1.

Locul agriculturii în economia României

România prezintă în spaţiul rural potrivit caracteristicilor unităţilor fizico-geografice şi
condiţiilor specifice acestora, o mare varietate de categorii de situaţii, de la spaţii rurale dens
populate cu microexploataţii individuale, spaţii rurale bine echipate şi cu o economie
diversificată, la spaţii rurale cu populaţie îmbătrânită şi cu o economie de subzistenţă.
Satele româneşti prezintă un caracter particular din punct de vedere al resurselor naturale,
patrimoniului cultural, arhitectural, în funcţie de regiune, fapt ce imprimă acestora o identitate
specifică în ceea ce priveşte modul de viaţă, precum şi punerea în valoare a resurselor locale.
În general, spaţiul rural românesc cuprinde, cu precădere, activităţi agricole, activităţile
non-agricole bazându-se, în principal, pe silvicultură, procesarea produselor alimentare, mici
activităţi comerciale, meşteşugăreşti, servicii, minerit, producere de energie, dar sunt insufficient
dezvoltate. Cu excepţia industriei miniere şi a industriei energetice, activităţile non-agricole sunt
derulate cu precădere de către microîntreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri).
Economia rurală românească este slab diversificată şi încă dependentă de
activităţile agricole, ceea ce are drept consecinţă venituri reduse pentru întreprinzătorii din
mediul rural.
În prezent, majoritatea locuitorilor rurali sunt ocupaţi în agricultură, silvicultură şi
piscicultură (64,2%), în timp ce doar 18,7% lucrează în sectorul secundar, iar 17,1% în sectorul
terţiar.
Calitatea spaţiului agricol românesc constituie premisa naturală a competitivităţii
produselor agricole. Produsele agricole de bază obţinute în condiţii tehnice medii sunt perfect
competitive cu produse similare din alte ţări, iar la majoritatea sortimentelor calitatea este chiar
superioară.
Agricultura şi silvicultura constituie, prin tradiţie, ramuri importante ale economiei
româneşti, atât prin dimensiunea suprafeţei agricole (14,7 milioane hectare) şi a suprafeţei
acoperite de păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6,7 milioane hectare), cât şi, în special,
prin ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi silvicultură (26%) din totalul populaţiei rurale.
Aproape 80% din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) a României este împărţită de către
două categorii de fermieri: un grup foarte numerous (80% din totalul exploataţiilor), format din
exploataţii de mici dimensiuni, sub 5 ha şi un grup foarte mic de exploataţii, cu dimensiuni de
peste 50 ha (13.830, care exploatează 40% din SAU). Restul de 20% din SAU este exploatată
de către un segment intermediar, reprezentat de exploataţii cu dimensiuni între 5 şi 50 ha,
segment care este redus, atât ca suprafaţă cât şi ca pondere, comparativ cu alte ţări din UE.
Fermele mici sunt reprezentate în principal de exploataţiile individuale. În prezent, constatăm că
agricultura, ca ramură a economiei naţionale, înregistrează un declin accentuat.
Pe plan naţional agricultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale
economiei româneşti. De altfel, în economia fiecărei ţări, indiferent de gradul de dezvoltare,
agricultura, prin resursele natural şi umane de care dispune, prin aportul la crearea produsului
intern brut, a valorii adăugate brute, dar şi prin participarea la comerţul intern şi extern, deţine în
mod evident o poziţie importantă.
În ansamblul economiei naţionale, agricultura reprezintă una din ramurile de importanţă
majoră care poate să contribuie la relansarea creşterii economice a ţării, cu atât mai mult cu cât
rolul pe care-l are agricultura, nu-l poate prelua nici o altă activitate economică deoarece cererea
de alimente este esenţială şi cu caracter permanent pentru existenţa umană, pe de-o parte, iar pe
de altă parte agricultura furnizează materie primă necesară pentru relansarea multor altor
industrii (agroalimentară, textilă, chimică, farmaceutică, cosmetică, meşteşugărească etc.).
