşte, iară cine se <gri>jeaşte
numai după trup, amar fi-va”. Că au dat noao Hristos sufleteaşte să
prăznuim şi sufleteaşte a îmbla. Că <a>u dat noao prea <cu> cuviinţă
şi cu dereptate a lăcui, cu dragoste şi cu împreurare, cu blîndeaţe şi cu
pace şi cu lungă răbdare şi cu dulceaţă, că ne-au sfinţit şi ne-au
proslăvit pre noi Duhul sfânt şi în <no>irea vieţie<i> să îmblăm.

            Dară noi ce vrem da lui Dumnedzău? Răspunse David proroc:

“de tot de ce au dat noao, ce vrem da noi cu dostoinicie frîmseţiei lui
Hristos? Ce vrem da noi împrotivă preamulţitului darului şi dulceţiei
lui Hristos?” Ce lui Dumnedzău să mulţemim şi să-l proslăvim pentru
aceaste miloste mare <ce> are Hristos spre noi. Să-i mulţemim şi să
cădemdomnului, să ne închirăm şi să-i aducem sfinţie<i> sale în loc
de mir darure de cî<n>tare cu frică şi cu bură mândrie. Că iubitori
(...) Dumnedzeu (...) că mai sărăceşti şi mai mici simt darure noastre.

            Derept-aceasă iubim şi no<i>, fraţilor, pre cela ce au iubit noi

cu dulceaţe şi să murim şi noi pentru cela ce au murit pentru noi şi
merge<m> după sfânta învăţătura şi curăţim pre noi de toate
spurcăciunile trupului şi a sufletului şi să aducem Dumnedzeului
nostru lucru<re>le bune: credinţa, dragoste, nedeajdea, răbdarea,

111
înfrângerea înimiei, mîlcomire şi lacrămi şi cugete curate şi omorâre
acestor trupure de p<ăm>înt. De curvie şi de toate lucrurele necurate,
de pofte reale să ne ferim.

            Ce să lucrăm lui Dumnedzeu <cu> înţelepţie şi cu bure slujbă,

cu răbdare şi cu rugăciure şi să luom întru şirul nostru dragoste
adeverită <lui> Dumnedzeu, adeveritoriului nostrum. Şi să cântăm
cântece noao, cum dzise şi <David> proroc: “toţ împreură să cântăm
lui Hristos şi să strigăm lui Hristos în glas de veselie, că domnul de
sus înfricatu e şi e împărat pespre tot pământul. Că mare e domnul şi
lăudat foarte! Mare e domnul şi tariia sa!” Cădeşertă şi zdrobi
preaîraltul şi trufaşul vrăjmaşul nostru, diavolul, şi moarte călcă şi
toţi învinse-I şi viaţa veacilor noao dărui. Ieri amu îngrupămu-ne lui
Hristos, iară astădzi ne rădicăm, ieri fu răstignit, iară astădzi e
proslăvit. Derept aceaea, să ne şi noi îndulcim toţ, fraţilor, cu bure
mulţemite acestui praznic cinstit şi lumirat şi să întrăm bucurându-ne
în bucuriia domnului nostrum, ca ceale slugi bure şi înţeleapte.
Împăraţii şi marii preuţi şi diaconii şi călugării şi mireanii, tinerii şi
bătrîrii, bogaţii, measerii, robii, slobodzii, toţ să proslăvit Hristos într-
aceasta dzi lumirată de praznic.

            Şi cire se-au postit şi se-au <u>stenit, vârât bucurându-vă şi

luaţi argintul! Câţi din ceasul dentâi slujit-aţi, priimiţi astădzi ce vă se
cade plata! Citi după al treile ceas aţi venit şi după al şasele ceas,
nemică să nu vă sfiiţi! Iară carii aţi pestit pira al noaole ceas
apropiaţi-vă, nemică nu vă ruşiraţi! Şi <citi> pira al
u<n>sprădzeacele ceas aţi pestit nemică să nu vă mâhnit! Că iubitoriu
e şi cinstitori iaste Hristos, că e dulce şi milostiv, că priimeşte ceia de
apoi ca şi ceia dentîie, ceia dentîie miluieşte, ceia de apoi dăruiaşte şi
cu dragoste-i priimeşte. Pentru aceea vă apropiiaţi către obrazul lui
Hristos şi vă lumiraţi ceia denteie şi cei de apoi, toţ împreună plată să
luaţi, bogaţii şi mea<se>râi, urul cu alalt să prănuiţi, scumpii şi lenişii
dzua aceasta să o cinstiţi! Cire au postit, cire nu se-<a>u postit,
veseliţi-vă astădzi, că masa gătată iaste. Nime se nu iasă flămând, ce
toţ să vă îndulciţi, că Paştile noaste simt alease dentru a toate jazyci,
că printru noi creştirii giunghe-se Hristos şi sângele seu vărsa şi toţ
noi să împlem, să nu scadză nedeşertatul izvor ce iaste Dumnedzeu,
spăsitoriul nostru. Veseli<ţi>-vă şi gustaţi, să şti<ţi> că dulce e
Hristos. Că domnul Dumnedzeu învinse noao, nime să nu se plângă
de mesrătate, că se iartă împărăţie depreură. Nime să nu se plângă de
păcate, că iertaciurea păcatelor din mormânt au lumirat. Şi nime se nu
se teame de moarte, că ne-au scumparat mîntuitoriul nostru din

111
moarte.

