CICEUL ŞI LELEŞTIUL

În cartea sa, „Românii din Ardeal”, Nicolae Iorga de- întreruperi, prin procese, în moştenirea lui Petru Rareş
dică un capitol întreg călătoriilor sale de acum un secol, până în 1544, când este dezafectată din ordinul guverna-
descriind drumul spre Cetatea Ciceului prin satele de torului Transilvaniei, Martinuzzi.
pe Valea Leleştiului, cu oamenii, locurile şi istoria lor. Menţionată încă din 1307, Cetatea Ciceiului (numită
Această povestire merită citită şi cunoscută de fiecare azi a Ciceului sau a lui Petru Rareş) are numele actual
descendent şi locuitor al celor trei sate ce formează noua provenind din metamorfozarea scrisă a numelui româ-
comună „Ciceu-Mihăieşti”, reînfiinţată în anul 2005,
având în componenţă satele Leleşti, Ciceu-Mihăieşti, Ci-
ceu-Corabia.
Drumul cel drept la Ciceu, ce merge spre nord pe lân-
gă Valea Leleştiului prin cea mai lungă uliţă a Mihăieş-
tiului, mărginită de sălcii, te duce la istorica Cetate a Ci-
ceiului, donată în 1489 lui Ştefan cel Mare de către Matei
Corvin. Aceasta, împreună cu 60 de sate, vor rămane, cu

Leleşti. Panoramă a satului şi a depresiunii văzută dinspre Podul-Uso-

iului. Sub cerul albastru se văd Dealurile Ciceului cu Măgura şi Vârful
Ţîţei cu Cetatea; apoi Piatra Galilor şi Horlogul, iar sub acestea se dis-
ting Poiana, Usoaile, Păşunea şi Lazul-Bocenilor, mai aproape Putiniul,
Pe-Vale, Veneşul şi După-Coastă. Osoiul este în prim-planul celor trei
uliţe cu frumoasele lor case şi grădini.

1
 Dealurile Ciceului cu Măgura” şi Vârful Ţîţei” Turnul de veghe (Masa Ciceului)

nesc vârful – „ŢIŢEI” – (de la latinescul tita = ţîță= gurgui Europei, la 500 km. de Bucureşti şi Budapesta, la apro-
= mamelon) în Cziczo – Chicho, Csicso în maghiară, şi ximativ 2.000 km de Paris şi de Moscova, la 1.500 km
înapoi în „Cicei” şi în actualul „Ciceu” în româneşte. de Roma şi Berlin, la 4.750 km şi 5.250 km de Ecuator şi
Legate topografic şi geologic, dealurile Ciceului şi respectiv de Polul Nord.
Valea Leleştiului au după nume o geneză onomatopeică
românească, neolatină, care datează cu mult timp înain-
te de venirea barbarilor şi construirea de către unguri a
Cetăţii Ţiţei ca fortăreață armată de observare şi inter-
venţie şi chiar centru de administraţie legat de Leleşti
(Villa-Olachalis = Satul-Românesc). Acest nume a fost
preluat, ca sens şi în ungureşte Lelhaza (Casa lui Lelu)
respectiv Labfalva (Satul din Laz sau de la picior).
Geografic, Dealurile Ciceului, cu Măgura sa de 753
m şi Leleştiul se află pe hartă în centrul de greutate al

2
 LELEŞTI, LOCURI ŞI NUME CE AU FOST ŞI MAI SUNT

Numele satului şi primele atestări

Cel mai vechi înscris găsit care certifică existenţa sa-
tului Leleşti este Bula 243 din 1335 Iulie 9, dată la Buda
în limba latină de „Noi Carol Robert rege al Ungariei”.
Documentul confirmă atribuirea drepturilor de proprie-
tate asupra unor terenuri din mai multe sate printre care
și Lelhaza. Textul în latină dat la Buda în anul domnului
una mie trei sute treizeci și cinci în „Amintirile familiei
Banffy” vol. I, pp. 81-82 este redat mai jos tradus în lim-
ba maghiară.
liei Banffy”. Denumirea originară „Villa-Olachalis”, adi-
că „Satul-Românesc”, găsită în acelaşi document scris în
limba latină, a fost preluată iniţial de ocupanţi, în un-
gureşte sub numele de „Olah-falu”. Denumirile folosi-
te apoi de unguri şi austrieci au fost schimbate de mai
multe ori. Acestea au fost: 1315 – Lelhaza, 1405 – Lal-
falva, 1467 – Ladfalva, 1553 – Lalfalva, 1666 – Lalfalwa,
1703 – Lamfalva şi 1750 – Labfalva. Austriecii numeau
nemțeşte satul nostru precum localitatea Albendorf din
Silezia (sudul Poloniei) unde se fac pelerinaje la o mare

Textul tradus în limba română este:

... magistrul Stefan a dat și a hărăzit și a dat în veşnică stă-
pânire susnumitului magistru Toma, fratele său, moșiile sale
anume: Manya, Munusturceg, Orbo, Stulchu şi Lelhaza. Adi-
că Maia, Mănăstur, Gârbou şi Leleşti...
Existenţa satului Leleşti era atestată expres, cu acest
„nume românesc”, încă din 1405, în „documentele fami-

3
 catedrală, încă din 1263. În toate aceste îndepărtate tim-
puri, localitatea a rămas cu numele românesc „Leleşti”;
probabil scris în grafie latină oficială „Lælesti”.
Acum, după peste 800 de ani de la atestarea prin nu-
mele de Lelhaza, satul Leleşti este unul dintre cele trei
localități componente ale comunei „Ciceu-Mihăieşti”
din judeţul Bistriţa-Năsăud. „Peste vremuri înapoi” Le-
leştiul a fost timp îndelungat „comună independentă”,
dar în anumite perioade, a fost arondat administrativ şi
la Reteag, Cuzdrioara sau Bața. Fiind o aşezare veche,
importantă atât din punct de vedere economic cât şi ca
localizare, a avut primărie proprie, aparţinând admini-
trativ de plasa Reteag din judeţul Solnoc-Dăbâca şi apoi,
după primul război mondial, de plasa Ciceu-Dej, jude-
țul Someş, cu reşedinţa la Dej.
Aşezarea geografică.
Ca localitate, satul Leleşti este situat în nord-vestul
României, Ardealul de nord, şi are coordonatele geogra-
fice:
– 470 şi 12’ latitudine nordică
– 240 longitudine estică
– 300 m altitudine
Localitatea este aşezată într-o mică depresiune (căl-
dare) formată pe cele două văi ce vin de sub Dealurile
Ciceului şi care se unesc în mijlocul satului în Valea Le-
leştiului, care curge de la nord spre sud prin Mihăieşti,
vărsându-se în râul Someşul Mare la circa 8 km de con-
4
fluenţa acestuia cu Someşul Mic, la Dej.
Satul Leleşti cu cele trei uliţe rânduite în lungul văi-
lor este înconjurat la orizont, de jur împrejur, de dealuri
înalte proiectate pe un cer clar şi albastru. Podul Usoiului
de 512 m, Copăcelul de 524 m, Măgura Ciceului de 753 m,
Vârful şi Piatra Galilor de 639 m sunt culmile cele mai
înalte. Ungurescul „Csucs” înseamnă „Vârf”. Cetatea a
fost construită pe vârful acestui deal zis „Ciceul Mic”,
la o altitudine de 683 m. La cca 500 de metri de „Măgu-
ră” este un pisc-mamelon căruia românii leleşteni, din
vremuri vechi, îi ziceau „Vârful Ţâţei ” de la latinescul
„titæ”.
Oraşele principale de care localnicii sunt cel mai le-
gaţi sunt: Dejul la 14 km, Bistriţa la 60 km, Clujul la 75
km, Becleanul la 20 km şi Năsăudul la 50 km. Până la
Reteag reşedinţa comunei Petru Rareş, prin Baţa, sunt
8 km; 4,5 km, pe drum pietruit până la Mihăieşti şi apoi
încă 3,5 km, pe şoseaua europeană E-576. Până la Co-
rabia distanţa este de 4 km, aceeaşi cu cea până la Ce-
tatea-Ciceului. Peste Tarniţă, pe cărare, pe jos, se ajunge
la Gârbou-Dejului într-o oră (aprox. 4km), şi cam într-o
oră şi jumătate, prin Făget, la Ciceu-Giurgeşti.
Climatul local are un caracter specific temperat, ceva
mai aspru decât în şesul Someşului, cu ierni aspre şi veri
secetoase, cu primăveri şi chiar îngheţuri târzii şi toam-
ne cu brume timpurii. Brizele (vânturi de seară) ce bat
pe cele două văi dinspre Ciceu şi Copăcel fac nopţile
mai răcoroase vara şi mai friguroase, chiar geroase, iar-
na. Temperatura medie anuală este în jur de 8,7 grade
Celsius, ceva mai mică de 90 C, cât este la Dej, Bistriţa şi
Cluj.
Hotarul, relieful şi locurile
Hotarul satului Leleşti este mărginit de cele ale sate-
lor Reteag, Baţa, Mihăieşti, Gârbou şi Corabia. Suprafaţa
totală, de aproximativ 12 km2 = 1200 ha.
Părţile de hotar sau locurile din Leleşti sunt în mare par-
te deluroase, abrupte, sub formă de coaste şi chiar râpe.
Sunt puţine locurile orizontale (drepte) şi cu înclinare
mică, unde culturile agricole să se poată efectua mecani-
zat şi unde viiturile şi pâraiele să nu spele solul. Numele
părţilor de hotar existente şi atestate în documente vechi
sunt legate, în principal, de formele de relief, de proprie-
tari şi de modurile de folosinţă. Acestea sunt: Poiană, Tu-
foi, Unchi, Cărăruşe, Putini, Veneş, Zapode, Usoaiele (mari şi
mici), Jirezi, Drumure, Pe-Vale, Piatra-Galilor, Poniţă, Du-
pă-Coastă, Dumbravă Fundac, Horlog, Certeze, Râtu-Lung,
Iarba-Neagră, Guruieţe, Coasta-Morii, Suptic, Usoi, Săcă-
turi, Podul-Usoiului, Copăcel, Vaduri, Tarniţă, Ferice, Tinoa-
sa, Trevălcele, Urzenie, Staure, Deal, Drumul-Reteagului,
Lazu lui Ilie, Lazu: -Bocenilor, -Gândacului, -Morarului.
În general, locurile fiind în pantă, sunt greu de lucrat,
iar terenurile arabile se destructurează uşor prin spălare,
încât fără fertilizare şi asolamente sunt slab productive.
Solurile prezente în diferite părţi de hotar sunt destul
de sărace şi pietroase, cu piatră de Ciceu şi cu piatră de
baie (tuf), argiloase, soluri cenuşii de pădure şi aluvio-
nal nisipoase – de luncă.
Terenurile şi cultivarea lor
Înainte de colectivizarea forţată din 1961, prin forma-
rea întovărăşirilor zise tozuri şi a gospodăriilor agricole
colective, respectiv colhozuri după (denumirile ruseşti),
suprafața din extravilan și intravilan avea următoarele
utilizări:
Terenurile arabile, în suprafaţă de cca. 300 ha, erau pro-
venite în mare parte din lăzuirea (desţelenirea) crângu-
rilor, păşunilor şi pădurilor şi erau împărţite în parcele
mici de până la 1-2 iugăre (1 iug.= 58 ari = 0,58 ha). Aces-
tea erau însămânţate cu grâu de toamnă şi de primăvară,
porumb (mălai), cartofi (picioace), orz şi orzoaică, ovăz
cu măzăriche sau lucernă (luţărnă), trifoi (luhără), câne-
pă şi in. Floarea-soarelui (rujă), fasolea şi bostanii erau
cultivaţi împreună cu mălaiul. Parcelele înguste şi lungi,
separate prin răzoare abrupte, erau cultivate cu mijloace
arhaice şi dădeau producţii bune doar atunci când erau
îngrăşate (gunoite) şi îngrijite bine.
La „arătorul” din hotarul satului s-au adăugat pro-
prietăţi de peste 110 ha în şesul Someşului, cumpărate
de leleşteni pe bani câştigaţi de „cursari” (tinichigii) ce
plecau în „Ţară”, la Bucureşti, şi de bărbaţii ce au „fu-
git” în America în anii primului război mondial pentru a
nu fi duşi în „bătaie”.
5
 Păşunile şi islazurile comunale sunt: Certezele, Lazurile
și în Deal, cu o suprafaţă de peste 200 ha, asigurau păşu-
natul a 250-300 de bovine, 800-900 de ovine împărţite în
2-3 turme. Chiar şi turma de porci şi gâştele aveau locuri
de păşunat pe Veneş, pe Guruieţe şi pe Lab.
Fâneţele, numite râturi (cosalău), în suprafaţă de peste
100 ha asigurau fânul şi otava necesare pentru iernatul
animalelor din cele aproape 140 de gospodării.
Grădinile intravilane, cu ocol, casă cu grădinuţă, gredi-
nă pentru legume şi livezile cu pomi (pruni, meri, peri şi
nuci) şi chiar vii pe par, fiecare aveau sub 1 iugăr, ocu-
pând o suprafaţă totală de aproximativ 70 iugăre (cca.
40 ha). Toate acestea erau situate în vatra satului pe una
din cele trei Uliţe: „din jos”, „din sus” şi „de pe vale” şi
aveau deschidere la drum, cu porţi pentru intrat în ocol
cu carul şi uştioară pentru intrarea şi ieşirea individuală
a oamenilor şi a animalelor. Intrările erau închise dar nu
zăvorâte.
În anii cei mai buni, în terenurile cultivate din hotarul
lor, leleştenii produceau, cu mijloace proprii, peste 20 de
vagoane de grâu şi tot atât porumb, existând lanuri cu
producţii de peste 3.000 kg/ha la grâu şi de peste 4.000
kg/ha la porumb, iar la cartofi atingându-se producţii de
peste 20 tone/ha. La aceste produse agricole adăugân-
du-se producţii însemnate de fructe, în special mere,
prune, nuci şi struguri, acestea fiind folosite pentru con-
sum, vânzare şi, în special, pentru fabricarea ţuicii (ho-
6
rincă). În anii buni, la cele 2 horinci, leleştenii fierb în jur
de 50 hl (5.000 l) de ţuică de bună calitate, ce şi-a câştigat
faima în zonă şi mai departe până la Bucureşti.
Actualmente, suprafeţele arabile şi fâneţele cosite au
scăzut la mai puţin de 25% din suprafeţele lucrate în anii
1950. Multe culturi, cum ar fi orzul, cânepa, inul şi mă-
zărichea au dispărut; chiar şi culturile de grâu şi ovăz
sunt aproape dispărute.
Pădurile în composesorat şi private, dar şi comunale,
în suprafaţă de aproximativ 450 ha acopereau aproape
2/5 (40%) din hotar. Acestea creşteau în sistem natural
şi erau de stejar, fag, carpen, plop, mesteacăn, cireş, pal-
tin, jugastru, alun şi chiar ulm. Terenurile forestiere în-
treţinute şi exploatate într-un sistem silvic strict asigu-
rau lemnul necesar pentru încălzit şi construcţii şi, mai
mult, pentru vânzare în satele de la şes şi la oraş, în târg
la Reteag și mai ales la Dej.
Drumurile comunale podurile și ulițele, fiind infrastruc-
tura ce asigura vara şi iarna transportul cu carele şi să-
niile trase de vite şi cai, trebuiau bine întreţinute. Din
facsimilul alăturat se constată necesitatea şi căile pentru
construcţia podurilor şi podețelor.
Drumul Mihăiesti Lelești Corabia de 8,5 km era în
sistem public, fiind dat în grija unui cantonier care um-
plea gropile și desfunda şanţurile și podeţele. Activita-
tea acestuia era supraveghetă de primărie, care asigura
cărăuşia de balastru și repararea podurilor și podeţelor.
Anual, fiecare familie trebuia să aducă cu carul de pie-
triş de pe păşune și să facă 1-3 „mohile” în locul stabilit.
Din păcate, pietrişul calcaros, într-un an–doi, se măcina
și noroaiele invadau latul drumurilor.
Pietruirea cu prund și bdicașei de Someş s-a făcut
mult mai târziu, aceasta asigurând o calitate superioară
şi mai durabilă a drumului și cu noroaie mult mai mici.
Pietruirile cu balastru şi pietriș de Someș făcute mai ales
la sfârşitul anilor 90 și mai ales, după formarea comunei
Ciceu Mihăiești, în 2005, au asigurat o bază solidă pen-
tru asfaltatrea și modernizarea drumului pe tot traseul
arondat Leleștiului şi mai departe.
Înscrisul ce urmează, din 1937, privind angajarea lui
Redai Ioan pe postul de cantonier permanent, confirmă
grija autorităților comunale și judeţene pentru infrastuc-
tură.
Leleştenii pe cărările universului lor mioritic.
Ca în orice comunitate rurală, hotarul satului şi ac-
tivităţile oamenilor reprezintă un univers fizic de viaţă
cu multe realităţi statice şi dinamice care se reflectă în
imagini şi amintiri ce dăinuiesc peste generaţii. Acest
spaţiu plasat în timp este adesea perceput şi descris ca
un univers poetic, precum este cazul poeziilor „Sara pe
deal” a lui Eminescu şi „Iarna pe uliţă” a lui Coşbuc sau
romanul „Ion” al lui Rebreanu sau „Baltagul” al lui Sa-
doveanu. În descrieri sau versuri nespus de frumoase
universul capătă un aspect local de univers pastoral-mi-
oritic.
Pe lângă drumurile comunale foarte importante erau
şi drumurile de hotar care legau satul cu locurile de
muncă pe care oamenii cărau uneltele, îngrăşămintele şi
recoltele spre sau din câmp cu carul, căruţa şi sania trase
de boi, vaci, bivoli sau cai. Adesea, pentru a scurta dru-
mul, oamenii mergeau pe cărări numai de ei ştiute. Din
cele trei uliţe aflate în lungul văilor pornesc spre părţile
mai mari de hotar de pe dealuri mai multe cărări.
Astfel, din drumul Corăbzii, la capătul satului, un
drum trece peste vale înainte, pe lângă „horincie” şi
„Lazul morarului”, merge pe „Vale” până sub Ciceu, la
„Usoiele mari” trecând pe la „Jirezi” şi „Usoiele mici”.
Mai sus, un drumeag merge pe la „Iarbă neagră” peste
„Steni” până la „Unchi”, ajungând în „Poiana”. Mai sus,
din „Putinii”, pe „Calea poienii”, pe la „Fântâna corni-
lor” şi apoi pe „Tufoi” până în Poiana Ciceului”. De la
Cruce pe lângă Valea Mare se trece pe lângă „Lazul gân-
dacului”, se ajunge pe la grădina lui „Domnu din Co-
rabde” pe „Tufoi” şi apoi tot sub Măgura.
La Cetate însă drumul cel mai scurt este din Lazul
Morarului peste Păşune, pe lângă Certeze, Drumure, Li-
nia Reteagului, Păşunea Corăbzi şi Masa Ciceului, care
trebuie înconjurată prin partea de Nord până la o scară
de urcare în Vârful Ţiţei de care aceasta este sudată.
În partea de răsărit a hotarului, „După Coasta”, Fun-
dac Ratu Lung şi Horlog la Linia Rateagului, se ajunge
7
 de pe Vale pe lângă Ţințirim, sau din Uliţa din Jos pe
drumul de la Hireanu. Mai în jos de la podu’ de la Băţa-
nu peste Steni se ajunge la Fântâna din Deal şi apoi mai
departe pe drumul Răteagului.
În părţile de apus ale hotarului se ajunge de la intra-
rea dinspre Mihăieşti spre Valea Osoiului, Podul Osoiu-
lui şi Coasta Morii. Pe la cei din vale se ajunge pe Sup-
tic şi peste Osoi de-a curmezişu’ se ajunge în Poiana lui
Roman şi în vârful Săcăturilor şi la Urzenie şi Ferice.
De la pod, pe Uliţa din sus se ajunge în capătul satu-
lui, de unde, pe la Vaduri, pe lângă Trevălcele, se ajunge
pe Tarniţă până la Balta Gârboului şi Copăcel. Din acest
drum, în dreapta se ajunge, pe la Fântâna lui Jenderiu,
în Tinoasa. Pe la Pâraie, un drum urcă pe la Cărăruşe şi
Putinii până la Valea Mare pe cărare până la Şcoala din
Corabia.
Pe lângă cele câteva zeci de kilometri de drumuri de
cară, pe hotarul Leleştiului erau nenumărate cărări care
scurtau drumul peste câmp, prin păduri, pe la capete de
locuri şi grădini, pe lângă vale sau pe după gredini. Une-
ori, pe aceste scurtături existau treceri numite pârleazuri,
care înlocuiau strungile din îngrăditurile din spini, dar
mai ales permiteau trecerea directă peste pălanturile din-
tre ocoalele vecinilor.
Toată această infrastuctură comunală era întreţinută
prin bună înţelegere şi putea fi folosită liber de toată lu-
mea.
8
Este semnificativ că pe aceste drumuri şi cărări, mai
line sau mai abrupte, în sus şi în jos prin câmp deschis
şi prin păduri seculare, leleştenii ştiau cum se ajun-
ge acolo. Pe lângă păşunat, munca câmpului şi căratul
produselor, cunoaşterea locurilor se realiza din fragedă
copilărie prin mersul la culesul ciupercilor comestibile
– bureţi, hribe, iuţari şi altele, şi al fructelor de pădure –
frăguţe, zmeură, mure, alune etc.
În acest univers mioritic, au trăit şi trăiesc nenumăra-
te specii de păsări şi animale sălbatice. Poveştile despre
acestea sunt relatate din tată în fiu, dar sunt povestite
de vânătorii care cutreierau pădurile în echipe locale sau
de la centru, organizate cu gonaci şi câini de vânătoare.
Vânatul de porci mistreti, căpriori şi chiar la urs, prin
pădurile de la Usoaie, Cioroie şi Horlog, de la Poiană,
Lazu Gândacului, Putinii şi cele de la Trevălcele, Ferice
şi Osoi făceau ca împuşcăturile să răsune prin pădurile
Leleştiului şi uneori să se îngâne cu dangătul clopotelor
care anunţau sărbători şi evenimente sau alungau vre-
mea grea cu furtuni şi gheaţă.
În imaginea de mai sus se poate vedea o echipă leleş-
teană de 8 vânători cu puştile lor, având (sau nu) autori-
zaţie. Se ştie că încă prin anii 1930 avocatul Covalcic Mi-
hai din Dej era un mare şi vestit vânător. Mai târziu alţi
Căuăceni – Nyuşu, Duca, Andronel şi alţii (Nuţu, Săn-
del) au fost vestiţi puşcaşi. Se ştia că cele mai reuşite şi
vestite vânători, după cele de la Breaza (Ambriciu), erau
cele de la Lelești. Desigur, pe lângă vânatul în echipe se tuala exploatare eficientă a acestora.
mai auzeau împuşcături izolate ale unor braconieri care
mai fugăreau mistreţi şi capre să nu „mânce mălaiul”
sau lupi să nu ducă mioarele.
Despre vânătoarea de vulpi, iepuri şi chiar fazani se
ştie că se practica în această zonă, fiind vestită mai ales
prin reuşitele vânătorilor şi în special după numărul
„victimelor” purtate de ei sau gonaci, în spate. Oricum
fiecare povestea cu ardoare, chiar şi cei care n-au împuş-
cat nimic, cum „le-a scăpat” vulpea din „bătaia puştii”,
inventând cele mai nostime motive pentru nenorocul lor
şi norocul celor care au reuşit să doboare mai mult vânat
(iepuri, raţe sau fazani).
Pe frumoasele cărări ale Leleştiului, pe lângă bogăţii-
le vegetale şi animale ale codrilor şi locurilor cultivabile
mai putem observa şi bogăţii minerale. Astfel este piatra
de baie (tuf vulcanic vânăt) care se află în partea de ră-
sărit a hotarului începând din Lazul Sacsăului şi trecând
pe la Steni, Fundac până la Piatra-Galilor şi Zapode. De
asemeni s-a constatat că de la Usoaie pe la Ruginoasa
şi Jirezi piatra roşcată conţine minereu de fier. Probabil
că huma (spoiala), folosită pentru materiale speciale în
finisaje, care se observa în Râpa Veneşului, poate deveni
un produs căutat pe piaţa construcţiilor. Oare urmele de
cărbune brun aflat în straturi care uneori se vede, când
vor fi cercetate? Cred că micii intreprinzători pot preciza
care este realitatea despre aceste bogăţii şi despre even-

9
10
 STĂPÂNIRI ŞI FAPTE
PESTE VREMURI DEMULT APUSE
Încă din vremuri de poveste, imemoriale, trecute în
amintiri şi apoi uitate sau scrise şi pierdute, se ştie că
locuitorii acestor meleaguri erau proprietari, oameni li-
beri, şi au rămas tot aşa, lucrând şi apărându-şi glia de
năvălirile barbare până târziu. Numele acestor localnici
cu vorbirea asemănătoare limbilor romanice neolatine
(woloch) era vlah, valah, olah, pentru străini germanici,
slavi, bulgari, unguri.
Nume şi atestări ale satelor de pe Valea Ciceului
Locuitorii satelor din zonă erau statorniciţi de secole
în codrii şi poienile legate de dealurile Ciceului. Impe-
riul Roman a avut graniţa de nord la Leleşti, vreme de
două secole. La Căşei, Măgura şi Târlişua existau legiuni
romane cu soldaţi familişti statorniciţi într-o admistraţie
scrisă şi vorbită în limba latină. Oare ce sat (villa) exista
atunci şi încă 12 secole pe Valea Ciceului ? Şi aici ca în în-
tregul Imperiu Roman au venit de la Roma primii creş-
tini care, după Edictul de la Milano, au creştinat trep-
tat toţi locuitorii. Creştinii legaţi de „Glie” cu credinţa
în Dumnezeu şi IIisus Cristos au rămas statoriniciţi pe
aceste locuri. Timp de multe generații au rezistat în gra-
iul şi credinţa strămoşească. Neamuri barbare de goţi,
slavi, huni au venit şi au plecat cu istoria lor cu tot fără
să influenţeze semnificativ ocupaţiile protoromânilor.
Formele statale, voivodate, cnezate, erau numite ast-
fel de istoricii țaratului româno-bulgar care i-au numit
pe neo-latini vlahi și valahi. Aici, în sudul Dunării călu-
gării Chiril și Metodiu au introdus grafia Kyrilică (slavo-
nă). În restul Europei, domina limba latină şi cea greacă.
Europa alcătuită din regate și principate era adminis-
trată în limba latină. Contemporane cu Sfântul Imperiu
Roman de sorginte germanică în Transilvania au existat
principate până după ocuparea totală de către unguri a
Transilvaniei, în secolele 11, 12 şi 13. Forma statală ro-
mânească, luată în stăpânire de Unguri, zisă „Ţara”, sau
Principatul „lui Gelu”, se întindea mult în amonte pe
Someşul Mare, cuprinzând şi văile afluente din dreapta
Someşului, inclusiv Dealurile Ţâţei (Ciceului).
Satul Leleşti exista sigur la 1307 când s-a clădit Ce-
tatea Ciceului, de domeniile căreia a aparţinut până în
1407 când a trecut în proprietatea baronilor Banffy şi
când denumirii latine oficiale „Villa Olachalis” ungurii
i-au zis Olahfalvu. Timp îndelugat, numele oficial, ungu-
resc, a fost Lalfalva (satul lui Lal), iar în final Labfalva.
11
 Istoricul ardelean Coriolan Suciu, în Dicţionar Istoric al
Localităţilor din Transilvania, Ed. Academiei Române, tre-
ce numele folosite de unguri pentru cele trei sate.
Influenţele slave târzii, religioase şi lingvistice, asu-
pra populaţiei creştine, vorbitoare a unei limbi transil-
vane neolatine, românizate, nu au putut elimina total
denumirile şi transcrierile în grafie latină, care s-au per-
petuat în aceste zone mai mult de 1.000 de ani.
La început, după creştinare şi năvălirile barbare, în
anii 800-1000, Slavii de Apus şi Ungurii au adoptat şi au
folosit ca principal mijloc de administrare locală şi de
comunicare cu Roma şi cu Apusul roman „Grafia Lati-
nă”, care folosea ca bază a comunicării scrise şi vorbite
exclusiv Limba Latină. Desigur, şi documentele precizea-
ză că transcrierea numelui voievodului Gelu în grafie la-
tină era Gæelu (æ = ae pronunţat e).
Cel mai probabil, satul numit şi pronunţat „Leleşti”
este datorat unui important pârcălab localnic Lelu, scris
în latină Laelu. Numele de Leleşti pronunţat astfel de
când există a fost transcris prima dată în latină „Laeles-
ti”. Rezultă că primul nume unguresc Lelhaza, amintit în
documente în 1315 şi 1335, iar apoi Lalfalva, adică satul
lui Lal, dat şi pomenit din 1405, apar în scris, prin supri-
marea lui e din numele scris al lui Laelu. Astfel se justi-
fică forma originară, specifică limbii române a numelui
Leleşti, precum şi a altor localităţi din jur cum sunt cel
12
de Mihăieşti, Giurgeşti, Negrileşti, prin ataşarea sufixu-
lui eşti la numele de Lelu, Mihai, Giurgiu, Negrilă ale
unor proprietari importanţi sau conducători locali.
Populaţia şi stăpânirile
Ca şi comună componentă a Domeniului Cetății Ci-
ceului, Leleştiul a fost şi a rămas până astăzi din punct
de vedere etnic unul dintre cele mai omogene sate româ-
neşti din Ardeal.
De-a lungul celor aproape opt secole de existenţă do-
cumentară a acestuia sunt consemnate perioade de creş-
tere şi descreştere demografică. Astfel, dacă începând
din secolul XV şi până la mijlocul secolului al XVI-lea
numărul locuitorilor liberi este de aproape 100 suflete,
în 1603 sunt consemnate doar 8 suflete. În secolele XVII
şi XVIII populaţia creşte la peste 100 de locuitori, iobagi
şi zilieri, ce lucrau sub un arendaş pe pământurile pro-
prietate a unor baroni, grofi, conţi sau principi ardeleni
sau străini.
În 1617, satul intră în administraţia oraşului Gherla,
iar în 1771 coroana austriacă preia Leleştiul de la moşte-
nitorii familiilor Horvath şi Banffy şi îl donează contelui
Mikes în schimbul Băii de Arieş. Moştenitorii acestuia,
în 1863 sunt despăgubiţi, iar satul este preluat de fisc.
În această perioadă locuiau în Leleşti şi doi mici nobili
Banyai Francisc şi Alexa (Ferenc şi Elek).
În aceste perioade apar şi mici proprietari de tere-
nuri, astfel că la începutul secolului XIX, în 1820, sunt
consemnate 43 de gospodării (peste 200 suflete). Ca
urmare a unor procese ale românilor cu contele Mikes
Sigismund, mulţi dintre localnici pierzându-şi averile,
după 1820, părăsesc satul. În anul 1831 sunt înregistraţi,
totuşi, 233 de români toţi de religie greco-catolică (uniţi
cu Roma).
În anul 1846 satul este repopulat de către Mikes Be-
nedek cu colonişti slavi, romano-catolici; slovaci, ruteni
şi chiar poleci, pe care băştinaşi îi ciufuleau „ruşi”. După
venirea slovacilor, numărul locuitorilor creşte rapid
ajungând în 1857 la 383 şi la 481 în 1881 (441 uniţi = gre-
co-catolici, 9 greco-ortodocşi, 17 reformaţi calvini şi 11
izraeliţi).
Cu toate că în 1863 Ardealul trece total sub adminis-
traţie maghiară, spiritul de sat românesc al Leleştiului
se păstrează. Astfel, toţi „ruşii” se românizează şi trec la
Biserica Română Unită a băştinaşilor.
În 1892 moşia din Leleşti a baronului Bornemisza
Carol cuprindea peste 1000 de iugăre, fiind apoi moş-
tenită de ginerele acestuia, baronul Barcsay Toma (Ta-
mas). La începutul anilor 1900, arendaş era Pulik, care
și-a construit cea mai mare şi arătoasă casă din Leleşti.
Neavând copii, a luat de suflet un „căuăcean” localnic,
slovac venetic din Limanova, devenit deja român de
frunte.
În secolul XX, populaţia Leleştiului creşte, cu excepția
perioadei 1914-1918 din timpul Primului Război Mondi-
al, ajungând la peste 700 de suflete înainte de cel de-al
Doilea Război. În perioada ocupaţiei maghiare, datorită
refugierii multor bărbaţi şi chiar familii întregi, numărul
sufletelor scade semnificativ. După revenirea din refu-
giu, în anii 1944-1946 numărul locuitorilor se apropie
din nou de 700.
O situaţie clară a populaţiei este prezentată în Şema-
tismul (recesământul) din 1947 al creştinilor din Epar-
hia Bisericii Române Unite cu Roma – Greco-Catolică
de Cluj-Gherla, unde, pentru parohia Leleşti, sunt înre-
gistraţi 640 credinciosi uniți, cu 3 mai mulţi decât „gre-
cii-ortodocşi” din Ciceu-Corabia şi mai puţini cu 82 de-
cât în Ciceu-Mihăieşti, unde erau 732 greco-catolici, 4
ortodocşi şi 110 reformaţi-calvini.
Şematismul din anul 1947 al creştinilor din Parohia LELEŞTI
Se poate observa că la numărul de suflete de 640, nu-
mărul elevilor din clasele I-VII la şcoala primară era de
90 şi peste 20 la liceele din Dej şi Gherla. Aceasta evi-
denţiază o proporţie mare a populaţiei tinere şi apte de
muncă şi deci o situație demografică deosebit de bună.
Anexă istorică
Prima atestare documentară a localităţii Leleşti o gă-
sim în documentul semnat la 9 iulie 1935 la Buda de că-
tre regele Ungariei, Carol, care consemna unele schim-
buri de moşii între cei doi fraţi, magiştrii Ştefan şi Toma.
La un moment dat, în document apare înscris faptul că
13
 această împărţeală între cei doi s-a făcut mai demult,
fără a găsi consemnat momentul acesteia. Prezentăm
mai jos documentul:
„1335 Iulie 9, Buda
Noi Carol, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei,
dăm de ştire şi facem cunoscut prin cuprinsul celor de
faţă tuturor cărora se cuvine, că nobilii bărbaţi, magiştrii
Toma şi Ştefan, fiii lui Dionisie de Lasunch, credincioşii
noştri, venind înaintea noastră, ne-au adus la cunoştin-
ţă într-un glas şi într-un cuget că, având în vedere folo-
sul lor al tuturora, au rânduit între ei, şi au făcut şi în
faţa noastră următorul schimb şi următoarele întocmiri
şi preschimbări în ce priveşte moşiile lor însemnate mai
jos: numitul magistru Toma a dat, a hărăzit şi a lăsat în
stăpânire veşnică magistrului Ştefan, fratele său mai sus
pomenit moşiile sale, şi anume: Mixem, Vydafalva şi
Magnavilla, ajunse odinioară în stăpânirea lui prin îm-
părţeală, împreună cu toate folosinţele lor, de asemenea
şi părţile lui din moşia Lasunch din cetatea Dewen, şi
din satul care se află sub această cetate, de asemenea şi
din satul numit Zublehata, care toate sunt ale lui prin
împărţeala făcută mai înainte şi se află în comitatul No-
grad, împreună cu toate folosinţele lor, de asemenea
părţile pe care magistrul Toma se ştie că le are în baia
de aur precum şi în vamă, în munţi şi în părţile de moşii
mai sus zise, el le-a dat tot magistrului Ştefan, ca să le ţie
şi să le aibă în veci, cu desluşirea ca magistrul Ştefan şi
14
moştenitorii săi să primească pe deplin şi în întregime
numai jumătatea unei singure părţi din roadele şi din
veniturile care revin din baia de aur şi din vamă, restul
rămânând pe veci numitului magistru Toma şi moşte-
nitorilor săi. În schimb, susnumitul magistru Ştefan a
dat, a hărăzit şi a lăsat în veşnică stăpânire şi păstrare
sus amintitului magistru Toma, fratele său, moşiile sale
anume: Maia (Manya), Mănăştur (Munustursceg), Gâr-
bou (Orbo), Stulchu şi Leleşti (Lelhaza) aflătoare în co-
mitatul Solnocului dinăuntru precum şi moşia numită
Dobrahaza aşezată lângă fluviul Mureş, ajunse în stă-
pânirea lui tot printr-o împărţeală făcută mai de mult,
împreună cu toate folosinţele lor; de asemnenea părţile
lui din moşiile numite Surk şi Scenmartun, aflătoare în
comitatul Szabolcs, şi care sunt ale lui, de asemenea cu
toate folosinţele lor, îndatorându-se şi unul şi altul, ca ei
şi urmaşii lor să se apere unii pe alţii împotriva tuturor
acelora care ar voi, în curgerea vremii, să-i tulbure cu
privire la numitele moşii.
Dat la Buda, în duminica sărbătorii fericitei fecioare
Margareta, în anul domnului o mie trei sute treizeci şi
cinci”.
Satul este aşezat la poalele „munţilor” Ciceu fiind
străbătut de la nord la sud de valea care îi poartă nu-
mele şi se varsă în râul Someşul Mare la sud de localita-
tea Ciceu-Mihăieşti. A aparţinut domeniului Ciceu de la
prima atestare documentară până la începutul secolului
al XVII-lea, când trece la oraşul Gherla.
În anul 1405, regele Ungariei donează satul contelui
Losonczi Banffy. Ca urmare a răzvrătirii familiei Banffy,
prin nepoţii István, Lászlo şi Zsigmond, în anul 1467 re-
gele Matei Corvin l-a preluat cu titlu de infidelitate şi
l-a donat lui Szerdahelyi Kis János şi fratele lui Mihály.
Din conscrierea domeniului Ciceu făcută prin ordinul
lui Ferdinad, în calitate de stăpân al Ardealului în anul
1553, aflăm că localitatea Leleşti aparţinea de voivoda-
tul Negrileşti (voievod Andreica) iar cneaz al satului era
Roboz Petru.
Cercetarea s-a făcut la Reteag în data de 24 decembrie
1553 de către comisia formată din Benedict Nagy, Ioan
de Cuzdrioara, Grigore de Mica şi Magistrul Antoniu,
din partea Conventului de Mănăştur. Referitor la satul
Leleşti „Petru Robos, cneazul, jurat a mărturisit că au
fost luate cu sila (2) vaci drept 2 fl. 60 d., 13 miei drept
1 fl. 76 d., 3 pinte de unt drept 75 d., 9 caşi drept 45 d.,
25 pui drept 50 d. Dregătorului la Reteag (i-au dat) 10
găleţi de ovăz drept 3 fl. 33 d., 7 mierţe de grâne drept
70 d., 2 care de fân drept 50 d. La Ciceu-Mihăieşti slujito-
rilor lui Pavel Bank (au dat) 14 găleţi de ovăz drept 4 fl.
66 d. Tot pentru ei 2 găleţi de grâne drept 1 fl. 60 d.; tot
dânşii 4 care de fân drept 1 fl. Pentru hrana slujitorilor
lui Pavel Bank, aflători în Mihăieşti, au plătit 5 fl. 25 d.
Gloabă 1 fl. Pietre de moară s-au luat 6, fără nici un ban,
de către dregător, fiecare preţuind 1 fl. 50 d.; fac 9 fl.” (fl.
– florini, d – dinari).”
Satul Leleşti, ca de altfel şi celelalte sate pur româ-
neşti, de Sângeorz (Sf. Gheorghe) predau o pătură de
pat, o căprioară, un vultur, o vacă şi un berbec, iar de
Sântamărie mică, din 10 porci peste un an se preda
unul, din 10 stupi de albine se dădea unul stăpânului
domeniului Ciceului. Tot de Sângeorz, în veniturile do-
meniului intra censul, rentă în bani datorată stăpânului
de către posesorul pământului, care era de 50 de dinari
pentru o soartă întreagă şi 25 de dinari pentru jumătate.
În anul 1553, în satul Leleşti sunt consemnate şapte
gospodării şi şapte locuitori săraci. În anul 1594 propri-
etarul satului este Bathory István, proprietate care a fost
confiscată în anul următor. În anul 1602 nu ştim prin ce
mijloace satul ajunge în proprietatea lui Salgi Albert,
care îl donează ca ipotecă soţiei lui, Szar Ana. Tot în ace-
laşi an mai apare ca proprietar al satului Mindszenti Be-
nedek. La recensământul din anul 1603 se consemnează
că în sat locuiesc opt suflete.
Bethlem Gabriel îl întăreşte pe Szombathelyi Marton
în calitate de proprietar al satului Leleşti în anul 1614,
iar trei ani mai târziu, în 1617, anexează satul la oraşul
Gherla şi numeşte ca voievod al său pe Bucşa Nicolae.
Principele Transilvaniei, Bethlem Gabriel, în Testa-
mentul din 1629 donează contelui Daniel din Vârghiş
15
 20 de proprietăţi, printre care şi satul Leleşti, proprie-
tate anexată la Gherla până atunci. Soţia lui Bethlem,
Ecaterina de Brandenburg, preia regenţa Transilvaniei,
după decesul soţului, pentru o perioadă scurtă de timp,
16 noiembrie 1629-28 septembrie 1630, perioadă în care,
la data de 28 aprilie 1630, atestă această donaţie. În acest
mod, familia Vargyaşi (Vârghiş) Daniel devine proprie-
tar al satului pentru o perioadă de aproximativ 150 de
ani. Întâlnim astfel în anul 1651 ca proprietari pe fiii
contelui Mihály, adică pe Mihaltz, Ioan şi Ferencz, iar în
anul 1666 pe Daniel István. În anul 1671 proprietari sunt
Daniel Ionoş şi Ferencz, în anul 1694 Daniel Ferencz şi
István, iar în 1718 proprietari sunt Daniel István şi Kun
István.
La începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1703, în
sat trăiau 11 iobagi, 9 jeleri, 2 localnici trăiesc din îmblă-
tit în două gospodării. Zece case sunt părăsite şi grav
distruse. Sunt impozitaţi cu 22 de boi, 11 vaci, 3 cai şi
12 oi. Impozitul în anul 1703 era pe tot satul de 30 de
florini, 7 găleţi şi jumătate de grâu, la fel la ovăz, 2 care
şi jumătate de fân şi o vacă de tăiat.
În anul 1721 întâlnim ca proprietari pe Daniel Mihály
(urmaş al lui Mihály) pentru jumătate de sat, iar cealal-
tă jumătate este formată din 19 proprietăţi populate şi
7 pustii, date de urmaşii lui Daniel Ioszef şi Lorincz ca
ipotecă lui Kun István, descendentul unei familii no-
biliare din judeţul Trei Scaune (Osdola). Ipoteca a fost
16
răscumpărată de Daniel Ferencz, iar acesta o vinde lui
Horvath Andraş cu acordul orfanilor lui Daniel Lorincz.
Până în anul 1750 intră în posesie, pentru prima ju-
mătate, Daniel Ferencz care, alături de Horvath Andraş,
pentru cealaltă jumătate, sunt proprietarii satului.
În conscripţia făcută în anul 1750 asupra tuturor locu-
itorilor din Transilvania, Leleştiul este prezentat astfel:
„Acest sat este aşezat într-un teritoriu cu o treime
fertilă şi două treimi sterile, nepotrivit pentru altă sursă
de venit doar că locuitorii săi arendează pe bani locuri
din teritoriul vecin al satului Ciceu-Corabia pentru ex-
tragerea de pietre de moară, pe care o dată tăiate, obiş-
nuiesc să le transporte şi să le vîndă în părţile îndepăr-
tate ale provinciei. Ei se întreţin din roadele pământului
şi îşi desfac, de obicei, bunurile şi animalele în pieţele
săptămînale şi tîrgurile din oraşele Dej, aflat la o milă,
Gherla, la două, şi Reteag, la o jumătate de milă distan-
ţă. Există două părţi de hotar, care se pot ara cu opt sau
cel puţin şase boi şi, deşi ar necesita îngrăşăminte în
foarte mare măsură, ele nu pot fi gunoite din pricina ca-
racterului muntos al locului. Un cubul din semănătura
de toamnă şi de primăvară produce deopotrivă, într-un
an de fertilitate medie, trei clăi, iar claia treierată oferă
o măsură şi jumătate/de grăunţe/. Fîneţele sînt tăiate la
alternarea părţilor de hotar. Urna de must, în general de
calitate inferioară, se vinde cu 17 creiţari. /Satul/ deţine
păduri suficiente pentru nevoile lemnăritului. Păşuni-
le restrînse se află în părţile de hotar. Străinii posedă/
pămînt/ în teritoriul acestui sat în modul, sub titlul de
drept şi în numărul care va fi specificat mai jos”.
În anul 1750 locuiesc în Leleşti 25 iobagi în 23 de gos-
podării, 3 văduve în 3 gospodării, 13 jeleri cu pământ în
12 case, 3 hoinari şi 4 văduve care nu au nimic. Împreu-
nă au 38 de gospodării şi 39 de case. 13 gospodării sunt
distruse, oamenii din aceste case au murit cu 40-50 de
ani în urmă.
Impozitul a fost de 238 fl. şi 38 ½ coroane în anul 1748
şi 224 fl. şi 29 ½ coroane în anul 1749.
În anul 1751 familia Daniel are în proprietate întregul
sat prin împărţirea acestuia în părţi egale între Daniel
Frerencz (senior) şi Daniel István, al cincilea copil al con-
telui István şi al contesei Polixena Pekry de Petrovina.
Daniel István, născut 1723 şi decedat în 1788, a îndepli-
nit timp de 23 de ani funcţia de jude suprem regal al Sca-
unului Secuiesc Odorhei şi timp de 2 ani consilier „intim
şi de stat” al Gubernului Suprem Regal al Principatului
Transilvania. După Ferencz, averea rămâne fiilor Feren-
cz junior şi Lászlo. De asemenea, mai apar ca proprietari
văduva lui Daniel György Borbala, născută Horvath, şi
fiii lui Banffy Lászlo, Boldijar şi Ferencz.
Numele contelui Banffy apare printre proprietarii sa-
tului prin căsătoria fiicei Iulia, a lui Daniel Ferencz, cu
Lászlo Banffy.
Proprietarii în 1770 sunt Daniel Ferencz, moştenitorii
lui Szentkereszti Samu, după soţia lui Daniel Zsuzsan-
na născută Toldalgi, conte Banffy Boldizsar; văduva lui
Daniel György; fiii lui Daniel István şi János: Samu, Ma-
ria şi Zsofia. În acelaşi an, proprietatea este confiscată de
către fisc şi este dată contelui Mikes de Zăbala în schimb
pentru Baia de Arieş.
Blazonul de neam al familiei contelui Mikes de Zăba-
la este leul ţinând săgeata.
În anul 1786, proprietar este contele Mikes István
care avea 37 de iobagi, 7 jeleri şi 2 săraci. În anul 1818
proprietarul satului, Mikes Zsigmond, câştigând proce-
sul cu românii din sat, a avut ca urmare plecarea acesto-
ra, românii, care în anul 1846 au fost înlocuiţi de contele
Mikes Benedek din Sebiş cu ruteni. În anul 1820 proprie-
tarul Mikes Zsigmond deţinea în satul Leleşti 43 de mo-
şii. Administrator al moşiei Leleşti în această perioadă, a
conţilor Mikes, a fost Mentovich Mihály, care ulterior a
ocupat aceeaşi funcţie la moşia conţilor din Dobric. Fiul
administratorului Mihály a fost poetul şi filozoful Men-
tovich Ferencz, născut la data de 19 aprilie 1919.
În anul 1838 este consemnat un locuitor nobil ma-
ghiar necontribuabil, iar în anul 1863 apare ca proprietar
Mikes Benedek, care, în anul 1867, a reconstruit castelul
de la Zăbala. În anul 1866 mai apar doi locuitori cu drept
de nobili, aceştia fiind Banyai Elek şi Ferencz. Fiica lui
Mikes Benedek, contesa Etelka, se căsătoreşte cu baro-
nul Bornemissza Károly şi au în proprietate 525 de hec-
17
 tare 51 de stânjeni de teren. Între anii 1870-1970 au fost efectuate un număr de 12
I. Kádár, în Monografia Solnoc-Dabâca, scria despre recesăminte şi consemnări statistice:
locuitorii satului Leleşti următoarele: „Locuitorii sunt
harnici, în afară de agricultură şi creşterea animalelor, se 1870 1880 1890 1900 1910 1920 1930 1941 1948 1956 1966 1970
472 428 481 597 498 512 607 629 646 560 427 448
ocupă şi de tinichigerie, produsele lor sunt valorificate
mai ales în România, realizând sume importante anual
şi duc banii acasă. Alimentele lor principale sunt măla-
iul şi lactatele. Vestimentaţia lor vara constă în cămaşă
albă de pânză, pălărie neagră de postav şi vestă neagră
cu nasturi mici şi încălţăminte; iar pantalonii albi de
postav de casă, vestă şi haină neagră groasă de postav.
Femeile au purtat fustă de carton cu brâu lat, basma de
carton sau stofă, cizme, la acestea iarna se adaugă vesta
şi fusta groasă. Casele de locuit au fost construite parţial
din piatră, dar majoritatea îşi construiesc acareturile din
lemne, amenajate cu bun gust”. La sfârşitul secolului al
XIX-lea, ca meseriaşi erau consemnaţi 16 tăietori de pia-
tră de moară şi 3 sculptori în piatră.
Populaţia satului Leleşti în conscripţiile şi recesămintele din perioada
1720-1870 şi 1870-1970.
1720-1721 1781-1786 1830 1850 1857 1870
220 254 233 343 383 472

