MONOGRAFIA

COMUNEI

OLCEA
 Gruia Fazecaș
coordonator

Petru Ardelean Doru Marta

Gabriel Moisa Crăciun Parasca
Augustin Țărău

Monograia Comunei

OLCEA
Editor
Mircea Bradu

EDITURA ARCA
Oradea 2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Monografia comunei Olcea / Gruia Fazecaş, Ardelean Petru,
Doru Marta, .... - Oradea : Arca, 2014
     Bibliogr.
     ISBN 978-973-1881-54-6
I. Fazecaș, Gruia
II. Ardelean, Petru
III. Marta, Doru

908(498 Olcea)

Fotografii: Colecția Asociației Culturale „Ioan Bradu”,

artiștilor fotografi Florin Șipoș, Vasile Gheorghe, Max Klosowski
și colecția doamnei Leontina Sărac și domnului Teodor Bogluț

Coperta și machetarea: Adrian Buzaș

Responsabil de carte: Gabriel Moisa

Mulţumim Primăriei comunei Olcea pentru datele și documentele

puse la dispoziție.
C UPRINS

Cuvânt înainte ............................................................................................ 7

Cadrul natural ......................................................................................... 9

Comuna Olcea în contextul epocilor preistorice din nord-vestul

României .................................................................................................. 19

Comuna Olcea în evul de mijloc. Descoperiri arheologice,

mărturii documentare, tradiţii istorice ............................................... 35

Între medieval și modern. Sfârșitul secolului al XVIII-lea

– începutul secolului XX ...................................................................... 59

Perioada interbelică ................................................................................ 75

Perioada postbelică ................................................................................... 91

Comunitățile religioase ....................................................................... 129

Școala ....................................................................................................... 151

Elemente de etnografie ........................................................................ 157

Folclor tradițional. Sărbători și obiceiuri ......................................... 177

Nasc și la Bihor oameni ....................................................................... 227

Album foto ............................................................................................ 247

 Monografia unei comune este de fapt un certificat de demnitate în faţa istoriei. Ea
trebuie să fie, în același timp, o cronică în care adevărul istoric să domine de la prima,
până la ultima pagină.
Spre bucuria noastră, comuna Olcea, prin așezările care o formează, este una
dintre cele mai puternice dovezi din ţară, a existenţei pe aceste locuri a unor importante
semne de dăinuire continuă, în civilizaţii diferite. Atestările documentare, deși mult
mai târzii, sunt impresionante: Călacea 1214, Ucuriș 1344, Olcea 1552, Hodișel
1580. Ceea ce este, de asemenea, un semn de dragoste pentru pământul pe care ne-
am născut și vine de la continua încercare a unor fii ai acestor locuri, prin strădania
cărora s-a întreprins alcătuirea de dovezi, a unor monografii și studii care au consolidat
istoria Bihorului și a Transilvaniei, în multe cazuri. Și amintesc ca exemple cărţile și
articolele de specialitate semnate de scriitoarea Lucreţia Suciu, preoţii Teodor Cios și
Petru Ardelean, a profesorilor Nicolae Ciucea și dr. Petru Florin Ardelean. Înșirarea ar
putea continua și cu alte nume pe care le veţi găsi menţionate în paginile cărţii de faţă.
Bogăţia adevărată a istoriei de ieri și de azi a satelor noastre o reprezintă oamenii,
care generaţie de generaţie și-au adăugat obolul și vieţile ca flacăra creaţiei, a muncii
cinstite, a aspiraţiilor naţionale, să fie vie mereu. Acea menire puternică prin care o
ștafetă nevăzută a legat spiritualitatea românească de aici cu cea din alte părţi ale
României, arde și azi în sufletele noastre.
Masivitatea informaţiei din această Monografie, adevărul istoric nealterat care
înnobilează fiecare literă, imaginile și comorile culturale conţinute în ea, devin de-acum
documente de mare valoare și ne îndreptăţesc să afirmăm că munca depusă de autorii
cărţii a răspuns corect cererilor noastre și normelor știinţifice ale societăţii contemporane.
Ea poate fi așezată cu mândrie, la loc de cinste, în fiecare bibliotecă din lume.
S-o citim cu dragoste și respect și s-o așezăm în sufletele și inimile noastre care au
așteptat-o ani la rând.

Flore Bocșe,
primarul comunei Olcea
CADRUL NATURAL
Gruia Fazecaș

Comuna Olcea, este alcătuită din patru lo-

calităţi: Olcea, Ucuriș, Călacea și Hodișel. Ea se
situează în partea de sud a judeţului Bihor, la gra-
niţa cu judeţul Arad, la aproximativ 53 km sud
de Oradea în bazinul mijlociu al Crișului Negru.
Ocupă o suprafaţă de 8609 ha și are o populaţie
de peste 3000 locuitori. La nord se învecinează
cu comuna Tinca, la est cu comunele Cociuba
Mare și Șoimi, în vest cu comuna Batăr iar spre
sud cu comuna Craiva din judeţul Arad. Limita de județ, intrarea în comuna Olcea

Primăria comunei Olcea

10 Monografia Comunei Olcea

Harta comunei Olcea

Harta localităţii Olcea

Monografia Comunei Olcea
Harta localităţii Călacea
Relieful
Din punct de vedere geografic, comuna Ol-
cea este plasată într-o zonă de tranzit dintre două
unităţi geografice, spaţiu ce face trecerea de la ul-
timele trepte ale Dealurilor Codrului, parte com-
ponentă a unei unităţi de relief mai mari, Dealu-
rile de Vest, la treapta înaltă a Câmpiei Crișurilor.
Aceste dealuri, mărginite de munţii Codru
Moma au o desfășurare foarte sinuoasă, doare-
ce pătrund adânc în interiorul munţilor prin in-
termediul depresiunilor. În general au aspect de
culmi prelungi, ușor înclinate. Osatura lor este
11
formata din calcare peste care se suprapun depo-
zitele permiene. Aceste dealuri au fost încadrate
în categoria piemonturilor și prezinta o altitudine
medie de 200-350 m, la contactul cu Câmpia de
Vest au o înălţime medie de 100 – 120 m. Din
punct de vedere al repartizării suprafeţei comu-
nei Olcea pe forme de relief, aceasta se prezintă
după cum urmează: 45% deal, 55% câmpie.
În raza comunei, altitudinea maximă este
înregistrată de Dealul Gogota (în raza localităţii
Hodișel), cu o înălţime de 357,5 m. Alte înălţimi
sunt: Vârful Răcaciu 263,3 m., Dealul Zarvu (250
12 Monografia Comunei Olcea

Harta localităţii Hodişel

m.), Vârful Faţa Vălanilor (237,4 m.) și Vârful

Vălani (236 m.).
Această zonă mai înaltă din raza comunei
Olcea, situată înspre partea de sud – est, înce-
pe să coboare în altitudine spre nord – vest, pe
măsură ce se apropie de lunca Crișului Negru.
Așa se face că Imașul Călacei ajunge să aibă
înspre graniţa cu localităţile Cociuba Mare și
Belfir o altitudine de 120 – 150 m.
Ca geneză, Dealurile de Vest sunt foste
câmpii de acumulare litorală din perioada Plio-
cenului, continuate pe uscat cu acumulari con-
tinentale de tip piemontan. Dealurile Crișu-
rilor s-au format prin depunerea materialelor
grosiere la marginea zonei montane la sfârșitul
neozoicului. Aceste materiale au fost puternic
erodate de către acţiunea apelor curgătoare.
Alcătuirea geologică cuprinde pietrișuri, nisi-
puri, intercalări de argile. În unele locuri, de
sub stratul de de roci friabile (mai ales nisip,
argile, marne, acumulari piemontane) apar
Harta localităţii Ucuriș
Monografia Comunei Olcea 13

Peisaj din Hodişel

roci mai dure cu aspectul unor “măguri” (măgu-
rile din piemontul Codrului); acestea pot fi din
șisturi cristaline sau roci vulcanice.
Formarea acestei unităţi geografice explică și
tipul unităţii de relief: este o unitate piemontană
cu înclinare monoclinală, relativ redusă, dinspre
zona montană spre zona de câmpie (S spre N).
Râurile au fragmentat piemontul astfel că, aspec-
tul actual este de dealuri prelungi situate discon-
tinuu.
Clima
Clima din zona comunei Olcea este tempe-
rat-continentală de tranziţie. Deschiderea largă

De la Călacea încep dealurile până în munţii Apuseni

14 Monografia Comunei Olcea

Fir de vale la Călacea

spre vest a dealurilor condiţionează un climat Hidrografia

umed, caracterizat de temperaturi medii anuale Din punct de vedere hidrografic, comuna
cuprinse între 9 - 10°C și precipitaţii de 650 – Olcea este străbătută de o serie de cursuri de apă
750 mm/an și cu un maximum de toamnă. Dato- sezoniere, cu debite temporare și cu debit variabil
rită Apusenilor situaţi la vest, care opresc pătrun-
derea maselor de are polar continental dinspre
est, sectorul de influenţă predominant este cel
oceanic, cu un surplus de precipitaţii datorită vân-
turilor de vest care sunt predominante în această
zonă. Ca urmare a climatului de influenţă oceani-
că, scurgerea medie este de 2 – 3 l/s.km2. Pe an-
samblu comunei Olcea îi este specific un climat
de dealuri joase. Baltă la marginea pădurii Olcea

Lac de acumulare la Călacea

Monografia Comunei Olcea 15

precum Valea Mare (în raza localităţii Hodișel), cu tipurile cenușiu și brun – roșcat, în mare parte
Valea de Izvoare (care curge de pe Dealul Zarvu podzolite (luvice) specifice zonelor de păduri
spre Carasău), Valea Teriu (ce pornește de sub situate la altitudini cuprinse între 150 – 700
vârful Vălani și practic constituie mai înspre aval metri. Solurile sunt predominant molisoluri
graniţa comunei cu judeţul Arad). Un grup de spre campie si argiluvisoluri (pe un substrat
alte trei astfel de cursuri de apă: Valea Fetei, Valea argilos) la altitudini mai mari si in depresiunile-
Stupinei și Valea Bârnei constituie în zona lor de golf.
confluenţă, Valea Moruţei (care este un curs per-
manent de apă). Valea Moruţei se varsă în pârâul Vegetaţia. Fauna
Călacea. La rândul lui și Călacea este un afluent În prezent este un domeniu eterogen, de
al Văii Leveleșului, curs de apă ce izvorăște de pe
vegetaţie naturală, pășuni secundare, suprafe-
Dealul Olcei. ţe pomicole, viticole și terenuri arabile. În zona
O serie de sursuri sezoniere și/sau tempora-
Dealurilor de Vest, vegetaţia este reprezentată
re au fost prevăzute cu baraje artificiale care au
predominant prin păduri de gorun cu cer și car-
dus la realizarea unor lacuri de acumulare cum pen, observându-se o diferenţiere faţă de dealu-
sunt cele situate la nord de Călacea, de pe Ima- rile interne din depresiunile – golf, unde gorunul
șul Călăcii, într-o zonă joasă (118,8 – 119,6 m. este asociat cu cerul și gârniţa sau unde apar chia
altitudine), sau cele aflate la nord de Olcea, de pe
păduri de fag.
Imașul Olcea (la vest de șoseaua Olcea - Belfir). În prezent pădurile sunt puternic transfor-
mate de intervenţia umană. Între speciile copaci-
Solul lor de pădure mai apar stejarul pufos și stejarul
Partea superficială terestră a Dealurilor brumăriu, care pe alocuri coboară până în câmpie
Codrului se compune din clasa argiluvilsolurilor și/sau depresiunile de tip golf. Pe lâng speciile de

Pământul reavăn aşteaptă semănătorii

16 Monografia Comunei Olcea

Comuna Olcea e înconjurată ca o cetate de contururile verzi ale pădurilor străvechi

stejar, în zonă mai apare carpenul, teiul, arţarul, Agricultura

frasinul și paltinul. Flora ierboasă este și ea bine
reprezentată.
Caracteristice acestor păduri (corelată cu
zonele mai înalte învecinate) sunt mamifere pre-
cum căprioara, mistreţul, lupul, vulpea, pisica
sălbatică, râsul, viezurele, iepurele. Între păsări
se remarcă găinușa de alun, ciocănitoarea, cucul,
fazanul, prepeliţa, șoimul, bufniţa iar între pești
mreana și bibanul.
Din cele 8609 ha ale comunei, 6284 ha
constituie teren agricol, defalcat după cum
urmează: 4223 ha pământ arabil, 1947 ha sunt
pășuni iar 112 ha, fâneţe. Fondul funciar al
comunei Olcea este deosebit de favorabil culturii
plantelor (cereale, plante tehnice, pomicultură,
viticultură), iar suprafeţele de pășuni (la care

Populaţia și așezarile
Populaţia zonei se caracterizează prin den-
sităţi relativ reduse (50-75 locuitori/km2) influ-
enţate de migraţia spre centrele urbane (Oradea,
Beiuș, Salonta) și sporul natural modest. Popula-
ţia românească predomină net. Așezările umane
sunt așezate, uneori compacte sau liniare (alungi-
te pe văi). Iarnă grea în stupina lui Simion Bogluț (1985)
Monografia Comunei Olcea 17

După seceriş – Hodişel

... Iată vin în cale / Se cobor la vale....

18
se adaugă plantele furajere) pentru creșterea
animalelor. Produsele sunt utilizate pentru
alimentatie si prelucrare industriala (Oradea,
Salonta, Beiuș, Chișineu Criș). Pomicultura și
viticulture cuprinde areale reprezentative în raza
comunei.
Creșterea animalelor are un caracter
variat; se cresc bovine, porcine, ovine, păsări,
iar produsele animaliere se industrializeaza
în intrepinderi de profil (produse de carne la
Oradea, Salonta).
În această intersecţie se întâlnesc toate drumurile din comuna Olcea
Monografia Comunei Olcea
Comunicaţii
Din punct de vedere al comunicaţiilor și
transporturilor, comuna Olcea este străbătută
de 42 de km. de drumuri comunale (din care
aproximativ 22 de km. sunt pietruiţi). Prin
drumul judeţean 792A Olcea – Belfir, și de aici
prin drumul judeţean 795, comuna face legătura
cu principalele localităţi ale judeţului: Oradea,
Salonta și Beiuș, iar de aici cu restul ţării. Alte
drumuri care mai străbat comuna sunt drumurile
comunale 97 și 147.
Comuna Olcea în contextul
epocilor preistorice
din nord-vestul României
Gruia Fazecaș
Introducere
Ca multe alte localităţi din zona de sud a
judeţului Bihor, avem foarte puţine informaţii
privind urmele activităţii umane în preistorie pe
teritoriul comunei Olcea. Un mare merit îi revi-
ne dascălului de istorie Ciucea Nicolae, din loca-
litatea Călacea, fost student al marelui profesor
Hadrian Daicoviciu, care de-a lungul timpului a
adunat în colecţia școlii mai multe artefacte arhe-
ologice ieșite întâmplător la lumina zilei.
În fapt, materialul arheologic preistoric
constă în trei topoare de piatră şi câteva
fragmente ceramice1. Această realitate din pre-
zent nu indică faptul că în trecut acest spaţiu nu
a fost locuit în preistorie decât arareori sau cu
intermitenţă. Mai degrabă acest fapt se datorea-
ză lipsei de cercetări arheologice sistematice și
de durată în zonă
De aceea, vom încerca în cele ce urmează să
schiţăm ipotetic evoluţia acestei zone pe parcursul
preistoriei, ţinând cont de evoluţia fenomenului
cultural – istoric din nord-vestul României, unde
dovezile materiale mai bogate vin să completeze
într-o mai mare măsură imaginea de ansamblu
privind epocile preistorice în zona comunei
Olcea.
1
Alături de aceste materiale arheologice preistorice, profesorul
Nicolae Ciucea a mai strâns în colecţia școlii materiale arheo-
logice medievale, precum pipele ceramice descoperite lângă
barajul „La pustuţă”, în spatele lacului și altele, care fac obiectul
capitolului următor.
Epoca paleolitică şi mezolitică
Această perioadă a preistoriei omenirii a
fost cea mai lungă ca durată dar și cea mai puţin
cunoscută. Primele urme de activitate ale celor
mai vechi hominide de pe teritoriul României
datează de acum 1,5 milioane de ani și au fost
depistate în zona deluroasă dintre râurile Olt și
Argeș. Omul acelor vremuri avea ca principale
activităţi vânătoarea și culesul. Acest fapt a de-
terminat un mod de viaţă nomad, de continuă
căutare a vânatului și a rădăcinilor, tuberculilor
sau fructelor oferite de vegetaţie. În sprijinul
acestor afirmaţii stă și faptul că așezările acestor
comunităţi au un pregnant caracter de adăpost
sau de tabere de vânătoare, ele având o durată
scurtă de existenţă.
Pe teritoriul României, către sfârșitul mezo-
liticului, în cultura Schela Cladovei apare primul
animal domesticit – câinele - și probabil primele
indicii privind cultivarea conștientă a anumitor
plantelor.
Cel mai adesea, oamenii paleoliticului se
adăposteau în peșteri, sau lângă peretele unei
stânci, acestea necesitând un minim de efort în
vederea amenajării spaţiului pentru locuit. Așa
este și cazul locuirilor umane din această peri-
oadă a peșterilor din Munţii Apuseni dar care ne
oferă puţine informaţii datorită modului precar
în care s-au păstrat vestigiile arheologice2. Totuși,
2
V. Boroneanţ – Arheologia peșterilor și minelor din România, Bu-
curești, 2000, 9 – 14.
20 Monografia Comunei Olcea

avem câteva date care ne conduc la concluzia că tura cerealelor. Se presupune că iniţial au fost
această parte a Bihorului a fost a început să fie consumate produsele principale ale acestor ani-
locuită începând din paleoliticului inferior (cca. male domestice: carnea, pielea; ulterior ele fiind
800.000 de ani în urmă). folosite și pentru tracţiune (vitele), lapte, lână
(ovicaprinele). De asemenea, vânarea animalelor
sălbatice avea ca prim scop apărarea recoltelor
Epoca neo-eneolitică și a comunităţii, dar venea să diversifice și dieta.
Noile rezerve permit comunităţii să trăiască în
De-a lungul paleoliticului și mezoliticului, perioada anotimpurilor neprielnice și să îndure
atitudinea omului faţă de lumea înconjurătoare seceta sau anii cu recolte slabe, fără să fie lovită în
nu a înregistrat nici o transformare radicală. Dacă existenţa ei.
înainte omul se mulţumea să ia ceea ce i se oferea
de către natură, la sfârșitul mezoliticului atitudi-
nea acestuia faţă de mediul ambiant a suferit o
schimbare cu consecinţe revoluţionare.
Această primă “revoluţie” a transformat oa-
menii din culegători în producători, stăpâni pe re-
sursele lor alimentare. Ei au început să însămân-
ţeze, să cultive pământurile și să îmbunătăţească
recoltele prin selecţionarea plantelor, precum și
a pomilor fructiferi. De asemenea, omul a reușit
să îmblânzească unele specii de animale, oferin-
du-le hrana zilnică și protecţia sa. Aceste două fe- Topor de mari dimensiuni aparținând epocii neolitice,
nomene sunt strâns legate între ele3. Noul tip de descoperit în raza localității Călacea
economie s-a resimţit în primul rând în creșterea
curbei demografice. Prima manifestare culturală aparţinând
neoliticului în acest spaţiu este cultura Starčevo –
Criş. Evoluţia acestei culturi, în date absolute, se
încadrează între 7500 - 6250 î.Chr.
Așezările culturii Starčevo – Criș, sunt răs-
pândite pe o arie vastă4 și pe un relief extrem de
diversificat. S-a putut constata existenţa unor
așezări principale, plasate pe marile drumuri de
acces, care au avut un important rol economic,
social, și religios, în jurul cărora gravitează așe-
zări mai mici care au, mai ales, un rol economic.
Există apoi locuiri sezoniere, în loc deschis sau în
Topor aparținând epocii neolitice, descoperit în vatra
peșteri, întemeiate de o parte a comunităţii, cu
satului Călacea
scop economic, pentru o perioadă de câteva luni,
într-o zonă în care cresc animalele, exploatează și
Urmele unei economii mixte se întâlnesc prelucrează rocile, vânează, culeg fructe din flora
în aproape toate așezările din vremea revoluţiei spontană sau pescuiesc ori culeg scoici.
neolitice, unde creșterea vitelor întregește cul- 4
Această cultură ocupa în trecut zona situată între Dunăre la
vest, Nipru la est, Sava și Dunărea în sud, iar în nord ajungea
3
V. Gordon Childe – Făurirea civilizaţiei, București, 1966, 82. până la Carpaţii Păduroși.
Monografia Comunei Olcea
Locuinţele erau familiale, cu un număr des-
tul de mic de membri. În general, bordeiele sunt
primele locuinţe realizate într-o aşezare5. Aceste
bordeie erau săpate în pământ 60 – 90 cm peste
groapă fiind ridicată o structură de lemn de tip
acoperiş în două ape, uneori având două încăperi.
Forma lor era rectangulară sau ovală cu vatra de
foc în interior. Locuinţele de suprafaţă aveau o
formă rectangulară, uneori cu două încăperi şi o
groapă de provizii. Podeaua caselor era din lemn
despicat, din lut bătătorit sau din pietre de râu.
Acoperişurile erau în două sau patru ape, fiind re-
alizate din paie sau stuf. Vetrele de foc se aflau în
interiorul locuinţelor şi mai rar în exterior şi erau
de formă rectangulară, semicirculară sau ovală,
ele putând fi adâncite, cu groapă pentru cenuşă,
cu gardină şi simple. Cuptoarele cercetate sunt
puţine, ele fiind folosite pentru coacerea mâncării
(pâine), uz gospodăresc şi pentru ars ceramica.
Ceramica culturii Starčevo – Criş era bine
lustruită – aproape de luciul metalic, aspect
monocrom6; vopsită cu pastă roşie, albă, crem
cu puncte alungite dispuse în benzi verticale, bu-
line ordonate în zig-zag, triunghiuri. Repertoriul
formelor ceramice era foarte sărac, fiind alcătuit
din: străchini, castroane globulare şi boluri cu
picior inelar. Vasele antropomorfe, din ultima
fază a culturii, sunt considerate ca piese de cult,
fără a li se cunoaşte totuşi funcţionalitatea.
Mai multe fragmente ceramice neolitice,
care însă nu erau suficient de mari pentru a putea
reconstitui formele unor vase au fost descoperite
în capătul de jos al satului Călacea (opus Olcei),
în locul numit „La valău”.
Descoperirea unor idoli antropomorfi şi
zoomorfi, a sceptrelor, ne determină să credem
că exista o viaţă comunitar- religioasă foarte bine
închegată. Idolii zoomorfi redau foarte realist
animale domestice, sălbatice şi păsări. Prezenţa
acestor reprezentări, în toate aşezările aparţinând
culturii Starčevo – Criş, indică existenţa unor
5
Aceasta deoarece procurarea materialelor de construcţie era de
durată.
6
Nuanţale de culoare sunt roșu, brun și negru, lipsind culorile
deschise.
21
sărbători şi ritualuri legate de creşterea animalelor
şi vânătoare7. Idoli antropomorfi sunt mai stilizaţi
şi respectă anumite canoane. Se cunosc mai ales
idoli feminini care sunt de mai multe tipuri.
Acest tip de piese pare să fie strâns legat de cultul
fecundităţii şi fertilităţii.
Din seria reprezentărilor ceramice fac parte
şi altăraşele ceramice de mici dimensiuni şi de
diverse forme. Ele aveau trei funcţii: rol magic
pentru arderea ofrandelor sau a unor mirodenii
cu ocazia unor sărbători, un rol pur funcţional în
iluminat şi ca suport pentru idoli.
Obiecte realizate din lut sunt puţine şi se
leagă de ocupaţii, mai ales, de pescuit, fiind speci-
fice aşezărilor care se aflau în apropierea unui
curs mare de apă. S-au descoperit greutăţi pentru
năvod, sau pentru alte întrebuinţări; ele au di-
verse forme: ovale, sferice, conice, cubice.
Specifice acestei culturi sunt mormintele
care nu formează necropole. Cele circa 40 de
schelete descoperite în toată aria culturii sunt
plasate în cadrul aşezării, sub podeaua casei sau
între locuinţe8. Morţii erau înhumaţi dar sunt
frecvente cazurile de incineraţie. Morţii înhumaţi
erau depuşi în poziţie chircită pe o parte cu ori-
entare aleatorie, dar cu privirea spre răsărit. Sunt
întâlnite şi morminte duble9. Inventarul funerar
erau sărac, în unele cazuri, mortul a fost depus
pe un pat de cioburi, oase, scoici, pietre; alteori
au fost aruncate în groapă fragmente ceramice şi
ofrande de carne.
Din piatră erau realizate diferite piese pre-
cum lame, piese componente pentru seceri, cuţite,
răzuitoare, vârfuri de săgeţi sau suliţe, topoare, ci-
ocane, zdrobitoare etc. Principalele roci folosite
erau obsidiana, silexul şi jaspul. După modul în
care aceste piese erau prelucrate, observăm două
7
Zoia Maxim– Neo–Eneoliticul din Transilvania, Cluj – Napoca,
1999, 50. Nu trebuie să excludem nici alte roluri funcţionale pe
care puteau să le aibă aceste piese, putând fi jucării, sau figurine
folosite în magie.
8
Locuinţa unde s-a depus defunctul este părăsită, fiind un loc
tabu.
9
I. Nestor – Raport despre sondajele de la Leţ- Várheghy, în MCA,
3, 1957, 62 amintește câteva cazuri de schelete aparţinând aces-
tei culturi care au urme de ciopârţire.
22
categorii: piese de mici dimensiuni care nu erau
şlefuite şi piese şlefuite (topoare, ciocane, dălţi).
Piesele şlefuite sunt din punct de vedere cantita-
tiv puţine şi au o varietate tipologică mică, deseo-
ri fiind folosite până la epuizare, ceea ce denotă şi
lipsa sau necunoaşterea surselor de piatră10.
Tot din piatră sunt realizate două topoare
din piatră, șlefuite, descoperite în raza satului Că-
lacea. Primul topor de tip calapod, a fost descope-
rit în punctul „La pruni”, pe drumul ce coboară
din „Pustă”, acolo unde în trecut a fost o livadă.
Are o lungime de 12,5 cm. Lungimea tăișului
este de 4,8 cm. Celui de-al doilea topor, nu i se
cunoaște locul de descoperire. Este prevăzut cu
gaură de înmănușare, pentru o mai bună utilizare.
Obiectele din os şi corn descoperite în aria
culturii Criş sunt destul de puţine, reprezentând
unelte şi arme: vârfuri de săgeţi pentru arcurile de
vânătoare, străpungătoare, spatule, lustruitoare şi
dăltiţe din os confecţionate din pereţii oaselor
lungi de bovidee, săpăligi. Podoabele din os,
canini de urs şi cochilii sunt: mărgele, pandantive,
inele şi brăţări.
Epoca eneolitică
Eneoliticul reprezintă o etapă istorică re-
lativ frământată și complexă, atât datorită feno-
menelor economice și sociale noi, generate de
apariţia și dezvoltarea metalurgiei cuprului cât și
a influenţelor etno-culturale venite dinspre sud și
est. În locul micilor comunităţi agricole stabile,
specifice sfârșitului epocii neolitice, se va petrece
un fenomen de uniformizare culturală ce va duce
la apariţia unor cercuri și orizonturi culturale noi,
pe teritorii întinse. Epoca se caracterizează prin-
tr-o stabilitate a comunităţilor omenești, un spa-
ţiu de manifestare clar delimitat geografic dar și o
viaţă economică și culturală deosebită11.
10
Situaţia se schimbă după ce comunitatea cunoaște zona și
descoperă aceste surse sau după ce intră în contact cu triburile
locale care le stăpânesc. Perioada de înflorire a industriei litice
șlefuite este în ultimele etape de dezvoltare a culturii.
11
Zoia Maxim – loc. cit., 119 – 127; N. Iercoșan – Cultura
Tiszapolgár în vestul României, Cluj – Napoca, 2002, 10.
Monografia Comunei Olcea
Cultura Tiszapolgár face parte din marile
civilizaţii eneolitice atât prin conţinutul ei bine
conturat, cât și prin arealul ocupat, sau influen-
ţele pe care le exercită asupra culturilor vecine,
contemporane ei. Spaţiul ocupat de această cul-
tură cuprindea partea de la est de Tisa, estul Slo-
vaciei, nordul Serbiei și vestul României.
Civilizaţia Tiszapolgár în vestul Români-
ei, își are limitele cronologice absolute între anii
3500 și 3200 î. Chr12.
Deși se cunosc peste 100 de așezări aparţi-
nând acestei culturi – informaţiile sunt minime.
Dacă ţinem cont de tipologia geografico–etno-
grafică a așezărilor care reflectă structural dife-
renţele între ele, atunci putem remarca două ti-
puri principale: așezări compacte (majoritatea)
și așezări răsfirate. Primele au o suprafaţă în ge-
neral mică de locuit fiind amplasate pe o formă
de teren bine determinată: promontoriu, terasă
ș.a.m.d. Al doilea tip include așezările aflate în
locuri deschise, fără limite naturale clare unde lo-
cuinţele sunt împrăștiate, ori poate organizate în
grupuri. Putem deosebi așezări de lungă durată
și așezări sezoniere. Întinderea așezărilor variază
de la cele sub 1 ha (unde presupunem că se aflau
până la 20 de locuinţe) și până la cele cu o supra-
faţă de peste 2 ha și care aveau probabil peste 50
de locuinţe. Majoritatea sunt de până la 2 ha.
Mobilitatea purtătorilor acestei culturi poa-
te fi explicată prin cauze cum ar fi de exemplu
intensificarea activităţii de creștere a animalelor
domestice (ceea ce necesita căutarea continuă de
pășuni) și începutul metalurgiei aramei13.
Locuinţele acestei culturi conţin un bogat
material ceramic, element de cultură indispen-
sabil în analiza fenomenului cultural (durată și
evoluţie). Formele ceramice prezintă o varietate
relativ mare14: pahare (cel mai reprezentativ tip
ceramic pentru olăria acestei culturi), căni, vase
12
N. Iercoșan – loc. cit., 181sq.
13
I. Bognár–Kutzián – The Early Copper Age Tiszapolgár culture
in the Carpathian Basin, Budapest, 1972, 212 – 222; P. Roman
– Forme de manifestare culturală din eneoliticul târziu și perioada
de tranziţie spre epoca bronzului, în Studii și Comunicări de Istorie
Veche și Arheologie, 32/1, 1981, 21sq.
14
I. Bognár–Kutzián – loc. cit., 120 – 130, fig. 22, 24, 25.
Monografia Comunei Olcea
de provizii, borcane, oale, boluri cu picior, poca-
le cu picior înalt (gol pe dinăuntru și perforat),
cupe, vase miniaturale. Ornamentaţia ceramicii
acestei culturi este considerată sărăcăcioasă și
rigidă datorită numărului mic de elemente orna-
mentale: proeminenţe, perforaţii și impresiuni
(folosit cel mai frecvent într-o varietate bogată de
forme)15. Purtătorii culturii Tiszapolgar renunţă
la pictarea vaselor cu toate că procedeul era bine
cunoscut și larg folosit în neoliticul târziu sau în
culturile eneolitice contemporane învecinate (de
ex. cultura Cucuteni). Alte piese realizate din lut
erau greutăţile pentru războaiele de ţesut (de tip
vertical), fusaiolele, linguri din lut, figurine zoo-
morfe.
Piesele de piatră descoperite sunt realizate
în două tehnici de prelucrare diferite: prin ciopli-
re (mai rudimentare) - lamele pentru seceri; prin
șlefuire, care erau de două feluri: perforate (to-
poare-ciocan, buzdugan, topoare de luptă, măr-
gele din marmură) și neperforate (topoare plate
trapezoidale, dălţi, tesle)16.
Din cornul provenit din vânarea cervideelor
sau din oase se realizau obiecte precum: topoare-
ciocan (folosite ca arme), plantatoare, străpungă-
toare, sule și ace, iar din colţi de mistreţi realizau
podoabe (amulete)17.
Exploatat iniţial la suprafaţă, cuprul natural
a fost extras, începând cu epoca eneolitică în ade-
vărate cariere sau mine, în zonele bogate în astfel
de rezerve. De subliniat că primele rezerve cupri-
fere exploatate în Europa s-au dovedit a fi cele din
Carpaţii Apuseni și Balcani. Cronologic, acest
moment are loc la debutul culturii Tiszapolgár.
Zona cupriferă din vestul României avea cea mai
mare densitate de zăcăminte de cupru din Euro-
pa18. Din cupru erau realizate piese de podoabe
precum inele, mărgele și brăţări, fiecare de mai
multe tipuri și variante. Aceste piese realizate din
aramă au fost găsite cu predilecţie în morminte.
15
Zoia Maxim – loc. cit., 123, fig. 155; N. Iercoșan – loc. cit., 124
– 144.
16
N. Iercoșan – Cultura Tiszapolgár în vestul României, Cluj –
Napoca, 2002, 147 – 151.
17
Ibidem, 152sq.
18
Ibidem, 155.
23
Alt tip de artefacte realizate din cupru îl consti-
tuie topoarele, utilizate mai ales ca arme și mai
puţin ca unelte ori, poate însemne reprezentând
statutul economic sau social al posesorului lor.
Ritul funerar practicat era înhumaţia în
poziţie chircită sau întinsă cu scheletul culcat
pe partea dreapta (bărbaţii) și pe stânga (femei-
le). În general orientarea scheletelor este V – E.
Inventarul funerar este compus din vase, arme,
unelte și podoabe, precum și ofrande constând
în animale tinere, domestice sau sălbatice. O
caracteristică a acestei culturi este separarea clară
a cimitirelor faţă de aşezări.
Manifestarea culturală ce urmează
populaţiei Tiszapolgár în acest spaţiu este
cultura Bodrogkeresztúr, care se plasează la
sfărșitul epocii eneolitice. Acest fenomen
cultural reprezintă o etapă importantă în evoluţia
cronologică și culturală a neo – eneoliticului din
nord-vestul României.
Apropierile tipologice în ceea ce privește
ceramica, uneltele și armele de cupru, podoabele
și piesele de cult, precum și trăsăturile comune
în ritualul de înmormântare, ne determină să
afirmăm că principala componentă genetică
a culturii Bodrogkeresztúr este moștenită din
mediul culturii Tiszapolgár.
Această manifestare culturală are o arie
geografică bine stabilită. Graniţa sudică si vestică
o constitue Dunărea în nord ea se întinde până
în Slovacia iar în est până la Munţii Apuseni și
ai Banatului. În această arie se constată o locuire
intensă în bazinul Crișurilor19.
În ceea ce priveşte aşezările descoperite
aparţinând acestei culturi, frapează numărul mic
al lor în raport cu numărul mare al descoperilire
funerare. Cea mai plauzibilă explicaţie ar fi
cea după care locuirile ar fi de scurtă durată,
fapt ce a făcut ca depunerile stratigrafice să fie
nesemnificative20. Așezările acestei culturi se pla-
19
A. S. Luca – Sfârșitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al
României, Alba Iulia, 1999, 11.
20
P. Patay – Die hochkupferzeitliche Bodrogkeresztúr-Kultur, în
Bericht der Römisch-Germanischen Kommission der deutschen Ar-
chäologischen Institut, Frankfurt am Main, 55, 1974/1975, 1, 31.
24
sau pe malul apelor curgătoare, lacuri sau mlaș-
tini. Pentru a avea o minimă protecţie împotriva
variaţiilor de debit, ele sunt situate pe locuri pu-
ţin mai înalte.
Locuinţele sunt fragile, pe structură pre-
ponderent lemnoasă, lipitura cu lut fiind super-
ficială. Toate aceste caracteristici ne dau dreptul
să afirmăm că locuirile sunt de scurtă durată, ne-
existând preocuparea asigurării unori structuri
masive a locuinţelor, precum în epocile anterioa-
re. Caracterul general al așezărilor și locuinţelor
confirmă supoziţia după care locuirea de scurtă
durată este legată – se pare – de economia pre-
ponderent pastorală a purtătorilor acestei cul-
turi21
Necropolele reprezintă principala mani-
festare, alături de descoperirile funerare izolate,
a culturii Bodrogkeresztúr. Numărul și corela-
ţia mormintelor în necropole este semnificativă
pentru statutul social și pentru locul individului
în societate.
Ca și în cazul celorlalte culturi preistorice,
ceramica reprezintă principala urmă de cultură
materială. Vasele au fost lucrată cu mâna și poa-
te fi împărţită în trei categorii: fină, semifină și
uzuală/grosieră. În ceea ce privește compoziţia
pastei ceramicii, aceasta este (în marea majo-
ritate a cazurilor) nisipoasă, cu bobul mai mult
sau mai puţin fin (în cazul ceramicii fine și semi-
fine) și mai rar pietricele (ceramica semifină și
grosieră). Ca degresant este folosit mâlul ames-
tecat cu paie sau cu paiete de mică, iar în cazul
speciei grosiere apare ca degresant pleava tocată.
Consecinţă directă a tehnologiilor cunoscute în
epocă, arderea ceramicii este, de cele mai multe
ori, bună. Repercursiune firească a modului de
ardere a ceramicii, culoarea vaselor nu reprezintă
un repertoriu coloristic așa de variat ca în epocile
anterioare. Gama culorilor trage spre cele închi-
se: cenușiu, brun, negru. Principalele forme ale
ceramicii respective sunt: strachina, castronul
profilat, strachina – castron, paharele, ghiveciul
de flori, farfuria și tigaia de pește, strachina cu
21
I. Németi – Noi descoperiri arheologice din eneoliticul târziu din
nord-vestul României, în Acta Musei Porollisensis, 12, 1988, 127.
Monografia Comunei Olcea
picior, oala cu sau fără picior sau cu fundul ascu-
ţit, cești. Cele mai spectaculoase ornamente sunt
cele incizate, realizate prin zgârierea suprafeţei
moi a vasului cu un obiect ascuţit. Ele sunt dis-
puse sub diferite forme: triunghiuri incizate sub
buza vasului sau spirale îmbucate ori simple, ori
meandre trasate din 3 - 4 linii paralele, triunghiuri
hașurate în ghirlandă. Alte ornamente întâlnite
sunt impresiunile, ciupiturile cu unghia. Foarte
rar se folosește pictura pe vas, barbotina ori ca-
nelura. Toartele au și ele uneori un caracter de
decor, neputând fi identificat în cazul unora nici
un caracter funcţional.
Uneltele de piatră sunt realizate din silex
sau obsidiană, prin tehnica cioplirii. Uneltele
șlefuite sunt realizate din roci mai tari, sau de
duritate medie. Uneori acestea pot fi perforate.
Se păstreză gama tipologică diversă din epocile
anterioare, dată fiind aria largă de utilizări. Se
pot întâlni: răzuitoare și lame, lamă – ferestrău,
cuţite din silex, vârfuri de săgeţi, topoare șlefui-
te și pisăloage22.
Uneltele obţinute din os și corn sunt spe-
cifice așezărilor, nefiind până acum descoperite
în componenţa inventarului funerar. Din os s-au
obţinut străpungătoare, mosoare, ace de undiţă,
pumnale și săpăligi23. Din lut au fost realizate gre-
utăţi pentru războaiele de ţesut sau pentru plase-
le de pescuit.
În cultura Bodrogkeresztúr principalele
piese din cupru sunt topoarele. Deoarece la
acest stagiu de dezvoltare a civilizaţiei umane,
realizarea unor astfel de piese presupuneau un
imens volum de muncă, târnacoapele de cupru
eneolitice sunt interpretate ca fiind folosite ca
semn de prestigiu de către posesorul lor care,
mai mult ca sigur, deţinea o importantă poziţie în
comunitatea căreia îi aparţinea.
În mormintele cercetate în Ungaria, există
diverse podoabe de cupru24. Descoperiri de acest
22
A. S. Luca – Sfârșitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al
României, Alba Iulia, 1999, 30sq.
23
E. Pădureanu – O așezare eneolitică fortificată de la Pecica – For-
gaci, în Crisia 12, 1982, 30, fig. 7/14, 17/1
24
P. Patay – loc. cit, 31.
Monografia Comunei Olcea
fel nu apar însă și la noi. Mai cunoaștem desco-
peri de aur privind această categorie de piese la
Cămin (jud. Satu Mare) și Ostrovu Corbului25.
Ştim deja că în culturile anterioare, în special
în decursul epocii neolitice, plastica zoomorfă şi
antropomorfă din lut este foarte bine realizată. În
cultura Bodrogkeresztúr reprezentările plastice
din lut, sunt însă extrem de puţine. Apar însă şi
altare de lut folosite în cadrul procesului ritual sau,
poate, la iluminat. Acestea au corpul patrulater,
pereţi înalţi cu lobi la colţuri. De departe, cea
mai importantă categorie a plasticii în lut, piatră,
cupru sau aur din aria acestei culturi erau idolii en
violon26. Aceste piese de dimensiuni mici – cu ex-
cepţia unor piese unicat de aur, ce pot fi de mari
dimensiuni – sunt realizate din lut. Funcţia aces-
tor obiecte, este mai greu de precizat, dar erau
larg răspândite, având o importanţă pan-cultura-
lă, din moment ce pot fi găsite în medii culturale
diferite, până în spaţiul anatolian (Troia, nivelele
I și II)27.
În ceea ce privea ritul funerar, decedatul
este îngropat abia după ce dispare rigiditatea
cadavrului, de multe ori presat în groapă, fapt ce
nu s-ar fi putut face în cazul în care mortul se afla
în primele 3 – 4 zile de la deces28. Înmormânta-
rea se făcea după legi stricte, ceea ce ne duce cu
gândul la o organizare socială bine structura-
tă. Direcţia decedaţilor era E-V, cu mici devieri,
fapt ce poate fi pus în legătură cu tradiţia culturii
Tiszapolgár. Mormintele chircite pe partea stângă
aparţin femeilor, pe când cele chircite pe partea
dreaptă aparţin bărbaţilor. Diferenţierile dintre
sexe continuă și în ceea ce privește inventarul; în
mormintele de femei numărul de vase este vizibil
mai mare.
25
A. S. Luca – Sfârșitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al
României, Alba Iulia, 1999, 30sq.
26
Denumirea acestor piese vine de la forma ce se poate apropia
de cea a unei viori. Ele reprezintă în fapt o schematizare antro-
pomorfizată. H. Dumitrescu – Connections between the Cucuteni
– Tripolje Cultural Complex and the Neighbouring Eneolithic Cul-
tures in the Light of the Utilisation of Golden Pendants, în Dacia
Nouvelle Series., 5, 1961, 86sqq.
27
D. Monah – Idoli en violon din cultura Cucuteni, în Cercetări
Istorice (serie nouă), București, 9 - 10, 1978 – 1979, 163 – 174.
28
P. Patay – loc. cit, 36.
25
Descoperirea a numeroase tezaure de aur
în aria culturii Bodrogkeresztúr ne determină și
ea să credem că populaţiile eneolitice aparţinând
acestei culturi deţineau un monopol asupra acce-
sului la zăcămintele aurifere, cuprifere (zona Băi-
ţa), și de sare din Munţii Apuseni și din interiorul
arcului carpatic29.
Cultul fertilităţii și fecundităţii este carac-
teristic în continuare, comunităţilor eneolitice.
După cum se știe, cultul fertilităţii și fecundităţii
este o caracteristică a populaţiilor stabile, agrare.
Sfârșitul culturii Bodrogkeresztúr se petrece
prin cucerirea ariei acestei populaţii de către
noi populaţii caracterizate de un stil de viaţă
nou, specific populaţiilor ce aveau ca principală
ocupaţie creșterea de animale.
Perioada de tranziţie la
epoca bronzului
Componentă importantă a proceselor care
au marcat finalul perioadei eneolitice, cultura
Coţofeni a contribuit totodată substanţial la
nașterea civilizaţiei epocii bronzului în spaţiul
transilvănean. Din punct de vedere al cronologic,
această cultură se manifestă în perioadă cuprinsă
în intevalul 3000 – 2500 î.Chr.
Purtătorii acestei culturi sunt caracterizate
de un stil de viaţă mobil, datorită modului de
viaţă predominant pastoral – în continuă căutare
de pășuni.
Pornind de la formele de relief pe care sunt
amplasate locuirile Coţofeni, se disting așezări pe
forme de relief joase (grinduri, pe terase) și așe-
zări pe forme de relief înalte (pe boturi de deal,
pe vârfuri stâncoase, în peșteri). Ceea ce trebuie
remarcat în general privind așezările culturii Co-
ţofeni este faptul că marea majoritate a descope-
ririlor reprezintă locuiri modeste ca întindere în
timp și spaţiu, situaţie care indică o preponderen-
29
De aceea, doar în acest areal există idoli mari din aur (precum
cei de la Moigrad, Sălaj), care se pare că era cotat așa nu numai
prin calităţile metalului, ci și prin raritatea și dificultatea obţine-
rii sale în alte zone.
26
ţă a locuirii de tip sezonier, o mobilitate crescută
a unor comunităţi restrânse, determinată în prin-
cipal de o anumită strategie de subzistenţă30.
Cercetările sistematice reduse nu permit
consideraţii prea ample privind tipurile de locu-
inţe și mai ales modul lor de amplasare în interi-
orul așezărilor. Cu toate acestea, există o serie de
observaţii stratigrafice, care ne permit să oferim
o clasificare a principalelor tipuri de locuinţe în:
locuinţe de suprafaţă și locuinţe adâncite (borde-
ie). Bordeiele pot avea forme circulare sau ovale,
mai rar, rectangulare, adâncimea lor de la nivelul
de călcare variind între 0,40 – 1,50 m., unele fiind
prevăzute cu un prag sau treaptă pe una din laturi.
Sistemele de subzistenţă și strategiile de
exploatare a resurselor naturale n-au fost anali-
zate decât sumar în studiile consacrate perioadei
eneolitice și începutului epocii bronzului pe te-
ritoriul României. Modificările care au survenit
în această etapă, concretizate în noi strategii de
producţie și distribuţie a hranei, au fost menţio-
nate doar la modul general, fără a exista suportul
documentar necesar. Și pentru cultura Coţofeni
s-a afirmat o pronunţată tendinţă de mobilitate,
reflectată prin numărul mare de locuiri sezoniei-
re, socotindu-se că ea ar fi creaţia unor grupuri de
păstori nomazi sau seminomazi, teorie combătu-
tă ulterior31.
În cadrul ceramicii se pot distinge două
grupe principale: ceramica fină şi cea grosieră.
Ceramica fină cuprinde vasele confecţionate
dintr-o pastă omogenă având ca degresant nisip.
Pasta este bine frământată, modelarea pereţilor
este atentă, grosimea lor fiind redusă și destul de
uniformă. O mare atenţie s-a acordat prelucrării
suprafeţei exterioare și interioare a vaselor, aceas-
ta fiind lustruită în majoritatea cazurilor32. În ceea
ce privește gama cromatică a ceramicii fine, în
general predomină cenușiul. Ceramica grosieră se
diferenţiază în special prin natura degresantului
30
H. Ciugudean – Eneoliticul final în Transilvania și Banat: cultu-
ra Coţofeni, Timișoara, 2000, 17.
31
P. Roman – Cultura Coţofeni, București, 1976, 15 și 77.
32
Pentru această operaţiune au fost utilizate pietre de râu cu su-
prafaţa netedă sau lustruitoare din lut.
Monografia Comunei Olcea
utilizat33. Tratamentul suprafeţei vaselor este și el
diferit, de obicei practicându-se doar o netezire
mai mult sau mai puţin atentă, rareori întâlnindu-
se o lustruire superficială. Culoarea cea mai des
întâlnită este cărămiziul, mai rar diversele nuanţe
de cenușiu34.
Şi aici în ceea ce priveşte tipologia ceramicii
Coţofeni, străchinile reprezintă forma cea mai
frecventă folosită, apoi castroanele, ceştile, cănile,
amforele, oale, pahare, vasele cu formă globulară,
vase – borcan, ulcioare35.
Principalele forme de realizare a decorului
întâlnite în cadrul ceramicii Coţofeni sunt: prin
adâncire, în relief, prin încrustaţie36. Aceste teh-
nici duc la realizarea unei game diverse de moti-
ve ornamentale: forma “ramurilor de brad, benzi
hașurate dispuse vertical sau orizontal, forma
“scheletului de pește”, “tablă de șah”, împunsături
succesive, alveole, ghirlande, striuri, canelare,
brâuri, butoni (de diferite forme).
Din lut se mai realizau o serie de obiecte cu
rol utilitar sau decorativ: fusaiole, greutăţi pentru
războiul de ţesut, mosoare, linguri, lustruitoare și
mărgele de diferite forme.
Utilajul litic aparţinând culturii Coţofeni se
caracterizează atât prin reducerea semnificativă
a cantităţii pieselor folosite, cât și prin sărăcirea
repertoriului funcţional. Principalele tipuri de
unelte coplite includ lamele, răzuitoarele și gra-
toarele. Numărul obiectelor din piatră șlefuită
este relativ redus faţă de perioada neolitică. Se
realizau topoare (tip daltă sau perforate), râșniţe,
frecătoare, cuţite curbe, pandantive și mărgele.
Uneltele și podoabele lucrate din os, corn
sau dinţi de animale sunt prezent în număr mare
atât în așezări cât și în morminte. S-au descope-
rit sule, săpăligi, dăltiţe, spatule, piepteni pentru
decorarea ceramicii, pandantivi realizaţi din dinţi
perforaţi de animale.
33
Este vorba de nisip cu o granulaţie mare și pietricele, la care se
adaugă uneori bucăţele de calcar.
34
H. Ciugudean – Eneoliticul final în Transilvania și Banat: cultu-
ra Coţofeni, Timișoara, 2000, 22.
35
Ibidem, 22 - 26.
36
Datorită slabei aderenţe a materiei albe folosite, aceasta nu s-a
păstrat însă decât în foarte puţine cazuri.
Monografia Comunei Olcea
Analizele făcute privind metalurgia cupru-
lui în perioada de tranziţie spre epoca bronzului
evidenţiază scăderea bruscă a cantităţii de metal
aflate în circulaţie37. Până în prezent există puţine
dovezi privind practicarea mineritului de către
comunităţile Coţofeni, exploatarea zăcămine-
lor cuprifere făcându-se probabil prin procedee
simple, baza putând-o constitui cuprul nativ, ușor
accesibil în epoca respectivă, care putea fi prelu-
crat prin ciocănire la rece, urmată sau nu de o că-
lire, pentru care era suficientă o temperatură de
150oC.
Repertoriul pieselor realizate din cupru cu-
prinde: arme (pumnale de diferite tipuri), unelte
(sule, topoare plate, cuţite, ace, dălţi), podoabe
(pandantivi de tip ochelari, brăţări, coliere, măr-
gele).
Idolii anropomorfi reprezintă cea mai nu-
meroasă categorie de piese cu destinaţie magico
– religioasă din aria Coţofeni. O parte din piese
sunt simple, altele sunt decorate în tehnica in-
ciziilor sau a împunsăturilor succesive. Aceștia
provin din locuinţe, neavând cazuri certe în care
ei să poată fi asociaţi unor complexe cu evident
caracter cultic.
Problema riturilor și ritualurilor funerare
practicate de purtătorii culturii Coţofeni conti-
nuă să fie extrem de controversată38. Mormintele
de înhumaţie alcătuiesc necropole plane, iar cele
de incineraţie sunt organizate atât în necropole
plane (majoritatea în peșteri) cât și tumulare39.
37
Explicaţiile pentru acest fenomen sunt dintre cele mai diver-
se, plecând de la efectul produs de pătrunderea triburilor nord
– pontice asupra populaţiilor locale, trecând printr-o posibilă
epuizare a depozitelor de minereuri de cupru și ajungându-se
până la o modificare a atitudini faţă de aramă, ca simbol al valo-
rii. I. Nestor – Asupra începuturilor metalurgiei aramei și a bronzu-
lui în R.P.R, în Studii și referate de istoria României, I, 1954, 98;
Idem – Consideraţii privind începutul și definirea perioadei timpu-
rii a epocii bronzului în România, în In honorem emeritae Ligiae
Bârzu. Timpul istoriei I, București, 1997, 44; P. Roman – Cultura
Coţofeni, București, 1976, 16.
38
P. Roman susţinea practicarea atât a înhumaţiei cât și a incine-
rării, dar a acceptat puţine descoperiri în categoria celor cu apar-
tenenţă certă (P. Roman – Cultura Coţofeni, București, 1976, 31
- 33).
39
Este vorba de movile de pămând cu manta de piatră care adă-
postesc mormântul și inventarul funerar.
27
Epoca bronzului
După perioada de tranziţie, comunităţile
epocii bronzului redevin stabile, economia fiind
bazată în principal pe agricultură – care presupu-
nea o sedentarizare accentuată.
Această mare perioadă din preistoria Ro-
mâniei a reprezentat și o etapă deosebit de im-
portantă în procesul de sinteză culturală, etnică
și lingvistică a triburilor tracice din spaţiul car-
pato – danubian și a început practic în perioada
anterioară cu fenomenul de indo-europenizare;
a continuat apoi cu cristalizarea populaţiilor
proto-tracilor (culturile Otomani, Wietenberg,
Mureș, Tei, Monteoru) și apoi în prima epocă
a fierului (Hallstatt) când se petrece individu-
alizarea ramurii nordice a tracilor din care se
va dezvolta populaţia daco-getică (perioada La
Tene).
Descoperiri arheologice indică spaţiul
transilvănean ca un loc de intersecţie a civili-
zaţiilor pe parcursul întregii epoci a bronzului,
un punct de întâlnire a influenţelor culturale
venite din diferite regiuni dar și un centru care
a iradiat bunuri și tradiţii în Bazinul Carpatic
și chiar mai departe, spre nord până la Marea
Baltică40.
Perioada timpurie a epocii bronzului tim-
puriu reprezintă încă o perioadă obscură în Cri-
șana, începutul noii epoci rămânând una din cele
mai disputate probleme ale arheologilor români.
Oricum, rezultatele seriilor de analize C14 făcute
pentru spaţiul central european indică o desfășu-
rare a manifestărilor specifice bronzului timpuriu
în intervalul 2500 – 1900 î.Chr41.
Primul complex cultural specific bronzului
timpuriu în acest spaţiu este cultura Makó42. Cro-
40
H. Ciugudean (coord.) – The Bronze Age Civilization in Tran-
silvania. The Bronze Age - The First Golden Age of Europe, Alba
Iulia, 1997, 5.
41
S. Forenbaher – Radiocarbon dates and absolute chronology of
the Central European Early Bronze Age, în Antiquity, 1993, 236
și 253.
42
I. Németi, P. Roman – Epoca bronzului timpuriu din nord-vestul
României (Grupul cultural Sanislău), în Satu Mare Studii și Co-
municări, 11 – 12, 1994 –1995, 25.
28 Monografia Comunei Olcea

nologic descoperirile de tip Makó sunt urmate de șul Repede și Crișul Negru, pledează pentru o co-
cele aparţinând culturii Nyírség43. munitate relativ izolată, care în asemenea condiţii
Pe parcursul celei de-a doua etape a nu putea să aibă o evoluţie foarte îndelungată.
bronzului timpuriu, în partea de sud a judeţului Un topor de piatră cu gaură de înmănușare,
Bihor au fost identificate descoperiri aparţinând cu ceafă cilindrică din din piatră, specific acestei
grupului cultural Roșia44. Ca arie, acest grup se perioade45 a fost descoperit în raza localităţii Că-
localizează în valea Crișului Negru, cele mai lacea, pe imașul din locul numit „Pustă”. Toporul
importante descoperiri făcându-se în peșterile din are o lungime de 11, 5 cm., diametrul găurii de
zonă. Aceste peșteri au fost folosite atât ca locuri înmănușare are 1, 6 cm. Iar lungimea tăișului este
de habitare cât și ca necropole. Ritul funerar al de 3, 6 cm.
grupei Roșia se caracteriza prin înhumaţie, fiind
cunoscute morminte de înhumaţie în poziţie
chircită.
Repertoriul formelor vaselor specifice gru-
pului cultural Roșia nu este numeros, find repre-
zentat de următoarele tipuri: cană, ulcior, oală
bitronconică, castron, borcane mici, vase cu corp
sferic, vase cu toarte asimetrice, strachini tronco-
nice sau cu pereţii arcuiţi, cești cu o toartă, vase
cu picior, amfore. Decorarea vaselor este foarte
săracă și constă în majoritate din aplicări plastice:
benzi verticale și orizontale, butoni, buze de vas
manșetate, impresiuni cu degetul, incizii.
Deși încă sunt numeroase discuţii privind
periodizarea și încadrarea cronologică a descope-
ririlor de tip Roșia, se pare că manifestările gru- Topor din piatră aparținând epocii bronzului,
pului Roșia – deoarece nu a fost surprinsă nici o descoperit în vatra satului Călacea
succesiune stratigrafică - nu au depășit cea de-a
doua perioadă a bronzului timpuriu. Chiar și aria În sudul Bihorului nu a fost depistată
în care au fost descoperite manifestările grupului până în prezent nici o etapă intermediară între
Roșia, zona defileelor și depresiunilor de pe Cri- manifestările culturale ale grupului Roşia şi
debutul culturii Otomani, cultură clasică a
43
N. Kalicz – Die Frühebronzezeit in Nordost Ungarn, Buda- bronzului mijlociu din nord-vestul României,
pest, 1968, 3 – 17; Idem - Die Nyírség–Kultur, în Kulturen der cu o importanţă deosebită datorită controlării
frühbronzezeit des Karpatenbeckens und Nordbalkans, Beograd,
1984, 109 - 119. C. Kacsó – Contribuţii la cunoașterea bronzului unor drumuri comerciale care făceau legătura
timpuriu din nord-vestul Transilvaniei. Descoperirile Makó de la între estul şi vestul, nordul şi sudul continentului,
Ciumești, Berea și Foieni, în Acta Musei Napocensis, 34, 1997, 431. precum şi asupra unor importante resurse
44
P. Roman – Zur rumänischen Frühbronzezeit (Der For-
schungssand), în Symposium Budapest–Velem, Budapest 1981, materiale: aur, cupru, sare etc. (majoritatea din
65, Idem - Spätneplithikum, Übergangsperiode und der Beginn der zona munţilor Apuseni).
Bronzezeit im Südosten Rumänien, în Thraco-Daciuca, 4, 1983, Dintre principalele resurse ce au fost vehi-
nota 23; P. Roman, I. Németi – Descoperiri din perioada timpu-
rie (pre-Otomani) a epocii bronzului în nord-vestul României, în
culate în acest spaţiu, amintim arama, bronzul,
Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie 37, 1986, 218; I. cositorul, aurul, staniul, sarea, chihlimbarul, ob-
Emödi – Asupra începutului epocii bronzului în Bihor, în Thraco sidiana, ceramica. Comerţul a fost înlesnit și de
-Dacica, 6, 1985, 142; G. Halasi, J. Emödi – Descoperiri arheolo-
gice în peștera Izbucul Topliţei, în Studii și Cercetări de Istorie Veche 45
Al. Vulpe - Depozitul de la Tufa și topoarele cu ceafa cilindrică, în
și Arheologie, 3, 1985, 234. Studii și Cercetări de Istorie Veche, XI, 2, 1959, 265-276.
Monografia Comunei Olcea
folosirea mijloacelor de transport și în primul
rând amintim aici, carul (atestat prin descoperi-
rea unor care miniaturale, încă din perioada de
tranziţie la epoca bronzului).
În timp ce cultura Otomani dispare, pe fon-
dul reprezentat de elementele târzii ale acesteia
se formează cultura Igriţa. Comunitaţile acestei
culturi preferă așezările situate în zone joase, în
apropierea unui curs de apă și în zone piemon-
tane. Locuinţele sunt de regulă de formă rectan-
gulară, puţin adâncite în pământ, având la colţuri
gropi pentru implantarea stâlpilor care urmau
să susţină acoperișul. Există însă și unele cazuri
în care aceste locuinţe sunt de formă rotundă și
mult mai adâncite în pământ. Este dificil de re-
constituit în cest moment dispunerea spaţială a
acestor locuinţe într-o așezare, mai ales datorită
faptului că în cele mai multe cazuri cercetările au
fost condiţionate de caracterul lor de salvare.
Analiza pieselor arheologice au dus la con-
cluzia că acest grup se formează pe fond local
Otomani fiind influenţat de elemente culturale
de origine sudică și panonică.
Sintetizând informaţiile pe care le deţinem
legate de grupul cultural Igriţa, putem afirma că
avem de-a face cu o manifestare care dezvoltă o
producţie ceramică originală proprie, o metalur-
gie a bronzului în care se regăsesc mai mult piese
de podoabă, și unelte, mai puţin arme; care dez-
voltă o metalurgie a aurului și care se prezintă
ca o cultură unitară a perioadei de tranziţie spre
epoca fierului.
Evoluţia culturii Igriţa acoperă perioada fi-
nală a epocii bronzului atingând prima perioadă
a epocii fierului. Finalul culturii Igriţa este marcat
de apariţia culturii Gava la a cărei formare și dez-
voltare contribuie substanţial.
Merită menţionat faptul că din această epo-
că sunt cunoscute aproximativ 600 de piese din
depozitele descoperite în sudul judeţului Bihor.
Aceste depozite sunt reunite sub denumirea ge-
nerală de - depozite de tip Arpășel. Compoziţia
lor este caracterizată de existenţa în depozite a
unor piese întregi precum și a unor piese rebu-
tate.
29
Lipsesc din compoziţia acestor depozite ar-
mele, iar uneltele sunt și ele, la fel de rare. Marea
majoriteate a pieselor care compun aceste depo-
zite sunt piese de podoabă: pandantivi, brăţări de
diferite tipuri, lanţuri, inele și altele.
Prima epocă a fierului
(Hallstatt)
Între epoca bronzului şi prima epocă a
fierului a existat o continuitate organică, prin
aportul substanţial al populaţiei Igriţa. Acum se
realizează o nouă sinteză etno-culturală denumită
în nord-vestul României - cultura ceramicii
canelate de tip Gava.
Aria de formare a acestei culturi este plasată
în zona nord-estică a Câmpiei Panonice, de aici
aceasta se răspândeşte spre sud depăşind culoa-
rul Dunării iar spre nord până pe cursul Nistrului.
Transilvania este şi ea cuprinsă în această arie de
rapândire. Descoperirile din Bihor, foarte puţine
ca număr datorită mai ales stadiului cercetărilor
sunt totuşi reprezentative pentru cunoaşterea
acestei culturi. Analiza materialelor descoperite
până în prezent este relevantă pentru evoluţia
culturală şi cronologică a zonei.
Locuinţele și anexele gospodărești sunt re-
prezentate de gropi, cuptoare și vetre. Gropile se
împart în două categorii: de provizii și manajere.
O altă categorie de descoperiri se leagă de
sfera spiritualului, morminte sau gropi care con-
ţineau o categorie aparte de inventar. Dat fiind
faptul că această epocă este una dominată de ritul
incineraţiei, rămășiţele defunctului erau depuse
în astfel de gropi.
Perioada La Tene
A doua epocă a fierului în spaţiul precizat,
corespunde periodizării generale de pe teritoriul
României și în special condiţiilor specifice din
nord-vestul ţării. Aici, pe un fond local de tradiţie
veche tracică în mixtură cu influenţe scitice cu-
30
noscut sub numele de grup Sanislău-Nir, apare
conturată de timpuriu cultura veche a geto-daci-
lor.
Pe la începutul și jumătatea secolului IV a.
Chr. 400 -350 a.Chr. în zona din vestul României
pătrund celţii, într-un prim val, care în migraţia
spre estul Europei au trecut prin nordul câmpiei
Pannoniei, au ocolit Carpaţii Păduroși și au cobo-
rât spre nordul Mării Negre. Principalele caracte-
ristici surprinse arheologic în această etapă sunt
folosirea fierului pe scară largă pentru confecţio-
narea uneltelor și armelor, generalizarea cerami-
cii lucrate la roată, mai întâi celtică, apoi și dacică,
generalizarea formelor specifice dacice, începutul
emisiunilor monetare autohtone și apariţia unor
formaţiuni politice pe vaste teritorii în spaţiul din
interiorul și din jurul Carpaţilor. Primele enclave
celtice apar în urma unor ciocniri violente cu da-
cii, în vestul României. Rezultatul este stabilirea
îndelungată a celţilor în Transilvania. Caracteris-
tică acestei perioade este însă apariţia ceramicii
dacice în necropolele și așezările atribuite celţi-
lor. Această prezenţă poate fi explicată numai în
contextul unor relaţii a căror natură este în esen-
ţă pașnică, indiferent dacă acestea au fost rodul
unor convieţuiri sau al comerţului cu comunită-
ţile găsite aici.
Influenţa celţilor asupra dacilor s-a
manifestat printr-o avansată tehnică de prelucrare
a fierului și prin introducerea ceramicii lucrate
la roată. Este adevărat că, încă din perioada
anterioară venirii celţilor anumite forme preluate
din repertoriul ceramicii lucrate cu mâna au fost
transpuse la roată, dar adevărata răspândire a
acesteia din urmă se va produce doar după sosirea
celţilor.
În secolele III – II î.Chr. se pare că
această zonă era locuită de către tribul dacic
“Predavenses”46.
În secolul II î.Chr. se constată apariţia
cetăţilor fortificate dacice care sunt expresia
închegării unor formaţiuni politice. Acestea apar
46
S. Dumitrașcu – Dacii liberi din vestul și nord-vestul României
(sec. II – IV e.n.), în, Crisia, VII, 1977, 9sq.; Al. Sășianu – Moneda
antică în vestul și nord-vestul României, Oradea, 1980, 19sq.
Monografia Comunei Olcea
mai cu seamă în zonele de munte şi dovedesc
şi o perioadă de conflicte militare intertribale
şi, probabil, de conflicte cu celţii. Pe la mijlocul
secolului al doilea celţii dispar treptat din
Transilvania fiind înlocuiţi de puterea în creştere
a dacilor chiar şi în zonele de câmpie.
Ridicarea fortificaţiilor se făcea în punctele
de trecere în spaţiul intracarpatic. Erau amplasa-
te în puncte strategice, pe înălţimi și în preajma
unor văi, și la intrarea în defilee sau pasuri. Pe
lângă importanţa strategică acestea reprezentau
și puternice centre comerciale, meșteșugărești
și politice fiind adeseori și sedii ale unor triburi
sau uniuni tribale. În mod obișnuit acestea erau
și centre religioase teritoriale, cu temple așezate
de obicei în platourile cele mai înalte, constituind
adevărate acropole.
În partea de vest a Daciei, fortificaţiile au
fost ridicate din pământ cu palisade de lemn,
şanţuri, sau palisade simple pe promotorii apărate
natural de pante abrupte şi închise cu şanţ şi val
pe şaua de legătură cu alte înălţimi. Acest gen
de fortificaţii se preta mai puţin pentru rol de
refugiu, având unul exlusiv militar. Suprafaţa lor
nu depăşeşte 2-3 ha.
Așezările deschise reprezentau comunităţile
din teritoriul rural aflate în apropierea surselor
apă, râuri sau izvoare și unor terenuri propice
agriculturii. În săpăturile arheologice de la
Cociuba Mare, Râpa și Tinca au apărut atât
locuinţe de suprafaţă din care s-au păstrat urmele
pereţilor din lemn, cât și locuinţe adâncite. Toate
erau de formă patrulateră construite din lemn
și chirpici aplicat în exterior și interior, unde
suprafaţa a fost finisată și s-a întins și o peliculă
de var. Structura pereţilor se sprijinea pe pari
de lemn. Pentru că în mijlocul unei locuinţe au
apărut urmele unor gropi de pari, concluzia care
rezultă este că aveau acoperișul în două ape, din
trestie sau paie. Au fost identificate și gropi de
provizii.
Ceramica descoperită aici a fost lucrată cu
mâna și la roată. Au fost descoperite vase de pro-
vizii și de gătit, dar și veselă pentru servit masa
sau pentru băut. Dacă ceramica de gătit și o parte
Monografia Comunei Olcea
din cea folosită la conservarea alimentelor era lu-
crată cu mâna, uneori decorată cu butoni și brâuri
alveolate pe diametrul maxim, cea pentru servi-
tul mesei era lucrată din pastă fină cenușie, găl-
buie sau cărămizie, fiind uneori ornamentată cu
motive geometrice lustruite. Ca forme sunt pre-
zente aproape toate tipurile ceramice ale olăriei
dacice: vase de gătit și păstrat hrana, bitronconi-
ce, alungite sau semisferice, capace, vase de servit
- străchini și boluri adânci, vase de băut - căni și
ulcioare decorate cu ornamente constând în linii
lustruite. Vasele mari pentru păstrat lichide, chiu-
purile au fost și ele reprezentate, fiind lucrate la
roată din pastă fină cu nisip și decorate sub buze
cu benzi de linii în val sau linii drepte.
Cum materialul arheologic, mai cu seamă
ceramic este asemănător până la identitate cu cel
din așezările săpate pentru epoca dacică clasică:
ceramică ornamentată cu unghia, ceramica celtică
și romană de import sau imitată după aceasta,
precum și asocierea acesteia cu vasele cu grafit
în pastă care imită situlae de bronz, vehiculate
puternic în așezările celtice, unele forme precum
bolurile adânci, sau vasele de provizii cu buză
răsfrântă, concluzia pare a se desprinde logic
pentru încadrarea acestora în secolul I î.- I d.Chr.
Piesele din metal, fiind fragmentare, nu au o
putere de datare mai precisă și un singur fragment
dintr-un vas roman de import ar putea înclina
balanţa spre perioada a doua jumătate a secolului
I d.Chr, și până la începutul secolului II d.Chr.
Asezările fortificate de epocă La Téne, daci-
că, dealtfel cele mai nordice cunoscute în nord-
vestul României, sunt situate pe un aliniament la
nord de Crișul Negru , marcat de înãltimile mun-
tilor Pădurea Craiului și ale ramificatiilor acesto-
ra spre zona de câmpie.
Tezaurele monetare romane de epocă re-
publicană descoperite în zona vestică a României
se explică printr-o predominare a exportului faţă
de import în relaţiile cu lumea romană47. Aceste
47
Superioritatea numerică a acestei categorii de tezaure în afara
arcului carpatic ar putea să rezide din cauze de ordin intern, su-
gerând sau demonstrând faptul că extinderea stăpânirii lui Bure-
bista asupra unei părţi a teritoriilor dacice extra – carpatice nu a
31
gen de descoperiri gravitează întotdeauna în ju-
rul unor puternice așezări sau cetăţi dacice sau
care se leagă nemijlocit de acestea48. Contactele
comerciale între Dacia și Imperiul Roman înce-
pute în ultimul sfert al secolului II î.Chr., pot fi
apreciate în primul rând prin cantitatea de mone-
dă ajunsă în Dacia. Cantitatea mare de monedă,
răspândirea ei intensă și uniformă în zona vestică
a Daciei (cu excepţia Maramureșului) evidenţia-
ză limpede, pe de o parte, echivalentul valoric în
monedă a unei cantităţi apreciabile de mărfuri
destinate de autohtoni pentru schimbul cu lumea
romană, iar pe de altă parte realitatea unei creș-
teri economice interne, a unui comerţ local dez-
voltat, care impune prezenta monedei în schim-
burile curente. Această dezvoltare culminează, în
al doilea deceniu al secolului I î.Chr. și coincide
cu apariţia statului dac condus de Burebista. Prin
urmare, dezvoltarea societăţii dacice pe plan eco-
nomic alături de dezvoltarea ei pe plan social și
politic a constituit factorul fundamental al apari-
ţiei statului dac.
Dacă dezvoltarea economică a Daciei a
atins în prima jumătate a secolului I î.Chr. cota
maximă, în intervalul dintre a doua jumătate a
secolului I î.Chr. și secolul I d.Chr. se constată o
slăbire a relaţiilor comerciale cu lumea romană,
penetraţia și circulaţia slabă a denarului roman la
nord de Dunăre. Cauzele, postulate de cercetări-
le anterioare49, sunt găsite în frământările interne
din cadrul societăţii dacice de după moartea lui
Burebista și în frecventele conflicte dintre daci
și romani în timpul lui Augustus și în epoca ur-
mătoare, care au provocat tulburări în activitatea
comercială, în plus, pătrunderea sarmato – iazigă,
începând cu anul 20 d.Chr. în câmpia dintre Du-
nărea mijlocie și Tisa, urmată de o permanentă
ofensivă în teritoriile dacilor, a avut, bănuim, ca o
consecinţă, blocarea temporară a vechilor comu-
nicaţii comerciale.
avut loc pe cale pașnică. H. Daicoviciu – Dacia de la Burebista la
cucerirea romană, Cluj, 1972, 65; Al. Sășianu – Moneda antică în
vestul și nord-vestul României, Oradea, 1980, 24 și 26.
48
N. Chidioșan, Al. Sășianu, N. Beladan – Tezaurul dacic de la
Drăgești, în Crisia, VIII, 1978, 44.
49
I. Berciu – în, Apulum, I, 1939 – 1944, p. 193sq.
32
Perioada daco – romană
Istoria dacilor din Crişana nu este oglindită
aproape deloc în izvoarele literare antice50. Asta
şi pentru că după cucerirea regatului şi transfor-
marea Daciei în provincie romană, zona situată
la vest de Munţii Apuseni va constitui teritoriul
dacilor liberi. Descoperirile arheologice din acest
areal constituie astfel ceea ce cercetătorul Sever
Dumitraşcu a denumit “cultura materială dacică
de epocă romană din Crişana în secolele II – IV d.
Chr”51. Graniţa imperiului se întindea de la castrul
roman de la Micia situat pe Mureş pâna la castrul
de la Bologa de pe valea Crişului Repede, trecând
peste culmile Munţilor Bihorului şi ai Vlădesei,
care alcătuiau nu numai cumpăna apelor ci şi un
perete natural, care apăra regiunea auriferă a pro-
vinciei.
Ca şi caracterizare generală, conţinutul prin-
cipal al culturii materiale este de factură rurală,
fiind determinat de tipul de locuinţe, unelte şi
ceramică. În acest spaţiu, cultura materială a
dacilor liberi în secolele II – IV d.Chr., nu este alt-
ceva decât cultura materială a vechilor comunităţi
dacice52 influenţantă de cultura romană.
Ceramica este de două categorii: lucrată cu
mâna, realizată din pastă poroasă şi de culoare
negricioasă, (ceaşca şi vasul - borcan) şi lucrată
la roată, de culoare cenuşie şi cărămizie (oale,
castroane, căni, amforete, fructiere, chiupuri).
Aceste vase erau ornamentate cu brâuri şi bu-
toni, cea ralizată la roată fiind adesea lustruită
Creșterea bruscă a circulaţiei monetare
romane imperiale după anul 106 d.Chr., în te-
ritoriile dacilor liberi din Crișana, teritoriu ră-
mas în afara provinciei a fost determinată de
noile circumstanţe politice create prin cucerirea
Daciei de către romani, de avântul economic al
noii provincii, care implică și zonele neocupate
de romani53. Comparativ cu prima jumătate a se-
50
S. Dumitrașcu – Dacia Apuseană, Oradea, 1993, 35.
51
S. Dumitrașcu – Dacii liberi din Crișana (secolele II – IV e.n.), în
Lucrări Știinţifice, Seria B – Istorie, 1976, 5.
52
Este vorba de dacii de dinaintea cuceriri romane, înainte de
106 d.Chr.
53
Al. Sășianu – Moneda antică în vestul și nord-vestul României,
Monografia Comunei Olcea
colului I î.Chr., în perioada 106 – 193 d.Chr. se
cunoaște o scădere numerică de tezaure, dar în
același timp o substanţială creștere a volumului
de piese cuprinse de unele dintre aceste tezaure
și o dublare a numărului pieselor izolate. Calea
principală de pătrundere a monedei romane în
zonele neocupate a fost fără îndoială cea comer-
cială. Însă, datorită faptului că relaţiile între daci
și romani nu au fost întotdeauna cele mai pașni-
ce, s-a apreciat că o parte din cantitatea de mo-
nedă a ajuns în zonele libere și prin plata unor
stipendii de către romani dacilor din vecinătatea
provinciei54.
Dacă în epoca lui Burebista numărul ne-
obișnuit de mare de tezaure explică o predo-
minare a exportului de mărfuri autohtone faţă
de importurile romane, un comerţ de mare an-
vergură, ce ilustrează o dezvoltare economică
internă foarte ridicată a societăţii dacice, orien-
tarea comerţului spre acumularea de monedă,
folosirea acesteia în mod aproape exclusiv în
schimbul intertribal, în epoca imperială, ope-
raţiunile de schimb comercial sunt cu siguranţă
mai complexe55.
Forma de vas cea mai răspândită în cadrul
ceramicii fine cenușii și cărămizii o constitue
castroanele și bolurile. Cănile sunt ovoidale sau
carenate ca formă cu buze evazate sau invazate.
Torţile sunt rotunde în secţiune în cazul celor
cenusii, iar una din pastă cărămizie este aproape
dreptunghiulară. Chiupurile de diferite dimen-
siuni pot fi deosebite în privinta formelor de
buze, răsfrânte drept sau oblic în exterior. Orna-
mentele variază în funcţie de categoria cerami-
că. Ceramicii fine cenușii îi sunt caracteristice
canelurile orizontale sau verticale dar si orna-
mentele stampilate.
Ceramica zgrunţuroasă lucrată la roată este
foarte puțină. Materialul ceramic lucrat cu mâna
se încadrează ca formă majoritar în categoria oa-
lelor mai mult sau mai putin evazate, lucrate din
pastă de culoare cărămizie, maronie si neagră.
Oradea, 1980, p. 33.
54
D. Tudor - Istoria Romîniei, vol. I, București, 1960, p. 414
55
Ibidem, p. 48.
Monografia Comunei Olcea 33

Un fragment pare a avea buza lucrată la roată. interne şi presiunea externă au început să macine
Unele sunt mai îngrijit lucrate, altele neglijent, statul avar. Acesta a fost desfinţat de alianţa dintre
cu urme de degete, iar câteva sunt arse secundar. francii conduşi de Carol cel Mare şi hanul Krum
al Primului Imperiu Bulgar, în urma luptelor din
810.
Perioada migraţiilor În secolul VI în Maramureşul actual apar
primele populaţii slave. De abia în secolul următor
Retragerea administraţiei romane din fosta aceştia vor ajunge şi în Crişana şi în Transilvania,
provincie Dacia din anul 271 d.Chr. a avut efect și unde vor fi prezenţi până în secolele VIII - IX.
asupra zonelor ocupate de dacii liberi în Crișana. La procesul de cristalizare etnică a popula-
Încă din timpul războaielor marcomanice ţiei autohtone din nord-vestul României aceste
vandalii se stabilesc în Crişana alături de dacii populaţii migratoare, cu excepţia slavilor au avut
liberi56. o influenţă foarte redusă. Numărul mare în care
Într-un spaţiu care se întinde de la Nipru aceștia se pare că se aflau în teritoriul nord-du-
până în Transilvania, la sfârşitul secolului III şi nărean a avut influenţe puternice și în formarea
pe parcursul secolului IV se manifestă cultura limbii române. Faptul că după 602 slavii străpung
Sântana de Mureş – Cerneahov. Acesteia îi sunt linia Dunării și pătrund în Imperiul Bizantin face
caracteristice multiple influenţe: din partea ca slavii să devină o minoritate, care pe parcursul
goţilor, sarmaţilor, dacilor, a populaţiei romanice secolelor VIII – X a fost asimilată de populaţia
şi a populaţiilor situate la nord de Marea Neagră. romanică59.
Manifestările acestui complex cultural se opresc În ceea ce priveşte evoluţia etnică și lingvis-
odată cu venirea hunilor. Aceştia se vor stabilii tică, amintim doar că procesul de romanizare a
în 433 ca federaţi ai Imperiului Roman în continuat și după retragerea aureliană, până prin
Pannonia57. veacurile VI – VII (civilizaţia provincial – roma-
După moartea lui Atila în 452 și înfrângerea nă de tip Bratei). După această etapă a urmat in-
hunilor în bătălia de la Nedao de către o coaliţie fluenţa populaţiei slave, care poate fi urmărită cu
de populaţii germanice, Crișana intră sub sfera precădere la nivel arheologic în ceramica lucrată
de influenţa a ostrogoţilor stabiliţi în Pannonia. la roată specifică secolelor VII – VIII.
Aceștia primeau subsidii ca federaţi din partea În secolul VIII – începutul secolului IX, are
Imperiului Roman . 58
loc ultima etapă a formării poporului şi a limbii
În 576 avarii (de origine mongolică) aliaţi române, atunci când se petrece uniformizarea
cu longobarzii îi înfrâng pe gepizii situaţi în tipului de aşezări şi cimitire româneşti cu rădăcini
Transilvania intracarpatică. De aici longobarzii vechi daco - romane60.
se vor îndrepta spre Italia, însă avarii vor stăpânii Ungurii, stabiliţi în secolul V la nord de Ma-
zona Bazinului Carpatic al Dunării. Fiind vorba rea Neagră în zona dintre Volga și Don au fost
de un spaţiu foarte întins, este evident că aceştia împinși de către pecenegi înspre vest, într-un
exercitau un control militar al zonei, ei având spaţiu denumit în cronici Etelkuz, care se pare că
diverse centre de putere care controlau diverse corespunde zonei delimitate de Marea Neagră –
materii prime (sarea din Podişul Transilvaniei cu Nistru – Siret. De aici ei vor întreprinde o serie
precădere). La sfârşitul secolului VIII, disensiunile de atacuri asupra Moraviei și estului Imperiului
carolingian. În anul 895 ei traversează Dunărea și
56
M. Bărbulescu – De la romani până la sfârșitul mileniului I,
în I.-A. Pop, Th. Nägler (coord.) – Istoria Transilvaniei, vol. I Ibidem, 196sq.
59

(până la 1541), Cluj – Napoca, 2003, 188. Th. Nägler – Transilvania între 900 și 1300, în I.-A. Pop, Th.
60

