Colinele Transilvaniei

Unii o ştiu ca zona satelor cu biserici fortificate din Transilvania, leagănul culturii
săseşti din România. Alţii ştiu că aici găseşti monumente parte a Patrimoniului
UNESCO (Biertan, Saschiz, Valea Viilor sau Viscri) sau că e unul dintre locurile
româneşti preferate de Prinţul Charles de Wales. 

Cu siguranță este cea mai mare arie protejată din Transilvania, unde cuibăresc mii
de specii de păsări, o regiune cu terenuri agricole cu înaltă valoare naturală (High
Nature Value Farms), cu biodiversitate extrem de variată, în care sunt păstrate
practicile agricole tradiționale.

Colinele Transilvaniei includ areale de o importantă valoare naturală printre

care 5 situri Natura 2000:

 Sighişoara – Târnava Mare,

 Podişul Hârtibaciului, 

 Pădurea de stejar şi gorun de la Dosul Fânațului,

 Pădurea de stejar şi gorun de pe Dealu Purcăretul, 

 Oltul Mijlociu – Cibin – Hârtibaciu).

Colinele Transilvaniei este o destinatie ce se întinde pe o suprafaţă de 237.515

hectare, cu o populaţie de cca. 60.000 locuitori şi include 44 de comune.
Saşii au ajuns să se stabilească în zona Transilvaniei în secolul al XII-lea. Trimişi să
o apere de invadatorii tătari şi otomani, dar şi să dezvolte zona din punct de
vedere economic. Coloniştii saşi au adus cu ei arhitectura occidentală, saşii fiind
meşteşugari pricepuţi.

Casele săseşti cu ziduri groase, fundaţii înalte din piatră şi acoperite cu ţiglă,
frumos decorate şi colorate, cu porţi largi, boltite, se întind în linie, în general de-a
lungul unui pârâu. Acestea sunt ca nişte mici fortificaţii, având o curte interioară
pavată.

În jurul pieţei centrale a satului se afla biserica şi casa parohială, şcoala, primăria
şi locuinţele ţăranilor bogaţi.

Biserica, situată cât mai central sau pe o colină, constituia centrul spiritual şi
defensiv al localităţii.
Satul Copsa Mare

Biserica fortificata Copsa Mare

Ele sunt la bază fie bazilici romanice, fie biserici în stilul goticului târziu construite
între secolele 12-15.

Din cauza jafurilor turceşti şi tătare aceste biserici au fost fortificate în secolele
15-16, fiind împrejmuite cu ziduri înalte și puternice.

Tot atunci s-au adăugat turnuri şi bastioane cu multe guri de tragere.

Deasupra uşii bisericilor se mai poate vedea scris primul vers dintr-un imn al lui
Luther „Ein’ feste Burg ist unser Gott” (O cetate puternică este Dumnezeul
nostru).

Biserica devenise nu doar un loc spiritual ci şi un loc de refugiu şi de păstrare a

bunurilor locuitorilor. Cel puţin unul din turnuri era pentru păstrarea slăninilor,
deoarece în turn se menţinea o temperatură constantă tot timpul anului.

Unul din turnuri adăpostea clopotele şi ceasul. Clopotele erau trase la evenimente

precum nunţile şi înmormântările şi bineînţeles invitau oamenii la slujba de
duminică.

Unele biserici se remarcă prin construcţii impresionante, prin care vroiau să se

impună ca centre administrative (Biertan, Mediaş, Moşna). Altele se remarcă
prin frescele narative gotice extrem de valoroase (de la jumătatea sec. al XIV)
– Mălâncrav.

În prezent, în unele biserici s-au amenajat camere-muzeu. Aici sunt prezentate

unelte, costume populare, aspecte din viaţa satului (Viscri, Moşna, Biertan).

S-au mai păstrat şi câteva castele (la Mălâncrav, Dumbrăveni, Mihai Viteazu, Criş)

ruinele unor mănăstiri (mănăstirea cisterciană de la Cârța) şi cetăţi (cetatea
ţărănească Saschiz, cetatea Rupea).