            Derep aceaea, fraţilor, să ne dezlegăm toate vrajbele urul de la

alalt şi pizma cea rea şi se iertam toţ pentru înviere. Şi să gicem
celora ce pre noi nu iubăsc <că> fraţii noştri şi<m>t şi cu dragoste să
viem. Că Hristos pacea noastră iaste, cela ce au împăcat ceriul cu
pământul şi păreţii cei [cei] cetăţi de vrajbă spart-au cu trupul său.
Pace dat-au apostolilor săi şi ucenicilor săi şipre-nşii şi pre noi feciori
ne-au fapt. Că dzise Hristos: “îndrăzniţi, că eu biruiiu lumea şi tot
ţirutul lumiei”. Şi de diavolul spăsi-ne pre noi Hristos domnul nostru
[din moarte. Derep aceaea, f<r>aţilor, să ne dezlegăm toate vrajbile
urul de la alalt şi pizma cea re şi să iertăm toţ pentru înviere. Şi să
gicem celora ce pre noi nu iubăsc <că> fraţii noştri şi<m>t şi cu
dragoste să viem. Că Hristos pacea noastră iaste, ce au împăcat
cerul cu pământul şi păreţii cei cetăţi de vrajbă spart-au cu trupul
său. Pace dat-au apostolilor săi şi ucenicilor săi şipre-nşii şi pre noi
feciori ne-au fapt. Că dzise Hristos: “îndrăzniţi, că eu biruiiu
lumea şi tot ţirutul lumiei”. Şi de diavolul spăsi-ne pre noi Hristos
domnul nostru] şi <di>n iadul scosu-ne-au şi <a>u izbăvit din
silniciia diavolului. Amări-se iadul că gustă şi cinstit sfântul trup a
domnu<lu>i Hristos. Cum dzise şi Isaia proroc: “amărî-se amu iadul
derep ce se deşertă; amărî-se amu că legat fu, că priimi trup şi
Dumnedzeu află; şi priimi ce vădzu şi vădzu ce nu ştiu. Înghiţi pre
cela ce moarte nu-l ştie. Înghiţi viaţa şi cîlcat fu de viaţă. În<ghi>ţi ca
urul de tot şi se deşertă de toţ şi se răpi că u<n> leu şi-şi fărâma
dentâi săi. Că pentru păcate moartea biruiia şi se deşertă amu
ver<ir>u morţiei. Că păcate Hristos nu feace, nice se află hiclenşig
întru rostul său. Că iaste a gice acmu: “unde ţi-e moarte tăriia? Unde
ţi-e iadu<le> biruirea?” Învise Hristos, iară tu căzuşi. Învise Hristos
şi îngerii se bucurară. Învise Hristos şi cadzure dracii. Învise Hristos
şi morţii slobodzire-se. Învise Hristos şi di<n> putregiure slobodzi-
ne. Învise Hristos şi din blăstem dezlegatu-ne-am. Învise Hristos şi
noi cu rusul învisem. Învise Hristos den moarte, începători morţilor
fu. Că a sa e slava şi ţirearea şi <ci>nste şi închinăciurea şi frîmseaţea
ceaea marea în vecie veacilor, amin.

Poučenie o staa pričeštenie

 
III
            Veriţi, fraţi, veriţi părinţi de toată vârsta, micii şi mării,

111
tirerii şi bătrîrii, feciorii şi fetele, de ascultaţi toţi carii vor să
primească şi să ia sfânta cumerecătură, care-au zis domnul
nostru Isus Hristos că iaste sfânt trup şi sângele său, celuia ce
toate silele ceriului slujescu-i, herovimii şi serafimii şi toate tăriile
c<er>iului cu frică şi cutremur, ceia ce rădică jărtvele sufleteşti
sus în ceri. Şi într-acela chip şi obraz simt preuţii carii cu frică şi
cu credinţe slujesc îraintea sfinteei besere<ci> ceaea înfricata, cea
ce spre ea îrainte-i dzace trupul şi sângele fiiului lui Dumnedzeu
spăsitoriului nostru Isus Hristos, cum dzise sfântul Matei
evanghelist şi Marcu şi Luca şi Pavel apostol.
Domnul Dumnedzeu, Isus Hristos, când <şe>dzu cu ucenicii săi la
ceriul cu cei 12, luo pită şi blagoslovi şi laudă deade lui
Dumnedzeu perintelui său şi frîmse şi deade ucenicilor săi şi grăi:
“luaţi şi mâncaţi, că acesta iaste trup mieu ce se deade şi frîmse
derep voi şi derep mulţi în iertăciurea păcatelor. Aceasta faceţi
când veţi face pomeana mea”. Şi luo păharul după cira şi
blagoslovi şi deade ucenicilor săi şi dzise: “acest păhar leage noao
iaste, [de] beaţi dentr-acesta toţi, că acesta iaste sângele mieu, ce
se varsă derept voi, derep mulţi în iertăciune păcatelor. Aceasta
faceţi pururea când veţi face pomeana mea”. Aceasta toţi bire să
o înţeleagem, fraţi, că nu iaste dzisă numai cătră singuri apostoli,
ce cătră toţi carii cred în Hristos şi-i tir leagea. Şi iară dzise Pavel
apostol: “de chite ori veţi mânca pita aceasta şi veţ bea dintr-
acesta păhar, moartea domnului veţi adevăra pira <e>l a
ve<ni>”. (...) fiind <nedostoinic> vinovat va fi trupului şi
sîngelu<i> lui Dumnedzeu. Întâie se-şi ispitească omul şirea cu
duhovnicul de la sfânta pravilă şi se-şi pocăiască păcatele. Şi aşa
se mărînce de-acea pită şi să bea dentr-acesta păhar. Că cela ce
bea şi mănâncă nedostoinic, osânda lui şi mărînca şi bea, ce că se
nu despartă trupul domnu<lu>i Isus Hristos.
            Derept ace, fraţ, întâi să lepădăm de la noi toate răutăţile,
toate pizmile, toate mâniile, toate hulele, toate gîndurele
nederepte de la îrimă să lepădăm, cum dzise Hristos: “să spălăm
stecla şi blidul dinlontru întâie” (ce se dzice: de toate necurăţiile
întâie să ne curăţim). Şi cu credinţă bură să ne întărim şi cu toate
cele lucrure bure să ne îmbrăcăm şi cu poamele sufletului. Că
gice Pavel apostol că poame sufletului iaste dragoste, veselie,
pacile, răbdare, dulceaţa, burătatea, credinţa, smerenia, curăţie,
blîndeţele, postul, că cire nu are de-aceastea burătăţi leage n-are.
Derep aceie, fraţi, noi întâia cu aceastea să ne nevoim de să ne
înveaştem şi de toate lucrurele cealea cu ruşirea să ne ferim. Şi
aşe să ne apropiem şi se luom cinstitul şi curatul trup a lui Isus

