Oradea (Nagyvárad, Grosswardein) este reşedinţa judeţului Bihor situat pe

malurile Crişului Repede, poarta de vest a României, a Ardealului şi cel mai

important oraş din Partium. Dovezile arheologice atestă existenţa umană încă din
epoca pietrei şi epoca bronzului.
 
Istoria oraşului actual începe în secolul al X-lea când documentele vorbesc
de existenţa unei cetăţi la vărsarea Hévjó (Pece) în Crişul Repede. Aici în secolul
al XI-lea Ladislau cel Sfânt (1077-1095) regele Ungariei întemeiază o episcopie şi
începe construirea unei catedrale în stil gotic închinată Sfântei Maria (lungimea 60
m, lăţimea 30 m). După moartea lui, mormântul a devenit loc de pelerinaj pentru
regii Ungariei (de exemplu Ludovic I. cel Mare) loc de veci pentru unii regi
(Ştefan al II-lea, Andrei al II-lea, Ladislau al VI-lea) şi loc de adeverire cum arată
Registrumul cu procesele verbale din perioada 1208-1233 fiind înscrise 389 de
procese.
 
Cetatea Oradiei s-a construit timp de secole cu ajutorul meşterilor din Italia,
de existenţa lor ne vorbesc denumirile din jurul cetăţii: Olosig, Velenţa, Padua.
 
În secolul al XIV-lea, aici găsim pe fraţii Kolozsvári Martin şi Gheorghe,
care vor turna în bronz statuia ecvestră al lui Ladislau I. în 1390, care a fost
amplasată în faţa catedralei.
 
În secolul al XV-lea Oradea devine un centru de mare importanţă al culturii
renascentiste în timpul episcopului Vitéz János din Zredna primind epitetul de
„felix civitas”. Episcopul înfiinţează o imensă bibliotecă, adună în curtea lui
oameni de cultură ai vremii (aici activează de exemplu poetul Janus Pannonius). A
înălţat un observator astronomic, iar profesorul vienez Georg Pauerbach a socotit
meridianul zero grade la Oradea şi a calculat de aici eclipsele solare şi lunare în
aşa-numitele „tabele orădene” (Tabulae Varadiensis).
 
În secolul următor oraşul va îndeplini un rol deosebit de important mai ales
după dezastrul de la Mohács (1526) şi împărţirea Ungariei (1541), va deveni cel
mai important centru militar al Transilvaniei, chiar şi reşedinţa principială în
timpul lui Ioan de Sigismund. În 1562 oraşul va adopta religia protestantă. Fiind o
cetate importantă mai mulţi principi ca Báthori, Bethlen Gábor, Gheorghe I.
Rákóczi şi soţia Lórántffy Zsuzsanna sunt interesaţi în întărirea cetăţii.
 
În secolul al XVII-lea are loc asediul şi cucerirea cetăţii de către turci (27
august 1660) urmate de transformarea în paşalâc a cetăţii de la Oradea. Acesta se
va sfârşi prin eliberarea cetăţii cu ajutorul generalului austriac Heissler Donath la
28 mai 1692, începând cu acesta, pentru două secole, ocupaţia habsburgică asupra
oraşului.
 
În anii 1700 oraşul renaşte, începând acum mari construcţii, (palatul baroc,
nouă catedrală episcopală, şirul canonicilor). Maria Terezia întemeiază aici o
episcopie greco-catolică.
 
Va deveni şi un centru al mişcării româneşti pentru drepturile naţionale,
activând aici episcopul Ignaţie Darabant.
 
Îşi va deschide porţile Academia Regală de Drept, cursurile fiind frecventate
de studenţi maghiari şi români printre care şi Emanuil Gojdu.
 
La 26 august 1798 a avut loc la Oradea primul spectacol teatral profesionist
în limba maghiară.
 
În 1848 Oradea a devenit centru al revoluţiei burghezo-democratice,
Kossuth Lajos a supranumit „Birminghamul unguresc”, fiind aici depozite de
armament, ateliere, tunuri. Oraşul a dat martiri precum colonelul născut în Oradea,
Nagy Sándor József, parlamentarul Szacsvay Imre, episcopul Bémer László, sau
căpitanul polonez Rulikowszky Kázmér.
 
Din 1850 oraşul se va numi Oradea-Mare în urma unirii suburbiilor: Olosig,
Oraşul-Nou, Velenţa, şi Subcetate.
 
În perioada monarhiei dualiste (1867-1918) Oradea-Mare a devenit o
adevărată „metropolă a culturii”. Se remarcă dezvoltarea economică, în 1900 fiind
amintite 26 de mari întreprinderi. Este printre primele oraşe în care sunt efectuate
lucrări de modernizare a urbei ca introducerea iluminatului electric pe străzi
(1906), pornesc primele tramvaie (1906), se înfiinţează o centrală telefonică cu 300
de abonaţi (1888), se efectuează canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului.
 
Oradea a devenit un puternic centru cultural având mai multe ziare, reviste
cum era şi cea întemeiată de Iosif Vulcan –„Familia“, activează corul „Hilaria”,
funcţionează teatrul, activează o serie de poeţi, Ady Endre, Juhász Gyula, etc.      
 
Deşi nu era un centru universitar totuşi în şcolile superioare ale oraşului se
fac cercetări ştiinţifice, astfel putem aminti gimnaziul ordinului Premontratens
profesorul Károly-József Ireneus, care a efectuat cercetări în domeniul
electromagnetismului realizând înainte de Marconi telegraful fără fir. A studiat
razele Roentgen în laborator fiind şi iniţiatorul concursurilor şcolare de fizică,
contribuind la formarea unor mari oameni de ştiinţă ca Teller Ede, Szilárd Leó.
Oradea era şi un centru aviatic (1910) prin experienţa lui Lanzendorf Lányi Antal
care va stabili un record pe ruta Oradea-Debreţin.
 
Această perioadă a adus şi în artă, mai ales în arhitectură câteva noutăţi, prin
activitatea vestiţilor arhitecţi orădeni ca Rimanóczy Kálmán, tată şi fiu, Jakab
Dezső, fraţii Vágó. Atunci se naşte faţa actuală a oraşului.
 
După primul război mondial Oradea a devenit un oraş de graniţă urmând
dezvoltarea firească a unei astfel de aşezări.
 
După 1948 va deveni un oraş socialist cu caracteristicile tipice. Astăzi cu cei
aproape 250 de mii de locuitori ai săi încearcă să-şi recâştige vechea strălucire.