BISERICILE DE LEMN, SIMBOL AL GENIULUI

POPULAR ROMANESC SI AL UNITATII NEAMULUI

https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/tezaur-romanesc/21213-bisericile-lemn-simbol-geniului-popular-
romanesc-unitatii-neamului
06 Iulie 2015

Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se
găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om. Când te apropii
de ele parcă simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor,
ca pe cele mai scumpe comori ale lui.” (P. S. Justinian Chira Maramureșanul [1])

Biserica de lemn din Fildul de Sus

Bisericile de lemn din România, tezaure care ocupă un loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual şi
cultural, sunt o mărturie certă a unităţii poporului român şi a dăinuirii neamului nostru, în toate provinciile româneşti,
în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Ele confirmă pe deplin spusele marelui nostru istoric Nicolae Iorga, conform
cărora „creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile” şi „poporul român s-a aflat
pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic”. Ele sunt parte organică a identităţii noastre naţionale, definindu-ne
fiinţa în ceea ce are ea unic şi profund, dar şi inalterabil în faţa loviturilor istoriei.
Bisericile de lemn au şi o foarte însemnată valoare istorică, fiind martore ale unor evenimente istorice
de cumpăna, care s-au abătut mai ales asupra aşezărilor transilvănene. Însă aici ele au fost un simbol viu –
reflectat chiar prin forma arhitectonică – al năzuinţei de eliberare naţională a fraților noștri asupriţi în această parte
din trupul ţării, pe care stăpânitorii străini se străduiau să o deznaţionalizeze prin suprimarea credinţei strămoşeşti,
prin deposedări sau prin alungarea românilor de pe pământul străbun.
Aceste lăcaşuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura şi se desfăşura întreagă viaţă
sătească. Aveau valoare de „axis mundi” („centrul lumii”) în geografia morală şi spirituală a spaţiului ţărănesc, dar
şi în cea materială a satului, fiind înălţate în cel mai ales loc, de unde dominau aşezarea (în zonele de câmpie,
erau situate în centrul satului). Suntem îndreptăţiţi să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular
românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumuseţe. După cum arată Ernest
Bernea [2], poporul nostru nu a avut simţul monumentalului şi al grandiosului, ci a manifestat cu prisosinţă un simț
al distincţiei, al fineței şi eleganţei, care e oglindit desăvârşit în bisericuţele de lemn.
Demn de remarcat este faptul că, dacă în Apus acei constructori iscusiţi de catedrale gotice erau
şcoliţi mult timp până să ajungă meşteri, la noi meşterii bisericilor de lemn erau plugarii [3], ţărani care
deprinseseră din strămoşi meşteşugul. Unii nu ridicau decât o singură dată în viaţă astfel de construcţii, însă
meşteşugarii vădeau calităţi alese, printre care, îndeosebi, un admirabil simț al proporţiilor, cum vom vedea.
Această măiestrie s-a transims peste veacuri de la strămoşii noştri care au dezvoltat o civilizaţie a lemnului
inconfundabilă, ce atestă identitatea noastră în toate zonele. Lemnul era cel mai la îndemână material oferit din
belşug de codrii multiseculari care, se spunea, „cădeau peste sat”.
Citându-l din nou pe N. Iorga, aflăm că „peste tot la români, în toate săliştile, târgurile şi aşezămintele
monahale, primele lăcaşe de cult au fost ridicate mai mult sau mai puţin din lemn. Marile catedrale, biserici,
mănăstiri, vechile noastre vetre de spiritualitate şi cultură au mai toate o bisericuţa de lemn la începutul destinului
lor” [4].
În aceste bisericuţe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele şi în cele câteva, foarte
puţine, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”. Dacă lăcaşurile de cult din piatră şi cărămidă, care – ne
informează N. Iorga [5] – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Ţara Românească şi din secolul
al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni şi, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, şi erau legate mai
ales de mănăstiri, bisericuţele de lemn au fost ctitorii obşteşti, colective, fiind, mai ales, iniţiativa satelor de răzeşi.
O situaţie aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea
austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricţie care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că
aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naştere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai
frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezăşie a continuităţii românilor din Transilvania, care
au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menţinerea credinţei, a limbii şi identităţii lor.

Biserica veche a satului Putna.

Autor fotografie: raulpop.files.wordpress.com

Cea mai veche biserică de lemn medievală din România, dar şi din Europa, datată prin metodă
dendrocronologica, este biserica veche a Putnei (judeţul Suceava), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserica”
(biserica din imaginea de mai sus). Potrivit tradiţiei, a fost construită în 1346, la Volovăţ, de Dragoş-Vodă, care a
înfiinţat principatul Moldovei. După mai bine de un secol, a fost adusă la Putna de Ştefan cel Mare, pentru a fi ferită
din calea turcilor, dar şi pentru a servi că locaş de închinăciune pentru monahii de acolo în timpul zidirii mănăstirii
Putna. Alte biserici de lemn mai vechi de secolul al XVII-lea nu prea s-au păstrat, majoritatea celor rămase fiind din
secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea (din secolul al XIX-lea, numărul lor se reduce, fiind înlocuite de cele din zid).
Meşterii de lemn au preluat, în timp, elemente formale sau decorative de la marile ctitorii de zid, de exemplu, în
Moldova, pereţii inati şi absidele laterale, în Muntenia şi Moldova, pereţii tencuiţi de la multe biserici de lemn pentru
a-i imita pe cei de zid, în Ardeal, turnurile inspirate din modelele de zid gotice.

Biserica de lemn din Vălari, Hunedoara

 Alcătuire, planuri şi tehnici de construcţie
Tehnicile de construcţie a bisericilor de lemn nu diferă de cele folosite în ridicarea caselor ţărăneşti.
Dacă bârnele erau groase şi lungi, se aplica sistemul cununilor de bârne orizontale cioplite şi îmbinate în tehnica
numită „în căţei” sau cheotori. Bârnele masive erau crestate şi fasonate la capete, astfel încât să se încheie
perfect. În general, erau prinse la colţuri în unghi obtuz, de tip „coadă de rândunică”, sau în cârlige [6]. Exista însă
o diferenţă faţă de casele ţărăneşti, în sensul că, mai ales în Maramureş, meşterii de biserici păstrau departe de
uzul comun tainele legate de tehnica ridicării pereţilor drepţi în cheotori foarte netede (numite şi „bisericeşti”),
tehnica transferându-se abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la construcţiile profane [7].
Dacă bârnele erau de calitate mai slabă, se apela la sistemul paianței: se ridica un schelet de lemn
(tehnică arhaică „în furci de lemn”), care era umplut cu diferite materiale (împletituri de nuiele, şipci tencuite cu lut,
chirpici etc.). Se mai păstrează, mai ales în Dobrogea, puţine biserici construite în această tehnică. Se mai utiliza o
tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în cheotori, pe care o întâlnim la biserica de lemn din Vălari,
Hunedoara, unică în România (imaginea alăturată).
Bisericile de lemn din România au multe trăsături comune, printre care planimetria dreptunghiulară,
alungită între răsărit şi apus, boltirea navei şi acoperişul în patru ape [8]. Sunt alcătuite, în general, din patru părţi:
pronaosul, sau tinda („biserica femeilor”), deasupra căruia este construit un turn cu foişor unde se află clopotniţa (în
Transilvania, deasupra foişorului se înalta ca o săgeată un impresionant coif), naosul, sau nava („biserica
bărbaţilor”), altarul şi, adesea, un pridvor cu stâlpi sculptaţi (aşezat, de multe ori, pe latura de sud, ca în cazul casei
ţărăneşti), pridvorul fiind un element provenit din construcţia caselor ţărăneşti. Potrivit unor cercetători, naosul,
inima lăcaşului, era, la sate, singura încăpere care purta cu adevărat numele de biserica.
Modelul ideal de naos era cel în care lăţimea, lungimea şi înălţimea erau egale, amintind de cubul
biblic al Ierusalimului ceresc – cetatea sfânta la care „lungimea şi lărgimea şi înălţimea sunt deopotrivă”
(Apocalipsa, 21:16) –, pe care meşterii îl luau, simbolic, ca prototip. Celelate încăperi – altarul (că încăpere
separată), tinda, pridvorul, turnul – au fost adăugate în timp [9]. Bolta semicilindrică, numită în limbajul comun
„cerul bisericii”, decorată deseori cu motive ornamentale stelare, este prezentă mereu în bisericile de lemn,
subliniind asocierea cu lumea cerească şi sacralitatea spaţiului [10].

Ioan Godea descrie trei tipuri de biserici de lemn, clasificate din punct de vedere planimetric [11]: 1.
Biserici cu o singură încăpere de plan pătrat, cu o temelie de bolovani de rău; compartimentarea în trei încăperi
este sugerată de două tălpi orientate pe direcţia nord-sud (fig. 1). Este cel mai simplu tip de plan (similar caselor
ţărăneşti), care, cu secole în urmă, trebuie să fi fost larg răspândit. De altfel, conform mai multor cercetători,
deosebirile dintre primele lăcaşuri de cult şi casele ţăranilor trebuie să fi fost cu totul nesemnificative. 2. Biserici de
lemn cu navă dreptunghiulară şi absidă poligonală ale cărei laturi apropiate navei sunt fie în prelungirea pereţilor
ultimei încăperi, fie oblice faţă de restul planului dreptunghiular (fig. 2, 3); 3. Biserici de lemn cu navă
dreptunghiulară, având absidă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală cu pereţii, de nord şi de sud, retraşi spre
interior cu câţiva centimetri faţă de pereţii longitudinali ai naosului (absidă decroşată); la unele biserici (mai ales
cele din Ţara Crişurilor), doi pereţi ai absidei se încheie spre răsărit în unghi ascuţit (fig. 4, 5, 6).
Numărul mai mare de variante planimetrice se datorează numărului diferit de laturi ale absidei, care
pot ajunge până la 7, această înmulţire a laturilor reprezentând etape către trecerea spre altarul semicircular,
specific arhitecturii de zid [12]. Un alt tip de plan este acela în care pronaosul, naosul şi absida sunt dispuse în
retrageri succesive, punând în evidenţă, atât în interior, cât şi în exterior, cele trei încăperi [13].
Potrivit unor cercetători, formele poligonale ale planurilor bisericilor de lemn au apărut aproximativ în
secolele XIV-XV [14], dar sunt specifice genului de arhitectură în lemn de la noi, la fel cum sunt forma pătrată şi
dreptunghiulară [15]. I. Godea respinge ipoteza că aceste variante planimetrice (poligonale) ar fi de influenţă gotică
la bisericile din nord-vestul Transilvaniei.
O formă de plan arhaic se păstrează la cea mai veche biserică de lemn de la noi, biserica veche a
Putnei, pe care am menţionat-o mai sus, la care „se întrevede uşor, sub adăugirile secolului al XVIII-lea, planul
străvechi al unei nave dreptunghiulare cu partea de apus şi de răsărit poligonale şi acoperit cu boltă semicilindrică”
[16]. La început, ea a avut un plan bipartit, compus din altar şi naos, formă uşor de observat şi astăzi, ceea ce
constituie un argument incontestabil în privinţa vechimii lăcaşului. Arhitectul Alexandru Babos susţine că „alte
biserici de rit oriental fără pronaos nu se cunosc decât din săpături arheologice, toate evidenţiate în Moldova“.
Importanța acestei biserici este excepţională, fiind un monument unicat în arhitectura medievală din România [17].
Schimbările care au fost aduse în structura bisericii în secolul al XVIII-lea – adăugarea absidelor laterale, a
pronaosului şi a pridvorului – nu au afectat forma iniţială, care s-a păstrat intactă în partea veche a monumentului.
Specific bisericilor de lemn din Moldova este planul trilobat şi este foarte răspândit aici tipul cu două
abside, una spre răsărit, cealaltă spre apus [18] (în imaginea de mai jos: planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud.
Neamt). Absidele laterale sunt preluate din arhitectura de zid şi dau bisericii forma de cruce. Biserica sub formă de
cruce (exprimând soliditate, echilibru, armonie) este răspândită în Vechiul Regat, în timp ce biserica în chip de
corabie (exprimând elegantă şi simplitate), cu o turlă ascuţită, este specifică ţinuturilor aflate multă vreme sub
stăpânire apuseană [19].

Printre elementele care alcătuiesc lăcaşul, se remarcă şi pridvorul, deasupra căruia este aşezat,
deseori, în Moldova şi Muntenia, turnulețul cu balcon, în care se află clopotniţa; cerdacul, cu stâlpi frumos sculptaţi,
şi turnul conferă construcţiei un aspect de un pitoresc remarcabil (fig. 7: biserica de lemn din Răpciuni, jud. Neamț).
Un aspect aparte îl au pridvorul şi porticul deschis, sprijinite pe stâlpi cu cioplituri deosebite, de la bisericile de lemn
din Transilvania. Pridvorul, de multe ori cu etaj (fig. 9: pridvorul vechii biserici de lemn din Bârsana), este amplasat
fie pe faţada de apus (la bisericile de lemn din Maramureş) sau pe latura de sud, fie pe ambele lături (de sud şi
vest) sau pe cele două faţade laterale, cum apare la unele biserici din jud. Bihor, de exemplu, la biserica de lemn
din Brusturi [20].

Atunci când se prelungeşte în lungul laturilor de sud şi de nord, pridvorul capătă rolul unor stâlpi
aşezaţi de-a lungul pereţilor, care sprijină streaşina ieşită, în cazul acesta, mult în afară. Un astfel de pridvor
întâlnim la biserica de lemn de lângă Cheile Turzii (fig. 8) [21]. Acoperişul acestor pridvoare deschise lucrate cu
multă artă se continuă, adesea, de jur împrejulul bisericii, sub streaşina acoperişului navei, formând o poală
proeminentă, menită să apere de ploi ferestrele mici [22] (fig. 10). Vechile ferestre ale bisericilor de lemn erau nişte
goluri minuscule (dreptunghiulare sau cruciforme), pentru a nu permite pătrunderea frigului (sticla fiind rară şi
scumpă). Acolo unde nu există pridvorul lateral, acoperişul se sprijină, ca şi în Moldova, pe ultimele grinzi ale
pereţilor laterali, care, încrucișându-se la colţuri şi ieşite mult în exterior, formează consolele (deseori măiestrit
decorate şi sculptate) care susțin streaşina.
 Acoperişurile de şindrilă ale bisericilor de lemn din Transilvania sunt aparte prin înălţimea lor şi pantele
repezi. Ele au o valoare practică, în zonele cu precipitaţii abundente, dar reprezintă şi un aspect al frumosului, aşa
cum îl concepeau strămoşii noştri, conferind bisericii o silueta zveltă şi elegantă. Exista părerea că numai
acoperişurile înalte sunt frumoase, iar casa cu acoperişul scund se spunea că este „șașă” (urâtă), „nevederoasă”,
adică neplăcută la vedere [23]. Acoperişul cu dublă streaşină al multor biserici de lemn din această zonă subliniază
o mişcare pe verticală şi creează „un efect de gradaţie volumetrică” [24].