111
Hristos şi sfântul sânge al seu, să fie noao de iertarea păcatelor şi
de curăţire trupurelor şi sufletelor în viaţa de veaci, ca să fim
împreuraţi cu sfinţii apostoli, să odihnim în paraţie cerului.
            Ce, pentru aceaea, fraţ, nime să nu fie în doao laturi,
gândind că Iuda. Că Iuda cu Hristos cira şi spre vîndzare cugeta
şi cu apostoli<i> lăcuiia, iară cătră jidovi clevetiia. Derep-aceaea
bire să vă socotiţi, ca nime dintru voi să nu ia fără socotinţă
trupul lui Hristos, că nu, deaca veţ mânca şi veţ bea, să cădeţi
întru păcate. (...) ce adeverit se fie trupul şi sânge a lui Hristos.
            Însă domnul nostru Isus Hristos, ştiind neputinţă semenţei
noastre, că (...) aşa (...) schimbă trupul său Hristos şi-l adause în
pire şi sfântul sânge în vir, cum însuşi dzise: “acesta <e> trupul
meu şi sângele mieu”. Şi însus deade Hristos noao de se mâncam
şi să bem, că foloseaşte şi agiută omului de se slobodzeaşte din
păcate, cum noao ni-s de mărturie aceaste cuvinte la dzua de
giudeţ. Că dzise Hristos: “derep voi, derep toţi creştiri<i> datu-
se-au şi se-au vărsat sângele seu se [în] vă iartă păcatele”. Aceaste
cuvinte a<u> dat noao în cumerecătură, să ne se iarte păcatele şi
să avăm milă şi viaţă bură pre ceasta lume şi ispăşenie de veci. Să
ştiţ că unde iaste iertarea păcatelor de acolo iaste şi viaţa şi
ispăşenie. Însă această pită şi acest vir mare lucru feace Hristos
adevăr. Ş-au lăsat pre această sfântă slujbă ş-au dzis Hristos:
“luaţi şi mâncaţi că acesta e trupul mieu, ce se dă şi se frîmge
derept voi, derept mulţi în iertăciunrea păcatelor”. Aceasta
sfinţeaşte pita şi vinul şi face cumerecătura trupul lui Hristos. Că
aceaste cuvinte simt lingă pită şi lângă vinr şi făgăduita ceaea
marea în cumerecătură iaste şi capul de iertarea păcatelor. Şi
aiurea încă gice: “de nu veţi mânca trupul fiiului omenesc şi se
beaţi sânge său [în] viaţa nu veţi avea întru voi. Iară cire va
mânca trupul mieu şi va bea sângele miu, avea-vă viaţa de veaci”.
Şi iară gice Hristos că “cire va mânca de trupul miu şi va bea de
sângele miu, acela întru mene iaste şi eu întru el”. În
cumenecăture şi într-aceastea <cuvinte> cire va crede acela el va
putea dobândi viaţa de veac şi va priimi ce făgăduiaşte
Dumnedzeu într-aceaste cuvinte de iertanciunrea păcatelor.
            Derept-acea, fraţiloru, să nu ne apropiem ca la u<n>
lucrul prost, nepocăiţi sau neispitiţ în credinţă sau învrăjbit fiind,
ce aşa să vă apropiiaţ cu mare credinţă şi lumiraţ în curăţie şi
dragoste să avăm urul cu alalt că mai bură de aceasta nu e. Că
<n>u feace om acestea, ce însus Dumnedzeu cu a sa înfricată
socotinţă şi cu mira cea tare a sa făcut-au aceastea şi pre noi soţi
ne-au făcut sfânt<i>ei sale. Şi aşa cire va lua întru el cu cureţie şi

111
cu credinţe, acela iertăciurea păcatelor dobîndi-vă şi va odihni în
părăţie ceriului în vecie.
            Iară cire e fără credinţă cătră aceste cuvinte şi necuraţi
vor apropiia de trupul lui Hristos nedostoinici fiind, nice a căuta
spre sfânta cumerecă<tu>ră, necum se o ia sau da lor, cum face şi
<Iuda>, că aceia în boală şi în durearea ceea nevindicata cădea-
vor şi muncie<i> focului de vecie vinovaţ vor fi şi acolo se vor
munci în vecie.
            Dzise Hristos: “pentru aceaea rog pre voi, fraţ, şi vă
îndemn să nu facem aceasta fără socotinţă şi ne protivim cătră
Dumnedzeu, ce mainte în toate vremea să ne învăţăm să facem ce
iubeşte Dumnedzeuşi să ne delungăm de păcatele cele amară, ce
să ne curăţim cu postul şi cu rugăciurea. Că de vrem face aşea şi
vrem lăcui cu aceaste învăţături, când va fi la dzua de giudeţ noi
ne vrem afla îr-a-dereapta scaunului lui Dumnedzeu, iară de nu
vrem crede, ce ne vrem tăveli pururea în spurcăciuri şi apoi
facem ca cei credincioş de ne apropiem cu ei de luom trupul lui
Isus Hristos, iară atunce înşine rugăm de mîniia lui Dumnădzeu
spre noi. Iare ni se cuvire a în (...)
(restul cazaniei lipseşte)
Legenda sfintei dumineci

 De întru ceriu cădzu întru Ier<u>s<a>lim vă leat 6900. Poveaste

fu de demult întru sfânta ceatate Ier<u>s<a>limului întru atâtea
ai vă leat 6000. Întăiu cuvânt feace și spuse di mare minune ce fu
întra sfânta besearecă întra cetate Ier<u>s<a>limulu<i>.
Ascultați oameni iubitori la oameni adâncul și blăndeatele ce
feace Dum<ne>dzău derep lucru<ri>le noastre cele hitleani.
Cădzu o piatră mică și rece deîntru ceriul întru Ier<u>s<a>lim și
de greutatea ei nime nu puțân spuni. Întru dzilele patriarhul
Ier<u>s<a>limului feace săbor și feace rugă. În tri dzile și în trei
nopți și sfânta bdeanie. Și glas fu al patriarhului și piatra și s-a
deșchise și află într-ănsa scripturi. Vedeți hâi omeniști că întăiu și
a doua oră tremișu la voi scripturi și voi nu credzut, adecă și a
tree tremeatere de la ţâţul nostru nevăzut arătă voo și nu crezut
de ce învățaiu pre voi, voi nu-ș credzut, nice vă luat ameante de
ce spuș voo. Și voiu lăsa prea voi limbi pogane și vor vărsa
sângele văstru. Și așa nu credzut nice ascultat Evan<ghi>lia mea
cum greește. Ceriul și pământul va treace, iară cuvântul miu nu
va treace. Lăsa-voiu prea voi omet și geru greu și foameți și pară
și lăcuste și găselniți și omor oamenilor și dobitoacelor și de toate

