Factorii care determină producţia agricolă

Factorii ecologici constituie totalitatea factorilor din condiţiile de mediu,

care condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Factorii de vegetaţie sunt
elemente ale mediului natural care intervin activ în viaţa plantelor, determină
existenţa acestora şi capacitatea lor de sinteză a materialului vegetal. Prin
elementele pe care le conţin, factorii ecologici, condiţionează arealele speciilor şi
randamentele pe unitatea de suprafaţă. Având condiţii foarte variate de climă şi sol,
ţara noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea
montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan
şi un număr însemnat de plante cultivate.
Nivelul producţiei vegetale este condiţionat de următorii factori:
1) factorii ecologici cuprind:
- factorii climatici: lumina, temperatura, precipitaţiile, aerul şi vântul.
Cunoaşterea relaţiei plantă – factori climatici stă la baza zonării ecologice a
speciilor, a soiurilor şi hibrizilor. Prin tehnologiile de cultivare se caută
îmbunătăţirea acestor factori, reducerea efectului lor negativ prin măsuri culturale
şi crearea de genotipuri pentru specificul climatic din diferite zone ale ţării.
Lumina. În procesul de fotosinteză, cu ajutorul clorofilei, energia luminii
solare este folosită în sintetizarea substanţelor organice din plante. Asupra
fotosintezei plantei au influenţă: intensitatea, calitatea luminii şi durata de
iluminare.
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie
(creşterea, înflorirea, fructificarea) la cereale, calitatea şi conţinutul de zahăr la
sfecla pentru zahăr şi cel de amidon la cartof şi producţia plantelor. Sunt plante
adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate „plante de lumină” (sfecla de zahăr,
floarea soarelui, bumbacul etc.) şi plante de cultură cu un aflux mai mic de lumină
„plante de umbră” (inul pentru fibre).
Calitatea luminii. Componentele ei spectrale influenţează cantitatea şi
calitatea recoltei. S-a constat că sub acţiunea razelor roşii şi galbene se
sintetizează, în special, hidraţi de carbon, iar în cazul razelor albastre mai multe
substanţe proteice.
Durata iluminării. Lungimea zilei este specifică fiecărei plante ca rezultat al
adaptării la condiţiile de formare. Sunt plante de zi scurtă: soia, fasolea, tutunul,
orezul, porumbul, sorgul, meiul etc., cele originare din latitudini sudice, fructifică
la începutul toamnei şi plante de zi lungă care fructifică vara: grâul, orzul, ovăzul,
secara, inul, muştarul, cartofii timpurii etc. (L.S. Muntean şi colab. 2003).
Căldura. Cerinţele plantelor pentru căldură variază în funcţie de specie, soi
sau hibrid şi cu fazele de vegetaţie. În timpul creşterii şi dezvoltării plantelor este
important ca variaţiile de temperatură să se încadreze în variaţiile de regim, iar
limitele minime să nu scadă sub pragurile biologice. Acestea se consideră cel puţin
temperatura minimă de germinaţie, respectiv 5 ºC limita peste care plantele
asimilează. Cunoaşterea temperaturii minime de germinare are importanţă în
stabilirea perioadei de semănat astfel: grâul, orzul, orzoaica de primăvară, ovăzul,
borceagul, mazărea se pot semăna la 1-4 ºC în sol; bobul, lupinul şi macul la 3-5
ºC; soia, floarea soarelui la 6-8 ºC; porumbul la 8-10 ºC; fasolea şi bumbacul la 10-
11 ºC; orezul şi meiul la 11- 12 ºC etc.
În următoarele faze de creştere, plantele au nevoie de o temperatură minimă
denumită „zero biologic”. La plantele originare din climat temperat ( grâul, secara,
orz, ovăz) zero biologic este considerat 5 ºC, iar la plantele originare din climatul
cald 8-10 ºC. Un indice de evaluare a necesarului de căldură este constanta termică
sau „suma de grade”, reprezentând însumarea temperaturilor medii zilnice (active)
din întreaga perioadă de vegetaţie sau pentru anumite faze.
Aerul. Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului atmosferic
şi al celui din sol. Aerul din sol influenţează creşterea sistemului radicular al
plantelor şi viaţa microorganismelor.