În prima conscripţie 1720-1721, se regăsesc tabelele

de impozite pentru gospodăriile aflate pe o sesie iobagi-
ală. Nu au fost supuşi în conscripţie: nobilii cu persona-
lul de curte, preoţii, dascălii şi scutiţii (infirmii şi cei fără
avere).

18
19
 SOSIREA ŞI ROMÂNIZAREA SLOVACILOR
4.1. Venirea ruşilor-slovaci şi naturalizarea acestora
Pe „Valea Leleştiului” ce duce la CICEU, schimbul și
exodul de populație a fost continuu. Indiferent de orig-
inea eterogenă a veneticilor ce s-au stabilit în această
minunată așezare, scutită de vitregii, războaie, stăpâni-
ri istorice și religioase. Leleștiul a fost dintotdeauna și a
rămas un sat românesc cu o putere de asimilare naturală
deosebită în sensul menționat de Nicolae Iorga. Această
putere se referă la faptul că la începutul anilor 1900, nici
cei mai bătrâni dintre cei bătrâni „adunați” în Lelești nu
mai știu „rusește”, iar în alt sens, mai cuprinzător, că
toți acești români (ziși ruși și ruște) proveniți din ame-
stecul cu slavii din nord, romano-catolici, greco-catolici
și ortodocși sunt „oameni muncitori, blânzi și frumoși”.
De aceea, mai ales fetele, frumoase, „cu fețe albe și ochi
limpezi”, erau foarte căutate de feciorii cei mai vrednici,
veniți „lătureni” din satele vecine la joc și nunți și chiar
de domni. Acestea erau foarte bine apreciate în satele în
care se măritau, atât ca mame, creşteau mulţi copii, cât și
ca gospodine vrednice.
În documentele vremii scrie că satul Lelești a fost de
la începuturi fondat de băștinași ca sat românesc. În Evul
20
Mediu, din 1617, Ciceul, ca teritoriu, a aparținut dome-
niului Szamosujvár (Gherla), revenind în 1630 familiei
castelanului Daniel, iar apoi în secolul XVIII trece în
proprietatea familiei Mikes. Începând cu 1818, locuito-
rii români de religie greco-catolică refuzând trecerea la
calvinism, au fost dezmoșteniți și forțați să se mute spre
nordul imperiului, ajungând până în Cehia și chiar în
sudul Poloniei. Astfel, satul care avea aproape 400 locu-
itori, a rămas cu mai puțin de jumătate din populaţie.
Pe lucrătorii români plecați pentru muncile câmpu-
lui, la exploatarea pădurilor și prelucrarea pietrei, groful
Mikes Benedict i-a înlocuit în anul 1846 cu zilieri slovaci,
ruteni și polonezi din zona Carpaților de nord și a mun-
ților Tatra.
De fapt, în anii de după 1840 când mișcările de popu�-
lații în Imperiul Habsurgic erau libere și chiar favorizate
de Cancelariile Vienei, au sosit pe moșia grofului Mikes
Sigismund primii venetici slovaci ca zilieri pentru cul-
tivarea terenurilor și creșterea animalelor (berbecilor).
După aceștia, au venit și meșteri pricepuți la legatul cu
sârmă al oalelor de lut, la spoitul cu cositor şi staniu al
cazanelor de aramă și apoi la tinichigerie din tabla nea-
gră, iar mai apoi din tablă albă, zincată.
Slovacii, oameni vrednici, au influențat prin com-
portament, port, obiceiuri, priceperi și hărnicie întreaga
colectivitate, adaptându-se ei însăși la obiceiurile locu-
lui și participând la viața colectivității. Prin relațiile de
muncă și vecinătate, prin căsătorii mixte, prin biserica și
adunările obștei limba română, în decursul a două-trei
generaţii, a devenit limbă de comunicare și apoi lim� - poate evidenția următoarele (vezi în fotocopie):
bă maternă pentru toți urmașii slovacilor. Primii sosiți
și rupți de locurile natale au influențat semnificativ lo� -
calnicii în bine, chibzuința și atitudinea față de muncă
și proprietate. Comportamentul strict și educația de
sorginte catolică vieneză a slovacilor a revalidat în bine
școala primară confesională a românilor greco-catolici,
asigurând o rată de școlarizare sporită comparativ cu
satele vecine.
Cu fiecare generație, legăturile „rușilor din Leleşti”
cu rudeniile și locurile de origine s-au rărit, așa că la a
treia generație, prin 1900, nici cel mai bătrân dintre cei
bătrâni nu mai știa limba strămoşeasă, cum zicea Nico-
lae Iorga în 1905, când, în convorbirile cu localnicii, a
constatat că foştilor slovaci numele de RUȘI nu le era pe
plac.
În 1852 gospodarii slovaci din Leleşti vor ordine şi
dreptate.
Documentele găsite la filiala din Cluj a Arhivelor
Naționale descriu aspecte esențiale din viața etnicilor
slovaci sosiți în Lelești în perioada de stabilire, adaptare
și românizare din ani 1850 – 1880, perioadă de puternice
influenţe politice pentru maghiarizarea românilor ma� -
joritari și a altor etnii de ardeleni.
O analiză concisă a documentului datat în 14 iulie
1852 adresat șefului de plasă (sub-comisar cesaro-crăi�-
esc) prin care se cer drepturi egale la obligații egale,
„1. Atitudinea de invidie răutăcioasă a localnicilor
faţă venirea și statornicirea slovacilor, faţă de hărnicia,
ordinea, priceperile și rezultatele muncii lor.
2. Spiritul legal de dreptate în care acţioneză cerând
autorităților să sprijine integrarea și eliminarea faptelor
de intimidare, nemunca și corupția în comunitate.
3. Numele celor veniți și evoluția transcrierii acestor
nume spre cea învățată și folosită de românii din Regat-
ul Marii Ungarii”.
La doar câțiva ani după sosirea „rușilor” în Lelești
aceștia se adresează autorităților Habsburgice cerând
ordine și dreptate în calitate de contribuabili și cetățeni
conștienți de obligațiile și drepturile lor. Conținutul și
semnăturile se pot vedea mai jos:
Către sub-comisarul Cesaro-regesc al Plasei Reteag
...
Vezi textul în facsimil
Lelești Aprilie 14-a 1852
21
 Pentru a putea descifra mai ușor numele „preaumi-
liţilor rugători” semnatari, dăm lista acestora, iar în pa-
ranteză transcrierea acelorași nume pe parcursul anilor:
Ioan Diți (Ditz; Diț; Dițu, Dițiu), Ioan Medvectki (Med-
vețchi), Ștefan Dvaran (?), Ioan Koalcic (Covalcic), Vasilică
Prosuk (Prosu), Petria Cania (Canea), Vasilică Bulco (Bulcu),
Vasilika Diți, Seicak Mihai (Seceac), Vasilie Zadik, Luka Ist�-
ván, Karcak (Cârcea) Ștefan
„Rezoluțiunea” pronunțată de șeful plasei Reteag
la 14 aprilie 1852 precizează că trebuie să nu existe ură
între naţionalități și că fiecaruia trebuie să i se respecte
proprietăţile și drepturile după contribuţie. Mai mult,
fieştecăruia, slugilor, românilor și ruşilor să li se respec-
te drepturile aşa cum sunt, că toţi sunt înzestraţi cu gân-
dul egalității și să nu poarte ură între naționalități.
În 1860 locuitorii din Leleşti cer Episcopiei de Gherla
preot român unit.
La mai puţin de un sfert de veac, leleştenii, „toţi uniţi
greco-catolici”, veneticii şi localnicii, cer episcopiei să li
se dea preot. Acest fapt dovedeşte că animozităţile înce-
putului, prezente după aşezarea slovacilor, s-au atenu-
at. Acest proces s-a desfăşurat în mod natural mai ales
pentru copiii născuţi după sosirea străinilor. Prin viaţă,
joacă şi şcoală copiii au învăţat româneşte. Prin religiile
creştine apostolice – catolică (latină) şi orientală (grea-
că), cea locală greco-catolică românească dependentă
de Roma a învins, ca şi în apusul Ucrainei. La începutul
22
anilor 1860 localnicii rămânând fără preot român şi refu-
zând calvinismul unguresc, cer episcopiei greco-catolice
repartizarea unui preot numai pentru parohia Leleşti,
motivând că aceasta are enoriaşi mai mulţi ca în sate-
le vecine, iar cleja şi casa parohială sunt asigurate. Dăm
mai jos adresarea şi semnăturile transcrise, iar în facsi-
mil, întregul document în care este descrisă situaţia con-
fesională completă din parohia Leleşti la mijlocul anilor
1800.
Către episcopul eparhiei Gr. Catolice Gherla
Vezi texul în facsimil
Dat în Leleşti la 18 novembrie 1860, prin Georgie Mun-
tean invătatoriulul comunei
Rugarea este confirmată şi susţinută de Trifon Maroşianu
proto/pop/ g. c.
Semnături: Vasilie Bulcu, Vasile Zadik, Mihai Szecsak,
Ioan Ditz, Gavrilă Gulea, Vasilie Macsig, Georgie Biliga, Ioan
Larin, Marton Rabb, Ursuk Luka, Casian Mikan, Gavrilă
Gamboş, Andrei Gostilean, Ioan Bârlea; Vasilie Ditz, Mihai
Luka, Todor Bogdan; Maftei Luka, Vasilie Medveschi, Georgie
Kosma, Ioan Koszma; Ioan Dărăban; Mihai Covalcig, George
Bârlea, Petre Kanya; Todor Czethofer; Ioan Luka, Dumitru
Tohati, Vasilie Szedlak; Vasilie Bârlea; Andrei Zadik; Iosiph
Dudeschi; Pavel Drencko; Vasilie Kanya Vasilie Ditz, Ioan
Bogdan; Vasilie Prosuk; Costan Fălcuşan Paramon Kerebetz,
toti g.-catolici din Labfalva (Leleşti)
Mai jos sunt ataşate documente mai vechi cu numărul
și starea credincioşilor și suprafeţele „Clejei parohiale”.

23
24
 PE VREMEA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
ÎNAINTE ŞI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Evenimentele politice petrecute spre sfârșitul se-
colului XIX şi primul pătrar al secolului XX au afectat
toate statele lumii, când în rău şi când în bine. În Euro-
pa, primul război mondial a dus la dispariţia celor trei
imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman și la formarea
statelor naţionale pe baza majorității etnice. Pentru ro-
mâni, Principiul lui Wilson al autodeterminării impus
de americani a consfinţit formarea României Mari prin
pacea de la Paris. Comunitatea satului Leleşti formată în
proporţie de 98% din români a trăit multe şi deosebite
evenimente care au adus la normalizarea şi consolida-
rea vieții săteşti, progresând mult atât economic, cât şi
social.
5.1. Viaţa sub administraţie ungurească şi împărăţie
austriacă
După 1848, ungurii, prin Petöfi şi mai ales Kosuth, au
continuat să lupte pentru independenţa lor, prin sepa-
rarea de Imperiul Habsburgic. Păcălindu-l pe împăratul
Francisc Iosif de la Viena, acesta a acceptat titlul de rege
şi formarea Ungariei Mari în anul 1872. Atunci multe te-
ritorii locuite în majoritate de români, slovaci, croaţi şi
alţi slavi au intrat în Regatul Maghiar de 3 ori mai mare
decât teritoriile Ungariei, unde ungurii erau majoritari.
Cu toate că politica financiară şi militară în Imperiul
dualist Austro-Ungar depindea de Viena, Ardealul era
administrat de la Budapesta unde politica „pseudo-de-
mocratică” faţă de alte etnii şi în special faţă de românii
ardeleni era una naţionalistă de maghiarizare şi purifi-
care etnică.
Înainte de 1914 şi în timpul primului război mondial
(1914-1918), viaţa se desfăşura după regulile pseudo-de-
mocratice impuse de guvernele de la Budapesta, care
urmăreau prin organizarea statală maghiarizarea naţio-
nalităţilor conlocuitoare şi mai ales cea a Românilor ma-
joritari din Ardeal. Ca în romanul lui Rebreanu „Ion”, la
şcoală, la judecată şi în armată, dreptatea şi legea erau
asigurate formal prin supravegherea de către comisarii
şi subcomisarii cesaro-crăieşti numiţi de la Viena prin
împăratul Imperiului Austro-Ungar, care era şi rege al
Ungariei Mari. Este semnificativ cum românii ardeleni
aveau totală încredere în „Cezarul” de la Viena, aceas-
ta datorită opresiunii asupra lor; ei urau administraţia
ungurească care urmărea umilirea şi purificarea etnică
prin maghiarizare. Actele civile, cele şcolare, notariale şi
25
 de proprietate, legile, ordinele militare etc. erau scrise
în limba maghiară, iar numele de familie şi botez româ-
neşti trebuiau transcrise şi adaptate la alfabetul şi pro-
nunţia ungurească.
În aceste condiţii au fost totuşi tineri din Leleşti care
au făcut pe lângă şcoala românească din sat, liceul şi
chiar facultăţi de drept şi administraţie în limba ma-
ghiară. Unii au adoptat limba maghiară, ca funcţionari,
devenind unguri şi pierzându-şi neamul. Mulţi însă au
devenit domni, funcţionari sau învăţători, oameni mari
şi patrioţi, care i-au ajutat pe ţăranii noştri. Astfel au fost
câţiva intelectuali din neamurile Cherebet, Covalcic,
Cosma, Bogdan, Tarniţa şi alţii... Cei stabiliţi la Dej erau
legaţi prin proprietăţi şi grad de rudenie cu consătenii
din Leleşti ca şi de cei din satele din jur. Au fost şi cazuri
când unii tinerii au făcut şcoală la liceul din Năsăud sau
stagiul militar la regimentul Românesc de Grăniceri.
Încă înainte de 1900 mulţi leleşteni tinichigii treceau
cu paşaport (Aussweis împărătesc) în Regatul Români-
ei unde lucrau făcând câte două-trei curse pe an a 8-10
săptămâni. Banii în lei câştigaţi în Ţară îi schimbau în co-
roane, forinţi sau zloţi, bani care umblau în tot imperiul
Austro-Ungar. Apoi se întorceau înapoi acasă la munca
câmpului şi cum era vorba „La copii şi la nevastă”.
Plecarea leleştenilor şi a altor bărbaţi din Ardeal în
America s-a petrecut sub ameninţarea războiului prici-
nuit de asasinarea, la 28 iunie 1914 la Sarajevo, a Arhi-
26
ducelui Franz Ferdinand de Austria, nepot al lui Franz
Iozsef şi succesor la tronul imperiului Austro-Ungar.
Atentatul a constituit motivul începerii în august 1914 a
Primului Război Mondial între Puterile Centrale şi An-
tanta (Triplă Înţelegere) şi Statele Unite ale Americii din
6 aprilie 1917, război încheiat în 11 noiembrie 1918.
La începutul Primului Război Mondial, în 1914, vreo
10 bărbaţi, având paşaport, au plecat în America să sca-
pe de a fi concentraţi şi duşi la război. Despre viaţa şi
munca lor nu se ştiu multe, unele din povestirile lor me-
rită să fie relatate.
Plecările în America a bărbaţilor tineri din zona De-
jului şi a Bistriţei se făceau în grupuri mici care treceau
spre Valea Dornelor şi Cernăuţi aflate sub austrieci în
Bucovina, nu sub unguri. Aici erau transportatori „că-
răuşi” cu care se „tocmeau” ca oameni de pază şi îngri-
jirea de bovine pe tren şi apoi pe vapor până în Ame-
rica. Ajunse în vagoane în portul Dantzig – azi Gdansk
– animalele erau încărcate cu miile în vapoare care, în
2 săptămâni, traversând Atlanticul, ajungeau în Statele
Unite, unde erau preluate de cowboys şi duse unde tre-
buia. Europenii imigranţi, ajunşi în SUA erau igienizaţi
şi încartiruiţi în hoteluri unde, ca noi-veniți, erau zilnic
informaţi asupra locurilor şi a condiţiilor de muncă şi
câştig. Ardelenii erau căutaţi mai ales în zona industri-
ală Cincinnati, Cleveland, Detroit, unde erau angajaţi la
marile exploatări de minereu de fier, în industria side-
rurgică şi chiar la marile companii constructoare de au-
tomobile.
Aici câştigau „bani buni” – pînă la 1,5-1,8 dolari/pe
oră, un dolar de atunci valorând cam 8-9 dolari de acum.
Locuia fiecare, contra cost, în cămine, singur în room
(camera) unde avea condiţii corespunzătoare de viață,
igienă şi cooking (bucătăreală).
Banii economisiţi erau trimişi prin bănci acasă la
aparţinători. La câteva zile banii erau ridicaţi de la băn-
cile din Dej.
Despre toate acestea şi multe alte fapte şi păţanii po-
vesteau şi se lăudau cei care s-au reîntors acasă. Plecaţi
în vremea ungurilor, unii neînsuraţi au venit în Ţară să-
şi ducă neveste de la noi şi s-au reîntors stabilindu-se în
America. Cei cu nevastă şi copii rămași acasă s-au reîn-
tors prin anii 1929-1930 în perioada Marii Crize financi-
are şi economice din cauza șomajului. Mulţi dintre copi-
ii şi nepoţii acestora se întrebau, în vremea lui Horty şi
după aceea, – „de ce s-o întors tata bătrân din America
că mai bine ne ducea şi pe noi acolo că scăpam şi noi de
atâtea rele care au venit peste noi”.
Iată ce povesteşte unul dintre „americani”, socotit de
leleşteni cel mai cumsecade şi înţelept: Eram mulţi arde-
leni peste tot unde am lucrat şi la minele şi furnalele de
fier (furnaces) şi la fabrica de ţevi (pipe-line). În fiecare
cvartir unde erau mulţi ardeleni apăreau localuri de tip
bodegă (pub) unde după lucru se puteau mânca mămă-
ligă cu brânză şi cu lapte, tojmai şi ptyroşte, tocană de
oaie cu murături... şi alte mâncări făcute ca pe la noi.
Acolo se jucau popice şi se făceau pariuri pe multe pin-
turi (halbe) de bere. Odată, la popicărie a venit şi propri-
etarul şi care, din vorbă în vorbă, ne-a întrebat de unde
suntem pe fiecare. Unu’ care era cu fecioru’ i-a spus că
din Șieul Mare, altul din Arpasteu, şi tot aşa până a ajuns
la mine, care i-am spus că eu sunt din Lelești. Atunci eu
l-am întrebat da el de unde-i. El mi-a spus că-i din Ră-
teag şi că la trimis Ştrul-ovreiul să-şi facă afacerea lui şi
să înveţe cum se fac banii în America, că pe la noi vine
Razboiul şi nu va fi bine.
O întâmplare mai hazlie cu ardelenii din Cleveland
producea hohote de râs ori de câte ori era povestită de
badea Niculaie. Cică într-o sâmbătă seară, petrecerea
cu tocană, popice şi pariuri pe bere s-a prelungit până
târziu. Mergând spre casă singur, pe street la room, a fă-
cut pişu’ pe un gard. A fost fluierat de sergentul de pază
(sheriff) şi dus la „secţie” unde i s-a întocmit constata-
rerea de amendă cu un dolar. Spunându-i că nu mai are
nici un cent, sherifful i-a zis că atunci, conform „regu-
lation”, amenda pentru treaba mică este un dolar, altfel
trebuie să stea la „prison” o noapte. Întrebându-l pe she-
riff dacă el a tras şi o beșină cât este amenda, acesta a
început să râdă de gluma bună ce o aflase de leleşteanul
cel hâtru. Totuşi, după aceea, i-a întocmit o fişă de încar-
cerare şi l-a încuiat în celulă vreo 2-3 ceasuri. Apoi l-a
27
 pus să declare şi să semneze că nu va mai face asemenea
faptă şi i-a spus să plece repede că se zărea de ziuă.
Este bine de ştiut că Războiul cel Mare sau Războiul
Naţiunilor cum a fost numit Primul Război Mondial -
1914-1918 a fost socotit cel mai sângeros conflict din isto-
rie. Acesta s-a soldat cu 16 milioane de morţi şi peste 20
de milioane de răniţi. De război au fost afectaţi şi româ-
nii din teritoriile Ardealului incluse atunci în Imperiul
Austro-Ungar – putere ce a început războiul. Conform
Enciclopediei României, între 1 august 1914 şi octombrie
1918, peste 650.000 români ardeleni au plecat pe front
în unităţi austro-ungare, iar alţi peste 34.000 români fost
mobilizaţi pe loc. 80.000 au murit sau au fost daţi dispă-
ruţi pe câmpurile de luptă ale Europei; alţi peste 60.000
au fost răniţi ori s-au îmbolnăvit pe front. În urma lor,
au rămas aproape 80.000 de orfani şi peste 38.000 de vă-
duve.
După ce Austro-Ungaria a început războiul, aproape
30 de feciori şi bărbaţi au fost concentraţi şi duşii în pri-
ma linie pe fronturile contra ruşilor în Galiţia. Apoi în
1917 aceştia au fost mutaţi pe frontul din Bosnia şi Hert-
zegovina împotriva italienilor, aceasta ca să nu lupte îm-
potriva Armatei române, care în 1916, declarând război
Austro-Ungariei, a trecut Carpaţii. Pe aceste fronturi au
căzut 14 bărbaţi, iar unii au rămas prizonieri fără să mai
revină acasă în Leleşti. Aceştia sunt trecuţi pe crucea
monument din faţa bisericii, după cum urmează:
28
1. Seciac Andrei 8. Bebenici Ioan
2. Bogdan Nicolae 9. Bebenici Ioan
3. Luca Văsâi 10. Diţ Ioan
4. Luca Gheorghe 11.Canea Nicolae
5. Câmpan Vasile 12. Mican Ioan
6. Diţ Vasilica 13. Haitonic florian
7. Diţ Mihai 14. Covalcic andrei
Leleştenii la război şi la Marea Unire
Despre bărbaţii căzuţi în război şi cei rămaşi şi re-
întorşi acasă în Leleşti se auzeau multe. Unele fapte şi
întâmplări şi chiar despre cum a fost în tranşee erau re-
latate de către cei ce au trăit pe frontul din Galiţia, Bos-
nia-Herţegova şi chiar de pe Tisa şi Budapesta. Aceste
mici istorioare s-au pierdut, totuşi unele au mai rămas
ca amintiri ale celor batrâni care, copii fiind, le ascultau
pe „laiţă în drum”. Astfel se ştie că Andronu lui Dubu
(Doftoru) a fost scos din tranşee, pe frontul austro-ita-
lian, după trei zile; Iştvan a venit din Galiţia cu 2 schije
în piept şi a trăit până în 1938 când sania trasă de calul
speriat a sărit în vale de pe pod şi una din schije i-a lovit
inima. Despre Sofron care s-a întors acasă din război şi
prizonerat după vreo 4-5 ani se vorbea pe ascuns că si-a
găsit nevasta cu un copil mărişor, bitang, pe care nimeni
nu ştia cu cine l-a făcut.
Se povestea prin sat despre mulţi leleşteni care s-au
întors de pe frontul austro-italian şi împreună cu popa şi
cu învățătorul au contribuit efectiv la organizarea Gărzi-
lor Naţionale şi alegerea unui credenţial (om cu drept de mata Română care restabileşte ordinea şi pacea. În ace-
vot) şi a unor delegaţi pentru Marea Adunare Naţională eaşi zi, pe baza tratativelor conforme cu hotărârile lua-
de la Alba-Iulia. Se ştia că unii au fost înrolaţi şi chiar te la 21 iunie 1919 la Paris, la Timişoara se sărbătoreşte
că au asigurat ordinea în oraşele şi satele Ardealului şi eliberarea a 2/3 din Banatul ocupat ilegal în noiembrie
chiar la Alba-Iulia în Decembrie 1918, unde au fost che- 1918 de către armata regatului sârbo-croato-sloven. Gra-
maţi să participe, prin biserici, de către episcopul Iuliu niţele definitive cu Ungaria ale României Mari se stabi-
Hosu. lesc abia în 1920.
La Dej, Gărzile Naţionale formate din mulţi soldați Frontiera româno-ungară a fost trasată, succesiv, în-
din zonă, Dej, Sălaj, Năsăud, şi Bistriţa, au trecut sub cepând cu sfârșitul anului 1918, după terminarea Pri-
conducerea lui Teodor Mihali. Acestea au eliberat tot mului Război Mondial, și definitivată pe teren între anii
Ardealul de nord de sub bandele lui Bella Kun, care, la 1920-1923, după semnarea Tratatului de la Trianon (4
Budapesta, declarase „Republica Sovietică Maghiară”. iunie 1920) de o comisie internațională prezidată de ge-
Despre subofiţerul Seceak Andras din armata maghiară, ograful francez Emmanuel de Martonne și de generalul
leleştenii povesteau că el a tras din turnul bisericii din Meunier.
Lăpuşul unguresc în Gărzile Naţionale Române. Acolo
a fost şi el prins şi apoi bătut şi legat de un cal şi târât
pe jos. Adus acasă bolnav, s-a stins în casa părintească.
Acesta este trecut primul pe crucea-monument a eroilor
din Primul Război Mondial 1914-1918.
Ardelenii, după capitularea Puterilor centrale, au ur-
mărit, până la Tisa, regimentele ungurești aflate în de-
rută. Aici comanda a fost predată de către Iuliu Maniu
regelui Ferdinand comandantul suprem al Armatei ro-
mâne. Tot aici în 20 iulie 1919, Armata ungară traversea-
ză Tisa şi au loc bătălii violente până în 26 iulie 1919,
când ofensiva maghiară este înfrântă.
Apoi în 3 august 1919, Budapesta este ocupată de Ar-

