Ion Creangă

Ion Creangă

Naștere 1 martie 1837

Humulești

Deces 31 decembrie 1889 (52 ani)

Iași

Profesiune povestitor, prozator, teolog, autor de manuale școlare

Naționalitate român

Semnătură

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită
măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai
ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.
Biografie

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.O altă
variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh.
Ungureanu.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în
copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie.
În 1847 începe școala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care
mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l
duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub
numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia
să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume
pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al
Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă

desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile

umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a
tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl
aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10
octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un
mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile
clerului.)Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la
minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute,
alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca)

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la
îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și
al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău.

La 1 martie 1837 se naște la Humulești Ion Creangă , primul dintre cei 8 copii ai lui Ștefan a Petrei Ciobotariul și a
Smarandei Creangă. În 1846 începe sa frecventeze școala primară din satul natal , primul său învățător fiind bădiță Vasile ,
dascălul bisericii , pe care îl evoca cu multă dragoste în Amintiri din copilărie.

În 1847 dascălul Vasile este luat la oaste , elevii rămânând în grija dascălului Iordache.

Bunicul David Creangă îi duce pe fiul său Dumitru și nepotul său Nică la școala lui Alecu Balș , în Broșteni , unde era
profesor Nicolae Nanu. Frecventează pentru scurt timp cursurile școlare , îmbolnăvindu-se de râie , episod înfățișat
în Amintiri din copilărie.(1848)

În 1852 , Ion Creangă asistă la inaugurarea Școlii domnești din Târgu-Neamț, ale cărei cursuri le și urmează.

La 1854 se înscrie la Școala catihetică din Fălticeni. Toamna , la 1855 , Creangă urmează seminarul de la Socola , e lângă
materii teologice studiind istoria , aritmetica , gramatica , geografia , latina și elina.

În 1858 moare tatăl lui Ion Creangă. În acest an viitorul scriitor termină cursul inferior al Seminarului și cere hirotonisirea ca
diacon.

La 1859 se căsătorește cu Ileana Grigoriu , fiica părintelui Ioan Grigoriu. În luna decembrie a aceluiași an este hirotonisit
diacon.

În 1860 , 19 decembrie , se naște unicul său fiu , Constantin Creanga.

În 1861 se înscrie la Facultateade de Teologie , pe care însă o abandonează după scurt timp.

Ion Creangă se înscrie la Școala normală Vasiliană de la Trei Ierarhi din Iași. Directorul acestei școli este Titu Maiorescu.
(1863)

La 1864 ocupă prin concurs postul de institutor la Școala primară de la Trei Ierarhi. Decretul de numire este semnat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Viitorul scriitor va rămâne credincios carierei didactice până la sfârșitul vieții.

În 1865 termină cursurile Școlii normale și obține diploma de absolvire.

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare. (1866)

1867-apariția primului abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.

În 1871 apare în Columna lui Traian articolul MIsiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an este
exclus din rândurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învățătorul
copiilor , unde inserează trei povestiri : Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa.

La 14 iulie 1872 este exclus și din învățământ și, în ciuda plângerilor și protestelor sale , situația rămîne aceeași. Își câștigă
existența ca mandatar al unui debit de tutun.

La 1874 , Titu Maiorescu devine ministru al Cultelor și al Instrucțiunii Publice , odată cu numirea acestuia fiind posibilă ș
reintegrarea în învățământ a lui Ion Creangă , la Școala primară de băieți numărul 2 din suburbia Păcurari-Iași.

1875-acum îl cunoaște pe Mihai Eminescu , legându-l de acesta o prietenie trainică. La îndemnul lui Eminescu frecventează
societatea Junimea, unde citește din scrierile sale. În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra
cu 3 iezi.

În vara lui 1876 Ion Creangă îl găzduiește pe Eminescu în bojdeuca sa din Țicău.

Publică povestirea Moș Nichifor Coțcariu și basmul Harap-Alb.(1877)

La 1878 , pentru activitatea sa didactica , este decorat cu ordinul Bene-merenti . Publică basmul Ivan Turbincă.

