Grigore Constantinescu

GRIGORE CONSTANTINESCU
BisericILE DE LEMN
D
DIIN
N
JUDETUL ARGES
-monumente de arhitecturÁ-
PITEŞTI – MCMXCV
BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 1
 



 
  
 
   

 

2 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Bisericile de lemn
din judeţul Argeş
-monumente de arhitectură-
B
isericile de lemn din judeţul Argeş constituie, sub
raport arhitectural, expresia incontestabilă a artei
crucerilor zonali care, preluând elemente tehnice
şi de plan caracteristice locuinţelor ţărăneşti tradiţionale, au
conferit construcţiilor ecleziastice atribute stilistice, asigurându-
li-se, astfel, o perfectă integrabilitate în mediul ambiental.
Amplificarea dimensiunilor locaşurilor de cult –
condiţionată de necesitatea stringentă a cuprinderii membrilor
comunităţilor săteşti în cursul oficierii serviciului religios, o
structurare planimetrică specifică, determinată de programul
imuabil al ritului greco-oriental, în: pronaos, naos şi altar au fost
complinite prin elemente constructive imprimând o notă de
maiestuozitate bisericilor de lemn, mai ales, prin înălţimea turlei
clopotniţelor ce domină, în general, verticalitatea aşezărilor, dar
şi prin adoptarea unor elemente de plan complementare,
specifice locuinţelor din mediul rural: pridvorul – care precede
accesul în interior, având, asemenea pridvoarelor caselor, rolul
de a asigura o legătură firească între construcţie şi natura
ambientală. De altfel, însuşi planul bisericilor de lemn, în
general, dreptunghiular, este inspirat din planul caselor
ţărăneşti, fiind adaptat necesităţilor ritualice, compartimentarea
în spaţii separate prin: iconostas – altarul de naos; perete cu
unul sau trei goluri – naosul de pronaos; perete plin cu uşă, de
regulă, în ax – pronaosul de exterior.

Amenajarea unor spaţii funcţionale caracteristice în altar

(proscomidiar şi diaconicon) a determinat decroşarea absidei
altarului.
Similitudinile de ordin tehnic-constructiv dintre bisericile
de lemn şi vechile case ţărăneşti conferă edificiilor religioase
caracteristici fundamentale specifice arhitecturii populare.
Analizate prin prisma materialelor de construcţie şi a
tehnicilor utilizate, monumentele religioase de acest tip prezintă,
în genere, un soclu de cărămidă subţire cu liant de var „negru”,
pe care s-au fixat „tălpi” masive de stejar a căror lungime
coincide cu cea a planurilor rectangulare ale bisericilor. Corpul
construcţiilor este realizat în sistemul Blockbau, prin
suprapunerea cununilor din bârne de secţiune dreptunghiulară,
la care se racordează „în cheie” sau în montanţi verticali, pereţii
transversali. Tehnicile utilizate în edificarea caselor ţărăneşti
sunt preluate şi adaptate particularităţilor impuse de plan, în
special, prin sistemul de îmbinare a bârnelor la absidele
poligonale.
Pentru asigurarea rezistenţei construcţiilor, s-a adoptat,
la abside, modul de îmbinare a bârnelor în „coadă de
rândunică”, iar pentru compactizarea pereţilor, materialul
lemnos a fost secţionat rectangular, permiţându-se, astfel, o
suprapunere perfectă a cununilor de bârne dispuse orizontal în
structura pereţilor longitudinali şi transversali.
Referindu-se la bisericile de lemn, Nicolae Iorga
menţiona că „Ele au avut două elemente hotărâtoare ale
arhitecturii noastre săteşti: prispa şi acoperişul. Prispa aceasta
dă impresie de soliditate clădirii; ea nu iese ca din pământ, ci
clădirea se sprijină pe o bază mai largă.”.
Element de plan complementar, pridvorul sau prispa
constituie un spaţiu tampon, protejând contra intemperiilor,
accesul în pronaos. Amplasat invariabil pe latura estică, în
continuarea pronaosului, pridvorul este, în general, deschis,
fiind susţinut pe stâlpi de lemn racordaţi, în partea superioară,
în „fruntariul” construcţiilor. În cazul bisericilor fără pridvor,

cununa acoperişului se extinde, pe latura vestică, spre exterior,

în raport cu planul pereţilor – modalitate constructivă care
permite prelungirea considerabilă a streaşinii, creând, prin
dimensiunile apreciabile ale acesteia, impresia unui fals pridvor.
În edificarea bisericilor de lemn, meşterii cruceri au
adoptat forma şarpantei în patru ape generalizată, de altfel, la
construcţiile populare tradiţionale din zonă. Absidarea
decroşată a altarului a modificat, însă, structura tipică a
acoperişului acestuia, fără ca impresia de acoperiş „ţărănesc”
să dispară.
Sub raport planimetric, bisericile de lemn din Argeş se
înscriu în categoria construcţiilor ecleziastice cu naosul
dreptunghiular, diferenţiindu-se prin forma pronaosului şi a
altarului.
Analiza planimetrică relevă preponderenţa tipului de
plan dreptunghiular simplu cu absidă poligonală decroşată
(Catane, Cârceşti, Cotmeniţa, Drăghiceşti, Drăguţeşti, Ioaniceşti,
Piscu Calului, Robaia, Valea Cucii, Voroveni).
Considerat, în contextul construcţiilor ecleziastice, un tip
arhaic, planul cu contur rectangular şi cu absidă decroşată de
aceeaşi formă se înregistrează la Biserica de lemn Teleşti, iar,
în planul Bisericii Zorile, absida poligonală formată din patru
laturi cu muchia pe axul construcţiei este decroşată din volumul
naosului dreptunghiular.
Diversitatea formelor planimetrice se evidenţiază prin
tipurile de plan dreptunghiular cu absidă nedecroşată (Găneşti,
Lipia, Podu Broşteni), de plan dreptunghiular compus (Cârstieni,
Cotmeana, Drăganu, Enculeşti) sau de plan treflat (Glâmbocata,
Poenărei). În structura planimetrică, absidarea altarului permite
ameliorarea unghiurilor dintre laturile de contur spre o formă
semicirculară – structură influenţată evident de arhitectura
bisericilor de zid.
Dispersate pe întreg teritoriul actual al judeţului Argeş,
bisericile de lemn înregistrau, în secolele anterioare, o frecvenţă
apreciabilă, condiţionată de existenţa, pe o arie geografică

extinsă, a pădurilor care asigurau materialul de construcţie

necesar edificării locaşurilor de cult.
Este semnificativă, pentru ilustrarea densităţii acestora
în spaţiul Argeşului, consemnarea din prefaţa «Catagrafiei
Eparhiei Argeş»: „Ca să-şi facă cineva o idee de proporţia
dintre bisericile în fiinţă la 1824 şi cele existente astăzi (1942,
n.n), arăt că din 70 lăcaşuri ce se aflau atunci în plaiul Aref şi
plăşile Argeş, Piteşti şi Vâlsan, mai dăinuiesc, în vremea
noastră, 30”.
Geneza acestor monumente ale arhitecturii lemnului îşi
are o motivaţie plauzibilă în aceeaşi sursă documentară:
„Înmulţirea deservenţilor cultului religios a impus creşterea
numărului de biserici. Populaţia rară şi puţin înstărită a satelor a
pornit cu însufleţire la înălţarea noilor lăcaşe, dar firavele lor
puteri materiale n-au izbutit să dea decât nişte modeste
bisericuţe de lemn, pe care uneori talentul artistic al meşterilor
locali le-a împodobit cu înflorate săpături de preţ.”.
  

n zona periurbană a municipiului Piteşti, se menţin
Î încă remarcabile monumente ecleziastice ale

arhitecturii lemnului, pe teritoriul comunei Bascov, în
apropierea ramificaţiei spre Râmnicu Vâlcea a şoselei naţionale
Piteşti – Curtea de Argeş, şi în satul Glâmbocu, situat la 2 km
nord-est de centrul localităţii de reşedinţă.
La est de municipiul Piteşti, în aria aşezării Enculeşti,
biserica de lemn a satului a înfruntat vicisitudinile vremurilor, iar,
la Goleşti, în vatra Muzeului în aer liber al pomiculturii şi
viticulturii din România, a fost strămutată biserica de lemn a
satului Drăguţeşti din platforma Cotmeana.
BASCOV
ENCULESTI
GLÂMBOCU
GOLESTI

BISERICA
«Sf. Gheorghe»
BASCOV
n apropierea ramificaţiei drumului naţional Piteşti-
Î Curtea de Argeş spre Râmnicu Vâlcea, la circa 300 m

de centrul civic al comunei Bascov, se înalţă
maiestuoasă biserica de lemn durată din temelie, precum se
menţionează în documentele vremii, „cu toată cheltuiala
negustorului piteştean Martin Buliga, pe moşia serdarului
Grigorie Drugănescu, către mijlocul veacului al XVIII-lea”.

Meşterii cruceri din zona Cotmeana, iscusiţi constructori

de biserici, au modelat, din trunchiurile bătrânilor stejari, bârnele
masive din care au ridicat trupul trainic al locaşului de cult,
aidoma unei case ţărăneşti tradiţionale, schimbându-i, însă,
înfăţişarea, prin absida poligonală decroşată a altarului – spre
est, şi prin pronaosul conceput în plan poligonal – spre vest.
În forma iniţială, biserica prezenta un plan
dreptunghiular, iar compartimentele ritualice erau separate prin
ziduri de cărămidă. Ulterior, în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, planul a fost extins, în zona vestică a construcţiei, prin
construirea unui pridvor de zid deschis, susţinut pe coloane,
surmontat de o turlă-clopotniţă octogonală de lemn.
Modificări considerabile s-au efectuat în anul 1875, prin
„înzidirea” arcadelor pridvorului şi tencuirea bârnelor aparente,
atât în interior, cât şi în exterior, în cursul „preînnoirii” bisericii
de către echipa zidarului Udrea, la stăruinţa preotului paroh
Constantin.
Compartimentarea interioară a bisericii s-a realizat prin
pilaştri laterali care susţin un arc dublou fixat între naos şi
pronaos, iar, între naos şi altar, prin tâmplă de zid.
Pe tâmplă, sub icoanele împărăteşti, se conservă
fragmentar fresca originară, alte etape de pictură fiind relevate
în pridvor şi în naos.
Dezafectată cultului în anul 1913,
după edificarea bisericii de zid din centrul
localităţii, monumentul s-a degradat,
intervenţiile efectuate, prin stăruinţa
preotului paroh Florea Popescu, sub
supravegherea Comisiei Monumentelor
Istorice, din august 1942 până în februarie
1943, de către pictorul Paul Molda au
relevat picturile din 1875 ale zugravilor
piteşteni Ilie Petrescu – tatăl pictorului
Costin Petrescu – şi Apostol Voiculescu,
amplul decor arhitectural al ancadramentelor ferestrelor de la

naos şi altar, care fuseseră acoperite cu tencuială, decor

realizat într-o tehnică specifică lemnului, dar derivată − după
cum observa ilustrul arhitect restaurator Horia Teodoru − „din
arhitectura de piatră, prin forma lintourilor, care par a aminti
acolada frântă a ancadramentelor litice”.
Paleta ornamentală utilizată în decorarea
ancadramentelor celor şase ferestre este surprinzător de vastă:
cercuri intersectate cu stilizări florale cruciforme, meandre
concepute într-o succesiune continuă, sugerând o torsadă,
glastre din care se ramifică, într-o dispunere simetrică, lalele
stilizate, motive astrale, romburi, vrejuri, arabescuri − dovezi
indubitabile ale nivelului elevat al artei sculpturale a meşterilor
cruceri argeşeni.
Pictura murală originară în frescă, realizată de un zugrav
anonim, se conservă fragmentar pe
tâmplă; în pridvor, se păstrează, parţial,
o pictură ulterioară, precum şi pictura
interioară din 1875, realizată de
zugravii Ilie Petrescu şi Apostol
Voiculescu.
În patrimoniul bisericii, se află,
printre piesele de real interes, uşile împărăteşti cu scena Bunei
Vestiri şi portretele lui David şi Solomon pictate de zugravul
Voicu, conform inscripţiei de pe canatul uşii: „Anul 1832
mart<ie> 20. / Aceste dooă sfin<te> uşi, / înpreună şi cu
sfî<n>tul / steag s-au făcut prin / osîrdiia şi cheltuiala /
pări<n>telui popa Co/standin Păiuşăs/cu, ca să le fie spre /
pomenirea sufletelor / lor, Voico zograf, / oraşu Piteşti”; două
sfeşnice împărăteşti din lemn de factură postbrâncovenească
cu îngeri şi flori pe fus şi acvile bicefale pe soclu, un policandru
de lemn, icoanele pictate pe lemn în secolul XIX: „Iisus Hristos”,
„Maica Domnului cu Pruncul”, „Sfântul Gheorghe”, „Sfântul
Nicolae” ş. a. care oferă imaginea elocventă a conservării
modalităţii de organizare interioară a monumentului ecleziastic.

Înnobilată prin splendide fresce şi icoane zugrăvite de

renumitul meşter Ilie Petrescu − tatăl pictorului Costin Petrescu
− sau de Voicu zugrav din Piteşti, la leat 1832, Biserica de lemn
«Sf. Gheorghe» din Bascov este, din păcate, tot mai puţin
căutată de către vremelnicii iscoditori ai nestematelor
arhitecturale durate în spaţiul de spiritualitate argeşean.
  

BISERICA
«Adormirea Maicii Domnului»
GLÂMBOCU - BASCOV
P
isania pictată în pronaos, pe peretele estic, în
dreapta arcadei de la accesul în naos reprezintă o
sursă informaţională certă vizând geneza
locaşului de cult durat în Glâmbocu, sat al cărui nume format
din vechiul slav globoku (adânc) redă o caracteristică a reliefului
acestei aşezări atestate documentar iniţial la 26 noiembrie 1520
[7029].

Textul pisaniei reprodus integral a fost pictat cu negru pe

un fond gălbui roşcat: „† Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiiului
şi cu săvîr/şiria Sf<întului> Duh, aminu. Ri<di>catu-s-au
această sf<întă> beserică din temelie prin osteniala robilor lui
Dmnez<e>u, Radu Drăgu/ţoiu, Criaţa, Radu dascălu şi s-au
înfrumseţat şi cu zugrăveală / după cum să vede, ca să le
fie spre pomenire veşnică, / în zilele priaînnălţatului d<o>mnul
nostru, Io / Costantin Alexandru Ipsi<l>ant voevod / şi în zilele
priasfinţitului şi
iu/bitorului de
Dmnezău,
episcopului /
nostru Iosif. / Şi
s-au şi
tîrnosi<t>
puindu-să /
hramul sfntei
Adormiri / a
Născătoarei de
Dmnezău, /
liat 1808 iunie
20. / Panteleimon zograf.”.
Pomelnicul pictat pe peretele nordic al proscomidiarului,
databil, după grafie, în perioada anilor 1820-1840 atestă
numele unor ctitori de refacere a picturii, întrucât sunt
menţionaţi, în finalul acestuia, zugravii Voicu şi Apostu: „Vii: /
Hrista diaconu; / Ilinca di<a>coniasa, / Stan preotu, / Ioana
priotiasa, / Petre, Iaana (sic !), Ioan / Ilinca, / Stanca, / Marin,
Mealcea, / Badea. // Mo<r>ţi: / Dumitru, Ioana, / Ioan, Radu
ereu, / Stanca er<e>iţa, / Alecsandru er<e>u, / Duminica, Marin,
/ Costandina, / Bălăşcan, Necu/lae, Voica, / Neacşa. // Voicu,
Mariia, / Neculae, Elisav<e>ta, / Apostu, zugravi.”.
Construcţia a fost modificată în anul 1869, adăugându-i-
se un pridvor cu arcade pe colonete prevăzut cu turlă
patrulateră de lemn, prin osârdia „ctitorilor de refacere”: Hristea

diaconul, Ilinca diaconeasa, Stan preotul, Ioana prioteasa, Ion,

Ilinca şi alţii. Biserica de lemn din Glâmbocu a fost dezafectată
oficierii cultului religios, în anul 1939, după edificarea, conform
planului arhitectului N. Bacria-Tutănescu, a Bisericii «Adormirea
Maicii Domnului» şi «Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil», din
iniţiativa preotului Florea Popescu, cu contribuţia financiară a
enoriaşilor din sat.
În perioada regimului comunist, biserica va fi
transformată de către ateii din Glâmbocu în grajd pentru
animale; prin curajul inimaginabil şi perseverenţa extraordinară
a unei călugăriţe, Gica din satul Mica, a fost reparată şi
redeschisă oficierii slujbelor religioase în 1966, deşi restaurarea
picturii efectuată de către un diletant a afectat considerabil
compoziţional unele scene iconografice, inclusiv tabloul
imaginând „Cumplita moarte”.
Biserica prezintă un plan
dreptunghiular, cu absidă pentagonală
decroşată, pronaos poligonal şi pridvor
adăugat. Spaţiul interior este acoperit cu o
boltă semicilindrică orientată est-vest.
Masivitatea bârnelor de stejar din
componenţa cununilor orizontale ale
construcţiei iniţiale este impresionantă;
decorul exterior constă dintr-un brâu în
torsadă („în frânghie”) sculptat în zona
mediană şi terminat printr-un arc în
acoladă la ancadramentul uşii
confecţionate dintr-un singur blat de stejar
ornamentat cu variate motive: astrale
(stea în cinci colţuri), cercuri şi
semicercuri în relief, „coarnele berbecului”.
Pictura murală originară în frescă,
opera lui „Panteleimon zograf”, relevând reale calităţi artistice,
s-a conservat pe tâmplă şi pe zidul despărţitor dintre pronaos şi
naos, zugravul fiind, probabil, autorul scenei „Plângerea lui

Iisus” pictată pe lemnul peretelui de nord al altarului şi a

imaginilor reprezentând pe „Arhanghelul Mihail” şi pe „Sfântul
Gheorghe”. Pridvorul a fost pictat, atât în interior cât şi în
exterior, în 1869, de către meşterii zugravi: Apostu din Piteşti şi
Nicolae din Mioveni, fresca acestora remarcându-se prin
pitorescul tratării scenelor
religioase: „Raiul” şi
„Judecata de apoi”, tablou al
unui infern supraaglomerat
de păcătoşi, scena de pe
faţada exterioară sudică a
pridvorului redând „Cumplita
moarte”, originală prin
compoziţia picturală şi prin
textul versificat care
însoţeşte imaginea: „O
cocoană-mpărăteasă, / mult eşti mândră şi frumoasă, / a trăit în
lume bine, / vino de joacă şi cu mine.”. În patrimoniul bisericii,
sfeşnicele împărăteşti cu discuri metalice prezentând, pe
fusurile lor, arhangheli şi heruvimi sculptaţi, iar pe socluri, grifoni;
stranele pentru cântăreţ, policandrele de bronz cu 12 braţe,
clopotul din 1834 cu inscripţia: „† St<an>, P<etre>, I<oan>,
M<arin>, I<…>, 1834” şi icoanele vechi reprezintă zestrea
artistică a Bisericii de lemn din Glâmbocu.
  

BISERICA
«Sf. Nicolae»
ENCULEŞTI–ŞTEFĂNEŞTI
C
onstruită în Gurgui/Vărgălău din cătunul Ploscaru,
de jupan Nica împreună cu sora sa, Marta
monahia, în timpul domniei lui Şerban
Cantacuzino [1678-1688], biserica a fost strămutată pe locul
actual şi „preînnoită” de obştea satului, în 1786. O reparaţie
radicală s-a făcut ȋn cursul anilor 1968-1970, ultima restaurare
de amploare fiind săvârşită în 1995, prin strădania preotului
Ioan Relu Zinculescu, construindu-se, printre altele, în spaţiul
nordic al decroşului absidei, nişa proscomidiei din cărămidă.
Ctitora aşezământului monahal, monahia Marta, închină,
la 5 septembrie 1687, Mănăstirii Trivale din Piteşti, „schitul său
din fundul Văii Mari, de la locul numit Gurgui”, danie confirmată
ulterior de voevodul Constantin Brâncoveanu, prin hrisovul din 8
mai 1697.
Planul originar al construcţiei ecleziastice edificate din
lemn a fost tipic bisericilor de acest gen din zonă:
dreptunghiular, cu absida estică decroşată poligonal în cinci
laturi, cu acces direct, deci, fără prispă, dar şi fără turlă-
clopotniţă.
Pe noul amplasament, necesitatea amplificării planului
impusă de creşterea numărului enoriaşilor, a determinat
supralărgirea naosului şi construirea unui pronaos retras din
planul construcţiei.
Biserica de lemn actuală se particularizează prin
supradimensionarea laterală a naosului în raport cu pronaosul
şi prin proscomidiarul extins din decroşul absidei.

La o dată neprecizată documentar, probabil, în 1876, a

fost construită turla-clopotniţă. Sistemul de acoperire înterioară
se realizează printr-o boltă semicilindrică susţinută, pe
intradosul acesteia, de arce ale căror capete sunt fixate pe
bârnele pereţilor longitudinali.
Modalitatea de îmbinare a bârnelor în „coadă de
rândunică” conferă soliditate structurii absidei, iar aderarea
suportului de pictură s-a asigurat prin aşchierea suprafeţei
bârnelor constituente ale pereţilor. Pictura murală din 1877
executată de Nicolae zugravu din Mioveni ajutat de un
Costandin zugrav se poate „descifra” compoziţional şi cromatic
prin icoana împărătească reprezentând pe „Sf. Constantin şi
Elena” care păstrează semnătura autorului, Nicolae zugravu, şi
anul realizării acesteia: 1877. Pictura murală a fost refăcută
integral în altar, în 1970.
Pridvorul deschis, cu acoperiş în două ape şi fronton
triunghiular, amplifică maiestuozitatea monumentului, iar
decorul ancadramentului accesului în naos reflectă preocupările
de ordin estetic ale meşterilor cruceri.
În dotarea locaşului de cult, se păstrează piese de cult
susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional,
icoane atribuite lui Pantelimon zugrav: „Maica Domnului cu
Pruncul”, „Deisis” – cu inscripţia: „Aceste doao icoane s-au
făcut de popa Ioan Bălan, leat 18<?>” – evident, comanditar –,
„Cuvioasa Paraschiva”, „Sf. Nicolae”, „Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavriil”. La Muzeul naţional de artă din Bucureşti, se
tezaurizează icoana „Învierea Domnului”, cu însemnarea: „7232
[1724] mai 8; Ioan mult greşitul zugrav” provenind de la Biserica
Enculeşti. Uşile împărăteşti pictate ale bisericii iniţiale au fost
executate din lemn de trandafir şi sunt expuse la Muzeul
judeţean Argeş din Piteşti. Tabloul biblic „Iisus Hristos
Pantocrator” pictat pe un panou de lemn şi suprapus pe centrul
bolţii navei este databil în secolul al XVIII-lea, ca şi jilţul
episcopal decorat cu rozete sculptate în lemn.

Crucea de piatră decorată cu rozete înscrise în cerc,

amplasată lângă biserică, datează din 7249 [1 septembrie 1740
– 31 august 1741] şi prezintă numele incizate ale unor
„poporeni” ai Bisericii de lemn din Enculeşti:
„Rădicatu-s-/au aceast(ă) s(fă)ntă / cruce întru / slava

mare/lui Dumne(ze)u IS HS / şi întru cinst/ea sfintei Usp/eaniei
B(ogorodi)ţe de ro/bii lui Dumnezeu. / Pomeni, G(ospo)di: Ion, /
Stanca, Dragot(ă), Iana, Mihalc(e)a. Pe extremitatea braţului
transversal sudic - Marica /, Vasilie, Ana, / Diiaconu. Pe latura sudică -
Pomeni, G(ospod)i: / Ion, Stanca, Dr/agotă, Mari/ia, Iana, Mihal/c(ea),
Anica, Stan/cea, Ion, Stana, / Ion, Tud(o)ra, Ma/riia, Marin, An/ca,
Iane, Socol, / Mihăilă, P(et)re, Ana, Anca./ Pe extremitatea braţului
transversal nordic - Stan, Ion, Dobra, / Mariia, Mariia,/ Nedelia, Neaga,
/ Radu, Bucur, / Preda. / Pe latura nordică- Leat 7249. / Stanca,
Stana, / Floarea, Anca, / Tudora, Stana, / Arsenie, Mariia, / Mariia, /
Necula, Neculc(e)a, / Iancu, Floaria, / Vişa, Angh(e)lea, / Mica, Ioana,
/ Ana, Mihăilă, / Mariia, Radu, / Radu, Mihăilă.”
  

BISERICA
«Sf. Nicolae»
DRĂGUŢEŞTI-COTMEANA
n vatra de veşnicie a satului românesc durat lângă
Î Conacul Goleştilor, prin strămutarea unor gospodării

alese cu grijă din podgoriile şi livezile renumite ale ţării,
pentru a se dovedi, astfel, înrădăcinarea noastră multimilenară
pe plaiurile de legendă ale pământului strămoşesc, se înalţă
maiestuoasă, străjuind, parcă, liniştea statornicită în jur,
Biserica de lemn Drăguţeşti.
Muzeul în aer liber al pomiculturii şi viticulturii din

România îşi conturează caracterul unitar de aşezare tipic
românească, prin această bijuterie în lemn – mărturie
incontestabilă a credinţei celor care au ctitorit-o, dar şi a harului
artistic al vestiţilor meşteri cruceri care i-au temeinicit, din
trăinicia stejarilor pădurii seculare de lângă tainica vale a
Cotmeniţei, destinul sfânt al locaşului de închinăciune din satul
Bârseşti-Bărbăteşti la „leat 1814” [7322], incizat pe bârnele
peretelui exterior frontal, dar şi pe clopotul bisericii, dăruit, la
strămutare, bisericii din satul Spiridoni.
Densitatea apreciabilă a unor biserici de lemn în
platforma Cotmeana în primul pătrar al secolului al XIX-lea îşi
are motivaţia în abundenţa unui material de construcţie calitativ
corespunzător, în existenţa unor numeroase cete de cruceri –
constructori de biserici – care gravitau, potrivit documentelor de
epocă, în jurul Morăreştilor, dar, mai ales, în frecvenţa unor mici
aşezări umane dispersate în această arie geografică din vestul
judeţului Argeş.
Forţa de atracţie pe care o exercita Mănăstirea
Cotmeana, precum şi impulsionarea unor acte ctitoriceşti prin
donarea de către mânăstire obştilor săteşti a locurilor destinate
edificării unui locaş de cult reprezintă, de asemenea, argumente
notabile pentru înregistrarea unui număr considerabil de biserici
de lemn – 22 – în zonă, potrivit Catagrafiei Eparhiei Argeş la
1824.
Dintre acestea, numai „pe moşiea Mănăstirii Cotmeana”,
au fost „făcute” bisericile din: Linteşti [„Adormirea Maicii
Domnului”], Săpunari [„Sfinţii Îngeri”], Piscul Calului [„Cuvioasa
Paraschiva”], Lăunele [„Intrarea în biserică a Maicii Domnului”]
şi Bârseşti-Bărbăteşti [„Sfântul Nicolae”] – „făcută de Costandin
Drăguţ” – aşezare denumită, ulterior, probabil, datorită poziţiei
sociale a acestui ctitor în localitate, Drăguţeşti.
Numele iniţial al aşezării – Bârseşti – relevă originea
ardelenească a primilor locuitori, zona de provenienţă a
acestora fiind, cu certitudine, Ţara Bârsei.

