Ion Heliade-Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802,[1] Târgoviște, Dâmbovița, Țara Românească – d. 27

aprilie 1872,[1] București, România) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator
al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura
română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat
și ca un precursor al poeziei moderne.[3]

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să
citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni
lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina care "știa carte numai grecească", după
cum mărturisește Heliade.

În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”.
Este membru activ al asociațiilor culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea
Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul
de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei
„biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin,[4] menită să înzestreze cultura română cu
toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu
mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în
perioada 1843-1848.

Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească,
fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample
controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de
unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română.
Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a
contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

Biografie

Origine
S-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, fiind fiul lui Ilie Rădulescu, căpitan de poteră,
apoi polcovnic (colonel în armata rusească peste 5000 de dorobanți) și al Eufrosinei Rădulescu, născută
Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Danielopol, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni[5].
Heliade ar mai fi avut trei frați, morți pe când era încă „prunc”, așa cum rezultă din poezia
sa Visul (1836).[6] Ilie Rădulescu avea o oarecare avere: o moșie în județul Ialomița la Gârbovi din plasa
Grindul Făgărașului și o casă în București, pe Calea Herăstrău (azi, bulevardul Dorobanți), cu o imensă
grădină. Tatăl lui Heliade a murit de ciumă în 1829.

La moșie, Heliade citește Alexandria și populara carte a lui Ion Barac: Istorie despre Arghir cel frumos și
Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă (1801).

Studii

Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile populare, iar grecește cu dascălul Alexe,
pe Octoih și Psaltire; prin 1814 însuși călugărul Naum („bietul Naum”, cum îi zicea Eliade) de la Sf.
Niculae (poate chiar Naum Râmniceanu) i-a fost dascăl, adică profesor.

De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani, frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la

Schitu Măgureanu, unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah, filolog grec, director din
1803[7] al Academiei Domnești din București; din Școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade [a],
cu care a semnat mult timp. Cunoaște poezia lui Atanasie Hristopoulos, poet grec neoanacreontic, la
mare modă pe atunci; Heliade traduce din Liricele acestuia.

Având o insațiabilă sete de lectură și de cunoaștere, Heliade a venit în contact, de timpuriu, cu idei
preluate de la Nicolas Boileau, Jean -François Marmontel, La Harpe, sau/și cu idei ale unor
sentimentaliști sau sensualiști ca Hugh Blair, Jean -Jacques Rousseau, Macpherson.[8]

După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi români: Pandeli, Nănescu, Cernovodeanu,
Orescu, Darvari, Merișescu etc., la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava,
deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau „științele filozoficești și matematicești”. "Printre tinerii care
se înghesuiau în jurul catedrei de la Sfântu Sava- scrie Dora d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe
cel care trebuia să-i continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade."[9] Școala de la
„Sfântul Sava” urma să aibă trei cicluri de învățământ. Primul ciclu, elementar, prevedea „cunoașterea
slovelor și slovnirea cuviincioasă”, „cunoașterea numerelor”, „scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu,
cel mediu, implica predarea gramaticii, „poetica cu mitologia și geografia” și „retorica și istoria
neamului”, iar al treilea ciclu se referea la unele științe aplicate: „geodezia sau ingineria câmpului cu
iconomia și arhitectura”, precum și ramuri ale matematicii, ca „geometria teoretică, trigonometria,
algebra și altele”.[7]

Din 1820, Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică și geometrie, cu un salariu de 100

de lei pe lună.[necesită  citare]

Trăsăturile lui Heliade au fost descrise de Dora d'Istria, fiind citate de Angelo De Gubernatis[10]: "Este de
talie mijlocie; fața lui e brună; atitudinea sa e modestă și marcată de o oarecare indecizie. Își citește
versurile cu o voce plăcută și armonioasă."

Activitate literară

Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului Sfântul Sava,

după retragerea acestuia și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-Benjamin Francœur),
de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geographiă matematică sau astronomie”. Alături de
Heliade au predat cursuri din 1823 Teodor Paladi și Ion Popp, iar din 1825 Eufrosin Poteca, Simion
Marcovici și Costache Moroiu. În anul 1823 cumpără modesta casă locuită de Gheorghe Lazăr în Obor,
zis și Târgul din afară (Heliade scrie: „Târgul d-afară”).

În 1827 este înființată Societatea literară, din inițiativa lui Dinicu Golescu și a lui Heliade care, împreună
cu Ion Câmpineanu și Stanciu Căpățâneanu au redactat statutele societății; la Societatea literară au
aderat mai mulți tineri boieri, printre care și frații domnitorului Grigore al IV-lea Ghica: Mihail,
Constantin și Alexandru. Ședințele Societății literare se țineau în casa lui Constantin Golescu din
București. Această societate promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești prin înființarea de
școli în fiecare județ și școli primare la sate, înființarea unui colegiu la Craiova, înființarea unui teatru
național, publicarea de gazete în limba română, de traduceri și de opere originale. Societatea literară
avea un caracter politic secret, cu scopul luptei pentru progres în Țara Românească. Aici, Heliade citește
din traducerile sale din Lamartine dar și gramatica sa.
Apare (1828), la tipografia lui Samuel Filtsch din Sibiu, Gramatica Românească, de D. I. Eliad (după
modelul gramaticii franceze a lui Charles-Constant Le Tellier de la sfârșitul secolului al XVII-
lea: Grammaire française à l'usage des pensionnates), în care Heliade se dovedește un reformator în
domeniul limbii; susține simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic,
împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice. Militând pentru unificarea limbii române
literare, Heliade afirmă că lucrarea sa este „prima gramatică metodică și aproape filozofică”.

Heliade este fondatorul primului ziar apărut în Țara Românească: Curierul românesc, publicat începând

cu 1829 și difuzat prin librarul Iosif Romanov. La 8/20 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă
în limba română din Principate, în care s-au publicat articole în limba română și franceză. Gazeta avea ca
deviză „Urăsc tirania și mi-e frică de anarhie”. Publicația a apărut cu unele întreruperi până în anul 1859.
La 27 mai 1848, în toiul evenimentelor revoluției, Curierul românesc a fost suprimat, la recomandarea
comisarului imperial rus A. O. Duhamel[b], ceea ce a provocat protestul lui Heliade, care a înapoiat
diploma de mare clucer. Ulterior evenimentelor revoluției, ziarul a reapărut, continuându-și apariția
până la 12 decembrie 1859, punând bazele presei românești și fiind prima gazetă românească cu
periodicitate constantă și cu apariție îndelungată.

Ion Heliade-Rădulescu a cumpărat, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae Rădulescu, la 11

octombrie 1830, de la văduva doctorului Constantin Caracaș, tipografia zisă „de la Cișmeaua lui
Mavrogheni, din Obor”, pe terenul dăruit de tatăl său, fostă proprietate a lui Gheorghe Lazăr. Din 1832 a
rămas proprietar unic. Deoarece era posesorul singurei tipografii particulare, i s-a dat lui Eliade, din
decembrie 1832, funcția de director al Buletinului oficial la postelnicie[11], această publicație oficială
apărând de la 8 decembrie 1832 sub titlul „Buletin. Gazetă administrativă”, iar de la 15 decembrie 1832:
„Buletin, gazetă oficială” (cu caractere chirilice). Scriitorii afirmați în acea perioadă și-au publicat,
aproape toți, principalele opere în „Tipografia lui Eliad”. Heliade mai era și proprietar al „Câmpului lui
Eliad” de la Obor, unde avea „trei case mobilate, compuse din 36 de încăperi."[12]

Heliade a debutat în anul 1830 ca traducător cu volumul Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine.
Traduse și alăturate cu alte bucăți originale, prin D. I. Eliad. În 1831, traduce tragedia Fanatismul sau
Mahomet proorocul, scrisă de Voltaire, în 1834 traduce Din scrierile lui Lord Byron, în 1835 publică
traducerea comediei Amfitrion(fr) de Molière, iar în anul 1840 tipărește romanul lui Cervantes Don
Quijote de la Mancha. Tradus în românește din franțuzește după Florian.

