PĂDURILE ŞI FORMA DE PROPRIETATE –

FACTORI DE DETERMINARE
ÎN APARIŢIA ADMINISTRAŢIEI SILVICE
 Pădurile în orânduirea comunei primitive

• În orânduirea comunei primitive, caracterizată prin proprietatea comună asupra

mijloacelor de producţie asupra pământului şi a unor unelte de muncă rudimentară,
pădurile erau folosite de toată lumea fără nici un fel de îngrădire, după necesităţile
membrilor comunităţii.

• Principalul mod de folosire a pădurilor în toată perioada comunei primitive a constat

din recoltarea fructelor de pădure, practicarea în păduri a stupăritului primitiv, a
vânatului animalelor şi păsărilor pădurilor şi a păşunatului vitelor etc.

• Pădurile ocupând în acele timpuri mari întinderi erau considerate inepuizabile ca şi

pământul .

• Dezvoltarea agriculturii şi a creşterii vitelor a determinat în unele părţi defrişarea

pădurilor (lăzuirea) şi transformarea terenurilor respective în ogoare şi păşuni.
Lăzuirea pădurilor era liberă iar terenul despădurit era acaparat de cel care a
efectuat defrişarea.

• În timp ce spre sfârşitul orânduirii primitive pământurile cultivabile trec în

proprietatea privată pădurile rămân în proprietatea comun un „Res nullius”
continuând să fie folosite de toată lumea fără nici un fel de îngrădire ca şi la
începutul orânduirii comunei primitive.
• Pădurile şi orânduirea sclavagistă

• La începutul societăţii sclavagiste pădurile au continuat să constituie un „Res

nullius” ca şi în comuna primitivă.

• În ţara noastră după ce romanii au ocupat în anul 106 Transilvania şi partea

apuseană a Munteniei de azi, terenurile cultivate au fost luate de obşti săteşti, de
ostaşi şi coloni, iar munca pe această proprietate se făcea cu sclavi.

• Pădurile, păşunile şi locurile de fâneţe mai mari au fost luate de romani şi trecute
în proprietatea imperiului şi date spre exploatare unor persoane particulare în
schimbul unor taxe de bani şi mai ales produse în natură.

• Prin trecerea pădurilor în proprietatea imperiului roman, acestea încetau să mai

fie un „Res nullius” şi devin obiect de proprietate ca şi restul terenurilor.
• Lăzuirea pădurilor a continuat şi în perioada societăţii sclavagiste, terenurile
ocupate cu păduri formau rezerva de teren din care se constituiau noi terenuri
agricole, pe măsura creşterii populaţiei şi înfiinţării de noi aşezări omeneşti.

• Paralel cu aceasta în orânduirea sclavagistă pădurile au continuat să fie folosite

pe scară largă şi pentru vânătoare.

• În regiunile necotropite de romani, precum şi în locurile depărtate de centrele

mai mari în satele locuite de oamenii liberi s-a menţinut şi în epoca sclavagistă
proprietatea şi folosinţa comună a pământurilor şi a pădurilor, după obiceiurile
moştenite din timpul comunei primitive.
• Pădurile în orânduirea feudală.

• În faza iniţială a dezvoltării economiei feudale, pădurile au aparţinut

domnitorului, boierilor, mănăstirilor şi obştilor săteşti.

• Atâta timp cât populaţia era rară, iobagii puteau nu numai să folosească ci şi să
lăzuiască pădurile obţinându-se în acest fel mărirea terenurilor de cultură.

• Pe măsură ce iobagii s-au înmulţit şi pădurile s-au împuţinat, stăpânii moşiilor şi-
au rezervat pentru nevoile lor anumite păduri, deţinând alte păduri comune,
exclusiv pentru satisfacerea nevoilor iobagului.

• Folosirea pădurilor comune era în general gratuită pentru lemnele constituite din
uscături şi căzături. Tot gratuit iobagii primeau din aceste păduri şi lemnul de
construcţie necesar nevoilor proprii.

• Multe din pădurile feudale erau folosite pentru strânsul ghindei şi a jirului care
serveau pentru îngrăşarea unor numeroase turme de porci sau pentru păscut în
rarişti, poieni sau goluri de munte a numeroase cirezi de vite cu care se făceau
intense negoţuri.
• În timpul ocupaţiei turceşti lemnul a început să fie căutat şi pentru export.
Cantităţi importante de lemn au fost luate de turci sub formă de tribut din Ţara
Românească şi Moldova, destinate pentru construcţia şi refacerea cetăţilor şi
corăbiilor, precum şi pentru clădirea palatelor şi a altor construcţii din
Constantinopol.