29
30
 DEZVOLTAREA LELEŞTIULUI
DUPĂ UNIREA CEA MARE ÎN PERIOADA 1918-1940

6. 1. Leleştiul creşte şi înfloreşte în anii interbelici

După Adunarea Naţională plebiscitară din 1 decem- 1. Seciac Andrei
brie 1918, în 2 Decembrie, s-a ales Marele Sfat Naţional 2. Bogdan Nicolae
Român, care a ales Consiliul Dirigent condus de Iuliu 3. Luca Văsâi
Maniu, cu sediul la Sibiu, care s-a mutat la Cluj. Acesta 4. Luca Gheorghe
a avut misiunea unui guvern temporar al Transilvaniei 5. Câmpan Vasile
care a preluat de la Guvernul Maghiar administraţia ce- 6. Diţ Vasilica
lor 22 judeţe, inclusiv a judeţului Dăbâca-Someş şi in- 7. Diţ Mihai
tegrarea administrativă în România Mare. Şi în Leleşti 8. Bebenici Ioan
s-a ales un sfat comunal şi s-a numit un primar. În iunie 9. Bebenici Ioan
1920 aceste instituţii au trecut sub control administrativ 10. Diţ Ioan
şi legislativ centralizat al Regatului României de la Bu- 11.Canea Nicolae
cureşti. 12. Mican Ioan
În cinstea celor căzuţi în Primul Război Mondial în 13. Haitonic Florian
anul 1927 s-a ridicat, la ieşirea din biserică pe dreapta, 14. Covalcic Andrei
momumenul eroilor care, pe două feţe, are trecute nu-
mele a 14 eroi (vezi poza). Pe faţa dinspre biserică au Eroi
fost trecute în anul 1946 și numele a 10 eroi (din 12) că- 1940 – 1945
zuţi în al Doilea Război Mondial 1940-1945.
CRUCE-MONUMENT 1. BULCU IOAN
Veşnica pomenire eroilor morţi în răzb. 2. DIŢ IOAN
1914-18 3. DIŢ VASILE

31
 4. DIŢ IOAN - BEREŞCU
5. CHEREBEŢ ALEXANDRU
6. DIŢ IOAN - CHINTEŞU
7. IŞTVAN VASILE
8. MEDVESCHI VALER
9. BOGDAN VASILE
10. BÂRLEA ALEXANDRU
După Unirea din 1918, un mare răsunet a avut îm-
părţirea de pământuri înfăptuită prin legea din 30 iulie
1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Cri-
şana şi Maramureş. În Leleşti au fost împroprietărite, la
cerere, peste 40 de familii, în special soldaţi şi urmaşi ai
celor căzuţi în Război. Astfel, averile expropriate au fost
împărţite în „table” de pământ arător şi cosalău, iar izla-
zurile, păşunile şi pădurile au fost trecute în proprietate
sătească şi composesorate.
Pentru generaţia activă crescută sub imperiul Aus-
tro-Ungar ca şi pentru tinerele familii noua ordine de-
mocrată postbelică a creat multă emulaţie şi provocări.
Oameni statornici şi harnici cu familii numeroase mun-
ceau şi acţionau pentru a-şi spori avuţia şi bunăstarea.
Asfel leleștenii cursari la Bucureşti, câştigând mulţi
bani, au atras spre tinichigerie mulţi bărbaţi din satele
vecine. Ştiind că acasă sunt vremuri bune şi se câştigă
bine, 7 din cei 9 leleșteni plecaţi în America s-au întors la
munca de ţăran şi fermier. Cu dolari şi lei buni, leleștenii
32
au cumpărat, în anii 1920, 1930, mult pământ la şes şi
pădure de la unguri plecaţi cărora le-au rămas nume-
roase proprietăţi în România Mare.
Astfel leleștenii au cumpărat peste 90 de hectare de
pământ arabil la Cuzdrioara (La Mile şi Tabla leleşte-
nilor), la Mihăieşti (Costeie, Sfăras, Valea hotarului),
la Baţa şi Reteag şi chiar şi la Sărmăghita. Tot astfel au
cumpărat peste 50 hectare de pădure (Putinii, Horlog,
Boca...). Este de remarcat că în acest timp leleștenii vin-
deau bucate şi lemne la târgurile din Dej şi Reteag. Mulţi
au început să crească şi să îngraşe vite, mai ales boi şi vi-
ței pentru export, prin contact cu omul de afaceri Hirsh
din Mihăieşti.
În anii 20 şi 30 s-au zidit şi refăcut pentru tinerele fa-
milii peste 80 de case de piatră acoperite cu tablă sau
ţiglă, cu ferestre şi uşi duble; casele de lemn şi acoperite
cu paie au cam dispărut.
Probleme comunale administrative şi obşteşti
Încoronarea, în 1923, la Alba-Iulia, a regelui Ferdinad
ca rege al tuturor românilor a fost un eveniment mult
cinstit de leleșteni; în fiecare casă exista tabloul Regelui
ca icoană.
Atunci legea administraţiei declară Leleștiul comu-
nă independentă în cadrul judeţului Someş, plasa Ci-
ceu-Dej, asociată cu Cuzdrioara, Mihăiești, Corabia și
Mănăștiurel, circumscripția notarială (notariatul) fiind
la Cuzdrioara. Această stare s-a validat și în 1938 prin
hotărârea obștei, democratic exprimată. În facsimil se
poate citi DECIZIA dată în acest sens de prefectul Ale-
xandru Bărbos, semnată de pretorul Plasei Dej, dar și
de primarul comunei Lelești Diț Ioan și notarul Circum-
scripției notariale Cheresteșiu.
Ca şi comună, treburile săteşti erau rezolvate, după
caz, de către primar sau de acesta împreună cu sătenii
interesaţi. Comunicările spre populaţie, anunţuri de la
cantalare, percepţie, plasă şi judeţ ca şi cele de participa-
re la acţiuni de comune se făceau prin dobaş, la ordinul
primarului. În cazul unor treburi comunale, acestea erau
rezolvate prin contribuţia fiecărei familii.
Din facsimilul Procesului-verbal Nr. 6 adresat în lo-
calul primăriei din Lelești la 4 decembrie 1935 în şedinţa
Consiliului Comunal, se poate constata abordarea foarte
temeinică a treburilor administrative. Pe lângă primarul
Bogdan Flore, la şedinţa din 4 decemvrie 1935 sunt pre-
zenţi 2/3 din consilieri: Seceac Ioan, Prosuc Vasile, Cos-
ma Nicolae, Covalcic Ioan, Diț Ioan, și Paul Alexandru
– preotul și Petru Cheresteșiu, notarul. La ordinea de zi
sunt analizate informări venite de la prefectura Someş şi
rezolvarea unor treburi locale.
În cazul unor acţiuni de interes mai general se convo-
cau la adunări câte un om din fiecare casă după ce erau
discutate şi analizate de cei mai isteţi săteni, capi de fa-
milie, bărbaţi şi uneori femei. Toate acesta se făceau de
primar şi Consiliul Comunal.
Ordinea în Lelești-Corabia era asigurată prin postul
de jandarmi subordonat prefecturii care plătea şi chiria
văd. Drenciu Rozalia.
Creșterea nivelului cultural al populaţiei este dove-
dită printr-o şcolarizare generală și prin efortul depus
de localnici la ridicarea școlii noi, mult mai arătoasă şi
spaţioasă, terminată în 1927, când primari au fost Hai-
tonic Ioan și Diț Ioan. Aceasta avea şi camere pentru în-
văţători şi spaţii pentru circa 60 de elevi din clasele 1-7.
Învăţământul primar se făcea pe grupe de clase. Cei ce
reuşeau să termine clasa a 7-a obţineau o diplomă prin
participre la un examen de confirmare care se ţinea la
Reteag.
Drumurile erau bine întreţinute, în faţa casei, se udau
şi se măturau, iar şanţurile trebuiau menţinute desfun-
date şi cosite. Văile trebuiau curăţate şi asigurate îm-
potriva revărsărilor. Animalele moarte trebuiau duse şi
aruncate într-o fântână seacă, iar animalele mici trebu-
iau îngropate sub un strat de pământ gros ca să nu poată
deveni surse de infecţii şi să fie dezgropate uşor.
Cele două cimitire erau bine gospodărite prin aren-
dare la licitaţie, iar crucile–monument frumos cioplite,
de meşteri vestiţi, din piatră de baie şi fixate pe socluri
de piatră de Ciceu. Acestea rivalizau ca mărime şi aspect
cu cele din cimitirele de la oraş.
Păşunile erau bine întreţinute prin tăierea şi arderea
spinilor, strângerea pietrelor, împrăştiatul muşuroaielor,
33
 drenarea şi astuparea moliturilor şi repararea celor trei
halauă: din Certeze, Lazul Bocenilor şi din Deal, pentru
adăpatul vitelor şi oilor, şi ca sursă de apă bună de băut.
Toate activităţile economice, bugetele de venituri şi chel-
tuieli ale primăriei erau controlate şi primarul trebuia
descărcat de gestiune de către Consiliul Județean.
Comunitatea sătească ţinea legătura cu Camerele
Agricole şi cu banca agricolă, care acordau ajutoare şi
îndrumare concretă pentru formare de livezi pomicole şi
viticole. Erau agenţi-inspectori care distribuiau manuale
şi instrucţiuni privitoare la întreţinerea pomilor şi viilor
şi chiar îi sprijineau pe proprietari să-şi completeze un
registru financiar. Un mare promotor şi exemplu în dez-
voltare rurală al Leleștiului a fost viitorul şef al Camerei
Agricole Dej, consăteanul nostru Tarniţa Paramon. Ast-
fel mulţi localnici şi-au sădit livezi cu pomi şi cu vii: în
Poniță, Dupăcoastă, pe Usoi şi în fundul grădinilor.
În perioada crizei economice, aspectele financiare
de împrumuturi şi în special cel agricol, s-au degradat
foarte tare până în 1932. Astfel că prin cele câteva legi
de conversiune şi mai ales cea din 1934, statul a redus
cu 50% datoriile creditorilor agricoli. Măsurile conver-
siunii datoriilor au salvat de la faliment marea masă a
agricultorilor şi pe alţi debitori, dar statul a trebuit să
acopere, prin Banca Naţională a României, o mare parte
din pagubele cauzate instituţiilor de credit, multe dintre
acestea au dat faliment şi acţionarii păgubiţi cu aproape
34
10 miliarde de lei.
Cu toate că despre regulile statului de drept s-au vor-
bit şi s-au scris numai rele, între cele două războaie au
fost impuse şi respectate: proprietatea era garantată, sta-
bilitatea financiară era asigurată, alegerile erau libere şi
democratice. Toate acestea erau asigurate prin Constitu-
ția din 1923, iar respectarea acestora era asigurată şi im-
pusă prin legi de către administrația civilă. Ordonanța
Prefecturii Someș precizează și confirmă toate regulile
alegerilor democratice într-un stat unde în faţa legii toţi
erau egali.
Din punct de vedere politic, după realizarea Unirii și
în Leleşti au apărut adepţi ai Partidului Naţional Liberal
al Brătienilor care doreau mai multă putere şi influență
în dauna Partidului Naţional Român al lui Maniu. Lupta
electorală în timpul alegerilor s-a înteţit mai ales după
ce Partidul ardelenilor lui Maniu s-a unit cu Partidul
Ţărănesc al lui Mihalache din vechiul regat, formând
Partidul Naţional Ţărănesc – PNŢ. În Leleşti, discuţiile
şi frământările legate de mişcările legionare au avut mai
puţin impact. Poate că au existat încercări de atragere
spre mişcarea legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu
şi din 1938 a lui Horea Sima, sub numele de Garda de
Fier. Cursarii care se reîntorceau de la Bucureşti vorbeau
despre omorârea lui I.G. Duca şi N. Iorga şi alte crime
ale legionarilor.
Din facsimilul adresei către Prefectul jud. Someş re-
iese că leleștenii nu sunt de acord de numirea de către
Primpretorul plasei ca primar a lui Diț Ion care a fost
membru al Partidului „Totul pentru Ţară”. Se cere ca
prefectul să numească primar pe oricine dintr-o listă de
8 oameni cinstiţi şi pricepuţi să fie un bun primar.
Despre dictaturile lui Carol al II-lea, cea Legionar-an-
tonesciană, despre începutul războiului, despre ocupa-
rea Cehoslovaciei şi a Poloniei de către Hitler şi Stalin,
despre luarea Basarabiei de ruşi şi a Ardealului de că-
tre unguri oamenii vorbeau şi se necăjeau. Apoi în 1940
a venit rebeliunea şi desfiinţarea Gărzii de Fier. În sat
nu se ştie despre nimeni cum că ar fost legionar, doar că
„acela şi acela a ţinut cu legionarii”.
În toamna anului 1940, peste Leleşti s-a aşternut,
pentru patru ani, negura unei dictaturi opresive străine
care a adus jalea, sărăcia, înstrăinarea a zeci de oameni
şi moartea a doisprezece falnici feciori şi bărbaţi duşi la
război.

35
36
 1940-1945 SUB OCUPAŢIA UNGUREASCĂ HORTYSTO-FASCISTĂ
Se poate spune că în istoria Leleștiului, dictatura ma-
ghiară a lui Horty, din anii 1940-1945, a fost perioada în
care locuitorii acestui sat, cu toţii români - uniţi, au fost
supuși la cele mai multe și grele umilinţe și suferințe.
Prin semnarea forţată în 30 august 1940 a Diktatului de
la Viena de către guvernul de la Bucureşti Ardealul de
Nord a fost luat României şi ocupat de Ungaria hortystă
timp de 4 ani. După eliberarea de către armatele româ-
ne şi sovietice, în toamna anului 1944, a fost adminis-
trat timp de 6 luni de comisari sovietici ai Armatei Roşii,
până în 6 martie 1945, când a fost retrocedat României.
7 1. Ocupaţia maghiară aduce multă tristeţe, sărăcie şi
oprimare.
Diktatul prevedea ca în 15 zile, până în 14 septembrie
(ziua Crucii), administraţia şi armata română să predea
Ungariei un teritoriu de 43.492 km² din teritoriul naţio-
nal român, cu o populaţie estimată atunci la 2.609.000 lo-
cuitori, din care doar 35% erau unguri, iar 51% români.
Armata română pregătită să apere graniţa vestică pe
„Zona” de la Oradea Mare până la Sighet, la ordinele
venite de la Bucureşti s-a retras, iar ardelenii dezechipați
au depus armele şi au plecat la casele lor. Peste 20 de mi-
litari concentraţi şi activi din Leleşti au fost trimişi acasă
în haine civile, dezarmaţi şi flămânzi, cu ranița goală. În
câteva zile, administraţia românească a fost predată şi
s-a instalat puterea maghiară aspră şi barbară faţă de ţă-
ranii români ce nu ştiau o boabă ungureşte. Jandarmi cu
pene de cocoş la bonete (rendori), învăţători, perceptori,
notari, pădurari cu mulţi copii, se dezlănțuiau cu furie
şi violenţă asupra tuturor cu motiv sau din senin, nesco-
țându-i pe localnici din „bidos-olah” (români puturoşi).
Toamna anului 1940 poate fi descrisă ca fiind ploioa-
să, cu drumuri desfundate, cu culesul mălaiului şi adu-
sul de la şes, cu bărbaţi fugiţi peste graniţă în Ţară, cu ti-
neri între 20 şi 30 de ani urmăriţi şi concentraţi în armata
maghiară pentru instrucţie de război. Muncă multă şi
vreme hâdă, întuneric, fără petrol (gaiz) în loampe şi
lompaşe şi fără produse la prăvălie, în postul Crăciunu-
lui, a început şi „sechestrul produselor cerealiere”. Pen-
tru măcinat la morile din Reteag trebuia aşteptat la rând
cu săptămânile. La cele câteva râşnite din Leleşti se în-
vârtea zi şi noapte. S-au construit vreo 2-3 oloiniţe pen-
tru floarea-soarelui (ruje) şi sâmburi de bostan cu plite
de 2/3 metri pentru prăjit, zdrobitoare în sistem hintă
37
 cu trocă şi pisălog la fiecare capăt. Presa de ulei cu icuri
(pană) bătute cu baros mare de lemn comprimă zdrobi-
tură de bostan în golurile scobite într-un trunchi gros de
carpân legat cu cercuri. La oloiniţe se lucra zi şi noapte
cu un maistor priceput care lua şi uiumul (zeciuială).
În acea toamnă de groază, mulţi leleşteni au fugit
peste graniţă, iar unii, pe care i-a prins cedarea în Bucu-
reşti, au rămas acolo, reuşind să-şi ducă soţiile şi copiii.
Mulţi chiar au fost expulzaţi forţat peste graniţă, iar ca-
sele acestora au fost rechiziţionate şi date unor unguri,
printre care o familie cu 11 copii (vitez) a pădurarului
şi două unguroaice necăsătorite. Învăţătorii români au
fost expulzaţi şi înlocuiţi cu unul maghiar care mai mult
o dădea pe ungureşte, lipsea mereu de la clasă, fiind in-
structor la „Levente” unde tinerii de peste 16 ani făceau
instrucţie militară.
În această perioadă au fost încorporaţi în armata ma-
ghiară mai multe contingente de tineri. Aceştia au fost
instruiţi şi trimişi în prima linie pe front în Rusia îm-
potriva Armatei Roşii. După încercuirea armatelor axei
(germane, italiene, maghiare şi române) ce atacau Sta-
lingradul, din toamna lui 1942 până în februarie 1943 au
murit peste 300.000 de militari, dintre care cei mai mulţi
la Cotul Donului. Aici au murit toţi cei 10 soldaţi din Le-
leşti, care sunt trecuţi pe monumentul din faţa bisericii,
alături de eroii căzuţi în primul război mondial.
Sub dictatura lui Horty Miklos.
38
Spre primăvară, în anul 1941, după rechiziţionarea
pentru front a cerealelor şi a altor produse, era foamete.
Atunci, prin primărie s-au distribuit fărină de grâu şi za-
hăr. Cei din refugiu mai trimiteau familiilor lor pachete
cu alimente, care însă erau vămuite straşnic.
În aceşti ani, mulţi bărbaţi au fost concentraţi în lagă-
re de muncă forţată. Astfel se ştie că mulţi au fost duşi la
Veszprem, la mine de cărbuni, alţii la Csepel şi Ujpest, în
fabrici şi gări la descărcatul vagoanelor şi în alte locuri,
la munci grele, în condiţii de muncă şi locuire groazni-
ce, majoritatea au lucrat în regim militarizat peste 2 ani.
Mulţi au revenit acasă abia în iarna lui 1945, trecând
prin linia frontului sau după eliberarea Ungariei.
Unii dintre cei duşi la „hadymunka”, în vara lui 1944,
auzind că vin ruşii, au fugit din lagăre. Fiind daţi dezer-
tori au dus o viaţă de haiduci (partizani). Familiile erau
mereu urmărite şi chiar anchetate despre legăturile cu
cei duşi.
Autorităţile hortyste și-au organizat o adminstraţie
locală de ocupație care supraveghea orice mişcare şi dis-
cuţii. Au numit primari şi au adus inspectori şi jendari
care nu acceptau vorbitul cu românii decât în ungureşte.
Satele de pe Valea Ciceului au fost arondate la Cancelaia
notarială de la Bața, socotit sat unguresc. Aici erau func-
ționari unguri care nu prea știau și nu voiau să vorbescă
românește. Toate adeverințele, certificatele și aprobările
erau aprig taxate. Ca inspector pădurar a fost adus un
secui-vitez cu 11 copii şi instalat în casa lui Gheorghe
al lui Deac – refugiat, iar alt pădurar în casa lui Diț Ro-
zalia. Aceștia amendau pe oricine care îndrăznea să in-
tre în pădure să-și aducă lemne de foc. În casa lui Bog-
dan, la prăvălia sătească au instalat două unguroaice
nemăritate. Toţi aceştia, împreună cu învăţătorul Torok,
erau foarte duri și șovini cu sătenii români. Ei trebuiau,
așa cum se spune pe la noi, să știe tot ce mișcă în sat şi
împreună cu cei de la „Baca es Des”, Baţa şi Dej, tăiau şi
spânzurau.
Este interesant cum vindeau oamenilor lor dreptul de
expoatare a pădurilor leleștenilor. În facsimilul alăturat
se poate observa că pentru lemnele tăiate din Lelești de
exploatatorul Gradovics Andras, acesta reclama Prefec-
turii Someş prin Notariatul Bața că primarul din Lelești,
imediat dupa eliberare, a dat ordin să nu fie plătit.
După trecerea României în tabăra Naţiunilor Unite
şi întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi ungurilor,
după 23 august 1944, dictatura hortystă a trecut la repre-
salii şi mai dure. Astfel, copiii ce erau la păscutul vitelor
au văzut cum pe un băiat mai mare l-au bătut şi l-au pus
să meargă desculţ pe spini zdrobiți dintr-un gard, iar
apoi l-au bătut în tălpi cu pulanul.
Astfel, timp de patru ani, ocupanţii maghiari au adus
prigoana şi sărăcia, au sechestrat toate bucatele, au dus
bărbaţii la „hadymunka” şi 12 feciori în război, unde toţi
au şi murit la Cotul Donului. Mulţi leleșteni singuri sau
cu familiile au ales „refugiul” în „Ţară” până la sfârşitul
războiului în 1944, când majoritatea s-au întors acasă.
În vara anului 1944, din august, pe Valea Leleştiului
se pregătea o linie de apărare împotriva armatelor sovie-
tice. Pe Lab, Sidries şi deal, zi de zi, numeroase plutoane
făceau instrucţie şi exerciţii, săpau tranşee şi trăgeau cu
puşca, descărcau şi încărcau muniţii în depozite acope-
rite cu pământ şi paie. În sat umblau patrule militare
iar pe la case erau încartiruiţi ofiţeri şi soldaţi voluntari
ucrainieni care se instruiau pentru front ca să înfrunte
armatele ruseşti. Chiar şi sala mare de clasă a fost rechi-
ziţionată împreună cu sălile din spate, fiind cu coman-
damentul şi bucătăria de companie.
Aceşti bărbaţi slavi ucrainieni, mulţi ofiţeri, prizoni-
eri, partizani sau dezertori, doreau să lupte împotriva
Armatei Roşii. Aici erau organizaţi şi instruiţi pentru
front de către nemţi. Asemenea trupe au fost încartiru-
ite pe la casele localnicilor, unde trebuia să li se asigure
condiţii de locuit şi mâncare. Aceşti soldaţi şi ofiţeri se
înţelegeau în slovacă cu bătrânele gospodine care erau
obligate de ofiţerii nemţi şi unguri să-i găzduiască. Este
curios că cele câteva plutoane ieșeau zilnic la instrucţie
şi pregăteau o linie de apărare cu tranşee având arma-
ment şi muniţie la nivel de o companie de infanterie mo-
torizată. Pe lab, guruiețe şi păşune, zi de zi, se auzeau
uruitul motocicletelor cu ataş şi împuşcături. În case
aveau rastele cu arme, iar prin grajduri erau mitraliere
39
 şi lăzi cu puşti automate şi gloanţe. Ani de zile băieţii
vorbeau despre câte gloanţe au ascuns şi câte arme au
rămas prin poduri sau au fost astupate şi aruncate. Pe
neaşteptate, şi-au încărcat în camioane armamentul şi
muniţia, au împuşcat şi doi porci, au recheziţionat şi alte
produse cerealiere şi animale şi au plecat înainte să so-
sească frontul.
În aceste zile şi nopţi de toamnă blândă a anului 1944
sătenii, mai ales femei, tineri şi bărbaţi în vârstă recoltau
şi înmagazinau în fel şi chip recoltele destul de bogate
în locuri ascunse. La multe din aceste munci participau
şi bărbaţii partizani, care după 23 august au dezertat
din lagărele ungureşti de muncă forţată. Aceştia, câteva
zeci, având şi arme, stăpâneau unele zone cu păduri de
sub Ciceu. Pe aici patrulele şi jandarmii unguri nu în-
drăzneau să-i caute. Totuşi, în timpul zilei, unii au fost
prinşi la şes la lucru sau noaptea când erau ascunşi în
fân în podul grajdului.
Plecarea ungurilor şi venirea ruşilor
Au urmat zile de aşteptare în care administraţia hor-
tystă s-a retras şi ea furând, sechestrând şi distrugând
totul în faţa frontului ce se apropia. În retragerea lor,
trupele hitleriste au jefuit şi distrus cu concursul armate-
lor horthyste, fabrici şi uzine, poduri şi şosele de interes
naţional şi judeţean; în sate şi oraşe au fost distruse di-
ferite ateliere şi diverse imobile ale instituțiilor publice
şi particulare. De asemenea, au distrus fără milă căile
40
ferate prin „minare” din metru în metru. Astfel, pe arte-
ra Dej-Beclean-Sărăţel au fost distruşi 49,9 km. lungime
cale ferată, 34 linii în staţii, 12 linii triaj, 60 de poduri şi 8
localuri de gări şi magazii. Pe Valea Leleștiului detonați-
ile și exploziile soseau ca printr-un tub, auzindu-se mai
ales seara târziu când a fost minat și podul de la Mihă-
iești.
Multe alte fapte şi întâmplări petrecute în această
perioadă de cruntă apăsare, merită povestite spre cu-
noaştere și neuitare. Amintim că se trăia într-un fel de
transhumanţă în care averea, cerealele, brânza, fărina,
cartofii... erau toate ascunse în gropi amenajate climatic
cu podină de paie. Grâul în snopi era deja adunat aca-
să în stoguri şi în podurile grajdurilor. Animalele mari
şi chiar porcii erau ziua păscute de copiii de şcoală, iar
noaptea erau străjuite în staule unde în colibe era plin de
haine și se dormea.
Timp de vreo 2 săptămâni multe familii de la șes, mai
ales din Mihăiești, au sosit în refugiu în Leleşti cu ani-
male cu tot. Copiii mici au fost găzduiţi la rudenii, iar
şcolarii zi şi noapte păzeau vitele, noaptea dormeau îm-
preună în colibe care, împreună cu staulele de vite aflate
în Usoiele Mari, Putinii, Trevalcele, Ferice şi chiar în Cio-
roie, formau adevărate tabere de refugiaţi.
După zile şi nopţi de aşteptare cu veşti legate de lup-
tele ce se apropiau, în ziua de 12 octombrie s-a dat de
ştire ca cei de pe Horlog şi Cioroie să iasă din pădure că
ruşii vor lovi cu katiuşa pe metru pătrat de nu va rămâ-
ne nimic în picioare, aceasta deoarece din pădurea Băţii
o grupă de mitraliori unguri au tras în trupele ruseşti
omorând câţiva luptători printre care şi un colonel. Pe la
orele 2-3 ale după amiezii, trupe cu tunuri şi căruţe trase
de cai treceau prin Leleşti şi urcau înşiruite pe Guruiețe,
îndreptându-se spre Corabia. Se zice că trebuiau să iasă
spre Sălătruc, Măgoaja, Tg. Lăpuş... Băieţi şi tineri spu-
neau că i-au petrcut pe ruși pe acest drum şi că au văzut
cum pe unul din ungurii prinşi la Bața l-au dat jos din
căruță legat la ochi și apoi l-au împuşcat.
Este încă vie în mintea leleștenilor aprinderea satului
de doi către 2 ruşi care umblau după „zăbrălit” provizii
dar şi după femei, ceasuri şi vodkă. Se ştie că aceştia au
intrat în pivniţă la Bălău, unde au tras gloanțe în buto-
iele cu vin şi au băut tulburel până s-au îmbătat. Badea
Mihai i-a scos, i-a legat, i-a pus în căruţă şi i-a fugărit pe
drum în sus până la pod. Aceştia, furioşi, s-au îndreptat
spre Gârbou, dar s-au oprit pe festug şi au luat din că-
mări câteva slănini, ouă şi apoi au intrat în șură la Mihai
Jenderu şi au dat foc la snopii de grâu din podul grajdu-
lui. Au ars 4 grajduri. Pe înserat flăcările şi fumul s-au
ridicat peste sat. Copiii s-au adunat şi priveau cum cei
mari cărau apă şi udau ţoalele şi lepedeiele întinse pe
acoperişurile de draniţă ale caselor din apropiere. Multe
se povesteau despre cum unul dintre partizani a venit
cu puşca şi i-a fugărit pe la Vaduri, trăgând după ei.
O faptă despre care cei mai vrâstnici mai povestesc
s-a petrecut în aceeaşi noapte în care soldaţii ruşi îşi „fă-
ceau plinul” prin sat. Fugiţi din lagărele de muncă din
Ungaria, leleştenii partizani, auzind că au sosit ruşii, au
coborât de la Usoie în sat.
Badea Ioan Niușu, îmbrăcat bine cu cizme și cojoc și
cu o ştergură albă într-o botă, a ajuns noaptea pe lună
în sat unde erau patrule sovietice. Văzându-l, patrulele
au îndreptat carabinele spre el strigând „STAI”. Acesta
a înlemnit cu mâinile sus. După ce l-au controlat, i-au
ordonat să se dezbrace. El n-a înțeles. Atunci i-au spus
„Davai cojoc” și l-au lăsat dezbrăcat spunându-i „idite
iob foiu mati”, să plece, și trăgând un foc de armă în sus.
Speriat a luat-o la fugă. Unii zic că mongolul cu ochi mai
ciocuși ar fi vrut să-i ia cizmele, dar că badea Ioan le-ar
fi udat.
În aceeași noapte, spre dimineață, badea Iuăn Ișfan a
sosit de la partizani cu gândul să-l prindă pe pădurarul
Vitez și să-l „belească”, deoarece acesta l-a pârât la ren-
dori (jendarii unguri) că a rămas partizan, iar aceștia de
două ori era să-l prindă, odată trăgând după el, iar altă-
dată, ascuns fiind în fân unde dormea, au înţepat fânul
cu baionetele fără să-l găsească. L-a căutat pe Vitez aca-
să și prin vecini, dar acestia i-au spus că și-a luat familia
cu cei 11 copii, a încărcat căruța și a plecat spre Gârbou.
Mergând într-acolo, la Gheorghe lui Bereşcana a văzut
loampa aprinsă. Bătând la poartă, nevasta lui Gheorghe,
41
 care și el era dus la „hadymunka”, a ieşit la fereastră şi
l-a întrebat ce vrea. Isvan a întrebat dacă nu l-a văzut pe
Vitez trecând cu căruța spre Gârbou. I-a spus că nu a
băgat de seamă. După cum se povesteşte de fapt el era
ascuns în casă cu copiii mici, iar căruța era după șură. În
zori, pe după Gredini și pe la Păraie, Vitez cu căruța lui
s-a făcut nevăzut. Și uite așa au scăpat leleștenii de fami-
lia pădurarului afurisit cu unsprezece copii, care urma
să sporească nația ungurescă în Lelești.

42
 EVENIMENTE DIN ISTORIA BISERICII
Informațiile şi consemnările scrise despre edificiile și
evenimentele importante legate de viaţa generațiilor de
creştini din Leleşti, din păcate, sunt puține. Documen�-
tele bisericeşti și școlare ce au existat încă din anii 1830
au fost distruse de comuniști. Totuşi, din datele orale și
documentele scrise, adunate și analizate, prin strădania
autorilor, prezentate în paragrafele ce urmează, a rezu� - DĂRÂMATĂ LA 1888
ltat un capitol bine închegat în care sunt descrise eveni-
mente, stări. Sunt prezentaţi şi preoţii care au păstorit
parohia Lelești.
8.1. Biserica cea veche şi cea nouă.
Biserica veche din lemn a fost înălţată în anul 1760,
după trecerea și unirea cu Roma a bisericilor româneşti
greco-ortodoxe, fiind închinată sfinţilor Arhangheli Mi-
hail şi Gavril. Aceasta a fost dărâmată în anul 1888, când
a fost sfinţită actuala biserică.
În cimitirul bisericii, pe pristolul din altarul bisericii
vechi, cioplit din piatră de Ciceu, în anul 1927 a fost ridi-
cată o cruce-monument de pe care am descifrat și notat
alături informaţiile scrise de donator.
Biserica cea nouă, greco-catolică (unită), a fost zidită
din donaţia lui Vasilica Cârcii (Redai Vasile). Aceasta a
fost consacrată în 1925 de către Episcop Dr. Iuliu Hossu
– arhiereul Marii Uniri, cel care a proclamat la Alba-Iulia
„Unirea cu Ţara”.
ÎN AMINTIREA
BISERICEI CELEI VECHI
RIDICATĂ DE
COVALCIC ANDRON
ŞI SOŢIA ROZALE’
ÎN 1927.
În 1933 a fost acoperită cu tablă galvanizată, pictată şi
sfinţită în prezenţa aceluiaşi arhiepiscop de Cluj-Gherla
viitorul şi primul cardinal român Iuliu Hossu.
Construită cu ziduri groase de piatră este printre
primele biserici în zonă, comparabilă ca stil italienesc şi
volum cu cele apusene. Această biserică a fost edificată
cu aproape un sfert de secol mai devreme decât cele si-
milare din satele din jur şi din Dej. Ea a fost un simbol
şi o mândrie pentru leleşteni, care erau socotiţi de către
lătureni cei mai vrednici din judeţ.
43
 În anul 1948 biserica unită este declarată ortodoxă, Din 1948, comuniştii din România, la ordinul lui
iar în 1950 este consacrată în rit ortodox. De atunci a fost Stalin, au scos în afara legii Biserica Română Unită cu
reparată, electrificată şi repictată adăugându-se filigoria Roma. De atunci, toţi românii greco-catolici sau uniţi
şi pridvorul. Clopotele şi Iconostasul donate de românii (peste 80% în Ardealul de Nord) au devenit forţat orto-
din America au rămas cele din anii 1920-1930. docşi şi apoi, peste ani, copiii acestora au fost botezaţi la
Începând din 1827, preoţii uniți greco-catolici ţineau ortodocşi (greco-ortodocşi ca grecii sau slavo-ortodocşi
la casa parohială registre legale de stare civilă cu cei bo- ca ruşii), de acelaşi rit rasăritean - bizantin.
tezaţi, cununaţi şi decedaţi. După anul 1948, aceste re- Evenimente şi istorie în Parohia Leleşti
gistre, împreună cu crucea veche de lemn a bisericii şi Atestat documentar înaintea declarării Mănăstirii de
cărţile bisericesti editate în româneşte la Blaj în grafie la Peri ca stavropighie partiarhală a Constantinopolului
latină şi la Sibiu în grafie chirilică, ce au fost procurate şi (1391), Leleştiul sat românesc, era ortodox, cu un prim
ocrotite de uniţi, s-au ars, pierdut sau distrus. Inclusiv o exarh Pahomie peste ţinuturile Maramureş, Sătmar, Ber-
sculptură în porţelan cu trupul lui IIisus şi cele 14 pietre zava, Ugocea, Bereg, Ciceu, Unguraş şi Almaszeg. Drep-
cu „Calea (stările) Sfintei Cruci” de pe aleea bisericii au tul Mănăstirii de la Peri din punct de vedere ecumenic
fost sfarâmate. În 1947 toţi cei peste 650 leleşteni erau asupra satelor din domeniul Ciceu este întărit şi de regii
creştini uniţi (nu uniaţi cum le ziceau calvinii), adică Matei Corvin şi Vladislav al II-lea. Nu se ştie și poate
greco-catolici de rit bizantin. nici nu se vrea să se știe cum a fost timp de peste 14 se-
cole înainte și după marea schismă prin care bisericile
Populaţia Leleştiului după confesiune între 1850 şi 2002
Creştine Apostolice din Asia Mică şi Balcani s-au rupt
Anul Nr. loc. Ortod. Gr-cat. Rom-cat. Ref. Izraeliţi
1850 333 - 313 9 7 - de Biserica Romei, devenind una sobornicească de rit bi-
1857 383 - 367 - 10 6 zantin și cealaltă catolică de rit roman.
1880 428 18 407 - 3 -
1900 597 20 545 5 22 5 Date privind existenţa unei biserici de lemn în Le-
1910 498 22 441 - 27 8 leşti găsim pentru prima dată în conscripţia de la 1733
1930 607 33 566 - 8 -
1941 629 6 614 - 4 4 a lui Inocenţiu Klein. Aceasta era amplasată în cimitir,
1992 222 216 5 - - - la nord de actuala biserică unde, pe prestolul de piatră a
2002 219 198 19 1 - -
acesteia, a fost ridicată o cruce monument în anul 1927.
În anul 1888, prin contribuţia cetăţenilor, a fost ridi-

