BOIERESC (12 zile lucrătoare) (барщина) – muncă prestată de ţărani pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti în Moldova

în schimbul lotului de pământ pe care îl aveau în folosinţă. La început, munca se desfăşura, timp de câteva zile în an,
numai la gospodăria boierului, iar mai târziu – pe ogoare. Boierescul se deosebea de clacă prin aceea că la început claca a
avut un caracter benevol, cu sens de ajutor, pe când boierescul avea un caracter obligatoriu. În sensul, devenit obişnuit, de
obligaţie generală de muncă pe pământul stăpânului apare în numeroase izvoare din sec. al XVI-lea 1[1].
Până la mijlocul sec. al XVIII-lea boierescul era prestat în mărime de 6-12 zile pe an. În 1766 domnul Moldovei
Grigore al III-lea Ghica a stabilit boierescul în mărime de 12 zile pe an, dar care se îndeplinea după o normă stabilită
pentru fiecare zi. În Ţara Românească până în sec. al XIX-lea se păstrau 12 zile simple de boieresc pe an.
Boierescul constituia principala prestaţie îndeplinită de ţărani la începutul sec. al XIX-lea . Potrivit hrisovului din
3 ianuarie 1805, emis de domnul Alexandru Moruzi, în Principatul Moldova se păstra norma boierescului de 12 zile
pe an, dar era mărită durata lucrărilor îndeplinite de ţăran în cadrul unei zile-muncă de boieresc. Să exemplificăm:
1. Fiecare ţăran era obligat să are şi să boronească cu grapa 80 de prăjini fălceşti de ţarină – 1,2 ha, primăvara şi
toamna, când o va cere stăpânul moşiei, sau 70 prăjini fălceşti de ţelină – 1,1 ha;
2. Să prăşească anual 15 prăjini de porumb, să strângă şi să care la coşarele stăpânului porumbul de pe aceste 15
prăjini lucrate;
3. Să secere 30 de prăjini fălceşti de culturi cerealiere şi să le care la aria stăpânului moşiei;
4. Să cosească o falce de fân, s-o adune şi s-o clădească stog;
5. Să lucreze stăpânului moşiei 4 zile (clăci) pe an, cum se obişnuia şi până atunci, la cererea acestuia;
6. Să transporte la curtea moşierului 2 care de lemne de foc. Dacă însă satul era situat la o depărtare, faţă de pădure,
mai mare de 2 zile de drum, apoi ţăranul, cu permisiunea moşierului, urma să presteze timp de 2 zile alte munci 2[2];
7. Să presteze dijma din toate produsele agricole obţinute de pe loturile cultivate, excepţie făcând doar „…grădinile
ce sunt pentru însăşi a lor trebuinţă”. Ţăranii erau obligaţi să strângă dijma şi s-o transporte la aria sau coşarele stăpânului
moşiei. Dijma era prestată în prezenţa moşierului sau vechilului (de regulă, în câmp, pe ogor, vie etc.) şi doar după aceea
ţăranii se puteau folosi de roadele muncii lor.
8. Să presteze dijma pe fân – să cosească, să strângă şi să facă stog fânul cosit pe locul fânaţului;
9. Să presteze dijma pe stupi (pentru unul din cincizeci), iar care nu avea numărul respectiv de stupi era obligat să
plătească câte 5 parale pentru fiecare stup. Această sumă se plătea şi în cazul în care numărul stupilor era mai mare de 50
sau 100;
10. Ţăranilor li se interzicea să comercializeze băuturi spirtoase. Acest drept aparţinea în exclusivitate moşierului;
11. Ţăranii erau obligaţi să plătească anual câte 4 parale pentru păşunatul vitelor. Excepţie făceau doar ţăranii care nu
aveau vaci şi boi şi care aveau dreptul să păşuneze pe imaşul satului până la 10-15 oi, dar fără dreptul de a le împreuna,
formând stână. Pentru aceasta se cerea consimţământul moşierului;
12. Ţăranii erau obligaţi să muncească la îngrăditura ţarinelor şi la confecţionarea coşarelor pentru porumbul care va
fi „…semănat de boierescu şi luat din dijmă”3[3].
Radu Rosetti, care a cercetat această problemă, constată că aşezământul de la 1805 nu doar că determină numărul de
zile de clacă şi reparaţii la iazuri şi mori, dar stabileşte şi volumul de muncă pe care era dator să-l îndeplinească fiecare
ţăran: „…80 prăjini arătură grăpată, 15 prăjini prăşilă carată şi pusă în coşare, 30 prăjini secere cărată şi clădită, 80 prăjini
coasă adunată şi pusă în stog” 4[4]. Autorul constată că ţăranii erau obligaţi să muncească la moşier „…peste tot 33 de zile,
din care pentru pălmaşi 23 cu palmele şi 10 cu carul, la care se mai adăugau, şi pentru unii şi pentru alţii, zilele de
meremet (reparaţii)”5[5].
Cercetătorul Ia.S. Grosul menţionează că numărul zilelor de boieresc, pe care ţăranul le îndeplinea în folosul moşierului,
în baza anaforei din 3 ianuarie 1805, a crescut până la 566[6]. Aceste prestaţii urmau să le îndeplinească şi ţăranii din
Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus.
Deşi în istoriografie predomină părerea că proiectul de Aşezământ al lui Al.Moruzi din 1805 a fost legiferat de către
Domn, cercetările efectuate la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX de către istoricul român
Iuliu Cibotaru au constatat că proiectul aşa şi a rămas nesemnat 7[7]. Acest punct de vedere este susţinut şi de Demir
Dragnev, specialist de talie în istoria relaţiilor agrare 8[8]. În pofida acestui fapt, Aşezământul lui Al.Moruzi din 1805 a
servit ca izvor important în perfectarea legislaţiei agrare din Basarabia după anexarea ei la Rusia 9[9].

