CAȘIN – marcă identitară locală și regională

Într-o lume a mondializării, popoarele au nevoie, mai mult ca

oricând, de repere identitare. Ca niciodată în istoria ei, lumea pământeană a
devenit mică, având limite și margini. Fiecare dintre noi suntem azi la un
click distanță de a afla ce număr avea la încălțări Neil Armstrong, când a
pășit pe Lună. Tot așa putem ști ce măsură avea la pălărie Mihail
Sadoveanu, când a devenit copreședinte al Marii Adunări Naționale ori a
scris „Mitrea Cocor”.
Venind cumva mai aproape, după evenimentele de la sfârșitul anului
1989, țara noastră părea că începe să respire, când de fapt abia mai sufla din
punct de vedere al relaționării socio-culturale. Ruralul românesc gâfâia și
mai tare.
Călăbăciți pe democrație și libertăți, cetățenii se manifestau, cu
vehementă inconștiență, pentru negarea a tot ce, timp de o jumătate de secol,
fusese socotit și însușit drept valori esențiale ale societății românești. Astfel,
patriotismul la nivel național puțea, cel de la nivel local era o boală
rușinoasă, ideea de colectiv adânc înfierată, respectarea legii facultativă, iar
regulile erau valabile numai pentru cei proști și demodați. Lumea gârâia de
băutură la prânz, gâlgâia democrație sălbatică seara și icnea, din cheptul și
pântecele umflat, dimineața, pretenții multe pretenții, nemulțumiri multe
nemulțumiri, adunate în ultimii cincizeci de ani.
Toată țara parcă era golită, pârjolită chiar, de orice relaționare
umană. Înaintam cu toții, buimaci, în glodul post-revoluționar. Trăiam cu
euforie sălbatică, spre murdară, reversul lipsurilor de tot felul ale perioadei
comuniste.
Așa s-a întâmplat și în localitatea aflată la poalele Carpaților
Răsăriteni, mai exact în partea sudică a Depresiunii Tazlău-Cașin. A trebuit
să treacă un deceniu, de fapt aproape două, ca lumea satului meu să simtă
nevoia și mai ales să și facă altceva. Constatam cu toții nevoia de ancoră, de
rădăcini, văzând cum se înstrăinează ori ni se îndepărtează copiii și, culmea,
înaintașii. Eram ca într-un fel de bezmeticeală nonculturală continuă.
Dezmeticiți, mai mult sau mai puțin, am privit înapoi, ne-am uitat ...
și ce ne-am mai uitat, mai, mai să ne soarbă mileniul trei! Bâjbâind ca-n
vremuri de felul acela, am rămas tot în vatra satului natal, unde am aflat
comoara etnografică pe lângă care trecusem de mii de ori și pe care o uzitam
de și mai multe ori.
 Fără a-i da, până atunci, importanța și valoarea cuvenită, poarta de
lemn cu trei stâlpi și acoperiș, căci despre aceasta era vorba, ne-a făcut
legătura cu vremurile dă dămult.
Această minunată construcție țărănească a vegheat, generații la rând,
gospodăriile consătenilor și ulița satului meu.
Poarta a însemnat pentru fălosul cășunean o carte de vizită, o
emblemă, o expresie a sufletului și a caracterului său. Aceasta făcea legătura
dintre gândurile cășuneanului, stăpân de oi, aflat cu turma în munte sau la
câmp, cu ai lui. Tot ea, poarta de lemn, simțea întâi grija din gândurile
cășuneanului cărăuș aflat pe malul Siretului, al Tutovei, Bârladului,
Prutului, Dunării ori Nistrului, la Brețcu ori la Ghimeș, pentru cei de-acasă.
Am considerat poarta de lemn cu trei stâlpi și acoperiș o lucrare
deosebită și minunată. O frumusețe și o bogăție de care cășunenii au fost,
sunt și mai ales sper să fie mândri.
 Cuprinse într-o carte, „Porțile de lemn ale satului, Porțile sufletului”,
cele peste 320 de creații ale meșterilor populari din satul Cașin, județul
Bacău, au surprins generația trăitoare în vatra satului la început de secol și
mileniu. Făloșii cășuneni au văzut că au ce arăta oaspeților și nu numai, au
cu ce se lăuda, ce mai!