Fosta biserică din Roșiori, Satu Mare

Dar ceea ce trezeşte cel mai tare uimirea sunt turnurile-clopotniţă înalte şi zvelte, cu coifuri conice sau
piramidale, atingând uneori chiar 40 de metri (ca în cazul bisericii din Fildul de Sus), specifice bisericilor de lemn
din Transilvania. Ele sunt elementul de greutate care deosebesc monumentele transilvănene de cele din alte părţi
ale ţării. Acest coif ca o săgeata, exprimând tendinţa spre verticalitate, este însoţit, deseori, de patru turnuleţe mici,
aşezate la bază. În ridicarea grațioaselor turnuri, meșterii țărani au dovedit o extraordinară artă și maiestrie, gasind
soluții împotriva pericolului de răsturnare creat de curenții de aer și de tragerea clopotelor. Printre aceste soluții,
descrise de Ioan Godea [25], sunt de remarcat formele aerodinamice ale săgeților, rotunjirile de la colțurile
coifurilor, ferestrele sau „străvăzăturile” pe toate laturile de la baza turnului, galeriile deschise, modul de îmbinare a
bârnelor orizontale cu cele verticale astfel încât cepurile bârnelor verticale să se poată mișca puțin într-o parte sau
alta. De asemenea, cuiele care fixau scheletul turnului permiteau o ușoară elasticitate a acestuia.
Mai mulţi cercetători sunt de acord cu privire la influenţa pe care a avut-o arhitectura de zid gotică, din
Apus, asupra acestor turnuri prevăzute cu foişoare şi coifuri foarte înalte. Mai este o categorie de turnuri de
înrâurire barocă, cele care au coiful compus din acoperişuri suprapuse în formă de bulbi (ca la biserica din
imaginea de mai jos) [26], care dau însă un aspect mai greoi bisericilor.
 Biserică de lemn din Agriș, jud. Cluj
Marele specialist în artă Vasile Drăguţ menţionează două evenimente dramatice, cu urmări profunde
asupra poporului român din Transilvania, dar care au avut o înrâurire decisivă asupra modului cum au fost
concepute şi realizate, ulterior acestor momente, bisericile din această zonă [27]. Primul este invazia tătară
catastrofală din anul 1717, în părţile de nord ale Transilvaniei şi Maramureşului, în urma căreia multe biserici au
fost arse şi distruse. Ţăranii au înălţat alte biserici, pe care le-au dorit mai mândre decât cele dinainte, voind să-şi
exprime în acest mod năzuinţa de afirmare, avânt care va culmina cu răscoala din 1784, condusă de moţii martiri
Horea, Cloşca şi Crişan.

Biserica de lemn din Fildul de Sus, vazută dinspre Est.

Al doilea eveniment se leagă de măsurile luate de stăpânitorii străini prin care aceştia urmăreau
înlăturarea credinţei ortodoxe, impunându-le românilor ortodocşi (majoritari) „unirea” cu Roma, supunându-i la
persecuţii şi privându-i de drepturi. Alături de restricţiile legate de afirmarea credinţei, o altă măsură potrivnică a
fost modificarea, de către Imperiul Habsburgic, a statutului juridic al aşezărilor. Aceasta a însemnat suprimarea
autonomiei juridice – acel „drept al sabiei” (ius gladii) de care erau foarte mândre comunele medievale. Autonomia
juridică era simbolizată prin turnul înalt al bisericii sau al primăriei, decorat cu mici turnuleţe situate în cele patru
colţuri ale coifului. Aşadar, ele au reprezentat odinioară un simbol al libertăţii aşezărilor transilvănene, care va fi
preluat în arhitectura bisericilor de lemn construite în secolul al XVIII-lea. În perioada aceasta, s-au înfiinţat trei mari
centre de ţărani constructori: în Ţara Lăpuşului, în Maramureş şi pe văile Izei, Marei şi Cosăului. Aspectul mai
îndrăzneţ al bisericilor româneşti din acest secol este, prin urmare, o oglindire a rezistenţei şi afirmării românilor
ortodocşi de aici.
Reprezentativă în acest sens este biserica de lemn din Cizer, de o excepţională valoare istorică, fiind
considerată opera meşterului de biserici Vasile Nicula Ursu, cunoscut şi sub numele de Horea. Acest meşter va
juca un rol principal în răscoala ţărănească din 1784, intrând, ca martir, în istoria naţională. Reputatul etnolog Valer
Butură, care a fost şi directorul Muzeului de Etnografie din Cluj, a publicat în 1963 primul studiu dedicat acestei
biserici [28], care a rămas de referinţă până azi, şi a salvat biserica în 1968, mutând-o în muzeul în aer liber din
Cluj.
Potrivit inscripţiilor de pe portalurile bisericii, lăcaşul datează din 1773. De asemenea, inscripţia „lucrat
Ursu H(orea)”, incizată într-un loc de pe boltă, confirmă ceea ce susţine tradiţia. Biserica este un martor valoros a
unor însemnate evenimente istorice, dar şi al unor tradiţii de demult. Aici s-a adunat suflarea satului solidară cu
Horea, refuzând afişarea patentei imperiale pe uşa bisericii, aici s-au strâns ţăranii în 1848 să-l asculte pe Avram
Iancu, care îi chema la dezrobirea din lanţurile iobăgiei, şi tot aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea Marii Uniri.
Pe lângă acestea, biserica nu era doar loc de închinare, ci şi loc de judecată, unde erau sancţionaţi sătenii vinovaţi
de anumite fapte rele.

Biserica de lemn din Cizer

Biserica, loc de judecată

Trebuie menţionată şi această importantă funcţie pe care o aveau în vremurile de demult bisericile de
lemn. Făptaşii erau supuşi unei condamnări morale din partea colectivităţii săteşti (nu era vorba de o tortură fizică),
instrumentul folosit pentru pedeapsă fiind perindelele – cuvânt provenind din termenul german pranger, având
sensul de „stâlp al infamiei” - un fel de jug cu două scânduri orizontale prinse între doi stâlpi, prevăzut cu găuri prin
care erau petrecute mâinile şi capul condamnatului. Locul unde era instalat jugul era tinda sau târnațul bisericii. În
general, erau băgaţi în perindele hoţii şi „femeile stricate”, care erau supuşi astfel oprobiului public. Judecata avea
loc în zi de sărbătoare, când întregul sat era prezent la biserică. Este vorba, aşadar, de un sistem cutumiar de
judecată, aplicat de obștile săteşti până în secolul al XIX-lea, funcţia lui fiind aceea de a apăra ordinea morală în
comunităţile rurale şi mai ales familia ca nucleu de bază al existenţei sociale [29]. De asemenea, de bisericile de
lemn se leagă şi anumite practici şi obiceiuri, cum este „paştele morţilor”, o sărbătoare de pomenire a morţilor,
ţinută în prima duminică după Paşti, sau în ziua de „Blajini”.

„Opere ale năzuinţelor şi inventivităţii populare”

Vasile Drăguţ subliniază că referirea la arta gotică în legătură cu turnurile bisericilor de lemn din
Transilvania rămâne strict formală, aceste monumente fiind, în fond „opere ale năzuinţelor şi inventivităţii populare
şi tocmai prospeţimii acestei inventivităţi i se datorează expresia de neconfundat a «catedralelor» de lemn” ivite în
aceste părţi [30].
Uimirea noastră rămâne mereu vie în faţa ingeniozităţii tehnice de care a dat dovadă ţăranul român în
construcţia acestor „catedrale” ortodoxe. Demn de reţinut este că aceste turnuri, unele foarte înalte, au fost ridicate
fără niciun cui de fier, fiind folosite cuiele de tisă, cu toate acestea, au rezistat timp de veacuri fără a se prăbuşi
[31]. De asemenea, cum am vazut, ţăranii români au avut iscusința de a asigura stabilitatea acestor construcţii,
cunoscând perfect sistemele contravânturilor şi rezolvând cu mijloacele lor tradiţionale problemele de ordin tehnic
pe care le prezintă construcţiile înalte. La acestea se adaugă excepţionala armonie a proporţiilor, îmbinarea
meşteşugită a bârnelor, forţa cu care siluetele suple ale turnurilor transmit elanul şi aspiraţia interioară a fraţilor
noştri români de dincolo de Carpaţi, care au înfruntat secolele de împilare, rămânând români.
Subliniind importanța excepţională a bisericilor de lemn de la noi, marele Nicolae Iorga numea aceste
monumente „averea ţării”, „averea neamului românesc”, fiindcă „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi
a lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ încât rostul nostru în istoria civilizaţiei se fixează mai mult
de jumătate prin aceasta”. Din nefericire, multe dintre aceste biserici, monumente de patrimoniu nepreţuite, au
rezistat prin secole, ca mărturii ale existenţei spirituale, etnice şi istorice a poporului nostru, fiind ocrotite cu multă
grijă de strămoşii noştri – chiar în ciuda tuturor ostilităţilor împotriva românilor ortodocşi din zonele ocupate –,
pentru ca, ajungând până la noi, să fie „întâmpinate” de „răutatea vremurilor” de azi şi de lipsa de înţelegere a celor
ce sunt înstrăinaţi de propriul lor neam [32]. Din fiecare bârnă veche a acestor monumente pare a străbate până la
noi glasul strămoşilor care le-au ridicat, cu evlavie şi dăruire, ca pe nişte comori ale neamului, care prin cruce şi
biserică a rezistat. Un glas care răsună tainic în inima noastră ca un îndemn necontenit la neuitare:

„Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.
(...)
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra «vina» ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.”
(Radu Gyr, Avem o țară)

Irina Bazon, Tezaur Românesc | Bisericile de lemn, simbol al geniului popular românesc și al unității neamului
Note:
[1] Justinian Chira Maramureşanul (episcop al Maramureşului şi Sătmarului), Cuvintele părintelui: un ghid al
frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
[2] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 137.
[3] Ioan Godea, Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei), Editura Meridiane, București, 1996, p.
53.
[4] Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, cap. III, „Cele d’intaiu biserici
romanesti”, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii-de-Munte, 1908.
[5] Ibidem.
[6] Ioan Godea, op. cit., cap. „Tehnicile de construcție”, pp. 51-55.
[7] Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, Wooden Churches, Carpenters and Founders in
Maramureș until the turn of the 18th century, Unversitatea Lund, Suedia, 2004, p.
103 http://www.lub.lu.se/luft/diss/tec_797/tec_797.pdf.
[8] Paul Petrescu, Arhitectura țărănească de lemn din România,  Editura Meridiane, București, 1974, pp. 43-53.
[9] Alexandru Baboș, op. cit., pp. 124-132.
[10] Ene Braniște, Liturgica Generală, cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, București,
1993,
pp. 385-409.
[11] Ioan Godea, op. cit., cap. „Planurile bisericilor de lemn”, pp. 59-68.
[12] Paul Petrescu, op. cit., p. 48.
[13] Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri până în 1900 (prefață de Nicolae
Iorga),
Editura Catea Românească, București, 1937, p. 29.
[14] Virgil Vătășianu, Istoria artei europene, vol. 1, Bucuresti, 1968, p. 537, apud Ioan Godea, op. cit.
[15] I. Godea, op. cit., p. 64.
[16] Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, „Bisericile de lemn din Moldova”, Buletinul Monumentelor Istorice, 1972.
[17] http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/vechea-biserica-putnei-un-monument-condamnat-la-disparitie.
[18] Grigore Ionescu, op. cit., p 30.
[19] Ernest Bernea, op. cit, pp. 137-138.
[20] Grigore Ionescu, op. cit., p. 40.
[21] Ibidem, p. 41.
[22] Ibidem, p. 44.
[23] Ioan Godea, op. cit., p. 80.
[24] Vasile Drăguț, Arta goticului în România, Editura Meridiane, București, 1979, p. 362.
[25] Ioan Godea, op. cit., p. 85.
[26] Grigore Ionescu, op. cit., p. 44.
[27] Vasile Drăguț,  op. cit., pp. 356-367.
[28] Valeriu Butură, „Un monument al arhitecturii populare transilvănene, biserica de lemn din Cizer”,
în AMETC, 1959-61, pp. 323–337.
[29] Ioan Godea, op. cit., cap. „Biserica de lemn. Loc de judecată. Obiceiuri și tradiții legate de biserica de lemn”,
pp.
117-122.
[30] Vasile Drăguț, op. cit., p. 366.
[31] I. Godea, op. cit., p. 85.
[32] Linkuri către materiale despre starea de deteriorare a bisericilor de lemn:
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/vechea-biserica-putnei-un-monument-condamnat-la-disparitie;
Interviu. Bisericile de lemn ale Moldovei. „Nu văd ce viitor ar putea avea aceste biserici şi e
trist” http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/nu-vad-ce-viitor-ar-putea-avea-aceste-biserici-si-e-trist;
SOS – Bisericile de lemn ale
Hunedoarei http://www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&p=2606&more=1&c=1&tb=1&pb=1;
Tăcuta moarte a vechilor biserici ortodoxe de lemn din Mureş http://adevarul.ro/cultura/istorie/demolarea-romAniei-
tacuta-moarte-vechilor-biserici-ortodoxe-lemn-mures-1_50b9f0787c42d5a663ad0adb/index.html;
Bisericile de lemn, un patrimoniu aproape uitat http://ziarullumina.ro/reportaj/bisericile-de-lemn-un-patrimoniu-
aproape-uitat;
http://www.evz.ro/detalii/stiri/bisericile-din-lemn-dispar-pe-motiv-de-criza-902264.html;
Bisericile de lemn din Arad, pregătite să dispară FOTO http://www.turismistoric.ro/2012/08/biserici-lemn-arad-
patrimoniu/ ;
Bisericile de lemn, patrimoniu național în pericol http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/bisericile-din-lemn-
patrimoniu-national-in-pericol-134290.html.
Sursele și descrierea imaginilor:
Foto 1: Biserica de lemn din Fildul de Sus, jud. Sălaj. Sursa imaginii: Kurt Hielscher, Album de fotografie: România
anilor '30;
Foto 2: Viserica veche de lemn a Putnei; Sursa fotografiei: http://raoulpop.com/2009/08/21/a-trip-through-
bucovina/;
Foto 3: Biserica de lemn din Vălari, Hunedoara;
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Valari.latura_nordica%2B.jpg;
Foto 4: Planuri ale bisericilor de lemn; Sursa: Ioan Godea, op. cit., cap. „Planurile bisericilor de lemn”, pp. 59-68;
Foto 5: Planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud. Neamt; Sursa: Grigore Ionescu, op. cit., p. 34;
Foto 6 (fig. 7): Biserica de lemn din Răpciuni, jud. Neamț. Sursa imaginii: Grigore Ionescu, 1937, p. 32.
Foto 7: fig. 8: Biserica de lemn de lângă Cheile Turzii, sursa: Grigore Ionescu 1937, 41; fig. 9: Pridvorul vechii
biserici de lemn din Bârsana, sursa imaginii: http://alexis4tm.blogspot.ro/2011/09/biserica-de-lemn-de-la-
barsana.html, autor fotografie: Emil Tătar; fig. 10: Biserica din Bârsana, Maramureș, sursa: Grigore Ionescu 1937,
46;
Foto 8: Biserica de lemn disparută, din Roșiori, Satu Mare. Ilustrație la un studiu de Franz Schulcz, 1866, sursa
imaginii: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosiori.V%C3%B6r%C3%B6smart.Schulc1866.jpg;
Foto 9: Biserică de lemn din Agriș, jud. Cluj, sursa: Grigore Ionescu 1937, 45.
Foto 10: Biserica de lemn din Fildul de Sus, vazută dinspre răsărit, sursa: Grigore Ionescu 1937, 39.
Foto 11: Biserica de lemn din Cizer,
sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Cizer.bis_de_lemn_in_muzeu_Cluj.jpg.