Ocupaţia de bază a acestora – oieritul – le-a călăuzit,

deseori, paşii, în cursul transhumanţei, spre poienile din sudul
Carpaţilor şi „împământenirea” lor pe valea mănoasă a
Cotmeniţei a fost un proces opţional, perioada stabilirii în zonă
neputând fi precizată documentar.
Prin aceeaşi inepuizabilă sursă folclorică, se atestă
originea moldovenească a ctitorului bisericii de lemn, Drăguţ, şi
a soţiei sale, Paraschiva, care şi-au întemeiat gospodărie pe
Dealul Floralului din Bârseşti împreună cu feciorii lor,
Constantin şi Drăguşin.
Spirit întreprinzător, Drăguţ devine logofăt al Mânăstirii
Cotmeana, administrând întinsele moşii mânăstireşti, pentru ca,
ulterior, să fie învestit, de Domnie, postelnic.
În postura de epistat al moşiei, Drăguţ este menţionat ca
al treilea ctitor al Bisericii de lemn «Cuvioasa Paraschiva» din
satul Bărbălani edificate spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Este de presupus că demnitatea de postelnic îl va fi
ambiţionat să construiască, în satul său, un locaş de cult care
să depăşească, prin dimensiunea planului, dar şi prin decoraţia
arhitecturală, biserica din Bărbălani.
Asociindu-şi, la această iniţiativă ctitoricească de o mare
nobleţe spirituală, pe fiii săi, Constantin şi Drăguşin, „şcoliţi” la
Mănăstirea Cotmeana, dar şi pe gospodarii mai înstăriţi din sat:
Badea, Nicolae şi Pătru – ale căror nume sunt incizate pe
peretele exterior vestic al bisericii, Drăguţ angajează o renumită
echipă de meşteri cruceri formată – potrivit inscripţiei din pridvor
– din: „Marin Mihai meşter, Tănase meşter, Dumitru meşter,
Barbu meşter, Şerban meşter, Constantin crucer şi Enache”,
care, „la leat 7322” desăvârşeau acest nestemat al arhitecturii
ecleziastice din lemn, Biserica din Bârseşti-Bărbăteşti,
cunoscută, după moartea ctitorului principal, drept, Biserica din
Drăguţeşti.
Textul ineditei pisanii dispersate pe peretele vestic al
construcţiei este completat cu numele slujitorilor bisericii: „Pătru
ereu şi Stoica dia(con)”.

Înconjurată, la început, de grija obştii satului Drăguţeşti,

biserica de lemn va fi pentru mult timp dată uitării, deşi, în anul
1879, se făceau mici reparaţii şi era învelită din nou cu şindrilă
de stejar.
Acţiunea de „tragere la linie” a satului, în contextul
tendinţei generale de grupare a aşezărilor pe căi de
comunicaţie accesibile a constituit factorul determinat al uzurii,
iniţial, „morale” a Bisericii de lemn Drăguţeşti.
Dezafectată cultului în anul 1931, după sfinţirea noului
locaş de rugăciune al satului construit din cărămida fostelor
chilii al Mănăstirii Cotmeana, Biserica de lemn Drăguţeşti se va
părăgini, fiind părăsită de credincioşi în vatra sa de întemeiere,
impunându-se, astfel, pentru a putea fi salvată de la o
distrugere iminentă, strămutarea ei în Muzeul pomiculturii şi
viticulturii din România – operaţiune complexă săvârşită în anul
1968, prin osârdia inimosului director al Muzeului Goleşti, prof.
Iulian Rizea, şi a distinsului preot protoiereu Constantin Dejan –
un reputat specialist în valorificarea monumentelor de
arhitectură populară, format la şcoala sociologică a lui Dimitrie
Gusti de la Muzeul Satului din Bucureşti.
Biserica se
înscrie, ca
plan, într-un
patrulater
alungit cu
absida
altarului
poligonală,
decroşată,
având un
pridvor deschis caracteristic arhitecturii populare zonale, pridvor
ai cărui stâlpi şi fruntarii poartă pecetea dragostei de frumos a
meşterilor cruceri: Marin, Mihai, Tănase, Dumitru, Barbu,

Şerban, Constantin, Stanciu şi Enache, ale căror nume sunt

dăltuite în pridvor.
Stâlpii pridvorului cu capitelurile şi baza acestora de
forma unei cupe florale, prezintă fusuri în torsadă, iar fruntariile
sunt ornate în motive alveolare. Decoraţia exterioară
perimetrală este dominată de un brâu median profilat în formă
de torsadă, care, în partea superioară a accesului, se continuă
pe ancadramentele masive, decorate cu motivul floral al lalelei,
succedat într-o splendidă înşiruire.
Elaborând „Proiectul de
sistematizare a sectorului etnografic în
aer liber al Muzeului Goleşti”, arhitectul
Paul Niedermaier fixa, ca element
esenţial al compoziţiei plastico-
arhitecturale, amplasarea unei biserici
împreună cu cimitirul ei, în zona de
bifurcare a circuitului principal,
considerând „mesajul” unui asemenea
obiectiv religios relevant pentru
sublinierea rolului credinţei strămoşeşti
în osmoza spirituală a locuitorilor
satului românesc tradiţional.
Prin amplasarea sa în muzeul
în aer liber, Biserica de lemn Drăguţeşti-Cotmeana sporeşte
tezaurul de frumuseţe al aşezământului de cultură de la Goleşti
izvorât din conştiinţa perenităţii poporului nostru.
  

În aria estică a judeţului Argeş, se păstrează

monumente ecleziastice ale arhitecturii lemnului, în localităţile:
Voroveni, comuna Davideşti, Cârstieni, comuna Călineşti,
Drăghiceşti, comuna Călineşti, Moşteni-Greci, comuna Boţeşti
şi Glâmbocata Deal, comuna Leordeni.
Boţeşti
Davideşti
Călineşti
Leordeni

BISERICA
VOROVENI-DAVIDEŞTI
A
mplasată pe un platou din satul Voroveni, lângă
Valea Isăroii, afluent al Argeşelului, biserica de
lemn ar fi fost edificată iniţial, în 1735, potrivit unei
inscripţii incizate conservate parţial pe cosoroaba frontală a
accesului, utilizată ulterior ca element structiv al peretelui nord-
estic al altarului locaşului de cult actual: „<…> şi a Fiului <…> şi
s-au început hram Ouspenie Bogorodiţe <…> pomeni Gospodi,
pis leat 7243 [1735] martie dni 27, eu Isa<c>…”. Hramul vechii
biserici menţionat în slavonă – Uspenia Bogorodiţe – va fi
menţinut şi pentru noua biserică de lemn, în structura căreia vor
fi asamblate şi bârne de stejar recuperate din construcţia

anterioară cu plan dreptunghiular şi absidă a altarului poligonală

terminată în trei laturi înguste spre est.
Datarea edificiului actual: „1846” se află în aceeaşi zonă
de nord-est a altarului, în spaţiul care separă, printr-un arbust
decorativ, imaginile reprezentând proorocii Zaharia şi Iezechil.
De plan dreptunghiular, cu absidă poligonală
nedecroşată, biserica are, pe latura vestică, un pridvor deschis
susţinut pe coloane de cărămidă, care a fost adăugat în 1937.
Biserica de lemn a fost reparată în: 1966 (refacerea
acoperişului), 1972 (consolidarea fundaţiei).
Pictura în frescă, realizată în anul 1846, de un
târgoviştean aparţinând neamului de zugravi ai Luculeştilor
prezenţi în realizarea
picturilor murale ale unor
biserici muscelene, se
caracterizează printr-un
grafism accentuat, dar şi
prin utilizarea unor tente
cromatice dominate de
ocru, cobalt, verde crud,
decorul vegetal exotic
completând spaţiile
libere dintre personajele biblice reprezentate în scenele
religioase. Programul iconografic al picturii murale exterioare
include pe laturile de nord şi sud galeria apostolilor şi
proorocilor reprezentaţi integral cu cărţi sau filactere în mâini
sau binecuvântând. Scenele biblice imaginând pe „Sf. Dimitrie”
călare pe un cal, pedepsind bogatul nemilostiv, ori pe „Sf.
Gheorghe” în aceeaşi postură ecvestră, ucigând balaurul,
separate de imaginea cetăţii împărăteşti, unde scenele
menţionate sunt supervizate de oameni ai cetăţii, spre neuitare
veşnică, conferă picturii de pe latura sudică a bisericii un
narativism accentuat. „Buna Vestire”, proorocii „Ghedeon ” şi
„Iacob” cu filactera inscripţionată: „Scară la cer te-am văzut pe
tine, Fecioară” accentuează spiritul evocator biblic.

Pictura murală înterioară cuprinde un registru

iconografic tipic ilustrat prin imagini de sfinţi, prooroci,
evnaghelişti, apostoli, dominaţi de reprezentarea lui „Iisus
Hristos Pantocrator”, iar, în altar, de „Maica Domnului Platitera”;
dintre icoanele împărăteşti ale tâmplei, rezistând „timpului
necruţător” icoana „Maica Domnului cu Pruncul” zugrăvită în
secolul al XVIII-lea.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Triod
[1769], Antologhion [1786], Octoih [1811], Liturghier [1817],
Evanghelie [1895] şi icoane pictate pe lemn în sec. XIX:
„Sfântul Nicolae”, „Buna Vestire”, „Sfântul Ion Botezătorul”,
„Iisus Hristos”, „Maica Domnului”, „Sfântul GHeorghe”,
„Cuvioasa Paraschiva”, sfeşnice de lemn ş. a.
  

BISERICA
«Sf. Apostol Toma»
CÂRSTIENI - CĂLINEŞTI
A
fost supranumită „Biserica Turcului”, întrucât,
potrivit tradiţiei orale locale, un turc ucisese, în
interiorul locaşului de cult, câţiva credincioşi în
timpul slujbei, încercând să-i ia în robie otomană.

Biserica de lemn a fost strămutată pe amplasamentul

actual din Cârstieni – sat atestat documentar iniţial la 5 august
1452 – din vatra iniţială: valea Cuşla/ Cujba a Călineştilor,
situată spre est la circa 3 km. Inscripţia incizată pe bârna
superioară a peretelui vestic, în dreapta accesului în biserică
atestă anul construcţiei: „leat 7269” [=1758-1759], iar pisania
din pronaos confirmă comanditarii: „Ostenitu-s-au robii: erei
Ştefan, erei Oprea, Costandin, dîmpreună cu toţi megiaşii
răposaţi”.
Intervenţiile ulterioare, databile
în cursul secolului al XIX-lea, la date
neprecizate documentar, au constat din
prelungirea peretelui nordic al navei, cu
zid de cărămidă, la altar, pentru crearea
unui spaţiu destinat proscomidiarului;
refacerea acoperişului şi înlocuirea învelitorii de şiţă.
Conservată în forma originară, biserica prezintă un plan
simplu, fără pridvor; lipsa turlei-clopotniţă de pe acoperişul în
patru ape specific locuinţelor tradiţionale
ţărăneşti, modalitatea de îmbinare a bârnelor
în „coadă de rândunică”, precum şi
ferestruica în formă de cruce decupată în
peretele sudic al pronaosului conferă
construcţiei un aspect arhaic. Decoraţia în
lemn este dominată de torsada puternic
reliefată care delimitează în exterior spaţiul sacru al locaşului de
cult, continuată la ancadramentul uşii de acces în biserică.
Pronaosul de plan dreptunghiular clasic, naosul
supradimensionat în lărgime, altarul pentagonal se înalţă peste
un soclu de cărămidă, cu decor în zimţi specific şi altor
construcţii cu funcţionalitate similară din zonă. Acoperişul
interior este realizat din boltă semicilindică retrasă din plan, cu
timpan estic şi arc de lemn pentru susţinere în naos.
Pictura murală interioară include un panou mobil
reprezentând pe „Maica Domnului cu Pruncul” şi „Sf. Nicolae”

încadrat de arhanghelii Mihail şi Gavriil, este complinită, la

tâmpla din cărămidă, de registrul apostolilor între toruri pictate,
de icoane prăznicare cu vădite influenţe postbrâncoveneşti.
În patrimoniul bisericii, se află icoane
pictate pe lemn în sec. XIX: „Soborul Sf.
Apostoli”, „Iisus Hristos”, „Maica Domnului”,
„Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, iconostas,
policandru, sfeşnic mic, strană pentru cȃntăreţ,
străni pentru credincioşi, un clopot de epocă şi
altele.
La sud de biserică, în cimitir, este
amplasată o cruce de piatră decorată cu un
motiv astral în relief în partea superioară a
coloanei, datând din 7169 [1 septembrie 1660
– 31 august 1661], al cărei text excizat nominalizează ctitorii
acestui monument memorial: „Rădicatu-se-au acea/stă cinstită
cru/ce pre hramul / arhanghel(ilor) Mihail şi / Gavril... Ş(i) / s-au
tr(u)d(it) robi(i) lui Dumneze(u).../ Dobra si(n) Sta(n)/c(iu)l,
Mari(a,n), Oprea/ Anca, leat 7169. Pe latura nordică - Dobromir, /
Dobra.”.
  

BISERICA
«Sf. Gheorghe» şi «Sf. Dumitru»
DRĂGHICEŞTI

U
n destin sumbru învăluia în tăceri prevestitoare
de sfârşit vechiul monument de arhitectură
populară – Biserica de lemn «Sf. Gheorghe şi Sf.
Dumitru» din Drăghiceşti, a cărei ctitorire este atribuită, prin
tradiţia orală locală, domniţei Bălaşa – fiica voievodului martir
de vrednică şi neştearsă amintire, Constantin Brâncoveanu.
Un temei al acestei tradiţii atestând comanditarul îl oferă
însemnarea de pe filele Mineiului lunii aprilie din patrimoniul
bisericii – tipărit la Râmnic, în 1780: „Această carte ce se
numeşte Minei iaste cumpărată de ipitropu sfintei dumnezeieşti
biserici Doamnei Bălaşii, în zilele măriii sale Io Alesandru
Costandin Muruz voievod…”.
Numele generoasei ctitore stăruie, de altfel, în memoria
acestor locuri muscelene, dumbrava „Brâncoveneasca” fiind
vatra în care s-a durat, din trunchiurile falnicilor goruni, trupul de
lemn al bisericii.
Tradiţia orală locală atestă, însă, ca principală ctitoră a
locaşului de cult, pe Duduca, sora domnitorului creştin.
Construită în perioada constituirii Aşezămintelor
brâncoveneşti [1720-1740], Biserica de lemn Drăghiceşti a fost
înălţată în vechea inimă a satului, în apropierea actualului
centru administrativ al comunei Călineşti.
În «Catagrafia fostului judeţ Muscel făcută la 1840 din
porunca mitropolitului Neofit», se menţiona, printre altele, că
„biserica de lemn din cătunul Faţa Câmpului, satul Gorgan este
făcută, pe proprietatea Brâncoveanului, la leat 1762”,
atribuindu-se citorirea locaşului de cult „părintelui Drăghici
călugărul, lui Gheorghe Drăghicescu şi preotului Ion Drăghici”.
Organizarea monahală anterioară a aşezământului
religios – atestată prin tradiţia locală – este confirmată şi de
inscripţia de pe crucea de piatră datând de la începutul
secolului al XIX-lea, amplasată în vatra iniţială a Bisericii de
lemn Drăghiceşti. Frecvenţa numelor unor monahi care „s-au
ostenit” pentru înălţarea acestui monument epigrafic este

edificatoare. Se menţionează, astfel, printre comanditari: „Iacov

monah, Mihai eromonah, Mihăilă monah, Manafie,
Damaschin”…
Ctitorii nominalizaţi în Catagrafie au fost, probabil,
principalii osârduitori în edificarea bisericii, domniţa Bălaşa fiind,
incontestabil, comanditara acesteia, întrucât, prin „strădania şi
dărnicia sufletului ei”, s-au asigurat materialul lemnos necesar
şi terenul afectat amplasării construcţiei.
Calitatea de ctitor principal a fiicei Brâncoveanului este
atestată prin denominaţia locaşului din consemnarea de pe
Mineiul din anul 1780 aparţinând „sfintei dumnezeieşti biserici
Doamnei Bălaşii”.
Numele cătunului Drăghiceşti, atestând, aşadar, o
descendenţă, are, la origine, antroponimul Drăghici, căruia i s-a
adăugat sufixul -eşti, indicând organizarea pe bază de obşte a
aşezării.
La 12 septembrie 1840, se consemnau, de către preotul
Andrei, printre enoriaşii de „frunte”: Toma Radu postelnic, Ion
postelnic, Ioniţă Căpitanu şi Costea Dumitrache postelnic,
precum şi 32 enoriaşi de „mijloc” şi 9 văduve.
După ce timp de aproape două veacuri fusese locaşul
de închinăciune al obştii satului Drăghiceşti, o dată cu
edificarea, în anul 1936, a bisericii de zid din apropiere, avea să
se aştearnă peste bisericuţa de lemn devenită capelă de cimitir
uitarea de neiertat a oamenilor, şi, doar, bălăriile îi mai
încălzeau, în vremuri, trupul sfinţit.
De aceea, sfârşitul previzibil al sfântului locaş de cult a
fost stăvilit prin strămutarea sa, în anul 1986, pe Dealul
Călineştilor, din vrerea şi puterea preasfinţitului episcop Calinic
Argeşeanul, cu stăruitoarea şi iscusita trudă a „meşterilor
cruceri” de la Muzeul Goleşti coordonaţi de prof. Iulian Rizea şi
prin osârdia părintelui arhimandrit Filaret Moldovan, stareţ al
schitului nou înfiinţat la Călineşti.
Se salva, astfel, de la o distrugere iminentă, un autentic
nestemat al arhitecturii ecleziastice de lemn din judeţul Argeş,

care, sub raport arhitectural, prezintă un plan dreptunghiular cu

absidă poligonală decroşată şi un pridvor deschis pe latura
vestică surmontat de o clopotniţă de lemn octogonală.
Corpul construcţiei a fost realizat prin suprapunerea
unor cununi de bârne („blojdini”) de secţiune dreptunghiulară
încheiate în „coadă de rândunică” la absida altarului.
Şarpanta acoperişului a fost fixată în cuie de lemn –
element relevant pentru determinarea vechimii monumentului.
Decorul arhitectural amplu, care conferă edificiului
religios valenţe estetice deosebite, se concentrează la pridvor:
uşa cu arc în dublă acoladă şi ancadrament sub forma unei
torsade, stâlpi de lemn profilaţi la bază şi la capitel; cosoroabe
cu decupeuri în arcade simple; uşă cu arc în dublă acoladă şi
ancadrament sub forma unei torsade.
În zestrea sfântului locaş care domină înălţimile
Călineştilor, străjuind, parcă, liniştea aşezării, se află cărţi
ritualice: Cazanie [1832], Mineie [1832], Triodion [1832],
Penticostar [1832], Triod [1838], Octoih [1852], Mineie [1852] şi
icoane mai vechi sau mai noi pictate pe lemn, unele datând din
sec. XIX: „Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghe”, „Sfântul
Nicolae”, „Sfântul Ioan Botezătorul”, „Sfinţii Împăraţi Constantin
şi Elena”, „Învierea Domnului” zugrăvite de Tache Ionescu în
anul 1896, un tetrapod, două sfeşnice împărăteşti din lemn
strunjit cu trei lumini, precum şi piese de artă populară, printre
care o frumoasă ladă braşovenească ş. a.
Un popas la acest altar de închinăciune al Mănăstirii «Sf.
Calinic» din Călineşti, înfiinţată în anul 1996, va fi un popas de
neuitat pentru cei dornici să descopere comori ale spiritualităţii
argeşene şi, implicit, ale neamului românesc.
  

BISERICA
«Sf. Nicolae»
MOŞTENI-GRECI
A
mplasată în afara vetrei satului Moşteni-Greci,
denumit astfel pentru a se preciza convieţuirea,
pe teritoriul aşezării, a băştinaşilor de etnie
română cu urmaşii unui grec din tabăra lui Alexandru Ipsilanti,
care s-a salvat de la pieire sigură, ascunzându-se în pădurile
din jur, după reprimarea răscoalei din 1821, biserica a fost
construită la o dată neatestată documentar.
Legendele locale relevă contribuţia ctitoricească a lui
Anghel, tatăl haiducului Radu lu’ Anghel, originar din localitate,
care ar fi făcut donaţii în galbeni de aur locaşului de cult.
Veridicitatea acestei supoziţii ar constitui-o mormântul fiicei
haiducului, Prica, decedată la vârsta de o sută de ani, care a

fost îngropată în locul rezervat ctitorilor din apropierea peretelui
sudic al bisericii de lemn.
Prin Catagrafia din anul 1810, se confirma existenţa a
două biserici de lemn în localitate, una dintre acestea, cu
hramul «Sf. Nicolae», a cărei pisanie scrisă cu vopsea roşie
deasupra intrării din pridvor menţionează următoarele: „Aceastâ
s<fântă> şi du<m>nezeiaskă biserikă ku hram Adormiri
M<aicii> D<omnului>, S<fântul> Nikolae, S<fânta>
Paras<chiva> /, <pr>in osâ<r>diea şi keltuila d<umnealui>
preot Nikolae Voineşti şi ajutoru lăkuitorilor: Grec / Ioan, Ianku,
Mihai, Drăg<h>ic, Stan dieakonu, Sanfir, Radu,
Drăg<h>c,Gavril, Ion, Stan, / Anghel, G.G., Tudor, Istrate,
Dragnea fiu, Radu, Zariea, Ion, Andrei, Ion, Muza, Dragnea, /
<…>sian, Cipoka (?), Ion, Gligore, Radu, Dinuţă, Ion, Koman,
G.G. Fraie (?), Ioan, Ioan, , Ianku, / <…>n, Badea, Nekula,
Barbu, Stan, Andrei, Stanku, Neagu, G.G. Ion, Tănase, /
<?>rstiean, Radu, Stancu, Ilie, Ion şi ajutoru mai mu<l>tora, ân
zilile Kuzi /, <mi>tropolit Nifon, la anu 1862, oktovre 10,
repară la 1889, octovre / <…> ot de cei de sus şi zugrâvitâ de
Ilie dela Târgovişte”, confirmând o refacere de amploare a
locaşului de cult.
O
restaurare a
picturii murale
va fi efectuată în
1899, potrivit
pisaniei pictate
în pronaos, de
către zugravul
din Târgovişte, I.
L. Luculescu: „Acestă biserică sa jugrăvit din / nou, prin
stăruinţa preotului Nico/lae duhovnicu şi ajutoru lăcuitori/lor
inorieşi, anu 1899, august 6. / Zugrav I. L. Luculescu / T=viştia”.

Pomelnicul din altar consemnează numele locuitorilor

care au contribuit financiar sau prin muncă la efectuarea
lucrărilor de consolidare şi restaurare a picturii menţionate: „Vii:
Nicolae pr. Nicolae, Elisaveta, Ion, Ioana, cu f<iii>, G.G. Stana,
cu f<iii>, Sanfir, Ion, Maria, Nicolae, Barbu, Maria, Sanfira cu
f<iii>, Stan, Paraschiva, Ion, Maria, Ioana, Io, Ilinca, Ion,
Cârstina, Ion, Marin, Ion, Sanfira cu f<iii>, Bucur, Oprea,
Floarea, Stanca. Morţi: Ioan pr<eotul>, Ion, Nedelea, Andrei,
Stan, Voica, Ion, Mihail, S.M., Ion pr<eotul>, Stan, Barbu, Stan,
Ion, Nasta, Stanca, Neag, Marin, Nicolae, Stan, Ion, Neag”.
Biserica prezintă, sub raport constructiv, particularitatea
realizării pereţilor din grădele de nuiele de alun împletite pe o
structură din stâlpi de lemn, peste care s-a aplicat un strat
consistent din lut amestecat cu nisip şi paie („pomosteală”).
Construcţia are plan dreptunghiular, cu altar semicircular;
pridvor edificat ulterior; turlă cilindrică, cu acoperiş conic.
Modificările de plan efectuate probabil în 1862 au constat din
extinderea laterală a spaţiului naosului, element structiv care a
determinat decalarea tâmplei cu circa 30 cm, spaţiul liber fiind
completat cu două icoane dispuse lateral. Din includerea în
naos a unei părţi din pronaos, a rezultat de fapt un nou pronaos
marcat printr-un tavan drept.
Pictura murală din altar, naos şi parţial din pronaos

reprezintă opera lui Ilie Luculescu, cel mai realizat artist din
familia acestor zugravi târgovişteni. Programul iconografic al
pronaosului cuprinde imagini de sfinţi (câte doi, în nişe: „Sf.

Marina”, „Sf. Stelian”, „Sf. Sava”, „Sf. Antonie”). În naos, pictura
murală se particularizează prin supradimensionarea scenelor
biblice, pe boltă fiind reprezentări în medalioane circulare: „Iisus
Hristos”, „Ioan Botezătorul”, „Moise”, Evanghelişti. Pictura
altarului include pe: „Dumnezeu Tatăl”, „Maica Domnului”,
„Solomon” şi „David”. În programul iconografic al tâmplei, friza
Apostolilor este opera zugravului Ilie L. Luculescu. Din registrul
iconografic al tâmplei, zugravul Luca Luculescu a pictat, în 1862,
uşile împărăteşti, uşile diaconeşti, Crucea Răstignirii, moleniile,
icoanele împărăteşti, icoanele cu scenele „Duminica Tomii” şi
„Înălţarea Sfintei Cruci”.
O renovare a bisericii de lemn va fi efectuată în anul
1986, cu contribuţia preotului Aurelian Niţescu, a epitropului Ion
Mihăescu şi a membrilor consiliului parohial: Ion Stănescu,
cântăreţ, Nicolae Dinuţă, Dumitru Dinuţă, Ion Dinuţă (Vodă),
Benedict Amza, Vasile Zamfira, Nistor Chivulescu, Gheorghe
Marinescu, Ion Grigore şi enoriaşii satului, precum se
menţionează pe o pisanie scrisă cu litere albe pe un fond negru,
în continuarea pisaniei din 1889.
Icoanele prăznicare de pe iconostas aparţin începutului
secolului al XIX-lea. În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice:
Evanghelie [1775], Penticostarion [1788], Apostol [1788], Octoih
[1792], Antologhion [1797], Strastnic [1827], Cazanie [1834],
Ceaslov [1854], Octoih mic [1855] şi icoane pictate pe lemn în
sec. XIX: „Naşterea Domnului”, „Întâmpinarea Domnului”,
„Botezul Domnului”, „Schimbarea la Faţă”, „Învierea Domnului”,
„Naşterea Maicii Domnului”, „Buna Vestire”, „Adormirea Maicii
Domnului”, icoane prăznicare ş. a.
  

BISERICA
«Naşterea Maicii Domnului»
GLAMBOCATA - LEORDENI
A
nul edificării bisericii de lemn din satul Călugăriţa
– numele anterior al aşezării Glâmbocata-Deal
din componenţa comunei Leordeni – este incert.
«Anuarul din 1909» consemnează: „nu i se cunoaşte data
clădirii, când au fost schit de călugăriţe”, indicând, totuşi,
destinaţia iniţială a construcţiei ecleziastice.

