DINICU GOLESCU, CĂRTURAR ARGEȘEAN

C.N.L. ,,ZINCA GOLESCU”

CLASA a X-a I
STĂNESCU IRINA MIHAELA
PROF. COORDONATOR: BURCEA IULIANA

Numele satului Golești apare, pentru prima dată într-un document din 5 august 1452, prin
care domnul Țării Românești, Vladislav al II-a, în a doua sa domnie, întărea posesiunea asupra
Goleștilor și altor sate. El este situat pe malul stâng al Argeșului, nu departe de confluența acestuia
cu Râul Doamnei, la distanță de 8 km spre est de Pitești. Face, dintr-o frumoasă regiune de vii și
livezi, renumita podgorie a Piteștilor.
În anul 1646, în zilele lui Matei Basarab, Stroe Leurdeanul, mare vistier, clădește, împreună
cu jupâneasa sa, Vișa, biserica din Golești, transformată azi în muzeu. Construit de Stroe
Leurdeanu, conacul din Golești a fost ars de tătari în 1716 și refăcut de marele spătar Radu Golescu,
despăgubit de Nicolae Mavrocordat. În vârful foișorului de la intrarea în conacul Goleștilor te
întâmpină astăzi un simulacru de metal, ce-l reprezintă în același chip pe viteazul străbun al
familiei. La intrarea în conac, banul Radu Golescu a construit două cișmele din cărămidă, pe care au
fost încrustate în piatră versuri în limba greacă compuse de el însuși. Cu unele mici adăugiri,
conacul și dependințele s-au menținut în tot decursul secolului al XIX-lea, începând apoi să se
ruineze.
Radu Golescu unul dintre cei patru caimacami ai Țării Românești devine conducătorul
mișcării politice pentru scoaterea țării de sub jugul secular al turcilor și în acest scop, cheamă ostași
austrieci în țară, adăpostindu-i la mănăstirea Vieroși și apoi în conacul întărit de la Golești.
În Golești, vechea așezare strămoșească, se năștea la 7/19 februarie 1777, Constantin
(Dinicu) Golescu, fiul cel mai mic al banului Radu Golescu, cum rezultă dintr-o însemnare
autografă de pe un portret al său, păstrat, în original, la Biblioteca Academiei. Ca dregător când a
avut ocazia, a fost atent la pasurile locuitorilor de la sate. De exemplu, în anul 1811, fiind ispravnic
al județului Argeș și țăranii suferind de foame, a cerut voie Stăpânirii să meargă în Transilvania și
cu banii proprii, fără să pretindă vreun câștig, să cumpere porumb pentru ajutorarea acestora.
Dinicu Golescu și-a completat cultura la Academia grecească din București sub conducerea
unor profesori erudiți. Cercetând cu atenție cuprinsul jurnalului său de călătorie și al traducerilor ce-
i aparțin, ne putem întregi imaginea despre cunoștințele scriitorului nostru. Își însușise destul de
bine limba greacă, veche și modernă, căci dă două traduceri din această limbă: ,,Adunare de pilde
bisericești și filosofești ” și ,,Elementuri de filosofie morală”. Știa relativ bine franceza și italiana.
Îi era familiară mitologia. Textele filosofilor și istoricilor antici îi erau bine cunoscute, precum și
operele vestiților moraliști ai lumii. Este mai puțin inițiat în arte. Studiase bine istoria patriei sale –
dovadă este ,,Istoria prescurtată a țării”, pe care o va elabora și o va anexa la ,,Harta statistică a Țării
Rumânești”. Opera filosofilor iluminiști îi este, de asemenea, cunoscută. După absolvirea
Academiei grecești i se îngăduie și lui Dinicu Golescu să își aleagă ,,viața ce voiește sau
bisericească sau politicească”, cum glăsuiește hrisovul domnesc al lui Alexandru Ipsilanti. Dinicu
preferă slujbele politice. Iată-l, așadar, urcând treptele ierarhiei feudale, nu pe rând, așa cum va
considera mai târziu că ar fi fost ,,orânduiala sfântă”, ci devenind dintr-o dată ispravnic al județului
Muscel, numai fiindcă era fiu ,,din noblețe” și domnul avea ,,trebuință” de părintele său.
În 1802, la vârsta de numai 25 de ani, Dinicu Golescu a fost trimis în Franța de către boierii
refugiați la Brașov, din cauza vexațiunilor de tot felul și jafurilor pasvangiilor și cârjaliilor din
dreapta Dunării, spre a detecta intențiile primului consul al Franței, Napoleon Bonaparte, față de
Principate și-a cere protecția asupra lor. Se configurează, astfel, personalitatea spirituală complexă a
lui Dinicu Golescu, care posedă cunoștințe temeinice în domeniul culturii clasice și al disciplinelor