• În secolul al XVII-lea, unii boieri din Moldova, proprietari de suprafeţe întinse

de păduri ardeau arboriiii şi vindeau „potasa” din cenuşa lor care se caută
foarte mult în Polonia.

• Începând din secolul al XII- lea şi până la mijlocul al XIX-lea cantităţi

însemnate de arbori de stejari au fost tăiate pentru executarea pavajelor în
principalele oraşe ale ţării. În Bucureşti, Iaşi, Craiova, pavajul pe străzi era
făcut din grinzi de stejar, care trebuiau reînnoite la fiecare cinci ani.

• Exploatarea lemnului din păduri prin intermediul antreprenorilor începe să

aibe loc abia la începutul secolului al XIX-lea, unde lemnul din România
atrage atenţia capitaliştilor europeni.
•
• Crearea patrimoniului forestier de stat

• În Principatele Dunărene înainte de secularizarea averilor mănăstireşti (1863), statul

deţinea în proprietate numai patru domenii cu păduri mari : Giurgiu, Turnu, Brăila şi
Tg.Ocna. Primele trei moşii au trecut în proprietatea statului în virtutea tratatului de la
Adrianopol 1829, iar ultima a fost din vechime moşia domnească, afectată salinelor.

• După statistica din 1861 în Principatele Dunărene în proprietatea statului se aflau în

total 25153 ha de pădure din care 12244 ha în Moldova şi 12909 ha în Muntenia,
ceea ce reprezintă 1 % din suprafaţa păduroasă a ţării faţă de 34 % cât deţineau
mănăstirile şi 14 % obştile de răzeşi şi moşneni şi 51 % diferite persoane particulare.

• În Transilvania în anul 1885 statul deţine 18 % din suprafaţa păduroasă, iar în

Bucovina pădurile statului reprezentau în anul 1895 abia 0,3 % faţă de mai bine de 50
% cât deţinea fondul bisericesc.

• În urma secularizării averilor mănăstireşti au trecut în proprietatea statului toate

pădurile deţinute anterior de către mănăstiri.

• Conform statisticii din 1876 în Principatele Române suprafaţa patrimoniului forestier

al statului era de 759000 ha reprezentând cca.37 % din suprafaţa păduroasă a ţării.
ÎNCEPUTURILE ADMINISTRAŢIEI SILVICE PE
TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE.
• În cele trei provincii româneşti, administraţia silvică a început în momente
diferite şi sub forme specifice ocupaţiei sau influienţei sub care se găseau la
momentul respectiv.

• Administraţia silvică în Banat (1739)

• Primele organe silvice de stat au luat fiinţă pe teritoriul ţării noastre în Banat
în anul 1739 când Waldmeister-ul Fr.Waldfortner a organizat serviciul silvic
pentru pădurile din această regiune, astfel că în 1742 existau în Banat 11
inspectori forestieri şi un corp de paznici de pădure.

• În atribuţiile inspectorilor silvici intrau două mari atribuţii :

– supravegherea exploatărilor forestiere.

– organizarea şi executarea de lucrări de împăduriri în zona de graniţă spre
teritoriile ocupate de Turcia
• În Banat prima încercare de reglementare a folosinţei pădurilor de către ţăranii
iobagi se face prin „Instrucţiunea forestieră din 9 decembrie 1765”. Potrivit
normelor stabilite prin această instrucţiune era interzisă iobagilor să taie pădurile
tinere. De asemenea era oprită exploatarea stejarilor cu trunchiuri drepte apte
pentru lucru.

• În anul 1781 s-a făcut o nouă reglementare a drepturilor şi îndatoririlor iobagilor

la pădure prin „Urbariul Banatului privitor la lemne şi jirovină”

• Acest urbariu stabilea că ţăranii aveau dreptul să adune şi să folosească şi mai

departe fătă plată uscăturile şi doborâturile de vânt din pădurile aflate în hotarele
comunei.

• Lemne de foc şi de construcţii din arborii în picioare se puteau ridica din pădurea
nobilului numa contra plăţii unei taxe.

• Pentru ghindă (jirovină) iobagii erau obligaţi să plătească o taxă pentru fiecare
râmător scos la ghindă.

• Aceste drepturi, iobagii le aveau numai în pădurile nobilului pe moşia căreia

domiciliau.
• Administraţia silvică în Bucovina (1783)

• În anul 1783 au fost numiţi doi brigadieri silvici pentru administraţia pădurilor
mănăstireşti trecute sub administraţia statului iar în anul 1785 a fost numit ca
şef al administraţiei silvice un silvicultor.