111
gadinele și broaște și curăbuși. Și vor cădea de ceste seamne
multe derept sfânta Dumenecă învierea lui Hristos și derep
chinurile domnie-saile derept venerea. Și așia dooră vă veți pocăi.
Și v-am dat voo grau și vin și unt și vă săturaiu și iară mai mult
rău înciput a face. Și găndescu a piarde toți oameni de prea
pomint derept sfânta dumenecă și derept sfăn<t>a venerea. Și
iară mă milostivăscu derep<t> sfanţi mii ap<osto>li și derep<t>
îngeri și derep<t> rugă prea sf<ă>ntaei maice. Aceaia mă roagă
derep<t> voi și-mi întorșă manie despre voi. Văduole și săracii
cura cătră voi plângă<n>du, iară voi priinși nemiluiți. Pomiatele
a me dat voo rod iară voi săracelor nu dați. Ce prentru răutațele
voastre ele voiu săca. Înțelegeți oameni nebuni, inimi oarbe, că
limbile păgâne ce nu știu leagea încă dăpă leagea lor înblă. Eu
dediu leagea mia și botedzul meu, iare voi nu ferit. Nu știți,
oameni nebuni, că venerea zidiiu om și feciu om, pre Adam în
chipul miu? Nu știți răilor și făcători răi că sfânta Dumenecă
bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a dumnului născătoare
întru Nazaret? Nu știți că sfânta Dumenecă luaiu butedzul întru
Iordan? Nu știți că sfânta Dumenecă învișă den morți ca morții
să învie cu mene? Cu<m> voi nu înțeleasetu lege mele și
scripturilor mele, că sfânta Dumenecă voiu giudeca și vii și
morți? Nu știți că venerea răstigniremă cu oțet și cu heare
adepară-mă și mă găvozdiră mănule și-mi prigvozdiră piciorele și
cunună de spină în capu-mi puseră, cu sulițe în co<a>ste mă
înpunseră-mă, derep<t> voi și derep păcatele voastre? Deci cene
nu va ciînsti sfânta veneri și o va lucra el în dzi, să lăcuiască întru
focul netrecut unde-s viermii neadurmiți și scrâşcarea de dinți.
Iare cine va cinsti în sfânta veneri și o va posti curat acela om va
ave viața netrecută și lumina va miarge apriânsă naânte și la
giudeț nu va veni. Ce mă voiu giura cu brațele mele ceale înnalte
și cu curate olovire ce-mi umbrează sfant creaștetul miu și iară
mă voiu giura cu scauunul miu cela înfricatul, iară de nu veți feri
sfânta Dumenecă și sfânta veneri și nu veți cinsti praznicele mele
am a trimiate prea voi heri cu doo capete și șerpi cu do<o> arepi,
de vor mânca inimile muerilor voastre derept sfânta dumenecă și
derept sf<ă>nta venerea și derept sf<ă>ntele praznicele mele.
Blăstămat să fie omul acela ce nu-ș va lăsa lucru<ri>le saile de
sănbătu den a noole ceas ce lucreazu până luni în răsăritu
soarelui! De nemică se nu se atingă. Mircuri și veneri să postescă
numele miu. Aceaste grăescă voo. Lăpădați-vă au hecleșucurile
de la inimile voastre și vă lăsați lucrurile cealea reale! Iară de nu
le veți lăsa, așia mă voiu giura prea îngerii mii și pre arhaanghelii

111
că nu voiu avea a tremeate ciătenie pre pământ, ce voiu deșchide
șepte ciariuri și voiu ploa sprea voi piatră ardzăndu și u<n> crop
căndu nime nu vă ș<t>i să vădzu au fugi-vețe de supt mănule
mele? Și voiu ave a face în luna lu făurar 11 dzile întunerecu
mare, de se vor giunghea soț cu soț întru tunerec. Și vo<iu> avea
a ploa în luna lu prier în șeptesprăzeace dzile, în loc de ploe,
sânge și foc și spudză ca să se pustiască viile voastre. Și voiu ave a
lăsa pre voi here venenuase și vor ave capete de leu și arepi de
vultur. În locul peanilor, păr muerescu și vor fi gătiati că u<n>
voinic spre razboiu și vor mânca trupurele voastre și așia veți
înceape a săpa gropile morților și veți grăi: Luați și prea noi frații
noștri, ceia ce se morți de în veaci, că nu putem răbda de herile
aceastea că său iuț foarte de măniia aceasta lui Hristos. Și dzise
Dumnedzeu: Avea-voiu a-mi întorce fața mea de cătră voi că să
nu audzu bocirea voastră și plângerea. Dzise Dumnedzeu: De veți
asculta graiurile meale ceale bune și scripturile meale cele dulce
și învățăturile dereptății meale, eu sunt milostiv și-mi pare rău de
ră<u>tățile omenilor. Făcători răi și mencionoși, învățători răi și
hicleani, deșegubeților rei, pirdzători la suflete. Învățați de dracul
spre toate reutățile, fără lege și lege mia calcând și scripturile
meale ne ascultând, curvarilor, și ur<â>ndu-vă cu cumotrii-vă și
frate la frate purtând menciuni și soț la soț, neascultătorilor și
înțele<p>țilur spre rău, cum iubit întunerecul, iară lumina lăsat
și vă grăbit la avuție, iară leagea mia lăsat? O, cum nu cască
pământul să vă înghită, dereptu lucrurire voastre ceale hicleani
de care răspunsu veți avea la dzova giudețului ianai<n>tia me.
Iară de nu vă veți lepăda de învăţăturile dracului, avea-veți
blastăm urmă și feciorii voostre cerceta-mă-vor prespre toată
lumea și vor mânca iarbă ca și dobitoacele spre pământ întru
soțiul său. Și așia mă voiu giura pre giudețul miau și pre brațele
mele ciale înnaltele ca aceaste tremitere iaste de la ţâţul nevădzut.
Deci, cine nu va creade avea-ve blastăm urmă. Iare cine va
creade aciaștiia trimitere, acela om s-ară avea păcate pre desupra
părului capului său. Gice Dumnedzeu: Ertavoiu păcatele toate.
Iară cine nu va creade, multă scraba va avea. La dzua giudețului
și aşa lui să vă întoarce în Sodom și Gomor și-i voiu da sufletul lui
îngerilor hicleanului. Și aceia cu nulsul vur lăcui în focul
netrecut, unde iaste gătat dracilur și ângirilur lui. Grăescu voo:
mai lesne iaste funea corabiei a treace pre urechile acului și mai
ușor va fi sodomleanilur și gomureanilor la dzua giudețu<lu>i
decât omului acela! Și cine nu o va priimi aceasta trimitere și
scriptură cu osârdie și va zici că-i menciună și nu-i adevăra<t>

