Ion Creangă

 Membru post-mortem
al Academiei Române

Ion Creangă
Nică al lui Ștefan a Petrei
Ion Torcălău
Ioan Ștefănescu

Date personale

Născut 1 martie 1837
 Humulești, Principatul Moldovei

Decedat 31 decembrie 1889 (52 de ani)

 Iași, România

Părinți Ștefan a Petrei Ciubotariul și Smaranda

Căsătorit cu Ileana Grigoriu (divorțați )

Copii Constantin Creangă

Naționalitate moldovean, română

Cetățenie România 

Ocupație povestitor, prozator, teolog, autor de

manuale școlare, politician, poet

Pseudonim Popa Smântână, Ioan Vântură-Țară

Limbi limba română[1]  

 Studii Școala catihetică din Fălticeni

Activitatea literară

Activ ca
1864-1881
scriitor

Mișcare/
Realism literar, Junimea
curent literar

Specie Anecdotă, literatură pentru copii, literatură

literară erotică, fabulă, basm, literatură
fantastică, genul
liric, memorii, nuvelă, satiră, povestire, sc
hiță (literatură)

Opere
Amintiri din copilărie
semnificative

Influențe[ascunde]

Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu

A influențat pe[ascunde]

Nicolae Constantin Batzaria, Leo Butnaru, Ion Călugăru, Ion

Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Șerban
Foarță, Horia Gârbea, Ion Iovescu, Vlad Ioviță, I. I.
Mironescu, Mircea Nedelciu, Constantin S. Nicolaescu-
Plopșor, Constantin Sandu-Aldea, Stelian Țurlea, Grigore
Vieru

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut

datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre
clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Biografie
Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837.[2] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-
născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[3]
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii
trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[4]
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de
dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David
Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.
[3]
 În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca
profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După
Literatura română
dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala
catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele Pe categorii
de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După Istoria literaturii române
desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași,
absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Costachi" de la Socola. [3]
Secolul 18 -Secolul 19
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum Secolul 20 - Contemporană
mărturisește în Amintiri: Curente în literatura română
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, Umanism - Clasicism
tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă Romantism - Realism
desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de Parnasianism - Simbolism
sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile Naturalism - Modernism
umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, Tradiționalism - Semănătorism- Avangardism
de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Suprarealism - Proletcultism
Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate Neomodernism - Postmodernism
petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.” Scriitori români
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, Listă de autori de limbă română
luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Scriitori după genuri abordate
Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia Poeți - Eseiști
(26 decembrie1859). Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură

 v • d • m
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile
clerului (10 octombrie1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.
(În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [5] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell
îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe
acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în
care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[3] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme

Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală din Republica Moldova

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși
crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate
care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea
lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și
fără voia lui să nu poată ieși.
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă
bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la
adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire
demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm
despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea
intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării,
care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai
mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special
chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.
În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o
facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles
așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum
suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.
Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor
poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a
trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea
basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență
însușirile lui literare proprii.
O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.

Amintiri din copilărie

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit
reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul
poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea
narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din
opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Opera
Povești
Nuvele
 Capra cu trei iezi (1875)
 Dănilă Prepeleac (1876)
 Moș Nichifor Coțcariul (1877)
 Fata babei și fata moșneagului (1877)
 Popa Duhul (1879)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877) Romane autobiografice
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877)  Amintiri din copilărie (1879)
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)  Fragment de autobiografie
 Povestea porcului (1876) Scrisori
 Povestea poveștilor (1877-1878) Scrisori de familie
 Povestea unui om leneș (1878)
 Punguța cu doi bani (1875)  Către Gheorghe Creangă
 Soacra cu trei nurori (1875)  Către Zaheiul Creangă
Povestiri  Către Ecaterina Vartic
 Către Elena Creangă-Chiței
 Acul și barosul (1874) Scrisori către prieteni
 Cinci pâini (1883)
 Inul și cămeșa (1874)  Către Mihai Eminescu
 Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)  Către Vasile Conta
 Moș Ion Roată și Unirea (1880)  Către Alexandru C. Cuza
 Păcală (1880)  Către Nicolae Gane
 Prostia omenească (1874)  Către Mihail Kogălniceanu
 Ursul păcălit de vulpe (1880)  Către Titu Maiorescu
 Către Iacob Negruzzi
 Către Ioan Slavici
  Către Victor Zaharovschi

Aprecieri critice

Bustul lui Ion Creangă din Suceava

Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror
realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. [6]

Urmași
Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească (1886) cu
Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel).
Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai perioadei
interbelice.[7]

Traduceri în limbi străine

Traduceri în limba franceză

 Ion Creangă, Oeuvres choisies: Souvenirs d'enfance, Contes, Récits,

traduction des Contes et des Récits par Elena Vianu, illustrations par A.
Demian, Editions „Le Livre”, Bucarest, 1955
 Ion Creangă, Opere - Œuvres, Editura Meridiane, București, 1963, Editions
«Meridiane», Bucarest, 1963, Ediție, prefață și glosar de George Călinescu,
traduceri de Yves Augé (Souvenirs d'enfance) și Elena Vianu (Contes);
traducerile au fost îngrijite de Simone Roland.
 reeditare: Ion Creangă, Opere. Œuvres. Traducere de Yves Augé și
Elena Vianu, București, Meridiane, 1965.