Istoricul Nicolae Stoicescu, în volumul său de referinţă

«Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.
Ţara Românească», atribuie edificarea bisericii unui diacon
Constantin şi lui Vasile, iar preotul cărturar Ilie Diaconescu, în
studiul «Materiale documentare istorice la monumentele feudale
bisericeştii din raionul Găieşti, regiunea Argeş» relevă confuzia
dintre o construcţie ecleziastică aparţinând schitului Dobreşti şi
biserica aceasta de lemn edificată, se pare, pe moşia schitului
menţionat. Cert este, însă, că Biserica de lemn «Naşterea
Precistei» Călugăriţa a fost locaşul de cult al unui schit de maici,
numele atribuit aşezării pledând pentru o asemenea destinaţie
clericală, iar anul 1834 consemnat pe o pisanie deteriorată
parţial: „Doamne, acela ce întru slava stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu <…> care din temelie <…> Stoica,
Enache, Radu, Dobre <…> şi de robu lui Dumnezeu preot
Costandin Arsene <…> s-au zugrăvit… Radu zugr<av> leat
1834 s<ept> 22”, ar indica o refacere integrală a construcţiei de
lemn, urmată de repictarea spaţiului destinat picturii murale,
peste bârne fiind aplicat un strat de tencuială format din var
negru şi câlţi de cânepă.
În anul 1834, pereţii din bârne masive rotunde au fost
supraînălţaţi pe un soclu din cărămidă subţire, prinsă în liant de
var negru. Utilizarea bârnelor de formă rotundă în edificarea
pereţilor verticali a implicat crestarea lemnelor până la
jumătatea acestora pentru a putea fi îmbinate, prin alăturare,
dar şi folosirea penelor de lemn spre a fi fixate bârnele în
succesiunea lor pe verticalitatea pereţilor.
Biserica are o structură planimetrică aparte: plan treflat
cu abside poligonale, dar care „nu prezintă boltirea specifică
acestui tip arhitectonic, ci obişnuita boltă semicilindrică”. O turlă
clopotniţă, cu scară de acces din pridvor, se înalţă deasupra
şarpantei acoperişului în patru ape.
Amplul decor arhitectural (stâlpii pridvorului cu capitel în
volute, fruntarul decupat în acolade) completează registrul
ornamental al acestui impresionant edificiu ecleziastic.

Construcţia „se va înfrumuseţa” în 1834, în interior şi în exterior,

cu pictura zugravului Radu, creaţia acestuia remarcându-se
prin modalitatea de concepere a scenelor şi prin tratarea
realistă a tabloului votiv din pronaos, ctitorii fiind înfăţişaţi în
pitoreşti costume populare. Pictura exterioară conservă parţial
scenele: „Judecata de apoi», «Raiul» cu Maica Domnului pe
tron, prooroci, „Marina cu diavolul”, „Sf. Gheorghe”, „Sf.
Dumitru”, „Moartea”, scenele fiind separate prin arbuşti stilizaţi,
in zona inferioară, fiind pictat un chenar floral în „culori calde”.
O scenă inedită cu vădită
tentă politică pentru epoca în care a
fost realizată este cea titrată sugestiv
„Curva turcească”.
În patrimoniul bisericii, se află
cărţi ritualice: Evanghelie [1768],
Cazanie [1814], Liturghier [1855],
Triod [1856] şi icoane mobile pictate
pe lemn: „Deisis” cu Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul
semnată „Diacul Radu zug<ravu>, 1791”, „Iisus Hristos”,
„Maica Domnului cu Pruncul”, „Naşterea Maicii Domnului”,
„Sfântul Nicolae” ş. a., precum şi: un policandru cu 12 lumini
lucrat de Gheorghe Stroe din localitate [1890], sfeşnice cu o
lumină [1840], sfeşnice cu trei braţe [1740], candelă [1840],
chivot [1840], analog [1780], antimis [1875], clopot [1800] ş. a.
O reparaţie a bisericii de lemn efectuată sub
coordonarea Direcţiei Monumentelor Istorice în 1965 a stăvilit
temporar degradarea continuă a acestui nestemat al arhitecturii
ecleziastice muscelene.
  

C
onservarea pentru viitorime a unor altare ale
credinţei strămoşeşti − autentice bijuterii ale artei
crucerilor zonali, biserici în care nu se mai oficia
serviciul divin, întrucât se înălţaseră, alături de ele, alte locaşuri
de închinăciune mai spaţioase, a constituit o operaţiune
complexă, coordonată, iniţial, de către Oficiul judeţean Argeş
pentru patrimoniul cultural naţional. Iniţiativa aceasta a implicat
o permanentă conlucrare cu preasfinţitul episcop Calinic
Argeşeanul, prin osârdia căruia s-a asigurat efectiv strămutarea
unor importante obiective de arhitectură ecleziastică din lemn,
în scopul organizării unei Rezervaţii de arhitectură şi artă
bisericească în parcul Mănăstirii Curtea de Argeş, eterna vatră
a credinţei strămoşeşti, durată de voievozi cu suflete clădite din
nădejdea trăiniciei neamului, aproape de inconfundabilul altar
izvodit din truda şi legenda meşterului Manole.
Au fost salvate, astfel, de la o distrugere previzibilă
bisericile de lemn din: Palanga-Vâlcea [1847], Drăganu-Argeş
[1785] şi Podu Broşteni-Argeş [1788] − remarcabile monumente
de arhitectură care prezentau o accentuată stare de degradare.
La Mănăstirea Curtea de Argeş, sunt, astfel, ocrotite
de nepăsarea vinovată a oamenilor, bisericuţe de lemn uitate,
moşteniri sacre ale trecutului, revelatoare pentru spiritul creator
al poporului român.
CURTEA DE ARGES

BISERICA
«Cuvioasa Paraschiva»
DRĂGANU
D
urată din temelie la leat 7293 [1785], de către
dascălul cărturar Ilie Drăgănuleanul, pe moşia sa
din imediata apropiere a staţiei de popas stabilite
pe vechea cale de olac ce lega Piteştiul cu Râmnicu Vâlcea,
Biserica de lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Drăganu-Olteni a
dăinuit vreme de peste două veacuri în locurile de tainică
frumuseţe scăldate de firul argintiu al Băscovelului.

De la întemeierea ei întru datina străbună, biserica a

luminat cu adevăruri eterne sufletele locuitorilor din Drăganu,
până când un nou altar al credinţei în veşnicie a fost înălţat în
centrul satului. De atunci, această bijuterie în lemn a fost uitată
şi doar vremelnicii căutători de comori tăinuite ale neamului i-au
trecut cu pioşenie pragul şubrezit de ploi.
Consolidată în anul 1873, construcţia a fost scoasă
complet din circuitul liturgic peste un veac, fiind afectată
puternic de ciuperca Merulius lachrymans. În istoria
monumentului, anul 1988 reprezintă momentul incontestabilei
sale renaşteri, prin strămutarea în parcul Mănăstirii Curtea de
Argeş, operaţie extrem de dificilă efectuată cu competenţă
profesională de către colectivul de specialişti ai Muzeului
judeţean Argeş, coordonaţi de prof. Iulian Rizea, „prin osârdia şi
cheltuiala Sfintei Episcopii” şi cu blagoslovenia ierarhilor cu
suflete de ctitori: Gherasim Cristea şi Calinic Argeşeanul.
În această nouă vatră hărăzită de destin, Biserica de
lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Drăganu-Olteni va dăinui ca o
impresionantă mărturie în timp despre arta remarcabilă a
crucerului Marinú şi a ucenicilor săi: Ioan crucer sin Radu
crucer şi Matei crucer − ale căror nume sunt încrustate pe
trupul sfinţit al locaşului de cult.
Pomelnicul pictat în
proscomidiar cuprindea, alături de
numele credincioşilor din obştea
satului, pe slujitorii dintru început ai
bisericii: „Păunú erei, Iona er<e>iţa,
Vlada, / Pavelú, Tudorú, /
Dumtru erei, Stanca er<e>iţa”
care au contribuit la desăvârşirea
importantului act ctitoricesc, după moartea dascălului Ilie.
Testamentul în limba greacă incizat pe latura de sud-est
a absidei altarului, în interior, relevă destinaţia atribuită de Ilie
dascălul moşiei sale de la Drăganu pe care o cumpărase în
Bucureşti: împroprietărirea ţăranilor lipsiţi de pământ care

veniseră într-un număr considerabil din Oltenia şi se stabiliseră

în acest loc, provenienţă confirmată, de altfel, prin oiconimul din
titulatura aşezării Drăganu-Olteni:
„O ! Numele ce se cinsteşte aici, la moşia Dragonanio,
pe care am cumpărat-o la mezat, la Bucureşti. Să ştiţi, fraţii mei,
că, după moartea mea, v-o dau să fie a voastră, în deplină
stăpânire. Şi dacă îmi este scris să mor într-alt loc, poate puteţi
să mă aduceţi, dacă vreţi să mă-ngropaţi aici, ca să vă amintiţi
de mine. Şi vă rog mult, fraţii mei, cine vrea să se roage lui
Dumnezeu pentru mine şi pentru alţii, atunci să daţi ca să se
roage şi să-mi facă liturghii şi lumânare şi candelă să aprindă
pe mormântul meu la sărbători <cine ar> putea şi ar vrea să
protejeze după aceasta îl rog mult şi va avea şi el plată însutită
de la Dumnezeu. Ilie <dascălul>.”.
În cursul lucrărilor de demontare a bisericii efectuate în
perioada 23-25 martie 1988, în vederea transferării acesteia în
incinta Mănăstirii Curtea de Argeş, s-au descoperit la
proscomidiar, între bârnele altarului, două documente extrem
de importante, dintre care unul conţine textul integral redactat în
limba greacă al testamentului dascălului Ilie, destinat copierii lui
de către pisar, iar celălalt − datat 1 martie 1795 − confirmând
că, la moartea ctitorului, biserica era „pe jumătate neînvălită cu
şindrilă” şi lipsită de unele cărţi ritualice, protoiereul Sachelarie
ameninţând că va interveni la episcopie pentru „a se pecetlui
biserica”, dacă datornicii răposatului dascăl Ilie nu vor contribui
financiar la definitivarea construcţiei şi la înzestrarea „cu ceale
ce trebuie acesteia”.
Biserica de lemn «Cuvioasa Paraschiva» prezintă o
particularitate care o detaşează, sub raport planimetric, de
celelalte construcţii ecleziastice de lemn din Argeş: un pronaos
retras din planul dreptunghiular marcat prin temeiele masive din
stejar, pe care se înscriu pridvorul deschis şi naosul.
În viziunea meşterului popular, o asemenea dispunere
ar sugera o prispă ţărănească tradiţională, care, desfăşurându-

se larg, la faţadă, încadra, lateral, în limite reduse, unele dintre

vechile case din zonă.
Decoraţia exterioară a acestui monument se
concentrează la faţada vestică, „fruntarul” − cu decupeuri în
arcade subliniate, central, prin doi bulbi rotunjiţi, fiind susţinut de
patru stâlpi frontali al căror fus a fost cioplit în variate forme
volumetrice.
Motivul ornamental al capetelor de cai excelent stilizaţi
din pridvor, la extremităţile în consolă ale bârnelor de sub
cununa acoperişului este preluat şi la capătul căpriorilor prinşi
în cuie de lemn pe cunună. Biserica a fost reînvelită cu şiţă în
2007.
Programul iconografic de pe iconostas este completat
cu ample decoruri florale şi geometrice de către renumitul
zugrav Voicu din Piteşti.
În patrimoniul bisericii, se află icoane împărăteşti pictate
pe lemn de către zugravul piteştean menţionat: „Maica
Domnului cu Pruncul” [1845], „Iisus Hristos Atotţiitorul” [1845],
„Sf. Mihail şi Sf. Nicolae” [1848] ş. a.
Cărţile de cult conţin adnotări referitoare la provenienţa
acestora sau consemnări cu caracter meteorologic. Astfel, pe
Mineiul lunii ianuarie, se precizează: „Acest sfânt minei este al
Bisericii Drăganului şi este adus de dumnealui dascălu Ilie,
stăpânul drăgănulean al moşiei”.
Mărturie elocventă a artei crucerilor din zonă, Biserica
de lemn «Cuvioasa Paraschiva» − ctitoria luminatului dascăl
Ilie Drăgănuleanul − relevă capacitatea creatoare a celor care
şi-au ctitorit viaţa în spaţiul mioritic al Argeşului.
  

BISERICA
PODU BROŞTENI - COSTEŞTI
P
rintre bijuteriile arhitecturii ecleziastice din lemn
salvate în această generoasă rezervaţie orânduită
de către ierarhul Episcopiei Argeşului, Biserica de
lemn «Adormirea Maicii Domnului» din Podu Broşteni-Costeşti
a fost locaşul de cult cel mai afectat de „răutatea vremurilor şi
de lipsa de înţelegere a oamenilor”, fiind în pericol iminent de
dispariţie.

Dangătul lin altădată al clopotului a muşcat cu limbă de

moarte din furia furtunii dezlănţuite în seninul nopţii crâncene
din 28 februarie 1986, când turla-clopotniţă s-a prăvălit peste
bolţile alungite ale naosului, ca într-o încleştare disperată de a
rămâne nedespărţită de pământul în care fusese înălţată întru
slava credinţei străbune.
Construită la leat 1788, de către meşterii cruceri Radu şi
Matei − potrivit inscripţiei incizate pe blatul
masiv de stejar al uşii de intrare în biserică,
a fost singurul altar de închinăciune pentru
cei aproape 200 de „poporani” trăitori în
satul Podu de Broşteni la sfârşitul veacului
al XVIII-lea.
Biserica de lemn prezintă un plan rectangular care se
termină printr-o absidă poligonală în exterior şi semicirculară în
interior. Elementul de particularizare sub acest raport îl
constituie lipsa decroşului, absida în trei laturi a altarului fiind
construită în prelungirea corpului bisericii.
Tehnica de construcţie este cea generalizată la bisericile
de lemn din zona sudică a Argeşului. Pe un soclu de cărămidă,
se înalţă pereţii din „ostreaţă” (bârne de stejar de secţiune
rectangulară) încheiate, la absidă, în „coadă de rândunică”.
Sistemul de acoperire este format dintr-o boltă
semicilindrică longitudinală realizată din scânduri late, bolta fiind
susţinută, în naos, de un arc-dublou fixat în cheie. Grinda
longitudinală din planul de naştere a bolţii se sprijină pe
„călăreţi” − console de lemn prezentând, la capete, crestături în
retragere succesivă. „Călăreţii” au, de asemenea, rol de
susţinere a cosoroabelor longitudinale ale şarpantei
acoperişului învelit cu şiţă din brad.
Ornamentica în lemn (stâlpii pridvorului cu volume
profilate, ancadrament în torsadă la portal şi la icoanele
împărăteşti, decupeurile florale ale „fruntarului”) conferă Bisericii
de lemn din Podu Broşteni valenţe estetice evidente.

Distrusă integral în anul 1986, pictura murală executată

în anul 1836 prezenta interes nu numai iconografic ci şi artistic,
zugravii Apostol şi Stan demonstrând reale calităţi portretistice,
confirmate prin icoanele împărăteşti din patrimoniul bisericii,
care înfăţişează scena hramului „Adormirea Maicii Domnului” şi
pe „Sf. Arhanghel Mihail” pedepsind un păcătos.
Exceptând pomelnicul „titorilor” din proscomidiar,
inscripţia incizată pe clopotul originar al bisericii, ornamentat cu
motive viticole: „Popa Mărinu duhovănacu, Cârăstea, Velea,
Badea, Stănaciu; 1799” reprezintă o sursă informaţională certă
asupra principalilor comanditari ai acestui important monument
ecleziastic.
În colecţia de valori moştenite, se află un epitaf redând o
suită de scene din viaţa Mântuitorului, pictat de către zugravul
Nicola Hagiul, potrivit inscripţiei în limba greacă: „De mâna lui
Nicola închinatul la preasfântul şi de viaţă dătătorul Mormânt, în
anul 18<…>. Epitaful a fost pictat, se presupune, la mijlocul
secolului al XIX-lea, deşi unele elemente de factură artistică ar
indica o datare anterioară.
Ctitorilor sfântului altar al credinţei ortodoxe, se cuvine a
li se adăuga şi numele unor specialişti de la Muzeul judeţean
Argeş cu activitate meritorie în strămutarea monumentelor de
lemn, care i-au conferit şansa de a dăinui întru eternitate, prin
transferarea sa, în anul 1992, pe noul amplasament, în această
vatră de credinţă statornică de la Mănăstirea Argeşului.
  

BISERICA
«Intrarea în biserică a Maicii Domnului»
PALANGA - VÂLCEA
M
onumentală prin proporţiile sale, săgetând, cu
turla înaltă, bolta cerului, Biserica de lemn cu
hramul «Intrarea în biserică a Maicii Domnului»
a fost durată din temelie în anul 1847, de către obştea satului
Palanga din comuna Amărăşti, judeţul Vâlcea.

De plan dreptunghiular alungit, cu absida altarului

decroşată poligonal şi pridvor deschis pe latura vestică, biserica
prezintă o compartimentare în: pronaos, naos şi altar specifică
locaşurilor de cult de rit bizantin.
Pronaosul este separat de naos printr-un perete de
lemn, accesul în acoladă superioară fiind încadrat de icoanele
reprezentând pe „Maica Domnului cu Pruncul” şi pe „Iisus
Deisis” pictate de „popa Ioan zugrav” şi „Ioan zugrav Dozescu”
în anul 1847, potrivit inscripţiei din registrul inferior al acestora.
Naosul prevăzut cu o boltă semicilindrică longitudinală
este despărţit de altar printr-un iconostas de lemn ale cărui
spaţii destinate uşilor împărăteşti şi diaconeşti sunt delimitate
lateral prin colonete pictate, iar, în partea superioară, prin
panouri de lemn decupate în acolade şi zugrăvite cu heruvimi.
Programul iconografic al iconostasului dispus în registre
formate din icoane mobile este dominat de icoanele împărăteşti:
„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” [1878], „Intrarea în biserică
a Maicii Domnului” – icoana de hram, „Maica Domnului cu
Pruncul” [1847] şi „Iisus Deisis” [1847], ultimele două purtând
semnătura lui „Ioan zugrav, satu(l) Dozeşti”, remarcabile prin
expresivitatea portretelor, schematismul desenului şi coloritul
viu care le conferă o surprinzătoare prospeţime cromatică.
În structura sa compoziţională, iconostasul include uşile
împărăteşti cu reprezentarea scenei „Buna Vestire” şi a
proorocilor: Solomon şi David.
Panouri din lemn pe care sunt zugrăvite flori în amfore
stilizate completează decorul pictural al iconostasului.
Decorul sculptural realizat în motive
geometrice se concentrează la pridvor (stâlpi,
fruntar, ancadramentul uşii de intrare), biserica
fiind înconjurată, în zona mediană a pereţilor
exteriori, de un brâu în torsadă care delimitează
zona sacră a locaşului de cult.
Biserica de lemn Palanga-Vâlcea a fost strămutată din
vatra sa de origine, prin vrerea ierarhului ctitor de sfinte

aşezăminte, Calinic Argeşeanul, cu convingerea că o

asemenea bijuterie arhitecturală din lemn se cuvine a fi
cercetată cu ochii, dar, mai ales, cu sufletul de către toţi
credincioşii care poposesc în această Rezervaţie de arhitectură
şi artă bisericească durată lângă fascinanta „doină în piatră”
zidită de legendarul meşter Manole, Biserica Mănăstirii Curtea
de Argeş.
Amplasate în parcul mănăstirii, aceste mărturii sacre ale
trecutului au şansa de a dăinui întru veşnicia neamului
românesc.
Un popas la aceste sfinte lăcaşuri, ca şi la măiastra
biserică nepereche ctitorită de voievodul cărturar Neagoe
Basarab va fi, cu certitudine, un popas în propria aspiraţie spre
înălţare spirituală, în devenirea noastră spre acel „homo
religiosus”, pe care marele gânditor al neamului, Petre Ţuţea, îl
socotea „un om etern”.
  

În aria sudică a judeţului Argeş, au înfruntat vitregia vremurilor

bisericile de lemn Teleşti şi Zorile din Costeşti,
COSTEŞTI

BISERICA
«Înălţarea Domnului»
TELEŞTI - COSTEŞTI
S
ituată la limita nordică a oraşului Costeşti,
localitatea Teleşti forma, în trecut, o comună ale
cărei sate componente erau: Datcu, Târleşti şi
Teleşti. În ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea, în Teleşti, se
înregistrau „două biserici: una cu hramul «Sf. Voievozi» şi
cealaltă cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», având fiecare
câte un preot, un cântăreţ şi un paracliser, la o populaţie de 607
locuitori.

Întrucât Catagrafia din anul 1810 atestă existenţa unui

singur locaş de cult, „Biserica de lemn tare, cu hramul
«Înălţarea», la 134 „poporani”, se confirmă cu certitudine că
Biserica «Sf. Voievozi» a fost construită ulterior, hramul fiind
eronat indicat. Conform unei inscripţii descoperite sub tencuiala
peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, cu ocazia lucrărilor
de restaurare din anul 1948, Biserica «Sf. Voievozi» a fost zidită
în 1819, „prin osârdia preotului Ion Diaconu, din cărămidă arsă”
prinsă în mortar de var hidraulic.
Biserica de lemn cu hramul «Înălţarea Domnului»,
devenită acum capelă de cimitir, ar fi fost înălţată în anul 1688,
potrivit unei inscripţii în catran existente pe peretele exterior
vestic al pronaosului.
Autenticitatea inscripţiei este, însă, îndoielnică, în ciuda
grafiei „elaborate” a cifrelor arabe, întrucât, în practica
meşterilor cruceri din zonă, se generalizase utilizarea vechiului
sistem de computaţie care începea numărătoarea de la
„facerea lumii” (anul 5508 a. H.), anii curenţi fiind notaţi în
transcriere chirilică.
De asemenea, datele memorabile erau consemnate prin
dăltuire pe blaturi de lemn detaşabile sau direct pe elemente din
structura construcţiei. O astfel de pisanie incizată în lemn
precizează leatul acoperirii cu şindrilă a bisericii: „7281”[=1773],
fără a se putea determina cu certitudine, însă, dacă acoperirea
a fost iniţială sau una ulterioară.
Pentru determinarea perioadei
de construcţie a bisericii, inscripţiile
pe lemn oferă elemente
informaţionale esenţiale.
Textul pisaniei incizat pe două
plăci de lemn fixate în pronaos, pe
peretele estic, precizează contribuţia
unor locuitori din Teleşti la acoperirea bisericii cu şindrilă,
operaţie efectuată în anul 1773: „† Pisat cine au dat la biserică
păin(tru) şindril(i);/ s-a dat t(a)l(eri) 76. A dat Costan(din) i Barbu,

20; Di(n)că, 1 i Stan, / 3; Stan i Vas(i)l(e) Paras(chiv), 6;

To(a)der, 4; Ionŭ v(ăta)f, 2; Dumi(t)ra/şcu Ioa(n), p(o)l; Preda, 3;
Pătru i eu M(a)ţ(I)lu ?, 3; Voinea, p(o)l; / pop(a) Ars(e)ni(e), 23;
Costea, 3; Voicu, p(o)l; i Stan d(iaconul 1 p(o)l; / pop(a) Stan,
p(o)l; Dragu chir, 1; pop(a) Voicu, 1 p(o)l; Nedelea, 1; / Voiculŭ,
2» – pe prima placă, iar pe cea de-a doua: „Arăt şi şindr(i)li(tul),
t(a)l(eri) 22; au dat pop(a) Ars(e)n(i)e 15 t(a)l(eri); / Miha(i)
căpit(an), 4; Costand(in), 1; Stanŭ, 1; Vladul, 1; / v(ă)l(e)at
7281.”.
Pe un blat de lemn, sub o cruce incizată, încadrată de
patru îngeri, la limita braţelor transversale, în centrul căreia este
figurată „Maica Domnului cu Pruncul”, este consemnat, după un
şir de nume, anul 1783: „Cu v(r)iarea Tatălui / şi cu ajutoriu
[Fiului] şi cu săvârşi/rea Sf(â)ntului D(u)hŭ, aminŭ. Ridicătu-s-au
/ sf(â)ntă şi de viiaţă făcăto(a)re cruce / Pomeni G(ospo)di
r(oa)ba Dumnezeu: Stana, Sandu, Gherghina, Ionŭ, Voica,
Ba/rbu, Marica, Da(n)ilŭ, Cost/a(n)dina, Io(a)na, Mara, Io(a)na,
Sandu, Stoica, / Voica, Stanca, Comanŭ, Enache, Badea, /
Stanciu, Mihăilă, Sanfira, Preda, / Florea. Mărica, Măriia, Voica,
Tă/nasie, Radu, Badea, Sandu, Comanŭ, / Tănasie, Voica,
Neacşa, Pârvu, Păuna, / Lazerŭ sinŭ Ancuţa, Preda. 7291”. Pe
latura dreaptă a crucii, sunt incizate următoarele nume: „Stanciu,
/ Gherghina, / Preda, / Măriia, / Mărica”.
Sub raport planimetric, biserica se deosebeşte de
construcţiile similare din zonă, prin absenţa pridvorului.
„Construcţia este interesantă, precum observa istoricul de artă
Radu Creţeanu, pentru supravieţuirea într-un context arhaic, a
unor forme arhitectonice rare: forma dreptunghiulară şi nişă
pentru proscomidie la absidă.”.
Pe soclul lat din cărămizi arse, lipite cu un liant din var
hidraulic, se fixează „tălpile” sau „temeiele” peste care se
suprapun cununi de „ostreţe” (bârne de lemn dimensionate pe
muchii) prevăzute cu găuri pentru introducerea „cepilor” (cuie
din lemn) asigurându-se astfel verticalitatea pereţilor şi, implicit,
un grad sporit de soliditate construcţiei.

Nota arhaică a locaşului de cult este subliniată şi de cele

două ferestre originare cu o deschidere de 30x7 cm pentru
lumină practicate într-un blat masiv din lemn de 39x27 cm.
Fereastra de pe latura sudică a naosului, precum şi uşa
de intrare au suferit modificări substanţiale.
Peste cununa pereţilor din bârne aparente, patinate de
vreme, se înalţă şarpanta acoperişului în patru ape cu o
streaşină foarte largă, modalitate constructivă care a contribuit
substanţial la protejarea monumentului, a cărui stare de
conservare este satisfăcătoare, în pofida veacurilor de existenţă.
În interior, bolta semicilindrică dispusă longitudinal este
supraînălţată la naos, prezentând o deschidere amplă
comparativ cu pronaosul şi absida altarului. Raportată, însă, la
lăţimea interioară a bisericii, deschiderea bolţii este relativ
redusă, întrucât coarda de susţinere a acesteia se sprijină pe
grinzi de margine („călcătoare”) care se detaşează spre interior
de planul vertical al pereţilor longitudinali ai naosului, fiind
sprijinite pe console terminate în „capete de cai”.
Compartimentarea interioară a acestei construcţii
ecleziastice se realizează prin intermediul unui perete plin care
atinge bolta, între pronaos şi naos, iar, între naos şi altar, printr-
un iconostas de lemn, pe care se concentrează întregul
program iconografic al bisericii.
Conceput simetric, prin raportarea la o cruce de lemn
aplicată, pe care este imaginată „Răstignirea Domnului”,
încadrată, sub braţele transversale ale acesteia, de două
molenii dispuse paralel, cu reprezentarea „Maicii Domnului” şi a
„Sf. Ioan Evanghelistul”, programul iconografic constă din
înfăţişarea în medalioane circulare a apostolilor şi
evangheliştilor şi din scene religioase figurate pe icoane
detaşabile.
Medalioanele din registrul superior sunt realizate pe un
fond albastru închis, punctat de stele albe sugerând bolta
cerească, restul medalioanelor (opt) se proiectează pe un

galben intens, amplu decorat prin reproducerea în spaţiile libere

dintre medalioane a unor motive de inspiraţie viticolă.
Icoanele detaşabile sunt fixate între două traverse de
lemn: cea superioară fiind marcată de dungi roşii, galbene şi
albastre sugerând culorile tricolorului, iar cea inferioară, de
ornamente florale.
Din cele şase icoane existente, două care se disting
printr-o variată gamă cromatică şi printr-un pronunţat grafism
poartă semnătura lui „popa Arsenie”, deservent al bisericii şi,
probabil, unul dintre fondatorii ei.
Scena pictată de pe uşile împărăteşti reprezentând
„Buna Vestire a Născătoarei de Dumnezeu” (Blagoveştenie
B(ogoro)d(i)ţi) se integrează perfect în ansamblul format de cele
patru icoane împărăteşti realizate în tempera pe pânză aplicată
pe lemn şi cele două blaturi de lemn amplu ornamentate în
motive geometrice şi florale, care sunt fixate pe iconostas
încadrând, la limita inferioară a acestuia, uşile împărăteşti.
Valorificarea cultural-turistică a acestui monument
ecleziastic aparţinând arhitecturii tradiţionale aflat într-o perfectă
stare de conservare impune fie efectuarea unor lucrări de
amenajare a drumului de acces (circa 300 m), întrucât,
actualmente, este greu practicabil, fie transferarea sa pe un
amplasament deosebit de favorabil, în imediata apropiere a
catedralei ortodoxe din centrul oraşului Costeşti.
  