Tot mai mulți au constatat, cu mirare și plăcere, că și ei pot conta, la

nivel național, atunci când se vorbește de această temeinică și plină de
simbolism lucrare a meșterilor populari. Cercetătorii etnografi au adăugat,
fără nici o reținere, porților din Maramureș și porților săsești, pe cele de la
Cașin.
 Niciuna dintre porțile de lemn ale satului nu este identică cu alta.
Rezultă și din aceasta o trăsătură definitorie a cășuneanului, aceea de a face,
de a construi ceva altfel decât vecinul său, decât neamurile sale și neapărat
ceva mai bun, mai frumos sau măcar diferit, așa cum am zis la început. Cred
că mai sugestiv și legat de această trăsătură a consătenilor mei, ar fi să
exemplific cu varianta locală a unei pilde universale.
Capra vecinului (varianta de la Cașin)
Ei bine, în cazul porților de lemn, cășuneanul nu a dorit niciodată să i
se dărâme poarta vecinului, să-i putrezească scândura, să i se spargă
acoperișul. El nu a avut astfel de gânduri, ci a muncit, s-a străduit să facă o
poartă mai bună, iar dacă nu a avut suficiente resurse pentru asta, a adăugat
măcar câteva elemente diferite la obloanele mari sau mici, la florărie ori
acoperiș. Știu pe unul care și-a înnoit poarta. Vecina sa, văduvă și fără
resurse financiare ca ale lui, nu a putut să facă la fel, dar a spălat-o și a mai
vopsit-o încă o dată. Așa cum am mai scris, este în spiritul cășuneanului de a
vrea mai bine, mai mult și de a intra în competiție.
De fapt, poarta de lemn cu trei stâlpi și acoperiș cășuneană este „in
situu și mai ales este uzitată”, cum scria, într-un material pentru Academia
Română, profesorul universitar doctor Ion Ghinoiu.
 Tot domnia sa, pe atunci secretar științific al Institutului de
Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, în prefața ediției
bilingve a cărții despre porțile de lemn din Cașin scria: „Cașinul este! Iar
prin tezaurul cultural al porților din lemn, poate deveni un obiectiv turistic
important, cu nimic mai prejos ca perechea spirituală reprezentată de
vestitul Cimitir vesel din Săpânța. De altfel, aceste tradiții locale, una
moldavă și alta maramureșeană, au la bază prelucrarea artistică a lemnului
dur de stejar și aparțin aceleași civilizații strălucite a lemnului.”
După ce am vorbit îndelung gardurilor despre porți și mai apoi
redescoperirea acestora de către consătenii mei, expresii de genul: „O
expoziție minunată de porți de lemn”, „Comoară de lucrări țărănești în
lemn”, „Muzeu în aer liber într-o localitate băcăuană” s-au auzit din ce în ce
mai des și cu referire la cele peste 300 de porți de lemn cu trei stâlpi și
acoperiș ale satului Cașin.
Au fost și sunt multe aprecieri în legătură cu acest brand al satului
meu. L-am ales pe cel de mai sus făcut de coordonatorul lucrării de căpătâi a
etnografiei românești, „Atlasul Etnografic Român.”