Prin agricultură trebuie să se asigure securitatea alimentară a populaţiei, adică
posibilitatea pentru toţi cetăţenii de a avea acces în permanenţă la o cantitate de alimente
suficientă, de calitate acceptabilă, pentru a duce o viaţă activă şi sănătoasă.
Securitatea alimentară se determină prin prisma a trei elemente:
- disponibilităţi alimentare – exprimă necesarul zilnic de alimente din punct de vedere
cantitativ, calitativ şi sortimental (cca. 2700 kcal/locuitor/zi şi minim 55 g proteine din care
jumătate de origine animală. (Conform prevederilor FAO).
- securitatea aprovizionării cu alimente – presupune existenţa unui anumit volum de
produse, a stocurilor (rezervelor) de alimente din producţia proprie sau redistribuirea acestora
prin schimburi între ţări;
- accesibilitatea economică – impune achiziţionarea de către populaţie a necesarului de
alimente la preţuri accesibile. În ţările dezvoltate, agricultura participă cu o pondere tot mai mică
la valoarea adăugată brută (VAB), fapt justificat prin dezvoltarea în ritm susţinut a altor sectoare
de activitate precum serviciile (comerţ, transporturi, construcţii, activităţi financiare, bancare, de
asigurări) a căror participare este cu ponderi tot mai ridicate la realizarea indicatorilor: PIB şi
VAB.
 Ponderea mare a agriculturii româneşti comparativ cu celelalte state ale UE la formarea
VAB se explică prin procesul mult prea lent de creştere a ponderii serviciilor şi comerţului la
valoarea adăugată brută totală.
 2. Proprietatea şi exploatația în agricultură
Diversitatea formelor de proprietate şi ponderea covârşitoare a proprietăţii private asupra
pământului, dispariţia treptată a poziţiei de monopol a întreprinderilor cu capital de stat
generează numeroase forme de exploatare a elementului esenţial al activităţii agricole -
pământul.
Datorită specificului proprietăţii funciare şi particularităţilor pământului, a preţului ridicat
al acestuia, capitalul funciar se constituie distinct de capitalul de exploatare. În majoritatea ţărilor
lumii dreptul de proprietate privată apare distinct de dreptul de folosire şi exploatare, ceea ce
înseamnă că proprietarul îl poate închiria sau arenda. Dreptul de usufruct îl poate avea şi
proprietarul sau chiriaşul sau numai proprietarul, dacă îşi lucrează singur pământul.
Proprietatea privată dă posibilitatea de-a folosi şi de-a dispune de pământ de maniera în
care doreşte proprietarul, cu condiţia că folosirea lui să nu contravină legilor şi reglementărilor în
vigoare.
Organizarea şi exploatarea pământului în toate ţările lumii au drept criteriu principal
eficienţa economică.
Proprietatea asupra pământului exprimă relaţia juridică, care dă dreptul proprietarului de
posesiune, dispoziţie şi uzufruct. Proprietarii îşi pot exploata singuri pământul, îl pot da în
administrare unor manageri sau pot să-l arendeze în schimbul unei arende, stabilite pe baza
liberei înţelegeri între părţi. Deci, proprietatea este unitatea juridică care este deţinută ca un drept
real, complet.
Exploatarea pământului în unităţile de producţie îl pun în valoare prin practicarea unor
variate sisteme de producţie. Exploataţia este unitatea tehnică şi economică pentru punerea în
valoare a pământului şi poate fi constituită din terenuri în proprietate, din terenuri arendate sau în
custodie (locaţie), închiriere. Scopul este realizarea unui sistem de producţie în care se păstrează
proprietatea privată şi realizarea producţiei în condiţii de economicitate. Exploataţia poate fi
proprietatea fermierului sau a altor proprietari. Proprietatea şi exploataţia pot să existe în spaţii
diferite, dacă fermierul arendează terenuri de la mai mulţi proprietari sau proprietarul dă în
arendă pământul mai multor arendaşi. Profitul se realizează prin buna organizare a exploataţiei.