Mihai CAMILAR
 
 

ORIGINI ŞI CONTINUITATE ÎN ARHITECTURA
POPULARĂ BUCOVINEANĂ
http://ianus.inoe.ro/Mihai%20Camilar%202.htm

Programele arhitecturii populare

 
Programele arhitecturii populare bucovinene pot fi grupate în câteva categorii de bază: locuinţe, anexe
gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice ţărăneşti. Dintre toate aceste categorii ale arhitecturii populare atenţia ne
este atrasă  în primul rând de locuinţa tradiţională, tip categorial ce are cea mai veche origine şi care de-a lungul
timpului a cunoscut o permanentă preocupare din partea omului. 
 
Locuinţa tradiţională – evoluţie planimetrică şi sisteme constructive
 
În entitatea culturală românească, Bucovina poate fi considerată ca una dintre vetrele de străveche
civilizaţie care a dezvoltat şi acumulat unele dintre cele mai vechi tipuri morfo-structurale, aparţinând arhitecturii
populare, multe dintre ele păstrându-se până în zilele noastre. Aici, într-o margine a spaţiului românesc, într-un
ţinut cu o puternică unitate etnoculturală şi lingvistică, păstrată în mod aparte chiar în condiţiile tendenţioase de
denaţionalizare (vizând în primul rând rutenizarea locală), întâlnim, alături de inegalabilele monumente de artă
medievală, şi exemplare de locuinţe de o valoare aparte. Realitatea geografică a zonei, puternic împădurită
odinioară, a dus la răspândirea copleşitoare în primul rând a construcţiilor din lemn. Pe baza rezultatelor
cercetărilor arheologice, a unor documente de epocă, a însemnărilor călătorilor străini, precum şi a realităţii din
teren putem creiona o imagine veridică asupra evoluţiei planimetrice şi volumetrice a locuinţei ţărăneşti tradiţionale,
în paralel cu evoluţia sistemelor constructive, a tehnicilor de construcţie şi a materialelor folosite.
Privind retrospectiv putem afirma că aici s-au manifestat elemente de o străveche tradiţie arhitectonică
locală, cu elemente preluate şi adaptate într-o continuitate perfectă. În cadrul arhitecturii ţărăneşti bucovinene sunt
vizibile cele doua sisteme constructive europene, cel al cununilor orizontale din bârne, Blockbau, şi cel al unui
schelet portant de lemn umplut cu diverse materiale, Fachwerk, primul fiind dominant aici. Din acest punct de
vedere, arhitectura ţărănească bucovineană, ca de altfel şi cea românească în totalitate, se înscrie în marea arie
culturală a arhitecturii nordice europene, Bucovina făcând parte din limita sudică a sistemului constructiv din bârne.
În ceea ce priveşte plastica arhitectonică, teritoriul bucovinean a conservat forme arhaice cum ar fi casa din lemn
cu acoperiş de draniţă sau din paie, în patru ape, apariţie unică în teritoriul european, dar nu şi în cel românesc,
continuând o tradiţie neolitică. Această formă de casă, specifică şi restului teritoriului românesc, s-a dezvoltat într-
un teritoriu distinct de cel al Europei Centrale, cu acoperişul în două ape şi cu frontonul decorat într-un stil baroc
ruralizat aşa cum se întâlneşte în Austria, Slovacia, Moravia, Boemia, sau Ungaria.
Remarcăm faptul că majoritate construcţiilor din teritoriul în studiu au fost făcute din lemn, material
prin excelenţă primordial acestor locuri, material investit  de-a lungul anilor, în dialogul permanent dintre om şi
pădure, cu multiple valenţe şi simboluri specifice. Poate datorită atâtor virtuţi atribuite lemnului, casa de lemn s-a
constituit din totdeauna ca un ax fundamental al vieţii omului, un adevărat centru al Universului, un „axis mundi” în
jurul căruia gravitau fel de fel de practici şi obiceiuri, aparţinând unui creştinism de factură populară. Toate
practicile de sorginte magică săvârşite în perimetrul casei aveau menirea de a întreţine un dialog permanent între
pământean şi divinitatea din cer sau spiritele din văzduh.
Numeroase descoperiri arheologice vin în sprijinul ipotezelor şi afirmaţiilor antropologice, de cele mai
multe ori ajungând la coroborări deosebite în definirea unui stil arhitectonic de factură românească, aureolat şi de o
spiritualitate aparte.
Arhitectura din lemn din această provincie românească este justificată în primul rând de bogăţia masei
lemnoase, de unde şi zicerea că „de nu eşti atent îţi creşte bradul în pălărie”. Aici materialul de construcţie a fost
cândva la îndemâna oricui, mai ales într-o societate tradiţională de tip autarhic, în timp ce în zonele joase de
câmpie apare un alt model constructiv, folosindu-se materiale mai puţin durabile în faţa intemperiilor (nuiele, lut,
stuf, paie sau chirpici din pământ).
Locuinţele din zonele joase de relief sunt nesemnificative din punct de vedere al vechimii dar
deosebite privind evoluţia planimetrică şi a volumetriei precum şi a arhitecturii de interior.
În epocile mai îndepărtate nu se poate contura un raport de interdependenţă funcţional -
organizatorică între locuinţă şi gospodărie; locuinţa străveche nu poate fi integrată unui concept planimetric
gospodăresc precis, tipologia locuinţei încadrându-se şi rezultând din interdependenţa altor factori formativi,
deosebiţi de cei din epocile mai apropiate. Ceva mai târziu, când nivelul ocupaţional (cultura plantelor, creşterea
animalelor, pădurăritul etc.) începe să se concretizeze tot mai clar, tipologia locuinţei decurge implicit din acest
ultim raport. La noi, abia către sfârşitul feudalismului se poate vorbi de o tipologie clară a locuinţei aceasta fiind
acum condiţionată în cea mai mare parte de formele ocupaţionale. Acest raport este unul de tip biunivoc, deoarece
nu de puţine ori latura productivă determină configuraţia de ansamblu a unui complex gospodăresc şi
interdependenţa organizatorică dintre locuinţă şi gospodărie.
În cercetarea locuinţei tradiţionale nu trebuie niciodată ignoraţi factorii formativi care au definitivat
tipologia locuinţei, cu referiri directe la planimetrie, volumetrie, structura constructivă şi chiar expresia de decor. Nu
trebuie să se ajungă la izolarea acestora de rapoartele de interdependenţă reciprocă, deoarece fiecare dintre
aceşti factori condiţionează şi chiar derivă din ceilalţi, realizându-se un tot unitar, rezultanta regăsindu-se în
specificul zonal al locuinţelor din anumite zone etnografice. Pe parcursul timpului se observă că evoluţia factorilor
formativi nu s-a manifestat izolat ci interdependent, ansamblul de interdependenţă generând modele noi de
locuinţe într-o strânsă corelare cu modelele anterioare, cu o evoluţie îndelungată, scoţând în evidenţă continuitatea
vechilor formule tipologice şi perpetuarea factorilor formativi până destul de târziu, în secolul al XX-lea.
Întotdeauna planimetria locuinţei a fost determinată de funcţionalitatea sa individuală  sau în raport cu
tipologia complexului gospodăresc, fiind chiar o expresie sau o materializare a acestuia.
În definirea unei tipologii a locuinţei, planimetria este criteriul de bază. În spiritul acestui aspect vom
analiza pe parcurs evoluţia planimetrică a locuinţei, în etapele sale distincte.
Locuinţa intenţionat amenajată ca adăpost strict necesar împotriva intemperiilor, ca spaţiu de derulare
a unor îndeletniciri casnice, ca loc de petrecere a unor momente specifice din viaţa omului, de trăire într-o
ambianţă plăcută între sacru şi profan în cadrul sărbătorilor de peste an, are un trecut multimilenar, originea ei fiind
undeva în neoliticul timpuriu dacă nu cumva  într-un trecut mult mai îndepărtat.
  Urmele arheologice aparţinând neoliticului, epocii
bronzului, epocii fierului, de pe teritoriul Bucovinei au
vagi referiri asupra tipurilor de locuinţe din acele
timpuri. Totuşi, putem afirma că încă din neolitic începe
să se contureze o oarecare planimetrie, volumetria
locuinţei fiind percepută fie pe baza unor machete de
case descoperite, dar mai ales pe baza descoperirilor
făcute de către specialişti. Astfel, avem informaţii
referitoare la locuinţele neolitice de suprafaţă, de plan
rectangular, cu acoperişul în două sau patru ape, cu
frontoane la faţadele scurte, accesul în interior făcându-
se pe latura scurtă. Machetele de locuinţe neolitice, de
mare asemănare pe arii extinse în spaţiul carpatin,
machete cu destinaţii probabil ritualice, codifică aspecte
care pot constitui o imagine cât mai apropiată asupra
locuinţelor civile din neolitic şi pot fi folosite ca o
premisă pentru formularea cel puţin a unor ipoteze.
Locuinţele aparţinând neoliticului dezvoltat, de unde
avem mai multe date, aveau o formă rectangulară cu o
suprafaţă de aproximativ 40-50 metri pătraţi, fiind
orientate în şiruri paralele pe direcţia NE-SV, având o
  densitate mai mare pe locurile mai ridicate în cadrul
aşezărilor. Pentru acestea avem şi unele detalii
constructive. Construcţiile aveau platforme de lut
amestecat cu pleavă, ars la roşu, cu o grosime de 15-
18 cm, platforma de lut fiind plasată peste o podină de
lodbe din buşteni despicaţi, cu un diametru de 25-30
cm. Pereţii erau construiţi din împletituri de nuiele care
erau lutuite şi încadrate de pari masivi, bătuţi la colţuri
şi intermediar.
  Studierea amănunţită a  locuinţelor din această
epocă poate duce la furnizarea unor date detaliate
privind începuturile conturării unei tipologii a locuinţei
de mai târziu.
Trecând peste o mare perioadă de timp, cea
aparţinând epocii bronzului şi a fierului, implicit peste
epoca clasică dacică, pentru care nu avem dovezi
edificatoare  privind locuinţele de aici, putem afirma, cu
o oarecare îndrăzneală, că la baza planimetriei locuinţei
medievale şi a celei de mai târziu, stă locuinţa
aparţinând perioadei prefeudale (sec. V-VII), perioadă
bine conturată în teritoriul bucovinean prin descoperirile
arheologice de la Şipot, Suceava, Botoşana, Udeşti,
precum şi cele de la Zahareşti. La aceste descoperiri se
pot adăuga şi cele din judeţul Botoşani şi chiar din
Moldova meridională sau sudică, descoperiri care oferă
date asemănătoare sau chiar identice.
Pentru modelele de locuinţe aparţinând mileniului I
d. Hr., se poate constata o perpetuare a tipurilor de
  locuinţe din epocile anterioare. Pentru această
perioadă, în special pentru secolele VI-VII sunt
specifice locuinţele de tip bordei şi cele de suprafaţă, cu o variantă a colibei. Locuinţa de suprafaţă cu pardoseala
uşor adâncită (25-35 cm) în raport cu nivelul de călcare era de tip monocelular şi de formă sensibil pătrată. Pereţii
acestei construcţii aveau scheletul din pari verticali, câte trei pe fiecare latură, înfipţi în sol şi cu lese de nuiele
împletite, peste care se aplica o lutuială. Se pare că alături de tehnica de construcţie a pereţilor din nuiele apare
acum şi tehnica cu dulapi fixaţi orizontal între montanţi verticali şi prevăzuţi cu nuturi.
Credem că  această tehnică constructivă s-a păstrat dintr-o epocă anterioară (cel puţin din cea
dacică), fiind vizibilă şi în etapele următoare, tehnică ce presupunea unele cunoştinţe aparte şi mai ales o
specializare necesară în operaţiile de ecarisare a materialului de construcţie precum şi de nutuire. Locuinţele de
suprafaţă  ce apar sub forma colibelor, cu pereţii din nuiele apar destul de sporadic, acest tip de locuinţă fiind
prevăzut şi cu o vatră liberă, simplă, înconjurată cu pietre.
Facem cuvenita precizare că prin colibă înţelegem (pentru aspectul de faţă) acele construcţii simple
care, prin structură şi destinaţie utilitară, aparţin mai degrabă unui tip sezonier, agrar sau pastoral, sau utilizat în
general în vremuri de restrişte, în perioada marilor migraţii, tip constructiv uşor de ridicat sau de refăcut după
revenirea localnicilor pe vechile vetre de locuire. Dar, desigur că în paralel cu aceste construcţii, au existat şi
locuinţe durabile, unele probabil şi cu pereţi din bârne masive.
Al doilea tip de locuinţă din perioada prefeudală  este aceea adâncită până la 1,40 m, locuinţa de tip
bordei. Locuinţele bordei din acest timp aveau dimensiunile cuprinse între 2,50 şi 2,70 m, podeaua fiind mult sub
nivelul de călcare iar în colţul nord-estic, la distanţa de 40 cm de una dintre laturi era prevăzută o vatră, delimitată
pe trei laturi de pietre de dimensiuni mari, a patra latură  rămânând deschisă. Se pare că acest tip de locuinţă era
destul de îngrijit lucrată, podeaua având o suprafaţă orizontală fără denivelări, chiar dacă nu era lutuită. În
locuinţele de tip bordei s-au găsit pe laturile pereţilor urme de pari care certifică construirea pereţilor din nuiele
lutuite şi mai puţin prezenţa lodbelor de lemn pentru căptuşirea acestora. Probabil că parii erau folosiţi şi pentru
susţinerea acoperişului conceput în două ape şi construit din stuf pe un suport de ramuri, aceasta rezultând  din
marea cantitate de cenuşă fină răspândită pe întreaga suprafaţă a podelei (acest lucru fiind vizibil în urma şpăcluirii
orizontale a podelei). În ceea ce priveşte intrarea în locuinţele de tip bordei, aceasta consta din trepte săpate în
afara perimetrului construcţiei fără a avea  vreo amenajare specială şi fără să fi fost placate cu piatră. Adaptarea
locuirii la condiţiile locale a dus la apariţia unor noi sisteme constructive, acum întâlnindu-se şi locuinţe
rectangulare cu pereţii din pământ compact, armaţi pe ambele părţi cu împletituri de nuiele, pereţii având o grosime
de 30-50 cm, cu deosebirea că aici lipitura nu avea numai rolul de izolator termic, ea aparţinând probabil chiar
esteticului decorativ.