Nu ne-am lăsat și nu ne-am mulțumit cu atât, astfel că, am căutat, am
găsit și am îmbrăcat, din nou, straiele vechi tradiționale. Nu din lăzile de
zestre, ci din șifoniere am scos costumul muntenesc specific „microzonei
etnografice Cașin” așa cum scria, într-o lucrare de specialitate, etnograful
Dorinel Ichim, în urmă cu șase decenii, despre ce se afla și se petrecea în
Cașin.
Dacă nu știați, localitatea Cașin a fost atestată documentar la 15
martie 1410. În secolele XVII - XVIII, prin trei valuri succesive, parte din
locuitorii satelor Rucăr și Dragoslavele aparținătoare de ținutul Muscelului,
astăzi județul Argeș, au migrat de vremuri și domnii potrivnice. Plecați din
vatra natală, ei au peregrinat prin Transilvania și mai apoi s-au așezat cu
temeinicie pe Valea Șușiței, județul Vrancea, dar și pe cursul mijlociu al
râului Cașin. Aici au întemeiat sat, la început de-o parte față de trăitorii
găsiți acolo, mai apoi unindu-se ori asimilându-i pe aceștia. Muntenii, oricât
de grea le-a fost bejenia, s-au impus cu obiceiurile, straiele și tot ce ține de
identitatea unei comunități. Așa încât chiar și la trei veacuri de la acea
întemeiere, urmașii celor veniți de dincolo de munți păstrează în vorbă,
caracter și port moștenirea muntenească. Ca atare și statutul de microzonă
etnografică, atribuit de către specialiști localității noastre aflată în S – V
județului Bacău, se confirmă. A trebuit să fac această incursiune în timp
pentru a argumenta al doilea element identitar pe care cercetătorii etnografi
l-au remarcat și consacrat și pe care ai mei consăteni l-au conștiențizat odată
în plus.
 Este vorba despre costumul popular muntenesc.
Dacă de jur împrejurul nostru, al cășunenilor, se purta și se poartă, la
vremuri de sărbătoare, straie populare moldovenești, la Cașin se purta și din
fericire încă se poartă așa ceva:
 Cu o puternică industrie manufacturieră locală, muntenii din Cașin s-
au făcut cunoscuți și admirați veacuri la rănd. Astfel, în lucrarea „Studiu
Agricol și Economic Județul Bacău”, pagina 211, autor S.P. Radianu,
apărută în 1889, se punctează existența în localitatea noastră, pe lângă cele
patru mori pe apă, a numeroase instalații țărănești. Acestea erau acționate de
apa râului și serveau la prelucrarea lânei de la turmele cășunenilor și nu
numai. Se evidențiază cu precădere existența drâstelor. Era vorba despre o
piuă rudimentară căreia i se atașau mai multe mecanisme de aceeași
categorie și clasă. Din lâna astfel prelucrată, se realiza un element
vestimentar aproape specific satului nostru. Era vorba despre „sarica
ghițoasă de Cașina din ținutul Bacăului” cum scria Ion Creangă în „Amintiri
din copilărie [și de mai târziu]”, pagina 15, ediție îngrijită de Giorge Pascu,
apărută la Imprimeria Națională București, în 1939.