Cetatea din Saschiz, a fost denumită şi Cetatea celor 7 sate. Aceasta adăpostea în
vreme de pericol locuitorii din Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf
(dispărut), Diavaldia şi Abzen (dispărute). A avut șase bastioane (din care unul era
turnul şcolii) și o fântână adâncă de 50 m (care astăzi mai are numai 1-2 m).

Saşii au emigrat în masă atât înainte de ’89 (perioadă în care etnicii germani au
fost răscumpăraţi de către RFG) cât şi după 1989. Golul a fost umplut de
minoritatea romă. Astfel, multe din biserici nu mai sunt folosite deloc. Majoritatea
au avut de suferit distrugeri şi furturi.

În prezent se fac eforturi susţinute din partea unor asociaţii şi persoane private de
a revitaliza acest patrimoniu şi integrarea într-un circuit turistic.
Pe  faţadele unor case veţi vedea însemnele M.E.T.. Este vorba de Fundaţia Mihai
Eminescu Trust (M.E.T), sprijinită de Alteţa Sa Regală – Prinţul de Wales care s-a
dedicat protejării patrimoniului istoric transilvănean. Astfel s-au restaurat pe
lângă biserici, faţade ale caselor vechi, străzi pavate, magazine si cămine culturale.

Colinele Transilvaniei sunt considerate unul din ultimele peisaje medievale din
Europa. Acest areal constituie una din cele mai întinse pajişti sălbatice de mică
altitudine care au mai rămas în Europa.

Agricultura neintensivă a susţinut această abundența de floră și faună. Astfel de

zone cu peisaje pastorale cu Înaltă Valoare Naturală sunt extrem de rare în afara
zonelor de munte ale Europei. Acestea cuprind zonele rurale cu biodiversitate
extrem de variată şi în care sunt păstrate practicile agricole tradiţionale.

Pajiştile abundă de flori sălbatice şi fluturi, aici se regăsesc 1000 specii de plante –
30% din flora României. Mozaicurile de culturi agricole, pădurile de stejar şi fag în
care vezi urme de urs, cerb, lup, numeroasele stâne de oi, coline domoale printre
care stau pitite satele săsești cu biserici fortificate crează un decor de poveste.
Cel mai bun mod de a explora aceasta zonă este cu bicicleta sau pe jos. Pentru
aceasta au fost marcate peste 250km de trasee care leagă, peste dealuri, aceste
aşezări pitoreşti. Aceste marcaje sunt în arealul Mediaş – Sighişoara – Rupea.

Traseul principal, marcat cu bandă roşie, urmează culmea ce desparte Târnava

Mare de Hârtibaci. În jur de 100 km de potecă sunt special amenajate pentru
parcurgerea cu bicicleta (au suprafaţa acoperită cu pietriş). Restul fiind drumuri
de căruţă sau drumuri asfaltate.

Pentru a le străbate este recomandat să vă interesaţi înainte de starea acestora,

deoarece potecile pot fi afectate de exploataţii forestiere, ape care le erodează
etc.

Din şaua bicicletei mai puteţi parcurge câteva circuite tematice. Un astfel de

circuit este “Pe urmele lui St. L. Roth”, între satele Alma Vii – Nemşa – Moşna.

În august puteţi face un tur pe bicicletă la plantațiile de tuberoze din zona

Hoghilag. De asemenea, poţi descoperi peisaje inedite, cum sunt glimeele de
lângă Saschiz sau Apold.

Zona nu duce lipsă şi de alte modalităţi de petrecere a timpului liber. Aventurierii

pot încerca ciclo-drezina sau moto-drezina între Cornăţel şi Hosman pe o distanţă
de 7km.

În ultimii ani, o serie de activităţi au adus în atenţia turiştilor această

zonă.  Proiectele „Transilvanian Brunch”, „Cultură’n șură – pentru o viaţă ca la
oraş în satele din Colinele Transilvaniei”, sau festivaluri contribuie la promovarea
unui turism sustenabil în regiune.