Sistemul constructiv al cununilor din bârne orizontale, îmbinate „stâneste” la colţuri, începe treptat să-
şi lărgească prezenţa, mai ales în zonele colinare şi de munte. Această tehnică constructivă se generalizează în
epocile următoare iar folosirea lemnului ecarisat în construcţia locuinţelor din epoca prefeudală poate fi pusă şi pe
seama uneltelor de fier specifice meşteşugului dulgheritului, unelte deja mult perfecţionate, care într-o formă mai
simplă sunt prezente şi în epocile anterioare.
Este destul de dificil ca în acest cadru restrâns să abordăm întreaga problematică a locuinţei
tradiţionale O abordare a acestei construcţii, în evoluţia sa, trebuie plasată pe coordonatele timpului, tipurile
evolutive dezvoltându-se unul din altul în sensul de mai bine şi mai confortabil.
Descoperirile arheologice sunt un indiciu că bordeiul din secolele VI-VII este punctul de pornire care
ne introduce în şirul mai multor etape de dezvoltare ce corespund unor epoci istorice.
Ca tip funcţional planimetric, bordeiul are o evoluţie îndelungată. Ca tip constructiv, el nu trebuie
confundat neapărat cu o locuinţă îngropată. Bordeiul considerat fie ca o locuinţă îngropată sau, mai târziu, fiind
incluse sub această denumire şi locuinţele mici, de suprafaţă, presupune o construcţie cu o singură încăpere,
cunoscută în literatura de specialitate sub numele de monocelulară. Frecvenţa şi folosirea lesnicioasă a făcut ca
bordeiul să fie întâlnit pe întreaga durată a feudalismului, în epoca modernă şi chiar în cea contemporană. Şi astăzi
locuinţele de suprafaţă monocelulare, în special în zona de munte poartă denumirea de bordei ca să nu mai vorbim
de bordeiele de pe munte folosite la muncile de sezon, în special în perioada de recoltare a fânului.
În paralel cu bordeiul vechi, îngropat în sol, este atestat şi semibordeiul sau locuinţa parţial îngropată,
tip constructiv aparţinând din plin epocii prefeudale, prevăzut cu o instalaţie de încălzire destul de rudimentară, ce
constă dintr-o vatră liberă mărginită cu pietre de râu sau prevăzută mai apoi cu cuptoare circulare.
Locuinţa caracteristică aşezărilor de tipul seliştilor din secolele IX-XI aveau forma de semibordei
rectangular, prevăzut la colţul opus intrării cu un cuptor de încălzire, clădit fie pe pământ sau pe pietre lipite cu lut,
dar pe lângă locuinţele de tip semibordei s-au descoperit şi locuinţe de suprafaţă.
Construcţiile de suprafaţă s-au identificat mai greu din cauză că tălpile au fost aşezate direct pe
pământ sau pe un şir de pietre dispuse mai des sau mai rar. În lipsa pietrelor, tălpile erau aşezate direct pe pământ
sau protejate împotriva apelor numai prin garnini de pământ asemănător prispelor, dar mai înguste. Locuinţele
semiîngropate  au putut fi mai uşor identificate deoarece resturile materialelor din care au fost făcute au căzut în
perimetrul acestora sau în gropile parilor, rămânând în situ sau puţin deranjate sau arse. Orientarea locuinţelor şi a
locului intrărilor pe laturile sud-vestice erau preferate din cauza vânturilor de nord-est. Intrarea şi ieşirea din aceste
locuinţe era destul de dificilă iar activităţile casnice impuneau o circulaţie permanentă. De aceea ele, treptat, s-au
urcat către suprafaţă. De altfel spre suprafaţă au fost şi sunt şi bordeiele folosite ca adăposturi temporare până
destul de târziu, până în zilele noastre. Locuinţele semiîngropate au coexistat  multă vreme nu numai cu cele de
suprafaţă dar şi cu bordeiele propriu-zise.
Locuinţa monocelulară a fost din totdeauna o construcţie cu realizare simplă. Sistemul ei constructiv
este cel mai uşor de realizat chiar şi în epoci cu o tehnologie destul de empirică. Monocelulara a constituit în
întreaga epocă prefeudală, în perioada feudalismului timpuriu şi mai târziu, un spaţiu de maximă concentrare a
vieţii de familie, în care era adăpostit întreg mobilierul de interior şi membrii familiei. Aici, în acest spaţiu, în jurul
vetrei arhaice, se practica întreg ceremonialul obiceiurilor de peste an sau cele din ciclul vieţii omului. În acest
spaţiu vatra deţinea funcţia centrală a habitatului uman. În relaţie cu ea se organiza nu numai spaţiul locuibil dar şi
timpul ce măsura ceremonialurile de factură mitico-magice. În tradiţia românească, ca şi la alte popoare, la
ridicarea unei case se alegea mai întâi locul vetrei unde se înfigea un ţăruş, acesta având rol de „axis mundi”, în
jurul căruia se derula întreaga construcţie. Vatra arhaică era locul destinat producerii şi întreţinerii focului, ea fiind
concepută ca o incintă circulară sau rectangulară delimitată de câteva pietre de râu, pentru ca mai târziu să
întâlnim un cuptor de încălzire şi locul pentru prepararea hranei şi chiar un fel de „altar” pe care se ardeau ofrande
ritualice. Hornul casei, adică locul pe unde era evacuat fumul, reprezenta în societăţile tradiţionale un fel de
„fereastră”, având rolul de „poartă spre cer”, dar şi spaţiul pe unde pătrundeau duhurile malefice sau benefice ce
planau în jurul casei. Rolul sacru pe care l-a deţinut vatra casei în cadrul civilizaţiei româneşti este atestat şi de
numeroasele interdicţii impuse în incinta ei. Vatra ca element primordial al locuinţei a fost din totdeauna un altar
domestic, un punct de convergenţă a spaţiului intern cu cel aferent locuinţei. Vatra la români a fost un simbol sau
chiar un stâlp al statorniciei, de aici, prin extensie, ajungându-se la termenul de vatră strămoşească.
Revenind la locuinţa monocelulară, putem afirma cu deplină convingere că ea a avut cea mai
îndelungată existenţă (din neolitic până astăzi) şi că aceasta mai poate fi întâlnită şi în prezent, fie sub destinaţia
unei bucătării de vară sau ca un spaţiu transformat în depozit de obiecte şi instrumentar casnic nefolosit sau ca
spaţiu de creştere a animalelor mici. Puţine sunt cazurile când această construcţie mai este folosită şi astăzi la
parametrii tradiţionali. Monocelularele de astăzi se deosebesc de cele tradiţionale, nu atât prin materialele de
construcţie, tehnică constructivă, cât  mai ales prin destinaţia acestora. Sub diverse denumiri precum bordei, odaie,
hâj, cuhnie, ele mai sunt încă funcţionabile şi acum, fie în sezonul recoltatului fânului sau la prepararea hranei
pentru animale. În părţile Rădăuţiului, a Dornei şi în cele locuite de huţuli se mai întâlnesc bordeie monocelulare de
o frumuseţe constructivă aparte, cu pereţii din bârne rotunde, având pereţii laterali prelungiţi către faţadă, în partea
din faţă având un gang ce reprezintă un spaţiu de folosinţă în plus. Monocelularele impresionează încă prin
echilibrul proporţiilor, decorul simplu dar plin de eleganţă, redat de contrastul dintre brunul patinat al bârnelor
pereţilor şi albul chenarelor din jurul ferestrelor sau al uşilor. Obligatoriu este de semnalat existenţa unor
„adevărate sate” cu gospodării sezoniere în care locuinţele sunt de tipul bordeielor mononucleare, cele mai multe
datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea.
Într-o altă etapă de evoluţie a locuinţei ţărăneşti, etapa voievodală (care din punctul nostru de vedere
este şi un început de noi expresii spectaculare), apar noi tipuri funcţionale mai evoluate din punct de vedere
planimetric. Pentru această perioadă, în studierea evolutivă a locuinţei, pe lângă criteriul planimetric, trebuie avuţi
în vedere şi alţi factori care-şi fac simţită prezenţa în conturarea profilului locuinţei. Este vorba în primul rând de
nivelul ocupaţional de bază al populaţiei la care se adaugă factorii naturali, evenimentele politice şi juridice ale
vremii precum şi influenţa străină pe anumite trepte de civilizaţie, toate circumscrise contextului unor eroziuni fireşti
ale timpului.
Realitatea a dus la conturarea, într-un cadru evolutiv istoric, a câtorva tipuri de locuinţe ce se
diferenţiază la mari distanţe, fie prin dimensiuni şi configuraţie planimetrică sau prin volumetrie precum şi a altor
particularităţi de rezolvare zonală.
Într-o societate tradiţională de tip autarhic, cu un specific pastoral, omul a fost mult mai preocupat
decât în vremurile moderne de alegerea locului de casă, construirea şi ferirea adăpostului de forţele malefice care
ar fi perturbat cursul unei vieţi normale. În epoca voievodală, într-un ţinut ca într-o adevărată „poartă a furtunilor”,
când satele erau pârjolite de cotropitori, gândul permanent al oamenilor retraşi în locuri ferite sau reveniţi pe vetrele
părăsite era acela de a repara sau a ridica un nou adăpost în spiritul normat de tradiţia locală.
Cunoaşterea locuinţelor din epoca voievodală în evoluţia lor planimetrică sau volumetrică, studierea
lor fie pe baza descoperirilor arheologice sau a unor documente de cancelarie sau chiar studierea câtorva rămase
dintr-o epocă mai mult sau mai puţin îndepărtată dar care păstrează încă un iz medieval, duce  în cele din urmă la
ipoteze şi concluzii din cele mai interesante în legătură cu rostul şi atitudinea omului, conturându-se mai clar şi pe
această cale imaginea de civilizaţie a satului tradiţional.
Cristalizarea structurilor economico-sociale de tip feudal, proces cu debutul în etapa anterioară,
cunoaşte, începând din secolul al XIV-lea, forme evolutiv ascendente. Acum  începe conturarea tipurilor de aşezări
(sate, târguri, reşedinţe cneziale sau voievodale), generalizându-se structurile şi  tehnologiile constructive.
Totodată încep să se contureze şi principalele modele de locuinţe săteşti, determinate de condiţiile geo-climatice şi
resursele economice ale teritoriului.
În epoca feudală, ca o caracteristică generală, era răsfirarea locuinţelor adaptate reliefului,
împrăştierea acestora fiind până în secolul  al XVIII-lea de un asemenea grad, încât un martor al vremii relata că
„nici zece odăi nu erau la un loc dintr-un sat de câte o sută de case ci vârâţi în văi şi dealuri, fiecare unde i-a venit
locul după vremuri”.
În zona de podiş, starea aşezărilor bântuite de starea de incertitudine şi de împilare a stăpânilor nu
putea fi alta decât aceea a grupurilor dispersate în locuinţe sărace, adesea fără de împrejmuiri, fără plantaţii de
pomi, de cele mai multa ori satele de aici fiind alcătuite din bordeie săpate în pământ sau locuinţe fragile de
suprafaţă, având pereţii construiţi din nuiele lipite cu lut. Ţăranii se obişnuiseră să-şi facă locuinţe atât de simple
încât oricând să le poată părăsi fără nici o părere de rău. Situaţia de aici poate fi asemuită cu cea dintr-o altă zonă
românească unde se arată că în sate nu se văd „decât nişte odăi în pământ de le zice bordeie, unde intrând cineva
nu va vedea decât o gaură în pământ, încât poate încăpea omul cu nevasta şi copiii împrejurul vetrei şi un coş de
nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă şi după sobă o altă gaură prin care trebuie să scape fugind,
cum va simţi că a venit cineva la uşă – căci ştie că nu poate fi decât un trimis spre împlinirea de bani ”.
Bordeiul medieval oferea posibilităţi sporite de izolare termică şi eoliană precum şi o economisire de
combustibil în anotimpul rece. Această construcţie de formă dreptunghiulară păstrează principiul constructiv al
edificiilor cu elemente portante verticale (stâlpi de colţ şi cei din laturile construcţiei) adâncite în sol, dar acum se
generalizează procedee tehnologice noi  în prelucrarea lemnului, cu pereţii construiţi din dulapi de brad ecarisaţi,
dispuşi în cununi orizontale, în nuturi executate în stâlpi. În paralel sunt întâlnite şi locuinţe cu pereţi din nuiele, cu
lipitură de lut. Acoperişul acestor locuinţe era conceput în două ape (table) fiind sprijinit lateral pe cosoroabele
aşezate ca o cunună superioară a pereţilor iar grinda de coamă sprijinindu-se pe stâlpii centrali. Căpriorii
acoperişului se sprijineau cu un capăt pe coama casei iar cu celălalt pe cosoroabe, peste ei punându-se crengi
lungi peste care se băteau paie, coceni şi deasupra acestora se punea pământ bătătorit.
Tot în perioada voievodală, în zonele de deal, dar mai ales în cele de munte, zone puternic
împădurite, se regăseşte sistemul constructiv blockbau, atât la locuinţele monocelulare cât şi la cele de tip mai
evoluat, cu mai multe încăperi. Acest sistem de construcţie presupune eliminarea parilor portanţi de la colţuri şi de
pe laturile locuinţelor, o adevărată revoluţie în arhitectura populară românească. Acum se întâlnesc şi case cu
pereţii din cununi de bârne aşezate pe tălpi masive, fixate pe o temelie de piatră dar şi locuinţe cu pereţi groşi
umpluţi şi lutuiţi.
În etapa clasică de evoluţie a locuinţei ţărăneşti (sec XV) apar tipuri funcţionale noi, mai evoluate care
nu-şi au corespondenţa în epocile anterioare. Acum, la Suceava  şi în alte oraşe din Moldova, sunt semnalate cel
puţin patru tipuri de locuinţe civile (sec. XV): bordeiul, semibordeiul, locuinţa de suprafaţă şi locuinţa cu pivniţă, la
care se pot adăuga şi locuinţele orăşenilor, mult mai evoluate chiar şi pe verticală. Primele două modele de
locuinţe sunt caracteristice periferiei târgurilor şi implicit zonelor rurale, planul acestora fiind dreptunghiular, cu
dimensiunile de  3,50 x 2,50 m., adâncimea bordeielor variind între 1-1,50 m iar a semibordeielor între 0,50-0,60 m.
Nu putem specifica dacă planurile erau de tip monocelular dar după dimensiuni şi după cele relatate mai sus de
către contemporanii vremii este de presupus că se încadrau în această planimetrie.
 