57
Ibidem, 189. Nägler (coord.) – Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541),
58
Ibidem, 190sq. Cluj – Napoca, 2003, 199 - 202.
34
atacă bulgarii conduși de Simeon. Presaţi de un-
gurii, bulgarii apelează la pecenegi, ca aceștia să-i
atace pe ungurii rămași fără apărare în Etelkuz.
Înfrânţi, în 896 ungurii traversează Carpaţii Pă-
duroși (Nordici) prin pasul Verecke, ajungând
în bazinul superior al Tisei și de aici în Câmpia
Pannonică.
De aici, nenumărate raiduri ale ungurilor se
vor îndrepta spre Germania, Franţa și Italia. Dar
Monografia Comunei Olcea
în urma bătăliei de la Lechfeld (10 august 955),
împăratul german Otto cel Mare pune capăt de-
finitiv atacurilor maghiare spre vest. Tocmai de
aceea, spre mijlocul secolului X, două triburi
maghiare conduse de Gyula și Kende care avan-
sează pe valea Mureșului declanșează procesul de
cucerire al Transilvaniei, proces ce se va încheia
la sfârșitul secolului XII, sub conducerea regelui
Bela III (1172 - 1196).
Comuna Olcea în evul de mijloc.
Descoperiri arheologice, mărturii
documentare, tradiţii istorice
Doru Marta
O analiză din punct de vedere istoric a
ţinutului Olcei în Evul Mediu reprezintă, cu
siguranţă, un demers temerar din cel puţin două
motive. În primul rând intervalul cercetat, deşi nu
reprezintă nici pe departe o unitate a evenimen-
telor istorice, a fost unul al schimbărilor majore,
marcate, pe de o parte, de noile stăpâniri care
se vor succeda de-a lungul veacurilor în regiune
iar pe de altă de realităţi urmate de transformări
majore din punct de vedere politic, social şi eco-
nomic, unele benefice dar altele cu adevărat dra-
matice pentru locuitorii acestor ţinuturi.
Al doilea motiv, în fapt unul care ridică cele
mai mari probleme în faţa unei cercetări exhaus-
tive, este lipsa cronică a informaţiei istorice înde-
osebi pentru secolele de început ale evului de
mijloc. Este de la sine înţeles faptul că acest lucru
este o realitate valabilă şi pentru alte regiuni care
se întind mult dincolo de cea pe care o analizăm,
deşi în multe cazuri opacitatea, respectiv lipsa
surselor documentare şi a celor cronicăreşti
nu atinge nivelul de aici. Despre ţinutul Olcei,
primele menţiuni documentare apar abia la în-
ceputul secolului al XIII-lea, odată cu intrarea
zonei în atenţia instituţiilor statului, recte a re-
gatului maghiar. În acest context am încercat, în
măsura posibilului, să apelăm la toate mărturiile
cu ajutorul cărora să întregim o imagine cât mai
reală a acestui areal.
În acest context, pentru secolele IX – XI
o salvare ar putea veni de la prelucrarea datelor
provenite din cercetările arheologice. Este în cazul
nostru aproape unica posibilitate de a cunoaşte
acest extrem de întins interval de timp, atât de
sărac în informaţii documentare. Din păcate,
nici în cazul acestei ultime surse, informaţiile nu
sunt prea numeroase. Motivul este extrem de
frustrant pentru oricare cercetător: lipsa unor
cercetări arheologice sistematice care să scoată
la iveală vechile aşezări din regiune, realitate care
putea furniza informaţii concrete despre viaţa
cotidiană, economică şi rangul social al locu-
itorilor din zonă: tipuri de locuinţe, economia
interioară a acestora, vetre de foc, gropi de provi-
zii etc. Tot arheologic se pot aduce informaţii
utile legate de resursele de subzistenţă, respectiv
agricultura, creşterea animalelor şi meşteşugurilr
practicate în zonă.
Invariabil în acest caz sunt apelurile la oame-
nii locurilor, cu siguranţă cei mai buni cunoscători
ai realităţilor şi tradiţiilor multimilenare ale
tărâmului analizat. Se cuvine cred aici amintite
două contribuţii, fără de care, cel puţin partea de
arheologie şi cea documentară a prezentei lucrări
ar fi fost mult mai săracă. Chiar dacă pentru regi-
une s-au făcut menţiuni legate de prezenţa unor
descoperiri arheologice de epoci diferite, inclu-
siv ceramică aparţinând evului mediu timpuriu1,
materialul semnalat nu a fost prelucrat. În acest
context trebuie semnalată contribuţia profesoru-
lui Nicolae Ciucea de la şcoala din Călacea, care
1
S. Dumitrașcu Descoperirile arheologice din valea Crișului Negru
și semnificaţia lor istorică, în Crisia, 1985, XV, passim; vezi mai
ales harta din anexa studiului.
36
a adunat cu pasiune acest important material ar-
heologic, care odată prelucrat va aduce pe harta
repertoriului bihorean noi puncte cu descoperiri.
În acelaşi orizont intelectual se înscrie şi foarte
recenta monografie închinată satului Ucuriş de
către profesorul Petru Ardelean2, foarte valoroasă
în contextul documentar al analizei noastre.
Cele patru localităţi care alcătuiesc azi
comuna omonimă, respectiv Olcea, Călacea,
Hodişel şi Ucuriş, la care se adaugă alte trei
care sunt dispărute, respectiv Buzazd, Harna şi
Kisőkres, au apărut la date diferite în documentele
vremii. Prima menţionată, Călacea, la jumătatea
celui de-al doilea deceniu al secolului al XIII-
lea este una din cele mai vechi localităţi din
comitatul bihorean. Doar câţiva ani mai târziu
este pomenită documentar, azi dispăruta Bizazd.
Jumătatea secolului al XIV-lea aminteşte alte
două localităţi din regiune: Ucurişul, într-un
important dar şi interesant act de hotărnicie,
alături de dispăruta Harna. Olcea este amintită
abia la mijlocul secolului al XVI-lea, în faimoasa
conscriere austriacă din acel interval, Hodişelul
vreo trei decenii mai târziu, pe când dispăruta
azi, poate unificată cu Ucurişul, Kisőkres, apare
în documente abia la finele secolului al XVII-lea,
într-o altă importantă conscriere austriacă. Zonă
importantă din punct de vedere al drumurilor
medievale, care legau Bihorul de Zărand, arealul
cercetat face în fapt trecerea dinspre zona de
dealuri ale Codrului Moma şi Tăşadului spre
arealul Câmpiei Crişurilor. În fapt, regiunea va
fi, din punct de vedere istoric, mult mai legată de
sud-vestul comitatului Bihor, decât de regiunile
sale sudice sau sud-estice.
Începutul secolului al X-lea a găsit ţinutul
dintre Crişuri în calea expansiunii triburilor
maghiare, sosite în Pannonia prin trecătorile
Carpaţilor Păduroşi (azi în Ucraina), probabil
în anii 895 – 896. Nu foarte departe de acest
interval, călăreţii maghiari au început raidurile
lor, extrem de pustiitoare, spre vestul Europei.
Nici vecinătăţile nu au fost neglijate, astfel că
2
P. Ardelean Terra Ucrus – Pământul Ucuriș – (contribuţii mono-
grafice), Oradea, 2007, passim.
Monografia Comunei Olcea
în anul 907 sau după alţi istori abia după 9303,
ungurii atacă şi spre est. În acest context, când
puţinătatea ştirilor scrise despre cele întâmplate
atunci este copleşitoare pentru orice istoric, de
cea mai mare însemnătate ne rămân descrierile
din Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) lăsate
de faimosul cronicar Anonymus, aflat la curtea
unuia dintre cei patru regi unguri care au purtat
numele de Bela4. Ceea ce ne interesează aici sunt
realităţile bihorene surprinse de cronicar, care au
tangenţă directă cu voievodatul lui Menumorut,
una din primele formaţiuni statale care s-a lovit
de iureşul maghiar spre răsărit. În acest context
mai larg vom integra şi zona central-sudică a Bi-
horului, care a făcut parte din graniţele amintitu-
lui voievodat.
După supunera lui Salanus, a cărui stăpânire
se afla probabil undeva imediat la vest de Tisa,
ungurii ating graniţele vestice ale stăpânirii lui
Menumorut. Hotarele acestui teritoriu se întin-
deau de la Mureş în sud, la Porţile Meseşului în
3
Vezi discuţia la Al. Madgearu Voievodatul lui Menumorut în
lumina cercetărilor recente, în Analele Universităţii din Oradea,
2001, XI, p. 38 – 51.
4
Disputele în jurul persoanei cronicarului anonim datează încă
din momentul când istoriografia maghiară a contestat continu-
itatea românilor în Transilvania, dată care coincide tocmai cu
începuturile afirmării ideii de naţiune a acestora, în secolul al
XVIII-lea. Fiind una dintre cele mai directe dar și relativ detalia-
te mărturii prin care un cronicar aflat în slujba unui rege maghiar
amintea de români ca trăitori în Transilvania înaintea ocupării
ei de către regalitatea maghiară, a fost doar un pas până la con-
testarea sa violentă. În replică, istoriografia română l-a „apărat”
pe cronicar, subliniindu-i corectitudinea informaţiei, dar și im-
posibilitatea ca el să fi inventat, fără nici un motiv aparent, pre-
zenţa timpurie a românilor în Ardeal, alături de alte naţii, slavii
în primul rând. Dacă în trecut Anonymus era încadrat ca notar
la curtea regelui Bela al IV-lea (1235 – 1270), ipoteză care ar fi
susţinut depărtarea cronologică semnificativă a scrierii cronicii
sale faţă de evenimentele narate (mai mult de trei secole) și deci
posibile inadvertenţe, în prezent, cel puţin în istoriografia româ-
nă se marșează tot mai mult pe plasarea activităţii cronicarului
în timpul domniei regelui Bela I (1060 – 1063) sau Bela al II-
lea (1131 – 1141), mult mai apropiaţi de evenimentele narate.
Pentru extrem de vasta bibliografie asupra subiectului vezi în-
deosebi ultimele apariţii: Al. Madgearu op. cit, passim; Ibidem,
Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, passim;
(cu versiunea în lb. engleză, ediţie revăzută și adăugită, Cluj-Na-
poca, 2005, passim); T. Sălăgean Ţara lui Gelou. Contribuţii
la istoria Transilvaniei de Nord în secolele IX – XI, Cluj-
Napoca, 2006, passim.
Monografia Comunei Olcea
est, aceasta fiind se pare şi zona care delimita teri-
toriul acestuia de cel al lui Gelou. Spre vest teri-
toriul voievodului crişean se mărginea Tisa, iar
spre nord Someşul. Capitala sa era în cetatea de
la Biharea.
Revenind la relatările cronicarului anonim
legate de conflictul lui Menumorut cu cetele
maghiare, facem cuvenita precizare că autorul
le înscrie în cadrul mai larg al naraţiunii sale
legate de luarea în stăpânire de către maghiari a
teritoriilor Pannoniei şi a celor vecine. Capitolele
care narează luptele din Crişana sunt numerotate
19 - 22, 28 şi 50 - 52.
La început Árpád, conducătorul suprem al
triburilor maghiare i-a cerut lui Menumorut teri-
toriul dintre Someş şi pădurea Nyir, aflată în nord-
estul Crişanei, prin intermediul căpeteniilor sale
Usubuu şi Veluc. Răspunsul lui Menumorut,
merită citat în întregime după cum este transpus
la Anonymus: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei,
domnul vostru, că îi suntem datori, ca un prieten
unui prieten, cu toate cele ce-i sunt necesare, deo-
arece el este om străin şi lipsit de multe. Pământul
însă, pe care ni la cerut bunăvoinţei noastre, nu i-l
vom da niciodată, cât timp vom fi în viaţă. Şi am
socotit nedemn că ducele Salanus i-a cedat foarte
mult pământ, fie din dragoste, cum se spune, fie din
frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici
din frică, nu-i cedăm din pământ nici cât cuprinde o
palmă, deşi a spus că ar fi dreptul lui. Şi vorbele lui
nu ne tulbură inima, anume că ne-a spus că descinde
din neamul regelui Attila, care era numit biciul lui
Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă
această ţară de la strămoşul meu, acuma însă, graţie
domnului meu, împăratul de la Constantinopol, ni-
meni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele”.
Un scurt comentariu asupra acestui pasaj
ne va lămuri că el conţine câteva elemente care
se leagă foarte bine de anumite realităţi crono-
logice şi politice din zonă. În primul rând se
cuvine a evidenţia conştiinţa lui Menumorut
de a fi autohton faţă de ducele Árpád şi supuşii
săi care, sunt socotiţi “străini”. În al doilea rând
este subliniată protecţia de care se bucura din
partea Imperiului Bizantin. Împăratul, a cărei
37
protecţie o invoca Menumorut, putea fi Leon al
VI-lea (886 - 912), care s-a putut afla în conflict
cu ungurii în intervalul 904 - 912 când bizanti-
nii erau în bune relaţii cu bulgarii. În favoarea
acestei afirmaţii trebuie amintită o descoperire
arheologică de excepţie, care chiar dacă nu este
în directă legătură cu arealul cercetat acum, tre-
buie amintită. Astfel în localitatea Poienii de Sus,
comuna Bunteşti, nu departe de Beiuş, în anul
1979, a fost găsită întâmplător o monedă din aur,
un solidus, bătut sub împăratul bizantin Vasile I
Macedoneanul în anii 868 - 870. Moneda este
găurită în partea superioară5. Subsidiile primite
de înaintaşii lui Menumorut de la bizantini, sub-
sidii din care făcea parte şi piesa mai sus amintită,
relevă relaţiile lor privilegiate. Menţionăm de
asemenea că descoperirea acestei monede în re-
giunea amintită evidenţiază cu prisosinţă faptul
că zona aparţinea voievodatului lui Menumorut.
Voievodul respectiv se baza în tactica sa de
apărare pe un sistem de fortificaţii dintre care
sunt amintite cele de la Biharea (Byhor), Satu
Mare (Zotmar) şi Zalău (Ziloc). Dacă în privinţa
fortificaţiilor de la Satu Mare şi Zalău nu avem
informaţii arheologice, cetatea de la Biharea a
beneficiat de ample cercetări arheologice6. Con-
form Cronicii lui Anonymus, în urma răspunsului
dat de Menumorut, Árpád a trimis contra sa un
grup de luptători condus de căpeteniile Tosu,
Tuhutum şi Zobolsu. În drum, după trecerea
Tisei, supunând populaţia locală, ei au ridicat o
cetate la Szabolcs. În continuare, împărţindu-se
în două, o ceată maghiară s-a confruntat cu Me-
numorut la castrul Zotmar (Satu Mare), unde a
ieşit biruitoare. Celălalt grup a înaintat spre Zalău
(Ziloc), fără a întâmpina o rezistenţă notabilă.
De remarcat este faptul că Menumorut a pref-
erat o retragere spre reşedinţa de la Biharea, de
unde a atacat cetele maghiare aflate în retragere,
5
Al. Sășianu Descoperiri monetare antice și bizantine în Bihor, în
Crisia, 1983, XIII, p. 447 - 448, nr. 8.
6
Menţionăm aici cercetările mai vechi ale prof. M. Rusu Contri-
buţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în Anuarul Institutului
de Istorie și Arheologie Cluj, 1960, 3, p. 7 - 25 și monografia prof.
S. Dumitrașcu Biharea. I. Săpăturile arheologice din anii 1973 -
1980, Oradea, 1995.
38
pe râurile Ier, Barcău şi Crişul Repede. Pentru o
perioadă luptele au încetat. Mai târziu, alte cete
maghiare conduse de Usubuu şi Veluc au atacat
din nou, avându-i aliaţi pe secui. Luptele s-au dat
la cetatea Biharea, prin începerea asediului, care a
durat 12 zile, cu pierderi de ambele părţi. În ap-
ropierea cetăţii a fost cercetat arheologic un mic
grup de morminte maghiare din cel mai vechi or-
izont, cu inventar specific (piese de podoabă şi de
harnaşament, arme dar şi oase de cal), aparţinând
cu siguranţă atacatorilor castrului. În cea de-a 13
zi de asediu, ostaşii lui Menumorut au deschis
porţile cetăţii, încetând rezistenţa. Încheind pa-
cea, drept gaj al ei, Menumorut a fost de acord
să o căsătorească pe fiica sa cu Zulta (Zoltan),
fiul lui Árpád. Aceste întâmplări au fost descrise
de Cronicarul Anonim în capitolele 50 - 52 ale
lucrării sale. Pentru o perioadă oarecare fron-
tierele noilor cuceriri maghiare au fost la Porţile
Meseşului, unde se pare că au ridicat fortificaţiile
de la Ortelec şi Moigrad. Aici a fost în fapt, pen-
tru o perioadă, frontiera dintre Ungaria şi Trans-
ilvania condusă de Gelou7.
Este posibil ca după înfrângerea lui
Menumorut, acesta să fi fost lăsat la conducerea
teritoriului său, aflat însă sub dominaţia lui Árpád.
Acest lucru se putea întâmpla de-a lungul întregului
interval al secolului al X-lea, până la acţiunea
unificatoare a primului rege maghiar, Vaik, devenit
la creştinare, în anul 1000, Ştefan I. În acest context,
Biharea va deveni sediul unui comitat şi al unei
episcopii catolice, transferate ulterior la Oradea8.
Pentru populaţia românească, evenimentele
secolului al X-lea, prin intrarea Crişanei şi deci,
implicit a arealului olcean, în stăpânirea maghiară
efectivă, a fost stopat procesul de geneză statală
locală, început aici în secolul al IX-lea9.
Cercetările arheologice de suprafaţă au
relevat existenţa unor aşezări în regiune datate
7
Al. Madgearu, Voievodatul lui Menumorut în lumina cercetărilor
recente, în Idem, p. 47; I. A. Pop Românii și maghiarii în secolele
IX – XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca,
1996, p. 95 – 112.
8
Sunt opinii potrivit cărora episcopia catolică ar fi fost înfiinţată
direct la Oradea,
9
Al. Madgearu, op. cit., p. 49.
Monografia Comunei Olcea
tocmai în secolele VIII/IX – X. Astfel la Olcea,
pe o terasă, au fost descoperite fragmente ce-
ramice lucrate la roată cu turaţie medie, din pastă
compactă, degresată cu microprundiş şi nisip.
Culoarea predominantă era brun-cărămizie şi
brun-cenuşie. Ornamentul ceramicii constă în
benzi de linii în val intercalate cu benzi de linii or-
izontale, benzi de linii în val singulare, dar şi benzi
de striuri orizontale. Din analiza locului unde au
fost făcute aceste descoperiri s-a ajuns la conclu-
zia că avem de-a face cu o aşezare nefortificată10.
Trebuie de asemenea menţionat faptul că
ceramica lucrată la roată cu turaţie medie, de tipul
celei descoperite la Olcea are analogii foarte bune
pe întreg teritoriul Crişanei dar şi în Transilvania
intracarpatică, în Banat şi Maramureş. Este în fapt,
o ceramică de îndelungată tradiţie autohtonă, cu
vădite influenţe romane provinciale târzii.
Organizarea arealului bihorean de către re-
galitatea maghiară a început probabil încă de pe
vremea primului rege, Ștefan I (1000 – 1038),
creștinat în primul an de domnie în ritul latin.
Faptul că stăpânirea regatului maghiar era depar-
te de a fi stabilizată o reprezintă tocmai precarita-
tea menţionărilor documentare legate de această
perioadă, dar și împotrivirea unei părţi a vechi-
lor conducători tribali unguri la procesul amplu,
uneori dureros și violent de creștinare. Este sigur
că zona de câmpie a Bihorului a fost stăpânită
încă de la început, în ciuda unor încercări arma-
te de loc facile. Astfel în anul 1068 un masiv atac
pecenego-cuman, pornit din estul Transilvaniei
aduce mari distrugeri cetăţii de la Biharea, acesta
fiind probabil momentul când puternicul centru
fost voievodal începe treptat să decadă. Înfiinţa-
rea în anul 1092, de către regele Ladislau I (1077
– 1095) la Oradea a unui Capitlu și a unei Epi-
scopii romano-catolice, va centra pentru totdeau-
na primatul noului amplasament al ţinutului bi-
horean. Momentul va fi confirmat trei secole mai
târziu când în preambului Statutelor capitlului
orădean, care s-au bazat pe documentele statuta-
re de înfiinţare se afirmă această realitate, subli-
10
S. Dumitrașcu Descoperirile arheologice din valea Crișului Ne-
gru și semnificaţia lor istorică, în Crisia, 1985, XV, p. 58.
Monografia Comunei Olcea
niind faptul că regale Ladislau a fost “întemeie-
torul și dăruitorul” bisericii din Oradea, pe care
a ridicat-o la rang episcopal, înzestrând-o, alături
de Capitlu cu enorme moșii, drepturi și privile-
gii, care vor marca decisiv istoria locului până în
anul 1557, când noul activism calvin dar mai ales
antitrinitarian vor desfiinţa seculara instituţie.
Dacă în privinţa primului episcop orădean, Co-
loman, fiul mai mare a regelui Geza al II-lea, care
i-a și urmat la tron regelui întemeietor Ladislau I,
există încă dubii, este sigură atestarea în intevalul
1103 – 1112 a episcopului Sixtus11. Am punctat
aceste consideraţii legate de episcopia latină de
Oradea în primul rand datorită împletirii de-a
lungul câtorva secole a destinului localnicilor din
ţinuturile Călacei și Ucurișului cu cel al instituţiei
amintite.
Un alt moment extrem de important pentru
a înţelege viitoarele raporturi de putere, a func-
ţionării instituţiilor dar și a locului românilor în
cadrul regatului maghiar, cu organizarea lor au-
tonomă uneori, dar cu un specific aparte, a fost
organizarea comitatelor. Venite peste vechea or-
ganizare în obști, mai apoi cnezială și voievoda-
lă a românilor bihoreni, comitatul Bihor a fost
unul dintre primele organizate de regalitate la
est de Tisa, în anul 1111. Teritoriul său imens se
întindea de la Tisa spre vest de-a lungul Crișului
Repede până la izvoarele acestuia, cuprinzând și
ţinutul Călatei în est12, la nord mlaștinile Eriului,
iar la sud valea inferioară a Crișului Negru. Dacă
în prima perioadă comitatele erau sub autorita-
tea directă a puterii centrale, fiind în fapt comi-
tate regale, ulterior, mai ales în a doua jumătate a
secolului al XIII-lea, autoritatea regală începe să
se destrame prin masivele donaţii făcute marilor
magnaţi. Comitele suprem numit de rege, avea
atribuţii administrative, juridice, fiscale și mili-
11
Bunytai V. A váradi káptalan legrégibb Statutumai, Oradea,
1886, p. 6 – 7, 19 – 20.
12
În evul mediu timpuriu hotarele comitatelor și nu numai au
folosit ca principal element de graniţă cumpăna apelor, în cazul
unor regiuni muntoase. Aceasta este și explicaţia includerii iniţi-
ale, în comitatul Bihor a unor regiuni care aparent nu făceau par-
te dintr-un areal compact din punct de vedere geografic. Pentru
detalii vezi T. Sălăgean op. cit., p. 112 – 114.
39
tare, reprezentându-l în fapt în teritoriu. După
formarea comitatelor nobiliare rolul regelui în
funcţionarea acestora se va diminua. Mai existau
vicecomiţii13, juzii și vicejuzii nobiliari, fiecare cu
atribuţii foarte precise14. La începutul secolului
al XIII-lea, odată cu decăderea comitatului regal,
marile formaţiuni comitatense din Câmpia de
Vest au fost reîmpărţite. Astfel din sudul comi-
tatului Bihor s-a desprins comitatul Zarandului,
unde a fost amintită documentar și prima locali-
tate din arealul cercetat, Călacea15. Cu toate aces-
tea, prin faptul că comitele de Bihor cârmuia în
acea perioadă și comitatul Zarandului alături de
cel al Békés-ului prin comiţii curiali, credem că
destinul ei din acel moment ca şi de mai târziu s-a
contopit cu cel al Bihorului16.
Un eveniment teribil avea însă să zguduie
din temelii procesul de consolidare și coloniza-
re întreprins de regatul maghiar în părţile sale
estice. Marea invazie tătară din anul 1241, care
a devastat Oradea și partea de sud-vest a comi-
tatului, nu credem să fi atins și zona Călacei și a
Buzazdului, singurele localităţi din regiune ates-
tate deja documentar înainte de invazie. Din re-
13
Au fost cazuri când un comitat avea unul sau doi vicecomiţi.
14
Șt. Pascu Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Cluj-Napoca, 1989,
p. 107 – 130.
15
Aici există o neconcordanţă legată de data întemeierii acestui
comitat. Astfel Ștefan Pascu în volumul al IV-lea din monumen-
tala lucrare Voievodatul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1971 – 1989,
la pagina 120, datează apariţia comitatului Zarand, ca desprins
din cel al Bihorului „în jurul anului 1260”, cu centrul la început
în cetatea omonimă, mai apoi mutată la Ineu. În la fel de serioasa
lucrare semnată de Coriolan Suciu Dicţionar istoric al localităţi-
lor din Transilvania, vol. I – II, București, 1967, 1968, în primul
volum, p. 123, la subvocea Călacea (villa Colosa) este menţionat,
corect, anul 1214 ca primă menţiune documentară a localităţii,
atribuită comitatului Zarand. Explicit numele de Zarand apare
încă din anul 1203 când regele Emeric acordă episcopiei orăde-
ne două părţi din dările ce-i revin lui, atât din satele și tărgurile
întregului comitat Bihor, dar și în jurul Bihorului cât și în jurul
Zărandului (s.n.) în afară de patru târguri. Vezi documentul
în Documente privind Istoria României. Veacul XI, XII și XIII. C.
Transilvania, vol. I, (1075 – 1250), București, 1951, p. 27, docu-
mentul nr. 42. (în continuare D.I.R. C. Transilvania). Totuși un
comite de Zarand apare în documente foarte târziu, abia în anul
1304, apud L. Borcea Bihorul medieval. Oameni. Așezări. Institu-
ţii, Oradea, 2005, p. 34.
16
Pál E. Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale,
Cluj-Napoca, 2006, p. 100.
40
latările călugărului Rogerius, surprins de tătari în
Transilvania, reiese doar că unul dintre locurile
sale de refugiu, în afara codrilor, a fost basilica de
la Tămașda, Pons Thome (Podul lui Toma) în do-
cumentul din anul 1241, târg german aflat totuși
la o distanţă relativ mare pentru acele vremuri
faţă de ţinutul nostru. Satul Călacea, aflat în afara
drumului principal, care venea dinspre interiorul
arcului carpatic spre centrul Ungariei, și străbătea
valea Crișului Repede, a fost probabil cruţat de
acest teribil eveniment.
Atestarea documentară a localităţilor care
alcătuiesc azi comuna Olcea dar și a celor dispă-
rute dar aflate în evul de mijloc în preajmă a fost,
așa cum am subliniat deja, foarte inegală. “Debu-
tul” l-a făcut Călacea, cu o menţiune documen-
tară încă din anul 1214, fiind în fapt una din cele
mai vechi localităţi din regiunea cuprinsă între
Crișul Negru și cel Alb. Documentul este parte
a faimosului “Registru de la Oradea”, în realitate
un număr de 389 de pricini judecate în intervalul
1208 – 1235 în faţa Capitlului de la Oradea prin
proba fierului înroșit, singura astfel de menţiune
a acestui tip de judecată pe actualul teritoriu al
României. Judecata se făcea în faţa bisericii epi-
scopale de la Oradea, pricinile fiind extrem de di-
verse: de la cele legate de proprietate, la libertatea
individuală, omoruri și răniri, alături de cazuri de
vrăjitorie. Preoţii supravegheau o ceremonie în
care, prin invocarea intervenţiei divine, celui ca-
re-și nega vinile aduse afirmându-și nevinovăţia,
i se punea în mână un fier încins, greu de cca. 1
kg, pârâtul fiind obligat să-l poarte doisprezece
pași. Mâna rănită era pansată și apoi sigilată pen-
tru opt zile. După expirarea termenului și rupe-
rea sigiliului era găsit nevinovat cel care avea rana
vindecată. Multe dintre judecăţile cu fierul roșu
sfârșeau prin frauda celui care se supunea supli-
ciului, prin refuzul de a permite examinarea rănii,
prin fuga acestuia în biserică, unde era absolvit
de vină prin protecţia divină sau observaţia pre-
oţilor asupra desfacerii premature a sigiliului17.
Pricina care atestă pentru prima oară localitatea
Călacea s-a judecat în anul 1214, când soţia lui
17
D.I.R. C. Transilvania, vol. I, p. V – VI.
Monografia Comunei Olcea
Laurenţiu din satul Dolman i-a învinuit de furt pe
trei locuitori ai satului Călacea. La sorocul celor
opt zile de purtare a pansamentului sigilat, doar
unul din cei acuzaţi de furt si-a dovedit nevino-
văţia, la ceilalţi peceţile fiind rupte. Textul docu-
mentului este următorul: Soţia lui Laurenţiu din
satul Dolman18 a învinuit de furt pe câţiva din satul
Călacea19, anume pe Naluc, Ceca și Vid, judecător
fiind Neuethlen comitele curial de Zarand, pristav
fiind Teca din satul Scigueti20. Purtând fierul, Vid
și-a dovedit nevinovăţia. Mâinile lui Naluc și Ceca
n-au fost cercetate, deoarece peceţile lor au fost găsite
rupte21. Mentalitatea tipică lumii medievale a se-
colelor de început reiese cum nu se poate mai clar
din cele câteva rânduri ale documentului.
A doua localitate ca vechime din zonă, men-
ţionată documentar a fost una care azi a dispărut.
În anul 1220, între Olcea și Belfir exista un sat de-
numit villa Buza, care va mai apare în documente
până spre finele secolului al XVII-lea22.
Unul din cele mai importante documente
care se referă la arealul acum cercetat este cel da-
tat în 4 iulie 1344, emis de Capitlul din Cenad,
când sunt pomenite alte două localităţi: Ucurișul
și Harna, azi dispărută, alături de o nouă menţio-
nare a Călacei. Textul documentului este următo-
rul23: Prea înălţatului său stăpân, Ludovic, din mila
lui Dumnezeu măritul rege al Ungariei, capitlul bi-
sericii din Cenad, cuvenitele și cucernicele rugăciuni
întru Domnul.
Văzând scrisoarea măritului bărbat, a comi-
telui Pavel, judele curţii înălţimii voastre, înfăţișând
întocmirea și rânduiala hotărârii sale judecătorești,
am trimis împreună cu Ioan, fiul lui Ștefan din
18
Localitate azi dispărută, așezată între Tăut, Talpoș și Girișu
Negru, atestată documentar pantru prima oară în acest docu-
ment sub numele de villa Dolman; cf. C. Suciu op. cit., vol. II,
p. 317.
19
villa Calosa în textul documentului; cf. Ibidem, vol. I, p. 123.
20
Localitate azi dispărută, așezată între Tinca și Belfir, atestată
documentar pentru prima oară în acest document sub numele
de villa Scigueti; cf. Ibidem, vol. II, p. 400.
21
D.I.R. C. Transilvania, vol. I, p. 62, documentul nr. 83.
22
C. Suciu op. cit., vol. II, p. 305.
23
Documentul a fost publicat în D.I.R. C. Transilvania, veacul
XIV, vol. IV (1341 – 1350), București, 1955, p. 198 – 202.
Monografia Comunei Olcea
Tăut24, omul vostru, rânduit anume pentru aceasta,
pe unul dintre noi, pe magistrul Petru, soţ și frate ca-
nonic de al nostrum, ca om vrednic de crezare, spre
mărturie la hotărnicia moșiei numită Chanakezu25
și împlinirea și a altor lucruri mai jos scrise. Aceștia
întorcându-se apoi la noi, ne-au mărturisit într-un
glas că, în a douăzeci și doua zi după ziua a doua
de la sărbătoarea Sfintei Treimi de curând trecute26,
s-au dus la pomenita moșie Chanakezu, aflătoare în
megieșia și nemijlocita vecinătate a moșiilor Apa-
teu27, Varaskezu28, Teleky29 și a pământului mănăs-
tirii din Batăr30, și fiind chemaţi toţi vecinii ei, și fiind
de faţă de asemenea și vrednicii de cinstire bărbaţi
magiștrii: Grigore, custodele, și Ladislau, arhidiaco-
nul de Zegholm31, canonici ai bisericii de Oradea, și
Egidiu cel Negru, împuterniciţii venerabilului întru
Hristos părinte domnul Andrei, episcopul zisei bise-
rici de Oradea, și cu toate că pârâșul Dumitru, fiul
lui Nicolae, zis Lepeș, a fost citat și chemat de către
sus-zișii oameni, al vostru și al nostrum, pe moșia
sa Varaskezu, unde locuiește de obicei, iar Iacob,
fiul lui Ioan, fiul lui Bartolomeu, nobil de Apateu
și Nicolae, fiul lui Andrei de Teleky, pe numitele lor
moșii, precum și slujbașul magistrului Ciko, castelan
de Cheresig32 și oamenii din Batăr, megieșii acestei
moșii Chanakezu, amintiţii Dumitru, Iacob și Nico-
lae nu s-au îngrijit să vină sau să se înfăţișeze nici
ei înșiși, nici, prin împuterniciţi, dar așteptând după
24
Toty conform documentului, localitate în jud. Bihor atestată
documentar în anul 1316; cf. Ibidem vol..II, p. 185.
25
Localitate azi dispărută, așezată între Apateu și Vânători (jud.
Arad), atestată documentar pentru prima oară în acest docu-
ment sub numele de poss. Chanakezu; cf. Ibidem, vol. II, p. 307.
26
Era ziua de 21 iunie 1344.
27
villa Apati, în document, localitate în jud. Arad, atestată docu-
mentar prima oară în anul 1219; cf. C. Suciu op. cit., vol. I, p. 40.
28
Localitate azi dispărută, așezată între Apateu și Vânători (jud.
Arad), atestată documentar pentru prima oară în anul 1332 sub
numele de sacerdos de villa Varaskesev; cf. Ibidem, vol. II, p. 418.
29
Localitate azi dispărută, așezată între Apateu și Vânători (jud.
Arad), atestată documentar pentru prima oară în prezentul do-
cument sub numele de Teleky; cf. Ibidem, vol. II, p. 409.
30
Batur conform documentului, localitate în jud.Bihor, atestată
documentar în anii 1202 – 1203; cf. Ibidem, vol. I, p. 58.
31
Localitate azi dispărută, în Ungaria, așezată în comitatul Bi-
hor; cf. D.I.R. C. Transilvania, veacul XIV, vol. IV (1341 – 1350),
București, 1955, p. 198.
32
Keresseg în document, localitate în jud. Bihor, atestată
documentar în anul 1289; cf. C. Suciu op. cit., vol. I, p. 138.
41
lege acești oameni, al vostru și al nostru, împreună
cu sus-zișii împuterniciţi al pomenitului domn epi-
scope, trei zile în șir la această moșie, în a treia zi,
au sosit slujbașul magistrului Ciko și toţi oamenii
din Batăr, însă, când au fost rugaţi și poftiţi de îm-
puterniciţii zisului domn episcope să cerceteze dim-
preună cu ei din spre partea pomenitei moșii Batăr,
ei au răspuns că nu cutează să hotărnicească moșia
voastră fără porunca voastră. Ei au spus totuși, și la
casele lor, și la faţa numitei moșii, că hotarul ar veni
de la locul zis Câmpul Talpoș33, unde hotarele po-
menitei moșii Câmpul Talpoș ies din râul Criș, prin-
tr-un șir neintrerupt de semne până la răscrucea pe
care se merge din Batăr spre Somoșcheș34 și din Că-
lacea35 spre Chanakezu, unde se află cele trei semne
de hotar de căpetenie, ce despart moșiile Apateu, Ba-
tăr și Călacea, și că hotarele moșiei Chanakezu nu
se mai întind nicidecum mai departe. De asemenea
în ziua aceea au sosit și Ioan și Andrei, fraţii după
mamă ai numitului Dumitru, precum și Petru cel
Roșu, fiul lui Chepan. Dintre aceștia Ioan, în numele
lui însuși, iar Petru cel Roșu în numele magistrului
Nicolae, zis Treutul, au ridicat împotrivire și au pus
opreliște totodată și la darea în stăpânire și la ridica-
rea semnelor de hotare ce trebuiau făcute cu privire
la pământul împricinat. Și când pomenitul Andrei
a fost întrebat de împuterniciţii domnului episcope
dacă și el se împotrivește sau nu, a răspuns că el nu
vrea să se împotrivească. Iar pe numiţii magistru
Nicolae, zis Treutul, și pe Ioan, fratele lui Dumitru,
i-au chemat în aceeași zi și în același loc ca să stea
la judecată faţă cu numitul domn episcope de Ora-
dea înaintea maiestăţii voastre, spre a da socoteală
de împotrivirea lor, statornicindu-le ca soroc ziua
sărbătorii viitoare a fericitului apostol Iacob36. Și de-
oarece împuterniciţii domnului episcope au stăruit
să nu se mai tărăgăneze a se da urmare dreptului
33
Talpamezew; villa Talpas în document, localitate în jud.
Bihor, atestată documentar prima oară în prezentul
document; cf. D.I.R. C. Transilvania, vol. IV (1341 – 1350),
București, 1955, p. 199; cf. Ibidem, vol. II, p. 180.
34
Samugkezeu în document, localitate în jud. Arad, atestată
documentar prima oară în acest document; cf. D.I.R. C.
Transilvania, vol. IV (1341 – 1350), București, 1955, p. 199.
35
Kalacha în document, localitate din jud. Bihor, atestată
documentar în anul 1214; cf. C. Suciu op. cit., vol. I, p. 123.
36
Era data de 25 iulie 1344.
42
numitei biserici prin felurite ocoliri și amânări zăbo-
vitoare ale acestor Dumitru, pârâșul, și ale suszișilor
megieși, rudele sale, ei s-au dus să vadă hotarele ce
vor despărţi numita moșie Chanakezu de pomenite-
le patru moșii, Apateu, din spre răsărit, Varaskezu,
din spre miazăzi, Teleky, din spre apus, și pământul
mănăstirii din Batăr, din spre miazănoapte după
cum arăta scrisoarea judelui curţii voastre, hotare pe
care ei aveau să li le arate lor, și au hotărnicit numita
moșie Chanakezu după mersul hotarelor.
Iar semnele de hotar ale acestei hotârniciri se
deosebesc, după cum ne-au spus ei, în felul următor:
Cel dintâi hotar începe și ia naștere din spre răsă-
rit, unde se află trei semen de hotar și acolo au spus
Petru, fiul lui Ștefan, și Briccius, împuternicitul lui
Ioan, fiul lui Ștefan, că încep semnele moșiei Apateu.
De aci hotarul o ia înspre apus pe lângă drumul pe
care se merge la Chanakezu și ajunge la două movile
de hotar; de aici aleargă la alte două movile de ho-
tar, și mergând mai departe se află alte două semne
de hotar. De aici, mergând drept înainte, la o mică
depărtare sunt două semne, dintre care unul împrej-
muiește rădăcina unui stejar. De aici mergând mai
departe, se află două semne de hotar, apoi se ajun-
ge la alte două semne, ce împrejmuiesc rădăcinile a
doi stejari. Apoi hotarul o ia spre alte două semne de
hotar, dintre care unul e făcut dintr-un arbore, iar
celălalt e de pământ. De aici merge spre două movile
de hotar, dintre care într-una se vede trunchiul unui
stejar și apoi o ia spre alte două movile de hotar îm-
prejmuind rădăcinile a doi stejari, și mergând puţin
înainte se află un semn de hotar necurmat, de aici,
ajunge la două semne de hotar și de aici mai departe
se află alt semn necurmat sub un păr în marginea
unei păduri, unde, după cum au spus împuterniciţii
domnului episcope, pe vremea hotărnicirii dintâi, sus
numitul Dumitru, fiul lui Nicolae, începuse să arate
hotarele moșiei sale Chanakezu. Apoi hotarul merge
la cele trei semne de hotar de căpetenie, care despart
moșiile Apateu, Varaskezu și Chanakezu. Pornind
de aici hotarul intră într-o pădure unde se află două
semne ce despart de moșiile Varaskezu și Teleky. De
aici merge spre o livadă, undese află două semne de
hotar ce despart de pomenitele moșii Chanakezu și
Teleky. După aceea intră într-o pădure unde se află
Monografia Comunei Olcea
două semne de hotar, și mergând mai departe în ace-
eași pădure se află opt semne din copaci și două de
pământ, ce despart de numitele două moșii; și aci dă
în râul Criș, care e socotit ca semn despărţitor, și de
aici de-a lungul acestui râu Criș, cotește în sus spre
miazănoapte, și ajunge la un câmp numit Câmpul
Talpoș, și de acolo lângă satul Talpoș, se desparte de
râul Criș, și se îndreaptă spre miazăzi și ajunge la
două movile de hotar. De aci merge la un drum, și
acolo intră într-o pădure mare, iar lângă acel drum
e un semn împrejmuind rădăcinile copacilor numiţi
în vorbirea obișnuită arţar și carpen și merge mai
departe în aceeași parte și acolo se află alt semn de
hotar necurmat. De aci se ajunge la două movile de
hotar și, mergând mai departe în numita pădure, se
află alte două semne. De aci merge până la o baltă
lângă care se află două semne de hotar și, mergând
mai departe, de asemenea alte două semne de hotar.
De aci merge prin șase semne de hotar necurmate,
care se leagă împreună și se ajunge la o albie numi-
tă Dolumer, peste care hotarul trece, și se ajunge la
un câmp numit Mlaștina Rotundă, unde se află doi
stejari însemnaţi ca semne de hotar. De aci se merge
mai departe până la locul unde se află un copac în-
semnat ca semn de hotar, și la capătul acelui câmp
Mlaștina Rotundă este un semn de hotar din copac.
De aci se îndreaptă spre câmpul zis Câmpul Vărgat,
unde se află un semn de hotar din copac și, prin acel
Câmp Vărgat, se îndreaptă spre satul Berechiu37,
unde e un semn de hotar din copac. În sfârșit se ajun-
ge la o livadă numită Râtul lui Pouka, unde se află
un semn de hotar din copac; iar, mergând înainte,
hotarul dă de un alt semn din copac. De aici, trecând
prin livada Râtul lui Pouka, se ajunge la un arbore
mare, uscat, însemnat ca hotar, și apoi, trecând prin
câmpul numit Câmpul lui Pouka, dă în balta numi-
tă a Berechiului, unde se află un semn de hotar din
copac. În sfârșit, trecând peste această mlaștină, se
ajunge la un copac însemnat drept hotar și, în cele
din urmă, se îndreaptă spre patru movile de pământ,
și de aici se întoarce la răscrucea pomenită mai sus,
de unde începuse și pornise, și aici pomenitele semne
37
sacerdos de villa Barakun în document, localitate în jud.
Bihor, atestată prima oară documentar în anul 1332; cf. Ib-
idem, vol. I, p. 72.
Monografia Comunei Olcea
de hotar se mântuie de tot, lăsând de numita moșie
Chanakezu între hotarele celor patru moșii, anume:
Apateu, Varaskezu, Teleky și pământul mănăstirii
din Batăr, de care este despărţită prin mersul semne-
lor de hotar sus-zise.
Şi fiindcă sus-numitele pământuri împricinate:
Harna38, Mehleu39 și Ucuriș40 și câteva altele și
anume pământul de sesie numit Șiad41 cât şi satele
Călacea şi Berechiu au fost găsite în afara ziselor
patru moşii, după cum se arată mai sus, de aceea ei le-
au hotărnicit în chipul de mai jos: hotarul merge de
la sus-zisa răscrucespre răsărit pe lângă albia râului
Berechiu, pe drumul pe care se merge la Mehleu, şi
ajunge la locul numit Câmpul Craiului42 și de aci
se îndreaptă spre Harna, și de aci spre locul numit
Mehleu, de aci se întoarce spre miazănoapte pe râul
Ucuriș și ajunge la satul Călacea și de aici se abate
spre locul numit Răspântia, unde pământul Batăr
se desparte de pământurile sau moșiile bisericii de
Oradea, numite Dolm43 și Călacea, și se întoarce
pe lângă satul Berechiu, prin mai multe semne de
hotar făcute fie din arbori fie din pământ, la locul
pomenit mai înainte, adică la pomenita răscruce,
de unde începuse și pornise. Între marginile acestei
hotărniciri intră și se spune că sunt cuprinse atât sus-
numitul pământ de sesie numit Șiad, cât și două sate,
adică Berechiu și Călacea, dintre care unul, anume
Călacea, se află la capătul moșiei pomenitei biserici
de Oradea, numită tot Călacea, despre care nu se
făcuse pomenire în scrisoarea judelui curţii maiestăţii
voastre. Făcându-se de către megieșii și vecinii moșiei
38
Localitate azi dispărută, așezată la sud de Călacea (jud. Bi-
hor), atestată documentar pentru prima oară în acest document
sub numele de terra Harna; cf. Ibidem, vol. II, p. 338.
39
Localitate azi dispărută, așezată pe pârâul Berechiu (jud. Bi-
hor), atestată documentar pentru prima oară în acest document
sub numele de terra Mehleu; cf. Ibidem, vol. II, p. 368.
40
terra Vcrus (Ucrus) localitate în jud. Bihor, atestată documen-
tar prima oară în acest document; cf. D.I.R. C. Transilvania, vol.
IV (1341 – 1350), București, 1955, p. 201.
41
Terra Sayath localitate în jud. Arad, atestată documentar pri-
ma oară în acest document; cf. C. Suciu op. cit., vol. II, p. 171.
42
locus Keralmezei azi Craiva, localitate în jud. Arad, atestată do-
cumentar pentru prima oară în prezentul document; cf. Ibidem,
vol. I, p. 172.
43
Localitate azi dispărută, așezată între Tăut, Talpoș și Girișu
Negru (jud. Bihor), atestată documentar pentru prima oară în
anul 1214 sub numele de villa Dolman; cf. Ibidem, vol. II, p. 317.
43
Călacea a acelui domn episcope o hotârnicire și o
cercetare îndeaproape asupra numitelor pământuri
în dezbatere cât și asupra susnumitelor Șiad,
Berechiu și Călacea, au aflat fără vreo îndoială că
ele ţin de acea moșie Călacea și, după ce au pus drept
hotare, niște semne așa fel ca să le poată cuprinde
cu privirea, și după ce au cumpănit și socotit după
obiceiul ţării întinderea și felul pământurilor în
dezbatere, dimpreună cu vecinii și cu alţi bărbaţi
cinstiţi aflători atunci în partea locului, le-au preţuit
la două sute de mărci. Și, după ce au făcut această
preţuire, din pricina împotrivirii arătate mai sus
n-au putut să le dea în stăpânirea mai sus-zisului
domn episcope. De asemenea au pus în vedere des
pomenitului Dumitru, fiul lui Nicolae, zis Lepeș,
despre care se spune că s-a ascuns la sus-numita sa
moșie Varaskezu, unde, precum s-a spus mai sus,
locuiește de obicei, că în pomenita zi a sărbătorii
fericitului apostol Iacob, să fie dator să plătească,
înainte de începerea judecăţii, amenda de douăzeci
și patru de mărci cuprinsă în scrisoarea numitului
judecător, plătind-o în faţa acestui judecător.
Dat în dumineca de după sărbătorea aposto-
lilor Petru și Pavel, în anul domnului o mie trei sute
patruzeci și patru.
Pe verso: Prea înălţatului său stăpân Ludo-
vic, din mila lui Dumnezeu ilustrul rege al Ungariei,
scrisoare de hotărnicire și de chemare în judecată, la
ziua sărbătorii fericitului apostol Iacob, pentru ma-
gistrul Nicolae zis Treutul și pentru fiul lui Nicolae,
zis Lepeș, ca să stea faţă cu episcopul de Oradea.
Credem că documentul prezentat necesită
câteva comentarii. În primul rând trebuie subli-
niat faptul că prin intermediul său sunt amintite
documentar alte două sate din zonă: Ucurișul, in-
direct, prin precizarea câtorva semne de hotar, a
“pământului” și “râului” omonim dar și a Harnei,
azi dispărută, alături de Călacea, mai veche cu
130 de ani decât localităţile amintite, pomenită
și ea foarte des în document. În cazul Ucurișului,
aflăm din volumul semnat de Petru Ardelean, că
localitatea se afla în fapt pe un mai vechi ampla-
sament, în actualul Deal al Viilor de azi, cunos-
cut de localnici sub denumirea plastică de “Ceala
sat”, actualul amplasament datând de la finele se-
44
colului al XVIII-lea, când odată cu legile theresi-
ene s-a trecut și în Transilvania la alinierea sate-
lor. “Râul” Ucuriș din document, azi doar o fostă
vale, este potrivit aceluiași autor, denumit “valea
Ucurișului” de către olceni și călăceni și “valea
Olcei” de către ucurișeni, fiind și azi un veritabil
“semn de hotar” între pământurile celor două lo-
calităţi44. La fel de interesante sunt modalităţile
de delimitare a moșiilor la mijlocul secolului al
XIV-lea, trădând încă marea dependenţă a omu-
lui de natură. Informaţiile de natură economică,
juridică dar și mentalitatea omului medieval răz-
bat din lungul text al documentului.
Localitatea Olcea apare menţionată docu-
mentar în anul 1552, cu ocazia conscrierii rea-
lizate în comitatul Bihor de către administraţia
austriacă, stăpâna vremelnică a regiunii. Olcea
este pomenită în conscriere sub numele Olchya45.
Un alt sat aparţinător comunei Olcea este amintit
documentar abia în anul 1580. Este vorba de lo-
calitatea Hodișel, pomenită în document sub nu-
mele de Kyskodos46. În sfârşit, o ultimă localitate
din regiune este atestată documentar abia în anul
1692, cu ocazia primei conscrieri făcute de noua
administraţie austriacă instalată de curând în
regiune: Kisökres sau Kis Ökres47, Ucurișul Mic în
fapt, probabil cătunul Bogy de lângă Ucuriș, con-
topit cu acesta spre finele veacului al XVIII-lea48.
În cazul localităţilor menţionate documentar re-
lativ târziu este important de amintit că intrarea
lor în „colimatorul” instituţiilor oficiale (cele re-
gale sau episcopale) este marcat de evenimente
care au interesat direct marii proprietari funciari
și nu neapărat momentul constituirii propriu-
zise a respectivelor așezări. Este de notorietate
în acest context faptul că localităţile de câmpie,
unde s-au organizat mai repede marile domenii
funciare au fost mult mai de timpuriu pomenite
documentar decât cele din zonele retrase de la
marile drumuri comerciale sau așezate în areale
44
P. Ardelean op. cit., p. 32.
45
L. Borcea op. cit., p. 315.
46
C. Suciu op. cit., vol. I, p. 291.
47
Ibidem, vol. II, p. 353.
48
L. Borcea op. cit., p. 327.
Monografia Comunei Olcea
de deal și premontane, cu pășuni dar mai ales în-
tinse zone împădurite.
Documentele nu au fost foarte generoase
până la jumătatea veacului al XV-lea cu ţinutul
Călacei, al Ucurișului și al Olcei. Trebuie totuși
amintit un fapt extrem de interesant. Chiar dacă
documentele nu atestă prezenţa unui nobil român
local până la mijlocul secolului al XVI-lea, când
apare menţionat un anume Kenez49 de Olchya,
(Olcea), trebuie subliniat faptul că existenţa unui
voievodat la Cociuba Mare, pomenit documen-
tar în anul 1445, a putut include şi localitatea, azi
dispărută, villa Buza, atestată documentar încă
din anul 1220, aflată lângă Olcea, alături de Ciu-
meghiu și astăzi dispărutele Verempatak, atestată
documentar la 1493 ca un sat românesc50 la sud
de Cociuba Mare și Panchya, probabil Panch51,
atestată la 1438 deși în cazul unei astfel de stă-
pâniri voievodale distanţele dintre localităţi ni se
par puţin cam mari, cel puţin pentru Ciumeghiu
și Panchya52.
Dincolo de aceste considerente instituţia
cnezială, pomenită la Olcea și cea voievodală de
la Cociuba Mare, care includea și satul Buza, azi
dispărut, atestă, chiar dacă nu foarte clar, prezen-
ţa clasei suprapuse românești și în sudul comi-
tatului Bihor. Această prezenţă modestă ţine în
primul rând de situarea geografică a regiunii, cu
o orientare mai mare spre Câmpia Salontei, unde
„implantările” satelor de coloniști catolici au fost
mult mai numeroase. Credem că trebuie punctat,
chiar dacă sumar, rolul și condiţia acestor mici
nobili locali, cu condiţia lor specifică, de nobili
condiţionari, aflaţi pe domeniul Episcopiei cato-
lice de Oradea.
Fără a putea face comparaţie cu marile
autonomii româneşti ale Maramureşului,
Haţegului, Banatului montan, Făgăraşului, Ţării
Zărandului sau Banatului de Severin, unde
statutul nobiliar al cnezilor şi voievozilor a fost
49
Șt. Pascu op. cit., vol. III, p. 526 (vezi și harta alăturată)
50
villa olachalis Werempatak; cf. C. Suciu op. cit., vol. II, p. 424
51
Panch, atestată documentar la 1438, în preajma localităţii
Mărţihaz (jud. Bihor); cf. Ibidem,vol. II, p. 382.
52
Șt. Pascu op. cit., vol. III, p. 527 – 528.
Monografia Comunei Olcea
deplin, zona Bihorului a consemnat totuşi o atare
realitate, chiar dacă a avut o specificitate anume.
Aceşti voievozi şi-au constituit privilegiile
îndeosebi sub domnia regelui Sigismund de
Luxemburg (1387 – 1437). Au provenit cu
precădere din rândul slujitorilor cu rosturi
militare, datorând fidelitate, adică ajutor şi sfat,
episcopului de Oradea, aidoma celorlalţi nobili
faţă de rege. În cazul nobililor condiţionari din
Bihor, ei făceau parte din structurile militare ale
domeniului episcopal de Oradea, participând
în caz de nevoie la reprimarea dezordinilor şi
nesupunerilor interne. În caz de război al ţării
erau integraţi în banderia episcopală53. În funcţie
de numărul de iobagi şi venituri, aceşti nobili
(voievozi) datorau episcopului unele prestaţii
în muncă, produse şi eventual bani. La rându-i,
stăpânul domeniului, episcopul, datora acestor
nobili condiţionari, protecţie faţă de alţi potentaţi
de pe domeniiile vecine, le respecta privilegiile şi
le asigura proprietatea care le aducea veniturile54.
Din punct de vedere juridic şi pentru pricini
mai mărunte, în cadrul obştii, judecata se făcea în
mod tradiţional, după „legea românească” (jus
valachicum). Doar în cazuri speciale, legate înde-
osebi de diferende de proprietate se apela la forul
superior, cel episcopal, iar după desfiinţarea epis-
copiei catolice de Oradea, la 1557, la căpitanul
cetăţii de Oradea. Membrii scaunului de judecată
erau aleşi, pe o perioadă de şase luni, între
sărbătoarea de Sf. Ilie şi cea a Bobotezei. Este
interesant de amintit faptul că juraţii aleşi erau
scutiţi de sarcinile iobăgeşti către episcopie pe
perioada îndeplinirii obligaţiilor de judecată.
Pricinile care erau judecate se refereau la româ-
nii trăitori în Ţara Beiuşului, juraţii fiind obligaţi
să urmărească dacă sentinţa dată de scaunul de
judecată era dusă la îndeplinire. Este de aseme-
nea de subliniat faptul că le era strict interzis
castelanilor, vicecastelanilor de Beiuş, precum şi
autorităţilor episcopale să se amestece direct în
53
I. A. Pop, Th. Nagler (coordonatori) Istoria Ttransilvaniei, vol.
I (până la 1541), Cluj-Napoca, 2003, p. 297 – 302.
54
I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvaniaîntre anii
1440 - 1514, București, 2000, p. 213.
45
procesul de judecată, ci doar prin intermediul
voievodului sau crainicului55.
În fapt, nobilii condiţionari bihoreni erau
inferiori atât faţă de nobilii „adevăraţi” ai regatului,
cei cu ereditate veşnică, necondiţionată, liberi de
sarcini, cu imunităţi şi blazon, dar şi faţă de nobilii
români, care la rându-le aveau ereditate veşnică,
necondiţionată, scutiri de obligaţii, având totuşi
doar unele sarcini militare. În ambele cazuri
nobilitatea le era recunoscută în întreg regatul.
Nobilii condiţionari aveau posesiunea ereditară
dar condiţionată, obligaţii cneziale specifice, erau
impuşi la vamă şi impozit, erau scutiţi de prestaţii
iar nobilitatea li se recunoştea doar pe domeniul
episcopal sau nobiliar56.
Rolul acestei mici nobilimi (nobilime de o
sesie) în sud-estul și centrul comitatului Bihor
a fost importantă. Ei au reprezentat o adevărată
portavoce în legăturile dintre supușii lor și epi-
scopie. În Bihor au fost documentate 21 de loca-
lităţi creatoare de nume nobiliare, numărând în
total 53 de nobili. Chiar dacă ţinutul Olcei, Căla-
cei, Ucurișului și al Hodișelului nu au consemnat
un număr însemnat de nobili români, chiar ates-
tarea documentară a numelui de Kenez la Olcea,
odată cu prima sa atestare documentară este deja
o realitate de netăgăduit.
Creșterea pericolului otoman asupra Tran-
silvaniei și Ungariei, începând mai ales cu a doua
jumătate a secolului al XV-lea a însemnat noi pro-
vocări și pentru comitatele vestice de la graniţa
voievodatului transilvan. Astfel deja în anul 1474
este consemnată o incursiune turcească care atin-
ge cetatea Oradea, fără ca acesata să poată să fie
cucerită. Credem că pentru moment, cel mai
mult de suferit a avut doar arealul de câmpie a co-
mitatului Bihor, zona Călacea, Olcea, Ucuriș, Ho-
dișel fiind, se pare, cruţată de acest atac. Prima ju-
mătate a secolului al XVI-lea aduce transformări
dramatice ale spaţiului central-european. Ofen-
siva unuia dintre cei mai mari sultani otomani ai
55
S. Dragomir, S. Belu Voievozi, cnezi și crainici la românii din
Munţii Apuseni și din regiunea Bihorului în evul mediu, în Acta
Mvsei Napocensis, 1966, III, p. 174 - 180
56
I. Drăgan, op. cit., p. 209.
46
tuturor timpurilor, Suleyman Magnificul, duce la
căderea succesivă a puternicei citadele a Belgra-
dului, la 1521, la prăbușirea militară a Ungariei la
Mohács, în anul 1526 și la transformarea Unga-
riei centrale, la 1541, pentru un secol și jumătate
în pașalâc turcesc. Este foarte adevărat că în vara
anului 1526, când armata regatului maghiar avea
nevoie de toate forţele sale armate, voievodul ar-
delean Ioan Zápolya nu se supune mobilizării re-
gale, așteptând deznodământul bătăliei, cu toate
oștile sale, la est de Tisa. Este în fapt o nouă do-
vadă a politicilor autonome promovate în multe
momente, unele de mare restriște pentru regat,
de către voievozii ardeleni. Privind din perspec-
tiva istoriei Transilvaniei, atitudinea lui Zápolya
nu este deloc întâmplătoare. Transilvania nu s-a
integrat niciodată pe deplin regatului maghiar,
tinzând mereu spre o individualitate proprie57.
În anul 1541 Transilvania devine principat au-
tonom, sub o suzeranitate moderată din punct
de vedere al haraciului, a Imperiului Otoman. În
acest context și pe fondul rivalităţilor turco-habs-
burgice, părţile vestice ale teritoriului ardelean
au optat pentru o colaborare cu partida catolică
habsburgică, în detrimentul principatului, mai
ales că primii lui conducători au preferat mai de-
grabă un compromis cu Semiluna, decât alterna-
tiva unei rezistenţe, de altfel extrem de dificile în
acel moment, faţă de turci.
Ocupaţia habsburgică a comitatului, între
anii 1551 – 1556, a reprezentat, dincolo de clasi-
cul calvar al populaţiei civile lipsită de apărare, și
realizarea primei conscrieri a comitatului, în anul
1552. A fost un eveniment de o importanţă ca-
pitală, privit mai ales prin prisma raporturilor de
proprietate și a celor demografice de la mijlocul
secolului al XVI-lea. Este foarte interesant că mo-
mentul conscrierii din anul 1552, vine doar cu
puţin timp înaintea victoriei Reformei în zonă, în
anii 1556 – 1557, când raporturile de proprietate
s-au schimbat dramatic: dispare cel mai mare pro-
prietar funciar al regiunii, Episcopia romano-ca-
57
I. A. Pop, Th. Nagler, Magyari A. (coordonatori) Istoria Tran-
silvaniei, vol II., (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, 2005,
p. 15 – 16.
Monografia Comunei Olcea
tolică de Oradea și Capitlul acesteia. Importanţa
documentului rezidă și din precizarea voievozilor
români ai locului, prin nominalizarea distinctă și
globală a districtelor cu sate exclusiv românești58.
În ordinea menţionării documentare
începem enumerarea cu satul Călacea. În
conscriere apare sub denumirea de Kalochya, fi-
ind recenzată cu 8 porţi deci 16 locuinţe59. Ur-
mează Ucurișul unde situaţia este mai interesan-
tă. Astfel în document apare Ucurișul Unguresc
(Magyar Ökress) conscris cu 14 porţi deci 28 de
locuinţe60, dar în același document mai este men-
ţionat și Ucurișul Românesc (Olaheökress) care
face parte alături de Șiad din districtul românesc
al Rogozului. Din păcate în acest caz nu avem de-
taliat numărul de porţi al localităţii61. Explicaţia
acestui fenomen este destul de clară. La un mo-
ment dat, în preajma satului (pământului cum
apare în documentul din 3 iulie 1344) Ucuriș
au fost instalaţi un grup de „coloniști” maghiari,
probabil pentru o mai bună exploatare a pămân-
tului desţelenit, defrișat sau deznămolit de pe
raza vechiului Ucuriș Românesc. Datorită faptu-
lui că cei veniţi aici nu au primit privilegii anu-
me, asemenea mai vechilor lor connaţionali din
jurul Beiușului (Ioaniș, Uileacu de Beiuș, Negru,
Finiș ca exemplu), a fost posibilă o abandonare,
poate doar parţială de către aceștia a locului, cei
rămași fiind asimilaţi în timp. Trebuie de aseme-
nea menţionat faptul că în comitatul Bihor sunt
numeroase exemple de acest fel, Ucurișul fiind
deci doar un caz dintr-o serie relativ lungă62. În
sfârși trebuie să amintim și localitatea Olcea, Ol-
chya în document, recenzată cu 12 porţi deci 24
de locuinţe63.
Din punct de vedere demografic avem de-a
face cu localităţi de mărime medie spre mică.
Demografi ai istoriei medievale au socotit că la
58
L. Borcea Conscrierea comitatului Bihor din 1552, în Crisia,
1994, XXIV, p. 233.
59
Ibidem, p. 275; în evul mediu o poartă cuprindea două locu-
inţe.
60
Ibidem, p. 275.
61
Ibidem, p. 284.
62
Vezi întreaga conscriere din anul 1552 la Ibidem, passim.
63
Ibidem, p. 275.
Monografia Comunei Olcea
o locuinţă (familie) media era de cca. 4,5 suflete.
Un simplu calcul aritmetic ne arată că la mijlocul
secolului al XVI-lea Ucurișul, fără partea româ-
nească avea cca. 126 de locuitori, Olcea 108 iar
Călacea doar 72 de locuitori. Faptul că nu se gă-
seau pe unul din drumurile comerciale principale
ale evului mediu din comitatul Bihor credem că
este una din cele mai plauzibile explicaţii ale în-
cadrării lor în categoria satelor aflate în jumătatea
inferioară a „clasamentului” pe comitat din punct
de vedere demografic64.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea adu-
ce treptat, în prim planul vieţii sociale al perti-
nenţelor românești din arealul cercetat instituţia
crăiniciei, aceasta fiind ceva mai târzie decât in-
stituţia cnezială și voievodală din Transilvania.
La început, crainicul era un simplu intermediar
între autoritatea nobiliară, episcopia catolică sau
capitlul în cazul nostru și micii cnezi sau voie-
vozi locali, mai ales în pricini de ordin fiscal. În
timp, mai ales în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, după dispariţia episcopiei catolice de
Oradea și când alături de alţi mari proprietari se
impune și căpitănatul de Oradea, crainicii capătă
și atribuţiuni judiciare, mai ales pe lângă scaunul
de judecată voievodal, realitate care le va spo-
ri prestigiul. Deja la mijlocul secolului al XV-lea
(1442), crainicul este alăturat persoanei voievo-
dului de Beiuș, fiind în fapt prima menţiune a
acestei funcţii în comitatul Bihor65. Localităţile
actualei comune Olcea au aparţinut în această
perioadă pertinenţelor, în mare parte românești,
din sudul comitatului: Olcea, Călacea, Ucurișul
Românesc și Ucurișul Unguresc, alături de alte
trei sate, au făcut parte din pertinenţa Rogozului
iar Hodișelul, alături de alte de alte șapte sate din
cea a Cărăsăului66 Treptat, mai ales în secolul al
64
Spre exemplu Holodul aflat atunci pe ruta principală a dru-
mului medieval care lega Oradea cu Zărandul și mai departe cu
comitatele central-ardelene avea nu mai puţin de 40 de porţi,
însemnând 80 de case și familii cu nu mai puţin de 360 de locui-
tori. Beiușul, principalul târg al regiunii de sud-est a comitatului
nu număra în acea vreme mai mult de 70 de porţi; cf. Ibidem, p.
279 și 277.
65
Șt. Pascu op. cit., vol. III, p. 475.
66
P. Ardelean op. cit., p. 35.
47
XVII-lea, micii nobili condiţionari decad. Cauza
este în primul rând fărâmiţarea tot mai accentua-
tă a proprietăţii, ajungâdu-se la stăpânirea a 1/8,
1/12 sau chiar 1/16 dintr-o sesie sau moară. Ast-
fel cneazul, care nu și-a putut menţine privilegiul,
ajunge treptat un simplu funcţionar al obștii, cu
unele scutiri în baza funcţiei, limitată totuși la un
interval de timp clar stabilit, și nu pe baza dreptu-
lui nobiliar ereditar.
A doua jumătate a secolului al XVI-
lea aduce importante modificări pe harta
centrului Europei. După cum deja am arătat
în paginile anterioare, noua ofensivă a oștilor
Semilunii a înfrânt la 1526 regatul maghiar,
urmată de organizarea pașalâcului de Buda
și transformarea Transilvaniei, la 1541 în
principat autonom, tributar turcilor. În acest
context, pentru un timp, comitatele din vestul
Transilvaniei, între care și Bihorul își proclamă,
în urma unor diete succesive, autonomia faţă de
Ungaria habsburgică, închinându-se guvernării
lui Gheorghe Martinuzzi, episcop catolic de
Oradea, personalitate interesantă a epocii, care a
căutat un echilibru pentru principat, în perioada
minoratului lui Ioan Sigismund, fiul decedatului
principe întemeietor Ioan Zápolya, între Casa de
Habsburg și Poarta otomană. Anii 1541 – 1544 au
marcat și cristalizarea unei noi noţiuni teritoriale,
Partium, alcătuită din comitatele bănăţene (până
la 1552 când Banatul a fost ocupat de turci),
Bihorul și Maramureșul, pentru perioade de
timp diferite. În august 1544, Dieta de la Turda a
consemnat dorinţa stărilor nobiliare bihorene de
a alipi Bihorul de Transilvania, cu a cărei istorie
se va confunda pâna la ocuparea zonei, în anul
1660 de către oștile otomane. După ocuparea
Banatului în 1552, în deceniul următor turcii trec
Mureșul anexând succesiv, până la 1566, cetăţile
Gyula, Ineu, Lugoj și Beliu, graniţa Imperiului
Otoman cu Transilvania, ajungând în acest areal
la Crișul Negru. În fapt Bihorul a pierdut în acești
ani importante teritorii. Dacă la 1554 numărul
porţilor comitatului ocupate de turci atinge 1820
adică peste 15% din totalul celor conscrise cu doi
ani mai devreme, în anul 1566 numărul lor va
48
depăși 3000, adică peste 26% din total67. Treptat, generalului austriac George Basta, conflictele mi-
în anii următori alte sate, mai ales din zona de litare continue dintre partida turcofilă, reprezen-
nord-vest a comitatului vor fi ocupate de turci.
Vârf de lance descoperit în preajma localității Olcea în anul 1604 o nouă conscriere realizată de data
(secolele XVI-XVII)
Sfârșitul secolului al XVI-lea aduce noi pro-
vocări militare în zonă. Astfel în anul 1598, Biho-
rul și cetatea Oradea în primul rând, vor suferi pri-
ma mare incursiune, respectiv asediu turcesc, dar
cu toate eforturile otomane fortificaţia a rezistat.
Chiar dacă Oradea nu a fost cucerită, comitatul a
suferit enorm din partea oștilor combatante, o re-
alitate care nu a ocolit nici sudul acestuia, în ciu-
da faptului că a fost o zonă relativ periferică faţă
de principala cale de înaintare a trupelor turcești.
Fără a fi neapărat legată de aceste evenimente, de
la Călacea provine o descoperire interesantă: un
vârf de lance fusiform, cu manșon tubular, având
lungimea de 24 cm. Piesa deși corodată a fost
descoperită întreagă. Contraofensiva austriacă,
coroborată cu acţiunile voievodului muntean Mi-
hai Viteazul au dus la ocuparea Bihorului, până
în anul 1606, de către oștile habsburgice. Trata-
mentul extrem de dur al mercenarilor din oastea
67
L. Borcea Bihorul medieval. Oameni. Așezări. Instituţii., Ora-
dea, 2005, p. 194.
Monografia Comunei Olcea
tată de Moise Székely şi cea habsburgofilă, ajutată
şi de domnul muntean Radu Şerban, duc în cele
din urmă la victoria ultimei, prin înfrângerea şi
moartea în vara anului 1603 a lui Moise Székely.
Departe de a fi simple înşiruiri de date şi bătălii,
anii 1598 – 1603 au reprezentat un interval de
restriște pentru Transilvania, conflictele, jafurile
și distrugerile repercutându-se direct asupra unui
întins teritoriu din comitat, arealul sud-bihorean
nefiind defel ocolit. Este perioada când se închea-
gă și marile domenii nobiliare, urmare directă a
desfiinţării în anul 1557 a Episcopiei romano-
catolice de Oradea, cel mai mare proprietar din
comitat. Zona ajunge în stăpânirea principilor re-
formaţi ai Ardealului, iar prin donaţii dar și prin
complicate operaţiuni de vânzare-cumpărare în
stăpânirea unor importante familii nobiliare. În
anul 1600 este consemnat și primul urbariu al
domeniului Beiușului care număra 64 de sate68;
aceasta de administraţia austriacă atestă donaţi-
ile către familiile nobiliare: Ucurișul Românesc
aparţinea de domeniul familiei nobilului George
Modano, pe când Ucurișul Unguresc era inclus în
domeniul familiei nobilului Mihail Cziokassy69.
Secolul al XVII-lea a adus transformări im-
portante în realităţile comitatului Bihor și impli-
cit al localităţilor actualei comune Olcea. Astfel,
după anul 1606, în urma terminării „Războiului
de 15 ani” și a unei intermitente ocupaţii aus-
triece, comitatul reintră în graniţele sale firești,
cele ale principatului ardelean. Urmează o lungă
perioadă de înflorire sub domniile succesive ale
principilor Gabriel Bethlen (1613 – 1629), Ghe-
orghe Rákoczy I (1630 – 1648) și în prima parte
a stăpânirii fiului său, Gheorghe Rákoczy al II-lea
(1648 – 1660). Ambiţiile lui Gheorghe Rákoczy
al II-lea de a ocupa tronul Poloniei la 1657, eșu-
area campaniei militare de acolo și intervenţia
directă a turcilor în treburile principatului tran-
68
D. Prodan Domeniul Beiușului la 1600, în Anuarul Institutului
de Istorie Cluj, 1962, V, passim.
69
P. Ardelean op. cit., p. 41.
Monografia Comunei Olcea 49

silvan, vor avea consecinţe dramatice și pentru lo- haraciului către sultan, alături de dijma din toate
cuitorii comitatului Bihor. Războiul declanșat de produsele însămânţate. Dijma din vin era luată
pretendenţii la tronul principatului, incursiunile acum în bani, Coranul interzicând consumul de
oștilor turcești dar și a celor austriece, vor aminti, alcool. Se mai dădeau bani de fum, de lemne, de
prin distrugerile, jafurile și omorurile petrecute fân și ovăz. Dările erau plătite în două rate: prima
atunci de tragedia provocată de invazia tătară de la 23 aprilie de Sf. Gheorghe, a doua de Sf. Mihai,
la 1241. În anul 1660 o mare armată otomană, la 29 septembrie. Mai existau uneori impuneri
alcătuită din peste 50.000 de soldaţi va ataca din în muncă la drumuri, cetăţi, poduri etc72. Faţă
nou cetatea Oradea. După un asediu de 46 de de vechiul stăpân se efectuau cărăușii, de multe
zile și o apărare dramatică din partea celor doar ori cu aprobarea tacită a noilor autorităţi otoma-
800 de apărători, cetatea este ocupată, iar în mai ne, deși au fost nenumătrate cazuri când acestea
puţin de un an întreg comitatul Bihorului ajunge s-au opus, până la satisfacerea propriilor cerinţe.
sub directa stăpânire otomană, Oradea devenind Bihorul a fost subiectul multora dintre Dietele
centru de pașalâc70. Este interesant de semnalat Transilvaniei, legate tocmai de încălcarea de că-
că locuitorii umili ai comitatului, iobagii mai ales, tre turci a unor convenţii legate de aceste ţinuturi
au primit cu simpatie noua stăpânire, crezând de margine73. O descoperire arheologică inedită
sincer în ușurarea sarcinilor fiscale. datând din perioada pașalâcului o reprezintă o lu-
Acestea au fost de-a lungul întregului secol lea turcească din ceramică, lucrată din pastă fină
relativ ponderate, mai ales în cazul localităţilor de culoare roșiatică, decorată cu incizii în partea
din regiunile deluroase, fiind dublate totuși de superioară. Piesa provine de la Călacea.
câteva sarcini suplimentare în cazul satelor care
prestau sarcini speciale. Muncile făcute de locu-
itorii satelor erau gratuite; în caz de nesupunere
localnicii erau pasibili de o amendă de un florin.
Ca obligaţii auxiliare amintim munca de o jumă-
tate de zi la cosit, la fel ca și cea de o altă jumătate
de zi de secerat. Revenind la cele trei decenii de
ocupaţie turcească, în foarte scurt timp s-a văzut
că iluzia unor ușurări de sarcini pentru iobagi a
fost doar un simplu deziderat; după anul 1661 ei
vor plăti obligaţiile atât faţă de vechiul nobil dar
și pentru noul stăpân, pașa de Oradea alături de
spahii din teritoriu. Valoarea impozabilă pe poar-
tă (două locuinţe) va ajunge la 20 – 25 de florini,
o sumă mare pentru acele timpuri. S-a constatat
o creștere progresivă a obligaţiilor fiecărui sat: în
cazul Ucurișului Unguresc acestea au crescut de
la 40 la 95 și apoi la 100 de florini, pentru Ucu-
rișul Românesc de la 33 la 45 și 100 de florini în
timp ce, se pare, locuitorii din Olcea au fost ceva
mai norocoși, aici a existat doar o dublare a dări-
lor, de la 20 la 40 de florini71. S-au introdus plata
Lulea turcească (sfârșitul secolului al XVII-lea)
70
Despre asediul, cucerirea și condiţiile de predare a supravieţu-
itorilor cetăţii de la Oradea vezi L. Borcea op. cit., p. 280 – 284. 72
Ibidem, p. 289 – 290.
71
P. Ardelean op. cit., p. 43. 73
Ibidem, p. 289.
50
Reforma religioasă declanșată în Europa
încă din prima jumătate a veacului al XVI-lea a
avut importante repercursiuni și în arealul tran-
silvan în general, al celui bihorean în special.
Amintită deja în prezentul capitol, desfiinţarea
la 1557 a Episcopiei romano-catolice de Oradea,
una dintre cele mai influente dar și bogate din ve-
chiul regat medieval al Ungariei a fost rezultatul
direct al acelor frământări. Sub domnia principi-
lor calvini din prima jumătate a secolului al XVII-
lea, propaganda acestei religii în Transilvania a
cunoscut și o altă direcţie, extrem de interesantă,
mai ales în contextul în care majoritatea populaţi-
ei maghiare, de veche religie catolică, îmbrăţișase
deja noile precepte: prozelitismul în rândul pre-
oţilor români ortodocși. În anul 1641 principele
Gheorghe Rákoczy I emite o diplomă prin care
preotul Avram din satul Burda este recunoscut
episcop calvin al românilor din Bihor, cu strașni-
că poruncă de a putea umbla liber și a-și exerci-
ta atribuţiunile specifice74. Anterior, chiar din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt amin-
tiţi preoţi români calvini la Căbești și Nimăiești75.
În anul 1650, preotul din Ucuriș este amintit și el
ca trecut la calvinism, posibil în urma înnobilării
sale ca nobil armalist dar și cu promisiunea de a-i
fi încredinţat ţinutul Beiușului, ca un teritoriu de
nouă propagandă76. În fapt, cele câteva convertiri
locale de la ortodoxie la calvinism se vor dove-
di cazuri izolate, care și-au încheiat cariera odată
cu ocuparea zonei, după 1660 de către oștile tur-
cești.
Ţărănimea dependentă reprezenta majori-
tatea covârşitoare a populaţiei din zonă. Ea era
formată din în mare parte din românii ajunşi
în stare de iobăgie pe domeniile bisericeşti şi
nobiliare, iar începând cu a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi pe cel al cetăţii Oradea.
Ei aveau, asemenea tuturor ţăranilor de această
stare din Transilvania, obligaţii în produse
(natură), muncă şi bani faţă de feudal, rege şi
înalta instituţie bisericească episcopală, recte cea
74
D. Ispas op. cit., p. 130.
75
Ibidem, p. 129.
76
Ibidem, p. 130.
Monografia Comunei Olcea
catolică. Printre dările plătite abuziv, este un fapt
notoriu practica faţă de supuşii ortodocşi, care
deşi nu trebuiau oficial să plătească dijma faţă
de biserica catolică, erau uneori siliţi la achitarea
acesteia. Darea tradiţională a românilor faţă de
rege era “datul oilor” (quinquagesima), adică
achitarea la fiecare 50 de oi a uneia, a unui miel
și a unei mioare. Darea era luată în a șaptea săp-
tămână după Paști, de Sântămărie Mică, adică pe
data de 8 septembrie; în luna decembrie era plă-
tită dijma din porci. Toţi românii de pe teritoriul
Capitlului trebuiau să dea de anul nou un cal77.
Este semnificativ faptul că datul oilor se perce-
pea în toate regiunile Transilvaniei, semn pe de
o parte al individualităţii sale în cadrul regatului
maghiar, dar și caracterului său cvasiromânesc78.
Este foarte interesant pasajul cuprins în Statute-
le Capitlului din Oradea (1374) care stipulează
obligaţile românilor din regiune. Acestea diferă
de al maghiarilor tocmai datorită faptului că ro-
mânii, „trăind până acum într-o orânduială pe
neamuri, se deosebesc cu totul de unguri în ce
privește plata dărilor”79. Aici trebuie, totuși, sub-
liniat faptul că un număr relativ însemnat de ţă-
rani maghiari aveau și ei condiţia de iobagi, mai
ales în cazul celor care trăiau izolaţi de masa colo-
niștilor privilegiaţi.
Puţinii meşteşugari locali se îndeletniceau
în special cu olăritul, fierăritul, potcovitul cailor
şi probabil cu turnarea unor unelte agricole.
Condiţia lor era modestă, poate cu ceva deasupra
ţăranilor dependenţi, datorată faptului că prin
prisma meseriei şi-au permis uneori să-şi vândă
o parte din produse la târgurile din apropiere.
Două unelte descoperite întâmplător la Călacea
vin în sprijinul existenţei în zonă a cel puţin un
meşter fierar. Este vorba de un topor cu gaură
77
L. Borcea op. cit., p. 156.
78
Al. Doboși Datul oilor (Quinquagesima). Un capitol din istoria
economică a românilor din Transilvania, București, 1936, passim;
trebuie menţiont un fapt extrem de interesant și anume că doar
locuitorii din Slavonia, regiune aflată în evul mediu în sud-vestul
regatului maghiar, locuită masiv de o populaţie slavă, mai plă-
teau o dare specifică regiunii – mardurina – adică darea pieilor
de jder; vezi și N. Dunăre Civilizaţie tradiţională românească în
curbura carpatică nordică, București, 1984, p. 70 și urm.
79
L. Borcea op. cit., p. 157.
Monografia Comunei Olcea 51

de înmănuşare în partea
mediană, având lungimea
de 18 cm. O bardă de sle-
fuit buşteni cu lungimea
lamei de 21,5 cm este a
doua piesă. Deşi ruginite,
ambele s-au păstrat întregi.
Aici trebuie menţionată
o însemnare a unui drum
medieval, apărută tocmai
în anul 1344, când este
amintit pentru prima oară
documentar satul Ucuriş
dar şi reluarea după peste
un secol a Călacei. Drumul
este amintit în contextul
existenţei pe malul stâng
al Crişului Negru a unei
răscruci (viam crucis) făcută
de intersecţia drumului
dintre Batăr şi Şomoşcheş
şi cel dinspre Călacea către
Chanakezu, localitate azi
dispărută80. Aceste drumuri
au fost frecventate în prin-
cipal de micii negustori din
târgurile din regiune, care
au vândut şi în satele de aici
produse imposibil de real-
izat în mediul casnic.
Tipologia satelor din
zona Olcei era specifică
aşezărilor de câmpie. Satele
se caracterizau prin izolarea
relativă a gospodăriilor şi Piese de meșteșugari din fier descoperite la Călacea (secolele XVI-XVII)
dispersarea lor, datorită,
în principal suprafeţelor
enorme ocupate de păduri. În jurul fiecărei În acele vremuri viaţa cotidiană a
locuinţe exista o parcelă, sistematizarea fiind ex- ţăranilor avea reguli simple, împărţite riguros
trem de relativă. Era posibil ca în mijlocul aces- între muncile câmpului, datoriile senioriale şi
tor sate să fi existat o mică piaţă (forum), unde se păstrarea sărbătorilor religioase. Un element ex-
ţineau probabil târgurile locale şi unde uneori se trem de important al vieţii sociale a locuitorilor
afla biserica, ridicată din lemn81. era reprezentat de locuinţă, pe atunci un adăpost
util atât pentru om cât şi pentru animale. Ridi-
80
Ibidem, p. 54.
81
Șt. Pascu op. cit., vol. II, p. 98. cate fără excepţie din lemn, ele aveau o tipologie
52
simplă, cuprinzând trei modele generale. Tipul
cel mai simplu includea locuinţa propriu-zisă,
alcătuită, de obicei, dintr-o singură încăpere, la
care se adaugă grajdul. Al doilea tip cuprindea
mai multe acareturi în jurul construcţiei centrale.
În sfârşit, tipul cel mai evoluat adăuga locuinţei
cu mai multe încăperi, grajdul, staulul, cuptorul
de copt pâine etc. Pereţii de împletituri erau
lipiţi cu o lutuială amestecată cu paie mărunţite
(tocate). Acoperişul, în două ape era din paie, mai
rar din şindrilă. Ferestrele erau mici, fiind dublate
uneori cu obloane. Mobilierul ţărănesc era la
rându-i destul de puţin numeros şi rudimentar.
Lada de zestre păstra îmbrăcămintea mai aleasă
şi textilele de casă. Patul din lemn era umplut cu
paie şi aşternut cu ţesături şi blăni masive pe post
de acoperământ. O masă simplă şi câteva laviţe
încheiau acest modest inventar. Vasele folosite la
gătit şi mâncat erau din ceramică sau lemn, multe
cumpărate pe produse agricole personale din
târgurile din apropiere care se ţineau periodic.
Iluminatul era realizat cu ajutorul lumânărilor
din seu de oaie, doar în casele mai avute fiind
prezent sfeşnicul realizat din material ceramic. În
general locuinţele celor mai avuţi se concentrau
spre “centrul” satelor, sărmanii populând
“periferiile”82.
În „economia” internă a unui sat, un rol ex-
trem de important era jucat de instituţia bisericii.
Acestea au fost ridicate exclusiv din lemn, aflat
la îndemână în cazul oricărei localităţi din zonă.
Din păcate materialul lemnos era supus cel mai
mult inevitabilei degradări, mai ales deselor in-
cendii provocate de lumânări sau de incursiunile
războinice, aceasta fiind cauza pentru care nu
s-au păstrat astfel de construcţii decât începând
cu secolul al XVII-lea. În zonă, cea mai veche
mărturie a existenţei unui preot datează din anul
165083 la Ucuriş, dar este imposibil ca localităţi
ca şi Călacea şi Ucuriş, cu prime menţiuni docu-
mentare dintre cele mai timpurii din comitat, re-
spectiv 1214 şi 1344 să nu fi avut biserici încă din
secolele anterioare.
82
Ibidem, p. 112 – 115.
83
Vezi supra nota nr. 75.
Monografia Comunei Olcea
În general, omul simplu medieval, aşa cum
au fost majoritatea covârşitoare a locuitorilor
satelor analizate în cercetarea noastră, a fost
dotat cu un orizont limitat, mărginit mai ales
la localitatea, ogorul, păşunea sau pădurea
din preajmă. Profund religios, a frecventat cu
conştiiciozitate biserica supunându-se întru totul
canoanelor sale.
Cucerirea Bihorului în anii 1660 – 1661,
alături de asediul Vienei la 1683 marchează
ultimele eforturi ofensive ale Semilunii în centrul
Europei. Victoriile austriece și poloneze sub
zidurile Vienei vor duce în anii 1691 – 1692 la
reînfiinţarea comitatului Bihor și alipirea lui la
lumea creștină, cu preţul unor noi și importante
distrugeri. Asediul cetăţii Oradea la 1692 alături
de luptele turco-austriece din zonă, au provocat
un nou rând de jafuri, rechiziţionări și chiar pustiiri
de sate. În acest context mai mult decât relevantă
este conscrierea camerală realizată de noua
administraţie habsburgică în toamna anului 1692,
la doar câteva luni de la cucerirea totală a Bihorului.
Dacă am compara datele dintre ultima conscriere
făcută aici de austrieci, la 1552, deci cu 140 de ani
mai devreme, vom constata că în primul interval
am avut luate în evidenţă 23.238 de gospodării cu
cca. 139.428 de locuitori, pe când în toamna anului
1692 au fost conscrise doar 1337 de gospodării
cu numai 4452 de locuitori84. Diferenţa este
uriașă, numai în zona de câmpie a Bihorului și pe
valea Barcăului, unde au fost cele mai importante
ciocniri între habsburgi și turci, fiind numărate 133
de localităţi părăsite integral, arse și distruse85. Din
păcate conscrierea camerală realizată în anul 1692
nu enumeră nici una dintre cele patru localităţi
care alcătuiesc azi comuna Olcea. În schimb este
pomenită ca depopulată localitatea Sipót, aflată
între Ucuriș, cătunul Bodiu și Rogoz86.
Cu acest moment istoria medievală a ţi-
nutului Olcei se încheie. Secolul al XVIII-lea va
84
L. Borcea op. cit., p. 302 – 303; alţi autori dau pentru același an
cifra de 12564 de locuitori pntru comitat, un număr mai rezona-
bil totuși decât primul: vezi Barsony I. Conscrierea camerală din
1692 a comitatului Bihor, în Crisia, 1992, XXII, p. 98.
85
Barsony I., op. cit., p. 103 – 105.
86
Ibidem, p. 105.
Monografia Comunei Olcea
aduce și lumea rurală de aici în contact cu ten-
dinţele de modernizare a regiunii, care se vor face
tot mai mult simţite. Veacul al XVIII-lea prin re-
formele luate de către administraţia austriacă vor
găsi localităţile din arealul cercetat în plin proces
de restructurare, legat de noua alinierea a satelor,
de noile mentalităţi dar și de ultimele evoluţii în
raport cu proprietatea funciară.
Debutul secolului al XVIII-lea a fost marcat
de noile tendinţe antihabsburgice ale unei părţi
a nobilimii ardelene, care a culminat cu răscoa-
la condusă de Francisc Rákoczy al II-lea, purtată
între anii 1703 – 1711. Chiar dacă grosul ciocni-
rilor cu oștile imperiale a avut loc în altă parte, se
pare că grupuri din armata rákoczyană s-au retras
și prin sudul comitatului Bihor, spre cetatea de la
Finiș, unde de altfel au fost descoperite monede
bătute de răsculaţi, având pe avers legenda „Pro
libertate”. Nu este sigur că localităţile de pe valea
mijlocie a Crișului Negru au suferit de pe urma
acestor incursiuni, dar nici nu putem exclude o
asemenea posibilitate.
Noile realităţi politice ale Bihorului de după
instaurarea deplină a autorităţii habsburgice în
regiune în anul 1692, vor tinde tocmai, pe fondul
noului prozelitism catolic al Casei de Habsburg,
să reînchege vechea instituţie episcopală catolică
din zonă, dispărută în urmă cu aproape un secol
și jumătate. În anul 1693 împăratul Leopold I
a dat un rescript imperial care hotăra ca toate
bunurile care odinioară au aparţinut Episcopiei
romano-catolice de Oradea și Capitlului să fie
restituite87. În a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea domeniul episcopal, unul dintre cele
mai mari din Transilvania, număra 8 târguri,
159 de sate întregi, 3 jumătăţi de sat, 2/3 dintr-
un alt sat și 44 de predii88. Arealul domeniului
episcopal era subdivizat în patru domenii:
Oradea, Beiuș, Vașcău și Beliu, care din punct
de vedere economic reprezentau tot atâtea
provizorate, conduse de un provizor. În cămările
87
Ileana Șuta Organizarea domeniului episcopiei catolice de Ora-
dea în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Lucrări Știinţifi-
ce. Istorie – Știinţe sociale – Pedagogie, 1972, p. 76.
88
Ibidem, p. 76.
53
provizoratelor intrau atât produsele pământului
alodial cât și cele provenite din obligaţiile
feudale89. Fiecare domeniu avea la rându-i în
subordine șpanatele, în fapt o unitate economică
mai măruntă. Domeniul Beliului, unde se aflau
localităţile analizate, avea în anul 1764 trei
șpanate cu sediul la Beliu, Hășmaș și Ucuriș90.
La rândul lor fiecare sat alcătuitor al unui
șpanat era condus de un jude, autoritate locală
supremă91, având largi atribuţii administrative,
fiscale, economice, judecătorești și gospodărești,
exercitate în cadrul comunităţii, pe baza legilor
strămoșești dar și al celor scrise. Uneori s-au
născut conflicte între săteni și juzi, ultimii fiind
adeseori dispuși la abuzuri, mai ales în cazul
robotelor și cărăușiei. Un astfel de incident a fost
semnalat la Olcea, în anul 1758, când locuitorii
satului s-au plâns de pedepsele aplicate pentru
neexecutarea la timp a cărăușiilor pentru fabrica
de bere de la Beliu92. Tot în acel an locuitorii din
Olcea își aleg propriul jude, refuzându-l pe cel
desemnat de autoritatea provizorului93. Notarul,
ales direct de către comunitate, a reprezentat un
alt personaj important al secolului al XVIII-lea
din lumea rurală, cu rolul de a redacta plângerile
localnicilor și a face cercetări în această direcţie94.
Starea precară a locuitorilor din zonă reiese
și din repetatele conscrieri ale secolului al XVIII-
lea. Una dintre cele mai complete a fost realizată în
anul 1721. Atunci Hodișelul împreună cu Poclușa
aveau ca jude comun pe Ioan Vid, alături de alte
șase familii, toate cu averi modeste95. Între predii-
le districtului Beliu sunt amintite Călacea, Olcea,
alături de mai sus amintita localitate, azi dispărută
Sipót96. În anul 1733 a avut loc Conscrierea tuturor
bunurilor şi veniturilor Episcopiei Romano-Catolice
de Oradea, care au numărat în întreg domeniul 6
89
Ibidem, p. 76 – 77.
90
Ibidem, p. 78.
91
Ana Ilea Instituţiile sătești din comitatul Bihor în secolul al XVI-
II-lea, în Crisia, 1976, VI, p. 62.
92
Ibidem, p. 67.
93
Ibidem, p. 68.
94
Ibidem, p. 71.
95
Ana Ilea, Gh. Mudura, Veronica Covaci Conscrierea domeniu-
lui Beiuș la anul 1721, în Crisia, 1980, X, p. 441.
96
Ibidem, p. 372 – 373.
54
târguri, 163 de sate şi 44 de predii, cu centre la
Oradea şi Beiuş97. Şpanatul Beliu-Groşeni făcea
parte din domeniul Beiuşului având 22 de sate şi
22 de predii: între sate amintim Ucurişul şi Bo-
diu, cătun care ulterior se va unifica cu Ucurişul
iar între predii sunt menţionate Călacea, Olcea şi
Hodişelul98. Ucurişul avea în 1733 drept jude pe
Mihai Lupu, care deţinea o treime de sesie, un cal
şi o vacă. Din cei 10 capi de familie, doar trei deţi-
neau o sesie întreagă, cinci o jumătate de sesie iar
doi abia o treime de sesie. Averea satului număra
4 cai, 10 boi, 5 vaci, 19 oi şi capre şi 7 porci, un
inventar extrem de modest99. În cazul satului Bo-
diu au fost numărate şase familii, judele fiind Ioan
Farkas (Lupu). Acesta avea în proprietate o sesie,
doi boi, două vaci şi 10 porci. Mai existau doi capi
de familie cu o sesie întreagă şi alţi trei cu doar o
jumătate de sesie. În total comunitatea deţinea 4
cai, 4 boi, 7 vaci, 17 oi şi capre, 22 de porci dar
şi un cazan de ţuică pentru care trebuia plătit 1
florin şi 42 de crăiţari100. Din punct de vedere de-
mografic, localităţile menţionate erau de mărime
medie, cu cca. 45 respectiv 27 de locuitori. În ca-
zul prediilor Olcea şi Călacea, acestea trebuiau să
plătească arendă de 72 respectiv 36 de florini101.
Tensiunile sociale nu au ocolit nici arealul
domeniului Beliu, la mijlocul secolului al XVIII-
lea. Astfel în urma tulburărilor ţărăneşti din anul
1749 de pe domeniu, în primăvara anului următor,
din înaltul ordin imperial al Mariei Tereza a fost
alcătuită o comisie care în data de 20 martie 1750
a finalizat de redactat plângerile locuitorilor umili
din 23 de sate de pe domeniu. Între cele mai
vehemente plângeri sunt enumerate extrocările
de bani şi alte abuzuri ale şpanului Sebeşan
Florea, numai din Călacea luând în ultimii doi
ani, sub pretext de cheltuieli personale, suma de
60 de florini102. În anul 1749 aceeaşi locuitori au
97
P. Ardelean op. cit., 45.
98
Ana Ilea Conscrierea domeniului Episcopiei romano-catolice de
Oradea în anul 1733. Șpanatul Groșeni- Beliu. în Crisia, 1994,
XXIV, p. 286.
99
Ibidem, p. 309.
100
Ibidem, p. 306.
101
Ibidem, p. 310.
102
Gh. Gorun Un document referitor la starea ţărănimii de pe do-
Monografia Comunei Olcea
plătit un taler cu ocazia instalării judelui lor. În
ceea ce priveşte claca, sătenii din Călacea s-au
plâns de numărul mare de zile în care efectuează
această muncă dar şi de faptul că erau obligaţi să
lucreze şi pentru preoţii catolici din Beliu dar şi
pentru şpan. Cei din Olcea dădeau, prin abuz
socotesc ei, şase oameni în fiecare an pentru o
săptămână de clacă, la ordinul administratorului
domenial. Ţăranii din Ucuriş s-au plâns că au
lucrat patru ani pământul şpanului Pater Petru iar
cei din Bodiu susţineau că obligaţiile domeniale
nu le mai îngăduiau să-şi lucreze propriul pământ.
Tot cei din Ucuriş reclamă încălcarea unui acord
cu administratorul domenial, care în schimbul
întreţinerii hanului din localitate trebuiau să fie
scutiţi de obligaţii de muncă la manufactura de
sticlă de la Hăşmaş, lucru care în realitate nu s-a
întâmplat103. Locuitorii din Olcea dar şi cei din
Călacea s-au plâns de asemenea de cheltuielile
foarte mari pe care le aveau de pe urma prezenţei
în satele lor a soldaţilor domeniali, doar cei din
Călacea apreciind suma cheltuită la nu mai puţin
de 100 de florini. La toate acestea s-a adaugat
brutalitatea soldaţilor care nu o dată s-au dedat
la violenţe gratuite contra localnicilor din
amintitele localităţi104.
Conscrierea domenială din anul 1778 nu
aduce schimbări majore în peisajul satelor anali-
zate. Din punct de vedere administrativ, provizo-
ratul Beliu era împărţit în două şpanate: Beliu şi
Hăşmaş, care cuprindeau târgul Beliu, 26 de sate
şi 16 predii; la finele secolului fiind populate alte
patru predii, mai este organizat un şpanat, cel de
Ucuriş, unde alături de localitatea omonimă erau
incluse şi Călacea, Olcea şi Bodiu105.
Unul dintre cele mai importante procese
ale secolului al XVIII-lea, venit pe filiera
meniul Beliu la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Ziridava, 1981,
XIII, p. 371.
103
Ibidem, p. 372.
104
Ibidem, p. 273.
105
Ana Ilea Organizarea domeniului Beliu în secolul al XVIII-lea,
în Ziridava, 1981, XIII, p. 153; vezi și harta de la finalul articolu-
lui cu detalii asupra întregului șpanat. Se observă gradul extrem
de ridicat de împădurire în cazul Olcei și parţial al Ucurișului și
absenţa pădurilor în zona Călacei, Bodiului și parţial al Hodi-
șelului.
Monografia Comunei Olcea
reformismului austriac a fost cel de aliniere a
satelor. În conscrierile urbariale dar şi în alte acte
din prima jumătate a secolului nu găsim detalii
legate de vetrele satelor ci doar despre hotarele lor.
După pustiirile din anii 1686 – 1692, locuitorii
vechilor aşezări distruse au început treptat să
revină din locurile de refugiu, începând reclădirea
localităţilor prădate. În contextul scăderii
dramatice a veniturilor Cămării de pe întinsele
domenii ale renăscutei episcopii romano-
catolice de Oradea, episcopul Adam Patachich
a trimis în anul 1769 o comisie imperială care a
verificat toate localităţile domeniului. În acest
context concluziile au fost foarte clare: trebuiau
luate măsuri extreme pentru a obliga locuitorii
satelor să părăsească zonele de pădure, care nu
aduceau nici un venit autorităţilor şi episcopiei,
să micşoreze distanţa dintre locuinţe dar mai
ales să-şi ordoneze micile loturi, care în opinia
comisiei nici nu meritau a se numi posesiuni106. În
raportul comisiei se mai amintesc printre altele,
problemele legate de amplasarea locuinţelor,
de rezolvarea problemei „haiducilor”, alături de
cele fiscale. Printre marii stăpâni de pământ care
s-au arătat receptivi la ordinele imperiale şi la
raportul comisiei imperiale legat de necesitatea
alinierii satelor au fost fireşte capitlul şi episcopia
romano-catolică. În şedinţa capitulară din 15 –
16 februarie 1772 se hotărăşte ca în locul caselor
răsfirate, ce urmau a fi pur şi simplu distruse, să se
treacă la aliniere iar în noul intravilan să se asigure
106
V. Maxim, I. Godea Consideraţii istorice și demografice pri-
vind evoluţia tipologică a așezărilor rurale din nord-vestul Ro-
mâniei, în Biharea, 1974, 2, p. 13; printre altele șeful comisiei,
rezidentul regal Ioan Iosif Koller nota referitor la domeniul
Beiușului: .......aici se găsesc 72 de posesiuni între care multe sunt
atât de mici încât nu merită numele de posesiuni și ar trebui coma-
sate în posesiuni sau în comunităţi mai mari, cu casele construite
ordonat. Locuitorii să nu aibă posibilitatea de a continua să ră-
mână în păduri și în căsuţe sărăcăcioase, depărtaţi unii de alţii
la o distanţă de un sfert sau o jumătate de oră de mers, în jurul
caselor lor necultivându-se nimic. Fiecare îţi dă seama cât de pe-
riculoasă este această așezare pentru stăpânul de pământ, pentru
binele public și pentru stat și cât de favorabilă tuturor relelor......
Comitatul poate să mărturisească câte greutăţi nu a întâmpinat
pe domeniile de Beiuș, Beliu și Vașcău ca să-i silească pe colonii
valahi la cărăușiile publice sau cât personal nu a trebuit să trimită
pentru prinderea răufăcătorilor....
55
suficient teren pentru noile locuinţe, marginile
noilor aşezări rămânând ţarine sau fânaţe. În luna
martie 1773 provizorul Ştefan Domocoş a tăiat
intravilanele a 15 localităţi, între care important
pentru studiul nostru este cazul Hodişelului. Cu
22 de intravilane, satul se voia reamplasat pe un
loc nou; cu o singură uliţă orientată sud-est, cu 12
respectiv 10 case pe ambele părţi107. Un interesant
document datat 2 ianuarie 1799 stabileşte noile
locaţii pentru mai multe localităţi. Astfel în cazul
satelor Bodiu, Botfei şi prediul Susag s-a hotărât
contopirea lor cu localitatea Ucuriş, pământul
prediilor Susag şi Tălmaciu fiind folosite pentru
subzistenţă. În cazul şpanatului Beliu, pe drumul
unde se găsea crâşma, urmau să fie aliniate
localităţile Olcea, Călacea, Groşeni şi o parte din
posesiunea Hăşmaş, pământurile de subzistenţă
în plus fiind terenurile satelor Olcea, Călacea şi
Buzazd, azi dispărută108.
Biserica a reprezentat o instituţie
fundamentală în viaţa cotidiană a secolelor anali-
zate, omul medieval şi premodern fiind complet
ancorat acestor aşezăminte, la care s-a adăugat
un lung şir de superstiţii, care se vor perpetua şi
în veacul al XVIII-lea, în ciuda unei modernizări
evidente.
Prima menţiune a funcţionării unui preot
în satele olcene este legată de trecerea celui din
Ucuriş la calvinism, posibil ca urmare a înnobilării
sale109. După cum subliniam deja, este greu de cre-
zut că localităţi atestate documentar foarte tim-
puriu (Călacea – 1214, Ucuriş – 1344) nu au avut
biserici încă din evul de mijloc. Prima menţiune
sigură legată de funcţionarea unei biserici în ar-
ealul cercetat este legată de Olcea. Astfel în anul
1748 parohia de acolo a primit opt măji (cente-
nari) de fier pentru ridicarea sau repararea biseri-
cii din localitate110. Oricum vizitaţiunea canonică
a episcopului Meletie Covaci în sudul Bihorului
din anul 1752, a oferit o bună panoramă asupra
107
Ibidem, p. 18.
108
Ibidem, p. 33.
109
Vezi supra notele nr. 75 și 83.
110
I. Godea Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvani-
ei), București, 1996, p. 153.
56
stărilor bisericeşti din regiune. Astfel la Călacea
biserica era din lemn, acoperită cu şindrilă, cea
din Ucuriş şi Olcea având o situaţie identică111.
Foarte importantă pentru realităţile bihorene din
a doua jumătate a secolului l-a avut conscrierea
parohiilor ortodoxe realizată în anul 1769 (Con-
scriptio totius Diocesis Aradiensis). În cuprinsul
comitatului Bihor, unde era inclus şi şpanatul
de Beliu realităţile au fost următoarele: în Olcea
existau 45 de case, o biserică, un paroh şi un di-
acon; Călacea avea 84 de case, o biserică şi doi
parohi iar Ucurişul număra 40 de case, o biserică
şi un paroh112. Din datele conscrierii rezultă ca la
începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al
XVIII-lea Călacea era cea mai mare localitate din-
tre cele cercetate de noi, având 370 de locuitori
de religie ortodoxă, urmată de Olcea cu cca. 200
de săteni şi Ucuriş cu 180.
În data de 9 noiembrie 1784, împăratul Iosif
al II-lea solicita din nou oprirea hirotonisirilor în
episcopia arădeană, de care depindea şi Bihorul,
până la ocuparea tuturor parohiilor vacante113.
Peste mai puţin de doi ani, în 31 ianuarie 1786
Consiliul Locumtenenţial a cerut episcopului
ortodox Petru Petrovici al Aradului explicaţii în
legătură cu neredistribuirea preoţilor supranum-
erici, precum şi date despre sfinţirea unui număr
de preoţi după intrarea în vigoare a Rescriptului
Declarator114.
O importanţă deosebită pentru cunoaşterea
stărilor bisericii şi a satelor din districtul orădean
şi a protopopiatului Beliu a avut-o conscrierea
din anul 1786 a parohiilor ortodoxe de aici: Con-
criptia Protoprezbiteratului Districtului Magno-
Varadiensis. Astfel în cazul Ucurişului biserica
era din lemn, numărul caselor atingea cifra de
86, fiind o singură parohie. Cătunul Bodiu, care
la finele secolului se va uni cu Ucurişul avea de
asemenea o biserică din lemn şi număra 26 de
111
Ibidem, p. 135.
112
Cr. Apati Conscrierea parohiilor ortodoxe din Bihor realizată
în anul 1769, în Cele Trei Crișuri, seria III, 2007, nr. 11 – 12, p.
24 – 33.
113
I. Găvănescu Mărturii românești din Eparhia Aradului în vea-
cul al XVIII-lea, Arad, 1940, p. 109.
114
Ibidem, p. 109; 112 – 115.
Monografia Comunei Olcea
case, fiind o filie a Ucurişului. În cazul satului
Călacea alături de biserica din lemn, existau 90
de case şi o singură parohie, preot fiind Gheorghe
Ilieş, hirotonit în 10 aprilie 1785. În Olcea exista
o biserică, 81 de case, preot paroh fiind Dumitru
Popa, sfinţit în 13 aprilie 1781115. Este interesant
de subliniat creşterea masivă a numărului de lo-
cuitori în toate localităţile faţă de conscrierea din
anul 1769: astfel Ucurişul avea în 1786, 387 de
locuitori, Bodiu 117, Călacea peste 400 iar Olcea
peste 360 de suflete116.
Ultima conscriere a secolului al XVIII a
avut loc în anul 1791 (Conscripţia parohialnicilor
preoţi, supranumeranicilor, capelanilor şi diaconilor
a protopopiatelor districtului Orăzii Mari cu luăriile
de seamă – 1791). Astfel în protopopiatul Beliu,
de care aparţinea actuala comună Olcea, au fost
conscrise aceleaşi trei localităţi: Olcea, Călacea
şi Ucurişul. În Olcea era consemnat preot paroh
titular Dimitrie Popovici, în Călacea preot paroh
era Ioan Popovici, capelan fiind Gheorghe Popo-
vici; în Ucuriş, cu filia Bodiu, slujea ca preot
titular Dimitrie Popovici, alături de el fiind în-
registrat supranumerarul Simeon Popovici care
„la parohie vacantă nu vre a să muta pentru moşia
sa”117.
Un rol extrem de important în promovarea
culturii la nivel popular l-au avut cărţile tipărite
mai ales în Ţara Românească şi care au avut o
largă răspândire în arealul bihorean. Astfel la
Ucuriş şi Olcea au fost localizate unele dintre
cele mai însemnate cărţi ale culturii medievale
româneşti. O Evanghelie învăţătoare tipărită la
Mănăstirea Dealu din Ţara Românească în anul
1644, avea legătura din scoarţă din lemn, învelită
în piele şi ornamentată cu motive florale şi geo-
metrice. Cartea a ajuns la Ucuriş în anul 1790. O
interesantă însemnare apare la pagina 788, legată
115
Cr. Apati Reformarea numerică a clerului ortodox din Bihor.
Conscrierile realizate în 1786 și 1791, în Analele Universităţii din
Oradea, seria Istorie – Arheologie, 2005, tom XV, p. 56 – 58; 67 -
68; 71 – 76 (anexa 2); vezi și I. Godea Idem, p. 148.
116
Coeficientul folosit a fost de 4,5 persoane pentru o familie.
Menţionăm că este vorba numai de credincioșii ortodocși din
localităţi.
117
Cr. Apati op. cit.,p. 58 – 64; 77 – 92 (anexa 3).
Monografia Comunei Olcea
de cei care au contribuit la cumpărarea cărţii: În
ştire se face cum că în această carte au dat Boţoc
Toader 6 măriaşi, feciorii satului 6 măriaşi când au
sămăluit corinda; au dat de la Ucuriş popa Simion,
de la Boghiu au dat 4 florinţi în cartea aceasta. S-au
scris în anul 1790118. Una din cele mai rare cărţi
tipărite la finele secolului al XVII-lea a fost Carte
sau lumină apărută în anul 1699 la Snagov. Singu-
rul exemplar păstrat în vestul Transilvaniei, cel de
la Olcea, a ajuns în localitate cândva în veacul al
XVIII-lea, aparţinând mulţi ani diacului Nedelcu,
moldovean de origine119.
Alături de cărţile tipărite au circulat un
număr important de manuscrise copiate după
cărţile de cult. Astfel în parohia Ucuriş au existat
cel puţin trei astfel de lucrări. Un Minei, copiat se
pare în anul 1731 la Mukacevo de către dascălul
Pavel a putut fi adus în parohia satului chiar de
către copist120. O copie a unui Ceaslov tipărit
în anul 1687 la Alba Iulia, realizată de diacul
Toader din Mănăştur (Cluj), ajunge probabil la
jumătatea secolului al XVIII-lea tot în parohia de
la Ucuriş121. Foarte expresivă rămâne însemnarea
copistului de pe filele 135 – 136 a manuscrisu-
lui: Pre tine cetitoriule pravoslavnice cu umilinţă te
rugăm unde vei afla neşcare greşuri în lucrul acesta
al nostru, în slove, în cuvinte, să nu blăstămi ci cu
blândeaţe îndireptează şi plineaşte, să vai precum
am putut cu nevoinţă am lucrat şi precum am aflat
în izvod aşea am silit, ce te rugăm iartă ca şi tu să
dobândeşti ertciune de la Domnul nostru Is. Hs. Al
căruia dar şi milă şi noi îl rugăm să fie cu tine pururea.
Iubitoriu de osteneală diacul Toader din Mănăştur,
de pre tipar am scris122. În sfârşit, un ultim manu-
scris este o copie după un Chiriadrocomion publi-
cat la Alba Iulia în anul 1699. Manuscrisul a fost
legat în lemn şi învelit cu piele ornată cu vrejuri
stilizate, pe prima copertă fiind reprodusă scena
118
F. Dudaș Vechile tipărituri românești din bisericile Bihorului,
Oradea, 1979, p. 26.
119
Ibidem, p. 87.
120
Idem, Manuscrisele românești din bisericile Bihorului. Partea
a II-a. Literatura medievală și catalogul manuscriselor, Oradea,
1986, p. 198.
121
Ibidem, p. 240.
122
Ibidem, p. 240.
57
Răstignirii. Întregul cadru a fost aurit. Manuscri-
sul a fost copiat la Secaci (jud. Arad) şi Seghişte
(jud. Bihor) în anul 1738. Manuscrisul a fost scris
de diacul din Sălaj, Petrovici, în perioada când s-a
aflat la Secaci, în comitatul Arad. Manuscrisul se
pare că era totuşi ceva mai vechi, din anul 1735;
pe una din file apare anul respectiv cu data de 12
martie şi numele lui Simion, feciorul lui Popa Mi-
hai din Seghişte. Pe fila 245 apar din nou scuzele
copistului pentru eventualele greşeli de copiere:
Laud şi mulţumesc ţie, Doamne.... că mai ajutatu
şi mie unui păcătos ca mine de am scris această
sfântă şi luminată învăţătură a sfintelor dumineci
ce-s preste tot anulu. Deci, acum fraţilor, preoţilor şi
dascălilor şi diecilor şi tuturor care vă veţi întâmpla
a ceti pre ea şi veţi afla vreo greşeală, sau în slove sau
în cuvinte, voi să îndireptaţi cu duhul blândeţelor
ştiindu ...... că noi toţi şi smintiţi înaintea lui Dum-
nezeu şi mă rog vouă tuturor fraţilor unde veţi afla
vre-o sminteală să nu mă blăstămaţi ce să mă iertaţi
şi să mă pomeniţi.... Cu aceasta să fiţi spăşiţi de la
Hs. Domnul nostru. Amin.
Scris-am eu, diiacul Simion, fiind lăcuitor în
Seghişte, în zilele Preaînălţatului împărat Karulşe
al şaselea biruitoriu această carte, anume Păucenie.
Anii de la naşterea lui Hs. 1740 (corectat ulterior
de copist în 1738)123. Important a fost şi rolul
şcolii în zonă; cea de la Ucuriş este semnalată in-
direct printr-o însemnare pe un Penticostar tipărit
în anul 1766: Popovici Grigorie învăţător siste-
maticesc în Ucuriş124.
În concluzie, secolul al XVIII-lea a marcat
tocmai „ruperea tăcerii” pentru masa de umili
locuitori ai satelor bihorene în general, al celor
olcene în special, prin intrarea lor cu trudă dar şi
cu perseverenţă în veacul ce nu întâmplător s-a
numit de către istoricii care l-au studiat, a fi cel al
luminilor.
123
Ibidem, p. 309.
124
P. Ardelean op. cit., p. 135.
 58
Monografia Comunei Olcea
Reprezentarea localităților Olcea și Călacea pe Harta Iozefină (1782-85)
Între medieval şi modern.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea
– începutul secolului XX
Gabriel Moisa

Sfîrșitul secolului al XVII-lea aduce cu sine
importante mutaţii geopolitice în această parte
a continentului european. Austria recucerește
treptat spaţiul sud-est european, pe care îl pier-
duse la mijlocul veacului în detrimentul Impe-
riului Otoman. Transilvania și spaţiul Crișanei au
fost implicate direct în această redimensionare a
continentului. Cucerirea cetăţii Oradea de către
austrieci la 1692 a creat premisele refacerii pro-
prietăţilor existente înainte de stăpânirea tur-
cească. În condiţiile reconquistei habsburgice
în această parte de lume, unul dintre obiectivele
importante era recâștigarea acestui spaţiu pentru
catolicism. În acest sens s-a încercat refacerea do-

Cetatea Oradea în anul 1598. Stampă de Georg Houfnagel

60 Monografia Comunei Olcea

meniilor Episcopiei romano-catolice de Oradea, Alb și în regiunea dealurilor piemontane vestice5.