Apa. Necesarul de apă este diferit pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Pentru a germina cerealele absorb 40-60% din greutate, iar leguminoasele 80-
120%. Sunt perioade în care de consumul de apă depinde foarte mult evoluţia
plantelor, acestea sunt denumite „faze critice” (la grâu, orz, ovăz- împăiere-
înspicare şi formarea bobului; la porumb – înspicareformarea bobului; la floarea
soarelui – înaintea formării calatidiului). Raportul între cantitatea de apă
consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă coeficientul de transpiraţie sau
„consumul specific de apă”. Coeficientul de transpiraţie la aceeaşi plantă este
influenţat de potenţialul de fertilitate a solului, condiţiile de climă şi vârsta plantei.
- factorii edafici sunt legaţi de sol: textura, structura, apa freatică,
microorganismele din sol, substanţa organică, chimismul solului etc.
Nivelul recoltelor este influenţat în mod determinant de fertilitatea naturală a
solurilor şi de măsurile agrofitotehnice care se întreprind pentru îmbunătăţirea
acestei fertilităţi.
Măsurile culturale aplicate asupra solului, asigură plantelor condiţii de
vegetaţie pentru recolte optime sau eficiente economic.
- factorii biotici – constituie un grup eterogen de factori legaţi de acţiunea
organismelor vii. În relaţia plantelor de cultură cu factorii biotici sunt
microorganismele din sol (cele simbiotice, patogene etc.), insectele dăunătoare,
buruienile şi ale organisme care au influenţă asupra plantelor cultivate.
2) factorii biologici (soiul/hibridul şi valoarea culturală a materialului de
semănat). Influenţează calitativ şi cantitativ producţia prin intermediul informaţiei
genetice pe care o posedă soiul sau hibridul cultivat. Fiecare soi sau hibrid posedă
un anumit potenţial de producţie care constituie obiectivul principal de valorificare,
al producătorului agricol în condiţii de eficienţă economică.
3) factorii tehnologici – influenţează producţia agricolă prin tehnologia
aplicată, corelată cu cerinţele fiziologice ale plantelor în anumite condiţii de mediu.
4) factorii social - economici - prin optimizarea tuturor acestor factori
amintiţi se poate mări capacitatea de producţie a plantelor (productivitatea),
favorizând unul sau mai mulţi factori de productivitate de care planta dispune.
Factorii ecologici acţionează asupra plantelor concomitent şi în interacţiune cu
intensităţi diferite pe fazele de vegetaţie. Evoluţia acumulării vegetale (parcurgerea
fazelor de vegetaţie şi durata acestora), este legată strâns de evoluţia şi intensitatea
factorilor ecologici.
 INUL PENTRU ULEI: IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA, COMPOZIŢIA
CHIMICĂ, RELAŢIILE PLANTĂ-FACTORI DE VEGETAŢIE, ZONAREA
CULTURII

Importanţa şi răspândirea
Inul pentru ulei face parte din culturile producătoare de ulei industrial. Se
cultivă pentru seminţele bogate în ulei: 37-46 % cu un indice de iod de 168-192
care încadrează uleiul de in în grupa uleiurilor sicative. Uleiul de in este utilizat ca
materie primă pentru industria:
- vopselelor;
- lacurilor de bună calitate, rezistente la apă şi agenţi corozivi;
- linoleumurilor şi a muşamalelor;
- cernelurilor tipografice de calitate superioară;
- pielăriei şi la fabricarea săpunurilor;
- asfalturilor de calitate şi rezistenţă mare.
Turtele rămase de la extragerea uleiului conţin: 34 – 37 % proteine brută, 30
% glucide, 8 % grăsimi, 6,5 % săruri minerale. Nu se utilizează în cantităţi mari în
hrana animalelor datorită conţinutului de ACID CIANHIDRIC – 0,45 g/kg turte.
Eliminarea acidului cianhidric se face prin tratarea turtelor cu apă caldă timp de 24
de ore. Prin acest procedeu, acidul cianhidric se volatilizează, iar turtele pot fi
utilizate în hrana animalelor. Turtele conţin 4-10 % mucilagii: acid golacturonic,
ramnoză, galactoză, xiloză, arabinoză, toate cu acţiune laxativ-purgativă.