44
cată biserica de zid fiind consacrată de către episcopul
(vlădicu) Ioan Sabo cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail
şi Gavril. A fost vizitată în 15 iunie 1925 de către episco-
pul Dr. Iuliu Hossu. Iconostasul, clopotele şi renovarea
bisericii în anul 1923 au fost făcute prin donaţiile leleşte-
nilor duşi la muncă în America. Biserica a fost acoperită
cu tablă galvanizată în primăvara anului 1933.
O evocare despre sfințirea în 1933 a „BISERICII din
Leleşti” apărută în presa vremii descrie în cuvinte nespus
de frumoase nu numai înălţătorul act, dar şi oamenii, lo-
curile şi casele. Cu cei peste 4.000 de participanţi, printre
care numeroase personalităţi, acest eveniment poate fi
considerat cea mai mare sărbătoare din această zonă. Cu
emoţie şi interes putem urmări bogăţia informaţională
despre evenimentul petrecut în satul dorurilor noastre
acum peste 80 de ani.
Prima sfinţire a bisericii a avut loc în 27 august 1933.
Evenimentul este evocat în ziarul „Curierul creştin” care
consemnează:
”Duminecă, în 27 august s-a săvârşit cu mare fast consa-
crarea bisericii din comuna Leleşti jud.Someş. Prilej de sfân-
tă sărbătoare a fost acest înălţător act, nu numai pentru cre-
dincioşii comunei Leleşti din al căror spirit de jertfă a răsărit
mândrul lăcaş de închinăciune, ci pentu întreg ţinutul. Peste
4000 de credincioşi au alergat din toate părţile, pentru a parti-
cipa la sărbătoarea Leleştenilor, la sărbătoarea bucuriei.
Comuna Leleşti, 9 km depărtare de frumoasa comună Re-
teag, stăpâneşte o pitorească vale, înconjurată de frumuoase
păduri, cari în unele puncte ating chiar comuna. Locuitorii
ei, abia 130 familii, de origine ruteni, astăzi total românizaţi
sunt cu toţii tinichigii. Marfa şi-o valorizează la Bucureşti,
din care motiv s-ar putea spune că jumătate din locuitori sunt
totdeauna pe drum. Graţie acestei măiestrii locuitorii sunt în-
stăriţi, având case frumoase şi gospodării bine rânduite. Des-
pre Leleşti se poate spune că este o comună a cărei frumuseţă
cadrează perfect cu podoabele naturii cari o înconjoară.
Deşi puţini la număr şi fără a ţinea seamă de criza eco-
nomică prin care trecem, credincioşii acestei comune, dorind
să-şi vadă casa de închinăciune împodobită cum se cuvine, au
oferit suma necesară prin contribuţii benevole. Se poate închi-
pui bucuria lor, văzându-şi biserica împodobită ca pe o mirea-
să, gata de a fi închinată slujbei lui Dumnezeu.
Nespusă a fost apoi bucuria produsă de înaltul rescris Prea
Sfinţiei Sale Episcopului Iuliu, care la vestea că cu nemărgi-
nită dragoste se va coborî în ziua de 26-27 August în mijlocul
lor, pentru a le împlini dorinţa arzândă. Această veste de bu-
curie, a avut efectul miraculos, de a readuce la vatră pentru
aceste două zile, pe toţi credincioşii, care erau duşi în căutarea
pâinei de toate zilele.
Prea Sfinţia Sa, neobosit în munca ce săvârşeşte pentru
mărirea lui Dumnezeu, a sosit în ziua de 26 la ora 5 p.m. în-
soţit de păr. canonic Dr. Gheorghe Vidican şi profesorii de teo-
logie Dr. Lemenyi şi Silviu Popa. În comuna Mihăieşti în faţa
unei porţi de triumf şi în fruntea întregului popor, aşteaptă
45
 vrednicul preot local Alexandru Murăşan şi d. primpretor
Alexandru Bărbos bineventând ambii în alese cuvinte pe Ma-
rele Păstor în numele credincioşilor şi al Plasei Dej.
Grandioasa primire: cu călăreţi, două porţi triumfale, car
alegoric, la care erau înjugaţi 5 perechi de boi măestrit împă-
naţi, stradele îmbrăcate în verdeaţă şi flori, şi toată suflarea
comunei în straie de sărbătoare, postată în faţa porţii de tri-
umf din capătul comunei Leleşti, în frunte cu d.notar Petru
Cheresteş, care în adânc simţite cuvinte arată Arhiereului bu-
curia şi dragostea cu care este aşteptat de toată suflarea. D. Te-
ofil Cherebeţiu binecuventează în numele intelectualilor ieşiţi
din această comună.
De aici şi până la biserică Prea Sfinţia Sa parcurge drumul
prin ploaie de flori, însoţit de urale puternice şi cântări religi-
oase.
La biserică desprinzându-se dintr-un sobor de preoţi îm-
brăcaţi în ornate, harnicul şi zelosul preot al locului păr. Mi-
hail Raţiu a rostit un memorabil discurs de bunsosit în care
insistă asupra istoricului parohiei şi asupra credinţei vii, care
stăpâneşte toate sufletele, rămânând neatinsă cu toate unelti-
rile vrăşmaşe şi din care a răsărit noul Sion.
Prea Sfinţia Sa, vădit emoţionat, laudă credinţa care le-a
dat spiritul de jertfă şi pe urma căreia, rămânând statornici,
vor dobândi multe şi nepreţuite daruri de la Dumnezeu.
S-a purces apoi la săvârşirea cu tot fastul a părţii prime
din consacrare.
Ziua a 2-a, adică duminică încă din zorii zilei, au înce-
46
put să sosească procesiuni din comunele: Sân-Mărghita, Re-
teag, Mihăieşti etc. Liturghia arhierească, în cadrele căreia s-a
săvârşit şi partea a doua a consacrării, răspunsurile le-a dat
foarte frumos minunatul cor pe patru voci din Sân-Mărghita
şi păr. Silviu Popa.
La această liturghie a fost prezent, stând în fruntea unui
mare număr de intelectuali şi distinsul prefect de Someş Dr.
Valer Bilţiu, care numai în dimineaţa acelei zile sosise de la
Bucureşti. Biserica destul de mărişoare, nici pe departe nu a
putut cuprinde marea mulţime venită din toate părţile, aşa
că lumea se perinda la ascultarea liturghiei arhiereşti văzută
pentru întâia dată de cei mai mulţi.
La sfârşitul liturghiei, pentru a putea fi ascultat de toţi,
Prea Sfinţia Sa a eşit în curtea bisericei, rostind cu ne’ntrecu-
ta-i vervă oratorică, o cuvântare de o rară frumuseţă. Pornind
din cuvintele tânărului din Sfânta Evanghelie: „Doamne ce
voiu face să moştenesc viaţa vecinică”, arată tot rostul pă-
mântesc şi tot ce avem de făcut pentru a intra în împărăţia lui
Dumnezeu. Învăţăturile şi îndrumările desprinse din această
magistrală cuvântare, vor călăuzi pe ascultători în calea vieţii
şi vor fi o moştenire scumpă pentru mai multe generaţii.
După liturghie au urmat în casa parohială recepţiile la cari
şi-au prezentat omagiile: preoţimea tractuală, curatoratul,
primăria, şcoala şi corul din Sân-Mărghita, primind toţi calde
îndemnuri pentru prosperarea în bine. Din cuvintele adresate
preoţimei de către Prea Sfinţia Sa, am reţinut declaraţia fe-
licitoare: „Este cea mai mare mângâiere a mea, o adevărată
înviorare sufletească, când pot să fiu aproape de împreună
lucrătorii, care îşi fac datoria. Doresc contopire sufletească şi
solidaritate, în tot ce este pentru binele bisericii şi mărirea lui
Dumnezeu. Va fi această mare un nesăcat izvor de putere pen-
tru biserica lui Hristos”.
Nespusă bucurie şi mângâiere a dus apoi Prea Sfinţia Sa
în cele 20 de case pe care le-a vizitat şi în această comună.
Sfârşite vizitele, au urmat banchetul de 50 de tacâmuri orga-
nizat în şcoală. S-au rostit mai multe toasturi. Prea Sfinţia
Sa a ridicat păharul pentru capul suprem al Bisericei şi Ţărei.
Domnul prefect Valer Bilţiu pentru Prea Sfinţia Sa, admirând
munca titanică ce dezvoaltă fără preget pentru binele Bisericii
şi al neamului. „Sunt fericit, a spus dsa, când pot fi în apropi-
erea Prea Sfinţiei Voastre, izvor nesecat de îndemn la muncă
şi prosperare.” Păr. protopop Marga a ridicat păharul pentru
vrednicul preot al locului păr. Mihail Raţiu şi vrednicii cre-
dincioşi. Păr. protopop Salvan pentru intelectualii şi preoţii
veniţi din depărtare, iar inimosul student, d.Şuvagău, preşed.
stud. Someşeni pentru Prea Sfinţia Sa. „Suntem mândri şi fe-
riciţi, a spus dsa, că putem da concursul nostru la marea ope-
ră de sanare morală, pe care o săvârşiţi Prea Sfinţia Voastră.”
De încheiere, Prea Sfinţia Sa ridicând masa, exprimă cal-
de mulţumiri tuturor, pentru concursul dat la reuşita acestei
măreţe sărbători creştineşti. „Recunoştinţa şi binecuvântarea
mea arhierească pentru toţi, cari v-aţi ostenit, dând obolul cu-
venit la ridicarea noului Sion.” Prea Sfinţia Sa dând mâna
cu toţi cei prezenţi, părăseşte comuna într-o atmosferă fericită
însoţit până în depărtare în acordurile unui „mulţi ani tră-
iească” eşit spontan din toate piepturile celor prezenţi.
Dulcile amintiri şi mângâieri din sufletul Arhiereului şi
din sufletele celor rămaşi pe urma acestei sărbători creştineşti,
vor rămânea în veci neşterse.
Fapte şi preoţi ce au păstorit în parohia Leleşti.
În prima conscripţie din 1733 sunt consemnaţi doi
preoţi Costea (Kozsta) şi Petre, la un număr de 26 familii
iar în conscripţia făcută de episcopul Petru Aron la 1750
sunt înscrişi 318 credincioşi greco-catolici.
Pentru ca să fie corect informată despre numărul ro-
mânilor din Ardeal şi progresele Unirii, Curtea de la Vie-
na numeşte o comisie aulică care întocmeşte conscripţia
de la 1760-1762 numită şi Conscripţia Buvow. Istoricii
consideră această conscripţie mai corectă şi mai nepăr-
tinitoare având la dispoziţie aparatul administrativ, civil
şi militar şi este făcută de trei funcţionari germani.
Satul Leleşti (Labfalva) apare înscris în tabelul din
comitatul Solnocului Interior cu un preot unit la două
familii fără biserică şi 58 de familii ortodoxe cu biserică.
La averea bisericii apar înscrise 9 ½ iugăre (1 j = 5.755
mp) arabile şi 1 iugăr fâneţe.
În arhiva Judeţului Someş şi a oraşului Dej între anii
1700-1781 apar ca preoţi, în localitatea Leleşti, Popa
Ioan – 1716, ortodox, Popa Bartolomeiu – 1768, ortodox
şi onoratul Popa Teodor – 1765, greco-catolic (gr. ritus
Unitorum).
47
 Conversia la uniaţie este consemnată în Sematismul
de la Blaj la două date apropiate 1799 („Parochia 1799
conversa”) sau 1805 („Parochia 1805 conversa”).
În 1835 preotul Simion Cherebeţ păstorea un număr
de 260 de credincioşi greco-catolici, iar în 1842 Theodor
Cherebeţ, fiul lui Simion, păstorea 250 de credincioşi.
Theodor Cherebeţ moare în 11 aprilie 1860 la vârsta de
47 de ani, din care 24 de ani îi slujeşte ca preot.
La 18 noiembrie 1860 învăţătorul comunei, Giorgiu
Munteanu, trimite în numele locuitorilor din Leleşti (58
numere stătătoare) o scrisoare episcopului greco-catolic
prin care cere numirea unui preot greco-catolic. Numi-
rea de către consistoriu ca administrator al parohiei a
preotului Antoniu Sotagh (Sotanghin) în anul 1861 nu
este primită cu bucurie de localnici. Nemulţumirea era
din cauza faptului că preotul era rus (rusnac), din cei co-
lonizaţi în anul 1845, şi stârnea temerea de a trece şi pe
greco-catolici la religia slavo-ortodoxă. Îngrijorarea s-a
stins la începutul anului 1863 şi ca urmare toţi locuitorii
plăteau obligaţiile cuvenite preotului.
După aceea este numit ca preot Gabor Vasile (Basilius
Gaborfi) născut în 1834, hirotonit în 1854. Slujeşte în Le-
leşti până la decesul său din 21 octombrie 1877, la 43 de
ani din care 23 preot.
În ziarul Familia nr. 39, apărut la Budapesta, în 6/18
octombrie 1874, apare la rubrica „Din ţară” următorul
înscris: „(Dlu Dionisiu Văleanu), înveţiatorul în Şomcu-
48
tulu micu, la 30 augustu s’a cununatu cu domnişoar’a
Iulian’a Gaborfi, fiic’a parocului din Lelesci”. În acelaşi
an 1874 protul Vasile Gaborfi participă la înmormân-
tarea preotului Nicolae Cherebeţiu din Cuzdrioara, ca
rudă a acestuia.
Ioan Goron, preot în Cuzdrioara, cu o familie de cinci
copii, pentru a-şi rotunji veniturile slujeşte şi în localita-
tea Leleşti în perioada 1878-1881.
Pop George (Giorgius Popu) a fost preot în localitatea
Herina până în anul 1881 când a fost transferat la paro-
hia din Leleşti. Născut în 1824 şi hirotonit în 1852; ca ad-
ministrator parohial al Leleştiului a păstorit un număr
de 420 de credincioşi în 1882 şi 440 de credincioşi în anul
1886.
Mureşan Ştefan (Stephanus Mureşianu), senior, s-a
născut în anul 1862 în Nimigea Ungurească (de Sus).
Absolvent al gimnaziului din Năsăud în anul 1882 şi al
Seminarului teologic greco-catolic din Gherla în 1887,
este hirotonit în anul 1887 şi numit ca administrator în
parohia Leleşti în acelaşi an. A păstorit în Leleşti până
în anul 1897, după care este transferat la Petreşti. A fost
numit protopop onorific, decedând la 25 iunie 1928 la
vârsta de 66 ani, dintre care 41 preot. Numărul credin-
cioşilor din Leleşti în perioada părintelui Ştefan era de
430 în anul 1890, 483 în anul 1894 şi 488 în anul 1896.
Breharu Teodor s-a născut în anul 1872 în localitatea
Petreşti (Peterhaza) şi a urmat cursurile gimnaziale la
Blaj (1892), iar seminarul teologic la Gherla, absolvind
în anul 1896. A fost hirotonit în anul 1897 şi a fost numit
administrator în Leleşti unde a slujit ca preot până în
anul 1923. În acest an este transferat la parohia greco-ca-
tolică din Cuzdrioara cu decizia consistoriului nr. 4104
din iulie 1930 este numit protopop onorar. În perioada
cât a slujit la Leleşti, a păstorit 508 credincioşi în 1898,
625 în 1900, 650 în 1903, 683 în 1906 şi 643 în 1914.
Raţiu Mihai este numit administrator local la parohia
Leleşti în şedinţa consistoriului din 29 septembrie 1923,
decizie luată cu numărul 4056 din aceeaşi zi. Raţiu Mi-
hai s-a născut la 5 octombrie 1896 în localitatea Dăbâ-
ca din părinţii Mihai şi Maria. Urmează şcoala primară
din Dăbâca, gimnaziul la Blaj, Academia Teologică Gre-
co-Catolică din Gherla, promoţia 1920, căsătorit cu Iuga
Valerica (Valerie) din Bobota, jud. Sălaj, născută la 11
septembrie 1900. Hirotonit la 31 octombrie 1920 de Iu-
liu Hossu, episcop, administrator parohial în Pâglişa şi
Bădeşti (1 noiembrie 1920-23 august 1923), iar din 1923
până în anul 1934 în Leleşti. Păstoreşte un număr de 532
de credincioşi în anul 1925, 591 în anul 1930, 606 în 1932.
În perioada păstoririi sale, la 27 august 1933 a avut loc
sfinţirea bisericii de către episcopul Iuliu Hossu. Con-
form Ordinului de plată nr.5138/1929 emis de Ministerul
Instrucţiunii şi al Cultelor, prin adresa nr. 45365 din 23
noiembrie 1929, salariul pe trimestrul IV, octombrie-de-
cembrie al preotului Mihai Raţiu a fost de 14.960 lei. În
şedinţa consistoriului din 18 august 1934 cu numărul
3100 se ia decizia ca „Onoratul Mihai Raţiu, paroh în Le-
leşti, este numit în aceeaşi calitate la parohia Dăbâca”
tractul Someş. În acelaşi an, la 31 octombrie, prin decizia
nr. 5756, Alexandru Paul, administrator local din Vad,
este numit în aceeaşi calitate în parohia Leleşti.
Alexandru Paul s-a născut la 25 iulie 1906 în Letca,
jud. Sălaj, în familia învăţătorului Alexandru şi Viori-
ca, născută Pintea. Urmează cursurile şcolii primare în
Ileanda şi Lemniu, iar liceul în perioada 1918-1925 şi
Academia Teologică Greco-Catolică din Gherla 1925-
1929. S-a căsătorit în 2 noimebrie 1931 cu Leontina Ţă-
gean, fiica preotului Niculaie şi a soţiei sale Maria,
născută Golomboşi din Negrileşti. Este numit preot în
Cuzdrioara la 25 martie 1942, unde activează până în
anul 1976. Între 14 februarie 1948 şi 7 iulie 1949 este şi
administrator al Tractului Protopopial Greco-Catolic Re-
teag, iar din iulie 1949 până în 31 decembrie 1950 este
protopop al Protopopiatului plasei Ciceu. A fost hiro-
tonit iconom şi distins cu Crucea Patriarhală în 6 iunie
1958.
Bezeriţă Teodor a fost preot în Parohia greco-catolică
Leleşti în perioada 1942-1943. Datele vremii îl prezintă
la un seminar de Deprinderi Sufleteşti ce a avut loc în
anul 1943 sub conducerea lui P.S. Leon Manu, ecumen-
tul Sf.Mănăstiri a Niculii. Ajunge să păstorească şi în
Dobrocina. Apoi din actele de impunere pe 1945-1948
49
 pentru Bezeriţa Teodor, îl găsim preot în Braniştea. Apoi
are probleme în anul 1948 cu regimul comunist întrucât
a refuzat să treacă la ortodoxie. Îl regăsim în anul 1960
ca agricultor în Braniştea, judeţul Bistriţa-Năsăud.
Moisa Ioan, absolvent al Academiei Teologice Româ-
ne Unite din Oradea în anul 1932, este numit ca preot în
parohia din Lăpuş, Tractul Târgul Lăpuşului. În şedinţa
consistoriului din 5 mai 1938 cu numărul 229 C este nu-
mit în aceeaşi calitate la Parohia Branişte, Tractul Retea-
gului. Din anul 1942 şi până la 31 decembrie 1947 este
administrator parohial în Leleşti, unde a păstorit 640 de
credincioşi. În urma hotărârii Consistoriului din 9 oc-
tombrie 1947, este transferat cu începere de la 1 ianuarie
1948 în Reteag. Moisa Ioan apare ca preot în Recea Cris-
tur în perioada 30 iunie 1962 - 30 august 1963, iar din 1
septembrie 1963 până în 1966 este funcţionar în Napoca
al Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului.
Florean Ioan s-a născut în 5 februarie 1913 în loca-
litatea Cuzdrioara, în familia Florian Simion şi Florica
născută Bonta. A absolvit Facultatea de Teologie Gre-
co-Catolică Cluj-Gherla (1934-1938). A fost hirotonit, ca
diacon, în 14 august 1938 la capela reşedinţei episcopale,
iar în 15 august ca preot la Mănăstirea Nicula. Pentru o
scurtă perioadă în şedinţa consistoriului din 26 septem-
brie 1938 este numit administrator local la Parohia Lahu,
tractul Câmpia. Este numit în acelaşi an 1938, la 13 no-
iembrie, preot în Pintic în locul „onoratului Ioan Pop din
50
Româneşti care pleacă în Vima Mare”. Este preot în Pin-
tic până în 11 ianuarie 1948, dată cu care este transferat
la Parohia Leleşti. În perioada de aproape trei ani cât a
păstorit în Leleşti, a avut loc revenirea credincioşilor de
la ritul greco-catolic la cel ortodox, decisă la Congresul
unificării ce a avut loc la Alba-Iulia la 28 octombrie 1948.
Chiar dacă s-a spus că revenirea „uniţilor s-a făcut
pe baza liberului consimţământ”, pretorul Plasei Ciceu
(Dej), Silviu Andru a trimis primarilor următoarea dis-
poziţie: „Veţi verifica personal sau prin om de încredere
şi veţi raporta la ora 13, la telefon nr. 8 dacă preotul a
vorbit sau nu contra unirii în biserică şi câte echipe s-au
format în comună pentru culegere de semnături”. Cei
640 de credincioşi au trecut alături de celelalte parohii
şi filii din fostul Protopopiat greco-catolic Reteag la Pro-
topopiatul Ortodox Dej din Plasa Ciceu. Preotul Florean
Ioan refuză să treacă la ortodoxie, demisionând şi an-
gajându-se funcţionar la Sanepid şi apoi la Gospodăria
Agricolă de Stat Dej.
Micu Gheorghe s-a născut la 1 mai 1895 în Vima
Mare, jud.Maramureş. Urmează şcoala primară în Vima
Mare şi Ileanda, iar apoi liceul din Năsăud (1912-1913)
şi Şcoala normală din Zalău (1913-1917). Este absolvent
al Institutului Teologic din Sibiu în anul 1922 şi este hi-
rotonit în acelaşi an în Sibiu de mitropolitul Nicolae Bă-
lan. Este numit preot în Vima Mare, iar din 1944 până în
anul 1951 este paroh în Racâş şi Dolheni. În această pe-
rioadă, a fost pentru câţiva ani învăţător în Vima Mare
şi protopop al Plasei Ileanda. A fost distins cu patru de-
coraţii ca participant în primul război mondial. Din 26
august 1951 până în 30 aprilie 1957 este paroh în Leleşti,
unde s-a şi pensionat. După pensionare, a activat tot în
localitatea Leleşti până în anul 1965.
Huza Valer a fost preotul satului în perioada 1965-
1966. Preotul era pensionar şi a mai slujit în parohiile
din Batin, Ciceu Poieni, Dârja, iar, după plecarea din Le-
leşti, în parohiile din Dumbăveni şi Hăşmaşii Ciceului.
Tecuceanu Ilie a fost preot suplinitor între 1968 şi
1974. Născut în 29 mai 1947 în satul Barza, judeţul Olt,
din părinţii Nicolae și Stana, absolvent în promoţia
1961-1967 a Seminarului Teologic Craiova-Mofleni, că-
sătorit la 28 aprilie 1968 cu Olimpia Ionescu-Rusu, este
hirotonit pentru parohia Lelești de către P.S. Teofil Heri-
neanu în Catedrala Episcopală din Cluj la data de 12 mai
1968. În parohia Leleşti slujeşte până în 1977. În paralel,
a făcut și Institutul Teologic Sibiu, absolvindu-l în 1972.
În timpul păstoririi sale s-au făcut reparaţii capitale,
s-a electrificat biserica, și s-a desfiinţat „Calea Crucii”.
Pentru activitatea depusă a primit rangul de sachelar în
1970 cu ocazia Sfinţirii bisericii şi a filigoriei.
La cerere, în anul 1974, a fost mutat la filiala Popești
din parohia Văleni, jud. Olt, unde în 1975 a primit titlul
de „iconom”; pe seama activității din Leleşti, în 1978 a
fost mutat în centrul comunei, unde a păstorit din 22
septembrie 1974 până în 30 aprilie 1983.
Din pozele trimise de preotul Tecuceanu venit în Le-
leşti în 1968 după hirotonire, se deduce că primele două
au fost făcute în 1969 de Paști, când încă nu exista prid-
vorul, iar a treia a fost făcută în 1970 când s-a sfinţit bi-
serica cu pridvorul deja construit, dar Calea Crucii încă
nu era distrusă.
Mureşan Pompei a absolvit cursurile la fără frecven-
ţă ale Institutului Teologic din Sibiu şi a fost hirotonit
în 20/22 septembrie 1974 în Cluj-Napoca şi Caila de
arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului Teofil He-
rineanu. A fost transferat la parohia Cristeştii Ciceului
la data de 1 aprilie 1983, fiind numit iconom în 1991 şi
stavrofor în 1997.
Matroş Ovidiu Adrian s-a născut în Hăşmaşii Ciceu-
lui la 10 martie 1963. După absolvirea Liceului „Andrei
Mureşanu” din Dej şi a Liceului Seminar Teologic Orto-
dox din Cluj-Napoca, este hirotonit în anul 1984 pe sea-
ma parohiei Leleşti. În octombrie 1989 este excomunicat
din parohie.
Ciciovan Vasile s-a născut în Pintic, lângă Dej, la 25
mai 1965. După studiile făcute la Şcoala generală din
Pintic, Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca,
promoţia 1989, este hirotonit la 25 martie, 1 aprilie 1990
în Ieud, Maramureş, pe seama parohiei din Leleşti, unde
slujeşte până în 29 februarie 1992. Se transferă în paro-
hia Mănăşturel, unde slujeşte până în 30 aprilie 2001, iar
51
 din 2001 până în prezent este paroh în Gherla. În peri-
oada 1990-1994 urmează cursurile Institutului Teologic
Ortodox de grad universitar din Sibiu, promoţia 1994.
Rus Virgil Niculae, născut în 31 august 1966 în Re-
teag, la terminarea Seminarului Teologic Ortodox din
Cluj-Napoca, este hirotonit ca preot în 11, 21 martie
1992. A fost preot în Leleşti în perioada 1 aprilie 1992
până în anul 2000, când este transferat la parohia orto-
doxă din Vatra Dornei. A fost foarte iubit şi bine apreciat
ca predicator, având o cultură umanist teologică foarte
bogată. Ţine încă legătura cu mulţi credincioşi din Le-
leşti.
Şuteu Alexandru s-a născut în 17 noiembrie 1965 în
Reteag (comuna Petru Rareş), jud. Bistriţa-Năsăud, în
famila Şuteu Gheorghe şi Rozalia, n. Danciu. Urmează
cursurile Şcolii Generale din Reteag, Liceul Industrial
din Beclean, promoţia 1984, Seminarul Teologic Orto-
dox, promoţia 1990, Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Cluj-Napoca, promoţia 2011. S-a căsătorit în 24 apri-
lie 1991 cu asistenta medicală Crina Victoria Rus, născu-
tă la 7 noiembrie 1967 în Reteag, în familia Rus Nicolae
şi Ana, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca, secţia asistenţă socială. Este hirotonit de
episcopul vicar Dr. Irineu Bistriţeanul în 17 aprilie 1991
este numit preot paroh în Ceaba (01.06.1991-30.04.1994),
Strâmbu (01.05-1993-31.07.2000) şi în Leleşti (01.08.2000-
prezent).
52
În perioada în care parohia nu dispunea de preot,
serviciile religioase erau oficiate de preoţii din parohia
Gârbou Dejului, în perioada până în 1948 şi de cei din
Corabia după această dată.
Parohia ortodoxă Leleşti a aparţinut, conform prime-
lor documente descoperite, de Protopopiatul ortodox
Ciceu-Corabia până aproximativ în anul 1710, iar apoi
de Protopopiatul ortodox Chiuieşti. După trecerea la re-
ligia greco-catolică, aparţinea Tractului Reteag, în prima
fază, aparţinând Episcopiei de Blaj-Făgăraş, ca pe urmă,
până în 1948, să aparţină Episcopiei Greco-catolice
Gherla şi Cluj-Gherla. După marele congres al unificării
realizat la Alba-Iulia la 21 octombrie 1948, parohia Le-
leşti este subordonată Protopopiatului Dej. În anul 1950
protopopiatele au fost reorganizate pe structura admi-
nistraţiei-teritoriale a statului, în acest sens parohia or-
todoxă Leleşti aparţinea de Protopopiatul Plasei Ciceu
administrat de preotul Paul Alexandru. În 1952, parohia
apare sub jurisdicţia Protopopiatului Dej, iar cu începe-
re de la 1 martie 1968, odată cu reorganizarea adminis-
trativă a teritoriului, aparţine de Protopopiatul Năsăud.
Revine pentru o perioadă la Protopopiatul Dej în anul
1996 şi se află acum în cadrul Protopopiatului Beclean,
înfiinţat în anul 2010.
În general, aspectele vieţii preoţeşti au fost concor-
dante cu obiceiurile și preocupările de zi cu zi ale cre-
dincioşilor. Mulţi au fost şi gospodari model şi educatori
pentru oamenii satului şi mai ales pentru copiii acestora, Ortodoxă de la Sibiu; Covalcic Vasile, Poreclit Țilică,
cu care făceau ore de religie și catehizare. Au fost adesea care a făcut Teologia, după ce în anii 1952-56 a făcut In-
și unele disensiuni privitoare la pretenţiile materiale și stitutul „Maxim Gorki” de limba rusă și fratele său Co-
chiar apucături nu prea cuvioase ale unora din zecile de valcic Mihai. Aceştia au păstorit, cel mai mult, parohii
preoţi care păstoreau mai mult cu gândul la cele lumeşti din Maramureșul istoric; aceleaşi studii le-a urmat și Diț
și de plecare mai aproape de oraş şi avansare. Aceste ex- Sabin, un distins și valoros preot, care a slujit 30 de ani
cepţii şi fapte demne de ură au fost puţine. Unele se is- în parohia Apahida. Din păcate, toți aceştia au decedat
cau mai ales din necunoaşterea unor reguli pe care fătu’ la vârste tinere în parohiile lor.
și diecii le ştiau prin tradiţie, iar tinerii preoţi din şcoa- Despre rolul deosebit de important al diecilor cantori
lă. Este însă important că toţi preoţii care au păstorit în se cuvine să se amintească deoarece aceştia adesea au o
parohia Leleşti, oriunde au ajuns, au fost bine apreciaţi, influenţă populară mai mare şi de lungă durată în rân-
mărturisindu-şi dorul și nostalgia după frumuseţile sa- dul credincioşilor decât preoţii care se schimbă mult mai
tului şi vrednicia credincioşilor. des.
Rodnica activitate şi îndelungata viaţă creştină în
rândul credincioşilor din Lelești a avut ca efect formarea
unor preoţi de certă valoare, care și-au îndrumat și sus-
ținut copiii să se facă preoţi. Amintim în acest sens că, la
începutul secolului 20, au urmat cursurile Academiei de
Teologie din Cluj Cherebeţiu Alexandru și Andrei Diţiu,
decedat de tânăr student. De asemenea, după Unirea
cea Mare, au început studii teologice: Covalcic Mihai,
Cherebeţiu Teofil și Tarniţă Paramon, care însă s-au ori-
entat apoi spre Facultatea de Drept și Înalte Studii de
Stat, pe care, absovind-o au devenit avocați sau înalți
funcționari de stat.
După al doilea razboi mondial, alţi trei leleșteni au
făcut Seminarul Teologic și apoi Facultatea de Teologie

53
54
 ŞCOALA INSTUŢIE IDENTITARĂ
Școlile în limba română, ca instituții de învățat carte,
au fost înființate, începând din anul 1700, prima dată în
România, sub îndrumarea Bisericii Române Unite (Gre�-
co-catolice) din Ardeal. În Lelești, conform conscripției,
școala a funcționat din 1733; dascălul, ca învățător, fiind
cantorul bisericii numit diac.
9.1 Şcolile leleştenilor.
Din surse scrise se știe că în anul 1858 școala funcționa
încă într-o casă de lemn cu o singură încăpere. Aceasta
a funcționat din vremuri de demult prin grija şi spezele
comunității bisericești, care plătea dascălul în produse
și bani.
Școala veche, înălțată în anii 1855-1860, ca lăcaș de
învățământ, a funcționat la sfârșitul secolului al XIX-lea
și începutul secolului XX și a reprezentat semnul prin
care leleştenii au dovedit respectul cuvenit științei de
carte cu toate că în acele vremuri de restriște și opresi-
une maghiară, copiii satelor românești trebuiau folosiți
numai la muncă și aproape nimeni nu „trăgea” să învețe
obligatoriu și ungurește.
După Marea Unire, realizată de ardeleni în 1918, sat-
ul se dezvoltă foarte mult atât economic, cât și cultural,
construindu-se multe case și edificii noi, printre care un
locaș nou de școală necesar pentru învățământul și ed-
ucația numeroaselor odrasle, cu o medie de 4 copii pe
familie.
Şcoala cea nouă (primară) a fost construită pe spe�-
zele comunei rurale începând din 1925. În acea vreme
leleştenii aveau primărie, iar primar (birău) era Ioan
Haitonic, care a aplicat reforma agrară din 1923 prin
care s-au dat multora ‚ “table de pământ”. În Școala pri-
mară cu clasele 1-7, ce funcționa cu 1, 2 învățători se în-
treceau la învățătură și joacă 40-50 și chiar pînă la 90 de
copii între 7 și 14 ani, frumoși și sănătoși.
Nivelul cultural în creștere al populației este dovedit
printr-o școlarizare generală și prin efortul depus de lo-
calnici la ridicarea școlii noi, mult mai arătoasă și spațio-
asă.
Începută în 1923, școala a afost inaugurată în 1927,
atunci primari fiind Haitonic Ioan și Diț Ioan. Din pă� -
cate, încrisul de pe placa de inaugurare a fost distrus de
hortyşti sau comunişti.
Clădirea, cu intrarea prin față într-un coridor larg,
avea spații pentru circa 60 de elevi din clasele 1-7 și era
55
 şi locuinţă pentru învățători. Învățământul primar se fă�-
cea pe grupe de clase. Cei ce reușeau să termine clasa a
7-a obțineau o diplomă prin participare la un examen
de confirmare care se ținea la centrul din Reteag. Pentru
leleșteni aceste vremuri au fost cele mai bune.
Apoi, între 1940 şi 1944, când sub ocupația maghiară-
hortystă viața economică și socială s-a înrăutățit, în-
vățământul și școala s-au degradat. Ocupanții maghiari
au adus prigoana și sărăcia, au rechiziționat și sechestrat
toate bucatele, au dus bărbații la „hadymunka” și 12 fe-
ciori în război, unde toți au și murit la Cotul Donului.
Mulți leleșteni singuri sau cu familiile au ales „refugiul”
în „Țară” până la sfârșitul războiului, în 1944, când ma-
joritatea s-au reîntors acasă. În acest timp școala cu un
învățător ungur secui pe nume Török, necalificat, care
preda limba maghiară, se ocupa mai mult de cântat im-
nul maghiar și de instruirea premilitară „Levente” a tin-
erilor între 15-17 ani.
În vara anului 1944 chiar și sala mare de clasă a fost
rechizițonată împreună cu sălile din spate fiind încar-
tiruiți ofițeri nemți și soldaţi voluntari ucraineni care
se instruiau pentru front. În camerele din spate, era co-
mandamentul și manutanța. Acestea au rămas destul
de ruinate după război, fiind reparate abia în 1947, prin
contribuția stabilită de primărie pe fiecare familie.
Între anii 1944-1948, la îndemnul și sprijinul învăță-
toarei Cornelia Moisa, peste 20 de tineri au început li-
56
ceul. Aceasta a făcut meditații cu numeroși absolvenţi a
6 și 7 clase primare pentru admiterea în casele I, II și III
de liceu reînființate în limba română la Dej şi alte orașe,
unde ungurii au desființat liceele românești. S-a vorbit
mult timp despre grupele de elevi pe care Doamna pre-
oteasă Cornelia îi învăța carte la umbra mărului în gră-
dina şcolii pentru a merge la liceu.
Din procesul verbal din 7 martie 1946 încheiat cu oca-
zia controlului la Școala din Leleşti de către subinspec-
torul şcolar, cultural şi agricol, rezultă aspectele muncii
de educaţie a elevilor, condițiile grele în care se învăţa
şi acţiunile de ordin practic necesare pentru ca şcoala să
fie integrată în normele învățământului obligatoriu an-
tebelic de 7 clase. Strădaniile și rezultatele deosebite ob-
ținute de d-na învățătoare Moisa Cornelia, directoarea
Şcolii, au fost apreciate cu nota Foarte Bine.
Starea jalnică a şcolii după război este prezentată în
adresa cu numărul 1458/11.10.1948, trimisă de directorul
Iacob Dumitru Comitetului Şcolar al Judeţului Someş în
care se arată: „În urma războiului care a trecut, şcoala
noastră a rămas într-o stare aproape de ruină datorită
faptului că a fost folosită de Nemţi ca şi cantonament
şi depozit”. Dacă sala de clasă era folosită, celorlalte în-
căperi „le lipsesc uşile, ferestrele şi pereţii sunt umezi
din cauza ploii care se scurge prin acoperiş”. Acest local
necesită o reparaţie urgentă, deoarece este în pericol de
a se distruge complet”. În finalul scrisorii se precizea-
ză: „Având în vedere situaţia arătată mai sus cu onoare
vă rugăm să binevoiţi a aproba pentru şcoala noastră un
ajutor de 20.000 lei pentru a putea realiza repararea lo-
calului şcoalei noastre”.
În acelaşi an, celula Partidului Muncitoresc Român
din care făceau parte Diţ Vasile, Iacob Dumitru, Seceac
Ioan, Dărăban Ilie, Bogdan Ioan, Canea Vasile şi Dud-
escu Mihai, alături de Covalcic Andrei şi Iştvan Ioan,
reprezentanţi ai Frontului plugarilor, au hotărât repar-
tizarea sumei necesare reparatului şcolii pe cele 125 de
fumuri cu valori cuprinse între 100 şi 500 lei după starea
fiecăruia. Suma totală era de 30.200 lei dar nu cunoaş-
tem procentul în care a fost realizat.
Inexistenţa unei clădiri pentru Căminul Cultural a
dus la folosirea localului şcolii şi pentru activităţi poli-
tico-obsteşti dar și cultural–artistice. În perioada vacan-
ţelor elevilor, se organizau programe artistice și chiar
spectacole de teatru, urmate de joc și baluri. În timpul
verii, elevii veniţi în vacanţă la bunici îşi organizau în-
truniri de dans sau, în zilele noastre, discotecă.
Edificiul şcolii, prin grija primarului, a fost reabilitat
din temelii în anii 2003-2005. Aici, pe lângă două săli de
clasă, în fostul coridor s-a amenajat un muzeu cu expo� - Celelalte știinţe
nate originale care reflectă ocupațiile de agricultori și
mai ales de tinichigii ale sătenilor.
Muzeul satului Leleşti, primul amenajat în zona Ci-
ceului, conține multe exponate donate de locuitorii și fiii
satului. Acestea sunt reprezentative pentru viața și acti-
vitatea care peste decenii au fost mândria oamenilor de
pe Valea Leleștiului.
Invăţătura şi elevii
În acord cu conținutul foii matricole din 1934 a 2 ele-
ve: Bârlea Sabina din clasa a III-a a lui Bârlea Mihai a
lui Pramon și Regina-Iulia Rațiu din clasa II, fiica preo-
tului Mihail Rațiu, se constată importanța învățăturii și
educației ca problemă de stat. Pe lângă disciplinele din
clasele primare și notele acordate foarte bune la prima
sau 4 pe linie și declarată repetentă a doua, se constată și
implicarea părinților în educația copiilor prin asumarea
sub semnatură a obligativității şcolarizării.
Este interesant de ştiut ce materii învățau elevii de
atunci:
Limba română - Scriere și exerciții gramaticale
Cetirea
Exerciții de memorie și liberă reproducere
Exerciții de compunere
Exerciții de intuiţie
Matematica -Aritmetica
-Geometia
- Religia
- Istoria
- Geografia
- Științele fizico-naturale și igiena
57
 - Cultură socială și înv. civic II 11 6 5 17 9 8 17 10 7
- Comerț și comptabilitate III 12 4 8 17 7 10 16 9 7
IV 18 12 6 10 3 7 16 8 8
Dexterități V 5 3 2 - - - - - -
- Caligrafia VI 13 5 8 - - - - - -
VII 5 3 2 - - - - - -
- Desenul Total 80 43 37 61 29 32 60 33 27
- Cântatul
- Educaţia fizică Din facsimilul cu SITUAȚIA ȘCOLARĂ la sfârșitul
- Lucrul manual (la băieţi) anului şcolar 1947-1948, prezentat de directorul şcolii
Îndeletniciri practice Iacob Dumitru în fața consiliului şcolar se constată că
Lucrul de mână și gospodăria (la fete) în clasele 3-5-6-7, din 36 elevi (21 băieti și 15 fete), au
Purtarea și frecvența fost promovaţi 24, adică 2 din 3, ceilalţi 12 fiind declarați
Din 1945, învățământul primar obligatoriu era de 7 repetenți pentru abandon sau din alte cauze.
clase. Dar din 1948 s-a rupt în ciclul I (clase 1-4 elemen- Despre învăţători şi şcolari
tare obligatorii) și din 1948 și ciclul II (gimnazial clasele Învăţământul la sate, cu dascăli plătiţi, apare apro-
5-7). ximativ în jurul anului 1750. Până la această dată, co-
Conform Reformei Învățământului din 1948 absol� - piii preoţilor sau nobililor români cercetau şcolile ro-
venții claselor vechi 4, 5, 6, 7 au rămas pe dinafară, fiind mano-catolice din Dej, înfiinţate în 1715, unde limba de
îndrumați spre ciclul doi (la Reteag sau Dej). Mulți au predare era latina şi puţină maghiară în clasa întâi.
rămas doar cu 4 clase, abandonând învățătura. Existenţa a doi preoţi în Leleşti, conform conscripţiei
Din tabelul alăturat se observă că, în anii şcolari 1948- lui Klein din 1733, nu exclude posibilitatea ca unul din-
1950 de după reformă, numărul elevilor şcolarizați a tre ei să fi funcţionat ca dascăl, fiind probabil şi cantorul
scăzut. bisericii. La început se ocupa de copii preotul satului,
iar cei care doreau să aprofundeze studiile frecventau
Scăderea numărului de elevi după anul 1948 probabil şcolile de la mănăstirile din Leurda sau Căşiel.
prin dispariţia claselor V, VI şi VII
Acest fapt rezultă din Şematismul Blajului de dinainte
1947-1948 1948-1949 1949-1950
Clasa
elevi F B elevi F B elevi F B de 1848 unde ca elev extern în clasa a III-a este înscris în
I 16 10 6 17 10 7 11 6 5
anul 1787 Cherebeţiu Teodor (Throdorus Kerebetzi), fiu