Bibliografie
 G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent de [...],
București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941
 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent,
Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura
Minerva, București - 1982.
 George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Prefața de Eugen Simion,
Editura pentru literatură, București, 1966
 George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva,
București, 1972.
  George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca
Eminescu". Editura Eminescu, București, 1975.
 Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura
Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8
 Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
 Mircea Mot, Ion Creangă și impactul cu cititorul, Editura Paralela 45
 Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002
 Ion Creangă, "Opere. Ediție critică", coord. Daniel Corbu, Editura Princeps
Edit, Iași, 2006

Lectură suplimentară
 Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002 (v. și comentarii
despre această lucrare în: Luminița Marcu, „O monografie
spectaculoasă”, România literară, nr. 21, 2002)
 Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura
Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8
 George Călinescu- Viața lui Ion Creangă, 1938

Ion Creangă, biografie (1837 - 1889)

Ion Creangă, scriitor român

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român.
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul
dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.
O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei
au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. 
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În
1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat,
după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu
Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei,
care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă,
nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind
cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. 

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rîndurile clerului,
deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean,
lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. 

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare. 

În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.

În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același
an este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire
intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa.

Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale, situația rămîne aceeași. Își
cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să
se mute, alegînd o locuință în mahalaua Țicău.

În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale.

În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi.

Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.

Cîţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea,îl vizitează pe Mihai Eminescu la
Mănăstirea Neamțului.

Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În
capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici
specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris.

Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele,
prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.
La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie
1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul
istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.”