așa cum fuseseră ele înainte de 1557, când marea Între aceste sate se afla și Ucurișul, iar între predii
majoritate a proprietăţilor acestei biserici trecu- Călacea, Hodișel și Olcea, adică tocmai satele
seră în mâinile principilor protestanţi. În același care astăzi compun comuna cu acest din urmă
sens al recuceririi spaţiului se înscrie și încerca- nume.
rea reușită de atragere a românilor la catolicism, Ceea ce se constată urmărind componenţa
demers finalizat la graniţa secolelor XVII-XVIII domeniului Beliu este numărul mare al prediilor
prin înfiinţarea, alături de alte episcopii, la 1777, de-a lungul secolului al XVIII-lea, cel puţin la
și a Episcopiei greco-catolice de Oradea1. Olcea și 1733. După numele de locuri unele erau vechi
satele aparţinătoare astăzi comunei au reintrat în așezări românești dar care au fost pustiite în
posesia Episcopiei romano-catolice de Oradea. timpul deselor atacuri turcești și a luptelor care
Organizarea domeniului nu s-a dovedit a s-au purtat în zonă în veacurile XVI-XVII. Între
fi un fapt chiar ușor de realizat. În prima parte a vechile așezări românești devenite predii se
secolului al XVIII-lea Episcopia romano-catolică numără și Olcea, atestată la 1552, și Călacea,
de Oradea a făcut demersuri serioase în vederea atestată la 1214. Asemeni altor zone din această
redobândirii vechilor posesiuni. În schimb, a parte a Transilvaniei, în perioade de instabilitate
doua parte a aceluiaşi secol şi prima jumătate a politică accentuată și de războaie, o parte a
celui de-al XIX-lea s-a caracterizat prin tentativele locuitorilor au murit, fiind pustite gospodării și
de modernizare ale domeniului în scopul creşterii sate întregi, în timp ce altă parte s-au retras din
producţiei agricole. Era perioada incipientă a faţa atacatorilor.
capitalismului, când se trecea la producţia de Viaţa a reintrat pe făgașul normalităţii pe la
mărfuri2. începutul secolului al XVIII – lea, după răscoala
După ce s-a reușit reconstituirea lui Francisc Rackoczy al II-lea, când oamenii s-au
proprietăţilor, atât cât s-a putut, începând cu 5
Ibidem, nota 7, p. 286
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea marele
domeniu al Episcopiei romano-catolice de
Oradea a fost împărţit în patru domenii mai mici.
Unul dintre acestea era domeniul de Beiuș pe
care se afla și actualul areal al comunei Olcea3, în
cadrul șpanatului Beliu. Acesta a fost identificat
cu această denumire spre mijlocul secolului al
XVIII –lea, mai precis în 1733 când era integrat
în domeniul mai mare al Beiușului, fiind unul din
cele șase șpanate consemnate și la 17214. Șpanatul
Beliu sau Groșeni, așa cum este menţionat în
conscriere, cuprindea 22 de sate și 22 de predii
amplasate geografic între Crișul Negru și Crișul
1
Iudita Călușer, Episcopia greco-catolică de Oradea, Editura Lo-
gos ’94, Oradea, p. 50-71
2
P. Bona, Situaţia economică și socială a ţăranilor români pe dome-
niul Episcopiei romano-catolice de Oradea (1800-1848), Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p. 10 (în continuare P. Bona,
Situaţia economică …)
3
Ana Ilea, Conscrierea domeniului Episcopiei romano-catolice de
Oradea din anul 1733. Șatul Groșeni-Beliu, în Crisia, XXIV, 1994,
p. 286 Francisc Rákóczi al II-lea
4
Ibidem (1676-1735)
Monografia Comunei Olcea
reîntors la casele lor ori s-au stabilit în locuri mai
fertile și mai bune pentru agricultură6.
Organizarea domeniului nu s-a dovedit a
fi un fapt chiar ușor de realizat. În prima parte a
secolului al XVIII-lea Episcopia romano-catolică
de Oradea a făcut demersuri serioase în vede-
rea redobândirii vechilor posesiuni. În schimb,
a doua parte a aceluiași secol și prima jumătate
a secolului al XIX-lea s-a caracterizat prin tenta-
tivele de modernizare ale domeniului în scopul
creșterii producţiei agricole. Era perioada incipi-
entă a capitalismului, când se trecea la producţia
de mărfuri7.
După ce s-a reușit reconstituirea proprietă-
ţilor, atât cât s-a putut, începând cu a doua jumă-
tate a secolului al XVIII-lea marele domeniu al
Episcopiei romano-catolice de Oradea s-a reor-
ganizat în patru domenii mai mici. Beliu rămânea
ca o subdiviziune a domeniului Beiuș până când
acesta din urnă a fost donat nou înfiinţatei Epi-
scopii greco-catolice de Oradea. După această
dată domeniul Beliu a rămas o unitate distinctă,
în cuprinsul căruia intrau și satele Olcea, Călacea,
Hodișel și Ucuriș.
Asemeni celorlalte posesiuni ale Episcopiei
romano-catolice și posesiunile domeniului Beliu
au fost prinse în reglementarea urbarială din 1772,
reglementare care a rămas valabilă până în 1848.
Conscriptorii urbariali se prezentau în fiecare
dintre satele domeniului unde interogau judele,
juraţii și câţiva dintre iobagi la cele 9 întrebări care
se refereau la raporturile stăpân-iobag, calitatea și
cantitatea pământului, obligaţiile feudale, dar și
avantajele și dezavantajele locului8. De asemenea
au mai fost întocmite și conscrierile tuturor
ţăranilor dependenţi cu pământul care îl aveau
atât în cadrul sesiei iobăgești, cât și în predii9.
După încheierea lucrărilor de reglementare
urbarială s-a realizat clasificatorul localităţilor
6
Ibidem, p. 287
7
P. Bona, Situaţia economică și socială a ţăranilor români pe do-
meniul Episcopiei romano-catolice de Oradea (1800-1848), Edi-
tura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p. 10 (În continuare P.
Bona, Situaţia economică...)
8
Ibidem, p. 21
9
Ibidem
61
comitatului, precizându-se cele patru clase în
care urma să fie încadrată fiecare așezare10.
Ţinându-se seama mai ales de avantajele
şi dezavantajele locurilor aşa cum au fost ele
prezentate în Reglementare, satele Olcea,
Călacea, Hodişel şi Ucuriş au fost clasificate în
clasa a I-a şi a II-a. În urma acestor observaţii s-a
stabilit şi mărimea sesiilor, diferenţiat, în funcţie
de cele patru clase şi de calitatea pământului.
Cu toate că numărul sesiilor celor patru sate
a crescut la finele secolului al XVIII-lea și prima
jumătate a secolului al XIX-lea, se poate constata
că acestea continuă să fie foarte divizate, iobagii și
jelerii cu casă care deţineau pământ erau puţini,
majoritatea având câte 11/8 de sesie11. În orice
caz, proporţia celor care nu aveau pământ era mai
mare decât a celor care deţineau și casă și pământ.
În perioada cuprinsă între Reglementarea
urbarială de la 1772 şi revoluţia de la 1848
procesul de fărâmiţare a sesiei iobăgeşti este
destul de accentuat în satele aparţinătoare astăzi
comunei Olcea, asemeni întregului domeniu al
Episcopiei romano-catolice de Oradea. Aceasta
se traduce în sărăcirea continuă a lumii satelor şi
necesitatea ca mulţi dintre aceştia să fie obligaţi să
lucreze pe alte domenii sau în prediile învecinate,
unde luau în arendă diferite terenuri.
Procesul fărâmiţării sesiei iobăgești de-
monstrează sărăcirea iobăgimii în preajma anului
1848. Aceasta însemna că existau un mare număr
de iobagi și jeleri care erau obligaţi să lucreze pe
alte domenii sau în predii, precum și în diferite
manufacturi episcopale. Unii lucrau la întreţine-
rea viilor din dealurile Oradiei, alţii la joagărele
de scânduri, la fierării și la arderea potasei.
În aceste condiţii se mai constată un proces
de îmbogăţire a unei foarte mici pături de iobagi,
mai ales dintre cei care îndeplineau funcţii în
sate precum: juzii, adjuncţi de juzi, sau slujbe pe
domeniu precum cele de paznici, vânători etc. Ei
erau scutiţi de obligaţiile faţă de stăpânul feudal.
O caracteristică importantă a primei jumă-
tăţi a secolului al XIX-lea în satele domeniului
10
Ibidem
11
Ibidem, p. 24
62
Beliu, valabilă dealtfel întregi proprietăţi feudale
transilvănene, a fost apariţia situaţiei ca părţile de
sesie să fie date iobagilor în arendă, acesta fiind
unul dintre elementele ce demonstrează pătrun-
derea formelor capitaliste în agricultură, proces
ce a cuprins toate satele.
Conform informaţiilor pe care le deţinem
se observă cât se poate de clar tabloul general al
sărăcirii locuitorilor din satele care astăzi com-
pun comuna Olcea în prima jumătate a secolului
al XIX-lea. Problemele cele mai mari continuă
să le aibă iobagii și jelerii, nevoiţi să meargă să
muncească pământurile din posesiunile și predi-
ile vecine pentru a-și putea asigura cele necesare
familiilor acestora.
Așa cum se poate deduce, principala
ocupaţie era agricultura. Alături de aceasta,
iobagii și jelerii aceste comunităţi erau preocupaţi
de creșterea animnalelor. Alimentaţia zilnică era
îmbogăţită cu produsele obţinute din această
îndeletnicire. În paralel cu sărăcirea generală
a ţăranilor din satele Olcea, Călacea, Hodișel
și Ucuriș, în cadrul acesteia se produce și o
diferenţiere de stare economică. În prima parte a
secolului al XIX-lea, doar o mică parte a ţăranilor
reușesc să-și păstreze starea economică sau să și-o
îmbunătăţească. Cei mai mulţi sărăcesc în mod
accentuat.
În privinţa statutului social al ţăranilor din
aria de cuprindere a celor patru sate ale comunei
Olcea se poate spune cu siguranţă că clasa cea
mai numeroasă era cea a ţărănimii dependente.
Trei erau categoriile de ţărani dependenţi:
iobagii, jeleri cu casă şi jeleri fără casă. Aceştia
erau supuşi obligaţiilor feudale aşa cum erau ele
stipulate. Renta în muncă era una dintre acestea,
iar stăpânul de pământ recurgea la orice mijloace
pentru a spori obligaţiile ţăranilor şi a obţine cât
mai multe produse12. Reglementarea urbarială din
1772 din Bihor a fixat cuantumul robotei la o zi
pe săptămână cu animalele sau două cu palmele
pentru un iobag cu o sesie întreagă. La arat
12
A. Csetri, St. Imreh, Asupra relaţiilor de proprietate feudală în
Transilvania (1750-1848), în Anuarul Institutului de Istorie Cluj,
IX, 1966, p. 111
Monografia Comunei Olcea
iobagii de aici erau obligaţi 4 zile, plug și grapă,
iar la alte munci cu două vite și car. Pentru jelerii
cu casă au fost fixate 18 zile pe an cu animalele,
iar pentru jelerii fără casă 12 zile pe an. Ţăranii
dependenţi mai erau obligaţi la renta în natură,
compusă din dijmă și nonă ce trebuia dată de
iobagi, precum și daturile în natură. Acestea din
urmă constau din: unt, claponi, pui și ouă. De
asemenea, aceștia mai plăteau renta în bani care
înseamnă convertirea unei părţi a rentei în muncă
sau produse în bani. În fine, ţăranii dependenţi
mai erau nevoiţi să plătească censul. Fiecare cap
de familie de iobag și jeleri cu casă trebuia să
dea Episcopiei un florin Censul se plătea după
numărul intravilanelor întrucât era o taxă de
răscumpărare a dreptului de folosinţă acestuia.
Indiferent de mărimea intravilanului cuantumul
censului era de un florin. Studierea acestei dări ne
dă măsura creșterii populaţie domeniului, dar și
a fărâmiţării intravilanelor odată cu fărâmiţarea
sesiilor iobăgești în general13. Dacă unele localităţi
cunosc această dezvoltare, sunt și altele care nu
cunosc o asemenea evoluţie.
În condiţiile unei tot mai intense penetrări
ale elementelor capitaliste în economia
domenială, stăpânul de pământ era interesat de
obţinerea unui surplus de produse pentru piaţă
pentru valorificarea acestora. Pentru aceasta s-a
recurs şi la valorificarea terenurilor aflate în stare
neproductivă, efectuându-se cu ajutorul ţăranilor
dependenţi numeroase desţeleniri. Aceştia au
efectuat şi alte munci la cererea stăpânului, arau şi
semănau pământul arător, coseau şi adunau fânul,
se ocupau cu creşterea oilor şi porcilor, mai ales
în predii, unde era mai mult teren nelucrat.
În debutul secolului al XIX-lea se constată
un fenomen interesant. Este vorba despre
dispariţia pur şi simplu a jelerilor fără casă, aceştia
fiind trecuţi în categoria iobagilor. Fenomenul
este unul mai larg în epocă, mai ales după 1805
când în cuprinsul Episcopiei romano-catolice de
Oradea a scăzut numărului jelerilor fără casă, cei
mai mulţi trecând în categoria iobagilor. Dealtfel,
în prediile Călacea, Hodişel şi Olcea a Episcopiei
13
P. Bona, Situaţia economică..., p. 61
Monografia Comunei Olcea
romano-catolice de Oradea, jelerii fără casă
erau foarte puţini.. Decizia s-a luat ca urmare a
dispariţiei treptate a deosebirii economice dintre
aceste două categorii. Se menţine doar deosebirea
dintre sarcinile avute de iobagi şi jeleri faţă de
stăpân14.
În cel de-al doilea deceniu al secolului al
XIX-lea, numărul locuitorilor satelor Călacea,
Olcea, Hodişel şi Ucuriş a scăzut destul de mult.
La aceasta a contribuit devalorizarea banilor din
1811 care a coborât valoarea banilor în circulaţie
cu o cincime, mulţi ţărani dependenţi fiind
nevoiţi să plece în alte părţi pentru a-şi putea
asigura cele necesare traiului15.Desigur că la de-
popularea satelor a contribuit și marea foamete
din cea dea doua parte a deceniului, care a lovit
cu deosebită putere și aceste zone16. Conscripţii-
le urbariale sătești făcute la 1820 relevă existenţa
acestei realităţi.
Condiţiile de viaţă erau, așadar, realmente
foarte grele. La aceasta se adăuga faptul că pro-
ducţia și productivitatea pământurilor erau des-
tul de scăzute datorită atât condiţiilor naturale
cât și factorilor economici și sociali. Menţinerea
raporturilor feudale determinau ca agricultura să
se bazeze pe vitele de tracţiune de calitate scăzută
și pe uneltele rudimentare ale ţăranilor depen-
denţi.
Toate acestea făceau ca principalele mun-
ci agricole, în special aratul, să se facă cu 4-6 sau
chiar opt vite. Avem certificat în acest sens faptul
că la Hodișel lucrările agricole, în speţă aratul, se
efectua sistematic folosindu-se 6-8 boi17. În pose-
siunile din clasa a II - a aratul se făcea uneori chiar
și cu 6-8 vite. Asta atrăgea după sine ocuparea a
2-3 oameni care să se îngrijească de munca pro-
priu zisă și de animale. Obligaţia de a presta ro-
bote în prediile învecinate în perioade de vârf ale
14
Ibidem, p. 51
15
Ibidem, p. 50
16
I. Ciorba, Marea foamete din Transilvania dintre anii 1813-
1817, Editura Arca, Oradea, 2007
17
B. Ștefănescu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria
ţărănească din Crișana (sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-
lea), vol. I., Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 1995, p.
153 (în continuare B. Ștefănescu, Tehnică agricolă…)
63
campaniilor agricole, timpul nefavorabil, dar mai
ales din cauza faptului că animalele erau sleite de
puteri ca urmare a muncilor agricole și transpor-
turilor efectuate de ţărani în contul obligaţiilor
feudale, făceau ca muncile agricole de pe pro-
priile pământuri să întârzâie foarte mult. Așa s-a
întâmplat bunăoară în anii 1771-1772 când s-a
plantat via alodială de la Holod. La aceste munci
au participat și ţăranii din Olcea, Călacea și Ucu-
riș. Ţăranii care au desfășurat la aceste munci au
fost plătiţi pentru cele 330 de zile de muncă cu 67
florini și 30 creiţari18.
În această perioadă se practică îndeosebi
agricultura într-unul sau două asolamente.
Continuă de asemenea defrişările şi desţelenirile.
Pe aceste terenuri Episcopia aducea ţărani
din zonele de munte. Alteori aceasta dădea
aceste pământuri în arendă ţăranilor care le-au
defrişat. O problemă destul de gravă a ţăranilor
din aceste sate era faptul că, deşi pământul
era de o calitate relativ bună, mare parte din
acesta era supus chiar inundaţiilor19. Conform
informaţiilor existente, hotarul satului Hodișel
conţinea totuși la 1720 destul teren arabil steril.
În schimb fânaţul era suficient, la fel și pământul
pentru uz comun20. Cele mai multe terenuri
erau situate pe văi. Parte dintre acestea se aflau
și între păduri și munţi, fertilitatea terenurilor
fiind mijlocie21.
Printre cele mai intens cultivate produse
agricole în zonă erau grâul și ovăzul. Grâul era
cultivat în suprafeţele cele mai mari fiind semănat
de toţi iobagii satelor. Porumbul începea și el să
fie folosit tot mai mult. Se obţineau chiar produc-
ţii mulţumitoare. Dacă producţia de grâu era la
rândul său satisfăcătoare, cea de ovăz era scăzută.
Cartofii se cultivau pe suprafeţe destul de scăzute,
la fel și fasolea, dovlecii, lintea și mazărea, cânepa
și lucerna. Satul Călacea era cunoscut la începu-
tul secolului al XIX-lea ca un producător impor-
tant de tutun. Pe piaţa orădeană se desfăcea tutun
18
B. Ștefănescu, Tehnică agricolă…, vol. II, p. 74)
19
P. Bona, Situaţia economică, p. 94
20
B. Ștefănescu, Tehnică agricolă…, vol. II, p. 161
21
Ibidem
64
de bună calitate cultivat la Călacea, acesta fiind,
se pare, printre cele mai căutate în epocă22.
În satele aparţinătoare astăzi comunei
Olcea, existau mai multe tehnici de obţinere
a terenurilor agricole. Acestea erau utilizate în
întregul areal românesc. Una dintre acestea era
cea a curăturii. Aceasta însuma toate operaţiunile
de eliminare a arboretului de pe un teren, inclusiv
scoaterea rădăcinilor, până când terenul era bun
pentru agricultură. Altă tehnică folosită la spori-
rea terenurilor agricole a fost cea a desţelenirii,
o operaţiune de arare și semănare a terenurilor
acoperite cu vegetaţie ierboasă. În fine, în zona
satelor Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș s-a mai
folosit și tehnica desecării, întrucât mai multe te-
renuri cu potenţial agricol erau supuse revărsării
apelor râului Călacea.
Dijma luată dovedea clar că grâul era rege-
le în bună parte a Secolului Luminilor în această
parte de lume. După ce s-a generalizat și cultiva-
rea porumbului satele comunei Olcea contribu-
iau cu cantităţi serioase la dijma luate de stăpânul
feudal.
În zonă se cultivau şi alte soiuri alimentare.
Astfel, în satele din această zonă documentele
pomenesc despre existenţa la 1770 a mai multor
grădini de legume în intravilanul satelor23. Evi-
dent că acestea erau esenţiale pentru îmbogăţirea
alimentaţiei zilnice a sătenilor. Nu întâmplător în
planurile cadastrale ale mai multor sate s-a păs-
trat toponimul curechiște24.
În ceea ce priveşte sistemul de cultivare a
pământului se foloseau cele tradiţionale precum
sistemul cu pârloagă, într-un câmp, în două sau trei
câmpuri. În satele aflate în atenţia noastă printre
cele mai folosite era sistemul în trei câmpuri.
Asta dovedeşte o oarecare extensie a terenurilor
agricole. Aceştia îşi cultivau pământurile proprii
în două câmpuri şi în trei câmpuri cel arendat25.
Pentru creșterea randamentului ţăranii recurgeau
la gunoirea cu gunoi de grajd a terenurilor.
22
Ibidem, p. 243
23
Ibidem, p. 237
24
Ibidem, p. 238
25
Ibidem, vol. II, p. 38
Monografia Comunei Olcea
În prima parte a secolului al XIX-lea
calamităţile naturale nu au ocolit spaţiul comunei
Olcea. Astfel într-o însemnare de pe cărţile de
cult găsite mult mai târziu în biblioteca parohiei
ortodoxe din Călacea, diacul Teodor Vidican
consemna existenţa unui cutremur la 13 august
1829. Conform însemnărilor sale turnurile
biserici din Călacea s-au clătinat26.
După cum se poate constata, exploatările
agricole se bazau în principal pe munca ţărani-
lor dependenţi. În prima jumătate a secolului al
XIX-lea și pe teritoriul satelor Călacea, Hodișel,
Olcea și Ucuriș încep să apară primele semne ale
modernizării în direcţia a ceea ce va fi societatea
bazată pe economia de schimb. Mai mult ca ori-
când, Episcopia încerca să transforme domeniul
într-un fel de întreprindere rentabilă, bazat mai
ales pe robotă, scopul principal fiind acela al co-
mercializării produselor27.
În această perioadă, Episcopia romano-
catolică de Oradea, stăpânul propriu zis al celor
două sate, a început să introducă pe domeniile
sale unelte agricole mai performante, soiuri noi
de animale mai productive, să cultive plante
industriale, să îmbunătăţească condiţiile de
păstrare a recoltei, a animalelor şi a băuturilor
pentru a fi mai uşor vândute. În acest scop au fost
construite hambare, pătule, pivniţe şi grajduri28.
Desfacerea băuturilor în cârciumile și hanurile
domeniale a fost mai bine organizată, iar morile
vechi au fost reamenajate, în același timp fiind
construite altele noi. A continuat exploatarea
manufacturilor de potasă, a înfiinţat cărămidării,
ateliere de ceramică. Din pădurile din vecinăta-
tea localităţii Călacea se obţinea materia primă,
cenușa, folosită la fabricarea sticlei în manufac-
tura de sticlă de la Beliu29. Ţăranii din localitate
asigurau și transportul materiei prime din Căla-
cea la Beliu. În condiţiile creșterii producţiei de
cereale s-au creat condiţiile valorificării unei părţi
26
Ibidem, vol. I, p. 86
27
P. Bona, Situaţia economică …, p. 109
28
Ibidem
29
Veronica Covaci, Manufactura de sticlă din Beliu în prima jumă-
tate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, 1973, p. 223
Monografia Comunei Olcea
din surplus. Sume importante au fost obţinute
din vânzarea paielor și fânului recoltat din predii.
Episcopia romano-catolică creștea pe domeniu și
un număr apreciabil de porci. Vânzarea porcilor
aducea un venit frumos stăpânului feudal, iar pie-
ile de porc erau la rândul lor valorificate la fru-
mentariul din Oradea. Pe piaţă mai erau valorifi-
caţi și mieii, iezii și stupii proveniţi din achitarea
obligaţiilor de către ţărani. Veniturile nu erau de
neglijat.
Printre cele mai profitabile afaceri ale Epi-
scopiei din zonă era joagărul de la Cociuba Mare,
satul din imediata vecinătate. Ţăranii din Căla-
cea, Hodișel, Olcea și Ucuriș recurgeau adesea
la serviciile acestuia. Acesta era pus în funcţiune
de apa Crișului Negru. Joagărul dispunea de un
meșter care avea obligaţia, conform contractului,
să taie trunchiuri, scânduri și alte materiale lem-
noase necesare domeniului. De asemenea, trebu-
ia să lucreze pământul arabil și fânaţul dat lui în
folosinţă. La rândul său, Episcopia, în calitatea sa
de stăpân de pământ, se obliga să-i dea acestuia
șindrilă, fier și alte materiale pentru bunul mers
al lucrurilor. Joagărul era de mare capacitate. Ne
demonstrează acest fapt existenţa a trei ferăstraie,
precum și numărul mare de piese și scule menţi-
onat într-un inventar din 180730. Numai în 1839
joagărul a fabricat 10.000 scânduri de pin, 9000
scânduri stejar, 234 traverse mari, 80 de traverse
mici și foarte multe alte materiale31. Lemnele tă-
iate erau transportate de iobagii și jelerii satelor,
inclusiv cei din Călacea, Hodișel, Olcea și Ucu-
riș, în contul obligaţiilor domeniale. Banii erau
obţinuţi și din vânzarea din pădurile domeniale
de material lemnos pentru foc ţăranilor din zonă.
Sumele obţinute nu erau de neglijat. După cum
se poate observa, economia de piaţă își făcea loc
tot mai mult în viaţa domeniilor din zonă. De la
un an la altul Episcopia romano-catolică de Ora-
dea intensifica eforturile în direcţia compatibili-
zării domeniului cu noile rigori economice baza-
te pe economia de schimb care își făceau loc și în
această parte a lumii.
30
P. Bona, Situaţia economică …, p. 114
31
Ibidem
65
Toate aceste schimbări din structura pro-
prietăţii feudale. Obligaţiile în muncă și bănești
percepute de către Episcopia romano-catolică au
contribuit la slăbirea potenţialului economic al
gospodăriei ţărănești. Toate acestea i-au făcut și
pe ţăranii din satele aparţinătoare astăzi comunei
Olcea să reacţioneze, asemeni celor din alte zone
ale domeniului, sub diferite forme împotriva ex-
ploatării feudale.
În faţa agravării sarcinilor feudale, ţăranii
şi liderii lor din satele Olcea, Călacea, Hodişel şi
Ucuriş nu au stat cu mâinile în sân ci au reacţionat
printr-o serie de petiţii şi memorii adresate
oficialităţilor locale şi centrale în speranţa
îmbunătăţirii situaţiei lor. Nu au fost lipsite nici
revoltele şi răscoalele locale32. Printre cele mai
frecvente forme de reacţie folosite de ţărani au
fost plângerile urbariale.
Nenumăratele frământări și mișcări ţără-
nești din prima parte a secolului al XIX-lea au
fost completate de evenimentele revoluţionare
din 1848-1849. Iobagii din aceste zone s-au so-
lidarizat cu moţii din Apuseni, luptând pentru
libertate socială și naţională33.
Din păcate, mai ales la începutul secolului al
XIX-lea, cele patru sate au fost lovite de o serie de
calamităţi precum marea foamete din anii 1813-
1817. Aceasta a ucis o parte consistentă a popula-
ţiei. Zona a fost extrem de afectată. Cel mai afec-
tat a fost satul învecinat Cociuba Mare ai cărui
locuitori au fost nevoiţi să-și vândă vitele și să se
împrăștie prin comitatul Bihorului în căutare de
cereale34. Datele consemnate pentru anul 1814
susţin această realitate. 29 de familii din localita-
te sufereau în anul respectiv de foame în timp ce
numai alte 29 dispuneau de cele necesare traiului
zilnic35. Nu de puţine ori, ţăranii erau nevoiţi să
apeleze la împrumuturi adresate conducerii do-
meniului sau statului. Problema era că ajutoarele
trebuiau plătite de ţărani, iar restanţele se adunau
32
Ibidem, p. 287-293
33
Ibidem, p. 133
34
B. Ștefănescu, Tehnică agricolă…, vol. II., p. 183
35
I. Ciorba, Marea foamete din Transilvania dintre anii 1813-
1817, Editura Arca, Oradea, 2007, p. 54
66
de la un an la altul. La sfârșitul anului 1816 datori-
ile Cociubei Mari se ridicau deja la 2850 florini36.
Lipsa hranei și tentativele de suplinire a aceste-
ia cu așa numita hrană de foame au determinat
ca în multe localităţi să se confrunte cu diferite
boli. Reprezentanţii localităţilor s-au văzut nu de
puţine ori în situaţia de a solicita grabnic medi-
camente. Într-un raport întocmit de birăul din
Girișul Negru, Nadanyi László, adresat autorită-
ţilor, se menţiona faptul că un nu mai puţin de 81
de persoane se află într-o stare de sănătate critică
determinată de lipsa alimentelor37. Aceștia ajun-
seseră să mănânce urzici, măcriș, frunze și trăiau
fără pâine și făină, astfel încât mulţi au fost nevoiţi
să-și lase copii pe drumuri ori, așa cum menţiona
raportul, s-au îmbolnăvit grav38.
Alte și alte boli se adăugau acestor calami-
tăţi care loveau nemilos lumea rurală. Cu toate
acestea s-au încercat să se ia o serie de măsuri care
să contracareze efectele dezastruoase ale bolilor
care au lovit la modul general lumea satelor în
prima parte a secolului al XIX-lea (holera, variola
etc.). S-au făcut primii pași și în domeniul medi-
cal, pași meniţi să-i ajute pe oameni. Succesele
acestea ale medicinei trebuiau aduse la cunoș-
tinţa ţăranilor. Acest lucru s-a încercat pe diverse
căi, atât pe linie administrativă cât și bisericească.
Succesele repurtate în varii domenii au fost rapid
aplicate și în cadrul lumii rurale bihorene, inter-
venţia autorităţilor în transpunerea în practică a
acestora fiind destul de promită. S-a materializat
înainte de toate, după cum ne-o dovedește numă-
rul mare de documente cu referire la această temă,
mai ales prin vulgarizarea vaccinului antivariolic
(,,ultuitul vărsatului de vacă”). La nivelul Transil-
vaniei campania pentru popularizarea acestuia a
debutat încă de la începutul veacului al XIX-lea.
În regiunea Bihorului una din primele circulare
este cea redactată la Arad, la 4 mai 1812. Regis-
trele de circulare aparţinând parohiilor ortodoxe
din aceste sate cuprindeau pentru anul 1815 nu
mai puţin de două referiri cu privire la necesitatea
36
Ibidem, p. 164
37
Ibidem, p. 154-155
38
Ibidem, p. 170
Monografia Comunei Olcea
vaccinării împotriva variolei, cea dintâi datând
din 27 iunie, iar cealaltă din 14 octombrie39.
Pierderile de populaţie datorate șirului de
nenorociri poate fi urmărită, dincolo de măsurile
cu caracter general precum recensământul efec-
tuat la nivelul Ungariei și al Transilvaniei între
anii 1784-1787, pornind și de la documente care
fac trimitere la o arie spaţială mai mică, inclusiv
cu referire la ţinutul Bihorului. Ne dovedește
acest lucru, spre exemplu, circulara cuprinsă în
protocoalele parohiei ortodoxe din Calea Mare
din 16 ianuarie 1816 cu privire la ţinerea registre-
lor de stare civilă, despre care se afirma că ,,nu cu
deplinu precumu să cuvine, ci foarte pre scurt și cu
hibă să dau afară (…) și prin aceea mare zminteală
mult la oameni se facu”40.
Evenimentele revoluţionare de la 1848-
1849 au afectat și aceste aceste părţi. După iz-
bucnirea revoluţiei, în foarte scurtă vreme, s-au
săvârșit o serie de samavolnicii la adresa popula-
ţiei românești din partea centrală și de sud-est a
comitatului. În vara anului 1848 teroarea a atins
proporţii de masă, aplicată prin intermediul tri-
bunalelor statariale, înfiinţate la 20 iunie 1848,
instanţe care au primit numele de „tribunalele de
sânge” Activitatea lor se rezuma la eliminarea ad-
versarilor și potenţialilor adversari ai revoluţiei
maghiare, iar din 11 iulie 1848, odată cu intrarea
în vigoare a Legii Recrutaţiei, în vizorul său in-
trau cei care refuzau încorporarea în armata revo-
luţionară41.
Locuitorii din Olcea, Călacea, Hodișel și
Ucuriș, în majoritate români, au refuzat să facă
parte din armata revoluţionară maghiară. În zonă
au fost create și două tribunale de sânge, cel mai
aproape era la Gurbediu, care judecau pe cei care
nu se înrolau sau erau ostili revoluţiei maghiare42.
Desigur că sub incidenţa acestei legislaţii au căzut
39
I. Ciorba, Aspecte ale politicii populaţioniste habsburgice în
Transilvania la cumpăna secolelor XVIII-XIX. (Cu privire specială
asupra regiunii Bihorului), în Crisia, XXXV, 2007, p. 93
40
Ibidem
41
A. Ţărău, Contribuţii documentare privind revoluţia din anii
1848-1849 în Bihor, în Revista bihoreană de istorie, an II, nr. 3,
2004, p. 16
42
Ibidem
Monografia Comunei Olcea
destui ţărani ai satelor avute de noi în atenţie.
În 1848, Dieta de la Pojon (Bratislava) și
apoi cea de la Cluj au votat desfiinţarea iobăgi-
ei în Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania.
Dar măsura cuprindea numai sesiile urbariale
(iobăgești) și nu prevedea desfiinţarea tuturor
servituţilor ţărănești. Așa cum se poate concluzi-
ona urmărind tabelele de mai sus, numai o parte
a ţărănimii din cele patru sate cădea sub incidenţa
acestor legi. E vorba despre iobagi. Jelerii cu casă
și cei fără casă rămâneau mai departe în aceeași
situaţie.
După înfrângerea revoluţiei maghiare, dân-
du-și seama că revenirea la vechile orânduieli ar fi
provocat multe tensiuni, guvernul imperial, prin
patentele din 2 martie 1853 a acordat iobagilor
eliberaţi din Banat, Crișana, Maramureș, dreptul
de proprietate funciară și a reglementat totoda-
tă și situaţia jelerilor. Potrivit aceleiași patente ei
trebuiau să-și răscumpere îndatoririle și sarcinile
ce le îndepliniseră până atunci43.
Ca urmare a acestor modificări din structu-
ra agrară, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea repartizarea proprietăţii funciare arată mo-
dificări sensibile în toate provinciile în care s-a
desfiinţat iobăgia. Această situaţie este prezentă
și în localităţile Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș.
Principala consecinţă a fost aceea că gospodăriile
ţărănești de până la 50 de iugăre reprezentau mai
mult de jumătate din suprafaţa agricolă. Conco-
mitent, în rândul ţărănimii au continuat procesul
de diferenţiere materială, detașându-se o „bur-
ghezie” sătească, în timp ce lipsa pământului a
avut drept urmare și creșterea emigrărilor. Este
epoca în care plecările în lumea largă, îndeosebi
în Statele Unite ale Americii, în căutarea unui trai
mai bun erau la ordinea zilei.
Extinderea relaţiilor social-economice de
tip nou a determinat și în viaţa colectivităţilor
rurale amintite schimbarea raporturilor tradiţio-
nale, creând noi tensiuni. În ultimii ani ai seco-
lului au avut loc asemenea mișcări ţărănești în
43
C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, ediţia a doua revăzută și adăugită, Edi-
tura Albatros, București, 1975, p. 668
67
zonă. Cea mai cunoscută s-a desfășurat la Mihe-
leu44, dar cu siguranţă că frământările au cuprins
și satele comunei Olcea, cu atât mai mult cu cât
localitatea Miheleu se afla în apropierea arealului
actual al comunei.
Multe abuzuri au avut loc cu ocazia recadas-
trării proprietăţilor urbariale. Principalii vinovaţi
erau inginerii topografi. Un asemenea incident
s-a întâmplat la Gepiș, unde a avut loc o răscoa-
lă ţărănească de amploare în vara anului 1860.
Operaţiunea de recadrasrare a fost executată de
un inginer topograf sub protecţie administrativă,
întrucât în prea multe cazuri producea nemul-
ţumiri în rândurile ţăranilor. Nu de puţine ori
operaţiunea se lăsa cu dislocarea ţăranilor spre
perimetrul comunelor sau li se dădea pământ de
slabă calitate. Încă din mai 1860, notarul cercual
din Ceica, Iosif Ille, raportase forurilor adminis-
trative superioare că rectificările cadastrale nu se
pot executa decât cu asistenţă militară, deoarece
ţăranii sunt foarte nemulţumiţi. Sosiţi în Gepiș,
inginerul topograf și comisia de anchetă au fost
ameninţaţi cu moartea de ţărani, punându-i pe
fugă. A doua zi a intrat în comună un detașament
de 17 jandarmi, comandaţi de un sergent. Grupul
era însoţit și de comisarul Pal Rudolf, în calitate
de raportor oficial al evenimentelor. Din raportul
său reiese foarte clar ceea ce s-a întâmplat. Astfel,
conform celor semnalate de el, „În faţa ospătăriei
Lazuri, pe un loc ridicat, s-au adunat 200 de
ţărani, care – deşi era vară – erau îmbrăcaţi în
şube, gube şi sumane. Detaşamentul de jandarmi
fusese aliniat în faţa lor, în poziţie de apărare a
inginerilor şi comisiei, ameninţaţi cu moartea, cu
o zi înainte. Comandantul, însoţit de un jandarm
care vorbea româneşte, a ieşit în faţa liniei şi
a încercat să-i convingă pe ţărani că misiunea
inginerilor, a comisiei şi a jandarmilor, nu era
să asiste la un proces sau litigiu urbarial, ci să
constate „asupririle” pe care le-ar fi suferit ţăranii
din partea claselor superioare. Comandantul,
în faţa opoziţiei neînduplecate a sătenilor, i-a
somat să renunţe la rezistenţă, în caz contrar
va folosi arma. Ţăranii au explodat în revoltă,
44
Ibidem, p. 669
68
au scos de sub şube, sumane şi gube, topoarele,
furcile, ciomegele şi s-au năpustit asupra
jandarmului interpret şi a sergentului. Jandarmul,
în faţa mulţimii, şi din pricina distanţei mici ce-i
despărţeau de ţărani, n-au putut folosi baioneta.
Au tras în plin. Au căzut pe loc trei morţi şi mai
mulţi răniţi. Ţăranii s-au împrăştiat pentru un
moment şi s-au regrupat. Jandarmii, pentru a se
salva, s-au retras şi au pornit pe drumul ce ducea
spre Lazuri. După ce făcuseră vreo 50 de paşi,
s-au tras clopotele în dungă (alarmă). Ţăranii
au început să împroaşte spre jandarmivorbe de
ocară şi de rîs, chemîndu-i să se întoarcă, ceea ce
nu s-a întîmplat însă.
Avîndu-se în vedere numărul bărbaţilor in-
surgenţi – număr relativ mare faţă de populaţia
comunei – o anchetă a stabilit că la întrunire par-
ticipaseră și ţărani din comunele Gruilung, Poiana
Mărului, Tășad, Dicănești și Incești.
Ţăranii au fost pacificaţi mai târziu de
pretura din Tinca”45.
Evenimentele s-au bucurat de un amplu
ecou în satele Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș.
Ţăranii comentau cele întâmplate întrebându-se
dacă ei nu ar trebui să răspundă abuzurilor ingi-
nerilor topografi. Evenimente precum cel din Ge-
piș de la începutul verii anului 1860 evidenţiază
pregnant faptul că eliberarea ţăranilor din iobăgie
era departe de a rezolva problemele din lumea sa-
tului. Abuzurile administraţiei maghiare la agresa
ţăranilor au continuat pe mai departe.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
procesul de redeşteptare naţională a cuprins
toată suflarea românească. Tot mai mulţi români
ardeleni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni
militau pentru realizarea dezideratului major
al unirii. Comitatul Bihor, asemeni altor părţi
vestice ale arealului românesc a avut o situaţie
specială în această perioadă aparţinând de alt
centru de putere decât cel transilvănean. Tocmai
de aceea, aici, lupta naţională a căpătat valenţe
speciale fiind mult mai greu de dus. Românii de
45
T. Neș, A doua carte despre oameni din Bihor, Comitetul pentru
Cultură și Educaţie Socialistă al Judeţului Bihor, Oradea, 1979,
p. 214-215
Monografia Comunei Olcea
aici au ştiut să-şi organizez în aşa fel acţiunile de
redeşteptare naţională astfel încât să aibă succe-
sul scontat. Activităţile culturale şi cele politice,
acestea din urmă supuse unei foarte atente cen-
zuri, au fost cele mai vizibile direcţii de acţiune.
În acest sens pot fi semnalate şi în satele Olcea,
Călacea, Hodişel şi Ucuriş o serie de manifestări
culturale și politice care se înscriu în mișcarea de
redeșteptare naţională.
Comuna Olcea, fiind situată într-un spaţiu
mai îndepărtat de centrele importante de iradiere
culturală românească, nu a beneficiat de o viaţă
culturală instituţionalizată consistentă înainte de
primul război mondial. În acest spaţiu cel mai im-
portant centru cultural era Tinca. Și aici însă, un
despărţământ al Astrei a luat fiinţă abia în 191246.
Acesta și-a derulat activităţile culturale exclusiv
în arealul Plasei Tinca. Despărţământul Beliu al
Astrei a luat fiinţă abia după cel de-al doilea răz-
boi mondial.
Cu toate acestea, aici și-a desfășurat activi-
tatea la finele secolului al XIX-lea și începutul ce-
lui următor cunoscuta poetă bihoreană Lucreţia
Suciu-Rudow. Aceasta s-a născut la 3 septembrie
1859 în Oradea fiind fiica Mariei Bosco-Suciu și
a protopopului Petru Suciu. Școala primară și se-
cundară a urmat-o în cadrul Institutului Surorilor
Ursuline din Oradea, unde a absolvit clasa a V-a
în anul 187347.
În 1885, Lucreţia Suciu se mută cu familia
la Ucuriș, unde tatăl său a fost numit protopop al
acestui protopopiat. Aceasta a desfășurat o activi-
tate culturală extrem de laborioasă, fiind autoarea
mai multor volume de poezii. Lucreţia Suciu a
fost în contact cu importanţi oameni de cultură
români și nu numai, George Coșbuc se afla prin-
tre aceștia. Dealtfel, împreună cu acesta și alţi
junimiști participă în anul 1891 la aniversarea a
600 de ani de existenţă a Universităţii din Halle48.
46
V. Faur, Contribuţii la cunoașterea acţiunilor de constituire a Des-
părţământului din Tinca al „Astrei” și a primelor demersuri pen-
tru înfiinţarea celor din Salonta și Vașcău (1912-1914), în Crisia,
VIII, 1978, p. 613
47
F. Dudaș, Vămile destinului, Editura Lumina, Oradea, 2004, p.
17
48
Ibidem, p. 32
Monografia Comunei Olcea 69

Aceasta s-a căsătorit cu Wilhelm Rudow, care fă-

cea parte la rândul său dintr-o familie de preoţi
evanghelici germani, un cunoscut om de cultură
care a activat și în Transilvania. În anul 1893 aces-
ta a devenit redactor al revistei Romanische Revue
din Sibiu.
Ambii soţi au murit din păcate foarte ti-
neri, la vârsta de 41 de ani. Wilhelm Rudow s-a
stins din viaţă în 1899 fiind urmat de Lucreţia
Suciu în anul 1900.
Fruntașii românilor din satele comunei Ol-
cea nu se mulţumeau cu participarea la o serie de
acţiuni culturale cu impact local ci erau membri
în diferite alte organizaţii culturale și participau
la o serie de manifestări de gen din Beiuș și Ora-
dea. Casina română din Beiuș avea cu siguranţă
încă de la înfiinţare, bunăoară, membri și din
aceste localităţi, în condiţiile în care conduce-
rea Casinei se străduia să strângă cât mai multe
forţe naţionale sub un singur stindard, acela al
luptei pentru dreptate și unitate naţională49.
Pe fruntașii locuitorilor din satele Olcea,
Călacea, Hodișel și Ucuriș îi găsim angrenaţi și în
Lucreţia Suciu luptele politice ale românilor din Comitatul Bi-
hor, mai ales în zorii secolului XX când politica de
deznaţionalizare a guvernului maghiar a devenit
una extrem de agresivă. Cu ocazia alegerilor din
1910, fruntașii românilor din zonă erau urmăriţi
foarte atent de autorităţi. Într-un raport al prim-
pretorului plasei Beliu era semnalată activitatea lui
Alexandru Popovici din Ucuriș care, după părerea
reprezentantului autorităţii maghiare, se comportă
sub orice critică din punct de vedere politic și so-
cial, fiind adeptul dr. Aurel Lazăr în toate campani-
ile electorale din primul deceniu al secolului XX.
De asemenea, era considerat un român radical și
prezenta pericol pentru statul maghiar deoarece se
manifesta făţiș împotriva acestuia50.
Cinci ani mai târziu, cu ocazia la alege-
rilor din 1910 pentru Parlamentul de la Bu-
dapesta, în circumscripţia electorală Tinca își
depusese candidatura nimeni altul decât Aurel
49
V. Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1849-1918, Funda-
ţia Culturală „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1992, p. 62
50
Ibidem, p. 44
70 Monografia Comunei Olcea

Dacă în circumscripţia electorală Tinca își

Aurel Lazăr
Lazăr51. În cadrul campaniei electorale acesta a vi-
zitat și satele comunei Olcea, chiar dacă acestea fă-
ceau parte din plasa Beliu. În Ucuriș a fost prezent la
8 mai 1910. El a fost întâmpinat cu un entuziasm de
nedescris. Candidatul pentru Parlamentul de la Bu-
dapesta Aurel Lazăr a fost însoţit și de Ioan Suciu, alt
lider al mișcării naţionale din Arad. Iată cum prezen-
ta această întâlnire corespondentul ziarului Tribuna
din Arad: „După amiază s-a ţinut adunarea în Ucuriș.
În hotarul comunei, dl. Lazăr a fost așteptat de popor
imens. La această adunare a vorbit poporului, în afară
de candidat și preotul Dimitrie Popoviciu din Cermei.
(…). Aurel Lazăr a fost prezent și la Olcea. Același
ziar consemna: „În urma vizitei în localitatea Olcea,
sătenii au plantat doi stejari la intrarea în localitate, în
amintirea evenimentului”52.
depusese candidatura Aurel Lazăr53 în circum-
scripţia vecină Ceica cel care și-a depus candidatu-
ra a fost dr. Ioan Suciu. Zona urma să fie una bine
reprezentată în Parlament. Pentru a preîntâmpina
eventuale tulburări în zonă, cauzate de prezenţa
celor doi fruntași politici români în diverse adu-
nări electorale, ministrul de interne de la Buda-
pesta a luat decizia întăririi posturilor de jandarmi
dintr-o serie de localităţi54. Pentru a ţine lucrurile
în frâu, în plasa Tinca au fost suplimentate forţele
de ordine cu 10 jandarmi, iar în plasa Ceica numă-
rul acestora a fost suplimentat tot cu 10.
Toţi cei care s-au implicat în viaţa politică
din plan local credeau cu tărie în ideea unirii păr-
ţilor vestice locuite în majoritate de români cu
România. Că doreau acest fapt cu toată fiinţa lor
au dovedit-o evenimentele de la finele primului
război mondial.
Structura etnică și religioasă a populaţiei din
satele Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș a rămas
în cea mai mare parte aceeași cu cea din perioada
precedentă. Majoritatea covârșitoare a populaţiei
era formată din români aparţinând cultului orto-
dox. Romano-catolicii, reformaţii și izraeliţii erau
și ei prezenţi dar într-un număr foarte mic rapor-
tat la cultul ortodox.
Recensămintele populaţiei de la finele seco-
lului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ne
oferă o imagine precisă a acestei stări de lucruri,
atât sub aspect etnic cât și confesional.
Astfel, conform recensământului din 1900,
structura etnică a populaţiei celor patru sate
aparţinătoare astăzi comunei Olcea arată în felul
următor55:

Localitate Români Maghiari Germani Slovaci Alţii

Olcea 608 25 - - -
Călacea 798 50 3 2
Hodişel 543 2 - - -
Ucuriş 1228 111 2 1 1 rutean
Total 3177 188 5 3 1
53
Ibidem, p. 41
51
Ibidem, p. 41 54
Ibidem
52
P. Ardelean, Terra Ucrus. Pământul Ucuriș – contribuţii mono- 55
Recensământul din 1900. Transilvania, Editura Staff, București,
grafice, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2007, p. 56 1999, p. 138-139 (coord. Traian Rotariu)
Monografia Comunei Olcea
Structura confesională a acestor localităţi locuitori numai 245 știau să scrie și să citească.
avea, conform aceluiași recensământ din 1900 Era foarte puţin. Aflăm de asemenea date intere-
următoarea dispunere: sante despre habitatul uman. În toate cele patru
Greco- Romano-
Localitate Ortodocşi Reformaţi
catolici catolici
Olcea 603 5 5
Călacea 786 - 17
Hodişel 544 - -
Ucuriş 1230 - 54
Total 3173 5 76
Așa cum se poate constata populaţia satelor
în discuţie a fost la graniţa dintre secolele al XIX-
lea și al XX-lea una covârșitor românească. Așa-
dar, conform statisticii românii erau în număr
de 3177, iar maghiarii 188. Surprinde oarecum
absenţa ţiganilor. Evreii în schimb erau în număr
destul de mare, cu toate că la capitolul etnie ei
lipsesc din înregistrări. Existenţa lor în satele co-
munei era totuși certificată de înregistrarea a 52
de practicanţi ai cultului mozaic. Cum singurii
practicanţi ai acestui cult sunt evreii, este lesne
de înţeles că ei erau cei 52 de izraeliţi. Explicaţia
este simplă. În momentul când erau întrebaţi că-
rei etnii aparţin aceștia se declarau maghiari, iar
la religie răspundeau că sunt izraeliţi. Fenomenul
era unul general în Transilvania unde evreii se
considerau de cultură maghiară. Practic, din cei
188 maghiari declaraţi trebuie scăzuţi cei 52 de
religie izraelită, care erau de fapt evrei.
Din punct de vedere confesional dominau
cei de religie ortodoxă. Dintr-un total de 3374
locuitori, 3173 erau ortodocși. Ei erau urmaţi de
romano-catolici, reformaţi și izraeliţi. Interesantă
este dispunerea pe localităţi a celor două culte. În
toate cele patru sate domină covârșitor ortodoc-
șii. Singurul sat în care exista un oarecare amestec
etnic și confesional era Ucurișul. Aici, pe lângă
cei 1230 ortodocși mai erau 54 de romano-cato-
lici, 25 reformaţi și 33 izraeliţi.
Datele recensământului din 1900 ne ofe-
ră și alte informaţii preţioase asupra condiţiei
economice ale celor opt sate. Astfel, se pot trage
unele concluzii legate de nivelul de instrucţie
al locuitorilor acestora. Aflăm că din cei 3374
71
Alte
Izraeliţi Evanghelici
religii
12 8 - -
17 11 12 -
1 - - -
25 33 - 1
55 52 12 1
sate erau un număr de 746 case. Dintre acestea 1
era de piatră sau cărămidă, 3 de piatră și pământ,
8 de chirpici sau pământ și 734 din lemn sau alt-
ceva. Acoperișul caselor era la 243 dintre ele din
ţiglă, la 122 din șindrilă, iar la restul de 381 din
trestie sau paie. Toate acestea ne arată că locali-
tăţile Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș erau la
1900 sate destul de sărace. Mai cunoaștem, de
asemenea, că din totalul de 3374 locuitori, 1690
erau bărbaţi și 1684 femei. Dintre aceștia 2176
erau necăsătoriţi, 953 căsătoriţi și 245 văduvi.
În comună, la 1900, nu exista nici un cuplu de
divorţaţi.
Interesantă este și dispunerea populaţiei
după vârste la 1900. Aceasta arăta în felul urmă-
tor:
0-5 6-11 12-14 15-19 20-39 40-59 Peste
ani ani ani ani ani ani 60 ani
560 492 234 366 1001 576 145
Ceea ce se poate constata la o simplă privire
este faptul că cei care domină sunt copii și cei de
vârsta mijlocie. Avem deci o populaţie destul de
tânără. Un grup consistent a fost reprezentat de
cei situaţi între 40 și 59 de ani. Cei care domină
însă sunt tinerii între 15 și 39 de ani. Destul de
numeroși sunt, de asemenea, locuitorii trecuţi de
60 de ani. În orice caz, media de vârstă era scăzu-
tă, ceea ce arată faptul că speranţa de viaţă a omu-
lui modern din spaţiul actual al comunei Olcea
era mică.
Recensământul din 1910 ne relevă, de ase-
menea, date importante despre satele Olcea, Că-
72 Monografia Comunei Olcea

lacea, Hodișel și Ucuriș. Acestea oferă o imagine
interesantă care evidenţiază evoluţiile și involuţi-
ile din viaţa comunităţilor din mai multe puncte
de vedere.
Astfel, conform recensământului populaţiei
din 191056 structura etnică a populaţiei se prezin-
tă în felul următor:
1910 ne oferă și alte date interesante despre satele
Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș. Astfel, aflăm
că știu să scrie și să citească un număr de 468
persoane, iar alte 328 cunosc limba maghiară.
Desigur că aici este vorba despre maghiarii și
evreii din aceste sate, dar și despre destui români
care vrând nevrând au învăţat limba maghiară.

Localitate Români Maghiari Germani Ţigani Altă limbă

Olcea 724 15 - - 8
Călacea 866 39 1 - 5
Hodişel 533 10 - - 1
Ucuriş 1240 101 - - 7
Total 3363 165 1 - 21

Structura confesională, conform recensă-

mântului din 1910 se prezintă în felul următor:
Greco- Romano- Alte
Localitate Ortodocşi Reformaţi Izraeliţi Unitarieni
catolici catolici religii
Olcea 725 4 7 6 3 - -
Călacea 781 5 14 15 4 - -
Hodişel 526 8 5 1 4 - -
Ucuriş 1231 1 48 22 34 - 1
Total 3263 18 74 44 45 - 1

Datele recensământului din 1910 ne arată o
situaţie etnică și confesională rămasă pe aceleași
coordonate. Românii ortodocși continuă să do-
mine din punct de vedere etnic zona, 3363, ur-
maţi de maghiari 165. Din cei 165 de maghiari 45
sunt evrei, descoperiţi după tabelul confesiunilor,
doar că, așa cum am mai explicat, ei se declarau
maghiari de religie izraelită. De religie izraelită nu
puteau fi însă decât evreii. În cei 10 ani care des-
part cele două recensăminte populaţia a crescut
cu circa 500 de persoane.
Sub aspect confesional, în continuare cei
mai numeroși sunt ortodocșii. Aceștia, în număr
de 3263, sunt prezenţi în toate satele. În această
perioadă de 10 ani numărul reformaţilor a scăzut,
la fel și cel al romano-catolicilor și cel al evreilor
care a scăzut cu șapte persoane.
La fel ca recensământul din 1900, cel din
56
Recensământul din 1910. Transilvania, Editura Staff, București,
1999, p. 132-135 (coord. Traian Rotariu)
Așadar, limba maghiară era cunoscută de
mulţi români. În orice caz, faţă de cele numai
245 de persoane care știau să scrie și să citeas-
că în 1900, cei 468 care pot face acest lucru
10 ani mai târziu reprezintă un mare pas îna-
inte. Habitatul uman a cunoscut de asemenea
o serie de schimbări. Astfel, în toate cele opt
sate existau 786 case. Din acestea 6 erau din
piatră sau cărămidă, 6 din piatră sau pământ,
19 din chirpici sau pământ și 755 din lemn sau
altceva. 546 dintre acestea erau acoperite cu
ţiglă, 60 cu șindrilă, iar restul de 180 cu trestie
sau paie. Toate aceste informaţii ne arată o si-
tuaţie economică relativ precară a localnicilor.
Același recensământ ne oferă date și despre
dispunerea pe sexe a locuitorilor acestor sate.
Astfel, 1778 dintre aceștia sunt bărbaţi și 1772
femei. De asemenea, din totalul locuitorilor
celor opt sate 2098 erau necăsătoriţi, 1224 că-
sătoriţi, 206 văduvi și 2 divorţaţi.
Monografia Comunei Olcea 73

Interesantă este și dispunerea după vârste la joritară în toate satele. Remarcabil rămâne pe mai
1910. Aceasta arată astfel: departe numărul mare al copiilor de până la cinci
ani ca și de până la 19 ani. Practic, aceste grupe de
0-5 6-11 12-14 15-19 20-39 40-59 Peste vârstă înseamnă mai mult de jumătate din popu-
ani ani ani ani ani ani 60 ani laţia totală. Dacă aici mai adăugăm și pe cei 1496
664 487 202 363 969 708 157 locuitori cu vârste cuprinse între 20 și 39 de ani,
tineri și ei, constatăm că trunchiul demografic al
Ceea ce se desprinde de aici este faptul că satelor Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș era des-
tinerii de până la 39 de ani formau populaţia ma- tul de viguros.
74 Monografia Comunei Olcea
Perioada
interbelică
Gabriel Moisa Petru Ardelean Augustin Ţărău

În toamna anului 1918 războiul s-a încheiat. evenimentelor, dând curs invitaţiei profesorului
Sfârşitul primului război mondial a lăsat urme gojdist Teodor Neș care dorea să realizeze o mo-
adânci în conştiinţa locului. Perioada era una destul nografie a revoluţiei din toamna anului 1918:
de grea, cauzată de lipsurile generate de război şi de
evenimentele care se întâmplau în Ungaria vecină,
legate mai ales de instaurarea unui regim de natură
bolşevică, în condiţiile în care multe luni după
terminarea primei conflagraţii mondiale Bihorul
a rămas mai departe sub administraţia maghiară,
republicană în prima fază şi ulterior cea bolşevică.
Toate acestea au jalonat viaţa comunităţilor locale
din satele Olcea, Călacea, Hodişel şi Ucuriş.
Evident că în toamna anului 1918 și în sa-
tele aparţinătoare astăzi comunei Olcea s-au
constituit Comitete Naţionale Române și Gărzi
Naţionale Române, care au militat pentru unirea
cea mare1. Evenimentele revoluţionare din toam-
na-iarna anului 1918 au marcat profund întreaga
zonă.
În 5 noiembrie 1918 cu ocazia târgului
săptămânal din Ucuriş s-a răspândit în toate
satele vestea despre evenimentele majore care
cuprindeau Bihorul şi întreaga Transilvanie.
Ţăranii aflau despre declanşarea unor evenimente
revoluţionare şi în satele din jur. Astfel, la Olcea a Teodor Neș
fost distrusă cancelaria primăriei, iar casa de bani
a fost spartă și jefuită2. Iată cum povestește în „În ziua de 5 noemvrie anul 1918, cu
1934 notarul din Ucuriș, Popoviciu, desfășurarea ocaziunea tîrgului săptămânal, vestindu-se de
cătră locuitorii comunelor vecine devastările
1
1918 Bihorul în epopeea unirii, Oradea, 1978, p. 295 petrecute prin jur ( La Olcea s-a distrus toată can-
2
Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiem- celaria primăriei, iar casa de bani spartă și jefuită;
brie 1918-aprilie 1919), Fundaţia Culturală Cele Trei Crișuri, în comuna Craiva, de asemenea, locuitorii ei au de-
Oradea, 1993, p. 123
76
vastat biroul primăriei, iar notarul lor, Vereș Adalbert,
era căutat pentru a fi tras la răspundere pentru faptele
sale și pedepsit, dar sub timpul nopţii a fugit de urgia
consătenilor lui; să povestea despre devastările făcu-
te la moșiile domeniilor din Gepiu, Batăr), notarul
comunal Ludovic Bica, pe atunci Kallos, și inginerul
silvic domenial Coloman Kardos, ne simţindu-se în
siguranţă, ambii, dimpreună cu familiile lor, au pără-
sit comuna noastră, Ucuriș, retrăgându-se la Oradea,
de unde așteptau, în siguranţă, desfășurarea întîm-
plărilor. Înţeleptul și popularul fost preot, Alexandru
Popovici, era mort de puţin timp, prin urmare dintre
conducătorii firești ai comunei nu era decât învăţăto-
rul ort. român , Ioan Boţoc, carele, cunoscînd situaţia
critică a împrejurărilor, a convocat, în după amiaza
acestei zile, fruntașii comunei la primărie, pentru a
lua unele măsuri pentru preîntîmpinarea răului și
pentru a asigura apît viaţa, cît și avutul consătenilor.
Bazat pe legăturile sale de rudenie, ce le are cu
aproape întreaga comună, s-a pus în fruntea lucrului
înv. Boţoc și încă atunci a format o gardă comuna-
lă, constătătoare din 21 persoane, angajate benevol
pentru susţinerea ordinei, atît în comună, cît și în ho-
tar. Această gardă, cu conducătorul lor, ajutată și de
jandarmeria locală, a condus toate afacerile comu-
nei pînă la dispoziţiile date de Comitetul Naţionmal
Român din Oradea, alegîndu-se Consiliul Naţional
Român Comunal sau Sfatul Comunal, ales la 4-17
decembrie 1918.
Atît garda comunală provizorie, cît și sfatul
ales, au avut zile grele de muncă deoarece jurul era
îmbibat de elemente care au luat parte la tîlhării și
distrugeri, ba chiar în comună lipseau din aceștia.
De altă parte, grîul recvirat de oficialitatea
maghiară de pe la locuitoriși care era înmagazinat
în 2 localuri – în cantitate de 500 măji – făcea mare
parte atît derbedeilor din comună, cît și soţilor lor
din comunele învecinate, căci nu odată au voit să-l
fure. Mulţămită, însă, în primul rînd bunului Dzeu
și apoi gardei înjghebată și energiei conducătorului
ei, înv. Boţoc, comuna noastră a trecut, fără nici o
zguduire mai puternică, peste acea revoluţie. Învăţă-
torului sus amintit era să i se ieie viaţa din partea ar-
matei ungurești, care a dezarmat gărzile românești,
din motivul că a fost „președintele sfatului comunal”,
Monografia Comunei Olcea
însă intervenind, în momentul ultim, magistra poș-
tală din localitate, care asemenea era unguroaică, a
fost scăpat e moarte sigură.
Răspuns la întrebările:
1. Gardiștii provizorii: I. comunali (cari au)
servit (de la) 5-18 noemvr. 1918: 1. Ioan Boţoc, înv;
2. Ioan Gavra, poliţai; 3. Ioan Popa; deju, 4. Teodor
Pater; 5. Ioan Ţapoș; 6. Vasiliu Boţoc, soane; 7. Am-
broziu Boţoc; 8. Flore Pater, vil; 9. Flore Mateoc;
10. Moisă Sîrb ţinti; 11. Ioan Sîrb a ţintii; 12. Ioan
Mateoc, sumar; 13. Alecs. Toda; 14. Ioan Turcuș a
haieului; Andrei mârnea; 16. Ioan popa vici; 17. Te-
odor Hepuţ reti; 18 Ștefan Porga; 19. Izidor adler;
20. jand. Ioan Dui și 21. jand. Ștefan Peto.
Gardiștii provizorii II, cari au servit pentru
plată, din colecta făcută în comună , mai tîrziu de la
Comitetul Naţional Român din Oradea. Aceștia au
servit de la 18 noemvr. – 20 dec. 1918.
1. Ioan Boţoc înv.; 2. Onuţ Pîrv; 3. Ioan Balla;
4. Gheorghe Pușcău; 5. Nicolae Manea; 6. Petru
Moţ; 7. Ioan Popovici; 8. Ioan Goian; 9. Eugen van-
dici; 10. Melintie Bogluţ; 11. Flore Ţapoș; 12. Alec-
sandru Popa; 13. Adalbert Szolnai; 14. Marton
pap; 15. Ludovic Kallos; 16 Emanuil Haberman.
De la 20 dec. anul 1918, pînă la desfiinţarea
gardei, a funcţionat garda naţională română româ-
nă înfiinţată de locotenentul Grădinar, pusă sub co-
manda sublocotenentului Gheorghe Sîrb, de prezent
avocat în Arad. Acest locotenent s-a refugiat din faţa
armatei ungurești, care a desfiinţat garda iar scripte-
le aflătoare în cancelaria gărzii sau le-a dus cu sine
dl. sublocotenent, sau le-a nimicit armata maghiară,
fiindcă în comună nu a rămas nici o urmă.
2. Delegatul nostru la marea adunare naţio-
nală de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a fost
administratorul parohial pe atunci, dl. preot Ananie
Sîrb, carele reîntorcîndu-se, a referat consătenilor
despre hotărîrile luate acolo.
3. Arestat, batjocorit, chinuit ori ucis în comu-
na noastră, de cătră armata maghiară, nu a fost ni-
meni, fără numai înv. Ioan Boţoc a fost deţinut și era
să fie pușcat, dacă nu intervenea Dna Elisabeta Szi-
lagyi, f(ostă) magistră poștală, pentru simplul motiv
că a fost preșledintele forumului consiliului comunal
român.
Monografia Comunei Olcea
4. Garda naţională a desarmat-o un detașa-
ment din armata ungurească, de sub conducerea
unui locotenent cu numele Tury, în ziua de 20 fe-
bruarie, anul 1919, ora 10 a.m.. Gardiști erau în
serviciu, afară de sergentul Ștefan Berari, care era în
postul gardei.
5. Armata română a intrat în ziua a doua a
sfintelor paști din anul 1919, cînd tocmai făceau
serviciul de înmormîntare (parohul) pe consăteanul
Vasilie Mîrnea a gruiului. Însufleţirea noastră a fost
atît de mare, încît am lăsat mortul să fie dus la groa-
pă de familia sa, fără ca noi să-l petrecem numai
pînă la ulicioara de lîngă biserica ce duce la mor-
minţi, iar de acolo toată asistenţa, în frunte cu pra-
porii, preotul în odăjdii, și am întîmpinat o patrulă a
armatei care ne-a spus că și armata (grosul ei) vine.
Sosind și armata român, sub conducerea unui
colonel, al cărui nume nu-l mai reamintesc, nu a fost
ochi de român să nu lăcrămeze de bucurie la vede-
rea lor, cari cîntau cîntece patriotice, ca: Nainte, na-
inte… ne-așteaptă și fraţii …, Pe-al nostru steag și
altele cîntece frumoase, cîntate de grupuri de oldaţi
români, cari veneau așa de voioși și așa de frumos,
dar cu toţi sătenii ne-am ţinut mîndri că facem parte
din poporul acestor fii vrednici ai ţării noastr. Im-
presiile acelea nu se vor șterge din sufletul nici unui
consătean care i-a văzut și admirat.
O parte din armată a trecut nainte în comu-
na Olcea și Călacea iar tumultul armatei a fost în-
cartiruită pe la școală, primărie, case particulare,
pentru mîncare și odihnă, iar mîine și au plecat mai
departe, pentru desrobirea tuturor românilor de sub
stăpînirea ungurească.
Acestea ar fi, în general, răspunsurile cari le pu-
tem da, ca date, la întrebările acestei monografii din
comuna noastră.
Ucuriș, la 13 februarie 1934. Notar
Popoviciu3
Vremurile erau tulburi, iar în lumea satului
se produceau frământări serioase. Întoarcerea sol-
daţilor de pe front a generat destule tulburări, mai
ales a celor veniţi de pe frontul rusesc unde cunos-
3
Ibidem, p. 123-124
77
cuseră ideologia bolșevică. Astfel, la 8 noiembrie
1918 prim pretorul plășii Ceica atrăgea atenţia co-
mitelui Bihorului asupra faptului că „curentul revo-
luţionar a prins și plasa noastră prin intermediul sol-
daţilor reîntorși în data de 1 și 2 noiembrie [1918]”4.
Din aceeași adresă aflam astfel că în zonă jefuirile
sunt la ordinea zilei și vor urma cu siguranţă zile
critice din acest punct de vedere5. În faţa acestei
situaţii autorităţile nu puteau sta cu mâinile în sân
și la 7 noiembrie 1918 acestea au decis înfiinţarea
unor noi posturi de jandarmi în mai multe sate
ale comitatului Bihor6. Olcea, Călacea,. Hodișel și
Ucuriș fiind în apropiere cu siguranţă că erau pă-
trunse de aceleași neliniști și frământări.
În plus, în sate acţionau agitatori bolşevici
care prevesteau instaurarea unui regim al sovietelor
după modelul Rusiei sovietice. Comitetele
Naţionale Române şi Gărzile Naţionale Române
din fiecare sat trebuiau să facă faţă acestor
provocări. Situaţia aceasta era comună şi satelor
Olcea, Călacea,. Hodişel şi Ucuriş.
Reprezentanţii autorităţilor maghiare în te-
ritoriu nu stăteau cu mîinile în sîn în această peri-
oadă. Ura faţă de eforturile românilor îndreptate
în direcţia constituirii statului naţional era foarte
mare. Tocmai de aceea aceste forţe au acţionat
încă de la început împotrivă, intimidînd pe cei
care se manifestau deschis pentru unire. Un eve-
niment de acest gen s-a petrecut și în comuna Ol-
cea unde în ziua de 11 noiembrie 1918 au intrat
circa 50-60 de gardiști unguri cu mitraliere sub
conducerea a doi locotenenţi și au ameninţat pe
localnicii care doreau unirea. Pretextul sub care au
intrat în comună a fost acela că doresc asigurarea
ordinii. Conform rapoartelor oficiale cu această
ocazie a fost împușcat un localnic7.
În primele luni ale anului 1919 lucrurile au
continuat să se agraveze. Autorităţile maghiare
depuneau eforturi serioase în direcţia perpetuării
stăpânirii în această parte de ţară. Pentru aceasta
4
DJBAN, inv. 24, fond Prefectura Judeţului Bihor, Cabinetul Pre-
fectului, dos. 369, f. 11
5
Ibidem, f. 12
6
Idem, dos. 371/1918, f. 32
7
V. Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1849-1918, Fundaţia
Culturală „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1992, p. 90
78
au recurs şi la atrocităţi8. Conform unor documen-
te oficiale „Jafuri, atrocităţi, maltratări, bătăi bruta-
le, ba chiar omoruri din partea trupelor maghiare”9
erau săvârșite de aceste trupe de ocupaţie în întreg
spaţiul controlat de unguri. Asemenea evenimen-
te s-au întâmplat cu siguranţă și în satele aparţină-
toare astăzi de comuna Olcea.
Astfel de evenimente care sabotau aspiraţi-
ile naţionale ale românilor din partea locului au
mai avut loc și cu alte ocazii. Aceasta numai până
la mijlocul lunii aprilie 1919 când armatele ro-
mâne aflate în marș spre Oradea au eliberat satele
comunei Olcea, unul câte unul: „Armata româ-
nă a intrat în ziua a doua a sfintelor paști din anul
1919, cînd tocmai făceau serviciul de înmormîntare
(parohul) pe consăteanul Vasilie Mîrnea a gruiului.
Însufleţirea noastră a fost atît de mare, încît am lă-
sat mortul să fie dus la groapă de familia sa, fără ca
noi să-l petrecem numai pînă la ulicioara de lîngă
biserica ce duce la morminţi, iar de acolo toată asis-
tenţa, în frunte cu praporii, preotul în odăjdii, și am
întîmpinat o patrulă a armatei care ne-a spus că și
armata (grosul ei) vine.
Sosind și armata român, sub conducerea unui
colonel, al cărui nume nu-l mai reamintesc, nu a fost
ochi de român să nu lăcrămeze de bucurie la vederea
lor (…). Impresiile acelea nu se vor șterge din sufle-
tul nici unui consătean care i-a văzut și admirat.
O parte din armată a trecut nainte în comu-
na Olcea și Călacea iar tumultul armatei a fost în-
cartiruită pe la școală, primărie, case particulare,
pentru mîncare și odihnă, iar mîine și au plecat mai
departe, pentru desrobirea tuturor românilor de sub
stăpînirea ungurească10.
Așadar, armata română a eliberat satele co-
munei în zilele de Paști ale anului 1919. Era un
moment semnificativ și din acest punct de ve-
dere, această sărbătoare creștinească însemnând
Învierea Domnului. Putea însemna și a însemnat
8
V. Faur, Generaţia marii uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie
1918-aprilie 1919), Editura Fundaţiei Culturale „Cele Trei Cri-
șuri”, Oradea, 1993, p. 16-118
9
Ibidem, p. 50
10
Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiem-
brie 1918-aprilie 1919), Fundaţia Culturală Cele Trei Crișuri,
Oradea, 1993, p. 124
Monografia Comunei Olcea
de fapt și învierea neamului românesc din Tran-
silvania.
După această dată viaţa a reintrat pe făgașul
normal într-un nou stat, România Mare. Locuito-
rii români din Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș
se puteau exprima pentru prima dată liber într-
o construcţie politică visată de secole. Urma de
acum închegarea acestui angrenaj, fapt nu ușor
de făcut. Un asemenea demers a fost și realizarea
unei reforme agrare care să echilibreze proprieta-
tea agrară la nivelul întregii ţări.
Aplicarea Reformei Agrare din
1921 în localităţile comunei Olcea
Decretarea Legii de reformă agrară din 1921
a avut consecinţe dintre cele mai importante pen-
tru locuitorii satelor transilvănene, implicit pen-
tru cei ai Banatului, Maramureșului și Crișanei,
așa numitele teritorii românești din Ungaria. Ea a
condus la o drastică schimbarea a peisajului eco-
nomic rural prin redistribuirea averilor funciare
care, chiar dacă nu a fost suficient de echitabilă,
a introdus sute de mii de mici entităţi productive
în circuitul civil.
În perioada interbelică, actualele sate
aparţinătoare comunei Olcea aparţineau Plasei
Beliu. Suprafaţa întregii plase era de 85325 de iugăre,
areal pe care erau aşezate 33 de localităţi11. Cel mai
important proprietar funciar din această plasă era
Episcopia Romano-Catolică de Oradea care gestio-
na un vast domeniu economic încă din Evul mediu.
Importante suprafeţe deţinea și Sindicatul de Îndi-
guire și Canalizare, care își avea sediul în Arad12.
O caracteristică a tabloului funciar al co-
munei constă în deficitul acut de terenuri ara-
bile, în condiţiile în care cele mai importante
întinderi erau acoperite de străvechi unităţi fo-
restiere, conservate de proprietarii latifundiari în
ciuda detrimentului resimţit de economia agro-
pastorală.
11
Blaga Mihoc, Aplicarea reformei agrare din 1921 în plasa Beliu,
judeţul Bihor, în Crisia, XIX, 1989, p. 289
12
Ibidem, p. 289-290
Monografia Comunei Olcea 79

Lipsa suprafeţelor arabile a fost reclamată cel
mai intens de populaţia de rând, sătenii provenind
din rândul foștilor iobagi ai Episcopiei, aflaţi de
abia la a doua sau a treia generaţie de oameni liberi
de sarcini feudale. Această realitate explică și per-
manenta migraţiune sezonieră a forţei de muncă
locală înspre alte zone agricole ale judeţului.
În aceste condiţii o primă cerinţă ce trebuia
satisfăcută prin reforma agrară era aceea de
a înzestra populaţia săracă a satelor comunei
Olcea cu loturi arabile individuale, apoi de
împroprietărire a comunităţilor săteşti cu păşuni
comunale menite să asigure baza dezvoltării
măcar a unei zootehnii de subzistenţă şi, nu în
ultimul rând, dotarea comunităţilor săteşti cu
păduri comunale capabile să furnizeze materialul
stabilit preţul de 1200 lei pentru un iugăr, pen-
tru alte 12 iugăre și 1280 stânjeni de pădure cu
vârsta între 20-40 de ani, pretabilă și ea pentru
material de construcţii, a fost stabilit preţul de
600 lei pentru un iugăr, apoi pentru 982 iugă-
re și 800 stânjeni de pădure cu vârsta de 40-100
ani, clasificată ca lemn de foc, s-a stabilit preţul
de 600 lei pentru un iugăr, pentru o altă supra-
faţă, de 12 iugăre și 1280 stânjeni, cu vârsta de
20-40 ani, calificată tot ca lemn de foc, s-a sta-
bilit preţul de 300 lei pentru un iugăr,iar pentru
pădurea tânără, plantaţie cu vârsta de 5-20 ani,
în suprafaţă de 309 iugăre și 241 stânjeni, preţul
a fost fixat la 250 lei pentru un iugăr14.
14
Pădure cu vârsta de 40-100 ani (lemn de construcţii):

de construcţie necesar edificării noilor gospodării

şi totodată să acopere nevoia de
lemne de foc a satelor componente.
* *
*
Lucrările de reformă agra-
ră au debutat în localitatea Olcea,
centrul administrativ al comunei
actuale, pe 16 ianuarie 1923 când,
prin Hotărârea nr. 10120, Comisia
de Exproprieri Tinca-Beliu a dis-
pus exproprierea unei suprafeţe de
24 iugăre și 598 stânjeni teren ne-
productiv și o alta de 1527 iugăre
și 1521 stânjeni de pădure din mo-
șia Olcea a Episcopiei Romano-
Catolice de Oradea, pentru prima
categorie stabilindu-se preţul de
15 lei pentru un iugăr, în vreme ce
pentru patrimoniul silvic în cauză
s-a procedat la o apreciere valorică
diferenţiată13.
Astfel, pentru 210 iugăre și
1120 stânjeni de pădure cu vâr-
sta între 40-100 de ani, pretabilă
pentru lemn de construcţii, a fost
13
Referat nr. 31/1923, în AN-DJBh, fond
Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar
141/1927-1932, f. 6
80 Monografia Comunei Olcea

Valoarea despăgu-
birii pentru pădurea ex-
propriată se ridica la cifra
de 931147 lei și 65 bani,
suma ce atrăgea după sine
o dobândă anuală de 5%
până la plata completă a
debitului către fostul pro-
prietar15.
La fel ca și în alte lo-
calităţi ale judeţului, plata
despăgubirilor datorate
fostului proprietar a tre-
nat și în Olcea, atît la ni-
vel individual, cât și la nivelul comunităţii. Așa de o nouă evidenţă a debitorilor împroprietăriţi
pildă în octombrie 1927 Direcţiunea Creditului în hotarul comunei Olcea pe seama fracţiei de
Ipotecar din cadrul Ministerului Agriculturii și moşie expropriată de la Episcopie, aici figurând,
Domeniilor se adresa Consilieratului Agricol al în primul rând, localitatea Olcea cu preţul datorat
judeţului Bihor cu rugămintea de a înștiinţa Epi- pentru 614 iugăre și 996 stânjeni de pășune co-
scopia Romano-Catolică a Oradiei că 80% din munală, apoi pentru 499 iugăre și 1123 stânjeni
suma destinată desdăunărilor, pentru cele 1552 de pădure comunală și la urmă sătenii împroprie-
iugăre și 510 stânjeni expropriate din moșia Ol- tăriţi cu loturi individuale ce însumau 313 iugăre.
cea, a fost consemnată, prin Casa de Depuneri, la De asemenea și localitatea Hodișel figura ca
Secţia de Carte Funciară a Judecătoriei de Ocol16, debitoare pentru plata celor 125 iugăre de pășu-
de unde puteau fi retrase sumele cuvenite ca ren- ne comunală primite în hotarul Olcei. Calculul
tă pentru anii 1923-1927, restanţă reclamată de datoriilor s-a limitat însă, în cazul întinderilor de
fostul proprietar în luna august17. pășune, la 150 de iugăre pentru Olcea și 125 iugă-
În aceeaşi direcţie, în septembrie 1927 Casa re pentru Hodișel întrucât diferenţele de arii erau
Centrală a Împroprietăririi înainta Consilieratului acoperite cu vegetaţie forestieră și au fost supuse
scutirii de impunere18. Același regim a fost apli-
210 iugăre şi 1120 stânjeni – topograicele 1000/1, 1008, cat suprafeţei destinate împroprietăririi sătenilor,
1009; Pădure cu vârsta de 20-40 ani (lemn de construcţii):
12 iugăre şi 1280 stânjeni – topograicele 1011, 1013, 1015, care la rândul său era acoperită de pădure19.
1018; Pădure cu vârsta de 40-100 ani (lemn de foc): 982 Din păcate documentele de arhivă nu conţin
iugăre şi 800 stânjeni – topograicele 1003, 1005, 1007, listele olcenilor împroprietăriţi cu loturi agricole
1115; Pădure cu vârsta de 20-40 ani (lemn de foc): 12
iugăre şi 1280 stânjeni – topograicele 1017, 1020, 1022,
individuale, așa încât este necesară o aprofundare
1024; Pădure tânără (plantaţie): 309 iugăre şi 241 stânjeni a cercetării altor surse arhivistice posibile pentru
– topograicele 1025, 1028, 1030, 1032; Teren neproductiv: acoperirea acestui neajuns.
24 iugăre şi 598 stânjeni – topograicele 1002, 1004, 1006, În ce priveşte Călacea, lucrările de reformă
1010, 1014, 1019, 1021, 1023, 1025, 1027, 1029, 1031;
Suprafaţa rămasă proprietarului (intravilan): 477 iugăre şi agrară au început aici în aceeaşi zi cu cele din
1012 stânjeni. Cf. Fişa nr. 31 Olcea, în AN-DJBh, fond Con- Olcea. Prin Hotărârea nr. 283 din 16 ianuarie
silieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar 141/1927-1932, f. 12 1923 Comisia de Expropriere Tinca-Beliu a
15
Referat nr. 32/1923, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al
judeţului Bihor, dosar 141/1927-1932, f. 7-7V dispus exproprierea unor suprafeţe de 1650
16
Adresa 7756/1927 în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al
judeţului Bihor, dosar 141/1927-1932, f. 4 18
Adresa 4680/1927 în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al
17
Adresa 4206/1927 în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar 141/1927-1932, f. 13
judeţului Bihor, dosar 141/1927-1932, f. 8 19
Ibidem, f. 14
Monografia Comunei Olcea 81

aplicabil suprafeţei de 142 iugăre și

1280 stânjeni, 600 lei pentru un iu-
găr de pădure cu vârstă cuprinsă în-
tre 40-100 de ani, destinată ca lemn
de foc, și 250 lei pentru fiecare iugăr
de pădure tânără, plantaţie, valoarea
totală ridicându-se la 593147 lei și 3
bani21.
Mai târziu, prin „hotărârea
de complectare” a dispozitivului
de expropriere, emisă pe 30 iulie
1927, Comisia a corectat, conform
măsurătorilor, cuantumul întinderii
expropriate, cifrată acum la 1897
iugăre și 565 stânjeni22.
Rectificările au fost necesare
deoarece pe 30 aprilie 1927 Emme-
rich Bjelik, administrator apostolic
al Episcopiei, a solicitat Consiliera-
tului Agricol Bihor eliberarea unui
certificat menit să probeze că nu
și-a încasat arenda cuvenită, pentru
anii 1925-1927, de pe urma pădu-
rii, pășunii și parcelei neproductive
expropriate23, toate însumând 1896
iugăre și 1365 stânjeni24.
Pentru satisfacerea cerinţelor
Episcopiei, în mai 1928 s-a trecut
la întocmirea evidenţei debitorilor,
iugăre şi 1197 stânjeni de pădure, 231 iugăre şi iniţial cu indicarea suprafeţelor expropriate, a
769 stânjeni de păşune şi 15 iugăre şi 199 stânjeni
de teren neproductiv din moşia Călacea a 21 Referat nr. 72/1923, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al
Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, valoarea judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 3-3V
despăgubirii pentru un iugăr de păşune fiind fixat
22
Pășune: 231 iugăre și 769 stânjeni – topograficele 1490, 1493,
1496, 1499, 1520; Pădure cu vârsta 40-100 ani (material de con-
la 25 lei, iar pentru un iugăr de neproductiv la 15 strucţii): 142 iugăre și 1280 stânjeni – topograficele 1497, 1500,
lei20. 1501; Pădure cu vârsta 40-100 ani (lemn de foc): 128 iugăre – to-
În cazul suprafeţelor silvice, stabilirea pograficele 1502, 1505, 1506/1; Pădure plantaţie: 1379 iugăre și
preţului despăgubirii cuvenite fostului proprietar 1517 stânjeni – topograficele 1506, 1507, 1508, 1510, 1512, 1513,
1514, 1516, 1517, 1519, 1521, 1523; teren neproductiv: 15 iugăre și
a fost călăuzită de criteriul destinaţiei şi vârstei 199 stânjeni – topograficele 1491, 1492, 1494,1495, 1503, 1506/2,
materialului lemnos ce alcătuia patrimoniul 1509, 1511, 1512, 1515, 1518; Fostului proprietar i-au rămas 5 iu-
forestier, la fel ca şi la Olcea, adică 1200 lei pentru găre și 407 stânjeni de livadă – topograficul 1496/3 și o suprafaţă de
1143 stânjeni în intravilan (locuri de casă) – topograficele 1496/1,
fiecare iugăr de pădure cu vârstă cuprinsă între 1496/2. Cf. Fișa nr. 30 Călacea, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agri-
40-100 de ani, cu material pretabil construcţiilor, col al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 7-8
23
Adresa nr. 4678/1927, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
20
Referat nr. 71/1923, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 4
judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 2-2V 24
Ibidem, f. 6
82 Monografia Comunei Olcea

destinaţiilor conferite și a destinatarilor acestora,

urmând ca ulterior acest tablou să fie detaliat.
Astfel, din cele 1897 iugăre și 565 stânjeni,
cât cuprindea suprafaţa expropriată, preţul pentru
291 iugăre și 800 stânjeni trebuia plătit de acei să-
teni din Călacea care fuseseră împroprietăriţi cu lo-
turi individuale, la fel și preţul pentru suprafaţa de
17 iugăre și 272 stânjeni destinată pentru 68 locuri
de casă25, apoi preţul pentru 67 iugăre și 63 stân-
jeni, teren de interes public, trebuia achitat de co-
mună, după cum tot de către comună trebuia plătit
preţul pentru 759 iugăre și 998 stânjeni de pășune
comunală, după cum și pentru cele 550 iugăre de
pădure comunală, plus 26 iugăre și 346 stânjeni de
drumuri și teren neproductiv. În luna mai va fi re-
zolvată și datoria către Episcopie în sensul că îi vor
fi achitate cupoanele de rentă restante26.
Tot din acest desfășurător aflăm că și loca-
litatea Hodișel a fost împroprietărită în hotarul
Călacei, pe seama moșiei expropriate de la Epi-
scopie, cu 185 iugăre și 1286 stânjeni de teren,
suprafaţa care până la momentul respectiv nu a
25
Anton Indrie – 400 st, Balagi Ioan – 400 st, Basaraba Gheorghe –
400 st, Bocșe Florea – 400 st, Bocșe Gheorghe – 400 st, Bocșe Ioan
– 400 st, Bocșe Sav – 400 st, Bocșe Șandor – 400 st, Bocșe Teodor putut fi supusă impunerii din cauză că sătenii din
– 400 st, Bogdan Gheorghe – 400 st, Bogdan Marta – 400 st, Codrea Călacea o ocupaseră și o foloseau abuziv, iar acum
Gheorghe – 400 st, Coste Ioan – 400 st, Crăciun Eva – 400 st, David
Vasile – 400 st, Dăgău Petru – 400 st, Dogan Ioan – 400 st, Dogău
cele două administraţii locale se aflau în litigiu27.
Nicolaie – 400 st, Gavra Eva – 400 st, Gavra Moisa – 400 st, Gom- Oricum, în octombrie 1929 Hodișelul era
boș Ioan – 400 st, Grance Nicolaie – 400 st, Hamza B. Moisa – 400 impus cu suma 345 lei reprezentând renta forţată
st, Hamza Florea – 400 st, Hut Pavel – 400 st, Hutiu Ioan – 400 st, de pe urma suprafeţei de 22 iugăre și 1285 stân-
Hutiu Teodor – 400 st, Huţiu Florea – 400 st, Ile Florea – 400 st, Ile
Gheorghe – 400 st, Ile Moisa – 400 st, Ilea Gheorghe – 400 st, Ilea jeni ce i-a fost atribuită, din aria mai sus amintită,
Gheorghe preot – 400 st, Ilea Ioan – 400 st, Ilea Teodor – 400 st, Ilea pentru satisfacerea unor interese obștești, acestea
Teodor – 400 st, Ilea Vanti – 400 st, Ilica Maria – 400 st, Iluţiu Ioan constând în 5 iugăre lot zootehnic, 8 iugăre sesie
– 400 st, Iocica Florea – 400 st, Körösladeny Petru – 400 st, Lucaci
Ioan – 400 st, Lucaciu Moisa – 400 st, Macicași Gheorghe – 400 st, cantorală și 9 iugăre și 1285 stânjeni sesie bise-
Mateaș Anna – 400 st, Mateaș Florea – 400 st, Mateaș Gheorghe – ricească28, restul întinderii de 163 iugăre și 2445
400 st, Mateaș Gheorghe – 400 st, Matei Ioan – 400 st, Matei Petru – stânjeni urmând să fie împărţită și atribuită unui
400 st, Moţ Florea – 400 st, Mușone Pasc – 400 st, Pantea Ioan – 400
st, Popa Florea – 400 st, Popa Ioan – 400 st, Rus Florea – 400 st, Rus
număr de 70 de săteni săraci29.
Ioan – 400 st, Sălăgean Gheorghe – 400 st, Secaciu Gheorghe – 400
st, Stean Zaharia – 400 st, Stoigan Gheorghe – 400 st, Ștefan Ioan – 27
Adresa nr. 4686/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
400 st, Ștefan Petru – 400 st, Ștefan Teodor – 400 st, Teodor Florea – al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 12
400 st, Teodor Gheorghe – 400 st, Todan Teodor – 400 st, Todor Iov 28
Adresa nr. 5415/1929, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
– 400 st. Cf. „Tablou de debit pe anul 1927 pentru sătenii și arendașii al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 29-33
care folosesc rezerve și alte terenuri disponibile din moșia comunei Căla- 29
Bistrean Ioan - 1 iug, Bocșa Gheorghe – 2 iug, Bocșa Gheor-
cea fostă a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea”, în AN-DJBh, fond ghe durduc – 2 iug, Bocșa Ilie – 2 iug, Bocșa Neculai – 3 iug,
Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932,f. 18-19 Bocșa Neculai dandu – 2 iug, Bocșa Teodor – 2 iug, Borșa Ioan
26
Adresa nr. 4194/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol – 2 iug, Borza Ioan Costan – 2 iug, Brânda Ilie – 2 iug, Brânda
al judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 14 Teodor – 1 iug, Brânda Vasilie – 2 iug, Dobre Florea – 3 iug,
Monografia Comunei Olcea
Dragoș Pavel – 2 iug, Guler Gheorghe (văduva lui) – 2 iug, Gu-
ler Teodor – 2 iug, Igaș Neculai – 3 iug, Ilonca Ioan – 2 iug,
Irimie Ilie – 3 iug, Matei Gheorghe – 2 iug, Mati Simion – 3 iug,
Motoc Gheorghe – 3 iug, Oulea Neculai – 2 iug, Pantea Gheor-
ghe – 2 iug, Pantea Ilie – 3 iug, Pele Gavrilă – 2 iug, Pele Gheor-
ghe – 2 iug, Pele Gheorghe – 2 iug, Pele Gheorghe (văduva lui)
– 2 iug, Pele Gheorghe andi – 2 iug, Pele Ilie – 2 iug, Pele Ioan
– 3 iug, Pele Lazăr – 3 iug, Pele Mihai – 1 iug, Pele Moisa – 2
iug, Pele Moisa morţi – 3 iug, Pele Neculai – 2 iug, Pele Neculai
– 3 iug, Pele Neculai – 3 iug, Pele Neculai muscă – 3 iug, Pele
Pașc – 1 iug, Pele Petru – 1 iug, Pele Petru (văduva lui) – 2 iug,
Pele Teodor sori – 3 iug, Pele Traian – 2 iug, Pele Vasiliu (văduva
lui) – 2 iug, Pelea Neculai – 3 iug, Pule Iosif – 3 iug, Pule Teodr
– 2 iug, Pule Teodr – 2 iug, Pulea Crăciun (orfan) – 2 iug, Pulea
Ioan – 3 iug, Pulea Neculai – 3 iug, Rad Aurel – 3 iug, Stanca
Moisa – 3 iug, Ștef Gheorghe – 2 iug, Tanca ioan – 3 iug, Ungur
Crăciun – 2iug, Ungur Eva – 2 iug, Ungur Gheorghe – 2 iug,
Ungur Ilie – 3 iug, Ungur Ilie boului – 3 iug, Ungur Ioan – 2 iug,
Ungur Neculai dori – 3 iug, Ungur Neculai lii – 3 iug, Ungur Ne-
culai todii – 2 iug, Ungur Teodor – 2 iug, Ungur Teodor – 2 iug,
Ungur Teodor – 3 iug, Ungur Traian – 3 iug. Cf. „Tablou de debit
pe anul 1929 pentru sătenii care folosesc terenuri ca împroprietărire
din moșia comunei Călacea fostă a Episcopiei Romano-Catolice de
Oradea”, în în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului
Bihor, dosar 127/1927-1932, f. f. 40-41
83
În ce priveşte acoperirea necesarului de teren
agricol reclamat de populaţia satului, un număr
de 98 de călăceni săraci au fost împroprietăriţi
cu loturi individuale de câte 2, 3 sau 4 iugăre30, în
funcţie de numărul membrilor familiei fiecăruia,
după care au fost înzestrate cu loturi și instituţiile
de interes obștesc.
Parohia ortodoxă Călacea a fost dotată cu o
sesie parohială în suprafaţă de 14 iugăre, cu o se-
sie bisericească de 10 iugăre, cu o sesie cantorală
de 8 iugăre, cu o sesie școlară de 16 iugăre și cu o
grădină școlară de 3 iugăre, iar Parohia ortodoxă
Olcea cu un teren de 2 iugăre pentru cimitir. Pri-
măria comunei și-a atribuit sieși 6 iugăre și 1408
30
Anton Andrei – 4 iug, Anton Florian – 2 iug, Balagiu Ioan – 4
iug, Balagiu Ioan – 4 iug, Balagiu Petru – 4 iug, Bocșa Sava – 4
iug, Bocșe Florian – 3 iug, Bocșe Gheorghe – 4 iug, Bocșe Ioan
– 2 iug, Bocșe Ioan – 3 iug, Bogdan Ioan – 4 iug, Borșca Ana –
4 iug, Botoc Alexandru – 4 iug, Botoșean Ana – 2 iug, Cadar
Ioan – 2 iug, Cadar Teodor – 4 iug, Clian Florea – 3 iug, Clitan
Ioan – 4 iug, Codrea Gheorghe – 2 iug, Crăciun Petru – 4 iug,
Dan Teodor – 4 iug, David Vasile – 4 iug, Dăgan Ștefan – 2 iug,
Dogan Gheorghe Micula – 2 iug, Dogan Ioan – 3 iug, Duma
Gheorghe – 3 iug, Duma Teodor – 2 iug, Goran Spiridon – 3
iug, Gorciu Gheorghe – 2 iug, Haidu Ioan – 2 iug, Haidu Te-
odor – 2 iug, Hamza Bocșa Moisa – 3, Hamza Bocșe ioan – 3
iug, Hamza Florea – 4 iug, Hut Florea – 3 iug, Hut Pavel – 3
iug, Huţ Ioan – 3 iug, Ilea Gheorghe – 4 iug, Ilea Ioan – 3 iug,
Ilea Teodor – 3 iug, Ilica Gheorghe – 3 iug, Ilica Ioan – 4 iug,
Ilica Nuţu – 4 iug, Ilie Florea – 2 iug, Ilie Gheorghe – 2 iug, Ilie
Ioan – 4 iug, Ilonca Teodor – 4 iug, Lucaciu Gheorghe – 4 iug,
Lucaciu Moisa – 4 iug, Mateaș Ioan – 2 iug, Mateaș Lica – 4 iug,
Mateaș Moisa – 1 iug, Mateaș Sava – 2 iug, Matei Ioan – 2 iug,
Matei Teodor – 3 iug, Mic Teodor – 2 iug, Mihăieș Alexandru
– 2 iug, Mihăieș Florian – 2 iug, Moţ Florian – 3 iug, Pantea
Gheorghe – 3 iug, Pavel Petru – 4 iug, Petrica Ioan – 4 iug, Popa
Gheorghe – 2 iug, Popa Gheorghe – 2 iug, Popa Ioan – 2 iug,
Popa Petru – 4 iug, Ramp Ioan – 3 iug, Râpan Ioan – 3 iug, Rus
Gheorghe – 3 iug, Rus Ioan – 4 iug, Rus Nistor – 4 iug, Sandu
Alexe – 2 iug 800 st, Sărac Florian – 2 iug, Sărac Gheorghe – 4
iug, Sărac Ioan – 2 iug, Sărac Iosif – 3 iug, Sărac Moisa – 4 iug,
Selegean Gheorghe – 4 iug, Șager Elisabeta (văduva) – 2 iug,
Ștefan Alexandru – 2 iug, Ștefan Ana – 2 iug, Ștefan Gheorghe
– 1 iug, Ștefan Moisa – 2 iug, Ștefan Nicolaie – 3 iug, Ștefan
Teodor – 3 iug, Ștefan Zaharia – 4 iug, Tarcea Nicolaie – 4 iug,
Teodor Florea – 2 iug, Teodor Gheorghe – 2 iug, Teodor Ghe-
orghe – 3 iug, Teodor Gheorghe Duba – 4 iug, Teodor Ioan - 2
iug, Teodor Ioan – 3 iug, Teodor Moisa – 2 iug, Teodor Teodor
– 3 iug, Treabă Costan – 2 iug, Turcan Teodor – 4 iug, Ţopiș
Florian – 3 iug. Cf. „Tablou de debit pe anul 1928 pentru sătenii și
arendașii care folosesc rezerve și alte terenuri disponibile din moșia
comunei Călacea fostă a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea”,
în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar
127/1927-1932, f. 15-17
84
stânjeni, iar personalul silvic din subordine a fost
înzestrat cu 4 iugăre și 255 stânjeni31.
În 1929 toate aceste instituţii erau somate
să achite, prin reprezentanţii lor, suma de 1013
lei drept rentă pentru folosinţa terenurilor
atribuite, anume preşedintele Comitetului
parohial Călacea pentru sesia parohială şi pentru
cea bisericească, cantorul pentru sesia cantorală,
învăţătorii Ţeţ Vasile şi Drimbea Iosif pentru
sesia şcolară şi pentru grădina şcolară, Gomboş
Ioan pentru lotul personalului silvic, primarul
pentru lotul zootehnic şi pentru terenul de sport
şi tir, iar preotul Popa Gheorghe pentru terenul
destinat cimitirului din Olcea32.
Apoi la începutul anului 1931 numărul călă-
cenilor care solicitau atribuirea unor loturi intra-
vilane pentru a-și construi case noi a crescut de
la 68 la 8933, iar mărimea lotului standard nece-
31
Ibidem, f. 17
32
„Tablou de debit pe anul 1929 pentru instituţiile care folosesc în
arendă forţată terenuri ca împroprietărire din moșia comunei Căla-
cea fostă a Episcopiei Romano-Catolice Oradea și care bani urmea-
ză a se încasa de stat”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al
judeţului Bihor, dosar 127/1927-1932, f. 35
33
Anton Indrie – 1439 st, Balaj Ioan – 1439 st, Basaraba Gheor-
ghe – 1439 st, Blidar Petru – 1439 st, Boclaș Teodor – 1439 st,
Bocșa Alexandru – 1439 st, Bocșa Flore – 1439 st, Bocșa Ghe-
orghe – 1439 st, Bocșa Ioan – 1439 st, Bocșa Ioan – 1439 st,
Bocșe Gheorghe – 1439 st, Bocșe Gheorghe a lupului – 1439
st, Bocșe Teodor lupu – 1439 st, Bogdan Gheorghe – 1439 st,
Bogdan Marta – 1439 st, Botoc Alexandru – 1439 st, Botoșan
Aurel – 1439 st, Chereșleodan Petru – 1439 st, Codrea Ghe-
orghe – 1439 st, Costa Ioan – 1439 st, Crăciun Eva – 1439 st,
Dagan Ioan – 1439 st, Dagan Nicolae a gupi – 1439 st, Dagan
Petru – 1439 st, Dagău Ioan – 1439 st, Dagău ioana a popii –
1439 st, Dagău Petru – 1439 st, David Vasalie – 1439 st, Facciu
Nicolae – 1439 st, Gavra Eva – 1439 st, Gomboș Ioan – 1439 st,
Groza Manie – 1439 st, Hamza Bocșe Moise – 1439 st, Hondra
Florea – 1439 st, Huţ Flore – 1439 st, Huţ Flore a pateri – 1439
st, Huţ Pavel – 1439 st, Huţ Teodor – 1439 st, Iagăr Ioan – 1439
st, Ilea Flore – 1439 st,Ilea Gheorghe – 1439 st, Ilea Gheorghe
hanga – 1439 st, Ilea Gheorghe prost – 1439 st, Ilea Ioan – 1439
st, Ilea Moise – 1439 st, Ilea Teodor – 1439 st, Ilea Todor a bachi
– 1439 st, Ilea Vantie – 1439 st, Ilena Flore – 1439 st, Ilia Ma-
rie – 1439 st, Iliea Florea chișu – 1439 st,Jurcă Flore – 1439 st,
Lucaci Gheorghe – 1439 st, Lucaci Ioan – 1439 st, Lucaci Mo-
ise – 1439 st, Macilău Gheorghe – 1439 st, Matea Alexandru
– 1439 st, Mateaș Flore – 1439 st, Mateaș Gheorghe – 1439 st,
Mateaș Gheorghe – 1439 st, Mateaș Gheorghe finanţii – 1439
st, Matei Petru – 1439 st, Meșter Ioan – 1439 st, Mic Florea –
1439 st, Muţ Flore – 1439 st, Pantea Ioan – 1439 st, Pavel Pe-
tru – 1439 st, Plev Pavel – 1439 st, Popa Flore – 1439 st, Popa
Monografia Comunei Olcea
sar pentru o gospodărie nouă a crescut de la 400
stânjeni la 1439 stânjeni.
În sfârşit, în cazul localităţii Ucuriş, pe
vremea aceea comună de sine stătătoare, debutul
reformei agrare a întârziat cu mai bine de o
săptămână faţă de satele vecine. Prin Hotărârea
nr. 316 a Comisiei pentru Exproprieri și Împro-
prietăriri a judeţului Bihor, pe 24 ianuarie 1923
s-a dispus exproprierea unei suprafeţe agrico-
le în întindere de 1612 iugăre și 1544 stânjeni,
precum și a unei suprafeţe silvice în întindere de
1208 iugăre și 1045 stânjeni din moșia Ucuriș, a
Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, hotărâ-
re rămasă definitivă pe 7 septembrie 1923, după
judecarea apelului formulat de fostul proprietar,
nemulţumit de preţul fixat pentru despăgubire.
Astfel, pentru terenul arabil, în suprafaţă de
957 iugăre și 1033 stânjeni, Episcopia a obţinut
preţul de 340 de lei pentru un iugăr, pentru pă-
șune, în suprafaţă de 632 iugăre și 197 stânjeni,
preţul de 80 de lei pentru un iugăr, iar pentru
terenul neproductiv, în suprafaţă de 23 iugăre
și 314 stânjeni, preţul de 40 de lei pentru un iu-
găr. Cuantumul despăgubirii totale se ridica la
377097 lei și 21 bani, sumă ce a fost consemna-
tă la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni, cu o
dobândă de 5%, prin Judecătoria de Ocol Beliu,
de la care fostul proprietar putea încasa oricând
suma cuvenită34.
Pentru suprafaţa de pădure expropriată Epi-
scopia a obţinut, în aceleași condiţii, preţul de
600 de lei pentru un iugăr, suma totală a despă-
Ioan – 1439 st, Popovici Gavrilă – 1439 st, Rus Flore – 1439
st, Rus Ioan – 1439 st, Selejean Gheorghe – 1439 st, Selejean
Gheorghe – 1439 st, Serac iosif – 1439 st, Stan Zaharie – 1439
st, Ștefan Ioan – 1439 st, Ștefan Petru – 1439 st, Ștefan Teodor –
1439 st,Ștefan Todor – 1439 st, Tanhan Ioan – 1439 st, Teodor
Florea a ghiacului – 1439 st, Toda Savu – 1439 st, Todor Flore
– 1439 st, Todor Gheorghe duca – 1439 st, Todor Todor – 1439
st, Todor Todor a ghiorghii – 1439 st, Ţărău Florea – 1439 st. Cf.
„Tablou de debit definitiv pentru locuitorii din comuna Călacea care
sunt împroprietăriţi cu loturi de case de pe moșia expropriată de la
Episcopia Romano-Catolică în hotarul comunei Călacea, cu arăta-
rea sumelor datorite drept preţ și spesile de măsurătoare (1 ianuarie
1931)” în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor,
dosar 127/1927-1932, f. 69-70V
34
Referatul nr. 59/1923, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 4-4V
Monografia Comunei Olcea
gubirii ridicându-se la 725191 lei și 87 bani35.
În ton cu întârzierile la plată înregistrate în
satele vecine, pe 30 aprilie 1927 Emmerich Bjelik,
administrator apostolic al Episcopiei, a solicitat
Consilieratului Agricol Bihor eliberarea unui
certificat menit să probeze că o arie însumând
2824 iugăre şi 975 stânjeni din domeniul
episcopal trecuseră în proprietatea statului prin
efectul reformei agrare.
35
Referatul nr. 60/1923, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 5-5V
85
Petentul detalia în cererea sa
destinaţia și întinderea parcelelor ce
alcătuiau această suprafaţă, tabloul
înregistrând oarecari diferenţe faţă
de datele înregistrate în referatele
oficiale de expropriere, respectiv
609 iugăre și 175 stânjeni de teren
arabil, 990 iugăre de pășune, 24 iu-
găre teren neproductiv, 2 iugăre de
grădină și 1199 iugăre de pădure36.
Solicitarea Episcopiei era
motivată de interesul acesteia de
a se bucura de valoarea arenzilor
neîncasate pentru anii 1923-1927
de la „acei care folosesc terenurile
agricole” – după cum se exprimă
beneficiarul – ceea ce înseamnă că
sumele destinate despăgubirii ori
nu fuseseră consemnate încă, ori
nu fuseseră ridicate de fostul pro-
prietar37.
De aceea pe 2 noiembrie 1927
Direcţiunea Creditului Ipotecar din
cadrul Ministerului Agriculturii
și Domeniilor trimitea conducerii
Consilieratului Agricol Bihor do-
vada consemnării în folosul Episco-
piei Romano-Catolice de Oradea a
procentului de 80% din cuantumul
preţului de expropriere a moșiei
acesteia din Ucuriș38.
Pentru definitivarea status
quo-ului agricol existent, pe
30 iulie 1927 Comisia de Ocol
pentru Expropriere Tinca-Beliu va proceda
la revizuirea dispozitivului de expropriere a
moșiei, luând ca baza măsurătorile efectuate
de Inspectoratul Geodezic Oradea, și va emite
o „hotărâre de complectare” ce va conţine
valori apropiate de cele enunţate de Episcopie
36
Adresa nr. 2917/1927, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 7
37
Adresa nr. 3032/1927, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 8
38
Adresa nr. 6057/1927, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 2
86
în petiţie, respectiv 957 iugăre și 1033 stânjeni
teren arabil, 632 iugăre și 197 stânjeni pășune,
23 iugăre și 314 stânjeni teren neproductiv și
1208 iugăre și 1045 stânjeni de pădure, toate
însumând 2821 iugăre și 989 stânjeni39, sau
1623 hectare și 7403 metri pătraţi40.
39
Referatul nr. 53/1927, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 9
40
Fișa nr. 130 Ucuriș – Arabil: 957 iugăre și 1033 stânjeni – to-
pograficele 108, 1358, 1359, 1367, 1369, 1370, 1377, 1379;
Pășune: 632 iugăre și 197 stânjeni – topograficele 1360, 1365,
1370/2, 1372, 1373, 1375, 1376, 1381, 1382/1-2; Pădure:
1208 iugăre și 1045 stânjeni – topograficele 1385, 1388, 1390,
1392, 1394, 1395, 1396, 1399; Neproductiv: 23 iugăre și 314
stânjeni – topograficele 1361, 1364, 1366, 1368, 1371, 1374,
1378, 1380, 1383, 1386, 1387, 1389, 1391, 1393, 1400, 1401,
Monografia Comunei Olcea
Pe 13 iulie 1928, Direcţiunea Fun-
ciară din cadrul Casei Centrale a Coope-
raţiei și Împroprietăririi Sătenilor înști-
inţa din nou Consilieratul Agricol Bihor
că localitatea Ucuriș a fost înscrisă drept
comună debitoare la Creditul Ipotecar
pentru suma de 592580 lei, plus 98760
lei speze de măsurătoare, în contul celor
823 iugăre și 41 stânjeni suprafaţă fores-
tieră cu care a fost înzestrată sub titlul de
pădure comunală41.
Preţul total, de 691340 lei, cuprin-
dea valoarea despăgubirii cuvenite fos-
tului proprietar, cifrată la 493816 lei, la
care se adăugau cheltuielile reclamate
de măsurarea parcelei, ce se ridicau la
98760 lei, plus alţi 98763 lei reprezen-
tând plata cupoanelor de rentă pe care
locuitorii satului trebuiau să o achite
pentru intervalul anilor 1924-192742.
Tot în iulie Consilieratul era anun-
ţat că localitatea Ucuriș mai figura ca de-
bitoare și pentru suma de 314160 lei re-
prezentând preţul de pășunii comunale
cu care a fost împroprietărită, în suprafa-
ţă de 859 iugăre și 148 stânjeni, în preţ fi-
ind incluse suma de 201028 lei, valoarea
despăgubirii fostului proprietar, 103080
lei spezele de măsurare și 10052 lei va-
loarea rentei de 5% pe an43.
În situaţia de debitori se găseau şi
cei 169 de locuitori ai Ucurişului care fuseseră
împroprietăriţi cu loturi agricole individuale ce
însumau 351 de iugăre şi 1293 stânjeni. Preţul
mediu, de 234 lei pentru un iugăr de teren arabil,
a fost fixat de către Comisia de împroprietărire
după un complicat calcul a cărui bază pornea
de la valoarea de 82343 lei, cât reprezenta suma
în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar
151/1927-1938, f. 10
41
Adresa nr. 23837/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agri-
col al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 11
42
Adresa nr. 2457/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 12
43
Adresa nr. 2456/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 18
Monografia Comunei Olcea
totală, iniţială, a despăgubirii datorate fostului
proprietar.
Acest cuantum se înjumătăţea însă ca urma-
re a intervenţiei statului, care suporta plata a 50%
din preţ spre a-i ajutora pe săteni, ajungându-se
astfel la 41149 lei, la care se adăugau încă 4135
lei, reprezentând renta de 5% și alţi 42440 lei spe-
zele de măsurare, încât cheltuiala finală se ridica
la 87724 lei44. Mărimea loturilor primite de săteni
au variat de la suprafeţe mai mici de un iugăr până
la terenuri de un iugăr, 1 iugăr și 800 stânjeni, 2
iugăre, 2 iugăre și 800 stânjeni și 3 iugăre45.
44
Adresa nr. 2466/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 25
45
Anton Alexandru – 1 iug, Anton Ioan (urmașii lui) – 3 iug, An-
ton Ioan (văduva lui) – 2 iug, Ardelean Alexandru – 3 iug, Arde-
lean Ilie – 3 iug, Ardelean Ioan – 3 iug, Ardelean Petru – 2 iug 800
st, Avram Nicolae – 2 iug, Bala Ioan - 3 iug, Bala Saveta (urma-
șii lui) – 3 iug, Berar Ștefan – 3 iug, Berar Ștefan – 3 iug, Blidar
Moisa și Ţapoș Lidia – 3 iug, Bodean Mitru (orfan de război) – 2
iug, Bogle Flore – 1 iug, Bogle Tănase (văduva lui) – 2 iug, Bogle
Teodor – 3 iug, Bogle Zaharie – 2 iug, Bogluţ Alexandru – 3 iug,
Bogluţ Flore – 3 iug, Bogluţ Gheorghe – 2 iug, Bogluţ Gheorghe
– 2 iug 800 st, Bogluţ Melentie – 3 iug, Bogluţ Nuţu (urmașii lui)
– 3 iug, Bogluţ Petru – 1 iug 800 st, Bogluţ Simion – 1 iug 800
st, Bogluţ Teodor – 3 iug, Bogluţ Teodor – 3 iug, Bogluţ Vasiliu
– 1 iug, Bogluţ Vasiliu – 3 iug, Bogluţ Vasiliu Jula – 2 iug, Boţoc
Alexandru – 0 iug 800 st, Boţoc Alexandru (văduva lui) – 2 iug
800, Boţoc Cotuna – 3 iug, Boţoc Ioan Fili – 3 iug 12 st, Boţoc
Ioan și Petru – 1 iug 800 st, Boţoc Iosif – 2 iug, Boţoc Moisa – 1
iug, Boţoc Petru – 1 iug 800 st, Boţoc Teodor – 2 iug, Brândușe
Teodor – 1 iug 800 st, Brie Anton - 3 iug, Ciuta Teodor – 1 iug,
Cotuna Moisa – 1 iug 800 st, Drăgan Ioan – 1 iug, Duma Ioan – 1
iug, Duma Ioan Sărac – 2 iug, Farcaș Dumitru – 1 iug 800, Farcaș
Moisa – 2 iug 800 st, Farcaș Stanca Ioan – 3 iug, Farcaș Vasiliu – 3
iug, Flore Ioan Sabou – 1 iug 800 st, Flore Nicolae – 2 iug 800 st,
Florinenţ Alexandru – 2 iug 800 st, Frânc Moisa – 3 iug, Gane
Petru – 3 iug, Gavra Alexandru – 1 iug, Gavra Flore 2 iug 800 st,
Gavra Gheorghe – 3 iug, Gavra Ioan – 1 iug 800 st, Gavra Ioan – 2
iug, Gavra Ioan – 2 iug, Gavra Ioan Șchiop – 3 iug, Gavra Teodor
– 3 iug, Gavra Vasiliu – 2 iug 800 st, Hepuţ Gligor – 2 iug 800 st,
Hepuţ Ioan – 2 iug 800 st, Hepuţ Ioan Neamţului – 0 iug 800 st,
Hepuţ Lazăr – 3 iug, Hepuţ Marian - 2 iug, Hepuţ Moise – 1 iug
800 st, Hepuţ Petru – 2 iug, Hepuţ Teodor – 2 iug, Jula Ioan – 1
iug, Man Nicolae – 3 iug, Manc Flore – 2 iug, Mateoc Alexandru
– 3 iug, Mateoc Flore – 1 iug, Mateoc Gheorghe – 3 iug, Mateoc
Ioan – 2 iug, Mateoc Ioan – 2 iug, Mateoc Ioan – 3 iug, Mateoc
Ioan Huli – 0 iug 800 st, Mateoc Iustin – 1 iug, Mateoc Mihai – 2
iug, Mateoc Mihoc – 2 iug 800 st, Mateoc Moisa – 3 iug, Mateoc
Petruţiu – 3 iug, Matioc Ioan – 2 iug, Matioc Teodor – 0 iug 310
st, Matioc Teodor – 0 iug 592 st, Matioc Teodor – 2 iug 1290 st,
Meregan Luca – 2 iug, Meregan Mihai – 2 iug 800 st, Molnar Io-
sif – 3 iug, Moţ Teodor – 3 iug, Moţiu Alexandru – 1 iug, Moţiu
Ambrosie – 2 iug 800 st, Moţiu Petru – 1 iug, Nan Petru Moisi
87
Pentru acoperirea nevoilor sătenilor, din ave-
rea urbarialiștilor din Ucuriș a mai fost expropriată
o suprafaţă de 91 iugăre și 1533 stânjeni, constând
în 78 iugăre și 90 stânjeni de pășune, 15 iugăre și
353 stânjeni de pădure, 7 iugăre de teren nepro-
ductiv. La acestea se adăugau 11 iugăre și 980
stânjeni, suprafaţă necesară pentru înzestrarea cu
locuri de casă a opt săteni din cătunul Bodiu46.
După mai bine de un an de la revizuirea dis-
pozitivului de expropriere a domeniului din Ucu-
riș al Episcopiei, în septembrie 1928 Direcţiunea
Funciară din cadrul Casei Centrale a Cooperaţiei
și Împroprietăririi Sătenilor înștiinţa Consiliera-
tul Agricol Bihor că a emis listele debitorilor care
fuseseră împroprietăriţi pe cele 2824 iugăre și
975 stânjeni preluate de la fostul proprietar.
Aici sunt înregistrate două localităţi vecine
Ucurișului, respectiv comuna Tălmaciu, cu pășu-
(văduva lui) – 3 iug, Oltean Botre Nichita – 3 iug, Oltean Ioan a
fili – 0 iug 1116, Oltean Ioan a fili – 0 iug 419 st, Oltean Ioan a fili
– 1 iug 484 st, Oltean Nicolae – 0 iug 269 st, Oltean Nicolae – 0
iug 358 st, Oltean Nicolae – 1 iug 1331 st, Oltean Todor – 3 iug,
Orban Mihai și Borza Ioan – 3 iug, Pantea Teodor – 2 iug, Pârv
Onuţ – 3 iug, Pater Florian Pârţu – 1 iug, Pater Ioan – 3 iug, Pater
Teodor – 0 iug 114 st, Pater Teodor – 2 iug, Pater Teodor – 3 iug,
Pater Vasiliu – 0 iug 411 st, Pater Vasiliu – 0 iug 981 st, Pater Va-
siliu – 1 iug 619 st, Pele Gusti – 0 iug 800 st, Pele Ilie – 3 iug, Pele
Mihai – 3 iug, Petran Ștefan – 3 iug, Petruș Gheorghe – 1 iug 800
st, Pimenţ Alexandru – 1 iug, Pojan Aurel – 1 iug, Pop Marton – 3
iug, Popa Alexandru – 2 iug 800 st, Popa Ambrosie – 2 iug, Popa
Isai – 0 iug 800 st, Popa Molnar Emeric – 3 iug, Popa Nicolae – 2
iug, Popa Nicolae ioan (văduva lui) – 3 iug, Popa Petru șibli – 0
iug 307 st, Popa Petru șibli – 1 iug 767 st, Popa Teodor – 2 iug,
Popa Teodor Ioan (văduva lui) – 3 iug, Pruncuţ Mihai – 1 iug 800
st, Puscău Teodor – 3 iug, Pușcău Gheorghe – 3 iug, Ripan Tu-
renz Filip (văduva lui) – 2 iug 800, Ripan Ţurcaș Moisa – 2 iug,
Rus Ioan – 2 iug, Sârb Maria – 2 iug, Sârb Vasiliu – 2 iug, Sărac
Duma Pavel – 2 iug, Sărac Flore – 1 iug, Șchiop Vasiliu – 2 iug,
Talpoș Ilie – 1 iug, Taranic Ioan – 3 iug, Tarce Vasiliu – 3 iug, To-
doca Alexandru – 2 iug, Todor Atanasie – 2 iug 800 st, Tuducan
Atanasie – 2 iug, Turcuș Ioan – 0 iug 800 st, Turcuș Ioan – 1 iug
800 st, Turcuș Ioan Boștei – 3 iug, Turcuș Mihai – 2 iug, turcuș
Parasca (văduva) – 3 iug, Turcuș Teodor – 3 iug, Turcuș Vasiliu
– 2 iug, Ţapoș Alexandru – 3 iug, Ţapoș Flore – 2 iug, Ţapoș Ma-
tei – 3 iug, Ţapoș Teodor – 3 iug, Ungur Nicolae (văduva lui) – 1
iug 800 st, Ungur Teodor – 2 iug, Vlad Gheorghe – 1 iug, Vlad
Roman – 1 iug. Cf. „Tablou de sătenii împroprietăriţi, cu arătarea su-
melor datorite drept preţ al loturilor și spese de măsurătoare (1 Maiu
1927)” în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor,
dosar 151/1927-1938, f. 27-30
46
Adresa nr. 1403/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 45
88
ne comunală în suprafaţă de 61 iugăre și o serie
de săteni împroprietăriţi cu loturi însumând 39
iugăre, apoi comuna Susag, cu 201 iugăre de pă-
șune comunală, 398 iugăre și 31 stânjeni de pă-
dure comunală și 26 iugăre și 862 stânjeni teren
neproductiv, în vreme ce Ucurișul era evidenţiat
cu 859 iugăre și 148 stânjeni pășune comunală,
823 iugăre și 41 stânjeni pădure comunală și 391
iugăre și 439 stânjeni teren arabil47.
În ce priveşte suprafaţa arabilă menţionată,
putem constata că aceasta este mai mare cu
mai bine de 40 de iugăre decât cea ilustrată mai
devreme în parcelarul celor 169 de ucurişeni
împroprietăriţi cu loturi individuale.
Diferenţa poate fi acoperită de cei 15 săteni
din Tălmaciu care foloseau cu titlu de arendă
loturi de câte 2 sau 3 iugăre din rezerva de stat
constituită de comună în urma exproprierii48. De
altfel Primăria Tălmaciu și-a mai însușit 61 iugăre
și 976 stânjeni, pășune comunală, din rezerva de
stat, rezervă ce însuma 100 iugăre și 1444 stân-
jeni.
Alţi doi săteni din Susag au fost împropri-
etăriţi în Ucuriș, deoarece în satul Coroi, unde
primiseră pământ mulţi dintre consătenii lor, nu
exista excedent funciar49.
Peste câteva luni, în februarie 1929, va fi
înregistrată ca debitoare și comuna Ciuntești,
tot din vecinătate, înzestrată și ea cu 283 iugăre
și 1155 stânjeni de pădure comunală din averea
silvică a aceluiași domeniu Ucuriș al Episcopiei,
pentru care trebuia să achite 287790 de lei, plus
47
Adresa nr. 5588/1928, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 31
48
Cristea Pavel – 2 iug, Dolga Alexandru – 2 iug, Dolga Ale-
xandru – 3 iug, Dolga Ambrosie – 3 iug, Dolga Gheorghe – 3
iug, Dolga Gheorghe – 4 iug, Dolga Gheorghe (văduva lui) – 3
iug,Dolga Gheorghe (văduva lui) – 3 iug, Dolga Ioan – 2 iug,
Dolga Mitru – 3 iug, Dolga Petru – 2 iug, Flore Alexandru – 1
iug, Gabor Petru – 2 iug, Guler Teodor – 3 iug, Hutiu Mitru – 3
iug. Cf. „Tablou de debit pe anul 1928 pentru sătenii și arendașii
care folosesc rezerve și alte terenuri disponibile din moșia comunei
Ucuriș fostă a Prepozitului Romano-Catolic Oradea” în AN-DJBh,
fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor, dosar 151/1927-
1938, f. 33
49
Hut Vasile a lichii – 2 iug, Hut Crăciun – 4 iug. Cf. Adresa nr.
6401/1929, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol al judeţului
Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 50
Monografia Comunei Olcea
alţi 46080 lei speze de măsurare50. În sfârșit, în ia-
nuarie 1933 ucurișanul Anton Alexandru a fost și
el împroprietărit cu un lot de 2 iugăre prin hotă-
rârea Judecătoriei Beliu51.
Până în aprilie 1938 nu fuseseră complet
achitate nici sumele datorate de comune pen-
tru suprafeţele cu care au fost înzestrate, nici
cele datorate de săteni pentru loturile cu care au
fost împroprietăriţi, aşa încât aceste terenuri nu
puteau fi intabulate în cărţile funciare pe numele
noilor proprietari ci continuau să fie înregistrate
provizoriu ca proprietăţi ale statului52.
Viaţa culturală a comunei în
perioada interbelică
În perioada interbelică în satele comunei
Olcea s-a desfăşurat o viaţă culturală apreciabilă,
circumscrisă în cea mai mare parte activităţilor
organizate de despărţământul Beliu al Astrei.
Despărţământul Beliu al Astrei se numără printre
acele despărţăminte al căror început se situează
în primii ani după unire Acesta a fost organizat
la data de 30 august 1921, la iniţiativa prim-
pretorului plasei, Alexandru Fildan, cel care a
devenit şi primul său director53. Activitatea des-
părţământului a fost oscilantă. Perioadele de ac-
tivitate intensă au fost urmate de altele mai puţin
vizibile sub aspectul activităţilor.
Primul cerc cultural al despărţământului Be-
liu, denumite ulterior agenturi, a fost creat tocmai
la Ucuriş prin anii 1921-1922. Sufletul acestuia
a fost învăţătorul Ioan Boţoc54. Acest cerc cultu-
ral a fost urmat de altele. În ciuda eforturilor de-
puse, cercurile culturale nu au putut desfăşurat
activităţi consistente, astfel că s-au văzut nevoite să
50
Adresa nr. 6868/1929, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 39
51
Adresa nr. 2881/1933, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 59
52
Adresa nr. 1159/1938, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol
al judeţului Bihor, dosar 151/1927-1938, f. 71
53
Lucia Cornea, Aspecte ale activităţii „ASTREI” bihorene în pe-
rioada interbelică. Activitatea despărţămintelor (I), în Crisia, XXI,
1991, p. 165
54
Ibidem, p. 167
Monografia Comunei Olcea
se reorganizeze. Aşa se explică împrejurarea că la
sfârşitul anului 1932 acelaşi Ioan Boţoc comunica
despărţământului orădean al Astrei hotărârea de
reorganizare a agenturi Ucuriş “pentru a schimba
idei, precum şi din dorinţa de a face lectură şi de a ne
putea procura mai uşor – în urma crizei financiare de
azi –un ziar, două şi vreo revistă, în seara zilei de 12
noiemvrie anul 1932 ne-am înţeles a reorganiza agen-
tura ASTRA de la noi din comună...”55. Cu aceeași
ocazie s-au înscris în agentură 2 membri activi și
12 ajutători. Lista persoanelor înscrisă este con-
cludentă și pentru cunoașterea categoriilor sociale
care făceau parte din agentura Astrei. Concluzia
era că ţăranii erau în număr foarte mic înscriși în
Astra. Cercul cultural Ucuriș, reorganizat, a funcţi-
onat mai mult ca o mică bibliotecă56.
În anii 1930-1931, conducerea orădeană
a Astrei a mobilizat activiştii proprii în direcţia
constituirii unor coruri săteşti. Un asemenea cor a
fost înfiinţat şi la Ucuriș și era condus de învăţătorul
Florian Lăzureanu57. Acesta a participat la mai
multe acţiuni și concursuri la care s-a prezentat
onorabil, în 1939 Ucurișul fiind chiar gazda unuia
dintre concursuri la care au participat coruri din
mai multe localităţi ale plasei Beliu. Dintre toate
localităţile care astăzi fac parte din comuna Olcea,
Hodișelul este satul în care despărţământul nu a
desfășurat nici o acţiune, așezarea fiind situată într-
un loc destul de izolat.
În anii ’30 au fost iniţiate aşa numitele
şcoli ţărăneşti la care participau ţărani din satele
judeţului. În fiecare an, între 1936-1939, la fiecare
dintre cele patru ediţii ale şcolilor ţărăneşti au
participat câte 1-3 ţărani şi din Ucuriş. Spre
exemplu, între 1-15 mai 1938 a participat Iosif
Floruncuţ. Şcolile ţărăneşti au fost punctul final
al principalelor activităţi prin care  Astra  biho-
reană şi-a făcut simţită prezenţa în satele plasei
Tinca. Dictatul de la Viena a pus capăt acestor
acţiuni, întrerupând cu brutalitate orice formă de
activitate culturală a acestei asociaţii58.
55
Ibidem
56
Ibidem
57
Ibidem, p. 168
58
Ibidem, p. 228
89
Perioada celui de-al Doilea
Război Mondial
Dictatul de la Viena din 30 august 1940 a
împărţit judeţul Bihor în două. Partea central-
nordică și cea de vest au intrat în componenţa
Ungariei, iar restul judeţului a rămas la Româ-
nia. În consecinţă, satele Olcea, Călacea, Hodișel
și Ucuriș au rămas în Bihorul românesc. Viaţa a
continuat și pentru locuitorii acestor sate în tipa-
rele orânduite de evenimentele celui de-al doilea
război mondial. Refugiaţi, lipsuri de tot felul, ţă-
rani mobilizaţi, etc., toate s-au abătut asupra lor
dând peste cap întreaga comunitate.
Noua graniţă dintre România și Ungaria era
totuși relativ aproape, ceea ce însemna că locuito-
rii satelor amintite erau în contact direct cu situ-
aţia celor din teritoriile cedate. Nu de puţine ori
prin zonă treceau clandestin graniţa foarte mulţi
locuitori români din zona stăpânită de Ungaria
horthistă.
Vreme de patru ani, 1940-1944 statuqoul
teritorial a rămas neschimbat. Actul de la 23 au-
gust 1944 a determinat modificări importante
din acest punct de vedere. Prima decadă a lunii
septembrie 1944 s-a caracterizat printr-o oare-
care acalmie în zonă, permiţând regruparea unor
forţe românești dinspre Beiuș spre graniţa tem-
porară care împărţea judeţul în două. În acest
timp au fost efectuate mai multe recunoașteri
pe traseele Tinca-Vintere și Holod-Lăzăreni59,
iar generalul Leonard Mociulschi, comandantul
Diviziei 3 Munte, a trimis și forţe care să bareze
eventualul atac inamic.
În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1944
trupele maghiare şi germane au trecut graniţa
stabilită prin Dictatul de la Viena și s-au depla-
sat spre poziţiile deţinute de armata română pe
valea Crișului Negru60. În înaintarea acestora pe
linia Oradea-Beiuș satele spaţiul dinspre Oradea -
59
I. Marinescu, Acţiunile marilor unităţi române și sovietice pentru
eliberarea Ţării Crișurilor, în perioada septembrie-octombrie 1944,
în Crisia, III, 1973, p. 267
60
Gheorghe I. Bodea, Ioan Marinescu, Din lupta populaţiei bi-
horene împotriva ocupaţiei horthyste, în Crisia, VIII, 1978, p. 325
90 Monografia Comunei Olcea