111
multă scraba va avea omul acela! O, amar aceluia ce va ocariaște
pre popa sau prea calugherul! O, amar celuia ce greaiaște în
besearecă! Ne ucariaște pre popă, ce prea besereca lui
Dumnedzeu. O, <a>mar celui om ce greește nedărept! O, amar
celuia om ce sfădeaște vicin cu vecin sau frate cu frate sau hie pre
câni! O, vai de omul cela ce-ș dă argintul seu în camătă, ce dă al
său iară să ia și acela să vă chi<e>mă criștin! O, <a>mar celuia
giudeț ce giudecă săracii nederep<t>. O, amar menciunosului!, O,
amar celuia ce curveaști în mănăstire! O, amar celuiia ce-și dă
peanigii săi întru aslam și cu tariia sa mearge la sfânta besearecă!
Acela urmadză blăstămol! Blăstemat acela popă ce n-o va priimi
aceasta tremeatere cu osârdie! Blăstemat acela preaut ce nu va
vre să o procitească înnaintea săborului sau va cuperi vre<un>
cuvânt de rușinea sa! Bl<agoslo>viţ se fie acela preut ce o va scrie
această scriptură și o va tremite într-alt locu și o va da derept
păcatele sale. De șiaptedzeci de ori da-i-voiu lui mai mult. Să ară
avea păcate prea desupra părului capelui său. Lăsate-i vur fi lui
și ertate vor fi lui! Grăiaiaște Dumnedzău: Fericit de omul acela
ce o va cumpera și-m va da derept păcatele sale! Grăiaște
Dumnedzeu: Toate păcatele să vor erta! O, amar acelu<i> fecior
ce-și amărreaște părintete său! O, amar popei ce nu-și învață fiiii
cei de ispoveadă! Fericit cela ce învațea oamenii! Nu știți, fii mii,
că eu vă lucredzu, iară vo<i> vă lăudați? Nu știți, oameni nebuni,
de nu voiu da eu ploe, dară ce veți avea a seceră? C<ă> eu marea
și apăle voiu seca! Nu știți, răilor și făcători riai, că eu sunt în
toate dzilele? Căumu vă gândiţi a vă închina și a fugi de la mene?
Sau cine vă va pre voi mântui de la meane? O, amar celui a om ce
are avuție și nu face pamete svenților! O, <a>mar ceei proscorniți
ce-ș frământa prescurile co manie? O, amar aceluia popă ce
cânta l<i>turghie cu mânie și poartă sfânta priciaștenie și se
priceaștuiaște! O, cum nu se pălescă usnele lu și nu arde limba
lui, că nu cânta însuși popa leturghie ce și îngerii cu nusul și să
rogă derept păcatele sale și derept păcatele oamenilor! Dece cine
să vă afla se iubasca pre Dumnedzeu și flămăndzii a-i sătura și
sotoșii a-i adăpa și golii va înbraca și nemearnicii va duce în casa
sa, ei și pre aceia eu voiu sătura de bunetate raiului și va a fi
înpreună cu îngerii mii. O, amar acelue om ce nu-ș deștiaptă
feciurii săi de demăneață la sfânta Dumeneca nici-i duce la sfânta
beşea<re>că! O, amar celue om ce-ș certă datoria <în> sfânta
dumenecă și nu lasă în răpaos mișelul! O, amar celue om ce nu vă
creade acestei trimiatere și scripturi și va dzice că nu ia este de la
Dumnedzeu, multe scraba va avea la dzua giudețului! Această

111
scriptură și trimeatere nu iaste den găndu, ce iaste de la
nevădzutul părinte și <de> la fiiul și de la sfântul duh. Az
patriarhu Erusalim Scaii Osiana.

 Anexa 5 -Legende
Legendele întemeierii Ieudului

<<Când românii s-au stabilit pentru prima oară aici, ei trăiau în

chiţimii, de la Bârsana pana în sus pe Iza. La început, fuseseră
doar cinci cei care se aşezaseră prin aceste meleaguri. Numele lor
erau Vlad, Balc, Mariş, Pleş şi Chindriş.Şi primiră drepturi
asupra pământului şi munţilor... Trei dintre ei se aşezară chiar în
locul pe care îl numim” La mănăstire”, către pârâu (la răsărit de
Ieud) şi făcură de îndată o cruce mare de lemn pe care o
puseseră. Într-o noapte crucea dispăru..., şi o găsiră taman în
locul unde Biserica din Deal se află acum. Oamenii căutară
crucea prin pădure până ce au dat de ea şi s-au mutat acolo.În tot
acel loc (cunoscut sub numele de „Băleşti”) era foarte putină apă
aşa că cei trei se puseră să caute un izvor mai bun, ca să poată să-
şi păşuneze animalele şi să-şi facă o moară. Unul din ei se urcă în
vârful unui copac şi auzi susurul apei curgătoare către apus şi
strigă la ceilalţi:” Măi, veniţi încoace că ieu aud... asta e apă.” Un
altul, aflat departe în jos auzi dar nu înţelese prea bine ce spunea
cel din deal, aşa că strigă pe al treilea: „Vino, întoarce-te spre
răsărit de deal pentru că acolo i ud.” Când se regăsiră, au râs de
neînţelegere şi mai târziu, înapoi în vale, spuseră în glumă
numele de Ieud. >>
                    Culeasă în 1893 de învăţătorul Petru Bilţu-Dăncuş şi
preluată din cartea „Nunta mortului”,
Gail Kligman, Editura Polirom, Iaşi 1998, pag 25.

<<În timpul, unei veri secetoase, trei oameni, însetaţi fiind, s-au
dus să caute apă. Unul dintre ei ajunse pe vârful unui deal - acolo
unde se află acum Biserica din Deal -şi auzi susurul unei ape
curgătoare. El strigă: „Eu aud!”. La râu s-au hotărât să-şi aşeze

111
căsuţele. Râului i-au pus nume Ieudişor, după primele cuvinte
spuse. Mai târziu, au întemeiat satul căruia i-au pus nume Ieud,
după numele râului. >>
                    Culeasă de autor

2. Ieudul şi Pintea Viteazul

<<Haiducul Pintea Viteazul şi ortacii săi aveau o ascunzătoare în

locul numit Corha Frasinilor. Auzind că ieudenii vor să mai
construiască o biserică, a venit să-i ajute.
Le-a dat bani şi alte ajutoare. Apoi a adus pe toporâştea de la
baltagul său piatră de temelie care are formă de inimă. >>
                    Culeasă de autor

Anexa 6 - Poezii ăla ţăranului ieudean Pleş Gavrilă-Berău

1. Din viaţa satului

Satul meu vestit şi mare, tocmai ca şi alte sate,
Plin de datini şi-obiceiuri de la moşi-strămoşi lăsate,
Se mai văd şi astăzi lucruri făcute cu iscusinţă,
Care satul le păstrează de când a luat fiinţă.