Pompiliu Constantinescu

Pe lângă un povestitor genial, un dascăl cu chemare şi un prieten de nădejde, Ion Creangă a fost şi un amant focos. Veselul
humuleştean iubea cu năbădăi femeile din târgul Ieşilor, fără să-l oprească nici sutana, nici nevasta şi în niciun caz scrupulele.
ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Ţăranul” Ion Creangă - cum era, de fapt, humuleşteanul: îşi bătea nev... Ion Creangă, veselul
humuleştean care a populat universul literaturii universale cu inegalabilele sale personaje, a rămas cunoscut ca un scriitor
genial, prieten de nădejde, dar şi un pedagog de excepţie.  Cu toate acestea, în spatele imaginii de individ bonom, puţin greoi
şi aşezat, se afla un diacon răzvrătit, un om cu vederi politice reacţionare, un mare amator de vin şi, în primul rând, un amant
focos.  Culmea, imaginea lui Creangă nu a fost asociată niciodată cu cea a iubăreţului, cum a fost cazul lui Eminescu sau al lui
Caragiale. Femeile nu au încăput niciodată în imaginarul popular, asociat lui Ion Creangă, afară poate de iubirea inocentă din
copilărie pentru Smărăndiţa.   Cu toate acestea ”Popa Smântână”, cum era cunoscut în târgul Ieşilor, din ceea ce spun criticii
şi biografii despre viaţa sa, îi întrecea în aventuri şi amantlâcuri dubioase pe mult mai faimoşii într-ale amorului ”Nenea  Iancu”
şi Eminescu. Creangă, diaconul fără chemare căsătorit din interes Ion Creangă născut la Humuleşti în anul 1837 în familia
unui ţăran din Neamţ, Ştefan Apetrei, a avut o copilărie idilică, descrisă în lucrearea sa ”Amintiri din Copilărie”, considerată
capodoperă a literaturii române. Ambiţia Smarandei, mama lui Creangă, a fost ca micul Nică să devină preot, să nu rămână la
coarnele plugului, în bordeiul îngust cu cei şapte fraţi ai săi. S-a străduit şi l-a dat la şcoală, ajungând, în cele din urmă, la
Seminarul Teologic - ”fabrica de popi” -  de la Fălticeni şi apoi la seminarul de la Socola, din bariera Ieşilor.  Creangă nu avea
tragere către preoţie, cum spune şi criticul Vladimir Streinu: ”Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare
deosebită pentru preoţie”. Cu toate acestea, i-a făcut pe plac mamei sale şi a absolvit seminarul de la Socola. Nu mai trebuia
decât să se căsătorească şi putea fi hirotonisit. Însă, în mintea tânărului de 22 de ani, stăruiau imaginea satului natal şi
chipurile fetelor frumoase, crâşmele şi discuţiile intelectuale la care participa cu nesaţ. Este descris de contemporani ca un
prea vesel şi îndreptat către plăcerile vieţii, pentru a se cufunda în sobrietatea preoţească.  Totodată, nu îi prea suporta pe
membrii clerului, numindu-i ”boaite” şi profitori. Pentru progresistul şi cititul Creangă, clerul era învechit, absurd, pe alocuri, şi
avea nevoie de o reformă. S-a răzvrătit făţiş, tăindu-şi pletele, şi-a ras barba, trăgea cu puşca în ciori, îşi sfida superiorii şi
mergea la teatru. A sfârşit prin a fi răspopit. Nu a regretat, deoarece humuleşteanului de pe uliţele Iaşului îi plăceau mai mult
vinul, discuţiile de la "Junimea", compania lui Eminescu şi, bineînţeles, femeile din toate categoriile sociale şi din toate
neamurile.  Înainte de a fi scăpat de preoţie, Creangă a rămas şi fără nevastă, Ileana Creangă, fata popii de la Trei Ierarhi,
care a divorţat de Popa Smântână, pentru a se duce după un călugăr de la Golia. De altfel, Creangă s-a căsătorit cu ea din
interes, în 1859, spune George Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, numai pentru a ajunge diacon şi a primi parohie.
Deci, nici nevasta nu a fost o mare pierdere pentru ”Popa Smântână”.   Diaconul proaspăt căsătorit umbla după călugăriţe
Humuleşteanul şi-a dovedit veleităţile de amorez, imediat după căsătorie. Culmea, în loc să petreacă cu proaspăta soţie,
Ileana, vestea hirotonosirii, diaconul de 22 de ani şi-a luat prietenul Gheorghe Ienăchescu, şi el proaspăt hirotonisit, şi a dat
iama pe la mănăstiri. Nu căuta să-şi mângâie sufletul, ci, se pare, poftele trupeşti. Mai precis, Creangă avea o anumită
pasiune pentru călugăriţe şi, în special, pentru una de neam boieresc, pe care o chema Evghenia.  ”Anecdota spune că, nu
mult după hirotonisire, Creangă şi cu Ienăchescu au plecat să dea singuri, fără diaconiţe, o raită pe la mănăstiri şi că, într-una
dintre ele, Creangă cunoscu o tânără maică Evghenia, de neam boieresc, frumoasă, sprinţară şi foarte bogată, cu care tânărul
diacon ar fi având cândva oarecare legături”, scria George Călinescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Deşi
destrăbălările lui Creangă pe la mănăstirile unde sălăşluiau fără voia lor în apartamente luxoase fetele de boier, cărora părinţii
nu le-au putut oferi zestre suficientă, sunt bârfe ale contemporanilor lui Creangă, criticul George Călinescu tinde să creadă că
totul este adevărat.  ”Creangă nu putea ţine în chip deosebit la o nevastă luată din socoteli profesionale, şi de-ar fi ţinut,
nestatornicia lui la femei şi, în toate, e o latură a caracterului care i se dezvăluie încă din copilărie ”, adăuga George Călinescu
în aceeaşi lucrare. Cât despre pasiunea pentru , călugăriţe, Creangă mărturiseşte personal, spunând în spirit de glumă că a
prins ”gust de călugărie”.  ”Că diaconul Creangă s-ar fi dus pe la mănăstiri în scop de petrecere şi că ar fi putut avea chiar şi
unele legături sentimentale, fiind atunci un tânăr plăcut la vedere, este un lucru ce poate n-a fost, dar care n-ar fi de mirare”,
ţinea să precizeze Călinescu. Tot criticul spune că diaconul a mai avut o relaţie extraconjugală cu o maică,  Evlampia, care i-ar
fi născut lui Creangă un copil, pe Valeriu, care a murit la doar 15 ani.   Însemna casele amantelor Maicile nu erau singurele
femei după care Ion Creangă se dădea în vânt. Humuleşteanului îi plăcea orice femeie frumoasă din târgul Ieşilor şi, mai ales,
disponibilă. Contemporanii lui spuneau că avea obiceiul de a însemna casele amantelor sau ale femeilor care-i mai făceau cu
ochiul, ca să nimerească la ele după vreo petrecere bahică la Bolta Rece sau Binder.  O ispravă hazlie care îl are protagonist
pe Creangă şi nelipsitul Ienăchescu este povestită tot de Călinescu. După ce au băut bine, cei doi prieteni au pus ochii pe o
evreică şi au dat să-i însemne casa. ”O anecdotă cu variante spune că Ion Creangă şi cu Ienăchescu ar fi zărit la Piatra sau la
Iaşi o evreică frumoasă în uşa unei dughene şi că Creangă ar fi invitat pe Ienăchescu să pună un semn pentru regăsirea fetei.
Semnul pus şi evreica nu mai fu găsită, fiindcă semnul lui Ienăchescu, batjocorit de Creangă cu expresia ”popă”, fusese un
câine”, scria George Călinescu. Aventură pe malul iazului cu fata hangiului O altă ispravă amoroasă cunoscută a diaconului s-
a consumat pe malul Prutului.  Când era vorba de o femeie frumoasă, spuneau şi contemporanii lui ”Popa Smântână”,
Creangă  nu numai că nu refuza, dar şi provoca până obţinea ce-şi dorea. Întâmplarea are loc în 1872, când diaconul şi
nelipsitul Ienăchescu se aflau pe malul Prutului, la Sculeni.  Acolo, Creangă a pus ochii pe fata unui hangiu evreu. ”Merse în
cămaşă de noapte şi înfăşurat ca o nălucă în cearşaful patului să stea de vorbă cu frumoasa fată a hangiului evreu. Pe
cartonul unei cărţi, ca un Stendhal rustic însemnător de fericiri intime, Creangă nota odată cu creionul: Astăzi, 16 ianuarie
1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine”, scria Călinescu. Tinca Vartic, adevărata iubire   După despărţirea de
soţie, Creangă, spun biografii, a avut mai multe ţiitoare, ”din prostime”, care i-au servit drept amante. Adevărata iubire a lui
Creangă a fost însă Tinca Vartic, femeia care i-a stat alături până la moarte. O cunoaşte în 1874 şi se mută cu ea la Bojdeuca
din Ţicău.  ”Cu Tinca, diaconul dezlegase în sfârşit problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise
nu o femeie inferioară, dar trebuitoare - ca un Rousseau sau un Goethe - ci femeia pe potriva lui, femeia cu totul egală cu el“,
preciza Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Tinca era o fată din popor, de numai 19-20 de ani.  Nu s-au căsătorit
niciodată. ”Nu văzu în Creangă decât un om cu care trăieşti şi dacă la început diaconul, fiind însurat, nu era drept să pretindă
cununia, mai apoi, nunta i se păru de prisos, deoarece la ţară concubinajul este răspândit, socotindu-se ca o căsătorie legală,
dar «fără cununie», în care uniunea aproape animală nu e lipsită, totuşi, de statornicie şi nu e privită cu dispreţ de ceilalţi.”,
preciza Călinescu