Holod – Tinca a fost ocupat aproape în totalitate

Generalul Leonard Mociulschi
de armata horthistă. Atacul atinge intensitate de-
osebită în noaptea de 13 septembrie 1944. După
circa două săptămâni, armata română a pornit
contraofensiva dinspre Beiuș. Divizia „Tudor
Vladimirescu” a fost unitatea care a avansat pe
direcţia comunelor Tinca – Holod - Lăzăreni. În
zilei de 23 septembrie 1944 armata română ajun-
gea în zona satelor Dumbrava și Holod, după care
și-au continuat înaintarea. Mărșăluind în timpul
nopţii de 25 spre 26 septembrie 1944 dinspre
orașul Beiuș, regimentele românești au sosit în
dimineaţa zilei de 26 septembrie în zona comu-
nelor Cociuba Mare – Holod – Lăzăreni și, după
o scurtă staţionare, s-au îndreptat spre Oradea, pe
direcţia Hidișelu de Jos-Băile Felix-Sînmartin61.
61
I. Marinescu, Operaţiunile militare din toamna anului 1944 în-
treprinse în Bihor de Diviziile 3 Vînători Munte și „Tudor Vladimi-
rescu”, în Crisia, VII, 1977, p. 272
Perioada
postbelică
Gabriel Moisa Petru Ardelean Augustin Ţărău
După încheierea celui de-al doilea război
mondial se părea că lucrurile vor intra din nou în
normalitate. Nu a fost însă așa. Prezenţa trupelor
sovietice în ţară și acordurile internaţionale în-
cheiate între marile puteri au făcut ca România să
rămână pentru o vreme îndelungată în sfera do-
Ana Pauker
Gheorghe Gheorghiu-Dej
minaţiei sovietice1. Acest fapt a avut consecinţe
dintre cele mai nefaste pentru evoluţia României
în următoarele aproape cinci decenii.
Prezenţa armatei sovietice în ţară a lăsat
urme adânci în viaţa postbelică a ţării. Compor-
tamentul acesteia nu a fost nici pe departe cel al
unei armate aliate. Soldaţii sovietici s-au manifes-
tat extrem de nepotrivit atât cu autorităţile româ-
ne cât și cu populaţia civilă.
În vestul ţării primii militari sovietici au
ajuns în a doua jumătate a lunii septembrie 1944.
Ei făceau parte din unităţi ale Armatei Roșii care
au acţionat în cadrul Frontului II ucrainean, al
cărui comandant era mareșalul Rodion Malino-
vski2. Încă din primele luni ale prezenţei lor în
Bihor s-au semnalat o serie de aspecte comporta-
mentale negative3.
Locuitorii satelor Olcea, Călacea, Hodișel și
Ucuriș au avut la rândul lor de suferit de pe urma
prezenţei sovietice în zonă. Imediat după ce au
ajuns în zonă la Ceica și la Tinca s-au constituit
comandamente sovietice locale. Între numeroa-
sele abuzuri săvârșite de soldaţi, violurile, bătăile,
rechiziţiile forţate și chiar omorurile erau la ordi-
nea zilei. În seara zilei de 28 ianuarie 1945 au so-
1
V. Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noas-
tre, Editura Humanitas, București, 1991, p. 241-243
2
A. Faur, Raporturile militarilor sovietici cu populaţia și adminis-
traţia din vestul României (1944-1945), Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2002, p. 181 (în continuare A. Faur, Raportu-
rile...)
3
Idem, Comportamentul militarilor sovietici în judeţele din vestul
României (1944-1945), Editura Universităţii din Oradea, Ora-
dea, 2003, passim
92
sit în Susag și Ucuriș trei soldaţi sovietici, cu o sa-
nie condusă de un civil. Aceștia veneau, conform
spuselor lor din Satul Nou, judeţul Arad. Princi-
palul vizat de vizita celor trei soldaţi sovietici a
fost Teodor Stanca din Susag de la care au ridicat
toate obiectele casnice și de îmbrăcăminte, în va-
loare de 400.000 lei. După aceasta au plecat spre
Motiori, judeţul Arad, luându-l cu ei și pe Teodor
Stanca. În Motiori, cei trei soldaţi au fost ajunși
din urmă de rudele lui Teodor Stanca. S-a iscat
o altercaţie care s-a lăsat cu uciderea unui soldat
sovietic. În urma acestor incidente, toţi au fost
aduși la Susag unde erau cercetaţi de șeful Postu-
lui de Jandarmi Ucuriș și de delegatul Comanda-
mentului Sovietic din Tinca4.
Evenimentul nu a fost singular în zonă. Spre
exemplu, în seara zilei de 5 octombrie 1944 doi
soldaţi sovietici în stare de ebrietate au intrat în
casa locuitorului Ioan Hambaraș din Cheșa și
l-au ameninţat cu moartea intenţionând să pro-
fite de fata acestuia în vârstă de 22 ani5. Acesta
a fugit din casă și a cerut ajutor la vecini. În tot
acest timp soldaţii au prins-o pe fiica acestuia și
au siluit-o în camera vecină. Ulterior l-au prins și
pe Ioan Hambaraș, l-au bătut în asemenea hal în-
cât la 8 octombrie 1944 a încetat din viaţă6.
Prin plasa Tinca a trecut în toamna anului
1944 Divizia 38 infanterie sovietică. La fel ca pes-
te tot soldaţii sovietici s-au dedat la deposedări
de bunuri strict necesare din gospodăriile oame-
nilor. Un fenomen larg întâlnit în plasa Beliu dar
nu numai a fost demontarea liniilor telefonice.
Astfel, șeful Secţiei de jandarmi din Beliu, rapor-
ta la 21 octombrie 1944 Legiunii de Jandarmi
Bihor că în plasa Beliu legăturile telefonice nu se
restabiliseră în urma furtului liniilor de telefonie
realizate de armata sovietică aflată în trecere7.
Au fost confiscate de asemenea bunuri de la mai
multe familii din satele Călacea și Olcea8. Foarte
4
Ibidem, p. 119
5
A. Faur, Raporturile militarilor sovietici cu populaţia și adminis-
traţia din vestul României (1944-1945), Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2002, p. 271
6
Ibidem
7
Ibidem, p. 252
8
Ibidem, p. 377
Monografia Comunei Olcea
afectate au fost și satele învecinate Cociuba Mare,
Cheșa și Petid. De aici, împreună cu alte sate din
plasa Tinca, au fost luate bunuri în valoare de
284.462.242 lei9.
În general, satele plaselor Tinca și Beliu, în-
tre care și Călacea, Hodișel, Olcea și Ucuriș, au
avut mult de suferit de pe urma prezenţei armatei
sovietice în zonă. Existenţa Comandamentului
sovietic din Tinca a facilitat acest lucru. Într-un
raport al Secţiei de Jandarmi Tinca erau prezenta-
te realităţile existente în această plasă, unele mar-
cate de numeroase abuzuri. În acestea se spunea
că trenurile nu circulă pe calea ferată, din cauză
că podurile sunt distruse în timpul operaţiunilor,
la fel ca și liniile telefonice și cele telegrafice. Ra-
portul mai menţiona că autorităţile române au
început să repare liniile telefonice și cele de cale
ferată dar materialul cu care lucrau au fost furate
de ruși10.
Așa cum se cunoaște, după ocuparea
întregii ţări, autorităţile militare sovietice au
declanșat o adevărată vânătoare a basarabenilor
și bucovinenilor aflaţi pe teritoriul României.
S-a trecut la urmărirea atentă a acestora pentru
a-i putea readuce în teritoriile din care au plecat
în intervalul 1940-1944. Pentru aceasta au cerut
și sprijinul autorităţilor române care de voie de
nevoie au sprijinit această acţiune. Zonele Tinca
și Beliu erau pline de astfel de refugiaţi astfel că
s-a trecut la urmărirea acestora și trimiterea lor
în URSS. Cu ocazia unei razii efectuate pe raza
satelor din componenţa plaselor Tinca și Beliu
de către Secţia de jandarmi Tinca, la cererea
Comandamentului sovietic, în satul Petid au
fost descoperiţi mai mulţi locuitori originari din
Basarabia. Aceștia trebuiau, în opinia sovieticilor
returnaţi în zonele lor de baștină. În Petid au fost
identificate șase persoane. Toţi erau găzduiţi de
Catiţa Popa din localitate. Cei depistaţi erau:
Caimacan Alexandru, de 46 de ani, născut la
Tulcea, domiciliat în Cetatea Albă, Caimacan
Maria, soţie, de 53 de ani, născută la Cetatea Albă,
Caimacan Maria, de 27 ani, născută la Cetatea
9
Ibidem
10
Ibidem, p. 253
Monografia Comunei Olcea 93

Albă, Croitoru Avacum, de 53 de ani, născut în aveau o paletă extrem de diversă, începând cu
judeţul Bălţi, fost cu domiciliul în Cetatea Albă, adunările populare clasice în care sătenilor le erau
Croitoru Tatiana, soţia sa, de 45 ani și fiul lor aduse la cunoștinţă „binefacerile” comunismului
Croitoru Alexandru. În ciuda opoziţiei acestora, până la acţiuni mai complexe de genul caravanelor
ei au fost ridicaţi și trimiși înapoi în URSS. Iniţial culturale și cinematografice. O astfel de caravană
aceștia au declarat că preferă să fie împușcaţi a ajuns și în satele comunelor Holod, Cociuba
decât să se reîntoarcă în Basarabia ocupată de Mare și Olcea în iulie 1946. În acest caz a acţionat
sovietici11. Cu toate acestea au fost evacuaţi. „tovarășii de drum” ai comuniștilor, reprezentanţii
De același tratament a beneficiat și învăţătorul Frontului Plugarilor. Rezultatul acţiunii a fost
Valentin Lazăr, originar tot din Basarabia, depistat supraevaluat specificându-se faptul că „s-au rulat
în Cheșa12 și repatriat la 15 iunie 1945. filme cu caracter propagandistic. Plugărimea a
În Ucuriș a fost depistat cetăţeanul Spiridon rămas f. foarte mulţumită și a cerut insistent să mai
Pînzaru, funcţionar. Acesta a fost ridicat la rândul vină caravana pe la ei. Am constatat că caravanele
său și trimis în URSS13. cinematografice formează un instrument politic și
Staţia de cale ferată Holod era locul în care educativ foarte important”18.
erau îmbarcaţi toţi cei care urmau să fie repatriaţi.
Asta în condiţiile în care în zonă erau un număr
foarte mare de cetăţeni originari din cele două re-
giuni istorice românești care urmau să facă dru-
mul întors de unde au venit14. Ei erau însoţiţi și
de un agent sanitar în persoana lui Ilie Curta, de
la circumscripţia sanitară Lunca15. Prima serie
de repatriaţi luau calea URSS – ului în data de 1
martie 1945, orele 9 dimineaţa, îmbarcaţi în două
vagoane16. Ulterior au urmat și altele. Prima staţie
de oprire era tocmai orașul Iași de unde drumu-
rile acestora se despărţeau. Cei care plecau spre
Bucovina erau separaţi de cei care urmau să ajun-
gă în Basarabia. Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor
Dar acesta nu a fost decât începutul. Anii
următori au adus cu ei instaurarea deplină a noii Asemenea acţiuni au mai avut loc. Toate
„orânduiri sociale”, regimul comunist. Pasul aveau ca scop principal atragerea a cât mai mulţi
decisiv a fost făcut odată cu alegerile trucate din votanţi din lumea satelor în vederea câștigării ale-
noiembrie 194617. Pentru a forţele „democratice” gerilor. În același timp autorităţile supravegheau
grupate în jurul comuniștilor să aibă câștig de îndeaproape orice mișcare a liderilor politici ai
cauză s-a recurs la acţiuni de propagandă susţinute partidelor istorice din sate. Aceștia erau monito-
încă din primăvara-vara anului 1946. Acestea rizaţi și împiedicaţi să desfășoare activităţi pro-
11
Idem, Destinul tragic al românilor basarabeni și bucovineni aflaţi
pagandistice favorabile formaţiunilor politice pe
pe teritoriul Bihorului (1944-1945), Editura Presa Universitzară care le reprezentau.
Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 204-205 În perspectiva alegerilor, care trebuiau câști-
12
Ibidem, p. 238 gate neapărat de comuniști, s-a trecut la epurarea
13
Ibidem, p. 266
14
Ibidem, p. 154-155 unor primari și viceprimari consideraţi nesiguri.
15
Ibidem, p. 178 Între aceștia și primarul din
16
Ibidem, p. 166
17
R. Pisică, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946 (ana- 18
DJBAN, fond Comitetul Judeţean al Frontului Plugarilor, dos.
liză de presă), Editura Fiat Lux, București, 1996, passim 8/1946,, f. 27
94
Hodișel, Ioan Pelle, care a fost înlocuit cu
Alexandru Pelle. Motivaţia invocată a fost aceea
că s-a izolat de mase, deoarece prin comporta-
rea sa faţă de locuitori și interesele comunale, iar
populaţia nu-l agrează19. În perspectiva alegerilor
era foarte importantă curăţirea aparatului admi-
nistrativ de elementele care ar fi putut eventual
pune în pericol rezultatele alegerilor. Printre cei
vizaţi era și plutonierul major Becheru de la pos-
tul de jandarmi din Ucuriș, la fel și judecătorul dr.
Stelea, din aceeași localitate, ambii fiind conside-
raţi necorespunzători de autorităţile comuniste20.
În același timp erau monitorizaţi toţi cei
care erau consideraţi periculoși în perspectiva
alegerilor din noiembrie 1946. Într-o notă in-
formativă semnată de șeful postului de jandarmi
din Vașcău era semnalată prezenţa în localitate a
19
Democraţie occidentală și democraţie populară: evoluţia spectru-
lui politic în nord-vestul României: (1944-1950), (coord. I. Zai-
nea), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 332 (în
continuare Democraţie occidentală...)
20
C. Crăciun, Proiecte și practici electorale în 1946, Editura Logos
’94, Oradea, 2006, p. 160
Iuliu Maniu,
președintele Partidului Naţional Ţărănesc
Monografia Comunei Olcea
unui student din Ucuriș, care se manifesta făţiș ca
adept al Partidului Naţional Ţărănesc – Maniu,.
Acesta a fost prins în timp ce coordona lipirea pe
pereţi a unor afișe cu înscrisul: „Trăiască regele și
Maniu”21. De multe ori aceștia nici nu lipeau afișe
ci scriau direct pe pereţi. Monitorizarea elemen-
telor „periculoase” din comuna Olcea era astfel
permanentă și se făcea chiar dacă aceste perso-
naje își dedfășurau activitatea în alte spaţii decât
satele de baștină.
La 1 noiembrie 1946, cu puţin timp înain-
tea scrutinului din 19 noiembrie 1946, Regiona-
la P.C.R. Oradea finaliza un raport în care erau
specificate plasele și localităţile din Bihor în care
„reacţiunea”, mai ales cea PNŢ-istă, era extrem
de periculoasă pentru succesul în alegeri a comu-
niștilor. Între localităţile din Plasa Beliu era no-
minalizat satul Ucuriș22, aici existând, conform
datelor deţinute de comuniști și aliaţii lor, puter-
nice nuclee naţional-ţărăniste. Tocmai de aceea,
în ziua alegerilor autorităţile au fost foarte aten-
te la reprezentanţii partidelor istorice în secţiile
de votare. Mai mult, asemeni altor localităţi din
zonă, secţiile de votare au fost evacuate înainte de
încheierea alegerilor. Asta ca să nu mai spunem
că numărătoarea voturilor a început la ora 17.30,
înainte de terminarea scrutinului, deși mai erau
doritori să-și exercite acest drept23.
Foarte atent erau monitorizaţi și repre-
zentanţii mișcării legionare din satele comunei
Olcea. Plasa Olcea, asemenea plășilor Ceica și
Tinca, fusese un fief al Mișcării legionare în pe-
rioada interbelică. Activitatea lui Victor Corbuţ,
membru marcant al mișcării la nivel naţional, în
septembrie 1940 fiind ales prefect al judeţului
Fălciu, originar din Ceica, și-a lăsat amprenta
asupra multor tineri din satele aferente comu-
nelor Tinca, Ceica și Olcea24. Tocmai de aceea,
după război și mai ales în preajma alegerilor din
noiembrie 1946 activitatea lor era foarte atent
21
Idem, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria P.N.Ţ.
(1945-1948), Editura Logos 94, Oradea, 2003, p.,116
22
Democraţie occidentală …, p. 264
23
Ibidem, p. 287
24
Intelectualii și Mișcarea legionară. Mari conștiinţe românești,
Editura Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, București, 2000, p. 88
Monografia Comunei Olcea 95

verificată. Astfel, într-o „Situaţie-fișă a Mișcării

Legionare” elaborată de Legiunea de Jandarmi
Bihor în Călacea era semnalată existenţa unor
elemente legionare25. În Hodișel erau semna-
laţi de asemenea mai mulţi membrii ai Mișcării
Legionare26, la fel ca și în Olcea, unde existau 9
membri. Cea mai consistentă organizaţie legio-
nară se afla însă în Ucuriș. Documentele oficiale
ale autorităţilor comuniste aveau înregistrate nu
mai puţin de 87 aderenţi. Aceștia erau organi-
zaţi în cinci cuiburi legionare în frunte cu cinci
comandanţi legionari27. Ca și pondere la nivel ju-
deţean, grupul legionar din Ucuriș se afla printre
cele mai numeroase și bine organizate la nivel ju-
deţean după Ghighișeni, Petrileni, Hotărel, Ciu-
meghiu și Cresuia. Din cei 87 aderenţi, unul era
considerat extrem de periculos28. Se pare că ar fi
vorba despre funcţionarul „particular” Gheorghe
Sîrbu29, cel care a dispărut de acasă în perioada
noiembrie 1945-ianuarie 1946, adică până când
s-a semnat cunoscutul acord dintre comuniști și
legionari care stipula încetarea urmăririi acestora Teodor Roxin, președintele Partidului Naţional
din urmă de către autorităţi pentru activitatea po- Ţărănesc Bihor
litică desfășurată până atunci.
Desigur că, în ziua alegerilor, prea puţini au că (mai) erau și votanţi. La începutul numărării
votat cu „soarele” comunist, simbolul electoral al voturilor, toţi asistenţii noștri au fost scoși din sala
Blocului Partidelor Democrate, organism politic de vot cu forţa…”31. Era un procedeu sigur prin
condus de Partidul Comunist Român, în ciuda care reprezentanţii partidelor istorice nu puteau
faptului că în comună erau și oameni de nădej- verifica rezultatele alegerilor, rezultate falsificate
de30. desigur.
Într-un final a fost nevoie de falsificarea Anii care au urmat alegerilor din noiembrie
grosolană a alegerilor. Într-o plângere adresată 1946 au cunoscut epurări în cadrul administraţiei
Biroului Electoral Judeţean de Teodor Roxin, locale, mai ales a celor consideraţi nesiguri și fideli
președintele PNŢ Bihor, se specifica faptul că vechiului regim. Acesta era începutul eliminării
partea de sud a Bihorului, deci și în satele Olcea, vechiului regim democratic și înlocuirea sa cu
Călacea, Hodișel și Ucuriș „despuierea scrutinului unul nou, de coloratură bolșevică. În anii 1947-
a început la ora 17,30, deci contrar legii, și mai ales 1948 epurările au continuat și au vizat toate
domeniile vieţii românești postbelice. Între
25
Democraţie occidentală..., p. 95 acestea și învăţământul. Între cei schimbaţi
26
Ibidem, p. 97 s-a aflat și învăţătorul Florian Lăzureanu din
27
Ibidem, p. 100 Ucuriș. Pentru autorităţile vremii s-a impus
28
Ibidem
29
A. Faur, Starea de spirit a locuitorilor din judeţele de nord-vest ca o necesitate înlocuirea acestuia deoarece
ale Transilvaniei în anul 1945, Editura Universităţii din Oradea, făcea parte din rândurile Partidului Naţional
Oradea, 2006, p. 217
30
DJBAN, fond Comitetul Judeţean al Frontului Plugarilor, dos.
13/1946, f. 1 31
Democraţie occidentală..., p.287
96
Liberal Tătărescu32. Petre Nicolăuș, învăţătorul
din Olcea, a avut aceeași soartă. La momentul
îndepărtării era membru al Partidului Social
Democrat33.
Satul românesc și-a continuat însă calvarul,
care era doar la început. Ieșite din război, satele
aparţinătoare astăzi comunei Olcea au avut pute-
rea de a merge mai departe în speranţa unui ori-
zont de viaţă mai bun. Ţăranii avuseseră o viaţă
foarte grea, agravată de război, și sperau într-o
îmbunătăţire a condiţiilor lor de viaţă. Guvernul
Groza instalat la putere la 6 martie 1945 a promis
îndreptarea stărilor de lucruri și a „nedreptăţilor
sociale” din lumea satelor. Pentru a atrage lumea
satelor de partea sa, guvernul Groza a promis o
largă reformă agrară. Acest fapt sa și întâmplat
astfel că pe 23 martie 1945 intra în vigoare Le-
gea nr. 187 de reformă agrară34. Evident că totul
nu era decât praf în ochi aruncat ţăranilor pen-
tru a nu vedea adevăratul sens al măsurii și a noii
stăpâniri. Ceea ce se urmărea era în primul rând
obţinerea unei aderenţe populare a regimului în
perspectiva câștigării depline a puterii. Faptul că
încă în anul 1946 lucrările de reformă agrară erau
încă în faza incipientă în judeţul Bihor dovedește
deplin acest fapt.
Aceeași situaţie se afla și pe arealul actual
al comunei Olcea unde lucrurile erau departe
de a fi măcar clarificate în sensul împărţirii de
pământ ţăranilor. Astfel, într-o consfătuire de lu-
cru cu șefii ocoalelor agricole și inginerii toografi
din Bihor, care s-a desfășurat în localul Camerei
Agricole Bihor din Oradea în 26-27 august 1946,
s-a ajuns la concluzia că s-au făcut foarte puţi-
ne progrese în realizarea reformei agrare. Situa-
ţia era nesatisfăcătoare, din prisma autorităţilor
comuniste, și pentru comunele Olcea, Cociuba
Mare, Holod și Lăzăreni, în acest din urmă sat
nici măcar nu începuse exproprierea moșiei lui
Alexandru Popescu, deoarece contestase decizii-
le de expropriere la adresa moșiei sale la Comisia
32
Ibidem, p. 349
33
Ibidem
34
G. Moisa, Stadiul lucrărilor de reformă agrară din judeţul Bihor
în august 1946, în Crisia, 1996-1997, 1997, p. 330
Monografia Comunei Olcea
Centrală de Reformă Agrară de pe lângă Camera
Agricolă Oradea35. Noile autorităţi nu concepeau
ca în plin regim democrat-popular cineva să reu-
șească să obstrucţioneze “justiţia populară”.
Că noile autorităţi nu aveau de gând să re-
alizeze într-adevăr o împărţire a pământurilor la
ţărani o dovedește faptul că la patru ani de la de-
cretarea reformei agrare, în 1949 se declanșa pro-
cesul de colectivizare a agriculturii. Astfel, la în-
ceputul lunii martie 1949, începea calvarul lumii
rurale românești odată cu publicarea Decretului
83/194936.
Acesta a condus la o serie de nemulţumiri
în lumea satelor, nemulţumiri care au culminat
cu răscoalele din vara anului 1949. Încă din cur-
sul lunii iunie 1949 ţăranii s-au arătat complet
nemulţumiţi de directivele guvernului comunist
privitoare la plata în bani a secerișului, treierișu-
lui la arie și predarea cotelor. Ei doreau ca plata
pentru muncile agricole să se facă în natură și tre-
ierișul să se facă în gospodărie după ce fiecare își
va fi dus acasă recolta. Treptat nemulţumirile le-
gate de aceste probleme au cuprins o mare parte
a satelor bihorene, între care și cele care actual-
mente fac parte din comuna Olcea.
În Bihor intensitatea maximă a acţiunilor
ţărănești anticomuniste a fost în zonele situate
la nord de Oradea, pe valea Barcăului și în sudul
judeţului, pe valea Crișului Negru. Spre sfârșitul
lunii iunie acţiunile au crescut în consistenţă lu-
ând chiar forme agresive, extinzându-se rapid de
la un sat în altul.
Rapoartele Securităţii își încep discursul
sub acest aspect cu acţiunile declanșate în sudul
Bihorului, pentru a continua în devălmășie cu in-
formaţiile despre răscoală în cele șapte judeţe așa
cum s-au desfășurat ostilităţile de la o zi la alta.
Prima răbufnire ţărănească este semnalată
tocmai în plasa Tinca, în Batăr, unde, cel care a
iniţiat răscoala, Dumitru Crăciun ameninţase
pe membrii de partid din localitate spunându-le
35
A.N.D.J.Bh, fond Sfatul Popular al Regiunii Crișana, Secţiunea
Agricolă, dos.1/1946, f. 2
36
D. Șandru, Decretul 83/1949, în Arhivele totalitarismului, an 1,
nr. 1, 1993, p. 133-145
Monografia Comunei Olcea
acestora “… vezi tu toporul acesta, am să-l bag eu
în voi, în toţi comuniști, căci voi nu aveţi mai mult
timp decât vreo 3-4 zile,după care vor veni englezii
și americanii“3756. În aceeași zi, la Tăut, în timp
ce o echipă comunistă de îndrumători mobiliza
populaţia la muncă voluntară Floarea Milean a
spus “… aceștia sînt hoţii și tâlharii. Proastă este
lumea din sat că nu se răscoală împotriva lor“ (n.n a
îndrumătorilor) 38.
În ziua de 23 iunie 1949 în toate Sindicatele
de salariaţi agricoli din Bihor s-au ţinut adunări
generale cu ţăranii pentru a li se aduce la cunoș-
tinţa că muncile agricole efectuate de ei vor fi
plătite în bani și nu în natură39. În bani pentru
că produsele urmau să ia drumul Moscovei iar
sumele de plată echivalente erau mult mai mici
ceea ce avantaja statul comunist. La Arpășel au
participat la adunare în jur de 120 de ţărani.
Auzind propunerea venită dinspre reprezentan-
tul partidului comunist, Toth Carol, s-au ară-
tat complet nemulţumiţi și au cerut ca muncile
efectuate în sezonul de secerat și treierat să le fie
plătite în natură și nu în bani. În Tinca, ţăranii
convocaţi pentru aceeași problemă și cunoscând
despre ce va fi vorba, nici măcar nu s-au dus la
întâlnire fiecare plecând la muncile câmpului.
Același lucru s-a întâmplat și în comuna Bicaciu
unde în fruntea ţăranilor se găseau Vasile Șuș-
man, Dumitru Blaga și Gheorghe Ruga. La 28
iunie în Biharia circa 2000 de ţărani au fost adu-
naţi în faţa Primăriei pentru ai asculta în aceeași
problemă pe însăși capii comuniștilor bihoreni
Francisc Szilaghy, secretarul Comitetului Jude-
ţean P.M.R și Ștefan Kőrősy, responsabilul cu
agitaţia și propaganda în Bihor. Și aici nemulţu-
mirile ţăranilor au ieșit la suprafaţă, aceștia ce-
rând, la fel ca peste tot, reducerea cotele și plata
pentru activităţile desfășurate în natură. Liderii
comuniști, insistând spre ai convinge pe local-
nici de justeţea iniţiativei lor, au sfârșit prin a fi
bătuţi. În urma acestor evenimente au intervenit
37
Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond.documentar, dos.
nr.4638, f. 73 (în continuare A.S.R.I.)
38
Ibidem
39
Ibidem
97
trupele de Securitate din Oradea care au restabi-
lit ordinea în localitate.
Vreme de aproape 2 săptămâni agitaţiile ţă-
rănimii cauzate de plata în bani a muncilor agri-
cole prestate, a treierișului la arie și a cotelor foar-
te mari pe care aceștia erau datori să le predea la
stat, s-au mai potolit. Vor reizbucni însă cu putere
în a doua jumătate a lunii iulie având la bază ace-
leași cauze 40.
La 28 iulie 1949 sunt din nou semnalate tul-
burări în zona Tinca. Mai exact la Girișu Negru
unde circa 300 de ţărani s-au adunat să proteste-
ze în faţa Comitetului Provizoriu pentru aceleași
motive ca și în celelalte localităţi ale judeţului.
Trupele de Securitate au intervenit în forţă pen-
tru a împrăștia mulţimea. Raportul întocmit de
Securitate spune că între cele două tabere au în-
ceput schimburi de focuri și în această confuzie
generală răsculaţii s-au ucis între ei. Neputând
face faţă organelor represive ţăranii s-au retras
în pădure. Au fost totuși prinși și executaţi Sil-
viu Sârbu și Ioan Tărău. În seara aceleiași zile în
jurul orelor 20-21 au fost trase clopotele în satul
Tăut după care s-au adunat vreo 400 de oameni.
Același lucru se întâmplă în Batăr și Talpoș. Ţăra-
nii din cele trei localităţi s-au îndreptat, apoi, în
coloane bine organizate - circa 1000 de oameni -
spre Tăut strigându-se lozinci extrem de eclectice
și contradictorii: “ Trăiască R.P.R., Trãiascã Uniu-
nea Sovieticã, dar și Jos Guvernul, Afară cu comu-
niști. Trăiască legiunea și căpitanul. Trăiască Tito“
41
etc.. S-a dat foc arhivei Comitetului Provizoriu,
s-a devastat Primăria iar drapelele roșii comunis-
te au fost incendiate. Din nou trupele de Securi-
tate s-au deplasat la faţa locului pentru a reduce
la tăcere pe răsculaţi. Aici au fost întâmpinaţi de
ţărani cu focuri de armă. Schimburi de focuri au
avut loc pe tot parcursul nopţii. Se striga întruna “
Să nu intre nici un nădrăgar în comună și jos jidanii
și comuniștii” 42.
Avem din nou accente antisemite în cadre-
le reacţiei ţărănești dovadă că aceștia confundau
40
Ibidem
41
Ibidem
42
Ibidem
98
comunistul cu evreul dar și cu ungurul, și, prin
ricoșeu cu rusul sovietic, ţăranii nefiind dealtfel
foarte departe de adevăr. Legat de această pro-
blemă nu putem să nu observăm că cea mai mare
parte dintre cei care coordonează acţiunea repre-
sivă din partea autorităţilor sunt fie maghiari, fie
evrei. De aici credem noi și răbufnirile antisemite
în faţa evidenţei că ţăranul român prin excelenţă
din perspectiva etnicului, poartă acum propriul
său război cu străinul comunist identificat cu
evreul, ungurul și rusul. Propaganda desfășurată
de partidele istorice, atunci când se mai putea
face, a dat roade și în acest caz.
Pe de altă parte, exprimându-și dorinţa ca
nici un nădrăgar să nu intre în comună ţăranii re-
acţionau contra activului local de partid care în
cea mai mare parte era recrutat din plebea satelor
nicidecum din rândurile celor înstăriţi. Cum ţăra-
nului sărac i se spunea în limbajul satului nădră-
gar putem acredita ideea că revendicarea aceasta
era îndreptată împotriva lumpenului satelor, ve-
ritabili oportuniști, care, întrezărind posibilitatea
ieșirii din starea socială în care se găseau, au ade-
rat la partidul comunist.
O parte a manifestanţilor au plecat pe la
orele 22 spre Batăr unde de asemenea cea mai
mare parte a satului era revoltată.Aici se acredi-
tase ideea venirii în cel mai scurt timp a puterilor
occidentale astfel că “sã nu ducã nimeni grâul la
arii căci peste câteva zile vin americanii” 43. Incitaţi
de veștile venite dinspre Tăut ţăranii au devastat
sediul Comitetului Provizoriu și ucis pe paznicul
acestuia, membru al partidului comunist, care a
încercat să se opună. În urma evenimentelor din
Tăut și Batăr s-a declanșat o anchetă de către or-
ganele de Securitate, luându-se o serie de măsuri
dintre cele mai dure. Au fost executaţi prin îm-
pușcare următorii: Ioan Todinca, Ioan Crăciun
și Vasile Sușigan iar Mihai Dodișan și Gheorghe
Teuda arestaţi. Mai erau daţi în urmărire Gheor-
ghe Milean, Ioan Rusu și Matei Tirban care dis-
păruseră de la domiciliu înainte ca Securitatea
să-și desăvârșească opera. În Belfir, localitate în-
vecinată cu Girișul Negru, Tăut și Batăr, au fost
43
Ibidem, f. 81
Monografia Comunei Olcea
executaţi de asemenea Csak Ladislau și Iosif Biro
pe motiv că participaseră la evenimentele ce au
avut loc acolo.
Nici satele comunei Cociuba Mare nu au
scăpat de revoltele ţăranilor nemulţumiţi de
sensul pe care l-a luat viaţa lor. Serioase forţe
ţărănești - peste 600 de oameni - au fost puse în
mișcare pe 30 iulie, în Cociuba Mare, împotriva
regimului instituit la sate de către comuniști. Cei
15 miliţieni prezenţi în localitate au fost bătuţi și
luaţi prizonieri. Din Tăut s-a deplasat o mașină a
Securităţii pentru a elibera pe ostateci dar aceas-
ta a fost nevoită să renunţe la tentativă întrucât
asupra ei au fost trase focuri de armă. O nouă
tentativă a Securităţii a fost însă încununată de
succes, iar șefii acţiunii ţărănești au fost arestaţi.
Este vorba despre Nicolae Dan, Gheorghe Dan și
Gheorghe Pojorca.
În ultima zi a lunii iulie - 31 iulie - răscoala
ţărănească a cuprins și comuna Ucuriș. Cei care au
instigat la răscoală au fost doi tineri din localitate
prezenţi cu câteva zile mai înainte în Tăut și par-
ticipanţi la evenimentele de acolo. Mai multe zeci
de persoane au atacat sediul Comitetului Provizo-
riu, au ars arhiva și procesele verbale de impunere
a cotelor și au distrus tablourile conducătorilor
comuniști ai vremii. Au distrus de asemenea cămi-
nul cultural, școala, cooperativa și poarta triumfală
terorizând pe șefii organizaţiei comuniste din lo-
calitate și pe cei ai Comitetului Provizoriu. După
ce au tăiat firele telefonice și au baricadat drumul
de acces în comună răsculaţii au efectuat un marș
pe străzile satului cântând cântece legionare - Sfân-
tă tinereţe legionară - dar și Deșteaptă-te române
sau Trăiască regele 44. La fel ca peste tot în judeţ au
intervenit trupele de Securitate și după un scurt
schimb de focuri revolta a fost înăbușită.
Iată cum prezentau organele Securităţii
pregătirea și desfășurarea răscoalei din satele din
sudul Bihorului, între acestea și cele care astăzi
compun comuna Olcea:
„Tot pe linie de organizaţii subversive au fost
semnalate existenţa bandelor de fugari politici care
își au ascunzișurile în Munţii Cornului și Bihoru-
44
Ibidem, f. 83.
Monografia Comunei Olcea
lui, iar ca loc de activitate, comunele: Susag, Ucuriș,
Dumbrăviţa de Codru și Craiova jud. Bihor, unde ei
agitau ţărănimea în vederea unei revolte.
Astfel, la data de 23 Iulie a.c., deci cu câteva
zile înainte de deslănţuirea acţiunilor chiaburești, a
fost semnalat un individ membru al bandei, anume
CURTA ALEXANDRU din comuna Tislaca-Bihor,
care a ţinut o adunare cu un număr de 18 locuitori
în comuna Craiova – Satul Siad jud. Bihor.
Cu această ocazie li s’a făcut cunoscut partici-
panţilor, că banda este organizată și posedă arma-
ment, iar din ea fac parte mai multe elemente prove-
nite din ofiţeri deblocaţi și intelectuali originari din
satele din apropiere. Le-a trasat ca sarcină, ca ei să
se împotrivească predării cotelor de cereale, “să-și ia
inima în dinţi și să lupte cu hotărâre împotriva ace-
lora care ar vrea să le ia grâul”.
Toţi fugarii din pădure au ordine speciale ca să
se apropie de satul lui, iar intelectualii în satele unde
au avut funcţiuni, -să ia contact cu cât mai mulţilo-
cuitori și să-I agite împotriva Guvernului, susţinând
”revoluţia ce va urma”. La plecare le-a promis că
între 27-3 Iulie a.c, va veni împreună cu un maior
din bandă, dar pantru aceasta ei trebue să se pregă-
tească și să fie cât mai mulţi. Individul în cauză avea
misiunea de a organiza satele începând cu Chislaca
până la Hodișel jud. Bihor.
În ziua de 24 Iulie a.c., în comuna Ucuriș
jud Bihor, la casa locuitorului MATEOC IOAN a
Tureacului, s’au prezentat doi indivizi din comu-
na Tăut jud. Bihor. Cu această ocazie s’au strâns
peste 40 de membrii ai bandei, în majoritatea lor
foști legionari și membrii ai cultului baptist pe
care cei doi indivizi iau îndemnat să nu predea
cotele de grâu.
Cu această ocazie s’a aflat, că din comuna Tă-
ut-jud. Bihor au plecat în spre alte 10 sate tot câte
două persoane, pentru a agita ţăranii contra ordinei
de Stat, spunându-le că “acum este momentul priel-
nic să se ridice și să dea lovitura de graţie Guvernului
din R.P.R.”. După plecarea lor s’a observat o vie agi-
taţie în sat, agitaţie care a cuprins și satele pe unde
fuseseră ceilalţi instigatori, adică, Batăr, Tăut, Tal-
poș și Ucuriș din jud. Bihor și Berechiu Somoșgheș și
Apateu din jud. Arad.
99
A fost semnalată deasemenea existenţa orga-
nizaţiei subversive “Vlad Ţepeș II”, având centrul în
Oared cu legături superioare în București și cu ra-
mificaţii în comunele Vașcău, Baital, Beliu, Ucuriș,
Lunca, Câmpanii de Sus, Leheceni, Beiuș, Marghita
și Sălard din jud. Bihor. Conducerea o avea avocatul
MILITARU CONSTANTIN din Oradea și cuprin-
dea elemenete din Aparatul de Stat, din armată, din
rânduriledeblocaţilor, elevi, muncitori, - iar în judeţ
mai mult din rândul intelectuailor dela sate. Organi-
zaţia avea legături cu bandele din munţi, iar acţiu-
nea ei se baza pe chiaburimea satelor.
În planul lor de acţiune, în eventualitatea
declanșării acţiunii, ei se bazan pe membrii orga-
nizaţiei care făceau parte din cadrele armatei și în
special pe cei din Batalioanele de Securitate și Mi-
liţie, care aveau misiunea de a nu opune rezistenţă
la ocuparea instituţiilor. Aceeași sarcină revenea și
membrilor care făceau parte di Aparatul de Stat, care
în plus mai aveau sarcina de a produce sabotajii.
Masse ţărănești urmau să fie antrenate și puse
în faţa trupelor să strige lozinca: “să nu se tragă în
popor”.
Activitatea acestei organizaţii în comunele de
mai sus a fost semnalată până în ultimul moment,
totuși deși membrii ei au fost identificaţi, nu s’a tre-
cut la reţinerea lor.”45
„În ziua de 31 Iulie a.c., acţiunea chiabu-
rească isbucnește în com. Ucuriș jud. Bihor, după
ce au sosit doi fii de chiaburi din com. Tăut care
fugiseră acolo, unde au luat contact cu chiaburul
MATEOC a Tureacului. Ei au instigat populaţia
la acţiune.
În frunte cu numiţii MATEOC IOAN, chia-
bur manist cu 6 ha. (executat); MATEOC FLORI-
AN a Gherii cu 14 ha.; MATEOC ALEXANDRU
a Fuarului, chiabur cu 10 ha.; BODEA IOAN, chia-
bur cu 6 ha (executat) și POPA ALEXANDRU,
chiabur cu 10 ha. (dispărut), - au devastat sediul
Comitetului Provizoriu, au ars arhiva și procesele-
verbale de impunerea cotelor de cereale, au distrus
tablourile conducătorilor R.P.R. și lozincile.
La fel au procedat cu căminul cultural, școa-
la, cooperativa și poarta triumfală, pe care au ars-o.
45
Ibidem, f. 66-90
100
Au terorizat conducătorii organizaţiei de bază, și ai
Comitetului Provizoriu. Au tăiat firele telefonice din
comună și au baricadat drumul. Huliganii au tra-
versat comuna cântând cântece legionare ca “sfântă
tinereţe legionară” și alte cântece naţionale și șovine
ca “deșteaptă-te române”, precum și “trăiască rege-
le”. Când au apărut organele noastre au tras focuri
de armă asupra lor.
-În com. Susag-jud. Bihor, în noaptea de 31
Iulie a.c. un grup de huligani condus de numiţii:
HURTH IOAN, chiabur cu 20 jug. (executat),
HUTRH TEODOR, chiabur cu 13 jug. (executat);
MORMA IOAN, chiabur cu 20 jug. (dispărut), în-
armaţi cu furci de fier și având drapele naţionale în
frunte, au devastat sediul Comitetului Provizoriu și
au tăiat firele telefonice.
Grupurile de huligani au trecut apoi prin com.
Coroiu unde li s’au alăturat huliganii din această
comună care erau conduși LEOCUŢIA MATEI
chiabur cu 15 ha. (executat) și fiul său LEOCUŢIA
GHEORGHE (dispărut). De aci au trecut în com.
Craiova jud. Bihor, unde au manifestat, devastând
sediul Comitetului Provizoriu și postul de Miliţie.
-Isbucnește acţiunea chiaburească și în com.
Ianoșda.
-Huliganii din com. Susag jud. Bihor, au alar-
mat prin tragere de clopot comunele: Marginea, Sa-
tul Barba, Săldăbaghiu de Barcău, Ghida, Cohan și
Abram jud. Bihor, de unde au venit câte 50-60 de
ţărani și ducându-se la sediul Comitetului Provizo-
riu, au bătut pe membrii subcomisiei de verificări și
pe secretarul Organizaţiei de Bază.
Huliganii au manifestat toată noaptea cu lo-
zincile: “Niciun bob de grâu la colectare. Să iasă
afară toţi străinii din comună. N’avem nevoie de nă-
drăgarii dela oraș”.
În aceeaș zi, acţiunile chiaburești se întind și
în Nordul jud. Arad, astfel:
-În com. Berechiu jud. Arad venind echipa cul-
turală a școlii de ofiţeri din Ineu, populaţia adunată
în număr mare a manifestat împotriva măsurilor lu-
ate de Guvern, strigând lozincile: “Vrem pâine și nu
mălai. Vrem libertate. Trăiască regele Mihai. Trăias-
că Iuliu Maniu, Trăiască regele Carol al II-lea. Jos
comuniștii.”
Monografia Comunei Olcea
Înarmaţi cu ciomege și pietre au atacat și
bătut pe secretarul organizaţiei de bază P.M.R.
din Ineu. Grupuri de huligani din această comu-
nă, înarmaţi, s’au îndreptat spre com. Somoșgheș
jud. Arad, pentru a instiga și pe ţăranii de acolo.
Pe drum ei au fost opriţi de organele noastre și un
ploton de grăniceri, care i-au întors din drum, fără
însă a putea restabili ordinea din cauza efectivului
prea mic faţă de populaţia care participa la acţiunea
chiaburească, în număr de cca. 3-400 de ţărani.
-În com. Apateu jud. Arad, acţiunile chiabu-
rești pornesc cu aceleași lozinci ca și în com. Bere-
chiu.
Înarmaţi cu ciomege, furci și arme, bat pe
învăţătorul și notarul comunei care încercau să-i
liniștească, devastează locuinţele celor doi de mai
sus, primăria și școala primară, dând foc la o mare
parte din mobilier și întregi arhive. S’au strigat
aceleași lozinci huliganice.
Un organ de Securitate însoţit de doi ofiţeri de
grăniceri plecând să verifice situaţia, la marginea co-
munei au fost opriţi prin strigăte și focuri de armă.
Neavând forţe suficiente, mașina cu cei de mai sus,
s’a reîntors reușind însă să prindă 6 huligani înar-
maţi cu ciomege și unul cu o armă Z.B.
-În com. Sepreuș jud. Arad, populaţia a înce-
put acte de dezordine și agitaţie, întrebuiţând aceleși
lozinci huliganice.
S’au format grupuri de cca. 400 huligani, care
înarmaţi cu ciomege, furci și arme, au tăiat firele tele-
fonice, au devastat cooperativa comunei, consumând
întreaga băutură, au devastat Gospodăria de Stat,
au incendiat sediul Comitetului Provizoriu și în-
treaga arhivă, au dezarmat și bătut o patrulă călare
compusă din 3 miliţieni.
Huliganii au format posturi de pândă în jurul
satului pentru a împiedica intrarea autorităţilor.
-În com. Somoșgheș-Arad, venind tov. BELLE
PETRU, președintele Sfatului Popular judeţean,
pentru a duce muncă de lămurire s’au adunat un nu-
măr de cca. 400 de ţărani, care l-au atacat, bătându-
l grav și aruncând mașina într-un șanţ. – Tov. BEL-
LE a fost salvat de organele Miliţiei și Grănicerești
care au intrat în comună cu un mic efectiv de grăni-
ceri. Huliganii au format grupe înarmate cu ciomege
Monografia Comunei Olcea
și furci, baricadând drumul ce duce în sat și strigând
aceleași lozinci huliganice. Au dat foc arhivei Comi-
tetului Provizoriu și au rupt firele telefonice.
În toate cele 4 comune când s’a încercat de
către prganele Miliţiei șe Grănicerești de a intra
în comună, s’au tras clopotele la semnal pentru a
trece la rezistenţă.
Cauzele acţiunilor chiaburești din jud. Arad
sunt aceleași ca și în jud. Bihor, adică existenţa orga-
nizaţiilor subversive din jud. Bihor, care aveau rami-
ficaţii și în judeţele Arad, existenţa unei organizaţii
subversive pe teritoriul jud. Arad și Timiș Torontal,
care lansat și lansează manifeste ostile regimului de-
mocratic și îndeamnă populaţia rurală la rezistenţă
contra măsurilor luate de Guvern și – trecerea la acte
de teroare, manifeste care au și un conţinut religios și
despre care sunt indicii că au fost redactate și lansate
de către preoţii catolici.
Deasemenea s’a că elementele fostului P.N.Ţ.-
Maniu, organizaţi subversiv, duc duc o acţiune de
agitare în rândul populaţiei rurale, folosind elemente
ale P.N.Ţ.-Maniu din comune.
Dovadă că acţiunile din cele 4 comune au fost
iniţiate de organizaţia subversivă din. Jud. Bihor,
este că în ziua de 28 Iulie a.c., în com. Berechiu jud.
Arad, și-au făcut apariţia călare doi indivizi îmbră-
caţi în haine ţărănești, vaniţi din com. Talpoș jud.
Bihor, care au luat legătura cu câţiva ţărani din
com. Berechiu, îndemnându-i să organizeze rezis-
tenţă contra măsurilor luate de Guvern, privitoare
la treeriș și colectare, arătându-le totodată că luând
o poziţie de rezistenţă în massă, vor reuși să-și ajun-
gă scopul lor.”46
Tot pe 31 iulie 1949 au izbucnit frămân-
tări în Susag unde un grup de ţărani înarmaţi cu
furci de fier și având drapele naţionale în frunte
au atacat Sediul Comitetului Provizoriu unde au
distrus arhiva și tăiat firele telefonice. De aici s-au
deplasat spre Coroiu unde li s-au alăturat unii lo-
cuitori, din localitate iar de aici spre Craiova (azi
Craiva în jud.Arad) unde au distrus sediul Co-
mitetului Provizoriu și postul de Miliţie. Aceste
evenimente au generat, mai apoi, o serie de an-
chete din partea autorităţilor comuniste, soldate
46
Ibidem
101
cu executarea lui Ioan Hurth și Teodor Hurth din
Susag și a lui Matei Leocuţia din Coroiu, în timp
ce Ioan Morna din Susag și Gheorghe Leocuţia
din Coroiu au fost daţi în urmărirea Securităţii. În
aceeași zi au loc confruntări între ţărani și forţele
de represiune în Ianoșda.
Treptat acţiunile ţărănești deveneau din ce
în ce mai consistente iar tendinţa era de a se ex-
tinde și în alte zone. În această situaţie, la nivel
central au început discuţii despre ceea ce trebu-
ia întreprins pentru a se înăbuși definitiv aceste
revolte. Ministerul Afacerilor Interne -M.A.I - în
colaborare cu Direcţia Generală a Securităţii Sta-
tului au hotărât luarea unor măsuri foarte ferme și
dure în acest sens. Acestea au constat în organiza-
rea Comandamentelor Unice Oradea și Arad, la
30 iulie 1949, respectiv 1 august 1949, compuse
dintr-un delegat al Comandamentului trupelor
M.A.I, delegatul Securităţii, delegatul Miliţiei și
delegatul Comitetului Provizoriu Judeţean. Co-
mandamentul din Oradea avea în frunte pe gene-
ralul Eremia Popescu, iar cel din Arad pe genera-
lul Băjenariu, acesta din urmă ajutat de subșeful
Statului Major al trupelor M.A.I, Lt. Col. Gheor-
ghe Filoteanu. Ele erau constituite pentru a crea
o mai mare eficacitate și mobilitate de acţiune
unităţilor de Securitate 47.
Pe lângă unităţile fixe au fost create și unităţi
mobile care interveneau în funcţie de necesităţi
în diferite locuri ale judeţelor. Pentru realizarea
scopului propus M.A.I a pus la dispoziţia Co-
mandamentelor unice un mare număr de efecti-
ve. În Bihor forţele de Securitate s-au dispersat în
judeţ pentru a înăbuși răscoalele. La Tinca a fost
trimis un batalion de Securitate, dovadă că aici
nemulţumirile erau foarte mari. Celelalte două
batalioane erau dislocate la Oradea și Marghita.
Pentru ca succesul acestor măsuri să fie ga-
rantat s-a stabilit următoarea metodologie de ac-
ţiune:
1. “ Se va acţiona cu toată energia și cu forţe
suficiente succesiv pe centrele agitate
2. Cei care se dau la crime, la acte de teroare,
tăieri de fire telefonice sau de jaf să fie executaţi.
47
Ibidem, f. 290
102 Monografia Comunei Olcea

3. În caz că agresorii întrebuinţează forţa sau Miliţie Securitate

focuri împotriva trupelor și a autorităţilor și nu se Batăr 24 8
supun somaţiilor legale, să se întrebuinţeze focul, Talpoș 24 5
urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande Tăut 24 8
4. Din fiecare centru în care au avut loc acţi- Girișul Negru 26 7
uni chiaburești, se vor ridica capii acestor acţiuni - Belfir 24 4
în lipsă familiile acestora - și câte 10 - 15 familii de Cociuba Mare 24 6
chiaburi afirmaţi ca dușmani ai poporului, care vor Ucuriș 26 6
fi dirijaţi de Miliţie, conform dispoziţiilor ce se vor Susag 24 5
da prin Comitetele Provizorii Judeţene 48. Coroiu 24 4
Toată acţiunea era organizată în două etape. Craiova 24 4
În faza întâi trebuiau lichidate “acţiunile contrarevo- Bicaciu 24 7
luţionare chiaburești și împiedicarea extinderii dezor- Oradea vest – gară 47 1
dinilor în regiunile din jur“49, în timp ce în faza a doua Total 315 65
urma “…asigurarea treierișului și colectării în condiţii
normale pe toată durata campaniei de lucru“ 50. Mai erau prezenţi pentru supravegherea
Odată ce planul a fost elaborat în cele mai activităţilor 19 miliţieni în Centrul de triere din
mici detalii și trupele desemnate pentru inter- Oradea, în timp ce alte 7 persoane formau o echi-
venţie erau pregătite, au început operaţiunile în- pă specială pentru reconstituirea evenimentelor,
dreptate împotriva răsculaţilor, corespunzătoare formată numai din ofiţeri de Securitate. Aceasta
primei etape de înăbușire a revoltelor. Acestea au avea misiunea, dovadă cele întâmplate în judeţul
început pe 31 iulie 1949 și s-au încheiat, în cea Arad, de a împușca pe loc pe cei care au instigat
mai mare parte, pe 4 august. Numai în cele pa- populaţia la revoltă pe parcursul așa numitelor
tru zile cât au fost derulate măsurile represive în reconstituiri ale evenimentelor, care se desfășu-
două judeţe - Bihor și Arad, au fost omorâţi nu rau numai noaptea. Era de fapt o echipă de șoc
mai puţin de 28 ţărani, pe lângă cei împușcaţi îna- constituită special în acest sens, probabil în fie-
inte de 31 iulie și după 5 august, 16 în Bihor și care judeţ, din moment ce pentru Bihor și Arad
12 în Arad. Acestora li se adaugă persoanele de- existenţa lor poate fi dovedită 52.
portate direct în Dobrogea, în timp ce alte 170 au Toate aceste forţe au fost puse în acţiune
fost arestate și anchetate de Securitate, soarta lor în Bihor cu un singur scop - înăbușirea acţiunilor
ulterioară nefiind prea clară 51. ţărănești. Acestora li se mai adăugau trupele mai
Intensitatea maximă a acţiunilor represi- sus amintite ca fiind puse la dispoziţia Comanda-
ve în Bihor și Arad a fost atinsă în noaptea de 2 mentului Unic Oradea. De asemenea, în fiecare
spre 3 august 1949. S-a fixat cu precizie numărul comună a judeţului era numit câte un reprezen-
forţelor de intervenţie pentru fiecare localitate în tant al Securităţii care va concura la buna desfă-
parte. Comandamentele Unice Arad și Oradea șurare a procesului de ridicare a persoanelor sta-
își arătau din plin eficacitatea. În Bihor pe lângă bilite. Delegatul Securităţii avea mai multe echipe
unităţile militare amintite că vor lua parte la ac- în subordine fiecăreia repartizându-i-se 1-2 locu-
ţiune au mai fost mobilizate importante forţe de inţe de unde erau ridicaţi oameni. După ce toate
Miliţie și numeroși ofiţeri de Securitate în civil. persoanele desemnate au fost arestate, acestea se
Pe sate dispoziţia acestor efective arăta astfel: transportau la sediul Miliţiei din Oradea prin gri-
ja Miliţiei Judeţene Bihor în așa fel ca pe 3 august
48
Ibidem să fi ajuns la destinaţie. În fiecare comună câte un
49
Ibidem, f.213 ofiţer de Miliţie a primit misiunea ca împreună
50
Ibidem
51
Ibidem, f. 87. 52
Ibidem, f.35
Monografia Comunei Olcea
cu Miliţia locală să asigure paza bunurilor rămase
și pe bază de proces verbal să le predea Sfaturilor
Populare locale. Persoanelor ridicate de Securita-
te li se permitea să-și ducă cu ei câteva efecte de
îmbrăcăminte, lenjerie, hrană cât se poate duce,
veselă și găleţi pentru apă și necesităţile fiziologi-
ce. Transportul arestaţilor s-a făcut cu 46 de ma-
șini toate puse la dispoziţie de către Securitate și
Miliţie. În fiecare camion au fost îmbarcate câte
15 - 20 de persoane astfel încât să intre și baga-
jele pe care aceștia le luau cu ei iar pentru supra-
veghere câte 8 miliţieni pentru fiecare transport.
Pentru siguranţa transportului în spatele fiecărei
mașini cu arestaţi se găsea câte o mașină de re-
zervă care avea în ea 1 subofiţer de miliţie și 6 os-
tași53. Având în vedere că la acţiune au participat
46 de camioane se poate emite părerea că în urma
răscoalelor ţăranilor numai în Bihor au fost ridi-
caţi între 800 și 1000 de oameni.
Toţi arestaţii erau, apoi, transportaţi de la
sediul Miliţiei Judeţene în gara de est din Ora-
dea unde 38 de miliţieni, sub comanda maioru-
lui Popovici, asigurau paza acestora. După ce a
fost adunată toată lumea, s-a format un convoi
de vagoane cu destinaţia Medgidia54. numai din
persoanele arestate în 2-3 august. Pentru paza
trenului s-a constituit o gardă formată dintr-un
comandant - Slt. Ioan Rusu de la Miliţia C.F.R -,
un ofiţer de Miliţie ajutat de un ofiţer de Securi-
tate și 37 de miliţieni55. Autorităţile s-au gândit
și la asistenţa medicală pe timpul transportului,
oricum foarte sumară, convoiul fiind însoţit de
un asistent sanitar. Trenul cu răsculaţi avea regim
de coletărie rapidă până în Medgidia nemaifiind
în această situaţie decât de foarte puţine ori oprit.
Garnitura de tren era formată dintr-un vagon de
clasă pentru garda însoţitoare și câte un vagon de
marfă pentru fiecare 30 de persoane, în total circa
31 de vagoane.
După ce acţiunea a fost organizată în cele
mai mici detalii convoiul cu deţinuţi a luat dru-
mul Medgidiei nu înainte de a fi raportată pleca-
53
Ibidem, f. 35 -37.
54
Ibidem, f. 38
55
Ibidem, f. 37
103
rea direct generalului Gheorghe Pintilie, șeful Se-
curităţii române56. Pe toată durata transportului
au fost stabilite reguli foarte stricte pentru garda
care însoţea trenul în vederea evitării oricăror
complicaţii:
1. Se numea pentru fiecare vagon câte un
responsabil începând de la 3 august 1949, ora 5
dimineaţa
2. După ce îmbarcarea persoanelor s-a ter-
minat vagoanele au fost ermetic închise totuși
obloanele de aerisire rămânând deschise
3. Înainte de plecarea trenului din Oradea și
pe timpul opririlor de mai lungă durată prin grija
gărzii vor fi aprovizionaţi oamenii ce se transpor-
tă cu apă.
4. Hrana pe timpul transportului și-o asi-
gura fiecare persoană în parte, permiţându-se pe
timpul transportului ca se se cumpere lapte pen-
tru copii.
5. Nu se permitea coborârea din tren sub
nici o formă până la ajungerea la destinaţie.
6. Hrana pentru gardă se asigura de către
unitate pe timp de trei zile
7. Sosirea la staţia de destinaţie - Medgidia -
se va raporta telefonic la Oradea 57.
În 3 august la amiază comandantul Coman-
damentului Unic Oradea, generalul Eremia Po-
pescu, raporta lui Gheorghe Pintilie la București
îndeplinirea obiectivelor și plecarea convoiului
spre Medgidia.
Prima fază a acţiunii autorităţilor era înche-
iată în urma acestor evenimente. Urma, așa cum
se stabilise, a doua etapă care consta în asigurarea
treierișului la timp și colectarea obligaţiilor ţără-
nești către stat. Asta însemna de fapt că treburile
începeau să reintre pe făgașul normal stabilit de
autorităţi adică tentativele de rezistenţă la colec-
tivizare ca și alte aspecte opoziţioniste începeau a
fi reduse la tăcere.
Astfel, în Bihor Comitetul Provizoriu Jude-
ţean, prin Comitetele Provizorii de plăși și comu-
ne, a trecut la luarea de măsuri coercitive la adre-
sa ţăranilor pentru transportarea grânelor la arii
56
Ibidem, f. 38.
57
Ibidem, f.40
104
în vederea treierișului, pentru punerea în funcţi-
une a tuturor batozelor și întărirea pazei la arii și
la centrelor de colectare. Miliţiile comunale tre-
buiau să se implice masiv în sprijinirea acţiunii.
Deși spiritele se liniștiseră sub imperiul for-
ţei, în zonele cu probleme au mai fost păstrate uni-
tăţi militare. Astfel, la Salonta rămânea dislocat
Batalionul 5 de Securitate, la Oradea Batalionul
7, iar la Marghita Batalionul 12 de Securitate58. Pe
de altă parte Securitatea și Miliţia își intensificau
munca informativă în toate zonele judeţului cu
predilecţie în plășile Salonta, Marghita și Sălard
precum și în localităţile din zona împădurită de
la nord-est de Tinca și de-a lungul văii Crișului
Negru. Foarte drastice măsuri, mergând până la
arestarea lor, se luau împotriva celor care nu-și
puteau justifica prezenţa într-o altă localitate de-
cât cea de reședinţă59.
Cu toate măsurile violente luate de autori-
tăţi după 31 iulie 1949 împotriva ţăranilor răscu-
laţi, în perioada 1 - 4 august 1949 pe alocuri au
mai răbufnit revolte a căror intensitate nu a cu-
noscut-o pe cea dinainte. Tulburări semnificative
au avut loc în Salonta unde s-au aruncat câteva
manifeste și la Tulca unde locuitorii au protes-
tat contra colectărilor. La Bicaciu în schimb pe 2
august preotul romano - catolic Ivany Gheorghe,
calificat drept imredist - membru al fostului par-
tid fascist maghiar condus de Imredy - și executat
în consecinţă după aceste evenimente, a adunat
vreo 500 de persoane din localitate și circa 150
din satul vecin Ianoșda cu care s-a îndreptat spre
Comitetul Provizoriu de plasă unde au bătut pe
președintele acestuia, obligat mai apoi să se in-
terneze în spital. În urma acestor evenimente au
intervenit trupele de Securitate și ordinea a fost
restabilită. Conducătorii acţiunii, Petru Turcuţ și
Ștefan Bucuco, au fost împușcaţi pe loc, în timp
ce alţi doi vizaţi pentru același tratament - Fran-
cisc Cuzman și Francisc Efantecon - au dispărut
de la domiciliile lor.
În ziua de 3 august, în timp ce o subunita-
te de Securitate se îndrepta spre Marţihaz, într-o
58
Ibidem, f. 43
59
Ibidem
Monografia Comunei Olcea
acţiune de rutină, a fost atacată de circa 300 de
săteni care bătuseră pe președintele Comitetu-
lui Provizoriu și Secretarul Organizaţiei de Bază.
Soldaţii au făcut uz de armă și doi dintre atacatori
au fost uciși, iar alţii au fost reţinuţi 60.
Începând cu 5 august 1949 lucrurile înce-
peau să reintre în normal. În aceeași zi căpitanul de
securitate Palcovici Iosif, unul dintre responsabi-
lii cu acţiunile represive în Bihor, raporta D.G.S.P
București că starea de spirit a populaţiei era bună
cu excepţia unor mici incidente care au mai avut
loc în plasele Marghita și Salonta. Asta nu însem-
na însă că măsurile speciale luate în asemenea
cazuri au fost anulate. Ordinele rămâneau încă în
vigoare. La 9 august 1949 Comandamentul Unic
Oradea, prin persoana generalului Eremia Popes-
cu, hotăra, în conformitate cu aprobările venite de
la Comandamentul Trupelor M.A.I următoarele:
a. Toate unităţile de Securitate dislocate să
rămână în dispozitiv cel puţin până la 13 august
pentru efectuarea ridicărilor planificate. Asta în-
semna că pe lângă cei arestaţi deja se pregăteau
noi arestări.
b. După 13 august orele 15 se poate înapoia
la garnizoana de reședinţă Batalionul 12 de Secu-
ritate
c. Unităţile care mai rămân vor fi dislocate
astfel: Batalionul 7 de Securitate la Salonta cu o
Companie la Tinca, Batalionul 5 de Securitate la
Marghita cu o Companie la Sălard, iar Compania
I Grăniceri la Sânmartin.
d. Cu începere din 15 august, dacă situaţia
se menţine calmă, se putea renunţa și la Batalio-
nul 7 de Securitate. În acest caz dispunerea urma
să fie - Batalionul 5 de Securitate la Marghita cu o
Companie la Sălard și Batalionul Companiei I de
Grăniceri la Sânmartin. Pentru Salonta și Tinca
numai în caz de necesitate mai urmau a fi trimise
trupe61. După ce Bihorul a fost adus sub asculta-
re organele de securitate locale au înaintat câteva
propuneri Direcţiei Generale a Securităţii Statu-
lui din București pentru a se evita pe viitor repe-
tarea unor astfel de acţiuni. Acestea constau în:
60
Ibidem, f.97-98.
61
Ibidem,f.228
Monografia Comunei Olcea
a. Depistarea și arestarea tuturor membrilor
din organizaţiile subversive, astfel ca prin cerce-
tări acţiunea să fie extinsă către vârfuri și alte re-
giuni.
b. O serioasă verificare a membrilor de par-
tid din aceste regiuni și excluderea celor care au
trădat sau au avut slăbiciuni în cursul acestor eve-
nimente
c. Verificarea și îndepărtarea din aparatul de
stat a tuturor elementelor dușmănoase care s-au
pus în slujba dușmanului de clasă, participând la
acţiunile contrarevoluţionare chiaburești, precum
și la pregătirea lor62.
Măsurile luate de Securitate în colaborare
cu Miliţia și trupe ale Ministerului de Interne
au fost destul de eficiente. După 3 august 1949
nu mai au loc tulburări de asemenea intensitate.
Brutalitatea cu care s-a intervenit pentru liniști-
rea spiritelor a convins pe ţărani că nu au nici o
șansă în faţa aparatului represiv extrem de bine
organizat de statul totalitar.
Consecinţele acestei răscoale au fost extrem
de dure pentru locuitorii din sudul Bihorului.
Conform rapoartelor organelor de Securitate,
mai mulţi locuitori, dintre cei implicaţi direct
în acţiuni, au fost arestaţi și deportaţi. Unii din-
tre aceștia nu s-au mai întors niciodată. Dăm în
document și deportaţii din satele din imediata
vecinătate a comunei Olcea deoarece acţiunile
dintr-o localitate sau alta au fost într-o strânsă
interdependenţă. Aceeași motivaţie există și pen-
tru semnalarea deportaţilor din nordul actual al
judeţului Arad, zonă aflată în strânsă interdepen-
denţă cu partea sudică a Bihorului, multe din lo-
calităţile arădene menţionate făcând multă vreme
parte din aceeași plasă, Beliu. Dar iată ce ne spun
rapoartele Securităţii despre acţiunile represive:
„Conform ordinului M.A.I. subsemnatii Ma-
ior de Militie STANESCU TITU si Capitan de Se-
curitate CARCIUMARESCU ILIE ne-am deplasat
dela data de 18 Iulie la 6 August 1951 in localitatile
din regiunile: Bihor, Arad, Baia Mare, Suceava si
Sibiu unde au avut loc agitatiile taranesti in lega-
tura cu treerisul si colectarile din vara anului 1949,
62
Ibidem, f.90
105
pentru a verifica modul in care s’au efectuat dislo-
carile din aceste localitati.Pentru indeplinirea aces-
tei misiuni s’a luat legatura pentru culegerea datelor
necesare cu elemente de baza din fiecare comuna
care cunosteau indeaproape oamenii si pe relatiile
ce se putea conta adica: Presedintii Sfaturilor Po-
pulare, Deputatii Sfaturilor Populare, membrii din
Birourile Organizatiilor de Baza si din Conducerea
Gospodariilor Agricole Colective. In urma relatiilor
culese si analizelor facute, rezultatul este dupa cum
urmeaza:
REGIUNEA BIHOR Raionul Salonta,
com. Ucuriș.
Au fost dislocate 13 familii dintre care 6 de
chiaburi si anume: POPA ALEXANDRU AIOSI,
POPA PETRU TEODORAS, MIHOC GHEOR-
GHE, MATEOC ANA, ANTON DOMNICA,
MATEOC ZEINA, si 7 de mijlocasi, dupa cum ur-
meaza:
POPA ION a SAICULUI caruia i s’au ridicat
restrictiile domiciliare si se afla acasa cu intreaga fa-
milie din anul 1950. In prezent este membru in Gos-
podaria Agricola Colectiva.
BODEAN GHEORGHE, in varsta de 5 ani,
casatorit cu Zeina, are 5 copii dintre care unul anu-
me ION a fost actegoria I-a (executat). Poseda 5,71
ha pamant. Nu a luat parte la agitatie, in ziua aceia
fiind dus la camp. Este cunoscut ca un om linistit si
cu purtari frumoase in comuna. A raspuns la che-
marile organelor locale ori de cate ori a fost nevoe.
Din anul 1946 pana in 1948, a fost primar fiind
membru in Frontul Plugarilor, iar la dislocare era
membru in Comisia Interimara. Fiul sau ION era
un element anarhic care nu asculta si era in rele rela-
tii cu parintii. Atat membrii familiei cat si rudele au
incercat sa-l opreasca dela agitatiile ce au avut loc
dar nu au reusit. A fost dislocat impreuna cu sotia
si fiica lui Cristina, iar ceilalti copii avand domicilii
separate au ramas in comuna.
MATEOC MARIA, in varsta de 54 ani, fost
casatorita cu MATEOC ION, are 4 copii, poseda
5,6 ha. Pamant, sotul si fiul ei au fost acpii agitatiilor
pentru care au fost incadrati categ. I-a (executati). A
fost dislocata susnumita impreuna cu un copil anu-
106
me Vasile cu care locuia impreuna, ceilalti 2 copii au
domicilii separate.
BOGLEA MOISE, de cca. 45 ani, casatorit cu
Floarea, are un copil, poseda 5,14 ha. pamant. Nu
se cunoaste ca sa fi facut vreo politica. Este cunoscut
ca un om muncitor si linistit. A raspuns la chemarile
organelor locale. Nu a luat parte la agitatii, a fost
dislocat impreuna cu fiica si sotia sa ANA, cum si
FLOREA ANTON ginerele sau cu care a locuit im-
preuna. Motivele dislocarii au fost acelea ca ginerele
sau FLOREA ANTON, a fost agitator principal.
ONITA NICULAE, in varsta de 42 de ani,
casatorit cu SAVETA, fara copii, poseda 4,20 ha.
pamant, s’a ocupat cu comertul fiind giambas. A luat
parte activsa la agitatie indemnand pe cei agitati sa
bata pe presedintele fostului Comitet Provizoriu, lu-
cru ce l-au si facut. Este cunoscut ca un element rau
si vicios. A fost dislocat impreuna cu sotia.
ANITA MOISE, in varsta de 37 de ani,
casatorit cu ANA, fara copii, poseda 1,8 ha. de
pamant, a luat parte activa la agitatie. El esteacela
care a scos din localul Comitetului Provizoriu pe
Floroncut Iosif si Mateoc Constantin functionarii ai
fostului Comitet Provizoriu si aruncati in mijlocul
agitatilor unde au fost grav batuti. A fost dislocat
impreuna cu sotia.
MATEOC ZEINA, invarsta de 20 de ani, fiica
chiaburului MATEOC ALEXANDRU (executat),
fiind unul din organizatorii agitatiilor din comuna
respectiva; la data de 14 Septembrie 1950 a cerut ca
numitul POPA SAMUEL sa fie lasat a merge in co-
muna Albesti satul Arsa Regiunea Constanta unde
se afla dislocata pentru a se casatori, urmand ca
dupa aceasta sa ramana si el in pozitia de dislocat.
POPA SAMUEL, este fiul chiaburului POPA
TEODOR care poseda 5 ha. pamant, una batoza si
atelier de fierarie. A fost retinut 6 luni pentru atitu-
dine dusmanoasa impotriva regimului si difuzare de
stiri false. Pentru a reusi sa obtina aprobarea casa-
toriei cu MATEOC ZEINA, si pentru a putea cere
ridicarea restrictiilor domiciliare, POPA SAMUEL,
avand influenta asupra unor membrii de partid cum
au fost numitii Brandus Vasile si Lazureanu Gheor-
ghe, care au semnat cate o declaratie scrisa de cel in-
teresat, fara sa cunoasca continutul inducand astfel
Monografia Comunei Olcea
in eroare organele de Militie care au intocmit refera-
te favorabile pe baza pe baza declaratiilor nesince-
re date de cei 2 membrii de partid, obtinand astfel
aprobarea ridicarii restrictiilor domiciliare pentru
MATEOC ZEINA.
ALEXANDRU ANTON,chiabur, in varsta de
circa 63 ani, sotul numitei ANTON DOMNICA ce
se afla dislocata impreuna cu fiul sau FLOREA, sotia
acestuia si 2 copii pentru participarea la agitatie, dupa
ce si-a ispasit pedeapsa de 9 luni, a fost pus in libertate
si in loc sa fie trimis dupa familie se afla in comuna.
Comuna Girisul Negru, satul Belfir
Au fost dislocate 6 familii dintre care 3 de chia-
buri anume: COVACI ALEXANDRU, COVACI
FRANCISC, CSAK STEFAN, iar 3 de mijlocasi,
dupa cum urmeaza.
CSAK MARIA, in varsta de 32 de ani, fost ca-
satorita cu CSAK VASILE, are 2 copii, poseda 4,5
ha. pamant sotul a fost organizatorul agitatiilor, el a
tinut legatura cu elementele dusmanoase din comu-
nele vecine si cu banditul SARBU (urmarit mai de
mult de organele MAI). A fost dislocata cu copiii, iar
sotul a fost incadrat categoria I-a.
BIRO FRANCISC, in varsta de circa 80 de
ani, casatorit cu ROZALIA, are 8 copii, dintre care
4 au locuit cu el impreuna. Atat el cat si sotia nu au
luat parte al agitatie, insa copii lui IOSIF si STE-
FAN au participat activ la agitatie. Poseda 9 ha.
pamant. Au fost dislocati el, sotia si 2 copii anume
ROZALIA si STEFAN. IOSIF a fost incadrat Cate-
goria I-a. Cel de al patrulea copil anume EMERIC
(IMRE) find bolnav in acel timp a fost lasat in co-
muna. Este pocait.
FODOR VASILE, in varsta de 38 de ani, ca-
satorit cu IRINA, are un copil, poseda 9 ha. pamant.
Nu a participat la agitatii, este cunoscut ca om bun,
nu a avut manifestari dusmanoase. A fost dislocat cu
sotia si copilul pentru faptul ca era ruda cu CSAK
STEFAN, chiabur, ce a fost dislocat pentru partici-
pare la agitatie.
Comuna Girisul Negru
Au fost dislocate 9 familii dintre care 4 de chia-
buri si anume: TARAU PETRE, junior, VINTE PE-
Monografia Comunei Olcea 107

TRU, TARAU ION zis WILSON, MARIAN TE- VRABIESI NICULAE, in varsta de circa 40
ODOR si 4 mijlocasi, iar una de taran sarac dupa ani, casatorit cu MARIA, are un copil, poseda 6,5
cum urmeaza: ha. pamant. Nu este cunoscut sa fi facut vreo poli-
BALAS NICOLAE, a fost readus cu intreaga tica pana la 23 August 1944, iar aceasta data s’a
familie in anul 1950 nefiind probe de vinovatie im- inscris in Partid. Pana in anul 1949 a posedat 2 ha.
potriva lui. pamant sin era incadrat taran sarac. In 1949 mu-
TARAU GHEORGHE, zis TONGU in varsta rind socrii sai I se cuvenea mostenire 4,5 ha. pamant
de 45 ani, casatorit cu MARIA, are 2 copii, poseda dupa care l-au incadrat mijlocas. Locuia in casele
7 ha. pamant. In trecut a fost Vice Presedintele Or- unchiului sau, el neavand case. Era un om munci-
ganizatiei P.N.T. A fost un element dusmanos, ainsti- tor, raspundea la chemarile organelor locale. A fost
gat locuitorii impotriva organelor locale. Atat ziua exclus din Partid pentru referintele ireale date de
cat si noapte a luat parte al agitatie. A fost dislocata Secretarul Sindicatului Agricol din comuna si fostul
intreaga familie. Dintre acestia insa, ficei sale ANA, primar care in prezent si ei sunt exclusi din Partid ca
casatorita cu HAS NICOLAE, militar activ in acel elemente rele si necinstite. Nu a lua parte la agitatie
timp, avand domiciliul separat de al parintilor I s’au si nici n’a instigat. Fiind unul din aceia care demasca
ridicat restrictiile domiciliare venind in comuna. abuzurile si ilegalitatile savarsite de cei mentionati
BODIU TEODOR, in varsta de circa 45 de mai sus a fost considerat dusmanos si dislocat cu in-
ani, casatorit cu FLOAREA, are 2 copii, poseda 6 treaga familie.
ha. pamant. Se manifesta ostil fata de regim, atat TREABA TEODOR, in varsta de circa 70
el cat si sotia au luat participat la agitatii. A platit ani, casatorit cuEVA, are 4 copii dintre care unul
mai multi locuitori pentru a devasta masina care in MIHAI a locuit impreuna cu el. Poseda 5,17 ha. pa-
ziua, aceia venise in comuna pentru nuste plati din mant, iar fiul lui MIHAI, poseda o batoza.Planurile
partea Cooperativei. A gazduit mai mult timp pe de cultura sunt separate, batoza a fost cumparata in
banditul SARBU dandu-i hrana si imprumutandu- anul 1949 de fiul sau care era mecanic in stare de
se cu haine reciproc. A fost dislocata intreaga familie. functionare, necesitand reparatii serioase. Nu a lu-
HAS CONSTANTIN, in varsta de 49 de ani, crat nimic cu ea. In prezent batoza este predata de
casatorit cu EVA, are 2 copii, poseda 6 ha. pamant, Sfatul Popular numitului CICORTAS din satul Bel-
in trecut sef de cuib legionar, in timpul razboiului fir care a reparat-o si lucreaza pe contul lui. In trecut
agent agricol manist. El nu a luat parte la agitatie a fost PNT si primar. A fost dislocat cu sotia, fii sai
insa sotia si copiii au luat parte, fapt pentru care a ION si MIHAI, cum si MARIA, sotia lui MIHAI
fost dislocat cu intreaga familie. si un copil al acestuia, pentru motivul ca batranul a
GAVRA GHEORGHE, in varsta de circa 36 fost considerat ca dusman al regimului datorita fap-
de ani, casatorit cu EVA, are 2 copii, poseda 2 ha. tului ca critica in public greselile organelor comunale
pamant, incadrat taran sarac, nu a luat parte la in special ale membrilor de partid.
agitatie si nici manifestari dusmanoase nu are. A
raspuns la chemarile organelor locale find cunoscut Comuna Chesa, Satul Cociuba Mare
ca om linistit. Avea viciul betiei. A fost ridicat cu Au fost dislocate 7 familii dintre care 4 de chia-
intreaga familie pentru faptul ca Secretarul UTM buri anume: DAN GHEORGHE, DAN NICU-
LAE, VETURIA POPESCU, IANCU ION si 3 de
din acel timp, in varsta de 20 de ani, tragand clopotul
la biserica impreuna cu alti tineri l-a cercetari au mijlocasi, dupa cum urmeaza:
declarat ca au fost invatati de susnumitul. POJOCA GHEORGHE, in varsta de circa 50
ani, casatorit cu MINA, are 3 copii, poseda 8 ha. pa-
Comuna Gurbediu, Satul Husasau mant si asociat la un cazan de tuica. In trecut a fost
Au fost dislocate 2 familii de tarani mijlocasi legionar fiind si primar, a luat parte la agitatie atat
si anume: el cat si fiul sau CORNEL, in prezent militar activ
108
care a isbutit sa fuga dupa agitatie, astfel ca n’a fost
ridicat odata cu familia.
POJOCA MOISE, in varsta de 52 ani, casato-
rit cu FLOAREA, are 2 copii dintre care TOADER
casatorit cu ANA avand un copil locueste impreuna
cu parintii. Ambii copii au fost prizonieri in URSS
de unde s’au intors, unul in anul 1948 si altul in
1949. Poseda impreuna cu fiul sau TEOADER 7
ha. pamant. A fost dislocat el, sotia si fiul sau TOA-
DER deasemeni cu sotia si un copil. Sunt cunoscuti
ca oameni linistiti si mincitori. Nu se cunoaste sa fi
luat parte la agitatie.. Au fost dislocati fiind banuiti
ca au dat cheia dela biserica elementelor agitate pen-
tru a trage clopotul.
IANCU NICOLAE, in varsta de 46 ani,
casatorit cu ANA, are un copil adoptiv, poseda 2
ha. pamant. A fost plotonier de jandarmi in 1948
cand a fost deblocat. A fost ridicat singur, iar sotia
si copilul au ramas acasa. A participat la agitatie
find cel mai activ. A agitat lumea indemnandu-i sa
puna mana pe sape si coase spre a lovi autoritatile
strigand: ”Inainte dupa mine, sa scapam de liftele
astea.”
Comuna Batar
Au fost dislocate 8 familii dintre care 7 de chia-
buri si anume”:
BOCSA MARIA, sotia lui BOCSA GAV-
RILA in varsta de 60 de ani dusman al regimului,
disparut dela domiciliu in timpul operatiunilor. In
prezent se afla in comuna.
ARDELEAN GAVRILA, CRACIUN IULI-
ANA, sotia lui CRACIUN GHEORGHE, dusman
al regimului, disparut dela domiciliu in timpul ope-
ratiunilor, in prezent se afla la Resita la uzine, in
functia de magazioner. A fost organizatorul agita-
tiilor din 1949.
CRACIUN HERMINA, sotia luiCRACIUN
ILIE, decedat dupa agitatie, dislocata cu fiul sau
GHEORGHE, si cu sotia acestuia nelegitima anume
FLORICA CRACIUN in varsta dde 18 ani luata cu
6 zile inainte de agitatie. FLORICA CRACIUN este
fiica taranului mijlocas CRACIUN ION, membru
in Gospodaria Agricola Colectiva cunoscut ca om
linistit si muncitor.
Monografia Comunei Olcea
CRACIUN MARIA, sotia lui CRACIUN
ION, categ. I-a.
VANCEA MIHAI, CRACIUN si taranul mij-
locas ANDOR FLORIAN in varsta de circa 26, ca-
satorit cu FLORICA, fara copii, poseda impreuna
cu tatal sau ANDOR GAVRILA 6,5 ha. pamant.
ANDOR GAVRILA in varsta de 50 ani, casatorit
cu FLOAREA are 2 copii, toti sunt baptisti. In casa
lui tineau sedinte de catre manisti, instigand impo-
triva regimului, casa lui eara cunoscuta ca un cuib
reactionar. Au luat parte la agitatie, iar batranul a
isbutit sa dispara in timpul operatiunilor. Au fost dis-
locati sotia lui, copiii si nora, iar el se afla in comuna.
Comuna Batar, Satul Talpos
Au fost dislocate 7 familii de chiaburi si anu-
me: MATEI PETRE, BRANDUS MIHAI, ARDE-
LEAN TEODOR, LAZAR MIHAI, NEGRUTU
PETRU, RUSU ION zis TUTECA si TEUTIU
ION.
Comuna Batar.
Satul Taut.
Au fost dislocate 7 familii de chiaburi si una de
mijlocasi dupa cum urmeaza:
VADUVA MILEAN FLOAREA, in varsta
de 60 de ani are 4 copii (3 fete si un baiat) poseda
28 ha. pamant. Au luat parte cu totii la agitatie fi-
ind printre primii agitatori. A fost dislocata vaduva
MILEAN FLOAREA cu fiul ei GHEORGHE, ne-
poata EVA ROSCUT, fiica ANA, sotia lui TIRVAN
MATEI, care a fost incadrat categoria I-a. Nu au
fost ridicate EVA si MARIA MILEAN, fiicele sus-
numitei fiind fugite de acasa in timpul operatiunei.
In prezent se afla in comuna.
HODISAN FLOAREA, sotia lui HODISAN
MIHAI, chiabur, care a disparut din comuna in tim-
pul operatiunilor si care in prezent se gaseste pe la
rudele din comuna sau in comuna Husaseu. Au luat
parte activa la agitatie atat el cat si sotia.
RUSU VASILE, in varsta de 70 ani, casatorit
cu Ileana, are un copil anume ION care si el este ca-
satorit avand 2 copii (STEFAN si ION), care dease-
meni sunt casatoriti dupa cum urmeaza: STEFAN
casatorit cu FLOAREA, si ION casatorit cu EVA,
Monografia Comunei Olcea
poseda 25 ha. pamant, avand cu totii o gospodarie.
Au fost ridicati RUSU VASILE cu sotia, sotia fiului
sau ION si nora lui, iar RUSU IOAN si RUSU I.
STEFAN in timpul operatiunilor fiind fugiti au ra-
mas nedislocati si nici pana in prezent nu s’au gasit
fiind disparuti. Au fost legionari si au participat la
agitatie.
BUZDEA MIHAI ridicat cu intreaga familie,
chiabur si dusman al regimului.
POPA NICULAE, socrul lui VANCEA VIO-
REL, care a cerut sa se ridice restrictiile domiciliare
fiicei sale ROZALIA cu care VANCEA VIOREL
s’a casatorit dupa dislocare cu scopul de a o aduce
acasa.
POPA STEFAN, in varsta de 57 ani casatorit
cu ILEANA are o fata de 17 ani anume NATALIA.
Poseda 13,15 ha. pamant. A fost organizatorul gru-
purilor de agitatori, participand activ la agitatie.
A fost dislocat singur, sotia fiindu-i bolnava in acel
timp, iar fata fugita. In prezent sunt in comuna.
TODINCA ION, a BANDULUI mijlocas, in
varsta de 27 ani, casatorit cu ELENA, are 2 copii,
poseda 9,97 ha. pamant, a facut parte din organiza-
torii agitatiei fiind printre capii agitatiei.
Comuna Ionasda.
Afost dislocata familia chiaburului MOCU-
TA GHEORGHE.
Comuna Salonta.
A u fost ridicate 4 familii de chiaburi si anu-
me: VADUVA BERESCHI GH. IULIANA, PSE-
METZI STEFAN, ????? MOISE, si GONDOR
EMERIC.
Comuna Tinca.
Au fost dislocate 2 familii de chiaburi si anu-
me: BOROS ION si DUDULESCU GAVRIL.DU-
DULESCU GAVRIL.
Comuna Gurbediu.
Afost dislocata familia chiaburului LAZA
MOISE, el fiind retinut pentru sabotaj in acel timp,
s’a ridicat sotia si 3 copii. Dupa ce a fost eliberat s’a
dus singur dupa familie.
109
Comuna Cauașd
A fost dislocata familia chiaburului NOAJE
MIHAI, care in timpul operatiunilor se afla retinut,
iar dupa ce a venit acasa s’a dus singur dupa familie.
Comuna Tulca
A fost dislocata familia chiaburului BUDA
ARON.
Comuna Gepiu.
Satul Bicaci.
Au fost dislocate 14 familii dintre care 6 de chia-
buri, 6 mijlocasi si 2 de saraci, dupa cum urmeaza:
VARGA GHEORGHE, VARGA STEFAN,
VARGA IOSIF, TURCUT MIHAI, FOICA GHE-
ORGHE si BEJAN GHEORGHE, in varsta de 58
ani, casatorit cu ANA, are 3 copii casatoriti, poseda
16 ha. pamant, impreuna cu fiul sau PETRE. Au
luat parte la agitatie atat el cat si copiii lui PETRE
si NICOARA.
Au fost ridicati batranul cu sotia si IULIANA,
sotia nelegitima a lui NICOARA. N’a fost dislocat
NICOARA si PETRE cu sotia sa ANA, fiind fugiti
de acasa.
BEJAN STEFAN, in varsta de 50 ani, casato-
rit cu FLOAREA, are 4 copii dintre care 2 sunt ca-
satoriti. Au posedat impreuna 12 ha pamant. Sunt
cunoscuti ca oameni linistiti. Nu s’au manifestat im-
potriva regimului si nici nu au luat parte la agitatie.
A fost dislocat el, familia cum si cei 2 copii FLOREA
si MOISE cu sotiile.
VARGA GHEORGHE, junior, in varsta de 37
ani, casatorit cu ILEANA, fara copii, poseda 6,62
ha. apmant, este cunoscut ca om cu purtari bune, li-
nistit, nu s’a manifestat impotriva regimului si nici
n’a luat parte la agitatie. A fost dislocat el, sotia si
soacra sa anume ZENECZI ANA.
BEJAN PETRE, in varsta de 45 ani, casato-
rit cu MARIA, a avut un copil anume PETRE care
a fost cat. I-a., find capul agitatiilor. Poseda 4,6 ha.
pamant. Afost legionar, dusmanfatis al regimului.
A facut parte din politia veche fiind cu serviciului la
Dumbraveni. A fost ridicat el, sotia si nora.
SZMOLA ERMENTINA, in varsat de 53
ani, necasatorita, sora preotului IVAN GHEOR-
110
GHE cu care sta impreuna, element dusmanos. Exe-
cutat in urma agitatiilor ce au avut loc in comuna.
CUZMA FRANCISC, in varsta de 45 ani,
casatorit cu ANA, are 3 copii, poseda 0,35 ha.
pamant. A avut manifestari dusmanoase fata de
regim, a luat parte activa la agitatie atat el cat si
sotia lui, in timpul agitatiilor a umblat cu sapa in
mana amenintand organele de Securitate ce venise
pentru mentinerea ordinei. A fost dislocat cu intreaga
familie.
STEFANKO FRANCISC, in varsta de 38
ani, casatorit cu Susana, fara copii, poseda 1,50 ha.
pamant. Atat in trecut cat si in prezent nu a fost in-
cadrat in niciun partid. Este cunoscut ca om linistit.
A participat ca spectator la agitatie. A fost dislocat
impreuna cu sotia.
SENCO MIHAI, in varsta de circa 57 ani, ca-
satorit cu IULIANA, are un copil casatorit cu domi-
ciliu separat. Poseda 4,5 ha. pamant. Aluat parte la
agitatie lovind pe Presedintele Plasii strigandu-i ca
el l-a incarcat la cota. Este element rautacios. A fost
batut de fiul sau incercand de a-l scoate dintre agitati
fara insa sa reuseasca.
TURCUT ANA, fosta sotie a lui Turcut Petru
trecut cat. I-a, fiind capul agitatiei. A fost dislocata
cu fiul ei ION. Nu era casatorita legitim din cauza
ca fostul ei concubin era un om avar si prin casatorie
ii era teama ca va avea drept mostenire din paman-
tul lui si fiul acesteia. Susnumita nu a participat la
agitatie si nici fiul ei, erau elemente linistite.
Comuna Madaras.
Satul Martihaz.
Au fost dislocate 13 familii dintre care 7 de
chiaburi si 6 de mijlocasi, dupa cum urmeaza:
PRIPA TEODOR, in varsta de 80 ani casa-
torit cu MARIA, are 8 copii, dintre care 6 casatoriti
cu domicilii separate, iar 2 anume PETRE si ION,
casatorit cu MARIA locuiau la un loc cu parintii.
Poseda 14 ha. pamant. Au luat parte la agitatie
unde ION fiul sau a fost ranit, fiind printre agita-
torii principali. Au fost dislocati el cu sotia si cei 2
copii PETRE si ION. Nu a fost dislocata sotia lui
ION, care in timpul acela nascuse. Acum se gaseste
la parintii sai din com. Ionajda.
Monografia Comunei Olcea
BONDAR ALEXANDRU, in varsta de 60
ani, casatorit cu CATITA, are 2 copii, GHEOR-
GHE si IOAN, poseda 12 ha. pamant, a participat
la agitatie atat el cat si sotia. A fost dislocat cu intrea-
ga familie in afara de GHEORGHE care a fost fugit.
Acum se afla la familie.
BAICAN FLOAREA, fosta sotie a lui BAI-
CAN DUMITRU, are 3 copii casatoriti dintre care
ION traeste in concubinaj cu MARIA FAZACAS.
Poseda 27 ha. pamant. A fost categ I-a. A fost dislo-
cata toata familia.
Concubina lui ION BAICAN, MARIA FA-
ZACAS, este fiica numitului FAZACAS din co-
muna Berechiu, om sarac. Ea a fost luata cu 2 luni
inainte de agitatie.
COCIUBEI ION, chiabur dislocat cu toata
familia.
COCIUBEI ALEXANDRU, chiabur dislocat
cu sotia si fiica, iar un copil anume ALEXANDRU
in varsta de 14 ani a ramas la bunicul lui din comu-
na Ateiasi unde se afla in acel timp.
COCIUBEI MIHAI, in varsta de 43 ani ca-
satorit cu REVEICA, are 3 copii, poseda 22 ha. pa-
mant. A fost dislocat singur intrucat sotia a fugit de
acasa impreuna cu copiii. Ea in prezent se gaseste
in functia de bucatareasa la Gospodaria Agricola
de Stat din Salonta. Fata IULIANA in varsta de 19
ani este functionara tot la Gospodaria Agricola de
Stat din Salonta. Baiatul Dumitru este elev la Scoa-
la Tehnica din Salonta si un copil mic.
CICORTAS TEODOR, in varsta de peste
60 ani, casatorit cu IULIANA, are 4 copii, poseda
6 ha. pamant, a participat la agitatie, fapt pentru
care a fost arestat si eliberat dupa un an, ducandu-se
dupa familia care se afla dislocata. Au fost ridicati
sotia sa IULIANA, fiul GHEORGHE cu sotia sa
LUCRETIA, fiul TEODOR cu sotia si copiii, si so-
crii lui GHEORGHE anume RUJA ION cu sotia sa
FLOAREA, desi acestie nu au luat parte la agitatie
find cunoscuti ca oameni muncitori si cinstiti. Din-
tre acestia au revenit in comuna CICORTAS TEO-
DOR cu sotia si copiii, constatandu-se ca nu se fac
vinovati de participare la agitatie.
PUSCAS TEODOR, zis BOVICA, in varsta de
73 ani casatorit cu ECATERINA, are o fata anume
Monografia Comunei Olcea 111

FLOAREA, casatorita cu HALMAJAN ION; pose- Raionul Salonta.

da 4 ha. pamant. Batranul a participat la agitatie unde Com. Ucuris.
a fost si ranit. Este cunoscut ca om dusmanos fata de re- BODEAN GHEORGHE cu soţia ZEINA și
gim, in trecut a fost PNT. Ginerele sau HALMJAN cu fiica CRISTINA (vezi pag. 1);
sotia nu se aflau in comuna in acel timp. Au fost dislo- BOGLEA MOISE cu soţia FLOAREA (vezi
cati, sotia lui impreuna cu fiica si ginerele, el fiind ranit, pag. 2);
a fost internat in spital, dupa aceia inchis 10 luni, iar
dupa eliberare s’a dus dupa familie. Com. Girișul Negru.
IONUT M. FLORIAN, in varsta de circa 60 Satul Belfir.
de ani, casatorit cu CATALINA, are 3 copii, ION, FODOR VASILE cu soţia IRINA și un copil
TRAIAN si DOMNICA. Poseda 8 ha. pamant. Nu (vezi pag. 4);
a participat la agitatie, vinovat de participare la agi-
taie este numai fiul sau ION, in vartsa de 29 de ani, Com. Girișul Negru.
casatorit cu VIORICA si are 2 copii. Fiul sau TRA- GAVRA GHEORGHE cu soţia EVA și 3 copii
IAN in acel timp era militar, iar fiica DOMNICA, (vezi pag. 5);
casatorita in comuna Salonta. Au fost dislocati el cu
sotia si fiul sau ION cu sotia si copiii. Com. Gurbediu.
PUPUI DUMITRU, in varsta de circa 50 ani, Satul Husaseu.
casatorit cu MARIA, are 3 copii, poseda 5 ha. pa- VRABIES NICULAE cu soţia MARIA și co-
mant. A participat la agitatie unde a fost si ranit. Au pilul (vezi pag. 5);
fost dislocati sotia si copiii, el fiind internat in spital, TREABA TEODOR cu soţia EVA;
dupa care a fost retinut 10 luni, iar dupa eliberare s’a TREABA MIHAI cu soţia MARIA și un copil;
dus dupa familie. TREABA ION fiu (vezi pag. 5);
GUIAS MOISE, in varsta de 60 ani, casato-
rit cu CATITA, are 5 copii, poseda 6 ha. pamant. Com. Cheșa.
Dintre copii, ION de 29 ani, casatorit cu MARIA Satul Cociuba Mare.
locuia la un loc cu tatal sau. GUIAS MOISE a fost POJOCA MOISE cu soţia;
ranit in timpul agitatiilor, el a fost acela care a luat POJOCA M. TOADER co soţia ANA și un
masina dupa arie pentru a duce intr’alta parte dand copil (vezi pag. 6);
nastere astfel la agitatie si incidentele ce au avut loc
cu armata unde ar fi fost ranit. Com. Batâr
CRĂCIUN FLORICA în vârstă de 18 ani,
Comuna Ionasda. soţia nelegitimă a lui CRĂCIUN I. GHEORGHE
Satul Homorog. (vezi pag. 7);
Au fost dislocate 3 familii de chiaburi si anu-
me: VASCA GHEORGHE, MORGOVAN GHE- Com. Gepiu.
ORGHE, CIOARA DUMITRU. Satul Bicaci.
Odata cu familia chiaburului CIOARA DU- Familia lui BEJAN STEFAN. Familia lui
MITRU, a fost ridicat si ginerele sau MACOVEI BEJAN ST. MOISE, familia lui BEJAN ST. FLO-
care venise la el intamplator, acesta avand domiciliul REA; familia lui VARGA GH. junior cu soacra sa
in comuna Marticaz. ZENECZI ANA; familia lui STEFANCO FRAN-
CISC. (vezi pag. 10 și 11);
Comuna Miersig
A fost dislocata familia chiaburului BUDAI Com. Madaras.
PETRU. Satul Martihaz.
112 Monografia Comunei Olcea

MARIA FAZACAS (vezi pag. 12); cu soţia sa ANA P. BEJAN (vezi pag. 10);
RUJA ION cu soţia Floarea (vezi pag. 12);
HALMAJEAN ION cu soţia FLOAREA Com. Madaras
(vezi pag. 13); Sat Martihaz
IONUT M. FLORIAN cu soţia CATALINA PRIPA I. MARIA (vezi pag. 11);
(vezi pag. 13); COCIUBEI M. REVEICA cu 3 copii ce se află
în comuna Salonta (vezi pag. 12);
Com. Ionașda.
Satul Homorod. REGIUNEA BIHOR
MACOVEI ginerele lui CIOARA DUMITRU Com. Gurbediu
(vezi pag. 14); LAZA MOISE.
Com. Căoașd.
REGIUNEA BIHOR NOAJE MIHAI.
Raionul Salonta
Com. Ucuriș Com. Madaras.
MATEOC ZEINA cu soţul său POPA SA- Sat Martihaz.
MUEL (vezi pag. 2); BONDAR A. GHEORGHE, CICORTAȘ
ALEXANDRU ANTON (vezi pag. 3); TEODOR, PUSCAS TEODOR zis BOVICA și
PUPUI DUMITRU.
Com. Girișul Negru.
Satul Belfir. Com. Sârbi.
EMERIC (IMRE) BIRO FRANCISC (vezi COVACI ALEXANDRU.
pag. 3);
Com. Paţal
Com. Cheșa Sat Gheneta.
Sat Cociuba Mare. SARCA NISTOR și IANOS F. FRANCISC.
IANCU ANA și copilul lor (vezi pag. 6); Com. Nuived
Sat. Tămășeu
Com. Batâr P. Sucz IULIU.
BOCSA GAVRILĂ și CRĂCIUN GHEOR-
GHE care în prezent se găsesc la Uzinele Reșiţa în REGIUNEA BIHOR.
funcţia de magazioner (vezi pag. 7); Raionul Salonta.
ANDOR GAVRILĂ (vezi pag. 7); Com. Cheșa
Sat Cociuba Mare.
Com. Batâr POJOCA C. CORNEL, militar activ. (vezi
Sat Tăut. pag. 6);
EVA și MARIA MILEAN (vezi pag. 8);
HODISAN MIHAI (vezi pag. 8); În legătură cu lipsurile constate la Sfatu-
RUSUV. ION și RUSU I. STEFAN (vezi pag. 8); rile Populare, propunem să se prelucreze temeinic
ILEANA STEFAN POPA soţie și NATALIA cu dputaţii Sfaturilor Populare despre colaborarea
STEFAN POPA fiică (vezi pag. 8); tovărășească ce trebue să existe între comuna reșe-
dinţă și satele ce-i aparţin, despre răsăunderea ce
Com. Gepiu trebue s-o aibă deputaţii Sfaturilor Populare, despre
Satul Bicaci vigilenţă asupra securităţii lucrărilor și localurilor.
BEJAN GH. NICOARA și BEJAN PETRE Deasemeni, să împărţească sarcini fiecărui deputat
Monografia Comunei Olcea
în parte și să fie controlat de felul cum și-a executat
sarcina încredinţată.
Să se constitue de urgenţă o Comisie din par-
tea forurilor superioare de conducere și să se verifice
situaţia bunurilor rămae de la elementele dislocate și
felul cum au fost valorificate aceste bunuri din 1949
până în prezent.
Să se dea instrucţiuni precise Sfaturilor Popu-
lare de modul cum trebuesc administrate și de cine
bunurile elementelor dislocate.
În ce privește contractarea de căsătorii cu
elementele dislocate, propunem ca cel ce se că-
sătorește cu aceștia să-l urmeze la locul unde se
află dislocatul.
Sunt cazuri în anumite comune unde diferite
elemente au fost condamnate la închisoare și confis-
carea averii.
Aceștia, după ce și-au ispășit pedeapsa au
revent în comună locuind pe la cunoscuţi sau
rude, neavând mijloace de existenţă, constitue un
pericol pentru securitatea bunurilor publice creind
totodatăo atmosferă nesănătoasă în comună.
Pentru aceștia propunem ca atunci când se eli-
berează dela închisoare să fie dislocaţă cu familiile
într’o altă regiune la muncă.
MAIOR DE CĂPITAN DE
MILIŢIE SECURITATE
Stănescu Titu Cârciumărescu Ilie”63
La fel ca și în restul ţării, comuna Olcea
a traversat perioada comunistă urmând
o evoluţie generală. În 1950 s-a trecut la
organizarea teritorial administrativă calchiată
după model sovietic, cu raioane și regiuni,
pentru ca în 1968 să se revină la modelul
tradiţional interbelic românesc al comunelor
și judeţelor. Așadar, între 1950 și 1968, cele
patru sate aparţinătoare comunei Olcea au
făcut parte din raionul Beliu, iar după 1968
s-a trecut la actuala organizare teritorial-
administrativă, cele patru sate din componenţa
de astăzi a comunei trecând în componenţa
judeţului Bihor.
63
Ibidem, f. 230-267
113
Organizarea socialistă a agriculturii s-a
materializat în comuă destul de rapid prin
înfiinţarea, la 6 august 1950, în Ucuriș, a
Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.)
„Drapelul Muncii”. Acesta cuprindea pentru început
57 de familii, dintre acelea cu pământ puţin și slab
productiv64. Celelalte familii din Ucuriș s-au reunit
într-o Întovărășire agricolă. Cu ocazia primei
adunări generale în fruntea acesteia a fost numit
președinte Ioan Sârb. Unsprezece ani mai târziu,
la 19 februarie 1961, cele două entităţi s-au reunit
într-una singură formând C.A.P. Ucuriș65. Desigur
că și în celelalte sate ale comunei, în primul rând
în Olcea și Călacea, au luat fiinţă C.A.P. – uri.
De-a lungul timpului în fruntea C.A.P. Ucuriș
s-au perindat mai multi președinţi. Între aceștia îi
amintim pe: Ioan Sîrb, Ioan Popa, Petru Bogluţ,
Alexandru Popa, ing. Petre Hălmăgeanu, ing. Ioan
Rusvid, ing. Florian Rusvid, ing. Nicolae Bogluţ,
ing. Isai Floruncuţ. În 1984 C.A.P. Ucuriș, C.A.P.
Călacea și C.A.P. Olcea s-au reunit într-o singură
Cooperativă Agricolă de Producţie, având în
frunte pe Flore Bocșe66.
După reforma administrativă din 1968,
teritoriul comunei era de 79 km2. Comuna era
legată de reședinţa judeţului printr-un drum
local modernizat la vremea respectivă care lega
Olcea de Oradea. În comună existau trei staţii
de autobuz care făceau legătura cu Salonta și
Oradea, iar cea mai apropiată staţie de cale ferată
era la Tinca, la 15 km depărtare de centrul de
comună67.
La 1 ianuarie 1971 populaţia comunei se
ridica la 2826 locuitori, 1334 bărbaţi și 1492
femei. Populaţia cea mai numeroasă se afla în
Călacea, 33,8 % din totalul locuitorilor comunei
se aflau concentraţi în această localitate.
Economia comunei era una predominant agrară.
Agricultura dispunea de o suprafaţă totală
de 6245 ha din care 66,4 % era reprezentată
de suprafaţa arabilă, 31,9 % pășuni și fîneţe
64
P. Ardelean, op. cit., p. 87
65
Ibidem
66
Ibidem, p. 88
67
Localităţile judeţului Bihor, Oradea, 1971, p. 132
114
naturale, iar 1,7 % vii și livezi. La rândul său,
fondul forestier era de 1320 ha68.
În arealul comunei, în 1970 își desfășurau
activitatea 2 Cooperative Agricole de Producţie
cu 1489 cooperatori. Cele mai frecvente culturi
erau cele de grâu și porumb, fiind urmate de cul-
turile de cartofi și legume. Recensământul ani-
malelor efectuat la începutul anului 1971 arăta
următoarea dispunere: 1718 bovine, 1630 porci-
ne, 2062 ovine, 76 caprine, 346 cabaline și 266
familiid e albine69.
Existau în comună și 3 meșteșugari necoo-
perativizaţi (2 tîmplari și un tinichigiu), alţi 140
de locuitori fiind angajaţi la diferite intreprinderi,
îndeosebi din Salonta. În comună mai existau o
moară și trei cazane de ţuică. De asemenea, pre-
stările de servicii către populaţie se efectuau într-
o unitate a cooperaţiei de consum cu următoa-
rele secţii: o croitorie, o tîmpălărie și o frizerie.
Reţeaua comercială a cooperaţiei de consum era
formată în aceeași perioadă din 3 magazine mixte
și 2 bufete70.
Activitatea de învăţământ se desfășura în
comună în 3 grădiniţe și 4 școli generale. În anul
școlar 1970-1971 au foct cuprinși în 115 copii în
grădiniţe și 522 elevi în școlile generale. Aceștia
erau instruiţi de 33 cadre didactice71.
Elementele modernităţii intrau și în satele
comunei. Aici se înscriu și cele 320 abonamente
la radio și 32 la televiziune. În sate mai funcţionau
și 3 unităţi de poștă și telecomunicaţii din care 2
de serviciu telefonic, ceea ce înseamnă că cel pu-
ţin parţial comuna era electrificată. În comună
mai erau de asemenea 4 cămine culturale, 2 cine-
matografe și o bibliotecă72.
Serviciul sanitar din comună funcţiona cu
o circumscripţie medico-sanitară deservită de
un medic, 6 cadre cu pregătire sanitară medie și
2 cadre cu pregătire sanitară elementară. Cel mai
apropiat spital se afla la Tinca, la 15 km distanţă.
68
Ibidem, p. 132-133
69
Ibidem, p. 132
70
Ibidem, p. 133
71
Ibidem
72
Ibidem
Monografia Comunei Olcea
Același recensământ din 1971 consemna
existenţa în comună a nu mai puţin de 1085 locu-
inţe repartizate pe sate astfel: Olcea – 243, Căla-
cea – 339, Ucuriș – 358, Hodișel – 14573.
Viaţa comunităţilor din arealul comunei
Olcea a fost marcată la mijlocul anilor ’70 de vi-
zita pe care a făcut-o în comună Nicolae Ceau-
șescu. Se întâmpla prin 1976. Acesta, însoţit de
apropiaţi ai săi, a venit în comună cu elicopterul
dinspre Beiuș oprindu-se la Ucurișdupă care și-a
continuat drumul spre Oradea. Alături de el au
mai fost ministrul agriculturii Petre Glăvan, Ilie
Verdeţ, Gheorghe Blaj, primul secretar al jude-
ţului Bihor, directorul Direcţiei Agricole Bihor,
Gheorghe Laza, primarul comunei Teodor Mate-
oc și președintele C.A.P. Ucuriș din acea vreme,
Ioan Popa74.
Desigur că după 1989 C.A.P. - urile s-au
desfiinţat. În unele sate, precum Ucuriș și Căla-
cea, acestea s-au transformat în asociaţii agrico-
le. În această formă au existat până în 1992 când
s-au desfiinţat75.
Recensământul din 2002 arată cu totul alte
realităţi demografice faţă de perioada precedenta.
Astfel, numărul total al populaţiei era de 2965 de
locuitori. Populaţia a fost în scădere faţă de 1992,
deoarece recensământul din 1992 arăta că satele
comunei Olcea numărau 3049 locuitori.
În 1992, din totalul celor 3049 locuitori,
2889 erau români, 3 maghiari și 157 ţigani.
Zece ani mai târziu, în 2002, din cei 2965
locuitori, dispunerea etnică arăta în felul urmă-
tor: 2563 erau români, 8 maghiari, 389 ţigani și
2 slovaci.
Din punct de vedere confesional, recensă-
mântul din 1992 avea următoarea configuraţie:
din 3049 locuitori, 2396 erau ortodocși, 2 roma-
no-catolici, 2 reformaţi, 1 lutheran, 608 baptiști,
36 penticostali, 2 adventiști de ziua a șaptea, 1
crestin după evanghelie.
În 2002, situaţia se prezenta în felul ur-
mător: din cei 2965 locuitori câţi avea comuna,
73
Ibidem
74
Ibidem, p. 89
75
Ibidem, p. 89
Monografia Comunei Olcea
2217 erau ortodocși, 9 romano-catolici, 2 refor-
maţi, 614 baptiști, 112 penticostali.
Observând datele de mai sus se constată
faptul că în comuna Olcea există un continuu re-
cul demografic. În numai un deceniu, 1992-2002
populaţia a scăzut cu peste 100 de persoane. Sin-
gura comunitate care a cunoscut un spor demo-
grafic evident este cea a ţiganilor. De la 157 ţigani
câţi erau consemnaţi în 1992 aceștia au ajuns în
2002 la 389 persoane.
Trebuie semnalată de asemenea creșterea
numerică de-a dreptul vertiginoasă a cultelor ne-
oprotestante. Explicaţia este simplă în acest caz.
Multă vreme controlate de regimul comunist,
aceste culte, ieșite din situaţia de dinainte de 1989
au sporit considerabil ca urmare a unor campanii
„agresive” de atragere de credincioși. catacombe
după evenimentele din 1989. Interesant este și
faptul că adepţii celuilalt cult românesc consis-
tent, cel greco-catolic, lipsesc din cuprinsul co-
munei Olcea.
Sediul fostului CAP Ucuriș
115
Faţă de perioada anterioară anului 1990 se
observă o serie de schimbări esenţiale în ceea ce
privește regimul proprietăţii asupra terenurilor.
C.A.P. – urile din comună au fost desfiinţate, iar
terenurile agricole au intrat în posesia proprieta-
rilor care le-au deţinut înainte de colectivizarea
agriculturii. De menţionat că fiecărei școli și pa-
rohii din comună i-au fost atribuite terenuri în
folosinţă.
Primăria creează și o serie de facilităţi
pentru investitori. Facilităţile acordate de către
administraţia locală potenţialilor investitori se
regăsesc în sfera consultanţei și sprijinului logistic,
suport prezentare – reprezentare în comunitate,
concesionări, închirieri sau vânzări de terenuri și
clădiri, scutiri de taxe și impozite. Comerţul s-a
dezvoltat și el după 1989. În consecinţă, în toate
satele comunei au apărut noi unităţi particulare
de desfacere cu amănuntul, așa numitele A.B.C.-
uri. Mare amploare au luat de asemenea unităţile
care desfac băuturi alcoolice.
116 Monografia Comunei Olcea

Vreţi agrement?... Lacul de acumulare de la Călacea vă așteaptă

Agroturismul oferă posibilitatea vizitării

bisericilor, a monumentelor eroilor și a
cimitirului vechi din localitate. Centrul de
vânătoare, circuitul sportiv și baza agroturistică
sunt mijloacele turistice exploatabile în comuna
Olcea
În comună există o serie de intreprinză-
tori privaţ și în mai multe domenii precum:
fermă de creștere a puilor, reproducţie, pro-
ducător de mături urmând să se deschidă și o
fabrică de lapte.
Comuna beneficiază de o infrastructură în
plină dezvoltare. Astfel, este racordată la reţeaua
electrică pe toată suprafaţa, se dorește introduce-
rea gazului, având în vedere că magistrala este la
Salonta, există servicii de telefonie fixă, reţea cu
25 de abonaţi, nu există acces internet, există o
sală care se dorește a se amenaja ca sală de infor-
matică cu acces internet, nu există benzinărie dar
există teren disponibil, există reţea de apă în Că-
lacea și Olcea, pentru restul se rezolvă problema La Călacea s-a scris și se mai scrie încă o frumoasă
apei prin fântâni. poveste a sorgului
Monografia Comunei Olcea 117

Populaţia cuprinde un numar de 2965 locu-

itori; satul Olcea - 565, satul Ucuriș - 1252, satul
Calacea - 1252, satul Hodișel - 405.
Investiţiile s-au îndreptat și spre sfera cul-
turală. Căminele culturale au beneficiat de asme-
nea fonduri. Căminul cultural din Ucuriș poartă
numele poetei „Lucreţia Suciu” pentru a eterniza
memoria poetei care a fost din localitatea Ucu-
riș și al cărei tată a fost preotul Petre Suciu. De
activitatea literară a Lucreţiei Suciu este legată
apariţia revistei „Foaia Literară” în anul 1897 la
Oradea, revista în care a fost publicată povestirea
„Logodnica Contelui Stuard” a cărei eroină este
fiica preotului Galea din Valea Mare de Codru.