1
umaniste, ca și în cel al altor științe: fizica, matematica, astronomia, geografia etc. El fusese trimis
de boieri și pentru a da de urmele logofătului Nicolae Dudescu, care primise anterior o asemenea
misiune diplomatică, dar despre care nu se mai știa nimic la București. Din Paris, Dinicu reînvie
nădejdea celor din țară, înștiințându-i că Dudescu (trimisul valah) atrăsese atenția cercurilor
influente din jurul primului consul Napoleon și câștigase amiciția unor femei celebre ca Madame de
Staël și Madame Récamier, cărora le oferea cu eleganță și discreție bijuterii rare. De asemenea, își
asigurase bunăvoința generalului Poniatowski, care îl determinase pe Napoleon să dea instrucțiuni
ambasadorului francez de la Constantinopol ca în Valahia să fie numit un domn pământean,
Alexandu Șuțu.
În anul 1804, pe când avea 27 de ani, el se căsătorește cu Zoe (Zinca) Farfara (ea fiind în
vârstă de numai 13 ani), născută în 1792, pe care o alesese ca soție pentru frumusețea și distincția ei
naturală. Zoe era fiica lui Alexandru Farfara și Dumitranei Pârșcoveanu. Socrul său era grec de
origine, dar soacra descindea dintr-o veche familie de boieri olteni.
Cam în perioada anilor 1811-1812, Dinicu Golescu cumpără o veche clădire de pe podul
Mogoșoaiei, ce aparținuse mai de mult unui boier Colfescu, amestecat în uciderea învățatului
mitropolit Antim Ivireanu. Casa este transformat în una dintre cele mai frumoase locuințe ale
Bucureștilor de altădată. Încăperile erau spațioase și salonul atât de mare, încât banul Radu Golescu,
intrând pentru întâia oară acolo, ar fi exclamat: ,,Frumos salon, fătul meu, dar cu ce o să-l
luminezi?” Dinicu ar fi răspuns profetic: ,,Tată, eu clădesc pentru viitorime”.
Dinicu Golescu a deținut o vreme și slujba de hatman (1818), dar cea mai înaltă dregătorie
din cariera sa, aceea de mare logofăt, o ocupa în anul 1821, când a izbucnit mișcarea revoluționară
de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Marele logofăt Dinicu Golescu însoțește la Brașov
familia domnitorului răposat, Alexandru Șuțu, lăsându-și proprii copii în grija fratelui său,
Iordache. Dinicu a fost mai întâi contra lui Tudor, apoi prefăcându-se a fi de partea lui, a trecut de la
Brașov Carpații și a intrat în țară, dar la Câmpina, arnăuții lui Duca îl prind și-i propun ori să intre
în Eterie ,,împotriva pământenilor”, ori să se înapoieze la Brașov. Dinicu preferă să se întoarcă și
de-abia în 1826 se va întoarce în Țara Românească. Desigur că Golescu, mare boier și înalt dregător
al țării, nu putea fi un adept consecvent al răscoalei lui Tudor, pe care o înțelegea în felul său, dar
ridicarea impetuoasă a maselor țărănești nu va rămâne fără ecou în sufletul său sensibil.
În perioada decembrie 1821- martie 1822, boierii munteni refugiați la Brașov, printre care și
Dinicu Golescu, fac proiecte de reforme, în care întreaga răspundere pentru suferințele țării se
aruncă asupra turcilor. Chiar ca promotor al reformelor, Dinicu Golescu nu va acționa decât după
revenirea în țară, în 1826, când se produsese revirimentul în gândirea sa, prin cele trei călătorii în
Occident. Deși mai fusese în Occident, numai călătoriile întreprinse în anii 1824, 1825 și 1826 au
produs revirimentul în concepția marelui cărturar, îndemnându-l mai întâi să facă însemnări, apoi să
le aștearnă pe hârtie pentru a le încredința tiparului. Aceste călătorii l-au determinat să prindă
condeiul și să-și noteze mai ales noutățile pe care le întâlnea la tot pasul: țărani bine îmbrăcați care
arau cu pluguri de fier, numeroase școli, orașe, muzee, biblioteci, teatre, universități, invenții
tehnice.
Evoluția lui Dinicu Golescu de la mentalitatea tipic feudală, precumpănitoare în tinerețe,
până la o concepția veritabil demofilă este rezultatul unui proces complex, explicabil printr-un șir
întreg de factori, și anume: tradițiile patriotice și umanitariste din familia sa; instrucția școlară
primită la Academia grecească din București - știut fiind faptul că filosofia iluministă s-a transmis
în Țara Românească, într-o formă incipientă, prin filieră greacă; lecturile lui ulterioare; circulația pe
teritoriul nostru a operelor unor reprezentanți de seamă ai iluminismului francez; atitudinea lui față
de mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu și, în sfârșit, contactul direct cu realitățile
sociale din țările occidentale aflate, la începutul veacului trecut, într-un grad superior de dezvoltare
capitalistă. Numai totalitatea acestor premise, poate oferi o interpretare științifică a gândirii
filosofice a lui Dinicu Golescu, poate explica existența ideilor iluministe, prezente nu numai în
jurnalul său de călătorie, ci – cum s-a relevat - și în prefețele și originalele note care însoțesc toate

