ION HELIADE RĂDULESCU

Biografie:
Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie
1872, București), fiind fiul lui Ilie Rădulescu, căpitan de poteră,
apoi polcovnic (colonel în armata rusească peste 5000 de dorobanți) și al Eufrosinei
Rădulescu, născută Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Danielopol, dintr-o
familie de negustori greci sau aromâni[5]. Heliade ar mai fi avut trei frați, morți pe
când era încă „prunc”, așa cum rezultă din poezia sa Visul (1836).[6] Ilie Rădulescu
avea o oarecare avere: o moșie în județul Ialomița la Gârbovi din plasa Grindul
Făgărașului și o casă în București, pe Calea Herăstrău (azi, bulevardul Dorobanți), cu
o imensă grădină. Tatăl lui Heliade a murit de ciumă în 1829.

Studii:
Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile populare, iar grecește cu
dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire; prin 1814 însuși călugărul Naum („bietul Naum”,
cum îi zicea Eliade) de la Sf. Niculae (poate chiar Naum Râmniceanu) i-a fost dascăl,
adică profesor.
De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani, frecventează Școala grecească de la
Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde este elevul dascălului grec
Constantin Vardalah, filolog grec, director din 1803 al Academiei Domnești din
București; din Școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade, cu care a
semnat mult timp. Cunoaște poezia lui Atanasie Hristopoulos, poet grec
neoanacreontic, la mare modă pe atunci; Heliade traduce din Liricele acestuia.
Având o insațiabilă sete de lectură și de cunoaștere, Heliade a venit în contact, de
timpuriu, cu idei preluate de la Nicolas Boileau,Jean-Francois Marmontel, La Harpe,
sau cu idei ale unor sentimentaliști sau sensualiști ca Hugh Blair, Jean -Jacques
Rousseau, Macpherson.
După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi români: Pandeli, Nănescu,
Cernovodeanu, Orescu, Darvari, Merișescu etc., la școala românească de ingineri
hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau
„științele filozoficești și matematicești”. "Printre tinerii care se înghesuiau în jurul
catedrei de la Sfântu Sava- scrie Dora d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel
care trebuia să-i continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de
Heliade." Școala de la „Sfântul Sava” urma să aibă trei cicluri de învățământ. Primul
ciclu, elementar, prevedea „cunoașterea slovelor și slovnirea cuviincioasă”,
„cunoașterea numerelor”, „scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu, cel mediu, implica
predarea gramaticii, „poetica cu mitologia și geografia” și „retorica și istoria neamului”,
iar al treilea ciclu se referea la unele științe aplicate: „geodezia sau ingineria câmpului
cu iconomia și arhitectura”, precum și ramuri ale matematicii, ca „geometria teoretică,
trigonometria, algebra și altele”.
Din 1820, Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică și geometrie,
cu un salariu de 100 de lei pe lună.
Trăsăturile lui Heliade au fost descrise de Dora d'Istria, fiind citate de Angelo De
Gubernatis: "Este de talie mijlocie; fața lui e brună; atitudinea sa e modestă și
marcată de o oarecare indecizie. Își citește versurile cu o voce plăcută și
armonioasă."
Participarea la Revoluția de la 1848:
În primăvara anului 1848, când au izbucnit primele revoluții europene, Heliade a fost
determinat să colaboreze cu Frăția o societate secretă revoluționară, înființată la
București de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G.
Golescu în 1843 și a devenit membru în comitetul de conducere al acesteia. Este
implicat în evenimentele de la 1848; a participat la redactarea, în cea mai mare parte,
a Proclamației de la Islaz, împreună cu Nicolae Bălcescu, ce cuprindea revendicările
pașoptiștilor în 22 de articole, sub deviza „Respect la proprietate. Respect la
persoane”.
La patru zile după evenimentele de la Islaz, revoluția a continuat prin răsturnarea
domnitorului Gheorghe Bibescu care a abdicat la 13/25 iunie (la orele două dimineața
- scrie Heliade) și a fugit la Brașov (pe atunci în Imperiul austriac), fiind escortat
de C.A Rosseti noul ministru al Poliției. Puterea a fost preluată de un guvern
provizoriu („guvern vremelnicesc”), prezidat de mitropolitul Neofit, care îl includea pe
Heliade ca ministru la „Credință” (culte) și la Instrucția Publică, pe Ștefan Golescu,
Christian Tell, Gheorghe Magheru și G. Scurti (comerciant lipscan). Guvernul
provizoriu nu putea să dureze: Heliade reprezenta interesele conservatoare și nu voia
să știe de ideile franceze liberale pe care le reprezentau C. A. Rosetti, Bălcescu și
alții. 
EXILUL:
După înfrângerea revoluției, Heliade pleacă în exil (1848-1858) la Paris, apoi
în insula Chios și la Constantinopol. Traseul călătoriei sale spre exil este reconstituit
în articolul lui Mihai Chiper: „se refugiază în Transilvania ,la Sibiu, apoi la Orșova,
traversează Serbia, Slovania, Croația, Stiria, Bavaria, orașul Frankfurt, urmează
linia Rinului și străbate „țara belgilor” unde „totul îmi păru exotic; totul respira belșug
și bucurie”, grăbit să ajungă în „țara libertăților”, Franța. De aici, va merge la Londra,
unde îl vizitează, împreună cu Christian Tell, pe lordul Henry John Temple
Palmerston, premierul britanic, căruia îi explică obiectivele revoluției de la 1848; apoi
se reîntoarce la Paris, unde este primit de ministrul afacerilor străine, Drouyn de
l'Huis, „cu scufie de noapte pe cap”. Acesta susține că Franța nu s-a angajat să
apere integritatea Turciei, că ea [Franța] abandonase problemele orientale înțelegerii
dintre Turcia și Rusia. După un an de exil, Heliade explică motivația exilului: „Din
nenorocirea mea și exilul d-voastră vor eși multe la lumină pentru svânturata noastră
patrie. Fără această catastrofă, nația nu era să aibă atâtea scrise spre luminarea
drepturilor sale și străinii nu era să cunoască atâtea. Acum un an, nu poporul, ci chiar
deputații Adunării Naționale franceze nu știau dacă Bucureștiul este în Bukara (sau)
în Tataria. Vorbeam cu dânșii și mi se pare că vorbeam cu oameni de pe alte
tărâmuri. Acum, poporul, burghezii, literații cunosc că românii țin de familia latină,
adică romani, că sunt frații francezilor, italienilor, spaniolilor, portughesilor”.
 La Paris, el
editează Souvenirs et
impressions d'un proscrit,
[par Un Roumain] (=Ion
Heliade Rădulescu), Paris,
Impr. de De Soye, 1849. O
nouă ediție, tradusă în
limba română cu titlul Suvenire și impresii ale unui proscris apare în 1975, la Editura
Dacia, Cluj-Napoca. Cartea evocă trauma înstrăinării și a devenit, ulterior, un
document memorialistic de mare importanță. În anul 1851 se tipărește tot la Paris
volumul Epistole și acte ale oamenilor mișcării române din 1848 și Mémoires sur
l'histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en
Valachie. În timpul exilului la Paris a fost un colaborator constant la publicațiile
democratice majore: Le Siécle, Le Temps, La Semaine, La Voix du Peuple, La
Presse, L'Europe et Amerique.