BISERICA
ZORILE (BĂSENI) - COSTEŞTI
n imediata proximitate a Teleormănelului Verde –
Î toponim a cărui formă diminutivală asociată cu epitetul

„verde” sugerând absenţa apei în perioada de secetă,
a fost construită, la începutul secolului al XIX-lea, Biserica de
lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Băseni (actualmente, Zorile).
Numelui vechi al aşezării i se atribuie, prin tradiţie, o origine
patronimică, „întemeietor” al acesteia fiind un oier, Băseanu,
originar din Corbii Muscelului.
Localitatea avea, în anul 1810, 48 de case şi 203
„poporeni”. Biserica de lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Băseni
era, în anul menţionat, „tare”, fiind servită de doi preoţi: „Toma

sin d. Ion şi Vasile sin popa Amzăr”; de doi dascăli: „Costandin
sin popa Călin şi Staico sin popa Dinu”, şi de un paracliser. În
deceniul al optulea al secolului trecut, deşi se înregistrau 164
de familii, numărul „deservenţilor” bisericii se redusese la „un
preot, un cântăreţ şi un paracliser”.
Biserica de lemn din Băseni (Zorile) se individualizează
planimetric, în contextul bisericilor de lemn din Argeş, prin
forma dreptunghiulară cu absidă decroşată asimetric,
prezentând, pe latura nordică, un spaţiu suplimentar pentru
proscomidie, iar absida poligonală având patru laturi şi muchia
pe axul construcţiei.
Biserica a fost înălţată pe un soclu masiv realizat din
cărămizi cu dimensiunile de 26x13x5 cm, care, prin dispunere
alternantă (pe lungime sau în unghi, spre exterior) oferă
remarcabile efecte decorative. Procedeul tehnic utilizat constă
din suprapunerea a şapte rânduri de cărămidă fixate pe lungime,
peste care sunt dispuse alte două rânduri, cărămizile având un
colţ spre exterior; deasupra acestora, se înalţă alte patru şiruri
de cărămizi ordonate linear, apoi, un rând de cărămizi pe colţ.
La limita superioară, soclul prezintă un plan înclinat realizat din
cărămizi alăturate aşezate oblic pe pereţi.
Sub raportul înălţimii, soclul amplu dezvoltat (circa 1,20
m) conferă construcţiei o notă individualizatoare în raport cu
bisericile de lemn zonale. Pe soclu, se înalţă cununi de bârne
orizontale încheiate, la extremităţile pereţilor, în „coadă de
rândunică”, iar, la mijlocul acestora, în montanţi verticali fixaţi în
„talpă” şi în „cosoroabe” pe care se sprijină rama acoperişului.
În pereţi, sunt practicate, prin decupaj în bârne,
deschideri pentru iluminat (cu dimensiunile de 26x35 cm)
prevăzute cu drugi de metal.
Piesele componente ale şarpantei acoperişului în patru
ape sunt asamblate prin intermediul cuielor din lemn de stejar.
Lănteţii au perforaţii circulare indicând existenţa anterioară a
unui înveliş din şindrilă lungă de stejar. Învelişul actual este

făcut din şiţă de brad, fapt care a impus, datorită dimensiunilor

reduse ale şiţei, „îndesirea” lănteţilor şarpantei. La capetele
coamei acoperişului, se află crucile originare din fier formate din
două bare paralele, placate central şi la extremităţi; crucile sunt
fixate printr-un lanţ „în cârlige”.
Pridvorul deschis, fără pălimar, se sprijină pe patru stâlpi
masivi de secţiune rectangulară, marcaţi de linii paralele
incizate cu scoaba la limitele muchiilor. „Fruntariul” are capetele
rotunjite şi teşituri pronunţate în spaţiul dintre stâlpi, reliefându-
se, astfel, printr-un fals capitel, fiecare stâlp al pridvorului.
Uşa de la intrarea în pronaos a fost dublată cu scânduri
înguste de brad dispuse paralel pe înălţimea acesteia şi fixate
în cuie de fier ţigăneşti. Între pronaos şi naos, s-a construit un
perete plin din bârne de stejar, străpuns de o deschidere
marcată printr-o arcadă, stâlpii laterali ai intrării fiind placaţi cu
scânduri de brad.
Naosul se desparte de altar printr-un iconostas a cărui
structură de rezistenţă este formată din stâlpi subţiri de stejar cu
secţiune pătrată evazaţi, în partea superioară, la locul de fixare
în grinda transversală („fruntariul altarului”); în partea inferioară,
sunt prinşi în „talpa” altarului, pe care se înalţă, în afara spaţiilor
destinate uşilor împărăteşti şi diaconeşti, un zid plin, tencuit, de
cărămidă.
Între o scândură masivă din stejar (dimensiuni:
374x28x6 cm), pe care sunt reprezentaţi, în medalion circular,
într-o pictură de factură populară, 13 evanghelişti şi apostoli, şi
„fruntariul” altarului, au fost fixate icoane detaşabile, dintre care
nu s-a mai păstrat în condiţii satisfăcătoare de conservare decât
cea imaginând „Schimbarea la faţă a lui Hristos”.
Sub aspectul elevaţiei, biserica prezintă un tavan drept
la pridvor şi altar şi o boltă semicilindrică longitudinală la naos şi
pronaos, realizată din scânduri de brad, susţinută de arce-
dublou ale căror capete se sprijină pe grinzi de stejar
transversale.

Mobilierul existent se reduce la masa altarului şi câteva

strane incomplete. Masa este formată dintr-un blat masiv de
stejar de formă rectangulară (78x82 cm) cu grosimea de 8 cm,
prins în „cepi” de lemn pe un picior tronconic prevăzut spre
baza mică cu un inel monobloc canelat pe circumferinţă.
Stranele au spătarul marcat de decupaje în acoladă şi borduri
subliniate printr-un ornament simplu din puncte ştanţate.
În pridvor, pe peretele exterior al pronaosului, încadrând
uşa de intrare, sunt fixate în cuie de stejar trei cruci de lemn,
suplinind, prin ampla lor ornamentaţie geometrică, lipsa
decoraţiei pridvorului.
Realizate dintr-un blat cu decupeuri marcând capitelul şi
braţele transversale, crucile conţin referiri la clericii Bisericii de
lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Băseni înainte de edificarea
locaşului de cult actual. Astfel, pe crucea fixată spre latura
sudică a pridvorului, este incizat textul: „A(i)ce să hod(i)c(ne)şte
robu lu D(u)mnez(e)u, go(ospo)d Căl(i)nu ere(i); 7316”.
Întrucât inscripţia incizată prezintă unele inadvertenţe de
grafie, relevând transcrierea incorectă de către crucer a textului
dat, este foarte probabil ca această cruce de pomenire datând
din 1808-1809 să fi fost a preotului Călin menţionat în
Catagrafia din anul 1810, în care, printre slujitorii Bisericii de
lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Băseni, se consemna numele
unui „d. Costandin sin popa Călin, 30 ani, hirotonisit la 1804 dec.
1”. Alăturată acesteia, o altă cruce de pomenire din 1807-1808
prezintă incizat textul următor: „A(i)ci să să hodicneşte robu lu
D(u)mneze(u), g(ospo)d(in) Radu er(eu); 7316”.
Sursa documentară menţionată atestă, în Băseni, un
preot, Radu, în referirea la: „dascălu Bălea sin popa Radu, 18
ani, învaţă psaltirea, holtei”.
Crucea dinspre latura nordică a pridvorului, imitând
morfologic vestitele pristolnice din zonă, conţine textul: „Aci să
hodicneşte robi(i) lui D(u)mn(e)zeu ere(i) Radu, ere(i)ţa Mara,
Pană, Stana, eremonaho Athanasie, ere(i)ţa Rada; l(ea)t 7314”.

Amrazan poate fi popa Amzăr amintit, sub această formă, în

Catagrafia din anul 1810.
O altă inscripţie este incizată pe blatul stranei dascălului
fixate în peretele sudic al naosului, la limitele altarului: „Ioanŭ
lo(gofăt) Saftu, 1809”.
Însemnarea de pe o icoană reprezentând pe „Maica
Domnului cu Pruncul” realizată în manieră naivă: „Stan ereu,
Floarea ereiţa, Ioanŭ jugrav, Ioanŭ, Ioana, Ilinc(a), Dumi[tra]şcu;
1822” poate fi corelată cu datele consemnate în catagrafie
privind pe Stan paracliserul, care avea, în 1810, vârsta de 23 de
ani şi era „învăţat”. Corelarea datelor menţionate facilitează
stabilirea perioadei de construcţie a bisericii: primul deceniu al
secolului al XIX-lea. O renovare este atestată documentar în
anul 1868.
Introducerea acestui monument de arhitectură populară
în circuitul turistic impune cu acuitate repararea mobilierului
existent, restaurarea picturii icoanelor împărăteşti şi
organizarea unei expoziţii permanente de pristolnice, zona
sudică a judeţului Argeş oferind numeroase exemplare de
valoare, a căror varietate morfologică este surprinzătoare.
Strămutarea Bisericii de lemn «Cuvioasa Paraschiva»
din Băseni în incinta catedralei ortodoxe a oraşului Costeşti ar fi
extrem de benefică pentru valorificarea complexă a acestui
monument original dezafectat cultului.
  

În aria de sud-vest a judeţului Argeş, se consemna, în

anul 1824, existenţa a 13 construcţii ecleziastice „din lemn tare”.
În decurs de un secol şi jumătate, datorită perisabilităţii
materialului lemnos şi dezinteresului manifestat de către
comunităţile obşteşti faţă de aceste locaşuri devenite, din cauza
capacităţii lor reduse, improprii oficierii slujbei religioase, zece
dintre ele au dispărut, fiind înlocuite cu biserici de zid.
S-au menţinut, însă, constituind o mărturie elocventă a
artei constructive a meşterilor cruceri argeşeni, bisericile de
lemn din: Lipia, Cotmeana şi Corbeşti.
LIPIA
CATANE
CORBESTI

BISERICA
«Sf. Dumitru» şi «Cuvioasa Paraschiva»
LIPIA - SĂPATA
D
eşi hramurile indicate sunt considerate ulterioare,
hramul iniţial atestat documentar, prin Catagrafia
de la 1824, fiind «Sf. Nicolae», s-au menţionat
acestea, întrucât au fost adoptate de către localnici şi, implicit,
sărbătorite în zilele consacrate acestor sfinţi.
Amplasată izolat de sat, în apropierea Coastei Lipiei,
biserica de lemn confirmă, prin structura planimetrică, constând

din „nedecroşarea absidei şi lipsa pridvorului” corelată cu

elementele epigrafice existente (o lespede funerară din 1633 şi
o cruce de piatră datată 1646-1647), ipoteza seductivă a
edificării monumentului în secolul al XVII-lea. Incontestabil,
Biserica de lemn Lipia este, însă, anterioară anului 1786
imprimat pe antimisul episcopului Filaret al Râmnicului de pe
blatul masiv al prestolului făcut dintr-un trunchi de stejar fasonat
poligonal, pe care este fixată o „lespede de lemn”.
Crucea de piatră, datând din 7155 [1 septembrie 1646-
31 august 1647] conservată în pronaosul bisericii de lemn,
prezintă un text excizat în slavonă: „Pomeani, G<ospo>di, /
Pătr/u, vă l<ea>t 7155” (Pomeneşte, Doamne, / Pătr/u, în anul
7155”) menţionând, probabil, pe unul dintre ctitorii locaşului de
cult. Lespedea funerară din ianuarie 1633, având reprezentată
pe ea o cruce în relief, a fost transferată de pe un mormânt din
exterior în pronaos; lespedea prezintă un text în limba slavonă,
excizat, care, în traducere, consemnează: „† A răposat roaba
lui Dumnezeu, jupaniţa Neacşa, luna ianuarie, în anul 7141.
Veşnica pomenire.”. Prezenţa nu întâmplătoare în pronaos a
celor două piese epigrafice cu caracter memorial corelată cu
tradiţia orală vizând geneza bisericii de lemn „atestă” ca posibili
ctitori, printre alţii, pe Pătru şi jupaniţa Neacşa, aparţinând,
evident, păturii boiereşti din localitate.
Catagrafia din anul 1824 menţiona, însă, că biserica „a
fost făcută de săteni, pe moşia Alecului Ungurelu din satul
Lipia”, informaţie prin care se stabilea cu exactitate proprietarul
de atunci al moşiei pe care era amplasată construcţia
ecleziastică. Anuarul din 1909 stabilea starea de conservare a
locaşului de cult ca fiind „o ruină”.
Ampla restaurare efectuată, în anul 1923, de către
urmaşul boierilor Budişteni, colonelul Traian Pascal, a implicat
amenajarea sub pronaos, a unei cripte familiale în care se află
două morminte ale Budiştenilor, concomitent cu supraînălţarea
soclului construcţiei, edificarea unei clopotniţe scunde peste
pronaos, modificându-se sistemul de boltire interioară.

Biserica de lemn prezintă un plan dreptunghiular cu

abida altarului continuată spre est în trei laturi, bârnele aparente
fiind îmbinate la capete în „coadă de rândunică”, iar acoperirea
interioară a naosului fiind realizată sub forma unei bolţi
semicilindrice susţinută de un arc fixat pe console cu decupeuri
în „capete de cai”.
Patrimoniul bisericii cuprindea icoane detaşabile,
dispuse, pe iconostasul de lemn, în două registre, dintre
acestea, remarcându-se, prin acurateţea tratării scenelor biblice,
icoanele semnate de pictorul Mazilescu, originar din Săpata,
precum şi mobilierul bisericesc: strane de lemn cu spătarul
decupat în arcade semicirculare, sfeşnicele strunjite şi pictate
cu ornamente florale stilizate.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Octoih
[1810], Minei [1852], Evanghelie [1888], Molitvelnic [1888],
Penticostar [1895]; icoane „cu două feţe”, pictate pe lemn în
sec. XIX: „Naşterea Maicii Domnului”/„Intrarea în biserică a
Maicii Domnului”, „Buna Vestire”/„Naşterea Domnului”,
„Schimbarea la Faţă”/„Adormirea Maicii Domnului”, „Botezul
Domnului”/„Intrarea în Ierusalim”, „Îngroparea Domnului”/
„Pogorârea Sf. Duh”; o icoană reprezentând pe „Iisus Hristos”
zugrăvită pe lemn, potrivit inscripţiei, la „1848 iulie 18” de
„C<onstantin> z<ugrav>; icoanele de pe iconostas pictate pe
lemn semnate de pictorul Mazilescu, în 1927: „Iisus Hristos”,
„Învierea Domnului”, „Maica Domnului cu Pruncul”, „Sfânta
Filofteia”, „Cuvioasa Paraschiva”, „Sfântul Arhanghel Mihail” şi
altele.
  

BISERICA
CATANE - LUNCA CORBULUI
C
titorită, din bârne de lemn, de către obştea satului,
se integrează perioadei de sfârşit a secolului al
XVIII-lea, supoziţie motivată prin congruenţe
planimetrice şi constructive cu Biserica de lemn din Cotmeana-
Stolnici, strămutată pe terenul Facultăţii de Teologie din Piteşti,
de care se diferenţiază, totuşi, prin existenţa unor contraforturi
pe laturile de nord şi de sud şi prin căptuşirea pereţilor de lemn
cu un strat gros de tencuială din var nestins.

Locaşul de cult a fost înălţat pe un soclu gros de

cărămidă decorat printr-un chenar în zimţi, peste temeiele
masive de lemn, realizându-se din bârne suprapuse pereţii
verticali ai construcţiei, încheiaţi, la extremităţi, în „cheotori”
drepte sau, la absidă, în „coadă de rândunică”.
Acoperirea interioară a pronaosului şi naosului se
asigură prin câte o boltă semicilindrică cu retragere pentru a fi
susţinută pe limita superioară a pereţilor, iar, la altar, bolta este
racordată printr-un timpan estic.
Accesul în interior este asigurat, la vest, printr-o uşă al
cărei ancadrament de lemn este decorat prin torsadă în relief,
rolul de proteguire a spaţiului sacru fiind astfel relevant.
Biserica prezintă un plan dreptunghiular cu absidă
poligonală decroşată, pridvor de zid deschis, construit ulterior
din cărămidă prinsă în mortar de var amestecat cu nisip.
Deasupra pronaosului, a fost înălţată o turlă octogonală de
lemn.
Biserica a fost reparată, posibil, în 1807, o inscripţie
fragmentară din proscomidiar datând din acest an fiind
interpretată ca o consemnare a participării la această
operaţiune a unor enoriaşi: Anghilina, Mariia, Costandin. O
restaurare de durată a fost efectuată între anii 1833-1839, când
pereţii exteriori au fost îmbrăcaţi cu cărămidă şi tencuiţi, pentru
a fi pictaţi. Ultima intervenţie a presupus repararea acoperişului
şi reînvelirea cu şită ă bisericii în anul 1995.
În programul iconografic al picturii murale executate în
frescă, conservat fragmentar, apar imagini realiste (ctitori în
haine ţărăneşti şi de târgoveţi); o scenă plină de pitoresc o
constituie reprezentarea, pe peretele nordic exterior al
pronaosului, a celebrului patruped cu corn în frunte, Ducipal,
confirmându-se, astfel, asimilarea romanului fabulos
«Alexandria» de către iconografia religioasă, dar şi semnificaţia
simbolică apotropaică a acestui animal în codul artei populare
româneşti.

În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Catavasier

[1846], Anastasimatar [1847], Triodion [1847], Octoih, Apostol,
Evanghelie, Penticostar şi icoane pictate pe lemn în sec. XIX:
„Iisus Hristos”, „Maica Domnului”, „Maica Domnului cu Pruncul”,
„Sfântul Arhanghel Mihail”, „Cuvioasa Paraschiva”, „Sfântul
Nicolae”.
Icoana reprezentând pe „Iisus Hristos” încadrat de
Maica Domnului şi de Sf. Ioan este datată pe filacterul ţinut de
Iisus „1838”, fiind menţionaţi comanditarii ori realizatorii
acesteia: „Mărin, Ioan, Anghel; Anghel”. O altă icoană, „Maica
Domnului cu Pruncul” ar fi fost zugrăvită de Anghel, un renumit
iconar din zonă căruia i se atribuie şi scena „Buna Vestire” de
pe uşile împărăteşti, cu reprezentarea lui Solomon şi a lui David,
dar şi pitoreştile compoziţii florale de pe iconostas.
  

BISERICA
CORBEŞTI - STOLNICI
C
onform tradiţiei orale locale, biserica ar fi fost
construită din bârne de lemn, ȋn timpul domniei lui
Mihai Viteazul [1593-1601], de către un cioban
bogat din sat, Popârţă, ajutat de hatmanul Corbu, căpitan al
voievodului muntean, eponim din care ar descinde locuitorii
aşezării Corbeşti. Numele anterior al aşezării a fost Popârţeşti-
Corbeşti. Anuarul din 1909 consemna existenţa în parohie a
Bisericii de lemn «Cuvioasa Paraschiva» amplasată în vestul
aşezării care fusese consolidată în anul 1874, „pridvorul de
lemn fiind înlocuit cu un pridvor de zid”. Biserica datează,
probabil, de la începutul secolului al XIX-lea, întrucât icoanele
împărăteşti originare sunt realizate în această perioadă,

conform unor însemnări incizate sau pictate aparţinând autorilor

zugravi. Biserica are plan dreptunghiular, cu absidă decroşată
poligonal la altar; pronaos supraextins lateral, pridvor deschis,
sprijinit pe coloane de cărămidă, construcţia fiind fără turlă.
Interiorul prezintă, în elevaţie, la pronaos, o boltă semicilindrică
retrasă prin intermediul a două bârne comparativ cu bolta
semicilidrică a naosului. Un iconostas de lemn separă altarul
acoperit cu boltă de naos. O particularitate de plan a
monumentului o constituie supradimensionarea laterală a
pronaosului în raport cu naosul. Intervenţiile efectuate pentru
ameliorarea stării de conservare a bisericii de lemn s-au
succedat în timp, biserica fiind „reînnoită” în 1803; consolidată
în 1874; reparată la acoperiş în 1941, „reînvelită” cu şiţă în
1996 şi „înzestrată” cu o clopotniţă separată în anul 1998.
Pictura murală originară a fost realizată de Anghel
zugrav şi popa Mihai, în 1803. Pictura exterioară executată în
anul 1874 include, în registrul său, reprezentări de apostoli şi
prooroci, spaţiile intermediare fiind completate printr-un decor
vegetal format din stilizări florale în relief, iar, sub Crucea
Răstignirii şi molenii, sunt fixate aplice cu grifoni afrontaţi
sculptaţi în lemn.
Ȋn patrimoniul bisericii, se află icoanele pictate pe lemn,
ȋn anul 1803, de Anghel zugrav: „Maica Domnului”, „Iisus
Hristos” şi, ȋn anul 1874, de un anonim: „Maica Domnului”,
„Iisus Hristos”, „Cuvioasa Paraschiva”, „Sfinţii Arhangheli Mihail
şi Gavriil”, „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Ioan Botezătorul”, „Sfântul
Gheorghe”, „Naşterea Domnului”, „Patimile Mântuitorului”, o
icoană prăznicară cu 12 scene biblice. Din zestrea anterioară a
vechii biserici din sat, se conservă o cruce de lemn cu inscripţia
incizată: „Leat 7285 [=1776-1777] / Marinu, Stana, Dumitraşcu”
Clopotul bisericii datează din anul 1874, an al unei „reparaţii
radicale” a locaşului ctitorit de către legendarul hatman Corbu.
  

În zona de vest a judeţului Argeş, pe Platforma

Cotmeana, se înalţă, în perimetrul localităţilor: Cuca, Morăreşti
şi Băbana, monumente ecleziastice din lemn la: Bărbălani,
Cârceşti, Valea Cucii, Piscul Calului şi Cotmeniţa.
MORARESTI
VALEA CUCII
CÂRCEŞTI
BĂRBĂLANI

BISERICA
BĂRBĂLANI–CUCA
A
mplasată pe Valea Cungrea, Biserica «Adormirea
Maicii Domnului» datează din anul 1790, „fiind
făcută pe moşia Cotmenii, cu osârdia epistaţilor:
Ioan diacon Schitean i Drăghici Drăguţ ot Cotmeana”. Hramul
îniţial al bisericii din Bărbălani «Cuvioasa Paraschiva» a fost
schimbat în 1859, cu prilejul definitivării unor lucrări de pictură
murală. O „renovare” a construcţiei efectuată în anul 1899 va fi
consemnată pe cele trei panouri, unde sunt menţionate

„pomelnicele” sătenilor care au contribuit „cu bani sau prin

muncă la săvârşirea lucrărilor”.
Sub raport planimetric, biserica se înscrie într-un plan
rectangular, cu absidă poligonală în cinci laturi decroşată,
bârnele componente ale pereţilor altarului fiind îmbinate în
„coadă de rândunică”. Pridvorul situat pe latura vestică a fost
închis ulterior cu scânduri de brad.
Un variat decor arhitectural este distribuit atât în interior
cât şi în exterior: arc dublou în torsadă la bolta semicilindrică a
naosului, sprijinit pe console terminate în capete de cai;
colonete profilate separând icoanele constituente ale registrelor
iconostasului vechi din lemn; cosoroaba frontală decupată în
arcade semicirculare, în
pridvor; torsadă puternic
reliefată la bârnele
mediane de jur-
împrejurul bisericii,
încadrând, prin usciorii
uşii, accesul în biserică.
Decupeurile practicate în
bârne pentru iluminarea
interiorului au fost mărite,
cu excepţia celei de pe latura nordică, relevantă pentru aspectul
lor originar.
Pictura murală originară a tâmplei de zid a fost realizată
de un zugrav anonim ȋn anul 1859. Dintre icoanele care
împodobeau iconostasul de lemn iniţial, s-au conservat unele
din registrul praznicelor: „Buna Vestire”, „Naşterea lui Iisus”,
„Duminica Floriilor”, precum şi poalele de icoane fixate ulterior
în pronaos, decorate pictural prin glastre cu flori viu colorate.
Icoanele împărăteşti au fost încastrate în grosimea zidului de
cărămidă al tâmplei, afectându-li-se astfel starea lor de
conservare; îşi menţin relativ prospeţimea coloritului icoanele:
„Sf. Nicolae” încadrat de Iisus şi Maica Domnului, „Maica
Domnului cu Pruncul” cu reprezentarea arhanghelilor în decor

de nori, „Iisus Pantocrator” icoane atribuite dascălului zugrav

Dimitrie, pictate în anii 1858-1863. Se presupune că icoanele:
„Adormirea Maicii Domnului”, de hram, şi „Sf. Nicolae” sunt
anterioare şi că au fost pictate de un alt zugrav bisericesc, Stan,
în 1818-1819, întrucât prezintă similitudini de grafism şi
cromatice cu Crucea Răstignirii pe care sunt menţionate
numele „Stan, Ilinca”, dar şi „văleat 7327”.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Evanghelie,
Cazanie, Mineie [1852], Triod, Penticostar, Ceaslov, Molitvelnic
[1872], Psaltire [1872], Apostol [1894] şi icoane pictate pe lemn
în sec. XIX: „Iisus Hristos”, „Maica Domnului”, „Maica Domnului
cu Pruncul”, „Sfântul Nicolae”, „Învierea Domnului”, „Duminica
Floriilor”, „Buna Vestire”, „Naşterea Domnului”, „Întâmpinarea
Domnului”, „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, „Naşterea
Maicii Domnului”, „Botezul Domnului”, „Înălţarea Domnului”,
„Schimbarea la Faţă”, sfeşnice, strane, laviţa veche din altar
amplu sculptată în rozete şi variate motive geometrice ş. a.
Poarta originară de lemn de la intrarea în curtea bisericii
este remarcabilă prin originalitatea sa.
Prin preocuparea continuă a slujitorilor bisericii, precum
şi a micii comunităţi locale din Bărbălani, locaşul de cult este
întreţinut corespunzător, fiind încă un altar de credinţă al cultului
creştin ortodox.
  