Merită menționate Festivalul “Săptămâna Haferland” (Țara Ovăzului) – cel mai

mare eveniment dedicat promovării culturii săsești din Transilvania, Festivalul
Verzei din Moşna, Sărbătoarea Rabarbărului din Saschiz, Festivalul Tradiţii
Culinare pe Târnave.

Există inclusiv o aplicaţie mobilă „Colinele Transilvaniei”, care te va ajuta să

descoperi frumuseţea acestei regiuni.
Acces: Colinele Transilvaniei sunt foarte accesibile din drumurile europene şi
naţionale ce înconjoară regiunea.

 Drumul E60 Braşov – Sighişoara trece prin nordul zonei iar DN1 prin sudul

zonei, Braşov – Făgăraş – Sibiu. De la Sibiu spre Mediaş şi Sighişoara se
continuă pe DN14. Numeroase drumuri secundare asfaltate leagă satele
între ele.

 Trenul facilitează accesul în zonă atât dinspre nord, pe ruta Braşov –

Sighişoara – Mediaş şi dinspre sud, Braşov – Făgăraş – Sibiu.

De un weekend minunat au avut parte cei care au ales să răspundă chemării

Asociaţiei Colinele Transilvaniei. Prin intemediul celui mai recent proiect, asociaţia
i-a invitat pe iubitorii naturii la o „Drumeţie cu poveşti din Colinele Transilvaniei”.
Turiştii au parcurs noua potecă tematică amenajată în cadrul proiectului „Colinele
Transilvaniei de la cultură la natură”, inaugurată în acest sfârşit de săptămână.
Traseul este în Sighişoara şi în împrejurimi şi le oferă celor care îl parcurg
posibilitatea vizitării bisericilor fortificate din zonă, a satelor cu arhitectură
săsească, precum şi a pădurilor seculare cu floră şi faună deosebit de bogate.
„Este, de fapt, traseul tradiţional de pe Breite – platoul cu stejari seculari al
Sighişoarei - care a fost amenajat cu nişte panouri cu informaţii despre păsările
din rezervaţie, despre plantele care se găsesc aici, despre arborii, stejarii seculari
care se găsesc pe platou”, a precizat Roxana Niculescu, reprezentantul
Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului – biroul teritorial Braşov.
Unul din principalele avantaje ale acestui traseu este faptul că poate fi parcurs de
oricine, indifferent de vârstă, în aproximativ 5 ore.

„De asemenea, de-a lungul traseului va fi instalat un panou pe care va fi

specificată legătura pe care a avut-o, de-a lungul vremii, omul cu natura din zona
respectivă, deci va fi o împletire între cultură şi natură. Este un traseu foarte
accesibil pentru familiile cu copii”, a completat Roxana Niculescu. Cei care vor să
vadă chiar mai mult pot merge la Saschiz, la 20 de kilometri de Sighişoara, unde
există o cetate şi o biserică fortificată. De aici, până la Viscri, celebrul sat în care
prinţul Charles deţine o proprietate, mai sunt doar câţiva kilometri, iar zona este
plină de biserici fortificate şi de sate uitate, parcă, de lume. Tot în apropiere de
Sighişoara, dar la aproximativ 40 de kilometri, în judeţul Harghita,  este în
derulare amenajarea unui parc tematic - Mini România, un concept asemănător
parcului Mini Transilvania, de la Odorheiu Secuiesc. 

Transilvania sau Ardeal (în latină Partes Transsilvaniæ sau Transsilvania, în

maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen, în dialectul săsesc Siweberjen, în
turcă Erdelistan) este o regiune istorică și geografică situată în interiorul arcului
carpatic, una din regiunile istorice ale României. De-a lungul timpului a făcut parte
din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul
Austriac. Pentru circa 170 de ani, între 1526 și 1699, a fost stat autonom, sub
suzeranitatea Imperiului Otoman, cu numele de Principatul Transilvaniei. În
această calitate a jucat un rol însemnat în Războiul de 30 de ani, de partea
coaliției protestante. Odată cu victoriile imperiale pe frontul antiotoman,
Transilvania a intrat sub administrație habsburgică, dar și-a păstrat formal
statalitatea până în 1867, fiind condusă de guvernatori numiți de la Viena.