Releul cu antene GSM din Hodișel

Alcătuită din patru sate, Olcea, Călacea,

Releul cu antene GSM din Olcea
Ucuriș și Hodișel, comuna Olcea nu s-a
bucurat niciodată de atenţie în ceea ce
privește dezvoltarea tehnico-edilitară, astfel că
localităţile au avut mult de suferit din punctul
de vedere al investiţiilor în infrastructură.
Importantele capitole ale unei elementare
civilizaţii, drumurile, sub aspectul consolidării
și chiar modernizării lor, alimentarea cu apă
- singura sursă a comunei fiind fântânile din
curţile oamenilor, ale căror ape erau interzise
consumului din cauza contaminării cu nitriţi
și nitraţi, motiv pentru care și fântânile
stradale, puţine la număr, au fost părăsite, în
sfârșit, dar nu în ultimul rând, școlile, care sub
aspect constructiv au cunoscut o deteriorare
118 Monografia Comunei Olcea

accentuată, în timp ce dotarea tehico-materială încercat să schimbe realităţile și imaginea co-

și didactică a rămas cu zeci de ani în urmă. munei Olcea. Specialist agricol, acesta cunoaște
Primarul Flore Bocșe, cel care a ajuns în foarte bine cerinţele și dificultăţile lucrului cu
fruntea comunei în urma alegerilor din 2004, a pământul și animalele, dorinţa funciară a pro-

Căminul cultural din Călacea

Căminul cultural din Hodișel

Monografia Comunei Olcea 119

Intrarea în Hodișel

Intrarea în Olcea

prietarului de teren agricol de a fi stăpân pe su-
prafaţa de ogor sau de pădure ce i se cuvine, dar
în egală măsură cunoscător al lucrului cu omul,
a trezirii interesului acestuia pentru o anume ca-
uză, a stimulării participării active a cetăţeanului
la treburile obștei. Primarul Flore Bocșe susţine
că principalul motiv al determinării sale de a se
înscrie în cursa electorală pentru funcţia de pri-
mar a fost starea drumurilor comunale. Acestea
se aflau într-o stare destul de rea: „Locuiam în Că-
lacea, la vreo 5 km de Olcea, drum de câmpie, drept
ca-n palmă, dar mai desfundat și accidentat de cum
era nici că se putea. Aceasta mi-a fost prima ambiţie
și am fost sprijinit în demersul meu electoral pentru
120 Monografia Comunei Olcea

că era o doleanţă firească și dreaptă”76, afirma pri-
marul în urmă cu un an de zile. Modernizarea,
consolidarea și asfaltarea celor 5,5 km drum până
în Călacea a fost încheiată după numai doi ani de
mandat.
Lungimea totală a drumurilor comunale
este de 42 km. Lucrarea principală și de mare im-
portanţă ce trebuia făcută era consolidarea prin
pietruire. Până la începutul anului 2007 au fost
76
D. Cincu, N. Șandru, La Olcea - școala, drumul și apa, priorită-
ţile comunei, în Crișana, 19 aprilie 2007, p. 2-3
pietruiţi 22 km, inclusiv drumul spre Hodișel, ur-
mând ca până la sfârșitul anului și începutul celui
următor să fie terminaţi și restul de 20 de km de
drumuri și străzi ale satelor Olcea, Călacea, Ucu-
riș și Hodișel77.
Altă preocupare pentru edilii comunei în
ultimii patru ani a fost cea legată de renovarea
și modernizarea școlilor. Deși procesul începu-
se cu ceva timp în urmă, în ultimii patru ani au
continuat eforturile în acest sens. Împreună cu
77
Ibidem

Școala cu clasele I-IV din Olcea

Sală de clasă la Olcea

Monografia Comunei Olcea 121

Impunătorul edificiu al Școlii gimnaziale din Călacea

Interior din Școala din Călacea

122 Monografia Comunei Olcea

„Grădinarii” din Călacea

conducerea școlii cu personalitate juridică din
centrul de comună s-a analizat fiecare școală
în parte, inventariindu-se toate lipsurile și ce-
rinţele, trecându-se apoi la lucru. Toate școlile
comunei funcţionează cu clasele I-VIII, dar la
Hodișel și Ucuriș clasele sunt simultane78. La
78
Ibidem
Olcea, s-a început modernizarea școlii, urmând
și extinderea acesteia cu două noi săli de cla-
să, două laboratoare, un nou grup sanitar. De
importante lucrări de renovare va beneficia și
grădiniţa. La școala din Călacea lucrările au fost
deja mai consistente. S-a construit și montat
șarpantă, s-au montat geamuri și uși termopan,
este în curs schimbarea parchetului etc. Dacă

Elevii de la școala din Ucuriș se așează în pauze la „masa tăcerii” construită de ei după opera celebră a marelui Brâncuși
Monografia Comunei Olcea 123

Școala cu clasele I-IV din Hodișel

școala din Ucuriș beneficiază în fiecare an de re- că altfel nici n-ar mai fi fost posibilă funcţiona-
paraţii curente și igienizări, la școala din Hodi- rea școlii. Tot aici a fost consolidată și fundaţia
șel s-au montat geamuri și uși termopan pentru clădirii.

Școala cu clasele I-IV din Călacea

124 Monografia Comunei Olcea

Toamnă târzie la stadionul din Olcea

Un obiectiv principal al acestui an este do-

tarea școlilor din Olcea și Călacea cu laboratoare
de informatică. Primăria a depus toate eforturile
pentru obţinerea finanţării necesare pentru dota-
rea școlilor din Olcea și Călacea cu instalaţii de
încălzire centrală și noi grupuri sanitare.
S-au făcut, de asemenea, eforturi în ve-
derea construirii unor baze sportive în care
tinerii să poată face mișcare. La Olcea s-a ur-
mărit reactivarea vieţii sportive prin amenaja-
rea unui teren de fotbal în vecinătatea școlii,
motivele sunt foarte întemeiate de vreme ce,
în anul trecut, echipa școlară de fotbal s-a si-
tuat pe locul trei la faza judeţeană. La Călacea
s-a amenajat un teren de handbal, bituminizat,
aceasta și datorită bunelor rezultate ale echi-
pei școlare.
O mare problemă cu care se confruntă locu-
itorii comunei esta cea a apei curente. Unul din-
tre proiectele cele mai necesare, mai îndrăzneţe
și mai ample este alimentarea cu apă a tuturor
localităţilor comunei. Dacă Olcea dispune de o Noul turn de apă din Olcea
Monografia Comunei Olcea
Școala cu clasele I-IV din Ucuriș
reţea, aceasta este veche, uzată fizic și moral, fiind
alcătuită din tuburi de azbociment datând de mai
mulţi zeci de ani. S-a întocmit o nouă documen-
taţie astfel încât această reţea să fie reabilitată. Se
pregătește introducerea apei și în Ucuriș și Hodi-
șel79.
Primăria a fost la rândul său întinerită.
Schimbările generale din comună impuneau și
schimbarea înfăţișării sediului Primăriei. Până
în prezent s-au montat geamuri și uși termopan,
s-a renovat grupul sanitar, s-au remobilat biro-
urile80.
Principalele proiecte urmărite de primar
până la finalizarea mandatului sunt: alimentarea
cu apă a localităţilor comunei, asfaltarea princi-
palelor drumuri comunale și a străzilor, dotarea
școlilor cu calculatoare, finalizarea lucrărilor la
79
Ibidem
80
Ibidem
125
căminul cultural, reactivarea vieţii culturale pen-
tru tinerii comunei81.
În ultimii ani, viaţa artistică de amatori din
cadrul căminelor culturale a dispărut cu totul.
Au rămas în amintirea vârstnicilor spectacolele
și horele de altădată, iar cunoscuta manifestare
numită «Hora de la Olcea” a rămas „prinsă” doar
pe pelicula unui japonez amator de folclor româ-
nesc, în urmă cu ani. Cu gândul la reînvierea unor
obiceiuri și tradiţii locale, la aducerea unor spec-
tacole pe scena comunei primarul Florin Bocșe a
demarat lucrările la înălţarea noului cămin cultu-
ral în Olcea. Dacă timp de 10 ani a rămas în fază
de fundaţie, în ultimii ani s-a ajuns la stadiul fini-
sărilor intrerioare.
Marea problemă a comunei, asemeni altora
din zonă, este cea a posibililor investitori, cu toa-
81
Ibidem
126 Monografia Comunei Olcea

Căminul cultural din Olcea care poartă numele unui artist născut aici, Ioan Dobra

te că satele dispun de forţă de muncă disponibilă.
Cei care s-au încumetat a dezvolta vreo activitate
se bucură de mână de lucru constantă și pricepu-
tă. Așa este cazul micii fabrici de de mături din
sorg din Olcea, unde lucrează circa 80 de local-
nici. Marea șansă a locuitorilor comunei se leagă
de firma DELPHIN din Ineu (judeţul Arad), o
mare și puternică întreprindere de produs cabla-
je pentru autoturisme. Există contacte reale între
reprezentanţii Primăriei și conducerea firmei,
care a certificat intenţia Delphin-ului de a recruta
forţă de muncă din satele comunei, inclusiv Ho-
dișel, firma fiind dispusă să asigure transportul
navetiștilor82.
82
Ibidem

Parcul fotovoltaic din Olcea, semn al civilizaţiei contemporane

Monografia Comunei Olcea 127
128 Monografia Comunei Olcea

CELOR CE AU FOST,
PIOASĂ PREȚUIRE
Comunităţile
religioase
Petru Ardelean Gabriel Moisa

Biserica ortodoxă

Datele privitoare la viaţa religi-

oasă din Olcea și satele înconjurătoare
sunt relativ târzii, de la sfârșitul seco-
lului al XVI-lea în începutul secolului
al XVII-lea. Fiind sate cu o populaţie
covârșitoare românească este limpe-
de că marea majoritate a locuitorilor
aparţineau cultului ortodox. Unirea
religioasă de la graniţa secolelor al
XVIII-lea și al XIX-lea a afectat prea
puţin acest spaţiu. Cele patru sate care
astăzi compun comuna nu au trecut la
greco-catolicism, locuitorii rămânând
fideli credinţei strămoșești. Cu excep-
ţia unui grup minor din Ucuriș, cele-
lalte trei sate ale comunei au rămas
credincioase ortodoxiei. Asta în ciuda
faptului că în satele din împrejurimi
cultul greco-catolic prinsese destul
de serios, mai ales după constituirea
domeniului Beiuș al Episcopiei greco-
catolice de Oradea, în anii ’80 ai seco-
lului al XVIII-lea.
După cum se știe, încă de pe vre-
mea voievodatelor de Gepiș, Cărand,
Holod, Vintere și Suplac, iobagii pri-
miseră dreptul de a-și clădi ”un locaș
de rugăciune” din contribuţia lor1. Se
1
Elena Bradu, Biserica de lemn, Editura Imprime-
riei de Vest, Oradea, 2002, p. 35 Biserica ortodoxă din Călacea
130 Monografia Comunei Olcea

Biserica ortodoxă din Călacea, interior

Biserica greco-catolică Ucuriș, exterior și interior

Monografia Comunei Olcea 131

Patronii și ocrotitorii
bisericii din Olcea

Biserica ortodoxă din Olcea, exterior și interior

132
pare că din acest timp datează și primele bise-
rici de zid ale cărei urme se mai puteau vedea
la finele secolului al XIX-lea.
În ciuda asaltului greco-catolicismului
ortodoxia nu a pierdut teren în faţa acesteia. Mai
mult, la mijlocul secolului al XIX-lea, această
confesiune s-a consolidat mult în contextul
evenimentelor revoluţionare de la 1848-
1849. Fenomenul a fost mai vizibil în imediata
vecinătate a celor patru sate care compun astăzi
comuna Olcea. Din datele de care dispunem se
cunoaște faptul că în vâltoarea acestor evenimente
multe familii de români greco-catolici din
vecinătatea comunei Olcea: Vintere, Dumbrava
și Dumbrăviţa au revenit la ortodoxie, după ce
bună parte a acestor comunităţi aderaseră la
greco-catolicism. Fenomenul a avut dimensiuni
aproape de masă din moment ce numai în
Dumbrăviţa au trecut la ortodoxie 116 persoane,
iar la Vintere nu mai puţin de 170 de persoane2.
2
I. Călușer, Episcopia greco-catolică de Oradea, Editura Logos
’94, Oradea, 2000, p. 201-202
Biserica ortodoxă din Ucuriș, interior
Monografia Comunei Olcea
Satele Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș au
rămas și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
fidele credinţei ortodoxe. Recensămintele po-
pulaţiei demonstrează cât se poate de elocvent
acest fapt. Astfel, recensământul din 1900 scoa-
te la iveală următoarea realitate confesională din
aceste sate. În Olcea existau 603 credincioși or-
todocși, 5 greco- catolici, 5 romano-catolici, 12
reformaţi și 8 izraeliţi, în Călacea 786 erau orto-
docși, 17 romano-catolici, 17 reformaţi, 11 izrae-
liţi, 12 evanghelici, în Hodișel erau 544 ortodocși
și un reformat iar în Ucuriș 1230 ortodocși, 54
romano-catolici, 25 reformaţi, 33 izraeliţi și unul
aparţinând unui cult neoprotestant.
După cum se poate observa aceste localităţi
au rămas majoritar ortodoxe. Populaţia lor a
rămas compact fidelă acestei confesiuni. Poate
doar Ucurișul să fie un caz aparte prin cei 54
romano-catolici, 25 reformaţi și 35 mozaici, fără
ca însă acest fapt să impieteze asupra faptului
că ortodoxia este de departe confesiunea
majoritară.
Monografia Comunei Olcea 133

Ucurișul a fost incontestabil poa-

te cea mai importantă așezare din actu-
alul areal al comunei Olcea până târziu
în secolul trecut. Tradiţia spune că în
„Ceala sat” mica comunitate de locui-
tori, fiind „fraţi cu pădurea”, „s-au spe-
cializat” în prelucrarea lemnului con-
struindu-și o biserică păstorită de un
anume Ioan din Șiad3. Nu putem ști cu
siguranţă dacă era preot paroh sau că
venea aici din altă localitate, slujind la
mai multe sate.
Odată cu mutarea pe noua vatră, ei
își aduc cu ei și biserica, biserică constru-
ită în întregime din lemn de stejar, din
grinzi groase dispuse orizontal și încheia-
te în „coadă de rândunică”4. Planul ei este
cel clasic pentru bisericile ortodoxe din
lemn cu: altar, naos, pronaos și clopotniţă
pe partea dinspre apus. În anul 1752 are
loc vizita canonică a lui Meletie Covaci în
zona Bihorului, ca urmare au fost notate
anumite date despre parohii. Din acest
extras se poate observa că în Ucuriș era Biserica ortodoxă din Ucuriș
o biserică de lemn acoperită cu șindrilă,
la fel și în Călacea, Olcea și Mărăuș, iar în Pronaosul, încăperea rezervată în exclusivi-
Chișlaca , Beliu, Secaciu, Șiad erau din lemn aco- tate femeilor, avea o suprafaţă mai mică decât na-
perite cu paie, iar cea din Craiva era din gard de osul. Trecerea din pronaos în naos se făcea prin-
nuiele acoperită cu paie, pentru ea existând pre- tr-o portiţă joasă frumos lucrată în ornamente.
cizarea că este veche5. În 1786 s-a făcut conscrie- Pe o parte și pe alta în pronaos, pereţii de bârne
rea bisericilor din districtul Orăzii. În urma aces- orizontale erau acoperiţi cu prosoape lucrate de
tei conscrieri se poate observa faptul că parohia mână în tăietură pe pânză.
Ucuriș avea o biserică de lemn cu un preot slu- Naosul, „locul unde stau bărbaţii” era mult
jitor și un număr de 86 de case, iar filia Bodiu nu mai mare decât pronaosul, pe solee erau două
avea biserică proprie și nici preot, ei aparţinând sfeșnice, iar cele două străni erau plasate simetric
de parohia Ucuriș, iar numărul de case se ridica de o parte și de alta a naosului. Bolta naosului era
la 266. Această biserică de lemn purta hramul semicilindrică și era din scânduri groase de ste-
„Adormirea Maicii Domnului”, hram transmis și jar, iar capetele lor se rezemau pe două arcuri ce
noii biserici. articulau limitele superioare ale iconostasului și
ale pereţilor. Fixarea a fost făcută, prin îmbinări
3
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 43 în „chiotori”.
4
Despre cum arăta biserica, informaţiile au venit de la Petru Bo- Altarul, compus dintr-o masă de lemn din
ţoc (decedat în anul 1993 la 94 ani) fost cântăreţ și participant la
slujbe o perioadă în ea. stejar, acoperită cu o pânză albă, iar pe masă exis-
5
I. Godea, Biserici de lemn din Transilvania, Editura Meridiane, ta un chivot făcut din scândură, sfeșnice și cruce
București, 1996 de lemn. Proscomidiarul era făcut din scândură,
6
Ibidem, p. 147
134 Monografia Comunei Olcea

acolo se aflau potirul, discul, linguriţa și copia

existente până astăzi la casa parohială. Bolta la
altar era semicilindrică, iar talpa construcţiei din
altar era cu mult mai groasă decât peretele, ieșea
în interior cu 20 cm faţă de planul vertical al pe-
retelui, constituind un suport în plus pentru dife-
rite obiecte de trebuinţă.
Iconostasul era construit din scândură de
brad foarte simplu și era acoperit deasupra uși-
lor cu prosoape albe lucrate de mână. Iconosta-
sul avea planul cel obișnuit pentru biserici orto-
doxe, avea trei uși, una puţin mai mare la mijloc
care se deschidea în două părţi, numită „Împă-
rătească”, iar în părţi două mai mici „diaconești”.
Boţoc Petru unul din cântăreţii bisericii, poves-
tea că pe iconostas erau doar trei icoane cusute
pe pânză: icoana Mântuitorului, icoana Maicii
Domnului și deasupra ușii Împărătești, Cina
cea de Taină. În interior, pe pereţii bisericii și
pe acest iconostas erau puse icoane pictate pe
lemn, de la începutul secolului al XVIII-lea, ele
constituiau „prasnicele” împărătești și anumiţi
sfinţi, încadrate de ţesături și prosoape. Icoanele
se află la muzeul Episcopiei Ortodoxe din Ora- Biserica ortodoxă din Hodișel
dea, după cum reiese din procesul verbal făcut
la data de 24 aprilie 1980, ele fiind în număr de tip: poștă, telefon, telegraf, radio, televiziu-
de 27 bucăţi. Sursa de iluminare a interiorului ne8 etc., tot astfel, pentru omul epocii medii și
o constituia două candelabre, lucrate din lemn moderne de început era greu să conceapă lumea
cu șase și respectiv trei braţe. Aceste candelabre fără semnalizarea clopotelor.
erau prinse de boltă pe un scripete, la termina- Sistemele de semnalizare trebuiau cunoscu-
rea lumânărilor ce erau puse în ele, se lăsa jos, te de întreaga comunitate. Acestea erau împărţite
pentru ca lumânările să fie înlocuite. în două categorii: a) semnale vizuale – focuri pe
Călătorul ungur Nagy Șandor, spunea că la înălţimi
1884 satul era cel mai răsărit din zonă și pe lângă b) semnale acustice – corn, tobe, goarne,
scurta caracterizare, spune despre biserică că era buciume, imitarea diferitelor animale, fluierat în
zugrăvită în culorile naţionale românești7. degete etc.
În cadrul comunităţilor tradiţionale, bise- Clopotele nu erau folosite doar în cazul bi-
rica era cea care anunţa perioadele unei zile prin sericii, ele fiind folosite și în alte împrejurări fiind
clopote. Clopotul nu era numai un element de purtate de turme de animale și la sănii.
anunţare a orelor zilei, ci era și sistemul prin- Iohan Huizinga prezintă foarte bine im-
cipal de comunicare între oameni a diferitelor portanţa clopotelor în cadrul unei comunităţi:
evenimente. Cum pentru omul secolului XXI „... un singur sunet acoperea întotdeauna hărmă-
este greu să conceapă lumea fără mijloace de co-
municare, a sistemelor de semnalizare moderne 8
Ioan Goman, „Mijloace de comunicare în obștea sătească tradi-
7
D Colţea, Nume, prenume …, p. 561 ţională: clopotele”, în Biharea, 1992-1993, p. 89
Monografia Comunei Olcea
laia acelei vieţi intense, un sunet care, oricât de
straniu ar fi părut în larma generală, nu era nici-
odată confuz, și înălţa totul pentru o clipă într-o
sferă de ordine: clopotele. Clopotele erau în viaţa
de toate zilele ca niște duhuri bune, care averti-
zau și care cu glasul lor familiar vesteau ba jale, ba
veselie, ba liniște, ba neliniște, care ba chemau, ba
îndemnau, ... se știe ce înseamnă când zăngănesc
sau când sună”9.
Clopotele foloseau, dacă putem spune așa,
în mai multe domenii:
a. punctarea momentelor zilei: dimineaţa,
amiază, seara
b. în duminici și sărbători: evoluţia ritualu-
lui religios
c. semnalizarea morţii – pe sexe. Aceasta se
face codat, comunitatea putând ști dacă cel mort
este bărbat sau femeie după modul în care sunt
„rupte” clopotele, aceasta ţinând și de iscusinţa
clopotarului.
d. pentru protejarea și înlăturarea „duhuri-
lor rele”10, furtună, foc etc.
Important este de menţionat efortul depus
de comunităţile de ţărani în achiziţionarea de
clopote. Dotarea bisericii cu clopote era semnul
puterii economice, a forţei spirituale și o necesi-
tate obiectivă11. Aceasta exprimă foarte bine rolul
obștesc al bisericii și al clopotelor sale.
Tot tradiţia spune că în clopotniţa bisericii
vechi exista un clopot – de mici dimensiuni – care
în timpul incursiunilor de jaf ale turcilor din se-
colul al XVI-lea, ar fi fost îngropat într-o fântână.
Nu știm dacă acest clopot este identic cu cel pe
care l-au folosit în biserica de lemn cu greutatea
de 50 kg. În 1899, „s-au gătitu pe spesele Bisericii
Ortodoxe din Ucurișu”12 un nou clopot în greu-
tate de 150 kg „fabricat de firma germană Hőning
din Arad, sub pastoraţia lui Alexandru Popoviciu,
epitrop Petru Reștea, crâsnic Ioan Hepuţiu, înv.
Ioan Buziu”13. Datorită timpurilor, anilor și a in-
9
Iohan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Editura Meridiane, Bu-
curești, 1993, p. 11-12
10
I. Goman, Mijloace de comunicare …, p. 91
11
Ibidem, p. 90
12
Inscripţie pe clopot - 1899
13
Idem
135
temperiilor, biserica de lemn a început a se degra-
da, ba mai mult n-a mai fost încăpătoare pentru
credincioșii din Ucuriș. La anul 1900, satul avea o
populaţie de 1264 suflete ortodocși, și cum ucu-
rișenii nu concepeau și nu concep nici astăzi să
fie întrecuţi de nimeni, hotărăsc să-și facă biserică
nouă.
Astfel în anul 1909 au început zidirea noii
biserici din contribuţia benevolă a credincioșilor,
care a durat până în anul 1911. Cei care s-au ocu-
pat de construcţia bisericii au fost Ioan și Carol
Orban din Tinca. Locul pe care s-a așezat noua
biserică a fost cumpărat din fondul de bucate de
la Melentie Bogluţ. Vechea biserică a fost dez-
membată, iar din lemnul recuperat (tălpi și scân-
durile din tavan) a fost construit la casa parohială
un găbănaș pentru cereale. Pe unele bârne se mai
pot vedea și azi urme care atestă că au fost părţi
componente ale vechii biserici. Pentru constru-
irea bisericii aveau nevoie de unele aprobări din
partea Consistoriului din Oradea. Astfel apar
câteva acte prin care „Consistoriul din Oradea
Mare, aprobă în 24 martie / 6 aprilie 1909 cu nu-
mărul 851 suma adunată pentru zidirea bisericii
de locuitorii din matră, 432 coroane și 16 fileri”14;
„Consistoriul din Oradea Mare aprobă în 2/15
noiembrie 1909 cu numărul 2275 suma aduna-
tă pentru zidirea bisericii de locuitorii din filia
Bodiu 147 coroane și 50 fileri”15, un total de 579
coroane și 66 fileri. Tot „Consistoriul din Oradea
Mare aprobă cu această ocazie și fondul de buca-
te pentru Parohia Ucuriș 370 de măsuri și pentru
filia Bodiu 235 de măsuri, în total 605 măsuri”16.
Suma totală folosită pentru construirea noii
biserici între 1909-1911 a fost de 6654 coroane și
1815 măsuri pentru fondul de bucate17.
În clopotniţa noii biserici au fost așeza-
te clopotele din vechea biserică. În 1929 s-a fă-
cut un alt clopot, mai mare, de aceeași firmă din
Arad, cu greutatea de 250 kg. Pentru clopotul
14
Dosar din Arhiva Parohiei Ucuriș cu Acte justificative pentru
venituri și cheltuieli ale Parohiei Ucuriș și filia Bodiu pe anul 1908-
1909, nepaginat
15
Ibidem
16
Ibidem
17
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 46
136
nou, comunitatea a plătit suma de 40000 lei și a
dat spre topire clopotul mic de 50 kg. Clopote-
le au fost sfinţite în 5 iunie 1930 de protopopul
Ioan Catone din Tinca și așezate în clopotniţă:
„Clopotul numit „cel mare” – fabricaţie Hönig
din Arad – s-a cumpărat cu 40000 lei adecă pa-
truzeci mii lei, din fondurile sfintei noastre bise-
rici ortodoxe române din această comună (Ucu-
riș) dându destinaţiunea după actul solemn al
sfinţirei, celebrat în ziua de 5 iunie anul 1930
de către M.On.D. protopresbiter Ioan Catone
din Tinca, cu acompaniamentul On.D. paroh
Traian Pantoș din Susag. În acest timp a servit
sfânta biserică următorii: On.D. Ananie Sârb ca
preot (absent fiind dela actul măreţ al sfinţirei,
din cauza decedării iubitului său tată, regretatul
nostru protopresbiter tractual), Dl. Ioan Boţoc
înv. director ca cantor, iar Dl. Alexandru Bodean
ca epitrop”18.
Cheltuielile mari cu construirea bisericii au
făcut ca această să nu fie terminată și în interior.
Astfel că în anul 1911 biserica nu avea iconos-
tas decât o perdea și nici mobilier. Abia în anul
1915 s-a făcut de meseriașii lemnari din Ucuriș
un iconostas provizoriu din scândură de brad,
iar pe acest iconostas s-au pus icoanele pe lemn
cu prasnicele împărătești. Mobilierul era com-
pus din laviţe (bănci). Tot mobilierul de interi-
or a fost adus din biserica veche. Pe solee erau
strănile și sfeșnicele, iar în altar era Sfânta Masă
făcută din cărămidă și acoperită cu pânză albă.
Pe masă era chivotul vechi, sfeșnice și o cruce
din lemn, Sfântul Antimis și Evanghelia din anul
1742. Proscomidiarul era cel vechi unde era po-
tirul, discul, linguriţa și copia19. În anul 1923, o
dată cu venirea preotului Anania Sârbu, transfe-
rat din parohia Susag, se fac tencuielile exterioa-
re în valoare de 28000 lei. După reparaţiile făcu-
te s-a binecuvântat biserica de protopopul Petru
Sârbu din Girișul Negru. După aproape 10 ani,
mai precis în anul 1932, se face zugrăvirea în in-
terior, în valoare de 22000 lei, din contribuţia
benevolă a credincioșilor. Slujba binecuvântă-
18
Însemnare pe Sfânta Evanghelie, Sibiu, 1907
19
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 47
Monografia Comunei Olcea
rii a fost făcută de către protopopul Constantin
Mihulin, din Beliu20.
În anul 1937, la 17 mai, Parohia Ortodoxă
Ucuriș, primește din partea protopopiatului Be-
liu, un ordin de la Oficiul Protopopesc din Be-
liu cu nr. 171/1937, unde i se cerea să raporteze
dacă biserica a fost sfinţită de arhiereu, cu Sfin-
tele Moaște. Preotul Anania Sârbu, aduce la cu-
noștinţă că „În urma ordinului Pr.On. of. ppesc
(protopopesc – n.n. P.A.) Nr. 171, am onoare a
raporta că biserica noastră zidită în anul 1909
nu a fost sfinţătă de arhiereu, pentrucă și azi lip-
sește din ea iconostasul. Nu mai dupăce va fi fă-
cut iconostasul și se va repara peste tot biserica
va putea fi sfinţită de Arhiereu”21.
În același an, datorită senatorului Iosif Lu-
dovic Bica, biserica este pictată, pictură în ulei
stil oriental, cu anumite scene biblice: Nașterea
Domnului, Iisus Hristos în templu la 12 ani, Bo-
tezul Domnului, Rugăciunea din Grădina Ghet-
simani, Răstignirea și Învierea. Pe boltă: Iisus
Hristos Pantocrator și Sfânta Treime. În altar:
Cina cea de Taină și sfinţii ierarhi Vasile, Gri-
gorie și Ioan, iar pe bolta din altar Maica Dom-
nului pe Tron22. Tot atunci s-a făcut iconostasul
din lemn cu ornamente frumos lucrate, iar pe
iconostas s-a pictat tot în același stil oriental,
de același pictor Șandor Bica, picturi cu sfinţii
apostoli, Iisus Hristos, Maica Domnului și Cina
cea de Taină, picturi care mai dăinuiesc și astăzi,
ele fiind întoarse cu faţa spre altar atunci când
s-a repictat iconostasul și biserica. Tot atunci
s-a făcut mobilier nou, străni și sfeșnice. Au fost
cumpărate: un Potir, Sf. Disc și două sfeșnice
argintate. Valoarea totală a acestor lucrări a fost
ridicată la 65000 lei și a fost donată de senatorul
Iosif Ludovic Bica. A fost prima biserică pictată
din împrejurimi. După lucrările făcute, la data
de 18 decembrie 1938 s-a sfinţit biserica cu
Sfintele Moaște de către PS Episcopul Diecezei
Oradea Dr. Nicolae Popovici, însoţit de consi-
lierul eparhial Ioan Evuţian, Ioan Dinu, diacon
20
Însemnare pe Sfânta Evanghelie, Sibiu, 1907
21
Arhiva Parohiei Ucuriș, dosar pe anul 1937, nepaginat
22
Pr. P. Ardelean, Satul…, p. 48
Monografia Comunei Olcea
și protopopul de Beliu, Constantin Mihulin. Cu
această ocazie s-a hirotonit întru diacon Octavi-
an Ţolea, absolvent al Academiei Teologice din
Oradea, pentru Parohia Coroi23.
În anul 1960, sub păstorirea preotului Te-
odor Lazie, bolta bisericii a suferit o nouă re-
paraţie, picturile de pe boltă, datorită umezelii
s-au deteriorat, în locul lor s-a făcut o zugrăveală
albastră cu stele. Binecuvântarea bisericii a fost
făcută de PS Ep. Dr. Valerian Zaharia. În anul
1973, vechea casă parohială a fost demolată și
a fost construită una nouă, din contribuţia be-
nevolă a credincioșilor, sub păstorirea preotului
Teodor Lazie. În anul 1977, biserica a suferit
o nouă reparaţie exterioară, tablă, tencuieli și
stropi, gardul din faţa bisericii. La casa parohia-
lă s-au făcut unele anexe, gardul de la stradă, din
fier și tablă, sub pastoraţia preotului Ţenţ Flori-
an. În anul 1985, casa parohială suferă noi repa-
raţii interioare și exterioare, zugrăveli, tencuială
în terasit, curtea betonată. După aceste realizări,
în anul 1986 s-a început reparaţia capitală a bi-
sericii, pictura bisericii în tehnica frescă, execu-
tată de pictorul Vasile Munteanu din Covasna,
Sorin Hosu și Dârstariu Silviu. După terminarea
lucrărilor exterioare, parchetarea, sfeșnice, stră-
ni, tetrapoade, proscomidier, chivot nou, haine
preoţești și altele, la 16 septembrie 1990, PS Sa
Dr. Vasile Coman, însoţit de Ioan Coroban con-
silier administrativ și protopopul Pușcaș Aurel,
s-a resfinţit biserica, preot slujitor Petru Arde-
lean. În anul 1994 s-a ridicat în faţa bisericii o
troiţă în cinstea eroilor căzuţi pe toate câmpu-
rile de luptă pentru apărarea și demnitatea ţării.
La această mare sărbătoare sătească și sfinţirea
troiţei, au participat PS Sa Dr. Ioan Mihălţan,
însoţit de inspector eparhial Liviu Ungur, dia-
conii Vasile Bota și Ioan Ciordaș. După oficie-
rea binecuvântării și sfinţirii troiţei, ostașii de la
unitatea militară Ineu, sub comanda col. Boglea
Vasile (†), au prezentat onorul, iar corul biseri-
cii a cântat „Imnul eroilor”.
23
Sfinţirea Bisericii din Ucuriș, în Legea Românească, nr. 1 din 1
ianuarie 1939, p. 9
137
Preoţi slujitori
Încercarea de a realiza un „pomelnic” cu toţi
preoţii care au slujit de-a lungul secolelor într-o
anumită localitate este un lucru foarte greu, în
unele cazuri chiar imposibil până către secolul
XVIII - XIX, aceasta mai ales din lipsa de infor-
maţie, lipsa documentelor care să-i amintească.
Descoperirea unui nume de preot într-un docu-
ment este, reducând la mic, ca și o descoperire
care să „revoluţioneze” descoperirile arheologice
într-un anumit sit arheologic.
Făcând o trimitere la numele de familii care
au poposit aici - Sârbești și Popești, după cum
am arătat în capitolul al III-lea, putem spune că
au fost de credinţă ortodoxă. Lucrul acesta se
poate observa din evoluţia în timp a credinţei.
Despre lista preoţilor care au slujit aici, aceasta
este deschisă de un anume Ioan de Șiad care a
slujit aproximativ între 1480-1500 după cum
spune Titus Roșu. Acesta se pare că a primit din
partea stăpânirii anumite distincţii, pământuri și
chiar titlul de baron cu dorinţa expresivă de a-l
dezlipi de vechea credinţă24. După acest Ioan,
în timp a urmat un anume Florian25. Nu se știe
când a păstorit aici, el este doar amintit în po-
melnicul preoţilor.
Urmează apoi o perioadă „neagră” în aceas-
tă listă. Se știe doar că a fost o perioadă în care,
prin parohie au trecut mai mulţi preoţi misionari
din părţile Aradului. Episcopul Roman Cioro-
gariu spunea că parohiile noastre sufereau mult
datorită faptului că preoţii erau puţini la număr și
persecutaţi, un preot slujea la cinci sau șase sate
sau chiar mai multe26. Noi informaţii, dar neclare
avem despre doi preoţi, unul la mijlocul secolu-
lui al XVIII-lea, iar celălalt la mijlocul secolului al
XIX-lea. Despre cei doi aflăm din scrierile de pe
cărţile de cult, care sunt foarte importante pentru
informaţii de acest gen. Pe un Triodion tipărit la
1747 în București, vedem că a fost cumpărat de
24
Pr. P. Ardelean, Satul ..., p. 52
25
Ibidem, p. 52
26
Roman Ciorogariu, Zile Trăite, vol. I., Ediţie îngrijită de dr. Vi-
orel Faur, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1994
138
un anume „popa Ioanu” cu „16 florinţi pentru
sufletul său”. Se pare că cel care a cumpărat car-
tea a fost preot: „Această carte iaste a lui popa
Ioanu”27. A doua informaţie este despre un anu-
me „Moise ... paroh satului Ucuriș ...”. Aceasta o
găsim scrisă pe un Octoih tipărit la Buda în 1826
și cumpărat sub „birăirea lui Goron Ioan ...”28.
Dacă acceptăm că acest Moise a păstorit în 1836
în Ucuriș, de pe o altă carte aflăm că înainte cu
patru ani, în 1832, parohia nu avea preot paroh,
ea fiind administrată de preotul Vasile din Crai-
va29. Prin anul 1838 s-a stabilit aici preotul Iosif
Marchișu, parohia fiind aparţinătoare de proto-
popiatul Beliu30.
Întorcându-ne puţin înapoi în timp, în
„Conscripţia protopresbiteratelor districtului
Oradiei Mari cu numele parohiilor, a caselor, a
bisericilor pe anul 1796”, în Protopresbiteratus
Beliensis, la poziţia 24 este consemnată parohia
Ucuriș cu filia Bodiu, în parohie existând un pre-
ot. Parohia avea 86 de case, iar filia 26. Făcând o
comparaţie cu celelate parohii, Ucurișul ca mări-
me era a treia, după Beliu cu 100 de case și Căla-
cea cu 90. Actul a fost parafat de episcopul Paulus
Avacumovics la 8 aprilie 179631.
Într-o altă „Conscripţie a clerului și norodu-
lui de legea grecească neunită din Eparhia Aradu-
lui din ţinutul Orăzii Mari” din anul 1808, în ace-
lași protopopiat Beliu, la poziţia 21 apare parohia
Ucuriș cu filia Bodiu. De data aceasta primim mai
multe informaţii cu privire la numărul locuitori-
lor. Astfel, în parohie erau 110 case și 761 suflete,
în filie 25 de case și 136 suflete. Apare cu numele
și un preot paroh, Vasilie Popoviciu hirotonit de
episcopul Pavel Avacumovics la 24 aprilie 1796,
dar și un diacon, Toma Popoviciu hirotonit la 24
martie 1801. Aceștia doi se pare, după nume, că
erau rudenii, probabil tată și fiu sau fraţi. Ierarhia,
ca mărime, se păstrează aceeași, Beliu cu 122 case
27
T. Roșu, Însemnări şi înscripţii bihorene, Editura Universi-
tăţii din Oradea, Oradea, 1999, p. 195
28
Ibidem, p. 195
29
Ibidem, p. 195
30
Pr. P. Ardelean, Satul..., p. 53
31
DJAS-Bihor, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dos.
nr. 3, f. 38
Monografia Comunei Olcea
și 918 suflete și Călacea cu 122 case și 761 sufle-
te32. Abia prin anul 1838 s-a stabilit ca paroh Iosif
Marchișu33.
O listă clară putem întocmi abia din 1853
de când avem informaţii din actele parohiale cu
referire la situaţia civilă a parohiei - protocoalele
botezaţiilor, cununaţilor și morţilor. Astfel pu-
tem observa că din 1853 până în 1856, preot pa-
roh este Mihail Popoviciu34. Nu știm dacă a slujit
înainte de 1853, nici de unde este sau ce studii
a urmat. După el urmează Damaschin Pop până
în 1862 când trece la cele veșnice35 la 6 februarie
1862. A fost originar din Olcea, născut în 1829. A
fost căsătorit cu doamna Maria având o fiică – Sil-
via, născută la 3/16 august 185936. La înmormân-
tarea lui Damaschin au participat preoţii Gheor-
ghie Danco (?), Teodor Pop, Iosif Capitan. După
moartea sa, parohia a fost preluată de Mihail
Popoviciu și Petru Popoviciu, aceasta fiind pa-
roh până în 1869 când, la 39 de ani se stinge din
viaţă la 8/10 iulie. Se pare că a murit de o boală
de piept, probabil oftică. La înmormântarea sa a
participat un sobor de șapte preoţi: Serb Damas-
chin, Vasilie Moga, Ioan Moga, Zenovie Muntea-
nu, Gheorghie Boţco, Ioan Catona și Ioan (Iosif)
Capitan37. A fost căsătorit cu Roza Popovici, iar
la 3/8 ianuarie 1864 i s-a născut o fetiţă - Floa-
re, dar care n-a trăit decât doi ani, ea decedând la
14/15 februarie 1866. I s-a mai născut o fetiţă la
7/16 ianuarie 1866, Elena, decedată la 12 martie
același an38. Din luna mai a fost suplinit de Vasile
Leucuţa din Olcea.
Urmează apoi o perioadă de doi ani în care
parohia a fost suplinitã de preoţii vecini: V. Leucu-
ţa (Olcea), Petre Goldiș (Mocirla), Ioan Catona
(Ciuntăhaz), Gheorghie Boţco (Șiad), Iosif Ca-
pitan (Șiad), Mihail Popoviciu. Din martie 1872
vine un nou preot, Ioan Crișianu, care slujește
32
Ibidem, dos. 4, f. 117 v.
33
Pr. P. Ardelean, Satul…, p. 53
34
DJAS-Bihor, Colecţia registrelor de stare civilă, dos. 1356, f. 1-6,
49-50v, 91-96
35
Ibidem, dos. 1356, f. 106, inv. 87
36
Ibidem, f. 13
37
Ibidem, f. 123 v.
38
Ibidem, f. 106
Monografia Comunei Olcea
până în 187439. În 1876 vine aici un preot tânăr
de 26 de ani din Girișu Negru, Zaharia Ţiereu. La
8 ianuarie s-a căsătorit cu Ana Moţ (18 ani) din
Ucuriș40. Acesta slujește aici până în 1884. Din
1885 urmează Petru Suciu, originar din Șepreuș
(j. Arad), născut în 1835. În 1858 se căsătorește
cu Maria Bosco din Tăut, iar în 1859 i se naște o
fetiţă - Lucreţia, viitoarea poetă a Bihorului. Slu-
jește aici până în 1889, când se pensionează. Îi
urmează Alexandru Popovici încă din 1888, dar
doar ca și capelan. Acesta are o lungă perioadă ca
și paroh. Era originar din Abrud născut în 1861,
licenţiat în Litere și Filosofie la Cluj. A fost hiro-
tonit în Arad la anul 1888 de către episcopul Ioan
Meţianu. Slujește aici până în 1923. De numele
lui se leagă construirea noii biserici din cărămidă
în 190941.
În perioada primului război mondial, paro-
hia se pare că a fost pentru o perioadă de timp
vacantă, după cum putem observa dintr-o infor-
maţie publicată în revista „Biserica și Școala”: „În
temeiul ordinului Veneratului Consistoriu din
Oradea Mare de sub numărul 2149/B 1917 pen-
tru îndeplinirea parohiei vacante Ucuriș (Ökrös)
se publică nou concurs cu termin de alegere la 30
de zile de la prima publicare. Dotaţiunea acestei
parohii de clasa II constă din: 1. Pământ parohial
de 16 jughere; 2. Competinţa de pășunat 8 jughe-
re cadastrale; 3. Birul de la fiecare casă câte 30 de
litre cucuruz sfărmat sau preţul curent al aceluia;
4. Dela înmormântări de cl. I 16 cor., de cl. II 12
cor, de cl. III 8 cor, înmormântarea pruncilor 4
cor, botez 80 fil, o sfeștanie 2 cor, cununia 4 cor.
Pomenirea binefăcătorilor sfintei biserici vii și
morţi se va face gratuit la zilele amintite; 5. Între-
girea dotaţiunei de la stat. Alesul preot va supor-
ta toate dările publice a realităţilor din folosinţa
sa. Preotul va fi obligat a catehiza la scolele din
comună fără altă remunerare. De locuinţă se va
îngriji alesul preot. Reflectanţii la această parohie
cu observarea prescrisului § 33 a regulamentului
pentru parohii, au a se prezenta la sfânta biserică
39
Ibidem, f. 60 f.
40
Ibidem, f. 61 v.
41
Pisania bisericii
139
pentru a celebra, ori cânta și a cuvânta, având re-
cursele adresate comitetului parohial a le trimite
la subscrisul în F. Giriș. Pentru comitetul parohial
Petru Sârbu, protopop”42. Pare-se că nimeni nu a
fost interesat, în parohie revenind Alexandru Po-
povici. În această perioadă, parohia a fost suplini-
tă de Anania Sârbu, paroh în Susag.
Din 1924 îi urmează Anania Sârbu din Giri-
șul Negru, fiul protopopului tractual Petru Sârbu.
Preotul Anania slujește până în 1947 când trece
la cele veșnice fiind înmormântat în satul de baș-
tină. Până la numirea unui nou preot, parohia este
slujită de Octavian Ţolea din Coroi. La 28 aprilie
1948 este numit Lazie Teodor, născut la 12 mar-
tie 1915 în Șiad. A fost transferat aici din parohia
Archiș43, păstorind aici până în 1976.
Cum este obiceiul, în perioada cât parohia
este vacantă, ea este slujită de preoţii vecini sau
de preoţi pensionari. Astfel că până la numirea
noului preot, aici au slujit Ioan Gligor din Ora-
dea și Iancu Mihai din Călacea. Perioada aceasta
a fost foarte scurtă pentru că tot în 1976 a fost nu-
mit paroh Florian Ţenţ din Fonău. În urma unor
probleme de comportament a fost transferat de
către regretatul episcop Vasile Coman în satul
natal, iar în locul său a fost transferat preotul din
Fonău, Petru Ardelean, care slujește până azi.
Iată o încercare de prezentare a preoţilor
care au slujit în acest sat. De numele câtorva din-
tre ei se leagă diferite evenimente. Astfel, de Iosif
Marchișu se leagă înfiinţarea, pe lângă biserică a
clasei I confesionale, avându-l ca și învăţător pe
Teodor Drăghici. La 1870 se înfiinţează Proto-
popiatul Ucuriș. În acest centru protopopesc slu-
jesc preoţii Ioan Crișianu, Zaharia Ţiereu, Petru
Suciu și Alexandru Popoviciu. De acest centru
au aparţinut un număr de 12 parohii, și anume:
Tălmaci, Susag, Coroi, Chișlaca, Craiva, Mărăuș,
Șiad, Stoinești, Vălani, Rogoz, Ciuntești și Ucu-
riș44.
Sub păstorirea lui Alexandru Popoviciu
42
„Biserica și Școala, revistă bisericească, școlară, literară și eco-
nomică”, Arad, 1/14 aprilie 1918, nr. 14, p. 4
43
Pr. P. Ardelean, Satul ..., p. 54
44
Ibidem, p. 53
140
a fost construită noua biserică. Mici reparaţii și
cumpărarea clopotelor sub Anania Sârbu, con-
struirea casei parohiale sub Lazie Teodor, repara-
ţii interioare și exterioare, precum și o troiţă pen-
tru eroii martiri sub Petru Ardelean.
Așadar, fiecare preot, atât cât a putut, și cât
l-au lăsat vremurile, a încercat să facă câte ceva
pentru parohie și să păstreze vie și nealterată cre-
dinţa străbună.
Cărţie de cult din comuna Olcea
Bihorul este păstrătorul unor străvechi tra-
diţii voievodale și de cultură. Despre existenţa
voievozilor și cnezilor, ca și conducători, vorbesc
documentele până în Evul Mediu târziu. Docu-
mentele lăsate cu o oarecare faptă nu sunt sin-
gurele noastre surse de informare despre trecut.
Mai avem ca o sursă foarte importantă ceea ce s-a
lăsat scris pe marginea cărţilor de cult, a cărţilor
de strană sau a cărţilor folosite de preot, de la sim-
plul Liturghier, la Molitfelnic și Sfânta Evanghelie.
Stăm și ne întrebăm când a luat fiinţă școala
într-o anumită localitate și încercăm să dăm di-
ferite răspunsuri: că ar fi luat fiinţă în anul cuta-
re sau cutare, în urmă cu o sută sau două sute de
ani, sau că s-a dat un document când a fost numit
învăţător o anumită persoană. Dar de multe ori,
mulţi cercetători ai învăţământului românesc uită
un lucru important, așa cum spune și Titus Roșu:
„erau școli în fiecare loc unde se găsea o carte”45.
Astfel, putem spune că în momentul în care într-
o localitate, la strana bisericii a apărut o carte, a
început și viaţa școlară. Și primii școlari, dacă-i
putem numi așa, au fost în multe cazuri preoţii,
apoi cântăreţii din strană și alături de ei câte un
copil mai dezgheţat la minte care începea buchi-
seala, pe acele litere întortocheate și de multe ori
greu de citit.
„Răutatea vremilor” sau chiar a oamenilor,
epidemiile, pârjolurile sunt alte calamităţi des-
pre care s-au făcut însemnări. Acestea sunt deo-
sebit de grăitoare, ele arătând grelele împrejurări
45
Titus L. Roșu, Însemnări şi înscripţii ..., p. 12
Monografia Comunei Olcea
prin care românii au trecut în aceste părţi în lun-
gul veacurilor. Multe însemnări prezintă pe acei
„căpcăuni”, întruchipaţi în pictură în tinda biseri-
cii din lemn cu figuri ale turcilor sau tătarilor, sau
pe femeile care-și lepădau pruncii din pântece
sau foloseau diferite licori pentru a-și apropia pe
bărbatul iubit, a pierde sarcina nedorită sau chiar
a ucide pe altcineva.
Stăpânirile care au trecut peste viaţa oame-
nilor, cu toate greutăţile lor au lăsat urme adânci
în sufletele românilor, dar și urme importante
care mărturisesc despre viaţa de zi cu zi a omu-
lui. Numărul însemnărilor despre aceste vremi
este foarte mare. În biserica de lemn din Hotar,
„căpcăunul” este zugrăvit alături de „femeia care
strică prunci”46. Pe marginea unei cărţi a biseri-
cii din Seliște de Beiuș, într-o iertăciune, se scrie
„de acei oameni care au pirit pe ape înecaţi ... în
răsmeriţe tăiaţi și pușcaţi și de paserile ceriului
mâncaţi ...”47. În general, nu a „scăpat” aproape
nici un eveniment important să nu fie notat. Dar
cine erau cei care făceau aceste însemnări? Ţăra-
nul vorbește puţin despre sine, nu este preocu-
pat să se individualizeze, ci, dimpotrivă, el tră-
ia într-o lume în care „regula de bază o dădeau
încadrarea în normă, aducerea la un numitor
comun, preeminenţa colectivităţii”48. „Însemnă-
rile rurale nu sunt neapărat ţărănești, autorii lor
fiind cu deosebire reprezentanţi ai intelectuali-
tăţii sătești, aparţinători, (...), unui nivel median.
Majoritatea preoţi, trăind în interiorul comuni-
tăţilor pe care le păstoresc, ei exprimă în scrisul
lor mentalităţi mai largi ... S-a remarcat tendin-
ţa umană, firească, a clericilor de a scrie despre
chestiunile care-i privesc în mod direct”49. După
cum am arătat, însemnările erau făcute în pri-
mul rând de preoţi, aici îi adăugăm pe dieci și
pe copiști. Între cei mai cunoscuţi a fost Vasile
Sturze care lucrează în părţile Bihorului înce-
pând de la finele secolului al XVIII-lea copiind
46
Ibidem, p. 13
47
Ibidem, p. 13
48
Barbu Ștefănescu, Sociabilitate rurală, violenţă și ritual, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 7
49
Ibidem, p. 7
Monografia Comunei Olcea
la Răbăgani, Stracăș, Sititelec etc., apoi trece în
judeţul Arad și spre Banat. Cei mai importanţi
pentru această zonă sunt cei care se ridicau din
satele bihorene, și care lucrau în tinda bisericii,
la lumina dată de lumânări din seu de oaie. Ei
sunt bine prezentaţi de T. Roșu în Însemnări și
înscripţii bihorene în capitolul „Copiști – scriitori
de cărţi” și de Florian Dudaș în Manuscrisele ro-
mânești din părţile Bihorului, vol. I.
Nu trebuie uitat faptul că numărul cărţilor
tipărite era foarte mic. Tiparniţa lui Coresi din
Scheii Brașovului și alte câteva tiparniţe din mâ-
năstiri de mai târziu, nu făceau faţă la setea de
carte care exista. Astfel au apărut acei copiști care
copiau cărţile pentru a le multiplica.
Într-o perioadă scurtă de timp prin unele
sate se perindă mai mulţi copiști. În multe ca-
zuri aceștia lucrau împreună, poate „maestrul”
și „ucenicul”. La 1726 Popa Gabor din Căbești,
copia texte alături de oaspetele său Alexandru
Eustafie, originar din Polonia. Diecii Ioan Petro-
vici și Simion au învăţat împreună urmând școala
din Seghiște după care, trecând Munţii Codrului,
au copiat cărţi în Ucuriș și partea Beliului. Popa
Iosif din Beiuș a scris în 1721 un Triod – Penti-
costar împreună cu Popa Mihai din Josani - Dră-
gănești50. Iată numai câteva cazuri în care copiștii
conlucrau.
Dintre manuscrisele pe care le datorăm lui
Simeon de Seghiște, se remarcă, prin valoarea
documentară aparte, copia Carte românească
de învăţătură de la 1735-38, folosită la Ucuriș,
diecii locului au intervenit în text într-un mod
original, înlocuind cuvintele vechi, neîţelese în
partea locului, cu altele, caracteristice graiului
bihorean. Pe de altă parte, realizarea prin grija
satului a legăturii cărţii a prilejuit folosirea în
forzaţ a două file fragmentare provenite dintr-
un exemplar al Cazaniei lui Coresi tipărită la
Brașov la 1567-156851.
50
Florian Dudaș, Manuscrisele românești din părţile Bihorului,
vol. I, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, Oradea,
1985, p. 201
51
Ibidem, p. 159
141
Însemnări pe cărţile de cult
din arealul comunei Olcea
Evanghelia învăţătoare – Mânăstirea Dea-
lului, 1644
Din epilogul cărţii aflăm că s-a început
tipărirea ei la Govora la 1642 și s-a terminat
la Mânăstirea Dealu (1644). Exemplarul de la
Ucuriș avea legătura din scoarţă de lemn înve-
lită în piele și ornamentată cu motive florale
și geometrice dispuse în chenare marginale52.
Despre circulaţia cărţii, F. Dudaș spune că: „Pri-
mul proprietar al exemplarului a fost, pare-se,
logofătul Tănăsie din Stăncești și Suprari, din
părţile Câmpulungului (Muscel), care lasă car-
tea moștenire fului său, Matei, în a cărui păstra-
re a stat până la 1683 – dată la care, după patru
decenii de la apariţie, o dă la legat dascălului
Alexandru, ajutat de Ilie Lungescu, de loc din
satul Uliu, situat pe râul Brătii”53. Data la care a
ajuns în vestul Transilvaniei nu se cunoaște, dar
se știe că la Ucuriș a ajuns în 1790, cumpărată
fiind pentru învăţătură. Importantă este însem-
narea de pe pagina 788 unde se spune cine a
contribuit la cumpărarea cărţii: „În știre se face
cumcă în această carte au dat Boţoc Toader 6
măriași, feciorii satului 6 măriași când au sămă-
luit corinda; au dat de la Ucuriș Popa Simion,
de la Boghiu au dat 4 florinţi în cartea aceasta.
S-au scris în anul 1790”54. În sudul Bihorului, pe
valea Crișului Alb, au fost identificate alte două
exemplare, în biserica din Benești (lângă Beliu)
și Budești (lângă Gurahonţ)55. Astfel, din aceas-
tă carte s-au identificat patru exemplare la: Ora-
dea, Ucuriș, Benești și Budești.
Minei – copiat la 1730-31 în Bărgău (Săt-
mar).
Cuprinde textele cunoscute ale Mineiului
prescurtat, cu indicaţiile tipiconale în slavonă.
Credem că manuscrisul a fost adus în localitate
52
F. Dudaș, Carte veche românească în Bihor, Oradea, 1977, p. 60
53
Ibidem, p. 61
54
Ibidem, p. 61
55
F. Dudaș, Vechile tipărituri românești din bisericile Bihorului,
Editura Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, Oradea, 1979,
p. 26
142
chiar de către copistul56 și dacălul Pavel Cotu-
na Muncăceanu în 1730-3157. T. Roșu prezintă
acest manuscris ca fiind împărţit în două părţi.
O primă parte este Osmoglasnic, iar a doua parte
Minei. Însemnările diferă puţin la T. Roșu și la F.
Dudaș. Probabil cei doi cercetători au citit sau
au dat interpretare diferită unor litere. În perioa-
da în care a aparţinut bisericii din Girișul Negru,
la sfârșitul cărţii s-a notat un pomelnic „Luna
maiu 23 de zile 1784”, unde se spunea „Pome-
nește Doamne sufletul robilor tăi Crăciun, Simi-
on, Nicoară, Sânza, Mihai, Oana, Ioan, Anica”58.
Cartea a fost donată de un anume Crăciun care
„au dat de pomană la biserica de Girișu pentru
sufletul lui și a tuturor celor răpăusaţi ai lui pă-
rinţi și fraţi și al meu rod”59. Putem observa de
aici faptul că unele cărţi au ajuns în biserici da-
torită unor credincioși „cu dare de mână” care
s-au ostenit să cumpere cartea pentru iertarea
păcatelor lor și ale tuturor celor dragi.
Triodion – tipărit în vremea lui Constan-
tin Neculce voievod cu binecuvântarea lui Ne-
ofit de la Crit tipărită în oraș în București 1747.
Din cele două însemnări vedem că a fost cum-
părată de un anume „popa Ioanu” cu „16 florinţi
pentru sufletul său” și „să fie pomană și spășenie
sufletului lui pe viaţă și sămânţă...”60, la „martie
6 zile 1754”. Se pare că cel care a cumpărat car-
tea a fost preot: „Această carte iaste a lui popa
Ioanu”.
Mai exista un alt Triodion fără foaia de ti-
tlu, tipărit în sec. XVIII.
Penticostariu tipărit cu cheltuiala lui Par-
tenie episcopul Râmnicului în 1767. Pe această
carte s-a identificat însemnarea „Această sfântă
și dumnezeiască carte adică numită Penticos-
tariu este a bisericii răsăritului de lege g.n.u.
(greacă ne unită, n.n. P.A) a orașului Ucuriș.
Scrisoarea va trăi iară mâna va putrezi. Scris-am
eu Popovici Grigorie A.T.G. sistematicesc învă-
56
Idem, Manuscrisele ..., vol. II, p. 198
57
Pr. P. Ardelean , Satul ..., p. 50
58
T.Roșu, op.cit., p. 196
59
Ibidem, p. 196
60
Ibidem, p. 195
Monografia Comunei Olcea
ţător în orașul Ucuriș”61. Din această însemnare
ne dăm seama că cel care a scris-o era Popovici
Grigorie învăţător sistematicesc în orașul Ucu-
riș. Dacă acest învăţător cataloga așezarea ca
oraș, înseamnă că localitatea luase o amploare
deosebită având înfăţișarea unui oraș. Era con-
siderat oraș deoarece avea câteva instituţii: bise-
rică, școală, post de jandarmi și probabil un post
de telegraf, notar etc. Din prima parte a însem-
nării vedem că lucrarea este „a bisericii răsăritu-
lui de lege g.n.u. a orașului Ucuriș”, deci la doar
o jumătate de veac de la unirea unei părţi a Bi-
sericii Ortodoxe cu Biserica Romei ne dăm sea-
ma că deși îndemnurile de a trece la catolicism
erau mari și veneau din toate părţile, locuitorii
de aici nu și-au lepădat credinţa ortodoxă. Aceas-
ta poate și din cauza faptului că din punct de ve-
dere religios aparţineau de episcopia de la Arad
și mitropolia de la Carlovitz, care avea alt statut
în Imperiul Habsburgic faţă de celelalte episcopii
ortodoxe din Ardeal. Aparţinea de episcopia Ara-
dului după cum ne arată și o conscriere a parohi-
ilor din dieceza Aradului de la 3 iunie 176962 de
unde aflăm că aparţinea de „Protopresbyteratus
Beliensis” și avea 40 de case, un preot și biserică.
Octoih tipărit la Râmnic în anul 1750, car-
te care s-a păstrat la Ucuriș fiind adusă aici de
protopopul ortodox al satelor din partea Beliu-
lui, Mihai Râmniceanu Munteanu, care primeș-
te acestă carte de la ieromonahul Sofronie de la
Mânăstirea Cozia, la 23 aprilie 1759, unde scrie
pe ultima copertă, că ar dori să vină în Transil-
vania. Este păstrat la F.C.R.V. Bihor63.
Octoih tipărit la Buda în 1826 luat sub „bi-
răirea lui Goron Ioan din venite sătești în anul
1836 în luna lui iunie 6 zile cu 15 fl. 30 cr.”64.
Pentru acest lucru mărturisește „Moise ... paroh
satului Ucuriș...”65.
Octoih tipărit în vremea lui Ioan Bobb la
1792.
61
Ibidem, p. 195
62
DJAS- Bihor, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dos.
nr. 1, f. 10
63
Pr. P. Ardelean, Satul ..., p. 51
64
T. Roșu, op. cit., p. 195
65
Ibidem, p. 195
Monografia Comunei Olcea
Propovedanie la îngropăciunea oameni-
lor morţi, culease de Petru Maior, 180966. Nu se
știe cum a ajuns la Ucuriș.
Sfintele și dumnezeieștile liturghii tipărite
în vremea lui Scarlat Ghica voievod67.
Evanghelie tipărită în vremea lui Mihail
Racoviţă de popa Stoica Iacovici la 1742. Pe ta-
bla din spate este notat: „Această sfântă Evan-
ghelie este a s. bisericii a satului Ucuriș carele
are hramul Adormirii Precistei și s-au legat de
popa Vasile din Craiva pentru șase florinţi din
banii bisericii. Anul 1832. Scris-am eu popa
Vasile ad-tor (administrator – n.n.) în parohia
Ucuriș”68. Deci la acea dată parohia nu avea un
preot paroh ci era administrată de preotul Vasi-
le din Craiva. O însemnare deosebită este aceea
care atestă existenţa lui Sofronie de la Cioara.
Existenţa sa este legată și de apariţia unei co-
mete, „o stea mare cu coadă”, dar și de faptul că
bobul de grâu a fost sec în zonele Bihorului și
Zărandului. Apariţia acestui „om sfântu” a fost
legată de două evenimente, unul celest și unul
pământesc. „Să se știe când au fost văleat Hs.
1744 atunci s-a arătat o stea mare cu coadă și
a fost trei luni și apoi s-au ascuns și iarăși au
ieșit un om sfântu și vinitu la Lipova și au fă-
cut minuni mari asemănându-se cu Cristos și
au ridicat o cruce și iarăși au închină creștini și
mulţi bolnavi au mers și s-au izbăvit și într-acea
vreme au fost grâu săcu, într-aceste două ... Bi-
hării și Zărandului ...”69.
Molitfelnic tipărit la Râmnicu Vâlcii în
173070.
Chiriacodromionul de la Bălgrad – ma-
nuscris copiat la 1738 în Secaci (Arad) și Se-
ghiște (Bihor) de către diacul Simeon din Se-
ghiște, după cum reiese din însemnarea făcută
la sfârșitul lucrării. Este interesantă prin formu-
larea sa: „Laud și mulţumesc ţie, Doamne (...)
că m-ai ajutatu și mie unui păcătos ca mine de
66
Ibidem, p. 195
67
Ibidem, p. 195
68
Ibidem, p. 195
69
Ibidem, p. 195
70
Ibidem, p. 195
143
am scris această sfântă și luminată învăţătură a
sfintelor duminici ce-s preste tot anulu. Deci,
acum fraţilor, preoţilor și dascălilor și diecilor
și tuturor care vă veţi întâmpla a ceti pre ea și
veţi afla vreo greșeală, sau în slove sau în cu-
vinte, voi să îndireptaţi cu duhul blândeţelor
știindu (...) că noi toţi și smintiţi înaintea lui
Dumnezeu și mă rog vouă tuturor fraţilor unde
veţi afla vreo sminteală să nu mă blăstămaţi ce
să mă iertaţi și să mă pomeniţi (...). Cu aceasta
să fiţi spășiţi de la Hs. Domnul nostru. Amin.
Scris-am eu, diiacul Simion, fiind lăcuitor în
Seghiște, în zilele Preaînălţatului împărat Ka-
rulșe al șaselea biruitoriu această carte, anume
Păucenie. Ani de la nașterea lui Hs. 1740”71.
Ulterior copistul a modificat anul din 1740
în 1738. Pe celelalte file au fost notate diferite
evenimente locale din 183672, 1875, 1912. Este
în format mare fiind compactat cu scoarţe de
lemn învelite în piele ornată pe ambele coper-
te cu chenar din vrejuri stilizate, iar pe prima
copertă, central, cu scena „Răstignirea”, între-
gul cadru fiind aurit73. Manuscrisul a fost co-
piat după originalul tipărit la Bălgrad în 1699.
Acest manuscris este cunoscut și sub numele
de Carte românească de învăţătură. În perioada
folosirii ei la Ucuriș diecii locului au șters peste
cuvintele vechi și neînţelese, înlocuindu-le cu
cele specifice locului (ex. obișnă – obicei; bui-
guiţi – ameţiţi; săvai – batăr; racriţă – sicriu;
măscărât – ocărât etc.).
Ceaslov copiat la începutul secolului al
XVIII-lea în Bihor de diacul Toader din Mă-
năștur. Lucrarea conţine texte ale Ceaslovu-
lui, reproduse după Ceasloveţul imprimat la
Bălgrad în 1687. Este păstrat la F.C.R.V. Bihor.
Interesant este faptul că și acest diac Toader își
cere iertare de la cei care vor citi și vor folosi
71
F. Dudaș, Manuscrisele ..., vol. II, p. 309 și T. Roșu, op. cit., p.
196
72
În 1836 înv. Teodor Drăghici nota troparul ce se cântă la
Liturghia Sf. Vasile cel Mare: „Pre arătătorul celor cereşti
şi tăinuitoriu bisericii pre sfetnicul cel luminat cel din
Kesaria cea din Kappadochia pre marele Vasilie cu toţii să-l
mărim”, vezi T. Roşu, op. cit., p. 196
73
F. Dudaș, Manuscrisele ..., vol II, p. 308
144
cartea dacă vor „afla necesare greșuri în lucrul
acesta al nostru, în slove, în cuvinte, să nu blăs-
tămi ce cu blândeţe îndireptează și plinește”74.
Se pare că au mai existat și alte cărţi și
manuscrise care s-au perindat prin strana bi-
sericii din Ucuriș: un Strajnic și un Octoih
ambele din secolul al XVIII-lea, o Evanghelie
apărută la Sibiu în 1806, un Apostol tipărit la
Buzău în 1704, Molitfelnic, Sibiu, 1833; Octo-
ih de Blaj, 1792; Octoih Mare în manuscris75.
Toate aceste lucrări sunt păstrate la F.C.R.V.
Bihor, Oradea.
Pe lângă cărţile și manuscrisele de cult
folosite în biserică, Constantin Mălinaș amin-
tește de existenţa unei cărţi în format liliput,
adică doar câţiva centimetri pătraţi, din Lucea-
fărul de M. Eminescu, din ediţia a patra apă-
rută în 1936. Domnia sa spune că a „văzut în
data de vineri, 12 iunie 1998, la dl. Toda Ioan
din satul Ucuriș, com. Olcea, jud. Bihor, care
s-a prezentat pentru evaluare la Biblioteca Ju-
deţeană „Gheorghe Șincai” din Oradea, fiind
îndrumat acolo de scriitorul Nicolae Brânda.
Acest exemplar este moștenire de familie. A ră-
mas de la un unchi pe nume Sârb Ioan Moise,
tot din Ucuriș, care a pierit în al doilea război
mondial la Cotul Donului. Ioan Toda poartă
liliputul Eminescu între două periniţe de bu-
rete, așezată într-o cutie de plastic incolor, pe
care scrie „Poliot” (= Zbor). Deci o cutie de
ceas sovietic din anii șaizeci. Ceasul „Poliot”
s-a dus, liliputul Eminescu a rămas și are va-
loare de patrimoniu”. Constantin Mălinaș mai
spune: „din câte știu, un exemplar mai există în
posesia d-nei profesoare Maria Păunescu din Bu-
curești. Exemplarul de la Ucuriș nu mai are prima
filă corespunzătoare coperţii din faţă, cu portretul
rotund Eminescu pe verso, în desen negru, ca și la
celelalte ediţii. D-l Toda ţine minte că a avut și
această filă, dar a rătăcit-o pe undeva”76.
74
Ibidem, p. 240 și T. Roșu, op. cit., p. 197
75
Pr. P. Ardelean, Satul ...., p. 51
76
C-tin Mălinaș, „Biblioteca „Mărţișor” 1933-1937”, în
Biblioteca – Revistă de bibliologie și știinţa informării, nr.
9/1999, p. 282
Monografia Comunei Olcea
Vizite canonice în parohiile
comunei Olcea77
În timpul răscoalei lui Horea, protopop or-
todox român al satelor din partea Beliului a fost
Mihai Râmniceanu Munteanu78 care, după cum
am arătat mai sus, a primit de la ieromonahul So-
fronie la 23 aprilie 1759 un exemplar din Octoi-
hul tipărit la Râmnic în anul 1750. Acest exem-
plar, în timpul unei vizite canonice, a fost adus
de protopopul Mihai, la Ucuriș, anul fiind 1784.
De fapt, acest protopop a făcut mai multe vizite
în această parohie. În 1870 a fost vizitată de pro-
topopul Ioan Crișanul, care mai apoi a devenit
parohul și conducătorul acestui protopopiat de
la Ucuriș79. În anul 1923, Parohia Ucuriș a fost
vizitată de protopopul tractual Petru Sârbu, cu
ocazia binecuvântării bisericii: „Sfânta biseri-
că din Ucuriș s-a renovat în vara anului 1923
pe spesele credincioșilor cu suma de 28000 lei.
După renovare a fost sfinţită în Dumineca îna-
intea Înălţării Sfintei Cruci (10/23 Sept) de
părintele protopop tractual Petru Sârbu cu asis-
tenţa preoţilor Georgiu Ille din Călacea, Teodor
Vidu din Craiva, Simion Leucuţa din Chișlaca,
Alexandru Ţolea din Coroi și parohul locului
Anania Sârbu”80. Cu această ocazie, parohia a
primit Sfântul Antimis, sfinţit de Episcopul Ro-
man Ciorogariu, cu hramul Adormirea Maicii
Domnului, existent până astăzi și păstrat la casa
parohială.
În anul 1925, Duminica I după Rusalii, pa-
rohia a fost vizitată de PS Sa Dr. Roman Cioroga-
riu, însoţit de IPC Arhimandrit Dr. Andrei Ma-
ghieru și militantul la Unirea din 1918, secretarul
Dr. Iercan Nerva, preot paroh fiind Anania Sârbu.
Cu această ocazie, PS Dr. Roman Ciorogariu le-a
vorbit credincioșilor despre urmarea lui Hristos,
„o cuvântare foarte frumoasă și instructivă ascul-
tată de popor cu multă plăcere”81.
77
Pentru acest capitol au fost folosite însemnările făcute pe o
Sfântă Evanghelie tipărită la Sibiu în 1907
78
Pr. P. Ardelean, Satul…, p.56
79
Ibidem, p. 56
80
Sfânta Evanghelie, Sibiu, 1907, fila de gardă
81
Ibidem
Monografia Comunei Olcea
P.S. Episcop Roman Ciorogariu
În anul 1930, la 5 iunie, Parohia Ucuriș a fost
vizitată de protopopul Ioan Catone din Tinca.
Cu această ocazie s-a sfinţit clopotul numit „cel
mare”, fabricat în 1929 de firma germană Hőnig
din Arad: „Clopotul numit „cel mare” – fabrica-
ţia Hőnig din Arad – s-a cumpărat cu 40000 lei
adică patruzeci mii lei, din fondurile sfintei noas-
tre biserici ortodoxe române din această comună
(Ucuriș) dându destinaţiunea după actul solemn
al sfinţirei, celebrat în ziua de 5 iunie anul 1930
de către M.On.D. protopresbiter Ioan Catone din
Tinca, cu acompaniamentul On.D. paroh Traian
Pantoș din Susag”. Pe lângă mulţimea de credin-
cioși, a participat „Dl. Ioan Boţoc înv. director ca
cantor, iar Dl. Alexandru Bodean ca epitrop”82.
În anul 1932, Parohia Ucuriș a fost vizitată
de protopopul Constantin Mihulin din Beliu, cu
ocazia binecuvântării bisericii, după o nouă repa-
raţie interioară, făcută prin contribuţia benevolă
82
Ibidem
145
a credincioșilor, în valoare de 22000 lei83.
În 1935, la 8 septembrie, Parohia Ucuriș a
fost vizitată de PS Sa Dr. Andreiu Magieru, Epi-
scopul Aradului, care le-a rostit credincioșilor un
„cuvânt de mângâiere și încredere în providenţa
divină sufletelor încercate de dezastrul din 17
Maiu a.c.”84, o furtună și cădere de piatră puter-
nică a distrus toate recoltele, încât ucurișenii, în
acel an au fost nevoiţi să vândă lemne sau să facă
schimb pe bucate, paroh Anania Sârbu.
În anul 1938, la 18 decembrie, Parohia Ucu-
riș a fost vizitată de către PS Sa Dr. Nicolae Popo-
viciu, însoţit de consilierul eparhial Ioan Evuţian
și Ioan Dinu, diacon. Cu asistenţa protopopului
Constantin Mihulin de Beliu, s-a sfinţit biserica
cu arhiereu și Sfintele Moaște. Pe parcursul Sfin-
tei Liturghii, PS Dr. Nicolae Popoviciu a hiroto-
nit întru diacon pe Octavian Ţolea, absolvent al
Academiei Teologice din Oradea, numit paroh
pentru Parohia Coroi.
În 1940, preotul căpitan Dimitrie Ponor (?)
al diviziei 19 infanterie care a fost cantonată în
localitate în timpul celui de-al doilea război mon-
dial, a săvârșit în ziua de 15 mai „un Te Deum,
urmat de o predică”85.
În anul 1955, la 22 mai cu binecuvântarea
PS Sale Ep. Dr. Valerian Zaharia, și cu știrea PS
Sale Dr. Andreiu Magheru al Aradului, în Du-
mineca Orbului, Parohia Ucuriș a fost vizitată
de către Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, vicar eparhial în
Arad, născut în Roit, raionul Salonta, cu el au slu-
jit preoţii: Titeu Teodor din Somoscheș și Ţolea
Octavian din Coroi86.
În anul 1960, Parohia Ucuriș a fost vizitată
de PS Sa Ep. Dr. Valerian Zaharia, cu ocazia bi-
necuvântării bisericii după reparaţiile interioare,
făcute sub pastoraţia preotului Teodor Lazie, din
vânzarea de bucate și dintr-o contribuţie ușoară a
credincioșilor.
În anul 1973, la 3 mai, Parohia Ucuriș a fost
vizitată de PS Sa Ep. Dr. Vasile Coman, împreună
83
Ibidem și Pr. P. Ardelean, Satul ..., p. 57
84
Ibidem
85
Sfânta Evanghelie, fila de gardă
86
Pr. P. Ardelean, Satul…, p. 58
146
P.S. Episcop Vasile Coman
cu Pr. Dr. Vasile Costin, vicar eparhial, săvârșind
Sfânta Liturghie. Scopul vizitei a fost vizitarea co-
lecţiei de icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea
și a cărţilor de cult. Preot paroh fiind Lazie Teo-
dor87.
În anul 1977, la 8 mai, Parohia Ucuriș a fost
vizitată din nou de PS Sa Dr. Vasile Coman la
slujba vecerniei, unde s-a luat hotărârea reparaţiei
sfintei biserici. PS Sa a rămas impresionat de co-
rul bisericii condus de către înv. Flore Lăzureanu.
Preot paroh fiind Florian Ţenţ.
În anul 1980, la 25 martie, de Bunavestire,
Parohia Ucuriș a fost vizitată de PS Sa Dr. Vasile
Coman, însoţit fiind de către diaconul Dr. Teo-
dor Savu.
În anul 1990, la 16 septembrie, Parohia
Ucuriș a fost vizitată de către PS Sa Dr. Vasile
Coman, însoţit de părintele consilier Ioan Coro-
ban, diacon Emilian Susan și protopopul Aurel
Pușcaș. Cu această ocazie s-a resfinţit biserica
după reparaţia capitală exterioară și pictură în
tehnica frescă, executată de Vasile Munteanu din
Covasna, ajutat de Sorin Hosu și Silviu Dârsta-
riu. La Sfânta Liturghie, Pr. Petru Ardelean i-a
fost acordată distincţia de iconom, iar consilierii
și credincioșii au primit scrisori de mulţumire.
Preoţi slujitori au fost: Iancu Mihai din Tinca,
Purtan Teodor din Girișu Negru, Șandor Ioan
87
Ibidem, p. 58
Monografia Comunei Olcea
P.S. Episcop Ioan Mihălţan
din Călacea, Tocuţ Dumitru din Olcea, Șerban
Viorel din Valea Mare și Lazea Petru din Cermei
(Arad).
În anul 1994, în luna lui octombrie, Parohia
Ucuriș a fost vizitată de PS Sa Ep. Dr. Ioan Mihăl-
ţan, însoţit de părintele inspector Liviu Ungur,
diaconii Vasile Bota și Ioan Ciordaș și protopo-
pul de Tinca, Mihai Iancu. Cu această ocazie s-a
sfinţit troiţa din faţa sfintei biserici, ridicată în
cinstea eroilor căzuţi pe toate câmpurile de luptă.
Pe parcursul Sfintei Liturghii, Pr. Petru Ardelean
a fost ridicat la rangul de iconom stavrofor. Preoţi
slujitori au fost: Purtan Teodor din Girișu Negru,
Șandor Ioan din Călacea, Tocuţ Dumitru din Ol-
cea și Crăciun Felician din Râpa, ca fiu al satului.
În anul 1995, la 5 martie, Parohia Ucuriș a
fost vizitată de către Pr. Lucian Augustin, vicar
eparhial și protopopul de Tinca, Mihai Iancu,
împreună cu Constantin Mălinaș și poetul Viorel
Horj, cu ocazia săvârșirii parastasului ridicat în
memoria poetei Lucreţia Suciu și sfinţirea plăcii
comemorative pusă la casa parohială.
În anul 2003 biserica din Ucuriș a fost din
nou vizitată de PS Sa Arhiereu Vicar Petroniu
Florea după instalarea sa ca vicar episcopal. Sco-
pul fiind cunoașterea eparhiei. A fost însoţit de
Pr. Vasile Sabău, consilier eparhial, Mihai Iancu
protopop de Tinca și Ioan Ciordaș, diacon epi-
scopal.
Monografia Comunei Olcea 147

Alte culte religioase comună făcea parte din aceste confesiuni.

Așa cum se poate constata populaţia satelor
Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș a fost de-a
lungul timpului una covârșitor ortodoxă. De-a
lungul secolului al XIX-lea această realitate s-a
menţinut în permanenţă. Alături de aceștia se
mai aflau și practicanţi ai altor culte religioase.
Conform recensământului populaţiei din 1900,
cei mai numeroși erau reformaţii și romano-
catolicii. Majoritatea populaţiei maghiare din
Altă confesiune existentă în arealul comu-
nei Olcea era cea mozaică sau izraelită. La 1900
existau 52 de practicanţi ai acestui cult. În fine,
același recensământ consemnează existenţa unor
persoane aparţinând altor culte. În acest din urmă
caz era vorba cu siguranţă de neoprotestanţi care
la vremea respectivă nu se găseau în nomenclato-
rul recunoscut al confesiunilor.
Conform recensământului din 1910 struc-
tura confesională se prezintă în felul următor:

Greco- Romano- Unitari- Alte

Localitate Ortodocşi Reformaţi Izraeliţi
catolici catolici eni religii
Olcea 725 4 7 6 3 - -
Călacea 781 5 14 15 4 - -
Hodişel 526 8 5 1 4 - -
Ucuriş 1231 1 48 22 34 - 1
Total 3263 18 74 44 45 - 1

Biserica baptistă din Olcea

148 Monografia Comunei Olcea

Biserica baptistă din Ucuriș

Ceea ce se poate constata
este faptul că se păstrează ace-
leași caracteristici confesionale
pentru cele patru sate din com-
ponenţa comunei Olcea. Confe-
siunea ortodoxă este de departe
cea mai numeroasă, urmată de
cea romano-catolică. Scade ușor
numărul practicanţilor cultului
mozaic, de la 52 la 44.
În perioada regimului co-
munist, exceptând cultele orto-
dox, reformat și romano-catolic,
majoritatea celorlalte nu aveau o
recunoaștere oficială, ele situân-
du-se la marginea societăţii, în
zona marginalilor. Nu de puţine
ori practicanţi acestor culte au
avut contacte nedorite cu autori-
tăţile vremii.
După 1989 lucrurile s-au
schimbat, aceste confesiuni, mai
ales cele neoprotestante, putând
Biserica penticostală din Hodișel
Monografia Comunei Olcea 149

ieși la suprafaţă. Din punct de vedere confesional,
recensământul din 1992 dovedește preponderen-
ţa ortodoxiei. Există o scădere serioasă a cultelor
reformat și romano-catolic, faţă de 1900. Crește
însă foarte mult ponderea cultelor neoprotestan-
te. Astfel, în 1992, în comună erau 608 baptiști,
36 penticostali și 2 adventiști de ziua a șaptea.
Proliferarea cultelor neoprotestante s-a tra-
dus și prin construirea mai multor lăcașe de cult
specifice fiecărei confesiuni în parte. Fenomenul
este în plină ascensiune, fiind unul dintre cele mai
vizibile sub aspect confesional. Realitatea este
una general valabilă pentru întreaga societate ro-
mânească postdecembristă.