BISERICA
«Sfinţii Voievozi»
CÂRCEŞTI-CUCA
B
iserica de lemn cu hramul «Sfinţii Voievozi» a fost
construită în cătunul Cârceşti, în apropierea
pârâului Cungrea, afluent al râului Vedea, din
„bârne de stejar încheiate în coadă de rândunică”, în cursul
anilor 1826-1831, comanditar fiind popa Florea Craioveanu,
fratele mai mare al preotului Ilie Craioveanu.
Anul definitivării construcţiei: „7339” [1 septembrie 1830-
31 august 1831] este inscripţionat pe o bârnă din pridvor, în
stânga intrării în biserică, ca şi numele: „St<a>ncu”, probabil
meşterul coordonator al echipei de cruceri care au edificat
locaşul de cult din lemn. Numele principalului ctitor, popa Florea,
este însemnat pe un epitaf pe pânză înrămat reprezentând

„Îngroparea Domnului”, datat 1831.
Arta meşterilor cruceri este relevată de decorul stâlpilor
pridvorului canelaţi în torsadă, de cosoroabele în acolade
accentuate, de brâul masiv în relief încadrat de „zimţişori” care
înconjoară edificiul, de consolele profilate de la capete.
Planul bisericii se înscrie într-un dreptunghi alungit
continuat, la absida altarului, printr-un decroş poligonal cu cinci
laturi. Şarpanta acoperişului învelită cu şiţă, extinsă la poale,
urmăreşte planul construcţiei ecleziastice.
Sistemul de acoperire interioară
constă dintr-o boltă semicilindrică la naos din
fâşii curbe cu nervuri decorate la altar şi
pronaos. „Capetele de cal” ale consolelor din
lemn conferă interiorului un decorativism
accentuat.
Tâmpla, care separă altarul de naos,
a fost pictată de zugravul Ioniţă Tăbăran, de
la care se păstrează semnătura sa pe
icoana împărătească din pronaos „Maica Domnului cu Pruncul”,
datată „1830”. Scena biblică „Răstignirea Domnului”, moleniile,
frizele cu medalioanele proorocilor şi profeţilor, icoanele
prăznicar, uşile împărăteşti, poalele icoanelor cu decor floral
dau culoare interiorului bisericii de lemn din Cârceşti.
Intrarea în biserică a fost protejată printr-o streaşină
susţinută pe doi stâlpi ciopliţi artistic.
De-a lungul vremii, biserica a fost restaurată de către
enoriaşi, în 1880 şi în anul 1933 (o contribuţie financiară
substanţială având episcopul Argeşului, Nichita Duma); în 1969,
a fost reparată şarpanta acoperişului.
Poarta de intrare în curtea bisericii este extrem de
originală, întrucât un foişor deschis utilizat drept clopotniţă este
susţinut pe stâlpi înalţi de lemn, pe care, la faţada vestică,
deasupra accesului, sunt fixate cruci de lemn, care dau o notă
de pitoresc construcţiei.

În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Octoih

[1811], Triod [1816], Evhologhion [1832], Mineie [1852],
Penticostar [1856], Chiriacodromion [1857], Te Deum [1879],
Catavasier [1898] şi icoane pe lemn: „Iisus Hristos”, „Maica
Domnului”, „Sfântul Arhanghel Mihail”, „Sfântul Ilie”, „Sfântul
Ioan Botezătorul”, „Cuvioasa Paraschiva”, „Naşterea Maicii
Domnului”, „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, „Naşterea
Domnului”, „Botezul Domnului”, „Întâmpinarea Domnului”,
„Buna Vestire”, „Intrarea în Ierusalim”, „Învierea Domnului”,
„Maica Domnului cu Pruncul”; sfinţii apostoli: „Andrei”, „Ioan”,
„Iacob”, „Filip”, „Vartolomeu”, „Petru”, „Pavel”, „Toma”, „Matei”,
„Iacob Alfeu”, „Leviu Tadeul”, „Simon Cananicul”; sfinţii
prooroci: „Moisi”, „Isaia”, „Eremia”, „Ezechil”, „Daniel”,
„Solomon”, „David”, „Ilie”, „Elisei”, „Iona”, „Miheea”, „Naum” –
icoane pictate de renumitul zugrav Dimitrie, dascăl din satul
Şchei, în anul 1843.
  

BISERICA
«Intrarea în biserică a Maicii Domnului»
VALEA CUCII - CUCA
A
mplasată în Gruiul Înalt, pe un platou care domină
aşezarea, biserica de lemn „a fost durată din
temelie, la leat 1806, de Ioan Săteanul, pe moşia
Mănăstirii Hurez”, potrivit «Catagrafiei eparhiei Argeş la anul
1824», anul „7314” [1805-1806] fiind inscripţionat pe o bârnă
din partea superioară a uşii de intrare în biserică.
Textul unei pisanii incizate pe un blat de lemn din
proscomidiar precizează următoarele: „7314. Această sfîntă /

biserică s-au făcut în zile/le înălţatului domn Ion Alic/sandru

Ipsila(n)tǔ voiv(od)ǔ pria(i)ubitori de / D(u)mnezeu, episcupu
nostru Iosifǔ. † Pome/nie D(oam)n(e): † Ionǔ, Voica, Ene ereu,
Flo(a)rea eriţa, Ionǔ, / Gregore ereu, Păuna eriţa, Radu ereu,
Florea ereu, Stan/cea eriţa, Neculaie d(iacon), Gherghina eriţa,
Pătraşcu, Ion, Stan/a eriţa Stan/a, Mirea, Anca, Ionǔ, Mirea,
Elarie, Stana, Necula, I/van, † Toderǔ, Dumitra, Iene, Mărica,
Neguţi, / Pătru, Ionǔ, Mărica, Voicu, Sanda, Matei, Stana, /
Dumitru, Costandin, Mirea, Ene, Gheorghie, / Stoica, Ionǔ,
Mărin, Pătru, Pană, Stanǔ, Petru, / Ion, Stoica, Ionǔ, Udria,
Tudoru ereu, Rusanda eriţa, / Mihail, Pârvu, Ionǔ ereu,
Gherghina.”. De plan dreptunghiular, cu absida altarului
decroşată poligonal, biserica de lemn prezintă un acoperiş cu
pante accentuate, supraînălţat deasupra pronaosului printr-o
turlă de secţiune pătrată de un incontestabil pitoresc, raportând-
o la construcţiile cu funcţionalitate similară din Cuca. Turla-
clopotniţă a fost adăugată în anul 1846, când biserica de lemn a
fost supusă unei „renovări” vizibile.
Biserica se remarcă printr-o spectaculoasă decoraţie în
lemn: stâlpii în corole şi
fruntarul artistic decupat
al pridvorului constituie
un prim contact cu
rafinata sculptură a
crucerilor, dezvăluită de
„excepţional de bogata
ornamentaţie, sculptată
şi pictată a tâmplei şi a
peretelui dintre naos şi
pronaos, precum şi de
originalul ancadrament
al uşii de intrare cu motiv vegetal geometrizat”.
Pictura originară de pe iconostasul de lemn este
realizată de zugravul Matei Calciu care şi-a imortalizat numele
pe uşile împărăteşti: „Calciu zu<grav>, 7314”, pe o bârnă din

altar, la baza ferestrei estice : „7314./ Eu, Calciu zugravu, sudǔ

Vîlcea”, dar şi pe un chivot de lemn din altar: „<Z>u<gra>vǔ
Calciu Matei, se<ptem>vre 20”.
O amplă restaurare a picturii implicând şi completarea
cu icoane mobile a iconostasului de lemn pe care registrele
iconografice sunt separate printr-un tor a fost efectuată de către
preotul zugrav Dumitru din Dealul Scheilor, intervenţie atestată
în 1832, prin însemnarea caligrafiată pe icoana de lemn
reprezentând pe „Maica Domnului cu Pruncul” între arhanghelii
Mihail şi Gavriil: „De popa / Dumitru / zugravu / 7340, 1832 /
<ghe>narie 24”. Icoana imaginând pe „Sf. Constantin şi Elena”
semnată de „Dumitru zugravu ot Schei”, „Deisis” cu intercesorii
redaţi integral şi adnotarea: „s-au dăruit de Dimitrie zugravu”,
„Maica Domnului Platitera” cu arhanghelii plasaţi în spatele
tronului, „plătită de popa Gheorghe dascălului Dimitrie zugrav”
confirmă prezenţa activă a dascălului înzestrat cu harul
zugrăvitului la Gruiul Înalt. Intervenţii vizând starea de
conservare a bisericii de lemn au fost întreprinse în anul 1948,
prin refacerea soclului, dar şi relativ recent, monumentul
ecleziastic fiind într-o stare de conservare bună, asigurată de
repetatele reînveliri cu şiţă destul de costisitoare.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Evanghelie
[1746], Triod [1800], Strastnic [1804], Mineie [1804-1805],
Penticostar [1805], Apostol [1806], Penticostar [1808] şi icoane
pictate pe lemn în sec. XIX: „Iisus Hristos”, „Maica Domnului cu
Pruncul”, „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Dimitrie”, „Sfântul Teodor
Tiron”, „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, „Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil”, „Naşterea Domnului”, „Maica
Domnului cu Pruncul”, „Întâmpinarea Domnului”, „Naşterea
Maicii Domnului”, „Învierea Domnului”, „Schimbarea la Faţă”,
„Duminica Floriilor”, „Înălţarea Domnului”, un chivot de lemn
datat 1805, uşi împărăteşti originare.
  

BISERICA
«Sfânta Treime»
PISCUL CALULUI-MORĂREŞTI
B
iserica de lemn din Piscul Calului a fost ctitorită
de Constantin Drăguţ ot Cotmeana, la leat „7300
[1791], oct<ombrie> 20”, probabil, momentul
desăvârşirii lucrărilor fiind inscripţionat pe o cruce de lemn
sculptată din patrimoniul de valori al locaşului de cult.
Anul 1832 frecvent inscripţionat în pridvor: „1832
noiembrie 14”, „1832 nov, Ioan, Marcu”, „7340” [1831-1832]
reprezintă, desigur, consemnarea temporală a unei restaurări
de amploare, deşi unii cercetători ai locaşului de cult inclină să
creadă că ar constitui consemnarea leatului înălţării bisericii din
Piscul Calului. O intervenţie asupra construcţiei este menţionată,
de asemenea, în anul 1879, când biserica a fost supraînălţată
pe un soclu de piatră şi au fost lărgite ferestrele; în cursul anilor

1948-1950, temelia de bolovani a fost înlocuită cu un soclu de
beton. Biserica prezintă un plan rectangular cu absida altarului
decroşată pentagonal, iar acoperirea interioară a implicat
construirea boltei semicirculare a naosului retrasă pe
cosoroabe laterale, tavan drept deasupra pronaosului şi
utilizarea unor fâşii curbe la bolta altarului.
Pridvorul deschis susţinut pe patru stâlpi (stâlpii centrali
au fusul spiralat) se continuă, la vest, printr-un cerdăcel
prevăzut cu doi stâlpi ciopliţi, modalitate
constructivă care asigură protejarea de
intemperii a scării de acces. Torsada
reliefată pronunţat urmărind, în zona
mediană, planul construcţiei, consolele
naosului sub formă de capete de cai,
cosoroabele profilate, fruntarul decupat
artistic, precum şi pictura originară a
iconostasului executată de „Pantelimon
zograf şi Constantin”, ori, ulterior, de
„Dimitrie zugravu” sunt elementele
determinante care conferă
monumentului atribute de rafinament
estetic.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Mineie
[1804-1805], precum şi icoane pictate pe lemn în sec. XIX,
unele cu ramele marcate prin decor floral: „Sf. Treime” – icoana
de hram redând Cina de la Mamvri, „Iisus Hristos”, „Maica
Domnului”, „Buna Vestire”, „Naşterea Domnului”, „Maica
Domnului cu Pruncul”, „Botezul Domnului”, „Sfântul Ioan
Botezătorul”, „Schimbarea la Faţă”, „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel”, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, „Sf. Teodor Tiron”,
„Cuvioasa Paraschiva” ş. a.
  

BISERICA
COTMENIŢA–BĂBANA
A
mplasată într-un pitoresc cadru natural, Biserica
de lemn a fost construită din bârne, de către
obştea satului Cotmeniţa. Firul legendei tors, de
către generaţii succesive de localnici, din caierul amintirilor,
atribuie acestei interesante construcţii ecleziastice o altă vatră
hărăzită de ctitori a fi lângă Valea Mare, dincolo de apa
Cotmeniţei. Se spune că boii care trăgeau carul cu lemnele
necesare construirii locaşului de cult, după ce s-au împotmolit
în gârlă, s-au întors pe malul celălalt al apei şi, urcând din greu
coasta înspre Dealul Vacii, s-au oprit pe platoul unde se înalţă
astăzi biserica. Momentul edificării bisericii de lemn stabilit de
către cercetătorii monumentului a fi „văleat 7336 (=1828)”,
conform unei inscripţii de pe latura exterioară sudică a naosului,
este cu mult anterior acestei date, întrucât o altă inscripţie
incizată descoperită de subsemnatul în anul 1988, pe peretele
exterior sud-estic al absidei altarului indică: „leat 7282 (=1774)”.
Informaţia a fost furnizată lui Constantin Bălan, care a preluat-o
fără să indice, cum era normal, sursa, în lucrarea sa «Inscripţii
medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric
Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, 1994.
Biserica de lemn «Adormirea Maicii Domnului» „făcută
de norieaşi i preoţi, pe moşie megieşească” era servită, în 1808,
de preotul Drăguşin şi diaconul Ion”. În 1824, avea doi preoţi:
David (40 ani) şi Ion (35 ani) şi un diacon – Bran (45 ani).
Numele aceloraşi preoţi sunt consemnate şi în 1833, când li se
completează identitatea, precizându-li-se fie numele de familie,
fie numele tatălui: David Cârstea şi Ion sin Neacşu.

Calificativul „veche” care însoţeşte, în catagrafie,

referirea la biserica din Cotmeniţa constituie un argument în
plus – dacă mai era necesar ! – că datarea reală este cea
propusă: 1774. Fără îndoială că autorul catagrafiei nu ar fi făcut
o asemenea precizare pentru o construcţie edificată în 1828, cu
numai 5 ani în urmă ! Este foarte probabil ca această
construcţie ecleziastică să fi suferit, în anul 1828, modificări
structurale constând din extinderea spaţiului naosului, prin
deplasarea spre vest cu circa un metru a peretelui despărţitor
dintre naos şi pronaos, deplasare relevată, în special, de
existenţa unor scoburi verticale practicate în pereţii interiori;
refacerea construcţiei a determinat, de asemenea, utilizarea
spaţiului oferit de pridvorul deschis prin închiderea cu zid de
cărămidă şi includerea acestuia în pronaos, eliminându-se,
astfel, peretele propriu-zis al intrării în biserică.
În forma iniţială, aşadar, Biserica de lemn «Adormirea
Maicii Domnului» din Cotmeniţa prezenta un plan
dreptunghiular cu absida decroşată poligonal, o
compartimentare interioară în: pronaos, naos şi altar, iar, spre
latura vestică, un pridvor deschis sprijinit pe stâlpi.
O particularitate constructivă a edificiului constă în
absenţa temeielor masive de lemn care constituie, în construcţii
similare, un element primordial de rezistenţă. Plasarea pereţilor
de lemn direct pe „ţoclul” construit din cărămidă cu liant de var
negru reprezintă o modalitate constructivă rar utilizată, a cărei
consecinţă în timp s-a relevat prin tendinţa de detaşare laterală
a pereţilor, cu toate că aceştia sunt încheiaţi în „ţincuri”.
De aceea, biserica de lemn a fost consolidată în 1974,
prin fixarea în exteriorul pereţilor naosului a unor montanţi de
lemn racordaţi transversal prin bare metalice la nivelul
pardoselii şi al grinzilor de susţinere a arcelor dublou.
Acoperişul în patru ape prezintă o pantă lină
determinată atât de înălţimea relativ redusă a şarpantei
construcţiei, cât, mai ales, de dispunerea pe capetele grinzilor
transversale, în consolă, a unor „lungişuri” din lemn numite,

local, „lăpădată”. Aspectul exterior al Bisericii de lemn

«Adormirea Maicii Domnului» este considerabil afectat în zona
frontală zidită cu cărămidă care prezintă tencuieli parţiale pe
latura nordică.
Interiorul relevă redimensionarea compartimentelor, dar
şi posibilitatea nu extrem de complicată de revenire la forma
originară. Dispariţia peretelui frontal de lemn corelată cu
închiderea pridvorului şi deplasarea cu aproape un metru spre
vest a peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos a determinat
actuala structură interioară a monumentului.
Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete plin de
lemn, străpuns, în zona centrală, de o deschidere de acces ai
căror montanţi verticali se termină în „capete de cai” în partea
superioară, pentru a se asambla cu grinda orizontală decupată
în arc semicircular. Două deschideri pentru iluminat, încadrând
accesul central, sunt practicate în perete. Între naos şi altar, se
înalţă un iconostas de lemn dominat de Crucea Răstignirii, în
jurul căreia se dezvoltă programul iconografic al bisericii.
Modalitatea de dispunere a cărămizilor pardoselii pe
cant are un evident efect decorativ, lăsând impresia unui covor
desfăşurat între accesul în naos şi în altar.
Bolta semicirculară dezvoltată longitudinal se termină, la
absidă, prin trei panouri curbe din blăni de stejar „îmbucate” în
nut şi feder, fixate la extremităţi prin nervuri de lemn care unesc
„coarda absidei” cu peretele estic al acesteia.
Bolta se sprijină pe peretele despărţitor dintre naos şi
pronaos devenit „capacul bolţii”, pe „coarda tâmplei” şi pe alte
două arce intermediare distribuite la distanţă egală şi fixate cu
capetele pe console sau pe o grindă transversală. Aspectul
arhaic al construcţiei este subliniat de patina lemnului, de
dimensiunile reduse al ferestrelor prevăzute cu un drug metalic
vertical, iar decoraţia în lemn se reduce la profilul realizat prin
trei tăieturi curbe în partea inferioară a capetelor consolelor.

Pictura constituia, în interiorul sobru, elementul care

conferea edificiului religios ambianţa caldă specifică locaşurilor
de cult, reflectând imaginaţia bogată a zugravilor din zonă.
Distribuită pe iconostas, în două registre: cel superior –
conceput din şase medalioane cu apostoli, care încadrau
Crucea Răstignirii, iar cel inferior format din 13 tablouri
delimitate de colonete pictate terminate în arcade semicirculare,
pictura se remarcă prin schematismul scenelor, printr-o
pronunţată grafie şi un colorit extrem de viu, mai ales, în cazul
celor 12 icoane detaşabile care constituie, sub acest raport,
valori incontestabile. Icoanele împărăteşti de pe iconostas sunt
dublate în pronaos, pe peretele despărţitor de naos, prin icoane
ce se diferenţiază, în special, prin culoarea de fond.
În patrimoniul Bisericii de lemn «Adormirea Maicii
Domnului», se înregistrează piese originare de o valoare
remarcabilă: un tetrapod pictat reprezentând, frontal, pe „S.
Vasilie cel Mare”, iar, pe părţile laterale, pe: „S. Grigorie
Bogoslovu” şi „S. Ioan Zlataust”, sfeşnice cu trei braţe lucrate la
strung, o strană de lemn prevăzută cu un ingenios sistem de
rotire, pristolnice de o varietate morfologică surprinzătoare, un
policandru de lemn, o cununie de lemn ornamentată cu
crestături, hârdăul de formă tronconică alungită „în care se
botezau pruncii”. Piesele de mobilier din interior, conservate în
forma originară, conferă, prin decorativismul lor, valori estetice
remarcabile acestui locaş de cult.
Situată într-un loc pitoresc, în apropierea sa, aflându-se
şi o interesantă troiţă de lemn din anul 1883, Biserica de lemn
«Adormirea Maicii Domnului» din Cotmeniţa-Băbana va putea fi
reintegrată în circuitul ritualic, prin efectuarea unor operaţiuni
vizând consolidarea şi readucerea construcţiei la forma
originară.
  

Pe Valea Topologului, în ambianţa unei arhitecturi

populare relevând interferenţele stilistice dintre zonele
etnoculturale Argeş şi Vâlcea, dăinuieşte de veacuri Biserica de
lemn din Găbrieni, comuna Poienarii de Argeş.
GĂBRIENI

BISERICA
GĂBRIENI-POIENARII DE ARGEŞ
C
titorită de „enoriaşi, pe moşia satului Berislăveşti”,
iniţial, cu hramul «Cuvioasa Paraschiva», biserica
de lemn îşi va schimba hramurile: «Sf. Nicolae»,
«Sf. Voievozi», pentru a marca, astfel, potrivit tradiţiei creştine
ortodoxe, definitivarea unor ample lucrări de restaurare.
Biserica de lemn din Găbrieni, cătun al satului Ioaniceşti,
a fost strămutată, pe amplasamentul actual, probabil, în anul

1849, întrucât marcarea elementelor de structură ale

construcţiei de lemn indică existenţa sa anterioară pe o altă
vatră. Inscripţia de pe proschinitar: „7288” [1779-1780]. Ene
Grămăticu” reprezintă o posibilă datare iniţială a bisericii,
precum şi o atestare a numelui unui comanditar, determinativul
care însoţeşte numele propriu definind funcţia sa de secretar ori
de scriitor într-o cancelarie domnească sau boierească. Tradiţia
orală locală atestă strămutarea bisericii din Cotmeana, fără să
indice momentul în care s-a efectuat această operaţiune de
amploare.
Pereţii bisericii sunt construiţi din bârne de stejar de 10
cm grosime, suprapuse unele peste altele, fiind încheiate, la
altar, în „coadă de rândunică”, iar, în planul extins al pereţilor în
stâlpi de lemn canelaţi, dispuşi pe verticalitatea edificiului şi
fixaţi în talpa şi cosoaroaba şarpantei acoperişului.
Planul locaşului de cult este dreptunghiular, cu absidă
poligonală în cinci laturi decroşată la est, având, în partea
vestică, un pridvor deschis sprijinit pe patru stâlpi sculptaţi
volumetric. Clopotniţa de formă hexagonală construită ulterior
deasupra pronaosului prezintă deschideri practicate pe laturi
pentru iluminarea spaţiului interior.
Sistemul de acoperire interioară a fost realizat printr-o
boltă semicilindrică la naos, susţinută de un arc din lemn fixat
pe console, bolta fiind retrasă din planul construcţiei cu sprijin
pe o bârnă masivă de lemn. Altarul este acoperit spre partea
estică cu fâşii curbe de lemn conexate la acoperişul navei.
Pronaosul prezintă un tavan drept, determinat de turla-
clopotniţă relativ scundă, cu poală de şiţă la nivelul coamei
acoperişului bisericii.
Decorul este distribuit la iconostasul de lemn cu stâlpi
profilaţi şi colonete aplicate, care separă un registru iconografic
cu ecouri stilistice transilvănene şi la ancadramentul uşii de
intrare format din torsade paralele terminate în arc prevăzut cu
o cruce în timpan.

Pictura iconostasului, de influenţă populară, semnată de

zugravul Ghiţă – efectuată în anul 1849 – relevă particularităţi în
conceperea medalioanelor şi a benzilor decorative, dar, în
special, a valoroaselor icoane împărăteşti.
În frizele iconostasului, sunt
reprezentaţi profeţi într-un decor de
colonete cu arcade, „Maica
Domnului Orantă”, apostoli în
medalioane, „Iisus Hristos Învăţător”,
icoane prăznicare, printre care
„Sfânta Troiţă” inspirată din scena
biblică a Cinei de la Mamvri, „Buna
Vestire” concepută pe uşile
împărăteşti terminate central într-un
medalion pictat redând figura lui
Iisus Hristos, icoanele împărăteşti:
„Maica Domnului cu Pruncul”, „Iisus
Învăţător” pe un tron auriu, icoanele
imaginând pe: „Cuvioasa Paraschiva”, „Maica Domnului
Platitera”, „Sf. Nicolae”, „Sf. Arhanghel Mihail” reprezintă opera
zugravului Ghiţă, al cărui nume este inscripţionat pe o icoană
împărătească: „Ghiţă zograv, 1849 septemvrie 3”.
Unele icoane împărăteşti din registrul iconografic al
iconostasului: „Răstignirea Domnului” şi „Maica Domnului cu
Pruncul” sunt atribuite unui alt zugrav, Dimitrie, care a pictat în
aceeaşi perioadă istorică.
Biserica de lemn din Găbrieni a fost restaurată de
Direcţia Monumentelor Istorice în 1968, întrucât era într-o
avansată stare de degradare, pereţii longitudinali fiind în pericol
iminent de prăbuşire. Pentru a i se da o nouă viaţă locaşului de
cult, a fost înfiinţată de către Episcopia Argeşului, în anul 1998,
o mănăstire de maici.
  

În zona de nord a judeţului Argeş, la circa 10 km nord-

est de oraşul Curtea de Argeş, s-a durat pentru eternitate un
locaş de cult la Bărbălăteşti, comuna Valea Iaşului. Spre nord-
vest, în comuna Cicăneşti, se află biserica de lemn din
Urecheşti.
URECHEŞTI
BĂRBĂLĂTEŞTI

BISERICA
«Naşterea Sf. Ioan Botezătorul»
BĂRBĂLĂTEŞTI–VALEA IAŞULUI
P
e panta vestică a dealului molcom, pe coama
căruia s-a întemeiat din străvechime aşezarea,
se înalţă maiestuoasă, Biserica de lemn a satului
Bărbălăteşti, construită din bârne de stejar, în 1800-1801, de
către obştea satului în frunte cu jupanul Stanciu Eşanu,
menţionat în pisania excizată în piatră păstrată în proscomidiar.
Pisania din anul 1801 consemnează numele de botez ale
ctitorilor locaşului de cult, fără a stabili, însă, relaţii familiale
între aceştia: „† Pomeneşte, D<oa>mne, pre ro/bi tăi
ctitori sf<intei> biserici: / Stanciu, Ana, Costa<n>dinŭ,

S/măranda, Andreiŭ, Sanda, Ion, / Anca, Despa, Slamna,

Mari/nŭ, Marica, Aldea, Iacovŭ, Tra/ndafir, Stanu, Nicolae, Radu,
/ Iftinca, Ştefanŭ, / Stanciu; / iul<ie> 2, leat 1801.”.
Cercetătorul Constantin Bălan apreciază că pomelnicul
provine de la fosta biserică a satului, lăsând astfel cale liberă
supoziţiilor privind vechimea locaşului de cult din Bărbălani.
Analizând structura planimetrică a acestuia, se consideră că
iniţial biserica a avut dimensiunile unei nave de 6,46 m/3,70m
cu altar poligonal format din cinci laturi, construcţia fiind databilă
în secolul al XVI-lea (!). Extinderea planului bisericii determinată
de creşterea numerică a credincioşilor ar fi impus modificări
evidente efectuate în anul 1801, ctitorul iniţial nefiind astfel cel
indicat prin catagrafia de la 1824, Stanciu Eşanu. Anuarul
Eparhiei Argeşului publicat în 1940 stabileşte o altă dată a
edificării locaşului de cult: „Biserica filială (din Valea Iaşului), cu
hramul «Naşterea Sf. Ioan Botezătorul» în satul Bărbălăteşti,
construită din lemn în 1860, este în stare de reparaţie”,
demonstrându-se superficialitatea documentării unora, dar şi
excesul de zel manifestat de alţii în „arhaizarea” intenţionată a
unor monumente de cult.
Anul 1860 confirmă probabil momentul efectuării unor
lucrări radicale constând din tencuirea pereţilor de lemn şi
înlocuirea tâmplei din 1801, biserica fiind supusă ulterior, în
1914, unor intervenţii care au implicat includerea spaţiului
pronaosului în naos şi construirea unui alt pronas din zid,
suparînălţat de o clopotniţă, dar şi refacerea picturii murale de
către zugravul Ion Poşoiu.
Biserica de lemn a fost restaurată de către Direcţia
Monumentelor Istorice, în 1971-1972, odată cu refacerea
integrală a temeliei din piatră, înlocuirea tălpilor masive din
stejar şi a învelitorii din şiţă.
Biserica, de plan dreptunghiular, cu absidă poligonală
decroşată, pridvor deschis, turlă-clopotniţă octogonală
deasupra pridvorului, prezintă o decoraţie arhitecturală amplă

formată din brâu în torsadă, extremităţi ale grinzilor terminate în

„cap de cal”, arcadă în acoladă la accesul în naos.
Pictura originară [1801] conservată parţial pe
iconostasul de lemn relevă apartenenţa zugravului la o şcoală
iconografică din Transilvania, deşi nu este exclus ca să fie
opera lui Pantilemon prezent în epocă pe multe schele ale unor
biserici de zid
din nordul
Argeşului.
Supoziţia se
bazează pe
inscripţia de pe
icoana
reprezentând
pe „Sf. Ioan”
fixată în
pronaos, unde
este însemnat
cu alb pe un
fond albăstrui, anul şi numele zugravului care a pictat-o: „1800.
Pandeleimon / zugraf”. Pictura actuală datează din anul 1979,
fiind opera zugravului Anghel de la Groape din Curtea de Argeş,
care a respectat iconografia anterioară atât în interior, cât şi în
vestul exteriorului.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Triodion
[1728], Apostol [1802], Penticostar [1805], Liturghier [1827],
Mineie [1852], icoane pictate pe lemn în sec. XIX: „Iisus Hristos”,
„Maica Domnului cu Pruncul”, „Sfântul Ioan Botezătorul”,
„Sfântul Gheorghe”, „Sfântul Nicolae”, un antimis reprezentând
„Punerea în mormânt”, opera lui Dimitrie Mihailovici, tipograful
Râmniceanu, din 1786, strane vechi ş. a.
  