Primele sale poezii originale, în mare măsură lamartiniene, sunt:

 Cîntarea dimineței (Meditații..., pp. 95–98)

 Elegie I. Trecutul (Meditații..., pp. 81–88)

 Elegie II. Dragele mele umbre (Meditații..., pp. 89–93). Această elegie exprimă durerea poetului
după moartea prematură, în 1830, a fiului său, Virgil. Fiica poetului, Virgilia a murit în 1832.
Ulterior, soția lui Heliade ar mai fi născut cinci copii, patru fete și un fiu (Sofia, Eufrosina, Virgilia,
Maria și Ion/Ienache născut în 1849). După moartea copiilor Virgiliu și Virgilia, căsnicia începe să
se clatine, nu numai din cauza dramei pierderii celor doi copii, dar mai ales din cauza geloziei
nemărginite a soției. După opinia lui George Călinescu, se pare că Heliade întreținea legături și
cu alte femei. Locotenentul Zalic de la 1848 ar fi fost „fiul vitreg al lui Eliad”, adică nelegitim.

 Epitaf. La o tînără mumă

 Sonet. La anul 1830 (Meditații..., p. 100)

 La moartea lui Cîrlova.

În 1831 îi apare volumul Reguli sau grammatica poezii. Traduse în românește de I. Eliad (după Cours de

littérature, d'histoire et de philosophie... de Lévisac și Moysant), scriere eclectică, influențată de
Marmontel, La Harpe, Voltaire.

La inițiativa lui Heliade, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Voinescu II, Grigore Cantacuzino, frații

Golești și alții, în 1833 este înființată Societatea Filarmonică, care avea ca scop, afirmat public, să asigure
„cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat
și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”.[13] Societatea mai avea însă și scopuri secrete care
urmăreau unirea, egalitatea, emanciparea țiganilor, votul universal etc.[14]. Ședințele Societății
Filarmonice se țineau în casa lui Constantin Golescu din podul Mogoșoaiei.[15]. Societatea Filarmonică și-a
încetat activitatea în 1838. La 20 ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de
literatură, al cărei director devine Heliade, contribuind concret la primele reprezentații teatrale în limba
română; această școală avea menirea de a pregăti actori profesioniști. Ion Heliade-Rădulescu a fost și
profesor de literatură și istorie literară a diverselor popoare, de elocvență, de proză și poezie etc.[16] la
Conservatorul Filarmonicii, alături de Costache Aristia, profesor de declamație și de muzicianul Ioan
Andrei Wachmann, profesor de muzică vocală și instrumentală. După aproape șapte luni de școală, la 29
august 1834, în sala Slătineanu, elevii au prezentat în fața tuturor asociaților și a unui public numeros
piesa Mahomet (Fanatismul) de Voltaire.

Câtva timp este favoritul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și trece drept poet al curții; un astfel de
post nu exista însă oficial, fiind doar o imitație a curții din Viena.

Sub conducerea și îndrumarea lui Heliade, la 1 noiembrie 1835 apare primul număr din Gazeta Teatrului
Național, care a fost publicată până în 1836. În Gazeta Teatrului Național, preocupările didactice ale
Școlii de muzică vocală ... își găsesc o susținere teoretică. Tot el pregătește și înființează revista de
cultură Curier de ambe sexe, supliment al Curierului românesc, primul număr apărând în iulie 1837.[17].
Un alt supliment săptămânal al Curierului Românesc, întitulat Muzeul Național, apare în 1836, redactat
de Heliade și Florian Aaron; supliment difuzat prin librăria românească a lui Iosif Romanov, ca și Curierul
Românesc.

În 1836, își adună toate producțiile literare de până atunci în volumul Culegere din scrierile lui Eliad, de
prose sci de poesiǎ, București [În Tip. lui Eliad]. Publică poemul Căderea dracilor, [Tip. lui Eliad], 1840, în
care adoptă o atitudine reprobatoare față de complotul lui Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie
Murgu ș.a., conjurație care voia să-l răstoarne pe domnitor. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-
1842) îl numește pe Heliade membru al Eforiei Instrucțiunii Publice și inspector general al școlilor.
Susținut de guvern, poetul întemeia peste 4000 de școli lancasteriene în România, împreună cu Petrache
Poenaru.[18][După sistemul de învățământ Bell-Lancaster]. Programele de învățământ au fost tipărite cu
literele alfabetului latin, înlocuind pe cele chirilice.

Heliade publică în 1840 lucrarea sa: Paralelism între limba română și italiană. Partea întâi:
Materia (1841, București, Tipografia Eliad). Partea a doua a acestei cărți apare în 1841 cu
titlul Paralelism între dialectele român și italian sau forma séu gramatica acestor două dialecte . În
același an, 1841, publică un compendiu: Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene. Ion Heliade-
Rădulescu a fost un inițiator al influenței italiene, însă a provocat controverse când a pledat pentru
introducerea masivă a neologismelor italiene în limba română sau a imaginat o „limbă româno-italiană”,
susținând că româna și italiana sunt dialecte derivate ale limbii latine; George Călinescu spunea că
„Heliade își creează un jargon italo-român, de înfățișare grotescă”.

În decembrie 1841, apare în Foaie pentru minte, inimă și literatură, de la Brașov (nr. 48, p. 377-382, nr.
49 și nr. 52) articolul lui Heliade Pentru opinie, în care pledează pentru drepturile politice ale claselor
sociale active, intelectualitatea în primul rând; el acuză o parte a boierimii că adoptă principii liberale în
scopuri demagogice. În calea propășirii claselor productive stau abuzurile- zice Heliade, în calea
negoțului, lipsa siguranței, clasele intelectuale sunt disprețuite și frustrate de drepturi. Articolul are un
răsunet imens și îi aduce autorului multe neplăceri.[19] În articol, Heliade aduce acuzații marii boierimi,
obișnuită doar cu profiturile.

În anul 1844 izbucnește „Afacerea Trandafiloff”, provocată de decizia domnitorului Gheorghe Bibescu de

a acorda concesiunea exploatării minelor din Valahia către inginerul rus Aleksandr Trandafiloff. Măsura a
fost considerată ilegală de Adunarea Obștească, ceea ce a condus, finalmente, la decizia lui Bibescu de a
dizolva acest legislativ. Aceste evenimente l-au făcut pe Heliade să publice o poezie-pamflet, Măceașul
și florile (1844), adaptată liber după Viennet, care a fost publicată pe foi volante, în 30.000 exemplare.
Poezia făcea aluzie la trandafir, care la rândul său trimitea la Trandafiloff („trandafir cu of în coadă”).

Heliade publică scrierea Început de bibliotecă universală [20], la 25 martie 1846, în Opere pe tot anul cîte
21 volume, de la 25 pînă la 30 coale fiecare, iar în 1847 îi apare o nouă traducere din Byron: Don Juan de
la Lord Byron. Poema epică. În același an apare și volumul său: Vocabular de vorbe străine în limba
română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc.