Citeste mai mult: adev.ro/nm99w6

Ion Creangă, humuleşteanul genial care a reinventat cultura populară românească, a avut o viaţă zbuciumată, marcată de
frustrări profesionale, dezamăgiri personale, sărăcie şi luptă pentru supravieţuire. Unul dintre cele mai controversate momente
ale vieţii sale a fost răspopirea din 1872, când a fost dat afară din sânul clerului, fiind numit „destrăbălat” şi „necuviincios”.
ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Ion Creangă şi opera pornografică: cum a apărut „Povestea poveştilor” ... Ion Creangă apare în
panteonul literaturii române ca cel mai bun scriitor de opere populare, dar şi ca un povestitor de geniu. Pentru majoritatea
contemporanilor săi, pentru oamenii de acum 150 de ani care băteau uliţele şi mahalalele Iaşiului, Creangă era fie popa care
trage după ciori de la Golia, fie dascălul din Sărărie sau în cele din urmă „Răspopitul”.    Dacă opera lui Creangă este veselă,
plină de spiritul mucalit al moldoveanului de la munte, viaţa lui Nică a lui Traian Apetrei, după ce a părăsit Humuleştiul natal, a
fost o luptă, cu propriile patimi, cu mentalităţile şi cu sărăcie. Devenit preot la dorinţa mamei, Creangă nu s-a adaptat misiunii
apostolice, urând după cum au lăsat scris şi contemporanii lui tagma din care făcea parte.    A încercat în mod utopic să
revoluţioneze clerul şi a trăit viaţa din plin. Drept „răsplată“ a fost dat afară din sânul bisericii şi lăsat sărac şi pe drumuri. De
vină, spun şi specialiştii, dar şi contemporanii săi, a fost şi mentalitatea îngustă a clerului, dar şi viciile de care Creangă nu
dorea să scape.   S-a făcut popă de gura mamii   Ion Ştefănescu, cum s-a numit de fapt Creangă în acte, s-a născut probabil
la 10 iunie 1839, după cum arată mitrica bisericii în care a fost botezat. Cu toate acestea, mai există o dată a naşterii, Creangă
mărturisind junimiştilor că s-ar fi născut la 1 martie 1837. În orice caz, Ion Ştefănescu a văzut lumina zilei la Humuleşti, satul
făcut celebru de viitorul Creangă în ”Amintiri din Copilărie”. Petrece o copilărie idilică şi, din motive puţin cunoscute, renunţă la
numele tatălui şi îl ia pe cel al mamei, devenind de la 15 ani Ion Creangă. Începe şcoala în satul natal în 1847, după care este
trimis de mama sa, cu bunicul matern, David Creangă, să continue şcoala la Broşteni.    În 1853, este elev la şcoala
domnească de la Târgu Neamţ, ca mai apoi să aleagă să meargă pe calea preoţiei, plecând la Şcoala din Fălticeni, „fabrica de
popi”, cum o numea Creangă, în ”Amintirile sale. Pe Ion Creangă, după cum mărturisea chiar el, dar cum apare şi în opera lui
George Călinescu ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, nu îl atrăgea preoţia. Provenea dintr-o familie, modestă din Humuleşti,
unde într-o căsuţă de la ţară se înghesuiau opt copii. Mai mult decât atât, tatăl lui Creangă, Ştefan, moare în 1858 şi lasă
întreaga familie într-o sărăcie lucie. Visul mamei lui Creangă era ca micul Ion să nu calce pe urmele tatălui său şi să devină un
simplu agricultor. Îşi dorea ca fiul favorit, cel aplecat către învăţătură şi cu o capacitate intelectuală deosebită, să devină
preot.    Apropiat de mama sa, copilul Ion Creangă a făcut pe plac mamei şi, după desfinţarea şcolii de la Fălticeni, a ajuns la
seminarul teologic de la Socola, din Iaşi, unde, din cauza problemelor materiale, poate urma doar cursul inferior şi într-un final
primeşte atestatul. Cu toate acestea, cum George Călinescu precizează în ”Viaţa şi opera lui Creangă”, humuleşteanul nu se
dădea în vânt după canoanele bisericeşti şi că mai mult gândul îi zbura la scăldătoare şi la fete.    De altfel, chiar şi Creangă,
în ”Amintiri din copilărie”, recunoaşte că despărţirea de Humuleştiul natal a fost foarte greu. ” Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii
şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar
vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul
cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau
şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”, scria Creangă.   Cum
ajunge preot Creangă   După ce termină şcoala la Socola, Ion Creangă nici nu se gândeşte să intre în rândul preoţimii, după
cum spunea chiar povestitorul, tânjea după casă şi nici nu simţea vreo chemare apostolică. Lipsurile materiale, sărăcia de la
Humuleşti, lipsa de perspective îl fac pe Creangă să se întoarcă la Iaşi, unde caută să-şi găsească un rost cu şcoala pe care a
terminat-o.   ”Clericul Creangă se reîntorcea la Iaşi tocmai în clipa în care începea era profesorilor şi a noii burghezii liberale.
Acum un ţăran ca el îşi găseşte semeni printre popi, învăţători, profesori şi sălile de curs deschise oricui ţin locul saloanelor în
care n-ar fi putut intra. Înscrierile lui pe la felurite şcoli vin şi dintr-o plăcere de cetăţean de clasă nouă de a intra peste tot, de a
se simţi om”, scria George Călinescu, despre reîntoarcerea lui Creangă la Iaşi.    Ion Creangă, după ce a fost răspopit   Vrea
să ajungă diacon, nu este căsătorit, însă, şi nu are nici relaţii, deci nu putea fi hirotonit. În cele din urmă, recurge la o soluţie de
compromis: se căsătoreşte din interes cu fata unui preot. Episodul este descris de George Călinescu, Creangă hotărându-şi
viitorul la un pahar de vin cu un preot.   ”Anecdota spune că preotul Ivanciu, care-l cunoştea, întâlnindu-l într-o zi, i-ar fi zis: -
Măi băiete, nu-i păcat de tinereţele tale să umbli aşa teleleu?...Mai bine te-ai însura şi-ai intra în rândul oamenilor”. Creangă,
mărturisind că n-are bani, părintele Ivanciu îi puse un pitac de zece parale în palmă. Jucând mai departe gluma preotului,
clericul, şugubăţ, scuipă în monedă în chip de afacere bună, o puse în pungă şi zise hotărât: - Noroc să dea Dumnezeu
părinte, de-acu mă însor!”, relata Călinescu, în cartea sa.    Preotul Ivanciu îl duce pe Creangă după aldămaşul sub forma unui
pahar de vin băut la cramă şi îl prezintă preotului Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi. Acesta avea fată de măritat, o
copilă de 14-15 ani pe care o chema Ileana. Preotul Grigoriu, văduv, dorea să scape de ea şi a dat-o imediat lui Creangă.
Călinescu scoate clar în evidenţă că din start Creangă nu şi-a plăcut mireasa, totul fiind din interes. ”Oricum din înclinaţie nu o
lua, fiindcă motivul de căpetenie al căsătoriei era îndeplinirea formalităţii pregătitoarei hirotonisirii”, preciza George Călinescu.
În aceste condiţii, după căsătoria ce a avut loc pe 23 august 1859, Ion Creangă îşi începe cariera clericală ca şi diacon, fiind
hirotonisit. Se înscrie şi la facultatea de teologie.   De ce a fost răspopit preotul Ion Creangă    După 12 ani de slujit în rândul
clerului, la 10 octombrie 1872, Ion Creangă este răspopit. Imediat este destituit de ministrul Educaţiei la acea vreme, Christian
Tell, şi din funcţia de institutor. Practic, Ion Creangă era lăsat pe drumuri, fără nicio sursă de venit. De ce a fost luată drastica
decizie? Răspunsul este, de fapt, un cumul complex de factori şi, în principal, incompatibilitatea dintre Creangă şi sistemul