Am scris că acest element de îmbrăcăminte pentru vreme de iarnă

era specific satului Cașin, deoarece echivalentul lui, îmbrăcat de majoritatea
locuitorilor din zona Carpaților Răsăriteni, era sumanul, tot un produs al
industriei manufacturiere țărănești.
Numeroase veșminte se produceau și se valorificau la Cașin. Aduc
ca argument, în acest sens, un citat din același studiu economic publicat în
urmă cu 150 de ani. „Feluritele cârpe de cap și ștergare de tot felul, în
bumbac séu borangic, tivite în modul cel mai luxos, de tot felul de lungimi
și lățimi, de carĭ orĭ și cine se póte convinge, mergênd în fie-care an la
iarmarocul de la Cașin, (1-15 August), sunt cu drept cuvênt fala țĕranilor din
Bacău.”
Tot așa, pe aceeași linie de a evidenția meșteșugul și hărnicia
cășunencelor, în ce privește confecționatul costumului popular, redau un alt
citat, de la pagina 80, din lucrarea „Monografia comunei Cașin”, autor N.
Pâslaru, apărută în 1938. „La sărbători mari, hora era o adevărată expoziție
de costume naționale. Veneau fete și flăcăi din satele vecine și chiar mai
îndepărtate, ca să admire frumosul port mocănesc. Când se încingea hora
cea mare sub cerul liber, strălucirea fluturilor de pe iile fetelor încântau
privirile tuturor.”
Și-au ținut obiceiurile, portul și vorba cât au putut, cășunenii!
De altfel, și în vorbirea curentă, cășunenii au înlocuit -a- cu -ă- și -i-
cu -î-. Adică au pus căciuli muntenești celor două vocale, așa încât, pă ulițe
și în vatra satului se aud expresii ca: dăstul, dăgeaba, pă dîncolo, dîn vale,
dă după deal, etc. Mai mult decât atât, cele trei biserici ale satului au ca
identificare, pe lângă hramul fiecăreia și denumirile Biserica Dîn Jos,
Biserica Dă Lături și Biserica Dîn Sus.
Odată desprinși din acea stare post revoluționară, în aspre cuvinte
descrisă, și hotărâți să ne arătăm lumii, credeți că ne-am mulțumit cu cele
două elemente identitare înainte pagini descrise? Nici vorbă!
Am cătat în stânga, în dreapta și am găsit, în curtea unora dintre
cășuneni, căruța cu coviltir. Era mijlocul de transport tras de cai folosit de
cășuneni, veacuri la rând, pentru a face cărăușie. Această îndeletnicire, după
a mea părere, este tot o moștenire muntenească. Locuitorii celor două sate,
Rucăr și Dragoslavele, făcând comerț atunci când stăpânirea și timpurile le-
au permis. Dacă strămoșii musceleni duceau lemn pentru corăbii până la
Dunăre și de acolo acesta ajungea la Stambul, nici urmașii lor din Cașin nu
s-au lăsat mai prejos.
Veacuri la rând cășunenii au fost la început cărăuși, mai apoi
negustori prin cărăușie ale acestei părți din țară. Duceau, cu acel mijloc de
transport, produse făcute din lemnul pădurilor ce înconjurau satul până pe
malurile Siretului, Prutului, Dunării și chiar ale Nistrului, când situația
geopolitică a permis-o. După ce schimbau putinile, ciubările, șindila,
obiectele casnice făcute de meșterii locali, sarea, etc., cu cereale, pește
afumat și ce mai găseau în acele locuri de câmpie, se întorceau după patru-
cinci săptămâni, uneori și mai mult, acasă. Harnici fiind, nu stăteau mult
timp în bătătură și, cu produsele obținute din primul troc, treceau munții în
Transilvania unde le dădeau la schimb pentru cartofi ori altceva populației
maghiare ori românești de acolo.
Multe primejdii le stăteau împotrivă pe colbuitele drumuri și în
locurile de popas ori de schimb pentru mărfuri. Trecerea prin vaduri,
tâlharii, molimele și multe altele nu-i puteau opri pe bunii și străbunii mei
din treaba lor. Nevoile de acasă și tăria lor i-au făcut să nu cedeze, așa că,
veacuri la rând aceasta a fost îndeletnicirea de bază a cășunenilor.
 Ei știau cum merge lumea. Parcurgând atâtea ținuturi, căpătau
informații ce nu erau la îndemâna celor care aveau activități ce nu
presupuneau interacțiuni de genul cărăușiei în scop de negoț.
Ar fi multe de spus despre această meserie, căreia nu prea i s-a
acordat în literatură cuvenita însemnătate. Noi am făcut câte ceva, nu
neapărat din punct de vedere literar, dar în 2013 am reușit să cinstim altfel
memoria cărăușilor cășuneni. Cu ocazia sărbătorii satului, ținută an de an în
jurul sărbătorii de Sfânta Mărie Mare (15 august), am realizat o paradă
(defilare) a căruțelor cu coviltir.