Participarea la Revoluția de la 1848

Fruntașii Revoluției de la 1848 din Țara Românească

În primăvara anului 1848, când au izbucnit primele revoluții europene, Heliade a fost determinat să
colaboreze cu Frăția, o societate secretă revoluționară, înființată la București de Nicolae Bălcescu, Ion
Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu în 1843 și a devenit membru în comitetul de conducere al
acesteia. Este implicat în evenimentele de la 1848: a participat la redactarea, în cea mai mare parte,
a Proclamației de la Islaz, împreună cu Nicolae Bălcescu, ce cuprindea revendicările pașoptiștilor în 22 de
articole, sub deviza „Respect la proprietate. Respect la persoane”. Lui Heliade i-a revenit și misiunea
tipăririi documentului Proclamației. La 6 iunie 1848, Heliade și Ștefan Golescu se îndreaptă spre județul
Romanați, unde erau așteptați de ispravnicul Gheorghe Magheru, „general căpitan al armiilor neregulate
și șeful gvardiilor naționale din toată România”, prieten al lui Heliade. După o slujbă religioasă oficiată de
popa Radu Șapcă din Celei, însoțit de alți doi preoți, a citit Proclamația în fața țăranilor, în
localitatea Islaz, la 9 iunie/21 iunie 1848; Proclamația cuprindea cuvinte înflăcărate: „Fraților români,
timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își
cunoaște dreptul său suveran”. Prin programul-proclamație, Țara Românească își proclama deplina
„neatârnare administrativă și legislativă”, deci autonomia. Introducerea literară a Proclamației vădește
faptul că această introducere a fost scrisă probabil de Heliade. Vodă Bibescu a fost convins să semneze și
el (în public) textul Proclamației de la Islaz (în 11 iunie), ce a fost intitulată noua constituție, care a fost
acceptată astfel de domnitor, acesta încuviințând și formarea unui guvern provizoriu.[21]

La patru zile după evenimentele de la Islaz, revoluția a continuat prin răsturnarea

domnitorului Gheorghe Bibescu care a abdicat la 13/25 iunie (la orele două dimineața - scrie Heliade) și
a fugit la Brașov (pe atunci în Imperiul austriac), fiind escortat de C. A. Rosetti, noul ministru al Poliției.
Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu („guvern vremelnicesc”), prezidat de mitropolitul Neofit,
care îl includea pe Heliade ca ministru la „Credință” (culte) și la Instrucția Publică, pe Ștefan Golescu,
Christian Tell, Gheorghe Magheru și G. Scurti (comerciant lipscan). Guvernul provizoriu nu putea să
dureze: Heliade reprezenta interesele conservatoare și nu voia să știe de ideile franceze liberale pe care
le reprezentau C. A. Rosetti, Bălcescu și alții.[22]

Generalul Ioan Odobescu, tatăl scriitorului Alexandru Odobescu, împreună cu colonelul Ioan Solomon au

pus armata la dispoziția boierilor reacționari și la 19 iunie au arestat guvernul revoluționar. Acțiunea lor
a fost zădărnicită de intervenția populației capitalei, care a condus la eliberarea guvernului. Un rol
important în eliberarea membrilor guvernului l-a avut Ana Ipătescu (George Călinescu o numește Anica
Ipătescu). Iată cum descrie Heliade, în scrierea Mémoires sur l'histoire de la régéneration roumaine ou
sur les événements de 1848 accomplis en Valachie, intervenția Anei Ipătescu: „O femeie înaintă în
mijlocul Poporului (au milieu du Peuple), înarmată cu două pistoale; ea se precipită împotriva soldaților,
direct spre Solomon și invitând cetățenii să-i izgonească din curte pe sperjuri. Era aceeași femeie care
primise guvernul la barieră cu coroane de flori. Era doamna Ipătescu. Poporul fu electrizat la vederea ei
și o urmă pentru a-i îndepărta pe soldați”. Anica Ipătescu a fost soția lui Nicolae Ipătescu, vechi membru
al „Frăției”. Anica Ipătescu ar fi strigat: „Curagiŭ copii, moarte trădătorilor”. [15] S-a început aplicarea
programului de la Islaz și guvernul a creat Comisia proprietății, având ca președinte pe A. Racoviță și
alcătuită dintr-un număr egal de moșieri și clăcași. Comisia a ajuns în impas, nereușind să ajungă la un
compromis în privința întinderilor de pământ acordate țăranilor, din acest motiv a fost desființată de
Heliade, prin decret. Ca membru al guvernului provizoriu și, ulterior, al locotenenței domnești, Ion
Heliade-Rădulescu a manifestat o atitudine moderată, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor,
pronunțându-se împotriva împroprietăririi clăcașilor.
Ca mulți alți revoluționari, Heliade a favorizat menținerea unor bune relații cu Poarta, sperând că
această politică ar putea favoriza o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. Soliman pașa a fost
trimis la București și a ordonat înlocuirea guvernului provizoriu cu „locotenența domnească”, alcătuită
din Heliade, Christian Tell și Nicolae Golescu. În timpul existenței locotenenței domnești, Heliade,
înfășurat într-o mantie albă (purtată peste frac), luată de la un văr al său, cavalerist, trecută în legendă,
se credea șeful incontestabil al locotenenței, într-un cuvânt domnitorul, ale cărui hotărâri sunt inspirate
de cer și au puterea unor table ale legii. În septembrie s-a restabilit Regulamentul Organic și sistemul său
de guvernare, după ce Fuad-pașa a început represiunea în 13 septembrie 1848. Trupele turcești de sub
comanda lui Fuad-pașa intră în București, autoritatea locotenenței este desființată, Fuad-pașa îl
numește caimacam pe Constantin Cantacuzino, iar Omer-pașa e numit guvernator militar al Bucureștilor.
Succesul căii legaliste a revoluției, pentru care militase Heliade, durase efectiv vreo două săptămâni.
Împreună cu Tell, Heliade a căutat refugiu la consulatul britanic din București.

Exilul

După înfrângerea revoluției, Heliade pleacă în exil (1848-1858) la Paris, apoi în insula Chios și
la Constantinopol. Traseul călătoriei sale spre exil este reconstituit în articolul lui Mihai Chiper:[23] „se
refugiază în Transilvania,la Sibiu, apoi la Orșova, traversează Serbia, Slavonia, Croația, Stiria, Bavaria,
orașul Frankfurt, urmează linia Rinului și străbate „țara belgilor” unde „totul îmi păru exotic; totul
respira belșug și bucurie”[24], grăbit să ajungă în „țara libertăților”, Franța. De aici, va merge la Londra,
unde îl vizitează, împreună cu Christian Tell, pe lordul Henry John Temple Palmerston, premierul
britanic, căruia îi explică obiectivele revoluției de la 1848; apoi se reîntoarce la Paris, unde este primit de
ministrul afacerilor străine, Drouyn de l'Huis, „cu scufie de noapte pe cap”. Acesta susține că Franța nu s-
a angajat să apere integritatea Turciei, că ea [Franța] abandonase problemele orientale înțelegerii dintre
Turcia și Rusia. După un an de exil, Heliade explică motivația exilului: [25] „Din nenorocirea mea și exilul d-
voastră vor eși multe la lumină pentru svânturata noastră patrie. Fără această catastrofă, nația nu era să
aibă atâtea scrise spre luminarea drepturilor sale și străinii nu era să cunoască atâtea. Acum un an, nu
poporul, ci chiar deputații Adunării Naționale franceze nu știau dacă Bucureștiul este în Bukara (sau) în
Tataria. Vorbeam cu dânșii și mi se pare că vorbeam cu oameni de pe alte tărâmuri. Acum, poporul,
burghezii, literații cunosc că românii țin de familia latină, adică romani, că sunt frații francezilor,
italienilor, spaniolilor, portughesilor”.