clerical din Moldova acelor vremuri. Motivele clare pentru care a fost răspopit Creangă au fost prezentate în 1872, printre
acestea numărându-se faptul că şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca după ciori, a mers la teatru.   Ion Creangă, ţiitoarele şi
amantul soţiei   Primul motiv al răspopirii a fost viaţa de familie dezastruoasă a lui Creangă. De altfel, a şi început cu stângul,
luându-şi o nevastă despre care Călinescu spune că o dorea din interes, pentru a fi hirotonisit. Apoi, mutându-se în parohia şi
în casa socrului, au început neînţelegerile dintre cei doi, Creangă şi părintele Grigoriu, tatăl soţiei sale. Creangă se plângea
deseori că soţia lui preferă luxul şi este obişnuită cu teatrul, saloanele, cochetăriile, eforturi financiare pe care cu un salariu de
institutor şi de diacon nu le putea susţine. George Călinescu spune că Ion Creangă, pe cât de liberal era în viaţa publică, pe
atât de conservator era în familie, era humuleşteanul clasic, venit din satul de munte.  „Judecând drept chiar fără a cunoaşte
purtările Ilenei, este hotărât că Ion Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut acesta cu cugetul
cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări,
însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte,
lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi, prin urmare, cruţând tot mai puţin femeia, pe care n-o vedea
superioară bărbatului”, spune George Călinescu, în ”Viaţa şi Opera lui Creangă”.  De altfel, s-a vehiculat zvonul că Ileana,
soţia lui Creangă, avea un amant în persoana unui călugăr de la Golia, pentru care l-ar fi părăsit pe humuleştean. Totodată,
Călinescu scoate în evidenţă că nici Creangă nu era uşă de biserică, având mai multe ţiitoare prin Iaşi. Oricare ar fi fost
adevărul, cert este că în 1867, deşi avea împreună un copil, pe Constantin, Ileana pleacă definitv şi nu vrea să mai audă de
„diacul Creangă”, după cum scotea în evidenţă presa vremii.     De ce trăgea Creangă în ciori   Un alt motiv al răspopirii lui
Creangă a fost trasul în ciori. George Călinescu spune că pentru scriitorul humuleştean ciorile erau simbolul clerului pe care
nu îl suferea. Când trăgea cu puşca în ciori, parcă ar fi tras în popi. Culmea, pus de mama sa să devină preot, obligat de
cirumstanţe să se hirotonisească, Călinescu arată că, de fapt, Creangă nu avea chemare şi era şi împotriva canoanelor şi
ritualurilor pe care le considera inutile în Biserică. De altfel, a comis şi o nefăcută: în plin secol XIX şi-a tăiat pletele şi barba,
fiind singurul diacon ortodox tuns şi bărbierit. Pentru Creangă, popa era ”cu patru ochi”, cu ”picioare de cal, gură de lup, obraz
de scoarţă şi pântece de iapă” dar şi spunea că ”Popa are mână de luat, nu de dat”.  Biserica Golia, unde a slujit Creangă  
”Creangă venea de la Humuleşti cu un dispreţ de ţăran care munceşte faţă de preotul care strânge. Critica lui Creangă se
îndreaptă numai asupra formelor care sunt deşarte, atunci când nu se ţin de bunul simţ. Întrucât lanţul de aur şi crucea
scumpă sunt mai bine văzute de Dumnezeu decât crucea de lemn şi sfoara de cânepă a părintelui Duhu? Biserica s-a
întepenit în forme goale”, prezenta George Călinescu părerile diaconului din Humuleşti, despre clerul moldovean. Mai mult
decât atât, sunt cunoscute momentele de revoltă ale lui Creangă, atunci când ostentativ mânca pască şi cozonaci în Vinerea
Mare şi fasole în ziua de Paşti. Şi trasul în ciori, spun contemporanii lui, a fost o formă de revoltă, camuflat de un scop practic:
ciorile murdăreau turlele bisericii Golia.    Tot George Călinescu descrie acest episod, povestit de un contemporan al lui
Creangă. ”Întunecat la suflet din cauza vremii, cu urechile iritate de croncănitul păsărilor ale căror pene negre îi deşteptau prin
asociaţie stolul negru al călugărilor, lăsaţi asupra bisericii române, Creangă puse mâna plin de ciudă pe puşcă (de unde se
crede că vâna haiduceşte pe la Humuleşti, când nu era în calea superiorilor), se repezi pe uşă afară şi o descărcă în pâcla cu
ciori. Tocmai atunci păşea în ograda bisericii protopopul care, descoperind în Nembrodul cu halat pe diacon, zise uimit: ”-Dar
bine, diacone, unde s-a mai văzut faţă bisericească umblând cu puşca? Creangă răspunse iar în stilul lui Nastratin: - D-apoi
eu nu-s judan, cinstite părinte, să mă tem de puşcă”, arată George Călinescu în lucrarea sa despre Ion Creangă. ”Curierul de
Iaşi”  a făcut publică întâmplarea, iar mitropolitul Calinic a ordonat o anchetă.   Creangă şi ”păcatul” mersului la teatru   Al
treilea şi ultimul motiv pentru care Ion Creangă a fost răspopit a fost pasiunea diaconului pentru teatru. De altfel, specialiştii,
au descoperit din mărturiile contemporanilor că humuleşteanul îşi descoperise pasiunea pentru cariera didactică şi îşi sfida
superiorii, fără să-i fie teamă de consecinţe. Pasiunea pentru reprezentaţiile teatrale au atras oprobiul superiorilor clerici cu
vederi ceva mai înguste, iar reprezentaţiile teatrale erau în epocă considerate imorale, instigatoare şi provocatoare de
sminteală. Motivul scandalului a fost o participare a lui Ion Creangă, alături de alţi colegi în sutană, mediatizată în presa
ieşeană. Teatrul Naţional din Iaşi în perioada în care diaconul Creangă mergea la teatru FOTO istorie-pe-scurt.ro   Mai precis,
este vorba de spectacolele din ianuarie 1868, susţinute la Teatrul Naţional din Iaşi, ”Descoperirea Americii” şi ”Istoria fiilor lui
Eduard”. Ziarul ”Conveţiunea” din februarie 1868 denunţă pe feţele bisericeşti, instigate de ”diacul” Creangă, într-un articol
”atingătoriu despre mergerea unor preoţi la theatru”. În aceste condiţii, consistoriul bisericesc ”se înfioră” de cele întâmplate,
iar mitropolitul a cerut din nou explicaţii. Creangă trimite răspuns mitropolitului contrazicându-l şi arătându-i că spectacolele de
teatru nu au nimic imoral şi, mai mult decât atât, recunoaşte că frecventează teatrul.    Este o nouă răzvrătire a diaconului
Creangă împotriva tagmei din care făcea parte. ”Luată ca expresie a libertăţii de gândire, ca moment în istoria stării de spirit a
bisericii române, scrisoare este una dintre acele manifestări strălucite ale spiritelor răzvrătite, care determină cu sacrificiul
persoanei lor urnirea formelor răzvrătite”, scria şi George Călinescu despre gestul lui Creangă. Tunderea pletelor şi a bărbii,
dar şi zvonurile despre distracţiile cu femei, băutură şi băi în pielea goală prin râuri a pus capac mitropolitului care a decis
răspopirea lui Creangă. Fără remuşcări, diaconul humuleştean a trimis potcapul.   Răzbunarea lui Creangă   Sărac lipit,
locuind în bojdeuca din Ţicău, Creangă a obţinut un nou post didactic şi s-a concentrat pe latura educativă, punându-şi în
valoare talentul didactic, iar mai apoi, sub influenţa lui Eminescu, care a locuit cu el o perioadă în bojdeucă, şi talentul literar.
Ca o dulce răzbunare, Creangă a închiriat un spaţiu lângă Golia şi vindea ţigări chiar lângă biserică, pentru a supravieţui.