Când am bătut, împreună cu primarul, la porțile celor care credeam

noi că mai mai au coviltire, cărăușia nu se mai practica în acel fel
tradițional. Era în 2013, drumurile până la locurile de negoț erau
supraaglomerate de mașini și vehicolul cu tracțiune animală nu mai avea
loc. Ca atare, gospodarii ce mai aveau cai, căruțe și mai ales coviltire, ne-au
primit și privit mirați.
Le-am spus ce aveam în gând și mirarea lor s-a transformat în emoție
și disponibilitate remarcabilă. Am mers împreună și acolo unde se mai
păstrau, am văzut coviltirele agățate deasupra, în sterpul (garajul căruței)
grajdului cu un strat gros de praf și neumblare pe ele. Dacă nu știți,
coviltirul este acel acoperiș al căruței care face posibilă transformarea
mijlocului de transport într-o casă ambulantă pentru cei care practicau
această meserie.
Au venit cășunenii la inedita paradă ce s-a binepetrecut dintr-un
capăt într-altul al satului.
Am aflat destul de repede că este singura, la nivel național, dedicată
acestei vechi meserii. Păstrând același ton sau nivel de unicitate, tot în
Cașin, la fiecare paradă a căruțelor cu coviltir (pentru că a devenit
tradițională), se cânta o baladă. Este vorba despre cântecul cărăușului având
caracter de baladă. Cu referire la cea din satul meu și extrapolând, atât cât
am avut cunoștințe, n-am aflat că ar mai exista o alta dedicată acestei
îndeletniciri.
Acesta-i textul Baladei Cășuneanului Cărăuș:
Vai săracu’ cășunean, / Cum umblă pă drum hoinar, măi! / Biss /
Prin răcoarea muntelui / Și arșița câmpului, măi! / Biss / La orice pas i-un
dușman / Cășuneanu-i ortoman, măi! / Biss / Și rămâne în picioare / Că el
este cel mai tare / Ihuuu / Biss / Hăii, uite-așa măi cărăuș / Ai trecut dă
Moghioruș, măi! / Biss / Și d-acolo la Bârlad / Caii nu mai stau din trap,
măi! / Biss / De la Prut până-n Trotuș / Caii nu s-opresc câtuș, măi! / Biss /
Căci în sat e casă grea / Și este în grija ta, măi! / Biss / Hăi, gândul bate și
străbate / Și în poartă dragă bate. / Biss / Să dăschid obloanele / Să intre
căruțele, măi! / Biss / Cu marfa în coviltir / Și cu banii la chimir, măi! /
Ihuuu / Biss / Dezmiardă copiii, frate / Și nevasta ia în brațe. / Biss / Dulce-i
viața de acasă / Dară tot ea nu te lasă / Biss / Hăi, nu măi sta, măi cărăuș / Și
pleacă pă drum acuș / Ihuuu / Biss / Înjugă vite-n proțap / Și pleacă pă drum
cu drag, măi… / Ihuuu / Biss / Pă drumul cel lung și greu / Pă care îl faci
mereu, măi! / Biss / Spre folosul satului / Și al suflețelului, măi!
Textul acestui cântec popular spune destul de multe. Datorită
practicării acestei meserii, cășunenii s-au ridicat din punct de vedere
material față de locuitorii satelor din împrejurimi.

La fiecare paradă căruțele opreau la troița ridicată și închinată

sfinților protectori ai drumeților, Rafail, Mihail și Gavril, unde primeau
binecuvântarea preoților. Nu știu în câte localități ale țării mai există un
astfel de loc pentru închinare și nădejde?
 Preumblarea căruțelor cu coviltir prin sat, la vreme de sărbătoare, a
stârnit multă emoție și numeroase rememorări ale timpurilor când familia îl
aștepta cu drag și nerăbdare pă ăl plecat în cărăușie.
La edițiile ce au urmat, tinerii plecați în ăle străinătățuri au venit
acasă la paradă și sărbătoarea satului. Tinerii, munciți în apusul mult lăudat,
au luat hățurile în mâini și au condus cu mândrie căruțele cu coviltir, spre
fala părinților și mândria lor.
Ce să mai, ne-am regăsit ulița satului și identitatea!
Am punctat pe hârtie și cășunenii în practică trei elemente identitare
specifice satului meu. Un triptic minunat care-l confirmă pe cel religios (trei
biserici) și pe cel mioritic. Despre acesta din urmă aș vrea să spun câte ceva
în încheierea materialului.
În 2015, împreună cu reprezentanții celor trei personaje din balada
populară Miorița (varianta Alecu Russo/Vasile Alecsandri), cu universitari,
etnografi, mioritologi, oameni de cultură, autorități, oameni de rând, iubitori
de frumos, am ctitorit monumentul de cultură populară „Obârșia Mioriței”