Ca urmare a romanului Dracula, publicat de Bram Stoker în 1897, Transilvania a

fost asociată în spațiul străin cu vampirii și cu acest gen horror.

Terminologie și localizare geografică:

Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografico două accepțiuni

distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică
delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții Apuseni
(numită Transilvania propriu-zisă). Această regiune a fost denumită în Evul Mediu
Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”),
suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureș,

Crișana, Sătmar, ținuturi cunoscute și sub denumirea Partium, adică „părțile
regatului Ungariei” alăturate după 1526 nucleului istoric din podișul transilvan,
constituind împreună Principatul Transilvaniei. Este vorba despre comitatele
Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar
mai mare. De exemplu, potrivit Tratatului de la Speyer (1570), din Partium făceau
parte comitatele Maramureș, Bihor, Zarand, Solnocul Interior, Crasna, provincia
(țara) Chioarului, precum și comitatele Arad și Severin.

Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul de la

vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând
jumătatea vestică a Maramureșului, Crișana și Banatul. Caracterul fluctuant al
conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a
regiunii din epoca post-romană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și

Maramureș, însumează 100.293 km², care reprezintă 42,1% din totalul suprafeței
României. Populația ce trăiește în acest spațiu număra 6.789.250 de locuitori în
2011, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în sud de
Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin
Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La
nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care istoric a cuprins
partea de nord a Maramureșului - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305
și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt,
afluent al Dunării.

Zone etnografice și împărțirea administrativă

Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află nouă județe: Alba, Bistrița-Năsăud,

Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș și Sibiu. Părți din teritoriul
Transilvaniei propriu-zise se află în județele Bacău (comuna Ghimeș-Făget și satele
Poiana Sărată, Coșnea, Cădărești și Pajiștea), Caraș-Severin (comuna Băuțar),
Maramureș (orașul Târgu Lăpuș cu împrejurime), Neamț (comunele Dămuc, Bicaz-
Chei și Bicazu-Ardelean), Sălaj (partea la est și nord de munții Meseș), Suceava (la
vest de râurile Dorna și Bistrița Aurie, Coșna și Dornișoara) și Vâlcea (o parte mică
la nord de râul Lotru).

Zonele etnografice românești ale Transilvaniei propriu-zise sunt:

  Țara Bârsei
 Țara Buzaielor
 Țara Chioarului
 Țara Călatei
 Țara Făgărașului sau Țara Oltului
 Țara Hațegului
 Țara Hălmagiului
 Țara Mocanilor
 Țara Moților
 Țara Năsăudului
 Țara Oașului
 Ținutul Pădurenilor
 Ținutul Secuiesc
 Pământul crăiesc
 Mărginimea Sibiului
 Țara Zarandului
 Țara Silvaniei

Etimologie:

Articol principal: Etimologia numelui Transilvania.

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat

din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”,
„dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La
începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes
Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf.
Gerard”).

În cronica Gesta Hungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P.,

zis Anonymus, este menționat de asemenea sinonimul redat în textul latin („terra
ultra silvam” sau „transsilvanae”) prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara
modernă erdő elve și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”.

Istoria Transilvaniei:
Începând cu sfârșitul secolului al V-lea, urmând cu secolul al IV-lea î.Hr., s-au
stabilit pe teritoriul actualei Transilvanii primele comunități de celți. Nu există
documente care să ateste un conflict armat între celți și populațiile autohtone,
eventualitatea acestui scenariu fiind sugerată doar de obiectele de uz militar și de
armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabil este și
faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea
pașnică dintre populațiile autohtone dacice și celți: În numeroase morminte
celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida și Fântânele, iar în egală
măsură în morminte dacice au fost descoperite ceramică și obiecte celtice de
factură La Tène. Conviețuirea dintre cele două popoare permitea schimburile
culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul
(coloană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative imitându-le pe cele
celtice. Unii autori susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și
celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt
indistinctibile ca apartenență. Conviețuirea cu restul celților din Vest, probabil a
încetat în timpul regelui dac Burebista, istoricul Strabo amintind incursiuni ale
acestuia împotriva celților din Bazinul Panonic.