În istoria lui stau scrise toate după vechea modă,

De la ’naintasii noştri, Bogdan şi cu Balcu-Vodă.
Să luăm tot începutul, cum se naşte, cum provine,
Cum noi suntem şi cum fi-vor cei din zilele de mâine.

Astăzi parcă vremea cere şi mai mult ca altădată,

Să ne coborâm cu gândul peste lumea-ndepărtată.
Peste negura de vremuri care se pierde-n uitare,
Peste ani şi ani de-a rândul, însemnaţi în calendare.

111
Simt atâta-nviorare calcând pe acele urme
Pe care-au călcat vitejii, oameni mari şi cu renume.
Crucea care şi azi se vede sus în deal, la mânăstire,
Locul unde se găseşte poartă vechea amintire.

Căci acolo primii oameni au făcut două-trei case,

Şi din lemn o mănăstire, care de mult se demolase.
Când văd pietri din fundaţie ici şi colo-mprăştiate,
Parcă simt aproprierea, deşi veacuri ne desparte.

...

Dar această aşezare nu era prea cu-ndămână

Căci pe locurile-acelea era apă prea putină.
Au fost nevoiţi să plece-n patru laturi fiecare,
Căutând izvor cu apă şi mai bună aşezare.

Au mers cale nu prea lungă, prin pădurile de brad,

Unul dintre ei ajunse pe un loc mai ridicat,
Şi de-acolo ce s-audă, când spre marea lui mirare
De pe deal aude glasul unei ape curgătoare.

Şi-au strigat în gura mare „haideţi mă-ă-ă-ă că eu aud”

Şi la glasul lui puternic toţi tovarăşii -i răspund;
Prin desişul de pădure când se mai apropiară,
Cel ce strigă-n gura mare mai repetă a doua oară:

„Eu aud o apă colea pe sub deal cum sună,

Hai grăbiţi şi voi mai tare să ne ducem împreună.”
Şi se duse toţi la vale unde au găsit izvorul
Şi pe-acel loc s-aşezară şi-şi creează viitorul.

...

După scurtele cuvinte pronunţate, „eu aud”,

Din acele vremuri satul poartă numele Ieud.
Multe lucruri din vechime poartă Ieudul cu sine,
Care mereu sunt vizitate de popoarele străine.

...

111
                                                  Ieud, 1978

2. Biserică din Deal

Scump lăcaş din vremea veche,
Ce slujeşti de mărturie,
Eşti dovada cea mai buna-
Semn al vremilor dintâie.

Şase secoli sunt, mai bine,

De când stai mereu de pază
Lângă miile de oameni
Ce-n morminte dormitează.

Cu-amintiri săpate-n bârne

Ţi-este-mpodobit altarul,
Ce ne-mpărtaşesc în taină
Bucuriile şi-amarul.

Sus, pe vârful turlei tale,

Crucea-ţi este ruginită,
De furtuni şi vremuri grele
E purtată şi izbită.

Jos, sub deal, este izvorul

Care curge lin, în şopot,
Dintre brazi se-aud adesea
Zăngămintele de clopot.

Toate au aceleaşi sunet,

Şi-a lor formă-i neschimbată.
Şi noi le privim cu ochii
La o vreme-ndepărtată.

Lângă prag, jos, la intrare

Privind lespedea bătrână
Mă gândesc la locul acesta
Şi la naţia română.

...

111
Cei care te vizitează
Te privesc ca pe-o minune
Şi-ţi dau cinstea cuvenită
Scump lăcaş din vremi străbune.

                                                Ieud, 1968

3. Urare la „Întâlnirea cu satul natal”

Dragi săteni, sosit-a ziua
Când din nou suntem de faţă,
De la despărţirea noastră
S-a mai scurs un an din viaţă.

Ne mândrim cu voi cu toţii,

Azi, în ziua revederii,
Că v-aţi strâns în număr mare
De pe tot cuprinsul ţării.

V-am dorit un an, şi dorul

Astăzi ni s-a împlinit.
Din tot sufletul vă spunem
Dragi săteni, bine-aţi venit!

...

Asta-i vatra noastră scumpă

Leagănul copilăriei,
Unde ne-au crescut părinţii
În veşmântul modestiei.

Şi vedem că până astăzi

Incă nu s-au şters cu totul,
De pe plaiurile noastre
Graiul strămoşesc şi portul.

Voi, copii plecaţi cu anii,

De la casa voastră dragă,
Viitorul vă desparte
Insă trecutul vă leagă.

111
Vă urez succes în toate
Voie bună tuturor,
Să ne revedem cu bine
Şi la anul viitor.

                                            Ieud, 1976

Anexa 7 - Strigături

111
1. Strigături de joc

„M-am băgat şi eu în joc

Picioarele-mi stau pe loc
Picioarele mi-s butuc
Mie-mi vine să le duc
Picioarele mi se leagă
Şi de frunză şi de iarbă
Şi de tine mă dragă.”

„Zi mai tare ceteraş

Că mă duc şi-aici te las
Că m-aşteaptă la prilaz
Mândruţa cu doru’ ars.
Că m-aşteaptă la portiţă
Leliţa să-i dau guriţă.
De nu crezi haida şi vezi
Că m-aşteaptă-ntre livezi
Leliţa cu ochii verzi.”

„Cizmele mele s-aud

Pă unde-i pământu’ ud.
Pă unde-i pământ uscat
Gândeş’că m-am desculţat.”

„Bateţi cizma măi băieţi,

Care vreţi, care puteţi,
Care nu, mai rămâneţi
Răzâmaţi p’înga păreţi
Până-ţi face bureţi verzi.”
„Cine joacă lângă mine
Tata vara-i mere bine.
Cine joacă lângă altu’
Tata vara-o doare capu’.”