  

Începând din epoca voievodală, locuinţa monocelulară, ca vechi prototip, devine nesatisfăcătoare,
necorespunzând noilor cerinţe de confort sau noii structuri economice, urmând în mod firesc tendinţa de evoluţie
spre mai confortabil. Din vechea locuinţă monocelulară se va dezvolta casa cu tindă rece şi o cameră de locuit.
Remarcăm că locuinţa din această parte a ţării precum şi cele de pe întreg cuprinsul carpatin au suferit o evoluţie
în funcţie de tindă, planimetria ei  desfăşurându-se  asimetric sau simetric, în funcţie de acest spaţiu (tinda) sau
chiar şi prin adăugarea chilerului (spaţiul din spatele casei). De acum se poate vorbi deja de un început de
separaţie funcţională interioară prin crearea unui spaţiu special destinat locuirii, a camerei cu instalaţia de încălzire.
În spaţiul noii locuinţe, tinda va prelua nişte funcţii precise: pe lângă că era un spaţiu de legătură a camerei
locuibile cu exteriorul şi spaţiu de izolare, ea devine şi locul de acces în podul casei precum şi un depozitar al unor
produse alimentare sau al unor ustensile casnico-gospodăreşti. În tindă se depozita de obicei făina pusă în saci
sau lădoaie din scândură, butoaiele cu murături, piese din harnaşamentul cailor, piua de pisat grâul, râşniţa, cofe,
buduroaie etc. Tinda  descoperită era folosită în vreme de ploaie şi ca spaţiu în care se îmbălteau cerealele
păioase, trifoiul pentru sămânţă sau fasolele, aici avându-şi ieşirea şi fumul  de la vatra deschisă din casă, fumul
fiind astfel dirijat în podul casei.
Intrarea directă în camera de locuit permitea pătrunderea frigului de afară în mod direct dar
diminuarea puterii de pătrundere a acestuia a fost rezolvată prin adăugarea tindei, acum existând o comunicare
interioară între camera de locuit şi tindă, casa cu tindă rece şi o cameră fiind intermediara celei cu două camere de
locuit de mai târziu. Intrarea în casă se făcea de pe prispă prin tindă, tinda având funcţia de spaţiu tranzitoriu,
lăsând camerei în care locuia familia funcţia de locuinţă cu vatră, ceea ce a însemnat un real progres şi în sensul
îmbunătăţirii condiţiilor igienice.
În spaţiul bucovinean, spre deosebire de alte zone româneşti, nu s-au semnalat instalaţii de  încălzire
în tindă, tinda rămânând în permanenţă un spaţiu rece. Totuşi, începând cu secolul al XVIII-lea apar şi unele
excepţii, doar într-o zonă limitată în care au penetrat şi s-au localizat huţulii veniţi din Galiţia şi Pocuţia.
În  locuinţele huţăneşti de tip tindă-cameră, în tinda de mari dimensiuni faţă de cea românească, se întâlnesc vetre
rudimentare, circulare cu cujbă, loc unde într-un colţ se prepara hrana pentru animale sau chiar hrana oamenilor.
Locuinţa cu tindă rece, ca una ce aparţine unei vechi planimetrii, o întâlnim destul de frecvent pe tot parcursul
secolelor XVIII – XIX, ea funcţionând în exemplare reduse şi în secolul al XX-lea şi chiar în zilele noastre, chiar
dacă a suferit transformări neesenţiale în lungul curs evolutiv.
Pentru Suceava secolului al XV-lea, cele mai importante menţiuni documentare referitoare la casele
civile apar în legătură cu privilegiile acordate de către domnitori unor negustori lioveni, dar ele sunt semnalate şi în
alte ocazii. Tot pentru secolul al XV-lea încep a fi menţionate şi casele de la sate, fără a se face precizări privind
planimetria sau configuraţia lor. Începând cu secolul al XVI-lea, ştirile privind locuinţele din Bucovina devin tot mai
numeroase, multe făcând obiectul unor însemnări ale călătorilor străini, dar cele mai multe ştiri se referă la zonele
de relief mai joase, unele ştiri dând chiar detalii despre aceste construcţii. Astfel Anton Verancsis (Verantio), în
lucrarea intitulată Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, apărută în jurul anului 1550 arată că
„satele arată ca nişte colibe de păstori împrăştiaţi peste tot locul… iar casele ţăranilor sunt puţin ridicate de la
pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie şi stuf”. Tot pentru această perioadă avem informaţii că
şi draniţa era folosită la acoperişul caselor şi că „casele sunt clădite din bârne şi în care locuitorii se apără de
asprimea iernii”, sau chiar detalii privind construirea caselor din bârne masive pe o temelie de piatră şi lipite cu lut.
Datorită factorilor economici locali, din tipul de locuinţă cu tindă şi cameră începe să se dezvolte
locuinţa cu tindă – cameră şi o cămară în spatele tindei.  Apare deci un element inedit – cămara – care începe să
preia funcţia de depozitar al celor agonisite de familie, fie produse alimentare sau uneltele şi ustensilele casnico-
gospodăreşti. Casa cu tindă şi cameră constituie planimetric tipul de locuinţă ce cuprinde trei încăperi, cămara
plasată în fundul tindei fiind despărţită de aceasta printr- un perete prevăzut cu o uşă de acces.
Casa cu tindă rece, cameră de locuit şi cămară, specifică se pare nordului Moldovei, este un caz rar
întâlnit în restul arhitecturii româneşti, putând fi considerată chiar o improvizare locală, având drept argument
condiţiile economice locale, când adăugarea la vechea monocelulară a unei încăperi de depozitare vine în sprijinul
păstrării produselor alimentare specifice în primul rând unei zone pastorale. Apariţia acestui tip de locuinţă ca o
improvizaţie locală rezultă şi din faptul că fiecare dintre cele două încăperi (camera de locuit şi cămara) au intrări
separate, fără comunicare între ele.
În perioada voievodală, cu toată libertatea cunoscută în lumea satelor, când meşteşugul lemnăritului
începe să se afirme din ce în ce  mai pregnant, dezvoltarea planimetrică a locuinţelor era mult lăsată în seama
menţinerii  formelor arhaice  moştenite din epocile anterioare, chiar a deselor refaceri şi mai puţin a înnoirilor.
Acum, tipul cel mai frecvent îl formau locuinţele joase de formă rectangulară cu talpa adâncită în sol, fără de
amenajări speciale. Îngroparea tălpilor în pământ era o măsură de asigurare a stabilităţii scheletului construcţiei,
consfinţind  şi faza trecerii de la locuinţa semiadâncită  la locuinţa de suprafaţă cu tălpile montate la nivelul de
călcare. Dovezi despre acest fel de locuinţe ne sunt furnizate de descoperirile arheologice de pe teritoriul în studiu
precum şi de cele de pe întreg cuprinsul românesc. În feudalismul timpuriu şi cel dezvoltat, când relaţia dintre vatră
şi moşia satelor era mult mai liberă decât în epoca modernă, când se înregistrează o pătrundere progresivă a
vetrei în detrimentul moşiei, oamenii ocupând noi teritorii de la est către vestul Bucovinei prin acţiuni de defrişare,
de cele mai multe ori casele erau ridicate cu lemnul de pe loc. Numai în perimetrul podişului Sucevei sunt
înregistrate peste 120 de acţiuni de defrişarea pentru secolele XIV – XV, multe dintre ele având scopul înfiinţării de
noi aşezări. Desigur că de la ocupare prin defrişare a locurilor de aşezări, până la durarea unor locuinţe mai
durabile, formele cele mai des abordate erau cele ale bordeielor sau ale colibelor.
 Bordeiele medievale care au existat în paralel cu locuinţele dezvoltate planimetric erau adâncite în
pământ sub nivelul de călcare. Aceste locuinţe în pământ aveau pereţii căptuşiţi cu lemn, fiind acoperite cu blăni
din lemn peste care se punea pământ şi paie. Dominant era aici sistemul blockbau, în foarte multe cazuri lemnul
din structura pereţilor fiind combinat cu ramuri subţiri sau tulpini de arbuşti şi cu mortar din pământ argilos. În zona
de câmpie pereţii erau formaţi din două elemente distincte: unul de susţinere, format din stâlpii masivi înfipţi în
pământ şi altul de umplutură cu pământ. Elementele de susţinere erau formate la locuinţele de suprafaţă de un
schelet din grinzi orizontale, aşezate pe pământ în chip de tălpi, altele formând cununile succesive. Tot în zonele
joase, elementul de umplutură era format dintr-o împletitură de nuiele ţesută pe pari aşezaţi între grinzi şi stâlpi,
peste aceasta fiind întins un strat gros de pământ lutos, amestecat cu pleavă, paie şi bălegar.
Multă vreme în epoca voievodală au existat în paralel locuinţe de tipul celor descrise mai sus bordeie,
semibordeie, locuinţe de suprafaţă monocelulare sau cu tindă ori camere de locuit. Locuinţa cu tindă rece, camera
şi cămara, specifică acestei etape este întâlnită destul de frecvent şi pe parcursul secolului al  XVIII – lea şi chiar
mai târziu.
Exploatarea lemnului şi confecţionarea draniţei pe loc a determinat ca în arhitectura populară să se
înregistreze un real progres. Acest aspect l-a determinat pe străinul Iohann Mayer să afirme în secolul al XVII – lea
că aici „ sunt numai case de lemn dar parte din ele sunt, în felul lor, încăpătoare şi destul de frumos făcute”. La
1633 Niccolo Barsi ne dă amănunte privitoare la tehnica de construcţie a locuinţelor, arătând că: „casele sunt
făcute din bârne prinse unele de altele. Deasupra lor se pune lut cu paie tăiate mic şi balegă de cal şi apă”. De un
real folos pentru cunoaşterea caselor din secolul al XVII – lea ne este şi jurnalul de călătorie al lui Paul de Alep,
secretarul patriarhului Macarie care trăind mulţi ani pe pământul românesc ne-a lăsat unele amănunte şi în acest
domeniu. El nota: „casele în această ţară sunt clădite din lemn, din bârne şi scânduri, acoperişul este în doua ape
şi înalt pentru ca zăpada să nu rămână pe el. În fiecare casă este un cuptor care are pe dinafară un fel de horn de
lut. În timpul iernii casele sunt mai calde decât băile”.
În evul mediu ţăranii liberi erau obligaţi să construiască casele stăpânilor locului, fiind obligaţi şi la
contribuţii în bani.
Credem că, începând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai mult în cel următor, în contextul unui
climat economico-social favorabil începe să-şi facă prezenta o locuinţă de planimetrie simetrică, având tinda la
mijloc şi doua camere cu intrări separate. Acest tip de locuinţă este atestat din plin pe tot parcursul secolului al
XIX–lea când sunt înregistrate şi unele adaptări constructive pentru animale, tinda rămânând la fel ca şi înainte
doar ca spaţiu de acces sau de depozitare.
Pereţii caselor de genul acesta erau din bârne rotunde, îmbinate la colţuri „stâneşte” şi era firesc ca la
aceste construcţii să dispară stâlpii de la colţuri precum şi cei intermediari. Ferestrele erau de mici dimensiuni şi
marcate în bârnele pereţilor, având puse în ele bârdâzanul transparent care, pe lângă că oferea oarecare
luminozitate în timpul zilei, mai şi izola interiorul de frigul de afară în timpul iernii. Acum şi camera de locuit va fi
preluată în proporţii sporite, volumele clasice tinzând spre o extindere planimetrică. La locuinţa cu doua camere (C
T C), una dintre acestea era destinată locuirii permanente a familiei iar cealaltă cameră devine un spaţiu de
prezentare, camera de curat, unde sunt păstrate obiectele de preţ ale gospodăriei (în primul rând zestrea), ea fiind
folosită numai în momente deosebite (botezuri, nunţi, hramuri sau alte sărbători). Această încăpere a căpătat
denumiri diverse în funcţie de zonă: „casa cea mare”, „casa din vale” sau „cea casă”.
Accesul în locuinţă se face tot prin tindă care rămâne predominant tot o încăpere de trecere, fiind
acum mai puţin folosită ca un spaţiu depozitar. La casele mai vechi, tinda nu era acoperită, cele din secolul al XIX–
lea având tavanul tindei din dulapi sau scânduri la fel cu cel din camere. Adâncimea tindei era egală cu cea a
camerelor, afară de cazul când în fundul acesteia se construia în mod improvizat o cameră. De multe ori aceste
case aveau acoperişul coborât destul de jos, el adăpostind în spatele casei polata sau chilerul, încăperi cunoscute
sub denumirea de târlă sau şandrama. Târla se extindea uneori de-a lungul casei, fiind despărţită în doua: o
cameră şi adăpostul oilor pe timpul iernii. Accesul în târlă se făcea fie prin tindă, printr-o uşă de acces dar şi direct
de afară, lateral pe la un capăt al casei. Acest tip de locuinţă o întâlnim destul de frecvent pe o mare arie de
întindere, în întreg spaţiul românesc dar şi în aşezările huţule dar de proporţii mai mari, la huţuli, casele fiind de
obicei cu doua intrări. Uşa din spatele casei, pentru intrarea directă în spaţiul economic al gospodăriei de tip
pastoral, cu curte dublă, este chiar şi o ieşire de refugiu în caz de nevoie.
Tot în această etapă de dezvoltare a locuinţei, dar pe spaţii mai restrânse, apare ca un vechi ecou al
casei cu tindă-cameră sau mai degrabă sub influenţă străină (germană), planul de casă numai cu doua camere
(bicelulară), fără tindă, camerele fiind de dimensiuni aproximativ egale, una îndeplinind atributele locuirii
permanente iar cealaltă devenind un spaţiu de prezentare. Acest plan de locuinţă aparţine unei tipologii destul de
ciudate sau, din nou, fiind mai degrabă un fel de improvizaţie, o modă trecătoare a planimetriei vremii. Genul
acesta de locuinţă a avut o scurtă durată de existenţă, fiind întâlnită într-un număr restrâns de sate, în special acolo
unde s-au localizat coloniştii germani.
 Începând din secolul al XVIII–lea, în construirea caselor începe să apară treptat dar câştigând cu
succes teren, sistemul constructiv al cununilor de bârne cioplite în patru feţe şi îmbinate la colţuri în cheutori
trapezoidale sau „coadă de rândunică”, aşa zisa cheotoare nemţească. Această inovaţie în construirea caselor
aducea un plus de prospeţime, de fineţe, bârnele cioplite asigurând o orizontalitate a pereţilor mult mai bună decât
în cazul când se foloseau bârne rotunde, permiţând şi o lutuire mai bună a acestora şi implicit o izolare termică
perfectă a interiorului.
O componentă a planimetriei casei tradiţionale este şi prispa, element caracteristic pentru întreg
spaţiul românesc.
Prispa ca element arhitectonic face parte comună cu casa. Cele arhaice, întâlnite din vremuri
străvechi, constau dintr-o umplutură de lut bătut cu maiul, piatră lipită cu pământ, ce urca până la înălţimea temeliei
(la casele mai evaluate de pe sol). Credem că prispa începe să apară odată cu podirea interiorului, la casele ce
aveau o temelie de piatră, fiind adăpostită de streaşina largă, mărginind locuinţa pe una sau mai multe laturi, iar în
unele cazuri de jur împrejur. Dacă la început prispa era umplută cu pământ şi lutuită, în secolul al XIX – lea ea
începe să fie înlocuită tot mai frecvent cu prispa din scânduri, sprijinite la capetele tălpilor de la case. Imediat, în
mod evolutiv, prispa devine închisă cu scânduri, căpătând denumirea de gang. Scândurile gangului erau simple
sau traforate, acum prispa (gangul) fiind înzestrată cu stâlpi ornamentali, decoraţi prin tehnica cioplirii – sculpturii,
la intrarea în gang fiind prevăzuţi doi stâlpi de mici dimensiuni ce încadrau portiţa de la intrare. Când prispa este
mai înaltă datorită înălţimii temeliei, datorate adaptării construcţiei la terenul în pantă, accesul în casă se face prin
trepte de lemn sau piatră fixate în dreptul intrării.
Prispa a avut o mare utilitate şi importanţă pe întreaga durată a sa. Mare parte din viaţa familiei se
desfăşura pe prispă. Vara aici se servea masa, se dormea şi se lucra în acest perimetru. Aici, în pragul casei se
făceau primirile, şi tot aici tăinuiau şi se sfătuiau oamenii. Tot în spaţiul prispei se derulau unele activităţi
gospodăreşti, aici toamna se desfăcea porumbul, şi tot în spaţiul prispei, în partea de sus a stâlpilor erau bătute
cuie în care se atârnau, după anotimp, şiruri de ardei iuţi, legăturile de ceapă, busuioc, mărar. Pe prispă se colinda
şi tot de aici se supraveghea uliţa satului, vecinele comunicând una cu alta de la capul prispei. Prispa desfăşurată
pe una sau mai multe laturi ale casei, prin neutralitatea sa, este un adevărat cerc sau chiar filtru care separa casa
de mediul înconjurător, ferind-o de forţele malefice. Prispa (gangul) cu stâlpii ornamentali conferă locuinţei un
aspect aparte, devenind o mândrie a casei, spaţiul ce intră imediat în vizorul critic al trecătorului de pe uliţă. De pe
culmea prispei oricine putea admira zestrea fetelor de măritat.
Impunătoare prin proporţiile construcţiei, a raporturilor constante dintre înălţimea pereţilor şi cea a
acoperişului, locuinţei tradiţionale i se va adăuga ulterior în planimetrie un element arhitectonic nou, foişorul –
element plasat în axul tindei.
Foişorul sau cerdacul apare la un moment dat, în paralel cu evoluţia planimetrică a casei, aspect ce
reflectă pe de o parte starea socială a sătenilor dar şi interesul pentru ceva nou.
Foişorul era conceput încă de la alegerea locului de casă, fiind inclus în planul acesteia, odată cu
trasarea temeliei, făcând parte integrantă din planimetria casei dar nu se ştie precis momentul când apare acest
element constructiv. Se pare că în nordul ţării, foişorul începe să apară într-o planimetrie mai evoluată, odată cu
dezvoltarea locuinţei bicamerale de genul cameră-tindă, fiind întâlnit aproape în toate zonele etnografice, dar mai
frecvent în părţile Dornei, Câmpulungului şi a Rădăuţiului. În zona Sucevei el apare mai mult la vechile case
armeneşti dar prezenţa sa aici nu trebuie pusă neapărat pe seama unei influenţe armene. În zona locuită de huţuli,
foişorul nu este întâlnit decât cu totul întâmplător, datorându-se aici unei implantări artificiale, construcţia foişorului
neavând nimic comun cu tradiţia locală huţănească.
Secolul al XIX–lea reprezintă şi perioada de înflorire maximă a arhitecturii populare, timp în care
volumele devenite clasice tind spre o extensie planimetrică, totodată făcându-şi apariţia şi noi expresii în decorul
caselor. Realitatea din teren ne oferă adevărate monumente ale acestui domeniu al civilizaţiei lemnului. Începând
de la jumătatea secolului al XIX–lea încep să se construiască case cu o planimetrie mai dezvoltată, având chiar şi
patru camere, cu gangul dispus în jurul construcţiei. Dacă vechii stâlpi ai casei aveau numai un rol strict funcţional,
ei fiind de secţiune rotundă sau cel mult ciopliţi în patru feţe, odată cu preluarea susţinerii acoperişului de către un
număr sporit de grinzi, stâlpii încep să capete şi valenţe decorative.
Tot din secolul al XIX–lea, când arhitectura populară ajunge la un alt nivel de dezvoltare avem şi unele
statistici privitoare la numărul meşterilor ce lucrau în acest domeniu. O statistică privind evoluţia numerică a
meşterilor între anii 1804-1862 arată că în acest ţinut erau înregistraţi 202 tâmplari pentru ca la începutul secolului
al XX–lea să fie înregistraţi 46 de dulgheri şi 496 de stoleri. Peste doua decenii se înregistrează o creştere
spectaculoasă a numărului celor ce lucrau în domeniul lemnăritului, recensământul din 1930 arătând că în mediul
rural erau 11.105 meşteri lemnari, din care o mare parte erau constructori de case. Dacă avem în vedere şi
numărul dulgherilor care lucrau fără autorizaţie, numărul meşterilor constructori era desigur mult mai mare.
 Specific pentru Bucovina a fost începând din cea de a doua jumătate a secolului al XVIII–lea
influenţarea transculturală germană, curent ce a dus la schimbări radicale în aspectul satelor de aici faţă de cele
din restul Moldovei. Aici, pe fondul local, fără a-l abandona, aste vizibilă o extindere planimetrică dar şi o
îmbunătăţire a organizării interiorului locuinţelor. Influenţa germană s-a manifestat în multiple aspecte, începând cu
dominarea tehnicii constructive din bârne cioplite în patru feţe şi îmbinarea la colţuri in cheutori trapezoidale
(nemţeşti), la răspândirea gospodăriilor cu şuri masive şi alte anexe polifuncţionale, la dezvoltarea pe verticală cu
camere mansardate şi apariţia caselor cu „pinion”.
Dar, în timp, începând cel puţin cu perioada interbelică şi mai mult în zilele noastre, expresia plastică a
arhitecturii ţărăneşti începe să servească tot mai mult unui prestigiu social şi mai puţin de ordin spiritual al
oamenilor. Acum începe o redimensionare a spaţiilor atât din punct de vedere planimetric cât şi volumetric (pe
verticală). Modelele de locuinţe tradiţionale generate de zonele etnografice ale Bucovinei încep să se diversifice, să
se disipeze într-un cadru al interferenţei etno-geografice ca o expresie a noului statut social şi cultural al membrilor
comunităţilor rurale. Remarcăm faptul că modelele arhitecturii populare au o disponibilitate mai redusă la schimbări
şi modernizări decât cele urbane care au un coeficient mai ridicat de adaptabilitate la influenţele externe.
Astăzi, specific orizontului arhitectural al satelor este dialogul între modelele tradiţionale şi cele
purtătoare ale influenţelor externe, dialog caracterizat fie prin depărtări sau reveniri la tradiţia locală dar nu
întotdeauna în modul cel mai reuşit. În prezent aici, ca şi pe tot spaţiul românesc, se manifesta în paralel cu o
reorientare destul de tardivă către valorile tradiţionale (care sunt superficial şi stângaci valorificate în noile modele),
o îmbrăţişare şi o abordare galopantă a unor curente post-moderniste, de circulaţie europeană, ce vehiculează
valori antropocentriste care nu au nimic în comun cu tradiţia noastră.
 