Ocupația romană:

În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al

Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în
Munții Orăștiei. Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două
războaie, în anul 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului
Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia. Primul guvernator
(provizoriu) al acestei noi provincii a fost generalul Longinus, colaborator apropiat
al lui Traian în războiul romano-dac din anii 101-102, fost consul roman în anii 90.
În timpul împăratului Hadrian, teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și
inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a
fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius, teritoriul de astăzi al
Transilvaniei fiind inclus în provinciile Dacia porolissensis și Dacia apulensis.
Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii, precum
Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum
și Aquae.
O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent
cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de
colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția
minereului de aur.

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice.

Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse
descoperiri arheologice, printre care se numără și Donariul de la Biertan, care
conține inscripția latină EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI („Ego Zenovius votum
posui”), (în română Eu, Zenovius am oferit (am depus) acest obiect votiv), sub
care se află monograma lui Isus Hristos. Gepizii, o populație germanică ce a
dominat temporar Transilvania în secolul al VI-lea, au fost creștini, adepți ai
arianismului.

Retragerea aureliană:

În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților din nordul Mării
Negre, împăratul Aurelian a decis retragerea administrației și a legiunilor romane
în sudul Dunării (în provinciile Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia
Mediterranea, Dardania).

Evul Mediu Timpuriu:

După retragerea aureliană, teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între

secolele al III-lea și al X-lea, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari,
maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a
fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se
către zonele muntoase. Orașele din Dacia Romană au supraviețuit în forme
ruralizate până prin secolul al V-lea, iar în unele cazuri până în secolul al VI-lea.
Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa
romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările
baricadate.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației

daco-romane. Materialele paleocreștine, menținerea unor ritualuri funerare
romane, utilizarea ceramicii de tradiție romană provincială, folosirea relativ
intensă a monedelor de bronz sunt argumente serioase în sprijinul continuității
daco-romanilor în Transilvania în secolele IV-VI. Elementul autohton daco-roman
a supraviețuit până în secolele VI-VII.

Primele urme slave datează din ultima treime a secolului al VI-lea. Ele se
datorează unor pătrunderi ale acestora dinspre sud-est și nord-vest. În secolul al
VIII-lea, în dorința de a controla rutele către ocnele din Transilvania, avarii
instalează un alt grup de slavi vestici, din Moravia și Slovacia, în partea de nord a
Transilvaniei și în Crișana. Ei au intrat în conviețuire cu românii.

Istoria Transilvaniei în așa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă

între retragerea administrației romane și începuturile Evului Mediu feudal în
secolele IX–XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici,
cu conotații politice și naționaliste.

Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor în vestul Transilvaniei, au

reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Regatul gepid din Panonia, extins
și în Vestul Transilvaniei, a fost fondat după înfrângerea hunilor sub Ellak, fiul lui
Attila, de o confederație rebelă condusă de regele Ardarich și gepizii săi, populație
înrudită cu goții, ajunsă aici în cadrul migrației barbare anterioare, a hunilor. În
Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole atribuite gepizilor,
adăpostind osemintele unor figuri (presupuse) regale ori nobiliare. Cele mai
importante sunt: necropola regală de la Apahida, ce conține scheletele a doi regi,
probabil în succesiune generațională; necropola prințesei din Turda, monument
funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” și necropola de la Vlaha; și
cele două tezaure cu podoabe din aur și altele descoperite în 1797 și 1889 în
Șimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiți de
războaie cu longobarzii, au emigrat împreună cu aceștia în Italia. Rămășițe de
populație gepidă, căzute sub stăpânirea avară și slavă, au fost menționate ultima
oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii
împăratului Mauriciu, între 599 și 601.
Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea
ungurilor în Pannonia în 896, aceștia avansând treptat în următoarele secole către
interiorul arcului carpatic în Bazinul Carpatic.