În colaborare cu G. Ienăchescu și V. Răceanu , tiparește la 1879 Geografia județului Iași.

La 1 ianuarie 1881 publică în Convorbiri literare prima parte din Amintiri din copilărie , urmată și de partea a II-a. În urma
primelor semne de boală (epilepsie) , se internează la Spitalul Brâncovenesc din București.

La Craiova , în 1883 , apare broșura Două istorioare prea frumoase din viața lui Cuza Vodă de Ion Creangă.

1885-Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea.

Scriitorul îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului.(1887)

La 1888 , în cadrul Cenaclului literar al lui N. Beldiceanu citește partea a VI-a din Amintiri din copilărie.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral.Ion Creangă este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la
cimitirul Eternitatea din Iași.

]Basmele
Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală din Republica Moldova

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în
mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan
Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește
turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu
subiecte mai adesea din istoria noastră contemporană. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe
care îi numește: "ciorogari, porecliți și apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ion Roată, unul
dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa
stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri
ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau
convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e
ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus
fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă
pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am
înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul
acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod
admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.

O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.
Amintiri din copilărie
Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputația de mare
prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor
provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime
detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Opera
Povești

 Capra cu trei iezi (1875)

 Dănilă Prepeleac (1876)

 Fata babei și fata moșneagului (1877)

 Făt Frumos, fiul iepei (1877)

 Povestea lui Harap-Alb (1877)

 Ivan Turbincă (1878)

 Povestea lui Ionică cel prost (1877)

 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)

 Povestea porcului (1876)

 Povestea poveștilor (1877-1878)

 Povestea unui om leneș (1878)

 Punguța cu doi bani (1875)

 Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

 Acul și barosul (1874)

 Cinci pâini"' (1883)

 Inul și cămeșa (1874)

 Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)

 Moș Ion Roată și Unirea (1880)

 Păcală (1880)

 Prostia omenească (1874)

 Ursul păcălit de vulpe (1880)

 Fata babei si fata mosului(188765)

Nuvele

 Moș Nichifor Coțcariul (1877)

  Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

 Amintiri din copilărie (1879)

 Fragment de autobiografie

Scrisori

 Scrisori de familie

*Către Gheorghe Creangă

*Către Zahei Creangă
*Către Ecaterina Vartic
*Către Elena Creangă-Chiței

 Scrisori către prieteni

*Către Mihai Eminescu

*Către Vasile Conta
*Către A. C. Cuza
*Către Nicolae Gane
*Către Mihail Kogălniceanu
*Către Titu Maiorescu
*Către Iacob Negruzzi
*Către Ioan Slavici
*Către [Victor Zaharovschi]

Aprecieri critice
Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine
posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Membru al Academiei Române

Mihai Eminescu în 1869, la Viena

Pseudonim Minunescu

Naștere 15 ianuarie 1850

Ipotești sau Botoșani

Deces 15 iunie 1889 (39 ani)

București

Profesiune poet, jurnalist

Naționalitate român

Activ ca scriitor 1866–1888

Genuri poezie, nuvelă

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Mișcare Romantism
literară

Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

 Influențe Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura
clasică,Shakespeare, Schopenhauer, Kant,Hegel, Schiller, Lenau, Novalis,Goethe, Vede, Budism, Creștinism ortodox,

A influențat Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei
pe neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Semnătură

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a
fost unpoet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică dinliteratura română.[1]