Ion Heliade-Rădulescu și-a prelungit exilul cât a putut mai mult, în speranța de a dobândi o statură
culturală și politică de nivel european, însă exilul i-a sporit izolarea. A existat o neîncredere a
fruntașilor revoluției din Țara Românească față de grupul lui Eliade de la Paris și o repulsie față de
campania acestora de defăimare a refugiaților de la Constantinopol și de la Brusa (oraș în Asia Mică).
[26]
 A fost în conflict cu alți lideri principali ai emigrației, cum au fost: Nicolae Bălcescu, frații Brătianu,
frații Golescu și C. A. Rosetti. Heliade îl denunță pe Ion Ghica în ziarele franceze ca fiind un „agent țarist”,
care ar complota cu emigrații de la Brusa și din Paris, în înțelegere cu guvernul de la București. Pe de altă
parte, junimismul l-a contestat din perspectiva unei viziuni estetice, opusă concepției artistice a lui
Heliade.

La Paris, el editează Souvenirs et impressions d'un proscrit, [par Un Roumain] (=Ion Heliade Rădulescu),
Paris, Impr. de De Soye, 1849. O nouă ediție, tradusă în limba română cu titlul Suvenire și impresii ale
unui proscris apare în 1975, la Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cartea evocă trauma înstrăinării și a devenit,
ulterior, un document memorialistic de mare importanță. În anul 1851 se tipărește tot la Paris
volumul Epistole și acte ale oamenilor mișcării române din 1848 și Mémoires sur l'histoire de la
régéneration roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie. În timpul exilului la Paris a
fost un colaborator constant la publicațiile democratice majore: Le Siécle, Le Temps, La Semaine, La Voix
du Peuple, La Presse, L'Europe et Amerique.[27]

În anul 1854, în timpul războiului ruso-turc (Războiul Crimeii) este trimis de Înalta Poartă la Șumla
(azi Șumen, în Bulgaria) ca „reprezentant al nației române” pe lângă Omer Pașa (general turc de origine
croată). Datorită poziției sale favorabile Porții, este numit bei și i s-a dat o uniformă militară turcească, în
care a fost semnalat la Varna de unii români.

În 1858 i se tipărește la Paris Biblicele sau notițe istorice, filozofice, religioase și politice asupra Bibliei.
După George Călinescu, Biblicele sunt un comentariu cabalistic cu pretenții filozofice. Tot la Paris îi apare
volumul Biblia sacră ce cuprinde Vechiul și Noul testament, tradusă din elenește după a celor șaptezeci,
de I. R.

Revenirea în țară

Pentru scurt timp revine în țară, în timpul ocupației turcești a Capitalei, dar, în urma protestelor
consulatului austriac este nevoit să se reîntoarcă la Constantinopol, unde rămâne până în 1857. Se
întoarce definitiv în țară în anul 1859.

Pentru scurt timp scoate gazeta Curierul român (1859), care este suspendată de guvernul Ion Ghica după
numai trei numere. Încearcă să reintre în viața politică, de aceea candidează în alegeri, dar este învins
de Cezar Bolliac. Editează în 1860 jurnalul politic și literar Proprietarul român. Este ales deputat de
Muscel în 1864. În anul 1866, scoate sub numele P. Georgescu ziarul Legalitatea, semnând unele articole
cu pseudonimul M. Anagnoste. În 1859, având gradul masonic 18, participă la aprinderea luminilor Lojii
bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861.[28]

În continuarea preocupărilor sale în domeniul istoriei naționale, Ion Heliade Rădulescu publică în
1861 Prescurtare de Istoria Românilor sau Dacia și România. În 1869 apare ediția a doua sub
titlul Elemente de istoria românilor sau Dacia și România.

Heliade este considerat întemeietorul teoriei literare românești (clasică la început, romantică mai apoi),
în lucrarea sa Regulile sau gramatica poeziei fiind în același timp și îndrumător literar.

Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian, a scris poemul Anatolida sau Omul și forțele, realizat
fragmentar. Titlul poemului se poate explica astfel: Anatolida (provine de la cuvântul grec Α νατολΎ—
Anatolia) ar însemna poemul orientului, iar subtitlul Omul și Forțele înseamnă Omul și Dumnezeul
Forțelor, Elohim (explicația este dată de Dumitru Popovici). A cultivat meditația cu motive preromantice,
lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Zburătorul —
capodopera sa literară, satira și fabula politică. A scris și proză cu conținut satiric și pamfletar: Domnul
Sarsailă autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana etc. Heliade este autor a numeroase traduceri,
imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante
Alighieri, Goethe, Byron ș.a.m.d.). De asemenea, Ion Heliade-Rădulescu a avut și preocupări de natură
filosofică și religioasă de inspirație gnostică (Biblicele, 1858; Echilibru între antitezi, 1859).
Scrierea Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia este prima schiță românească a unui sistem
filozofic.

Membrii Societății Academice Române,

1/13 august 1867
În administrația țării, a avut, succesiv, rangurile de pitar, paharnic și clucer.

Ion Heliade-Rădulescu este membru fondator al Societății Academice Române (Academia Română)
și primul președinte al acesteia (1867-1870).[29] A demisionat în noiembrie 1869, în urma respingerii
proiectelor sale ortografice.

Heliade a avut intenția de a-și grupa opera ciclic și în patru volume, după exemplul lui Victor
Hugo cu Legenda secolelor, cele patru cicluri fiind: I. Biblice, II. Evanghelice, III. Patria sau Omul social,
IV. Omul individual. El nu și-a realizat această intenție, fiind risipit într-o activitate multilaterală,
succesele sale realizându-se în creațiile lirice de mici dimensiuni.

În problemele limbii literare, prin lucrările sale de început, Heliade a deschis limbii literare largi căi de
dezvoltare.

Alunecarea lui Heliade spre poziții echivoce, retrograde chiar, îndeosebi după 1848, nu pot face să
pălească laurii câștigați anterior, care îl îndreptățeau pe Mihai Eminescu să-l situeze, în Epigonii, printre
marii înaintași ai literaturii române.[30]

Decesul

Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de 27 aprilie 1872, în imobilul din str. Polonă, nr. 20, după ce la
18 mai 1870 își pierduse soția.[c] La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională, la care au participat mii
de oameni.[31] Potrivit ziarului Trompeta Carpaților[32] la înmormântarea „fericitului Heliade” în curtea
bisericii Mavrogheni de pe șoseaua Kiseleff ar fi luat parte 10000 de persoane; discursurile funebre au
fost rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu, B. P. Hasdeu care a vorbit în numele presei române.

Mihai Eminescu a scris oda La Heliade, iar după decesul scriitorului: La moartea lui Eliade.