• În anul 1840 se înfiinţează primele ocoale silvice conduse de silvicultori

calificaţi.

• În Bucovina de sud primele măsuri de reglementare a folosirii pădurilor

moşierilor au fost luate prin „Ordonanţa forestieră din anul 1776”. Această
ordonanţă a menţinut şi pe mai departe dreptul ţăranilor de a scoate din
păduri lemnul de foc şi de lucru necesar gospodăriei lor, cu condiţia ca
scoaterea lemnelor din pădure să se facă sub supravegherea şi controlul
proprietarului pădurii.

• Prin această ordonanţă se interzicea păşunatul caprelor în păduri.

• Pentru pădurile din Bucovina o mare importanţă a avut „Pravila de Codru” din
anul 1782, astfel :

• Interzice tăierea pădurilor până când starea lor „nu va fi cumpănită din inspecţii şi
cu ştiinţă pădurari”;

• Stabilirea cantităţilor de lemne de tăiat anual din pădure cădea în sarcina

specialiştilor care aveau şi îndatorirea să controleze pe proprietar să nu taie
cantităţi mai mari decât cele fixate prin planul de tăiere;

• Ca o expresie a grijei pentru satisfacerea unei nevoi neprevăzute de lemn

„Pravila de Codru” prevedea crearea unor rezerve pentru nevoi excepţionale
(constituirea de păduri sau porţiuni de păduri, etc.);

• Prevedea vânzarea materialului lemnos pe unitatea de produse fasonate; Ca

normă de exploatare limitează sub aspre pedepse apocile de tăiere la lunile de
iarnă, decembrie şi ianuarie pentru lemnul de lucru şi februarie pentru lemnul de
foc;

• Ea conţine şi o serie de norme de cultură silvică.

• În anul 1783 prin „Ordonanţa Imperială” din 19 iunie 1783 pământurile şi
pădurile acestor mănăstiri, schituri şi biserici au fost secularizate şi trecute în
proprietatea statului şi administrată sub patronajul direct al împăratului.

• În momentul alipirii Bucovinei la Imperiul austriac (anul 1775), mănăstirile,

bisericile şi schiturile ortodoxe deţineau importante terenuri provenite din danii
de la Domnitorul Moldovei.
•

• În Bucovina stingerea servituţiilor la păduri şi la folosirea pădurilor forestiere

inclusiv dreptul de păşunat în păduri s-a făcut în 1853 pe baza „Patenţei
imperiale din 44 din 5 iulie 1853” Foştii iobagi au primit întinderi de pădure şi
păşune din care urma să-şi acopere nevoile de teren şi păşune.
•
• Începuturile administraţiei silvice în Transilvania

• În Transilvania primul serviciu silvic de stat este organizat în anul 1785 pe

baza ordonanţei forestiere din 30 mai 1781 când au fost înfiinţate inspectorate
regionale silvice organizate pe judeţe, scaune sau oraşe.

• Principalele atribuţii ale acestor inspectorate silvice au fost :

• supravegherea aplicării dispoziţiilor legilor

• informarea organelor superioare asupra mersului lucrărilor de reglementare a

exploatărilor şi conservării pădurilor.
• Începuturile administraţiei silvice în Principatele Române.

• „Înainte de 1831 nu se găseşte scris nimic despre administraţia şi

exploatarea pădurilor din Principalele Române. Se ştie numai că turcii pe
atunci suveranii noştri, luau din toate pădurile fără multă greutate material
lemnos necesar. Pădurile cele multe erau proprietăţi ale călugărilor greci”
(V.Priboianu, 1930).
•
• Organe speciale de paza pădurilor mănăstireşti au fost create abia în anul
1847 în Moldova şi ceva mai târziu în Muntenia. Aceste organe erau :
pristavi, câte unul de fiecare pădure şi pădurari „pe cîţi ne vor socoti
trebuitori după întinderea pădurii şi greutatea locurilor de a fi păzite” În
Muntenia în aceeaşi perioadă funcţionează pentru paza pădurilor pădurari
şi caporali de pădurari.