Opera poetică
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High
Romanticism, Romantism înalt, vezi teoria lui Virgil Nemoianu din Îmblînzirea romantismului, care îl opunea Romantismului
Biedermeier, specific țărilor Central și Est-Europene, centrat pe ideea de propășire națională, atît de dragă scriitorilor români
pașoptiști, care la noi au alcătuit un preromantism, destul de naiv pe alocuri. În perioada de tinerețe poezia eminesciană a
plătit un tribut considerabil poeticii poeziei pașoptiste, poetul aducînd un omagiu tuturor marilor săi înaintași poetici in
poemul Epigonii, spre deosebire de Titu Maiorescu, care, preluînd din pedagogie celebra teorie a tabulei rasa, a caracterizat-
o drept o poezie fără valoare, în studiul său În contra direcției de azi în cultura română, o perfectă ilustrare a primei teorii
sociologice made in Romania, cea a formelor fără fond. Urmând cursurile universitâților din Viena si Berlin, si citind foarte
mult, frecventînd ședințele cenaclului Junimea, patronat de figura lui Titu Maiorescu, poetul și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, chiar dacă creația sa ar putea părea puțin desincronizată. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar
să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele din piesele sale dramatice, neterminate, ca și într-o bună
parte a prozelor sau nuvelelor sale, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive,
reintegrarea în sînul naturii, etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire, Paul
Verlaine sau Stephane Mallarme, bunăoară. O sursă foarte importantă a operei sale poetice a constituit-o cultura și poezia
populară, fiind cunoscut faptul că poetul a utilizat adesea metrul poeziei populare sau a prelucrat motive și basme populare
adaugîndu-le imagini artistice sau teorii filosofice și transformîndu-le în poeme epice de mai mare întindere sau în basme
culte. Sub aspect prozodic și metric poezia sa este foarte asemănătoare poeziei germane, de altfel cele mai bune traduceri
ale poeziei eminesciene sunt cele în germană sau engleză, în versiunea elevului de liceu Corneliu M.Popescu, cele în limbi
romanice fiind mai puțin reușite.

Cultura filosofică
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la Heraclit la Platon sau Plotin, și de marile sisteme de gîndire ale Romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Immanuel Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă
la urmă, sau la teoriile lui Hegel. Din filosofia orientală Mihai Eminescu îi prefera pe Lao Tze, Confucius, pe care i l-a introdus
și lui Ioan Slavici, amicul său vienez, dar și Vedele indiene, pe care le-a citit în traducere germană, Rig-Veda fiind cea care a
dat naștere părții inițiale, cosmogoniei din Scrisoarea I. În epoca sa berlineză a contribuit cu un articol la un celebru lexicon
editat în Germania și dedicat operei lui Arthur Schopenhauer.

Orientarea politică și activitatea de jurnalist

Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau politice era conservatoare, pozițiile sale fiind mult mai radicale
decît cele ale Junimii, de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la ziarul Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat
sloganul, celebru în epocă, "Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!". Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții
politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă, în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului. Eminescu a
fost un membru foarte activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului
Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la universitatea
din Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, care se întind pe 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite
Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la
spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biografie
Data și locul nașterii
Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele
gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în
lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia
privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse,
printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data
nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de
sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]

Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de
țărani români din nordulMoldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe
linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a
persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava,
comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut
mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din
Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază
gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat
în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844)
studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în
timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai,
descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și
jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A
suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai
mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n.1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat
Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea
operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile
de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentrusifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la
inventarea penicilinei.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală
auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de
contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală)
la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare,
probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.
Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala
primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat
clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent,
școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de
învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna
organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria,
întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este
ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi
istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.
Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în
primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G.
Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron
Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin
Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea
sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile.
Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la
școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau
un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către
gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5
octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul
permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său
Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la
profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca
lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron
Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu),
în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe
numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci
poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere
prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral
a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există
în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic
al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii
române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.”
(Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu
intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI,
la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a
ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la
recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face
turnee la Brăila, Galați, Giurgiu,Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman
(Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny
Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat
la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut
de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit
în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a
doua oară și copist alTeatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de
la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea,
neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de
roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și
cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a
unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul
în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele,
strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se
fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat
pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu
familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde
se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți
români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele
două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul
scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza,
la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu
nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era
nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul
societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să
se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării.
Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian
Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează
împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său
despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu,
citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie,
apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în
provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către
părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite
de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot
felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu
ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe
baza unui certificat de absolvire de la liceul dinBotoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei șidreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului.
În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se
propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a
cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit
la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al
Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic
în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce
a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în
familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne
de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de
la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat dinfolclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui
Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

Timbru poştal românesc din 1958

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot
în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în
societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul
local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a
împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise
vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o
în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

Timbru poştal din Republica Moldova din 1996

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie,
schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit
scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin
raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și
cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul
broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza
grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15
august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul
de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20
septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că
Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a
părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei
sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult
sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l
felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i
mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar
pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun
prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut
necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o
activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul,
etc.).