Concepțiile filozofice ale lui Heliade

Ideile lui Heliade ca gânditor sunt în general voltairiene și francmasonice. Poetul are obsesia unicului în
trinitate: Dumnezeu Tatăl este autoritatea supremă, Fiul este materia, Duhul sfânt, mintea universală. În
sistemul filozofic al trinităților, creat de Heliade, principiul de alcătuire a universului îl constituie „delta
sîntă” (versul lui Eminescu din Epigonii: „delta biblicelor sânte”) sau triunghiul sacru, formată dintr-o
dualitate armonică și din rezultanta sau echilibrarea ei.[33] Gama armoniei universale, zice Heliade, este
formată din două trinități, una absolută, superioară și activă, iar alta inferioară și pasivă care, grafic, se
pot reprezenta prin două triunghiuri sacre sau delte suprapuse. Prima trinitate absolută a divinității ar fi
formată din Elohim—Spiritul—Materia, iar trinitatea inferioară ar fi Spiritul—Materia—Universul.
[Elohim= nume dat lui Dumnezeu în Vechiul Testament]. Heliade aplică treimea la om, sub numele de
treism, făcând un paralelism între macrocosm și terestrul Adam.

Teza fundamentală a filozofiei lui Heliade se rezumă în fraza: „binele, cu un cuvânt, stă în echilibrul
antitezilor și răul - în ruperea echilibrului antitezilor”.[34] Heliade aplică această teză raportului dintre
spirit, conceput în cadrul sistemului său idealist ca principiu activ, și materie, concepută ca principiu
pasiv. Scriitorul își sprijină concepția armoniei dintre spirit și materie pe o interpretare antiascetică a
creștinismului, menționând : „Christ... arăta că n-a existat și nici nu poate exista luptă între spirit și
materie, ci nuntă” (I. H. Rădulescu, Echilibru...op. cit. p. 269). Heliade afirmă: „Verbul prin excelență,
Verbul vieții sau al existenței este verbul A FI, care este existența materială și spirituală totodată”
(Echilibru... p. 31).

Concepția despre armonia spiritului și materiei l-a îndreptat pe Heliade spre profesarea unui dualism de
factură idealist-obiectivă, denumit de el în 1842 „spiritualism”, de pe pozițiile căruia a respins atât
monismul materialist, cât și pe cel spiritualist. Criticile aduse de el monismului materialist vizau
denaturările săvârșite de materialismul vulgar. Calificând monismul spiritualist (monismul idealist) ca un
„spiritualism peste măsură”, Heliade s-a delimitat net de tendințele idealismului subiectiv care neagă
existența obiectivă a materiei, eșuând astfel în iluzionism. Tendința de a împăca spiritualismul cu
materialismul, precum și aceea de a concilia între ele diferitele filozofii naționale (empirismul englez,
raționalismul german, „emfazul” spaniolilor sau „entuziasmul” italienilor), despre care scrie în
eseul Cîteva cugetări asupra educației publice (1839), conduce inevitabil la un eclectism filozofic. Acest
eclectism filozofic al lui Heliade este subordonat eclectismului său cultural general și este de aceeași
natură cu eclectismul său lingvistic.

Relația neantagonică dintre spirit și materie servește în concepția dualistă a lui Heliade ca model al
tuturor dualităților naturale, adevărate, creatoare, în cadrul cărora doi termeni eterogeni, unul activ și
celălalt pasiv, se unesc într-un chip armonios. Exemple de asemenea dualități naturale sunt: timpul și
spațiul, progresul și conservația, guvernul și poporul, dreptul și datoria, libertatea și autoritatea etc.

Doctrina lui Heliade despre „dualitățile adevărate” evidențiază universalitatea contradicției ca factor al
mișcării, al dezvoltării progresive. În esența schemei sale dialectice activ-pasiv-rezultat, termenul
„rezultat” este considerat superior celor doi termeni care l-au generat, ca de exemplu în triadele mire-
mireasă-familie, om spiritual-om fizic-om moral, guvern-popor-stat, progres-conservație-perfectibilitate.
Heliade privește existența ca un „nemărginit șir de forme”, ca o „perpetuă transformație”. [35] În virtutea
legii perfectibilității, mișcarea omenirii se înfăptuiește, după el, într-un cerc cu raza tot mai mare. În
sprijinul concepției sale, Heliade citează cuvintele lui Jules Michelet: „Umanitatea se învârtește într-un
cerc care neîncetat se lărgește în spiraliu.” (Echilibru..., p. 277. G. Oprescu a stabilit că precizarea finală
„în spiraliu” reprezintă un adaos al lui Heliade).

Anatolida sau omul și forțele este un poem al omului, de la creație până la victoria asupra Forței,
amestec de soteriologie și program social, soluția în veac a problemei sociale fiind totdeauna cheia
mântuirii spiritului, a cetății eterne. Și, ca în orice sistem cu preocupări soteriologice, mântuirea nu este
individuală ci colectivă.[36]

Prin versurile Anatolidei transpar elemente gnostice, teologice (arianism etc.), filozofice (Philon din
Alexandria), care provin atât din textul lui John Milton cât și din cel al lui Pierre Leroux. În sinteza lirică a
lui Heliade, logosul („Marele Cuvânt”/cuvântul divin) capătă o importanță majoră, participând la
divinitatea Tatălui. Îngerii, Elohimii, puterile divine sunt la Heliade tot atâtea manifestări pragmatice ale
logosului, factori intermediari alcătuind puntea dintre divinitate și lume, între creator și creație.
În Anatolida, Heliade se revelează ca poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace.

Heliade a fost un personaj religios și mistic, devotat unui Dumnezeu unic al omenirii și al rasei umane,
tinzând spre același Absolut.

Atras de saint-simonism și de fourierism schițează o variantă ortodoxă a socialismului creștin. După

Heliade, adevăratul creștinism ar fi o căutare a adevărului și o luminare a popoarelor, iar în acest sens,
creștinismul se identifică cu socialismul care, după Cateșismul socialiștilor al lui Louis Blanc, pe care îl
traduce Heliade, nu este decât Evanghelia în acțiune „Evanghelia în faptă”. Poemul Santa Cetate vizează
instaurarea unei societăți egalitare, libere, bazată pe liberul arbitru („liberă voie") și pe muncă. Poetul
visează că Verbul-suveran (Logosul) își instaurează domnia în lume și Crist-popolul ajunge în Santa
Cetate, „cetatea ideală, naltă, / Aci justiția este domnitoare, / Aci frăția e realizată, / Aci virtutea-e
putere, valoare / Ș-orice nevoie este ușurată.” Cetatea ideală, „santa cetate" , reprezintă de fapt
închiderea ciclului uman și revenirea la principiul celest divin, ea presupune „îndumnezeirea" omului;
acest fapt are ca efect realizarea stării de echilibru care pare să fi fost steaua polară, niciodată atinsă, a
poeziei și vieții lui Heliade. (Mircea Anghelescu, op. cit. ,p. 279-280).[37] Pentru Heliade, inspirat
de socialiștii utopici, „veritabilul socialism” rezidă în instaurarea adevărului și armoniei (Mircea
Anghelescu, op. cit. p. 280).
Prin multitudinea problemelor pe care le dezbate, doctrina filozofică a lui Heliade, fără să reprezinte un
sistem filozofic complet, se apropie sensibil de un astfel de sistem. Concepția filozofică a lui Heliade
Rădulescu reprezintă cel mai remarcabil efort de cuprindere și sistematizare în domeniul filozofiei
realizat de un român la mijlocul secolului al XIX-lea.