2
traducerile sale imprimate în anii 1826-1827. Pe aceeași bază devine posibilă și sesizarea
particularităților iluminismului golescian.
Întreaga lui activitate de scriitor și de militant pe tărâm politic și cultural îl arată pe Dinicu
Golescu ca patriot înflăcărat. El a luptat, îndeosebi în ultimii ani ai vieții, cu toate mijloacele, pentru
progresul țării, pe care o dorea liberă de jugul otoman. Adânc influențat de filosofia iluministă, a
ridicat vocea, primul în Țara Românească, în favoarea iobagilor năpăstuiți, făcând, după expresia
lui Pompiliu Eliade, ,,să se coboare dragostea pentru țărani de pe buze în inimi”. Generos, rațional,
înțelept, a izbutit să-și revizuiască ideile și atitudinea, realizând un adevărat triumf asupra
egoismului clasei sale. Sentimentul ardent al dragostei de patrie amplificat prin cunoașterea
filosofiei luminilor, nu era o noțiune abstractă pentru Dinicu Golescu, ci un sentiment puternic, care
implică anumite datorii. Patriotismul nu se reduce numai la o stare afectivă, ci la acțiunea pentru
renaștere și generare națională. Potrivit convingerilor sale, cărțile de călătorie puse la îndemâna
compatrioților săi i-ar scoate din starea de letargie, spre a deveni buni patrioți.
Ca scriitor, Dinicu Golescu rămâne autorul celei mai originale și atractive cărți de proză
din epoca literaturii luministe românești (1780-1830), ,,Însemnare a călătoriii mele”, în jurul căreia
s-a organizat, în veacul trecut, o adevărată conspirație a tăcerii, ea neputând fi retipărită decât după
mai bine de opt decenii, în 1910, de Nerva Hodoș, nevoit să folosească pentru editare, mijloace
bănești personale. Însemnările sale de călătorie originale, le-a încredințat lui Zaharia Carcalechi, în
1826, la trecerea prin Buda, spre a le publica, împreună cu ,,Elementuri de filosofie morală” și
,,Adunare de pilde bisericești și filosoficești”, după H. Lemaire. Prin memorialul său de călătorie, a
îmbogățit limba noastră cu aproximativ 240 de cuvinte noi din diverse domenii, cuvinte care s-au
statornicit în vorbirea de toate zilele, căpătând o mare circulație. Dintre acestea amintim: academie,
bibliotecă, club, doctor, estetică, fabrică, gazetă etc. Dinicu Golescu n-a fost dependent de lucrările
de cabinet, precum fratele său mai mare, ci un pasionat călător și fin observator al celor văzute în
țara sa și în alte țări. El a contemplat oamenii și lucrurile în mod creator făcând comparații utile pe
care n-a pregetat a le așterne pe hârtie spre a constitui material de reflecție și pilde de urmat pentru
conteporanii săi întru îndreptarea relelor de care suferea țara, spre a o scoate din stăpânirea
întunericului în care o ținuseră veacurile trecute.
Reîntors în țară în 1826 era însuflețit de speranțe și proiecte generoase: voia să deschidă
școli în limba națională, să înființeze publicații, să încurajeze teatrul, să tipărească multe și
folositoare cărți. El formează o societate literară, care este foarte cunoscută, luptă pentru înființarea
unei gazete și fiindcă Guvernul de atunci, deși național, de la 1828, nu îndrăzni să-i dea voie, el
trimite pe I. M. C. Rosetti în Apus să tipărească primul ziar românesc: ,,Fama Lipscăi”. Rosetti
murind, gazeta încetează, iar Golescu reușește să obțină de la ruși, care ocupau țara, autorizația
pentru apariția ,,Curierului rumânesc”, primul ziar apărut în țară, sub conducerea protejatului său,
Heliade.
Prin tot ce a înfăptuit, Dinicu Golescu a contribuit la pregătirea spiritelor pentru revoluția
burghezo-democratică de la 1848. Numeroase au fost elogiile aduse marelui cărturar Dinicu
Golescu de-a lungul unui secol și jumătate de la încetarea sa din viață. Rând pe rând, reputați
istorici literari, filologi, pedagogi, filozofi, geografi, istorici au găsit prețioase surse de informație și
reflecție pentru studiile și lucrările lor.
Cu Iordache și Dinicu Golescu, mari reformatori în anterie boierești, se încheia o perioadă
de seamă în istoria familiei lor și totodată a poporului din care făceau parte. Goleștii cei noi, demni
urmași ai părinților și strămoșilor lor, vor renunța la privilegiile de clasă și vor trece de partea
forțelor progresului, animați de idealul măreț al făuririi unei Românii unite, democratice și
independente.
Eliade pronunță la înmormântarea sa un discurs, care se termină astfel:
,,Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici și
înaintea judecății cei înfricoșătoare! Numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se-adapă de
dânsa...”.