Poesii - 1884
Boala
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite
Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1
ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie,
în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două
rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de
depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul
de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra
bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru
plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind
însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l
vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a
scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.
Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a
plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit
la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-
bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita luiVlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si
chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La
începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru
înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie,
Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din
postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În
timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și
îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena
și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de
teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de
gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru
un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail
Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să
se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate
literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat
abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.
Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care
reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București.
Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra
unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape

vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când

acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[6]”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"

Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis.
Profilul psihologic

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei
scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică
a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare
între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru;

mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind

de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist,

nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al
declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza
românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi
articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra
întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se
îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în
ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de
la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru
a-i fi acordată distincția "Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale luiEminescu, care de altfel
erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale
în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie

căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el

după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În

aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și
chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de
multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite
lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva
ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când
erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în
care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi

închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când

trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te

urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe

de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter
memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată
la propunerea societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Activitatea de jurnalist politic
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de
căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul
ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de
către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație
aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu șiSlavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care
să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa
cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta

e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a

o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e

creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul

meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării

naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul

care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile
ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i
excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem,
întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor
impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari
evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea
magistraților, politica externă, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu
ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în
casa de sănătate a doctorului Șuțu. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". După
slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndrptat spre
Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește
pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii Normale
au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În
Nirvana.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul
vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai
mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost
folosite inițial de Perpesscius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și
finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau
simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul
literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură
pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa
monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-
lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns
doar cîteva texte, printre ele poezia "Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de
poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după
1965 prin cîteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat
canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor
Vianu,Perpessicius, Dumitru Caracostea, etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae
Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un
număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan
Rădulescu,T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei "Dilema", care a stîrnit o reacție
foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate
de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată "Cazul Eminescu". Din păcate acesta a selectat numai reacțiile emoționale
și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan
Cazimir, etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-oficiale sau
oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, ca cum ar fi Partidul România Mare, sau a
unor personalități culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte special.

Opere antume

Opera Anul apariției Observații

Din 1870

Venere și Madonă 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“

Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“

Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“

Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“

Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Crăiasa din povești 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Dorința 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Povestea codrului martie 1878, „Convorbiri literare“

Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“

Departe sunt de tine... martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut fără titlu

Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

De câte ori, iubito... septembrie 1879, „Convorbiri literare“

Atât de fragedã... septembrie 1879, „Convorbiri literare“.

Afară-i toamnã... octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Sunt ani la mijloc... octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Când însuși glasul... octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Freamăt de codru octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Despărțire octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Din 1880

O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“

Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“

aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România

Luceafãrul
jună“

S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18

Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20

Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33

Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“

Pe lângă plopii fără

28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35
soț...

Și dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46

Poeziile au fost scrise începând cu anul

Criticilor mei 1883/84
1876.
Mai am un singur dor 1883/84,

Somnoroase păsărele... 1883/84,

Veneția 1883/84,

Iubind în taină... 1883/84,

Trecut-au anii... 1883/84,

Din Noaptea... 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7

Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“

Scrisoarea V - Dalila 1 ianuarie 1886, „Epoca“

15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației studențești

Nu mă înțelegi
Unirea

La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“

De ce nu-mi vii februarie 1887, „Convorbiri literare“

Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“

Oricâte stele... 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“

Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Teatru și film
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul
Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în
1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei
Române,Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul,
despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Publicistică
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza
căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete
retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu
Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe
acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.

1869 1878 1885 1887