Memorialistica lui Ion Heliade Rădulescu

Principalele scrieri cu caracter memorialistic ale lui Ion Heliade Rădulescu sunt Souvenirs et impressions
d'un proscrit (Paris, 1850) și Mémoires sur l'Histoire de la régénération roumaine ... (Paris, 1851)
[38]
. Suvenirele...au fost tipărite spre sfârșitul anului 1849, deși pe foaia de titlu figurează anul 1850;
aceste Suvenire sunt constituite din trei părți: partea I-a , L'exil, descrie „o călătorie” spre Franța, Anglia,
apoi după întoarcerea în Franța, Heliade călătorește spre Constantinopol cu nava Rhamsès (la
Constantinopol nu este primit). Partea a II-a, Roumanie et France, tinde să realizeze o paralelă între două
etnii, iar partea a III-a, Doctrines - Union. La doctrine évangélique, se constituie într-o dezbatere a istoriei
„proletariatului-Dumnezeu”.

În timpul exilului lui Heliade, emigrația română i-a reproșat toate păcatele, reale sau imaginare,
manifestând o aversiune neîmpăcată. Souvenirs et impressions... și-a atras ironiile tăioase ale
lui Bălcescu, Alecsandri și Ion Ghica. Nicolae Iorga, referindu-se la memorialistica lui Heliade nota că
„este o carte pe care nu o cetește nimeni, dar care ar trebui reluată și desprinsă, căci ea trăiește.” [39] În
continuare se întreba „dacă acela care a scris amintirile lui 1848, o carte puțin cunoscută , dar care
merită să fie înviată, amintiri scrise în franțuzește, n-ar fi fost în stare să povestească, tot așa, și un
subiect de imaginație”.

Suvenirile lui Heliade constituie expresia unui moment de derută - exilul, semn al prăbușirii revoluției de
la 1848 și al frângerii propriei existențe. Paginile din aceste memorii constituie un teren excepțional
pentru manifestarea liberă a fostului locotenent domnesc, care, neputând parcă să iasă de sub șocul
prăbușirii revoluției, nu izbutește să se elibereze de obsesia grandorii și a misiei sale de profet al națiunii.
În Suvenirile... există poza damnatului solitar, care înfruntă tenebrele și elementele naturii dezlănțuite,
dar există și mărturisirea tulburătoare a conștiinței orgoliului, care poate deveni conștiință a vanității:
„Norii făcea un mare bine vanității mele. Mi se părea soarele că se ascunde de rușine la justele-mi
imputări”.

Peregrinările pe mare, în călătoria spre Constantinopol, se înscriu sub semnul hazardului - condiția

călătorului romantic. După ce străbate golful Lyon, nava Rhamsès face întâia escală la Ajaccio (în
insula Corsica), trece pe lângă Sicilia și se oprește la Malta, apoi în Pireu, străbate apele ce
despart Europa de Asia Mică și staționează câteva ore la Smyrna, traversează în sfărșit Dardanele, Marea
Marmara (Heliade o numește cu denumirea antică Propontida) și își aruncă ancora în fața Bizanțului.
Heliade exclamă în jurnal: „cetate feerică! Bizanțiu odinioară! Mai târziu Constantinopole, Stambul în
zilele noastre! Mormântul mărimii romane, triumful islamismului, dorința țarilor, deveni-vei vreodată
Țarigrad?”

Sosirea la Stambul era însă inoportună; debarcarea însemna internarea la Brusa, de aceea Heliade și
„soții” săi de exil (cei trei locotenenți domnești) optează pentru reîntoarcerea în Franța.

Se spune că un memorial trăiește prin amănuntul care colorează o epocă (apud George Călinescu). Așa
de exemplu, în descrierea Smyrnei, Heliade prinde caracterul locului și atmosfera, în maniera romantică
la modă, nu fără a reliefa influența copleșitoare a exoticului straniu al peisajului: „Ce tristă e o cetate
orientală, cu casele ei turtite de acoperișurile slute, costumele varii și ciudate; cu ulițele ei strâmte,
întortocheate - plină de mister; cu bazarele ei posomorâte, cu minaretele ei exotice. Cadânele trec
tăcute, de crezi că vezi niște fantasme. Sufletul e năpădit de aceste impresii încântătoare și stranii din O
mie și una de nopți”.[d]

În Mémoires sur l'Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en
Valachie (Memorii asupra istoriei regenerației române adică asupra evenimentelor din 1848 întâmplate
în Valahia), Ion Heliade Rădulescu afirmă, pentru a justifica revoluția, că „tiranii nu cedează niciodată
drepturi dacă poporul nu li se smulge”. Heliade își exagerează rolul său în revoluția de la 1848, i se pare
că se regăsește în prim plan. Lucrarea este contestată sau amendată de unii contemporani, din cauza
hiperbolizării rolului și personalității sale.

Intre lucrările sale cu caracter memorialistic se include și Le protectorat du czar ou la Roumanie et la
Russie (1850)[40], semnată cu inițialele J. R. Aici sunt înfățișate în detaliu evenimentele de la Islaz,
abdicarea domnitorului Bibescu, formarea guvernului provizoriu etc. Este prezentat textul integral al
Proclamației de la Islaz (pp. 43 ș. u.).

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Personalitatea complexă a lui I. Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse,
opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase, chiar encomiastice, și contestări
severe. Mihail Kogălniceanu îl considera „cel mai bun poet al Țării Românești”, B. P. Hasdeu îl aprecia ca
fiind un „părinte al literaturii române”, iar George Călinescu afirma că „Personalitatea cea mai mare a
literaturii române îndată după D. Cantemir este I. Eliade Rădulescu.[41] L-au contestat Nicolae Bălcescu și
mai târziu Titu Maiorescu. Al. Rosetti, citându-l pe Nicolae Iorga[42] menționează că Ion Heliade
Rădulescu este considerat drept întemeietorul romantismului românesc, împrumutat de la cel francez.
Stilistic, el rămâne un clasic cu unele orientări romantice. N. Iorga (op. cit.) apreciază că „...lui Eliad
Rădulescu trebuie să i se recunoască o foarte frumoasă limbă literară populară, foarte mult spirit
mucalit, același umor pe care îl întâlnim și în fabulele aceluia care pentru această parte a fost elevul
lui, Grigore Alexandrescu...”

Șerban Cioculescu consideră că[43] „Poetul a dăruit literaturii noastre o capodoperă: Zburătorul, făurită

oarecum demonstrativ ca o posibilă înviere a miturilor populare.”

Un punct de vedere echilibrat asupra scrierilor literare create de Ion Heliade Rădulescu a formulat
criticul literar Dumitru Popovici care în teza sa de doctorat Ideologia literară a lui Ion Heliade
Rădulescu (1935)[44] situează ideologia literară a lui Heliade în context național și european. Concepția lui
Heliade asupra rolului literaturii reiese din citatul următor: „...a scri însă cu scop, a avea în scopul său o
țintă morală...a face ca fiecare om bun să găsească cîteva pasaje să i se potrivească și să afle mîngîierea
și fiecare înrăutățit ca de săgeata trăsnetului să fie isbit la tot rîndul unde i se înfățișează închipuirea.” D.
Popovici detaliază afirmațiile lui Heliade (din 1836) asupra poeziei ca act artistic: „Poezia trebuie să fie
expresia notei generale a sufletului omenesc, valabilă în orice timp și în orice loc; iar critica literară nu
poate lua naștere cît timp nu există modele, cît timp nu se stabilește un cod literar, o colecție de reguli,
o «pravilă».” Scrierea sa cu caracter didactic Curs întreg de poezie generală (București, 1868-1870)
constitue o codificare a regulilor artistice, vizând realizarea operei cu valabilitatea universală, a
modelului.