Decorul în arhitectura populară
 
Evoluţia meşteşugului de a construi a cunoscut un proces complex de evoluţie şi de particularizare
tipologică, favorizat fiind de o serie de factori naturali sau antropici care în timp şi-au pus amprenta în mod diferit.
Favorizaţi de marea bogăţie a fondului forestier, completaţi de gustul pentru frumos al oamenilor acestor locuri, la
care se mai adaugă ocupaţiile tradiţionale, de cerinţele imediate de creare a condiţiilor de adăpostire a animalelor,
a produselor acestora şi a roadelor câmpului, toţi aceşti factori au condus către o rezolvare a unei arhitecturi de
excepţie. Bucovina a dezvoltat în timp o arhitectură originală care s-a înscris în stilul românesc, având unele
asemănări cu zonele mai îndepărtate. Chiar dacă pe întreg arealul bucovinean se poate urmări această evoluţie a
sistemelor constructive şi chiar aceleaşi elemente de decor, aici s-au conturat, în cadrul unor zone etnografice,
stiluri zonale în specificul modului de ornamentare a construcţiilor. Se poate vorbi chiar şi de o interferenţă zonală,
astfel încât unele elemente decorative dominante în anumite părţi se întâlnesc, în proporţii reduse, şi în zonele
limitrofe sau chiar mai îndepărtate.
În arhitectura tradiţională locală, în condiţiile unei puternice tradiţii locale, când s-a cristalizat un stil
local, împrumuturile străine nu au lipsit, fiecare element a fost preluat şi adoptat potrivit unor necesităţii de ordin
socio-funcţional. Ne referim aici în special la tehnicile de construcţie şi decorative sau la diversificarea acareturilor
gospodăreşti.
Privit pe scară evolutivă, decorul arhitecturii bucovinene, care îşi are originea cel puţin în fondul feudal,
şi care s-a dezvoltat în paralel cu stilul moldovenesc al marilor ctitorii de la Voroneţ, Humor, Arbore, Dragomirna,
Probota, Reuseni, Solca, Slatina, Moldoviţa, Suceviţa etc, acesta cunoaşte o revoluţie lentă dar continuă,
cunoscând un maxim de înflorire în cea de a doua parte a secolului al XIX–lea. Acum (în secolul al XIX–lea ) este
momentul când unele elemente constructive (stâlpi de prispă, grinzi, foişoare) încep să preia şi funcţii ornamentale,
pe lângă vechile destinaţii strict funcţionale. Acest maxim în evoluţia ornamenticii arhitecturii populare a avut apoi o
evoluţie relativ liniară, dar presărată cu unele accente ascendente, aceasta până în prima parte a secolului al XX–
lea, când influenţele urbane au început să contamineze şi acest sector al artei populare.
Chiar în condiţiile în care volumele tradiţionale încep să îşi modifice formulele sub influenţa factorilor din
afara satului, când unele planuri ţărăneşti capătă trăsături ce aparţin funcţionalităţii urbane, totuşi realitatea din
teren ne mai oferă încă exemplare de mare valoare documentar - artistică.
Decorul arhitecturii populare din lemn este de o mare sobrietate, de sensibilă eleganţă dar niciodată nu
este lipsit de simţul proporţiilor.
Ne propunem deci să abordăm decorul caselor vechi, completat cu cel al acareturilor gospodăreşti şi al
bisericuţelor din lemn.
Construcţiile rurale din lemn sunt opera unor meşteri locali, specializaţi în lucrările de dulgherie. Aceştia,
pe lângă meşteşugul în sine, pe care îl stăpâneau cu multă dibăcie erau şi cunoscători ai unor practici tradiţionale,
privitoare la cunoaşterea calităţii esenţelor lemnoase: alegerea materialului lemnos în perioade optime de tăiere,
ciclul de viaţă al insectelor dăunătoare arborilor, toate acestea înglobate într-un tezaur de credinţe magico–mitice.
Când vorbim despre arhitectura în lemn, remarcăm că aceasta este domeniul care se integrează cel
mai bine în peisajul local, adaptându-se perfect la terenul în pantă, iar integrarea în contextul naţional se reflectă
fluent, sincron şi nedisonant.
Încercăm să facem o succintă sinteză asupra ornamenticii în cadrul arhitecturii, abordând atât
elementele de decor cât şi motivele decorative care le însoţesc. Multitudinea aspectelor oferite de acest domeniu
ne-a determinat să abordăm în mod special decorul întâlnit la casele ţărăneşti.
  Prispa a îmbrăcat în primul rând un rol funcţional,
dar treptat, odată cu implantarea şi a altor elemente
(stâlpii, gânjul), ea capătă rol decorativ, dând o notă
aparte faţadei casei şi aspectului general al edificiului
din care face parte. Odată cu apariţia foişorului,
acestea devin un element de prim ordin funcţional –
decorativ, el fiind conceput pentru apărarea intrării în
locuinţă de intemperii, ca loc de desfăşurare a unor
activităţi casnico – gospodăreşti. Foişoarele din zonele
etnografice Dorna, Câmpulung sau Rădăuţi sunt
concepute în mai multe stiluri, aici fiind prezent şi cel
mai arhaic tip de foişor cunoscut în România, foişorul
cu acoperişul într-o pantă, cu denumirea de „şopru”.
Foişorul face corp comun cu casa, ca o structură
unitară de construcţie. Atât la foişor cât şi la restul
prispei, întâlnim stâlpi frumos decoraţi. Stâlpi apar şi la
prispele cu gang, la pridvoarele celarelor sau la biserici,
toţi fiind trataţi cu motive decorative specifice genului.
Vechii stâlpi ai caselor aveau numai un rol strict
funcţional, ei fiind masivi, decorul lipsind cu
desăvârşire. În procesul de evoluţie de la funcţional la
decorativ deosebim exemplare realizate din lemn de
  esenţă tare sau moale, lucrate cu mult simţ artistic, cu
gustul frumosului, al echilibrului şi proporţiilor.
Întotdeauna stâlpul are trei părţi constitutive: baza care
de cele mai multe ori este tratată ca şi partea de sus,
iar decorul propriu - zis este dispus pe partea de mijloc
(fusul stâlpului).
În ornamentica stâlpilor de la casă întâlnim
succesiuni de poliedre suprapuse într-o înşiruire
firească, uneori cu alternanţe de brăţări de legătură unii
fiind lucraţi în sistem funii. La alte exemplare se
întâlneşte motivul „scara mâţei” ce este însoţit de
dăltuiri dispuse în forme romboidale. Pe suprafeţele
brăţărilor apar şi reprezentări puternic stilizate,
reprezentând astrul zilei, care este imaginat prin
realizări de excepţie – rozete şi morişti. Rozetele sunt
stilizări geometrizate ale soarelui având un număr
 