58
al preotului Simion, care, după absolvirea gimnaziului,
se reîntoarce în satul natal Leleşti ca preot.
La sfâşitul secolului al XVIII-lea în documentele vre-
mii se arată că vestite erau şcoala de la Chiuieşti (1792),
în care era învăţător protopopul Ilie Lador, şcolile din
Vima Mare şi cea din Ciceu-Corabia.
Învăţătorii erau numiţi dieci deoarece în majoritatea
satelor aceştia erau cântăreţi bisericeşti. Şcoala era în gri-
ja comunităţii bisericeşti care stabilea retribuţia în bani
şi produse a învăţătorului şi toate celelalte cheltuieli de
funcţionare.
Primul învăţător consemnat în documente, Giorgiu
Munteanu, îl întâlnim în anul 1860 în scrisoarea trimisă
Episcopiei în vederea numirii unui preot în Leleşti. În 13
noiembrie 1865 împuterniciţii comunei greco-catolice, în
frunte cu judele Ioan Busura, stabilesc în numele satului
retribuţia învăţătorului:
„Protocol, luat în 13 novembrie s.n. Leleşti
Subscrişii cu trasu crucii înaintea numelor noastre în
acest obiect, ca împuterniciţi comunei noastre g.c. a Le-
leştiului, fiitorilor noştri docenţi comunali cari ni se vor
trimite, decretaţi sau întăriţi de veneratu ordinariat Die-
cesan, ne apromitem cu următoarea anuală soluţiune:
1. În bani gata 36 fl. v.a., zic trizeci şi şiese floreni aus-
trieci.
2. 10 metrete grăunţe.
3. De tot pruncu un jumătate funt de slănină.
4. Lemne cîte vor fi de lipsă spre încălzirea şcoalei.
5. Cuartir liber şi grădină.
Din cari soluţiune, metretele, lemnele, slănina cu
l-ma lun.ianuarie, iară banii în 1 ianuarie una rată, cei-
alaltă cu ultima mai, cu acurateţă a-i solvi, sub povara
execuţiunei ne supunem.
Dat Leleşti, în 13 novembrie 1865.
[Semnează judele şi curatorul prim].
Vidi: Ioan Busura, jude procesual.”
În anul 1858, şcoala funcţiona într-o cameră de lemn
cu o grădină în jurul ei de 1.400 mp. După învăţătorul
Giorgiu Muntean, cantor una docens, apare Iacob Bîrlea
(Jacobus Birlea) în anul 1867 până în 1875. Revine ca în-
văţător până în 1886 George Munteanu (Giorgius Mun-
teanu). Urmează apoi Ioan Catarig (Joannes Catarigu),
absolvent de preparandie din Gherla în 1894, care este
învăţător în anii 1895, 1897 şi 1899. În anul 1900 este ales
de către senatul şcolastic al cărui preşedinte era preotul
satului, cantorul una docens, calificat, Constantin Gior-
giu. În 1903 apare ca învăţător Ioan Spătărean (Joannes
Spătărean) cantor una docens, iar în perioada 1906-1914
îl întâlnim ca învăţător pe cantorul Vasile Moiş (Bazilius
Moiş).
Numărul școlarilor ce au frecventat şcoala în aceeaşi
perioadă sunt cuprinşi în tabelul următor:
59
 cum se pretind acuma şi prograsul se făcea minunat,
Anii: 1867 1877 1882 1886 1890 1894 1896 1898 1900 1903 1906 1914 căci atunci venea în ajutoriul şcoalei şi oficilul politic în
Elevi: 43 39 32 35 59 41 55 66 86 63 91 94 mod sincer, dară mai vârtos părinţii care prevedeau în
Elevi la
8 6 10 22 24 26 28 37 30 32 creşterea şcoală a pruncilor săi, punerea fundamentului
repetiţie:
Şcoala era frecventată de copii între 6 şi 12 ani; nu- la un venitor de aur a fiilor săi. Azi, durere, poporul co-
mai cei cu probleme de sănătate puteau depăşi această pleşit şi dânsul ca toată lumea de semţiul materialismu-
limită. Până la împlinirea vârstei de 20 de ani, tineretul lui, în creşterea şcolară a pruncilor săi prevede un pro-
care nu mergea mai departe la şcolile medii participa la letariat şi nici măcar atâta nu poate şi nu vrea să aştepte
cursurile de repetiţie pentru consolidarea cunoştinţelor până când va trece pruncul său preste instrucţiunea po-
ce se ţineau duminica şi în sărbători, după terminarea porală spre a-şi pune oarecare basă la una viaţă mora-
oficiului religios. lă onestă, ci-i pune unelte economice în mână sau băţul
Chiar dacă numărul elevilor este destul de mare, con- de păstor şi îl trimite după o coadă de vacă pe dealuri”.
form tabelului, frecvenţa acestora la şcoală este destul Raportul continuă cu numărul mare de absenţe din cele
de redusă. Despre condiţiile din şcoală şi frecvenţa ele- douăsprezece comune susţinătoare de şcoli confesiona-
vilor este vorba şi în raportul statistic trimis episcopiei le, concluzionând că suma absenţelor „escusate” a fost
de Gherla de protopopul Reteagului Ioan Goron la 21 5.333 iar a celor „nescusate” erau de 33.610. În incheiere
decembrie 1895. se arată: „De cărţile de şcoală şi recquisitele de învăţă-
„Cifrele ne înfăţişează un trist tablou care nu este a se mânt nici nu vreau să audă părinţii şi senatele şcolare,
scrie numai miserii poporului şi mai vârtos sistemului ba în Leleşti în şcoală, până când aveau docente, pruncii
politic de azi care tinde la statificarea şcoalelor şi în nă- şedeau pe jos ca în Turcia. Celelealte se văd din tabel”.
suinţa acesta a sa nu e alegător de mijloace, numai să-şi Dintr-un alt raport al aceluiaşi protopopiat Reteag fă-
poată ajunge scopul. Cine-şi aduce aminte despre starea cut la 28 decembrie 1902 aflăm că: „ce priveşte fondul
şcoalelor din trecut, trebuie să-i bată la ochi împrejura- şcolar, bani fundaţionali, ori repartizaţi, ori din alt loc
rea că atunci nu aveam docenţi cu atâta carte şi versaţi nu se află nicăieri; în bucate se află în Cuzdrioara 254 de
ca şi acuma în arta pedagogică, funcţionau pentru una mierţe şi în Leleşti 80 de mierţe”, iar ca ajutor de la stat
plată bagatelă şi totuşi şcoalele înfloreau, cu toate că şi doar două şcoli primesc bani, cea din Leleşti 396 coroa-
edificiile şcolare încă erau neşte bordeie şi nu palaturi ne şi cea din Strâmbu 500 de coroane.”

60
 În perioada 1914-1918, în timpul Primului Război nelia Moisa, soţia preotului Ioan Moisa. D-na Cornelia
Mondial, şcoala din Leleşti nu a funcţionat. Moisa, învăţătoare gradul II, a lucrat la la școala din lo-
În perioada interbelică, imediat după Unirea din calitatea Leleşti până în anul 1948, îndeplinind în acelaşi
1918, interesul pentru învăţătură a crescut astfel încât, timp şi funcţia de director, când a plecat la Cluj cu soțul
începând din 1925, numărul elevilor școlarizaţi a fost de şi cei trei copii şcolari.
80-90 de elevi. Sabina Bârlea s-a născut la 23 martie 1924 în locali-
Conform tabelului prezentat, rezultă că în anul şcolar tatea Leleşti în familia lui Mihai Bârlea şi Maria Tarni-
1933-1934 au frecventat şcoala un număr de 81 elevi din ţă. După terminarea a opt clase normale (pedagogice)
care 35 fete şi 46 băieţi. d-șoara se angajează la Şcoala elementară Leleşti în 15
Tabel cu elevii din clasele I-VI în anul şcolar 1933-1934 septembrie 1945, devenind director la plecarea Cornelei
I II III IV V VI
Moisa la Reteag. La 4 aprilie 1948, calitatea de director
elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B
36 16 20 22 11 11 8 4 4 12 4 8 2 - 2 3 - 3
este preluată de înv. Iacob Dumitru, învăţător gradul II,
numit titular la această şcoală.
Tabel elevi 1947-1950 În facsimilul alăturat, se poate observa forma, conţi-
1947-1948 1948-1949 1949-1950 nutul și modul de completare a catalogului. La poziţia
Clasa
elevi F B elevi F B elevi F B nr. 8 din catalogul clasei a IV este trecută eleva Covalcic
I 16 10 6 17 10 7 11 6 5
Marta, calificată pe locul 2 între 16 elevi cu media gene-
II 11 6 5 17 9 8 17 10 7
III 12 4 8 17 7 10 16 9 7
rală 8.69.
IV 18 12 6 10 3 7 16 8 8 În anul 1948 directorul şcolii, Sabina Bârlea, comuni-
V 5 3 2 - - - - - - că Notariatului Judeţului Someş, ca răspuns la Ordinul
VI 13 5 8 - - - - - - 166/1948, faptul că procesul de alfabetizare a început la
VII 5 3 2 - - - - - -
19 noiembrie 1947.
Total 80 43 37 61 29 32 60 33 27
Este prezentat tabelul cu cele 65 de persoane până la
În procesele verbale încheiate de subinspectorul pe
vârsta de 50 de ani înscrise la acest curs, dar precizează
probleme de învăţământ al judeţului Someş în anii 1945-
faptul că doar două persoane îl frecventează.
1957 s-a găsit consemnat că primii învăţători români
Prin adresa nr. 6500/1948 Inspectoratul Şcolar Jude-
după perioada 1940-1945 au fost Bârlea Sabina și Cor-
ţean Someş revine şi insistă pe nevoia continuării pro-

61
 cesului de alfabetizare pentru „ştergerea petei ruşinoase Mihai, reprezentant al satului. Întrucât numărul claselor
ce apasă pe obrazul ţării, pată lăsată de regimurile bur- disponibile era mic, cursurile se făceau atât dimineaţa,
ghezo-moşiereşti”. cât şi după-masa, combinate de regulă clasele I-III şi II-
La 22 septembrie 1949, directorul şcolii primeşte ac- IV.
ceptul de a mai amenaja încă o sală de clasă „pentru Tabel cu elevii în perioada 1951-1960
Clasa elevi elevi elevi elevi elevi elevi elevi
buna desfăşurare a procesului de învăţământ”. Iacob I 16 8 14 16 9 9 9
Dumitru născut în 1912 în comuna Văsăd, raion Săcu- II 11 14 7 14 14 14 9
III 18 11 13 6 14 10 14
ieni, regiunea Bihor, se înscrie la Facultatea de matema- IV 14 18 11 13 6 8 10
tică şi fizică în anul şcolar 1951-1952 dar îşi continuă acti- Total 59 51 45 49 43 41 42

vitatea în localitatea Leleşti şi din funcţia de profesor de Tabel cu elevii în perioada 1960-1966
matematică şi fizică. În perioada 1951-1952 până în anul 1960-1961 1962-1963 1963-1964 1964-1965 1965-1966
Clasa
şcolar 1954-1955 o întâlnim ca învăţătoare pe Constanţa elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B
I 12 5 7 11 6 5 6 1 5 8 3 5 10 4 6
Iacob, soţia directorului, născută în anul 1925 în comuna II 7 3 4 7 3 4 11 6 5 6 1 5 8 3 5
Mogoşeşti, raion Slatina, într-o familie de mici burghezi. III 9 3 6 12 5 7 11 4 7 11 6 5 6 1 5
IV 14 6 8 14 6 8 13 5 8 11 4 7 11 5 6
Este absolventă a Şcolii normale de gospodărire. Total 42 17 25 44 20 24 41 16 25 36 14 22 35 13 22
Pentru anul 1948-1949, conform situaţiei şcolare
nr.504/30.11.1948, erau recenzate un număr de 86 per- După ce doi ani de zile a fost educatoare (1952-1954),
soane cu o planificare pentru frecvenţă în acel an de 52. István Maria Terezia este trecută pe post de învăţător în
Doar 18 persoane au urmat cursurile de alfabetizare, anul şcolar 1955-1956, devenind directoare în anul şco-
deci un procentaj de 39%. lar 1957-1958, la plecarea profesorului Iacob Dumitru.
Pentru realizarea procesului de alfabetizare, la 8 ia- Numărul elevilor din clasele I-IV, băieţi şi fete în anii 1966-1972
1966-1967 1967-1968 1968-1969 1970-1971 1971-1972
nuarie 1948, s-a constituit Comitetul de coordonare con- Clasa
elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B elevi F B
form Ordinului Ministerului Educaţiei Naţionale nr. I 11 3 8 9 4 5 4 3 1 6 3 3 3 1 2
II 8 2 6 8 2 6 9 3 6 5 3 2 6 3 3
284/610/1947. Din acest comitet au făcut parte Sabina III 8 3 5 8 2 6 12 4 8 4 3 1 5 3 2
Bârlea, directorul şcolii, Florian Ioan, preotul local, Du- IV 6 1 5 6 1 5 8 2 6 9 5 4 5 4 1
Total 33 9 24 31 9 22 33 12 21 24 14 10 19 11 8
descu Ioan, delegatul sătesc, Seceac Ion al P.C.R., Cova-
lcic Ion, reprezentant al Frontului Plugarilor şi Haitonic

62
 În anul şcolar 1957-1958 Iurcencu Sabina, născută
Bârlea la 23.03.1924, a fost învăţătoare la clasele I şi III,
fiind apoi transferată la Şcoala Chiuieşti.
Începând din anul 1958, director al şcolii, pentru o
perioadă lungă de timp, este numit învăţătorul Varga
Cornel. Acest învățător a fost dedicat total muncii de
dascăl și educator, fiind foarte apreciat de localnici și iu-
bit de elevi.
În ultimele tabele se constată că numărul elevilor din
clasele I-IV scade sistematic. Astfel, în decursul anilor
1951-1980, numărul elevilor scade de aproximativ 3 ori.
Explicația cauzală constă în plecarea pe șantiere și stabi-
lirea a zeci de familii tinere în alte orașe. O altă consta-
tare este că numărul băieților a depășit mereu numărul
fetelor.
te bună.
În anii 60‚ copiii absolvenți de 4 clase în Lelești care
n-au plecat cu părinții șantieriști, au devenit elevi în cla-
sele 5-7 și apoi 5-8 (ciclul 2) la Reteag, iar apoi la Mihă-
iești și Corabia, unde completau clasele cu copii din cele
două localități. În imaginea de mai jos se pot identifica
mulţi elevi de pe ulița din sus care făceau naveta zilnic,
pe jos, la Şcoala din Corabia.
Copiii din clasele ciclului 2 de pe Ulița din jos au fă-
cut același lucru încă din 1962, iar din 2009 toți elevii
claselor 1-8, inclusiv cei de grădiniță, merg la Ciceu-Mi-
hăiești, dar numai 5 zile pe săptămână, iar mai nou
dus-întors cu autobuzul. Numărul copiilor fiind mic,
Școala din Lelești rămâne, an după an, fără elevi.

Numărul elevilor înscrişi în clasele I-IV în perioada 1973-1980

elevi elevi elevi elevi elevi elevi elevi
I 7 8 3 4 4 5 7
II 3 8 7 3 6 6 5
III 6 3 8 7 3 4 5
IV 6 6 3 8 6 4 4
Total 22 25 21 22 19 19 21

O sarcină trasată pe linie de partid a fost legată de

școlarizarea colectiviștilor membri de partid care, aban-
donând şcoala, au rămas analfabeți și erau o rușine a
PCR. În facsimil se vede o lucrare de aritmetică pentru
clasa a IV-a, rezolvată, corectată și notată cu o notă foar-

63
64
 SĂRBĂTORI ŞI DATINI CREŞTINE
La cele 52 de duminici socotite zile de odihnă în de-
cursul unui an se mai adaugă 48 de zile de sărbătoare de
poruncă, la dată fixă, conform bisericilor de rit răsări-
tene (greco-ortodoxă şi greco-catolică). Dintre acestea,
24 sunt cu dată calendaristică fixă după „Stilul nou”
al Calendarului Gregorian Universal, adoptat din 1927
şi în România. Celelalte 7 zile de sărbătoare (praznice)
sunt cu dată variabilă după Calendarul Lunar (Stilist)
care este legat de Duminica Învierii lui IIisus Hristos ca
prima duminică după „Echinocţiul de primăvară” pe
stilul vechi, al calendarului Iulian care a rămas în urmă
cu 13 zile din punct de vedre astronomic.
10. 1. Sărbători religioase
Praznice sau Sărbători Împărăteşti.
Duminica Floriilor - Intrarea în Ierusalim a Domnului
Nostru Iisus Hristos
Sfintele Paşti - Duminica Învierii Domnului şi Dumne-
zeului nostru Iisus Hristos.
Luni - A doua zi de Paşti.
Marţi - A treia zi de Paşti.
Joi, – la 40 de zile după Paşti – Ispasul - Înălţarea Dom-
nului Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Ziua Eroilor.
Duminică - Rusaliile Coborârea Sfântului Duh = Spirit,
la 7 săptamâni după Paşti; Începutul Anului Liturgic.
Luni- Sfânta Treime - a doua zi de Rusalii
Sărbatorile de poruncă, cu dată fixă în ordinea calen-
daristică sunt:
1 Ianuarie –Anul Nou,- Tăierea împrejur a Domnului IIi-
sus Hristos; Sf. Vasile cel Mare Arhiepiscopul Constan-
tinopolului.
6 Ianuarie –Boboteaza- Botezul domnului nostru Iisus
Hristos în apa Iordanului
7 Ianuarie - Sfântul Ioan Botezătorul - A doua zi de
Bobotează
30 Ianuarie - Sf. Trei Ierarhi, SfinţiVasile cel Mare, Gri-
gore Teologul şi Ioan Gură de Aur;
2 Februarie –Intrarea în Biserică - Întâmpinarea Dom-
nului în Templu.
25 Martie - Bunavestire (Blagoveşteniile)
23 Aprilie – Sângeorzul - Sfântu Gheorghe.
24 Iunie – Sânzienele - Naşterea Sfântului Ioan Boteză-
torul.
29 Iunie – Sânpetru - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
20 Iulie - Sântilie- Sfântul Profet Ilie Tesviteanul.
65
 6 August – Schimbarea la Faţă a Domnului Nostru Iisus
Hristos.
15 August - Sfântă Măria Mare - Adormirea Maicii
Domnului.
29 August – Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
8 Septembrie – Sfântă Mărie Mică- Naşterea Sfintei Fe-
cioare Maria, Maica Domnului.
14 Septembrie – Ziua Crucii - Înălţarea Sfintei Crucii.
26 Septembrie – Sfântu Dumitru.
8 Noiembrie – Sînmihai – Sfintii Arhangeli Mihail şi Ga-
vril.
21 Noiembrie – Intrarea în Biserică - Intrarea în Templu
a Maicii Domnului.
30 Noiembrie – Sântandrei - Sfântul Apotol Andrei.
6 Decembrie – Sâniculaie – Sfântul Arhiepiscop Niculae.
25 Decembrie – Crăciunul - Naşterea Domnului nostru
Iisus Hristos.
26 Decembrie - A doua zi de Crăciun; Serbarea Maicii
Domnului.
27 Decembrie A treia zi de Crăciun; Sf. Arhidiacon Şte-
fan, primul mucenic creştin.
În România, aceste sărbători sunt comune ortodocşi-
lor şi greco-catolicilor (Biserica Română Unită cu Roma
– BRU). După Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române
(BOR), au devenit sărbători nelucrătoare: Sf. Andrei, Sf.
Paraschiva şi Izvorul Tămăduirii.
A fi bun creştin înseamnă a respecta preceptele bibice
66
cerute de „Sfintele Taine” şi de cele „10 Porunci” prin
care se asigură: Credinţa, Moralitatea şi Iubirea. Acestea
se realizează liber consimţit sub autocontrolul Spiritului
Divin dar şi prin reguli bisericeşti apostolice. Creştinis-
mul ca religie bazată pe Învăţăturile lui Iisus propovă-
duieşte iertarea păcatelor sub mărturisire şi împărtăşi-
re, canon şi promisiune de a nu mai păcătui. Pe lângă
respectarea sărbătorilor şi regulilor bisericeşti trebuie să
faci în faţa preotului promisiune de credinţă şi abzicere
de la cele necuvenite.
Datini creştine
Ca la toţi creştinii de rit oriental, în calendarul religi-
os biserica a impus respectarea unor reguli şi constrân-
geri comportamentale şi alimentare şi pentru sărbători
de peste an şi duminici, când nu se lucrează şi se mer-
ge la liturghie (slujbă) şi pentru zilele şi perioadele de
post. A nu le împlini înseamnă a-ţi face păcate care sunt
iertate prin mărturisire şi căinţă şi părere de rău în faţa
preotului.
Spovedania, ca Mărturisire a păcatelor, şi Cumine-
carea.
Aceaste datini creştineşti ca reguli care veghează
moralitatea oamenilor sunt propagate prin practici sau
taine ce trebuie îndeplinite prin rugăciuni şi spovedanii
periodice, cel puţin o dată pe an, la Paşti. Acestea se
fac ori de câte ori credinciosul consideră că a păcătuit
încălcând „cele 10 porunci Dumnezeieşti”. Aceste încăl-
cări trebuie mărturisite preotului ca păcate şi fapte ne-
cuvenite săvârşite împotriva iubirii de Dumnezeu şi de
semeni. Mărturisirea, canonul şi împărtăşirea cu sfânta
taină a euharistiei – cu trupul şi sângele Domnului nos-
tru Iisus Hristos – simbolizate prin pâinea şi vinul ce-l
primeşte cel ce se cuminecă, drept semn de comuni-
une cu una Sfânta Creştină şi Apostolică Biserică. Prin
îndeplinirea tainei spovedaniei, chiar şi în ultimul ceas
al vieţii, creştinul poate fi descărcat de toate legăturile
şi jurămintele pe care le-a făcut în afara legii pe acest
Pământ.
Postul şi ajunul. Localnicii creştini ştiu că biseri-
ca recomandă perioade de comportare cumpătată, atât
alimentară, cât şi spirituală, în care oamenii să fie mai
chibzuiţi cu dorinţele şi poftele trupeşti. Aceste datini
numite post şi ajun sunt legate în special de marile săr-
bători, de zilele săptămânii, dar şi de vârstă şi starea de
sănătate. Restricţiile şi abţinerile de la carne şi produse
provenite de la animale cu sânge cald (carne, lapte, ouă)
merg de la un post uşor, săptămânal, numai în ziua de
vineri sau pentru unii şi miercuri şi chiar şi luni, până la
postul „Mare” al Paştilor, al Crăciunului şi al Sfintei Ma-
rii, de 7, 6 şi respectiv de 2 săptămâni. În preziua acestor
praznice se ajună; adică nu se mănâncă nimic până după
apusul soarelui – când intră „ceabasul”. Unii dintre cei
mai ortodocşi ţin post negru – un ajun prelungit – în
Săptămâna Patimilor sau cu alte ocazii, sub jurământ,
fără a mânca nimic câteva zile după care se spovedesc.
Datul prescurii şi al vinului este o datină de peste an
care înainte era asigurată pe rândul caselor cu prescură
frământată şi coaptă numai de femeile văduve, cele mai
credincioase, special dezlegate de preot şi încredinţate
cu prescurnicerul ce se aplică pe cele 4 pătrare ale pre-
scurii.
Datini de Paşti. Pe lângă slujbele religiose din
Săptămâna Mare, cei ce vor da paştile trebuie să asigure
curăţenia mare a bisericii, schimbarea becurilor, procu-
rarea lumânărilor şi a tămâiei de peste an, făcutul şi tăia�-
tul păştii, procurarea vinului pentru „sfinţit”, cumpărar� -
ea oalelor pentru turnarea vinului peste pască tăiată şi a
paharelor pentru distribuirea pe familii de pască pentru
acasă.
O datină care încă mai dăinuieşte este dusul coşu-
rilor cu mâncări şi Ouă Roşii (vopsite) pentru sfinţit.
Din acestea vor mânca toţi membrii familiei la masa din
„dimineaţa Învierii” după slujba de Înviere, începând cu
luatul paştilor şi ciocnitul ouălor, între salutul „Cristos a
Înviat!” şi „Adevărat a Înviat!”
Botezul ca taină a creştinării asigură apartenenţa
noului născut la unul dintre riturile Bisericilor Creştine,
prin acesta confirmându-se şi numele de botez ales de
părinţi şi înscris în Certificatul de naştere oficial. Ca dat-
ină, originea botezului este legată de Botezul Domnului
nostru Iisus Hristos în apa Iordanului de către Sf. Ioan.
67

Taina botezului este împlinită de preot, de regulă, după
6 săptămâni de la naştere. Această taină constă într-o slu-
jbă prin care pruncul, sub supravegherea „Nănaşilor”,
este eliberat de Păcatul Strămoşesc - de la Adam şi Eva.
Aceasta se împlineşte prin turnare de apă pe cap sau
prin scufundare în cristelniţă cu apă călduţă, apoi, după
îmbrăcare, naşii rostesc Crezul ca act de credinţă a nou-
lui creştin şi dau răspunsul de lepădare de Satana. Ast-
fel, noul creştinat este purtat şi închinat în interiorul al-
tarului. Pruncul este apoi lăsat în faţa altarului, de unde
este luat de către naşă şi predat mamei lui spre îngrijire
şi creştere.
Cununia – ca taină a căsătoriei şi iubirii dintre băr-
bat şi femeie este promovată de bisericile tradiţionale,
care consideră uniunea celor doi drept fundament al
familiilor creştine. Tinerii care au hotărât să se ia, s-au
credinţât (logodit) la popa mai-nainte, sunt cununaţi în
biserică de obicei duminică după terminarea slujbei.
După ce alaiul a împlinit datinile de dimineaţă ale
nunţii, ajunge la biserică, unde mirele îmbrăcat în cos-
tum de mire şi mireasa în rochie albă, gardaţi de nănaşi,
ca părinţi sufleteşti şi martori, aceştia păşesc în faţa al-
tarului unde declară că singuri şi nesiliţi de nimeni vor
să devină soţ şi soţie. Aici preotul ajutat de nănaşi înde-
plineşte taina cununiei prin care sub jurământ pe Bib-
lie sunt legaţi ca soţ şi soţie până la moarte. În cadrul
acestui ritualul religios, tinerilor logodiţi li se schimbă
68
Leleştenii se reîntorc de la încă o înmo
inelele de logodnă, li se pun cununile şi înconjoară, le-
gaţi cu panglică împreună cu naşii, în frunte cu preotul,
de trei ori, în cerc, prin faţa altarului, sărutând crucea,
Biblia şi icoanele lui Iisus Hristos şi a Maicii Domnu-
lui. După „Isaia dănţuieşte”, mirilor şi naşilor li se dă
„turtă cu miere” iar apoi preotul, într-o predică-lecţie,
le dă sfaturi de căsnicie, exemplificate cu fapte din fami-
lii cu mulţi copii din Vechiul Testament care au înmulţit
poporul lui Israel.
Înmormântarea şi prohodul. În credinţa creştină
moartea omului considerată ca sfârşit al vieţii pământeş-
ti reprezintă o despărţire a sufletului de trupul care se
reîntoarce în pământul din care a fost făcut, iar sufletul,
ca spirit, se reîntoarce la Creator, unde va fi judecat şi
răsplătit după faptele omului. Pentru această despărţire,
tuturor, dar mai ales, celor bătrâni şi grav bolnavi li se
cere să-şi mărturisească păcatele şi să fie cuminecaţi de
preot.
Moartea este anunţată prin trasul tângănitor al clo-
potelor de 3 ori pe zi până a treia zi când, după trasul
de amiază, se trage doar clopotul cel mic pentru pro-
hod. După prohod – ca slujbă de îmormantare, sălaşul
(sicriu) cu mortul descoperit şi copârşeul (capacul) este
purtat pe bocuri de la casa mortului, de către 4-6 bărbaţi
cu ştergare pe mâini nominalizaţi din neamul mortului.
Pe drum către groapă, în cimitir (ţintirim), la Biserică şi
mai rar pe Veneş. După o scurtă litanie cu sicriul deasu-
ormântare

pra gropii, acesta se acoperă, se bat cuiele, iar groparii rii fac părăstasu, iar la poarta bisericii oamenii primesc
lasă cu funiile mortul în groapă. Aceasta este pecetlu- un colăcel şi „o scrije de colac” şi, la alegere, un pahar de
ită de popă, făcând semnul crucii pe pereţi şi aruncând ţuică, vin sau suc. Parastasele se fac şi după alte perio�-
o lopată de ţărână peste sicriu. În plânsul şi boce- ade când urmaşii consideră, fiind pomeniți toți cei ple-
tul aparţinătorilor care aruncă şi ei o mână de ţărână, cați din familia ultimului răposat.
groparii astupă groapa în versurile unei pricesne cântate Un obicei legat de cultul morţilor este luminaţia. Cu
de câteva femei de o seamă cu cel plecat la cele veșnice. această ocazie, de 1 Noiembrie după-amiază, urmaşii
Multe alte obiceiuri sunt legate de înmormântare. în viaţă ai celor decedaţi merg în Ţinţirim pe Veneş şi
Neîmplinirea după datină este băgată de seamă şi nu în Cimitir la Biserică, unde curăţă mormintele, pun
aduce laude moştenitorilor. În zilele de priveghi, pe flori, aprind lumânări de ceară şi împreună cu preot-
înserat, lumea şi popa vin la mort pentru o „rugă” de ul, diacul şi fătul fac o rugă de pomenire la crucea ce-
despărţire. Cei veniţi sunt „omeniţi” cu un păhărel de lor înmormântaţi. Unii fac şi cinste copiilor şi celor ce
crampăl îndulcit sau horincă, făcută şi păstarată încă trecând prin aproapiere, în loc „bineţe”, zic „Dumnezeu
de mort, vin sau suc şi cu cocoradă cu brînză, slănină să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi cei plecați, iar pe cei
sau mezeluri. După îngropare, oamenii sunt chemaţi rămaşi Dumnezeu să-i mângâie”.
la comăndare (pomană). La casa mortului, preotul face
în faţa pomului ruga de rămas bun de la cei ai casei şi
pictează pe pereţi cu o lumânare de ceară crucea de în-
mormântare. În acest timp, socăciţele care au pregătit
leveşă, ajutate de femei, distribuie la fiecare om câte un
blid de leveşă cu un picior, aripa sau piept de găină fierte
cu morcovi şi petringei. Apoi fiecare mai primeşte şi câte
un blid de găluşte (sarmale). Aceste mâncări, spre cin-
stirea mortului, sunt stropite cu ţuică dinainte pregătită
şi uneori şi vin într-un pahar sau finjie (cană) de vin care
rămâne la fiecare om, în amintirea celui decedat.
La 6 săptămâni, duminică după liturghie, aparţinăto� -