O analiză literară cu deosebită pătrundere întreprinde D. Popovici asupra poeziei Zburătorul: „Balada

Zburătorul este socotită în general drept cea mai reușită poezie a lui Heliade, ea se caracterizează
deopotrivă prin înțelegerea psihologiei personajului, prin năzuința de a reda atmosfera de lunatism în
care se consumă faptele și prin stăpânirea tehnică a întregului material.” De altfel, și G. Călinescu
apreciază Zburătorul ca fiind o capodoperă, la fel a estimat și Șerban Cioculescu, așa cum s-a menționat
mai înainte.

Proza sa, Domnul Sarsailă autorul (1838) este o fiziologie a poetului, fiind nu numai un portret
caricatural al unor inamici, dintre care primul ar fi Cezar Bolliac, ci conține după mărturia lui Heliade, și
elemente ridicole ale propriei sale ființe[45].
Mihai Zamfir, critic literar și profesor la Universitatea din București caracterizează astfel limba literară a
lui Ion Heliade Rădulescu[46]: „Bogăția limbii lui [literare] e uimitoare și o depășește cu mult pe aceea a
tinerilor Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu ori Bălcescu...limba lui Heliade evoluează spectaculos, de la
lexicul popular muntenesc, colorat cu arhaisme, cuvinte slave, grecești ori turcești, la neologismele
latine și franceze, apoi la cele italiene.”

Heliade este caracterizat ca un scriitor retoric, alături de Bălcescu și Alecu Russo, de către Tudor Vianu.
[47]
 Același Tudor Vianu constată trivialitatea și sarcasmul lui Heliade, ca unele dintre însușirile scrisului
său. Trivială este mai cu seamă satira lui Heliade - afirmă Vianu (op. cit. p. 20) - sarcasmul care nu evită
imagini indecente, apostrofa sau jocul de cuvinte hazardat. Stilul său este prea adeseori acela al
vorbitorului în scufie și halat (apud T. Vianu). De aceea, sarcasmul său rămâne trivial, și discuția ideilor
nu se constituie în proză științifică sau filozofică. Scrierea cu caracter filozofic a lui Heliade, Echilibru
între antitezi, este etichetată de Vianu ca fiind „un galimatias teoretic.”

Poate că originalitatea cea mai pregnantă a lui Heliade trebuie căutată în expresia sentimentelor de
indignare și revoltă. „La violență de injurie vom opune violență de cuvânt”, scrie Heliade. Ciocoii,
personaje politice dubioase, provoacă din partea lui Heliade, un adevărat torent de comparații
înjositoare: „Indivizi cu ochi de vulpe, cu gheare de cotoi, dacă nu pot avea de tigru, cu gesturi de
momițe; de au limbă, e ca să mință, să calomnie; de au inimă, e un fel de tăgârță, unde să-și ție tezaurul
feloniei și perfidiei, ce le face toată forța” (Echilibrul...I, p. 79). Scrisul lui Heliade, esențial retoric, ajunge
adesea la „accente himnice”, sau de adorare, în care propria mânie temperamentală își află
complementul moral.

Istoricul literar V. A. Urechia a formulat susținerea: "Eliad nu este un om, Eliad este o epocă."

Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică a literaturii române [48] consideră că „Anatolida sau omul și
forțele, capodopera întregii lui poezii este un poem miltonian, în care celestul, divinul, extazele sau
angelismul sunt convocate împreună cu infernalul, apocalipticul și demonicul, într-o unitate a
contrariilor rareori atinsă în lirica română.”

În aceeași Istorie critică...Nicolae Manolescu citează exact îndemnul către scriitori al lui Heliade, din anul
1837, din scrierea Asupra traducției luiOmer[49]: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris. Și scriți
cât veți putea și cum veți putea, dar nu cu răutate; faceți, iar nu stricați, că nația primește și
binecuvântează pe cel ce face și blestemă pe cel ce strică. Scriți cu inima curată și începeți și săvârșiți în
Domnul și Domnul va binecuvânta ostenelile voastre și neamul va cinsti viața și purtarea voastră, și
viitorimea va pomeni numele voastre și voi veți fi fericiți, pentru că veți avea pacea în inimă. Pacea dar
fie cu voi.”

Opere

În întreaga sa activitate literară, Heliade a semnat în variate moduri: Un Roumain, I. E., I. Eliad, I. Eliade,
I. Heliade Rădulescu, J. R., Ioann Prosdociu. Arhiva Ion Eliade- Rădulescu a fost dăruită Bibliotecii
Academiei Române în anul 1953.

Proză

 Prolog la serbarea numelui preaînălțatului nostru domn Alexandru D. Ghica 1835 aug. 30

 Dispozițiile și încercările mele de poezie (scriere memorialistică)

 Gheorghe Lazăr

 „Bată-te Dumnezeu!” (Coconița Drăgana)

 Coconul Drăgan

 Fata lui Chiriac

 Jupîn Ion

 Domnul Sarsailă autorul

 Descrierea Europei după tractatul din Paris, de Ioann Prosdociu [= Ion Heliade Rădulescu],
Paris,1856

Poezie

 Sonet. La anul 1830

 Epigramă

 Elegie I. Trecutul (1830)

 Elegie II. Dragele mele umbre (1830)

 Cântarea dimineții (1830)

 Sonet
 La moartea lui Cârlova (1831)

 Serafimul și heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului (1833)

 Portret (1836)

 Adio la anul 1832 (1836)

 Destăinuirea (1836)

 Visul (1836)

 O noapte pe ruinele Târgoviștii (1836)

 Odă asupra aniversării de 2 sept. 1829 (1836)

 Odă la pavilionul grecesc (1836)

 La un poet exilat (1838)

 Calul, vulpea, lupul (1838)

 Epitafe (1838)

 Cumetria cioarei cînd s-a numit privigătoare (1838)

 La Elvira (1839)

 Cutremurul (1839)

 Ingratul (1839)

 Vulturul și bufa (1840)

 Zburătorul, poem scris în 1843, publicat în 1844, subintitulat „baladă” (trad. în franceză de Annie
Bentoiu, Paris, 1981)

 Mihaida (1844)

 Epitimv la o femeie cochetă (1846)

 În așteptarea lui 1848. Preziua. Psalm (1847)

 Sânta cetate (Terța rima) ; datată 1856

  La Schiller (1859)

 Dulcamara (1860)

 Muștele și albinele (1860)

 Corbul și Vulpea (1860). Fabula este o imitație liberă după Le corbeau et le renard de P.
Lachambaudie

 Areopagul bestielor (1860)

 Un muieroi și o femeie (1861)

 Mircea și Lazar (1867)

 Poezia (1868)

 Adio la patrie (1868)

 La Maria (1868)

 Primul baciu (1868)

 Un buchet de mireasă (1868)

 Portretul (1868)

 Anatolida sau Omul și forțele (1870)

Teatru

 Proces general între doe hordii și Natio sau Spoiții cu roșu și spoiții cu albu. Mysteru în doă acte.
Bucuresci, Typ. Heliade și Associații, 1861, 72 p.