„Ie-mă-n braţe dorule

Şi mă tre dealurile
Să nu ştie mândrele.
Să nu ştie că m-am dus
Numa’ să vadă că nu-s;
Să nu ştie c-am plecat

111
Să vadă că nu-s în sat.”

Să ţâne mândra că-i loatră

Şi-o legat calu’ la poartă
Şi i-o dat fânu’ la coadă.
Şi-o văzut că n-o mâncat
Şi s-o dus şi l-o-adăpat.
Şi-o văzut că n-o băut
Şi s-o dus şi l-o vândut.”
                                                      Culese de autor

2. Strigături de nuntă - Horea găinii

„Zii ceteraş mai cu drag,

Să mă pot sui pă prag;
Zii ceteraş mai cu dor,
De pe prag să mă cobor.
Frunză verde-a rătiţii,
Zii ceteră găinii.”

„Eu mă duc câtelinaş

Cu găina la nănaş,
Că nănaşu-i de la noi
Ne-a dă pă ie patru boi,
Şi nănaşa ni-i avută
Ne-a dă pă găină-o sută.”

„Găina-i bine gătată

Şi de nuntă înstruţată.
Găina-i bine tomniţa
Şi de nuntă-i pregătită.”

„Hai nănaşă de gânde

Şi cu mine târguie.
Şi m-ascultă ce ţi-oi spune
Eu mai las, dumneata pune.
Ca tgu’ n-are mânie
Eu mai las, dumneata-mbdie.”

„Frunză verde-a rugului

Asta nu-i găina-i pui.
Găina îi cât o cioară

111
Şi îmi cere bani de-o moară.”

„Hai nănaşule-n grădină

Şi-om pune preţ pă găină.
Şi nuntaşii nu ni-or şti
Cu cât noi ne-om târgui.”

Uitaţi-vă măi nuntaş’

Câţi bani are un nănaş.
Cu banii di pă găină
Poţi trăi o săptămână.”

„Focu-o bată găina

Bine c-am scăpat de ea.
Asară pângă vâlce
Trăge un căţel de ie.”

„Morţii tăi găină grasă,

Asară-ai fost după casă,
Amu la nănaş pa masă.
Asară-ai fost după şură,
Amu cu ţâgara-n gură.”
                                            Culese de autor

111
Anexa 8 –Obiceiuri de Crăciun

1. Colinde
„Creştinilor noi astăzi
Un praznic mare avem,
Ca să-l putem cunoaşte
Veniţi la Viflaim.

Căci a născut în lume,

Pe-acel ce-l aşteptam,
Maria, Maica Sfântă
Veniţi ca să-l vedem.

Pe paie între vite

Iisus este străin,
Să-i ducem şi noi daruri
Veniţi la Viflaim.

Creştinilor noi astăzi

Cu toţii să grăbim,
Spre-a noastră mântuire
Veniţi la Viflaim.”

„Scoală gazdă din pătuţ,

Şi ne dă un colăcuţ!
Că mămuca n-o făcut,
Sâtă deasă n-o avut.
Când sâtă ş-o căpătat,
Covata i s-o crepat.
S-o sfădit mama cu tata,
De ce s-o crepat covata.

111
Când covata o liptit,
Cuptoru’ li s-o urnit.
Când cuptoru’ o liptit,
Crăciunu’ o şi zinit.”

„Puică neagră băga-n sac,

Scoală gazdă dă-mi colac;
Că de-aseară stăm pe-afară,
Degetele ne-ngheţară.
Noi colinda o gătăm
Şi colacu-l aşteptăm.
Un colac şi un covrig,
Gazdă, dă-mi, că mor de frig.”

Mândru-şi cântă-un cerb în codru,

Mândru-şi cântă de nu-i modru.
Vânătoru’ s-o sculat,
Puşca-n mână şi-o luat;
După cerb o alergat,
Sus în munte l-o aflat.
Stai puşcaş nu mă-mpusca,
Lasă-mi mie viaţa.
Că nu-s fiara fiarelor,
Că-s vătaful oilor;
Oilor, cornutelor,
Din vârvuţu’ mulţilor.
Din vârvuţu’ munţilor,
Munţilor cărunţilor.”
                                                Culese de autor

2. Jocul caprei (fragmente)

Personaje: Ciobanul
                                  Capra
Ciobanul pe post de vestitor intră în casa gospodarului, întreabă
gazdele dacă primesc jocul caprei după care, în ritmul sacadat al
bâtei, capra începe să joace.
Ciobanul zice:
<<Frunză verde de negară,
Capra zice: „Bună seară!”.
Am zinit la d-voastră,
Să primiţi căpriţa noastră;

111
Că-i venită de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte!
Am zinit pântru-a va spune,
Că s-aveţi tat zile bune!
S-aveţi noroc, pace-n casă
Şi belşug mare pe masă!
La anu’ şi la mulţi ani!
Frunza verde şi una,
Începe capra a juca;
Frunză verde de trifoi,
Să-ntoarce capra-napoi.
...
Frunză verde iarbă mare,
Joacă căpriţă, mai tare!
Frunză verde de pe coastă,
Hireşă-i căpriţa noastă!
...
Frunză verde de alună,
Capra zice:” Noapte bună!” >>
                          Culese de autor

3. Viflaimul (fragmente)

Actul I: Vestirea naşterii lui Iisus

...
Îngerul Gavril:
Eu sunt înger Serafim,
D-zeu mi-a spus să vin;
Să-ţi aduc o mare ştire
Despre-a lumii mântuire.
Tu vei naşte pe Cuvântul,
Care a făcut pământul,
Cel de îngeri lăudat
De oameni, Iisus chemat.
...
Maria:
Iată serva Domnului,
Fie după voia lui.

Actul al II-lea: Iosif încredinţează cu Maria

...

111
Iosif:
Şi te rog să-mi fii soţie,
În această lume, mie!
Să mă-nvăţ ca tine, eu,
A ruga pe Dumnezeu.
...
Maria:
O, dar vino om iubit,
Dumnezeu aşa-a voit;
Să-mi fii sprijin pe pământ,
Să-mpinim al lui cuvânt.
...