BISERICA
«Sf. Treime»
URECHEŞTI-CICĂNEŞTI
„Biserica de lemn tare cu hramul «Sf. Troiţă» a fost

construită din bârne de stejar de obştea satului în cătunul
Cicăneştii de Sus (acum, Urecheşti) în anul 1832”, potrivit unui
document local din 7 mai 1871. Biserica de lemn nu a fost
puternic afectată de cutremurul distrugător din ianuarie 1838,
astfel că, în Catagrafia anului 1845, era menţionată ca fiind „în
stare bună, pe moşie megieşească”. În 16 ianuarie 1868,
biserica era „deservită” de un preot şi un paracliser, cei 91 de
enoriaşi fiind grupaţi în 45 de familii. Starea de conservare a
bisericii consemnată într-o cerere adresată Episcopiei Argeşului
la 7 mai 1871 de către enoriaşul fruntaş Petre Surdu, preoţii:
Petre duhovnicul, Toma şi Şerban, cărora li se alăturase
primarul D. Popescu, era îngrijorătoare, întrucât „căzuse
tencuiala mai toată după perete, fiindcă n-au fost cercuită, ci

numai tencuială <…> pe lemnu”.
Se solicita aprobarea episcopiei pentru „reparaţia din
nou, reînnoirea bolţii, cercuiala şi zugrăveala şi zidul de supt
temeiele altarului”, motivându-se că „materialul era adunat şi
meşterii năimiţi”. După definitivarea lucrărilor menţionate,
biserica urma să se resfinţească, la 11 decembrie 1871, de
către Neofit, episcopul Argeşului, care, neputând fi prezent, l-a
delegat pe protopopul I. Păunescu, pentru ca acesta să-l trimită
pe proistos, fără să ştie că astfel contravenise canoanelor
bisericeşti.
Pisania pictată atestă
importanţa operaţiunilor
efectuate în anul 1871: „Cu
mila lui Dumnezeu şi a Sf.
Troiţi şi a Maicii Domnului şi
cu ajutorul tutulor sfinţilor, s-
au preînoit această sfîntă
biserică de a doua oară, în
zilele preînţatului nostru
domn, Carol I, şi al
preasfinţitului episcop Neofit, la anul 1871 noemvre 6, de robii
lui Dumnezeu: Stan, Ion, Elisaveta, Rada, Gheorghe şi Pătru.”.
Numărul enoriaşilor crescuse considerabil, întrucât, în
anul 1885, se înregistrau, în condica bisericii, 90 de familii.
Inventarul bisericii înregistra, în 1894, câte un exemplar
din volumele ritualice: cazanie, ceaslov, evanghelie, liturghier,
mineiele pe 12 luni, octoih, penticostar, psaltire, triod; obiecte
de cult necesare oficierii slujbelor religioase, o icoană prăznicar,
nouă icoane împărăteşti. Ocupaţia temporară austro-ungară din
timpul Primului război mondial va însemna „sărăcirea” bisericii,
prin preluarea de către invadatori ca „pradă de război” a
următoarelor bunuri din patrimoniul său: un clopot de 60 kg, un
policandru de aramă, o colimvitră de aramă, un antimis, patru
feţe de masă, podoabe de la icoanele pictate şi altele.

Pictura murală originară din 1832 a fost opera unui

zugrav anonim. Biserica a fost repictată de zugravul Antonie,
probabil Anton Lapinschi, în cursul lucrărilor ample de
„reînnoire” a locaşului de cult. Pictura murală exterioară a
bisericii relevă un program iconografic dominat, pe latura sud-
vestică, de scena „Raiul desfătării” cu reprezentarea celor cinci
„fete înţelepte” în adoraţie spre Maica Domnului cu Pruncul
tronând pe un jilţ împărătesc, spaţiul raiului fiind delimitat de o
construcţie arhitecturală boltită, prevăzută cu o poartă înaltă, în
spatele căreia, se află cele „cinci fete nebune”, scena celor
zece fecioare fiind inspirată din Biblie, Matei, cap. 25, versetele
1-13, atestându-se, astfel, veridicitatea aserţiunii, potrivit căreia
„Pictura murală bisericească este biblia analfabeţilor”.
Alte scene de real interes, precum „Moartea omului
drept” şi „Moartea omului celui păcătos” (sic !) concentrează
atenţia celor a căror relaţie cu Dumnezeu este ambiguă.
Succesiunea portretelor „drepţilor”: „Noe” – ţinând în mâna
dreaptă o corabie, aluzie la biserica lui Hristos; „Avram”, „Isaac”,
„Iacov”, „Rubim” (sic !), „Gad”, „Împăratul Iosif” (sic !) cu
coroană împărătească pe cap, toţi cu ochi pătrunzători, cu
podoabe capilare mai mari sau mai mici, deosebiţi, în special,
printr-o cromatică variată a pieselor vestimentare par o ceată de
drepţi slujitori ai religiei străbune avertizând credincioşii cu
privirea vie, dar şi cu mâinile să urmeze neabătut căile dreptei
credinţe. Galeria acestora este continuată de cea a apostolilor
lui Hristos: „Filip”, „Iacov”, „Andrei”, „Iuda”, „Luca”, „Mathei”,
ultimilor doi adăugându-li-se abrevierea „E”, cu semnificaţia de
„evanghelist”. În zona exterioară a altarului, sunt reprezentaţi
succesiv: „Sf. Nicolaie”, „Sf. mu<ceniţă> Filoftheia”, „Apostolu E.
Ioan”, „Apostolu E. Marcu”, „Apostolu Petru”, «Apostolu <?>”,
„Apostolu Barnaba”, „Apostolu Thoma”, <…>, seria proorocilor:
„Avacum”, „Moise”, „Ghedeon”, „David”, „Solomon” – ultimii doi
în postură împărătească, având coroană pe cap, pentru ca
registrul iconografic să capete efectiv culoare şi naratism, prin

scena amplă „Moise cu ovrei şi cu turci” – celebra trecere a lui

Moise cu poporul evreu prin Marea Roşie.
Pictura murală interioară prezintă un program
iconografic specific vechilor biserici, cu evidente ecouri
capadociene şi siciliene, pictura relevând un grafism accentuat,
dar şi tuşe puternice de culoare. Scene precum: „Când pe Isus
l-au îmbrăcat cu hlamida roşie”, „Când Pilat s-au spălat”,
„Ducerea la Răstignire”, „Răstignirea”, „Îngroparea” prezintă, din
păcate, zone lacunare, ca, de altfel, majoritatea scenelor biblice
pictate în interior. Icoanele împărăteşti pictate pe lemn, unele
atribuite lui Antonie zugravul: „Maica Domnului cu Pruncul”,
„Maica Domnului cu Pruncul” încadrată de sf. arhangheli Mihail
şi Gavriil, „Iisus Hristos” cu intercesorii: Maica Domnului şi Sf.
Ioan Botezătorul”, „Sf. Nicolae şi Sf. Ioan Botezătorul”, „Sf.
Treime” – reproducând scena „Îmbisericirea Fecioarei”, „Crucea
Răstignirii” cu moleniile au fost restaurate, spre mijlocul
secolului trecut, de către renumitul pictor originar din Curtea de
Argeş, Emil Ivănescu [1910-1972].
În anul 1987, „fanatici religioşi” au intenţionat să
determine prăbuşirea bisericii de lemn, provocând distrugerea
pereţilor în zona absidei altarului, pentru a se motiva
construirea unui locaş de cult mai spaţios. În calitate de
coordonator al Oficiului judeţean Argeş pentru patrimoniul
cultural naţional, am intervenit la Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste, prin adresa 444 / 07.12. 1897, propunând includerea
bisericii pe Lista monumentelor istorice şi de artă, pentru a fi,
astfel, salvată de la o distrugere previzibilă.
Din fericire, Biserica de lemn Urecheşti stă şi acum de
strajă credinţei strămoşeşti alături de impunătorul locaş de cult,
dovedind statornicia în dreapta credinţă a unor demni urmaşi ai
celor care au durat-o în vatra lor existenţială.
  

Spre est, în apropierea râului Vâlsan, în perimetrul

comunei MUŞĂTEŞTI, bisericile din Robaia şi Valea Faurului
sporesc patrimoniul edificiilor ecleziastice de lemn din Argeş.
ROBAIA
VALEA FAURULUI

BISERICA
«Sf. Nicolae» şi «Buna Vestire»
ROBAIA – MUŞĂTEŞTI
S
ituată în centrul satului, la poalele unui deal
împădurit, lângă apa Robaia, care evocă, prin
numele său, instituţia robiei; feudale, biserica îşi
înscrie, ca principal comanditar, pe ieromonahul Dorotheiu,
arhimandrit al Episcopiei Argeş, cel ce, împreună cu obştea
aşezării, a ctitorit-o, în anul 1809, cu materialul rezultat din
demontarea vechilor biserici de lemn ale schiturilor desfiinţate
Poiana Siliştei şi Prosia.

Numele ctitorului principal este excizat pe marginea

agheazmatarului de piatră păstrat în altar: „<Do>rotheu ereu
monahu; 1809”.
Planul iniţial al bisericii era format din naos şi altar,
adăugarea pronaosului şi pridvorului deschis efectuându-se în
anul 1890.
Sistemul de acoperire interioară este cel generalizat în
bisericile de lemn: boltă semicilindrică retrasă prin intermediul
unor bârne laterale fixate pe console la naos, boltă
semicilindrică continuată prin fâşii curbe de lemn la altar, doar
pronaosul particularizându-se printr-o boltă perpendiculară pe
axul bisericii.
Masivitatea bârnelor prinse în cuie de lemn pentru
asigurarea verticalităţii pereţilor este impresionantă.
Programul iconografic este evident influenţat de
comanditar, care, aparţinând cinului călugăresc, a solicitat
autorului picturii murale să reprezinte, în pronaos, cuvioşi şi
schimnici, ca „Sf. Onufrie”; în pronaosul iniţial, sunt zugrăvite
tablourile: „Maica Domnului Platitera” şi „Maica Domnului
Orantă”- pe boltă, sfinţii fără de argint – Cosma şi Damian, pe
peretele nordic.
Pictura murală a naosului atrage atenţia prin tratarea în
medalion a „Soborului Sf. Arhangheli”, iar cea a altarului, prin
„Maica Domnului Platitera” – imaginată pe boltă şi prin
„Viziunea patriarhului Petru” din proscomidiar.
Iconostasul conservă Crucea Răstignirii, moleniile,
decorul realizat prin crestare sau torsadat, vechile uşi
împărăteşti de factură postbrâncovenească, icoanele
prăznicare datând din secolul al XIX-lea încastrate în zidărie.
Exceptând icoanele împărăteşti originare, semnate de
„Nae zograf, la 1858” – piese de evidentă valoare artistică :
„Buna Vestire”, „Maica Domnului cu Pruncul” ş. a., pictura
murală executată de Niţă Poşoiu este, sub raport calitativ,
inferioară. Se disting, prin acurateţea compoziţiei, icoanele

pictate de Damaschin zugrav: „Maica Domnului Platitera”, cu

textul inscripţionat: „Supt milostivirea ta, stăpână Nascătoare de
Dumnezeu, rugăciunile noastre; Damaschin zugrav” şi „Intrarea
în biserică a Maicii Domnului”.
Biserica fusese reparată în anul 1902, iar, în 1940, „se
afla în stare de ruină”.
În patrimoniul Bisericii de lemn Robaia, se
află icoanele menţionate, agheazmatarul din piatră
din 1809, două sfeşnice împărăteşti cu fusuri pe
care sunt sculptaţi hieruvimi, iar, pe soclu, acvila
bicefală – motiv heraldic voievodal, uşile împărăteşti
ş. a.
  

BISERICA
VALEA FAURULUI
S
ituat între satele Vâlsăneşti şi Muşăteşti, pe
coasta Dealului Bisericii, din stânga albiei râului
Vâlsan, satul Valea Faurului este dominat de turla
fleş a Bisericii de lemn cu hramul «Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavriil».
Denumirea localităţii – Valea Faurului – este asociată,
prin tradiţia orală locală, perioadei de constituire a Ţării
Româneşti, un meşter faur aflat în slujba Basarabilor

întemeietori de ţară având, în vatra satului, un atelier în care se
confecţionau arme de epocă (suliţe, săgeţi) pentru oştirea
voievodului de la Argeş.
Biserica de lemn se particularizează prin turnul
clopotniţă a cărui siluetă relevă influenţe ardeleneşti din ţinutul
Hunedoarei şi al Munţilor Apuseni.
Pisania pictată deasupra uşii de acces în pronaos
fixează temporal existenţa locaşului de cult şi conţine referiri
sumare la comanditari: „Această biserică sfântă cu hramul
«Sfinţii Voievozi, arhangheli Mihail şi Gavriil» s-au zidit din
temelie de domniile lor ctitori Petre Muşătescu şi Pârvu
Muşătescu în anul 1727 şi s-a jugrăvit din nou în anul 1906 prin
străduinţă şi osteneala preotului Radu Popescu, Ion Ristescu şi
soţia sa, Joiţa, Ion Pandelică şi alţi
enoriaşi.”. Pictura murală din anul 1906,
fără valenţe artistice remarcabile, este
opera zugravului Niţă Poşoiu din Piteşti.
Biserica a fost construită din bârne
de gorun fixate pe un soclu din cărămidă
şi piatră; pereţii fiind tencuiţi atât în interior
cât şi în exterior. Pe latura vestică,
prezintă un pridvor poligonal susţinut pe
stâlpi ciopliţi din lemn.
De plan dreptunghiular, biserica
este structurată în interior, conform ritului
ortodox, în: altar, naos şi pronaos.
Altarul este de formă poligonală neregulată, prezentând
cinci laturi, cu deschideri pentru ferestre pe laturile de nord şi de
est şi uşă de acces, pe latura sudică. Sistemul de boltire în
leagăn se completează, spre est, printr-un timpan.
Naosul prezintă un plan dreptunghiular cu boltă
semicilindrică în „leagăn”. În pridvorul de formă poligonală, a
fost amplasată scara de acces construită din lemn de gorun

spre turnul clopotniţă, a cărei structură este placată, spre

exterior, cu scânduri masive.
Un antepridvor deschis cu şarpanta în două ape se
susţine pe şase stâlpi ciopliţi fixaţi pe un parapet de cărămidă.
Altarul se separă de naos prin iconostas din bârne de
stejar, pictat în tempera, registrul superior reprezentând, în
medalioane, Sfinţi Prooroci, iar cel inferior, Sfinţi Apostoli.
Registrul prăznicarelor este format din 15 icoane mobile
pictate pe lemn de către „meşterii” Ştefan şi Anghel, în anul
1838, zugravii fiind autorii picturii murale de la Biserica de lemn
Valea Faurului, filie a bisericii parohiale Vâlsăneşti.
Icoanele împărăteşti: „Sf. Nicolae”, „Maica Domnului cu
Pruncul”, „Iisus Hristos învăţător” şi icoana de hram „Sfinţii
Voievozi” au fost pictate de către Petre zugravul în anul 1870.
Pictura în frescă datând din secolul al XVIII-lea relevă
reale virtuţi artistice, dar se conservă exclusiv la icoana de hram
de deasupra accesului în pridvor, zugrăvită pe un strat suport
aplicat direct pe bârnele de lemn cioplite pentru aderarea
acestuia.
Pictura din interior realizată în anul 1906, potrivit textului
pisaniei, este executată în frescă, în naos, iar pe iconostas, în
tempera, pe un suport din praf de cretă şi clei de peşte. Intrucât,
fiind de o calitate inferioară, pictura s-a degradat, a fost
„retuşată” în tempera, în anii 1930-1940 – element relevat de
suprapunerea medalioanelor proorocilor pe cele anterioare care
se erodaseră, mai ales, în registrul superior al iconostasului.
În patrimoniul mobil al bisericii de lemn, se află icoanele
„Sf. Nicolae” [40x32 cm] şi „Brâul Maicii Domnului” [45x36 cm]
cu text slavon, databile stilistic şi sub raportul tehnicii de
execuţie, în perioada de mijloc a secolului al XVIII-lea.
Icoana prăznicară de lemn [35x30 cm] imaginând pe
„Sfinţii Apostoli” prezintă, în partea inferioară, textul: „Prin
osârdiia şi cheltuia/la robului lui / D(u)mnezeu, Ioan; 1840
fevru(arie) 5. Ştefan zogr(av)”.

Ieromonahul Ghermanos de la Argeş este autorul

icoanelor pictate în anul 1838 reprezentând pe „Sf. Ioan
Botezătorul” [97x65 cm]. şi pe „Sf. Nicolae” care prezintă un text
inscripţionat în câmpul inferior: „Prin evlavia şi cheltuiala /
robu(lu)I lui Dumnezeu, Racoviceanŭ / Apostol; / 1838
de(cemvrie) 4. Ghermano ierom(onah) zograf”.
În studiul său «Din istoria artei religioase la români»,
Ştefan Meteş menţiona că renumitul zugrav de biserici
Ghermanos pictase, de asemenea, în anii 1842-1843, biserica
Mănăstirii Mamul şi icoanele: „Soborul Sfinţilor Îngeri” [1840] la
Biserica Domnească din Câmpulung şi „Învierea Domnului”
[1858] la Biserica «Sf. Ilie» din oraşul muscelean.
Zugravilor Ştefan şi Anghel li se atribuie icoana de formă
circulară reprezentând pe „Maica Domnului rugătoare cu
Pruncul Iisus mâhnit” din timpanul estic al altarului, icoanele
prăznicare de pe iconostas, în conceperea cărora, filiera
bizantină caracteristică perioadei de început a secolului al XIX-
lea prezintă vădite influenţe autohtone. Tehnica de execuţie a
implicat utilizarea unor culori tempera pe un suport „acoperit
cu grund de preparaţie din praf de cretă şi clei de peşte”.
Enoriaş de frunte al Bisericii Valea Faurului, Dumitru
Diaconu s-a dovedit un real sprijinitor al restaurării picturii
murale a monumentului, contribuţia sa financiară [64.511 lei] în
elaborarea Proiectului-deviz de restaurare a picturii de către
proiectantul autorizat pictorul Cornel Boambeş în anul 1986,
fiind determinantă, iar demersurile pentru aprobarea lucrărilor
prevăzute în proiect solicitându-i un efort financiar apreciabil.
Biserica a fost repictată integral în cursul anului 1997 de
către pictorul Ilie Căpuşe din Verneşti, comuna Valea Danului,
distrugându-se fresca anterioară şi renunţându-se la programul
iconografic care includea Crucea Răstignirii încadrată de
molenii, precum şi la friza apostolilor.
Clopotul suspendat în turla bisericii prezintă următorul
text incizat: „1797. Aceăst clopot s-au făcut cu toată chăltuala

satului Vale(a) Faurului, titori, jupânul Pătru Muşat, David

Dorin.”.
În patrimoniul bisericii, se înregistrează cărţi ritualice:
Triodion [1699], Mineie [1774-1780], Molitvelnic [1782],
Penticostarion [1783], Evanghelie [1865] şi icoane pictate pe
lemn în sec. XIX, unele de Petre zugravul: „Iisus Hristos”,
„Maica Domnului”, „Sfântul Nicolae”, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil”, „Sfântul Ioan Botezătorul”, un proschinitar, potir,
linguriţă şi altele.
  

În aria localităţilor situate pe firul Râului Doamnei,

bisericile din Găneşti, Jupâneşti şi Poenărei constituie dovezi
grăitoare ale artei constructorilor cruceri din zona Muscelului.
POENĂREI
GĂNEŞTI
JUPÂNEŞTI

BISERICA
«Naşterea Maicii Domnului»
GĂNEŞTI – PIETROŞANI
B
iserica de lemn cu hramul «Naşterea Maicii
Domnului» din satul Găneşti, comuna Pietroşani,
şi-a înălţat bolta spre cer în anul 1834, prin vrerea
şi cheltuiala binecredincioasei Ecaterina Drugănescu, soţia
căminarului Grigore Drugănescu, ctitorul culei din Retevoieşti.
Pisania conferă informaţii suplimentare referitoare la
contribuţii ctitoriceşti: „S’a făcut această sf<ântă> bi<serică> de
lemn de ştejar / în anu<l> mântuiri 1834, cu cheltueala d-nei
prop<r>ie/tăreasa moşiei Găneşti Ecaterina Gr. Drugănescu şi /
s’a slujit în ea de cătră pr. Dumitrache fiind ne ispră/vită până la
anu 1877 şi în anu<l> 1878-79, prin / stăruinţa pr. I. Bărbulescu
s’a pardosit cu / lespezi, s’a cercuit, tencuit şi zugrăvit cu

cheltueala / preutului şi enorieaşilor din acel timp din Găneşti /
şi alte sate vecine după cum sunt trecuţi în condica /
biserici.”.Modificată radical, în cursul secolelor, biserica nu
pare să mai aibă nimic
spectaculos pentru a fi
îndreptăţită să se menţină pe
lista monumentelor de
arhitectură, întrucât pereţii de
lemn i-au fost tencuiţi în
repetate rânduri şi culoarea lor
caldă, patinată de vreme, a
lăsat loc albului uniform al
varului stins, iar, din decorul
bănuit al lemnului dăltuit cu migală de către meşterii cruceri, n-a
mai rămas vederii decât brâul în frânghie care înconjoară în
zona mediană pereţii exteriori originari ai locaşului de cult, cu
rol apotropaic, de proteguire a zonei sacre de duhurile malefice
ale necredinţei în Dumnezeu.
În cursul anilor 1877-1879, biserica de lemn „s-a cercuit,
retencuit şi jugrăvit”, mărindu-se deschiderile pentru ferestre, iar,
în anul 1930, „s-a prelungit cu un amvon”, retras din plan,
subdimensionat în elevaţie şi executat din scânduri de brad
dispuse vertical. Modificările interioare au implicat suprimarea
peretelui separator dintre pronaos şi naos, prin marcarea
spaţiului cu doi stâlpi dispuşi lateral. Sistemul de acoperire
interioară se realizaează la naos printr-o boltă în leagăn
dispusă tangent cu aliniamentul pereţilor longitudinali, iar la
altar, printr-o semicupolă tencuită.
Pictura murală din interior „se diferenţia calitativ stilistic,
dar şi tehnic”: tempera (în altar şi naos) – fusese opera
pictorului Gheorghe Belizarie din anul 1879 – iar pictura murală
din 1930 era executată în ulei (în pronaos şi pe tâmplă) de
către Gheorghe Zafiescu, pictor originar din Curtea de Argeş,
cu ajutorul „zugravului de gros” din neamul său, I. I. Zafiescu

din Costeşti-Vâlsan. Din pictura murală, se detaşează prin

modalitatea compoziţională „Maica Domnului Platitera” relevând
o simetrie sensibil tratată prin redarea arhanghelilor, dar şi
scena imaginând pe «Dumnezeu Tatăl”. În patrimoniul bisericii,
se află cărţi ritualice: 12 Mineie [1832], Triod [1833], Evanghelie
[1834], Penticostar [1834], Cazanie [1834], Tipic [1851] ş. a.
În succinta sa referire istorică la Biserica «Naşterea
Maicii Domnului» din Găneşti, pe care o păstorea cu evidentă
dragoste, preotul Constantin Bănuţă consemna în anul 1939:
„Modestă ca mărime, modestă din punct de vedere al
podoabelor, ea este icoana unui sat sărac ai cărui locuitori luptă
din greu cu nevoile vieţii şi le înving prin ajutorul Sf. Cruci ce-şi
întinde nevăzut braţele de pe clopotniţa Sfântului locaş peste
fiecare în parte şi peste toţi deopotrivă. Această Sf. Biserică a
văzut lumina zilei în anul 1834, fiind construită din lemn de dna
Ecaterina Gr. Drugănescu, proprietara moşiei Găneşti. În 1878,
a fost pardosită cu lespezi de piatră; cercuită, tencuită,
zugrăvită, ostenitor fiind pr. I. Bărbulescu.
Actualmente, biserica pare a spune fiilor săi: „Luaţi
aminte că pereţii mei bătuţi mai mult de o sută de ierni s-au
şubrezit, iar sânul meu de maică iubitoare nu vă mai poate
cuprinde, întrucât v-aţi înmulţit… Trupul meu ridicat din lemn,
umil ca formă şi mărime, s’a potrivit cu vremurile grele când am
fost ridicată, căci viaţa bisericii ortodoxe a fost viaţa poporului
român. Vremile de mărire pe care le trăiţi cer ca, în locul meu,
să ridicaţi o altă biserică de zid care să cuprindă pe toţi fiii
satului şi care să fie pentru veşnicie mărturia redeşteptării
naţionale ce s’a făcut în timpul şi sub înţeleapta domnie a
primului rege ortodox M. S. Regele Carol II.”.
Bănuţă Constantin, preot - Biserica «Naşterea Maicii Domnului» Găneşti, în Arhivele

Statului Piteşti, fond Prefectura judeţului Muscel, dosar 217/1939
  

BISERICA
«Înălţarea Domnului»
JUPÂNEŞTI - COŞEŞTI
C
onsiderată, de către specialişti, „una dintre cele
mai frumoase biserici vechi de lemn din
România”, constituind o culme a creaţiei
crucerilor argeşeni, prin elaborata şi variata sa decoraţie
arhitecturală, a fost construită, în anul 1742, cu cheltuiala
comanditarilor: boiernaşul Necula Ceauşul Romleanul
(„Constantinopolitanul”) din Jupâneşti, Necula „grecul”, boiernaş
din Dârmăneşti, preotul Mihăilă, popa Neacşu şi prezbitera
Maria din localitate. Pisania inscripţionată deasupra intrării în
pronaos consemnează anul edificării construcţiei şi principalii ei

ctitori: „Cu vrea<rea> Ta<tă>lui şi cu a Fiului şi cu a Duhului

Sfânt, făcu/tu-s-au aciastă sf<ân>tă biserică în zilile
prealuminatu/lui domnului Io Mihai Rac<o>viţă v<oie>v<o>d, în
hramu<l> Văzăni/seanie D<o>mnului nostru I<isu>s H<risto>s.
Şi această bi<se>rică / iaste făcu<tă> dă Neacula jupăn
Romleanu<l> şi / popa Mihăilu şi dă Neacula gr<ecul>; leat
7250 [=1742]”. Necula Eneotu zis Grecul era, de fapt, român
sosit din
Macedonia şi
implicat în
comerţul zonal,
cumnat cu
preotul satului,
Mihăilă, iar
Necula
Romleanu sau
Constantinapoli
tanul era numit
astfel pentru
călătoriile sale de afaceri la Ţarigrad.
Ctitorii menţionaţi în pisanie reprezentau cetele de
moşneni constituite pe criterii familiale în această aşezare ai
căror locuitori erau „toţi megieşi, cu moşiile lor, de la moşi, de la
strămoşi”, satul fiind atestat documentar iniţial la 1 iunie 1541
[7049]. Urmaşii lui Necula Romleanul, popa Stoica şi popa
Neacşu, vor consemna, în spaţiul liber care delimitează lateral
pisania, privilegiul acordat, la 13 mai 1776, bisericii de lemn de
către domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, „de a lua de
la fieştecare prăvălie câte bani şase” la hramul acesteia,
Înălţarea Domnului, text conservat passim, exceptând finalul:
„iar cine s-ar scula să strice acest obicei şi să se ia vamă să fie
supt blestem”. Acest privilegiu va fi confirmat ulterior, prin
hrisoave, de voievozii Ţării Româneşti: Alexandru Moruzi, în
1759 şi Ion Caragea, în 1813. Potrivit tradiţiei orale locale,
biserica ar fi fost edificată pe locul alteia din bârne, în care a

slujit popa Vladu menţionat în hrisovul din 1636 dat satului

Jupâneşti de către cancelaria domnească a lui Matei Basarab.
Materialele recuperate din construcţia veche vor fi folosite în
structura de lemn a noii biserici.
Biserica de lemn a fost construită în două etape: iniţial,
corpul propriu-zis al locaşulul de cult şi probabil în anul 1826,
pridvorul deschis susţinut pe patru stâlpi masivi de lemn,
supraînălţat de foişorul unei clopotniţe de plan pătrat, spaţiu
poligonal extins destinat adunărilor periodice ale sătenilor
interesând viaţa lor de obşte, dar şi unor mese comune cu
prilejul unor sărbători religioase sau pomeniri ale morţilor. In
pridvorul bisericii de lemn, a funcţionat prima şcoală sătească
din Jupâneşti, copiii satului învăţând să scrie şi să citească sub
îndrumarea preoţilor sau a dascălilor bisericii, înainte de
construirea unui local propriu, după aplicarea normelor
referitoare la instrucţia publică prevăzute în Regulamentul
Organic. Pereţii bisericii sunt realizaţi din bârne de lemn de
secţiune rectangulară, late de 45 cm şi groase de 7-14 cm
încheiate, la absida altarului, în „coadă de rândunică”.
Sistemul de acoperire interioară al naosului şi
pronaosului constă din bolţi semicilindrice longitudinale realizate
din scânduri de lemn retrase spre interior, sprijinite pe
cosoroabe susţinute pe console. Biserica este pardosită cu
lespezi de piatră şi acoperită cu şiţă de brad.
Amplitudinea registrului decorativ este impresionantă:
brâu puternic profilat, în torsadă, încheiat în capete stilizate de
şarpe la ancadramentul accesului; motivul torsadei preluat şi în
decorarea ancadramentului ferestrelor în combinaţie cu toruri
ornamentate prin crestare; accesele în pronaos şi în naos
decupate în partea superioară, în arcade compuse din multiple
arcuri crestate; motivul „capete de cai” frecvent utilizat la
consolele inferioare din pronaos şi naos; stâlpii masivi ai
pridvorului profilaţi la capiteluri.
Pictură murală în frescă pe un suport subţire de
tencuială la faţada vestică; se precizează comanditarii unor

scene biblice: „Raspeta şi proorocii s-a(u) zugrăvit cu cheltuiala

părintelui popa Neacşu şi Maria prezvitera.”. Scena „Judecăţii
de apoi” este „populată” cu: bogatul nemilostiv, turci, tătari,
morar, vameş, faţa sulemenită, rolul moralizator al scenei fiind
evident.
În patrimoniul bisericii, se află cărţi ritualice: Mineie

[1852], Octoih [1889], Penticostar [1889] şi icoane pictate pe
lemn în 1826: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, „Maica
Domnului cu Pruncul” , „Naşterea Domnului”, „Intrarea în
biserică a Maicii Domnului”, „Răstignirea Domnului”, „Botezul
Domnului”, „Schimbarea la Faţă”, „Buna Vestire”, „Maica
Domnului cu Pruncul”, „Înălţarea Domnului”, „Întâmpinarea
Domnului”, „Învierea Domnului”, „Duminica Floriilor”, uşi
împărăteşti, tetrapod din „1826 martie 13”, sfeşnice de lemn
sculptate cu reprezentări de arhangheli, acvila bicefală şi flori,
miruitor ş. a. În pronaos, se află piatra tombală a jupanului
Barbu [1820].
  