Capitală istorică:

Din anul 1541, odată cu întemeierea principatului autonom al Transilvaniei, Alba

Iulia își evidențiază trăsăturile de oraș-capitală. În timpul domniei unor principi ca
Ioan Sigismund Zápolya (1541-1551; 1556; 1559-1571), Sigismund Báthory (1581-
1597; 1598-1599; 1601-1602), Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi I
(1630-1648) și Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660), orașul din cetatea Alba
Iulia a parcurs cea mai înfloritoare perioadă, rolul său instituțional cunoscând o
dezvoltare aparte, mai ales în domeniile de interes public: urbanistic,
administrativ, cultural, asistență socială. Fenomenul se reflectă în plan constructiv
prin lucrările de infrastructură, de amplificare, înnoire și înzestrare a edificiilor
reprezentative pentru o curte și o cetate princiară. Palatul Principilor din Alba Iulia
a fost folosit vremelnic și de Mihai Viteazul ca reședință, odată cu Unirea
Principatelor de la 1600.

La Alba Iulia, viața de curte și-a trăit apogeul în a doua jumătate a secolului XVI,
epoca lui Sigismund Báthory reprezentând culmea înfloririi artei muzicale.
Îndrăgostit de Renașterea italiană, acesta a căutat constant să atragă la Alba Iulia
instrumentiști și compozitori valoroși, stabilind astfel legături cu muzicieni din
Italia și afirmând profesionalismul în muzica de la curte. Se produce acum o
adevărată invazie de muzicieni străini (din Saxonia, Prusia și mai ales Italia), unii
dintre ei cu renume în epocă, precum Giovanni Battista Mosto sau Antonio
Romanini(fr). S-a constituit chiar și o orchestră formată din circa 20 de
instrumentiști (număr mare pentru acele timpuri), condusă de un „magister
capellae” ca Pietro Busto, Giovanni Battista Mosto și Mateo Foreste. Franco Sivori,
trimisul lui Petru Cercel, într-o solie la Alba Iulia, pomenește despre existența a
două orchestre în 1584.

La Alba Iulia, viața de curte punea mare accent pe întreceri cavalerești, care au
cunoscut o înflorire în secolul XVI. Potrivit lui Pietro Busto, Sigismund Báthory
avea mare înclinație spre jocurile cu caracter sportiv. Era iscusit în cele cu mingea
și roata, mânuia bine spada, ridica greutăți, rupea frânghii și lanțuri și era
neîntrecut la concursul cu lancea.

Stema istorică a Transilvaniei:

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale
printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior, cu fond albastru, este
reprezentat pe jumătate de o acvilă neagră cu clonț galben și aripile desfășurate.
Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza națiunea maghiară și ar fi pasărea
turul (togrul) din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor. În stânga și
dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele și
luna, simboluri ale națiunii secuiești. În câmpul inferior al scutului sunt
reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele șapte cetăți săsești ale
Transilvaniei.
Economie:

Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier,

plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare și sulf. Ca industrie, Transilvania
conține centre majore de procesare a fierului și oțelului, cât și complexe
industriale chimice și textile. Printre ocupațiile importante se numără creșterea de
animale, agricultura, producția viticolă și de fructe.

Orașele Transilvaniei:
Demografie:

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a făcut distincție între
naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către
autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există
doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes,
statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din
Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3%
maghiari.

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în prezent sunt

prezentate în tabelul de mai jos.

Este de menționat că pentru stabilirea etniei, recensământul din anul 1910 a luat
în considerare limba maternă. Aceasta a modificat procentele populațiilor
maghiară și germană, dat fiind faptul că existau și alte minorități etnice vorbitoare
de limbă maghiară sau germană.
Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei: