Patrimoniul mondial UNESCO din România include în prezent în lista sa șase situri

culturale (bisericile din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din
Transilvania, cetățile dacice din Munții Orăștiei, centrul istoric al Sighișoarei și bisericile de
lemn din Maramureș) și două situri naturale (Delta Dunării și pădurile seculare și virgine de
fag din Carpați și alte regiuni ale Europei).[1] În prezent, România desfășoară, în paralel,
mandate de membru în Consiliul Consultativ Științific și Tehnic al Convenției UNESCO din
2001 privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic și în Comitetul interguvernamental
pentru promovarea reîntoarcerii bunurilor culturale în țările de origine sau restituirea lor în
cazul dobândirii ilicite (ICPRCP).[2] De asemenea, România participă, în calitate de
observator, la toate reuniunile organismelor subsidiare ale UNESCO.[2] România are și șapte
elemente pe Lista Patrimoniului Imaterial (ritualul călușului, doina, ceramica de Horezu,
colindatul de ceată bărbătească, Feciorescul de Ticuș, meșteșugul covoarelor tradiționale de
perete și practicile culturale asociate zilei de 1 Martie). Ziua de 16 noiembrie a fost declarată
Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO din România prin Legea nr. 160/2013.[3]

Bisericile pictate din nordul Moldovei aparțin unor mănăstiri ortodoxe din județul Suceava,
construite la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea.

Următoarele opt biserici pictate au fost înscrise, începând din anul 1993, pe lista
patrimoniului cultural mondial a UNESCO:[1]

 Arbore (Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”)

 Humor (Biserica „Adormirea Maicii Domnului”)
 Moldovița (Biserica „Buna Vestire”)
 Pătrăuți (Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”)
 Probota (Biserica „Sfântul Nicolae”)
 Suceava (Biserica „Sfântul Gheorghe”)
 Voroneț (Biserica „Sfântul Gheorghe”)
 Sucevița (Biserica „Învierea Domnului”)
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu, cea mai de seamă ctitorie a domnului martir
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost
construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8
septembrie 1693.

Este declarată monument istoric și are cod LMI VL-II-a-A-09894.

Satele transilvane cu biserici fortificate constituie un sit în Patrimoniul Mondial UNESCO,
clasificat deoarece s-a considerat că oferă o imagine plină de viață a peisajului cultural din
sudul Transilvaniei. Satele din această zonă sunt caracterizate de un sistem specific de
cultivare al terenului, un model de așezare și organizare a gospodăriilor țărănești, păstrate
încă din Evul Mediu. Localitățile sunt dominate de bisericile lor fortificate, care ilustrează
perioadele clădirii din secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea.

Biserici fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești situate în sud-estul
Transilvaniei. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol
religios cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. În număr de aproximativ 150 de
edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formeaza unul dintre cele
mai dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.

În Transilvania, în așezările rurale săsești și secuiești se pot regăsi trei tipuri principale de
fortificații:[1]

 biserica cu incintă fortificată (de exemplu Prejmer sau Sânzieni),

 biserica fortificată (de exemplu Saschiz, Șeica Mare sau Seliștat),
 fortăreața-biserică (de exemplu Valea Viilor sau Dârjiu)

Bisericile fortificate ardelene se înscriu în fenomenul european al bisericilor fortificate.

UNESCO a clasificat pentru prima oară biserica fortificată din Biertan într-un sit protejat sub
egida sa. Ulterior, situl a fost extins cu mai multe biserici, schimbându-și ca atare denumirea.
În afara bisericii din Biertan, mai sunt protejate în cadrul acestui sit și bisericile fortificate din
Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz, Câlnic și Valea Viilor
Construite în stilul murus dacicus, cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștie, din
România, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție
contra cuceririi romane.

Rămășițele lor extinse și bine păstrate prezintă o imagine a Epocii Fierului viguroase și
inovative. În ziua de astăzi vânătorii de comori caută în zonă, pentru că România duce lipsă
de legislație în acest domeniu.

Cele șase fortărețe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești
- Cetățuie, Căpâlna și Bănița) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte
din patrimoniul cultural mondial UNESCO.
Cetatea Sighișoara este centrul istoric vechi al municipiului Sighișoara, județul Mureș,
România.

Construit în secolul XII de coloniștii sași sub denumirea latină Castrum Sex și păstrat în mod
aproape neschimbat până astăzi, ea este locuită și în prezent. În 1999 cetatea a fost înscrisă pe
lista patrimoniului cultural mondial UNESCO
Bisericile de lemn din regiunea Maramureș se disting între celelalte biserici de lemn din
județul Maramureș și dintre bisericile de lemn din Transilvania, însă aparțin aceleiași mari
familii de biserici de lemn românești. Acestea se întâlnesc în vechiul Maramureș, o regiune
cu o identitate încă puternic definită de limitele sale geografice naturale. În aceste limite este
necesar să fie incluse și un număr de biserici aflate de cealaltă parte a râului Tisa, din partea
de nord, aflată astăzi în Ucraina. În județul Maramureș de astăzi sunt cuprinse atât bisericile
de lemn din Maramureșul propriu-zis cât și cele din Chioar, Lăpuș și Codru (Bisericile din
părțile de sud-vest ale județul Maramureș).

Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
corespund unui curent de revenire la ortodoxie a unor colectivități din Maramureș. Acestea
necesită un articol distinct.

Mulți se grăbesc să cuprindă noile biserici de lemn, ridicate după 1989, în aceeași familie cu
cele mai vechi, înmulțindu-le numărul și aria de răspândire. Acestea fac parte însă dintr-un
fenomen nou ce trebuie cuprins într-un alt articol.

Datorită diversității culturale și etnice specifice Maramureșului în veacurile din urmă, în

comunitățile rurale din Maramureș se întâlnesc biserici de lemn cu trăsături variate ce
necesită discuții separate de cea de față, precum: bisericile de lemn din Verhovina
Maramureșului ale rusinilor (rutenilor) și bisericile de lemn din Huțulșcina Maramureșului
ale huțulilor de la izvoarele Tisei.

Publicarea într-o revistă din 1866 a unor desene cu o veche biserică maramureșeană din
Seini, a produs ecouri în Europa, fiind comparată cu o biserică norvegiană de lemn[1]. La
bisericile din nordul Maramureșului se observă influența stilului primelor biserici construite
de varegii (vikingii) creștinați și asimilați pe teritoriile Cnezatului Kievean și ale Galiției
(Halîciului). Principala trăsătură a bisericilor varegilor dar și a bisericilor vechi norvegiene și
suedeze de lemn era acoperișul multiplu (în trepte) [2] [3] Stilul s-a răspândit atât în Ucraina cât
și în spațiile muntoase din jurul Carpaților Păduroși, în Polonia, România și Slovacia de
astăzi. Bisericile maramureșene au de regulă, acoperișul cu numai două trepte ca în cazul
bisericii din Budești.