• După înfiinţarea acestor organe de paza pădurilor în anul 1850 abia avem o
administraţie silvică rudimentară formată din 4 revizori silvici şi un birou cu 2
funcţionari însărcinaţi cu constatarea furturilor.
• În anul 1851 în timpul domnitorului muntean Barbu Ştirbei au fost puse baze
mici ale administraţiei forestiere prin înfiinţarea în cadrul Ministerului Cultelor a
unui serviciu silvic alcătuit din trei silvicultori francezi Richemond, Richome şi
Petraş care au lucrat împreună cu 4 tineri români cu examen de bacalaureat
Mihai Rîmniceanu, Hosif Hartel, C.N. Racotă şi Scarlat Trăsnea.

• În anul 1853, din cauza ocupaţiei ruseşti francezii pleacă precipitat din ţară fără
a putea lăsa un raport complet în materie. Ei au reuşit totuşi să iniţieze în ştiinţa
silvică 10 silvicultori români care s-au constituit în „Comisiunea forestieră a
Valahiei”.

• În anul 1852 Divanul Moldovei a votat o lege pentru crearea postului de

inspector general asupra tuturor pădurilor clerului ce trebuia ocupat de „un
inginer cu ştiinţă de economia pădurilor”.

• Instrucţiuni speciale pentru stabilirea atribuţiilor organelor de pază din Moldova

au fost date de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Iaşi în anul 1858.
• În 1860 după unificarea Principatelor române serviciul silvic a fost
reorganizat de Mihail Rîmniceanu şi s-a creat pe lângă Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice „Direcţiunea Generală Silvică” care se ocupa de
administraţia pădurilor instituţiilor bisericeşti, a spitalelor şi a şcolilor.
Direcţiunea Generală Silvică în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice avea următoarea componentă:

• un director
• un şef de cabinet 5 funcţionari
• 7 şefi de circumscripţie în Muntenia 6 şefi de circumscripţie în Moldova
• Serviciile silvice de Stat înfiinţate în toate provinciile româneşti au contribuit la
identificarea şi cunoaşterea resurselor forestiere ale ţării, pregătirera personalului
de teren necesar care a asigurat paza pădurilor şi înfăptuit primele lucrări
tehnico-silvice precum şi la formarea unei opinii publice favorabile conservării
fondului forestier naţional.

• Atribuţiile principale ale acestor organe silvice au fost supravegherea aplicării

dispoziţiilor şi execuţia curentă a lucrărilor de exploatare şi de protecţia a
pădurilor.

• Inspectorii silvici erau însărcinaţi cu inspectarea anuală a pădurilor statului,

oraşelor şi bisericilor, pădurilor aparţinând administraţiilor miniere, salinelor, etc.,
cu aplicarea regulilor tehnico-silvice şi numirea sau revocarea personalului de
pază şi administraţie.
• 1863, 15 septembrie, Alexandru Ioan Cuza secularizează averile
mănăstireşti întregind domeniul forestier al statului de la 18.892 ha la peste
724.673 ha.
în anul 1860 de către Mihail Ramniceanu este desfiinţată.
• Forme organizatorice şi administrative până în anul 1881

• 1864, “Direcţiunea Generală Silvică” creată

• 1867, se infiinţează “Consiliul General pentru Agricultură, Forestierie,
Mineralogie şi Geologie” care funcţionează ca şi organ consultativ asupra
problemelor sectoarelor economice respective.
• 1871, sub ministeriatul lui Alexandru Ioan Odobescu se înfiinţează “Consiliul
Tehnic de Administrare a Padurilor Statului” care funcţionează ca organ
consultativ şi deliberatoriu.
• 1872, pe baza “Legii pentru Administrarea Domeniilor Statului”,
Administraţia Silvică trece de la Ministerul Cultelor şi Instructiunilor Publice
unde a funcţionat din anul 1860 la Ministerul de Finante cu scopul realizării
din păduri venituri din ce în ce mai mari, ocazie cu care serviciul silvic este
transformat în “Sectiune Silvica”.
 secţiunea silvică este încadrată :

- 1 şef de secţiune
pentru centrală
- 2 şefi de birou

- 11 şefi silvici
pentru exterior
- 6 ajutori şefi silvici

1875, înainte de Războiul de Independenţă, Corpul Silvic se compunea

din 44 de persoane din care:

4 inspectori silvici
10 silvicultori sefi de circumscripţie 30 guarzi şefi de ocol

iar veniturile pădurilor statului erau de 932.000 lei.