REVENIREA ÎN ȚARĂ:
Pentru scurt timp revine în țară, în timpul ocupației turcești a Capitalei, dar, în urma
protestelor consulatului austriac este nevoit să se reîntoarcă la Constantinopol, unde
rămâne până în 1857. Se întoarce definitiv în țară în anul 1859.
Pentru scurt timp scoate gazeta Curierul român (1859), care este suspendată
de guvernul Ion Ghica după numai trei numere. Încearcă să reintre în viața politică,
de aceea candidează în alegeri, dar este învins de Cezar Bolliac. Editează în 1860
jurnalul politic și literar Proprietarul român. Este ales deputat de Muscel în 1864. În
anul 1866, scoate sub numele P. Georgescu ziarul Legalitatea, semnând unele
articole cu pseudonimul M. Anagnoste. În 1859, având gradul masonic 18, participă
la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a
devenit în 1861.
Heliade este considerat întemeietorul teoriei literare românești (clasică la început,
romantică mai apoi), în lucrarea sa Regulile sau gramatica poeziei fiind în același
timp și îndrumător literar. Alunecarea lui Heliade spre poziții echivoce, retrograde
chiar, îndeosebi după 1848, nu pot face să pălească laurii câștigați anterior, care îl
îndreptățeau pe Mihai Eminescu să-l situeze, în Epigonii, printre marii înaintași ai
literaturii române.

DECESUL:
Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de 27 aprilie 1872, în imobilul din str.
Polonă, nr. 20, după ce la 18 mai 1870 își pierduse soția. La 30 aprilie i s-a făcut
înmormântare națională, la care au participat mii de oameni.Potrivit ziarului Trompeta
Carpaților la înmormântarea „fericitului Heliade” în curtea bisericii Mavrogheni de
pe șoseaua Kiseleff ar fi luat parte 10000 de persoane; discursurile funebre au fost
rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu, B. P. Hasdeu care a vorbit în
numele presei române. Mihai Eminescu a scris oda La Heliade, iar după decesul
scriitorului: La moartea lui Eliade.
OPERE:
PROZĂ:

 Prolog la serbarea numelui preaînălțatului nostru domn Alexandru D. Ghica 1835 aug. 30
 Dispozițiile și încercările mele de poezie (scriere memorialistică)
 Gheorghe Lazăr
 „Bată-te Dumnezeu!” (Coconița Drăgana)
 Coconul Drăgan
 Fata lui Chiriac
 Jupîn Ion
 Domnul Sarsailă autorul
 Descrierea Europei după tractatul din Paris, de Ioann Prosdociu [= Ion Heliade
Rădulescu], Paris,1856.