Seminţele de in (Semen lini), uruiala (Farina lini) şi turtele de in (Placenta
lini) se utilizează în medicină datorită acţiunii emoilente. Uruiala umezită cu apă
caldă prezintă o acţiune emolientă şi antiinflamatoare; se utilizează pentru tratarea
bronşitelor, a durerilor intestinale şi stomacale.
Uleiul de in în amestec cu laptele de var formează linimentul folosit pentru
tratarea unor arsuri grave. Pleava conţine 7 % proteine, 4 % grăsimi, 33 %
extractive neazotate. Când nu conţine cuscută, pleava se utilizează în hrana
animalelor, iar când conţine cuscută, pleava se arde. Se poate utiliza ca materie
primă pentru obţinerea furfurolului.
Tulpinile conţin celuloză şi se utilizează pentru obţinerea de:
- celuloză,
- hârtie,
- fibre pentru ţesături grosiere.
Rentabilitatea culturii de in creşte prin: - utilizarea complexă a seminţelor, a
uleiului, tulpinilor şi fibrelor de in. Acest lucru poate fi realizat prin cultivarea
soiurilor mixte. Inul pentru ulei este o excelentă plantă premergătoare pentru un
mare număr de culturi agricole.
Inul a fost cunoscut în Egipt, cu cca. 4.000 de ani înainte de era noastră, iar
în Orientul Mijlociu din epoca regatului babilonian, iar pe continentul American
din perioada precolumbiană. Pe glob, inul pentru ulei ocupă areale întinse între
paralele 36º latitudine sudică şi 55º latitudine nordică. Suprafaţa cultivată cu in
pentru ulei este de cca. 3,5 mil. ha.
Suprafeţe semnificative cultivate cu in pentru ulei se găsesc în: India, Rusia,
Argentina, S.U.A., Ucraina, Franţa, Polonia şi Anglia. În Africa, inul pentru ulei se
cultivă până la altitudine de 2.500 m, iar în Europa până la 1.400 m. În România,
inul pentru ulei a fost cultivat înainte de 1990, pe o suprafaţă de 50 mii hectare. În
prezent, inul pentru ulei se cultivă pe cca. 2 mii ha cu o producţie medie de cca.
700 kg/ha dintr-un potenţial al soiurilor de peste 1.500 kg/ha seminţe (V.Tabără şi
colab., 1985).
Compoziţia chimică
În tegument, seminţele conţin celule epidermice care în contact cu apa
formează mucilagii care determină ponderea seminţelor una de alta. Pentru aceasta
la in nu se fac tratamente pe cale umedă.
Sămânţa de in pentru ulei are o compoziţie chimică complexă:
- apă 7,5 – 9,0 %;
- substanţe grase 40 – 46 % (Heloiza Filipescu şi colab., 1976);
- substanţe proteice 22 – 25 %;
- hidraţi de carbon 19 – 24 %;
- cenuşă 3,4 – 4,1 %;
- celuloză 5,5 – 8,9 %.
Uleiul conţine acizi graşi saturaţi, palmitic 8 – 15 % şi acizi graşi nesaturaţi:
oleic 15-35 % şi linolenic 60 %. Acidul linolenic dă gradul de sicativitate al
uleiului de in dependent de soi, condiţiile climatice, condiţiile de tehnologie
(densitate, fertilizare).
În condiţii de silvostepă cu umiditate mai ridicată perioada de acumulare a
acizilor graşi nesaturaţi se prelungeşte crescând sicativitatea uleiului. În zonele de
stepă ca şi în situaţii de secetă, valoarea indicelui de iod scade reducându-se
sicativitatea uleiului.
Semănatul timpuriu măreşte sicativitatea ca urmare a prelungirii perioadei de
umplere a seminţelor. Conţinutul şi sicativitatea uleiului de in sunt influenţate de
lungimea zilei, densitate şi fertilizare.
Densitatea mare a plantelor reduce sicativitatea uleiului, iar fertilizarea
abundentă cu azot, reduce valoarea indicelui de iod.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
 Există diferenţe mari în ceea ce priveşte cerinţele biologice atât între inul de
ulei şi inul de fibre cât şi între inul de ulei şi inul mixt. Cerinţele faţă de
temperatură Temperatura minimă de germinare este de 1-3 ºC, iar cea optimă este
de 5-6ºC.