BISERICA
POENĂREI-CORBI
D
ominând, prin monumentalitatea şi armonia
proporţiilor sale, vatra satului Poenărei,
străveche aşezare de moşneni, atestată
documentar iniţial la 15 noiembrie 1528, Biserica de lemn
«Cuvioasa Paraschiva», durată în perioada anilor 1937-1943,
reprezintă o chintesenţă a artei meşterilor cruceri din zonă, o
realizare de excepţie a arhitecturii ecleziastice din Muntenia.

Durată într-un spaţiu sacru, pe care s-au înălţat de-a

lungul vremurilor şi au dispărut sub vremi sfinte lăcaşuri de cult,
Biserica «Cuvioasa Paraschiva» este un altar de credinţă
ortodoxă la care s-au adăpat, din nesecata învăţătură divină,
sufletele multor credincioşi.
Existenţa unor biserici anterioare în satul Poenărei este
confirmată documentar sau prin tradiţia orală locală, precum şi
prin consemnarea hramurilor: „Sf. Gheorghe” şi „Sf. Nicolae” ale
acestora. Astfel, «Harta austriacă» redactată de Specht în anul
1790 înregistra „o biserică de lemn şi 14 case” în satul Poenărei.
În «Catagrafia Mitropoliei Ungrovlahiei din anul 1840»,
se menţiona că „biserica de lemn este făcută de ani 134 de
Badea Butoi şi Pătru Ciomagu”, datând, aşadar, din anul 1706.
Întrucât starea de conservare a edificiului de cult
devenise deplorabilă, preotul Grigorie Duhovnicu, alias
Poenăreanu, se adresează Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, în anul 1859, printr-o cerere semnată de 45 de
poporeni din sat solicitând urgent acordarea unui ajutor
financiar: „În satul nostru Poenărei, plaiul Nucşoarei, districtu
Muscel, am avut biserică de lemn veche, ruinată cu desăvârşire,
încât se poprise… Ne-am gândit ca să mai meretesim p-a
veche, n-aveam ce, că era putredă…”. Cu convingerea că „se
socoteşte de un greu păcat să rămânem fără biserică”, se
hotărăsc în anul 1854 să construiască o alta, dar în cinci ani, nu
reuşiseră să ajungă decât până la acoperişul edificiului. „Noi,
domnule ministru – se motiva solicitarea unui urgent ajutor
financiar – deşi ne numim moşteni, dar avem o parte mică de
moştenire şi ne hrănim mai mult pe moşii de ale statului”.
[D.A.N.I.C., M.C.I.P., dosar 3113/1858, f. 60, 79, 279, 282-283, 288]
Apelând la un credit financiar, poenărenii reuşesc să-şi
definitiveze în 1862, locaşul de cult: „şi au săvârşit lucrarea,
care este cu totul plăcută oricăruia privitor”.
În succesiunea locaşurilor de cult din vatra satului, se
înregistra ulterior ,,clădirea unei biserici din bârne de stejar,
reclădite, din acelaşi material, în 1898”, construcţia fiind în
pericol iminent de prăbuşire peste numai trei decenii.
În opera de înălţare şi de desăvârşire a actualului locaş

de cult, s-au îngemănat creator talentul şi dăruirea
proiectantului: renumitul arhitect muscelean Dimitrie Ionescu -
Berechet, autorul unor remarcabile construcţii publice în stil
neoromânesc, a pictorilor: Ion şi Pantelimon Fleşaru din
Câmpulung-Muscel şi a meşterilor care l-au împodobit, prin
măiastra dăltuire a lemnului, cu iconostas şi strane, relevând o
concepţie unitară, născută sub zodia artei autentice.
La „săvârşirea”, prin osârdia preotului paroh Ioan Gh.
Constantinescu, „a acestui sfânt lăcaş”, precum se
consemnează în pisanie, „au contribuit, mai ales, familiile: Vică
Poenăreanu şi dr. Mitulescu, Maria-Avida şi generalul Victor
Nanu, precum şi enoriaşii satului Poenărei cum şi alţi buni
creştini ale căror nume s-au scris spre veşnică pomenire în
sfântul altar”, membrii comitetului activ de construcţie: înv. Gh.
Gh. Popescu, Ion I. D. Uşurelu, Grigore I. Grigorescu, Gh. I.
Andreescu, Ion A. Andreescu, Nicolae Dumitrescu, Gh. I. D.
Uşurelu, Petru Mailat şi Grigore Diaconu – fiind ostenitori în
acţiunea de colectare a fondurilor necesare efectuării lucrărilor
de construcţie, realizării picturii murale şi înzestrării bisericii cu
mobilier şi obiecte de cult. Slujba de sfinţire oficiată de către
arhiereul Veniamin Pocitan Ploieşteanul a încununat
stăruitoarea muncă a ctitorilor ştiuţi ori neştiuţi ai sfântului lăcaş.
Construită din bârne masive de stejar, pe temelie înaltă
din piatră de râu, biserica prezintă un plan în formă de cruce, cu
absida altarului poligonală decroşată şi pridvor deschis pe
latura vestică, fiind compartimentată în: pronaos, naos şi altar.
Naosul este supraînălţat prin turla octogonală a
Pantocratorului şi se separă de altar printr-un iconostas de lemn
amplu decorat. În pronaos, un cafas cu acces pe o scară de
lemn sporeşte considerabil capacitatea locaşului de cult.
Decorul arhitectural conferă bisericii valenţe artistice
incontestabile fiind distribuit la: stâlpii, fruntarul şi arcele
pridvorului, pe brâul supraînălţat în torsadă, întrerupt de
ancadramentele sculptate ale ferestrelor, la montanţii verticali

dispuşi între brâu şi cornişă pentru delimitarea spaţiilor

destinate scenelor pictate din exterior şi la limitele unghiulare
ale turlei octogonale.
Pictura murală interioară şi
exterioară realizată în anii 1942-
1943 se integrează armonios
ansamblului, prin programul
iconografic adaptat spaţiului
existent, fresca relevând influenţe
neobizantine, un desen sigur şi
un repertoriu cromatic adecvat.
În tabloul votiv, sunt
înfăţişaţi: Grigore şi Ecaterina
Poenăreanu, din ascendenţa unor
ctitori; Nicodim, patriarh al
României, şi Mihai I, regele României (portretul regelui fiind
acoperit cu var alb în perioada regimului comunist).
Slujitori ai sfântului altar, preoţii: Nicolae Neţ, Ion
Grigorescu, Nicolae Scărlătescu, Ion Tuţă s-au dovedit vrednici
de laudă în misia lor duhovnicească, dar şi continuu preocupaţi
de îngrijirea locaşului de cult; sub păstorirea pr. Ion Grigorescu,
şiţa de pe acoperiş a fost înlocuită cu actuala învelitoare de
tablă. Dăinuirea acestui înălţător monument de arhitectură, a
cărui structură de rezistenţă a fost puternic afectată de
instabilitatea terenului pe care este amplasat, a impus
efectuarea unor operaţiuni urgente de consolidare în anul 2009,
finanţate de către managerul Virgil Baciu, originar din Poenărei.
Altar al credinţei strămoşeşti, Biserica de lemn
«Cuvioasa Paraschiva» înnobilează zestrea de creativitate a
înaintaşilor care şi-au ctitorit viaţa pe plaiurile mirifice ale satului
Poenărei.
  

În zona submontană a Argeşului, la circa 10 km nord-

vest de Câmpulung-Muscel, pe teritoriul satului Bughea de Jos,
se află Biserica de lemn Ciocanu.
CIOCANU

BISERICA
«Intrarea Maicii Domnului în biserică»
SCHITUL CIOCANU–BUGHEA DE JOS
A
şezarea monahală este amplasată într-un cadru
natural de un pitoresc evident, dominând
versantul nordic al dealului subcarpatic Ciocanu,
cu altitudinea de 810 m. Schitul Ciocanu, iniţial, de călugăriţe
ar data – potrivit istoricului şi scriitorului Constantin D. Aricescu
– de la începutul veacului al XVI-lea, locaşul său de
închinăciune fiind durat de sătenii cătunului Malu. Biserica de
lemn a ars în repetate rânduri, fiind reparată de fiecare dată cu

sprijinul sătenilor din Malu, pentru ca, la 10 august 1610, să
devină oficial schit care se va bucura de importante privilegii
domneşti acordate de Matei Basarab [1632-1654], confirmate
ulterior de Duca vodă, în 1677, şi Alexandru Ipsilanti, în 1776,
prin care era scutit de oierit, dijmărit, vinărit ş. a. În vremi de
primejdie, schitul era un loc de refugiu pentru locuitorii din zona
de nord a Muscelului.
Afectată puternic de distrugătorul seism din anul 1802,
biserica schitului va fi reparată până în anul 1812, potrivit unei
pisanii săpate în piatră, iar, în 1825, va fi reconstruită din
temelii, de către monahul Neofit şi chir Mihai Radovici.
Reparaţii radicale au fost întreprinse în 1932, de egumenul
Nicandru Manu ajutat de predecesorul său, Nichifor.
Biserica de lemn, construită pe temelie de piatră,
prezintă un plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată
şi pridvor susţinut de patru stâlpi, pe latura vestică. Turle din
structură de lemn, de formă octogonală sunt construite peste
naos şi pronaos. Accesul la clopotniţă se asigură din pronaos
printr-un chepeng. Naosul este separat de altar prin iconostas
de lemn sculptat prevăzut cu două registre destinate icoanelor
prăznicare şi împărăteşti. Sistemul de acoperire interioară
prezintă o boltă semicilindrică longitudinală unică pentru
pronaos şi naos, iar pridvorul deschis de pe latura vestică este
susţinut pe două coloane mici din lemn.
Decorul arhitectural se limitează la ancadramentul
accesului în naos cu ornamente în torsadă sculptată în relief
între rozete.
Pictura murală din 1932, care acoperă pictura originară,
degajă un aspect decorativ de sorginte rustică; în exterior,
chipurile sfinţilor erau pictate în medalioane inegale. Pictura
murală realizată în frescă, în pridvor şi în tempera, în interior, a
fost refăcută la sfârşitul secolului XX.
Schitul Ciocanul a fost împroprietărit cu 40 de pogoane
din pământul obştii moşnenilor câmpulungeni, din care făceau

parte şi familiile „de temelie” din Bughea de Jos. Aşezământul

monahal de la Ciocanu devenise o şcoală de învăţătură pentru
copiii care intenţionau să devină preoţi, aspect confirmat
documentar prin mărturia din 1802 a popii Ion din Albeşti, care
a „desluşit literele chirilice la schit” şi zapisul din 16 decembrie
1834, atestând trimiterea de către Zoiţa lui Vasile Proca din
Berevoeşti a fiului său „să înveţe carte la Schitul Ciocanu”…
Din patrimoniul iconografic al aşezământului monahal de
la Ciocanu, prezintă un interes evident icoanele pictate pe lemn:
„Plângerea lui Iisus” încadrat de arhanghelii Mihail şi Gavriil,
„Sfântul Nicolae”, „Intrarea Preacuratei Maici în biserică”, „Sfinţii
împăraţi Constantin şi Elena” – pictată de zugravul Alecsie în
1835, icoanele reprezentând pe: „Sf. Ioan Botezătorul” şi „Maica
Domnului cu Pruncul” semnate de zugravul câmpulungean
Ghermano ierodiacon, în 1840.
  

În zona de nord-est a judeţului, în incinta reşedinţei

patriarhale de la Dragoslavele de pe Dâmboviţa, se remarcă,
prin ineditul său,
DRAGOSLAVELE

BISERICA
«Sf. Gheorghe»
DRAGOSLAVELE

B
iserica de lemn «Sf. Mare Mucenic Gheorghe»,
care fascinează prin turla fleş detaşându-se
constructiv de locaşurile de cult specifice zonei
Argeşului şi Muscelului, a fost strămutată din Borşa, judeţul
Maramureş, iniţial la Predeal, în fosta tabără a Străjii Ţării
(organizaţie de tineret iniţiată de regele Carol al II-lea) şi,
ulterior, după înfiinţarea Liceului militar din oraşul prahovean,
pe amplasamentul actual, în 1949, lângă reşedinţa estivală
patriarhală, prin osârdia şi cheltuiala patriarhului României,
Justinian Marina, destinată a fi biserică de schit, fiind, după
definitivarea lucrărilor de remontare, sfinţită la 21 august 1949.
Caracteristică, prin
structură, bisericilor
de lemn din zona
Maramureşului –
unde fusese
construită la sfârşitul
secolului al XVII-lea,
biserica prezintă un
plan rectangular, cu
absidă poligonală
decroşată şi pridvor
dezvoltat pe latura
sudică, precum şi un
antepridvor prevăzut
cu doi stâlpi frontali,
dispus în faţa intrării
principale de pe
latura sudică. În
forma originară,
construcţia nu avea
antepridvor şi soclu
masiv supraînălţat
din bolovani legaţi
prin ciment –

element constructiv condiţionat de amplasarea monumentului în

declivitatea terenului din dealul Podişor, la o altitudine de 680 m,
cu uimitoare perspective vizuale spre aşezările de pe valea
râului Dâmboviţa.
Deasupra pronaosului, se află o impunătoare turlă de
secţiune patrulateră, învelită cu şindrilă şi surmontată de un
foişor cu balustradă şi arcade traforate,
acoperişul de forma unui coif fleşă piramidal,
având baza pătrată evazată.
Decoraţia în lemn este concentrată la
ancadramentul accesului principal (torsadă,
rozete, pomul vieţii), la balustrada foişorului turlei
(traforuri) şi la pridvor (crestături pe contrafise).
Pictura în tempera fără liant, executată pe
un suport subţire de var stins, aplicat pe lemn sau pe fâşii de
pânză maruflată, la interstiţiile bârnelor, acoperă, în interior,
întreaga suprafaţă a pereţilor şi a bolţii. Pictura murală este de
factură naivă, fiind marcată de un accentuat grafism.
  

VALEA REA
CAPELA

BISERICA
«Sf. Nicolae» şi «Sf. Dumitru»
VALEA REA
C
titorită în anul 1402 <!> de către marele voievod
al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, ca loc de
popas pe vechiul drum domnesc spre ctitoria sa
de la Cozia, potrivit tradiţiei locale consemnate în pisania
pictată, biserica a fost reconstruită cu materialul lemnos rezultat
din demolarea bisericii iniţiale, „prin osârdia şi cheltuiala”
negustorului Martin Buliga, post 1750 şi rectitorită, cu
extinderea planului, „prin sârguinţa preotului Florea Balotescu
şi a enoriaşilor parohiei”, în anul 1890.
Conservarea monumentului a implicat numai în secolul
XX efectuarea unor intervenţii de amploare, constând din
extinderea planului şi refacerea acoperişului în 1945, tencuieli
interioare şi exterioare, precum şi restaurarea în anul 1969 a
picturii murale semnate de M. Păunescu din Piteşti datând din
anul 1945.
Situată în inima pădurii, la intersecţia drumurilor Moşoaia-
Ciocănăi şi Slătioarele, biserica a fost construită din blojdini de
lemn, pereţii longitudinali fiind încheiaţi în stâlpi canelaţi şi, la
extremităţi, în cheotoare simplă.
Biserica – de plan dreptunghiular alungit – a fost acoperită
cu şiţă din lemn de brad, fiind surmontată de o singură turlă.
Pisania concepută cu prilejul unei extinderi planimetrice a
locaşului de cult menţionează următoarele: „În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sf. Duh, amin. Această sfântă biserică cu hramul
Sf. ierarh Nicolae şi Sf. mare mucenic Dimitrie, s-a ridicat din
vechime, în zilele marelui voievod Mircea, la anul 1402, din
lemn, de către credincioşii locuitori ai satului Valea Rea.

În anul 1898, în timpul (şters) şi al păstoriei Episcopului

Gherasim Timuş al Argeşului, s-a renovat prin osteneala pr.
Florea Balotescu, ajutat de toţi enoriaşii săi şi locuitori ai altor
sate, fiind atunci ridicată şi mai adăugându-i-se şi amvonul din
zid, după cum se vede şi astăzi. În mai 1945, în zilele (şters),
după al doilea război a toată lumea, a fost din nou reparată,
înnoindu-i-se pictura, temelia, tâmplăria şi pardoseala, cu
îndemnul şi binecuvântarea P. S. episcop al Argeşului, Iosif
Gafton, care a şi sfinţit-o din nou şi cu osteneala robilor lui
Dumnezeu, pr. Ioan Voiculescu, slujitorul bisericii, pr.
Constantin Dejan, paroh, Dumitru Fulgă, epitrop, Alexandru
Grigore, Ristea Neacşu, Gh. Ivan şi mai ales a robilor lui
Dumnezeu Victoria şi Ioan Vasilescu-Valjan, avocat din
Bucureşti, care au împodobit-o cu toate cele de trebuinţă.
Zugrav bisericesc – M. Păunescu-Piteşti. Constructori – Ioan
Duminică, Ioan Al. Grigore, Radu Gheorghe zis Mânuşă, Gh.
Tănase, Al. Gheorghe, Ioan Fulga.”.
Din inventarul bisericii, semnalăm, printre alte valori
patrimoniale: icoana pictată pe lemn, reprezentând „Soborul
Tuturor Sfinţilor” cu inscripţia: „Aciastă / icoană o au / plătit /
d(umnealui) Simion / sin Barbu Drăguţăscu, / cu soţia / sa, Iana;
/ 1843” şi volumele ritualice: Evanghelie [1754], Antologhion
[1756], Octoih [1792], Liturghier [1833], Psaltire [1841].
  

CAPELA
UNIVERSITĂŢII PITEŞTI

M
ărturie incontestabilă a artei constructive a
meşterilor cruceri argeşeni, Biserica de lemn
«Cuvioasa Paraschiva» – strămutată din
Cotmeana-Stolnici în incinta Universităţii din Piteşti − a fost
durată, potrivit tradiţiei orale, în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, deşi o inscripţie incizată pe peretele sudic al naosului
indică „leatul 7317 – 1809, în zilele lui Alexandru Pavlovici”,
aşadar, în cursul temporarei ocupaţii ruseşti a Ţării Româneşti.
Inscripţia excizată la est de deschiderea practicată în
bârne pentru iluminarea naosului, în proximitatea articulării
acestuia cu absida altarului, a fost, din păcate, distrusă în cursul
operaţiunii de consolidare a bisericii efectuate cu cheltuiala
Parohiei Cotmeana în anul 1980. Datorită ignoranţei meşterilor
care au dăltuit bârnele pentru a le regulariza, în scopul prinderii
unor şipci de lemn ca suport al tencuielilor pereţilor în exterior,
s-a eliminat, astfel, această dovadă probatorie a perioadei
edificării locaşului de cult.
Relevarea unei congruenţe planimetrice între structura
Bisericii de lemn Cotmeana (fostă Căcărăzeni) şi cea a Bisericii
de lemn Cotmeniţa-Băbana a cărei datare „1773” este incizată
la limita estică a peretelui sudic, în exterior, aproximativ, deci, în
aceeaşi zonă, precum şi analiza ductului literelor incizate, ar
genera supoziţia că ambele construcţii aparţin aceleiaşi formaţii
de cruceri din Argeş.
O inscripţie chirilică lacunară – din cauza degradării
bârnei de pe peretele sudic al naosului, în exterior, pe care a
fost incizată − ar putea reprezenta, într-o interpretare incertă,
consemnarea numelui unui meşter sau comanditar: „Să ştie
<…> Badea”.
În «Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824», se menţionează
existenţa a două „biserici de lemn tare”, având acelaşi hram:
«Cuvioasa Paraschiva», amplasate pe teritoriul satelor
Căcărăzeni şi Căcărăzenii de Sus − aşezări constituite din 51
de case cu 187 „poporani” şi, respectiv, 20 de case şi 90 de

„poporani”, numărul celor de „parte bărbătească” depăşind

nesemnificativ, în ambele situaţii, „partea femeiască”.
Slujitorii bisericilor din Căcărăzeni reprezentau, raportaţi
la numărul „poporanilor”, un procent apreciabil. Astfel, în satul
Căcărăzeni, erau nominalizaţi trei preoţi (Gheorghe sin popa
Ion, Mihai sin popa Nan, Radu sin popa Gheorghe), cinci
dascăli (Dumitru, Gheorghe, Pană, Călin şi Vasile) şi un
paracliser (Gheorghe), iar, la Căcărăzenii de Sus, doi preoţi
(Mihai sin popa Dragomir, Pârvu sin popa Dragomir – fraţi) şi
patru dascăli (Crăciun şi Andrei sin popa Dragomir, Irimia sin
diacon Andrei şi Stan). Majoritatea deservenţilor (10) din 13
descindeau din familii de preoţi (7) şi de cântăreţi (3),
confirmându-se, şi în acest caz, intensitatea procesului
ereditarismului ecleziastic în mediul rural. Intenţia de a se
perpetua pe plan familial o profesie respectată de către
„poporani” este evidentă: toţi copiii între 10 şi 18 ani ai preoţilor
şi dascălilor din Căcărăzeni învăţau, în anul 1824: 3 – ceaslovul
şi 5 – psaltirea (evident cei avansaţi).
Sub raport statistic, se constată că un preot revenea la
55 de poporani, iar un dascăl, la numai 39, ceea ce este,
incontestabil, cu mult peste „norma” medie actuală.
Moralitatea slujitorilor bisericilor era, precum se
consemnează în Catagrafie, „bună”, exceptând cazul diaconului
Dumitru sin Radu, despre care se menţionează sec: „beţiv” –
element determinant pentru a-l individualiza în acest context.
Condiţionat de programul imuabil al interioarelor
bisericilor de rit greco-oriental, biserica prezintă un interior
structurat în: pronaos, naos şi altar, segmentarea spaţiului fiind
realizată prin intermediul unui perete de lemn prevăzut cu o
deschidere de acces între pronaos şi naos şi un iconostas de
lemn între naos şi altar.
Sub raport planimetric, biserica este de formă
paralelipipedică alungită cu absida altarului decroşată poligonal
şi cu pridvor deschis pe latura vestică. Ataşarea unui pridvor
construit din cărămidă cu arcade semicirculare adosate în zona

de contact cu peretele pronaosului a modificat radical aspectul

originar al monumentului.
Element component al structurii caselor ţărăneşti,
pridvorul reprezintă o modalitate constructivă de integrare
plastică a bisericii în ansamblul arhitectural tradiţional, el
constituind „puntea de legătură” dintre interior şi natura
ambientală. Această operaţiune de extindere planimetrică a
fost determinată de necesitatea efectuării unor servicii
religioase speciale, conform ritualului ortodox.
Sub raport constructiv, biserica de lemn a prezentat, în
forma sa iniţială, un soclu format din cărămidă cu liant din var
„negru”, pe care erau fixate „tălpile” de stejar, a căror lungime
coincide cu dimensiunile longitudinale ale naosului şi
pronaosului.
Corpul construcţiei este realizat în sistemul Blockbau,
prin suprapunerea cununilor din „ostreţe” de secţiune
rectangulară, la care se racordează „în cheie” pereţii
transversali şi, în „coadă de rândunică”, pereţii absidei altarului.
Sistemul de acoperire interioară este realizat sub forma
unei bolţi semicilindrice longitudinale din blăni de stejar prinse
în cuie de lemn şi susţinute pe peretele despărţitor dintre
pronaos şi naos – perete plin, prevăzut cu o străpungere
centrală de acces, ai cărei montanţi verticali sunt amplu
decoraţi şi sunt fixaţi într-o grindă decupată în arcadă
semicirculară. În naos, bolta semicirculară este sprijinită pe un
arc dublou din stejar ale cărui capete se articulează pe cununa
pereţilor longitudinali, în zona mediană a naosului; la altar,
bolta se reazimă pe „capacul” iconostasului de lemn.
Plastica ornamentală a monumentului este remarcabilă.
Ancadramentul portalului bisericii excelează sub aspect
decorativ, prin remarcabila compoziţie rezultată din asocierea
unor motive frecvent utilizate în construcţiile ecleziastice din
Argeş: rozete, dinţi de fierăstrău, torsade.
Un motiv de sorginte populară folosit cu precădere în
decorarea obiectelor de uz gospodăresc − motivul astral −

conceput sub forma „roţii solare” incizate pe ancadramentul

accesului din pronaos în naos prezintă, conform tradiţiei, o
valoare magică, atribuindu-i-se un rol protector.
Ornamentele geometrice formate din linii paralele sau
întretăiate, preluate de către meşterii cruceri din repertoriul
decorativ al lacrelor ţărăneşti, realizate în tehnica inciziei sunt
distribuite pe capetele în retragere ale consolelor, precum şi pe
portalul menţionat, al cărui ansamblu ornamental este
completat cu un element decorativ: „dintele de lup”, prin
multiplicarea căruia se obţin surprinzătoare efecte artistice.
În aceeaşi gamă ornamentală caracteristică inciziilor de
pe obiectele de lemn, se integrează şi semicercurile
intersectate de pe o grindă din pridvor.
De factură populară, motivul „capetelor de cai” ale cărui
sensuri magice, apotropaice, de proteguire a construcţiei, îşi au
originea în obiceiul străvechi de a pune scheletele capetelor
acestor animale în parii din preajma staulelor, pentru alungarea
spiritelor malefice apare stilizat, în special, la extremităţile
grinzilor transversale.
Registrul elementelor de ornamentică este completat
prin grilajele metalice ale ferestrelor şi prin crucile fixate în
coama acoperişului, piese remarcabile atestând gradul de
dezvoltare a feroneriei populare în zonă.
Pictura murală completa ansamblul decorativ al acestui
important monument ecleziastic din lemn. Din păcate,
strămutarea unui obiectiv de acest gen implică, sub aspectul
conservării picturilor murale, înregistrarea unor pierderi
ireparabile, în ciuda efortului susţinut de recuperare a unor
scene semnificative din ansamblul său.
Pictura murală de la Biserica de lemn Cotmeana, care
data din anul 1869 − opera unui zugrav talentat, Petre, al cărui
nume a fost înscris pe filactera proorocului Ezechil reprezentat
în galeria personajelor biblice de pe peretele exterior sudic, se
caracteriza printr-o gamă cromatică relativ redusă.