Biserica baptistă din Călacea

Începuturile cultului baptist din Călcea sunt legate de un vânzător de boia, poreclit Pilat, care
prin 1881 începe să organizeze seri de citirea Scriipturii. El nu era ştiutor de carte, de aceea se folosea
de cei alfabetizaţi care lecturau Biblia în locul lui. Primul botez pentru baptiştii din zonă se petrece
în 1893, în localitatea Tăut, de către pastorul Toth Mihai, iar cel de al doilea, câţiva ani mai târziu,
de către Mihai Komya din Salonta. În 1909 baptiştii din Călacea construiesc primul lăcaş al cultului
lor. În anul 1925 se alcătuieşte primul cor, acesta fiind condus de Florian Ţărău din Giriş. Anul 1942
aduce desfiinţare cultului baptist, care se reface în 1945. Regimul comunist dă mult de furcă cultelor
religioase de toate felurile, prin hotărîri care doreau stingerea credinţei în Dumnezeu. Biserica baptistă
din Călacea introduce în 1954 un protest la Ministerul Cultelor, împotriva unei dispoziţii care inter-
zicea serviciile religioase ce se desfăşurau duminica după amiază. Între 1962 -1975, noi dispoziţii in-
terzic alte activităţi printre care şi folosirea famfarelor în afara bisericilor. În 1977 credincioşii baptişti
din Călacea hotărăsc să construiască un nou lăcaş şi prin primarul din acea vreme, Bogluţ Nico-
lae, încearcă obţinerea vizelor necesare, lucru care se obţine abia în 1982, dar numai prin intervenţia
hotărîtoare la organele superioare de partid şi de stat, a preşedintelui CAP, Flore Bocşe. După izbân-
da Revoluţiei Române, în 1989, baptiştii îşi desfăşoară activitatea normal, asemeni celorlalte biserici
creştine, recunoscute şi apărate de stat.
Școala
Gabriel Moisa Petru Ardelean
La începuturile lumii moderne desigur că
satele nu aveau învăţători calificaţi. În această
etapă istorică, comunităţile săteşti îşi angajau
câte un cantor şi un dascăl, închiriind câte o
casă sau cameră, uneori chiar la dascăl sau la alt
sătean pentru şcoală, unde copii puteau să înveţe
de toamna până primăvara. Era perioada în care
vitele stăteau la iesle şi ei puteau urma şcoala.
În această etapă, practic urmau şcoala destul de
puţini copii, eventual cei care doreau să devină
preoţi sau cantori. La aceste şcoli se învăţa după
cărţile bisericeşti cu litere chirilice, comunităţile
din acest areal fiind ortodoxe.
Asemeni altor așezări rurale din Transilva-
nia, primele informaţii clare legate de învăţământ
în satele aparţinătoare comunei Olcea apar abia
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și se
leagă de Ratio Educationis. Cu toate acestea în-
ceputurile în sine ale unei școli trebuie legate de
începuturile bisericii. Acolo unde exista biserică,
fără îndoială că a trebuit să fiinţeze și o formă, fie
chiar și începătoare, de învăţământ1.
La puţin timp după Ratio Educationis, în
jurul anului 1790, a fost întocmit de către Ghe-
oghe Tokody, inspectorul domenial catolic încă
din vremea episcopului Meletie Kovacs2, un ta-
blou cu un număr de 74 de școli care ar urma să
fie deschise în Comitatul Bihor.
1
Monografia comunei Vadu Crișului, (coord.A. Chiriac, L. Bor-
cea), Editura Muzeului Ţării Crișurilor, Oradea, 2005, p. 105
2
B. Mihoc, Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor
(1692-1750), în Crisia, XXXI, 2001, p. 143
În anul 1868 se reglementează prin lege
situaţia şcolilor săteşti, numite poporale. Acestea
trec în în administrarea comunelor bisericeşti.
Aşadar, acestea devin şcoli confesionale. Desigur
că acelaşi statut l-au căpătat şi şcolile exitente în
arealul comunei Olcea. În întreg comitatul Bihor
şcolile confesionale ortodoxe erau repartizate
celor 6 inspectorate şcolare existente: Beiuş,
Beliu, Oradea, Peştiş, Tinca şi Vaşcău. Şcolile din
Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș făceau parte
din protopopiatul Beliu3.
La începutul secolului XX, regulile jocului
s-au schimbat din nou. Învăţământul românesc a
fost puternic atacat de autorităţile austro-ungare.
Sub pretextul compatibilizării cu exigenţele epo-
cii practic, învăţământul confesional românesc a
fost în pericol de desfiinţare. Normele stabilite
de legile lui Appony erau foarte dure cu școlile
românești, școli susţinute de către comunităţile
românești sărace. În aceste condiţii desigur că
școlile nu respectau întrutotul cerinţele moder-
nizatoare. Sătenii din cele patru localităţi au fă-
cut un efort serios în acest sens numai pentru ca
școala lor confesională să nu fie confiscată de sta-
tul maghiar. Abia în 1922, după desăvârșirea sta-
tului naţional român, aceasta a devenit școală de
stat în condiţiile în care statul român era cel care
susţinea financiar întreaga activitate educativă.
Începând din 1948, în baza noii legi a
învăţământului, activitatea didactică a intrat
3
N. Ţucra, Contribuţii documentare la istoricul școlilor românești
din sudul Bihorului (1870-1918), în Crisia, XIX, 1989, p. 455
152
într-o nouă epocă. Şcoala era cea mai de seamă
avuţie.
După 1989 realităţile învăţământului din
comună s-au modificat din nou, de data aceasta
în sens pozitiv. Prin eforturile primarilor comu-
nei și a aleșilor locali s-au făcut pași importanţi în
direcţia modernizări școlilor din comună.
După 1989, toate școlile comunei funcţio-
nează cu clasele I-VIII. În Hodișel și Ucuriș exis-
tă o situaţie specială deoarece aici clasele sunt
simultane. Tocmai de aceea, există pericolul ca,
începând cu anul școlar viitor, să aibă loc coma-
sarea lor la Olcea. Aceasta cu condiţia primirii a
două microbuze școlare. Oricum, la Olcea, s-a în-
ceput modernizarea școlii, urmând și extinderea
acesteia cu două noi săli de clasă, două laboratoa-
re, un nou grup sanitar. De importante lucrări de
renovare va beneficia și grădiniţa, precum și școa-
la din Călacea. În ultimul timp s-au făcut eforturi
serioase în direcţia modernizării școlilor și prin
dotarea acestora cu reţele de calculatoare, expre-
sie a unei racordări depline la cuceririle tehnicii4.
Studiu de caz: școala și dascălii
din Ucuriș
În general, în ţara noastră numele de preot
şi dascăl (învăţător), au fost pomenite cu mare
cinste, ele reprezentând intelectualitatea sătească.
„Frunţile oamenilor s-au plecat cu recunoştinţă,
pentru că munca lor a fost deosebită, munca lor
a fost şi este legată în mare parte de ce este mai
bun, mai frumos şi folositor în educaţia morală
şi învăţătorească a poporului nostru. De aceea
trebuie să ne aducem aminte de şcolile noastre
de odinioară, case mici şi pitite. Acolo, preoţi
şi dascăli învăţau poporul frica de Dumnezeu,
învăţau cântările naţionale şi bisericeşti pline de
mângâiere şi împrospătare sufletească. Dascălii
şi preoţii mâncau cu familiile lor mălai şi pâine
neagră, erau persecutaţi, dar în ciuda tuturor
persecuţiilor, ei pregăteau luptători pentru
4
D. Cincu, N. Șandru, La Olcea – școala, drumul și apa, priorită-
ţile comunei, în Crișana, 19 aprilie 2007, p. 2-3
Monografia Comunei Olcea
izbânda frumoasă a neamului lor, ei învăţau
poporul cum să-şi câştige existenţa pentru un trai
mai bun şi pâine albă, pentru că şcoala cu preoţii
şi dascălii lor au fost dintotdeauna un principal
mijloc de educaţie, un focar de cultură şi un factor
de civilizaţie pentru copiii neamului nostru”5.
După cum am arătat mai sus, pentru a da un
răspuns când a luat finţă școala într-o anumită lo-
calitate, dăm diferite date parvenite în urma unor
documente când au fost numiţi învăţători anumi-
te persoane. Foarte grăitoare, un răspuns foarte
bun despre existenţa școlilor îl dă Titus Roșu:
„...erau școli în fiecare loc unde se găsea o carte”.
Astfel, tinda și strana bisericii sunt primele școli,
aici dascăli (învăţători) erau în cele mai multe ca-
zuri preoţii sau cântăreţii.
În Ucuriş, informaţii despre un prim
învăţător avem de pe un Penticostariu tipărit în
1767. Este vorba despre un anume „Popovici
Grigorie A.T.G. sistematicesc învăţător în orașul
Ucuriș”6. Alte informaţii nu mai avem despre el.
În 1838 se pun bazele clasei I confesionale
sub pastoraţia lui Iosif Marchişu, învăţător fiind
Teodor Drăghici. Despre el aflăm şi de pe Chiria-
codromionul de la Bălgrad, unde a notat un tropar
bisericesc. Imediat după el vine în localitate ca
învăţător Vasile Moţiu, absolvent al Preparandi-
ei din Arad, numit aici cu decret de la episcopul
Ivacicovicescu7, și a învăţat în localitate pentru 33
de ani, între 1843 (?) – 1876. Dintr-un conspect
al datelor satatistice școlare din cercul Ucuriș pe
1873 se poate observa că exista o școală (clădire)
ce se afla tot în aceeași stare (probabil mai rea),
instrucţiunea internă destul de largă, adică se
studiau diferite materii, mai mult sau mai puţin
interesante, dar nu existau rechizite8. Tot de aici
aflăm că numărul total al elevilor era de 68. Între
6-12 ani erau 38 elevi (32 fete și 6 băieţi) din care
au promovat 6 fete și 6 băieţi. Între 13-15 ani erau
30 elevi, dar nu a promovat nici unul9. Aceste
5
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 63
6
T. Roșu, Însemnări…, p. 195
7
DJAS-Bihor, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dos.
90/1874, f. 204
8
Ibidem
9
Ibidem
Monografia Comunei Olcea
date trebuiau prezentate de învăţători ca urmare
a legii de instrucţiune publică, articolul XXXVIII
din 1868 § 41 lit. d. Acestea le-au fost reamintite
anual învăţătorilor de protopresbiterul Oradiei-
Mari Simeon Bica (1873)10.
Anual erau organizate conferinţe învăţăto-
rești „după normele decretate cu ordinaţiunea
consistorială din 24 Iuliu 1872”11. Inspectorii
școlari și învăţătorii se adunau în trei cercuri in-
spectorale: în Oradea Mare, Beiuș și Gurbediu12.
Astfel, cercul învăţătoresc Ucuriș trebuia să se
prezinte prin reprezentantul său Ioan Catona la
Gurbediu. Cercul Ucuriș era alcătuit din sate-
le Rogoz, Mărăuș, Șiad, Coroi, Ucuriș, Călacea,
Tăut, Giriș și Olcea.
Pentru a se ţine o evidenţă exactă a elevilor
din școli, fiecare inspector școlar al cercurilor din
care făceau parte, erau obligaţi a trimite raporturi
lunare cu situaţia școlilor și a elevilor. Inspecto-
rii primeau lunar „tipărituri” (tipizate) pe care
trebuiau să le împartă învăţătorilor din satele
„submanuate”13. Din păcate, din Ucuriș, ca și din
alte sate, învăţătorul nu a fost foarte conștiincios
încât să trimită datele.
Printr-o circulară trimisă de Consistoriul
eparhial la 12 mai 1875 este recomandat faptul
că toate corespondenţele în cauze școlare către
oficiile parohiale trebuiesc adresate respectivului
oficiu prin „ex officio”, „deoarece numai causele
puru oficioase suntu scutite de portulu postale”14.
Din 1875 s-a hotărât ca din salariul anual al
profesorului să se dea un procent de 2% pentru
fondul de pensii, astfel fiind asigurat un fond din
care la pensionare, învăţătorii să poată primi pen-
sie. Dintr-un conspect al salariilor învăţătorilor
vedem că cel din Ucuriș avea un salariu anual de
200 florini. Aceștia puteau fi primiţi fie în natură
(produse agricole), fie în bani. Din aceștia i se re-
ţineau 4 florini.15.
Într-un raport lunar despre „amblarea
10
DJAS-Bihor, fond cit., dos. 84/1873, f. 105
11
Ibidem, f. 110
12
Ibidem
13
DJAS-Bihor, fond cit., dos. 100/1875, f. 212
14
Ibidem, f. 215
15
Ibidem, f. 235
153
pruncilor la scola” pe luna mai 1876 vedem că
între 6-12 ani ar fi trebuit să frecventeze şcoala
127 copii, iar între 12-15 ani, 50. Din totalul de
177 elevi au frecventat şcoala neregulat 30 de
băieţi16.
După învăţătorul V. Moţiu a urmat până în
1880 Zaharia Boscu din Șiad17. În luna iulie 1878
este trimisă o circulară din partea Consistoriului
Eparhial, semnată de protoprezbiterul Simeon
Bica și secretarul Nicolae Zigre, prin care se
anunţa că era înfiinţată clasa I confesională. Din
1880, învăţător în Ucuriș era Ioan Buziu din
Curăţele – Bihor, absolvent al Preparandiei din
Arad. Ioan Buziu activează ca învăţător până
în anul 1910, adică 30 de ani. De numele lui se
leagă înfiinţarea clasei a II-a confesională. Tot
în această perioadă, vizavi de casa parohială, se
ridică casa dascălului, cu două săli de clasă și
trei camere pentru locuit, clădire care dăinuie și
astăzi. Numele lui Ioan Buziu, ca învăţător activ,
apare în actele arhivei bisericești între anii 1880 și
1910 și pe clopotul mic, făcut în anul 1899.
În anul 1910, la 1 octombrie, postul de
învăţător este ocupat de Ioan Boţoc din Ucuriş,
care era de „gradaţiunea întâi, clasa a III-a”, cu
un salariu, după legea dată în anul 1913, cu
ordinul 46607, de la comunitatea bisericească
548 coroane, în bucate 160 coroane, de la stat
1092 coroane18. Înainte de a veni la Ucuriș, Ioan
Boţoc a mai predat în comuna Gepiu 1 an, 6 ani
în comuna Macea (j. Arad), Gyula – Vârșand 1
an, Gurbediu 1 an și Mărţihaz 4 ani.
Ioan Boţoc a desfășurat o activitate susţinută,
în condiţii grele înainte și în timpul primului
război mondial, atât la catedră cât și pe plan
organizatoric. De numele lui se leagă înfiinţarea
Băncii Populare de Credit „Ucurișana”19. În
arhiva bisericii, la 17 mai 1930, există un proces
verbal din care rezultă că ucurișenii au făcut
o colectă pentru biserica din Costești, judeţul
Argeș adunându-se suma de 1802 lei, la această
16
Idem, fond cit., dos. 112/1876, f. 193
17
Arhiba bisericii, dosar pe 1878 nepaginat
18
Ibidem, dosar pe 1914 nepaginat
19
Pr. P. Ardelean, Satul…, p. 65
154
sumă se adaugă și suma de 50 lei donată de Banca
Populară din Ucuriș, avându-l ca director pe Ioan
Boţoc. Tot la stăruinţa lui ia fiinţă, Cooperativa
de Consum, al cărei președinte a fost. S-a ocupat
îndeaproape de înscrierea copiilor la școală, astfel
că în 1913/1914, statistica copiilor din Ucuriș și
Bodiu era de 240 copii: băieţi – 135 și fete – 105;
înscriși la școală erau 203: băieţi – 124 și fete –
7920, această statistică a fost făcută de preotul
Alexandru Popovici și trimisă la protopopiatul
Beliu.
Până în anul 1919, școala din Ucuriș a fost
patronată de biserică, după unirea Transilvaniei
cu România, școala devine instituţie de stat, iar
Ioan Boţoc devine director. În anul 1923, găsim
la școala din Ucuriș, pe lângă directorul Ioan
Boţoc și pe învăţătorul Emil Pop din părţile
Năsăudului. În anul 1926, vine ca și învăţător
Flore Lăzurenu din Husasău de Tinca, proaspăt
absolvent al Școlii Normale „Iosif Vulcan” din
Oradea. În anul 1928, după plecarea lui Emil Pop
la Bistriţa Năsăud, postul de învăţător doi, este
ocupat de Lazea Cristina din Arieșeni, născută
în anul 1902 la 5 decembrie și absolventă a Școlii
Normale de fete din Oradea. Cei doi, Flore
și Cristina se căsătoresc, rămânând împreună
devotaţi școlii din Ucuriș, până în anul 1951,
după cum a mărturisit în anul 1987, la pensie
fiind, prin cuvântul său, la sărbătorirea a 75 de
ani de la înfiinţarea corului: „deși am fost mutat
în anul 1951 din acest sat, la Cociuba Mare, după
25 de ani de activitate depusă aici împreună cu
soţia mea, inima noastră a bătut întotdeauna la
Ucuriș. Aici a fost epoca de aur a vieţii noastre,
aici ne-am întemeiat familia”. De numele lui și a
soţiei sale se leagă înfiinţarea în anul 1946-1947,
un gimnaziu unic ca o formă experimentală în
realizarea învăţământului pe baze noi.
În timpul activităţii lui ca director, mai
întâlnim şi alţi dascăli şi anume: Ţolea Veturia,
născută în Coroi în 1915, absolventă a Şcolii
Normale de fete din Oradea; Gavra Blagu din
Vârzarii de Jos (Bihor), născut la 3 aprilie 1914,
absolvent al Şcolii Normale de fete din Oradea,
20
Ibidem, p. 65
Monografia Comunei Olcea
a predat istoria, geografia şi constituţia, a intrat
în învăţământ în anul 1936; Bodea Ioan din
Păuşa, Bihor, născut la 5 ianuarie 1928, absolvent
al Liceului Teoretic şi a predat fizica, chimia,
matematica şi ştiinţele naturii; Grigorovici Mircea
din Cernăuţi, născut la 18 decembrie 1925, a
absolvit Şcoala Normală şi a predat limba rusă,
desen şi educaţie fizică; Gui Ana din Suplacul de
Barcău (Bihor), s-a născut la 4 septembrie 1924, a
predat matematica, fiind profesoară suplinitoare,
a intrat în învăţământ în 1949.
În anul 1951, soţii Lăzureanu sunt
transferaţi la Cociuba Mare, peste voinţa lor,
iar şcoala din Ucuriş rămâne sub conducerea
învăţătorului Filip Filimon, născut în Lazuri de
Beiuş, în noiembrie 1910, absolvent al Şcolii
Normale „Iosif Vulcan” din Oradea. În anul 1929
este repartizat la Sălăjeni, jud. Arad, până în anul
1934 când vine la 1 septembrie, prin transfer
la Curăţele, Nimăieşti, Beiuş, unde stă până în
anul 1947. În acest an se mută la Cociuba Mare,
unde stă până în 1951, când este transferat la
Ucuriş ca director, iar la Ucuriş stă până în anul
1959. În timpul lui, întâlnim alţi dascăli: Filip
Maria, absolventă a Şcolii Normale de fete din
Oradea, predă istoria, geografia, ştiinţele naturii
şi desen; Nicoară Liviu, absolvent al Institutului
de Pedagogie, secţia matematică – fizică de doi
ani din Timişoara, predă la Ucuriş matematica şi
fizica. Jurcuţ Rafila, născută la 20 martie 1935, în
Topa de Jos, absolventă a Şcolii Normale de fete
din Oradea, promoţia 1953. În anul 1954, la 15
septembrie o întâlnim la Ucuriş ca profesoară
suplinitoare la ciclul doi, este transferată apoi
la Girişu Negru şi Cociuba Mare. În anul 1956
predă câteva luni la Călacea, apoi rămâne devotată
şcolii şi satului Ucuriş până în anul 1991, când se
pensionează. Pentru activitatea depusă în cei 37
de ani petrecuţi la Ucuriş, generaţiile de copii
ce au învăţat şi au trecut prin mâna ei îi sunt
recunoscătoare.
Mai întâlnim în această perioadă două
surori venite și repartizate ca învăţătoare, din
părţile Gorjului, comuna Hrezani, satul Gilort,
Maria și Valeria Bâlă. Au venit aici în anul 1951 la
Monografia Comunei Olcea
1 septembrie și au plecat la 1 august 1955. Bitea
Daniela Stela, învăţătoare la ciclul I și Mugureanu
Vasile, profesor de istorie, dar și notar comunal.
Numărul de elevi înscriși la școala din
Ucuriș, în această perioadă, clasele I – VIII au
fost 157, după cum scrie secretara școlii Florica
Lazie în registrul de evidenţă. De numele lui Filip
Filimon se leagă construirea și darea în folosinţă
a noului local de școală, cu cinci săli de clasă,
secretariat și sala profesorală, pe lângă celelalte
existente. Tot în acest timp se face trecerea de la
ciclul de 7 la 8 clase. În anul 1960 vine ca director
și profesor, pentru un an, transferat din Girișu
Negru, Procopie Zaharia, născut la 15 septembrie
1912, în Basarabia, comuna Plop. A absolvit
institutul de perfecţionare de doi ani la Cluj, cu
media 7oo, profil matematică – fizică. În timpul
lui îl întâlnim ca profesor pe Chiriţă Ioan, născut
la 4 martie 1936, în comuna Lumnicul, raionul
Turnu Severin, regiunea Craiova, absolvent al
În 1952 Școala generală din Ucuriș avea 23 de cadre didactice. Fotografia aceasta reține în centru pe profesorul
Ioan Bodea, încadrat de învățătoarele Valeria Bala (stânga) și Maria Bala (dreapta)
155
Facultăţii de Filologie, secţia limba română și
limba rusă. La Ucuriș a venit din Batăr, unde a
fost ca profesor suplinitor din 15 septembrie
1957 până în 1959, când este transferat la Ucuriș.
În anul 1959 a fost directorul Căminului cultural
din Tinca. La Ucuriș se căsătorește cu fiica
preotului Lazie Teodor, Leontina. În iulie 1966
are examenul de definitivat, specializarea limba
română, admis cu media 9,16.
Hepuţ Matei, profesor suplinitor de
matematică, născut la 27 septembrie 1941 în
Ucuriș, absolvent al Institutului Pedagogic
Timișoara, fără diplomă, a predat matematica.
Statnic Nistor, născut în anul 1908 la 1 noiembrie,
în comuna Vancicăuţi, raionul Hotin. A absolvit
Școala Normală de Învăţători „Alexandru
Vlahuţă” din Sendriceni, Dorohoi. În anul 1930
este repartizat în satul Grazdăuţi, judeţul Hotin,
unde funcţionează până în anul 1944. Din anul
1945 îl găsim învăţător în satul Floricea, Târgu
156
Măgurele, Teleorman, unde stă numai doi ani. De
acolo vine învăţător și director la Stoinești, judeţul
Arad, unde stă 4 ani, apoi la Ciuntești, unde stă
între anii 1951 – 1959, iar din 1959 învăţător la
Vălani. Din 1964 este transferat la Ucuriș, unde
stă până la pensie. Statnic Elena, născută în anul
1913 la 12 septembrie, în localitatea Rușeni,
raionul Soroca. A terminat Școala Normală de
Învăţători „Maria Voichiţa” din Cernăuţi. Inainte
de căsătorie se numea Stronovschi Elena. S-a
căsătorit la Mărăuș (j. Arad) în anul 1950, la 10
septembrie cu Statnic Nistor. În anul 1945-1947
o întâlnim ca învăţătoare în localitatea Drocea,
Teleorman, iar în anul 1947 vine la Stoinești (j.
Arad), ca din anul 1964 să fie transferată împeună
cu soţul la Ucuriș.
Ţăranu Floarea, născută în 1941 la 19
octombrie la Timişoara, a absolvit Institutul
Pedagogic Timişoara cu profil istorie – geografie.
În anul 1963, la 1 septembrie a fost repartizată
la Ucuriş, unde stă până în anul 1967, când cere
transfer la Turnu Măgurele, să fie aproape de soţ.
Vesa Ioan, s-a născut în anul 1910 la 18
august în Husasău de Tinca, a terminat Școala
Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. A venit ca
profesor suplinitor la Ucuriș, predând știinţele
naturii, istorie și desen. În anul 1961 devine
director. Vesa Iulia, născută în 1916 la 6 iulie în
Ploiești. A terminat Școala Normală de fete. În
anul 1937 se căsătorește cu Vesa Ioan și în 1961
vine în Ucuriș ca învăţătoare la ciclul I.
Monografia Comunei Olcea
Prima promoţie de elevi, care a terminat opt
clase la Ucuriș au fost cei din promoţia 1964-65,
numărul lor fiind de 16 elevi. În această perioadă
întâlnim ca profesori, pe lângă cei existenţi pe:
Roman-Brândușe Teodor, Roman-Brândușe
Floare, Bercea Ana, Indrieș Mihai, Boţoc Elena
și Cărbunar Florian, profesor de limba română,
care devine și directorul școlii.
Ucurișul se poate mândri cu promoţiile de
elevi, care au trecut prin mâna acestor dascăli,
fiindcă mulţi dintre ei au devenit profesori,
profesori universitari, medici, economiști,
ingineri, scriitori, preoţi, tehnicieni.
Scăzând numărul elevilor, în anul 1973-74
se desfiinţează ciclul II. Elevii rămași și celelalte
generaţii care au urmat după ei au navetat la
Olcea sau Tinca. La ciclul I rămâne ca învăţătoare
Bogluţ Rafila și Rusvid Catiţa. Din anul 1992, se
reînfiinţează ciclul II, unde întâlnim ca profesori
pe: Ţapoș Lucia la limba română și directoarea
școlii; Igaș Gheorghe, profesor de matematică;
Ionasz Corina Daniela, profesor de fizică –
chimie; Boldor Iosif – profesor de biologie; Frese
Daniela – profesor de biologie, desen și educţie
fizică; Tocuţ Maria – profesor de istorie și
geografie; Floruncuţiu Isai – profesor de biologie
și Marinca Lavinia – profesor de matematică. La
ciclul I întâlnim pe Heteș Saveta din Ucuriș și
Sârb Saveta Lena tot din Ucuriș, transferate de la
Craiva și respectiv Hodișel21.
21
Arhiva școlii pusă la dispoziţie de doamna directoare.
Elemente de etnograie
Petru Ardelean
Dulcele grai al locului
Principalul mijloc de comunicare între
locuitorii satului este limba română cu accent
transilvănean, cu precădere bihorean. Totuși,
limbajul a suferit de-a lungul veacurilor diferi-
te schimbări, dată fiind așezarea ucurișenilor pe
aceste meleaguri transilvănene. Istoria zbuciu-
mată a acestor locuri românești ne spune că se-
cole de-a rândul, populaţia a trăit sub dominaţia
habsburgică și mai apoi austro-ungară, până la 1
decembrie 1918, când românii transilvăneni s-au
lipit la România Mare, formând un popor stăpân
pe soarta sa. Datorită acestui fapt s-a făcut vădită
influenţa limbajului maghiar, limbaj care nu a dis-
părut nici azi, astfel au fost maghiarizate, sau au
primit o tentă de maghiarizare, anumite cuvinte
ca: porumb – tenchiu, grajd – iștălău, magazin –
bold, hârtie – popir, saltea – strujac, cerneală –
tintă, cartofi – croampe, sfeclă – burgune, căruţă
– cocie, etc.1.
O sursă deosebit de importantă pentru a
afla graiul folosit în localitate sunt și scrisorile
Lucreţiei Suciu către prietena sa Lucreţia Costa
din Deva, scrisori în care preasară cuvinte cu spe-
cific local: blid – farfurie; olcuţă – cană mică din
lut; olecuţă – puţin; maialuri – întrunire, sărbă-
toare de primăvară, serbări școlare, au fost intro-
duse mai întâi de Ioan Popasu la Brașov; (a se)
îmbord(a) – a se întinde, a se culca, a răsturna;
budușlit – a umbla, a merge; bâzgaia – a se holba;
1
Pr. P. Ardelean, Satul... , p. 19
vaer – a (se) plânge; postmaistrul – poștaș (germ.
postmeister); calea mânzului – drum rătăcit; car-
te – scrisoare; Stretenie – Întâmpinarea Domnu-
lui; pe ogaș – (pe) făgaș, cale; ratotă – omletă;
frăgar – dud; cuhnic – loc de fiert în curte; socă-
ciţa – bucătăreasă; săpași – zilieri; catarh, trochnă
– guturai; galiţe – păsări de curte (folosit și sub
forma orătănii); (a se) beteji – (a se) îmbolnăvi;
cocie – căruţă; prăvălie, bold – magazin2; andă-
li – a porni; bai – grijă, problemă; beteag – bol-
nav; birău – primar; bolând – nebun; (a) borî – a
voma; bumb – nasture; canceu – cană, vas de băut
apă; căput – poartă; ciupă – albie de lemn pentru
îmbăierea copiilor mici; copârșeu – sicriu; feligă
– prosop de faţă; dosoaie – prosop de vase; fioc –
sertar; iosag – animale mari; lipideu – cearceaf;
nealcoș – fudul, mândru; obloc – fereastră; pălă-
mar – funie groasă; (a) prăbăli – a proba; scover-
zi – clătite; târnaţ – coridor; lămpaș – felinar de
mână pe bază de petrol; gheizeș – tren; (a) vorovi
– a vorbi; laibăr – vestă bărbătească; miţără – pu-
lover; măsăriţă – faţă de masă; ștroafe – papuci de
casă; cergă – acoperitoare de pat, ţesută în război;
laţi – covertură pe perete la pat; cipici – papuci de
cauciuc folosiţi la muncile câmpului. Multe din
aceste cuvinte nu se mai folosesc frecvent, locul
lor fiind luat de cuvinte noi, moderne.
Mai este prezentă în satul Ucuriș folosirea
prepoziţiilor „dă” și „pă”, în loc de „de” și „pe”, a
conjuncţiei „și” în loc de „să”. Exemplu: „și mărg”,
2
Pentru aceste cuvinte am folosit F. Dudaș, Vămile destinului,
Editura Lumina, Oradea, 2004
158
în loc „să merg”. Folosirea vocalei „e” muiate în
locul diftongului „ea”. Este prezent la unele cu-
vinte „u” final și „î”. Exemplu: „am făcutu ... dară
dî ce”. La fel vorbirea cântată, lungirea cuvintelor,
mai ales la copiii de vârstă școlară. Strădania ca-
drelor didactice a fost și este mare și din punct de
vedere al limbajului, unde s-au făcut mari progre-
se și corecturi, ajungând astăzi să fie foarte mică
diferenţa limbajului copiilor de la ţară faţă de a
celor de la oraș.
În ultimele decenii asistăm la un proces
de transformare şi înnoire a numelor tradiţio-
nale româneşti. „Modernul” sufocă şi scoate
din circuitul activ al apelativelor speciice ro-
mâneşti. Se constată o înlocuire a prenumelor
tradiţionale româneşti, a celor preluate de la
nume de sinţi, cu altele noi inspirate din il-
me, cărţi sau chiar din natură3 (mai ales în co-
munităţile de rromi). Nume tradiţionale ca Ion,
Gheorghe, Nicolae, Alexandru, Petru, Pavel, Ilie,
Vasile, Maria, Elena, Saveta, Ana sunt înlocuite
cu nume plăcute la auz, dar de împrumut ca Alin
(-a), Adrian (-a), Călin, Corina, Carmen, Daniela
sau în comunităţile de rromi nume ca Lămâiţa,
Ghiocel, Mugurel, Pamela, Bobby.
Pornind de la datele pe care le găsim în re-
gistrele de stare civilă și conscrierile parohiale
se poate vedea rolul pe care îl joacă numele în
cadrul comunităţii sătești și în cadrul neamului.
Astfel, aproape fiecare persoană din comunitate
beneficiază de trei nume: un patronim (numele
de familie), un prenume și o poreclă. „După cir-
cumstanţe ele sunt folosite simultan sau separat,
alăturate câteodată altor nume sau termeni ce co-
notează clasa de vârstă sau statut social”4. Discu-
tând pe marginea celor trei nume, am putea face
următoarele consideraţii. Numele de familie sub
forma de patronim nu este folosit decât în lucrări-
le de specialitate, în uzul zilnic este folosit sub for-
ma de „nume de familie” sau „nume mare”. Acesta
se transmite pe linie paternă de la tată spre copii
3
D. Colţea, Nume, prenume …, p. 553
4
Françoise Zonabend, Jocul numelor. Sisatemul de numire în Mi-
not, în Constantin Bărbulescu, Universul înrudirii. Între istorie și
antropologie, Cluj-Napoca, 2000, p. 69
Monografia Comunei Olcea
dacă aceștia provin dintr-o căsătorie legitimă. În
cazul în care copiii provin dintr-un concubinaj
sau „din flori” aceștia primesc numele de familie
al bunicului din partea mamei. În cazul femeilor,
la căsătorie ele preiau numele de familie al soţu-
lui, lucru care nu s-a întâmplat până la finele seco-
lului al XIX-lea. Sunt o serie de cazuri în care cei
doi soţi au trăit în concubinaj pentru mai mulţi
ani, perioadă în care li s-au născut copii. Aceștia
au primit numele de familie al mamei și nu al ta-
tălui. La un moment dat cei doi se hotărăsc să se
căsătorească fiind constrânși ori de biserică, ori
din alte motive. După momentul căsătoriei, în
cazul în care li s-au mai născut copii, aceștia au
preluat numele de familie al tatălui.
În orice comunitate rurală, în momentul
în care un individ este întrebat „Cum te chea-
mă?”, acesta răspunde simplu prin prenume,
astfel numele este, de fapt, prenumele. Prenu-
mele era dat copilului după anumite criterii.
Atfel în alegerea prenumelui primau numele
părinţilor, ale naşilor sau ale rudeniilor apro-
piate, iar apoi numele sinţilor din calendar
sub a căror protecţie erau aşezaţi copiii.
În cazul celui de-al treilea nume, pore-
cla, este „afacerea comunităţii; este lăsată la
libera creaţie a grupului social […]. Porecla
este un semn care serveşte la organizarea
cognitivă a indivizilor, informează asupra
comportamentelor şi atitudinilor iecăruia, şi
în acelaşi timp conţine informaţii despre for-
mele de sensibilitate şi despre valorile gru-
pului. Fiecare denominaţie este în principiu
acompaniată de o explicaţie, chiar dacă, une-
ori, se rememorează porecla fără a-şi aduce
aminte de originea sa”5. Este frecvent ca porecla
să fie dată în derâdere și să exprime contrariul a
ceea ce putea să semnifice. „Procedeu curent de
transformare prin inversarea semnificaţiei reale a
termenului, astfel încât raţiunea cea mai evidentă
este rareori semnificantă: „creţul” era fără îndoia-
lă chel”6. Poreclele sunt însoţite nu de una, ci de
mai multe explicaţii date de informatori diferiţi.
5
Ibidem, p. 82-83
6
Ibidem, p. 83
Monografia Comunei Olcea
Formarea poreclelor pare să nu se supună nici
unei constante. Rămân cuvintele care par alese
prin arbitrariul evenimentului, al anecdoticului.
„Poreclele, dacă nu sunt nici atribuite sistematic
nici împrumutate dintr-un stoc finit de termeni,
ca prenumele sau patronimul, nu răspund mai
puţin unei finalităţi și nu sunt mai puţin evoca-
toare; și contrar a ceea ce se face de obicei, mai
important este de a degaja ceea ce ele au în co-
mun decât a le clasifica”7. În majoritatea cazuri-
lor poreclele sunt caraghioase și oferă o imagine
a umorului grupului. A nu ști să se regăsească
acest limbaj, înseamnă a se pierde pentru tot-
deauna rolul și forţa râsului. Adesea peiorative,
ele distribuie și scot la iveală fiecăruia aspecte ale
caracterului său. Tot ceea ce cenzura socială nu
permite a se spune direct, porecla exprimă în fe-
lul său, fără a ţinea seama de ordinea familială sau
socială. Prin poreclă, fiecare este singularizat. Ea
abolește diferenţele sociale și marchează un loc
în sânul comunităţii. Diminutivele afectuoase nu
sunt considerate porecle.
Trebuie subliniat faptul că în cadrul unui
grup, când se discută despre un bărbat, acesta
poate fi numit cu prenumele sau porecla sa la care
se poate adăuga și locul de rezidenţă: „Ion de la
moară”. În schimb femeia sau copilul este numi-
tă după numele soţului sau al tatălui – „Măria
lu’ Toderea”; tot aici trebuie făcută precizarea că
un copil până la vârsta de școală este recunoscut
după numele mamei: „Nicușor, pruncu Mării”;
iar după vârsta de 8-10 ani este recunoscut după
numele tatălui, copilul intrând deja în circuitul
celor care pot fi însărcinaţi cu anumite treburi, cu
responsabilităţi.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea satele
din zona sud-bihoreană erau aproape în totali-
tate de tip răsfirat sau răzleţit, cu familii grupate
pe neamuri, care alcătuiau butucuri sau tulpine,
fiecare cu spiţele sau creangurile sale. Așezarea
lor era în diferite zone: de-a lungul văilor, în ză-
voaie, pe platouri mai înalte. În sate s-au format
uliţe care purtau de multe ori numele familiei8.
7
Ibidem, p. 84
8
D. Colţea, Nume, prenume …, p. 554
159
În sat se circula mai mult pe cărări de picior, mai
drepte și mai accesibile sau pe drumuri mai largi
(rare) care erau pentru care sau căruţe, vara pli-
ne de praf, iar toamna și primăvara cu ogașuri și
hârtoape. Între sate se circula pe „drumul mare”
de legătură sau pe „calea gheloagă” (de picior).
La moară, târg sau crăinicie se mergea în grup de
frica lotrilor.
Legile tereziene de aliniere a satelor au dis-
locat multe sate. Oamenii erau obligaţi să-și ia
bruma de avere agonisită cu multă trudă și să se
mute pe o vatră nouă, unde să-și refacă viaţa. În
zonă, primul dislocat a fost satul Ucuriș la 1772
el fiind mutat din „Ceala sat”, de pe vechea vatră,
pe noua vatră, la drum, drumul cel mare, drumul
de legătură dintre Tinca și Beliu. Aici pare-se că
a fost înfiinţat un poștalion9, cu han unde erau
schimbaţi caii de la diligenţe. Tradiţia orală spu-
ne că primii „grăjdari” au fost din familia Popeș-
tilor (nu și-au uitat rădăcinile). După acest an, au
urmat cele din depresiunea Șoimi: Tinca, Șoimi,
Petid, Ursad, Olcea, Cărăsău. Odată cu acest pro-
ces s-au desfiinţat 21 de sate10.
Un exemplu elocvent despre felul cum ară-
tau satele din zonă sunt satul Susag care nu a fost
supus alinierii tereziene și astăzi fiind împărţit
pe „cartiere”, în funcţie de numele familiilor care
le formează și satul Hodișel care nu a fost supus
alinierii, dar nici colectivizării. Grupurile de case
se leagă prin cărări încrucișate peste hotar. Este o
așezare de tip răzleţit, gospodăria având „moșia”
alături.
Numele de familie provin din supranume,
din porecle, din numele de botez sau din dimi-
nutive. Numele băștinașe ale creangurilor de odi-
nioară au rămas neschimbate. Până la instituirea
căsătoriilor civile, fetele păstrau numele părin-
tesc. Un fenomen interesant este acela al regăsirii
unor nume de familie în mai multe sate. Aceasta
s-a produs prin strămutarea tinerilor (prin că-
sătorie) în alte sate. Aceste „vinituri” își păstrau
numele. În comuna Olcea sunt nume comune în
cele patru localităţi: Anton, Bala, Bogluţ, Boţoc,
9
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 13
10
D. Colţea, Nume …, p. 554
160 Monografia Comunei Olcea

Ciuta, Cotuna, Crăciun, Cristea, Duma, Goron, men, Isaie, Antonie, Maxim, Lazăr, David, Victor
Guler, Huţ, Iancu, Ilieș, Mureșan, Pele, Popa, Să- apar o dată.
rac, Toderici, Turcuș, Ungur. Prenumele fetelor:
Numărul numelor de familie se ridică la
aproximativ 70 în Ucuriș. Cele mai întâlnite sunt Numele fetei De câte ori apare
Boţoc, Mateoc, Bodean, Bogluţ, Hepuţ, Sârb, Floare 66
Șchiop și Ţapoș. Nume precum: Cărbunar, Ju- Elisabeta – Saveta 62
dea, Măduţa, Ochiș, Pater, Tuducan, Bud, Tibil Maria – Măriuţa 57
sunt infiltrări mai târzii, unele chiar recente. Ana 55
Prenumele pruncului era mai puţin stabil.
Rafila 17
De obicei, întâiul născut lua numele părinţilor.
Raveica 13
Următorii primeau numele ori al bunicilor, ori al
vreunei rude mai apropiate. Copiii într-o familie Eva 9
erau „câţi dădea Domnul”. Despre predominanţa Iuliana 6
prenumelor pruncilor, relevante sunt Registre- Marta 5
le de stare civilă. Astfel, în Ucuriș și Bodiu între Sofia 5
1853-1869 s-au născut 429 băieţi și 326 fete, deci Barbura 4
un total de 775 . Redăm aici predominanţa nu-
11

melor băieţilor: Nume ca: Ioana (Oana), Elena, Fira, Zena

(Zeina, Zeini) apar de 3 ori; Ileana, Lina, Teodo-
Numele pruncului De câte ori apare ra, Sânza apar de 2 ori; Silvia, Pelaghia, Cristina,
Ioan 68 Parasca, Tatiana, Rusanda, Paulina apar câte o
Toader 50 dată.
Flore – Florea 41 Pe lângă prenume, nu prea existau persoa-
ne care să nu primească și o poreclă, o ciufală.
Petru 35
Majoritatea sunt identificaţi nu după numele de
Teodor – Todor 34
familie, ci după formula „a lu’ cutare”. Amintim
Moise 31 aici câteva astfel de recunoașteri: „a lu’ Handra”,
Vasilie 29 „a Nuţului”, „a lu’ Ciupea Oanchii”, „a Suchii”, „a
Gheorghe 28 Bâștii”, „a Oului” etc. Poreclele acoperă, în mul-
Pavel 16 te cazuri, până la uitare numele de botez. Ele se
Mihai 14 dau după particularităţi fizice, psihice sau după
Nicolae – Miculai 14 felul de a vorbi, apucături sau ocupaţii, alţii chiar
Constantin 8 moștenindu-le. Porecle feminine: Albuţa, Duţi,
Ilie 8 Neagra, Mniala. Porecle masculine: Aiu, Albu,
Mitru 7 Bârgoz, Bâștea, Buliuca, Coru, Borgonea, Ho-
Pascu 5 noapă, Irod, Lomba, Muscan, Ninger (Inger),
Sandre 4 Petic, Piţu, Petac, Pitălie, Dubaș, Lola, Șumar,
Nume ca: Toma, Gavril, Alexandru apar de Steaua, Tureac, Ţâlongu, Primejdie, Grău, Golea,
3 ori; Iosif, Irimie, Șandru, Crăciun, Onuţ, Ștefan Ou, Râbu, Imperialistu, Râca, Zahu etc.
apar de 2 ori; Procopie, Micula, Zaharie, Ispas, Valul de „modernism” a inundat și continuă
Mărian, Porfirie, Aloiziu, Simeon, Aurelie, Kele- să inunde până la sufocare prenumele tradiţiona-
le. Aceasta va duce, în timp, la mari pierderi pen-
tru limba și cultura română12.
11
DJAS-Bihor, fond Colecţia registrelor de stare civilă, inv. 87, dos.
1356, f. 1 – 48 v. 12
D. Colţea, Nume …, p. 565
Monografia Comunei Olcea
Ocupaţiile locuitorilor
Pentru a putea vorbi despre ocupaţia locu-
itorilor dintr-o anumită zonă trebuie, în primul
rând să aruncăm o privire asupra locului unde
sunt așezaţi. Vedem că ucurișenii s-au așezat într-
o zonă cu pădure și pământ arabil. Pe tot parcursul
evului mediu, localităţile din zona Beliu au făcut
parte din comitatul Bihor. Integrarea Transilvani-
ei, și implicit a comitatului, în Imperiul Habsbur-
gic a adus, cum era și firesc, o conscriere a locali-
tăţilor. Conscrierea a fost realizată în anul 1692 și
consemna faptul că pe întreg comitatul Bihor erau
120 de localităţi populate și 320 nepopulate13. Din
aceste localităţi, locuitorii s-au refugiat temporar
sau chiar definitiv, multe dintre ele dispărând în
timp sau au fost contopite în alte așezări. În zona
Beliu au dispărut astfel 3 localităţi.
Ocupaţia de bază a zonei este practicarea
agriculturii, cultivându-se porumb, grâu, ovăz,
13
Gh. Mudura, Sigiliile localităţilor bihorene – izvoare etnografice
(III), în „Crisia”, XV, Oradea, 1985, p. 397
Drumul către Ucuriș
161
orz, secară. În general producţia era foarte slabă.
Tehnicile de muncă erau învechite. Se obţinea
abia de două sau de trei ori cantitatea însămân-
ţată. Folosirea pământului cu două asolamente
nu dădea rezultatele scontate. Pomicultura, cul-
tivarea viţei de vie au fost alte îndeletniciri ale oa-
menilor. Prin plantarea de livezi se urmărea atât
producţia de fructe pentru poame, cât și pentru
ţuică. În acest sens grăitoare sunt numărul mare
de cazane de fiert ţuică din zonă. Aceasta, în timp,
s-a materializat și în comercializarea cu zonele
lipsite de acest „favor”.
Zona fiind una de deal, a favorizat și crește-
rea animalelor. Locuitorii creșteau bovine, caba-
line, oi și porci. Interesante sunt relatările bătrâ-
nilor care vorbesc că existau la mijlocul secolului
al XVIII-lea acei lotri, hoţi de drumul mare care
jefuiau poștalioanele, dar mai frecvent atacau
imensele turme de porci ale „căptălanului”, care
deţinea imense păduri între cele două crișuri Alb
și Negru. În urma legilor tereziene, satele trebu-
iau „trase la linie” pentru a fi mai ușor suprave-
gheate. Casele răzleţe din margini de pădure erau
162
Creșterea oilor, o veche preocupare a locuitorilor comunei Olcea
socotite cuiburi de hoţi care erau în legătură cu
sămădăii și paznicii de turme. Exemplu foarte
elocvent este nuvela Moara cu noroc a lui Ioan
Slavici care vorbește de Lică Sămădăul care își
întindea raza de acţiune până spre satele Craiva,
Mărăuș, Rogoz și Ucuriș.
Fiind o zonă masiv împădurită, s-a dezvol-
tat meșteșugul lucrului în lemn. Călătorul ungur
Nagy Sándor spune că la 1884 era satul cel mai
răsărit din zonă, avea o „casă a satului”, iar biseri-
ca era zugrăvită în culorile naţionale românești.
Locuitorii confecţionau grinzi și scânduri late
pentru poduri, iar fierăstraiele lor erau așezate
în stradă14. Ocupându-se cu prelucrarea lemnu-
lui, bineînţeles că s-au ocupat și cu meșteșugul
lădăritului care era foarte intens și extins în Va-
lea Teuzului. Zona văii se întindea de la Hășmaș,
Groșeni, Clit, Nermiș, Botfei, Ciuntești și Ucu-
riș. Trăind în tovărășia lemnului, nu puteau să nu
aibă și preocupări legate de prelucrarea sa artisti-
că. Centrele principale se aflau la Hășmaș, Gro-
14
D. Colţea, Nume, prenume ..., p. 561
Monografia Comunei Olcea
șeni, Nermiș, Ciuntești, în celelalte sate fiind doar
meșteșugari mai rari. Specific acestei zone a Văii
Teuzului erau lăzile „fără cuie”15. Materia primă
care era folosită era numai esenţa de fag. Expe-
rienţa acumulată în timp de generaţiile de lădari
le „deschidea”, le „perfecţiona” ochiul în a alege
copacul cu cantitatea de sevă cea mai mică. Ob-
ţinerea materiei prime era durerea cea mai mare
a lădarilor, în general oameni nevoiași și supuși
legilor statului care nu admiteau decât tăierea în
zone greu accesibile. O altă problemă era lipsa
animalelor de tracţiune.
După aducerea lemnului acasă și tăierea în
scânduri, acestea erau uscate la soare timp de o
săptămână. După prelucrarea și pregătirea scân-
durilor (jiluit) se începea la asamblarea lăzii.
Operaţiunile de asamblare erau aceleași la toţi
lădarii. Abia apoi intervenea individualizarea lă-
zii prin ornamentare. Fiecare lădar avea stilul și
semnele sale distinctive. În această zonă se întâl-
15
Ioan Godea, Meșteșugul lădăritului în satele din Valea Teuzului,
în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1971-
1973”, Cluj, 1973, p. 311
Monografia Comunei Olcea
nesc două tehnici: - crestarea și vopsirea16. Înce-
pând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
cele două tehnici sunt îmbinate, o simbioză din
care rezultă neta detașare a lăzilor de aici faţă de
oricare centru de lădărit din ţară. Spre deosebire
de zona Hășmaș, în Ucuriș lăzile nu erau vopsite,
ci erau numai crestate și lăsate în culoarea lemnu-
lui. Ornamentarea era făcută peste tot cu excepţia
spatelui care stătea tot timpul către perete. Mo-
tivul cel mai răspândit era rozeta cu șase petale
înscrisă în cerc. Frecvente sunt apoi motivele „co-
cârla”, „spicul”, „brăduţul”, grupuri de semicercuri
în linii întretăiate17.
Din punct de vedere al formei capacului, în-
tâlnim două tipuri distincte:
- „sarcofag” sau „cu spinare”
- cu capacul plat
În ce priveşte funcţionalitatea se observă
mai multe tipuri de lăzi:
- hămbare sau lăzi de provizii
- lădiţele, „lăduţele” pentru acte sau podoabe
- lăzile cu spătar – „lădoaiele”
- lăzile de zestre
Lăzile de provizii erau destinate special
pentru a adăposti roadele câmpului. Cu timpul,
odată cu creșterea producţiei, gospodarii și-au
construit „găbănașe” (depozite de produse agri-
cole), iar lăzile erau folosite la depozitarea făinii.
Fără îndoială lada de zestre, „lada cu spinare”,
este cea mai răspândită și cea mai uzitată. În ea
femeile își ţineau poalele, hainele „de duminica”,
cămășile bărbaţilor, acte, podoabe. Dimensiunea
lăzii de zestre arăta bogăţia familiei. Dacă familia
avea fată de măritat, erau nevoiţi să-i facă ladă de
zestre și să i-o umple.
Vânzarea pieselor se făcea în târgurile săp-
tămânale de la Tinca – lunea, Ucuriș – marţea,
Beliu – miercurea, Cermei – joia. Lada se plătea
mai ales în cereale și mai rar în bani. Taxa era fixă
și era în jurul a 100 kg („o maje”) de grâu sau po-
rumb. În anii foarte productivi, taxa era jumătate
din capacitatea lăzii18.
16
Ibidem, p. 314
17
Ibidem, p. 314
18
Ibidem, p. 322
163
Foarte grăitoare pentru a observa ocupaţia
locuitorilor sunt sigiliile satelor, care au apărut
odată cu dezvoltarea social-economică. „Sigi-
liul era principalul instrument de autentificare a
actelor emise de instituţiile locale”19. Anul con-
fecţionării sigiliilor nu se cunoaște cu exactitate,
datarea lor făcându-se doar după primele aplicări
pe documente20. Astfel cele două sigilii care ne in-
teresează sunt cel al Ucurișului și al Bodiului. Pe
sigiliul localităţii Ucuriș este reprezentat în câmp
două fiare de plug suprapuse și o coasă încadrate
cu motive vegetale și notat „PASSESIO ÖKRÖS”
(posesiunea Ucuriș)21. Pentru localitatea Bodiu
este un cal alergând spre stânga. În partea inferioa-
ră două ramuri verzi și în exergă „S<IGILLUM>:
POS<SESSIONIS>: BOGY”. Cele două sigilii
aveau 24 mm și respectiv 30 mm și erau aplicate în
ceară roșie. Încercând o exegeză a celor două sigilii,
putem spune că ucurișenii erau agricultori (fiarele
de plug), cultivatori de cereale (coasa și motivele
vegetale). Iar pentru Bodiu, ocupaţia de bază creș-
terea animalelor, dar și cultivarea pământului. Cele
două sigilii au fost descoperite pe documente din
anii 1778 și respectiv 178622. Creșterea animalelor
mari, în special a cailor și boilor, i-a atras și denu-
mirea de EKÖRÖK – crescători de boi. Numele
satului, se pare că provine de la maghiarul „ökrös”
– boar, derivat la rândul său din „ökör” – bou, și în
traducere liberă ar putea să însemne „satul boari-
lor”, eventual „satul crescătorilor sau al proprieta-
rilor de boi”. Pentru tradiţia creșterii de vite, foarte
grăitoare sunt câteva imagini păstrate de la începu-
tul secolului XX.
Lucrul pământului se făcea cu plugul de
lemn cu brăzdar de fier. Plugul era tras de boi,
vaci, iar mai târziu de cai. Semănatul se făcea cu
mâna. Peste holda semănată se trecea cu o greblă
din lemn sau cu grapa de spini pentru acoperirea
seminţelor. Semănarea porumbului se făcea cu
ajutorul greblei-șiruitor pentru trasarea rându-
19
Gh. Mudura, Sigiliile…, p. 400
20
Ibidem, p. 400
21
Ibidem, p. 418
22
DJAS-Bihor, fond Prefectura jud. Bihor, inv. 41, dos. 450, f. 1
(pentru Ucuriș) și dos. 255, f. 6 (pentru Bodiu), la Gh. Mudura,
Sigiliile…, p. 405, 418
164
rilor pe brazdă. Deosebit de importantă a fost
munca în comun, așa-zisa „clacă”. Sătenii se aju-
tau reciproc la munca câmpului mai ales în peri-
oada de seceriș. Secerișul era făcut de grupuri de
secerători care tăiau spicele cu seceri, le legau în
mănunţi, iar apoi îi făceau cruci. La aria de treie-
rat, stratul de spice era îmbletit cu ajutorul vitelor
sau cu îmbleciul, îmbletitor. Paiele rezultate erau
folosite în special la animale pentru așternut pe
timpul iernii, iar în anii cu iarbă puţină, deci fân
puţin, chiar și pentru mâncare. Mai erau folosite
și pentru a umple anual strujacurile, saltelele de
pe pat. Pleava rezultată din spice era amestecată
cu pământ galben și era folosită pentru lipitul ca-
selor. Coasa cu coadă de lemn și lama de oţel se
folosea și se mai folosește și astăzi la tăiatul grâu-
lui (mai puţin) și a ierbii.
La nivel de secol XVIII pentru continentul
european, „viaţa în ansamblul său este încă pu-
ternic ritmată de derularea anotimpurilor”23. În
condiţiile în care ne transpunem într-o lume în
proporţie de aproape 90 % agricolă, „calendarul”
nu a existat în forma cunoscută astăzi. Era acel
calendar cunoscut de agricultori care cunoșteau
„după vremi” sau după zile când se seamănă po-
rumbul sau celelalte cereale. Muncile agricole
organizează și celelalte activităţi meșteșugărești.
„Lucrătorii de la manufacturile din jurul Vașcău-
lui au o lună liberă în timpul secerii, faţă de câte
o săptămână la Crăciun și la Paști, locuitorii din
bazinul muntos al Crișului Repede trăiau în bună
măsură din lemnărit: bărbaţii rămâneau cu săp-
tămânile în păduri, de unde ieșeau doar pentru a
ara, a semăna, secera, cosi”24. Dar tot calendarul
agricol, în multe cazuri, este elementul care ho-
tăra și acţiunile militare. Dacă muncile agricole
nu erau făcute la timp, se risca izbucnirea în anul
următor sau chiar în iarnă, a unor boli, a foametei
deci inclusiv o reducere a populaţiei.
„Asimilarea agriculturii practicate în Cri-
șana la nivelul secolului al XVIII-lea cu o agri-
23
Barbu Ștefănescu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodă-
ria ţărănească din Crișana, vol. II, Fundaţia Culturală „Cele Trei
Crișuri”, Oradea, 1995, p. 106
24
Ibidem, p. 106
Monografia Comunei Olcea
cultură tradiţională, în special prin metodele
de a decela caracterele mai vechi ale unei socie-
tăţi actuale considerată global, caractere vii sau
cel puţin încă perceptibile, precum și vârsta lor
aproximativă, se pot aduce importante puncte
de sprijin eșafodajului arhivistic al construcţiei
noastre”25. Totuși nu trebuie uitat faptul că deși
ruralul european trăia sub o puternică influenţă
magică, lumea rurală este una care tace, care nu
se exprimă prin diferite acte scrise, ci prin actul
vorbit transmis generaţii la rând, formându-se
acea tradiţionalitate. Lumea satului „se exprimă
mai bine prin folclor”26. Păstrarea tradiţiei a dus la
formarea unei datini păzită cu strășnicie. Impre-
sionante și grăitoare sunt cuvintele: „io așa știu
de la moșu” sau „tăt așe să face dân bătrâni”. „Em-
pirismul multimilenar l-a dus pe om la concluzia
legăturii dintre ciclul temporal, mișcarea aștrilor
și ciclul vegetal”27.
Sfârșitul secolului XVII și începutul secolu-
lui XVIII aduc cu ele și introducerea culturii po-
rumbului care aduce cu sine o productivitate mai
mare, „datorită faptului că prin cultura sa se in-
troduce de fapt o asociaţie simbiotică ce mai cu-
prinde dovleacul, fasolea, floarea soarelui și nu în
ultimul rând datorită disponibilităţii sale de a se
încadra perfect habitudinilor alimentare”28. Intro-
ducerea porumbului nu aduce cu sine eliminarea
grâului ci dimpotrivă, face o reglementare a cul-
turilor de toamnă-primăvară. Impunerea acestor
două culturi aduc cu ele și o reglementare a asola-
mentului care devine trienal. Aceste două culturi
putem spune că sunt complementare. În zonele
de câmpie, grâul lasă în urma sa un pământ mai
„puhav”, mai ușor, mai bun productiv. În schimb,
porumbul aduce cu sine prașila, curăţirea tere-
nului. În cea de-a treia perioadă, de pârloagă, pă-
mântul stă, se odihnește.
Dacă până la reglementarea urbarială din
1770-1772 pământurile erau mai compacte,
25
Ibidem, p. 107
26
J. Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, p. 412-413 apud
Ibidem, p. 107
27
B. Ştefănescu, Tehnică agricolă ..., p. 107
28
Ibidem, p. 110
Monografia Comunei Olcea
Casă tradițională
din comuna Olcea:
A - tindă,
B - casă,
C - cămară,
D - tărnaț.
Schiță: R. O. Maier,
desen: M. I. Vulcănescu
mai adunate, acum, cu trecerea la sistemul
trienal se produce o reîmpărţire a pământului,
o fărâmiţare excesivă, deoarece fiecare
familie trebuia să deţină pământ în cele trei
zone. Această împărţire aduce cu sine niște
timpi morţi, timpi în care ţăranul trebuie să
se deplaseze de la o holdă la alta. Astfel se
produce o alertare și o precipitare a muncilor
și calendarului agricol29.
Apariţia batozei în perioada interbelică
în anii ’20, cazanul sau tractorul cu șenile, au
ușurat mult munca ţăranilor. Despre felul cum
se desfășura secerișul după apariţia batozei,
foarte bine o prezintă Marin Preda în romanul
Moromeţii, unde este prezentată familia și
pregătirile de dimineaţă dinaintea plecării la
holdă, secerișul, legatul snopilor și aducerea
lor la arie, iar apoi așteptarea la rând. Bucuria
pe care o aducea o producţie bună de grâu
este materializată în ducerea unui sac de grâu
la moară și din prima făină făcându-se pâinea
nouă. În zona Beliu, există un frumos obicei
intitulat „Praznicul de pită nouă”. Acesta are loc
vara după terminarea treieratului, de obicei între
7 și 14 august, ziua de sărbătoare obligatoriu
trebuie să fie duminica.
29
Ibidem, p. 111-114
165
Locuinţele
Dintre multiplele nevoi materiale ale
omului pentru a scăpa de „grija zilei de mâine”
cele mai importante sunt: nevoia de hrană,
nevoia de îmbrăcăminte și nevoia de adăpost.
Nevoia de a se adăposti de tot ceea ce înseamnă
intemperiile vremii, de vânt, de ploaie, de zăpadă
și în toiul verii de căldura puternică a soarelui,
l-a făcut să se gândească, să-și gândească un
adăpost. Primele adăposturi au fost, după cum
se știe, peșterile. În timp, locuinţa a constituit
dintotdeauna o preocupare permanentă,
continuă a omului indiferent de categoria lui
socială, de posibilităţile materiale de care a
dispus. Plecând de la adăpostul primitiv oferit de
natură, la cel realizat din mijloace rudimentare, el
a ajuns la casa modernă de azi.
Gospodăria ţărănească veche a adăpos-
tit și a strâns laolaltă familia, chiar grupul. Peste
veacuri, satul tradiţional, din punct de vedere al
caselor, s-a păstrat aproape la fel, fiind alcătuit și
construit după o anumită arhitectură specifică
locului, creatorii fiind meșterii satului care s-au
deprins cu meșteșugul lucrului în lemn. Limba-
jul tehnic a fost îmbogăţit mereu și transmis de
la o generaţie la alta. „Perioada de sfârșit de se-
col XVIII și început de secol XIX se caracterizea-
166
Casă tradițională românească din comuna Olcea, cu tărnaț străin. Foto: R. O. Maier
ză printr-o varietate de forme, ce s-au zămislit
în lungi perioade istorice, prin munca plină de
râvnă a meșteșugarilor populari-ţărani, trans-
miţători permanenţi ai acestor comori ai artei și
arhitecturii noastre poplare”30. Arhitectura noilor
construcţii a rămas încă cea mai veche, cu puţine
modificări până spre sfârșitul secolului al XIX-
lea – construcţia de bârne cu acoperiș ţuguiat și
învelit cu paie sau șindrilă. În tipologia casei de
locuit se observă deosebiri ţinând de planul casei
în general, de materialele de construcţie folosite,
fie de particularităţile, elemente de bază ce s-au
păstrat prin tradiţie.
Particularităţile locale ale locuinţei, deve-
nită tradiţională și cu aportul meșterilor sătești,
sunt privite ca particularităţi etnografice de cul-
30
Radu-Octavian Maier, Locuinţă tradiţională din zona etnogra-
fică a Tincăi – Judeţul Bihor, în Zilele folclorului bihorean, ediţia a
IV-a, Comitetul de cultură și educaţie socialistă Bihor, Oradea,
1974, p. 45
Monografia Comunei Olcea
tură materială a diferitelor grupe zonale ale popo-
rului nostru. Multe din particularităţile unei zone
sunt întâlnite și în alte zone, ele fiind transmise și
duse de meșteșugari, deși în aceste zone locuin-
ţele lor se deosebeau prin condiţii geografice de
locuinţele lor de baștină31.
De-a lungul secolelor se pot deosebi trei ti-
puri de gospodărie ţărănească:
a. gospodărie deschisă, tradiţională
b. gospodărie cu curte dublă
c. gospodărie cu curte închisă și curte semi-
închisă32.
Se preconiza gruparea lor, de autorităţile
vremii, în lungul unei ape, a unei șosele ușor
accesibile, pentru a putea fi mai lesne controlate,
dirijate și supuse transformărilor dorite.
31
Ibidem, p. 46
32
D. Colţea, Termeni tehnici folosiţi în denumirea părţilor com-
ponente ale construcţiilor ţărănești de lemn din bazinul mijlociu al
Crișului Negru, în „Biharea”, 1982, p. 98
Monografia Comunei Olcea
Casă tradițională românească din comuna Olcea. Foto: R. O. Maier
Gospodăria deschisă este cea care a
dominat până în preajma primului război
mondial. Putem spune că este cea mai „bătrână”.
Casa, poiata, colniţa și coteţul, toate în corpuri
separate, erau în jurul unui ocol larg, foarte
generos. Totul era împrejmuit de un gard de
nuiele de carpen. Casa de locuit era așezată în
fundul curţii, departe de uliţă, cu faţa la drum;
grajdul era perpendicular pe direcţia uliţei; în
faţa acestuia era colniţa pentru car și cuptorul
de pâine, alăturea colniţa pentru tăiat lemne.
Grămada de lemne de foc sta afară să le usuce
vântul. În unele gospodării înstărite se mai afla
și bucătăria de vară, numită cuptoriște, în care se
clădea cuptorul de pâine și se amplasa râșniţa.
Din curte lipsea fântâna. Alimentarea cu apă se
făcea de la fântânile cu cumpănă a satului, de la
Aiu, de la Blagu, de la Lomba, de la Bebec, de la
Săbău, de la Chinchioaie etc. sau pur și simplu se
mergea la fântâna de la vale unde erau adăpate
167
și animalele. Fântâni mai dese s-au construit mai
târziu și erau folosite la adăpatul animalelor, mai
puţin pentru băut. Până la construirea fântânilor,
și-au săpat în grădină tăuri pentru acumularea
de apă pe care o foloseau la adăpatul animelelor
și chiar pentru spălatul hainelor. Mulţi dintre
gospodari le îngrijeau foarte bine, acoperindu-le.
Gospodăria cu curte dublă ia naștere în
sânul vechilor gospodării și devine dominantă
între 1920-1960. Este cu totul deosebită de
casa bătrânească. Are două curţi: ocolul şi aria
(„ceal’ ocol”). Gardul de nuiele dispare la stradă,
locul lui fiind luat de gardul de scândură. Casa
de locuit se mută perpendicular și aproape de
uliţă, grajdul îi ia locul, deci paralel cu strada, în
fundul ocolului. Cuptoriștea în faţa casei, paralel
cu uliţa se generalizează. În gospodăriile fruntașe
se fac găbănașe pentru cereale. Se generalizează
coteţele pentru păsări, colniţa pentru lemne și
fântâna în curte, întâi cu cumpănă și apoi cu roată.
168
Casă veche cu tărnaț din Ucuriș
În spatele grajdului este aria pentru nutreţuri:
jireada (dreptungiulară), căpiţa de fân, cocenii de
porumb și tuleii aranjaţi în jireadă rotundă.
Din a doua jumătate a secolului trecut a apă-
rut gospodăria cu curte închisă și cu curte semi-
închisă. La gospodăriile cu curte închisă, curtea e
mai mică, construcţiile sunt unite de jur împrejur.
Casa se întinde în lungul uliţei cât lăţimea intra-
vilanului. Poarta e cuprinsă în corpul casei și este
făcută din tablă, fier forjat și înaltă, deschizându-
se în două părţi. Paralel cu casa este grajdul, din-
tr-o singură încăpere. Cele două construcţii sunt
unite de o parte și de alta prin construcţii utili-
tare: lemnăria, găbănașul, cuptorul de pâine etc.
Tot în această perioadă apare gospodăria
semiînchisă. Casa e tot la stradă, având o faţadă
de vilă. Nu mai este construită din două părţi ci
una singură în formă de „L”. Anexele pentru pă-
sări, coteţul de porci, „coșara” pentru porumb se
mută în a doua curte, „în cela ocol”. Curtea prin-
Monografia Comunei Olcea
cipală se pavează cu beton, acoperită cu viţă de
vie și parcuri cu flori.
Materialul de construcţie pentru casa tra-
diţională este lemnul de gorun care, dacă este
păstrat în condiţii bune are o durată îndelungată
de rezistenţă în timp, are o culoare de ceară și dă
grinzilor un aspect plăcut, fiind mai ușor decât
lemnul de cer.
Construcţiile de lemn se efectuau primă-
vara „între semănat și sapă” adică în zilele lun-
gi și însorite din mai și iunie. Când se porneau
muncile la câmp: săpatul, cositul fânului, secera-
tul, strânsul paielor, familia, putem spune că „se
muta” pe câmp, acasă ajungând doar seara când
veneau animalele din ciurdă. Sunt multe cazurile
în care acasă rămânea doar femeia cu copii mai
mici, bărbatul și copiii mai mari rămânând pe
holdă trei sau patru zile, până la terminarea lucru-
lui (cules, coasă etc.). Când se ridica o construc-
ţie nouă, ţăranii se întrajutorau sub diferite forme
Monografia Comunei Olcea 169

Curtea unei case tradiționale

Casă tradițională din Ucuriș

170
ca ajutorul reciproc, claca, împrumutul. Numai
meșterii dulgheri erau plătiţi cu bani sau produse,
uneori cu ambele. Pe cât posibil casa trebuia să
fie orientată cu faţa spre răsărit, pentru ca primele
raze de soare să o lovească – cultul solar; iar dacă
poziţia noii gospodării în sat nu putea face acest
lucru cu putinţă, atunci era așezată cu faţa spre
sat – apartenenţa la comunitate.
Elementele importante ale scheletului unei
case de lemn erau: tălpile, fruntarele, șoșii, jugu-
rile, cusuraiele, grinda, grinzelele și coarnele33.
Sunt puţine elemente de bază, dar toate îmbina-
te cu știinţă de meșterii constructori dau naștere
noii case. După ce casa era ridicată, înainte de a
fi acoperită, gazda punea pe o rudă în vârful ca-
sei o sticlă cu pălincă, câteva prosoape noi ţesu-
te în război (în funcţie de numărul meșterilor)
și o creangă de brad, salcâm în floare sau stejar
(brad – casa să rămâie veșnic ca verdeaţa bradu-
lui; salcâm – familia să aibe viaţa dulce ca floarea
de salcâm; stejar – casa să reziste ca stejarul). Din
băutură gustau toţi cei care participau la acoperi-
rea casei, mai puţin gazda. Când sticla era golită
se arunca de pe casă ca să se spargă34 – „cioburile
aduc noroc”.
Pentru a le face locuibile, toate construcţiile
de lemn erau lipite cu pământ galben amestecat
cu pleavă sau paie tăiate mărunt și apă, iar apoi
amestecate cu picioarele. Lipitul casei consta în
trei etape: izbitura, îndreptatul și văcălitul. Pri-
mele două operaţii erau făcute cu mâna, pentru
cea de-a treia era nevoie de văcălitoare (mistrie
de lemn)35. Tavanul era din scânduri de brad dis-
puse cu meșteșug peste grinzele.
Putem constata foarte ușor că aici este ca-
racteristică „casa cu tindă”, ca fiind „exemplarul
românesc autentic, de multe veacuri, păstrat
până în zilele noastre”36. Acest tip era frecvent și
pe Valea Someșului, pe Valea Mureșului și în Ţara
Zarandului37. În timp casa a evoluat de la cea cu
33
Informator: Mihai Fodor, 75 ani
34
Informator: Ioan Fodor, († 2003)
35
Informator: Maria Șchiop, 68 ani
36
Radu-Octavian Maier, Locuinţa tradiţională …, p. 46
37
Ibidem, p. 47
Monografia Comunei Olcea
o singură încăpere la casa cu două încăperi: casa
de locuit și tinda. Evoluţia nu s-a oprit aici, ea a
continuat cu dezvoltarea casei cu tindă în case
cu trei încăperi: „casa dinainte” sau „casa cea
mare”, tinda și „casa dinapoi”, sau pur și simplu
„casa cătă uliţă” și „casa cătă tălechi” (= ogradă).
Un element important de care trebuie să se ţină
cont este „târnaţul”, specific casei tradiţionale din
zonă. Era lung cât cele trei camere, îngrădit cu
scânduri ornamentate.
Când totul era gata se trecea la mobilatul
casei. Pereţii erau împodobiţi cu ștergare, busu-
ioc, icoane, blide pictate, iar mai târziu fotogra-
fii ale bărbaţilor din armată. „Casa” are denumiri
specifice pentru fiecare încăpere, astfel: camera
din faţă – „casa mare” sau „casa dă cătă uliţă” era
camera „îmbrăcată de sărbătoare” cu ţesături pe
paturi, cu blide pe pereţi, icoane pe sticlă, vase
atârnate de grizi, lada de zestre cu spinare, într-un
cuvânt „casa de oaspeţi”. Dosul locuinţei – „casa
dinapoi” sau camera „cătă tălechi”. Este camera în
care se locuiește tot timpul anului. Aici se petrece
viaţa de familie. Aici era „cuptorul de mojar” (=
fontă) pentru gătit, masa, paturile cu picioare în-
alte sau paturi „cu sucitori”. „Casa mare” era locu-
ită de gazdă numai la marile sărbători: Crăciun,
Paște, Anul Nou. Tinda este o încăpere care se
folosește în cele mai multe cazuri pentru depo-
zitatul diferitelor obiecte de uz gospodăresc sau
unele provizii. În multe cazuri ea servește și ca
bucătărie. Cămara este o încăpere nelipsită a lo-
cuinţei tradiţionale din zonă. Ea este fie cu intrare
din târnaţ, fie din tindă. Aici erau ţinute provizii-
le alimentare, lada pentru făină sau instrumentele
industriei casnice textile38.
Amintim aici câţiva meșteri de case, care
s-au ridicat dintre săteni: Șandoru Iliii, Sica lu’
Cepoi, Moise Sârb a lu’ Ciorganea Persanii, Lom-
ba moșu Florii lu’ Șumar, moșu Fercu, Vasile Bo-
ţoc (Haicu), Pavel Floroncuţ, Alexandru Măduţa
a Suchii, Alexandru Biro, iar mai aproape de noi
fraţii Mihai și Ioan Fodor.
Pentru a împodobi casa, s-a dezvoltat în
timp un simţ decorativ artistic deosebit în îm-
38
Ibidem, p. 50
Monografia Comunei Olcea
pletirea culorilor și a simetriei. Ţesăturile deco-
rative sunt din in, cânepă, bumbac sau lână. Cu
realizarea lor erau însărcinate femeile. În general,
în toate gospodăriile ţărănești bihorene se făceau
ţesături. În timp acestea au devenit „specializări”
ale anumitor sate39. Dacă bărbaţii aveau ca înde-
letnicire principală lemnăritul, sub toate forme-
le sale, femeile ţeseau și coseau ștergare, lipidee,
străiţi și cergi (cerji), întrebuinţate în gospodărie
sau vândute la târg.
Despre vechimea prelucrării ţesăturilor vor-
besc descoperirile arheologice ale unor unelte
pentru prelucrarea ţesăturilor – greutăţile de la
războiul vertical sau fusaiolele din lut, ceea ce do-
vedește că ţesutul se cunoștea din neolitic40.
Ţesăturile din interior se deinesc printr-
un speciic propriu în raport cu alte regiuni
ale ţării şi se încadrează în mod armonios în
aria culturii zonei din care fac parte. Condiţi-
ile istorice şi social-economice ale zonei cur-
sului superior şi mijlociu al Crişului Negru,
i-a silit pe locuitori să se perfecţioneze în toa-
te meseriile necesare. Aici putem întâlni dul-
gheri, pietrari, rotari, spătari, olari, opincari,
cojocari, lădari, pomicultori şi agricultori.
Pentru obţinerea materialului, ţăranul cul-
tiva in sau cânepă, pe care apoi le prelucra după
un proces foarte bine cunoscut sau torceau lâna
oilor. În zonă, uneltele agricole, de transport sau
cele utilizate în industria casnică, pivele de suma-
ne, oloiștile, lăzile de zestre, mobilele de interior,
au evoluat în timp foarte lent până la revoluţia
industrială41. Războiul de ţesut, mașina manuală
de făcut pânză, a cărui apariţie este semnalată cu
câteva mii de ani în urmă, a fost una din cele mai
importante invenţii ale omului. Acesta evoluează
de la poziţia verticală, cu ţesut manual, având fi-
rul înfășurat după o vergea, devine orizontal, cu
iţe și acţionat cu pedale, iar din secolul al XVII-lea
se trece, în sistemul industrial, la războiul meca-
39
Maria Bocșe, Ţesături populare româneşti din Bihor, p. 1
40
Ibidem, p. 2
41
D. Colţea, Termeni populari folosiţi în tehnica și arta ţesutului în
satele de pe cursul superior și mijlociu al Crișului Negru, în „Crisia”,
1987
171
nic42, însă gospodinele rămân pe mai departe la
cel acţionat cu pedale, folosindu-l și în secolul
XX. Uneltele pe care le-au folosit oamenii indi-
că treapta de civilizaţie, la ce grad social au ajuns
într-o anumită epocă istorică.
Ţesăturile folosite într-o gospodărie se pot
împărţi în două categorii:
1. cu rol utilitar
2. cu rol estetic
Cele cu rol utilitar bine determinat, mai
puţin însemnate din punct de vedere artistic, se
ţeseau din cânepă, in și lână. În această categorie
intră lipideul alb din cânepă, strujacul din cânepă
groasă (salteaua umplută cu paie), ștergarul
din cânepă sau in, folosit pentru transportul
mâncării la câmp, straiţa. Ţesăturile decorative,
cu funcţie estetică, au menirea de a împodobi și
„de a înveseli interiorul ţărănesc”43. Multe dintre
ele erau folosite doar cu ocazia unor anumite
momente mai importante: botez, nuntă sau
sărbători.
În timp ce cămara de alimente era transfor-
mată în odaie de locuit și mutată în târnaţ, came-
ra din faţă erau aranjate ţesăturile pe perete, mo-
bilă sau paturile cu perini. Feţele de perină erau
făcute simple, din pânză albă de in sau bumbac,
feţele de perină pentru camera mare și-au schim-
bat funcţia practică de dormit într-una aproape
exclusiv estetică, ele au devenit piese importante
destinate gătirii patului. Patul devine, în camera
mare, suportul pe care sunt așezate teancuri de
șase până la douăsprezece perini (zestre pentru
fete), orientate cu partea decorată spre exterior.
Pe suprafaţa decorată aveau ornamente cu com-
binaţii de verigi, spiculeţul sau steaua. „Feliga”
- ștergar, făcută în război din in sau bumbac, lu-
crate în tăietură cu ornamente florale, era pusă
la oglindă sau la „blide” - farfurii. „Făţăriţa”- faţă
de masă, pentru ornamentarea mesei, făcută din
bumbac ţesută în război și aleasă cu ornamente și
motive geometrice populare. Făţăriţa era lucrată
pe câmpul alb sau alb – gălbui, în funcţie de cu-
loarea naturală a materialului, era ţesută în patru
42
Ibidem
43
Maria Bocșe, Ţesături populare …, p. 10
172
iţe sau năvădit în timp ce partea ornamentală era
ţesută în două iţe. Cel mai simplu sistem de orna-
mentare „varga” – dunga, de culoare roșie realiza-
tă din băteala cu fir colorat. Alesul printre fire și
mai ales peste fire cu suveica și spata, a determi-
nat realizarea unor ornamente în relief, după cum
„alesul în degete” permitea obţinerea unor moti-
ve diverse, în care culorile sunt perfect separate44.
La ţesăturile mari, feţele de masă erau alcătuite
din două sau trei foi, iar la cele două capete aveau
ornamentarea specifică dinţată. „Cergile” erau fă-
cute din lână sau bumbac și se foloseau la acope-
ritul patului. Toată găteala dădea sau voia să lase
impresia de bogăţie. „Toate ţesăturile întâlnite în
interiorul bihorean constituie ansambluri deco-
rative bogate, bine închegate, formând o unitate
omogenă prin material, tehnică de lucru, motive
decorative și cromatică. După funcţia diferită a
fiecărei piese, variază în cadrul ţesăturilor doar
forma și plasarea ornamentelor, de la caz la caz.
Aceste ţesături sunt realizate exclusiv în război,
abia mai târziu apărând broderiile și cusăturile ca
decor”45.
Pe substratul străvechi al artei populare, ţe-
sătoarele bihorene au creat o ornamentaţie speci-
fică de motive geometrice îmbogăţite treptat cu
elemente florale cusute „pe fir” sau „după scris”46.
Ornamentaţia era inspirată din realitatea încon-
jurătoare și scotea în evidenţă bogăţia de senti-
mente.
Alimentaţia
Dintotdeauna hrana a fost elementul
principal în viaţa omului. Lipsa dovezilor,
de orice fel, ne pune în imposibilitatea de a
spune cu certitudine cu ce se hrăneau, care
erau mâncărurile cu care se hrăneau strămoșii
noștri. Fiind crescători de animale, principala
hrană era carnea, laptele și fructele, și alături de
acestea pâinea. Odată cu introducerea la nivelul
44
Pr. P. Ardelean, Satul …, p. 33
45
Maria Bocșe, Ţesături populare …, p. 10
46
Ibidem, p. 19
Monografia Comunei Olcea
secolului al XVIII-lea porumbul în aceste zone,
aduce o completare a felului de alimentaţie.
Porumbul a adus cu el o simbioză de alte culturi:
fasole, dovleac etc., produse care au contribuit la
diversificarea alimentaţiei.
Pâinea este un aliment comun, fiind folosi-
tă la orice masă și cu orice fel de bucate. Pâinea
era preparată în casă de către femei din făină de
grâu sau de orz. „Pâinea cea mai bună era cea fă-
cută cu aluat de seara. O dată frământat, aluatul
se presară cu un strat subţire de făină, se acoperă
cu o făţăriţă și se lasă să mai stea un timp în al-
bie, ca să crescă. Apoi , e „rupt”, adică împărţit,
în părţi egale, după ochi. Acestea sunt, propriu-
zis pâinile, care, după ce au fost asogate pe masă,
după ce au fost netezite frumos cu palma ume-
zită în apă călduţă ca de ciupă, să se rumenească
la coacere, în fine, după ce li se dă forma dorită,
sunt puse în coșeri speciale, de jitei, și duse la
cuptor. Între timp, aici se fac ultimele pregătiri în
vederea coptului: se leapădă perneul și tăciunii,
se trage zămnata cu drâglul la gura cuptorului și
se șterge vatra cu ijogul muiat în apă rece. Apoi,
pâinile sunt răsturnate una după alta pe lopata de
lemn rotundă și introduse una câte una în cuptor,
unde se vor coace pe vatra încinsă (...) se astupă
gura cuptorului, parţial sau de tot, după caz, cu
o bucată de plev închipuind o mică ușiţă. Când
gospodina apreciază că ușiţa nu mai este necesa-
ră căci pâinea s-a rumenit, o dă la o parte și tra-
ge zămnata de la gura cuptorului. După ce a fost
scoasă din cuptor, cu aceeași lopată de lemn și cu
drâglul, pâinea e pusă pe vatră în casă și acoperită
cu feliga sau cu o făţăriţă, să vorbească cu sfinţii ...
Când nu se găsea drojdie la cooperativă, ceea ce
se întâmpla destul de des, în primii ani de după
război, dar și mai târziu, în plină „eră socialistă”, ...
femeile noastre se descurcau cum puteau, cu mij-
loace proprii. Anume, preparau culmău. O cocă
specială din făină de mălai în amestec cu puţină
făină albă. Compoziţia, bine muiată în apă căldi-
cică, era frământată cu mâna, până ce se dezlipea
de palmă, devenind netedă, apoi se rotunjea ca un
lipii și se punea la uscat. După ce prindea o crustă
tare la suprafaţă, era ruptă în bucăţi, iar acestea se
Monografia Comunei Olcea
mărunţeau și se întindeau pe o scândură curată
sau direct pe masă ca să se usuce de tot. Era un în-
locuitor perfect, cu ajutorul căruia aluatul dospea
și creștea aproape la fel de bine ca și cu drojdie”47.
Din aluat se făceau în general 3-5 pâini și un lipiu
care era dus în acea zi la holdă pentru zilieri sau
membrii familiei. Cuptorul de pâine era făcut din
cărămidă arsă și era lipit pe dinafară. Spre deose-
bire de alte sate din judeţul Arad, cu care se înve-
cinează, unde cuptorul de pâine era zidit în tinda
casei, aici cuptorul de pâine era zidit aproape de
magazie sau depozite.
Tot din aluat se lua o bucată care era întinsă
de un deget de groasă pe lopată, se încresta cu cu-
ţitul și se punea în gura cuptorului pe vatră. După
ce era copt se scotea și se ungea cu ulei sau untură
și usturoi. „Lângălăul” era mâncat de copii, fier-
binte.
Grâul de pâine era măcinat la moara de la
Belfir, la Tinca sau la moara de la Șiad. „Fărina nu-
laș” era folosită la tăiţei de casă, subţiri sau laţi, cu
ouă, mânânţele, nudli, dude, loște, boţi mărunţăi
de fiert în supa de cartofi sau în fasole alături de
celebri cici de Ucuriș; tărhana folosită la sarmale
care înlocuiește orezul. Pătăștile cu scoacă sau cu
„mniere dă prune”, tăiate cu pintenul. Apoi, gă-
luște de fiert în tocană și găluște cu brânză sau cu
cartofi; gomboţi cu prune; ratișe, scoverzi, renu-
mitele plăcinţi bihorenești cu cartofi, cu brânză
sau cu varză, coapte pe lespedea de mojar, la foc
blând. Colacul coardă cu mac, nucă sau mere,
colăceii și cirighelele. Toate aceste bunătăţi au în-
dulcit viaţa ţăranului, destul de amară.
Legumele reprezentau o parte din alimen-
taţie, fie că erau consumate în formă crudă, fie că
erau folosite la alte mâncăruri. Carnea provenită
de la animale domestice, cât și din vânat, alături
de legume era o altă formă de alimentaţie. Lap-
tele dulce, brânza și smântâna de vacă, laptele și
brânza de oaie păstrată în saramură până toamna
târziu era o altă formă de alimentaţie. Merele, pe-
rele, prunele, cireșele, vișinele și altele erau con-
servate în oale de pământ sau erau uscate. Dulce-
47
Petru M. Ardelean, Zile arse, Editura Multimedia Internaţio-
nal, Arad, 2004, p. 45-46
173
ţurile se pregăteau prin fierbere. Dulceaţa cea mai
frecventă era mierea de prune.
Băuturile erau preparate de ucurișeni și se
prepară și astăzi vinul din struguri și pălinca din
prune și alte fructe. Vinul era păstrat în butoi de
stejar, iar pălinca în butoi de frăgar (dud). La în-
ceput aveau vase de gătit și farfurii din ceramică,
linguri de lemn, oale de tuci (fontă), ca mai târziu
să apară oala și farfuria din tablă „smulţuită”, tacâ-
muri din aluminiu, pahare din sticlă.
Portul
Fără a prezenta deosebiri esenţiale faţă de
alte zone etnografice, portul din Ucuriș este re-
marcabil prin simplitate, sobrietate și frumuseţea
motivelor ornamentale. În componenţa costu-
melor, un loc important l-au ocupat întotdeauna
și podoabele, ele mărind valoarea portului, dân-
du-i o notă de măreţie, relevând o susţinută preo-
cupare pentru frumos.
Costumul popular bărbătesc era alcătuit
din mai multe elemente: cămașa tradiţională este
cămașa albă ţesută în război din pânză albă, fuior,
bumbac sau in. De la piept în sus era desfăcută
și avea chiotori și/sau nasturi în culori, până
sub gât, iar de la piept în jos era cusută în clini,
spatele drept, la mâini mai largă cu ciur. „Cămașa
cu pumnari”, din bumbac sau in, ornamentată
la guler, care era închis pe gât și la pumnari, iar
mâneca mai largă cu motive geometrice simple
pe alb. La tineri, feciori, erau cusute cu roșu și
albastru, în cruce. La bătrâni simple sau cu negru
și albastru. Cămașa se purta peste „gaci” sau
„nădragi”. Femeile mai iscusite lucrau cămașa cu
„chinari”, anumite ornamente și înflorituri. Vara
peste cămașă se purta „laibăr simplu” din postav
de culoare neagră, iar iarna se purta peste cămașă
„cojocelul” sau „cheptarul” (pieptar), care era
de culoare închisă, având simple ornamente
pe piept, două buzunare mici laterale; nu avea
chiotori de închidere la piept ci lateral, sub braţul
și peste umărul stâng. Vara, bărbaţii purtau „gaci
cu ciur” sau izmene albe din bumbac sau in,
174 Monografia Comunei Olcea

făcute și lucrate în război din șase sau opt laţi. La

cingătoare avea „brăcinarul”, un fel de șnur ţesut
în război. La joc, pe lângă brăcinar, feciorii se
legau cu un capăt gros din piele sau sârmă.
„Gacii cu ciur” se purtau peste opinci, cizme
sau bocanci, iarna se purtau „nădragi pricioși”,
din lână albă sau din postav de culoare închisă.
Opincile sau cizma erau încălţate peste obială.
Se poate observa la opinci obiala albă de in, ce
se purta în zilele de sărbători, legate cu capete de
piele bine îngrijite.
Sumanul lung și sumanul trei sferturi se pur-
tau iarna peste cojocel, care era lucrat din pătură
albă cu ornamente geometrice, pe guler, pe piept și
pe poală în diferite culori, predomina roșul, negru,
albastrul și verdele. La gât avea două „boituri” cu
ciucuri, cu care se lega. Iarna se mai purtau cojoa-
ce albe cu mâneci, ornamentate cu roșu și negru.
Pe cap, vara, se purta clop de paie alb sau de cu-
loare maronie sau „clopul de păr” la care se punea
pana de păun. Iarna se mai purta pe cap căciuli sau
cușmă neagră. Clopul de păr era purtat în zilele de
sărbătoare, la nunţi, înmormântări sau cu ocazia
recrutării tinerilor. Ele erau împodobite cu podoa-
be din mărgele, flori artificiale, confecţionate din
hârtie colorată, intrând astfel în componenţa cos-
tumului de sărbătoare și mai ales de recrutare.
Costumul popular femeiesc era alcătuit din
poale albe de pânză cu colţi mari făcute de mână.
Pumnata la poale era mai lată, ornamentată
în spate, culorile care predominau erau roșul,
albastru și negru. Ornamentul pumnatei era
făcut de mână „în cruce”. Poalele erau ţesute în
război din șase sau opt laţi. În faţă purtau „zadie”
de păr sau mătase. Fetele de măritat purtau zadia
de catifea de culoare albastru închis. Zadia era
cu colţișori, deasupra colţișorilor era o „cipcă”
largă lucrată de mână. Mai târziu apare zadia
plisată. Un alt element purtat de femei era
„spătoiul cu pumnari”. Spetele așezate pe umerii
spătoiului erau lucrate de mână în tăietură, erau
simple sau aveau diferite culori, cu ornamente
florale. Gulerul roată după gât era lucrat de
mână cu ornamente, având diferite culori, care
Port tradițional din Olcea se prelungea pe mijlocul pieptului. Mâneca
Monografia Comunei Olcea
Ţărani români la începutul secolului XX (Borovszki - 1900)
spătoiului era largă și se strâmta la pumnari, care
erau ornamentaţi în cruce, având trei sau patru
chiotori. Peste spătoi purtau „lăibărelul de catifea”
având culoarea neagră, cusut cu mărgele. Iarna,
peste spătoi, purtau cojocelul sau cheptarul, cu
anumite ornamente pe piept. Spre deosebire de
cel bărbătesc, cojocelul femeiesc avea doar un
buzunar mic pe partea dreaptă și se închidea la
fel ca al bărbatului, sub braţul și peste umărul
stâng. În picioare, purtau opinci cu obiele sau
cizme, mai târziu pantofi. Iarna, femeile purtau
175
peste cojocel, sumanul, mult mai ornamentat ca
cel al bărbaţilor, „roc de pluș” negru, scurt sau
lung, „colţul cu ciucuri” din mătase neagră sau
maronie. Pe cap purtau cârpă neagră (batic).
Transformările survenite în modul de viaţă al
poporului nostru, au determinat și aici dispariţia
treptată a portului popular tradiţional. Sumanul,
cămașa cu pumnari, gacii cu ciur, poalele din opt
laţi, lăibărelul, opincile, cizmele și celelalte stau la
puţini ucurișeni în ladă sau în dulapuri cu vechi-
turi.
176 Monografia Comunei Olcea
Monografia Comunei Olcea
Folclor tradițional.
Sărbători și obiceiuri
Crăciun Parasca
Suntem în măsură să restituim generaţiilor
prezente și viitoare o parte din creaţiile spirituale
care au fost culese de-a lungul anilor în satele
comunei Olcea. Majoritatea acestora au fost
publicare în paginile unor periodice sau în cărţi de
folclor literar și muzical, dar și în cuprinsul unor
lucrări știinţifice rezultate în urma cercetării unui
fenomen folcloric sau altul de pe cursul inferior
al Crișului Negru (subzona Tinca). Între cei
care au consemnat pentru posteritate cântecele,
credinţele și obiceiurile locuitorilor comunei se
numără folcloriști din Bihor (Ion Bradu, Florica
Bradu, I.G. Roman, Constantin Sava), din
Sibiu (G. Bogdan Duică), Cluj-Napoca (Traian
Mârza, Gheorghe Petrescu, Ioan Cuceu) și
București (Constantin Costea, Iosif Herţea). Nu
în ultimul rând, la cunoașterea tradițiilor locale
sunt de remarcat contribuţiile preoţilor Teodor
Cios (Istorie, oameni și locuri din comuna
Olcea, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 2003) și Petru
Ardelean (Terra Ucrus. Pământul Ucuriș, Editura
Universităţii Oradea, 2007). Semnatarul acestor
rânduri și-a asumat rolul de a aduna și ordona între
coperţile monografiei comunei Olcea informaţii
preţioase risipite în diverse locuri, inclusiv pe
cele culese personal în urmă cu aproape patru
decenii se afla la o culegere de folclor în arealul
comunei. Materialele înregistrate atunci, cu
excepţia unei colinde, n-au văzut lumina tiparului.
Cititorii noștri le vor descoperi, firește, în paginile
următoare.
177
I Creaţia lirică
A. Cântecele lirice (horile)
Cântecele, generic vorbind, ocazionale s-au
neocazionale, rituale sau nonrituale au însoţit
viaţa omului din leagăn până la moarte și, uneori,
chiar dincolo de ea. Rareori versurile populare au
fost rostite fără a fi susţinute de o melodie proprie.
În ansamblul cântecelor, un loc important îl
ocupă cântecele lirice, nelegate de un obicei sau
altul, numite și în satele comunei „hori”. Un al doilea
termen „trăgănate” se referă la melodia propriu-
zisă, cântată „într-o mișcare lentă și un ritm liber”1
denumit de muzicologi „tempo rubato”. Termenul
în discuţie ne trimite direct la una din horile
emblematice din Bihor: „Tragănă, nană, tragănă/
Că și codru se leagănă/ Că și eu am trăgănat/ Și
codru s-o legănat/ Mulţumescu-i la maica/ M-o
făcut să știu cânta/Io nu cânt că știu cânta/ Cânt
și-mi stâmpăr inima/ Mie și cui m-o-asculta”. Ea a
fost cunoscută publicului din întreaga ţară de către
regretata solistă, Elisabeta Pavel, născută în anul
1921 în satul Girișu Negru, în imediata vecinătate
a unuia din satele comunei Călacea.
Cântecele lirice exprimă nemijlocit
sentimente și emoţii personale „ în toate gamele,
mergând până la cea mai delicată înălţare ideală
a sufletului omenesc, până la sfârcul de bici, al
1
Bartok Bela, Cântece poporale din comitatul Bihor, Editura
Academiei Române, Bucureşti 1913, p. IV
178 Monografia Comunei Olcea

Ţărani români din zona Tinca (1916)

satirei, în proporţii mai largi decât ale simplei afirma cândva Anton Pann despre culegerile sale:
strigături improvizate”2. „de la lume adunate și iarăși la lume date”:
Diversitatea lor tematică a fost surprinsă
de clasificările specialiștilor în: cântece de
amărăciune și necaz; cântece de dragoste și dor,
cântece de înstrăinare, cântece de cătănie, cântece
despre natură, cântece haiducești, cântece
istorice, cântece satirice ș.a. Frontispiciul revistei „Tribuna” în care au apărut poezii
Primele texte lirice din arealul comunei populare culese din satele comunei Olcea
Olcea au fost culese cu peste 120 de ani în urmă.
În primăvara anului 1889, criticul literar sibian, Frunză verde, frunzuliţă
G. Bogdan Duică, face o vizită la Ucuriș la Frunză verde, frunzuliţă,
colaboratoarea sa de la cotidianul „Tribuna”, poeta D`avut-am o mândruliţă
Lucreţia Suciu, prilej cu care o cere în căsătorie, Și o-am lăsat să mai crească.
eveniment care nu va mai avea loc. Ceea ce ne Minte-n cap să dobândească,
interesează, în contextul de faţă, este faptul că „el Mândra mea dac-o crescut
a cules înainte de toate de aici un bogat material Minte-n cap și-o dobândit.
folcloric, compus din circa 250 de texte, cărora li se Mândra mea s-o măritat
adaugă 50 cedate lui de Lucreţia Suciu. Din acestea, Și pe mine m-o lăsat,
el a publicat câteva în „Tribuna” nr. 149/1889”.3 Din De la noi a tria casă,
fericire, accesul la cotidianul cultural și politic din Vai d`inima mea cea d`arsă!
Sibiu a fost posibil. Și astfel, după un secol, cântecele Ies afară, vădu-o,
se întorc acasă, în paginile monografiei, așa cum Intru-n casă audu-o.
Maica mea-mi pune de cină
2
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, p. 165
3
Popa, Mircea, Pagini bihorene, Ed. Universităţii Oradea, 2003
D`inima mea stă și suspină;
Monografia Comunei Olcea
Și maica-mi pune de prânz
Mie-mi vine tot să plâng.
Maica mea din grai grăia:
„N-avea baiu de-aceea
Că mai este ca și-aceea,
Mai mândră și mai frumoasă.”
O, tu, maică, tu nu știi
Dintre sute, dintre mii
Numai una-mi place mii,
Care-i mândră și frumoasă
Ca și steaua luminoasă.
Ca și steaua dângă lună,
Când se duce-a vreme bună,
Ca și steaua d-îngă nor
Când se duce după dor.
D’amărîtă-s, mulţi mă cer
D`amărâtă-s, mulţi mă cer
D`însă după tine pier.
Draga mea, iubită ești
Mei după cine voiești.
Numai să nu te căiești
Că ţi-i căi pietrilor,
Și-i plânge feciorilor!
Pusei șaua pe murgu!
Pusei șaua pe murgu
Luai satu` de-a lungu`
Când fusei părde nana
Prinse murgu-a râncheza.
Legai murgu de fereastră
Mă băgai la nana-n casă,
Nana-mi puse cina-n masă
Eu cinai și mai rămasă.
Nana-apucă a mă mustra
C-am cinat iar la d`alta.
Nană, d`oiu fi vinovat
Pier în fune spânzurat,
În fune de tăiţei
Din creangă de pătrânjei.
Nană, când oi muri eu
Nană, tu mă nelcoșește,
La cap cu peană de brad
Și la piept cruce de lemn,
La picioare, rujeoare.
179
Mândruliţă, draga mea
Mândruliţă, draga mea,
Că și-aseară te-am văzut,
La d`inimă mi-ai căzut.
Să știu că te-aș căpăta
Murgu și șaua mi-aș da
„Hoi, bădiţă, dragu` meu
Dă ţi-ai da și chimeșa
Pe mine nu mi-i d-avea.
Frunză verde d`alipon
Te-am iubit și n-ai fost om,
D`ai fost o gură stricată
De ne-a știut lumea toată.
Da pe mine mulţi mă cer
Bade, după tine pier!”
Până-i lumea n-aș uita
Până-i lumea n-aș uita
Ţara mea și pe nana,
Ţara mea-i ţară frumoasă
Cine din tine mă scoasă,
N-aibă sănătate-n casă
Nici pită de grâu pe masă,
Nici lemn de copârșeu
Nici nu-l ierte Dumnezeu!
Am o nană gurbădană
D`am o nană gurbădană,
Gurbădana-i fată-n păr,
Face-i-aș gura d`izvor
Din cel capăt de ogor
Să m-aplec să beau cu dor;
Din cel capăt de pârlag
Să m-aplec să beau cu drag.
Frunză verde de pe culme
Frunză verde de pe culme
Eu umblai în ţară-n lume.
Nici văzui, nici oi vedea
Mândruliţă ca și-a mea:
Obrazu-i picur de sânge
După nana stai a plânge,
Când o vezi în sărbători
După nană stai să mori;
Când o vezi în astea zile
180
Suspină d`inima-n tine
Ca-ntru-n copil de trei zile.
Frunză verde, sălcioară
Frunză verde, sălcioară
Venitu-mi-o veste-aseară,
Că drăguţu meu se-nsoară,
D-însoare-se, cuște bine
Steie-i gându tot la mine.
D`ardă-l focu și para
Zis-o că m-a lua vara,
Da vara nu m-o luat,
Ci m-o scos de râs din sat
De râsu femeilor,
De d`urât feciorilor.
Ardă-l para și focu
Că mi-o mâncat norocu!
Fost-am nană să te-ntreb
Fost-am nană să te-ntreb
Unde ţi-ai vărat vara,
De nu ţi-ai stricat faţa?
Văratu-o-am bade bine
Subt un ţermure de tău
C-un fecior mândru mierău.
Sub poală de codru verde
Sub poală de codru verde
Mândru pui de tâlhar șede
Și nimica nu-și mai fură
Numai cât-oleac de gură,
Și-aceea cine se-ndură
Dimineaţa pe negură.
Ia coată bine și vezi
Ia coată bine și vezi
După cine mintea pierzi,
De-ai fi mai om decât mine
Lasă fie a mea rușine,
Da de-o fi mai blăstămată
Dumnezeu cu ea te bată.
Mărită-te, fată mândră
Mărită-te, fată mândră,
Numai ochii și nu-ţi plângă,
Monografia Comunei Olcea
De lacrimi nu-mi bănuiesc
Da-mi bănuiesc de obraz
Că-i de tânăr cu năcaz.
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă pasăre măiastră
Să zbor la maica-n fereastră,
Să văd maica ce cinează!
Maica cină cu lumină
Eu suspesc de la inimă.
Eu făcui cu d-aripa
Stânsei maicii lumina,
Maica prinse-a blăstăma
Pe cine-o stâns lumina.
Eu grăii cătră maica:
„Maica mea, nu blăstăma!”
Maica prinse-a mă-ntreba:
„Bine-i la străini ori ba?”
Eu isei cătră maica:
„Maica mea nu mă-ntreba
Că spune-mi-se faţa,
Că-i galbină ca ceara
Și-i veștedă ca ceapa.”
Piesele folclorice culese de George Bogdan
Duică au reţinut atenţia unuia din cei mai pre-
stigioși folcloriști contemporani. Este vorba de
regretatul profesor de la catedra de folclor a Fa-
cultăţii de Filologie din Cluj, Dumitru Pop.4 Po-
trivit clasificării acestuia, textele lirice din Ucuriș
aparţinurmătoarelor specii: cântece de dragoste,
cântece satirice, cântece de înstrăinare, strigături.
Deși G.B. Duică nu menţionează
informatorii cântecelor și strigăturilor, nu ne
putem îndoi de autenticitatea lor. După 70 de
ani, versurile „Ia coată bine și vezi/ După cine
mintea pierzi,” vor fi înregistrate la Ucuriș, cu
mici modificări, de Florica Bradu: „Uită-te, bade
și vezi/ După cine vremea-ţi pierzi”.5
Tot din Ucuriș avem câteva cântece
4
Folclorul literar al “Tribunei” în Studii de istoria folcloristicii
româneşti, Editura Umbria, Baia Mare, 1997, p. 89-93.
5
Bradu, Florica, Cântaţi fete horile, folclor cules şi interpretat de
Florica Bradu şi notat de George Vancu, Oradea, 1974, p. 110.
Monografia Comunei Olcea
Folcloriști care au cules creații po-
pulare din zona Crișului Negru
Traian Mârza
S-a născut în 23 februarie
1923, în satul Bucea, pe atunci
în judeţul Bihor, dintr-o fami-
lie de ţărani cu unsprezece co-
pii. Căutând de lucru, părinţii
au locuit pe rând în Cheresig,
Toboliu și Sântandrei, ceea
ce a făcut ca Traian să urmeze
cursurile primare în mai multe
localităţi. Dovedind multă dra-
goste de carte este admis la cursurile Școlii Normale „Iosif Vul-
can” din Oradea. Din cauza războiului întrerupe studiile univer-
sitare și pleacă pe front. La terminarea stagiului militar se înscrie
la Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, unde,
după absolvire rămâne cadru didactic până la sfârșitul vieţii, în
20 iunie 1985. Strălucita sa carieră didactică și de cercetare îl
așează în rândul celor mai titraţi folcloriști români. Este autorul a
câtorva sute de lucrări știinţifice și articole publicate în presa vre-
mii, care îi aduc și multe premii muzicale și folclorice. Unul dintre
cele mai importante studii ale domniei sale, o carte de aproape
500 de pagini , „Folclor muzical din Bihor”, apărută la București
în 1974 a fost distinsă de Academia Română cu premiul „Cipri-
an Porumbescu”. Dragostea de locurile natale i-au purtat pașii și
prin comuna Olcea, ceea ce ne onorează să îi publicăm câteva
piese folclorice care fac parte din opera citată mai sus.
Elisabeta Pavel
S-a născut în anul 1921, în
Girișul Negru, într-o familie
de ţărani greu încercată de
viaţă. În căutarea unei slujbe,
părinţii pleacă la București
unde tânăra bihoreancă, în
dorul după locurile natale,
participă la întâlnirile cultura-
le săptămânale organizate de
ardeleni, într-un club mun-
citoresc. Aici o cunoaște și
marele folclorist Hary Brauner, care o angajază „fată în casă”
și nu mult după aceea o duce pentru înregistrări la Institutul
de folclor, cântecele ei părându-i-se deosebit de autentice și cu
valori poetice remarcabile. Theodor Carţiș, muzicolog și com-
pozitor - și el bihorean, din Rogoz - îi prezintă în emisiunile
postului naţional de radio câteva cântece, numele Elisabetei
Pavel intrând astfel în circuitul muzical folcloric românesc.
Ansamblurile „Ciocârlia” și „Rapsodia Română”o cheamă în
spectacole și astfel reușește în câteva turnee să impună muzica
românească din Bihor și pe scenele din principalele orașe ale
ţării. Theodor Carţiș, devenind între timp directorul singurei
dar prestigioasei case de discuri „Electrecord”, îi realizează un
disc care se bucură de real succes în rândurile iubitorilor de
folclor. Se întoarce în Oradea în 1968 în cadrul orchestrei „Cri-
șana”, unde își încheie cariera artistică. Se stinge din viaţă la 16
mai 1972.
181
Florica Bradu
Vede lumina zilei în Șicula,
atunci în judeţul Bihor. Cursu-
rile primare le face în comuna
natală, în urma cărora se înscrie
la Liceul „Moise Nicoară” din
Arad. Încă de pe băncile școlii
are succese artistice importan-
te. Direcţia Ansamblului „Cio-
cârlia” din București o remarcă
și dorește să o aibă în rândul so-
liștilor, dar părinţii consideră că
studiile universitare sunt mai importante pentru fiica lor. Dă exa-
men la Facultatea de Filologie, unde urmează cursurile marelui
folclorist prof. Dumitru Pop, împlinindu-și astfel profesia și ca-
riera de interpretă și culegătoare de folclor. În anul 1968, câștigă
pentru Bihor, marele concurs al Televizunii Române , „Dialog la
distanţă”, care o așează în prima linie a soliștilor profesioniști din
ţara noastră. Primul disc îl realizează cu prilejul unui turneu în
Olanda; în Turcia obţine prestigiosul premiu „Cupa de cristal”;
la Festivalul internaţional „Migdalul în floare” din Italia prestaţia
aristică și frumuseţea ei dobândesc titlul de „Mis Primavera Eu-
ropa 1972”. Realizează turnee în toate continentele, succesele ei
artistice calificând-o drept una dintre cele mai importante amba-
sadoare ale culturii românești. Are înregistrate 18 discuri de mu-
zică populară. În 1973 publică culegerea de cântece din Crișana
„Cine-o-nceput horile” din care reproducem și noi câteva piese,
notate de regretatul compozitor și dirijor, Gheorghe Vancu.
Crăciun Parasca
S-a născut în 1945, în satul Sub-
piatră. A absolvit Liceul Teore-
tic Aleșd, ulterior Facultatea de
Filologie a Universităţii „Babeș-
Bolyai” din Cluj, cu lucrarea de
licenţă „Nunta la români”, con-
ducător știinţific fiind profesorul
Dumitru Pop. Vine la Oradea ca
metodist la Casa Creaţiei Popu-
lare Bihor, unde peste cinci ani
a devenit director, cumulând în
același timp și funcţia de director al „Școlii Populare de Artă”. Este
autor al mai multor filme de televiziune sau coautor al cărţilor ; „
Antologie de cultură populară bihoreană-Balade”, „Muntele Găi-
na – Legendă și adevăr”. „Colinde românești” ediţie bilingvă ș.a.
După ce este câţiva ani consilier la Inspectoratul pentru cultură
devine director al instituţiei. Între timp, are o activitate publicis-
tică deosebită semnând articole de specialitate la „Crișana”, „Fa-
milia”, „Impact”, „Cele Trei Crișuri” ș. a. Este autorul mai multor
scenarii folclorice valorificate atât de formaţiile de amatori cât și
de cele priofesioniste, majoritatea dintre ele fiind premiate la festi-
valuri naţionale de folclor sau teatru folcloric. Amintim dintre ele
doar câteva: „Bulciugul turcașilor”; „Omule – pomule!”, „Mânce-
te focu război”, „Poftiţi la șezătoare”, „Dorule de unde vi?”. A fost
consultant știinţific la cele două discuri Electrecord despre „Nun-
ta Bihoreană”. Participă la alcătuirea mai multor monografii ale
satelor Felcheriu, Vadu Crișului, Pomezău, Sântandrei , precum
și la Monografia în 10 volume a Judeţului Bihor. Studiul dedicat
folclorului din zona Olcea, din monografia de faţă, este semnat
tot de domnia sa.
182
de înstrăinare culese de pr. Petru Ardelean
și integrate în monografia sa „Terra Ucrus”
(Pământul Ucuriș, Editura Universităţii Oradea,
2007, p. 193; inf. Pintea Saveta, 51 ani):
Mânce-o focu străinătate
Mânce-o focu străinătate
Mult avui dă tine parte,
Că pruncii care-s străini
La nime nu-i face bini.
Dă străină ce-s străină
Urlă apa, nu mă mână,
Că d-ar fi apa urlătoare
M-ar mâna stând în picioare,
D-așe apa urlă lină
Nu mă mână dă străină!
Mânce-l focu dă străin
Mânce-l focu dă străin
Bine-i pare că nu cin
Că-i rămâne blidu plin
Și lingura zbiciulată
Și io mă culc năcinată.
D-ar trăi măicuţa me,
Sara-i sară, luna-i plină
Monografia Comunei Olcea
Nu i-ar fi inima-mpăcată
Și mă știe năcinată.
Crapă-te pământ cu iarbă
Creapă-te pământ cu iarbă
C-aș ave cu mama o treabă,
Treaba care o-aș ave,
N-o pot spune la nime!
O-aș spune cătă-on străin
Da` mâne-i tăt satu plin,
Mânce-l focu străinu
Că-i amar ca pelinu,
Că zice că spune bine
Încolo râde dă tine.
Cunoscuta solistă de muzică populară,
Florica Bradu, publică în cartea deja citată,
trei cântece de dor și dragoste, de la inf. Berar
Constantin, în vârstă de 60 de ani. Ele fac parte
din repertoriul interpretei:
Monografia Comunei Olcea 183

Sara-i sară, luna-i plină Bade-ajungă-te doru

Sara-i sară, luna-i plină Și-ţi lași plugu și caru
Doruțu meu nu s-alină, Și vii pă un cal călare
Nici nu mi s-a alina Pân`la mine-n șezătoare.
Până Crișul o săca
Sărutatu de om drag
De când badii n-am dat gură Ajunge cât un iosag,
S-o oprit Crișu, nu cură, Sărutatu de-om urât
Când badii gură i-oi da Ala te bagă-n mormânt6.
Și Crișu s-a tulbura. 6
Idem, p. 43-44

Bat-o noaptea pă nana

Bat-o noaptea pă nana Batăr toată lumea ști

Bat-o noaptea pă nana Unde umblă tinerii.
Pă sus își poartă pana,
Sâmbăta, dumineca Uită-te, bade, și vezi
Tăt în cale la badea După cine vremea-ţi pierzi,
Și te uită, bade bine
Bată-l ploaia omu prost Dacă nana ta-i ca mine.7
Mult mă-ntreabă unde-am fost, 7
Idem, p 109-110
184 Monografia Comunei Olcea

Hai, bade, cu mine-n crâng

Hai, bade, cu mine-n crâng N-am putut crește mai mare.

Hai, bade, cu mine-n crâng Câte talgere în cui
Că nu-s lup să te mănânc, Atâţia drăguţi avui,
Nici pasăre blestemată Dar amu sărac de mine8
Să nu mă săruși o dată. Și de una-mi pare bine.

Vai mândruţă cum te-aș strânge De la acest informator, un folclorist din Beiuș9
Da ești tânără și-i plânge, a cules cântecul satiric de mai jos. Din păcate, nu se
-Strânge, bade, câtu-i vrea precizează vârsta lui Beraru Constantin, nici data
Oi plânge și-oi mai tăcea. culegerii. Textul este notat pe melodia jocului Polca:

Nu te uita că-s micuţă 8

Idem, p. 167-168
C-am umblat la oi desculţă 9
Sava, Constantin, Slobozi, Doamne, glasul meu! Melodii
Și mi-o fost frig la picioare bihorene, coline şi cântece religioase, Editura Buna Vestire,
Beiuş, 2005, p. 98.
Monografia Comunei Olcea
Fata ce se pudărește
Fata ce se pudărește
Fata ce se pudărește
Nimănui nu trebuiește,
Că-și dă pudără cu caru
Și-i urâtă cu amaru
La fata care-i frumoasă
Nu găsești pudără-n casă,
Că frumoasă e făcută
Și nu trebuie feștită.
185
Și cu când m-oi însura
Mândră fată mi-oi căta,
Să-i sărut sara cu drag
Faţa ca floarea de mac,
Să miroase-a busuioc
Ca s-o pot iubi cu foc.
Eminamente laudativ este al doilea cântec
vocal pe melodie de joc (Mânânţălu) notat de C.
Sava în volumul de mai sus (p. 102); informator;
Beraru Constantin.
186
Mândre-s bihorencile
Mândre-s bihorencile
Mândre-s bihorencile
Și sunt dulci la dragoste
Sunt fete bine făcute
De tătă lumea plăcute
Cine trece prin Bihoru
Fără să știe ce-i doru,
Acela e om pierdut
Și de lume nu-i plăcut.
Am venit și io aici
Că-mi plac bihorencilii,
Am venit și nu mai plec
Monografia Comunei Olcea
Până la cap nu mă leg.
Și-am să-mi iau una frumoasă
S-o duc la mama acasă.
Revenind la străvechile „hore tărăgănate”,
cele care, alături de melodiile de dans, conturează
pregnant stilul sau graiul muzical bihorean, este de
remarcat faptul că unul din cei mai avizaţi cerce-
tători ai melosului tradiţional bihorean a cules și
notat în antologia sa și o „tărăgănată” din Hodișel.10
10
Mârza, Traian, Folclor muzical din Bihor, Editura Muzicală a
Uniunii Compozitorilor din România, Bucureşti, 1974, p. 274
pentru această lucrare, autorului i s-a decernat Premiul „Ciprian
Porumbescu” al Academiei Române.
Monografia Comunei Olcea 187

Câte nane cântă rar

Câte nane cântă rar doar bărbaţii, iar la nuntă, în unele momente ale
Câte nane cântă rar, măi ceremonialului, descântă și femeile. Descântecele
Măi, mândră, iară daina, de nuntă vizează principalele personaje ale nunţii:
Tăte trăiesc cu d-amar; mirele și mireasa, stegarul, grăitorul mirelui și al
Iară câte cântă des miresei, chemătorii, nașii, soacra mare, socăciţele.
Tăte cu d-amar trăiesc. Parte din ele au un pronunţat caracter erotic. În
Cântă-mă, nană, pă mine general, din conţinutul strigăturilor nu lipsesc
Cum cântă cucu când vine; laudele femeii iubite pe de o parte, iar pe de altă
Cântă-mă, nană, sara parte ironia și satira unor tare omenești: lenea,
Cum cântă cucu vara. mândria, prostia, urâtul opuse comandamentelor
etice și estetice care guvernează viaţa obștii sătești:

B. Strigăturile Strigături de joc din Olcea11

Așa joacă olceanu
Dacă „horele” sunt vehiculate, de obicei, în Dacă ţâpă sumanu,
intimitate, strigăturile (în Bihor, „descântece”) Ţâpă sumanu pă spine
sunt emise în prezenţa unor membri ai colectivităţii Șapte draci intră în tine:
sătești, participanţi la jocul de duminică sau la hora Dăm sumanu dă pă noi
satului (hidede), la petrecerile cu dans organizate Și-l calcă șapte nevoi!
la unele sărbători de peste an, la șezători, clăci, ***
nunţi ș.a. O strigătură e compusă cel mai adesea Nana cu primă pă poale
din 4 versuri și mai rar din două sau chiar 8 versuri. Nu și-a pus mâncare-n oale,
Termenul „strigătură” definește și modul cum
sunt declamate în public, adică strigate pe ritmul
11
Pr. Teodor Cios, op. cit., p. 14 şi 56. Din aceeaşi lucrare am
preluat informaţii preţioase despre hora satului şi dansurile din
melodiei de dans. În timpul jocului descântă satele comunei.
188 Monografia Comunei Olcea

Că o calcă nevoia ***

Dacă nu-mi face voia! Astă fată să mărită
*** Și nu știe face pită
Câtu-i fata dă micuţă Că și ieri o făcut opt
Sare-n sus ca o broscuţă, Și niciuna nu s-o copt.
După lucru nu s-apleacă ***
După joc nevoia-o calcă! Astă fată ști joca
*** C-o-nvăţat-o maică-sa,
Și mândra s-o lăudat Ia te uită cum s-aruncă
C-are-un pat împerinat, Parcă sare peste-o gârlă!
Pernele îs la dracu
Tăt pene-s câtu-i patu!
Strigăturile (descântecele) de nuntă le vom
***
prezenta în paginile dedicate obiceiurilor legate
Când eram micuţ în fașe
de momentele cruciale din viaţa omului.
Trăgeam cu ochiu la nașe!
***
Bate cizma pă tureac
Batăr nu-i fărină-n sac! II. Creaţia epică
***
Cine joacă și nu strigă Balada sau cântecul bătrânesc
Facă-i-se gura strâmbă,
N-aibă nici coajă pă masă Balada este „o creaţie poetică în versuri,
Să stea cu gura căscată. făcând parte din genul epic, inspirată, de obi-
cei, din tradiţia istorică sau populară și care re-
Strigături de joc din Ucuriș12 latează o acţiune eroică, o legendă, o întâmpla-
Mândra me îi albă tare re însemnată”13. Termenul de origine franceză
Ca fundu dă la căldare, „ballade” s-a impus destul de timpuriu în fol-
Și gândesc că a dălbi cloristica românească (vezi Vasile Alecsandri,
Odată cu bibolii. Poezii poporale – Balade (Cântice bătrânești),
*** Tipografia Buciumul român, Iași, 1852). Ceva
Busuioc în trii crenguţă mai târziu, poetul și folcloristul bihorean din
Am în sat vreo trii drăguţă, Ștei, Miron Pompiliu, unul din cei mai buni pri-
Primarui-i la primărie eteni ai poetului nepereche, Mihai Eminescu,
Io-s cu primăriţa-n vie; publică volumul „Balade populare române” (Ed.
Dascălu-i cu pruncii-n școală Societăţii Junimea,Iași, 1870). Totuși denumi-
Io-s cu dăscăliţa-n poală; rea „cântec bătrânesc” a fost preferată de unii
Notaru îi dus în sat, folcloriști până aproape de zilele noastre, deși
Io-s cu doamna lui în pat; „bătrânești” pot fi considerate și alte cântece,
*** printre care „horele tărăgănate”.
Pă la popa printre pruni În zona bihoreană au circulat asemenea
Face mândra rugăciuni, naraţiuni în versuri, unele bucurându-se de o
Cu furca și cu grebla mare popularitate, precum cele din categoria
Să se poată mărita. baladelor familiale: „Vălean” și „Logodnicii
nefericiţi”. Prima îl are ca protagonist pe amorezul
12
Pr. Ardelean Petru, Terra Ucrus (Pământul Ucuriş), Editura
Universităţii Oradea, 2007, p 183-184, Inf: Motoc Nicolae, 73 13
Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei
ani; Strigăturile se încheie cu iuitura: i, iu, iu, iu. R.P.R. (Buc.), 1958, p. 64.
Monografia Comunei Olcea 189

care sfârșește tragic în bătaia clopotelor și vaietele Că mândrele-ţi mâncă capu,

mamei sale. În mod cert, balada era cunoscută și Ca lui Vălean săracu!14
în satele comunei Olcea, câtă vreme avem un text
cules din satul vecin. Se știe că în Transilvania, deci și în Bihor, unele
balade au intrat în repertoriul cetelor de colindători.
Văleanu (Hora văleanului) Între acestea sunt de evidenţiat variante ale baladei-
Frunză verde mugurean colind „Mioriţa” din Călacea și Olcea, în ambele fi-
Ce fecior era Vălean ind prezent „testamentul ciobanului mioritic”:
Sâmbăta, duminica
Doamne, mândru se găta! Întorcu-se-ntorc
Și la uliţă ieșè Întorcu-se-ntorc
Cu trei mândrii să-ntâlnè. Trei păcurărei,
Una-i fala florilor, Cu trei ciobănei,
Alta-i sora soarelui, Doi îs frăţiori
Alta din ochi îl ochè. Unu-i strinășel,
Și cu coatele-l cotè. Cei doi frăţiori
Mândra lui cea mai frumoasă Tă să gomoneau
Bagă capu pă fereastră Și tă să vorbeau:
Cheamă pă Vălean în casă. Hai, voi, fraţi d-ai mei
Vină, Văleanule-n casă Ce vă gomoniţi
La cină caldă pă masă! O să m-omorâţi?
Să dusă Vălean în casă, Dă mi-ţi omorî,
Cinară și mai rămasă: Năfrămuţa mea
- Maică-așterne patu meu Și o duceţi voi
Că mă doare capu rău! La tăicuţu meu,
Când fu pă la miez dă noapte Că voi li-ţi afla
Văleanu zăcea pă moarte, Boii-n jug prinzând
Când ieșiră zori dă zuă Din ochi lăcrimând,
Vălean era pă scândură. De mine-ntrebând;
Când să făcu zua dalbă Năfrămuţa mea
Vine mândra lui cea dragă, Și o duceţi voi
Ia pânza dă pă obraz La măicuţa mea,
Văzu moarte cu necaz. Că voi îţi afla-o
Cântă cucu-n vârv dă fag Vacile mulgând,
Pă Vălean clopote trag; Din ochi lăcrimând,
Cântă cucu-n vârv de salcă De mine-ntrebând;
Văleanului groapă-i sapă; Năfrămuţa mea
Cântă cucu-n vârv dă nuc Să duceţi voi
Pă Vălean la groapă-l duc La frătiuţu meu,
Nucu-i mare, frunza-i rară Că voi li-ţi afla
Pă Vălean îl îngropară, Tulucii ţâpând,
Și i-o pus o cruce dalbă Din ochi lăcrimând;
Că mult i-o fost lumea dragă:
Mereţi, feciori și gândiţi
14
Antologie de cultură populară bihoreană, vol. I, Balade,
Oradea, 1979, p. 93-94; Culegător: Colţea Dumitru; inf. Rotar
Și dă mândre vă feriţi, Nicolae, 20 ani, Cărăsău, 1937.
190 Monografia Comunei Olcea

De mine-ntrebând; Nici pomană să le deie,

Năfrămuţa mea Ci le pună pe dricar,
Și o duceţi voi Să le deie foc și pară.
La soruţa mea, Să-mprăștie fumurile
Că voi îţi afla-o La tăte măicuţele.
Oile mulgând Iar pă mine mă-ngropaţi
Din ochi lăcrimând, În staulu oilor,
De mine-ntrebând. S-aud oile păscând
Fluierașu meu, Mielușeii tropăind16.
Și mi-l puneţi voi
În strunga oilor În satele de la poalele munţilor Codru-Mo-
Ţarcu mieilor: ma, isprăvile marelui erou al Revoluţiei din 1848
Vântu când a bate Craiul Moţilor, Avram Iancu, au fost memorate
Pân el a străbate, în balada istorică:
Fluierașu-a zâce
Oile s-or strânge Merg carele Iancului
Pă mine m-or plânge; Pe drumu Hălmagiului
Fluieru-a cânta Mărg carele Iancului.
Fete s-aduna, Nu mărg cum mărg carele
Fete și neveste Ci sclipesc ca soarele:
Tot cu cărujele, - Unde mergi, tu, Iancule?
Tot cu busuioc - Mărg la luptă, dragule.
Că le-am zâs la joc15. Pușcă Iancu prin surcele
Fug domnii fără ţipele
La umbră de codru verde Pușcă Iancu prin butuci
La umbră de codru verde Fug domnii fără papuci;
Mândru pui de foc se vede, Pușcă Iancu prin Ineu
Dar lângă foc cine șede? Fug Domnii fără hinteu;
Iaca șed trii păcurari. Pușcă Iancu și scânteie,
Ei se dete-a vorovi-re Fug domnii fără hinteie;
Doi s-aflară verișei, Pușcă Iancu prin Hălmagi
Altu străin d-amândoi: Fug domnii fără nădragi;
- Hai, vere, să-l omorâm! Dă Iancu cu tunurile
- Preteni, nu mă omorâţi De răsună dealurile.
Pân-oi scrie cărtiţa Strigă Iancu de la munte:
Și-o trimit la măicuţa. - Nu te teme, măi Axente,
Și meargă pân` la Ineu Că și eu vin de la munte
Să-mi cumpere copârșeu, Cu opt mii și nouă sute!
Un copârșeu tot de iagă Jele-i, Doamne, cui și cui
Că mult mi-o fost lumea dragă. De armele Iancului,
Și să-l bage-n ceea casă Că le ploaie și le ninge
Că mi-s hainele pe masă: Și n-are cine le-ncinge,
Nici în crâșmă nu le beie, Că cine le-o d`avut
15
Bradu, Ion, Din folclorul obiceiurilor bihorene, Oradea, 1970, Bradu, Ion, Cântece bătrâneşti din Bihor, Oradea, 1971, inf.
16

p. 206-207; inf. Simuţ Ana, Călacea, 1965. Dronca Ilie, 62 ani, Olcea, 1937
Monografia Comunei Olcea 191

• Ban la ban trage;

• Nu fă ce face popa, ci fă ce zâce popa;
Pus-o faţa la pământ.