• Forme organizatorice în perioada 1881-1910

• 1881, 9 iunie, se adoptă primul Cod Silvic din istoria silviculturii

româneşticare reglementa timp de 3 decenii modul de gospodărire a
padurilor tarii:

• a supus regimului silvic toate pădurile statului, ale

comunelor, stabilimentelor publice, comunităţilor şi bisericilor şi pădurilor
stăpânite în indiviziune

• defrişarea pădurilor era interzisă în pădurile statului şi restricţionată în

pădurile private

• s-a introdus obligativitatea amenjamentului silvic s-a interzis păşunatul în

pădurile statului

• pedepsele pentru infracţiuni şi contravenţii erau deosebit de mari

• legea avea preocupări deosebite pentru apărarea pădurilor de protecţie,
indiferent de proprietar
• 1883, se crează Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor,
soarta pădurilor fiind administrată de Direcţia Generală Silvică care se
include în Direcţia Generală a Domeniilor şi Pădurilor Statului ca o secţie
aparte. În ţară existau patru Administraţii Domeniale Regionale:

• Craiova - Ploieşti
• Galaţi- Iaşi, precum şi un număr de 40 de ocoale silvice.
• 1884, se face reorganizarea serviciului silvic, formându-se două
inspectorate mari :
• Muntenia – Oltenia
• Moldova – Dobrogea, cu 47 de ocoale silvice care au crescut la 61 până în
anul 1886.

• Regimul de exploatare a pădurilor era acel al tăierii “pe parchete cu

rezerve” (40-80 rezerve la hectar).

• În Principatele Române, prima exploatare în regie a pădurilor statului a avut

loc în 1882, în pădurea Gura Motrului, care cuprindea şi o instalaţie de
debitare a lemnului tăiat.

• 1886, se înfiinţează societatea “Progresul Silvic”, cu publicaţia “Revista

Pădurilor”, care a fost încătuşată în anul 1948 şi renăscută în anul 1990.
• un progres remarcabil s-a realizat în administraţia silvică odată cu preluarea
conducerii serviciului silvic de către profesorul N.G. Popovici care introduce
elemente moderne din administraţia silvică.

• serviciul silvic este inclus în Direcţia Generală a Domeniilor şi avea în

subordine următoarele birouri: biroul personalului şi al delictelor, biroul
exploatărilor şi al vânzărilor, biroul pentru amenajamente pepiniere,
plantaţii, reîmpăduriri şi construcţii forestiere şi biroul produse accesorii.

• În anul 1910, anul înfiinţării, “Casei Padurilor”, corpul silvic al statului care
administra 1.085.038 ha paduri era constituit din 152 ingineri silvici, 123
brigadieri silvici şi 2500 de pădurari (D. Ivanescu, 1982).
“Casa Padurilor “ prima administraţie modernă pentru pădurile statului din
istoria silviculturii româneşti

Codul Silvic din anul 1881 este modificat la 08 aprilie 1910 cu o nouă
lege silvică a carui valabilitate a dăinuit până în anul 1962

Codul silvic din 1910 a reprezentat un progres în direcţia conservării şi

ocrotirii pădurilor:

-a lărgit ategoria pădurilor supuse regimului silvic extinzându-se şi

asupra pădurilor particulare care îndeplinesc funcţii de protecţie;

-a introdus “cautiunea de împădurire” pe care proprietarii particulari

erau obligaţi să o depună înainte de a începe exploatarea pădurii (100 lei aur /
ha pădure) pentru a menţine pădurile bune în stare de vegetaţie, legea obligă la
organizarea unui puternic corp de pază constituit din agenţi silvici;

-reglementează regimul proprietăţii forestiere colective (moşneneşti,

razeşeşti)legea conţine dispoziţii privind sporirea patrimoniului forestier al
statului prin cumpărare asigurându-i-se fonduri speciale (5-10% din vânzarea
masei lemnoase).
 Pentru aplicarea dispoziţiilor din codul silvic, în acelaşi an s-a promulgat
legea pentru înfiinţarea “Casei Padurilor” pe lângă Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor.
In atribuţiile acestei instituţii erau:
-administrarea padurilor statului;
- controlul şi supravegherea aplicării dispoziţiilor legilor silvice în pădurile
tuturor categoriilor de proprietari;
-sporirea patrimoniului forestier al statului prin cumpărarea de păduri;
-ameliorarea stării pădurilor şi sporirea producţiei.

Casa Padurilor, căreia i s-a acordat autonomie, era condusă de un

administrator şi un consiliu de administraţie având 4 direcţii, iar la exterior 10 regiuni
cu un total de 157 de ocoale.

Cumulul de atribuţii din Casa Padurilor, care în acelaşi timp era proprietar
forestier, dar şi instanţa tutelara pentru toate categoriile de proprietăţi silvice, duce
la ineficacitate şi insuficienţă.