ALEXANDRU VLĂHUȚĂ

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat
școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la
București, în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine
cei opt copii. După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A
urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza
situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.
Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ
bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena
Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).
În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.
Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.
Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.
În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din
Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase
societatea.
După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledînd în procesele unor
deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor
pe care o va descrie în două nuvele.
Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.
În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu
care se împrietenise.
Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei,
descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară,
despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă
iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.
În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri
scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.
Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul
Memorial „Alexandru Vlahuță”.
In memoriam
- Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul
Național „Alexandru Vlahuță”.
- Casa memorială Alexandru Vlahuță din Agapia, județul Neamț
Bibliografie
Proză
- 1886 – Nuvele
- 1892 – Din goana vieții
- 1894 – Dan
- 1895 – Un an de luptă
- 1895 – Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
- 1897 – În vâltoare
- 1899 – Clipe de liniște
- 1901 – România pitorească
- 1908 – Din trecutul nostru
- 1908 – Din durerile lumii
- 1909 – File Rupte
- 1910 – Pictorul N. I. Grigorescu
Poezie
- 1887 – Poezii
- 1894 – Poezii vechi și nouă
- 1895 – Iubire
- 1904 – Poezii (1880-1904)
- 1909 – Poezii (1880-1908)
- 1911 – La gura sobei
- 1914 – Dreptate
- 1915 – Poezii (1880-1915)

“Sunt zece ani de cand am fost pentru intaia oara la Eminescu acasa. El sta pe atunci in podu
Mogosoaii, deasupra unei tapiterii, intr'o odaie larga in care avea un pat simplu, trei scaune de
lemn, o masa mare de brad, carti multe ticsite pe noua polita lungi ca de vr'o patru metri, o
masina de cafea pe soba, un lighean de pamant intr'un colt, s'un cufar vechiu; pe pereti nici o
cadra. Poetul era singur, intr'un surtuc lung peste camasa de noapte. Prietenul care m'a condus
il cunostea din copilarie, isi ziceau tu. Am stat aproape o ora, in care eu n'am vorbit nimic. I-
am ascultat pe ei discutand asupra unui nou mod de a se masura iuteala apelor. Sficios, ma
uitam la Eminescu, si mi se parea un zeu tanar, frumos si bland, cu parul lui negru, undulat, de
sub care se dezvalia o frunte mare, palid la fata, cu ochii adormiti, osteniti de ganduri, mustata
tunsa putin, gura mica si'n toate ale lui o expresie de o nespusa bunatate si melancolie. Avea
un glas profund, muzical, umbrit intr'o surdina dulce misterioasa, care dadea cuvintelor o
vibrare particulara, un fluid de vieata si de emotiune, care uneori te infioara ca niste acorduri
curioase, neasteptate. Din ziua aceia am cautat sa ma imprietenesc cu el. Mancam adesea la
acelasi birt, si multe seri ni le petreceam impreuna vorbind rau de lume si fumandu-ne dejunul
si pranzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Constiincios si muncitor
peste masura, de multe ori Eminescu ducea singur greutatile gazetei...”
(Din goana vieții- Amintiri despre Eminescu 1889)
Era o noapte calda si seina de pe la sfarsitul lui august. Luna plina poleia nisipul de pe alee.
Clara ma tinea de brat; ea-mi sopti rugator:
-Ma supar daca nu mi-o spui...
Ce limpede mi se infatiseaza acum toata scena aceea infioratoare, stranie, pe care niciodata n-
am s-o uit!
I-am recitat incet, aproape soptind, Despartirea lui Emienscu. Cand am sfarsit, a ridicat capul
si m-a privit in ochi lung, lung. Apoi m-a intrebat linistit, cu un aer distras, ca si cum ar fi
vorbit prin somn:
-Te-ai arunca in "Valtoare" daca ti-as zice eu sa te-arunci?
M-asteptam asa de putin la o astfel de-ntrebare, ca desi, in starea sufleteasca in care ma
gaseam atunci, i-as fi dovedit bucuros ca nu fac nici un caz de viata mea, totusi avui un
moment de zitare inainte de a-i raspunde, foarte serios, da!
-Ce copil esti! (In valtoare partea 3)

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale,
Le vad în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,

Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale !

Copac, când zile fericite

Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
(A mele visuri )