variabil de braţe (raze). Când braţele rozetei se
 
multiplică şi apare o orientare curbilinie, apare
„morişca” ca o altă variantă a geometrismului astrului
ceresc, de data aceasta în mişcare. Rozetele şi moriştile pot fi întâlnite şi pe capetele consolelor multiplicate de la
biserici, pe ancadramentele şi uşile acestora sau pe grinzile interioare de la casele ţărăneşti. De multe ori, semnele
solare evoluează spre o redare figurativă. Supravieţuirea acestor elemente cu valoare mitică trebuie pusă în
legătură cu persistenţa credinţelor care dădeau astrului ceresc însuşiri umane, dar cu rol apotropaic, de apărare a
casei sau bisericii de forţele malefice.
Morfologic, stâlpii caselor bucovinene, ornamentaţi unitar în succesiunea simetrică a volumelor, mereu
aceeaşi pe toată lungimea, sunt realizaţi prin tehnica cioplirii – crestării, procedee tehnice care permit o mai bună
execuţie a unor motive circulare şi o mai lesnicioasă redare a contrastului din cadrul jocurilor plin – gol. Fruntarul
caselor este un alt element constructiv - decorativ ce poate fi admirat la faţadele locuinţelor sau chiar la unele
biserici. Acesta este organic legat cu stâlpii, având un decor realizat prin tehnica cioplirii uneori şi cu muchii
aplatizate, dezvoltând motive curbilinii în registre largi. Aceste ornamente se concentrează fie deasupra uşilor şi
ferestrelor sau către locul unde se îmbină cu stâlpii. La fruntar apar şi stilizări geometrizate în care cele mai
cunoscute sunt rozetele şi moriştile.
Consola este un tip categorial mult răspândit în arhitectura bucovineană. Consola simplă, element de
referinţă în realizarea tipologiei domeniului, este alcătuită dintr-o unitate cu rol funcţional dar totodată şi decorativ.
Apărută ca rezultat al evoluţiei tehnicii de construcţie, ea se întâlneşte la colţurile caselor, având şi destinaţii
secundare. Uneori ea se îmbogăţeşte prin preluarea de funcţii şi înfăţişări de semne mitice, cel mai elocvent fiind
aici „capul de cal”, cioplit în terminalul ei. Multiconsola este o asociere orchestrată de console, unitară ca ansamblu
şi semnificativă ca element ornamental. Într-un pachet de console, una are rol funcţional, tratat simplu, iar celelalte,
prin terminalul lor, au rol pur decorativ. Când streaşina este largă, pentru protejarea prispei, se întâlneşte
multiconsola simplă, în retragere cu tăieturi combinatorii.
În general pereţii caselor se construiau din bârne, de cele mai multe ori rotunde (la casele acela mai
vechi), despicate în două, cu profil semirotund, tehnică specifică populaţiei huţule sau cioplite în patru muchii.
Bârnele se îmbinau la capete în cheutori rotunde (stâneşte), trapezoidale, „coadă de rândunică”,
drepte sau în sistem combinatoriu.
 La casele de lemn, cu pereţii din bârne, combinate în cheutori. Prelungire bârnelor este de lungimi
diferite şi a fost necesară din motive tehnice dar care sunt şi de mare efect artistic.
 La casele vechi nu trebuie omis nici aspectul plăcut dat de contrastul dintre culoarea lemnului patinat,
cu albul din chenarul lutuit şi văruit din jurul uşilor şi ferestrelor, care se asemenea este de un efect decorativ
deosebit şi odihnitor. Lutuirea şi văruirea succesivă de-a  lungul anilor a pereţilor de la case, le-au rotunjit şi umplut
unghiurile şi spaţiile goale, conferind o notă unitară de ansamblu întregului edificiu.
Această plastică arhitectonică rezultată din  ansamblul îmbinărilor bârnelor, prezenţa consolelor cu
terminalul cioplit în „cap de cal”, prezenţa stâlpilor pe faţada principală şi chiar pe părţile laterale precum şi altele,
toate dau construcţiilor o notă decorativă aparte.
 Pe lângă aceste elemente constructiv-decorative mai amintim şi unele motive strict decorative (funia,
torsada, pomul vieţii, dintele de lup), care transpuse în anumite zone ale construcţiilor (case, biserici) sporesc nota
de frumos şi de decor.
Funia, motiv ornamental, a fost adoptat în acelaşi context al semnificaţiilor simbolice, acela de apărare
a construcţiilor de forţele malefice. În ornamentica bucovineană, funia apare întotdeauna împletită în două, fiind
redată în mod simetric, cu acelaşi pas, grosime şi ritm. Ea apare mai mult la bisericile de lemn, singulară sau în
asociere cu alte motive decorative, ce fac parte din aceeaşi familie a simbolurilor cu rosturi apotropaice. Destul de
frecvent ea apare pe grinda-meşter din interiorul caselor.
Torsada, ce apare în special la biserici, este de fapt o multiplicare a funiei, ea putând fi şi simplă sau
multiplicată, în funcţie de modul cum se contopesc volumele.
Pomul vieţii este motivul ornamental care de cele mai multe ori apare singular, fără nici un alt motiv.
Nicăieri acest motiv nu cunoaşte doar un singur mod de reprezentare, aici îl întâlnim în diverse înfăţişări fie pe
lemn sau în stucatură: în forma unei flori trifurcate, în realizare simetrică, în forme integrale sau abreviate.
Motivul „dinte de lup” apare compus din înlănţuiri de triunghiuri echilaterale sau isoscele, cu volume
egale şi simetrice, motivul tinzând să-şi conserve poziţia şi funcţionalitatea pe care le-a investit simbolistica
originară, ancestrală. El apare sub formă de chenar dispus în benzi simetrice, fiind întâlnit în special la conturarea
unor desene ce se desfăşoară pe suprafeţe mari sau îl întâlnim în jurul ferestrelor ori al uşilor.
Succesiunea de flori sau „ciocârlani”, elemente decorative de pe coama acoperişurilor de la case, care
sunt încadrate de boldurile cioplite în etajări volumetrice, completează valoarea artistică a caselor.
Meşterii lemnari (dulgherii) au folosit calităţile plastice ale materialului şi cu ajutorul unor tehnici rapide,
de mare eficacitate, cum ar fi traforarea. Se remarcă în acest domeniu, „broderiile” de ornamente traforate
reprezentând figuri antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe sau alte simboluri ce sunt dispuse fie la faţada gangurilor, la
foişoare, la coama acoperişurilor, paziile de sub streaşine sau la faţadele şurilor masive ori la fântâni.
De o încântătoare frumuseţe sunt, în cadrul gospodăriilor, celarele din zonele locuite de huţuli,
construcţii care au un rol în depozitarea îmbrăcămintei de lucru precum şi a alimentelor din gospodărie. Se
remarcă la aceste construcţii pridvoarele din bârne masive, despicate în profil semirotund, având stâlpii lucraţi în
volume, minuţiozitatea realizărilor de îmbinare a grinzilor şi frontoanelor. În partea din faţa intrării ciopliturile se
derulează geometric sau zoomorf, motivul „cap de cal” fiind prezent şi la aceste construcţii, ce dau echilibru şi mare
efect plastic. Stâlpii pridvorului sunt lucraţi la fel de artistic ca şi cei ai caselor.
În ultimele decenii s-a răspândit destul de mult decorarea caselor prin tehnica stucaturii bicrome sau
policrome. Această decoraţie s-a transpus fie pe pereţii caselor vechi din bârne, peste care s-a aplicat un strat de
ciment sau numai la casele mai noi. Considerăm totuşi că face casă bună într-o construcţie, desfăşurarea firească
a elementelor decorative în lemn pe fondul unor frize în stucatură, într-o mare varietate de forme şi interpretări
geometrice sau florale. În acelaşi timp, respingem stucatura de gust „artistic” îndoielnic ce a apărut în multe sate
din zonă în aşa - zisul proces de modernizare galopantă a vremurilor de azi.
Astăzi, în majoritatea satelor, cu gospodari adevăraţi, cadrul tradiţional începe să se lărgească la noi
dimensiuni, producându-se şi o redimensionare pe verticală şi orizontală a vechilor proporţii care în noul context
capătă un plus de monumentalitate.
 
Arhitectura de interior
Posibilităţii de integrare a acesteia în arhitectura modernă
 
Arhitectura de interior constituie o mărturie primordială a apartenenţei la o etnicitate şi continuitate de
locuire pe un teritoriu istoriceşte determinat. Interiorul casnic bucovinean aduce o apreciabilă contribuţie la
îmbogăţirea tezaurului patrimonial românesc, confirmând alături de alte aspecte, valoarea cu totul remarcabilă a
civilizaţiei rurale tradiţionale.
Componentă majoră a culturii populare, arhitectura de interior se impune ca un depozitar de valori, de
înţelepciune şi frumuseţe, de echilibru şi îndelungat spirit conservator, rezultat al unui străvechi proces de
acumulări şi influenţe realizate şi filtrate cu mult simţ artistic.
Legată strâns de arhitectura impusă de tipologia planimetrică, organizarea interiorului a reflectat
realitatea fiecărei epoci, de unde rezultă încărcătura şi caracterul de document etno-cultural de primă importanţă.
De-a lungul anilor, locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici desfăşurându-se anumite îndeletniciri,
îndeosebi cu caracter casnic, aici s-a transmis experienţa de viaţă a generaţiilor mai vârstnice, s-au însuşit
conduita etică şi morala, normele de viaţă ale colectivităţii, aici este locul de odihnă, de petrecere a familiei în
cadrul sărbătorilor de peste an sau cu ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii.
Interiorul bucovinean se înscrie într-o mare unitate culturală ce se manifestă prin păstrarea unor
elemente străvechi de cultură materială, unitate conferită de planimetria şi destinaţia încăperilor, sistemele de
încălzire, dispoziţia mobilierului şi a ţesăturilor decorative, inovaţiile rezultând din anumite transformări de ordin
estetic, local sau de împrumuturi prin interferenţă. Pornind de la considerentele amintite, remarcăm perfecta
ambientare, chiar în cadrul unei concentrări de maximă eficienţă spaţială. Fiecare compartiment devine un centru
de greutate, având şi o destinaţie cu dispunere şi organizare precisă ce se înscrie în tipare sigure, dar şi unele
abateri reieşite din realitatea locală şi gusturile personale, totuşi deosebite ca efect artistic. Totuşi, după cum
arătam mai sus, interiorul bucovinean se înscrie perfect în normele generale de organizare e celui românesc, dând
dovadă de o mare unitate organizatorică.
Organizarea unui interior dintr-o locuinţă monocelulară presupune o încărcătură multifuncţională,
fiecare perete sau suprafaţă din plan preluând sarcini în plus faţă de interioarele mai evoluate.
Tinda uneori descoperită ca spaţiu de departajare a două încăperi (cea mai frecventă planimetrie
tradiţională) şi de legătură cu restul gospodăriei, precum şi de cale de acces în podul locuinţei, a fost şi un spaţiu
de depozitare. Aici, pe lângă pereţii din bârne libere la vedere, în care de cele mai multe ori sunt fixate cuie de
lemn sau alţi suporţi, se întâlnesc laiţe arhaice şi modeste din punct de vedere artistic, cu buduroaie sau saci din
piele în care se păstrau făina sau cerealele, recipiente pentru ţinut diverse produse lichide (cofe, bursoaice,
fedeleşe, butoaie), piese de harnaşament, cântare, alături fiind oloiniţa sau chiar râşniţa rudimentară.
 