3
Bibliografie:

1. Bariţiu, G., în ,,Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1844

2. Blaga, Lucian, ,,Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-
lea”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966
3. Bănescu, N., ,,Viaţa şi scrierile marelui vornic Iordache Golescu”, Bucureşti,
1910
4. ,,Curierul rumânesc” din 9 octombrie 1830
5. ,,Curierul rumânesc”, nr. 42 din 7 august 1830
6. Golescu, Dinicu, (tipărită din nou de Nerva Hodoş), ,,Însemnare a călătoriei
mele”, Bucureşti, 1910, Editura Tiparg 2010
7. Golescu, Dinicu, ,,Însemnare a călătoriii mele”, ediţia Gh. Popp. Buc., E.P.L.,
B.P.T., 1964,
8. Iordache, Anastasie , ,,Pe urmele Goleştilor”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1982,
9. „Neamul românesc literar”. Nr. 39/1910
10.Nicolaescu,A., ,,Observaţii asupra neologismelor” din ,,Însemnare a
călătoriei mele” a lui Dinicu Golescu, în ,,Contribuţii la istoria limbii române
literare în secolul al XIX-lea”, vol. II, Bucureşti, 1958, Ed. Academiei R.S.R.,
11.Popp, GH., ,,Dinicu Golescu”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968
12.Rădulescu, E., ,,Echilibrul între antiteze”, ediţia Petre V. Haneş, Bucureşti.,
1916, vol. I,
13. www.viitor.3x.ro
14. www.autorii.com
15. www.wikipedia.ro