 Voiaj din podul Mogoșoaii până în țigănia Vlădichii (păstrat în ms. 2359 de la Biblioteca
Academiei Române)

G. Călinescu afirmă ( I. Heliade Rădulescu și școala sa, op. cit., 1966) că Proces general...este o
mascaradă, în care în fața tribunalului Adevărului, apar boierul Mircea, Moș Soare, exponenți ai vechii
ordine, precum și Arhon Arpagon, ciocoi, Musiu Rapace, „spoit cu roșu, ciocoiu nou și pretins avocat al
sătenilor”, un poet urlător, un poet umanitar. Musiu Rapace e C. A. Rosetti, are „ochi de broscoi, părul
vâlvoi, coarne satanice”. Sarcasmul scriitorului este, după cum se vede, deosebit de dur.
Poemul Zburătorul

Poemul Zburătorul , publicat în 1844 în Curierul românesc, nr. 9 din 4 februarie (subintitulat de Heliade
"baladă") îl prezintă pe acest erou mitic al folclorului care coboară noaptea printre oameni, în casele
acestora și "chinuie" fetele tinere într-o adevărată "criză de pubertate" (G. Călinescu):

„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,

Mulțimi de vinețele pe sîn mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele,
mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvîcnește  !...și zboară de la mine  ! Îmi cere...nu-ș' ce-mi cere  ! și nu știu ce i-aș da; Și cald și
rece, uite, că-mi furnică prin vine;

În brațe n-am nimica și parcă am ceva.”

Subiectul poemului este folcloric, descrie în limbaj poetic un mit popular, metrica nu este însă populară,
ci una care se bazează pe iambul de 13-14 silabe și rima încrucișată. Mitul Zburătorului, punctul de
plecare al poemului, era foarte răspândit, fiind citat și de Dimitrie Cantemir.

Textul din Descrierea Moldovei, binecunoscuta scriere a lui Dimitrie Cantemir, referitor

la Zburătorul este reprodus în următorul citat:

„Zburătorul însemnează cel ce zboară. Ei zic că este o nălucă, un om tânăr frumos, care vine noaptea la
fete mari, mai ales la femeile de curând măritate și toată noaptea săvârșește cu dânsele lucruri
necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de ceilalți oameni, nici de cei care îl pândesc. Iar noi am mai
auzit că unii bărbați însurați mai inimoși au prins asemenea zburători și când au aflat că sunt făpturi cu
trup ca și alții, i-au pedepsit cum li se cădea.”

Profesorul Mircea Anghelescu, în Prefața la scrierea publicată în 1986[8] a observat că Zburătorul nu este

o simplă transpunere directă a unor credințe și ritmuri folclorice, nici măcar o preluare a mentalității , a
psihologiei concret populare, ci o magistrală transfigurare artistică a unor date furnizate de mitologia
populară și de însuși folclorul nostru (op. cit. p. XXII).

Poemul cuprinde trei momente principale. Primul este o confesiune a Floricăi privind neliniștile ei
fiziologice și psihologice ("Ah! Inima-mi zvâcnește..."). Partea a doua cuprinde pastelul înserării în satul
ce se pregătește de înnoptare. Paul Zarifopol observă că "Descrierea serii în sat anticipează peisajele
lui Coșbuc"[51], din Noapte de vară. In ultima parte a poemului, "suratele" asistă la venirea Zburătorului,
având ca țintă pe "alde Floarea". Imaginile serii în sat alcătuiesc un tablou de o solemnitate gravă [52]:
Soarele asfințește, cumpenele puțurilor cheamă „a satului cireadă”, „vitele muginde la zgheab întins
pășea” , aerul serii vibrează „de tauri grea murmură”, vițeii aleargă la ugerul vacilor, care „se lasă subt
fecioreasca mână” (imagine deosebit de grațioasă, în stil pastoral) și care face să s-auză susurul laptelui
în șiștar. În sfârșit, zgomotele se pierd în noapte și stelele apar una câte una, iar în noaptea „naltă”,
„tăcere este totul și nemișcare plină”, vers care sună sentențios.

Motivul Zburătorului va fi preluat de Vasile Alecsandri, în 1845, în poezia intitulată Zburătorul, iar Mihai

Eminescu dezvoltă acest mit la un nivel literar superior în Călin (file din poveste).

Scrieri cu caracter filozofic

 Equilibru între antithezi sau Spiritul și materia, București, 1859-1869. [La începutul textului, titlul:
Issachar sau Laboratorul]

 Filozofie. Încheiere la cele zise. Eseu publicat în Curierul de ambe sexe, periodul III (1840 - 1842),
p. 383

Scrieri lingvistice

 Gramatica românească, Sibiu, 1828 [A fost elaborată anterior, încă de la 1820]; o nouă ediție și
studiu de Valeria Guțu Romalo, București, 1980

 Scrisoare către C. Negruzzi (1836)

 Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului rumânilor (1836), din Culegere din

scrierile lui I. Eliad de proze și poezie, ed. a II-a , București, 1836

 Regulile sau grammatica poeziii, (1839)

 Curs întreg de poezie generală, 3 vol., București, 1868-1870. O ediție postumă cu titlul Curs de
poezie generală. Dramaticele, Brutu, tragedie în cinci acte. După Voltaire. Scriere posthumă: este
editată de I. I. Eliade (Heliade)- Rădulescu [ fiul lui Heliade] și P. M. Cucu, București, 1878

 Principii de ortografie română, 1870

Traduceri
Heliade a desfășurat o intensă activitate de traducător din : Alphonse de Lamartine (încă din 1827-
1828), Victor Hugo, Lord Byron, Ossian, Young, Alexandre Dumas, La Fontaine, Anastasie
Hristopulos, Sappho și Hesiod, alături de Torquato Tasso și Ludovico Ariosto.[8]

 Suvenirul de Alphonse de Lamartine

 Războiul de Alphonse de Lamartine

 Corbul și vulpea de Jean de La Fontaine

 Singurătatea de Alphonse de Lamartine

 Seara de Alphonse de Lamartine

 Lacul de Alphonse de Lamartine

 Toamna de Alphonse de Lamartine

 Imnul nopții de Alphonse de Lamartine

 Romanță de George Gordon Byron (Lord Byron)

 Poema didactică după Boileau și Horațiu de Nicolas Boileau

 Cântarea dracilor în preziua potopului de George Gordon Byron (Lord Byron)

 Depărtarea de Paolo Antonio Rolli

Statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București, opera sculptorului italian Ettore Ferrari din marmură,
1881

 Foile și cărbunele de P. Viennet

 Coada momițelor de P. Viennet

 La amantă de Sappho

 Margherita de Alexandre Dumas

 Lament amoros de Iacopo Vittorelli

 Poetul murind de Alphonse de Lamartine

 Cavalerul Toggenburg de Friedrich Schiller

 Arpa lui David de George Gordon Byron (Lord Byron)

 Biblia Sacra que coprinde Vechiul si Noul Testament, Paris, 1858

 Bătrânul Duncan. Anecdot din munți de Walter Scott, în Curierul românesc, nr. 85 din 1831

Menționare în enciclopedii străine

 În enciclopedia Ențiklopediceskii slovar Brokgauza i Efrona (trad. Dicționarul enciclopedic al lui

Brokhaus și Efron) există un articol cu informații succinte, pe numele Geliade- Radulescu,
Ioann; Brockhaus Lexikon și culegerea Celebrități europene (1871) din Statele Unite.

Posteritate

În București s-a ridicat statuia lui Ion Heliade Rădulescu, sculptată în marmură de către Ettore

Ferrari (1880); monumentul se află vizavi de Universitate. La Târgoviște există Liceul teoretic „Ion
Heliade Rădulescu”. De asemenea, în București (sectorul 2), Timișoara, Brașov, Târgu
Mureș, Călărași, Caracal, Câmpina etc. sunt străzi care îi poartă numele.