În actualele condiţii apare o diferenţiere esenţială:
- în societăţile agricole capitalul aparţine proprietarilor care cooperează în producţie;
 - societăţile comerciale agricole sunt fondate pe principiul că mijloacele de producţie
aparţin statului şi nu acţionarilor care nu cooperează în producţie decât cu pământul.
De aici şi diferenţierea în ceea ce priveşte renta. Exploataţia agricolă se poate considera
ca un sistem de producţie în care se asociază pentru realizarea obiectivelor specifice fiecărei
unităţi, combinând diferiţi factori de producţie pământul, capitalul, munca pentru a produce
diferite produse (cereale, lapte, carne, fructe etc.) în scopul vânzării pentru realizarea unui profit
cât mai mare posibil şi acoperirea consumului propriu. Ca urmare a sistemului de moştenire, a
îmbătrânirii şi feminizării forţei de muncă, a necesităţii modernizării tehnice şi tehnologice se
răspândeşte tot mai mult modul de lucru în arendă. În baza prevederilor codului civil şi a
legislaţiei privind arendarea terenurilor agricole, aceasta se poate face prin înţelegere între părţi
sau pe bază de contract cu titlu oneros, prin care proprietarul individual se obligă să cedeze
arendaşului folosinţa temporară a unor suprafeţe, cu sau fără inventar agricol. Sistemul de arendă
se poate practica şi în cazul societăţilor comerciale agricole cu capital de stat sau mixt, fie prin
arendarea de la producătorii individuali a unor terenuri (sau) bunuri agricole, fie prin luarea în
arendă sau concesionarea unor terenuri sau bunuri ale societăţilor agricole de către specialişti
agricoli sau alte persoane. Contractul de arendă se încheie prin învoiala părţilor, în scris, conform
unui model tip. Durata şi condiţiile de reziliere a contractului se stabilesc de comun acord între
persoanele fizice sau persoanele fizice şi juridice, cu respectarea prevederilor legii. Preţul arendei
depinde de durata contractului, de starea şi importanţa bunurilor arendate, de calitatea solului, de
nivelul producţiei, dispersarea parcelelor etc. Valoarea minimă şi maximă a arendei va fi stabilită
prin contract. În contract sunt stabilite drepturile şi obligaţiile ambelor părţi.
Într-o economie de piaţă exploataţia este forma principală de existenţă, organizare şi
funcţionare a producţiei agricole. Aceasta nu înseamnă că nu se menţine proprietatea asupra
pământului cu toate drepturile ce decurg din aceasta.
În general, exploataţia agricolă poate îmbrăca la rândul ei forme diferite de organizare de
la ferma familială, la întreprinderea privată, asociaţie simplă familială, societăţi agricole private
în cazul societăţilor cu capital majoritar de stat (publice).
În ţările cu economie de piaţă exploataţiile agricole au dimensiuni diferite, de la
asigurarea mijloacelor de subzistenţă necesare familiei şi până la dimensiunea livrării produselor
pentru piaţă (exploataţii care lucrează cu prioritate pentru piaţă şi nu numai pentru autoconsum),
de asemenea ele pot fi mixte (cu profil vegetal şi animal) precum şi specialişti pe diverse
domenii agricole (legumicole, pomii-viticole) plante tehnice, cereale şi creşterea animalelor cu
specializări ca: păsări, vaci, porci, ovine, animale mici etc.
Finalizarea aplicării Legii fondului funciar şi adoptarea de către Parlament a întregii
legislaţii privind economia agricolă, precum şi deschiderea pieţei funciare, amplifică procesul de
privatizare şi diversifică formele de exploatare a pământului şi de organizare a producţiei.
În conformitate cu tendinţa manifestată în ţările avansate şi în România, în viitorul
apropiat, exploataţiile individuale vor juca un rol tot mai important în creşterea producţiei
agricole şi în asigurarea populaţiei preponderent urbane cu produse agroalimentare.