Actul al III-lea: Iosif afla că Maria e însărcinata şi voieşte în ascuns

să o părăserască
...
Iosif:
Eu cred că aşa fiinţă
Chiar cum este Maria,
Pe pământ n-oi mai află.
Dar acum mă duc şi-o las,
Să-mi mai treacă de necaz.
...
Îngerul Mihail:
...
Nu te teme a lua,
Pe Maria-n casa ta.
...
Actul al IV-lea: Iosif şi Maria pleacă în Bethleem
...
Maria:
Să mergem Iosife! Hai!
Colo-n satul lui Isai,
În Viflaimul vestit,
Unde s-a născut David.
Iosif:
Vom merge scumpă Marie,
În Viflaim a ne-nscrie.
...
Actul al V-lea: Ajunşi în Bethleem, găsesc o poiată unde Fecioara
Maria va naşte pe Iisus.

111
...
Iosif:
Iaca, ici este poiata,
Şi lăcaşul este gata!
Domnului să-i mulţumim
Şi apoi să ne-odihnim.

Corul:
Mărire lui Dumnezeu
Că s-a născut fiul său.
Şi jos pace pe pământ,
Mântuirea a venit.
...
Actul al VI-lea: Păstorii merg să se închine Mântuitorului
...

Păstorii:
Domnul nostru, prea-ndurate!
Iartă-ne-a noastre păcate.
Primeşte-ne jertfa noastră
Măcar că-i mică şi proastă.
Că tu nu eşti domn lumesc,
Că eşti împărat ceresc.
Nu te uiţi cât e de mare
Jertfa ce ţi-o dă oricare
Dă-l cerci ce inimă are.
...
Actul al VII-lea: Diavolii ţin sfat cum să-l piardă pe Iisus
...
Ispravnicul:
Hai să ne ducem la iad,
Să ţinem cu toţi un sfat,
Şi toţi dracii vor veni,
Pe Iisus l-or potopi.
Că el viu de-a rămânea,
Noi putere n-om avea.
...

Actul al VIII-lea: Craii se închină lui Iisus iar Irod este dus de draci
spre iad
...

111
Valtezar:
Eu sunt crai verde numit
Şi vin de la răsărit,
Numele mi-i Valtezar
Aur iţi aduc în dar.
...
Gaspar:
Eu crai negru mă numesc
Cu smirnă te dăruiesc,
Ca să-nsemnezi moartea ta,
Moarte pe care-i călca.
...
Melchior:
Eu mă numesc Melchior
Te-am cercat Doamne cu dor,
Să te cinstesc cu tămâie
Care ţi-e plăcută ţie.
...
Irod:
Ce folos de-a mea domnie,
Că-s cu dracii de-o soţie.
Ostaşii nu mă pot scoate,
Nici a mele averi toate;
Unde eşti iubită moarte?
...
                                                                  Culese de autor

Anexa 9 - „Verşuri” sau cântece de înmormântare

1. Verşi pentru eroi

„Azi cu toţii să serbăm,
Creştini şi să lăudăm,
Pe aceşti soldaţi eroi
Care-au murit în război.

Ca să-şi apere ţara,

111
De duşmani care s-o ia;
Să nu îi ducă-n robie,
Pe copii şi pe soţie.

Că unde grănada cade,

Pământul şi piatra arde;
Şi unde grănada pică,
De om nu să şti nimică.
...
Rămas bun copii iubiţi
Nu aveţi altu părinţi,
Că nouă aşa ni-e dat
Să nu ne-ntoarcem în sat.

În rai suntem aşezaţi,

C-am murit nevinovaţi;
Unde nu-i nici chin, nici muncă,
Unde nu-i nici domn, nici slugă.
...
Toamnă-n patruzecişitrei,
Atunci am mers feciorei;
În luna octombrie,
Am sunat cu dobele.
...
Noi porunca-am ascultat,
În armată am plecat;
Înapoi nu ne-am întors,
Moatrea lângă noi o fost.”
...

2. Verşi pentru un bărbat căzut în al doilea război mondial

„Neştiut e omul,
Moartea şi mormântul lui,
Căci nimeni nu poate şti
Unde şi când va muri.
...
Mie mi s-a întâmplat
Că în război am plecat;
Mi s-a întâmplat moartea
Departe în Rusia.

Eu nu am avut noroc,

111
Acasă să mă întorc;
C-am murit în ţări străine,
Unde n-am avut pe nime.

La mormântul meu n-o fost’

Nici un om din satul nost;
Mormântul e neştiut,
Într-un loc necunoscut.
...
Dragii mei fraţi şi nepoţi,
Rămas bun vă zic la toţi
Mai ales că vă trudiţi
Astăzi când mă prohodiţi.”
                                                      Culese de autor

CUPRINS

111
IEUD, O AȘEZARE DIN ȚARA MARAMUREȘULUI

INTRODUCERE...2
CAPITOLUL I. CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL
MARAMUREŞULUI VOIEVODAL...3
              I.1. Consideraţii istorice asupra Maramureşului...3
              I.2. Cadrul natural. Aşezare. Condiţiile fizico-geografice ale
Maramureșlui...10
CAPITOLUL II.CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL
IEUDULUI...13
            II.1. Consideraţii istorice asupra Ieudului...13
            II.2. Condiţiile fizico –geografice ale Ieudului...24
                        II.2.1. Aşezare. Vecinătăţi...24
                        II.2.2. Relieful...24
                        II.2.3. Clima...26
                        II.2.4. Reţeaua hidrografică...29
                        II.2.5. Flora şi faună...30
                        II.2.6. Solurile...33
CAPITOLUL III. POPULAŢIA ŞI HABITATUL UMAN...34
            III.1. Populaţia... 34
          III.2. Habitatul uman...34
CAPITOLUL IV. ECONOMIA ŞI VIAŢA SOCIALĂ...38
            IV.1. Economia...38
                          IV.1.1. Orientarea generală a economiei...39
                        IV.1.2. Turismul...41
                        IV.1.3. Protecţia şi conservarea mediului
înconjurător...44
          IV.2. Viaţa socială...45
                        IV.2.1. Satul: trecut şi prezent...45
                        IV.2.2. Structura familiei şi relaţiile sociale...48
CAPITOLUL V. VIAŢA CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ...50
            V.1. Învăţământul...50
            V.2. Portul popular...53
            V.3. Cântecul şi jocul popular...56
            V.4. Tradiţii, datini şi obiceiuri...60
            V.5. Cel mai vechi text în limba română din „Codicele de la
Ieud” (1391-1392)...74
            V:6. Credinţă, biserica, viaţa religioasă, copiii...78
BIBLIOGRAFIE...81
ANEXE...82

111