Citeste mai mult: adev.ro/nl4lmq

Despre prietenie adevarata: Creanga si Eminiescu

Dupa numirea sa, in 1875, ca revizor scolar, Eminescu a intreprins inspectii scolare in
mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe invatatorul Creanga. Prietenia intre ei s-a legat
imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunostinta „opera acestui modest
dascal“. Apoi, tot el il va lua „mai cu vorba, mai cu forta“, pe Creanga, la „Junimea“, unde a citit „Soacra cu trei
nurori“.

La randul sau, Creanga avea fata de Eminescu o admiratie deosebita. Pe un manual de geografie primit in dar de
la Eminescu, pastrat cu sfintenie, Creanga va scrie: „Daruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor si cel
mai mare poet al romanilor 1878“. Cand Eminescu este destituit din functia de revizor, cel care ii sare in ajutor
este Creanga, care-l gazduieste in bojdeuca sa din Ticau. Amandoi vor petrece toamna si iarna, Eminescu
„cizelandu-si versurile redesteptand trecutul si trezind la viata noua limba veche si inteleapta a cronicarilor“. In
schimb, Creanga va termina „Mos Nechifor Cotcarul“.

S-au despartit cu greu, dat fiind faptul ca Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul“. Indurerat, Creanga ii
scrie acolo:

„Badie Mihai, aceasta epistola ti-o scriu in cerdacul unde de atatea ori am stat impreuna; unde mata uitandu-te pe
cerul plin de luminatii, imi povesteai atatea lucruri frumoase. Badie Mihai, nu pot uita acele nopti albe, cand
hoinaream prin Ciric si Aroneanu…“

Intre dansii, Eminescu si Creanga isi spuneau „badita“, asa, ca o dezmierdare: „badita Ioane“, „badita Mihai“.
Badita Ion era om voinic, corpolent, cu ochi patrunzatori, deosebit de vioi, de ageri. Purta barba, iar parul ii era
des si cam aspru; vorba lui era toata plina de talc, de intelesuri adanci si adesea incarcata de haz, chiar atunci
cand povestea lucruri nu prea vesele. Stia de minune sa faca haz de necaz. Era ceea ce se cheama un povestitor
iscusit, fara pereche de iscusit. In preajma lui nu ti se ura niciodata. Sa tot stai si sa-l asculti, sa-l asculti cum
depana firul fara capat al celor mai minunate si mai nastrusnice povesti si povestiri. Potrivea asa de bine vorbele,
incat tot ce spunea despre imparati, despre Feti-Frumosi, despre Ilene Cosanzene ori zmei-paralei parea aievea.
Ii si vedeai trecand prin fata ta.