69
70
 PORT ŞI ÎNDELETNICIRI DE ALTĂDATĂ
Despre ocupațiile şi portul celor care au trăit în vatra
Leleştiului acum aproape 200 de ani o mențiune scrisă
confirmă pe scurt cine erau şi cum trăiau oamenii locu-
lui.
Lakói kezdet óta oláhok voltak, kik 1818-ban,*Megyei ltár
selejt. 390 szám. mivel gr. Mikes Zsigmond földesurokkal per-
ben állottak, elköltöztek. Jelenleg eloláhosodott tótok lakják, ki-
knek elejét 1846-ban gr. Mikes Benedek telepitette a Szepessé-
gből. Róm. kath. vallásukat elhagyván, gör. katholikusokká
lettek s így maholnap nemzetiségüket és nyelvüket letéve, az
oláhságba olvadnak be teljesen. Szorgalmas lakói a földmivelés
és állattenyésztésen kivül pléh- és bádogmunkával foglalkoz-
nak s ezeket leginkább Romániában értékesitik, honnan éven-
ként jelentékeny összeget küldenek és hoznak haza. Táplálé-
kuk málé és tejfélék. Öltözetük nyáron fehér vászoning, fekete
posztókalap és fekete mellény pikkelygombokkal és lábravaló;
télen fehér házi posztónadrág, mellrevaló és fekete czondra
szokmány. A nők kreton szoknyát ily derékkal, szőr vagy kre-
ton fejkendőt, csizmát viselnek, melyhez télen mellrevaló és
szoknya járul.
O traducere în limba română pe înțelesul tuturor
spune că:
„Locuitorii rezidenți au fost vlahi de la început. Aceș-
tia în 1818 erau în număr de 390, dar puțini au rămas
şi mulți au fost alungați şi mutaţi după ce au pierdut
procesul pe terenuri cu groful Mikes Sigismund. Apoi
aici au fost strămutaţi slovaci de religie romano-catolică
care, în 1846, cu acceptul grofului Mikes Benedek, şti-
ind limba localnicilor, au trecut la religia greco-catolică,
topindu-se în naţionalitatea română. Oameni harnici şi
pricepuți în cultivarea terenurilor şi creşterea oilor şi
a berbecilor, lucrau şi ca tinichigii, trecând granița cu
marfă şi în Romania, unde câştigau bani buni, pe care-i
trimiteau acasă. Creşteau animale, multe vite pentru lu�-
cru, lapte, carne şi oi pentru lapte, brânză şi lână.”
11. 1. Portul leleştenilor
Mai mult ca în orice sat, portul leleştenilor era adap�-
tat anotimpurilor şi consta din îmbrăcăminte de lucru şi
de sărbători. Pentru vară, bărbaţii aveau: cămeşi şi izme�-
ne din pânză albă, vestă neagră şi curea lată la brâu, pă-
lărie împletită şi iarna şapcă (căciulă) neagră, nădragi de
pănură albă sau sură, ţundră (uioş negru). Femeile ,pes-
te albituri de cânepă purtau rochii de vig (crepdeşin) în�-
creţite şi înflorate sau fustă de postav sau stofă, țesută
71
 în casă la război, în urzeală de tort de cânepă cu beteală
de lână. Iarna purtau cizme, şi laibăr şi pieptar peste o
rochie completă care acoperea şi ţinea sânii strânşi şi
ridicaţi.
Poza făcută în 1915 la Dej (DES) prezintă portul local,
adaptat în decurs de două generaţii de la muntenii slo-
vaci şi polonezi din jurul munţilor Tatra.
Acest port, precum şi croitul şi confecţionrea hainelor,
ca meşteşug casnic, au fost impuse în toate satele din jur,
prin priceperea şi hărnicia ruştelor din Leleşti.
De altfel, leleştenii erau considedraţi mai făloşi şi mai
nyalcoşi prin portul şi prin îmbrăcămintea lor „mai dom-
nească” decât în alte sate, care însă era diferită de cea
ungurească.
În poza alăturată, făcută în 1935, se poate observa
faptul că, în decurs de un secol, sătenii au renunţat la
portul de sărbători tipic vechilor localnici, cel cu haine
albe şi opinci, acestea fiind înlocuite cu haine colorate
din pănură subţire sau postav şi încălțăminte făcută
de meşterii pantofari – şuşteri de la Reteag, Dej şi chiar
aduse din Bucureşti.
Îndeletniciri în gospodăria leleştenilor
În economia fiecărei gospodării din Leleşti munca fi-
ecărui membru al familiei avea ca scop producerea de
cereale, fructe şi legume, carne şi lapte, precum şi a pro-
duselor de îmbrăcăminte. Lucrul şi gospodărirea repre-
zentau economia proprie (autarhică), ce asigura toate
72
cele necesare printr-o producţie îndestulătoare cerealie-
ră, zootehnică, a trebuinţelor alimentare şi îmbrăcămin-
tei.
În gospodăriile bine alcătuite şi conduse eficient, re-
partizarea sezonieră umplea aproape uniform cu activi-
tăţi toate anotimpurile unui an. Diversitatea lucrărilor
şi activităţilor care trebuiau executate necesita implica-
rea fiecăruia şi asumarea ducerii la bun sfârşit a multor
treburi. Pe lângă chibzuinţa capului de familie privind
lucratul pământului, priceperea şi munca femeii în gos-
podărie determina eficienţa şi bunăstarea famililor din
Leleşti. Bine învăţate, nevestele conduceau cu multă
dăruire şi înţelepciune treburile familial-gospodăreşti.
Chiar se spunea mai șugubăț că „bărbatul este capul fa-
miliei, dar femeia este gâtul care învârte capul”. Oricum
femeile vrednice trebuiau să fie bune soţii şi mame orga-
nizatoare, dar şi bune muncitoare la muncile câmpului
şi ale casei, care trebuia să asigure o subzistenţă îndestu-
lătoare şi demnă tuturor membrilor de familie.
Pentru a conştientiza vrednicia şi hărnicia femeilor
din Leleşti, să urmărim multitudinea de lucrări pe care o
gospodină şi mamă a până la 6-7 copii trebuia să le facă
pentru asigurarea îmbrăcămintei celor din familie. Dacă
în cazul îmbrăcăminţii groase din lână, lucrările erau
mai puţine şi mai simple, în cazul albiturilor de cânepă,
treburile erau foarte multe şi unele deosebit de pretenţi-
oase, grele şi complicate.
 Lâna necesară într-o gospodărie familială obişnuită
era asigurată de pe 9-10 oi cu lapte, 3-4 mioare şi 1 ber-
bec. Tunsul oilor se făcea în turmă, de fiecare proprietar,
prin luna mai, când se şi scăldau împotriva căpuşelor.
Lâna, pe categorii, se spăla de 2-3 ori, apoi se usca în�-
tinsă la soare şi se îndesa în saci de cânepă, protejând-o
împotriva moliilor. Grupuri de femei cu 2-3 saci (~15
kg) de lână în spate se duceau, peste dealuri la dreve la
Reteag, Lăpuş, Dej sau unde au auzit că într-o noapte
le termină lâna de scălmânat şi de drevelit şi de format
caiere. Urma torsul lânii, după grosimea socotită pentru
ţesut: pănură, ţol, stofe şi păretare din lână vopsită şi îm�
- Someş, pentru spălatul şi uscatul cânepi. Era mult de
pletit mănuşi, ciorapi, laibăre etc
Drumul cânepii
Dintre îndeletnicirile casnice obligatorii care au fost
peste vremuri, cele mai multe erau legate de industria
cânepii, confecţionarea şi spălatul hainelor de lucru,
de sărbători, şi a celor de pat. Toate acestea se executau
având la bază fibrele de cânepă produsă şi prelucrată,
exclusiv, în fiecare gospodărie familială. Priceperile
căpătate de la mamă de fiecare fată, pusă la lucru până
era de măritat, era şcoala de zi cu zi pentru profesia de
gospodină, care apoi îşi dădea examenul în faţa soacrei,
a vecinelor şi a altor femei din sat.
Este potrivit să se amintească în ce constă folosirea
cânepii ca plantă tehnică textilă. Putem considera deci
că drumul lung al cânepii începe cu asigurarea seminţei
recoltate de la handurii din anul trecut şi semănatul des,
în loturile de mălai, a 1-2 arii de pământ gras şi afânat.
La începutul lui august cânepa se smulgea şi să făceau
mănuşi care se legau cu rafie pe două locuri.
După ce pe cânepişte firul verde se usca precum pai-
ul, se făceau sarcini de10-12 mănuşi, se legau cu curpeni
şi se duceau la Someş la Costeie, unde, în apă lină până
la brâu, se aşezau în şirag 10-20 de sarcini legate între
ele, fixate fiecare cu pari bătuţi în sol şi apoi acoperite cu
pietriş scos din apă.
După 12-14 zile grupuri de gospodari se duceau la
lucru, dar era şi o zi de sărbătoare mult aşteptată de
copiii mai mari de 4-5 ani care, ajungând la Someş, se
scăldau toată ziua şi se întreceau care învaţă mai repede
să înoate. Dar trebuia să-şi ajute şi părinţi la limpezitul,
căratul la mal şi întinsul cânepii.
Drumul mănuşilor de cânepă spălată, bine uscată şi
apoi bătută (ruptă în bătaie) cu maiul continua: intrau
apoi în „gura meliţei”. După ce fiecare mănuşe era bine
meliţată, fibrele formau un fuior lung, care se înnoda ca
să nu se încâlcească. Apoi se legau în snopi de câte 10,
punându-se la păstrat până toamna, la Vara lui Sânmi-
hai.
Pe zi cu soare fuiorul era dat printre cele şase rânduri
de dinţi deşi şi ascuţiti ai hecelii. Fuiorul lucios şi lins ca
părul unei fete proaspăt pieptănate era gata pentru făcut
73
 caier, din care se torcea firul (tort) pentru ţesut pânză de
cămeşi.
Cu o pereche de piepteni, fibrele rupte la meliţat se
pieptănau şi se făceau caiere de „hăbucii” din care, prin
tors, se obţineau fire folosite ca beteală la ţesutul pânzei
pentru saci, şterguroaie ș.a.
Din fibrele smulse la hecelat din fuioare, prin
pieptănat se obţineau „câlţii” care, torşi, se foloseau ca
urzeală dar şi beteală pentru diverse sortimente de ţesă-
turi ca feţe de perne, lepedee (cearceafuri), izmene şi
cămeşi de lucru.
Torsul fuiorului, al câlţilor şi al hăbucilor era lu-
crul care se întindea pe toată durata friguroasă. Torsul
era învăţat încă din copilărie şi apoi era făcut până la
bătrâneţe, când bunica (mama bătrână) primea de tors
caierele de hăbuci şi câlţi din care se făceau fire mai
grose. Priceperea femeilor la tors se socotea după uni-
formitatea firului tras din caier, după răsucirea fusului,
şi după câte fuse torcea într-o seară de şezătoare. În loc
de torsul cu fusul, începând din anii 30 se folosea maşi�-
na de tors care răsuceşte firul şi îl strânge pe o tejă (pap�-
iotă) cam cât pe un fus. Cu aceste maşini se putea toarce
chiar şi dublu faţă de torsul cu fusul.
Drumul firelor toarse este urmat de alte operaţii până
a fi puse pe război şi ţesute. Făcutul jirebiilor (sculuri
lungi) pe răschitor. Jirebiile erau aşezate în ciubăr, aco-
perite cu un lepedeu şi un strat de cenuşă. Peste acestea
74
se turna apă fierbând şi, după 6-7 opărituri cu leşie, erau
duse la fântână, sau la vale, unde erau spălate prin bătu-
tul cu maiul pe un scaun, şi apoi limpezite. După uscare,
jirebiile erau întinse pe vârtelniţă şi depănate în ghemu-
ri. Cum cele 2 stîngii puse în cruce se învârteau orizontal
cam la 80 cm înălţime, copiii din casă erau avertizaţi să
nu intre sub vârtelniţă că îi loveşte „nebună” în cap.
Urzitul începea cu obţinerea pe urzoi a urzelii. Pentru
această operaţiune, de pe 6 gheme se luau 3 perechi de
fire, care se înfăşurau pe cele 4 doage înalte cât omul, ce
se învârteau în plan vertical pe un ax între un butuc şi o
bucşă fixată la grindă. Beteala era apoi trecută cu grijă să
nu se încâlcească printr-o grebluţă cu perechile de fire.
Urma neveditul, când perechile de fire erau trecute prin
2 iţe sus-jos, atârnate de 2 scripeţi şi legate de 2 tălpi-
gi. Apoi fiecare fir al perechii era trecut printre doi dinţi
vecini ai spetei şi apoi legaţi prinţ-o tijă la sulul de întins
beteală şi pânză.
După ce urzeala era pusă pe război, nevedită şi în-
tinsă, se dădeau firele cu înăspreală. Apoi se umpleau
tejile cu fir de beteală şi se puneau în suveică. Cu aceste
pregătiri, putea porni ţesutul pânzei. Gospodina aşezată
pe scaun în faţa brâglelor în care este fixată spata, căl�-
când succesiv pe tălpigi, arunca suveica cu dreapta prin�-
tre firele de urzeală, o prindea cu stînga şi, trăgând de
brâgle spata, bătea firul de beteală. Apoi se repeta oper-
aţiunea de câteva zeci de ori pentru a ţese cam 25-30 cm
de pânză. Odată bine început, ţesutul se făcea în multe fecţiilor a început să înlocuiască treptat îndeletnicirile şi
răstampuri şi dura cam două săptămâni. La scosul răz�- munca de producere a fibrelor textile şi de confecţionare
boiului din casă, toţi erau bucuroşi şi gospodina se lău�- în gospodăria ţărănească a hainelor; până şi cusutul la
da cu sulurile de pânze frumos ţesute. maşină şi cârpitul hainelor a început să fie uitat. Acum
Bdilitul şi albitul pânzei consta în udare şi întindere toate confecţiile, din bumbac, lână şi fibre sintetice, se
la soare de 5-6 ori, după care, îndoită în lung şi întinsă cumpără, de la ciorapi şi albituri până la hainele de luc�-
bine pe masă, era făcută sul strâns şi pusă în lădoi. Ast- ru, de purtat şi de sărbători.
fel pânză era albă, fără îmboţituri şi nu prea aspră, adică
numai bună de confecţionat îmbrăcăminte şi lenjerie şi
alte produse textile.
Cusutul hainelor era o muncă mai uşoară, care se ex-
ecuta în zilele ploioase şi în cele când gospodina nu era
la munca câmpului. În acest fel, se finaliza şi valida lu�-
crul bine făcut şi succesul pe întregul drum al cânepii.
Cârpitul hainelor vechi şi cusutul tuturor pânzetu-
rilor până prin anii 20 se făcea exclusiv manual, cu acul
şi cu „iriuăci” – capetele firelor de urzeală rămase de la
fiecare „Chiară” a ţesutului de pânză. În această perio-
ada au apărut în Leleşti primele maşini de cusut Singer
şi apoi Naumann. Cumpărate pe bani buni de familiile
mai înstărite şi date ca zestre, erau folosite de nevestele
tinere mai isteţe care mergeau să înveţe croitul şi cusutul
la „saboiţele” din Baţa sau Reteag. Adesea, unele dintre
aceste saboiţe coseau şi pentru alte femei, la înţelegere,
contra zilelor de sapă, secerat, cules şi alte munci agri-
cole.
Evoluţia şi extinderea industriei textile şi a con-

75
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE LA NOI
Aspectele etnologice care au existat şi mai există în
Leleşti, satul ardelean de la poalele Ciceului, sunt speci-
fice satelor româneşti din fostul judeţ Someş ce se aflau
în vecinătatea oraşului Dej. Ca oriunde, cel mai adesea,
tradițiile au avut şi mai au un caracter laic legat direct de
viața reală a generațiilor, desfășurată etapizat, dar şi un
caracter mixt religios-idilic legat de sărbători. Aspecte-
lor locale tradiționale zonei satelor Ciceului li s-au adău-
gat multe aspecte, obiceiuri specifice aduse în Leleşti de
slovaci şi de către cei care, în calitate de tinichigii, se în-
torceau cu „noutăţi” de la Bucureşti. În cele ce urmează,
acestea vor fi amintite cronologic şi precizate în conţinut
cu multe fapte renumite despre leleşteni.
12. 1. Datini şi obiceiuri legate de sărbătorile de peste
an.
Începând încă din seara de Anul Nou, fetele doritoa-
re de măritiş organizează „Vergelu”, o întâlnire la care
tinerii se adunau că să-şi găsească perechea. Prin tragere
la sorţi dintr-o găleată plină cu apă în care se aruncau
obiecte personale (inele, verigi, cercei, cuţite...) şi după
ce se amestecau cu vergele de la războiul de ţesut, se
scoteau de către un „primar” legat la ochi. Obiectele ex-
76
trase, sau „ţâncuşele” (biletele cu numele celor dragi) –
prevesteau, după sorţi şi reguli dinainte ştiute, perechi-
le, fecior-fată sau sorocul viitorilor soţi.
În ziua de Anul Nou, copiii-băieţi se sculau de dimi-
neaţă, se spălau cu apă rece şi cu un „bănuţ” de argint
şi apoi se duceau la „vinciuit”, adică cu sorcovitul la
gospodari pentru a primi bani şi cu uratul de „UN AN
NOU, BUN, CU SPOR ŞI SĂNĂTATE”.
Sorcova Vesela,
Să trăiţi, să înfloriţi,
Ca merii, ca perii în mijlocul verii,
Tare ca piatra, iute că săgeata,
Tare ca fieru iute că oţelu.
„La anul şi la mulţi ani!”
În ajunul Bobotezei, se „umbla cu Iordanul” pe la
toate casele, după număr. Popa cu „fătu” şi cu un grup
de copii – băieţi – de 9-10 ani cântau de la poartă până
în casă, unde popa stropea casa cu agheasmă. Apoi toţi
cei din casă sărutau crucea şi erau stropiţi pe cap cu un
mănunchi de busuioc scos din „cofa cu adeasmă”.
În prima zi de Boboteză, după slujba de la biserică,
se merge cu praporii în faţă la „Cruce la Pod”, unde are
loc „Sfinţitul Apei”. Mai mai nou, fiecare gopodar duce
un canceu cu apă la biserică, unde popa face „Sfinţirea
Apei”.
În duminica „Floriilor”, cei care vor da Paştile aduc
„mâţişoare” – flori de loză sau răchită – care, după ce
sunt sfinţite la biserică, sunt duse acasă de gospodari şi
puse după icoană. În „Săptămâna Mare” – a Paştilor –
joi şi vineri pe înserat, se fac slujbe speciale: „trastiile”
cu citirea Evangheliilor, respectiv „prohodul” sau „Înmor-
mântarea Domnului”. Până la Înviere doar toacă de lemn
mai bate la „biserca din sat”. În această perioadă se face
curat în biserică, se taie pasca şi se aduce vinul de către
cei stabiliţi cu un an înainte că vor da „pasca” în noaptea
de Înviere.
La înţelegerea dintre preot şi „coratori”, ÎNVIEREA
s-a făcut mereu împreună cu Liturghia începând cu ora
4, iar în ultimii ani de la ora 12 noaptea (la miezul nop-
ţii). Imnul ÎNVIERII cântat de sute de glasuri în faţa şi
la înconjurul bisericii răsună peste cele trei uliţe ale Le-
leştiului reflectându-se în noaptea liniştită în pădurea
ce înmugureşte pe „Usoi”. O melodioasă variantă locală
a cântării „Cristos a înviat!”, care era să se piardă, este
cântată din nou de toţi credincioşii cu multă dăruire.
Sfinţirea bucatelor aduse în coşuri şi coşergi este încă
vie. Ouăle roşii, mielul, caşul şi mai ales „Păscuţa” ală-
turi de alte mâncăruri afumate, păstrate cu grijă, de sare
şi chiar vin, sunt sfinţite în timp ce flacăra lumânărilor
de ceară tremură de la glasul Părintelui şi de la picături-
le apei sfinţite ce stropesc bucatele din fiecare coş ce va fi
dus înapoi în familiile reunite la cea mai mare sărbătoa-
re a crestinătăţii..
De la miezul nopţii de Înviere până la Ispas oamenii
se salută, la întâlnire, cu „Cristos a Înviat!”, şi răspund
„Adevărat c-a Înviat!”
De Rusalii, după slujbă, se iese la Sfințitul țarinii.
Mai demult, se mergea succesiv la Vaduri, Dupăcoastă,
la Ghiurcuţa sau la Părău la Băţanu şi la Pod unde erau
Cruci (troiţe). De câţiva ani, se merge doar la Pod, unde
se face ruga pentru vreme bună, rod bogat şi se stropesc
culturile şi pomii dinspre Gredina Curţii şi dinspre Vale,
Uliţa din jos şi Uliţa din sus. La sfârşit, toţi oamenii săru-
tă icoanele, praporii şi crucea din mâna preotului, care îi
aghesmuieşte pe cap prin stropi scuturaţi dintr-un mă-
nunchi de spice de grâu. Cu Apa sfinţită într-un canceu
cu busuioc gospodarii îşi stropesc casa, fântâna, gredi-
na, şi celelalte acareturi din gospodărie şi beau pentru
sănătate.
Alte datini sunt legate de Bunavestire (Blagoveşte-
niile), când începe cântatul cucului. Atunci trebuie să ai
bani la tine ca să nu-ţi lipsească tot anul. Atunci trebuie
pus şi plugul în brazdă. De Sângeorz se alegeau mieii şi
se împreunau oile în cele 3-4 turme, stabilindu-se după
muls ordinea şi cât lapte are de luat fiecare gospodar.
77
 De Sânziene, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, se cule-
geau flori de in care se împleteau cununi pentru fiecare
membru al familiei. Acestea se aruncau cât mai sus pe
acoperişul casei pentru a trăi cât mai mult. După postul
şi târgul Sânpetrului, când ziua începe să scadă, oame-
nii evaluează cum va fi recolta şi când vor începe sece-
ratul. De la Sfântul Ilie se consideră că nu va mai tuna
şi fulgera.
După 2 săptămâni de post şi serbările Ciceului mar-
cate de Sântămăria Mare, nopțile se răcoresc, iar vara
se cam duce. Fânul este strâns, seceratul este terminat
şi mălaiul are cucuruzi în lapte. Când se termină secera-
tul, fetele şi nevestele tinere se întorc acasă, cântând, cu
cununa pe cap împletită din spice din ultima postată de
holdă secerată.
După Sf. Marie Mică şi Ziua Crucii, când elevii se
duceau la „Şcoli”, se coseau otăvurile şi începea culesul
merelor. Pe la Sf. Dumitru, începea Vara lui Sâmnihai
când se ara şi se semăna grâul şi orzoaica, iar apoi în-
cepea Culesul Mălaiului. Acesta era adus cu carul, mai
ales de la şes, şi descărcat în şură, unde era desfăcat în
serile nopţilor lungi de toamnă. Aici se spuneau poveşti,
iar copiii se zbenguiau ascunzându-se prin „pănuşi”.
La mijlocul lui noiembrie începeau „şezătorile”, unde
fetele şi femeile megeau cu caierul la tors de „fuior” şi
de „hăbuci”. Aici veştile şi poveştile se răspândeau din
gură în gură. La şezătorile de fete mergeau şi feciorii, să-
78
şi găsească „drăguţele”, pe care le „chemau la sărutat” în
tindă. La şezătorile femeilor măritate, pe lângă relatările
de viaţă şi de muncă, mergeu şi copiii care erau învăţaţi
să cânte colinzi.
Pregătirile şi desfăşurarea Sărbătorilor de Crăciun
sunt cele mai bogate în datini şi obiceiuri legate de tă-
iatul porcului, colindat şi organizarea „jocului” de săr-
bători.
Tăiatul porcului. Încă din vara caldă, în fiecare gos-
podărie era pus la îngrăşat un porc – mascur sau scroafă
jugăniţi - pentru ca de Ignat, înainte de Crăciun, să aibă
peste o majă (100 kg.). Îngrăşatul porcilor Mangaliţa cu
bostan fiert şi făină de mălai = cotoz, asigura o calitate
specială a preparatelor din carne şi din slănină necesare
pentru o familie. Priceperea şi atenţia specială la tăiatul
şi gătitul porcului era asigurată de meseriaşi pricepuţi
şi înţeleşi cu gospodinele. Cu 1-2 săptămâni înainte de
Crăciun, în dimineţile friguroase, la zeci de case se au-
zea „guiţatul” porcului scos din coteţ, legat de picioare,
trântit la pământ şi spintecat astfel ca sângele să se scur-
gă tot în „castron”, ca să moară cât mai repede. Era apoi
aşezat pe pântece şi acoperit cu paie, acestea se aprin-
deau cu şomoioage la cele 4 picioare. Flăcările înalte de
1-2 metri sau – „bojotaia” – privită de copii, sub grija
mamelor, era bucuria supremă, de neuitat, a micuţilor
sculaţi cu noaptea în cap. Întors apoi pe spate, porcul
trebuia „pârjolit” cu grijă, să nu fie ars, până se puteau
smulge „unghiile”. Apoi cu apă „şerbinte” era spălat,
frecat cu perie de rădăcini şi ras bine cu un cuţit special,
bine ascuţit. Pârjolit, spălat şi ras încă o dată, porcul era
gata pentru „desfăcut” (tranşat). Copiii mai mari „pe as-
cuns” se apropiau şi tăiau bucăţi din codiţă sau urechile
pârjolite. Despre aceste fapte mulţi povestesc până la bă-
trâneţe. În ultimi ani, pârjolitul cu paie a fost înlocuit cu
„pârjolirea cu lampa de la butelie”. Totuşi cei care „nu
au tăiat porcul de pe listă” nu renunţă că ultima prăjire,
care dă gust şoriciului, să fie făcută cu o mică bojotaie de
paie.
Desfăcutul şi apoi prepararea porcului pârjolit sunt
operaţii foarte importante, ce durează până în noapte
târziu. Gospodinele sunt ajutate în clacă de cumetre, ve-
cine, tătăişe şi cumnate. Când porcul este gata spălat, se
pune pe spate pe o uşă de la „găbănaş” i se scot (tranşea-
ză) piciotrele, se scot cu mare grijă maţele şi măruntaie-
le, se iau slăninile şi se taie bucăţile cărnoase cu grăsime
pentru cârnaţi. Din acestea se face şi „prima friptură”
pentru cei ce au lucrat şi se toptesc şi se strecoară jumă-
rile pentru unsoarea care va fi păstrată, peste an, în oale
de lut sau smălţuite. Restul operaţiilor importante sunt
curăţatul şi spălatul maţelor, tocatul cărnii şi al mărun-
taielor pentru cârnaţi, respectiv pentru călbaşi şi ptişca
cu păsat sau cu hrişcaşe. Lucrul se încheie cu „urcatul
cârnaţilor în pod la afumat” şi, în final, cu aşezatul şi să-
ratul tablelor de slănină într-un ciubăr unde să stea 3-4
săptămâni în saramură să-şi ia câtă sare îi trebuie înainte
de a fi urcate în pod la afumat. Astfel, slăninile vor tre-
bui să „staie, să nu se râncezască” şi „să se ajungă una
pe altă” (de la un an la altul), desigur dacă „găzdoaia”
va fi chibzuită.
Ajunul Crăciunului şi Colindatul se desfăşoară
după datini şi obiceiuri desfăşurate în forme care s-au
adaptat, dar au rămas în conţinut asemenea celor stră-
moşeşti. Postul Crăciunului începe în 14 Noiembrie şi
ţine 6 săptămâni. Acesta se încheie cu o zi specială, în
care se ţine ajun, în care nu se mănâncă până pe însera-
te, când cei mici pleacă la colindat. Mâncărurile de post
cu care se încheie postul sunt zeamă de poame uscate
şi fiertură de grăunţe îndulcită cu miere sau cu sirop de
sfeclă de zahăr. Pentru copii se mai rupea şi câte-o buca-
tă de „cocoradă cu curety”, proaspăt coaptă în guracup-
torului plin cu colăcei. În ajunul Crăciunului se mai co-
ceau 1-2 tipsii cu colaci şi 4-5 ptyte coapte diect pe vatră
sau pe pănuşi pe care se coace şi mălaiu. Oricum, copiii
şi mai ales fetişcanele participau activ la „băgatul şi sco-
sul din cuptior”, cu lopata şi „cociorva” de lemn. Munca
destul de complexă şi destul de grea a dospitului şi mai
ales a „frământatului” şi arsul lemnelor pentru înfier-
bântarea cuptorului cu vatra de „teglă” era un examen
hotărâtor pentru fetele de măritat şi apoi pentru nurori-
le tinere. Colăceii, cozonacii, ptytele, turta dulce, turtata,
cocorada cu brânză şi mălaiu dulce sau cu brânză erau
79
 produsele apreciate, care ţinute la rece în cămară ţineau
până în ajunul Anului Nou şi chiar al Bobotezei.
Colindatul celor tineri, copii de la de 2-3 ani până la
tineri însurăţei, a fost şi încă mai reprezintă manifes-
tarea cea mai reprezentativă a spiritului ancestral şi al
obicieiurilor Leleştiului ca sat românesc. Începând încă
înainte şi mai ales după adăpatul şi aşezatul vitelor, co-
piii mici, cu straiţa în spate, mergând pe cărări prin omă-
tul mai înalt decât ei, umblau pe la casele vecinilor, iar
şcolarii, în cete de 5-6, colindau din casă în casă, până
îşi umpeau străiţile cu ceea ce primeau ca răsplată de la
gospodarii pe care i-au colindat. Colindatul începea cu
întrebarea „Sloboziţi Crăciunu-n casă?”, la aceasta se
răspundea „Slobozim, slobozim!”. Apoi colindătorii, bă-
ieţi sau fete separat, încep să cânte o colindă pe care o
ştiu mai bine. Temele colindelor sunt legate de Naşterea
Domnului Nostru Iisus Cristos sau pe teme cu caracter
laic – agrar şi de viaţă. Cele mai cântate colinde erau şi
au mai rămas: O ce veste minunată; Colo-n josu mai în josu;
Trei păstori se întâlniră; Sculaţi, sculaţi boieri mari. Colindul
era apreciat cu „Ce fain aţi colindat!”şi răsplătit de către
gazde cu un colăcel, un măr şi o nucă şi cu întrebări cum
ar fi: cum te cheamă?, de câţi ai eşti? şi de a cui eşti?. Apoi,
cu o mângâiere pe obraz, cu o mirare – „Ce mare eşti!”,
cu o mulţumire pentru colind şi cu îndemnul ca să colin-
de şi la anul, colindătorii pleacă mulţumiţi strigând:
Rămâi gazdă sănătoasă
80
C-ai primit colinda noastă!
Şi la anul când venim
Mai voioşi să vă găsim.
Vremea uspeţelor
Pe lângă datinile cerute de biserică pentru întemeirea
unei familii, obiceiurile ce se respectă şi azi parcurg o
serie de paşi care se încheie cu USPĂŢUL sau NUNTA la
care participă într-un fel sau altul tot satul. În Leleşti se
consideră şi azi că, pentru trăinicia unei căsnicii, tinerii
care se luau trebuie să se placă, să aibă acceptul părinţi-
lor, să împlinească toate cerinţele religioase şi să fie aju-
taţi să aibă cuibul lor. Uneori, chiar şi în cazul în care o
fată se zicea că a fost „furată” sau „că a fugit” cu feciorul
care-i plăcea, părinţii mai arţăgoşi la început se împăcau
şi acceptau să le facă nuntă.
În mod obişnuit, la cererea tinerilor, părinţii fecioru-
lui mergeau pe vedere la cei ai fetei ca să se cunoască şi
să-şi spună părerile asupra dorinţei şi oportunităţii căsă-
toriei. Dacă aceştia cădeau la înţelegere, tânărul o cerea
pe fată de nevastă părinţilor ei.
După cererea în căsătorie şi acceptul părinţilor, urma
credinţa sau credinţâtul tinerilor. Prin aceasta, căsătoria
era acceptată religios de preot, iar părinţii din amândo-
uă părţille stabileau toate aspectele matrimoniale legate
de întemeierea noii familii.
Înţelegerea părţilor conţinea în principal dota, zes-
trea ce o primeşte viitoarea noră, care va locui în casa
socrilor şi alte aspecte legate de alegerea nănaşilor şi fi-
xarea datei nunţii.
Apoi, preotul anunţă două sau trei duminici căsătoria
celor doi, precizând că oricine cunoaşte pricini contrare
să le anunţe public sau preotului. Răspunsul credincio-
şilor este: „să le dăie Dumnezeu NOROC!”
Cu 7-8 zile înainte de data stabilită, mirii se duceau
din casă în casă separat sau împreună, chemând toţi să-
tenii la uspăţ. Aceştia recitau chemarea spunând: M-au
trimis mama şi tata să vă chemăm la nunta noastră. Vă rugăm
şi noi să veniţi la uspăţ. După câteva întrebări ale gazde-
lor, tinerii se grăbeu să facă pe chemătorii şi la alte case.
Uspăţul. În Leleşti, poate mai mult ca oriunde, desfă-
şurarea unei nunţi, numite uspăţ, era evenimentul mon-
den cel mai urmărit de toată suflarea satului. Acesta se
desfăşura după un program nescris, dar care este ştiut,
peste ani, de toată lumea.
Încă de sâmbăta pe înserate, se pornea cu carul încăr-
cat şi împodobit în care erau clădite perini, lepedeie, ţoluri,
păretare, băcuieţe şi feţe de perină cusute şi multe haine
de-ale miresei. Carul, tras de boi înstruţaţi cu ciucuri în
coarne, era însoţit de druştele miresei. La casa mirelui,
după o scurtă prezentare, soacra mare primea druştele
cu cele aduse şi le aşezau în odaia însurăţeilor. Tinerii,
prieteni mai apropiaţi, erau chiar omeniţi cu ţuică îndul-
cită.
Duminică dimineaţă, feciorii cu mirele mergeau după
nănaşi, care, ca părinţi sufleteşti, trebuiau să fie sfătuitori
pe toate drumurile. De aici, alaiul, în frunte cu stegarul
ales şi instruit pentru a contra fain cântatul ceteraşilor
de la Reteag (Mizuca, Nicu sau alţii...), pornea pe uliţă
spre casa miresei, cântând „Noi mergem după mireasă,
după ruja din fereastră...”. La poarta casei, tinerii din
partea miresei blocau intrarea cu barieră de lemn sau cu
petyele albe. Aici alaiul era oprit, iar cele două cete, prin
reprezentanţi, îşi spuneau vorbe faine, chiar în versuri:
Că au venit după o fată ca o floare despre care a mers vestea că
s-ar mărita cu un un crai harnic şi vrednic cu care se iubeşte.
Starostele răspunde că poate a greşit casa, căci aici fată de
măritat nu este, numai o copilă care aşteaptă un „crai bălai”
peste doi-tri ai. Alaiul, insistând, iar ceilalţi făcându-se că
rezistă, intrau în ocol, unde, prin cântec şi „chiuituri”, se
pregăteau să ia mireasa. Astfel, mirele şi nănaşii intrau
cu alaiul în casă. În numele mirelui, nănaşul cel mare
cerea părinţilor fata pentru a o duce în faţa altarului la
cununie. Părinţii îi cereau miresei să spună dacă vrea
sau nu. Mireasa răspundea că vrea, părinţii îşi dădeau
încuviinţarea, urându-le mult noroc în viaţă. În cântecul
ceteraşilor şi urările celor prezenţi, lumea era îmbiată să
închine şi să îmbuce din bunătăţile de pe masă.
Ca să ajungă la sfârşitul slujbei, la biserică pentru ca
toată lumea să vadă „mireasa”, alaiul pornea din timp
cântând cu ceteraşii: „Ia-ţi mireasă ziua bună de la mama
ta cea buna, de la fraţi, de la surori, de la casa părintească, de
81
 la gredina cu flori...”, iar feciorii închinau între ei şi cu cei
ieşiţi să vadă mireasa şi alaiul, cu sticlele pline cu tărie.
La biserică totul fiind pregătit, preotul săvârşea „taina
creştină a cununiei”. Lumea aştepta mai ales momentul
când popa le dădea mirilor şi nănaşilor pişcot de turtă
unsă cu miere şi se bucurau când din spate aceştia erau
împinşi ca să muşte pe popa de degete. La sfârşit, în timp
ce nănaşii achită taxele şi preotul trece în registru datele
cerute din „Certificatul de căsătorie”, mirii primesc flo-
ri şi felicitări, cântându-li-se „Mulţi ani trăiască” şi li se
urează să aibă însurăţeii noroc.
Alaiul în drum spre casa miresei, îngânaţi de ceteraşi,
cânta: „Bine am mers, bine-am umblat, ce-am gândit am că-
pătat” şi „Mare-i tina, mare-i molu, dar mai mare-i dragostea
şi doru”.
Ajunşi la casa miresei, doar tinerii erau „băgaţi după
masă” şi începea nunta cu UIUIU-ituri, cu închinat cu
sticla plină cu „horincă veche”. După ce fiecare lua câ-
te-o gură şi ştergea cu podul palmei gura sticlei, aceasta
trecea de la unul la altul; în acest timp, feciorii mai ju-
căuşi îşi luau drăguţele la joc. Când venea leveşa şi mai
târziu friptura şi găluştele, „ţiganii” – ceteraşi ziceau nu-
mai cântări de după masă. Astfel, timp de 5-6 ore în joc şi
voie bună, uspăţul continua până începea jocul miresei,
când un taroste cu un ajutor începea strânsul banilor.
Tarostele strângea şi număra banii strigând „Iuăn vărul
82
miresii di pă vale cinsteşte mireasa cu 5 sute; Să trăias-
că! Lumea striga să trăiască 500 şi astfel, de la unul la
altul, banii se strângeau într-o videre acoperită repede cu
un fedeu. La sfârşit, naşu’ cu mirele şi cu doi apropiaţi
se retrăgeau şi numărau banii. În toiul Jocului, nănaşul
oprea ceteraşii şi anunţa că mirii au fost cinstiţi cu atâtea
şi atâtea mii de lei, iar cei care au jucat mireasa au cin-
stit-o cu o sumă de atâtea mii şi atâtea sute.
Cu părere de rău că jocul şi NUNTA MIRESII nu ține
toată noaptea, nănașii şi mirii în frunte cu ceterașii por-
neau spre socrii mari unde era pregătit Uspățul însurăței-
lor. În sunetul clopoţeilor bine scuturați de stegar, nun-
taşii cu mirii intrați în ocol începeau strigăturile;
Ieşi afară socră mare, că-ţi aducem noră bună,
O copilă tinerea, să-i fii soacră să-i fii mumă,
Ieşi afară soacră mare, că-ţi aducem noră tare,
S-o înţelegi că şi tu-ai fost
Să vă bateţi n-are rost....
Intrați în casă şi aşezați după masă, oamenii erau us-
pătaţi cu horincă veche sau îndulcită şi cu mâncare pre-
gătită de socăciţe. În tot acest timp, ceteraşii şi mesenii
cântau şi mai ziceau câte-o strigătură în care „lăudau”
mâncarea şi socăciţele zicând:
Socăciţa de la oale
Şi-o făcut traistă la poale
S-ascundă o găină
Să-i ajungă- o săptămână.
 Insurăţeii cei mai dornici de joc şi de strâns nevestele
în braţe îndemnau mireteii şi nănaşii să sloboadă cetera-
şii să cânte ca să înceapă jocul. Astfel, până spre ziuă, se
juca, doi câte doi, învârtita, iar bărbaţii câte o ficiorească
(barbunc sau bătuta) de tremurau casa şi podelele. S-a
întâmplat ca, la un uspăț, o grindă de la casa dinainte să
se rupă, iar câțiva nuntași să cadă unul peste altul, chiar
şi în „butea cu curechi morat”. Mirii şi nănașii speriați
au rămas sus pe lădoiu de la fereste. Uspățul a continuat
în tyndă şi în casa dinapoi.
Închinatul găinii era un moment foarte apreciat, mai
ales aluziile mai deocheate şi vorbele de duh adresate
nănașului şi nănașei și negocierea găinii cu ţigara în
plisc pe o melodie specifică cântată de ceteraşi.
Spre ziuă, nănaşa şi nevestele participau la dezbrăca-
tul miresei, la făcutul conciului şi îmbroboditul ei, după
care mireasa se reîntorcea la joc şi trecea în rândul ne-
vestelor. Apoi începea strânsul darurilor (banilor). Pri-
mii erau socrii mici care dădeau cele mai multe „sute”, o
vacă cu lapte şi cu jiţăl, dar şi atâtea ţoluri, perini, băcuieţe,
şterguroaie... şi ca zestre atătea iugăre arător, rât şi pădure.
Cel cu strânsul banilor trecea pe la meseni care dădeau
atâtea şi atâte „sute” sau/şi o oaie cu lapte sau alte da-
ruri după relaţia de rudenie şi obligaţii.
Uspățul se spărgea, încet pe nesimţite, dar unii pe-
trecăreţi continuau să mai cânte, să joace bărbuncul şi să
mai bea câte un canceu de vin.