După răsărire (faza cotiledonală), inul rezistă slab la temperaturile scăzute,
îngheţuri chiar de scurtă durată pot compromite cultura. Până la răsărire, inul
rezistă la temperaturi de -7 ºC, iar în faza de brădişor rezistă la temperaturi de
-4 ..... -5 ºC dacă acestea sunt de scurtă durată. Între faza de brădişor şi cea de
înflorit, temperatura optimă de creştere este de 14-16 ºC.
Faza de înflorit-maturizare se desfăşoară în condiţii bune la o temperatură
optimă de 18-20 ºC, cu un maxim de 24-26 ºC la maturitate. În faza de înflorire,
polenizare, fecundare, oscilaţiile termice stânjenesc fecundarea, formarea şi
maturizarea seminţelor.
Constanta termică pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 1600-1800ºC
la inul pentru ulei şi 1500-1700 ºC la inul mixt.
Cerinţele faţă de umiditate
Are cerinţe mai reduse faţă de umiditate decât inul pentru fibre,
comportându-se ca o plantă mezofilă. În condiţii optime de umiditate în sol,
sistemul radicular poate asigura pentru plantă suficientă apă pentru parcurgerea
fazelor de vegetaţie. Dă rezultate bune când în timpul vegetaţiei cad 150 mm
precipitaţii, din care 50 % în perioada brădişor-începutul înfloritului,
corespunzătoare cu perioada de creştere intensă a tulpinii şi a formării primordiilor
florale.
Lipsa apei din perioada de creştere a tulpinii, determină scăderi
semnificative de producţie ca urmare a reducerii taliei tulpinii şi a suprafeţei foliare
(se reduce numărul de frunze pe plantă).
Excesul de umiditate în faza de înflorit, determină căderea plantelor şi
reduce producţia. Surplusul de precipitaţii în faza de maturitate, determină
îmburuienarea culturii, pierderi de producţie şi de ulei. Inul mixt este mai
pretenţios faţă de umiditate decât inul pentru ulei necesitând în cursul vegetaţiei
cca. 200 mm precipitaţii.
Cerinţele faţă de lumină
Inul pentru ulei are cerinţe ridicate faţă de lumină, mai ales în partea a doua
a vegetaţiei. Sub aspectul fotoperioadei, inul pentru ulei şi mixt este o plantă de zi
lungă (16 ore cu temperatură de 17-23 ºC).
Stadiul de lumină se parcurge în 22-26 zile. Lumina intensă şi temperatura
ridicată, determină reducerea taliei, creşterea gradului de ramificare, şi la
acumularea unei cantităţi mai mari de ulei în seminţe.
Cerinţele faţă de sol
 Inul pentru ulei şi mai ales cel mixt, sunt pretenţioase faţă de sol. Dau
rezultate bune pe soluri cu textură mijlocie, profunde, cu fertilitate ridicată, bine
structurate, bine aprovizionate cu apă, cu reacţie slab acidă spre neutră, plane fără
crovuri, uşor accesibile în cursul perioadei de vegetaţie. Nu se cultivă pe soluri cu
pH sub 6-7, alcaline, cu exces de umiditate, nisipoase, grele (mărnoase), erodate,
pe cele care fac uşor crustă sau îmburuienate cu graminee perene.
Zonele de cultură
Inul pentru ulei se cultivă cu rezultate foarte bune în: stepa şi silvostepa din:
Dobrogea, Câmpia Română şi Câmpia din vestul ţării.
Zona foarte favorabilă cuprinde:
- partea centrală a Câmpiei Dunării (jud. Călăraş, Giurgiu, Teleorman, parte
din judeţele Olt şi Dolj);
- sudul Dobrogei;
- partea de vest a Câmpiei Banatului şi Aradului.
Zona favorabilă I cuprinde: Câmpia Română; cea mai mare parte din
Dobrogea; partea centrală a Câmpiei Banatului şi Aradului; sudul şi centrul
Moldovei, Câmpia Banatului.
Zona favorabilă II cuprinde: partea nordică a Câmpiei Dunării; vestul
Câmpiei Moldovei şi dealurile subcarpatice (parte din ele); estul Câmpiei Tisei
(zona colinară din Banat şi Bihor). Pentru inul mixt se găsesc condiţii bune de
cultură în zona de silvostepă din sudul, vestul ţării, o fâşie îngustă de-a lungul
litoralului Mării Negre şi partea de silvostepă din Moldova.