Eminescu, badita Mihai, avea o cu totul alta fire: era mai tacut, mai ganditor si, de multe ori, chiar trist. Frumos
cum rar se afla: smead la fata, cu par negru, bogat, cu ochi mari, adanci, melancolici, cu zambet bun, cu glas
placut, melodios, cald si bland, cumpanit, mangaios, cand vorbea despre lucruri frumoase si furtunos cand
povestea fapte savarsite de oameni rai si netrebnici.

Amandoi acesti scriitori s-au nascut la tara: Creanga in satul Humulesti de lang, raul cel limpede care trece prin
satul Humulesti. Seara, intorsi acasa, s-au asezat pe prispa si au urmat neintreruptele lor povestiri. Sora lui
Creanga le-a adus cate o strachina de lapte cu mamaliguta calda si i-a poftit sa ospateze, zicandu-le: „Maine o sa
va tai cate un pui si-o sa vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi“…

Invaluit in frumusetea firii, cuprins de duiosia amintirilor, Creanga a indreptat povestirea spre intamplari din viata
lui, zicand:

„Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la
stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul
vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam cand
ne jucam noi baietii de-a mijoarca si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si
acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci: caci si parintii si fratii si surorile imi erau sanatosi si
casa ni era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau
dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!

Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa. Si mama, care era
vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o
ploaie indelungata: „Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea.“ Si vremea se
indrepta dupa rasul meu…“

Eminescu il asculta vrajit. Cand Creanga a terminat vorba, el a zis cu hotarare: „Badita Ioane, ma supar tare pe
matale, daca nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcatui cea mai atragatoare carte de povestiri in limba romana,
s-o citeasca si cei mici si cei mari.“ Ascultand sfatul prietenului sau drag si al altora, Ion Creanga a scris
minunatele sale „Amintiri din copilarie“.

Sursa: Dumitru Almas, Povestiri istorice, Ed. Didactica si Pedagogica, partea a treia

Eterna prietenie dintre Mihai

Eminescu şi Ion Creangă
O prietenie rămasă în istoria literaturii. De ce? Pentru că doi oameni culţi sunt mereu pe aceeași lungime
de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, se completează perfect într-un întreg.

S-au întâlnit pe meleaguri moldoveneşti “În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu,
ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe
ceafă, ca la preoţii asiatici. […] Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul
pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu. ”

Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului
român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat
de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră
pe care o avea.

Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-
a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe
Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.

La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia
condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor
poporal”.

La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta refuza să îl
îndrepte, zicând: “Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii corectat de nimeni.” Dar
totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată puterea cuvântului și îi prezenta
obiceiurile scriitorilor iluştri.

După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar s-a mutat pentru o perioadă la bunul său
prieten, Creangă pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui
Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără
prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se
întoarcă la Iași.
Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit.
Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.

După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca odinioară, fiind
conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu să se simtă din ce în ce mai rău.

În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care
nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un
copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”

Eminescu şi Creangă – o mare şi frumoasă prietenie

De Horia pe 10 Iulie 2012

Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii
deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie.
Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai
învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum
mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată
inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu.
Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată,
plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a
povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din
vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste
încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de
frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre
cărţile citite şi despre câte se întâmplă pe lume. Se iubeau şi se respectau cum nu
se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i
prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă,
despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face,
împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi
el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Între dânşii, Eminescu şi Creangă îşi spuneau „bădiţă”, aşa, ca o dezmierdare:

„bădiţă Ioane“, „bădiţă Mihai”. Bădiţa Ion era om voinic, corpolent, cu ochi
pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri. Purta barbă, iar părul îi era des şi cam
aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcată de
haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz
de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În
preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi, să-l asculţi cum depăna
firul fără capăt al celor mai minunate şi mai năstruşnice povesti şi povestiri. Potrivea
aşa de bine vorbele, încât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi-Frumoşi,
despre Ilene Cosânzene ori zmei-paralei părea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa
ta.

Eminescu, bădiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de
multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu
ochi mari, adânci, melancolici, cu zâmbet bun, cu glas plăcut, melodios, cald şi
blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când
povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.

Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară: Creangă în satul Humuleşti de lâng, râul
cel limpede care trece prin satul Humuleşti. Seara, întorşi acasă, s-au aşezat pe
prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui Creangă le-a adus câte o
strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a poftit să ospăteze, zicându-le: „Mâine
o să vă tai câte un pui şi-o să vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi”…
Învăluit în frumuseţea firii, cuprins de duioşia amintirilor, Creangă a îndreptat
povestirea spre întâmplări din viaţa lui, zicând:

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la
capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă
ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam când
ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe
atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulată,
şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi
mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în

tulburarea sa. Şi mama, care era vestita pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu
zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată:
„Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.” Şi
vremea se îndrepta după râsul meu…„

Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba, el a zis cu hotărâre:

„Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea
alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei
mici şi cei mari.” Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a
scris minunatele sale „Amintiri din copilărie”.

Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa
părintească din Ipoteşti: „Să vezi, bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi
vrednice de admirat.”

Şi, în adevăr, poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe
dealurile Ipoteştilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi
raci, râu cu multe izvoare, păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări
cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi
povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta
zâmbind, uitându-se, din când în când,  după câte o pasăre, după câte o floare
mcurata de rouă, spre locul de unde murmura izvorul ori spre cerul unde înfloreau
stelele şi răsărea luna.

Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască,
Eminescu a râs cu mare poftă. Apoi, între dânşii, s-a lăsat un moment de tăcere. În
toată împrejurimea se înstăpânea liniştea şi pacea.

Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau
împreună.