7
 BOIERNAŞ (боернаш) – categorie socială din Moldova medievală, cu o situaţie inferioară marilor boieri. Un
document din 1818, întocmit la Iaşi, ne spune că prin boiernaşi se înţeleg cei care nu se trag din boieri şi „au dobândit
cinuri mai mici ce sunt de la vel-şătrar în gios”10[10].
Boiernaşii constituiau categoria cea mai de jos a boierimii. Ei s-au format, în fond, din boierii mai săraci sau decăzuţi,
fie prin ascensiunea unor mici stăpâni de pământ care ajungeau să capete o slujbă sau o dregătorie inferioară – de la
polcovnici, postelnici, vel-căpitani şi până la vel-şătrari 11[11].
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus autorităţile imperiale i-au egalat pe boiernaşi în drepturi cu nobilii ruşi,
acordându-le diferite privilegii. În Regulamentul organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 se
menţiona că „sub denumirea de boiernaşi se subînţelege nu clasa de provenienţă nobiliară şi care nu a ajuns la ranguri
boiereşti mari, dar cei care au obţinut funcţii până la vel-şătrar. Ei vor beneficia de drepturi de nobleţe personale” 12[12].
Însă, această categorie socială ce beneficia de privilegii era neînsemnată.
Boiernaşilor li se acorda dreptul de a se angaja la serviciu în instituţiile de stat; erau scutiţi de pedeapsa corporală şi
eliberaţi de plata impozitelor şi îndeplinirea prestaţiilor i13[13]; aveau dreptul să dispună de proprietăţi funciare şi chiar de
ţigani şerbi.
În Basarabia boiernaşii se bucurau de privilegii boiereşti, dar numai ei personal. Urmaşii lor intrau în categoria mazililor.
În conformitate cu Regulamentul privind drepturile de apartenenţă la stările sociale ale locuitorilor Basarabiei din 10 martie
1847, autorităţile ţariste i-au egalat în drepturi pe boiernaşii din Basarabia cu nobilii personali din Rusia, numindu-i în
continuare nobili personali

10

11

12

13
i