• Bate fieru până-i cald;

Nu o pus să înflorească,

• Nu-ţi băga nasu unde nu-ţi fierbe oala;

Ci-o pus-o să putrezească

• Cine râde la urmă râde mai bine;

Pe pământ negru-n Ţebea

• Cine să scoală dă dimineaţă dăparte ajunge;

La gorunu lui Horea.

• Cine-aleargă după doi iepuri, nu prinde niciu-

Gorunu Horii-i de jale
Îmbrăcat în cercurele

• Corb la corb nu-și scoate ochii.18

Și-nvârtit în dor și jale!17 nu;

III. Creaţia aforistică

și enigmatică B. Ghicitorile

A. Proverbe și zicători Cunoscute încă din antichitate, ghicitorile își

Proverbele și zicătorile constituie o specie
folclorică aparte, care transmit în formule lapida-
re rezultate ale experienţei de viaţă a oamenilor,
devenind repere și învăţătură de minte pentru
semeni. În satele bihorene, ele se numesc zâcale,
zâcături, vorbă înţeleaptă, vorbă din bătrâni, pilde,
vorba aia. Sunt evident reflecţii cu valoare morali-
zatoare, juridică și filozofică și cu o putere sugesti-
vă remarcabilă. Proverbele și zicătorile și-au câști-
gat locul binemeritat în peisajul culturii populare
tradiţionale. Transmiterea lor se face în contexte
concrete, verbale sau situaţionale, contribuind la
potențarea sensului și semnificaţiei pe care omul
o acordă unor fenomene naturale și acţiuni ome-
nești. Proverbele transmit mesaje utile, un sfat, o
povaţă, un îndemn pozitiv de luat în seamă în via-
ţa cotidiană, iar zicătorile se rezumă la formularea
unor aprecieri sau atitudini într-un limbaj metafo-
ric în legătură cu fenomenele amintite. Suntem si-
guri că la creaţiile înregistrate de noi, fiecare cititor
au originea în probele la care erau supuși tinerii în
riturile de iniţiere. Creaţie care încifrează metafo-
ric infinitele elemente ale universului, ghicitoarea
odată emisă se cere a fi înţeleasă și dezlegată. Cre-
aţia poetică ce necesită multă imaginaţie în alcă-
tuirea sa metaforică și-a găsit locul de manifestare
ca joc distractiv în șezători și clăci. De asemenea,
părinţii le-au folosit frecvent în actul de educaţie a
copiilor. În ambele cazuri, ghicitoarea a antrenat în
jocul dezlegării enigmei isteţimea și perspicacita-
tea minţii, cunoștinţele și concepţia despre lume și
viaţă a locuitorilor satelor noastre:
Dă la noi, până la voi,
Tăt pânze albe și moi
(Neaua)
Șade și bate,
Arată și spune,
Dar nu mănâncă
(Ceasul)
Am două cofe,
Ziua-s pline,

• Cine sapă groapă altuia poate cădea el în ea;

va adăuga cel puţin un proverb sau zicală. Noaptea-s grele.

• Nu da pasărea din mână pe cea din gard;

(Încălţămintea)

• Zua bună să cunoaște dă dimineaţă;

Soare aburit pă masă

• N-aduce anu ce-aduce ceasu;

Îl mănâncă toţi din casă.

• Nu lăsa pă mâine ce poţi face azi;

(Mămăliga)

• La omu sărac, nici boii nu trag;

Am o mie de gâște

• Bate șaua să priceapă iapa;

Și fac numai un ou.
(Cașul oilor)
17
Bradu Ion, op. cit., p. 137-138, inf. Dronca Ilie, 62 ani, Olcea, 18
Inf. Măduţa Ana, 64 ani, Ucruiş; Culeg. Parasca Crăciun,
1937. 1977.
192
Ce trece prin geam
Și nu se sparge?
(Soarele)
Am zece fraţi:
Cinci îs afară și nu-i ploaie,
Cinci îs în șopru și îi ploaie19.
(Degetele la tors)
IV. Obiceiurile tradiţionale
Manifestări spirituale repetabile, transmi-
se din generaţie în generaţie tocmai pentru rolul
lor esenţial în organizarea muncii și a vieţii unei
comunităţi, obiceiurile își au obârșia în experi-
enţa de viaţă a oamenilor, în observaţiile asupra
fenomenelor naturii, în credinţe de natură ma-
gică și religioasă prin care aceștia își închipuiau
că prin anumite gesturi și acţiuni pot influenţa
forţele supranaturale să le fie favorabile în asigu-
rarea hranei și perpetuarea vieţii. „Ele încifrează
înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu
lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relaţii-
lor interumane, asupra mersului normal al vieţii
sociale și asupra soluţiilor pe care, într-o evo-
luţie de multe ori milenară, omenirea le-a găsit
pentru a face ca lucrurile să reintre în normal
atunci când rânduiala lumii a fost dintr-o prici-
nă sau alta stricată.”20
Obiceiurile tradiţionale, atât cele care mar-
chează trecerea de la un an sau anotimp la al-
tul, numite calendaristice sau obiceiuri de peste
an, predominant agrare, cât și cele care însoţesc
etapele cruciale din viaţa omului (naștere, căsă-
torie, moarte), momente percepute și conside-
rate critice, dincolo de deosebirile existente în
forma lor de manifestare, prezintă prin semnifi-
caţiile de fond numeroase asemănări, deoarece
„orice obicei marchează un moment necotidian
al vieţii, un moment important, un început sau
un sfârșit, în orice caz o trecere, o depășire, de la
19
Folclor literar din Bihor, Oradea, 1974, p. 530; inf. Farcaş
Viorica, 37 ani, Ucuriș, Culegător: Şarba Ioan, 1971.
20
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976,
p. 3.
Monografia Comunei Olcea
o stare la alta”21. Ele au un fundament comun și
anume gândirea de tip arhaic, mitică și magico-
simbolică bazată pe viziunea ciclică a timpului
și a ritmurilor cosmice, a naturii, a vegetaţiei și
a vieţii omului.
Ca urmare, nu puţine din străvechile cre-
dinţe, obiceiuri și rituri au continuat să-și rele-
veze semnificaţiile și funcţiile în contextul unor
sărbători și ritualuri creștine. Altele, care se ma-
nifestă în afara acestor sărbători ne dovedesc
că omul societăţilor tradiţionale acorda aceeași
importanţă intrării în ceata de feciori sau în hora
satului, împlinirii întocmai a tuturor riturilor
moștenite de la înaintași la naștere, căsătorie și
înmormântare. Nerespectarea acestora putea
trage asupra comunităţii sau individului efecte
malefice.
Precizăm că în prezentarea obiceiurilor, ri-
turilor și credinţelor din satele comunei Olcea
vom apela la următoarele surse:
Cuceu, Ioan: Contribuții la cercetarea fol-
clorului nupțial în subzona Tinca, în vol. „Zilele
folclorului bihorean”, ediţia a IV-a, Oradea 1974,
p. 129-145;
Herţea Iosif: Despre unele datini de iarnă
din împrejurimile comunei Tinca, în vol. „Zilele
folclorului bihorean”, ediţia a IV-a, Oradea 1974,
p. 155-163;
Mârza Traian: Folclor muzical din Bihor,
Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bu-
curești 1974, p. 167-168;
Parasca, Crăciun, cercetare de teren în anul
1977;
Roman Gh. Ioan, Jocurile de priveghi în Bi-
hor (Valea Crișului Negru, de la Beiuș la Tinca,
în anuarul „Crisia”, XVII, Muzeul Ţării Crișurilor
Oradea, 1987, 457-500).
Pr. Cios, Teodor, Istorie, oameni și locuri
din comuna Olcea, Editura Buna Vestire, Beiuș,
2003, p. 33-34, 55-61 și 73-81.
Pr. Ardelean Petru, Terra Ucrus – Pămân-
tul Ucuriș; Editura Universităţii Oradea, 2007, p.
172-204.
21
Idem, p.l 123.
Monografia Comunei Olcea
A. Sărbători și obiceiuri calendaristice
cu dată fixă
1.Sărbătorile de iarnă: Crăciunul,
Anul Nou, Boboteaza.
Dacă Învierea Mântuitorului este cea mai
importantă sărbătoare a lumii creștine, sfârșitul
anului vechi și începutul unui An Nou a fost și
rămâne evenimentul cel mai așteptat de toate po-
poarele lumii, indiferent de religia pe care o îm-
brăţișează.
E de reţinut faptul că fără reforma vechiului
calendar roman din anul 153 î.Hr. prin care în-
ceputul anului se mută de la 1 Martie la 1 Ianua-
rie, multe popoare, printre care și cel român, ar fi
sărbătorit Anul Nou în apropierea echinocţiului
de primăvară și nu în vecinătatea solstiţiului de
iarnă. Urmele sărbătorii Anului Nou în sezonul
cald, odată cu începutul regenerării vegetaţiei și
începutul muncilor agricole, au rămas la noi în
credinţele și practicile rituale din perioada 1-9
martie (Mărţișorul, Zilele Babei și Moșii de pri-
măvară sau Sfinţii Mucenici). Așa s-a ajuns la per-
formarea, e adevărat, la modul simbolic, a unor
rituri agrare, în miezul iernii.
Din definiţia și descrierea fenomenelor fol-
clorice întâlnite între Crăciun și Bobotează, de
către un prestigios etnolog român am ales câ-
teva pasaje relevante: „Mai mult de un mileniu,
creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Cră-
ciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă
(n.n. noaptea cea mai lungă a anului). În spaţiul
sud-est european, inclusiv în teritoriile locuite
de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii,
Crăciunul este o sărbătoare solstiţială, când oa-
menii celebrau divinitatea solară cu același nume.
Determinativul de „moș” (Crăciun) indică vârsta
zeului adorat care trebuie să moară și să renască
odată cu timpul calendaristic la Anul Nou. Ast-
fel, divinitatea se năștea împreună cu timpul la 25
decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea și mu-
rea pentru a renaște la începutul anului următor.
Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au
suprapus Saturnaliile romane (la începutul mile-
193
niului I, î. H, zeul timpului Saturn se celebra între
17-23 decembrie) apoi nașterea zeului solar de
origine iraniană, Mithra, și, după apariţia crești-
nismului, nașterea fizică a lui Iisus, nașterea spiri-
tuală (Botezul) rămânând la 6 ianuarie, în a șasea
zi a Creaţiei numărată după Anul Nou, celebrat
pe atunci la Calendele lui Ianuarie (n.n. în cinstea
lui Ianus Bifrons, zeul cu două feţe, una orientată
spre anul trecut, iar cealaltă spre anul viitor). Din
acest motiv, sărbătorile de Crăciun sau de Anul
Nou păstrează numeroase elemente comune, ca-
racteristice scenariului nașterii rituale, după 365
de zile, a timpului.”22
Putem vorbi astfel de un complex de obi-
ceiuri, rituri, credinţe și gesturi menite să asigu-
re ordinea cosmică, să aducă în noul an sănătate,
noroc și prosperitate oamenilor, fertilitate ogoa-
relor și fecunditate animalelor.
Iată câteva credinţe despre rostul marilor
sărbători în viaţa sătenilor comunei Olcea:
* În zile de praznic nu se mătură, în casă, că
nu-ţi merge bine;
* La sărbătorile mari: Crăciun, Anul Nou,
Bobotează și Paște să scoţi dimineaţa apă proas-
pătă din fântână și cu aceea să te speli, ca să-ţi
meargă bine tot anul;
* La sărbătorile mari: Crăciun, Anul Nou,
Bobotează și Rusalii să bagi în apă bani, să te speli
cu apa după bani și vei fi bănos;
* Cine doarme de Anul Nou, tot anul nou va
fi somnoros;
* Nu e voie să speli haine între Crăciun și
Bobotează, pentru că atunci se împart tunetele și
fulgerele;
* Dacă e moiște sau dacă ninge la Anul Nou,
va fi un an îmbelșugat.
* Cine bea apă din ţângalău la umblatul cu
crucea va avea voce frumoasă;
* Fetelor care iau din fuiorul preotului la
Bobotează le crește părul mare;
* Fetele care rup din busuiocul preotului la
Bobotează vor avea noroc;
* Fetele de măritat să postească în Ajun de
22
Ghinoiu, Ioan, Dicţionarul obiceiurilor de pe an, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1977, p. 52.
194
Bobotează și din busuiocul preotului să pună la
cap (sub pernă), că-și vor vedea „data”23.
În credinţele respective, se pot întrevedea
anumite interdicţii, previziuni meteorologice,
dar și practici cu caracter magic ce pot aduce be-
neficul în viaţa omului.
Obiceiul colindatului și colindele
Sărbătoarea Crăciunului este precedată de
un post de 40 de zile, cu începutul la 15 noiem-
brie, mai puţin sever decât Postul Mare al Paște-
lui. În săptămâna premergătoare Ajunului are loc
sacrificiul (tăiatul) porcului. Unele preparate de
porc (cârnaţi, caltaboși) vor constitui alături de
colacii rituali și băutură, daruri „alduite” sau „gră-
ite” de colindători.
În această perioadă se constituiau și cete-
le de colindători (copii și adulţi). Cei ce urmau
să colinde se adunau la o anumită casă pentru a
învăţa prin repetiţii succesive textele și melodi-
ile colindelor. Tot în acest răstimp se deschidea
sezonul șezătorilor, vizitate de feciori, unde pe
lângă povești, ghicitori și cântece propriu-zise, se
cântau și colinde:
„Colindatul copiilor cunoaște două
aspecte principale: unul propriu, de urare
scandată, redusă la câteva versuri ce pomenesc
darurile așteptate: „Puică neagră bagă-n sac/
Scoală, gazdă, dă-mi colac/ Nu mi-l da mic/
Că mi-i frig/ Dă-mi-l mare/ Bine-mi pare/ Cât
rotiţa plugului/ Umple straiţa pruncului”. El este
practicat de către copii de vârstă mică, de trei
până la opt-zece ani și este numit „după colaci”.
Cel de-al doilea aspect este unul de iniţiere,
de asimilare, având intenţia vădită de a adopta
treptat repertoriul feciorilor. Îl practică cei de
vârstă mijlocie (nouă-paisprezece ani). Formele
de expresie sunt oarecum intermediare: ca urările
cântate și câte o colindă propriu-zisă (dar de mici
dimensiuni). Acest aspect poartă denumirea „a
corinda”. Cei trecuţi de paisprezece ani colindă
deja și pe la casele cu fete de vârsta lor.24
23
Informaţie: Cios Teodor, op. cit. p. 73-81.
24
Herţea, Iosif, op. cit., p. 156. Informaţii din Călacea şi Olcea.
Monografia Comunei Olcea
La Ucuriș, copiii colindau tot în Ajungul
Crăciunului. Dimineaţa copiii mergeau cu bal-
tagul (n.n. băţ de alun ce avea la bază un cui de
lemn) pe care se puneau colacii. Colinda lor era
la fel de scurtă: „Zori de ziuă să revarsă/ Slobozâ-
ne, gazdă-n casă/ C-afară ploaie de varsă/ Și că-
mașa-i subţirea/ Și trece ploaia prin ea/ Slobozâ-
ne în târnaţ/ Și ne dă puţin cârnaţ/ Și-un bănuţ
pentru hăinuţă/ Căci cămașa nu-i călduţă”.25
Tot în Ajun, odată cu lăsarea serii, înainte de
colindatul cetei de feciori, copiii mai mari (14-16
ani) umblau cu „Viflaimul”, piesă de teatru de ori-
gine cultă, având ca subiect Nașterea pruncului
Iisus și uciderea pruncilor de vârsta lui de către
împăratul Irod.Cel mai așteptat eveniment era
colindatul cetei de feciori, atestat în Ucuriș de
o însemnare făcută la pagina 788 a cărţii „Evan-
ghelia învăţătoare” în anul 1790; „În știre se face
cumcă în această carte au dat Boțoc Toader 6 mă-
riași, feciorii satului 6 măriași când au sămăluit
corinda...”
În ce privește colindatul cetei feciorilor,
un cercetător avizat al fenomenului evidenţiază
două aspecte:avea la rândul său o dualitate de as-
pecte: unul spontan, neorganizat, cunoscut și sub
numele de „colindat cu pepile” sau „cu moșii”…
Forma cea mai amplă, mai spectaculoasă și mai
reprezentativă o constituia însă colindatul în cea-
tă organizată a feciorilor. Cel dintâi îl practica fe-
ciorii „care-s mai șodalăi” în cupluri, „bărbat și fe-
meie, moș și babă” sau în grupuri mai mari de câte
patru-șase persoane. Deghizarea era completă:
cu haine ponosite, cu faţa mâzgălită cu funingi-
ne, cu timbrul vocii schimbat, secretul identităţii
fiind de obicei păstrat până la sfârșitul colindatu-
lui. Pepile nu cântau colinzi și nici nu erau înso-
ţite de muzicanţi”26. Travestirea de tipul „moș și
babă” poate sugera timpul îmbătrânit la sfârșitul
anului, dar și spiritele strămoșilor care veghează
din lumea de dincolo destinul urmașilor din viaţa
terestră. Tot așa poate exprima dorinţa omului de
a fi altcineva și să se manifeste liber, fără nici o in-
hibiţie sau pur și simplu de a crea bună dispoziţie,
25
Ardelean, Petru, op, p. 173-174.
26
Herţea, Iosif, op. cit., p 156-157.
Monografia Comunei Olcea 195

râsul cu rol apotropaic, de alungare a spiritelor - Eu ţi-aș face bucuros,

rele active în timpul sacru al sărbătorii. Da` când pe pământ ai fost
Colindele cântate la unison sau pe grupe, Crâșmăriţă dac-ai fost,
antifonic, însoţite de oraţii, îndeplinind dintru Măsurile ţi-ai stricat
început funcţia de urare indirectă prin metafore, Apă-n vinuri ai băgat,
alegorii și simboluri, mizează pe credinţa în forţa Loc în rai nu ţi-ai cotat.
magică a cuvântului și melodiei în cadru sociali- Vine o vreme, cine-și vine,
zat, așa cum se petrece și în cadrul individualizat Vine maica a lui Pătru
al descântecelor magice. Stă la poartă și grăiește:
Colindele laice (sociale) și religioase sau -Petre, Petre, fiu meu
precreștine și creștine cum le clasifică Mircea Eli- Fă-mi și mie loc în raiu!
ade, vorbesc despre o lume ideală, încărcată de - Eu ţi-aș face bucuros,
bine și frumos, de prosperitate și fericire, o lume Da` când pe pământ ai fost
posibilă din moment ce emiţătorii și beneficiarii Tot măicuţă că mi-ai fost
mesajelor lor se găsesc în preajma înnoirii timpu- Sâmbăta de cătă seară,
lui, a anului ce vine, care se modelează în cele 12 Tăt lucru ţi l-ai lăsat
zile ale sărbătorilor de iarnă. Mâneci dalbe-ai sufulcat,
Ele vizau toate componentele vieţii sociale, Ceară-n mâne ţi-ai călcat
atât cele materiale, cât și cele spirituale. Luminele-n vârfurele,
La baladele-colind din Călacea și Olcea care Prescurile-n cornurele
se găsesc în paginile destinate cântecelor epice, Și tu, maică ţi le-ai dus
adăugăm câteva colinde din Ucuriș: În sfintele duminici
La dalbele biserici.
Colinda lui Sânpetru Treci în rai că te primește
Colo sus, colo mai sus, Și Dumnezeu te voiește!27
Sus în poarta raiului
Refren: Corinde-mi Doamne! Colinda păcurarului
Dar la poartă cine-mi șede Albu-i dealu, dă ce-i dalbu
Șede Pătru lui Sân-Pătru, Refren: Lerului, mărului!
Păstorește sufletește Albu-i dă și dă boi.
D-a dreapta-n raiu plinește. Tite oile păștè
Vine-o vreme, cine-și vine Numai oaia bălăiè
Vine-un frate de-a lui Pătru, Stătea-n loc și num păște
Stă la poartă și grăiește: Păcuraru o-ntreba:
- Petre, Petre, frate-al meu - Dă ce nu paști băla me
Fă-mi și mie loc în raiu! - D`am auzit că mi-i vinde.
- Eu ţi-aș face bucuros, Nu mă vinde la găzdacu,
Da` când pe pământ ai fost Ci mă vinde la săracu.
Răvași dalbe ţi-ai crestat, Că săracu m-a ţâne
Loc în rai nu ţi-ai cotat. C-o mânuţă de grăunţă
Vine-o vreme, cine-și vine, Și cu una dă săcară
Vine-o sară d-a lui Pătru, Și m-a scoate-n primăvară
Stă la poartă și grăiește: Și-oi paște la iarbă iară.
- Petre, Petre, frate-al meu 27
Ardelean, Petre, op. cit., p. 176-177; informaţii: Boţoc Nicolae,
Fă-mi și mie loc în raiu! 74 ani şi Bogluţ Nicolae, m. 1998.
196 Monografia Comunei Olcea

Colinda vânătorului În cadrul scenariului ritual al colindatului,

Vânător d`a lui Crăciun un loc aparte îl ocupă oraţiile rostite la primirea
Refren: Florile dalbe darurilor. Colacul, prezent și în riturile de trece-
Mult vânară cât vânară re, este aici simbolul sacru al recoltei obţinute de
Până joi dă cătă sară. gospodar în anul care se încheie. În virtutea cre-
Când fu joi dă cătă sară dinţei în puterea magică a cuvântului, prin ora-
Mândră fiară ce-și aflară, ţia colacului se induce încrederea celor colindaţi
Un cerbuţ cam stretior că și în anul viitor vor obţine roade îmbelșugate.
La cornuţă-i gălbior Spre deosebire de oraţia care însoţește darul bă-
- Ho, Petre, nu mă pușca uturii (pălincă, vin), oraţia colacului se impune
Că nu-s io ce-ţi pare ţie, prin sobrietate și solemnitate:
Că m-o blăstămat maica
„După terminarea colindului, gazda punea
Să fiu fiară sfântă-n codru,
un colac pe masă, iar unul dintre colindători lua
Nouă ani și nouă luni
colacul în mână zicând: „Feciori, feciori, d-a bine
Și p-atâtea săptămâni.
aţi stat/ Ș-aţi corindat/ Gazda noastă s-o gătat/
Dacă alea-mplini-le-oi
Jos la ţară urla-m-oi D-o lună, d-o săptămână/ Mai vârtos p-astă zi
Biserici deschide-le-oi, bună/ Cu un dar mândru și frumos/ Că-i din
Slujbe mândre face-le-oi: peliţa lui Hristos”. După aceste cuvinte, ridica
Slujbă mândră, cine-ascultă colacul deasupra capului zicând: „Ploaia picura/
Da` o-ascultă Maica Sfântă, Grâu răsărea/ Soarele lucea/ Grâu se cocea/ În
C-on fiuţ micuţ în braţă paie ca trestia/ În boabe ca mazărea/ Și la arie-l
Cu cosuţa răzvânată. ducea/ Înaltu stogului/ Ca-naltu cerului/ Grosu
Cu cosuţa despletită. stogului/ Ca grosu pământului/ Să fie grâu
Păsta fiu mic slobozâtă. spicos/ Să-l mănânce gazda sănătos!” Apoi strigau
Și-ai fi, gazdă, sănătoasă cu toţii: „Amin, amin, amin, amin”. După aceasta,
Și cu tine toţi din casă! gazda mai punea pe masă o sticlă de pălincă, iar
alt colindător lua sticla și zicea: „Apoi ascultaţi:
Colo jos la Ţarigrad Să luă gazda pe marginea mării/ Și se află în fundu
Colo jos la Ţarigrad cămării/ Dete de-un mare ciorhan/ Ne trage o
Refren: Zuărel dă ziuă! litră de pălincă/ Și ne-o aduce nouă-n brâncă/ Și
Șade-on fecior dă-mpărat zice, dragi colindători/ De vă pare amară/ O bag
Cu păruţu rătezat. în cămară/ De vă pare dulce/ Șapte hurdauă oi
În cârjuţă-i răzămat. aduce.” Un colindător strigă adresându-se gazdei
Unde s-a născut Cristos zicând: „Dacă-i de prună/ Să știi că-i bună/ Dacă
Mesia, chip luminos. nu-i din prun/ Vezi că nu-i lucru bun/ Sfânt Ilie
Sus în dealu Galileu te-o trăsni/ Butea o plesni/ Cercurile bercurile/
La casa lui Dumnezeu. Fundurile râturile”. Apoi strigau cu toţii: „Amin,
Vântu bate cam d`alin amin, amin!” și jucau un joc, mulţumind gazdei
Și-l leagănă chitilin; zicând: „Mulţumim la gazda nost/ Că-i harnic
Vântu cătinel bătea și frumos/ Pă masă colac o fost/ O sticlă de
Candela nu s-astângea pălincă/ Luată după grindă/ Dumnezeu să
Și te-ntoarce cruce-n masă binecuvânteze/ Casa, masa și ogoru/ Să ne ducă
Și fii, gazdă, sănătoasă!28 doru/ Cruce-n casă, cruce-n masă/ Să fii, gazdă,
sănătoasă/ Noi mergem la altă casă.”29
28
Informaţii: Măduţa Ana, 64 ani şi Vlad Elisabeta; culeg.
Parasca Crăciun, 1977 29
Pr. Ardelean, Petru, op. cit., p. 177-78; aceiaşi informatori.
Monografia Comunei Olcea
2.Anul Nou
În satele comunei nu s-au înregistrat mani-
festări folclorice spectaculoase la cumpăna din-
tre ani, așa cum sunt cele de la Crăciun. Unele
forme de „vergelat” sau rituri pentru aflarea ursi-
tei, oficiate în multe sate bihorene la Anul Nou,
aici se reiterează la Bobotează. Sorcova și Plu-
gușorul sunt de dată recentă și au pătruns prin
intermediul școlii. La credinţele legate de mari-
le sărbători, printre care figurează și Anul Nou,
consemnate de preotul Cios Teodor, adăugăm și
noi câteva: fiind o sărbătoare de început (festum
incipitum), e bine ca Anul Nou să te găsească cu
bani în buzunar, iar în dimineaţa acestuia să-ţi
intre în casă întâi și întâi fiinţă de sex masculin
(băieţel, fecior, bărbat). La Ucuriș se obișnuia
să umble după miezul nopţii grupuri mici de fe-
ciori și bărbaţi cu urări de sănătate și viaţă lungă.
Cei cu numele Vasile, având ca protector pe pri-
mul sfânt din calendar „Sfântul Vasile” , sărbăto-
reau cu mâncare și băutură.
Printre riturile de divinaţie cu caracter
agrar, mai exact pentru ghicirea lunilor anului,
favorabile sau nefavorabile muncilor și culturilor
agricole, se numără întocmirea calendarului de
ceapă: „Acest calendar este obligatoriu, pentru a
da rezultat, să fie făcut în noaptea sau în ziua de
Anul Nou. Se ia o ceapă mare, se curăţă și se taie
în jumătate, iar apoi se desfac 12 foi care se pun
pe masă. Aceste foi preînchipuie cele 12 luni ale
anului. În fiecare, se pune sare și se lasă câteva mi-
nute. În foile de ceapă în care este apă mai multă,
respectivele luni vor fi ploioase sau mai ploioase
decât celelalte.”30
3. Sărbătoarea Bobotezei
Nașterea spirituală a Mântuitorului Iisus
Hristos, prin Botezul oficiat de Înaintemergă-
torul, Sf. Ioan Botezătorul, la 6 ianuarie, înche-
ie ciclul celor 12 zile augurale ale sărbătorilor
de iarnă, la mijlocul cărora are loc trecerea
propriu-zisă în Anul Nou. Pe lângă credinţele
30
Ide, p. 178-179; inf: Mateoc Teodor, 80 ani.
197
deja amintite, în Ajunul și în ziua Bobotezei
au loc numeroase rituri de purificare, augura-
le, divinaţie și pentru aflarea ursitei. Spiritul și
fiorul acestei sărbători este surprins cu realism
de ilustra fiică a satului Ucuriș, poeta Lucreţia
Suciu, în versurile publicate în Revista „Fami-
lia”, an XXVII, Oradea, 1891, p. 1:
„Vesel a trecut Crăciunul și dorinţele de-atunci
Nimeni nu le mai simţește, numai cetele de
prunci,
Dar s-apropie Iordanul, Boboteaza e pe
prag!
Las` să ningă, gerul crepe toate crengile de fag.
Să se facă foc cu ele, va fi vatra arsă bine,
Ca și inima de fată, arsă-n doruri și suspi-
ne…
Laviţa de la fereastră e curată ca oglinda,
Masa-ntinsă cu măsaiul, măturată e și tinda.
După ușa ei o fată, două șire de mărgele
Ţine-n mână, le dezleagă și desface dintre
ele
Panglicuţa năsădită – cum ști dânsa din auz,
Mai ia încă șase boabe galbine de cucuruz,
Și se roagă lin din suflet, roagă-se așa cu drag
Apoi ia panglica, bobii, le ascunde chiar sub
prag…
Tropot vesel se aude, ager glas de clopoţele,
Melodia cu Iordanul se învăluie cu ele;
Popa trece pragul casei și stropind cu apă sfântă
Cântă pruncii pe-asurzite, chiar și sfătul vesel
cântă,
Sfârșind popa sfânta slujbă, groaznic zbier
pruncii Iordanul,
Găzdăriţa dă colacul, gazda dă în cofă banul;”
Năvălind pe ușa casei, toţi se duc cum au venit
Iar fetiţa zâmbitoare scoate semnul tăinuit,
Panglicuţa răsădită, bobii galbeni, de sub prag
Și șoptește după ușă: Doamne! Dă-mi-l că
mi-i drag!
Lucreţia Suciu a însoţit poezia de nota
următoare: „O credinţă la ţărăncile noastre
(spune că): postind toată ziua de Bobotează, ia
panglica dintre mărgele, șase boabe de cucuruz
și le așează sub prag, ca venind popa cu crucea,
trece pragul, deci și peste semnele ascunse. Apoi,
198
fata le pune seara, când se culcă, sub pernă și
noaptea își visează ursitul”.
Remarcăm că gazdele dăruiau preotului
obiecte cu valoare de simbol, un colac și o mo-
nedă, pentru bunăstarea gospodăriei și întru po-
menirea strămoșilor.
Rituri de „ursită” sau de „dată” de felul celui
descris de Lucreţia Suciu au fost confirmate cu
mai bine de un secol mai târziu de preoţii Cios
Teodor sau Ardelean Petru și de subsemnatul:
„La sfinţirea caselor, copiii îmbrăcaţi în veșmin-
te albe mergeau înaintea preotului cu „ţângălă-
ul” ca să anunţe venirea preotului cu „Iordanul”.
Așteptarea preotului se făcea de credincioși la
poartă. Fetele de măritat își luau busuioc de la
preot și îl puneau sub pernă, ca noaptea către
Bobotează să-și viseze ursitul”. (Ardelean Petru,
op. cit. p. 178). Ca să știe cum va arăta ursitul,
fetele, după, ce posteau în Ajunul Bobotezei,
se adunau la casa unei femei din sat. Aceasta le
aștepta cu câte un blid pentru fiecare, sub care
se afla câte un obiect simbolic: pâine, bani, căr-
buni, pieptene etc. Gazda le invita să-și aleagă
un blid și apoi să-l întoarcă. Fata care găsea sub
blid pâine va avea un soţ bun ca pâinea, cea
care nimerea blidul cu bani, soţul îi va fi bogat,
cea care găsește cărbuni va avea un soţ brunet
ș.a.m.d. Tot la Ucuriș, dar și în celelalte sate, în
noaptea Bobotezei, fata care voia să-și vadă ur-
situl era condusă, legată la ochi, ca să numere
parii din gard. Al nouălea par era legat cu aţă sau
primă roșie. Dimineaţa revenea la gard: așa cum
era parul acela, drept sau strâmb, așa va fi mire-
le: frumos sau urât31.
Să nu uităm că după Bobotează urmau
Câșlegile, cu dezlegare pentru nunţi și alte petre-
ceri, până la Lăsatul secului de Paști.
Ritualul creștin al stropirii cu apa sfinţită
(agheasma mare) a caselor și oamenilor,
având în vedere proprietăţile sale purificatoare
și binefăcătoare pentru noroc și sănătate și
prosperitate, rămâne momentul de referinţă al
Bobotezei.
Inf. Măduța Ana, 64 ani și Vlad Elisabeta, 55 ani; culeg Parasca
31
Crăciun, 1977
Monografia Comunei Olcea
B. Sărbători și obiceiuri cu dată fixă
de primăvară
Primăvara este anotimpul renașterii naturii
și, odată cu acest miracol reversibil, anotimpul
înnoirilor în viaţa omului și a comunităţii în care
trăiește. Pentru locuitorii satului tradiţional,
sosirea primăverii însemna începutul anului
agricol și pastoral cu mari speranţe în asigurarea
efectivă a celor necesare existenţei, dacă nu chiar
începutul Anului Nou, așa cum era sărbătorit
până în Evul Mediu, la 1 Martie.
De acest anotimp se leagă numeroase cre-
dinţe, rituri, obiceiuri și sărbători, vizând deo-
potrivă oameni, păsări, animale, plante, pămân-
tul și cerul divin:
„Primăvara, cel ce aude cucul pe nemânca-
te îl doare tot anul capul;
Primăvara, cel ce aude pupăza pe nemân-
cate îi miroase gura;
Cum este vremea la 40 de sfinţi, va fi așa
40 de zile;
Când semeni fasole în pământ să cauţi să
nu fie lună nouă, că nu iese bine, nu rodește;
Câţi grauri vezi primăvara întâi, atâţia pui
vei avea la cloșcă;
Când cântă cucul noaptea, va fi un an bun;
Când vezi prima dată primăvara un fluture
roșu, vei fi sănătos tot anul, iar dacă vezi galben,
vei fi bolnav.
Să nu bătucești măr înainte de Sf. Petru că
bate piatra;
Când vezi primăvara miel alb întâi, ai să fii
tot anul sănătos;
Când rândunica face cuib la casă, e semn
de bine;
Nu e bine să dai la altul ouă de cloșcă îna-
inte de a pune tu cloșcă, pentru că îi dai noro-
cul.32”
Printre primele plante care înfloresc în
acest anotimp se numără brândușa de primăva-
ră. Spre deosebire de brândușa de toamnă care
înflorește în anotimpul recesiunii naturii, numi-
tă și floarea morţilor, brândușele de primăvară
32
Preot Cios Teodor, op. cit., p. 73-81
Monografia Comunei Olcea 199

se culegeau în buchet, care se petreceau prin sărbătorit la 26 octombrie) veștejește și desfrun-

faţa ochilor însoţite de un descântec: zește. De asemenea, apără gospodăria de acţiunea
„Brândușile-nfloară malefică a „strâgilor” (strigoaielor) extrem de ac-
Ochii nu mă doară, tive în noaptea de Sânjorj, care vor să fure mana
Brândușile-mbătrânească grâului sau mana vitelor cu lapte. De aceea, în sea-
Ochii mei întinerească”.33 ra de ajun se arborau la porţile caselor și la ușile
grajdurilor ramuri verzi de rug sau măceș, substi-
1. Sfinţii Mucenici tute fitomorfe ale acestuia. În toate satele se prac-
9 martie tica ritualul magic al udatului cu apă din fântâni
Pe stilul vechi al calendarului iulian, la al fetelor de măritat și al femeilor sterile de către
această sărbătoare era echinocţiul de primăvară, feciori, ca act magic de purificare și fecunditate.
când se celebra începutul Anului Nou Agrar. Sânjorjul este un reper calendaristic în viaţa
Evenimentul astronomic de la 21 martie, cu satelor. Deschizând vara pastorală, acţiunile spiri-
ziua egală cu noaptea, după care ziua începe să tuale erau însoţite de activităţi economice impor-
crească, este perceput ca un semn de înnoire a tante: angajarea păstorilor de animale; înţărcarea
timpului. I se mai spune Moșii de primăvară, mieilor; scoaterea animalelor la pășunat; semăna-
peste care s-a suprapus comemorarea celor 40 tul unor culturi etc.
de ostași martirizaţi pentru credinţa lor creștină
în anul 322 d.Hr. la Sevastia. În sate se practică 3. Sânzienele. Nașterea
și un rit de apărare a oamenilor și vitelor de Sf. Ioan Botezătorul
unele vieţuitoare nedorite în arealul gospodăriei: 24 iunie
„Când or fost pruncii noști mici, ieste o triizăci Se crede că sânzienele sunt zâne bune, adu-
dă ai d-atunci, ieșeau cu „ţângalauă” și înconjurau cătoare de noroc. Denumirea lor provine din lat.
cășile și zâceau: Sancta Diana, zeiţa romană a naturii și vânătorii.
Ieșiţi șerpi, ieșiţi broaște Substitutul lor fitomorf, plantele omonime cu
Dă su`talpa cășii noaste flori galbene sau albe, înfloresc în imediata apro-
Că vin 40 de sfinţi piere a solstiţiului de vară, cu ziua cea mai lungă
Cu o sută de topoară din an. În unele zone ale ţării este percepută ca
Și pă tite vă omoară! 34
sărbătoare a soarelui. Noaptea magică a acestei
sărbători va fi subiectul fascinantului roman al
marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade.
2 Sânjorjul. Sărbătoarea Sf. Mare În satele noastre de referinţă, predomină
Mucenic Gheorghe funcţia premaritală a sânzienelor. Fetele de mă-
23 aprilie ritat culegeau plantele înflorite, împletindu-le în
Sânjorjul din calendarul popular are puţine cununi. Cununile erau aruncate pe acoperișul ca-
legături cu martirul Sf. Gheorghe, ucigătorul ba- selor. Dacă până a doua zi nu cădeau de pe casă
laurului, purtătorul de biruinţă a binelui asupra însemna că posesoarea cununii se va mărita foar-
răului, a noii religii creștine asupra credinţelor pă- te curând.
gâne. Obiceiurile și riturile din ajun de 23 aprilie îl
recomandă mai degrabă ca o străveche divinitate a
vegetaţiei în creștere, patron al cailor și vitelor cu C. Sărbători și obiceiuri cu dată mobilă
lapte. Se crede că Sânjorjul înverzește câmpurile
și înfrunzește pădurea, iar Sâmedru (Sf. Dumitru Aparţin acestei categorii sărbătorile și obi-
ceiurile care se reiterează în fiecare an la date di-
33
Inf., Măduţa Ana, 64 ani, Ucuriş; culeg. Parasca Crăciun, 1977
34
Inf., Măduţa Ana, 64 ani, Ucuriş; culeg. Parasca Crăciun, 1977 ferite, dar întotdeauna în aceeași zi a săptămânii,
200
în funcţie de data stabilită de Biserică pentru ce-
lebrarea Învierii Mântuitorului. Spre exemplu:
Sântoaderul – sâmbăta, Floriile, Sf. Paște și Ru-
saliile – duminica. În schimb, sărbătoarea Crăciu-
nului, cu dată fixă, poate avea loc în orice zi din
săptămână.
La primul Sinod ecumenic de la Niceea, din
anul 325 d.Hr., s-a stabilit ca dată de sărbătoare
a Paștelui prima duminică cu lună plină după
echinocţiul de primăvară. Pentru a nu coincide
cu Paștele evreiesc care are o semnificaţie istorică
(eliberarea din robia egipteană a poporului evreu
și trecerea Mării Roșii spre Ţara Făgăduinţei),
Paștele urma să aibă loc în duminica următoare.
O dată la patru ani, Paștele ortodox și cel catolic
au loc la aceeași dată.
1. Sântoaderul. Sf. Teodor
Se ţine în prima sâmbătă după intrarea în
Postul Mare de șapte săptămâni și este dedica-
tă pomenirii morţilor, așa cum vor fi de altfel,
toate sâmbetele până în Duminica Floriilor. Di-
mineaţa, în grădini se aprindea „fumăgaiul”, din
tot felul de gunoaie pentru purificarea spaţiului.
Afumarea avea și un rost practic, acela de apăra
pomii fructiferi de îngheţ. Fetele își spălau părul
cu leșie în care fierbeau flori de corn și frunze
de iederă, ca să crească lung și viguros. Gospo-
dinele alegeau și spălau boabe de grâu, apoi îl
fierbeau. Îndulcit cu zahăr sau miere de albine
era împărţit și mâncat sacramental de membrii
familiei. Dacă aveau morţi în familie, parte din
grâu se dădea ca pomană la vecini. Se crede că
pe fiecare bob de grâu se poate vedea chipul lui
Cristos. Despre Sf. Teodor se spune că el ar fi
cel care i-a învăţat pe oameni să prepare acest
aliment ritual35.
2. Floriile. Săptămâna Patimilor. Paștele
Se poate spune că Paștele „este un scenariu
ritual de înnoire a Lumii, deschis de Duminica
Floriilor, închis de Duminica Tomii și intersectat
de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus. Paștele
35
Inf. Măduţa Ana şi Vlad Elisabeta; culeg. Parasca Crăciun,
1977
Monografia Comunei Olcea
se încadrează în modelul preistoric de renaștere
simbolică a timpului și spaţiului prin jertfa divi-
nităţii adorate36.”
În Duminica Floriilor se sărbătorește intra-
rea Mântuitorului în Ierusalim, când romanii o
celebrau pe zeiţa primăverii, Flora. Pentru creș-
tini, întâmpinarea cu osanale și ramuri de finic a
lui Iisus reprezintă triumful credinţei. În satele
noastre, ramurile de finic sunt substituite de ra-
murile de salcie sfinţite la biserică, care, aduse
acasă, sunt păstrate la icoane, în credinţa că aduc
bunăstare și ferește gospodăria de primejdii. Po-
trivit legendelor, salcia este binecuvântată de
Maica Domnului, stimulând imaginaţia oame-
nilor prin puterea ei de regenerare, devenind un
simbol al renașterii vieţii.
Intrând în Săptămâna Patimilor, sătenii sunt
preocupaţi mai mult ca oricând de purificarea
trupului și sufletului. Se face curăţenie în casă și
gospodărie, hainele trebuiau reînnoite, iar inter-
dicţiile alimentare și a unor activităţi economice
trebuiau respectate cu stricteţe: „Într-un proces-
verbal din arhiva bisericii este pomenită o sărbă-
toare, de care amintește și Lucreţia Suciu: ”săr-
bătoarea de foc”, care începea în Joia Mare, după
slujba celor 12 Evanghelii, cu aprinderea focului
în curtea bisericii.
În jurul focului se adunau tineri care intonau
diferite cântece patriotice, bisericești, populare,
poezii cu caracter naţional, strigături, precedate
de un marș cu torţe. Focul era întreţinut până în
noaptea de Înviere. Din păcate, la începutul seco-
lului trecut a dispărut.
Săptămâna de dinainte de Paște era una
deosebit de importantă. În Vinerea Mare, zi
de post negru, fetele și feciorii împodobeau
Mormântul Domnului, unde era pusă icoana
cu „Punerea în Mormânt”, iar seara participau
la Prohod, cântând alături de preot și diconul
bisericii. Femeile căsătorite și bătrânele împis-
treau ouăle cu ceară și cu coji de ceapă și pre-
găteau lumânările pentru noaptea de Înviere.
În Vinerea Mare era sacrificat mielul de Paște
(simbol hristic).
36
Ghinoiu, Ion, op. cit. p. 147
Monografia Comunei Olcea
În Sâmbăta Mare, familia care „ridica paș-
tile” aducea la casa preotului un miel de Paște,
iar noaptea participa toată suflarea la slujba Învi-
erii. Fiecare familie aducea preotului noaptea un
ou roșu. A doua zi, participau la slujba bisericii,
denumită Învierea Mică, când, după terminarea
vecerniei, era înconjurată biserica de trei ori. În
dimineaţa zilei de Paște, copiii mișunau prin tot
satul „după ouă”, trecând pe la fiecare casă, salu-
tând gazda cu „Hristos a Înviat” și așteptând oul
roșu, fiecare adunând cât mai multe.
În duminica următoare, la Paștele Morţilor
(n.n. Duminica Tomii), credincioșii se îndreptau
spre cimitir unde își aduceau aminte de rudeniile
decedate37”.
În descrierea de mai sus, cu excepţia ritmuri-
lor de toacă care se făceau auzite în Joia Mare pen-
tru purificarea spaţiului și anunţarea Deniei celor
12 Evanghelii, sunt prezente toate simbolurile pas-
cale: ouăle roșii, mielul și paștile care erau mâncate
sacramental la masa festivă a familiei în prima zi
de Paște. Aducând acasă Lumina Învierii și Paștile
(trupul și sângele Mântuitorului înviat din morţi
„cu moarte pe moarte călcând”) sătenii își întăresc
credinţa în modelul divin, Iisus Hristos, cel care
și-a asumat jertfa supremă pentru salvarea lumii,
instaurând biruinţa luminii asupra întunericului, a
binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii.
Fiind cea mai importantă sărbătoare dintre
cele 12 praznice împărătești, se cuvine să reite-
răm câteva din numeroasele credinţe și așteptări
ale omului în zi de Paște:
* Să scoţi dimineaţa apă proaspătă din fân-
tână și cu aceea să te speli, ca să-ţi meargă bine
tot anul.”
* Să bagi bani în apa cu care te speli și vei fi
bănos;
* În noaptea de Paști ard comorile, ies afară
jucăușe:
* Lumânarea de la Înviere e bună de aprins
când sunt furtuni sau grindină
* Cine moare în ziua de Paști merge de-a
dreptul în Rai38.
37
Ardelean, Petru, op. cit. p. 173
38
Pr. Cios Teodor, op. cit., p. 74-80
201
3. Rusaliile. Pogorârea Sf. Duh
În preajma solstiţiului de vară, romanii
aveau o sărbătoare dedicată morţilor, numită
Rosalia, când pe mormintele acestora se pu-
neau ofrande și coroane de trandafiri (roze).
În satele noastre se crede că rusaliile sunt
zâne rele (vântoase) care bântuie vara văzduhul
sub forma unor vârtejuri puternice de aer,
lovindu-i și paralizându-i pe cei care nu le ţin
zilele. Pentru a le ţine la distanţă, la porţile și
ferestrele caselor se arborează în seara de ajun
ramuri verzi de tei, ca și la Sângeorz, când însă
se arborau crengi de rug sau măceș. La icoane
se păstrau crenguţe de tei, care se aprindeau cu
lumânarea de la Paști, când se anunţa vreme cu
fulgere, trăsnete și grindină. În unele zone ale
ţării se crede că sunt spirite ale morţilor care
la deschiderea mormintelor din Joia Mare, vin
să petreacă Paștele împreună cu cei vii și se
întorc în lumea de dincolo la Moșii de vară,
în sâmbăta morţilor din ajunul Duminicii
Rusaliilor.
Sărbătoarea creștină, Pogorârea Sf. Duh
asupra Apostolilor sub forma unor limbi de
foc (Rusaliile) are loc la 50 de zile de Înviere
și la 10 zile de la Înălţarea Domnului la cer: „Și
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, și-au început
a vorbi în alte limbi, precum le da lor Duhul a
grăi”. Este marcată astfel deschiderea Bisericii
Creștine spre universalitate.
În Duminica Rusaliilor, înainte de slujbă,
pe podeaua bisericii se așternea iarbă verde,
urmând „să fie dusă acasă, ca vacile să dea lap-
te mult” (Olcea, inf. Teodor Cios).
În fiecare sat, după slujbă, preoţii urmaţi
de alaiul de credincioși, cu praporii purtaţi de
feciori, ieșeau la holdele de grâu, stropindu-le
cu apă sfinţită, rugându-l pe Dumnezeu să le
ocrotească de grindină și rodul să fie bogat.
Cu gândul la măritiș, fetele împleteau cununi
din spice și flori de câmp pe care le puneau în
vârful praporilor, unde se păstrau până la re-
colta viitoare.
202 Monografia Comunei Olcea

D. Obiceiuri calendaristice atunci făceau cunună. O aduceau acasă și-o pu-

agrare cu dată variabilă neau acolo sus în cui. O ţâneu până în celălalt an.
Atunce o aruncau și făceau alta. Inde era clacă, la
Paparuda popă, la învăţător, se făcea petrecee. În holdă se
Paparuda, fiinţă mitică, divinitate uranică, lăsa on pic dă grâu”41. Reţinem din acest obicei
învestită cu slobozirea ploilor, cunoscută în sa- grija sătenilor pentru sporul recoltei viitoare.
tele comunei cu denumirea „Dodoloaie” era in-
vocată la vreme de secetă: „Obiceiul udatului se
practica și în verile secetoase, când copiii erau V. Ocazii pentru manifestări
îmbrăcaţi cu frunze verzi de brusture și nuc. folclorice
Aceștia se plimbau prin sat cu „Dodoloaia” și
cântau pe uliţe: 1. Șezătoarea și claca
Dodoloaie, loaie După intrarea în Postul Crăciunului, gru-
Adă, Doamne, ploaie, puri mici de fete sau femei se adunau la câte o
Ploiţă curată gazdă, fiecare venind cu lucrul său: să toarcă fu-
Fără fir dă chiatră, ioare sau să îndruge câlţii. Se folosea furca simplă,
Dă la Domnu` dată. iar mai târziu furca cu roată. Altele veneau pentru
Ploaie, Doamne, ploaie cusături sau croșetat cipcă. În serile lungi de iarnă
Locul să să moaie, (luni, miercuri și joi) lucrând împreună, timpul
Bumburel d’argintu părea să treacă mai repede, mai ales că în șezători
Varsă-l pă pământu; se povestea, se cânta, se spuneau glume și ghici-
Ploiţă curată tori. Era și o formă de socializare, în cadrul căre-
Ce-i din cer vărsată! ia se învăţau și se transmiteau numeroase creaţii
Alaiul se plimba pe uliţele satului, mer- folclorice. Șezătorile în care se adunau mai multe
gând doar înainte, fără întoarcere. Credinţa că fete erau vizitate de feciorii satului, prilej pentru
erau nevinovaţi, curaţi de păcate și abundenţa jocuri distractive, unele cu un pronunţat caracter
de apă cu care erau udaţi (n.n. act ritual magic erotic.
prin analogie), alungau seceta și aduceau ploaia. Feciorii profitau de neatenţia unei fete sau
Acest obicei face parte din riturile destinate asi- alteia, furându-i fusul și restituindu-l doar în
gurării fertilităţii câmpurilor, pentru obţinerea schimbul unui sărut la vedere sau jucau împreună
unor recolte abundente prin provocarea ploii la cu fetele „Fântâna”:
momentul potrivit39. Unul din feciori își asuma începerea jocului:
se așeza pe un scaun, apoi striga cu voce tare:
Cununa de seceriș a grâului - Tulai, Doamne!
Este unul din obiceiurile uitate. Amintirile - Da, ce-ai păţit? îl întreba un altul.
despre împletirea cununii la încheierea secerișu- - Am picat în fântână.
lui sunt puţine: „se lăsa o brazdă de grâu din care - Da’ cine te-a scoate? întreba o fată sau un
se făcea cununa și restul pentru păsări. Se făcea fecior.
(cununa) din spice frumoase și se împăna cu Cel „căzut” în fântână spunea numele fetei
pene de câmp. Când termina, mănuncheriţa ve- care-i era dragă. Fata trebuia să vină „să-l scoată
nea cu cununa prin sat. Acasă, o punea la icoană din fântână”, altfel spus să-l sărute. După aceea,
ori la grinda cășii”40. „Când terminau gău dă tăiet, fata rămânea ea pe scaun repetându-se dialogul
de mai sus, doar că fata va chema un fecior „s-o
39
Pr. Ardelean, Petru, op. cit., p. 178; inf. Mateoc Teodor, 80 scoată din fântână”. Jocul continua până ce toţi cei
ani, Ucuriş
40
Idem, p. 179; inf. Boglea Vasile, 83 ani, Ucuriş 41
Inf., Măduţa Ana, 64 ani, Ucuriş; culeg. Parasca Crăciun, 1977
Monografia Comunei Olcea
prezenţi „cădeau în fântână” cel puţin o dată, în
amuzamentul tuturor.
Claca a rămas una din formele de întrajuto-
rare dintre semeni. Se organiza clacă de tors fu-
ioare sau câlţi pentru o femeie sau alta, care, din
diverse pricini (de exemplu boală), nu putea să
finalizeze un atare lucru.
Claca de tors se putea desfășura în două va-
riante: la casa gazdei, unde clăcașele torceau mai
multe seri la rând până terminau lucrarea sau fie-
care torcea acasă fuioarele, după ce acestea erau
distribuite în sat. La o dată stabilită de gazda clăcii,
clăcașele aduceau ghemele adunate de pe fuse. Se
mai lucra în clacă la depănușatul știuleţilor de po-
rumb, la seceriș, la unele lucrări de construcţie. La
șezători, gazdele serveau participanţii cu boabe de
porumb fiert și uneori cu „pancove”. Unele clăci se
încheiau cu petrecere cu mâncare, băutură și joc.
2. Hora satului (hidede)
Se petrecea cu joc la nunţi, sărbători ca-
lendaristice și alte ocazii. Cadrul social cel mai
adecvat jocului a fost fără îndoială hora satului,
jocul de duminică cu hidede. Se organiza de că-
tre feciorii satelor aproape în fiecare duminică,
cu excepţia perioadelor de post, după slujba de
la biserică, după amiaza până seara.
La hora satului, unde organizatorii se în-
grijeau ca să prevină orice conflict, participau
Echipa de dansuri din comuna Olcea
203
tineri, feciori și fete, dar și oameni căsătoriţi.
Intrarea în horă a tinerilor, chiar dacă nu avea
un ritual aparte era precedată de exerciţii de ini-
ţiere coregrafică, realizate cu discreţie acasă, sub
îndrumarea părinţilor sau fraţilor mai mari. Tre-
cerea la condiţia de fecior de însurat sau fată de
măritat, prin intrarea în horă, nu se putea face
oricum.
Reuniunea membrilor comunităţii să-
tești la „hidede” avea, așadar, motivaţii sociale
și spirituale. În cadrul ei se prefigurau inclusiv
viitoarele cupluri nupţiale și se consolidau re-
laţiile cuplurilor deja constituite. Pentru mulţi,
jocul însemna un act de purificare sufletească și
de evadare din noianul grijilor unei săptămâni
de lucru. Jocul presupune un limbaj complex,
prin sincretismul figurilor coregrafice, melodiei
și poeziei (strigătura). La „hidede” se venea în
ţinută de sărbătoare, fetele etalându-și cele mai
frumoase poale și spăcele.
În satele comunei se joacă în perechi, doar
în pauzele dintre dansuri, câte 2-3 feciori se în-
treceau în executarea unor figuri dificile, numite
„ponturi”. O suită de dansuri locale este com-
pusă din „Șir”, „Roată”, Mânânţăl”. Se mai dan-
sa „Ardeleana”. Putem spune că bărbaţii erau în
centrul atenţiei, ei având în timpul jocului mai
multe mijloace de exprimare: pocnetul degete-
lor, bătaia palmelor, bătutul cizmelor, podelei și
204 Monografia Comunei Olcea

al pintenilor, strigăturile și chiuitul. pe nas, atunci are să nască băiat, iar dacă

•
În satul Olcea s-a constituit o echipă de va pune mâna pe gură, are să nască fetiţă;
dansuri populare care a câștigat la concursul din Să nu spui unui copil care n-a început să

•
1956 primul loc pe regiunea Crișana (vezi foto). vorbească, taci!, pentru că va deveni mut;
Din păcate, hora satului în forma tradiţională nu Când stai la masă și mănânci să chemi și
se mai organizează în zilele noastre. copilul din leagăn la mâncare, pentru că

•
Reproducem mai jos o variantă a jocului altfel nu va putea vorbi ușor și limpede;
„Ardeleana”, notată și publicată de Constantin Nu-i voie să dai copilului mic sub un an
Sava în vol. „Slobozi, Doamne, glasul meu”, Edi- pește, pentru că altfel rămâne mut ca peș-

•
tura Buna Vestire, Beiuș, 2005, p. 113. tele;
Din lumânarea de la botezul unui copil să
se oprească o bucată, ca s-o araţi copilului

•
VI. Obiceiuri legate de momentele când se va îmbolnăvi, căci se va face bine;
importante din viaţa omului Când copiii râd în somn, văd pe Dumne-

•
zeu și Maica Domnului;
1. Nașterea și Botezul Să nu săruţi copiii când dorm, că le iei

•
Sosirea în lumea albă a copiilor, a urmașilor somnul;

•
unui cuplu sau altul, este așteptată de părinţi și de Vinerea e bună de înţărcat copiii;
membrii familiei cu bucurie, dar și cu oarecare tea- Hainele copilului să nu le prindă asfinţitul
mă. Cu teamă, pentru că își doreau copii sănătoși la soarelui afară, să nu fie expuse duhurilor

•
minte și la trup, fără semne nefaste și fără inciden- rele;
te majore la naștere. Iar lumea nevăzută a fătului Cloșca se pune pe cuibar de un copil, ca

•
nu putea oferi certitudini în acest sens. De aceea, să fie cu noroc;
femeia și copilul erau în centrul atenţiei celor din Copilul care plânge mult când e mic, va fi

•
jur, în timpul sarcinii și după naștere, fiind sfătuită guraliv;
sau impunându-și ea însăși anumite interdicţii și Se crede că nu e bine să treacă cineva pes-
practici profilactice, potrivit credinţelor transmise te un copil mic culcat, că atunci n-ar mai

•
din generaţie. Într-o perioadă vulnerabilă pentru crește;
mamă și copil, se invocau spiritele benefice, inclu- Când un copil își scoate un dinte, să-l
siv ursitoarele, dar și Maica Domnului pentru o arunce peste casă și să zică: „Cioară, na un

•
naștere ușoară, sănătate și noroc în viaţă. În mod dinte de os și tu să-mi dai unul de oţel;”
sigur, viitoarea mamă, moașa, nașa, bunicii și des- Copilul care are două rotocoale în cap va

•
tule femei din sat posedau cel puţin o parte din ur- avea două soţii;

• Femeia însărcinată care trecea peste ter-

mătoarele cunoștinţe: Copilul care suge ţâţă de la o ţigancă nu se

•
va deochea și va avea noroc;
men, să treacă peste hamuri și va naște Se crede că deoache numai oamenii cu

• Femeia însărcinată să nu dea cu piciorul •

curând; ochi albaștri;
Când vezi un copil sau un om frumos, să
în mâţă, pentru că celui ce-i sunt dragi scuipi asupra lui de trei ori, să nu se de-

•
puii de mâţă îi sunt dragi și copiii (n.n. nu oache;
era bine să atingă câinele, să nu se nască Copilul mic să nu se uite în oglindă până

•
copilul cu păr; nici iepure, să nu se nască la un an, că se deoache;

• Dacă pui sare pe capul unei femei însăr-

cu buză de iepure ș.a.); Copilului mic să nu-i tai unghiile, că de-

•
vine hoţ;
cinate fără știrea ei și dacă va pune mâna Copilul până la botez nu trebuie lăsat singur
Monografia Comunei Olcea
în casă că vin duhurile rele să-l schimbe.42
La fel de oportune în conturarea obiceiurilor
și riturilor din acest prim moment din viaţa omului
sunt informaţiile provenite din Ucuriș; „După
naștere, copilul este spălat cu apă, în care s-au pus
câţiva stropi de apă sfinţită și câteva fire de busuioc;
la mână i se leagă un fir roșu pentru a nu se deochea
și un bob de tămâie. Până la botez, pruncul este
tot timpul supravegheat, deoarece se consideră că
încă nu are un înger păzitor. Mama pruncului nu
are voie să părăsească casa (gospodăria) până când
va merge cu pruncul ori la botez ori la îmbisericire,
deoarece se consideră că este necurată și pentru a
nu se lega de ea duhurile rele.
În ziua când copilul este dus la biserică,
nașa aduce haine noi cu care este îmbrăcat și
împreună cu moașa și alaiul purced spre biserică.
Spre biserică, pruncul era purtat de moașă, acum
de nașă, iar la întoarcere de nașă și la intrarea în
casă ziceau de trei ori: „Ne-am dus păgâni și am
venit creștini!”. Copilul era apoi așezat în patul
său, apoi îi era pusă lumânarea de la botez, pentru
a-i fi călăuză și a fi păzit. În cazul în care copilul
era deocheat, o femeie din casă lua o cană cu apă
neîncepută, în care se pun șapte boabe de jar. În
vatră se face cruce și se pune cana în mijlocul
42
Cios Teodor, op. cit., p. 74-78
Ardeleana
205
crucii și cu vârful de la cuţit se face o cruce în apă
de trei ori și zice: - Mărie, Maică Sfântă/ Eu mă
rog ţie/ Tu-mi ajută mie! și suflă de trei ori peste
cană. Apoi la fiecare cărbune aruncat în cană zice:
Doamne, Mărie, Maică Sfântă/ Îţi mulţumesc că
mi-ai ascultat descântecu ce m-am rugat!, apoi
suflă de trei ori, face cruce pe fruntea pruncului cu
apă și pe mâni, după care îi dă să bea, iar apoi apa
rămasă se aruncă la ţâţâna ușii sau pe coada unei
pisici. Același descântec este și pentru animalele
deocheate, doar că se toarnă puţină apă în ureche
și pe spate, de la cap spre coadă. „43.
2. Căsătoria și Nunta
În cel de-al doilea moment de răscruce în
viaţa terestră a omului, căsătoria, spre deosebire
de naștere și moarte, se face în mod conștient.
Nuntirea omului este o sărbătoare, dar și un
moment critic, întrucât noua stare socială trebuia
să rezolve probleme de ordin juridic, economic și
psiho-social, dar și armonizarea noilor relaţii între
doi indivizi, două familii și două neamuri diferite:
„evenimentul tulbură viaţa, nu numai a celor doi
tineri și a familiilor lor, dar și pe aceea a satului
într-o asemenea măsură, încât nunta antrenează
o parte reprezentativă a colectivităţii în săvârșirea
43
Pr Ardelean, Petru, op. cit., p 179-180.
206
riturilor trecerii, menite, potrivit credinţelor
străvechi, să apere tânăra pereche de orice rău,
asigurându-i fecunditatea, norocul, mana în
holde și în animale”,44. Cititorii noștri le pot afla
în cele câteva pagini dedicate marelui spectacol al
nunţii, în conformitate cu informaţiile furnizate
de autorii monografiilor satelor Olcea și Ucuriș,
preoţii Cios Teodor și Ardelean Petru sau cu
informaţiile culese de Ion Cuceu, Gh. Petrescu,
Traian Mârza și semnatarul acestor rânduri.
Viitoarele cupluri nupţiale se prefigurau
în cadrul șezătorilor, clăcilor, horelor satelor și
a altor petreceri ocazionale. Semnalele date de
tineri nu-i lăsau indiferenţi pe părinţii acestora,
așa că „mersul în peţit” a părinţilor feciorului era
iminent. La o dată convenită în prealabil de cele
două părţi, tânărul însoţit de părinţi, uneori și de
un om de încredere, bun negociator, se duceau
la părinţii fetei. Dacă în primă instanţă se arătau
interesaţi de căsătorie, părţile „se târguiau” pentru
zestrea fetei și a feciorului, iar dacă și la acest capitol
cădeau de acord, la o săptămână fata și părinţii
acesteia întorceau vizita „să coate locu”, la casa
mirelui. Acum se stabileau data nunţii, (duminica,
exceptând posturile bisericești, de obicei, toamna,
după culesul recoltelor) nașii, grăitorii, chemătorii,
44
Cuceu, Ion, Contribuţii la cercetarea folclorului nupţial în
subzona Tinca-Bihor, în vol. Zilele folclorului bihorean, Oradea,
1971, p. 131
Rujulină din Grădină
Rujulină din grădină (bis)
Refren: Hoi nam și dainam mireasă
Ce-ai silit d-ai înflorit.
Ori soarele te-o pălit?
Monografia Comunei Olcea
zăslăușul și alte detalii pentru desfășurarea nunţii.
În caz că părinţii refuzau unirea celor doi tineri
care se plăceau unul pe altul, feciorul fura fata și
fugea cu ea la părinţii lui sau în altă parte, până ce
părinţii neavând încotro, acceptau „de ochii lumii”
căsătoria celor doi, dar fără nuntă.
Invitarea sătenilor la nuntă se făcea cu 1-2
săptămâni înainte de chemători îmbrăcaţi în
straie de sărbătoare, având fiecare câte un „palţău”
împodobit cu panglici colorate. Umblau prin sat
doi chemători, unul din partea mirelui și altul din
partea miresei, rostind la fiecare casă versurile:
„Gazdă bună și frumoasă/ Sunteţi invitaţi la
nunta noastă / Mirii să-i cinstiţi/ Să vă veseliţi!”
(Ucuriș). Apoi îmbiau gazdele cu pălincă sau vin
din sticlele pe care le duceau cu ei.
Pregătirile bucatelor pentru masa de la
nuntă începeau din joia premergătoare nunţii. În
această zi, femeile din sat veneau „cu cinste”: făi-
nă, nuci, ouă, păsări ș.a. care completau celelalte
alimente necesare supei sau ciorbei, fripturii, sar-
malelor și colacilor. Pe lângă cinste, femeile rămâ-
neau să ajute la pregătirea unor bucate: ciupelitul
păsărilor, făcutul tăiţeilor și sarmalelor etc.
În duminica nunţii, la casa socrilor mici se
adunau fetele din sat și alte femei din neamul mi-
resei care o ajutau să se îmbrace. În timp ce o gă-
teau, la Hodișel i se câta hora miresei.
Soarele nu m-o pălit
Numai vreme mi-o venit
Vreme de căsătorit45.
45
Mârza Traian, op. cit., inf. Rod Petru, 41 ani, 1968
Monografia Comunei Olcea 207

În așteptarea alaiului mirelui și a nașilor în- Nu șide mult la minciuni,

soţit de muzicanţi la casa miresei se auzeau feme- Vină-acasă cu degrabă
ile descântând: Ca la bărbat să fii dragă! (Olcea)
Miresuţă, rochie albă
La tătă lumea ești dragă, În drumul alaiului mirelui spre casa miresei,
Numai la mă-ta urâtă femeile-iuitoare descântau:
Dârt-aceea te mărită46. Dă-i, Doamne, nănașului
*** Patru boi, patru tuluci,
Mireasă, mirele tău Patruzeci și cinci de prunci,
Poate fi solgăbirău, Dă-i, Doamne, și nănașii
Da’ pă cine ai lăsat Patru boi și patru iepe,
Poate fi purcar în sat (Ucuriș) Patruzeci și cinci de fete!
*** ***
Frunză verde iarbă grasă U, iu, iu, ieguţă plină
Hai tu, dragă de mireasă, Cum dăduși cu mine-n tină,
Pus-ai mâna pe un zar U, iu,iu, ieguţă goală
Pe-un mire ca un pahar. Tu mă culcă, tu mă scoală!
*** ***
Tu, mireasă, miresucă, Cine nu ști descânta
Când îi mere în vecini, N-are-n nuntă ce cota,
Cine nu știe-a zui
46
Menţionăm că toate descântecele (strigăturile) se încheie cu
iuitură. U, iu, iu, iu, iu. N-are-n nuntă ce veni. (Ucuriș)

Oaspeți din Călacea la o nuntă din Olcea - 1978

208 Monografia Comunei Olcea

La sosirea alaiului mirelui, porţile de la ***

uliţă erau închise și doar la bătăile insistente în Hâș cocoș din dunga mesii
poartă, grăitorul miresei ieșea în faţa alaiului, Nu mânca ochii miresii,
întrebând: „- Cine sunteţi, după ce umblaţi/ Și Las’ să-i mânce junele
la noi ce căutaţi? Grăitorul mirelui îi zice că au Că-i flămând ca cânele!
„pierdut o oaie, o viţauă” (Olcea). I se răspunde ***
că nu sunt aici ce caută ei, și să meargă în altă La nănașu pă coteţ
parte. Până la urmă acesta află motivul prezenţei Răsărit-a căstrăveţi,
alaiului: „Am venit l-această casă/ Dup-o mi- Dâr acie îi făleţ.
reasă frumoasă/ De la părinţi s-o luăm/ Mirelui ***
ca să i-o dăm” (Ucuriș). Gustând din plosca cu Nănașu după lădoi
pălincă, grăitorul mirelui îi lasă să intre în curte Să vede c-o fost curvoi
unde se rostesc alte strigături, într-un dialog cu Da’ nănașe după ladă
înţepături satirice între alaiul mirelui și al mire- Să vede că nu-i dă treabă! (Ucuriș)
sei: Grăitorul mirelui intervine amintind că alaiul
Mireasă, junele tău lui a venit să ducâ ruja (mireasa) la casa mirelui: -
Bun ar ciuhă la grău, „Dacă o să ne-o daţi/ Bună plată căpătaţi” (arată
Că-i negru ca și-un tăciune plosca). Grăitorul mirelui îi aduce mai întâi o babă,
Păsări pă el nu s-or pune apoi o fetiţă îmbrăcată ca mireasa, dar nici una
*** din substitutele miresei nu sunt pe placul mirelui.
Și-am auzât o minciună După alte insistenţe, se aduce mireasa adevărată, în
Că mireasa are dună aplauzele asistenţei, salutată fiind cu descântece:
Da când mă dusăi la ea Uită-te, măi mire, bine
Mă culcai pe cușma mea. Cine șede lângă tine,

Nuntă la Olcea - anii 70

Monografia Comunei Olcea 209

Floricică dă pă rât Vremea de căsătoritu.

Să nu o ţii cu urât! Bate ceasu, bate unu
*** Mă duc, maică, mă cununu;
Să trăiești nănașă mândră Bate ceasu, bate doi
Că ești tânără și blândă, Mă duc, maică, de la voi;
Bine-ţi șede dă nănașă Bate ceasu, bate trii
Să cununi p-astă mireasă, Mă duc, maică la socrii;
Să trăiești, să înflorești Bate ceasu, bate patru
Să cununi și să botezi! Mă duc, maică la bărbatu;
Măi mire, mireasa ta Bate ceasu, bate cinci
Frumoasă-i ca-o viorea, Mă duc, maică de aici;
În grădina cea cu nuci Bate ceasu, bate șasă
Frumoasă mireasă-ţi duci (Olcea). Mă duc, maică de-acasă;
Bate ceasu, bate șapte
Nuntașii din ambele alaiuri se felicită unul Mă duc, maică mai departe;
pe altul, apoi urmează despărţirea de casa natală Bate ceasu, bate opt
și de cei dragi, marcată de „hora miresii”, cu un Io mă duc d-aici de tot;
text mai lung: Bate ceasu, bate nouă
Rujulină din grădina (bis) Io mă duc la casă nouă;
Hoi, na și daina Bate ceasu, bate zece
Ce-ai grăbit d-ai înfloritu, Hai, maică, de mă petrece! 47
O soarele te-o pălitu.
Soarele nu m-o pălitu
Numa vremea mi-o venitu, 47
Inf. Măduţa Ana şi Vlad Elisabeta, Ucuriş, 1971

Nuntă la Olcea - anii 70

210 Monografia Comunei Olcea

Cununia religioasă în anii 70

La Hodișel întâlnim versurile: Ie-mă, bade, dacă-i vre

Nu cota că-s foaită re
Plânge-ţi fată, chica ta Că nu samăn cătă ie,
Mila de la maică-ta, Că samăn cu maica
Plânge-ţi fată, păru tău Roșie ca piparca.
Mila de la taică-tău!48 ***
Mă-nsurai să iau muiere
Iar la Olcea următoarele: Luai pă mama maichii mele,
N-are nici un dinte-n gură
Ia-ţi mireasă ziua bună Ca și iapa mea cea sură.
De la tată, de la mumă, ***
De la fraţi, de la surori, Frunză verde dă pă coastă
De la grădina cu flori. Frumoasă-i mireasă noastă,
Frunză verde dă pă rât
După acest moment cu o mare încărcătu- Nici mirele nu-i urât! (Ucuriș)
ră emoţională, alaiurile reunite, formând, să-i Se crede că la cununie „se aruncă cu bani în
spunem, alaiul nunţii, părăsea casa părintească a miri, ca să aibă parte de bani.” De asemenea „se
miresei având ca reper cununia de la biserică. Pe crede că dacă la cununie mireasa îl calcă pe mire
drumul înspre biserică și de la biserică la casa mi- pe picior, ea va fi aceea care va porunci în casă.” Se
resei se auzeau alte descântece49. mai spune că „dacă plouă la nuntă, va avea noroc”
(pr. Cios Teodor, Olcea).
48
Inf. Moţoc Zaharia, 66 ani, culeg. Petrescu Gheorghe, 1971 Spre casa mirelui, consemnăm mai multe
49
Descântecele şi alte informaţii despre nunta din Ucuriş sunt „opriri ale trecerii”. Drumul era legat de-a
culese de pr. Ardelean Petru, de la Boţoc Nicolae, 73 ani.
Monografia Comunei Olcea 211

curmezișul de săteni cu o funie sau un lanţ, Miresuţă, draga mea,

uneori era blocat cu un car, ca să se știe că prin Când o fi soacră-ta re
viaţă nu se trece atât de ușor, ci cu multe greutăţi. Mătură casa cu ie,
„Dezlegarea” drumului se făcea numai dacă Când o fi socru-to rău
nașul îi plătea pe cei ce legau drumul cu bani sau Închide-l în iștalău
băutură (Ucuriș). Și închide ușile
Ajuns în faţa casei mirelui, din alai, se au- Ca să-l mânce muștile (Ucuriș)
zeau alte descântece, de această dată, fiind vizată
și soacra mare: La poarta casei mirelui, în întâmpinarea mi-
Miresuţa roșie relui și alaiului ieșeau socrii mari cu o găleată pli-
Dă-te jos din cocie, nă cu apă și un blid cu grâu. Soacra mare arunca
Să te vadă soacră-ta peste miri cu grăunţe de grâu, iar mireasa răstur-
Cum te-o gătat maică-tea! na găleata cu apă, consemnându-se astfel un rit
*** de fertilitate și fecunditate, atât de necesare noii
Miresuţă, măi mireasă familii.
Uită-te roată prin casă, Urmează, desigur, petrecerea cu băutură,
Și te uită și în tindă mâncare și joc cu muzică. În acest răstimp, mai
Ca să vezi cei îi pe grindă. au loc câteva secvenţe, unele cu caracter ritual,
Este-o botă noduroasă precum cel de la Olcea, dar și în celelalte sate:
Cât îs spatele dă groasă, „furatul pantofului miresii” sau chiar al miresii
Și-i cioplită-n patru dungi care se răscumpărau contra unei sume de bani
Cât îs spatele de lungi. negociată de naș; „danţul miresii”, deschis de
*** mire, urmat de celelalte personaje ale nunţii, de

Legatul drumului pentru proaspeții căsătoriți - anii 70

212
rude și vecini; cinstirea mirilor de către nuntași,
altădată în obiecte, azi cu bani și „învelitul miresii”
cu cârpă (batic), consfinţind trecerea miresei la
statutul de nevastă și în plan vestimentar.
După o săptămână de la nuntă, foștii miri,
acum soţ și soţie, mergeau în vizită la nași, la ru-
dele apropiate, participau la petreceri și alte eve-
nimente, integrându-se astfel în viaţa comunită-
ţii, „în rândul lumii”.
3. Moartea și Înmormântarea
Moartea este actul final al existenţei terestre a
omului. Din cele mai vechi timpuri fiinţele umane
au conștientizat că viaţa are un sfârșit și de când
ne naștem murim câte puţin. De când există viaţă
pe pământ există și moarte. Marele poet și filozof,
Lucian Blaga, spunea că nu de moarte se teme,
ci de veșnicia ei. Și totuși, moartea nu e așteptată
cu aceleași sentimente ca nașterea, sau căsătoria.
Dacă sfârșitul vieţii este previzibil, post existenţa,
„lumea de dincolo”, cu toate închipuirile, rămâne
Cortegiul funerar în Ucuriş (1968)
Monografia Comunei Olcea
un mister însoţit încă din preistoria popoarelor de
credinţa până în zilele noastre, în viaţa de apoi, în
nemurirea sufletului eliberat de trupul omenesc.
Ar fi suficient să amintim despre o atare credinţă
existentă și la strămoșii noștri geto-daci: „Iată în
ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că
nu mor, ci că cel care dispare se duce din lumea
noastră la daimonul Zalmoxis. Propagarea acestei
credinţe ar fi fost făcută de Zalmoxis după ce a
clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi
primea și-i punea să benchetuiască pe fruntașii ţării,
învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi, niciunul din
urmașii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un
loc anume, unde vor trăi pururi și vor avea parte de
toate bunătăţile” (Herodot, Istorii, IV, 94).50
Credinţa că la moarte, sufletul se mută
dintr-o locuinţă în altă locuinţă situată în lumile
nevăzute ale Raiului sau Iadului, alimentată și
Apud Ghinoiu, Ioan, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
50
Fundaţiei Culturale Române, Buc. 1999, p. 28
Monografia Comunei Olcea
de eschatologia creștină a străbătut mileniile
până în zilele noastre. Drumul de la un adăpost
la altul, din „lumea cu dor” la „lumea fără dor”
este presărat cu numeroase obstacole fizice și
psihice. Pentru a asigura ieșirea sufletului din
trup și călătoria pe celălalt tărâm, se fac pregătiri
minuţioase constând din obiceiuri, acte rituale și
practici magice. Deși legătura dintre vii și morţi
nu se exclude, dovadă fiind credinţa că la Crăciun
și în Joia Mare a Paștelui se deschid mormintele
pentru ca spiritele morţilor să petreacă sărbătorile
alături de cei vii, îndeplinirea tuturor cutumelor
funerare era obligatorie, pentru a împiedica
întoarcerea mortului, mai ales sub formă de
strigoi, cu urmări periculoase pentru familie și
comunitate.
Dincolo de această temere, există un respect
deosebit pentru cei morţi, pentru moși și stră-
moși: „Când bei pălincă sau vin, să verși o pică-
tură și pentru morţi. Când dai de pomană, sărută
darul pentru că numai așa-i primit, pentru că îl
dai din inimă” (Olcea, inf. Cios Teodor).
Cu toate că ceasul Morţii, personificată de o
babă bătrână sau un schelet cu coasă sau o seceră
în mână nu se poate prevedea, sătenii au identifi-
cat o serie de semne prevestitoare: „când pocnesc
grinzile; când cade oglinda din cui și se sparge;
când visezi struguri; când ţi se pare că auzi un
clopot; când cântă cocoșul ziua; când cântă ţuicul
(cucuveaua) pe casă” (Olcea, inf. Cios Teodor).
În pragul morţii, membrii familiei „recurg la
diferite descântece de leac pentru ca cel bolnav să
se facă bine, iar dacă nu, cheamă preotul să-i facă
rugăciuni, să-l spovedească și să-l cuminece, pen-
tru a se putea despărţi mai ușor de această lume.
Tot pe patul morţii, mulţi dintre cei care au anu-
mite dorinţe lasă cu „limbă de moarte” ca urma-
șii, un apropiat sau de multe ori chiar preotul să
ducă la bun sfârșit dorinţa repausatului” (Ucuriș,
inf. Ardelean, Petru).
Imediat după deces, mortul se așază pe pă-
mânt, iar la cap i se aprinde o lumânare, a cărei
flacără îi va lumina drumul în lumea morţilor. Se
anunţă rudele și vecinii, clopotarul și preotul sa-
tului. În acest răstimp „se întoarce oglinda cu faţa
213
spre perete și este acoperită cu un prosop, ca să nu
se vadă mortul, să nu vină vâlfa mortului și să facă
rău celor în viaţă; poporul crede că fiecare om are
o stea care la moartea lui cade de pe cer” (Olcea).
Până la aducerea sicriului, mortul este spălat (rit
de purificare) și îmbrăcat în haine noi. În înţelep-
ciunea lor, bătrânii se pregăteau din timp pentru
ziua morţii, procurându-și cele necesare în acest
moment. Tinerii care mureau necăsătoriţi erau
îmbrăcaţi în haine de nuntă, iar copiii, în haine
albe, însemne ale curăţeniei lor trupești și sufle-
tești. Și sicriul trebuia pregătit după anumite ca-
noane: „Pe fund se pune talaș din scândurile folo-
site la sicriu, se tămâiază, se pune lipideul cu cip-
că sau brodat; la cap se pune o pernă umplută tot
cu talaș ,și nu cu puf, pentru ca mortul să nu ducă
norocul din casă și de la galiţe. Apoi este așezat
mortul. Peste mâinile încrucișate se pune un dos
sau feligă albă, ca să aibă cu ce se șterge în cealaltă
lume. În palmele mortului se pune o cruce făcută
din ceară – dovadă că este creștin, iar peste mort
se pune o pânză, iar apoi fachiolul” (Ucuriș).51
Jelirea mortului
În cele trei zile de la deces până la așezarea
în groapă, rude ale mortului sau femei din sat, îm-
brăcate în doliu, se vaietă (bocesc) lângă sicriul
acestuia. Vaietele sunt improvizaţii lirico-muzica-
le, prin care se exprimă durerea și compasiunea
celor ce-l ascultă. În vaiete sunt evidenţiate re-
gretul la dispariţia celui drag. El stârnește plânsul
și compasiunea celor ce-l ascultă. În vaiete sunt
evidenţiate calităţile mortului: bunătatea, hărni-
cia, cinstea și amintite mesaje pe care acesta este
rugat să le transmită altor morţi din familie:
Dacă mei, Flore, și mei,
Nu grăbi la drum prea tare
Pân-oi face-un pacheţel
Să trimit la-a noști din el.
Io ţi l-oi băga-n trii străiţi
Să li s-ajungă la tăţi.
Straiţa care-o fi mai gre
Să o dai la mama me,
Că ea știu că te-o-ntreba
51
Inf. Şchiop Maria, 68 ani.
214
Că-n straiţă ce i-am băgatu,
Tu să-i spui c-amar bogatu
Că d-aceala mi-o lăsatu.
***
Tată, tu nu zici nimică
Din ochii mei lacrimi pică,
Tăt oi tace și n-oi zâce
Și le-oi da pace să pice
Până ce-or urla-n părău
S-ajungă la tatăl meu
***
Creapă-te pământ cu iarbă
C-aș avea cu mam-o treabă,
Treaba care o-aș ave
N-o pot spune la nime.
D-o vru lăsa sfântu soare
Pă pământ încuietoare,
Io-aș fi una dântră care
Pământu l-aș dăscuie
Și-aș vorbi cu mama me;
Trii zâle mi-ar păre un ceas
Să-i poci spune-al mneu necaz,
Trii zâle mi-ar păre-o clipă
Ca să poci fi fericită.
***
Rămâi, maică, în ocol
Lasă margă caru gol,
Casa ta, ocolu tău
Fără tine sta-o rău!
***
Oare moarte ce-ai cotatu,
Oare pânde te-ai băgatu,
Că ușile-or fost închisă,
În obloace cuie prinsă.
Te-ai băgat ca albina
Și mi-ai luat hodina,
Și-n casă te-ai furișat
Și liniștea mi-ai luat.
***
Aista-i petrecu mneu
Cu brânca pă gropișeu,
Ducându-mă p-aci-așe.
C-atunci îi omu săracu
Când rămâne dă ortacu,
Tătă zâua me și vine
Monografia Comunei Olcea
Sara nu-l întreabă nime
Tăt zua me și-aleargă
Sara nime nu-l întreabă.
***
Păcatu-i, Doamne, păcat
Fecior mare de-nsurat
Să șadă-n pământ băgat,
În loc să se căsătorească
Să dusă să putrezească.
***
Tânără te-ai dus din lume
Lăsând părinţi să suspine,
Dusu-te-ai în temeteu
Și-ai lăsat ocolu gol,
Dusu-te-ai între cei morţi
Frângând inima la toţi. (Ucuriș)52
Priveghiul și jocurile de priveghi.
Până la slujba de înmormântare, mortul nu
trebuie lăsat singur. De aceea, lângă sicriul așezat
pe masă, se găsește cineva de veghe, ca să nu se
stingă lumânarea. În două nopţi la rând are loc
Priveghiul, în cadrul căruia se organizau jocurile
de priveghi și la care participă mai multă lume,
tineri și bătrâni.
În toate satele, în prima seară de priveghi, o
femeie mai bătrână confecţionează „scara mortu-
lui”. Se măsoară cu o aţă lungimea mortului, apoi
pe aţa respectivă se înfășoară ceară, rezultând de
fapt o lumânare care se răsucește în formă de spi-
rală. Lumânarea se pune într-o farfurie unde va
sta aprinsă la unul din capete până la scoaterea
mortului din casă. În sicriu, se mai punea un bas-
ton, având în partea de jos o crestătură în care se
punea o monedă. În baston „dalbul de pribeag”
se putea rezema și apăra de primejdii, iar cu banul
plătea vămile cerului.
În sicriu se mai puneau și alte obiecte care
au aparţinut mortului și chiar alimente care erau
considerate a fi utile călătorului în lumea spirite-
lor.
52
Inf. Pintea Saveta,51 ani; Șchiop Maria, 68 de ani; culeg.
Pr. Ardelean Petru; din când în când, versurile bocetelor sunt
urmate, în funcţie de cel văietat, de expresia sfâșietoare:”Vai, vai,
vai bărbatu (pruncuţu) mneu, măicuţa mea....
Monografia Comunei Olcea
Jocurile de priveghi sunt manifestări mimice
și dramatice cu caracter distractiv. Spre deosebire
de atmosfera creată de vaiete, jocurile stârnesc
râsul și veselia. Cu toate acestea, erau tolerate de
familia defunctului pentru că îndeplineau anumite
funcţii a căror semnificaţie s-a pierdut în timp.
Știm că strămoșii noștri geto-daci se întristau la
nașterea unui copil și se bucurau la moarte, pentru
că omul scăpa de grijile lumești. Jocurile de
priveghi ar putea avea această semnificaţie. Apoi,
efectul lor imediat, râsul zgomotos, avea pentru
comunităţile arhaice o funcţie apotropaică, de
apărare și alungare a duhurilor rele. Jocurile cu
tentă erotică vizau fecunditatea celor prezenţi.
Din punct de vedere psiho-social, jocurile de
priveghi reflectă solidaritatea comunităţii sătești
cu familia îndurerată, prin organizarea ultimei
petreceri alături de un membru al ei.
Cercetările folclorice efectuate pe Valea
Crișului Negru au relevat existenţa jocurilor de
priveghi și în satele comunei Olcea, jocuri pe care
• Baba și moșul: doi participanţi la priveghi
le-am extras dintr-un amplu studiu știinţific.53
se travestesc în babă și moș. Aceștia sunt
de obicei doi bărbaţi. Hainele sunt luate
cu împrumut; sunt ori prea lungi, ori prea
scurte, așa cum stau pe moși și babe. Se
imită chiar mortul. Se joacă acolo unde
mortul este un moș. Dialogul dintre ei
este improvizat, dar cu întâmplări și din
viaţa răposatului. Cei care îl imită, trebuie
să cunoască bine viaţa răposatului. Se
repovestesc întâmplări hazlii, se glumește
• Cătana este cunoscut și sub numele „de-a
chiar. Baba și moșul sunt încă tineri.
cătanele”. Unul care a făcut armata reîn-
vie momente din viaţa de cătană. Făcea
pe majurul, venea să recruteze (dintre cei
din sală) recruţi. Se vorbea despre „viaţa
de acum încolo”, despre relatările recru-
tului, despre mândrele recrutului , care
rămâneau la alţii etc. Majurul punea în în-
53
Roman, Gh. Ioan, Jocurile de priveghi în Bihor (Valea
Crişului Negru, de la Beiuş la Tinca), în Crisia, XVII, Muzeul
Ţării Crişurilor Oradea, 1987, p. 475-487
215
curcătură „recruţii”, îi făcea să dezerteze,
nu să fie buni ostași.
(Altă variantă: se punea un lipideu jos.
Doi se puneau faţă în faţă. Unul se făcea
doctor: îl căuta pe fecior, îl măsura și zi-
cea: „Bun pentru armată” — atunci trăgea
•
lipideul de sub el și acela cădea pe spate.)
Nunta. Jocul antrena mai mulţi
participanţi. Mirele, un bărbat zdrenţăros,
cu o pălărie cu pene de gâscă drept
ornament. Mireasa urâtă, cu un șlaier
făcut dintr-un lipideu, îmbrăcată în alb.
Nănașii poartă lumânările — două bâte
noduroase. Alaiul format din câţiva
participanţi, simulează plecarea la
cununie. Totul este improvizat. Popa este
din același aluat cu nuntașii, îmbrăcat ca
„popii” de la priveghi. Îi „leagă” pe tineri
pe veci — de câţiva ani — și „sfânta
predică”, pe care le-o ţine, are intenţii
•
moralizatoare.
Ţapul: un bărbat îmbrăcat cu un sac de
paie în spate, cu o secure în loc de cap, cu
două linguri de lemn în loc de coarne, cu
lipideu pe cap, cu barbă de fuior și cu un
ţângalău legat la gât, era ţapul. Era adus de
„stăpânu său”, care a intrat cu el la această
adunare numai la cererea celor prezenţi,
deoarece ar avea și niște capre, aici de faţă.
Ţapul purtat printre femei, sare, scoate
sunete behăite și „ţăpește” caprele de faţă.
Câteodată apare „doctorul” care umblă
cu un căluș în gură și spunea câţi iezi o
„ţăpit” ţapul și ce plată merită. Stăpânul
pleca apoi în altă parte cu „ţapul”. Era aș-
•
teptat cu acest ţap de rasă și la alte case.54
Calul: este cunoscut în trei variante: „ca-
lul propriu-zis”, „vânzarea cailor” și „de-a
caii”:
1. Calul. se leagă doi feciori spate la spate,
aplecându-și fiecare trunchiul înainte,
până la orizontală. Erau acoperiţi cu un
lipideu. Aceștia reprezintă calul. Un al
treilea fecior încalecă pe ei (poate fi și un
54
Inf. Pustan Zeina, 57 ani, Ucuriş, 1977.
216
copil). Cel dinapoi are o mătură muiată
în funingine cu apă. Călăreţul merge prin
cameră îndreptându-se spre locul unde
sunt mai multe fete și feciori.
Feciorul dinapoi care are mătura dă cu
ea în tinerii de faţă, pe unde poate să-i lo-
vească. Mătura simbolizează coada calu-
lui apărându-se de muște. Acest cal intră
singur în cameră. „Ce-i cu el?“ se întrebau.
2. Vânzarea calului: patru feciori ieșeau afa-
ră din cameră pentru a pregăti calul. Aici
luau doi pari și-i așezau pe umerii a doi
dintre ei, după care îi acopereau cu un
ţol. Cel din faţă ţinea în mână un par mai
scurt în care punea o oală de pământ, care
simboliza capul calului. Dintre ceilalţi
doi feciori, unul ia calul de căpăstru, iar
al doilea se urcă pe el și în acest fel intră
în casă. Odată intraţi, cel de pe cal fiind
stăpân, începe cu un vânzător dinăuntru
un dialog specific târgului. Se dă un preţ,
stăpânul nu vrea. Se cere să-l caute dacă
e potcovit, dacă merge bine: În final i se
• Morarul: joc format din trei persoane.
dă un „petac“, adică un preţ de nimic și
stăpânul îl „omoară“ (îl lovește cu bâta în
cap și calul cade mort; oala se sparge).
3. Caii sau calu-n ușă: un fecior stă „stâlp“,
adică aplecat și cu capul ţinut de altul de
care se reazimă. Nu vede nimic. Pe el sar și
stau un moment alţi feciori, bărbaţi și fe-
mei. Fără să-i vadă, trebuie să-i ghicească.
Cel care-1 ţine de cap îl întreabă: „Cine-i
pe tine?“. Dacă nu ghicește, sare altul pe
el. Jocul continuă până reușește să-l ghi-
cească pe unul, care-i ia locul. Jocul cu-
• Coada: se cunosc două variante. E cunos-
prinde 5—10 persoane.
• Oile și berbecii: este un joc fără costu-
cut și sub numele de „Vâșcoada.”
1./ Se prind feciori și fete unul de altul,
îmbrăţișându-se pe la spate de mijlocul
corpului. Cel din capul șirului are un șter-
gar lung înnodat la un capăt și udat cu
apă. Lovește cu acest ștergar pe cei care
nu s-au prins în șir. Lovește și pe cei din
coada șirului care nu se mișcă repede. Din
Monografia Comunei Olcea
cauza loviturilor prea tari și din cauza îm-
bulzelii, se aud ţipete și se face haz.
2./ Numele jocului vine de la un prosop
răsucit și înnodat la un capăt. La joc par-
ticipă un mare număr de bărbaţi și femei.
Aceștia se așezau pe două rânduri, pe la-
viţe, unul în faţa altuia, lăsând la mijloc
între cele două șiruri o distanţă de 1-1,5
metri. Genunchii jucătorilor erau acope-
riţi cu un ţol. În timp ce „coada” circula
pe dedesubt, toţi cei de pe laviţe rosteau
concomitent: „Na, na, na, coada!” Prin
intervalul dintre rânduri se plimba un ju-
cător care trebuia să ghicească unde este
„coada.” Pentru a-l deruta pe acesta, câte
unul dintre jucători se prefăcea că-l loveș-
te cu „coada.” Când cel din mijloc se în-
torcea spre cel care a simulat lovitura, era
lovit într-adevăr de unul dintre jucători,
care dădea repede „coada” mai departe.
Dacă cel din mijloc reușea să prindă „coa-
da” la un jucător, acesta îi lua locul. Jocul
continuă până ce majoritatea trece prin-
tre rânduri.
Morăriţa, un bărbat travestit, e frumoasă.
Atrage atenţia celor doi bărbaţi care-i fac
curte: sunt morari. Toţi trei sunt deghi-
zaţi: au cocoașe în spate, haine urâte, în-
toarse pe dos, sunt plini de făină. Amândoi
bărbaţii fac dragoste cu femeia: se strâng
în braţe, se trântesc pe podea, se sărută,
se strâmbă urât unul la altul. Morăriţa nu
respinge pe niciunul. De aici începe râsul:
cine e mai tare, acela va câștiga. Cei doi se
bat pentru femeie. Când dragostea pare a
fi mai dulce, atunci fetele toarnă apă pe ei.
maţie. Proprietarul a adus oile de la stână
acasă la grajd. Vrea să le vândă. Afară stau
femei, fete, feciori, bărbaţi, cât de mulţi:
sunt oile și berbecii. E formată o comisie
din stăpânul oilor, cumpărător și doctorul
oilor. „Oile și berbecii” intrau de afară în
casă și erau „clasaţi” după criterii negusto-
Monografia Comunei Olcea
rești. Bărbaţii erau cei care verificau „oile”
și le clasau, recurgând la palparea trupu-
lui. Care oaie nu stătea la control era lo-
vită cu ștergarul umed. Femeile verificau
„berbecii”, tot după aceleași criterii. La
urmă se anunţa târgul: a vândut atâtea oi
cu atâţia lei sau a vândut atâţia berbeci cu
• Poșoloaca: numele jocului provine de la
atâţia lei.
instrumentul cu care se loveau sau era pe-
depsiţi cei care nu se supuneau jocurilor
de priveghi. Era un obiect cu mâner de
lemn de care era legată o curea sau piele
ruptă de la tureacul cizmei. În lipsa obiec-
tului, locul era luat de un prosop umed și
înnodat. Un tânăr ţinut cu capul pe ge-
nunchii altuia era lovit de un altul cu po-
șoloaca și era întrebat „Cine-a dat?”. Cel
lovit scăpa numai după ce a ghicit. Lovi-
turile primite, dacă mai erau și multe, erau
• Partizanii: Partizanul – alias jandarmul
foarte dureroase. 55
este jucat de un tânăr echipat în haină mi-
litară sau cel puţin cu o caschetă militară
pe cap; are o pușcă de lemn sau un lemn
în bandulieră. Intră în camera mortului și
ameninţă că a venit să caute un hoţ care
a furat ceva de la cineva (din sală), lucru
pe care păgubașul nu l-a avut, poate, nici-
odată. Dialogul se poartă cu cei prezenţi.
Hoţul e descoperit, fie că-l predau alţii, fie
că se preda el. Drept pedeapsă, e bătut cu
„poșoloaca”. Jocul „partizanii” e recent,
după cel de-al doilea război mondial, in-
trând și în limbajul popular și cuvântul
• Paunul. Un băiat îmbrăcat cât mai sumar,
„partizan”.56
hainele îi stau întinse ca niște aripi, este
agăţat de grinda casei. Este dezbrăcat de
cei prezenţi, el neputând opune rezisten-
ţă. Cei prezenţi râdeau, iar „păunul” fuge
speriat, când îi dau drumul. 57
55
Inf. Anton Nicolae, 67 ani, Ucuriş, 1977
56
Inf. Marchiş Cristina, 62 ani, Ucuriş, 1977
57
Inf. Bogluţ Nicolae, 59 ani, Ucuriş, 1977
217
• Jintanii: joc cunoscut și sub numele de
„hedediși”. Numele poate veni de la sa-
tul Ginta, pronunţat „Jinta”, probabil cu
mulţi hedediși. Se anunţa celor prezenţi
de un „impresar” că a adus tocmai de de-
parte doi „jintani” care au venit special să
onoreze cu prezenţa mortul și să-i cânte
pentru plecare, probabil că mortului îi
plăceau hededișii. Cei doi mascaţi cu fu-
ningine, cu haine peste măsură, întoarse,
rupte sunt de nerecunoscut. Mânecile de
la haine sunt nefolosite și prin ele se intro-
duce o bâtă. Unul are instrument o vioa-
ră. Două lemne, doi tulheni de porumb,
iar celălalt o tobă: o căldare spartă. Încep
„concertul” și-i cântă mortului. Pentru ca
vioara să nu scârţâie e unsă cu ghioantă.
La brâu „vioristul” are un morcov legat cu
sfoară și atârnă în jos. Lumea se amuză de
acest morcov. La urmă „vioristul” își muș-
că morcovul. Mai luau și apă în gură cu
• Negustorii: se îmbracă trei feciori cu hai-
care îi stropeau pe ceilalţi;
ne urâte, se înnegresc cu funingine pe faţă
și poartă în mână câta un corbanci. Prin
tinda casei se suie un fecior în podul ca-
sei, ducând un ciubăr cu leșie rece. Fetele
și feciorii din camera mortului reprezintă
diferite animale: boi, porci, scroafe, vaci,
bivoli, bivoliţe, măgari etc. Când negusto-
rii intră în camera de priveghi, sunt opriţi
de un fecior mai bun de gură, care este
stăpânul acestor „animale.” Negustorii
întreabă dacă nu are de vânzare un porc.
„Stăpânul” animalelor le prezintă un bă-
iat murdar și spune că acesta e porc. Dau
mâna între ei, îi dau o mie de lei pe el și-l
bagă într-un colţ. Mai cer o bivoliţă. Stă-
pânul prezintă o fată neagră, mai bătrână
și urâtă. Fac târg și cu aceasta, dau mâna
și o bagă în colţ. În felul acesta cer și cum-
pără multe „animale”, făcându-se multe
glume cu fetele și feciorii mai murdari,
mai negri și mai urâţi. După ce au cumpă-
rat vreo 10-15 „animale” deschid ușa și le
218
scot afară, lovindu-le cu corbanciul. Când
ajung în tindă, feciorul din pod le stropeș-
• Popa sau „sfinţitul popii”: în timpul pri-
te cu leșie.
veghiului, când trebuia să înceapă jocul,
unul care avea să joace rolul popii spunea
asistenţei că merge să se sfinţească pentru
a fi popă. După ce afară se costumau în
popă, îmbrăcând un ţol de lână sau chiar
un lipideu în loc de odăjdii, având barbă
și mustăţi din fuior, o cratiţă pe cap în loc
de potcap și într-o mână o cruce de lemn
legată cu aţă și în cealaltă un ol de pământ
legat aţă („chedelniţa”), intra în casă. Era
de acum încolo popă adevărat. Într-o căl-
dare avea apă și buchetul de busuioc, în
realitate buruieni. „Popa” începea „sluj-
ba” de sfinţire. Parodia unele rugăciuni:
„Tatăl nostru/ În podu vostu/ Taie clisă/
Haidă jos, după care înmuia buchetul de
„busuioc” în apă și începea să-i sfinţească
la rândul lui pe cei din jur. Își încheie sluj-
ba cu „Dumnezeu să vă trăznească/ Și vă
risipească!” și pleca repede din casă, pro-
• Vâșa: numit și „de-a vâșa”, jocul e confun-
babil mulţumit de slujbă.
dat și cu „bâza” și cu „poșoloaca”. Un tânăr
ţinut cu capul pe genunchii altuia era lo-
vit de un altul cu „vâșa” (poșoloaca) care
este un ștergar înnodat. Este întrebat cine
a dat? Cel lovit scapă după ce a ghicit. Lo-
vitura cu vâșa e mai puternică și doare.
• Ursul: din timp se împletește în trei o
După joc, unii abia stau pe scaun.
funie lungă din paie. Cu această funie se
măsoară un fecior din creștet până-n tălpi.
Este acoperit cu un ţol și apoi este legat cu
un lanţ. Acesta este „ursul”. Un alt fecior,
„stăpânul ursului, îl aduce în camera de
priveghi cântându-i diferite cântece: „Joa-
că bine, măi ursule/ Că ţi-o da moșu pi-
ţule. Desigur „stăpânul” mai cântă și cân-
tece obscene și mai face și glume proaste
și murdare.” Tot timpul cât ursul este în
casă, participanţii la priveghi îl trag, îl
Monografia Comunei Olcea
împing, se hârjonesc cu el, se apucă de-a
trânta, până ce rămâne dezbrăcat și, oda-
tă recunoscut cel mascat, jocul se încheie
prin alungarea „ursului” în hazul asisten-
•
ţei.
Peștii. Are și alt nume: „vânzătorul de
pești”:
1./ Un bărbat sau un fecior intra în came-
ra mortului purtând pe umeri o desagă în
care avea bucăţi de lemn lungi de 10-15
cm, scoarţe și surcele. După ce intra în
casă, îndemna pe cei prezenţi să cumpere
pește. Cel care voia să cumpere îi da niște
scoarţe sau beţișoare și-l pocnea și la pal-
mă cu poșoloaca sau „cleașca”. Deși cu-
nosc jocul și știu că vor fi loviţi, se găsesc
întotdeauna doritori să cumpere pești.
2./ Se acoperă un scaun cu un ţol; vân-
zătorul îl trage după el prin cameră, stri-
gând: „hai la pești de vânzare”! „Vânzăto-
rul” vinde lemne în loc de pești. Poartă un
căluș în gură și stâlcește cuvintele. Cum-
părătorii vor să știe ce fel de pește a adus.
El răspunde: „Nu-i vechi peștele, amu
l-am adus de pe baltă!” Întrebat dacă nu-i
stricat, nu pute, el răspunde peltic: „nu…
•
uite!” spre hazul tuturor. 58
Capra: un bărbat e travestit în capră. Cu
coarne (două lemne); cu un cearceaf pe
cap. Capra are și un pergău. Vine adusă
de stăpân, care vrea s-o vândă. Se târgu-
iau. Doreau probe: era bună de lapte, are
uger. Era căutată de „cumpărător”. Râsul
se pornea, știindu-se că-i un bărbat, în loc
•
de capră, care nu putea fi muls;
Cocoana: doi bărbaţi, unul îmbrăcat în
femeie, avea o oală cu apă pe cap. „Soţul
o aducea în lume. O prezenta pe „cocoana
lui celor din sală. Îi spunea să se închine,
să facă reverenţe. Când se apleca, din oală
•
se vărsa apă pe cel din faţă;”
Frizerii: cunoscut și sub numele „de-a
bărbieritul”. Joc de tineri. Unul face pe
frizerul renumit. Își pregătește clientul,
58
Inf. Ungur Ioan, 42 ani, 1982, Hodişel.
Monografia Comunei Olcea
săpunindu-l cu un pămătuf confecţionat
din buruieni; în loc de săpun dă cu alte
murdării. Se bărbierește modern, cu o
custură de lemn. Dacă nu dă bacșiș, nu-l
rade bine.
Frizeria e modernă și automată. Doi ti-
neri sunt băgaţi într-un jug adevărat. Sunt
săpuniţi cât mai vizibil. Frizerii sunt doi.
Stau pe de laturi. Briciul de bărbierit este
un leţ lung. Li se dă comanda clienţilor să
întoarcă capul spre dreapta, spre stânga,
sus, jos, pentru ca „briciul” să-i bărbie-
rească. Când sunt gata, îi spală cu bidi-
• Împunsul cu acele: când se observă că
neaua.
monotonia și somnul par a pune stăpâni-
re pe cei prezenţi la priveghi, atunci tine-
rii scot din reverul hainei câte o bubușcă,
adusă special de acasă și, fără să anunţe,
înţeapă câte o fată ori alt băiat. Surprinșii
strigă. În alt colţ, se repetă jocul. Așa se
• Roata: joc de abilitate și gimnastică. Apă-
înviorează imediat atmosfera.
rea ca joc de sine stătător, „hai să ne jucăm
de-a roata”, sau constituia o probă pentru
recruţi, sau ca o pedeapsă, cei trimiși la
roată trebuiau să treacă printre spiţele
acesteia cât mai repede și fără să cadă.
Continuau cu grapa și cădeau sau nu în
ciubărul cu apă. Câștigător era cel care
• Bătutul parilor la vie: doi, trei din bărbaţii
trecea prin toate. Era jocul bărbaţilor.
cei mai solizi se așază culcaţi pe spate în
mijlocul celorlalţi, după care sunt ridicaţi
cât mai sus, de unde sunt lăsaţi să cadă. La
cădere, aceștia au grijă să producă niște
zgomote ciudate care imită bătutul pari-
lor, provocând în acest fel râsul.59
Ar fi multe de spus despre spiritul și încăr-
cătura spirituală a jocurilor de priveghi: Cert este
că pentru „a le pune în scenă”, era nevoie de ac-
ceptarea de către participanţi a regulilor jocului și
de un „regizor” cu iniţiativă așa cum era Ciuta din
Ucuriș: „Mare birău (n.n. grăitor) pe la nunţi, un
59
Inf. Mateoc Teodor, 42 ani, 1982, Olcea
219
hâtru recunoscut, „deștept foc”, mai ales când ci-
tea ziarul întors, având ca pregătire „șapte ghim-
năzii” și fiind posesor al unui cap de „prostologie”
pe care-l ungea cu unt, să nu-mbătrânească mai
mult”.60
Înmormântarea
În a treia zi de la deces, după amiază, când
soarele coboară spre asfinţit, sătenii se adună la casa
mortului, participând la slujba de înmormântare
oficiată de preot. Sicriul este scos în curte de patru
bărbați, care nu sunt rude cu răposatul. Fiind
vorba de ieșirea omului din această lume, sicriul se
scoate cu picioarele mortului înainte, în opoziţie
cu intrarea în existenţă a nou-născutului, cu capul
înainte. La trecerea pragului casei, pe care s-au
pus boabe de grâu, simbol al morţii și învierii,
sicriul se lasă și se ridică de trei ori. Este un act
magic prin care se transmitea reciproc paradigma
regenerării (reînvierii), amintind de parabola
biblică a bobului de grâu: „Adevărat, adevărat
zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade pe
pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va
muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Odată
trecut pragul, ușa se închide de trei ori, mortului
deschizându-se calea spre lumea umbrelor. Este
acum un nou moment când se aud bocitoarele
(inf. Olcea și Ucuriș).
După slujba preotului, despărţirea de cei
dragi și colectivitatea în care a trăit este marca-
tă de lacrimi, de „hora și iertăciunile mortului”.
„Hora mortului”, creaţie a cântăreţilor de strană
(cantori), evocând aspecte din viaţa defunctului,
impresionează până la lacrimi pe cei prezenţi la
ceremonialul funerar.
Varianta din Călacea:
„Ceasu iată acum sosi
De toţi a mă desprţi,
De scumpă soţia mea
De toată familia.”
Toţi să ne aducem aminte
De cuvintele ce-s scrise,
60
Roman, Gh. Ioan, op. cit., p. 475
220 Monografia Comunei Olcea

Că viaţa omului Cu nevasta mea cea bună

E ca floarea câmpului Trăind tot în voie bună

O, ce zi frumoasă vară Braţul meu acum e rece

Toţi oamenii ies afară, În groapă eu mi-oi petrece,
Unii merg, iar alţii vin Da’nainte de-a pleca
Păsările cântă lin. Hai, Mărie, să-ţi spune ceva:

Bătu vântu de la munte Soţie îndurerată

Tot ce află în cale rupse, Iată ora întristată,
Vântul tare au suflat Moartea iată cum veni
Și-au doborât un copac. Și pe veci ne despărţi.