    
 
Tinda reprezenta şi spaţiul (tinda descoperită) în care pe timp ploios se treiera cu îmblăciul.
De obicei, în stânga intrării în locuinţă, este plasată camera de locuit (căsuţa, odaia, casa de sus),
destinată încă de la început necesităţilor practice şi de confort, având şi unele valenţe estetice concretizate prin
unele elemente definitorii: instalaţia de încălzire, patul şi laiţele, precum şi alte piese de mobilier.
Acest tip de interior păstrează cel mai mult din cea mai veche organizare tradiţională. De numărul şi
destinaţia încăperilor depinde repartizarea obiectelor cu caracter funcţional sau decorativ. Apariţia încăperilor
specializate (odaie, camera, casa cea mare) duce la schimbări şi transformări fireşti.
În camera de locuit (căsuţa), un loc aparte îl ocupa instalaţia de încălzire, înţelegându-se prin aceasta
vatra liberă, cu hornul lucrat piramidal din nuiele împletite sau din cărămidă, ce se înalţă până la nivelul podului,
evacuarea fumului făcându-se direct în tindă. Hornul este sprijinit de doi stâlpi de lemn sau fier forjat. Ansamblul cu
plită, adosat într-o fază mai târzie, precum şi „terasa” superioară folosită pentru odihna bătrânilor şi a copiilor face o
notă aparte uneori, pe doua laturi ale cuptorului instalându-se şi laiţe de mici dimensiuni dispuse în unghi drept.
Instalaţiile de încălzire (cuptoarele masive), existente încă în unele sate, mai păstrează din frumuseţea celor
semnalate în secolele XVII – XVIII.
Soba cu plită este o formă tranzitorie de la vechiul cuptor la instalaţia modernă, la care se mai menţine
cuptorul de copt pâinea, un spaţiu de odihnă şi uneori un orificiu pentru captarea aburilor. Între cuptor şi peretele
lateral este dispus un pat din scânduri, denumit local şi prici, care este acoperit cu ţolul piuat şi pe care se află mai
multe perine şi plapome. Cele mai vechi interioare păstrează încă paturi arhaice, lucrate din scânduri masive de
brad, fixate pe ţăruşi de lemn, cu nimic deosebite de cele din epoca medievală.
Pe partea stângă a intrării, imediat lângă uşă se află un blidar mai simplu ca factură artistică, dar
înnobilat de patina timpului în care sunt etalate diverse obiecte de uz casnic (străchini, piperniţe, scafe, lăcriţe,
sărăriţe, butoiaşe). Alături de blidar, lingurarul şi policioara, lucrate şi decorate în diverse tehnici, completează
inventarul casei. Laiţele masive fixate pe trunchiuri, lada, masa, scaunele, băncuţa  pentru cofa cu apă aduc o notă
de confort în plus, întregind funcţia de bază a acestei încăperi.
Întotdeauna în casele cu doua încăperi este sensibilă păstrarea în una dintre ele a unui sistem mai
vechi de organizare, cealaltă tinzând către noutate, pentru ca în cele cu mai multe încăperi să nu mai poată
percepe un aranjament tradiţional.
Un loc aparte în cadrul arhitecturii de interior îl ocupa camera de curat, spaţiu cu destinaţie precisă,
pentru primirea oaspeţilor, de prezentare sau de derulare a unor evenimente din viaţa familiei, încăpere ce poartă
diverse denumiri.
Acest spaţiu de interior a cunoscut transformări lente. În primul rând, după preluarea noii funcţii,
cuptorul cu vatră dispare, devenind incompatibil ca destinaţie. Aspectul general al acestei camere de curat se
subscrie interiorului moldovenesc precum şi românesc, fiind de o mare sobrietate, aspect dat de tonurile potolite
ale ţesăturilor decorative, de tavanul patinat de vreme precum şi de fundalul de expunere şi acoperire al pereţilor.
Parte din interiorul bucovinean are identităţi în structura de organizare cu cel maramureşean sau
nemţean, fiind prezente aici punctele de greutate marcate de patul cu zestrea clituită până în tavan, laiţele masive,
masa, blidarul lucrat artistic, având totodată şi registre decorative desfăşurate pe verticală, cum ar fi cele ale
laiţelor, patului, lăzii de zestre, al păretarelor şi lăicerelor ce împodobesc pereţii, al năframelor, icoanelor, colţarului
şi blidarului, toate fiind suplinite de grinzile tavanului între care cordarul (grinda-meşter) ocupă un loc aparte. Sub
ferestre, de-a lungul a doi pereţi, sunt dispuse laiţele aşezate pe butuci din lemn şi îmbinate cu „căţei” în unghiuri
drepte, piese de mobilier a căror folosinţă se pierde în trecutul foarte îndepărtat. Pe lângă alte utilizări, laiţele aveau
şi rolul de desfătare, mai ales pentru cei vârstnici, cunoscut fiind faptul că la petreceri bătrânii jucau pe laiţe, de aici
şi originea jocului popular „ca pe laiţă” sau „Baba grasă”.
O notă particulară a specificului acestei camere o aduce patul ticsit cu ţesături şi perini  suprapuse pe
verticala spaţiului. Unele reguli de organizare a acestui interior par să fie foarte vechi, gândindu-ne la existenţa
scoarţei de grindă, nelipsită din casa cea mare şi a cărei excepţională valoare artistică presupune acumulări şi o
îndelungată evoluţie, fiind folosită şi astăzi ca suport pentru unele ţesături, dar mai ales pentru hainele de
sărbătoare.
În colţul format se pat şi o laiţă sau chiar pe laiţă întâlnim lada de zestre ce cunoaşte diverse denumiri:
lada, tron, sipet. Piesa de mobilier de prim ordin funcţional şi artistic, lada de zestre a constituit, cel puţin din epoca
feudală, prima obligaţie dotală a miresei, determinată fiind de mijloacele materiale ale familiei, în timp cunoscând
adaptări conform noilor cerinţe. Din punct de vedere ornamental, la lada dulgherească întâlnim viziuni artistice
diverse, privitoare la decor, unele în care domină reprezentări antropomorfe sau rozete compuse în tonuri de culori
sobre (de obicei bicrome), obţinute prin băiţuire şi cel al decorului strict geometric, obţinut prin combinaţii de linii,
semicercuri, reţele de romburi, triunghiuri. Alături de lăzile de factură artistică deosebită, întâlnim şi lăzile pictate, cu
decor floral, mai mult sau mai puţin stilizat, sau pe cele simple, vopsite monocrom şi care şi astăzi se oferă în dar
miresei.
O piesă nelipsită din casa cea mare este blidarul pentru păstrat străchinile (blidele) aşezat pe peretele
din dreapta uşii, piesă valoroasă atât prin modul de ornamentare, prin traforare, crestare, pirogravare, cât şi prin
compartimentarea pe verticală.
Lăicerele ce acoperă pereţii, ştergarele şi năframele de un puternic efect decorativ, dau acestei
încăperi un aer festiv şi ospitalier, aspect vizibil şi astăzi în unele sate.
Importanţa funcţională a arhitecturii interioare ţărăneşti, în special în domeniul funcţional estetic, a
făcut ca de-a lungul timpului să i se consacre termeni stabili şi bine definiţi.
 Modalitatea de organizare interioară a caselor ţărăneşti, descrisă în rândurile de mai sus, a fost din
totdeauna în concordanţă cu peisajul local, cu ocupaţiile de bază practicate în timp, marcate de originalitate şi
funcţie estetică care în corelaţie perfectă cu cea utilitară formează un tot unitar etnocultural.
*
În situaţia actuală din ţara noastră, când din ce în ce mai mult se pune accent pe dezvoltarea unui
turism de tip agrorural, sarcina arhitecţilor şi a celorlalţi specialişti constă în descoperirea posibilităţilor funcţionale
şi de expresivitate rezultate din tezaurul de frumos şi util din mediului sătesc, arhitectura de interior având valenţe
care depăşesc cadrul naţional.
Ca direcţie de dezvoltare a uni turism rural civilizat se impune arhitecţilor şi muzeografilor depistarea şi
cercetarea unor case vechi de o planimetrie tradiţională, în vederea amenajării acestora. Pentru aceasta se impune
în primul rând întocmirea unei fişe de arhitectură, cu date amănunţite despre fiecare obiect, totodată făcându-se o
înregistrare a tuturor obiectivelor din zona mai limitată sau mai lărgită, ţinându-se cont şi de oferta proprietarilor. De
multe ori apare problema reconstruiri caselor mai vechi şi afectate de o eroziune avansată totodată modificând
funcţiile unor încăperi sau schimbând înfăţişarea prispei (verandă, marchiză, terasă). Sub influenţa arhitecturii
orăşeneşti, încăperile active pot fi coborâte şi la nivelul inferior al caselor, nivelul terenului unde, alături de beci, pot
fi dispuse şi spaţii cu destinaţii funcţionale diferite: magazii, cămări, garaje, bucătarii şi chiar camere de locuit.
Prispele care la modelele vechi erau prezente, de asemenea, numai la nivelul superior (la casele cu mai multe
caturi) – nivelul camerelor de locuit, pot fi dispuse acum şi la nivelul inferior precedând spaţiile active adiacente
beciului, articulând astfel aceste spaţii cu ograda. Nivelul superior poate fi structurat similar modelelor vechi,
legătura dintre nivele fiind asigurată frecvent de o scară exterioară dispusă în prispă.
Se mai poate ca să se abordeze un tip planimetric prin care în volumul acoperişului, acolo unde este
posibil să se amplaseze camere de locuit. La acest tip de plan, nivelul inferior păstrează, alături de încăperile active
şi spaţiile destinate depozitării, modelele având marcate prispe la toate cele trei nivele – nivelul inferior, nivelul
superior şi mansarda.
 
 
Bibliografie
1.Balş Ştefan, Începuturile arhitecturii bisericeşti în Moldova, Bucureşti, 1925.
2.Bănăţeanu Tancred , Arta populară bucovineană, Suceava, 1975
3.Bratiloveanu GH.-Spanu M., Monumente de arhitectură în lemn din ţinutul Sucevei, Bucureşti, 1985
4.Bucovina în Vort und Bild, Czernowitz, 1903
5.Butura Valeriu, Etnografia poporului român, Cluj, 1978
6.Idem, Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Bucureşti, 1989
7.Camilar Mihai, Arhitectura populară bucovineană – Planimetrie, sisteme constructive şi elemente de decor,
în Datini, nr.5 (10 - 11), Bucureşti, 1994, p. 34- 35, Ornamentica arhitecturii populare bucovinene din Ţara de sus,
în: Datini, nr.11 (26), Bucureşti, 1998, p. 48 – 51, Arhitectura populară bucovineană   - Privire generală, în Ethos,
nr.2, 1991, Suceava, p. 25 – 26,
 Gospodăria ţărănească tradiţională din Bucovina, în Comori sucevene, Suceava, 1994,  p. 51 – 57, Arhitectura
populară bucovineană. Obiceiul casei, în Comori sucevene, 4-5, Suceava, 1995, p. 35 – 37, Gospodăria
tradiţională a huţulilor din Bucovina, în: Datina, nr.22, Constanţa, 2001, p. 6, Casa veche huţănească, în Datina,
nr.21, Constanţa, 2001, p. 2, Arhitectura populară din ţinutul Dornelor. Privire generală asupra casei de locuit,
în Suceava, Anuarul muzeului Bucovinei, nr. XVII – XVIII – XIX, 1990,  1992, p. 258-264,   Instalaţii tehnice
populare acţionate de apa, din zona etnografică Humor, în Făt – Frumos, Anuarul Muzeului Etnografic al Bucovinei,
an I, nr.1, Suceava, 1999, p. 71 – 85, Locuinţa tradiţională bucovineană. Evoluţia planimetrică şi sisteme
constructive în Făt – Frumos, an III , nr. 3, Suceava, 2001, p. 15 – 51, Casa veche din Bucovina, în Limba română,
nr. 1-3, Chişinău, 2001, p. 248 – 253, Sadova, coordonate etnografice, capitol din lucrarea Sadova, satul cu
oameni frumoşi, Câmpulung, 1999,  Zona etnografică Humor, (sub tipar).
8.Cojocaru Nicolae, Casa veche de lemn din Bucovina, Bucureşti, 1983.
9.Cireş Lucia – Adăscăliţei Vasile, Elemente decorative murale la locuinţele ţărăneşti din împrejurimile Sucevei,
Bucureşti, 1969
10.Dan Dimitrie, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1887.
11.Ionescu Grigorie, Istoria arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937, Arhitectura populară românească,  Bucureşti,
1957, Arhitectura pe teritoriul României, Bucureşti, 1982.
12.Irimie Cornel – Necula Marcela, Arta tradiţională a lemnului, Bucureşti, 1983.
13.Lucan Filon – Rusan Dimitrie, Fundul Moldovei o aşezare din Ocolul Câmpulung, Câmpulung, 2000.
14. Olteanu Ştefan – Şerban Constantin, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti,
1969.
14.Pamfile Tudor, Industria casnică la români, Bucureşti, 1910.
15.Panait Cristache – Elian I.,  Bisericile de lemn din Moldova, în Buletinul Monumentelor Istorice, 2, 1972.
16.Petrescu Paul, Casa cu foişor la români, în: S C I A , Bucureşti, 1, 1958.
17.Paul Petrescu – Stoica Georgeta, Arta populară românească, Bucureşti, 1981.
18. Paul Petrescu şi colab., Arhitectura populară în regiunea Suceava,  în Arhitectura, Bucureşti, 1956.
19. Rusan Dumitru – Zahariciuc Marcel, Zona etnografică Câmpulung, Câmpulung, 1996.
20. Spanu Mihai, Bratiloveanu Gheorghe, Zona etnografică Suceava, Bucureşti, 1987.
21. Stahl Paul H.- Paul Petrescu,  Gospodăria românească cu ocol întărit, în Studii şi cercetări de etnografie şi artă
populară, Bucureşti, 1965.
22. Stoica Georgeta, Arhitectura populară românească,  Bucureşti, 1989.
23. Theodorescu Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Bucureşti, 1987.
24. Vătăşianu Virgil, Istoria artei feudale în ţările române, Bucureşti, 1959, Contribuţie la studiul bisericilor de lemn
din ţările române, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Cluj, 1960.
25. Vlăduţiu Ion, Etnografia românească, Bucureşti, 1973.
26. Voinescu T., Monumente de artă ţărănească, Bucureşti, 1912.
27. Zdrerciuc Boris – Stoica Georgeta, Crestături în lemn în arta populară românească, Bucureşti, 1967.
28.Brunvald Harold Jan, Traditional House Decoration in Romania, în East   European Quartelz, vol. XIV, no. 3, p.
255 – 301.