Aflat la 20 km în linie dreaptă spre munți de vatra satului Cașin,

acesta punctează singurul loc de pe harta geografică a României, unde se
întâlnesc ținuturile celor trei personaje din balada populară Miorița. Acolo,
la întretăierea celor trei ținuturi de baladă, la o săgeata slobozită din arcul
Măriei Sale, regăsim Ținutul Baciului Vrâncean cu frământații munți ai
Vrancei, de pe teritoriul comunelor Tulnici și Soveja. La un trap de cal se
află mănoasele pășuni ale bogaților oieri din Brețcu, județul Covasna, care
aparțin de Ținutul Baciului Ungurean. Cele două ținuturi mai înainte
descrise și contopite de-a lungul timpului, își revarsă privirea și dorința (ca
în baladă) către minunata Vale a Cașinului, care-i totuna cu Ținutul Baciului
Moldovean.
S-a înfăptuit și ctitorit acel monument și ca o activitate principală a
ediției de vară ori rurală a prestigiosului „Simpozion Cucuteni 5000
Redivivus.” De altminteri, în cadrul sesiunii de comunicări având subtitlul
Obârșia Mioriței, tematica principală a fost transhumanța.
Ce evidenţă!
Şi anume că, acest fenomen socio-ocupaţional, a cuprins și teritoriul
definit ca fiind aparținător civilizaţiei Cucuteni. Când mă uit la acele linii
spiralo-meandrice de pe vasele cucuteniene, eu văd urmele lăsate de turmele
de oi aflate în transhumanță.
Ce bucurie pe mine că o manifestare izvorâtă din acea mișcare
pendulatorie a turmelor şi pe care am dorit-o întru perenizarea sufletului
românesc, Obârşia Mioriţei, a fost întrupată în prestigiosul simpozion mai
înainte denumit! Trei ediții i-au urmat acesteia.
Dacă la început am pornit de la ideea de nedreptate și pentru că
Miorița atârna cam mult către Soveja, chiar și acum la început de mileniu
trei, ei bine, totul s-a schimbat încă de la prima ediție. Dintr-o închipuire de
gâlceavă mioritică, a urmat o firească frățietate în gândire și simțire cu
lucrări, comunicări și idei așișderea. Au fost cuprinse toate în cărți precum
„Obârșia Mioriței moment întru perenizarea sufletului românesc”,
„Sărbătoarea Satului” și „Obârșia Mioriței moment și monument întru
perenizarea sufletului românesc.”
Au fost patru ediții ale sărbătorii satului, în Cașin, memorabile.
Domnul profesor univesitar doctor Ioan Opriș, în prefața lucrării
„Sărbătoarea Satului”, spunea că „... este un generos și ofertant program
cultural anual, unul exemplar, adevărat model național... .”
Am avut oaspeți din aproape toate marile universități ale țării, de la
institutele de cercetări etnografice, de la muzee și de la instituții de cultură
reprezentative. Academicieni, universitari, cercetători etnografi, muzeologi,
oameni de cultură români din țară, Bucovina și Basarabia, ne-au trecut
pragul porților. Au fost primiți, la propriu, în curțile și în casele cășunenilor,
creându-se momente memorabile în acele preumblări pe ulițele satului. Ne-
am îmbrățișat întru cultură populară și românitate cu frații noștri din Rucăr,
Dragoslavele, Soveja și cu cei mai înainte enumerați.
De neuitat acele momente și evenimente!
Dacă pentru dumneavoastră a rezultat, în urma lecturării acestui
material, că satul Cașin este o marcă identitară locală și regională, n-am de
unde ști. Știu însă concluziile celor două cercetări făcute în vatra satului de
către specialiștii Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din
București care confirmă această idee.
Știu de asemenea că, din punct de vedere cultural și fac referire la
cultura populară, s-a petrecut și se petrece, de fapt se realizează lucruri dragi
omului și plăcute Domnului.
Probabil, ca o consecință a tuturor manifestărilor și realizărilor,
precum și a moștenirii etnografice, satul Cașin a fost primit, hai s-o zic pe
românește, în establishmentul „Cele mai frumoase sate ale României”. La
momentul 2015 erau 46 de localități din România în această categorie.
Mai mult decât atât, un an după aceea, la „Expoziția Mondială de
Machete Rurale”, țara noastră a fost reprezentată de macheta unei biserici de
lemn din Maramureș și cea a unei gospodării rurale din... Cașin. Iat-o!

Sunt bucurii și împliniri în viața tuturor localităților și a

comunităților respective, v-am prezentat câte ceva din una dintre cele peste
13800 de sate ale României. Așa cum am scris la început, uniformizarea
prin informație, mobilitate și tendințe nu face numai bine umanității, ba
chiar...!
În acest timp al mondializării, popoarele, lumea însăși are nevoie de
mărci identitare, locale, regionale și naționale!
Cașinul este una dintre ele?!