83
 LA NOI ÎN SAT DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Începând din anii 1944-1945, imediat după război,
zeci de bărbaţi se întorc la casele lor, din Ţară şi din Un-
garia unde au fost în refugiu şi respectiv la muncă forţa-
tă. Aceştia şi-au reluat cu avânt munca în agricultură şi
viaţa de familie în care au crescut. Apoi în perioada de
tranziţie spre socialism sute de copii şi apoi şi oameni
tineri cu familiile au plecat la oraş, la şcoli şi pe şanti-
ere, că să se facă „domni” sau „muncitori” şi să scape
de degradarea şi povara cea a fost pusă pe spatele ţără-
nimii din ţările ocupate de Uniunea Sovietică. Acestea
s-au petrecut în perioada cotelor, urmată de anii socia-
lizării forţate a agriculturii şi a muncii în Colectiv între
anii 1961-1989.
13. 1. Leleştenii plecaţi în refugiu s-au întors acasă
În timpul celei mai mari conflagraţii mondiale, mul-
ţi leleşteni au fost victimizaţi prin încorporări în armata
maghiară a bărbaţilor tineri, a celor rămași în Ardealul
de nord sau în cea română a celor refugiaţi. Au fost mul-
ți morţi, mai ales pe frontul de răsărit antisovietic şi apoi
pe cel de vest antifascist. Au fost multe victime şi pier-
deri prin concentrări în lagăre de muncă forţată şi prin
sechestre, prin nespus de multe impozite pe toate bunu-
84
rile materiale produse în gospodării şi alte corvoade.
Imediat după octombrie 1944 şi începutul anului
1945, cei care au fost forţaţi să îşi părăsească locul de
baștină s-au reîntors la casele lor. Din păcate, 12 feciori
au fost mulţi ani aşteptaţi în zadar. Confirmarea dece-
sului acestora nu a sosit niciodată. După 10-20 de ani de
aşteptare, părinţii celor morţi la cotul Donului au orga-
nizat slujbe creştineşti de înmormântare.
Cei tineri reveniţi acasă s-au însurat, întemeindu-şi
familii şi gospodării. O parte dintre aceştia şi-au făcut
case personale, acoperindu-le cu ţiglă cimentoasă fabri-
cată chiar de ei. Unii s-au îndreptat spre oraş la Bucu-
reşti şi la Dej, făcându-şi afaceri proprii. Alţii au încer-
cat să fugă în America din Constanţa, dar au fost prinşi.
Mulţi şi-au reînnoit casele, grajdurile şi celelalte acare-
turi. Satul în anii 1945-1948 se îmbogățea prin forţă de
muncă tânără şi recolte agricole bune.
O situaţie demografică clară a populaţiei comunei
Lelești rezultă din Şematismul (recesământul) din 1947
al creştinilor din Eparhia Greco-Catolică Română de
Cluj-Gherla, unde pentru parohia Leleşti sunt înregis-
traţi 640 credincioşi uniţi, cu 3 mai mulţi decât „grecii”
din Ciceu-Corabie şi cu 82 mai puţini decât în Ciceu Mi-
hăieşti, unde erau 732 greco-catolici, 4 ortodocşi şi 110
reformaţi-calvini.
Se mai poate observa că numărul de suflete era 640
şi al elevilor din clasele I-VII la şcoală primară era de 90
şi peste 20 la liceele din Dej şi Gherla. Aceasta evidenţi-
ază o proporţie mare a populaţiei tinere apte de muncă
şi deci o situaţie demografică bună. Mulţi copii care ră-
măseseră cu patru clase la unguri s-au apucat de şcoală,
completându-şi 7 clase. Între anii 1944 şi 1948, peste 20
de tineri, la îndemnul învaţătoarei Cornelia Moise, au
început liceul.
După război, în timpul secetei și al foametei din ţară,
câţiva copii din Moldova şi refugiaţi basarabeni şi-au
găsit cămine şi ajutoare în sat.
13. 2. În vremea cotelor şi a colectivizării
Obişnuiţi să lucreze din greu la munca câmpului, de
la mic la mare, bărbaţi şi femei, ca să producă şi să aibă
de toate, ţăranii s-au trezit că regimul comunist adus
de Stalin a fost impus cu forţa prin Petru Groza, Gheor-
ghiu-Dej, Ana Pauker: „politica podului măturat, a ga-
melei şi a terorii” şi în România. Acesta a urmărit înfo-
metarea ţăranilor prin impunerea de cote insuportabile
şi apoi înscrierea în „colhoz” (colectiv).
Partidul se organizează astfel pentru marile „bătălii”
ce vor urma: organizarea şi câştigarea prin furt a ale-
gerilor din toamna anului 1946 de către comunişti. Din
facsimil se vede organizarea Partidul Muncitoresc (Co-
munist) din România, şi oamenii cooptaţi în Comitetul
Comunal PMR.
După ce, în 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost
înlăturat şi comuniştii au instaurat Republica Populară
Română print-un ordin de la centru, Leleştiul a fost de-
căzut din rangul de comună rurală şi a devenit sat com-
ponent al noii comune Ciceu-Mihăieşti.
La primăria comunală era delegat un secretar de par-
tid care aplica politica „Luptei de Clasă”. În această ac-
ţiune, după cum se poate vedea din facsimilul alăturat,
prin decizie, ajutorul de primar, Dudescu Ion, este pus
să demisioneze ca necorespunzător. Drept urmare, este
numit ajutor de primar domnul Diț Vasile, de 50 de ani,
agricultor cu 4 clase primare, membru al Frontului Plu-
garilor.
Ca în tot lagărul socialist, şi la noi, ţăranilor nu le
ajungeau grânele pentru cote. Din toate produsele, ţăra-
nii trebuiau să predea cote planificate sau toată produc-
ţia contractată obligatoriu.
În cererea scrisă de preotul Ioan Moisa în 17 Iunie
1947, adresată prefectului comunist, un grup de leleș-
teni cer cu supușenie să li se reducă cota de lână de la
600 la 200 gr. de oaie. La astfel de cereri se răspundea cu
controale şi ameninţări.
În aceste vremuri, o familie de 5 persoane ce avea în-
85
 sămânţate două iugăre de grâu trebuia să dea 1.500 kg
(15 măji) de grâu a I-a. Unii, mai gazde (mijlocaşi), care
erau planificaţi să semene 4 iugăre de grâu trebuiau să
predea la stat cote ce ajungeau la 35-40 măji. Cui nu-i
ajungea grâul treierat la arie la „Vaduri” era dus de mili-
ţie, bătut şi ameninţat de activiştii de partid şi ameninţat
că va fi declarat „chiabur” şi va fi deportat ca exploa-
tator. Unii erau chemaţi la Dej la „Siguranță”, devenită
apoi „Securitate” de unde veneau bine „lămuriți” de oa-
menii tovarășului col. Briceag, după 4-5 zile de „carce-
ră”.
Despre multe fapte şi întâmplări s-a povestit ani mul-
ţi. Astfel se vorbea despre un cutare elev de 16-17 ani la
liceu la Dej care era foarte priceput şi cu spor la toate:
cositul şi căratul nutreţului, cositul cu cârlige al holdelor
de gâru, legatul snopilor şi clăditul clăilor şi încărcatul
carelor cu fân şi snopi şi alte multe treburi. Familia se
baza aşteptându-l în vacanță să le fie la toate ajutorul lor
timp de 70-80 de zile. Se povestea cum a mai răsturnat
carul cu fân în Chinoasa, şi carul cu lucernă în Sforaş
când, venind de la Cuzdrioara, a adormit în vârful caru-
lui, iar boii au cotit să pască pe șant. Multe întâmplări şi
fapte se povesteau despre feciorul care vară de vară, în
vacanţe, era în rând cu satul la toate.
În vacanța anului 1951 acesta povestea că a trebuit să
mergă la „baza de recepție” cu caru’ încărcat cu 12 măji
de grâu. Acolo, pe înserate, a ajuns la rând, a descărcat
86
singur și a pus pe cântar 20 de saci de aproximativ 60
de kilograme. Acești saci trebuiau urcaţi pe o scândură
în vârful grămezii de grâu. Unul din saci l-a golit cam
la mijloc. „Șeful” a observat şi a strigat la el: „mai sus,
chiaburule”. Cuvântul de chiabur sau culak era folosit
în sensul de proscris şi nemernic.
A urmat perioada formării Întovărăşirilor Agricole, a
TOZ-urilor, după numele rusesc, în care oamenii erau
forţaţi să-şi comaseze loturile proprii şi să lucreze îm-
preună, urmând să renunţe la proprietăţi.
Înfiinţarea Gospodăriilor Colective numite apoi „Co-
operative Agricole de Producţie”, C.A.P.-uri, a însemnat
cea mai mare dramă trăită de ţăranii din Leleşti şi din
toată ţara. Acestora li s-a luat practic tot pământul, ani-
malele şi uneltele agricole.
În facsimil se poate observa imprimatul cererii, com-
pletat de organul raional în locul moaşei văduve, care,
fiind analfabetă, a semnat prin punerea degetului (am-
prentare).
Astfel, a fost înfrântă rezistenţa ţăranilor la comu-
nism, aceştia fiind făcuţi robi agricoli care erau obligaţi
de organele puterii comuniste să muncească, dar şi să
„fure” din propria muncă pentru a supravieţui. În Co�-
lectivul din Leleşti, înfiinţat în anul 1961, la început oa-
menii munceau cu hărnicie sub îndrumarea unor „bri-
gadieri” localnici. Făceau fiecare câte 100-200 de „zile
muncă”, pentru care primeau 150-200 kg grâu şi tot atâ-
ta porumb şi alte boabe.
Acum se zice că la început nu era chiar aşa de rău. Cu
timpul, pe motiv că C.A.P.-ul trebuie să aibă un singur
preşedinte pe comună. Leleştiul s-a alipit la cel din Mi-
hăieşti care, la rândul său, s-a unificat apoi cu cel din Re-
teag. Cu toate că primeau o contravaloare pe ziua mun-
că, aceasta abia dacă le ajungea pentru pâine şi câteva
produse care se dădeau cu porţia. Toate produsele agri-
cole ale C.A.P.-ului erau duse direct la baza de recepţie.
Cel mai adesea, oamenii erau scoşi forţat la munca în
„zadar” şi păziţi de miliţieni să nu „fure” produse din
munca lor, de pe pământul lor. În anii din urmă, în peri-
oada culesului, la muncă erau aduși elevi de şcoală, stu-
denţi şi militari care aveau programate „munci agricole”
pentru 2-3 săptămâni.
Mijlocul principal de subzistenţă pentru colectiviştii
care au mai rămas în sat au fost cele 15 arii de grădină,
o văcuţă şi câteva oi, hrănite cu 30% din fânul cosit de
pe „părţelele lucrate în parte”. Munca şi viața la „colec-
tiv” a avut efecte dintre cele mai rele asupra atitudinii şi
respectului faţă de muncă, asupra sănătăţii, comporta-
mentului şi dispreţului faţă de bătrâni, obiceiuri, tradiţii
şi cultură, şi mai ales faţă de proprietatea comună, zisă
a nimănui, şi chiar faţă de proprietatea familială-perso-
nală. Şi acum, după cei peste șaizeci de ani de la forma-
rea TOZ-urilor şi C.A.P.-urilor şi aproape 25 de ani de la
revoluţie, numele brigaderilor Luca, Dudescu, Nionu şi
Dimineţile sunt pomenite de bătrânii satului în legătură
cu diverse fapte cum ar fi „scoaterea” la muncă pe tarla-
ua cutare sau cutare, acordarea de „zile muncă”, împăr-
ţirea produselor, protejarea „neamurilor” şi a „prietena-
rilor”.
În facsimil se poate citi întreaga conducere a C.A.P.-
ului din Lelești și funcțiile ocupate.
Multe alte întâmplări şi fapte s-ar putea scrie, dar
se constată reacția unor bătrâni colectivişti că „doară”
era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, așa că le respectăm
spusele, că doar erau încă tineri, iar suferința părinților
„duși” a fost uitată.
Toate aceste înrâuriri implantate abrupt şi forţat în
scopul „formării omului nou” se pot observa încă şi
acum, după un sfert de secol de la nechibzuita „lichi-
dare a ceapeurilor” prin legea votată şi semnată de Ion
Iliescu, pe vremea FSN-ului. Era bine ca acestea să fi fost
transformate în ferme asociative, administrate privat, în
care fiecare să primescă pe baza muncii şi a titlurilor de
proprietate, cota de beneficiu cuvenită.
Îmbătrânirea locuitorilor, inerţia omenescă şi soci-
al-politică, practicile totalitare izvorâte din pauperizarea
oamenilor, dorinţa de înavuţire pe căi necinstite, prin
mită, furt şi corupţie determină ca minciuna şi politica
să fie o frână în lichidarea înapoierii noastre în dome-
niul agriculturii, ca şi în alte domenii, faţă de ţările care
nu au avut parte de modelul socialist-comunist, cum
87
 este cazul Austriei.
În zilele noastre, toate aceste fapte se uită pe zi ce
trece, iar hotarul, altădată bine lucrat şi roditor al Le-
leştiului, este o pârloagă care coboară în fiecare an spre
grădinile cu pomi bătrâni, slab productivi. Nici cirezile
de vite, nici turma de porci nu mai trec la păşune, doar
două turme de oi ale unor întreprinzători pasc o păşune
şi un hotar din ce în ce mai degradat şi mai invadat de
spini, rugi şi mure.
Şantieriştii, familiile şi viaţa acestora
Înainte, dar mai ales după formarea „Colectivului”,
în 1961, zeci de leleşteni au plecat la muncă pe şantie-
rele „construcţiei socialismului”. Mulţi bărbaţi tineri au
plecat de acasă în pribegie, unde au trăit în barăci. Apoi
şi-au dus şi nevestele şi copiii. De multe ori s-au mutat
de pe un şantier pe altul. Şi-au format echipe de tinichi-
gii cu noii veniţi din Leleşti şi din satele din jur. Veneau
acasă la două trei luni cei de la Oneşti, Făgăraş, Victoria,
cei de la Cluj erau aduşi acasă în fiecare sâmbătă cu un
camion cu prelata care, luni dimineţa, îi ducea înapoi di-
rect pe şantier. Cei de la Dej făceau navetă fiecare cum
putea, pe bicicletă sau cu o cursă locală. Pe fiecare şanti-
er era şef de echipă un leleştean.
Mulţi dintre aceşti şantierişti s-au statornicit ca anga-
jaţi cu carte de muncă la unele trusturi de construcţii sau
la „Combinatele” şi Întreprinderile ce le-au construit.
Aici, împreună cu soţiile, au primit apartamente la bloc,
88
au făcut şi au crescut copii şi s-au încadrat în viaţa socia-
lă locală. Astfel s-au petrecut lucrurile cu cei ce au lucrat
la Oneşti, la Petroşani, la Făgăraş şi Victoria, la Dej şi la
Cluj şi în multe alte locuri din ţară, dar mai ales în Bucu-
reşti, iar mai apoi la Bistriţa.
Nu puţini au fost cei care au lucrat în ţările arabe şi
în Germania la construcţii civile, la drumuri şi căi ferate
realizate de trusturi româneşti.
Satul şi gospodăriile s-au depopulat şi au îmbătrânit.
Părinţii şi bunicii celor plecaţi au lucrat cât au rezistat
în echipele „mânate” la lucru pe tarlalele de grâu, mă-
lai, cartofi şi fân. Apoi au lucrat pe PĂRŢELE şi pe cele
15 arii de grădină. Lipsurile, bătrâneţile şi bolile îi co-
pleşeau. Produsele care erau aduse prin Cooperativa de
consum erau puţine şi distribuite/vândute pe ouă, lapte,
astfel că adesea nu ajungeau la toată lumea. Bucuria pă-
rinţilor şi a copiilor rămaşi acasă era mare atunci când
şantieriştii şi cei de la oraş le aduceau sau le trimiteau
pâine, ulei, puţină făină, medicamente şi ceva îmbrăcă-
minte şi bani necesari pentru sărăcia şi nevoile neînchi-
puit de mari.
După Revoluţia din 1989, majoritatea celor îmbătrâ-
niţi pe şantiere sau la „serviciu”, nostalgici după gospo-
dăria şi pământul furat de comunişti, au venit să-şi re-
cupereze averile. După lichidarea C.A.P.-urilor, în câţiva
ani, au reuşit în bună parte să fie „reîmproprietăriţi și
puși în proprietate” pe vechile ogoare cu urme de ră-
zoare. Au primit prin anii 1992-1993, în vremea inflaţiei,
chiar şi despăgubiri pentru animalele date la colectiv în
1961. Acestea erau atunci evaluate cam la 80 lei pentru
un cal și 50 lei pe cap de vită, iar pentru atelaje nimic, ele
fiind considerate uzate.
Alături de cei veniţi ca pensionari din sistemul de
stat, prin lege, au fost trecuţi şi colectiviştii pensionari,
aceştia primind o pensie ceva mai bună şi mai sigură;
majoritatea bătrânilor din sat, pe lângă gospodăria de
subzistenţă, foarte săracă, au ca sursă de cheltuieli pen-
sia pentru lucru’ la colectiv.
Satul s-a transformat, multe case s-au vândut unor
munteni venetici mai mult sau mai puţin descurcăreţi,
mai mult sau mai puţin harnici, dar orientaţi spre pro-
ducţia de ţuică de mere şi de prune.
Localizarea, casele şi acareturile bine întreţinute şi.
drumul asfaltat precum şi apropierea de Dej şi chiar de
Bistriţa, Cluj şi Bucureşti, unde sunt mulţi descendenţi
ai localnicilor, face ca Leleştiul nostru să arate, din ce în
ce mai mult, ca un atrăgător „sat de vacanţă”.

89
90
91
 LELEŞTENI VREDNICI DAR ÎNSTRĂINAŢI
Vrednicia leleştenilor – bărbaţi, femei, feciori şi fete,
chiar şi copii, era apreciată, atât între ei înşişi, cât şi de
locuitorii din jur, „până în al şaptelea sat” şi chiar mai
departe. Nu oamenii povestitori erau consideraţi vred-
nici ci cei de la care, prin exemplul şi sfatul lor, puteai
învăţa lucruri folositoare şi demne de urmat. Chiar şi
poveştile mai durabile erau cele despre muncă şi gos-
podăria lor alături de unele despre dispute dintre nea-
muri şi vecini legate de proprietăţi, căsnicii şi nedreptăţi
în care se manifesta intoleranţa şi invidia specifică celor
neîndreptăţiţi şi mai puţini vrednici. Poveştile spuse în
grabă, la lucru sau pe laița din fața casei în zilele de săr-
bătoare, erau despre fapte şi întâmplări recente, dar şi
despre ce li s-a întâmplat la cutare şi cutare, mai demult,
acolo şi acolo.
14.1. Era odată
De mult de tot, bunii şi străbunii, ţărani din tată în
fiu, povesteau nepoţilor, când, în Poiană la arat, privind
Ciceul, îi învăţau tainele semănatului, că odată, demult
de tot, pe vremea când Sfântul Petre umbla pe Pământ,
sub „Stenii de la Usoaile Mari” trăiau „Uriaşi”. Pe vre-
mea aceea toate dealurile Leleştilor erau acoperite cu co-
92
dri falnici de stejari. Pe drumul din lungul Văii Leleştiu-
lui, de la Someş până la Măgură şi Vârful Ţiţei, nu erau
case numai în Satul Românesc al lui „Lælu” (citit Lelu).
Casele din lemn acoperite cu paie, aveau ferestre mici cu
beşică de porc pentru a intra lumina ziua, căci seara oa-
menii se luminau de la „meci” - un opaiţ cu seu de oaie
şi fitil de cânepă.
Pe atunci, românii gospodari semănau în Poiană doar
grâu, că mălaiul încă nu ajunsese din America în Leleşti.
Aratul se făcea cu plugul de lemn, tras de patru boi, ce
avea numai cormanul din şer (fier) şi care nu avea te-
leguţă. Pe atunci Uriaşii măcinau grâul în Lazu-Mora-
rului la moara cu roţi făcute din piatră de Ciceu adusă
de aceştia, la cioplit, la meşterii din Leleşti. Se zice că
aceşti uriaşi erau aşa de mari că păşeau de la Ciceu, pes-
te sat, până la Dâmbul Mare, dincolo de Someş, de unde
îşi aduceau grunzi de sare şi slatină să-şi frământe aluat,
din fărina de grâu, pentru palaneţe pe care le coceau pe
lespezi cioplite din piatră de baie de sub „Piatra Gali-
lor”. Odată, într-o primăvară, unul dintre aceşti uriaşi,
păşind peste Poiană, a văzut de la înălţimea lui că cine-
va scormoneşte pământul şi împrăştie boabe de grâu pe
arătură. S-a aplecat şi a luat pe gospodar şi pe copil, cu
boi şi cu plug cu tot şi i-a pus în poala cămăşii, crezând
că-s nişte furnici. Dându-şi seama că aceste furnicuţe
vorbesc, uriaşul a întrebat cu blândeţe de ce scormo-
nesc ogorul. Românul gospodar, speriat, dar văzând că
are cu cine se înţelege, a răspuns că semăna grâu să aibă
ce da la iarnă copiilor de mâncare. Uriaşul i-a zis mirat
că aşa furnici mari şi harnice nu a mai văzut niciodată
şi a mai zis că, după seceratul grâului, o să vină acasă
la gospodar să-i vândă şi lui din grâul care-i prisoseşte,
să-şi pună pe iarnă în sasiac (hambar). Când gospoda-
rul l-a întrebat unde are el hambarele, uriaşul i-a ară-
tat‚ „stenii” de piatră ce ţin pădurea să nu se urnească
peste Usoaiele cele Mari. Atunci uriaşul, grăbit, i-a scos
din poală şi, uitându-se la copilul speriat, i-a zis să nu se
sperie, că şi el are un copil tot aşa de frumos ca el, dar
mai mare. Apoi, uriaşul, punându-i cu boi şi plug cu tot
în brazdă, le-a zis „spor la lucru”. Ţăranul, făcându-şi
cruce, a zis „Doamne ajută” şi, apucându-se de lucru, a
strigat către boi: „noa hăis şi cea mai frumoşilor”, iar că-
tre uriaş, strigând să-l audă de acolo de sus, că-l aştepta
după secerat să-i vândă grâu bun şi curat de care nu se
face nicăieri în lumea asta decât în „Poiana”.
Leleşteni harnici, dar pribegi
Mândri şi făloşi, cursarii tinichgii ca şi cei reîntorşi
din refugiu sau din America, aduşi înapoi de „dorul de
acasă”, povesteau despre întâmplări nemaipomenite,
din viaţa petrecută acolo, departe de casă. Astfel, cur-
sarii cei mai vechi povesteau cum umblau pe străzile
Bucureştilor, strigând „lighene-cazane” şi cum erau che-
maţi de jupânese să le repare vasele şi vănile de tablă, să
le facă hote şi să le acopere mesele de bucătărie cu tablă,
dar şi să le acopere casele cu tablă sau să le facă burlane.
Adesea, ca şi oltenii ce purtau cu cobiliţa legumele, ei
purtau legate în spate fel de fel de tinichele. În diferite
zone pe străzi unde ştiau că le-a mers bine aveau clienţi
permanenţi, care le apreciau munca şi seriozitatea prin
„bani buni” şi chiar prin alte atenţii legate de hrană, ha-
ine, igienă.
Condiţiile de locuit ale cursarilor erau precare, chiar
mizere. Aveau închiriată, la curte, prin Rahova, Feren-
tari sau alte cartiere, o odaie mizeră, de cam 3/4 m, în
care trăiau, dormeau şi lucrau până la 7-8 oameni. În
acea încăpere, de jur împrejur erau „laiţe goale de scân-
dură-priciuri”, pe care ţolul şi hainele erau salteaua, iar
desagii cu sculele erau perna. Lampa de petrol pentru
încălzit ciocanul de lipit era în anotimpul rece şi sursă
de căldură, dar cel mai mult petrol se consuma pentru
pregătirea ciorbei (zamă de fasole sau cartofi) şi de tă-
iețăi aduşi de acasă într-un săculeţ, împreună cu brânză
şi cu slănină, care trebuia să ajungă de la sărbători pes-
te câşlegi şi postul mare, până când începea aratul. Lu-
mina în nopţile lungi de iarnă era asigurată de o lampă
cu feştilă care scotea mult fum şi consuma mult „gaiz”.
93
 Viaţa cursarilor era mai uşoară în perioadele de primă-
vară, după semănat şi în cea dinspre toamnă, după sece-
rat şi ogorât.
Traiul împreună al cursarilor – dormitul şi parte din
timpul de lucru – nu era lipsit de întâmplări şi aspecte
mai mult sau mai puţin plăcute. Astfel, dacă la petreceri
sau la proaspăta venire de acasă se făcea cinste, proble-
me apăreau mult mai multe atunci când cei mai noi tre-
buiau să slugărească pe cei mai vechi, când trebuiau îm-
părţite cheltuiele ce asigurau traiul în comun. Avariţia
şi invidia crea probleme de supărare, certuri şi ură care
nu se uitau şi chiar se menţineau din tată în fiu. Aces-
tea erau aduse acasă, unde referinţele despre cei harnici
măsurate în „cât de mulţi bani o făcut” şi hiriul (veste)
rău al celor nepricepuţi, leneşi şi băutori umblau „pe as-
cuns” de ştia tot satul.
Întâmplări se mai ştiu de la badea Sabin - diacu’- care
la primul drum la Bucureşti a fost dat pentru învăţat
meserie la Nănaşu-Niuşu, care nu era „uşe de biserică”,
dar era cam „jmecher” şi rău la băut. Nănaşu a plecat
de dimineaţă cu banii finului Sabin, de 15 ani, la Dej
să cumpere bilete de tren la Bucureşti, a băut banii de
drum la restaurantul gării cu prietenii. Când pe înserate
a sosit şinu, la urcarea în tren, nănaşu i-a spus să urce
în tren că vine şi el mintenată. Nănaşu, însă, s-a întors la
restaurant până la închidere. Mai târziu, s-a plâns că a
pierdut trenul. Peripeţiile şi necazul lui Sabin în acea că-
94
lătorie, fără bilet, mai mult pe acoperiş, în noaptea rece
de toamnă, prin tunelurile de la Predeal le povesteşte
parcă ar fi fost ieri şi nu acum 70 de ani. Spaima şi păța-
niile nopţii dormite în Gara de Nord şi drumul până la
odaie s-au încheiat prin reîntâlnirea cu Nănaşu a treia zi.
A început apoi perioada dură ca ucenic al lui Niuşu şi de
corvoadă, în care trebuia să fie slugă şi să „fure meserie”
de la ceialalţi cursari.
O.poveste mai deocheată din tinereța lui badea Iuăn
Bebenici, care a devenit un foarte agreabil tinichigiu de
cursă lungă, deoarece mai mult umbla decât lucra, nici
prea isteţ şi priceput la lucru nu era. Cică odată s-a în-
tâlnit cu unul Mihai, careva dintre cursarii din Leleşti
undeva prin cartierele rezidenţiale pe care l-a întrebat
de unde poate cumpăra un cleşte lat de îndoit tablă şi
o sulă bună de găurit tablă. Mihai i-a explicat că acolo
şi acolo, pe stada cutare, la „Mociorniţa”, găseşte tot ce-i
trebuie. Bebenici povesteşte că a mers şi a tot mers pe
strada „Pulonă”. Când a intrat la o brutărie Mociorniţa
şi a cerut un ciocan, o sulă şi alte scule care-i trebuiau,
vânzătorul i-a spus să aştepte până termină cu clientul
care tocmai plătea o franzelă. Apoi vânzătorul îl pofteş-
te în magazie să-i arate sculele cerute. Acolo vânzătorul
se desface la pantaloni şi arătând-i „sculele” îl întreabă
dacă îi sunt pe plac.
O altă povestire este despre Niculae de pe Festung,
de la un alt cursar isteţ dar pus pe şotii. Acesta, într-o zi,
îl roagă pe chelnerul birtului unde mergeau cursarii să
mănânce tocană cu carne, să-i păstreze, până a doua zi,
un mic pachet învelit într-un ziar. Vine Niculae şi azi şi
mâine şi peste o săptămână, dar nici că îi pasă de pachet.
Chelnerul şi patronul, curioşi, desfac pachetul şi văd
înăuntru o pereche de opinci stricate din piele. Aceş-
tia, simţind farsa lui Niculae, hotărăsc cum să i-o facă.
Iau opincile, le pun la înmuiat, iar a două zi le dau prin
maşina de tocat şi fac sarmale. Când soseşte Niculae şi
cere o porţie de tocană, chelnerul îi spune că tocmai s-a
terminat, dar că-i poate da o porţie bună de sarmale um-
plute cu orez şi carne a I-a. „Da, adu-mi, zice Niculae, că
şi aşa n-am mâncat sarmale de Bucureşti.” Şi chelnerul îi
aduce un blid plin de „găluşte”. Niculae le-a mâncat pe
toate şi a plătit zicând că au fost tare bune. La plecare,
chenerul întreabă dacă a uitat de pachet. „Nu am uitat,
dă-mi-l ca să-l arunc că şi aşa erau nişte opinci vechi.” I
se răapunde: „O, ce bine; că azi le-am tocat şi am umput
sarmalele pe care tocmai le-ai mâncat.” Şi uite aşa a sosit
vestea şi acasă despre cum Niculae şi-a mâncat opincile
făcute găluște.
Fii ai Leleştiului înstrăinaţi, dar vrednici
Migraţia spre oraş nu poate fi considerată în ansam-
blu ca o nenorocire, ci ca o adaptare adesea benefică
pentru cei plecaţi şi chiar pentru comunitatea rămasă.
Din cauzele amintite mai sus, din pricina urbanizării şi
a natalităţii reduse, numărul locuitorilor a scăzut conti-
nuu. Scăderea populaţiei nu a putut fi compensată de
revenirea acasă a unor pensionari băştinaşi şi de munte-
nii, care după Revoluţia din 1989, au început să se stabi-
lească în casele cumpărate de la cei plecaţi din sat. După
anul 2000 se constată o stabilizare a numărului de locui-
tori la aproximativ 250-300.
Socotindu-i după numărul de casă, de la 1 la 140, pe
cei născuţi în Leleşti şi care, în secolul XX, după copilă-
rie, au plecat în „lume”, numărul acestora este de peste
1.000. Adică de aproximativ patru-cinci ori mai mulţi
decât cei rămaşi în sat.
Din cele ce se mai ştie, încă de la sfârşitul secolului
XIX, din multe familii de oameni harnici cu mulţi copii,
prin căsătorie şi cumpărări de pământ şi case, aceştia
s-au „mutat” în satele din jur. Aici au devenit exemple
de hărnicie, pricepere, viaţă familiară şi implicare în via-
ţa obştească. În cazul ruştelor-leleştence, acestea ţineau
legături părinteşti, de interes, de nemşug şi de prietenie
până la a 3-a sau a 4-a generaţie. În cazul bărbaţilor ti-
neri, tinichigii de succes, aceştia şi-au întemeiat gospo-
dării, şi-au făcut case, au cumpărat pământuri şi au răs-
pândit meseria de tinichigiu. Vrednicia acestor venetici
a fost recunoscută mereu prin poziţia de fruntaşi ai sa-
telor de adopţie. În acest sens, dovadă stau numele de
familie, specifice din Leleşti, prezente în cartea „Dor de
acasă” (Ciceu-Mihaieşti, Studiu monografic) de Valentin
Mureşan. Astfel sunt familiile Teodor Cosma, Ioan Re-
95
 dai, V. Canea, Andron Covalcic, I. Biliga, Ioan şi Ilisâie
Haitonic ş.a.
În general, după profesii, majoritatea celor plecaţi au
fost meseriaşi şi muncitori, tinichigii şi şantierişti. Câte-
va sute de bărbaţi, care au răspândit meseria în satele
apropiate Ciceului, au alcătuit echipe ce au lucrat pe
zeci de şantiere industriale. Muncitori industriali califi-
caţi s-au răspândit, muncit şi stabilit în toată ţară şi chiar
şi peste hotare. Alţii s-au calificat ca tractorişti, tehnici-
eni agricoli şi câţiva chiar au devenit ingineri agronomi,
care împreună cu inginerii de profil electric, mecanic,
chimic şi de construcţii sunt cei mai numeroşi fii ai Le-
leştiului cu studii universitare. Multe fete, dar şi băieţi,
s-au îndreptat spre învăţământ, ca învăţători şi profesori
în învăţământul preuniversitar şi chiar şi universitar.
Mulţi băieţi au făcut o carieră militară, ca ofiţeri şi sub-
ofiţeri. Sunt de asemenea numeroase fetele care au făcut
o carieră medicală ca asistente şi medici. Mulţi au ocu-
pat şi mai ocupă posturi de funcţionari în servicii spe-
ciale, publice şi administrative, sau chiar de magistraţi
în justiţie şi de contabili, economişti, finanţişti şi preoţi.
Mai puţin se pot lăuda leleştenii cu mari oameni politici,
care să se fi afirmat la nivele înalte.
Fără să socotim descendenţii, copii şi nepoţi, numă-
rul celor plecaţi şi stabiliţi, în ordine cronologică, pe
anumite meleaguri, ar fi: în Bucureşti şi vechiul regat
peste 150; în Dej aproximativ 100; în Cluj cca. 50; în Bis-
96
triţa şi judeţ aproximativ 100; în satele vecine, Mihăieşti,
Reteag, Giurgeşti, Cuzdrioara, Mănăştiurel ş.a. peste
200, în alte judeţe cum sunt: Alba, Arad, Braşov, Timiş,
Prahova, Hunedoara, practic în toate cele 41 judeţe ale
ţării s-au răspândit multe sute de leleşteni. Au existat
şi există încă consăteni de-ai noştri plecaţi în SUA, Ca-
nada, Austria, Ungaria, Germania, Franţa şi alte ţări. În
general, cei plecaţi şi stabiliţi pe alte meleaguri au ţinut
şi mai ţin legătura cu neamurile şi locurile natale până la
adânci bătrâneţi.
După 1990, prin lichidarea C.A.P.-urilor şi prin legile
de restituire a terenurilor agricole şi a pădurilor, foştii
proprietari şi urmaşi ai leleştenilor de pretutindeni au
fost reîmproprietăriţi. Unii pensionari s-au reîntors la
casele lor, crezând că vor putea reface gospodăriile care
erau odată. Din nefericire, pensionarii şi populaţia îm-
bătrânită şi puţină nu este capabilă să-şi lucreze pămân-
tul.
Lumea crede şi speră ca, în noile rânduieli ce se vor
împământeni prin intrarea în Uniunea Europeană, Le-
leştiul să se dezvolte într-o nouă lume modernă şi să re-
nască la o nouă viaţă, aşa cum a renăscut de mai multe
ori.
Este, totuşi, foarte impresionant faptul că, în fiecare
vacanţă de vară, zeci de copii şi tineri, de elevi şi stu-
denţi de la oraş, nepoţi ai localnicilor se întorc şi um-
plu de voie bună şi tinereţe cele trei uliţe ale Leleştiului.
Părinţii şi bunicii îşi ocrotesc părinteşte copiii şi nepoţii,
dar îi pun şi la muncă, bucurându-se de „celezi”, dar fă-
cându-şi multe griji atunci când se duc la Cetate, la So-
meş, la Baluri, până într-o vreme, iar mai apoi la „Disco”
la Şcoală, şi uneori la „Barul de pe Uliţa din Sus”.