Dar nu-i copac ce îi un tată O, dragă, soţia mea

Crescu o fiică și-o nepoată, Grea este despărţirea,
Și cu mult drag le zicea Tu soţia mea iubită
Anuţă, Rodica mea. Acum rămâi văduvită.

Bag samă așa mi-a fost soarta Cătră tine mă întorc

Ca să plec din lumea asta, Ca un soţ îţi mai vorbesc,
După un timp de suferinţă Cât în lume am trăit
Mi-a zdrobit a mea fiinţă. Unul altuia am greșit.

Viermele mânca-l-ar focu Mâine te vei scula

Ce mănâncă pe tot omu În casă nu mi-i vedea,
N-a cruţat viaţa mea Mi-i cota și mi-i striga
Să mai stau cu familia. Toderea nicăria.

Mare ceaţă s-au lăsat Dacă în viaţa mea

Pă număru aista-n sat, Eu ţ-am greșit cu ceva,
Pă ocol și ai lui casă Tu mă iartă din inimă
Că rămâne fără gazdă. Te sărut, merg la odihnă.

Dar nu-i ceaţă, ce-i o jale După strofa de mai sus urmează partea în
Că plânje a lui muiere, care mortul își cere iertare de la copii, fraţi, surori,
Plânge, plânje ne-ncetatu neamuri, vecini și săteni, „hora mortului” finali-
După scumpul ei bărbatu, zându-se cu versurile:

Dară acum să-l lăsămu Prindeţi dar și mă luaţi

Să ne spuie chiară elu Și la groapă mă mutaţi,
Să ne spuie ce-au făcut Cu petrecere de jale
Cât a trăit pe pământ Astupaţi oasele mele!61

O, doamne, mult am mai trudit

61
Inf. Pantea Ioan (a Manii), n. 1945, Călacea; culeg. Pr.
Ardelean Petru; Hora aceasta a fost cântată la Dagău Teodor,
Eu aicea pe pământ decedat în 1985.
Monografia Comunei Olcea
Varianta din Olcea:
„Ascultaţi creștinilor
Hora tristă a morţilor,
Hora cea de despărţire
Și de tristă amintire.
Iată dar că mi-am sfârșit
Zilele pe-acest pământ,
Dumnezeu s-a îndurat
Și la dânsul m-a chemat.”
O, ce greu îmi vine acum
Când plec pe ultimul drum
Să-mi iau de la toţi iertare
Și ultima sărutare.
Vino dar, soţia mea
Haide-ntinde mâna ta
Și cu drag să ne vorbim
Că pe veci ne despărţim.
Zile-ntregi tu m-ai vegheat
De când am căzut la pat,
Mi-ai fost o soţie bună
Și-ţi mulţumesc din inimă.
Draga mea, Saveta mea
Nu plânge și te-ntrista,
De acum bunul Dumnezeu
Te va ajuta la greu.
Iar de ţi-am greșit ceva
Sau voia nu ţi-am făcut,
Hai de-acum de mă iartă
Să merg cu inima-mpăcată.
Fiule, fetele mele,
De voi mă despart cu jele,
Nora mea, voi gineri dragi,
Ce-aveţi lacrimi pe obraji.
Iată clipa cea din urmă
Care pe toţi vă adună,
Astăzi toţi, în jurul meu
În jurul de copârșeu.
221
Hora mortului continuă cu rugăminţile de
iertare adresate celorlalte neamuri, vecini și să-
teni, apoi:
Rămas bun lume amară
Eu ies din tine afară,
Și pe plaiurile tale
N-oi mai suspina cu jale.
Prindeţi dar și mă luaţi
Și la groapă mă mutaţi,
Și ziceţi din inimioară
Fie-ţi ţărâna ușoară!62
Mai demult, mortul era dus la cimitir cu
carul tras de boi. Boilor li se puneau în coarne
colaci mari, care erau împărţiţi în cimitir copiilor.
La ieșirea din curte, în urma carului mortuar
se presărau seminţe de grâu sau tărâţe, ca mortul
să nu ia cu el sporul (mana) casei (Olcea).
La cimitir, după ce preotul rostește o
rugăciune și pecetluiește mormântul, sicriul
este coborât în groapă. Alături de sicriu se pune
ceea ce a mai rămas din lumânarea numită
„scara mortului”. În groapă se aruncă bani, ca
să aibă mortul cu ce plăti cele 24 de vămi ale
văzduhului (Olcea și Ucuriș). Se umplea apoi
groapa cu pământ, iar la capul mortului orientat
spre apus se planta crucea de lemn și mai târziu
de fier.
În numele familiei, preotul invita partici-
panţii la „comândare” sau „pomana mortului” cu
mâncare și băutură. Înainte de binecuvântarea
mesei, preotul făcea sfeștania (sfinţirea) casei și
primul parastas.
La plecarea de la pomană, întru pomeni-
rea mortului se împărţea celor prezenţi colăcei
în care era înfiptă câte o lumânare. Sunt acestea
primele semne ale restabilirii echilibrului psiho-
social întrerupt prin dispariţia unui membru al
familiei și al comunităţii sătești. Comemorarea
mortului, prin parastas și pomeni, va continua la
șase săptămâni, la un an și la sărbătorile de peste
an dedicate morţilor, moșii și strămoșii noștri.
62
Culeasă de pr. Ardelean Petru. Ambele variante au fost
publicate în monografia satului Ucuriş.
222 Monografia Comunei Olcea

VII. Alte rituri și credinţe • Când se scutură câinele ori mâţa lângă

• Când bei apă din izvor sau dintr-un vas

din comună tine, o să ai tot timpul supărare;

• Cămașa ciumii: boala care a făcut nume- descoperit să sufli peste el în semnul cru-
roase victime în Evul Mediu, imaginată cii, pentru că noaptea dracul poate intra

• Noaptea să nu se aducă apă din fântână că

ca o babă hidoasă cu secera în mână, ca și în apă;
moartea, se credea că poate fi îmbunată și

• Cel ce visează apă va avea o supărare;

îndepărtată din hotarul satelor oferindu-i bântuie duhurile rele;

• Când visezi aţă, ţi se arată drum;

în schimb un obiect special, confecţionat

• Dacă întâlnești în cale pe cineva cu vasul

în condiţii rituale deosebite: cămașa ciu-
mii. Pentru a o confecţiona, se adunau 3,

• Când te mănâncă palma stângă ai să iei

7, 9, femei bătrâne (număr magic) și într- plin, are să-ţi meargă bine;
o singură zi torceau fuiorul de cânepă, ţe-
seau pânza necesară, o croiau și o coseau. bani, iar când te mănâncă palma dreaptă,

• Să baţi cu cuie o potcoavă veche, pe care o

Dimineaţa, până în zorii zilei, cămașa se ai să dai bani;
punea pe un par în formă de cruce, apoi
se ducea în hotarul satului, ca s-o vadă găsești în drum, în pragul grajdului, pen-

• Când vezi lună plină, dacă ești sănătos și

ciuma. Funcţia apotropaică a obiectului tru noroc;

• Dacă găsești ac e sărăcie;

este evidentă.63

• Să nu scuipi în fântână, că faci albeaţă la

bănos,să zici: „Lună, cum m-ai găsit, așa

• Cel ce visează bani mărunţi va fi vorbit de

să mă lași;”
ochi;

• Când tună, trăsnește prima dată în an,

cineva;
63
Inf., Măduţa Ana, 64 ani, Ucuriş; culeg. Parasca Crăciun, 1977.

Corul din Ucuriş (1978), dirijat de I. Stegaru

Monografia Comunei Olcea 223

lovește-ţi fruntea ca să nu te doară capul, • Dacă ţi-e urât noaptea, pune în sân coarne

• • Animalelor, cailor, vacilor, oilor etc. să li

atinge-ţi fruntea cu un băţ, ca să ai belșug; de „boul lui Dumnezeu (rădașcă)”
Să nu lași cuţitul cu tăișul în sus, pentru că

• • Când fâșâie focul, se face ceartă în casă;

te vei certa cu cineva; se lege un fir roșu, ca să nu se deoache;

• Când îţi moare găina pe cuibar, ţi se va în-

Când mergi undeva, dacă ai uitat ceva
acasă, să nu te întorci din drum, că nu-ţi

• • Când se sparge un pahar sau o farfurie, e

merge bine; tâmpla o nenorocire;
Când crapă un blid fără să-l atingi, să te

• • Când în jurul lunii apare un cearcăn, va

ferești, că cineva te-a blestemat; semn de noroc;
Seara nu e bine să te uiţi în cocotoare, că

• • Când se deschide ușa singură, are să-ţi

vezi pe necuratul; vremui;
Dacă îmbraci hainele pe dos, se schimbă

• • Vinerea să nu coși, că vei suferi de ochi;

timpul; vină cineva;

• • Lunea nu se culeg ouă din cuibar, că nu se

Dacă găsești un ac, au să-ţi vină oaspeţi;
Când cântă broaște seara, are să vină ploa-

• • Când se varsă sarea, e semn de ceartă;

ia; vor mai oua găinile;

• • Când visezi păduchi sau pești, e semn de

Să nu te uiţi prin ciur, că faci bube în cap;
Când cineva vede întâi cal împiedicat pe

• • Celui care omoară un păianjen i se iartă

nemâncate, e împiedicat toată vara; câștig;
Nu dormi când soarele e la asfinţit, că te

• • Când plouă cu soare, se mărită strâgile;

doare capul; șapte păcate;

• Când rândunica face cuib la casă, e semn

Când se termină acoperișul unei case noi,
se pune în vârful lui verdeaţă, un prosop și

• • Când găsim un ou părăsit, e semn rău;

o sticlă cu pălincă; de bine;

• Cu sânger să nu dai în bou, că urinează

Cușma și pălăria nu se pun pe masă, căci

•
cârtiţa va scoate pământ în grădină;

• Să nu te scoli dimineaţa cu fundul în sus,

Să nu pășești la drum cu piciorul stâng, sânge;

•
că-ţi va merge rău;

• Se crede că șarpele nu moare până la apu-

Când scroafa vine cu pai în gură, va veni că e rău de ceartă;

•
ploaia;

• Când bate piatra (grindina) înfige topo-

Când porţi hainele pe dos, ești ferit de sul soarelui;

•
farmece;

• În ziua în care îţi fată vaca, să nu dai nimic

Noaptea să nu te uiţi înapoi, pentru că rul în pământ că-i bine;

•
s-ar putea să vezi duhuri necurate;

• Dacă la masă se varsă vin, e semn bun;

Cu cât sunt sloii de gheaţă mai mari la din casă, că duce laptele;

• Să nu pui cloșcă când ai mort în apropie-

streașină, așa vor fi mănușile de cânepă la

•
vară;

• Osul de la pieptul găinii, cel ca furca (n.n.

Când îţi sună urechea dreaptă, vei primi o re, pentru că vor muri puii în ouă;

•
veste bună, iar stânga, o veste rea;
Când un pom nu rodește, e bine să mergi iadeș) dacă e tras de doi, la cel care se

•
la el cu toporul și să-l încrestezi pe coajă; rupe va muri primul64.
Când luna e cu coarnele în sus, va fi vreme

•
bună;
E bine să porţi în sân, pe piele, o cruciuli-
ţă, că nu se mai lipește nimic rău de tine; 64
Cios Teodor, Parasca Crăciun, p. 73-81
224 Monografia Comunei Olcea

Glosar feștită – vopsită

fune – funie
A
alina – a potoli G
alipan – tulipan, lalea galiţe – păsări de casă
ghioanţă – sacâz
B gomoni – vorbi
bai – rău, necaz gropișeu – sicriu
batăr – măcar gurbădară – săteancă din Gurbediu
băali, bălaie – albă
bănui – a regreta H
biboli – bivoli hidede – vioară, joc de duminică
birău – primar hidediși – vioriști
blid – farfurie hinteii – caleașcă
brâncă – mână hârdău – butoi
hodină – odihnă
C
căi – a regreta I
căpăta – a primi iagă – sticlă
cârtiţă – scrisoare isei – zisei
cătă – către iosag – animal domestic
cătinel – încet, lin iștalău – grajd
cârjuţă – baston, toiag
chiatră – grindină Î
chimeșe – cămașă împistri – a încondeia ouă de Paști
chitilin – lin, încet
copârșeu – sicriu L
cornuri – colţuri lipideu – cearceaf
cosuţă – cosiţă litră – unitate de măsură de aproximativ 1 kg
coti – a da în cotul
cuște – a gândi M
custură – lamă de cuţit mărg – merg
mă-ta – mama ta
D mei – mergi
d’alin – dor mierău – albastru
dată – destin, soartă mustra – a întreba
dălbi – a albi maiște – vreme ploioasă
dângă – de lângă
dârt ce – pentru ce N
dos – ștergar nealcoșe – mândră
dricar – dună, plapumă neauă – zăpadă
dună – plapumă nime – nimeni

F O
fachial – voal oblac - fereastră
fărină – făină ochea – privea
feligă – ștergar ocol – curte, înconjur
Monografia Comunei Olcea 225

oleacă – puţin stretior – de trei ani

on – un stinășel – străin
ortac – prieten sufulca – a sufleca
suspesc – suspin
P
pancove – gogoși Ș
palţău – băţ împodobit șlaier – voal
păcurar – păstor șodalăi – glumeţi
părău – râpă șopru – adăpost pentru unelte agricole
pân, păn – prin
p’ânde – pe unde T
pârlog – pământ talaș – așchii de lemn
pe dir – în dreptul tăt – tot
pergău – clopot tite – toate
petrecu - necaz tulherii – coceni
picur – strop tureac – carâmb
pită – pâine
piţule – bani vechi Ţ
plinește – împlinește ţângalău – clopoţel
piparcă – ardei, boia ţâpa – a striga
primă – panglică ţipele – pantofi
peci – pat ţol – pătură de lână
pudără – pudră
pudări – a se pudra U
purcar – păstor de porci urla – a coborî
urlătoare – coborâtoare
R
răvașe – crestături V
râncheza – a necheza vârv – vârf
rujeoare – trandafiri voroviră – vorbiră
rujulină – trandafir
Z
S zăslău – steag
sânger – arbust cu coajă sânerie zbiciulată – curată, goală
solgăbirău – viceprimar zui – a descânta
226 Monografia Comunei Olcea
Monografia Comunei Olcea
...”Nasc şi la Bihor oameni”
*
Marele cronicar moldovean, Miron Costin (1633 – 1691), afirma cu aleasă mândrie:
... „nasc şi la Moldova oameni”...
PETRU M.
ARDELEAN
(1937 – 2007)
S-a născut în anul 1937,
în comuna Olcea, localita-
tea Ucuriș - Bihor. Clasele
primare le-a urmat la școa-
la din sat, unde, în acea vre-
me, era dascăl un om deosebit, Florian Lăzurea-
nu, pe care Petru Ardelean îl evocă într-un poem,
în 12 august, 1984, la Ucuriș - într-o întâlnire ani-
versară dedicată învăţătorului Lăzureanu de către
foștii elevi - asemuindu-l cu un apostol coborât
din versurile lui Octavian Goga”: ”Mă însoţești, /
Din copilăria mea/ Uitată în sat,/ În școala de de-
mult,/ Cu grinzi înnegrite / Și bănci roase de cari.../
Mă urmărești, / Pe meandrele gândului,/ Prin zilele
istovite / De înţelepciune/ Ale tomurilor/ Și te des-
copăr mereu, / În fiecare pagină citită,/ În orișicare
carte, /De Istoria Patriei/ Ori de limba Română..”.
A fost elev al Școlii Pedagogice din Oradea, la
absolvire înscriindu-se la Universitatea din Timi-
șoara urcând apoi toate gradele didactice ale pro-
fesiei. Având o casă în Arad, mai târziu, s-a întors
la un liceu al cetăţii de pe Mureș. Cărţile lui inci-
tante l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor -
Filiala Arad și redactor asociat al revistei „Arca”. A
fost publicist neobosit, colaborând la o mulţime
de reviste: „Familia”, „Tribuna”, „Steaua”, „Arca”,
„Revista de Filozofie”, „Revista de Pedagogie”
etc. G.I. Tohăneanu îl apreciază ca iscusit stilist,
227
*
„mânuitor al limbii române, care pricepe frumu-
seţea-i de taină”. Petru M. Ardelean a fost toată
viaţa orfanul care „își pierde mama înainte de a o
cunoaște”, pierdere care a lăsat în urmă un suflet
răvășit de orfan hipersensibil, totul fiind gravat în
cartea sa „Zile arse”. Petru M. Ardelean a deţinut
o vastă cultură filologică, intransigent cu sine și
cu metehnele omenești, dur cu orice sistem tira-
nic și cu cei care îl aplaudau, ca un inadaptabil în-
născut. Se stinge din viaţă la 20 decembrie 2007.
Fie-i memoria în veșnică cinstire, căci viaţa lui
dovedește în cel mai elocvent grad cu putinţă că
„nasc oameni minunaţi” și la Bihor...
PETRU ARDELEAN,
preot
Preotul Petru Ardelean
s-a născut la data de 26 iu-
nie 1955, în localitatea Cer-
mei - Arad. Școala primară
și gimnazială le urmează în
localitatea natală. Pasiunea
pentru carte și puternica
credinţă în Biserica Orto-
doxă îl îndeamnă să urmeze Seminarul Teologic
Ortodox „Ioan Popasu” din Caransebeș (1975 –
1980). În anul 1980 este hirotonit preot de către
PS Vasile Coman al Oradiei, pe seama parohiei
Fonău și filia Cărănzel, jud. Bihor, slujind aici ca
preot paroh până în 1984. Dovedind o străduinţă
demnă de toată lauda atât pentru viaţa spirituală
228
a enoriașilor cât și pentru întreţinerea și înfrumu-
seţarea lăcașurilor sfinte din Fonău și Cărănzel,
este trimis la una dintre cele mai importante paro-
hii din regiunea Crișana, în comuna Ucuriș. Aici,
unde realizează și astăzi o activitate apostolică de
înaltă ţinută ecumenică și morală, repară capital
Biserica, înfrumuseţând-o cu o pictură cu tehnică
frescă și aduce la nivelul dorit și casa parohială. Ri-
dică un monument în memoria eroilor neamului
căzuţi pe câmpurile de luptă și troiţe care amin-
tesc de sacrificiul luptătorilor împotriva comunis-
mului din Ucuriș. Pe parcursul activităţii pastorale
s-a implicat intens în viaţa comunităţii, în acţiuni
social-filantropice; acţiuni cu copiii, realizând pie-
sa „Irozii”, precum si concerte de colinde. De ase-
menea, a susţinut și revitalizat activitatea corală în
Parohia Ucuriș. A organizat întâlniri culturale în
memoria poetei Lucreţia Suciu. Are și o activitate
deosebită în culegerea și promovarea comorii fol-
clorice a locurilor.
Firesc, munca domniei sale este apreciată și
răsplătită: În 1990 este hirotesit iconom (brâu
roșu) de către PS Vasile Coman al Oradiei; În
1994 este hirotesit iconom stavrofor (cruce pec-
torală) de către PS Ioan Mihălţan al Oradiei, iar în
2010 cu diploma de excelenţă pentru promova-
rea valorilor morale și creștine ale patrimoniului
naţional. Are și o activitate publicistică susţinută
prin numeroasele articole de învăţătură publica-
te în revista Legea Românească a Episcopiei Or-
todoxe a Oradiei și prin cele două cărţi de mare
interes,  Viaţă din viaţa femeii. Femei din Vechiul
și Noul Testament, Beiuș, Editura Buna Vestire,
2006 și Satul Ucuriș, Beiuș, Editura Buna Vestire,
2003.
PETRU-FLORIN
ARDELEAN,
prof. dr.
 S-a născut în anul 1981
în Ineu - Arad . În perioada
1981-1984 locuiește îm-
preună cu părinţii în satul
Fonău, jud. Bihor, unde
tatăl era preot. Cursuri-
Monografia Comunei Olcea
le școlii primare le urmează în localitatea Ucuriș,
cele gimnaziale în localitatea Cermei, jud. Arad, iar
cele liceale la Liceului Pedagogic „Nicolae Bolcaș”
Beiuș, secţia Teologie. În anul 2001 se înscrie la
cursurile Facultăţii de Istorie, Geografie și Relaţii
Internaţionale din cadrul Universităţii din Oradea,
licenţiat cu tema: Satul Ucuriș [contribuţii monogra-
fice]; Masterat în perioada 2005-2007: „Istoria ves-
tului românesc în context naţional și european”, cu
lucrarea de disertaţie: Violenţa în familie în Crișana
(sec. XVIII-XIX). În perioada 2005-2010 urmează
un program doctoral în cadrul aceleiași Facultăţi
obţinând titlul de „Doctor” cu tema Violenţa în lu-
mea rurală din Crișana (sec. XVIII-XIX), conducă-
tor știinţific prof. univ. dr. Barbu Ștefănescu.
Urmând tradiţia și vocaţia familiei, frecventea-
ză între 2009 – 2013 Facultatea de Teologie „Epi-
scop Dr. Vasile Coman” din cadrul Universităţii
din Oradea, pe care o absolvă ca licenţiat în Te-
ologie cu lucrarea: Personalitatea Episcopului Dr.
Vasile Coman. Între anii 2011 – 2013, la aceeași
instituţie, este masterand cu disertaţia: Satul și Bi-
serica din Ucuriș. Contribuţii monografice.
În lucrările domniei sale vom observa urmă-
toarele domenii de interes major: fenomenul vi-
olenţei în general, antropologia istorică, istoria
mentalităţilor, istoria bisericească, relaţia dintre
dogma oficială a Bisericii Ortodoxe și creștinis-
mul popular, problema emigrării românilor, ele-
mente de etnografie și folclor în zona judeţelor
Arad și Bihor.
Lucrări publicate: Terra Ucrus. Pământul Ucu-
riș [contribuţii monografice], Editura Universităţii
din Oradea, 2007, 361 p.; Un demn și vrednic ie-
rarh: Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, în
„Legea Românească”, anul XXIV (serie nouă),
nr.4/2013, pag. 13 – 20; Violenţă și comunitate în
Crișana secolului al XIX-lea. Neamuri și vecini, în
Barbu Ștefănescu, Toader Nicoară (coord), Valo-
rile lumii rurale. Perspective istorice și istoriografice,
Editura Accent, Cluj-Napoca, 2013, pag. 257 –
271; Divorţul – efect al violenţei domestice în Bihor
la sfârșit de secol XVIII și în secolul al XIX-lea, în
Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Stu-
dii de demografie istorică (secolele XVII – XXI),
Monografia Comunei Olcea
Editura Gutemberg Univers, Arad, 2010, p. 39-
52; Aspecte ale emigraţiei românești în Statele Unite
ale Americii de la începutul secolului al XX-lea, re-
flectate în corespondenţa unui emigrant cu familia,
în „Crisia”, tom XL, 2010, p. 249 – 265; Aspecte
ale violenţei în Crișana secolelor XVIII – XIX, în
„Revista Bihoreană de Istorie”, anul VII, nr. 12-
13, Oradea, 2009; Evanghelia de 100 de ani de la
Ucuriș, în „Legea Românească”, anul XIX (serie
nouă), nr. 2/2008, p. 28-29; Aspecte ale problemei
alcoolismului reflectate în revista „Biserica și Școala”
(sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea), în „Crisia”, tom XXXVII, 2007, p. 159-
171; alte articole publicate în revista „Buna Vesti-
re” din Beiuș și „Legea Românească” din Oradea.
Din numeroasele participări la sesiuni ști-
inţifice amintim: „Știinţă, Cultură, Civilizaţie”
– Oradea 26 mai 2005 cu lucrarea:  Elemente de
etnografie și folclor din satul Ucuriș, judeţul Bihor,
în secolele XVIII-XX ; sesiuni de comunicări știin-
ţifice ale doctoranzilor în istorie, ediţia I, Oradea,
11 martie 2006; ediţia a II-a, Oradea, 10 martie
2007;  ediţia a III-a, Oradea, 8 martie 2008.  La
Conferinţa Internaţională „Divorţialitate și între-
ruperea căsătoriei în spaţiul românesc în secolele
XVII – XXI” – Arad, 19 – 21 octombrie 2006;
Conferinţa Internaţională „Emigrări și imigrări
în spaţiul românesc în secolele XVII-XXI”, Arad,
25-27 septembrie 2008; Sesiunea de comuni-
cări știinţifice „Goldiș XX”, Marghita, 24 aprilie
2010;  Sesiunea de manifestări știinţifice ,,Edu-
caţia și provocările lumii contemporane”, 25-26
mai, 2012.
E-mail: petruardelean@yahoo.com
ALEXANDRU
BOCȘE,
inginer dr. în știinţe
agricole
S-a născut la 17 decem-
brie 1951, în comuna Ol-
cea, satul Călacea-Bihor,
din părinţii Silvia și Flore
Bocșe. Cursurile școlii din
229
satul natal le urmează până în clasa a VIII-a, unde
este foarte apropiat de primul său dascăl, Mis-
tor Ioan – un tânăr, la acea vreme, abia ieșit de
pe băncile studiilor medii, dar care le dă elevilor
săi o pildă vie de continuă instruire și calificare,
absolvind Institutul Pedagogic din Arad, în timp
ce se afla la catedra din Călacea. La terminarea
celor opt clase, Alexandru este înscris la Liceul
Agricol din Salonta, unde găsește aceiași dascăli
dedicaţi știinţelor agricole care îl instruiseră și pe
tatăl său, Flore Bocșe. Între acești pedagogi care
merită o demnă și continuă amintire se distinge
directorul Ioan Balog, un exemplu de probitate
profesională pentru toţi învăţăceii săi. Acesta, la
absolvirea liceului, îl sfătuiește pe Alexandru să-și
continue studiile la Universitatea de Știinţe Agri-
cole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca.
Aici, între anii 1971 -1976, studentul Alexandru
Bocșe se bucură de îndrumarea a doi corifei ai ști-
inţelor agricole din România: prof. univ. dr. Ioan
Puia, rector și prorector în mai multe rânduri, al
prestigioasei instituţii și prof. univ. dr. Alexandru
Salontai. Sub îndrumarea celui dintâi își va rea-
liza lucrarea de licenţă „Pășuni și fâneţe – culturi
furagere...” și teza de doctorat, „Înfluienţa îngrășă-
mintelor organice și minerale pe solurile podzolice
de la Călacea – Bihor” (1988), iar sub a celui de
al doilea, va urma o specializare postuniversitară
între anii 1984-1985.
Cariera profesională a ing. dr. Alexandru Flore
este legată de zona apropiată vetrei natale: Între
1976 -1979 este profesor la Liceul Agricol din
Salonta și în același timp și șeful fermei didactice
– (240 ha, 40 de vaci , 400 de oi și 500 de porci) -
unde i-a învăţat practic pe elevii salontani tainele
agriculturii și zootehniei. Din păcate, azi, Liceul
nu mai beneficiază de un astfel de „laborator” de
foarte mare performanţă educativă. Între 1979
-1991 este inginer - șef agronom la CAP Călacea;
În 1991-1993 inginer la Asociaţia Agroindustria-
lă din aceeași localitate ; Între 1993 -2010 inginer
și consilier la Centrul Agricol Olcea, iar din 2010,
până în prezent este angajat consilier superior al
Camerei Agricole a Judeţului Bihor.
Este căsătorit cu Maria Bocșe, inginer hor-
230
ticultor, au o fiică , Alexandra Bocșe, care a stu-
diat, a făcut masteratul și și-a luat doctoratul în
energie, la prestigioasa Cambridge University
(Anglia), unde a scos o revistă studenţească de
specilitate și a fost secretar pe centrul universitar.
Actualmente este reprezentanta masteranţilor în
Senatul Universităţii.
FLORE BOCȘE
(1932 – 1999)
Flore Bocșe s-a născut
la 23 februarie 1932, în co-
muna Olcea, satul Călacea
–Bihor, din părinţii Saveta
și Flore Bocșe. Școala pri-
mară o urmează în comuna
natală, clasele I-IV la Că-
lacea, V-VIII la Ucuriș. În
continuare se înscrie la Liceul Agricol din Salon-
ta, unde beneficiază de indrumarea unor profe-
sori de foarte bună profesionalitate. Apoi se duce
la București, pentru a începe studiile economice
universitare, dar din motive familiale, după un an,
renunţă și revine în comuna natală. În 1967 este
ales de oamenii locului, președinte la CAP din
Călacea, graţie studiilor în domeniu agricol dar și
tinereţii sale. Când preia funcţia, membrii coope-
ratori primeau cincizeci de bani pentru o normă
zilnică! În câţiva ani, prin iniţiative economico -
organizatorice și a modului cum îl sprijineau oa-
meni, reușește să ridice norma zilnică la 120 de
lei pe zi, ceea ce în epocă era o performanţă rari-
simă. Își propune să nu lase oamenii să părăsească
satele comunei și gândește o dezvoltare aproape
aventuroasă, pentru acele vremi. Pe lângă dezvol-
tarea agriculturii, cu ramurile tradiţionale, crează
unităţi cu profil specific: un complex avicol la Că-
lacea, la Olcea o fermă de îngrășat tăurași, o alta
de 400 de capete pentru vaci cu lapte. Apărând
problemele de furajare, cumpără o moară pentru
furajele combinate și o alta pentru cereale. Des-
chide brutării la Călacea și Ucuriș, fabrică de tă-
iţei la Călacea, la Ucuriș o fermă zootehnică cu
400 de viţele pentru reproducţie. Dezvoltă activi-
tăţi industriale care realizează construcţii în regie
Monografia Comunei Olcea
proprie, ceea ce face ca toate costurile să fie mult
mai mici, începând cu construirea grajdurilor, a
saivanelor și combinatelor și sfârșind cu asfaltarea
drumului Olcea – Călacea. Parcul de mașini, în
câţiva ani, a urcat de la zero la 50 de autocamioa-
ne, două autoîncărcătoare și două buldozere. În-
vaţă mereu cu râvnă din ce fac alţii mai bine și înfi-
inţează pe 400 de hectare o cultură de sorg, ceea
ce duce la o producţie de aproximativ un milion
de mături pe an. Iubirea lui pentru consăteni era
proverbială și de câteva ori riscantă, pentru el, în
regimul de atunci. Un conflict care a ajuns până
la conducerea de la București a fost poziţia sa în
respectarea dreptului la credinţă. În 1977, pri-
marul comunei Olcea, ing. Nicolae Bogluţ, înce-
pe o acţiune temerară pentru obţinea aprobării
construirii unui nou lăcaș pentru cultul baptist
din Călacea. Tacit, de la toate nivelele, se obţi-
ne promisiunea unui acept abia în1982, contra
unui angajament substanţial al comunei, privind
contractările de animale. Când contractul a fost
onorat, biserica s-a ridicat în câteva săptămâni
până la acoperiș. Trecând întâmplător pe acolo,
Ion Coman, membru al CC al PCR, s-a „crucit”,
pur și simplu că există o asemenea faptă religioa-
să, într-o localitate cu orânduire socialistă, iar or-
ganele judeţene, au gândit măsuri urgente ca edi-
ficiul să fie imediat dărâmat. Atunci, președintele
Flore Bocșe, care era de religie ortodoxă, a ieșit
în apărarea sătenilor și cu orice risc s-a implicat.
Astfel, în acel an, a fost obţinut un act unic, care
a dus la inaugurarea lăcașului de cult. În altă oca-
zie, s-a bătut pentru refacerea bisericii ortodoxe
din Călacea. A relizat-o împreună cu oamenii
din comună, printre care și finul său Ștefan Ioan,
dar asta nu i s-a mai iertat de către organele de
partid și de stat, mai ales că se aflase între timp
că pentru înzestrarea bisericii cumpărase din ba-
nii proprii (!) un clopot. Asta a dus la ștergerea
lui definitivă de pe lista celor propuși pentru cel
mai înalt titlu al orânduirii de atunci: „Erou al
Muncii Socialiste”. A crescut doi fii: Alexandru,
doctor în știinţe agricole , cu o largă activitate
profesională la nivel judeţean și Ioan, absolvent
al facultăţilor de Medicină Veterinară și Știinţe
Monografia Comunei Olcea
Juridice din Cluj - Napoca, actualmente inginer
zootehnist la Oradea.
Flore Bocșe se stinge din viaţă la data de 10
martie 1999 și este înmormântat alături de soţia
sa Silvia, în cimitirul din Călacea. Putem afirma
în final că a fost o personalitate care în timpul
vieţii s-a bucurat de notorietate nu numai în spa-
ţiul administrativ regional ci și la nivel naţional,
iar astăzi memoria lui este respectată și evocată
de câte ori se vorbește despre performanţă în
agricultură și administraţie locală. Unul dintre
cei mai faimoși specialiști din agricultura de azi,
ing. dr. Dimitrie Muscă, directorul Combinatu-
lui Agroindustrial de la Curtici, care l-a cunoscut
și apreciat în mod deosebit, îl evocă astfel: „Un
mare om, un organizator de excepţie și un iubitor
de oameni cum rar am întîlnit! Avea puterea de
muncă a unui ţăran adevărat, gândirea practică a
unui inginer și optimismul unui vizionar.”
FLORE BOCȘE,
inginer agronom
S-a născut la 1 aprilie
1961, din părinţii Gheor-
ghe și Ana Bocșe, în co-
muna Olcea, satul Călacea
– Bihor. Clasele I- IV și V
- VIII le face la școala din
satul natal. Ca mai mulţi
dintre elevii din Călacea,
la sfârșitul clasei a opta, se înscrie pentru conti-
nuarea studiilor la Liceul Agricol din Salonta,
unde îi are printre alţi profesori, pe Aurel Sotoc,
Gheorghe și Floare Vidican, Gheorghe Iova, iar
ca director pe Ioan Balog, pentru care va măr-
turisi mereu o stimă și consideraţie deosebită.
La absolvire se îndreaptă spre Universitatea de
Știinţe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj
Napoca unde are o solidă îndrumare știinţifică
sub oblăduirea prof. univ. dr. Alexandru Salon-
tai, care era la acea vreme, decanul Facultăţii de
Agronomie. La lucrarea de licenţă „Comporta-
rea speciei de lolium multiflorum...” i-a fost în-
drumător prof. univ. dr. Ioan Puie, rectorul In-
stitutului clujean.
231
Ca toţi tinerii din acei ani își satisface stagiul
militar, la unitatea din Sighetul Marmaţiei. La
liberare este angajat la CAP Călacea, nu peste
mult la Remetea – Beiuș, apoi devine președin-
tele CAP Pocola - Beiuș, până la Revoluţia Ro-
mână, în 1989. Un an lucrează la Primăria din
Budureasa – Beiuș și următorii doi la SMA Be-
iuș. Aproape un deceniu ocupă diferite funcţii
ierarhice la Întreprinderea de Pajiști din Oradea,
ferma din Lunca Vașcăului. Revine în comuna
natală în anul 2004, când este ales primar al co-
munei Olcea, funcţie pe care o ocupă și astăzi.
Rezultatele din prima legislatură a primariatului
său îi aduc aprecierile concetăţenilor, care îl aleg
din primul tur, în următoarele două. Fiind legat
trup și suflet de oamenii locului, împreună cu
cei mai buni gospodari din cele patru sate, mem-
brii în Consiliul Comunal, reușește în decursul
anilor, să construiască și să modernizeze o serie
de edificii destinate activităţii administrative și
cultural - educative, sedii care ridică gradul de
confort și civilizaţie al cetăţenilor din comună:
Primăria are un local modernizat, legat de viaţa
economică a judeţului prin cel mai modern mod
posibil; Localurile școlilor sunt dotate cu mobi-
lier și laboratoare la nivelul exigenţelor de astăzi,
ca urmare a unor învestiţii substanţiale; Proble-
ma apei potabile, altă dată ajunsă și în cântecele
satirice - „că n-ai apă dinde be” - va fi rezolvată
în curînd pentru toată comuna, datorită unui nou
sistem de alimentare cu apă; Drumurile asfaltate
leagă toate cele patru sate de șoseaua ce unește în
această zonă geografică judeţele Arad și Oradea;
Căminul cultural din centrul comunei, botezat
nu demult cu numele artistului Ioan Dobra este o
parte din clădirea modernă care mai găzduiește și
un centru medical apreciat de pacienţii comunei.
Cea mai nouă și modernă investiţie este un grup
de celule fotovoltaice, care se alătură celorlalte în-
treprinderi economice amplasat mai demult aici.
Este căsătorit cu Mariana Bocșe, inginer la
APIA Oradea, centrul Beiuș. Au doi fii, Sorin
Mihai - absolvent de știinţe economice al Univer-
sităţii Babeș-Bolyai la Cluj Napoca și Alexandru
Ioan, absolvent al Facultăţii de Știinţe Economi-
232 Monografia Comunei Olcea

ce din Timișoara, actualmente masterand la Uni- cu mai multe medalii, iar în 1974 a primit Ordi-
versitatea din Oradea. nul Steaua Republicii. In anul 1959 s-a căsătorit
cu Rafila Bogluţ, născută Jurcuţ, invăţătoare la
NICOLAE BOGLUŢ Școala generală din Ucuriș, din anul 1953. A de-
(1936 – 1998) cedat la 27 mai 1998, în Ucuriș, lăsând în urma sa
S-a născut în 17 decem- dovada atașamentului exemplar pentru locurile
brie 1936, în comuna Ol- natale.
cea, satul Ucuriș - Bihor.
După frecventarea claselor TEODOR BOGLUŢ,
primare în comuna natală inginer constructor
s-a înscris la Liceul Agricol hidro
din Salonta. A absolvit Fa- S-a născut în 15 martie
cultatea de Agronomie din 1945, în comuna Olcea,
Timișoara în anul 1967 când a obţinut diploma satul Ucuriș - Bihor, din
de inginer agronom. A avut de la început dorin- părinţii Simion și Elena.
ţa de a reveni în comuna Olcea, “la ai mei”, cum Este absolvent al Facultăţii
îi plăcea să spună, deși notele mari obţinute la de Construcţii din cadrul
facultate îi ofereau locuri în centrele judeţene și Universităţii Politehnice
universitare. Comisia guvernamentală i-a respec- din Timișoara (1968), al Școlii Superioare de
tat cererea și l-a repartizat la CAP Calacea, ca in- Geniu, pentru ofiţeri în rezervă, din cadrul Aca-
giner agronom. Unitatea era condusă, în acea vre- demiei Militare din București (1969). A urmat
me, de către unul dintre marile personalităţi ale cursurile postuniversitare în reciclarea deșeuri-
locului și chiar ale Regiunii Crișana, președintele lor la Institutul Politehnic Timișoara (1989) și
Florian Bocșe, omul de care se leagă mai toate re- cursul în drenaje la aceeași instituţie (1990). În
alizările comunei de dinainte de 1989. Acesta îl perioada 1968 - 1973 și-a desfășurat activitatea
apreciază pe tânărul Bogluţ și în anul 1970 îl pro- ca inginer stagiar și apoi șef de șantier la Trustul
movează inginer șef și vicepreședinte al CAP Ca- de Construcţii și Îmbunătăţiri Funciare din Timi-
lacea. Inginerul Nicolae Bogluţ a fost trup și su- șoara; între 1982-1986 ca diriginte de șantier-co-
flet implicat in viaţa comunei Olcea, fiind legat de ordonator la Electrocentrale Cluj-Napoca; între
oameni prin participarea sa la toate evenimentele 1986 - 2000 șef de proiect, șef de șantier , direc-
locului. Ajungând și primar al comunei a fost nu tor și director general la SC IEELIF și SC IFOR
numai un bun gospodar dar și un neobosit cule- SA Oradea. Din 2000 este consilier la SC Crișana
gător de folclor, prezent în multe culegeri de reală Cons SA Oradea și SC SAIFTIM SA Timișoara.
importanţă, creator de texte umoristice pentru A participat in calitate de șef de șantier la execuţia
brigada culturală, ajungând ca în anul 1978, Casa lucrărilor barajelor de pe râul Teuz, Judeţul Arad,
de Creaţie a judeţului Bihor să aniverseze, în mod amenajare complexă la Dealul Viilor Oradea:
exemplar, douăzeci de ani de activitate ai acestei terase, staţii de pompare, barajele Izvor și Paste-
formaţii în care s-au distins și alţi localnici:Rafil ur, regularizarea Peţa și afluenţi, barajele Felix-
Bogluţ, Ana Bogluţ, Elena Botoc, Maria Brându- Adona și 1 Mai; Amenajarea râului Crișul Alb în
șe, Silvia Huţ și Florica Sărac. A publicat intens orașul Ineu-Arad; Amenajarea hidroenergetică a
în ziarul judeţean “Crișana”, de la știrea cotidia- râului Crișul Repede în amonte de Oradea, bara-
nă, până la articole de specialitate despre creaţia jele Tileagd- Lugaș (1982-1986). A publicat mai
popular ă din judeţul Bihor. Colaborarea sa fiind multe studii în reviste de specialitate din ţară, iar
mult apreciată, din 1972, este cooptat membru al în 2006 cartea „Mecanica pământurilor în practi-
colegiului de redacţie al ziarului. A fost decorat ca de consolidare a terasamentelor”. În 1998 a ob-
Monografia Comunei Olcea
ţinut calificarea de expert al Comisiei Naţionale
Comportarea în Situ a Construcţiilor București,
iar în 2006 atestatul în proiectarea și execuţia lu-
crărilor hidrotehnice și îmbunătăţiri funciare. In
bogata sa activitate socio-profesionala, fiind me-
reu in conducerea societătilor de construcţii unde
a lucrat, aproape 20 ani șef de santier, apoi șef de
proiect, director sau director general, nu a uitat
nici o clipa locurile natale. Astfel, pe raza localită-
ţilor Olcea, Călacea, Ucuriș, Hodișel, Cărăsau, a
reușit să relizeze ( prin proiectare și execuţie) din
fonduri de la stat, nu mai puţin de șapte baraje
de acumulare apă, de interes local, alte amenajari
ale teritoriului, redări în circuitul agricol a terenu-
rilor neproductive, combaterea eroziunii solului,
corectarea și amenajarea cursurilor de apă. La doi
pași de Olcea, la Cărasău, a proiectat, finanţat și
executat cel mai mare baraj de interes zonal, din
pământ, de atenuare a viiturilor și acumulare apă,
(cel mai inalt baraj din pământ la acea vreme în
judeţul Bihor, performanţa de înălţime de 15 m.
se menţine și azi). Este credincios ortodox, că-
sătorit cu Katalin, tehnician dentar, are un fiu,
Octavian, arhitect. Locuiește în Oradea. E-mail:
teo_s_boglut@yahoo.com
ALEXANDRU
SORIN CIOCLUŢ,
inginer agronom
S-a născut la 24 aprilie
1968, în orașul Beiuș – Bi-
hor, din părinţii Ardelean
și Zeina. Alexandru frec-
ventează între anii 1974
– 1978 cursurile primelor
patru clase la școala prima-
ră din localitatea Hodișel, comuna Olcea –Bihor.
Pentru Școala gimnazială se va înscrie la centrul
de comună, Olcea, fiind elevul instituţiei între
1978 – 1982. Părinţii hotărăsc ca fiul lor să ur-
meze cursurile liceale, dorindu-i o specializare,
drept pentru care îl înscriu la Liceul Industrial nr.
1 din Oradea, pe care îl absolvă cu bune rezultate
în anul 1986. Ambiţia tânărului Alexandru Cio-
cluţ îl îndeamnă la continuare studiilor și, ceva
233
mai târziu, deși va fi angajat în producţie, va da
examen la Universitatea de Știinţe Agricole a Ba-
natului din Timișoara. Aici întîlnește și alţi stu-
denţi bihoreni de care va fi legat pentru tot restul
vieţii și, la absolvire, după ce își dă licenţa „Asigu-
rările în agricultură”, sub îndrumarea prof. univ.
dr. Mateoc Teodor - și el de origine bihorean, din
Ucuriș - revine cu întreg grupul despre care vor-
beam înainte - „ acasă”, pe plaiuri bihorene. Între
1990 – 2002 este directorul școlii cu clasele I-VI-
II în localitatea Hodișel, iar între 2002 -2008 se
angajază la Primăria comunei Olcea, la serviciul
financiar. Din 2008 până în prezent este vicepri-
mar al aceleiași comune unde își aduce o contri-
buţie substanţială în realizarea proiectelor menite
să aducă mai mult bine și bucurie concetăţenilor
săi. Este căsătorit cu Valeria Mirela, educatoare la
Olcea, au un fiu, Daniel Sorin, student la Facul-
tatea de Construcţii și Arhitectură a Universităţii
din Oradea.
TEODOR CIOS,
preot
S-a născut la data de 17
aprilie 1935, în comuna
Olcea, satul Olcea - Bihor,
într-o familie de țărani
ortodocși, Ioan și Eva Cios.
Copilăria și-a petrecut-o în
satul natal. Loc, întâmplări
și imagini care l-au însoțit
toată viața, pe care, mai târziu, le consemnează
într-o Monografie. Primele patru clase le face
în sat (în timpul celui de-al doilea război mon-
dial), iar cele gimnaziale la Tinca. Împrejurările
istorice, politice și sociale, în care familia a avut
de suferit, dar mai ales voia lui Dumnezeu, i-au
îndrumat pașii, spre studiile teologice. Astfel se
înscrie la Seminarul Teologic din Cluj, după ter-
minarea căruia urmează studiile universitare, te-
ologia la Sibiu, la terminarea căreia în 1959 își
ia Diploma de licență, la studiul: Istoria Bisercii
Române. Se căsătorește în anul 1961 cu fiica cea
mică, Mărioara, a preotului Pășcuțiu Traian din
Dumbrăvița de Codru. În anul 1963 se naște uni-
234
ca fiică, Anca. Este hirotonit diacon la 11 martie
1962, de către Episcopul Valerian Zaharie, iar
preot la 18 martie 1962 de către Mitropolitul Ba-
natului, Nicolae Corneanu, primind în păstorire
parohia Ianoșda, de lângă Salonta, între 1 aprilie
1962 – 1 august 1969. La hotărârea Episcopiei
Oradea este numit preot în Parohia Beiuș, la 1
august 1969, unde păstorește până la data de 1
noiembrie 2005, când tot prin hotărârea Episco-
piei Oradea este pensionat. În timpul pastorației
sale a mai împlinit următoarele funcții: contabil
la Protopopiatul Tinca, secretar la Protopopiatul
Beiuș, protopop la Protopopiatul Beiuș, profesor
de religie la Liceul Pedagogic „Nicolae Bolcaș”
și profesor de studii biblice și arheologice la Se-
minarul Teologic din Beiuș. Pe plan gospodăresc
a reclădit o casă parohială, a făcut reparații capi-
tale la trei biserici, împodobind două cu pictură
murală în frescă. Pe plan cultural, după ce a fă-
cut Monografia primei parohii, a scris peste 200
de articole în diferite publicații, reviste și ziare, a
scris 14 cărți, cu conținut teologic, istoric și cul-
tural: „Biblia și vocația umană oglindite în Sfânta
Liturghie”, „Sărbătorile Domnului”; „Adevărul
Evangheliei”; „Biblia în contextul vieții - Lexicon
și concordanță biblică”; „Istorie, oameni și lo-
curi din comuna Olcea”; „Viața umană în spațiu
și dincolo de el”; „Taina aceasta mare este. Cu-
vântări la cununii”; „Trei trepte către cer”; „Tai-
na dreptei credințe. Apologie – Sectologie”; „
Eseuri teologice, istorice și culturale”; „Revelația
dumnezeiască din Sfânta Scriptură sau mistifica-
rea din „Codul lui da Vinci”?; „Ce spui tu despre
tine însuți?” ; „Împărtășirea din imagine – Icoa-
na”; „365 de sfinți și 365 de pilde”. În cinci ani la
rând, în fiecare duminică dimineața, a susținut la
Radio Prompt din Beiuș, în cadrul emisiunii Pro
Ortodoxia, comentarea și explicarea pericopelor
Evangheliilor duminicale.
Pentru activitatea sa religioasă, socială și cul-
turală a fost distins cu mai multe diplome și me-
dalii: „Diplomă de excelență”, oferită de Primăria
orașului Beiuș”; „Diplomă de onoare pentru scri-
eri teologice”, oferită la Festivalul Internațional de
Poezie, la Deva”; „Cetățean de onoare (civis urba
Monografia Comunei Olcea
nostrae) acordat de Consiliul comunei Olcea, pen-
tru merite deosebite, dăruire și pasiune în vederea
păstrării tradițiilor culturale, folclorice”;„Crucea
Patriarhală”, acordată de Patriarhul Teoctist”; „Me-
dalia ”Pro-Meritis” acordată de Primăria munici-
piului Beiuș pentru contribuția adusă la dezvolta-
rea culturală și socială a urbei”.
NICOLAE CIUCEA,
profesor
S-a născut la data de 24
februarie1948, în comuna
Beliu, satul Tăgădău - Arad.
Școala primară o urmează
în satul natal unde are un
luminat dascăl pasionat de
istorie, care n-a uitat să-i
amintească elevului său că
are un strămoș, pe Ivantie Ciucea, a cărui nume
era trecut la loc de cinste pentru faptele sale, pe
un Evangheliar datat la 1886. Cu acest sîmbure de
dragoste pentru trecutul naţional, pleacă la Beliu
pentru a urma gimnaziul. Aici, profesorul de isto-
rie, îi lămurește pe părinţii lui Nicolae să îl înscrie
la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuș, unde preda
istoria și profesorul Duma Suceveanu, om de
aleasă cultură și devotaţie către istoria naţională.
Astfel se explică pe deplin și următoarea sa carie-
ră de istoric, prin opţiunea înscrierii la Facultstea
de Istorie a Universităţii din Cluj Napoca, unde
patronul spiritual al acelor ani era academicianul
Constantin Daicoviciu și grupul celebru de isto-
rici din jurul său, între care și viitorul academici-
an, Ștefan Pascu, autorul nonumentalei opere în
4 volume, “Voivodatul Transilvaniei”. Sub oblă-
duirea acestuia din urmă se dezvoltă și studentul
Nicolae Ciucea, care se remarcă adesea cu lucrări
la cercurile studenţești, dar mai ales prin lucrarea
de licenţă dedicată suplimentului revistei “Tribu-
na” din Sibiu - “Foaia poporului” - care cuprinde
perioada anilor 1893 -1898. Insistenţele familiei
îl fac să opteze la o apropiere de casă, ajungând
astfel profesor și director la școlile din Archiș
(1972 -1974), Cărand (1974 - 1984) și Călacea
(1984 - 2012) unde se și pensionează. În perioada
Monografia Comunei Olcea
profesoratului, ca un ecou al preocupării din anii
pregătirii licenţei, i se tipărește la Arad lucrarea
“Mișcarea memorandistă reflectată în ziarul “Foaia
Poporului din Sibiu”. Apar sub semnătura lui și în
presa locală studii și articole preţioase. Dar foarte
importante pentru cariera sa de istoric sunt dove-
zile arheologice descoperite în satele din jur, ceea
ce înseamnă foarte mult pentru istoria locului. În
cartea de faţă, ca o dovadă a recunoașterii străda-
niilor sale, îl veţi găsi adesea citat în menţiunile
bibliografice din subsolul paginilor semnate de
prestigioasele nume ale istoricilor de la Muzeul
Ţării Crișurilor sau a celor de la Universitatea din
Oradea. Este căsătorit cu doamna Marioara Le-
nuţa Vioara, învăţătoare la școala din Călacea.
IOAN DOBRA
(1941 – 1985)
S-a născut la 9 octom-
brie 1941, în comuna Ol-
cea, satul Olcea – Bihor.
Aici urmează cursurile pri-
mare, la absovirea cărora se
înscrie la Liceul din Salon-
ta. La terminare studiilor
liceale, datorită preocupă-
rilor sale culturale, rămâne în Salonta, la Casa de
Cultură și apoi la Consiliul Local. În acești ani o
cunoaște pe viitoarea soţie, Olimpia, care îi va fi
un colaborator și impresar credincios toată viaţa.
Dau naștere la doi copii: Carmen și Ovidiu, de
instruirea cărora se vor ocupa cu multă dăruire.
Vine la Oradea unde este angajat la Cooperativa
Cootex. Aici compune texte și melodii pentru
brigăzile artistice, impunîndu-și formaţiile la mai
multe concursuri judeţene și naţionale. În câţiva
ani, prin umorul său deschis, de sorginte folclori-
că, se impune și la concursurile dedicate atiștilor
profesioniști. Consacrarea lui definitivă ca artist
liber profesionist este marcată prin obţinerea ti-
tlului de laureat al primului Festival Naţional de
Umor „Constantin Tănase”. Valentin Silvestru,
cel mai sever critic de teatru al vremii, membru în
juriu, îl caracterizează drept „un Păcală al zilelor
noastre, hazos și plin de sevă curată.” Devine co-
235
laborator permanent al Radioteleviziunii Româ-
ne și al mai multor ansambluri profesioniste din
ţară. Publicul îl ovaţiona adesea pentru curajul cu
care așeza în cupletele sale „șopârlele” politice,
privind cusururile vieţii cotidiene.
Concetăţenii din Olcea, preţuindu-l ca pe un
artist adevărat, au dat numele lui celui mai frumos
cămin cultural din comună. Se stinge la 25 apri-
lie 1985, la Oradea, lăsând un gol evident până
astăzi, în tabăra umoriștilor de valoare naţională.
ȘTEFAN DOBRA,
pensionar
S-a născut la 26 august
1959 în comuna Olcea,
satul Olcea – Bihor. Școa-
la primară o urmează în
comuna natală, după care,
ca mulţi alţi alţi tineri din
comună, frecventează o
școală medie din orașele
apropiate, în cazul domniei sale (1974 -1978)
Liceul Industrial nr.1 din Ștei ( atunci orașul Pe-
tru Groza). La absolvire este încorporat pentru
stagiul militar obligatoriu, liberîndu-se în anul
1980 și integrându-se în activitatea profesională
pentru care se pregătise. Până în 1989 este anga-
jat la SCM Oradea, prestaţia profesională fiindu-i
apreciată în mod favorabil. Revoluţia Română in-
fluenţează și destinul său, între 1989 -1992 func-
ţionând ca primar al comunei Olcea. Face faţă cu
succes și problemelor complicate din acele vre-
muri tulburi, dar ulterior nu mai urmează calea
activităţii politice. Actualmente domiciliază în
comuna Olcea.
VALERICA ILIEȘ,
funcţionară
S-a născut în 18 martie
1961, în localitatea Mi-
heleu –Bihor, din părin-
ţii Ioan și Floare Selejan.
Școala primară o urmează
în localitatea Valea Mare
de Codru, între anii 1968
236
-1972. Cursurile gimnaziale le frecventează în
localitatea Miheleu, între 1972 – 1976. Fiind o
elevă sârguincioasă, părinţii sunt sfătuiţi să o în-
scrie în treapta 1-a la Liceul Economic din Ora-
dea. Aici o are dirigintă, pe profesoara Munteanu
Elena, care preda economie agrară, căreia îi poartă
o amintire și recunoștinţă deosebite, pentru grija
de-a dreptul părintească pe care le-o purta elevi-
lor săi. Treapta a doua, pentru că la Oradea nu era
clasă de drept administrativ, o frecventează la Cluj
Napoca, între anii 1978 – 1980. Aici are șansa de-
osebită să aibă un diriginte cu totul special, care
le preda cunoștinţele de drept administrativ, pe
prof. univ. dr. Ștefan Deniţiu, o personalitate stră-
lucitoare în domeniu, cu studiile făcute la Oxford.
Pentru a urma cursurile juridice superioare, Vale-
rica se apropie de casă și se înscrie la Facultatea
de drep a Universităţii „Vasile Goldiș” din Arad.
Absolvă cu lucrarea de licenţă ”Răspunderea civilă
a statelor în dreptul internaţional”, sub conduce-
rea prof. univ. dr. Dumitru Adrian Crăciunescu.
La absolvire se angajază pentru o scurtă vreme la
Primăria din Bulz, ca din 1983 să fie transferată la
Primăria comunei Olcea, unde până în anul 1985
este funcţionară, iar în continuare, până în prezent
, este secretara Primăriei din Olcea. A fost căsăto-
rită cu Ilieș Lazăr Marian (+2011). Are două fii-
ce: Ilieș Florina Denisa, studentă la Facultatea de
Știinţe Economice din Oradea, Ilieș Ioana Maria,
anul I la Facultatea de Geografie și Turism, de la
aceeași universitate și un fiu, Ilieș Marius Valentin,
absolvent al Școlii Pedagogice din Oradea.
GABRIELA HUŢ,
profesor
S-a născut la 22 octom-
brie 1976, în Oradea. Cla-
sele primare le urmează în
orașul natal. Apoi se înscrie
la Grupul Școlar Economic
„Partenie Cosma” din Ora-
dea – Liceul Economic - fi-
nanţe, contabilitate (1991
– 1995). Prin căsătoria cu Gheorghe Huţ se sta-
bilește în localitatea Călacea, unde locuiește și
Monografia Comunei Olcea
astăzi împreună cu familia. Studiile universitare
le face la Arad, la Universitatea „Vasile Goldiș” –
Colegiul Universitar Pedagogic Institutori – lim-
ba engleză (2000-2003) și la aceeași Universitate,
Facultatea de Psihologie și Știinţe ale Educaţiei
– Pedagogia învăţământului primar și preșcolar.
În 2009 promovează examenul de grad didactic
II; Din septembrie 2009 îndeplinește funcţia de
director la Școala Gimnazială nr.1 din comuna
Olcea.
Urmează mai multe cursuri de formare pro-
fesională: „Activităţi de consiliere și orientare a
elevilor” (2007); „Program de dezvoltare pro-
fesională pe baza activităţii proprii, desfășurată
în școală” (septembrie 2007- februarie 2008);
„Abilitarea pe curriculum la decizia școlii, la ni-
vel interdisciplinar” ( decembrie 2011 – ianua-
rie 2012); „Dezvoltare profesională continuă pe
componenta instruirii diferenţiate a elevilor (mai
– iunie 2012); „Conducerea, îndrumarea și con-
trolul în procesul instructiv – educativ ( noiem-
brie - decembrie 2012); „Predarea integrată în în-
văţământul primar” (august – octombrie 2013).
Este căsătorită și are o fiică, Huţ Ioana – Ca-
melia, elevă în clasa a X-a la Liceul Teoretic „Au-
rel Lazăr” din Oradea.
TEODOR LAZIE
(1915 – 1983)
S-a născut la data de 12
octombrie 1915, în ime-
diata apropiere a comunei
Olcea, în satul Șiad, comu-
na Craiva - Arad. Clasele
primare le-a urmat în satul
natal, după care s-a înscris
la Seminarul Teologic Or-
todox de la Arad. A fost un neintrecut orator, a
iubit satul, credincioșii din satele vecine, pe care
a încercat să îi ajute în absolut orice problemă și,
spre cinstea lui, de cele mai multe ori chiar reușea.
Astfel, pe bună dreptate, oamenii l-au poreclit cu
multă dragoste și recunoștinţă “Popa poporului”.
A fost implicat activ, împreună cu soţia sa, preo-
teasa Florica, in viaţa cultural - spirituală a satu-
Monografia Comunei Olcea
lui punând in funcţiune “Cercul pentru morala și
invăţătura creștină pentru copii, parinţi și bunici
“ la care participau și invăţătoarele din acea vre-
me , surorile Maria șiValeria Bala. In funcţie de
temele alese, întâlnindu-se săptămânal la cămi-
nul cultural, la școală sau la biserică. De multe ori
întâlnirile aveau și caracter lucrativ, educativ, de
artă culinară, acţiuni gospodarești sau artistice.
În timpul revoltei anticomuniste din acea zonă (
1949) a fost condamnat la moarte pentru parti-
cipare alături de ţărani, urmând să fie pus în faţa
plutonului de execuţie pe valea Șiadului. Se pare
că, în ultimă instanţă, comandantul execuţiei l-a
făcut iertat, pentru a nu își încărca conștiinţa cu
moartea unui reprezentant al bisericii naţionale.
Pentru meritele sale, parintele Teodor Lazie a
fost distins de către episcopul Valerian cu titlul de
protopop stavrofor, cu dreptul de a purta “Brâul
Roșu”.
A slujit în satul Ucuriș din anul 1949 până în
anul 1979, când, din cauza bolii s-a pensionat,
mutându-se cu familia la Oradea. A decedat la
data de 23 iunie 1983, la Oradea.
TEODOR IOAN
MATEOC,
prof. univ. dr.
S-a născut la 8 octom-
brie 1955, în comuna Ol-
cea, satul Ucuriș - Bihor.
Clasele primare le urmează
în localitatea natală, după
care se înscrie la Liceul
“Emanuil Gojdu” din Ora-
dea, pe care îl frecventează între anii: 1970-1974.
Studiile superioare le realizează la Universitatea
Babeș-Bolyai, Facultatea de Filologie, Cluj Napo-
ca, specializarea engleză-română (1975-1979).
În anul 2005 devine doctor în Filologie, la ace-
eași Universitate clujană cu teza: Configurations
of Otherness in the Fiction of William Faulkner and
William Styron/ Configuraţii ale alterităţii în opera
lui William Faulkner și William Styron, Conducă-
tor știinţific, prof.univ.dr. Virgil Stanciu. In pre-
zent este profesor universitar, Departamentul de
237
limba si literatura engleză, titular al cursurilor de
Literatura engleză modernă și Literatură ameri-
cană, iar din 2012, Decan al Facultăţii de Litere,
la Universitatea din Oradea.
Încă din perioada studenţiei dovedește o
remarcabilă capacitate de adaptare în medii
multiculturale ca ’exchange student’ la Manka-
to State University, University of Minnesota,
USA- Octombrie-Decembrie ( 1977) și apoi, la
alte manifestări stiinţifice internaţionale din ţară
și străinătate (USA, Germania, Austria, Franţa,
Danemarca, Republica Cehă, Polonia, Spania,
Portugalia, Lituania, Turcia, România). A publi-
cat peste 50 de studii in reviste de specialitate din
ţară și străinătate. Este autor a trei cărţi: - Encoun-
ters With Blackness: Re-Reading Race and Identity
in William Faulkner’s Fiction, Editura Echinox,
Cluj-Napoca; - Of Books and Pen. Essays in Ame-
rican Literature, Editura Revistei Familia, Oradea,
2005; -Modernist British Fiction, Editura Univer-
sitatii din Oradea, 2008 și coautor la: American
Regionalism. An Anthology, Editura Universităţii
din Oradea, 2006. Susţine și o bogată activitate
editorială din care amintim ca foarte importan-
te: volumele conferinţei internaţionale Cultural
Texts and Contexts in the English Speaking World
Oradea, 2009, 2011 [ISSN 2067-5348] (Confe-
rence Proceedings)
Este casătorit cu doamna Florica Mateoc,
conf. univ. dr. Departamentul de Limba și Litera-
tura franceză, Facultatea de Litere, Universitatea
din Oradea și au doi copii: Raluca, doctorand/
asistent, Universitatea din Fribourg, Elveţia și
Raul, inginer IT, Union Bancaire Suisse, Zurich,
Eleveţia
IOAN MISTOR,
profesor
S-a născut la 10 sep-
tembrie 1943, în comuna
Cociuba Mare –Bihor, din
părinţii Moise și Floare.
Cursurile primare le frec-
ventează în localitatea na-
tală, după care se înscrie la
238
Școala Medie nr.1 din Beiuș, pe care o termină în
1961. Absolvind, este încorporat pentru stagiul
militar obligatoriu. Urmează Institutul Pedago-
gic din Arad. Intră în învăţământ, în localitatea
Călacea unde, după 45 de ani de dăscălie, se va
pensiona. Între 1966 – 1973 a fost directorul șco-
lii, în acea perioadă construindu-se , ceea ce acum
se numește „școala veche”, edificiu ridicat pe lo-
cul unde funcţionase înainte un local cu 4 săli de
clasă care aveau, toate (!), suprafaţa unei săli din
noul edificiu. Momentul a fost foarte important
la acea vreme, capacitatea de instruire acoprind
nu numai un mare număr de copii, dar mai ales
obţinându-se condiţii superioare în acumularea
cunoștinţelor. Atunci, tânărul și inimosul dascăl,
lansează în sat campania „ai carte, ai parte”, do-
vedind avantajele culturalizării și educării copi-
ilor. Astfel se stimulează dorinţa părinţilor de a
trimite copiii la școlile profesionale și liceale din
Tinca, Salonta, Beiuș, Oradea și Arad. Instruiţi,
mulţi dintre ei, revin în comună, sau în alte loca-
lităţi ale judeţului. Această adevărată „armată” de
„oameni cu școală” dezvoltată în acei ani, deși răs-
pândiţi prin „lume”, a ţinut legătura permanent
cu fostul lor profesor, mulţumindu-i în acest fel
pentru dragostea cu care i-a pregătit pentru viaţă.
La pensie s-a așezat în Ucuriș, purtând în suflet
mulţumirea că are respectul și consideraţia tutu-
ror generaţiilor pe care le-a oblăduit. Este căsă-
torit cu doamna Floare, dăscăliţă și ea, cu același
parcurs de „apostol” , cum zicea poetul Octavian
Goga despre cei ca domniile lor. Au doi copii:
Ioan Claudiu, profesor în Ucuriș și Claudia (casă-
torită Cotuna), profesoară de istorie și geografie
în Oradea.
IOAN PANTEA
(1946 – 2009)
S-a născut la 23 octom-
brie 1946, în comuna Olcea,
satul Olcea - Bihor, ca al trei-
lea copil al lui Ioan și Floa-
re. Cursurile școlii primare
și gimnaziale le urmează la
Olcea. Având dragoste de
Monografia Comunei Olcea
carte, la îndemnul învăţătorului și preotului din lo-
calitate, părinţii îl înscriu la prestigioasa Școala Me-
die nr. 1 din Beiuș, care și astăzi este un centru de
seamă al învăţământului liceal românesc. Bacalau-
reatul îl ia în 1964, după care este încorporat pentru
serviciul militar obligatoriu între anii 1967-1968.
Deși intenţiona să se înscrie la facultate, condiţiile
precare din acea perioadă îl determină să ceară un
post de suplinitor la o școală cât mai aproape de
părinţi. Astfel este angajat la școala din Homorog,
dar în același an, ivindu-se un post similar la Olcea,
se transferă în interesul serviciului „acasă”, unde va
profesa până în 1969, când, tot în interesul serviciu-
lui este transferat din nou la Homorog. Revenind
la Olcea în anul următor, rămâne aici până în1973.
Între timp, nesiguranţa transferurilor care apar me-
reu în cariera sa - între 1973-1974 ajungând pentru
o perioadă și la Școala generală din Câmpani - îl
preocupă din ce în ce mai mult și hotărăște să se în-
scrie la Institutul Pedagogic de trei ani din Oradea,
la Facultatea de Istorie și Geografie. Anul absolvi-
rii (1974) îi oferă și revenirea la Olcea ca profesor,
unde va rămâne definitiv până la sfârșitul vieţii, care
s-a produs la 24 mai 2009. Profesorul Pantea, prin
devotamentul fără margini faţă de consătenii săi,
prin durata cât a servit cu dragoste și bucurie școala
de pe băncile căreia s-a ridicat și prin prestigiul său
didactic, a pus o amprentă luminoasă pe destinele
multor generaţii de elevi din Olcea. Pe mulţi i-a în-
drumat să-și continue studiile spre liceele din jur,
spre școlile profesionale și adeseori, prin legătura
sufletească puternică stabilită cu tinerii pe care i-a
educat, spre universităţii. Mulţi dintre ei au revenit
în satele comunei Olcea, contribuind la ridicarea
gradulu cultural și al bunăstării celor de aici.
MIRCEA PAVEL,
preot
Mircea Pavel s-a născut
la 16 mai 1964, la Salonta
- Bihor, din părinţii Ana și
Miron. Primii ani de școală
îi urmează în satul Girișul
Negru, după care se înscrie
la Liceul din Salonta. Sim-
Monografia Comunei Olcea
ţind că are chemare preoţească se înscrie la Fa-
cultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj – Napo-
ca. Prin mutarea Facultăţii la Universitatea de la
Oradea, ajunge să-și termine studiile superioare
în orașul de pe Crișul Repede. Aici își dă și licenta
în dogmatică cu teza „Învăţăturile creștine despre
Maica Domnului” sub conducerea prof. univ. dr.
Dumitru Megheșan, unul dintre cei mai impor-
tanţi profesori ai centrului universitar respectiv,
de care îl leagă o îndelungă și luminoasă relaţie
ecumenică. În anul 1991 este hirotonit pentru
parohia din Oșand, sat cu tradiţii creștine înde-
lungate și trainice, unde își desfășoară chemarea
misionară ortodoxă până în anul 2000. Tot aici
are și o activitate dedicată lăcașului de cult, prin
pictarea în frescă, ceea ce îi aduce și recunoaș-
terea meritelor, devenind iconom. De la Oșand
se transferă la Olcea unde slujește cu stăruinţă
și evlavie și astăzi, la un lăcaș de grija căruia e
preocupat în mod deosebit, atrăgând stima și
respecul credincioșilor și ale superiorilor. Are și
activităţi de promovare a educaţiei ortodoxe a
tinerilor din Olcea, organizând încă din primul
an de la venirea sa în centrul de comună, cur-
suri de catehizare, de promovare a culturii și a
patrimoniului naţional, prin învăţarea colinde-
lor și Viflaemului, în spectacole fie la biserică,
fie în alte spaţii și ocazii, în perimetrul comunei.
Preotul Mircea Pavel demonstrează temeinicie
și curăţenie și în viaţa personală. Din căsătoria
cu preoteasa Aurelia Maria, de care îl leagă o iu-
bire și preţuire sinceră încă din timpul școlii de
la Girișul de Criș, se naște o fiică, actualmente în
stagiul de absolvire la Liceul „Mihai Eminescu”
din Oradea.
LIA MARIA POP,
prof. univ. dr
S-a născut la 10 mai
1954, în comuna Olcea,
satul Ucuriș - Bihor, din
părinţii Sârb Ioan și Maria
Mateoc. A absolvit cursu-
rile primare în comuna na-
tală, după care s-a înscris la
239
Liceul “Emanuil Gojdu” din Oradea. A absolvit
cu rezultate deosebite Facultatea de Istorie – Fi-
lozofie a Universităţi “Babeș – Bolyai” din Cluj
Napoca (1977). În perioada 1977 – 1979 și-a
desfășurat activitatea ca profesor de știinţe soci-
ale la Grupul Școlar Sanitar din Suceava. În anul
1980 își dă definitivatul în filozofie ( cu nota zece)
la Universitatea din București, Facultatea de Filo-
zofie. Între 1979 – 1984 a fost asistent universitar
la Institutul de Învăţământ Superior din Suceava.
Revine la Oradea, unde, între 1984 – 1986, predă
știinţele sociale la Liceul “Emanuil Gojdu”. Între
1990 – 1991 este profesor și director adjunct la
Liceul Sanitar din același oraș.
Îm anul 1988 obţine titlul de doctor în filo-
zofie al Facultăţii de Istorie și Filozofie din Cluj
- Napoca cu teza “Antropologia în filozofia Renaș-
terii Italiene”. Intrând în corpul academic al Uni-
versităţii din Oradea urcă repede și meritat trep-
tele profesionale: între 1991 – 1997 este lector,
conferenţiar între 1997 – 2001 și profesor la Fa-
cultatea de Știinţe Politice și Știinţele Comunică-
rii. Din anul 2007, până în prezent, este decanul
acestei facultăţi.
Cariera academică a domniei sale se supra-
pune unei activităţi știinţifice prodigioase, prin
publicarea a peste 100 de studii de specialitate
în revistele din ţară și străinătate, prin partici-
parea la numeroasele programe de specializare,
management educaţional și știinţe socio-umane
în SUA, Austria, Portugalia, Elveţia, Polonia,
Ungaria ș.a. A beneficiat de burse în mai multe
ţări, printre care Italia și Spania. Are o prezen-
ţă editorială remarcabilă, frecvenţa titlurilor de
carte semnate de domnia sa fiind aproape anu-
ală. Reţinem dintre ele, în ordinea apariţiilor:
”Politicul și puterea politică” (1996); “Feţele Li-
bertăţii” (1999); “Despre libertatea de conștiinţă”
(2000); “Societatea și puterea politică” (2003);
“Comunicare și discurs politic” vol I-II (2004);
“Comunicarea nelimitată” (2006); “Pentru Parla-
mentul European” (2006); “Stânga plitică. Valori
și idei” (2008); “Pentru parlamentarism” (2009)
etc. Este membră a PSD din anul 2003, ocupând
diferite funcţii, printre care și cea de Președintă
240 Monografia Comunei Olcea

a organizaţiei PSD Bihor a femeilor social-de- FLORICA SĂRAC,

mocrate. Are o fiică, Irina, cu activitate jurnalis- conf univ. dr.
tică, cetăţenească și știinţifică deosebită la Cluj S-a născut la 6 matie
Napoca, în perioada studenţiei. Este licenţiată 1954, în comuna Olcea,
de două ori: în Relaţii Publice și Comunicare și satul Ucuriș – Bihor. Cla-
în Psihologie, amândouă obţinute la Universi- sele primare le-a urmat
tatea Babeș –Bolyai din Cluj Napoca. Este an- la școala din satul natal
grenată în mai multe programe naţionale și in- (1961 - 1969), continu-
ternaţionale. Actualmente este lector univ. dr. la ând cursurile medii la Li-
Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, ceul “Emanuil Gojdu” din
Relaţii Internaţionale, Știinţe Politice și Știinţe- Oradea (1969 - 1973). Se înscrie la Institutul de
le Comunicării. Medicină și Farmacie din Cluj Napoca, pe care
îl absolvă în anul 1979. Urcă firesc ierarhiile
IOAN POPA, profesionale: medic specialist în dermato-ve-
pensionar nerologie (1985), medic primar în aceeași dis-
S-a născut la 28 sep- ciplină (1993) și titlul de doctor în medicină al
tembrie 1935 în Comuna Universităţii din Oradea cu teza: “Studiu anato-
Olcea, satul Ucuriș – Bi- mo – clinic și funcţional privind interrelaţiile din-
hor, din părinţii Ioan și tre circulaţia artero-venoasă a membrului inferior
Aurelia. Școala primară a și apariţia manifestărilor cutanate caracteristice
frecventat-o în satul natal, dermatitei de stază”. Tot aici obţine un masterat
în continuare înscriindu- în Management Educaţional (2003 – 2005) și
se la Gimnaziul Unic din un altul în Managementul de Sănătate Publică
Tinca, pe care l-a absolvit în 1949. În anul ur- (2008 – 2010). A publicat peste 200 de articole
mător a fost angajat la Cooperativa de consum și studii de specialitate în reviste și volume cu
din Ucuriș și trimis de către Centrul Salonta la recunoaștere internaţională și naţională. Este
cursuri de specializare la Aradul Nou, revenind autoarea a cinci cărţi de specialitate, cursuri uni-
pentru trei ani la Ucuriș. În anul 1954 a fost în- versitare tipărite și altor 3 pe suport electronic.
corporat în armată la detașamentul de muncă Este membră a mai multor asociaţii profesiona-
și ulterior trimis la cursuri sanitare, de unde a le, dintre care amintim: Colegiul Medicilor din
ajuns la o unitate militară, la Ciudanoviţa, unde România, Societatea Română de Dermatologie,
a lucrat până în anul 1956, când a fost lăsat la Academia Europeană de Dermato – Venerolo-
vatră. Doi ani a lucrat pământul familiei, în 1958 gie, Liga Internaţională a Societăţilor de Der-
fiind membru în CAP. Un an mai târziu a fost mato – Venerologi, a Societăţii Române de Me-
înscris la Liceul Agronomic Râmnicu Sărat, dicină Estetică.
judeţul Buzău, la absolvirea căruia a revenit la În prezent este conferenţiar universitar la Fa-
CAP Ucuriș, muncind în diferite sectoare, până cultatea de Medicină și Farmacie a Universităţii
în anul 1967 când a fost ales președinte al Co- din Oradea și medic primar, șef de secţie, la Spita-
operativei. În 1971 a fost transferat la Olcea ca lul Clinic de Urgenţă din Orade, secţia dermato -
președinte al Comitetului Executiv, rămânând venerologie. Este căsătorită cu ing. dr. Ioan Sărac,
în funcţie până în 1974, când a revenit ca pre- au un fiu: Paul Cosmin, absolvent al Universităţii
ședinte al CAP Ucuriș. În 1982 cele două coo- de Medicină și Farmacie ” Iuliu Haţeganu” – din
perative - Ucuriș și Olcea - se contopesc, Ioan Cluj Napoca, specialitatea obstretică – ginecolo-
Popa fiind ales viceprimar, unde activează până gie, actualmente medic primar în Dortmund –
la pensionare (1996). Germania.
Monografia Comunei Olcea
GHEORGHE
SEBASTIAN SÂRB,
lector univ. dr.
S-a născut la 30 martie,
1958, în Oradea, din pă-
rinţii Gheorghe și Maria.
Cursurile primare le ur-
mează la școala din Ucuriș,
iar cele medii la Oradea,
în anul 1978 absolvind
Liceul “Emanuil Gojdu”. În continuare frecven-
tează Universitatea “Alexandru Ion Cuza” din
Iași (1980-1985) unde își ia și diploma de licen-
ţă sub îndrumarea prof. univ. dr. Ion Mandache.
La repartiţie, dorind să vină cât mai aproape de
casă, optează pentru Primăria din Olcea unde
este contabil – șef (1985 - 1996). În 1996 candi-
dează la postul de primar în aceeași comună, pe
care îl ocupă până în 2004. În această perioadă,
prin subvenţia Primăriei au apărut și cele două
monografii ale satelor Olcea ( preot T. Cios) și
Ucuriș ( Constantin Mălinaș). În continuare ră-
mâne la Olcea viceprimar și apoi contabil șef. În-
tre timp (2002-2006) obţine titlul de doctor în
agronomie al Universităţii de Știinţe Agricole și
Medicină Veterinată din Timișoara, cu dizerta-
ţia “Aspecte ale dezvoltării rurale durabile în area-
lul Tinca – Beiuș, Bihor”, având îndrumarea unor
personalităţi știinţifice de mare prestigiu în speci-
alitate: prof. univ. dr. Liviu Sâmbotin și prof. univ.
dr. Păun Ion Otiman, actualul secretar general al
Academiei Române. Din 2008, până în prezent,
este lector la Universitatea din Oradea, Facultatea
de Protecţia Mediului, unde a predat de-a lungul
timpului disciplinele: “Gestiunea firmei”, “Eco-
nomia Agrară”, “Management în agricultură”,
“Marketing alimentar” și “Siguranţă și securitate
alimentară”. Este autorul a 3 cărţi de specialitate
și a altor 20 de lucrări din domeniu, publicate în
reviste și culegeri de prestigiu, printre care: “Un
secol de preocupări pentru starea mediului”; “Audi-
tul de mediu – instrument complex de apreciere a
relaţiei mediului înconjurător”; “Probleme ecologice
în Municipiul Oradea”; “Reglementarea legală a
subsolului și bogăţile sale”; “Protecţia mediului și re-
241
gimul lui juridic”. Este membru al asociaţiilor pro-
fesionale: “Biotera”, “Asociaţia bioagricultorilor
din România”, Asociaţia Generală a Economiști-
lor din România” și din 2013 este expert tehnic
judiciar - Agronomie – Institutul Naţional de
Magistratură. Are o experienţă bogată acumulată
în programe naţionale, printre care și proiectele
dedicate satelor noastre: “Alimentare cu apă a co-
munei Olcea” (2007-2010) și “Reabilitarea dru-
mului comunal DC 149 și DC 47, Hodișel – Că-
lacea, prin proiectul “SAPARD” (2001 – 2004).
Este căsătorit cu Saveta Elena, profesoară la “Li-
ceul Emanuel” din Oradea. Au doi copii: Andrea
Florina - absolventă cu masterat a “Facultăţii de
Știinţe Politice și ale Comunicării” și a “Facultăţii
de Drept” din cadrul Universităţii din Oradea - și
Sebastian Florin - absolvent cu masterat al facul-
tăţilor de “Stiinţe Economice” și “Protecţia Me-
diului” de la aceeași universitate.
NICOLETA
MATEOC SÎRB,
prof. univ. dr.
S-a născut în 14 mai
1967, în comuna Olcea,
localitatea Ucuriș – Bihor,
din părinţii Isaie și Elena.
Clasele primare le frecven-
tează la școala din localita-
tea natală sub oblăduirea
învăţătoarei Bogluţ Rafila, care o va urmări cu
dragoste și se va bucura, ca un părinte, de toate
succesele viitoare ale elevei sale. În anul 1981 se
înscrie la Liceul Agricol din Salonta, unde îl întîl-
nește pe același director de excepţie, Ioan Balog,
care nu a pregetat niciodată niciun efort pentru
a deschide cele mai largi perspective elevilor săi.
În1985 Nicoleta obţine diploma de bacalaureat,
după un parcurs liceal de olimpic. Directorul și
părinţii hotărăsc împreună să o trimită la In-
stitutul Agronomic din Timișoara, Ioan Balog
prorocind un viitor strălucit elevei sale, părinţii
înţelegând prin aceasta revenirea ei în rândul in-
telectualilor din sat, cel mult al comunei, avidă
după specialiștii în agronomie. Așadar, între 1985
242
-1989 studiază Agronomia, susţine cu brio lucra-
rea de licenţă “Influenţa bacteriilor fixatoare de
azot la cultura de soia”, sub îndrumare prof. univ.
dr. Ioan Borceanu, după care Consiliul profesoral
o recomandă pentru activitatea de cecetare, pro-
iectare și învăţământ superior. Aceasta adeverește
intuiţia profesională a directorului de liceu, dar
îi bucură totodată și pe cei rămași la Ucuriș. Însă
nu poate ocupa un post în învăţământul universi-
tar, pentru că orașele erau “închise” pentru tinerii
absolvenţi. În 1993 obţine și o diplomă de studii
postuniversitare, pe care în 1998 o întărește cu
luarea doctoratului cu teza “Exploataţiile agricole
private…” sub conducerea secretarului general al
Academiei Române, prof. univ. dr. Păun Ion Oti-
man. Între 2005 -2008 își pregătește la Universi-
tatea “Ioan Slavici“ din Timișoara licenţa în studii
economice, atestată în final cu nota zece. Primul
loc de muncă, în ordinea pe care le va ocupa tână-
ra absolventă, nu începe cu CAP Ucuriș cum s-ar
fi vrut, ci cu Liebling –Timiș, la Intreprinderea
Agricolă de Stat, pe care îl părăsește în 1990 când,
spre șansa ei, li s-a dat dreptul universităţilor din
ţară să susţină examene pentru ocuparea locuri-
lor vacante din învăţământul universitar. Astfel,
în 1990 devine preparator la Catedra de Mana-
gement a Institutului Agronomic din Timișoara,
în 1992 asistent universitar la aceeași instituţie,
între 1995 - 1999 este șef de lucrări, între 1999 -
2003 conferenţiar, iar din 2003, până în prezent,
profesor la Universitatea de Știinţe Agricole și
Medicină Veterinară din Timișoara. Din 2005
este și cercetător știinţific la filiala din Timișoa-
ra a Academiei Române, în cadrul Centrului de
cercetări pentru dezvoltarea durabilă și din 2007
conducător de doctorat. A publicat 14 cărţi, peste
230 de lucrări știinţifice, în ţară și străinătate. Este
membră a mai multor asociaţii și societăţi profe-
sionale din ţară și străinătate. Este distinsă cu mai
multe premii și diplome, dintre care amintim:
Premiile Academiei de Știinţe Agricole și Silvice
, ”Nicolae Cernescu”, (2007) și “Nicolae Săules-
cu”, (2008); Premiul “Gheorghe Ionescu Sisești”
al Academiei Române, (2013). Este căsătorită cu
Teodor Mateoc Sîrb, conf. univ. dr. la USAMVB
Monografia Comunei Olcea
Timișoara. Au o fiică, Teodora, absolventă în
acest an a Liceului German din Timișoara.
TEODOR
MATEOC SÎRB,
conf. univ. dr.
S-a născut la 1 iunie
1965 în comuna Olcea,
satul Ucuriș – Bihor din
părinţii Teodor și Paulia-
na. Primele clase primare
le urmează în satul natal.
Între 1979 -1983 frecven-
tează cursurile Liceului “Emanuil Gojdu” din
Oradea unde o are ca profesoară la matematică
pe doamna Corbu, care îi dezvoltă dragostea
pentru știinţele exacte, sperând ca elevul dom-
niei sale să urmeze o carieră pedagogică supe-
rioară în materie. Însă familia hotărăște să-l dea
mai departe la Universitatea de Știinţe Agricole
și Medicină Vetrinară a Banatului, din Timișoara.
Aici studiază între anii 1988 – 1993, cu rezultate
deosebite, obţinând titlul de inginer zootehnist,
cu o lucrarea de licenţă demnă de toată lauda, pe
o temă de cercetare de vârf în creșterea anima-
lelor – embriotransferul, sub conducerea prof.
univ. dr Ioan Vintilă, nume de rezonanţă în do-
meniu. Pregătirea tânărului absolvent și dorinţa
sa de cercetare este apreciată și de alţi specialiști,
cum au fost cei de la marele Complex “Comtim”,
în acea vreme printre primele din Europa, pentru
creștera porcinelor. Astfel, între 1993 – 2000 este
angajat și promovat cu deosebită atenţie. Între
2001- 2004 își pregătește doctoratul cu teza “Asi-
gurările și reasigurările în agricultură” sub condu-
cerea acad. prof. univ. dr. Păun Ion Otiman. Este
un adept al interdisciplinarităţii și de aceea se în-
scrie la Universitatea “Ioan Slavici” din Timișoa-
ra, la Facultatea de Știinţe Economice. În acest fel
își consolidează și extinde universul informaţiei
și judecăţile știnţifice profesionale. Dobândește
competenţe profesionale noi: expert contabil,
contabil autorizat, auditor financiar, consultant
fiscal în utilizarea informaţiei economice. Între
2003 – 2009 este șef de lucrări în cadrul Cate-
Monografia Comunei Olcea
drei de Management, iar din 2009 până în pre-
zent este conf. univ. dr. la Universitatea de Știinţe
Agricole și Medicină Vetrinară din Timișoara.
Publică, la diferite edituri, cărţi de specialitate
dintre care amintim: ”Introducere în sistemul asi-
gurărilor agricole”. Ed. Artpres Timișoara, 2006;
Coautor la “Dezvoltarea durabilă în România”, co-
ordonată de academicianul Păun Ion Otiman, Ed.
Academiei Române, București, 2006; “Produse de
origine animală”, Ed. Agroprint, Timișoara, 2011.
A semnat peste 100 de articole de specialitate
și comunicări știinţifice în presa din România și
din străinătate. Este membru al Asociaţiei pen-
tru Cercetarea Multidisciplinară în Zona de vest
a României, al Societăţii de Istorie și Retrologie
Agrară din România, al Asociaţiei Generale a In-
ginerilor din România și al Societăţii Române de
Horticultură. Este căsătorit cu Nicoleta Mateoc
Sîrb, prof. univ. dr. la USAMV din Timișoara. Au
o fiică, Teodora, absolventă în acest an a Liceului
German din Timișoara.
IOAN ȘANDOR,
preot
S-a născut în 11 sep-
tembrie 1951 în localita-
tea Inand – Bihor, unde a
urmat și cursurile claselor
I-VIII. Făcând parte dintr-
o familie cu mare credinţă
în Biserica Ortodoxă, se
hotărăște să se dedice slu-
jirii ei pentru o viaţă întreagă. Drept pentru care
se înscrie la Seminarul Teologic din Sibiu. După
absolvire este numit în Parohia ortodoxă româ-
nă din Chișlaz, protopopiatul Marghita, Judeţul
Bihor. Aici susţine o activitate ecumenică remar-
cabilă, neîntreruptă, apreciată atât de credincioși
locului cît și de superiorii cultului. Dorinţa de a
se apropia cât mai mult de locurile natale i se în-
deplinește la 1 august 1979, prin transferul la Pa-
rohia ortodoxă română din Călacea, comuna Ol-
cea, judeţul Bihor, unde păstorește și astăzi. Așe-
zarea domniei sale aici a fost de la început bine
primită de credincioși. S-a dezvoltat o simbioză
243
spirituală bazată pe preceptele cele mai sănătoase
și adevărate ale oamenilor din Călacea. De aceea,
când s-a pornit la construirea noului lăcaș al Bi-
sericii, oamenii au răspuns cu mare drag, deși în
acea perioadă (1989) piedicile erau multe, de la
aprobarea de edificare a clădirii - aproape impo-
sibil de obţinut - până la obţinerea materialelor
de construcţie, greu de găsit. Și totuși, după mari
sacrificii, în anul 2000 biserica este înălţată și cu-
rând târnosită de către episcopul Ioan al Oradiei.
Casa Domnului, așezată în centrul satului este
servită de către părintele Ioan Șandor cu aceeași
dragoste și credinţă nestrămutate de aproape pa-
tru decenii,. Prezenţa domniei sale în paginile
acestei monografii este o dovadă vie de preţuire
deosebită, un răspuns la dragostea lui pentru oa-
meni.
ALEXANDRU I. ȘCHIOP,
prof. univ. dr.
S-a născut în 10 aprilie 1941, în comuna Olcea,
satul Ucuriș - Bihor, din părinţii Ioan și Floare.
Clasele I-VII le-a urmat în satul natal unde învă-
ţătorul Constantin Murza, văzând înclinaţia ele-
vului spre matematică îi sfătuiește pe părinţi să-l
înscrie la Liceul “Emanuil Gojdu” din Oradea.
Aici, printre alţi profesori vestiţi ai vremii, preda
și Paul Tăvălug, de sub mâna căruia au ieșit mulţi
matematicieni, printre care și academicianul Mir-
cea Maliţa, profesorii universitari Dorin Poenaru,
Mircea Rusu și mulţi specialiști în fizică. Aici avea
o pătrundere foarte puternică și revista “Gazeta
matematică”, o reală sursă de informaţie și, în
același timp, o adevărată punte de lansare pentru
liceenii din întreaga ţară. Alexandru I. Șchiop a
beneficiat și el de această șansă, intrând încă de
pe băncile școlii în cercul select al tinerilor dotaţi
în știinţele exacte. Aici întâlnește pentru prima
dată numele marelui matematician Grigore Moi-
sil, care, după ce Alexandru va absolvi liceul oră-
dean, îi va fi professor la Facultatea de Matemati-
că a Universităţii din București și, ceva mai târziu,
conducătorul lucrării de doctorat:”Convergenţa
și stabilitatea metodelor Ridlorkin” (1971). Între
1975-2004 predă la Politehnica din București,
244 Monografia Comunei Olcea

iar din 1977 până la pensionare funcţionează la versităţii de Știinţe Agricole și Medicină Veteri-
Institutul de Matematică al Academiei Române nară din Tmișoara.
din București. Este autorul mai multor volume,
de la manualele pentru studenţi, până la dizertaţii FLORIAN
academice de ridicat nivel știinţific. Publică nu- GHEORGHE
meroase articole în reviste prestigioase din ţară TODOR,
și străinătate și urmează studii de specialitate la general de brigadă
Londra și Copenhaga. Contribuţia domniei sale S-a născut la data de 1
la prestigiul școlii matematice naţionale se întin- mai 1946, în comuna Ol-
de pe aproape patru decenii. La pensionare se re- cea, satul Călacea - Bihor,
trage împreună cu soţia, distinsa doamnă Dina, din părinţii Florian și To-
în localitatea Talea – Prahova. dosia. Clasele primare I-IV
le urmează în satul natal, V-
FLORENTINA VIII la Liceul Teoretic din Tinca. După absolvirea
ȘTEFAN, liceului (1965) a lucrat în învăţământ la Școala ge-
lector univ. dr. nerală din Călacea ca profesor suplinitor. În anul
S-a născut la 16 octom- următor este încorporat și își îndeplinește stagiul
brie 1963, în comuna Ol- militar obligatoriu la Regimentul 40 Mecanizate
cea, satul Ucuriș – Bihor, “Călugăreni” – Megidia, iar la trecerea în rezervă,
din părinţii Isaie și Elena. după absolvirea cursului de comandant de pluton
Cursurile primare le ur- în garnizoana Făgăraș, primește gradul de sublo-
mează în localitatea natală, cotenent – arma infanterie. În 1967 intră în ca-
după care în 1978 se înscrie drele active ale MFA și este numit comandant de
la Liceul Agricol din Salonta, obţinând la absolvi- pluton de infanterie la Regimentul 21 Mecanizat
re, în 1982, diploma de bacalaureat în disciplinele “Traian Moșoiu” din garnizoana Oradea. Astfel
Fitotehnie și Agrotehnică. În anul 1983 se înscrie începe o carieră militară demnă de toată lauda. În
la Universitatea de Știinţe Agricole și Medicină același an, până în 1975, este adjutant al coman-
Veterinară a Banatului, din Timișoara, la Facul- dantului Diviziei 11 Mecanizată ”Carei”. În aceas-
tatea de Agricultură, pe care o termină în 1987, tă perioadă își desăvârșește nu numai pregătirea
obţinând licenţa în Agronomie. După absolvire profesională de luptă și aplicaţii tactice dar cu sub-
este angajată la CAP Ciacova, șef de fermă, până ordonaţii săi participă la lucrări în campanii agri-
în 1991 când unitatea se desfiinţează. Pentru doi cole în Bihor, Brăila, Ialomiţa. Între 1976 – 1979 a
ani intră în învăţământ la Liceul Agricol din Ci- studiat la Academia Militară, secţia arme întrunite
acova, iar din 1993 până în 2001 este angajată și tancuri. După absolvire a fost repartizat ca șef
economist de fermă la IAS Ciacova. Din 1997 de stat major la Batalionul 119 Cercetare, Divizia
până în 2002 predă ore de management și la Uni- 11 Mecanizată “Carei “ din Oradea. Ca urmare a
versitatea din Timișoara. Între 2001 – 2006 este rezultatelor obţinute, în 1982 este numit șef de
angajată la Cooperativa de credit din Ciacova, iar stat major la Regimentul 227 Mecanizat “General
din 2006 până în prezent este angajată a Băncii Avramescu” din Cluj – Napoca, până în 1985 cînd
Române de Dezvoltare, ocupându-se de activită- a fost promovat în Secţia Organizare-Mobilizare
ţile de creditare. A fost căsătorită cu Viorel Ștefan și Înzestrare a Armatei a 4-a “Transilvania”. Doi
(+), are doi copii: Cristina Elena - absolventă a ani mai târziu devine șeful acestei secţii, funcţie
Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Ti- prevăzută în statutul de organizare ca general cu 2
mișoara și Răzvan Alexandru - student în ultimul stele. Experienţa dobândită și competenţa profe-
an la Facultatea de Management economic a Uni- sională îl recomandă pentru funcţia de locţiitor al
Monografia Comunei Olcea
șefulu de stat major al Corpului 4 Armată Terito-
rial “Mareșal Constantin Prezan”. În 2011 cariera
domniei sale se încununează prestigios, prin emi-
terea unui decret prezidenţial, care îi acordă gra-
dul de general de brigadă. A fost căsătorit cu Ma-
ria (n.Negruţ) care a lucrat, până la pensionare, în
cadrul Comandamentului armatei, în funcţia de
contabil. Au doi copii: Florin, ofiter la Ministerul
de Interne Cluj – Napoca și Otilia, educatoare, di-
rector de grădiniţă la Cluj - Napoca.
Este “Cetăţean de onoare” al comunei Olcea
din anul 2005.
AUREL TURCUȘ
(1943 – 2012)
S-a născut la 3 august
1943, în comuna Olcea,
localitatea Ucuriș – Bihor,
unde urmează cursurile
primare. Începe apoi un
periplu de instruire inte-
lectuală prin mai multe lo-
calităţi – Arad, Ineu, Ora-
dea – oprindu-se temeinic și definitiv la Timișoa-
245
ra, unde, după luarea licenţei la Universitatea de
Stat (1962 – 1967), conform obligaţiilor din acea
vreme - care impuneau prestarea „la ţară” a pri-
milor trei ani de profesie - ajunge și la școlile din
Iecea Mică și Iecea Mare, ca profesor de istorie și
limbă română. Revine la Timișoara, mai întâi ca
muzeograf la Muzeul Banatului, unde se remarcă
printr-o activitate de largă anvergură, de atragere
a publicului tânăr la valorile patrimoniului na-
ţional (1969 -1975). Se apropie și mai mult de
chemarea sa spre vers și proză, devenind redac-
tor la cunoscuta și prestigioasa revistă „Orizont”
(1975 – 1990). Publică între timp peste 10 cărţi
care se bucură de marea preţuire a publicului de
toate vîrstele și sute de articole și studii de istorie
și literatură, de etnografie și folclor bănăţean și
bihorean. A avut o relaţie foarte strânsă cu redac-
torii revistei de cultură „Familia” de la Oradea,
unde publicat în repetate rânduri. A fost distins
cu numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor din
România și la mai multe întâlniri internaţionale
de poezie, cum ar fi cea de la Uzdin – Serbia. Se
stinge din viaţă la Timișoara, în 26 martie 2012,
după o lungă și grea suferinţă.
Album foto
Monografia Comunei Olcea 249

Primăria comunei Olcea

Căminul cultural „Ioan Dobra” şi Centrul de permanenţă Olcea

250 Monografia Comunei Olcea

Impunătorul sediu al Şcolii gimnaziale din Călacea

Şcoala generală din Olcea ar putea funcţiona în orice oraş

Monografia Comunei Olcea 251

La Călacea cultul eroilor este o datorie sfântă

252 Monografia Comunei Olcea

Biserica ortodoxă din Călacea

Monografia Comunei Olcea 253

Pe clopotul bisericii din Călacea stă scris în

aramă; „Pentru mărirea lui Dumnezeu şi
paza hotarului comunei Călacea”. Prima
parte a înscrisului arată puterea şi dăinuirea
de secole a credinţei noastre în Cel de Sus.
Cea de a doua parte ne aduce în minte un
obicei străbun: cînd se îmtemeia o localitate,
mai întîi se alegea locul bisericii. Apoi se
bătea toaca şi până unde se auzea sunetul
ei se hotărau marginile satului. Când se
cumpăra clopotul, până unde se auzea glasul
său sfânt se trăgea hotarul satului.

Icoana Maicii Sfinte

254 Monografia Comunei Olcea

Biserica ortodoxă din

Ucuriş străjueşte trei
monumente. Unul este
închinat eroilor din cele
două războaie mondiale
și două amintesc despre
revolta oamenilor din aceste
locuri la 3 august 1949
Monografia Comunei Olcea 255

Biserica ortodoxă din Ucuriș - interior

Casa în care a locuit scriitoarea Lucreţia Suciu

256 Monografia Comunei Olcea

Biserica ortodoxă din Olcea - interior

Prohodul lui Hristos - icoană veche pe sticlă

Monografia Comunei Olcea 257

Sfântul Nicolae - icoană veche pe sticlă

Biserica greco-catolică din Hodişel - interior

258 Monografia Comunei Olcea

Biserica greco-catolică din Hodişel

Monografia Comunei Olcea 259

Biserica baptistă din Călacea

Cimitirul din Călacea

260 Monografia Comunei Olcea

Dacă n-a putut duce pământul cu el în

lumea cealaltă, creştinul nostru şi-a făcut
casă veşnică în el - Hodişel

Cruce albă de mesteacăn

Răsărită printre creste.
Cine te cunoaşte-n lume
Cruce fără de poveste?
(Artur Enăşescu, 1889-1942)
Monografia Comunei Olcea 261

Casă veche cu tărnaţ din Ucuriş

Casă veche cu poartă tradiţională din Ucuriş

262 Monografia Comunei Olcea

Casă nouă din Olcea

Curte tradiţională, cu două clădiri, din Olcea

Monografia Comunei Olcea 263

Stradă din Ucuriş

Ceas de seară la Hodişel...

264 Monografia Comunei Olcea

Mirişti şi lanuri de porumb la Hodişel

Monografia Comunei Olcea 265

Hotar în plină vară la Olcea

Semn de toamnă: combină în

lanul de porumb din Călacea
266 Monografia Comunei Olcea

Regina florii soarelui, la Călacea

La Călacea s-a scris şi se scrie o frumoasă poveste despre sorg

Monografia Comunei Olcea 267

Turmă cu miei în
Călacea

Două bibilici
scăpate pe uliţă la
Olcea
268 Monografia Comunei Olcea

De la Olcea în sus dealurile cresc până în Munţii Apuseni

Vale la Călacea
Monografia Comunei Olcea 269

Toamnă la Hodişel, panoramă

Ochi de apă la marginea pădurii din Olcea

270 Monografia Comunei Olcea

Atât a mai rămas din pădurile seculare de stejar brumăriu, la Olcea

Drum bun între Olcea şi Hodişel

Monografia Comunei Olcea 271

Stradă din Hodişel

Stradă din Călacea

272 Monografia Comunei Olcea

În capătul satului la Hodişel dai de pădure

Stradă din Olcea

Monografia Comunei Olcea 273

Centrul satului Olcea

Intrare la Grădiniţa din Călacea

274 Monografia Comunei Olcea

Groapă cu apă pentru adăparea vitelor

Şantier la un nou lac artificial de acumulare la Călacea

Monografia Comunei Olcea 275

Câmp de panouri solare la Olcea

Şcolarilor din Olcea li se pregăteşte un nou local

276 Monografia Comunei Olcea

La noi are balta peşte

Dacă v-a plăcut la noi, mai veniţi şi altă dată...