După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o
mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor, în acea
fermecatoare înserare de vară:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!”…

„Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu” a zis Ion
Creangă. După ce a ascultat şi a şoptit şi el, o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a
ridicat de jos şi şi-a îmbrătişat prietenul: „Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!”
„Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără
pereche.”

Noi românii, care ne desfătăm, de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion
Creangă şi Mihai Eminescu, spunem că amândoi au avut dreptate.

*****

Prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă este una dintre cele mai importante din istoria
literaturii române și este ilustrată cu prisosință de scrisorile dintre cei doi.

”Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu
să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-
apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie
cu Dumnezeu.
Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de
ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de
atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai
atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele
vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin
Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat
si părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără
de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am
făptuit și noi. Ți-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la
tipografie.

Cu toată dragostea,
Ionică

Ieși, 1877, decembre

Bădie Mihai,

Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit? O fi musai viață burlăcească pe
acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu
dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca
a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început, de,
ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că
subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de
când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte,
încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine
sunt străin.

Te sărut pe frunte,
Ion Creangă

Bădie Mihai,

Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu
amintirile, când erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți
prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și
binele. Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și
cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi am tras un
bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraș, si
acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile,
fiecare pe la vatra lui. Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa
războinic?

Sănătate și voie bună,

Ionică ”

Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost legaţi de o trainică prietenie, dar cei doi erau
cunoscuţi în Iaşiul secolului al XIX-lea şi pentru petrecerile şi beţiile de pomină pe
care le făceau prin mahalalele oraşului.

   164    0  
 
   0  2Comenteaza
Creangă şi Eminescu evitau localurile de lux şi preferau să umble din crâşmă-n
crâşmă. Dincolo de imaginea idilică oferită de cinematografie sau de scrierile cu
caracter idealist din perioada comunistă, prietenia lui Creangă şi Eminescu nu s-a
consumat doar la pupitrul de scris, la întâlnirile Junimii sau în lumea ideilor. Din
contră, celor doi prieteni le plăcea să trăiască viaţa la cote maxime. Le plăcea să
bată crâşmele, să petreacă cu vin mult şi pastramă şi, culmea, fugeau de localurile
”boiereşti” ale junimiştilor. Se pare că în crâşmă s-a legat prietenia lor şi tot prin
bodegile Iaşiului Eminescu i-ar fi descoperit lui Creangă talentul.
Citeşte şi Scrisoarea SECRETĂ a lui Mihai Eminescu către Veronica Micle! Ce
nu s-a ştiut până acum

Potrivit adevarul.ro, Biografii şi mărturiile arată că Eminescu şi Creangă preferau să

bată crâşmele, să vorbească mult şi să tragă chiolhanuri de pomină. Aşa a ajuns şi
Creangă la junimişti, adus de Eminescu, după o mică întâlnire cu vin la Bolta Rece.
”Într-o seară junimiştii se pomeniră cu Eminescu la braţ cu omul bărdăhănos,
îmbrăcat în haine de şeiac. Amândoi veneau de la Bolta Rece şi erau rumeni la
faţă şi zâmbitori ca după băutură”, preciza criticul George Călinescu în lucrarea
dedicată lui Creangă. Era însă numai o mică parte din ceea ce puteau să facă
Eminescu şi Creangă când se întâlneau. Aceştia, arată specialiştii, preferau
crâşmele ponosite şi mărginaşe din mahalale. Aveau şi alţi parteneri de petrecere şi
distracţii bahice, printre care rudele lui Creangă.

”Creangă îi înfăţişă pe prietenii lui, oameni şi ei simpli, iubind vârtos băutura,

pre frate-său Zahei, psaltul, soi de Zărghilă însurat cu o ofiţereasă, pe
părintele Gh. Ienăchescu, pe V. Răceanu, institutorul, pe comisarul Nicşoi. Cu
toţii sau numai Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele”, scria George
Călinescu. Tot criticul, pe baza mărturiilor contemporanilor, a reconstituit cum se
desfăşurau petrecerile de pomină ale lui Creangă şi Eminescu prin crâşmele din
mahalalele Iaşiului.

Citeşte şi Ce mai ştiu românii despre Mihai Eminescu: A fost un comunist! Cel
mai mare actor VIDEO

Invariabil toate aceste chiolhanuri era stropite cu mult vin, acompaniate de lăutari şi
condimentate cu pastrame. ”Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele pe unde
era vinul mai bun şi pastrama mai fragedă, şedeau pe laviţă ca la sate, sau pe
jos, pe iarbă, punând şi câte un ţigan să le zică, cum cânta Mihai scripcarul
din Humuleşti (...) Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâşmă
în crâşmă şi ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o pe jos, din şesul
Bahluiului, ocolind-o pe la bariera Păcurariului, urcând pe la Copou şi invindu-
se ca nălucile colbuite desupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă”, scria
Călinescu.

În privinţa numelor de crâşme, unde ”se mistuiau zile întregi” Eminescu şi Creangă,
acestea sunt cunoscute în mare parte. Pe lângă ”Bolta Rece” care este
arhicunoscută, Eminescu şi Creangă preferau bolţile lui Amira, crâşma lui Ţâru din
Ţârgşor sau la Chir Costache în Nicolina, unde ”Creangă avea gustul să-şi frigă
singur patramă sau carne de porc, hoţeşte, pe cărbuni puşi într-un hârb, şi apoi să-i
spele sărătura dând de duşcă o ulcea de vin”, adaugă Călinescu“. Totodată
mărturiile arată că cei doi evitau restaurantele sau localurile cu ştaif ale oraşului,
locuri unde se mai întâlneau junimişti. Astfel nu călcau niciodată pe la „Cafe de
Paris”, ”Cafe Restaurant de Laffite” sau ”Franzos”. Şi asta fiindcă acolo nu erau
”cârnaţi cu usturoi şi nici slobozenia de a sta jos pe rogojini”, după cum ne spune
Călinescu.