97
 FIII SATULUI-CETĂŢENI DE ONOARE AI COMUNEI CICEU-MIHĂIEŞTI
Pentru întreaga activitate desfăşurată în promovarea
localităţii Leleşti, a zonei Cetăţii Ciceului, pentru reali-
zările pe plan profesional, Consiliul Local al comunei
Ciceu-Mihăieşti, prin Hotărârile nr. 24/28.07.2007, re-
spectiv 29/31.07.2009, a conferit titlul de „CETĂŢEAN
DE ONOARE” al comunei Ciceu-Mihăieşti domnilor:
Prof. univ. dr. ing. Ioan Cosma, prof. Andrei Covalcic şi
prof. sculptor Ioan Haitonic.
Prezentăm mai jos anexele care au stat la baza confe-
ririi acestui titlu.
1. IOAN COSMA
Dr. Fiz.
Profesor universitar emerit
CONSEMNĂRI BIOGRAFICE
Descendent dintr-o familie bine statornicită de oa-
meni harnici, Ioan Cosma s-a născut la 22 Oct. 1934 în
satul Leleşti, jud. Bistriţa-Năsăud (fost judeţul Someş),
fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei. „Dom-
nul profesor” a fost şi va rămâne intim legat de locurile
natale ce aparțin topografic de Dealurile Ciceului (Ţîţei)
şi de Valea Leleștiului. Cu o geneză onomatopeică ro-
98
mânească neolatină, aceste nume datează cu mult timp
înainte de construcţia, de către unguri, la 1302, a fortului
militar, de observare şi pază, numit de istorici Cetatea
Ciceiului, și Cetatea lui Petru Rareş, aflată la 3 km de
satul natal menţionat oficial în latină cu numele „Villa
Olachalis” (Satul Românesc).
Părinţii săi, Ioan şi Ana, au fost ţărani înstăriţi, iar din
1961 au „intrat” în colectiv. Ducând-o foarte greu, au
decedat la doar 67 ani. Bunicul său, Niculae a Cozmii,
imigrant în SUA între 1914-1929, a avut mare influenţă
asupra nepotului („nice boy”). Copilăria şi şcoala pri-
mară (1942-1945) a trăit-o în satul natal, aflat sub ocupa-
ţia Hortystă (1940-1944), tatăl fiind dus la munca forţa-
tă. Între 1945 şi 1952 a urmat cursurile Liceului „Andrei
Mureşanu” din Dej, trecând, în 1948, prin reformarea
sovietică a învăţământului românesc. Atras de ştiinţele
exacte, în 1952, a intrat la Universitatea „Victor Babeş”
din Cluj, fiind politic obligat, după o lună, să întreru-
pă anul I. A terminat în 1957 Facultatea de Matematică
şi Fizică, fiind primul, dintre absolvenţi, nominalizat pe
lista de 16 posturi pentru regiunea Cluj.
În septembrie 1957, a obţinut, prin repartiţie, singu-
ra catedră din învăţământul mediu, lucrând ca profesor
de fizică la actualul liceu „Liviu Rebreanu” din Bistriţa,
până în 1963. Aici a obţinut definitivatul şi s-a afirmat
profesional obţinând diploma de „profesor evidenţiat”.
După respingerea măsluită a dosarului, din 1961, a
fost rechemat la concurs şi angajat, în februarie1963, pe
un post de şef de laborator la Catedra de Fizică a Insti-
tutului Politehnic Cluj. Aici a trecut succesiv prin toate
gradele universitare: asistent universitar (1963); şef de
lucrări (1966); conferenţiar universitar (1976); profesor
universitar (1990); conducător de doctorat în fizica teh-
nică la Universitatea „Babeş-Bolyai” (1991); şef grup dis-
cipline de fizică (1976-1984); şef de catedră (1990-1996).
Din 2003, după pensionare, a rămas consultant la Cate-
dra de Fizică, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,
primind și titlul de „profesor universitar emerit”. Doc-
toratul în fizică l-a făcut, fără scoatere din producţie, la
Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti (1966-1971).
În 1973 a efectuat o specializare postdoctorală de 5 luni
la „Imperial College” din Londra.
Pe linie didactică, a predat cursuri de fizică funda-
mentală şi aplicată la cca. 9.000 de studenţi în ingine-
rie. Foştii studenţi, 40 de promoţii, sunt purtătorii unor
abilităţi şi cunoştinţe temeinice de fizică aplicată, fiind
bine apreciaţi peste tot în ţară şi în lume. A fost titular
al cursurilor de: Fizică (an III); Mecanică (an I+II); Elec-
tronică (an I); Automatică, Mecanică şi Acustică (an I);
Istoria Ştiinţei şi Tehnicii (an III); Energetică Fizică (an
V); Inginerie fizică. A contribuit la elaborarea programei
naţionale pentru cursul de Fizică în Politehnici, pentru
„energetică fizică” şi istoria ştiinţei şi tehnicii, discipline
de mare succes. În 1993 a iniţiat şi fondat specializarea
de Inginerie Fizică, orientată spre tehnici de măsurare şi
investigare a materialelor şi fizica mediului şi factorilor
poluanţi.
Profesorul Cosma a implementat o didactică a predă-
rii şi învăţării bazată pe factologie, fenomenologie, teo-
rie şi calcule fizice, care elimină neajunsul conform căru-
ia „prea multă rigoare este moartea rigorii”. A conceput
şi introdus în curs numeroase modelări originale, multe
fiind legate de cercetări proprii şi a impus o metodică a
seminariilor axată pe calcule fizico-inginereşti legate in-
trinsec de fapte şi aplicaţii reale, cât mai des întâlnite şi
necesare inginerilor şi scientiştilor în viaţă şi în profesie.
În concepţie proprie, a realizat şi implementat 9 lucrări
de laborator, trei fiind bazate pe cercetări proprii. A pre-
gătit şi condus, cu rezultate remarcabile, mulţi studenţi
la diplomă, cercurile ştiinţifice şi olimpiadele naţionale.
Lucrările sale didactice au fost şi mai sunt apreciate de
studenţi, fizicieni şi ingineri. Este autorul unui Curs de
Fizică (2 vol. a peste 800 pagini) şi coautor la: Culegeri
de probleme de fizică (2 vol.), Lucrări practice de fizică
(4 ediţii), Tehnologie Electronică – Lucrări practice, Fi-
zică Aplicată – Probleme rezolvate.
99
 Activitatea profesională de cercetare şi dezvoltare a
profesorului Ioan Cosma s-a validat prin realizarea, în
concepţie proprie sau inovare, a următoarele echipa-
mente de investigare: instalaţie complexă pentru studiul
comportării magnetice a materialelor; Cuptor în arc de
argon cu turnare prin sucţiune; Instalaţie pentru studiul
conductibilităţii electrice. Cu acestea s-au făcut prepa-
rări, măsurători şi studii pe mii de probe pentru sute de
lucrări ştiinţifice, zeci de teze de doctorat şi contracte de
cercetare.
În cadrul Catedrei de Fizică, Prof. I. Cosma a dezvol-
tat o şcoală în domeniul cercetării proprietăţilor magne-
tice ale sistemelor metalice, oxidice supraconductoare şi
sticloase. Efectuând, în premieră, studii asupra proprie-
tăţilor magnetice ale aliajelor ternare de NiCuM - (M =
Zn, Si, Al, Au, Pd, Mn) a explicat proprietăţile acestora
pe baza modelului statistic al momentului magnetic de-
pendent de vecinătăţile nemagnetice ale atomilor de ni-
chel. A efectuat numeroase studii privind comportarea
magnetică a altor materiale de mare importanţă. A con-
ceput, calculat, realizat şi verificat două tipuri de bobine
cu solenaţie de rază variabilă, având câmp magnetic cu
gradient constant şi respectiv cu acţiune constantă asu-
pra probelor magnetice. A pus la punct, în colaborare,
o tehnologie laser de mare productivitate, brevetată în
mai multe ţări, cu care, în catedră, s-au produs zeci de
mii de termistoare de măsură miniaturizate de mare sta-
100
bilitate. A descoperit o metodă nouă şi a brevetat o insta-
laţie, de tip tub Kundt, pentru vizualizarea directă a un-
delor staţionare longitudinale în solide şi pentru studiul
rezonanţelor multiple şi al modurilor de vibraţie în ar-
curi elicoidale şi în alte structuri periodice. A conceput şi
proiectat: sisteme catadioptrice pentru folii retroreflec-
tante; condensori de lumină solară sub formă de plăci şi
folii; antene tip reţea zonată pentru recepţia emisiunilor
TV-satelit. În colaborare cu dr. Ioan Mureşan, a elaborat
şi implementat la Clinicile din Cluj „o tehnică radiocir-
culografică pentru determinarea debitului sangvin cere-
bral şi a altor parametri hemodinamici”. A stabilit ecu-
aţia şi caracteristicile dinamice ale „valurilor tsunami”.
Precizând legea entropiei în procese social-economice şi
senzoriale, a realizat o modelare econofizică a distribu-
ţiei naturale a veniturilor şi impozitării acestora şi a sta-
bilit legătura dintre variaţia entropiei şi legile senzaţiilor
psiho-fizice.
Este autor şi coautor a 120 lucrări ştiinţifice publicate,
din care 18 în străinătate; autor sau coautor a 6 breve-
te de invenţie; autor şi realizator a 4 inovări certificate;
participant cu lucrări la 9 manifestări ştiinţifice inter-
naţionale; contractor sau participant la 27 de contracte
şi granturi de cercetare şi la o colaborare, în program
NATO, cu Department of Mechanical Engineering, Uni-
versity of Nebraska–Lincoln (USA).
Profesorul emerit Ioan Cosma este membru al Socie-
tăţii Române de Fizică. În 2003 și 2009 la cererea Comi-
tetului Nobel, a trimis nominalizări la Premiul Nobel
pentru fizică. A fost membru în: Senatul Universităţii
(1990-1996); consiliul profesoral al Facultăţii de Ştiinţa şi
Ingineria Materialelor (1990-2002); comisii: ale Ministe-
rului Educaţiei şi Cercetării (5), de doctorat (27), de ad-
miteri (30), pentru concursuri de promovare (45); preşe-
dinte la comisii de bacalaureat (24); referent ştiinţific la
„Acta Technica Napocensis”; expert-evaluator CNCSIS;
chairman; membru în comitete şi lector invitat la confe-
rinţe ştiinţifice. A primit Diploma de „Profesor evidenţi-
at” (1962), cadru didactic evidenţiat (1974). Medalie de
argint la „Le 3-eme Salon International des Inventions”,
Iaşi (1996). Numele său este inclus în: Dicţionarul Spe-
cialiştilor Români, Who’s Who în România; Marquis
- Who’s Who în the World (USA); Personalităţi Cluje-
ne ale secolului XX; Personalităţile României Contem-
porane - Danway Publications Who’s Who (Canada);
Personalităţi Clujene (1800-2007) – Dicţionar ilustrat;
Dicţionarul inventatorilor români contemporani, vol.
I (2007); Enciclopedia Personalităţilor din România
(2009); Werlag fur Personenziklopadien (2009). Prof
emerit Ioan Cosma este cel mai cotat și citat cercetător
pe site-ul ResearchGate dintre profesorii pensionari ai
Universității Tehnice Cluj.
Competenţele didactice şi ştiinţifice validate ale pro-
fesorului Ioan Cosma sunt: - Fizică Fundamentală şi
Aplicată, Energetică Fizică şi Istoria Ştiinţei şi Tehnicii;
respectiv - Fizica solidului, Magnetism şi Acustică.
2. ANDREI COVALCIC
3. IOAN HAITONIC
S-a născut la data de 4 aprilie 1936 în satul Leleşti,
com. Ciceu-Mihăieşti, judeţul Bistriţa-Năsăud. Urmează
şcoala primară în satul natal, liceul la Blaj, iar mai apoi
studiile superioare la Universitatea Bucureşti (1954-
1959). Lucrarea de diplomă întocmită şi susţinută de
acesta este Monografia Ion Pop Reteganul sub coordonarea
marelui eminescolog Dimitrie Vatamaniuc.
Locuri de muncă: în Huedin, Dej, Ciceu Cristeşti şi
Cluj – în cultură, ziaristică, învăţământ şi administraţie
publică locală. S-a pensionat în anul 1997.
Studii speciale – Şcoala de artă Cluj, secţia sculptură,
1978-1981.
Debut expoziţional în august 1979, pe spaţiul verde
dintre B.C.U. şi clinica Medicală II, cu aproape 40 de lu-
crări cioplite în piatră. În acest spaţiu central şi generos
s-au succedat alte cinci expoziţii – vara – la Galeria Fa-
cultăţii de Filologie Cluj, în 1980 când a donat facultăţii
bustul poetului Nicolae Labiş (fost coleg de facultate la
Bucureşti); în anul 1983 are loc o nouă expoziţie în ace-
eaşi galerie, iar în următorii ani are expoziţii persona-
101
 le la galeriile de la Asociaţia artiştilor plastici, la Casa
de cultură a studenţilor, la galeria Bibliotecii Centrale
Universitare (în 1983,1986,1989,1996,1997) la Banca Bu-
cureşti din oraşul Cluj, în 1990. A participat în perioada
1980-1989 la toate ediţiile Festivalului Naţional „Cân-
tarea României”, obţinând locul I şi titlul de laureat cu
medalia de aur, la sculptură. A participat la zeci de ex-
poziţii colective, la saloanele medicilor şi lucrătorilor
din sănătate, la nivel local şi naţional, ş.a. În anul 2008
are două expoziţii la Iulius Mall din Cluj.
A reprezentat judeţul Cluj în taberele de sculptură
de la Săcel-judeţul Gorj (1981), Plaiul Foii-Zărneşti, ju-
deţul Braşov (1983), Văliug Reşiţa – judeţul Caraş Seve-
rin (1984), Topliţa – jud.Harghita (1986), Slănic Prahova
(1987), Roşu-Chiajna-Bucureşti (1988) şi Medgidia-jude-
ţul Constanţa (1989). În fiecare dintre aceste tabere a re-
alizat una sau chiar două lucrări monumentale în lemn,
piatră sau marmoră.
În vara anului 1966 a realizat crucifixul monumental
din Mănăştur-Cluj, iar în anul 2005 monumentul Spiru
Haret de la Universitatea cu acelaşi nume din Cluj.
Lucrări aparţinând autorului se află în patrimoniul
unor instituţii publice ca şcoli, biserici, primării, biblio-
teci sau firme ori cabinete din ţară precum şi în ţări ca:
Ungaria, Grecia, Italia, Franţa, Suedia, Anglia, S.U.A.,
Canada etc, şi în colecţii particulare.
Ion Arcaş, poet şi publicist, membru al Uniunii Scri-
102
itorilor din România, îl prezintă în revista Tribuna în
reportajul „Truda aspră a daltei. Există vârsta a treia?”
astfel:
„Cu o zi înainte de a împlini 61 de ani, Ioan Haitonic
prezenta o nouă expoziţie de scuptură în holul băncii
„Bucureşti”, filiala Cluj. La vernisaj, mi-am amintit că îl
ştiu pe artist de la 12 ani, colegi fiind în clasa întîi a Li-
ceului „Sfîntul Vasile” din Blaj, unde, dimineaţa şi seara,
ne rugam în capela internatului; în silenţium pregăteam
lecţiile cu ductori aspri şi drepţi; în clasă ne înfruntam
din ştiinţa multor profesori şcoliţi la Roma, iar în orele
libere aveam privilegiul să zburdăm pe istorica şi sfânta
Câmpie a Libertăţii. Împreună am trecut, cu generaţia
noastră, prin toate asperităţile ultimei jumătăţi de secol.
Majori, ne-am întâlnit în Bucureşti; el, student la filo, eu
la ziaristică, el scriind proză cu Nicolae Velea, cu gazetă-
riile, dar amândoi având profesori pe Călinescu, Vianu,
Joja, Dimitrie Păcuraru, Zoe Dumitrescu şi alţi dascăli
de frunte ai României. Pe urmă, am fost în Leleşti, satul
său din preajma Cetăţii Ciceului, unde bătrânul Haito-
nic era dulgher, rotar, dogar, tâmplar, şindrilar şi fierar,
pietrar sau geamgiu. Apoi, de aproape 20 de ani îi urmă-
resc truda aspră a daltei în piatră şi lemn. Trudă făptuită
în „Catacombă”, undeva sub clinicile clujene. Acolo am
descoperit că Ioan Haitonic nu mai scrie, însă ciopleşte
cu dalta şi securea poeme în piatră şi lemn.
Vreau astfel să justific, pasiunea lui Haitonic, sorgin-
tea talentului său, adâncimea temelor abordate, fie că şi politică. Da, pentru că aşa se face politică spirituală în-
e vorba de cutume şi mituri, rădăcini ancestrale sau is- tr-o lume haotică. Prin ordonarea frumosului frumos şi
torice, credinţă şi iubire, inspiraţie şi cultură. Doctrina protecţia filantropică. Prin cântul şi plânsul lemnului în
sa este munca, munca de salahor, care l-a scuptat pe el prezenţa omului. Prin ecou de tăcere şi strigăt de piatră
ca atlet, robust, încrâncenat, topind în sine sentimente în sufletele noastre atât de trecătoare. În preajma cărora
adânci. Înlăuntrul lui s-a plămădit ardere de lemn şi tă- avem dreptul să ne întrebăm: există vârsta a treia?”.
cere de piatră, necuprinsul durerii şi ofranda secretă a
bucuriei. Din osmoza aceasta îşi trage subiectele: cultul
mamei născătoare, cultul străbunilor care s-au trecut/
petrecut pe acest pământ şi dorm cu mâinile încrucişate
sub rădăcina florilor şi copacilor. Sub dalta lui Haitonic
lemnul cântă, plânge, sună şi răsună. Plânge şi geme
când ia chipul durerii, al crucii, al calvarului. Pentru ar-
tist, o semnificaţie deosebită are crucea, răstignirea. Ca
temei credinţei şi izvor speranţei. El a înţeles că trage-
diile noastre, individuale ori naţionale au fost şi sunt
suportate cu speranţa Învierii, biruinţei. Crucea, mereu
alta, este simbolul deciziei spirituale, al sfinţeniei din
om, în viaţă şi dincolo de ea.
În apropierea sărbătorii Sfintelor Paşti, mi se par po-
trivite aceste cuvinte închinate Crucii, Răstignirii. Să ne
amintim, totuşi, de Golgota. Cum numai aparent Răstig-
nirea sancţiona un delict politic, ea a devenit o sărbătoa-
re a mântuirii, a învierii pentru o bună parte din ome-
nire. Să ne amintim că orice Golgotă are un capăt. Prin
exces de comparaţie, expoziţia lui Haitonic, aparent,
este un delict cultural, care poate fi o sărbătoare estetică

103
 GOSPODĂRII ŞI LOCUITORI CE AU FOST ŞI CE MAI SUNT

Numărul gospodăriilor din Leleşti de-a lungul vea- Nr.

Plecaţi şi
curilor şi chiar al anilor s-a schimbat mereu. Bunăoară, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
numerotarea caselor familiale în registrele primăriei Profesia
nou
Ciceu-Mihăieşti ale rezidenţilor sau nerezidenţilor s-a 5/ Dărăban Ioan+Maria Ionaş, tractorist
5 Maria, Bistriţa
schimbat numai în anii 1900 de 5 ori. În tabelul 1, sunt Dărăban Ionas+ funcţionar
trecuţi după numărul de casă (vechi şi actual), propri- 6/ Bulcu Aurel+Marta Valeria
6 Aurel, Bucureşti,
etarii gospodăriilor ce s-au perindat la fiecare număr de Dudescu Ioan+Rozalia Marian Procuror
casă, copii ai acestora şi fii ai leleştenilor plecaţi din satul Reteag
7/ Canea Vasile+Maria= (Maniu) 1 fecior Dej
natal. 7
16.1. Locuitori după numărul de casă 8/ Covalcic Ioan+Ana (Câca) Lucreţia, Sălaj, învăţ.
8 Mărioara Bucureşti
Tabel 1 Florentina, Câţcău, telef.
Nr. Lazăr Gheorghe
Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, 9/ Mican Vasile+Areta Lucretia Bistriţa
stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume 9 Vasile
Profesia
nou 10/ Diţ Petru+Mariuta 5 copii:
1/ Divodor Isidor şi Maria 1 fata 10 Diţ Sabin+ Irina Sabin,
1 1 fecior Florea,
Cosma Constantin + Ileana 9 copii Valeria,
2/ Cosma Ambrozie + Ana Mihai 11/ Dudescu Ioan +Lucreţa Nelu Dej, impiegat
2 Anica 11 Bârlea Gheorghe+Anuta Ana Leleşti
Cozma Mihai+Anica 12/ Diţ Mihai+Măriuţa (Căuaciu) Maria Dej
3/ Bogdan Ioan+Florica= 3 copii 2 plecaţi 12 Garofiţa Bistriţa
3 Puiu Anica 1 Leleşti Mihai Bucureşti
Alexa Mihaiela 13/ Bârlea Ioan+Lucreţa= Marinela Baia Mare
4/ Câmpan Maria Vasile Leleşti 13 (Nuţu Paramon) Nelu Dej
4 Marc Grigore 2 plecaţi Radu Bucureşti,
Sigheartău Ioan+? aviator

104
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
14/ Mureşan Costan+ Rozalia; 4 feciori 21/ Bogdan Florea+ = Ana, #
14 Diţ Mihai+ Maria+ 2 copii 21 Ionaş Silvia Bucureşti
Căuaciu CâmpeanVasile+Ana= 1 fecior
15/ Dit Ioan (Hreanu)+Roza; 1 copil Bucureşti Ciardaşu 1 fată
15 István Mihai+Silvia Mihai Bistriţa Ticu Voichiţa
Dorin Bistriţa, **/ Bârlea Marcel+Oana Octavia Marco
Vasile strungar 22A
Bistriţa, jurist 22/ Diţ Gheorghe+Ana= Adomnitei Mihai
16/ Kis Gabor+Rozalia; Margareta 23 Diţiu Ioan Nicu Măriuţa Bucureşti
16 Luca Vaile+Margareta; (Luca)
Toma Gheorghe+Floarea 23/ Prosuc Vasile+Maria Ioan Cluj,
24 Vasile Dej-Dezmir
17/ Drenci Mihai; Ioan Mihăieşti Maria
17 Silvia, Prosuc Ioan
Cozma Ioan+Marta Nelu Beclean, 24/ Prosuc Iosif+Florica
mecanic. **
18/ Corăbian Vasile+Maria (Vâguţă); 3 copii 25/ Canea Andrei+Anica Nicolae,
18 25 Andron
Canea Nicolae+Marta Niculina
19/ Mican Andron+Maria= 1 copil Bistrita Monica Făgăraş, funct.
19 Iedu Martin Niculina Cluj, funcţ.
26/ Canea Florea+Safta= Mariuta, Dej
20/ Mican Andrei+Eugenia= Nelu, Dej 26 ”Petruchea” Ana Cluj
20 Andriş; Silvia- Leleşti-15 Nuţu
Clapa Anuţa+Gheorghe Dej
Chira Miron Daniel 27/ Diţ Andron+Maria -Hirenucu Tulia Dej,
**/ Mican Nelu Lelia Cluj ** Andrei învatatoare
**. Mărioara Bistr-Buz, Agr
20/ Deac Gheorghe+Maria Nelu Dej, impiegat Valerica Dej-Cluj, Asist
21 Sabina, Dej Beclean, Asist.
Paşca Iulian+ 2baieţi, 28/ Bârlea Ioan+Maria= 4 copii
3 fete 28 Baronu
29/**
29/**

105
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
31/ Dit Andrei+Florica Andrei 41/ Diţ Florea+Roza Andron Bucureşti
Rozalia ** Terezia Dej
Maria 42/38 Drenciu Vasile+Reghina Măriuţa Dej
32/ Regina „
** ? „
33/ Diţ Ioan+Maria=Fani Vid Vasile+Adriana 2 copii
Luca Costică+Florentina 43/39 Drenci Ioan+Marta Nicolae
Toma Mihai+ Bistrita Nuţu
34/31 Covalcic Ioan+Anuca=Niuşu Maria Drenciu Niculae+Maria -2 fete
Nuţu 44/40 Covalcic Andron+Viorica Andronel
Vasile Covalcic Andrei+Lenuta =Director Viniciu
Andron Cosmin Reteag
35/32 Covalcic Ioan+Rozalia= Nucu, Cluj
Chinteşu Andron, 45/41 Covalcic Gavrilă+Valeria Marta Cluj
Victor Mărioara Reghin
Rozalia Dej Mihuţ Marta+Ioan Dorina Prof. SUA
Covalcic Nucu+Măriuţa Vasile Bucureşti 46/42 Bogdan Ioan+Safta= Măriuţa
Andrei Bistriţa Topănucu Reghina
+Angelica Bucureşti Ionuc Finanţist,
Dascălu Rozalia Dej, Invaţăt. Elisabeta Bistrita, ofice „
36/ Diţ Ioan+Dochiţa= Cămpia Turzii Purgea Sandu+Rozica Dan, Alex
Bălău Voichiţa Dej 47/43 Dudescu Petre+Florica Măriuţa Baţa
Feraru Maria Maria=Mia Cluj Mihai Petroşani
37/ Covalcic Victor+Anisia Florentina Giurgeşti Ciubăncan Dumitru+Măriuţa Dorel
Reghina, Mihăieşti Educ. Cornel Bistrita
Covalcic Vivtor+ Victor ?
38/ Redai Ioan+Maria 2 fete 48/44 Bebenici Ioan+Anuca Ionuc Bistriţa
1 fecior Gheorghe „
Bozeşan Anica Bebenici Alexandru+.... Sandu „
39/ Redai Vasile -Cărcea 0/45 Paşca Sandu
Turturean Ana Mihai Cluj 49/46 Balatici Toader+Anica ?
40/ Hoza Ioan+Mariuta Lucreţa Leahu Ovidiu ?
Maria Bistriţa
Hoza Ioan+ Ionuc Bucureşti

106
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
50/46 Bârlea Ilie+Paraschiva 57/51 Covalcic Vasile+Marta=Turta Raveca Sărmaghita
Lucretia – Cluj Vaslica
Bulcu Mihai+Măriuţa Seceac Bistriţa Ioan C. Silvaniei,
Anuţa-Gaiu Dej Covalcic Vasile+Roza= Pavel miner
Rodica- Roji Vasile Petrosani
Mircean Ioan Ciceu Giurgesti
51/47 Bârlea Gheorghe+Măriuţa=Năstas Măriuţa Marioara
Gheorghe Dej, comerţ
Bărlea Vaslie+Silvia Vaslie 58/52 Diţ Ioan+Maria= Ana Mănăştiurel
Ionuc Dej, mec. Loc. Diţoaie Ionuc
Bârlea Ioan Vasile Dej-ing. Mariuta Marta Sălaj,Învat.
52/48 Hrineac Dumitru+Maria= Andron Hunedoara, Liviu Bucureşti
Diacu Ionuc Aiud Diţ Ioan+Ana Ionuc Dej, CCH
Leuţa, Aiud Bistriţa,
Hrineac Andrei+Silvia Deluţa- Bistriţa mecanic
Daniel Aiud,ing.ofiţer 59/ István Andron+? Vasile Bucureşti, ing.
Luminiţa Cluj 53 Hăşmăşan Indrei+Irina Ionel Cluj, şofer
54/0 Cosma Gheorghe+Cristina= Costan Liviu Corabia
Moaşa Marian Bistriţa
55/49 Cosma Ioan+Ana =A Niculaie Măriuţa- 60/ Covalcic Ioan+Roza 1.Fecior
Cozmii Covalcic Cluj 54 1. Fată
Nuţu Bistriţa, Cosma Gheorghe+Irina Cosmina Cluj,comerţ
Cosma Ioan+Margareta profesoru profesor Paul
Andrei 61/ Redai Ioan+Maria=Socăciţă Terezia-
56/50 Covalcic Andron+Ana=A Dubului Anuţa Dej 55 Ioan Bucureşti
Alexandru Dej 62/ Bogdan Gavrilă+Reghina= Emil America
Paşca Macedon+Floarea Andrei Dej 56 (Căuaciu) Dumitru
+Sandu, Nelu FagaraşanNicolae Cluj
Duţu

107
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
63/ Casa Parohială, Preotii; Breharu 71/ Mican Gheorghe+Saveta= Ana-Haitonic
;Raţ; Paul;Bezeriţa 64 Bereşcana Maria= Zalău,
Moisa Mircea Cluj, căntăreţ Florea profesoară
Memu Cluj, Corist Nucu Bistriţa,
Monica- Cluj, Operă mecanic
Florian Bucureşti,Cluj
Micu;Tecuceanu; Ciciovan; 72/ Mican Maftei+Maria 2 baieti
Mureşan; Matroş, Rusu, Şuteu ** 1fata
64/ Scoala, Invăţători 73/ Mican Dumitru+Marta= „Iedu” 1baiat
Natu Emanoil, Covalcic Tulia, 65 1fata
Bârlea Sabina, Moisa Cornelia, Diţ 74/ Bogdan Ioan+Anica= Ana
Terezia, Varga Cornel, 66 Ariciu Bătrănu” Florica
Nineta Cluj, Inginer Ioan=Puiu”
65/? Biserica, Construita 1888- 75/ Medveschi Vasile+Iughena Ioan Erou
Ctitor: Redai Vasile-Cârcea 67 Vasile Cluj, ofiţer
67/ Diţ Andron+ Maria= Mihai Cluj Ilie
60 Acozmoaie Vasile Bistrita Pop Rodica
68/ Diţ Vasile+Ana Gaşa Giurgeşti 76/ Luca Gheorghe+Marta „Gârboanu” Vasile
61 =Clejanu Vasile Vinţ, impegat 68 Silvia
Ioan S. Mare, primar Toma Eftimia Constantin
Diţ Andrei+Sabina Vasile Bistriţa, inginer Florentina
Diţiu νasile+Deluţa 77/ Redai Dumitru+Maria „Mircea 1 baiat
69 2 fete
69/ Dudescu Mihai+Maria Ioan 78/ Cocos Gheorghe+Nastasia 1baiat
62 =Brigaderu Mihai 70 2 fete
79/ Cocos Mihai+Maria 2 baieti
Dudescu Mişu+Aurora= Cantor Alina Cluj
71
Claudiu Cluj, frezor 80/ Haitonic Nicolae+Saveta= „Giga” Mihai
70/ Cuzdriorean Mihai+Maria= 2 feciori
72 Nicolae Bucureşti
63 Loga 2fete
Haitonic Mihai+Ana Clementina Cluj, Manager
Cuzdriorean Livia
Mihai Bistriţa, mecan
81/ Haitonic Ioan+Marta+Florica Marioara Cluj
*** =„Ababi” Ionel Dej, comerţ
Vasile Dej+Lelesti,
Anica Viile Dej

108
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
82/ Haitonic Stelian+Marta Stelian 90/ Biliga Vasile+Rozalia =Hipu Maria
73 Ana-Tarţa Cluj 80 Sabin
Haitonic Ioan+Măriuţa Stelică Dej, ofiţ.+jurist Zanica? Livada
Nelu Năsăud, prof. Liviu B.-Mare, învăţ.
Duţu Beclean, mec. Lucretia Cluj, maistru
Horoba Vasile+Floare= Ciobanu Simion Marta Cluj, comerţ
Adrian Biliga Nelu+Viorica Silvia Cuzdrioara
83/ Haitonic Mihai+Rozalia Livia Clij 2 Copi Tractorist
74 =Jenderu Nucu Cluj, sculptor 91 Biliga Valer+Maria= Mariuţa.
Mihai Dej, functionar /81 Sfârnaru Nicolae Şeitin Arad
Haitonic Florean Florea Dej, mecanic Teresca-Valer Cuzdrioara
84/ Cernovschi Vasile+Rozalia Flavia A.-Iulia, finanţ. Ana-Nica Santierist
75 =Toncu Anuţa A.-Iulia, funcţ. Lucica Piteşti, Chim.
Cernovschi Vasile+Pia Dej, şofer Valer Cuzdrioara
85/ CearnovchiVasile+Carolina 1 băiat Biliga Valer+Măriuţa Nicu Bistriţa, s.ing
76 =Toncuţu 4 fete Marin Cluj, Manager
Hoza Gheorghe+Aurica= Mariana Germania Simona Bistrita, mec.
Leurzana Nicoleta Spania Germania,
Daniela C. Lung 92/ Diţ Vaslica+Ana+Marta= Vaslica Cluj maistru
Gheorghe 82 „Borodi” Mariuţa Bucureşti
86/ Haitonic Vasile Rozalia= Viorica Anica Bucureşti
77 Trăznetu Ditiu Vasile+Mariuţa Nelu Bistriţa, ofiţer
Rus Ştefan+Senia Floare Tică Cluj,
Florin 93/ Diţ Sabin+Măriuţa „Diacu” Sabin Apahida, Preot
87 Biliga Mihai+Leontina Nuţu 83 Flavia Cuzdrioara
/78 Biliga Ioan+Terezia Lenuţa Bistriţa, inginer
Mihai Cluj, maistru 94/ Deac Aurel+Anica Ioan Del, maistru
88/ Biliga Ioan+Sveta Rozalia Cluj, funcţ 84 Aurel Giurgiu medic
79 Ana-Sofron Deac Nelu+Anuţa Daniela Dej, banca nat
Nucu Dora Dej, bancă
Marioara Hunedoara
Biliga Ioan+Reghina Cornel Bistrita,
Dan mecanic
89/ Poleacu
**

109
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
95/ Luca Vasile+Teresca+ Vasile Santierist 103/ Diţ Mihai+Măriuţa=Gulea Teresca Corabia
85 Victoria=Gârbouanu Mihai Bucureşti, tnch. 92 Ana Mariuţa Dej
Terescuţa Reghina Baţa
Luca Mihai+Ana „brigaderu” Niculiţa Dej, Agronom Florentina-
Luca Mihai+dorina Mihai Bucureşti, tnch Ioan
Marinela Bucureşti, ecn. Diţ Ioan +Anica = Mariana Austria
96/ Redai Mihai+Eugenia= Mihai Tractorist „Gulea”
86 Acârcii Vasile Braşov, inginer 104/ Dudescu Mihai+Ana= Mihai
Mariuta Dej 93 Medicu” Ioan Bucureşti, tnch.
Redai Mihai+Mărioara „Tractoristu” Mariana Iasi Dudescu Ioan+Otilia
Mihai Dej Tarţa Adrian Cluj
mihaiela.. dej 105/ Covalcic Victor+Rozalia Angelica Dej, Economist
**/ Dărăban Ilie+Emilia= - Dej,Secretar 94 Duţu Canada. Ingin.
** Pantofar partid Drentea Angelica Dej
97 Luca Constantin+Ana= 106/ Bârlea Mihai+Safta= 2f
87 Gărboanu Costică ing agronom 95 Canea Ioan+Ana= Florin Mihăiesti
Luca Constantin+Mariuţa „Sufletu” Mihăiţă Deva, profesor Bucuresteanu
Vasile Cluj, tehnician 107/ Seceac Ioan+Marta Ioan
98/ Vârtic Florea+Teresca Florea Braşov, m.mec. 96 Maria Dej, Secr.LAM
88 Vasile Bucureşti,tnch Seceac Ioan +Reghina Radu Cluj
Ionel Făgăraş, tinich. 2 fete
99/ Mican Maftei+Măriuţa 108/ Seceac Mihai+Leontina+ Mihai
89 Canea Mihai+Ana „Pasărea” 97 Fătu Romi Cluj, Maior
1băiat+1f Teofil C-ţa, Ofiţer
100/ Haitonic Ioan+Florica Anica Viile Dejului Simion Econ, Ploiesti
90 Haitonic Vasile+ Dej Seceac Mihai+
101/ Iştvan Ioan+Măriuţa Rozalia Dej 109/ Diţ Ioan+Maria=Pisicu Mărioara Învaţ. Câmpina
91 Măriuţa Turda 98 Vasile Dej, maistru
*** Mihai Diţ Vasile Dej
Haitonic Domnica 110/ Diţ Vasile+Anuţa Vasile Mihai
102/ István Ioan+Maria Ana 99 Andrei
*** Işfănoaie Ioan
Vasile Erou

110
 Nr. Nr.
Plecaţi şi Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii, casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia Profesia
nou nou
111/ Canea Ioan+Safta Maria 117/ Mican Ioan+Maria=Cucu Rozalia
100 Aniţa Reteag 109 Covalcic A. Duca+Rozalia 2b+2f
Mihai Cluj Covalcic Nelu Austria
Canea Mihai+Mihaiela Mihaiela Cluj, pofes. 118/ Bulcu Petru+Maria 2 băieţi Bistriţa
Inocentiu Italia, Istoric 110 Imre Eudochia=Dochita Dochiţa
112/ Covalcic Mihai+Ana= Mihai Bucureşti tinich 119/ Bulcu Gavrilă+Lucreţa Vasile Dej
101 Kinteşu Mariana Buzău 111 Mihai Leleşti 46
Covalcic Ioan Nutu Preuteas Lucreţa
Dorohoi Bulcu Sabin+Terezia Sabin
113/ Bogdan Ioan+Silvia Ionel Bucureşti 120/ Canea Andrei+Ana= 3 băieţi
102 Bogdan Sabin Sabin Cluj 112 Dişu Dorin
Mircea America 121/ Bogdan Vasile+Rozalia Ana
Bogdan Dumitru+Maria 1b+1f 113 Ionaş Cluj, şantierist.
114/ Diţ Adron+Maria=Hireanu Bogdan Ionaş+Silvia Vasile Germania sing
103 Diţiu Andrei+Valentina Radu Auastria Mihai
Mircea Bucureşti Bogdan Mihai 2băieţ Cluj
115/ Bârlea Mihai+Măriuţa = Nuţu, Sabina 122/ Bogdan Gavrilă=Căuăcie
104 Paramon 3 copii ***
Iurcencu Sabina Învăţ. Dej 123/ Cosma Ioan+Cristina= 3 Băieţi
Iurcencu Mariana Cluj /114 Bete 1 Fată
113/ Covalcic Mihai+Marta= Andrei, Tulia Arad Cosma Valentin
105 Şofron Mihai Oradea 124/ Ciubăncan Ioan+Florica= 2b+1f
Mihai 115 Dobaşu
Covalccic Mihai+Ana Bucureşti Ciubăncan Cornel+Ana
114/ Seceac Vasile+Maria Liviu Cluj 125/ Bogdan Ioan+Maria=Găluţ 1b+2f
106 Radu Vasile 116 Bogdan Minerva
126/ Bogdan Florea+Domnica 1b+1f
Seceac Vasile
115/ Covalcic Vasile+Maria (Covricu) Ioan=Nuţu, 117 Bogdan Domnica Dej, profesor
127/ Bârlea Ioan+Carolina= 1b
107 Vasile Rozvlea, preot
118 Jurceanu
Covalcic Nuţu+Maria Mihai Baţa, preot
116/ Mican+Maria (Gamboş) 4 fete Bârlea Ana
128/ Dudescu Vasile+Maria= 1 fecior
108 Mihai Cuzdrioara
119 Schiopu
Diţ Mihai+Florica Dimineţ Marcel Bucureşti –
Bodea Mihai
Daniel sing.
Tg Mureş - Ofiţ

111
 Nr.
Plecaţi şi
casă Nume, prenume soţ/şoţie Copii,
stabiliţi
vechi/ Proprietar: vechi/nou prenume
Profesia
nou
129/ Luca Ioan+Maria= Ciuntu 2b+1f
120 Luca Ioan+Domnica
130/ Diţ Vasile+Aurela 3 copii
121 Diţ Gavril+Anica Cluj
131/ Diţ Vasile+Măriuţa=Bereşc Diţ 2b+2f
122 Vasile Cluj, mecanic.
132/ Diţ Vasile+Mari=
*** Băţanu
133/ Câmpan Vasile+Sabina Ioan
123 Marin
Vasile
Câmpan Lucian Lucian
134/
135/ Diţ Vasile+Mari 2b
124
Diţ Petre
136/ Diţ Ioan+Roza=Fănică 1b+2f
125 Diţiu Călin Ioan
137/ Cherecheş Ioan+Maria Ioan
126 Glanetaşu Mariuţa
Anica
Mihai
Cherecheş Mjhai+Ana 3copii

112