Sub raport stilistic, pictura se detaşa de tiparele

comune, prin ritmarea considerabilă a scenelor figurate,
conferindu-se, în acest context, gesticii, o evidentă valenţă
individualizatoare. Imobilismului şi conceperii şablon a
personajelor din pictura murală a unor biserici de lemn, se
opune un dinamism exprimat plastic printr-o sugestivă gestică a
mâinilor − element ce determina concentrarea atenţiei în zona
centrală a imaginii. Proiectate pe un fundal de culoarea
cobaltului, personajele erau puternic reliefate, zugravul
acordând perspectivei cromatice un rol esenţial.
Detaşarea de fond a oricăror elemente ornamentale se
integra aceleiaşi viziuni plastice. Zugravul Petre se dovedea,
totuşi, tributar practicii condiţionate, în ornamentica populară de
frecventul „horror vacui”, prin completarea spaţiului liber dintre
personaje cu o vegetaţie decorativă, concepută nu printr-o
reprezentare naturalistă, copacii fiind redaţi − ca un ecou al
artei bizantine − sub forma unor arbori exotici cu coroane
suprapuse.
Pictura murală interioară din pronaos, executată direct
pe peretele despărţitor de naos, a fost proiectată, prin
excelenţă, sub imperiul schematismului, atenuat, însă, prin
tuşeuri. Calota semisferică a pridvorului era dominată de
reprezentarea lui Iisus Emanoil, într-un medalion circular, al
cărui text: „Un(u)le născ(u)t, Fiule, şi cuvântul lui Dumnezeu,
cela ce <…>” se păstra parţial, întrucât fragmente din suportul
de tencuială al picturii se desprinseseră de pe şipcii din
structura cupolei, în timpul seismului din 4 martie 1977.
Iisus Emanoil era încadrat în semicalote de scene
religioase imaginând pe Maica Domnului, delimitată circular de
o inscripţie: „Pentru tine, Maică, cu osârdie, s-au mântuit…” (la
nord) şi de medalionul circular înfăţişând pe Sfântul Ioan
Botezătorul (la sud), completat cu textul: „Mergător înainte, eară
ţie destul în cete mărtur(is)ea Domnu’…”.
Deasupra accesului în biserică, erau zugrăviţi, în
medalioane, patronii spirituali ai locaşului de cult: „Cuvioasa

Paraschiva” şi „Sf. Nicolae” − ultimul, fiind adăugat, probabil, cu

prilejul vastei operaţiuni de extindere şi de pictare din anul
1869. Scena „Maica Domnului cu Pruncul” impresiona prin
proporţii, dar şi prin cromatica utilizată: pe un fond cobalt de o
prospeţime surprinzătoare, se proiectau personaje biblice
redate într-o gamă cromatică dominată de ocru şi cărămiziu.
Concepută la aceleaşi dimensiuni, scena pandant de pe
latura nordică a peretelui de acces în locaşul de cult se
depreciase considerabil, reprezentarea lui „Iisus Pantocrator”
reducându-se la fragmente nesemnificative, datorită decapării
masive a suportului de tencuială al picturii, ca efect al aceluiaşi
distrugător seism.
Iconostasul construit din scânduri masive de stejar
dispuse vertical şi fixate „pe cant” în cuie de lemn prezintă un
registru decorativ schematic, completând, sub raport cromatic,
partitura icoanelor împărăteşti mobile sau a prăznicarelor.
Spaţiul destinat uşilor împărăteşti pe care este zugrăvită
scena „Bunei Vestiri” prezintă un coronament semicircular
decorat în ample motive vegetale.
Patrimoniul iconografic al Bisericii de lemn «Cuvioasa
Paraschiva» s-a constituit prin preluarea unor icoane de la o
biserică anterioară (edificată, probabil, tot din lemn) sau datorită
generozităţii ctitoriceşti manifestate de către comanditari creştini
cu evidente posibilităţi materiale. Operă a unui ilustru pictor
aparţinând renumitei şcoli de zugrăvie din Târgovişte, Stroe,
autorul ansamblului de pictură murală de la Mănăstirea Arnota
[1644], icoana „Maica Domnului Ţelovanie” − integrată stilistic
temei iconografice de veche tradiţie bizantină: „Maica Domnului
Îndurătoarea”, în care „Fecioara Maria este reprezentată cu
Pruncul într-o compoziţie de tandră îmbrăţişare, cu obrajii alipiţi”
− este unică în tezaurul de valori al artei plastice bisericeşti din
Argeş, prin denominativul „Ţelovanie” (Dulce sărutare).
Consemnarea caligrafiată din partea inferioară a icoanei „Jupan
Preda pos(telnic), jupan Vălsa(n), jupan Pan(ă). 7161. Stroe
zug(rav)” precizează comanditarii, autorul şi anul zugrăvirii:

1652-1653. În ordine cronologică, icoana de lemn reprezentând

pe „Cuvioasa Paraschiva” între arhanghelii Mihail şi Gavriil
datează din 1731-1732 [7240], inscripţia se referă la autor:
„Duminică zu(grav)”, anul pictării: „7240” şi comanditarii:
„Costa(n)din, Nedelea, Stoica, Stana”. Pe icoana „Iisus Hristos”
Deisis imaginând pe Mântuitorul încadrat de Maica Domnului şi
Sfântul Ioan Botezătorul, se nominalizează un „Popa Ion” −
autor sau comanditar ?, precizându-se anul zugrăvirii: „1803”.
Strămutarea Bisericii de lemn Cotmeana-Stolnici a
implicat, înainte de toate, o stăruitoare trudă pentru limpezirea
minţilor credincioşilor din satul de obârşie al locaşului de cult
care se străduiseră să întreţină bisericuţa durată de către
strămoşii lor, asigurându-i că, prin transferarea ei în incinta
Facultăţii de Teologie din Piteşti, va fi permanent sub îngrijirea
atentă a celor pentru care va deveni o adevărată alma mater.
Osârduitori în această generoasă acţiune iniţiată şi
coordonată de către ierarhul Argeşului, Calinic, s-au dovedit a fi
părintele Ion Marin, protoiereu al Costeştiului, şi preotul paroh
Valeriu Ionescu, consilierii şi enoriaşii bisericii din Cotmeana.
Complexul proces tehnic de transferare a fost dirijat cu
maximă competenţă de către prof. Iulian Rizea, care acumulase
o apreciabilă şi apreciată experienţă prin strămutarea
splendidelor biserici de lemn din: Drăguţeşti-Cotmeana,
Drăghiceşti-Călineşti, Podu Broşteni şi Drăganu. După dispariţia
sa, definitivarea lucrărilor a fost efectuată de către preot prof.
Gheorghe Gârbea, care îşi înscrie, astfel, numele în şirul noilor
ctitori ai sfântului locaş, alături de meşterii „cruceri” de la
muzeele din Piteşti şi Goleşti.
În forma actuală, biserica de lemn prezintă modificări
radicale în raport cu aspectul anterior operaţiunii de strămutare.
Refacerea integrală a pridvorului deschis susţinut pe
patru stâlpi frontali şi pe doi stâlpi laterali sculptaţi în variate
motive ornamentale inspirate din vastul registru decorativ al
bisericilor de lemn din zonă, stâlpi fixaţi pe temeie, iar, în partea
superioară, în fruntarul cu decupeuri ample imaginând „flori de

crin” decorat, prin incizie, în simboluri solare, a conferit plasticii

arhitecturale a monumentului valenţe artistice remarcabile.
Excesul de decorativism este relevat şi prin utilizarea ca
„montanţi” ai deschiderii de acces în biserică a „tocurilor”
peretelui despărţitor dintre pronaos şi naos, care a fost, din
raţiuni de extindere a capacităţii locaşului de cult, modificat
structural, deschiderea fiind supradimensionată, pentru ca
unghiul de vizibilitate spre altar să nu fie obturat prin limitele
accesului.
Obiectivul strămutat este radical diferit sub aspectul
elevaţiei amplificate prin construirea din scânduri groase de
stejar a unei turle octogonale fixate pe un tambur pătrat
deasupra pronaosului, prevăzute cu deschideri practicate în
partea superioară a acesteia pentru asigurarea iluminării
interiorului bisericii. Octogonal la bază, acoperişul piramidal al
turlei este marcat printr-o bandă decorativă realizată prin
dispunerea unghiulară a şiţelor de brad, modalitate utilizată şi în
zona evazată a poalei acoperişului.
Amenajarea peisagistică a zonei în care este amplasată
biserica se impune cu acuitate, întrucât cadrul ambiental este
impropriu acestui obiectiv reprezentativ al arhitecturii
ecleziastice a lemnului din judeţul Argeş. O perdea de verdeaţă
ar masca peretele posterior al construcţiei pe care se
proiectează, spre est, biserica, relaţia evident „conflictuală”, sub
raport vizual, în acest caz, dintre beton şi lemn fiind, astfel,
parţial, diminuată.
Amplasarea bisericii de lemn în incinta Universităţii din
Piteşti a fost determinată de necesitatea asigurării participării
studenţilor de la Facultatea de Teologie − „nemijlocit şi sub
totală supraveghere” la slujbele religioase, locaşul de cult
constituind un extrem de util „laborator spiritual”, în care
profesorii îşi desăvârşesc, prin practica ritualică, lucrarea lor de
şlefuire a sufletelor discipolilor, „laborator” unde se oficiază, sub
însemnul harului divin, cu consecinţe benefice pentru practica

liturgică a celor care şi-au ales calea slujirii cu credinţă a

credinţei în Dumnezeu.
În seara zilei de 2 decembrie 1996, Biserica de lemn
avea să fie vizitată de către preafericitul patriarh Teoctist,
mitropolitul Daniel al Moldovei şi preasfinţitul episcop Gherasim
al Râmnicului, la invitaţia preasfinţitului episcop Calinic al
Argeşului. În inspiratul său cuvânt adresat participanţilor la
acest autentic moment inaugurar, Patriarhul României
mărturisea că „Acest mic popas în bisericuţa piteşteană este,
pentru noi, ca o sfântă vecernie. Cel mai scump loc al adunării
noastre de suflet este Biserica − poartă spre cer; în Biserică, s-
au păstrat trecutul şi tezaurul de creaţie şi de cultură al
poporului nostru. Existenţa acestei biserici de lemn − bunicuţa
bisericilor noastre − este o mângâiere şi o încurajare pentru
viitor.”. Slujba de sfinţire a Bisericii de lemn «Cuvioasa
Paraschiva» a fost oficiată joi, 5 decembrie 1996, de către
preasfinţitul episcop Calinic împreună cu un sobor de preoţi,
adăugându-i-se, cu acest prilej, hramul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă din Piteşti, «Sf. Muceniţă Filoteea».
Actualul Paraclis al Universităţii din Piteşti completează
şiragul de nestemate ale artei crucerilor, care vor dăinui
reînnoite, ca altare ale credinţei strămoşeşti, în vatra de adâncă
spiritualitate a Argeşului.
  

S
uccinta incursiune în istoria bisericilor de lemn din
Argeş este reflexul îndemnului de permanentă
actualitate al marelui cărturar Nicolae Iorga:
„Pentru a menţine cât mai este vreme vechile monumente,
trebuie să ştim însă câte sunt, unde sunt şi în ce stare se află,
trebuie a le preţui tuturora valoarea de frumuseţă şi vechime.”.
Bisericile de lemn din Argeş – aceste moşteniri sacre
ale trecutului – au şansa de a dăinui întru eternitatea neamului,
ca mărturii incontestabile ale capacităţii creatoare a oamenilor
acestui binecuvântat pământ românesc.
Un popas la aceste sfinte locaşuri va fi, cu certitudine,
un pas semnificativ în propria aspiraţie spre înălţare spirituală,
în devenirea noastră spre acel „homo religiosus”, pe care
inegalabilul gânditor muscelean, Petre Ţuţea, îl socotea „un om
etern”.
Conservarea nealterată a acestor nestemate ale
spiritului reprezintă o îndatorire de conştiinţă a generaţiei
actuale, pentru ca, în zestrea culturală a viitorimii, mărturiile
sacre ale creativităţii poporului român să aibă semnificaţia unor
autentice repere de suflet pentru istoria noastră naţională.
  

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Bălan Constantin – Inscripţii medievale şi din epoca modernă.
Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, 1994.
Boambeş Cornel – Proiect-deviz pentru restaurarea picturii
murale de la Biserica de lemn Valea Faurului, comuna Muşăteşti,
1986.
Constantinescu Grigore – Monumente ecleziastice ale
arhitecturii lemnului din sud-vestul judeţului Argeş, în „Monumente
istorice şi de artă”, 1987, nr. 2; Constantinescu Grigore – Biserica de
lemn «Cuvioasa Paraschiva» din Drăganu-Argeş, în „Îndrumător
bisericesc misionar şi patriotic”. Episcopia Râmnicului şi Argeşului,
1980, nr. 6; Constantinescu Grigore – Biserica de lemn Drăghiceşti-
Călineşti, în revista „Lumină lină”, Episcopia Argeşului, an II 9 (1991),
nr. 7-8; Constantinescu Grigore – Biserica de lemn Podu Broşteni, în
revista „Lumină lină”, Episcopia Argeşului, an II (1991), nr. 9-10;
Constantinescu Grigore – Capela Universităţii din Piteşti, în revista
„Lumină lină”, Episcopia Argeşului, an VIII (1997), nr. 4;
Constantinescu Grigore – Bisericile de lemn din judeţul Argeş, în
„Păstorul Ortodox”, Episcopia Argeşului, Muscelului şi Teleormanului,
serie nouă, nr. 1/1995; Constantinescu Grigore – Biserica de lemn
«Cuvioasa Paraschiva» din satul Poenărei-Corbi, în „Păstorul
Ortodox”, Episcopia Argeşului şi Muscelului, an IV, 1998;
Constantinescu Grigore – Biserica de lemn Bascov, în „Argeşul liber”,
an V (1994), nr. 1196; Constantinescu Grigore – Rezervaţia de
arhitectură religioasă de la Curtea de Argeş, în „Argeşul liber”, an IV
919930, nr. 974; Constantinescu Grigore – Din nestematele patriei.
Monumentele Argeşului, în „Îndrumător bisericesc misionar şi
patriotic”. Episcopia Râmnicului şi Argeşului, 1980, nr. 6;
Constantinescu Grigore – Comori de artă bisericească din Argeş, în
revista „Lumină lină”. Episcopia Argeşului, an VIII (1997), nr. 1;
Constantinescu Grigore, Calinic Argeşeanul – Monumente memoriale
din Argeş. Cruci de piatră, Piteşti, 1999.
Creţeanu Radu – Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti,
1968; Creţeanu Radu – Zugravi din judeţul Vâlcea, în „Monumente
istorice şi de artă”, nr. 2, 1980; Creţeanu Radu – Monumente
religioase de pe Valea Râului Doamnei, în „Mitropolia Olteniei”, XXI,

nr. 1-2, 1969; Creţeanu Radu, Branişte Marin – Biserica de lemn din
Drăganu-Argeş, în „Mitropolia Olteniei”, XX, nr. 3-4, 1968.
Cristache-Panait Ioana – Biserici de lemn din judeţul Argeş,
Piteşti, 2010.
Dejan Constantin, Rizea Iulian – Consideraţii asupra ctitorilor,
meşterilor şi preoţilor bisericii de lemn Drăguţeştii Cotmenii din Muzeul
Goleşti, în „Studii şi cercetări de istorie şi etnografie”, Goleşti, 1974.
Diaconescu Ilie – Biserica de lemn de la Bălteni (Podul
Broşteni), în „Mitropolia Olteniei”, XXIII, nr. 9-10, 1974; Diaconescu Ilie
– Note documentare cu privire la câteva ctitorii argeşene, în
„Mitropolia Olteniei”, XXIV, nr. 1-2, 1972.
*** – Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească,
vol. VI, Bucureşti, 1966.
Gheorghiu Adrian, Petrescu Paul, Stahl Paul – Arhitectura
populară românească. Regiunea Piteşti, Bucureşti, 1958.
Ionaşcu Ion – Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824, Bucureşti,
1942.
Ionescu D. – Schituri şi biserici de sat, Bucureşti, 1931.
Iorga Nicolae – Ce este vechea noastră artă ?, în Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice, XXX, 1942.
Lahovari G. I. – Dicţionar geografic al judeţului Muscel,
Bucureşti, 1888.
*** – Marele Dicţionar Geografic al României, Bucureşti, vol. II
(1899), III (1900), IV (1901).
Paleologu Andrei – Pictura exterioară din Ţara Românească,
Bucureşti, 1984.
Popescu-Argeşel Ion, Popescu-Argeşel Anca – Bisericile de
lemn muscelene, în „Argessis”, tom IX, 2000.
Răuţescu Ioan – Catagrafia judeţului Muscel, făcută la anul
1840 din porunca mitropolitului Neofit, în „Glasul Bisericii”, XXIV, nr.
9-10, 1963.
Stoicescu Nicolae – Bibliografia localităţilor şi monumentelor
feudale din România, I, Ţara Românească, Craiova, 1970.
Şucu Ion – Catalog de documente muscelene, în DANIC,
volumele: I, IV şi V.
Voinea Ion Vasile – Catagrafia bisericilor şi preoţilor din
judeţul Muscel la anul 1810, în „Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1977.

S U M A R
Harta judeţului Argeş cu bisericile de lemn / 2

Bisericile de lemn din Argeş – monumente de arhitectură / 3
Biserica de lemn Bascov-Bascov / 8
Biserica de lemn Glâmbocu-Bascov / 12
Biserica de lemn Enculeşti-Ştefăneşti / 16
Biserica de lemn Drăguţeşti-Cotmeana / 19
Biserica de lemn Voroveni-Davideşti / 25
Biserica de lemn Cârstieni-Călineşti / 28
Biserica de lemn Drăghiceşti-Călineşti / 31
Biserica de lemn Moşteni-Greci-Boţeşti / 35
Biserica de lemn Glâmbocata Deal-Leordeni / 39
Biserica de lemn Drăganu-Curtea de Argeş / 43
Biserica de lemn Podu Broşteni-Curtea de Argeş / 47
Biserica de lemn Palanga/Vâlcea-Curtea de Argeş / 50
Biserica de lemn Teleşti-Costeşti / 54
Biserica de lemn Zorile (Băseni)-Costeşti / 59
Biserica de lemn Lipia-Săpata / 65
Biserica de lemn Catane-Lunca Corbului / 68
Biserica de lemn Corbeşti-Stolnici / 71
Biserica de lemn Bărbălani-Cuca / 74
Biserica de lemn Cârceşti-Cuca / 77
Biserica de lemn Valea Cucii-Cuca / 80
Biserica de lemn Piscul Calului-Morăreşti / 83
Biserica de lemn Cotmeniţa-Băbana / 85
Biserica de lemn Găbrieni-Poienarii de Argeş / 90
Biserica de lemn Bărbălăteşti-Valea Iaşului / 94
Biserica de lemn Urecheşti-Cicăneşti / 97
Biserica de lemn Robaia-Muşăteşti / 102

Biserica de lemn Valea Faurului-Muşăteşti / 105
Biserica de lemn Găneşti-Pietroşani / 111
Biserica de lemn Jupâneşti-Coşeşti / 114
Biserica de lemn Poenărei-Corbi / 118
Biserica de lemn Ciocanu-Bughea de Jos / 123
Biserica de lemn Dragoslavele-Dragoslavele / 127
Biserica de lemn Valea Rea-Piteşti / 131
Biserica de lemn Capela Universităţii-Piteşti / 133
Postfaţă / 140
Bibliografie selectivă / 144
Sumar / 146
  

BISERICILE DE LEMN–MONUMENTE DIN ARGEŞ

Bascov-Bascov / 8
Bărbălani-Cuca / 74
Bărbălăteşti-Valea Iaşului / 94
Capela Universităţii-Piteşti / 133
Catane-Lunca Corbului / 68
Cârceşti-Cuca / 77
Cârstieni-Călineşti / 28
Ciocanu-Bughea de Jos / 123
Corbeşti-Stolnici / 71
Cotmeniţa-Băbana / 85
Dragoslavele-Dragoslavele / 127
Drăganu-Curtea de Argeş / 43
Drăghiceşti-Călineşti / 31
Drăguţeşti-Cotmeana / 19
Enculeşti-Ştefăneşti / 16
Găbrieni-Poienarii de Argeş / 90
Găneşti-Pietroşani / 111
Glâmbocata Deal-Leordeni / 39
Glâmbocu-Bascov / 12
Jupâneşti-Coşeşti / 114
Lipia-Săpata / 65
Moşteni-Greci-Boţeşti / 35
Palanga/Vâlcea-Curtea de Argeş / 50
Piscul Calului-Morăreşti / 83
Podu Broşteni-Curtea de Argeş / 47
Poenărei-Corbi / 118
Robaia-Muşăteşti / 102
Teleşti-Costeşti / 54
Urecheşti-Cicăneşti / 97
Valea Cucii-Cuca / 80
Valea Faurului-Muşăteşti / 105
Valea Rea-Piteşti / 131
Voroveni-Davideşti / 25
Zorile (Băseni)-Costeşti / 59

Redactor / tehnoredactor – GRIGORE CONSTANTINESCU

Lector – EUGENIA CONSTANTINESCU
Imagini: INTERNET
DTP – DAN COTAR - MMXIV

DE ACELAŞI AUTOR:
au apărut:
 Confesiuni literare, Bucureşti, 2003● 252 p.

 Destine literare, Piteşti, 1999● 226 p.
 Evocări literare, Piteşti, 2014● 264 p.
 Solilocvii. Reflecţii lapidare, Piteşti, 2004● 106 p.
 Stanţe din circumstanţe. Epigrame, Piteşti, 2005● 108 p.
 Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai
Munţilor Făgăraş, Piteşti, 2006● 264 p.
 Epopeea Rezistenţei anticomuniste din Poenărei, Piteşti, 2009● 152 p.
 Argeşul monumental. Enciclopedie patrimonială, Piteşti, 2011● 560 p.
 Argeş. Dicţionar etnocultural, Piteşti, 2006● 318 p.
 Monumente memoriale din Argeş.Cruci de piatră, Piteşti, 1999● 328 p.
 Ceramica din Argeş-Muscel, Piteşti, 2001● 230 p.
 Civilizaţia pietrei areal etnocultural Argeş-Muscel, Piteşti, 2008● 272 p.
 Corbi-Muscel. Monografie etnoculturală, Piteşti, 2006● 176 p.
 Poenărei-Muscel. Monografie etnoculturală, Piteşti, 2008● 320 p.
 Câmpulung-Muscel. Ansamblul medieval-modern, Piteşti, 2013● 326 p.
 Curtea de Argeş. Ansamblul medieval-modern, Piteşti, 2013 208 p.
 Piteşti. Ansamblul medieval-modern, Piteşti, 2013 280 p.
 Argeşul artistic, Piteşti, 2014● 180 p.
 Portrete-pirogravură-panseuri, Piteşti, 2014● 180 p.
în colaborare:
 Glosar arealul etnocultural Argeş-Muscel, Piteşti, 2013.
 Argeş. Ghid turistic al judeţului, Bucureşti, 1978.
 Argeş. Cartea eroilor, Piteşti, 1984 – redactor.
 Mioveni. Paşi Ȋn timp, Piteşti, 2007.
 Stâlpeni-Argeş-România. Carte de identitate europeană, Piteşti, 2009.

Grigore Constantinescu - Biserici de Lemn Din Arges

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Grigore Constantinescu - Biserici de Lemn Din Arges

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 3

Amenajarea unor spaţii funcţionale caracteristice în altar

4 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

cununa acoperişului se extinde, pe latura vestică, spre exterior,

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 5

extinsă, a pădurilor care asigurau materialul de construcţie

6 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

n zona periurbană a municipiului Piteşti, se menţin

Î încă remarcabile monumente ecleziastice ale

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 7

n apropierea ramificaţiei drumului naţional Piteşti-

Î Curtea de Argeş spre Râmnicu Vâlcea, la circa 300 m

8 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Meşterii cruceri din zona Cotmeana, iscusiţi constructori

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 9

naos şi altar, care fuseseră acoperite cu tencuială, decor

10 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Înnobilată prin splendide fresce şi icoane zugrăvite de

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 11

12 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Textul pisaniei reprodus integral a fost pictat cu negru pe

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 13

diaconul, Ilinca diaconeasa, Stan preotul, Ioana prioteasa, Ion,

14 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Iisus” pictată pe lemnul peretelui de nord al altarului şi a

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 15

16 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

La o dată neprecizată documentar, probabil, în 1876, a

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 17

Crucea de piatră decorată cu rozete înscrise în cerc,

„Rădicatu-s-/au aceast(ă) s(fă)ntă / cruce întru / slava

18 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

n vatra de veşnicie a satului românesc durat lângă

Î Conacul Goleştilor, prin strămutarea unor gospodării

Muzeul în aer liber al pomiculturii şi viticulturii din

20 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Ocupaţia de bază a acestora – oieritul – le-a călăuzit,

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 21

Înconjurată, la început, de grija obştii satului Drăguţeşti,

22 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Şerban, Constantin, Stanciu şi Enache, ale căror nume sunt

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 23

În aria estică a judeţului Argeş, se păstrează

24 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 25

anterioară cu plan dreptunghiular şi absidă a altarului poligonală

26 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Pictura murală înterioară cuprinde un registru

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 27

28 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

Biserica de lemn a fost strămutată pe amplasamentul

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 29

încadrat de arhanghelii Mihail şi Gavriil, este complinită, la

30 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 31

32 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

edificatoare. Se menţionează, astfel, printre comanditari: „Iacov

BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ 33

care, sub raport arhitectural, prezintă un plan dreptunghiular cu

34 BISERICI DE LEMN DIN ARGEŞ

haiducului, Prica, decedată la vârsta de o sută de ani, care a