LITERATURA ÎN

PERIOADA
PAȘOPTISTĂ
Realizat de:
Costan Lavinia

STUDIU DE CAZ Asiminei Sara Ioana

Ifrim Alin Denis
Cervinschi Iosua
Limba și literature română-clasa a XI-a A
 Studiu de caz-Literatura în perioada pașoptistă
1830-1860

Cuprins

Pașoptismul:
-Ce este pașoptismul?
-Contextul pașoptismului
-Caracteristici (ideologii)
-Societatea:
• Cele două generații ale Pașoptisului Românesc

Literatura în perioada pașoptistă:

-Învățământul, teatrul și presa
-Despre:
• Mihail Kogălniceanu
• Vasile Alecsandri
• Ion Heliade-Rădulescu
-Curente literare
-Romantismul
-Etape
-Opinie

Pașoptismul

-Ce este pașoptismul?

Pașoptismul reprezintă un moment de răscruce

pentru poporul Român provocat de Revoluția Română din
1848, expusă în revista Dacia literară. Această perioadă
are caracter național, militant1, scopul revoluționarilor
fiind dobândirea libertății și afirmarea naționalității
române.

1
Luptă intensă pentru un principiu, pentru o cauză, activitate susținută într-un domeniu socialm politic, cultural.
 Revoluția Română de la 1848 a fost o expresie a procesului de afirmare a națiunii
române si a constituției naționale. Aceasta a fost parte a revoluției europene din același an,
influențată în mod deosebit de Revoluția Franceză care a avut impact asupra întregului
continent.
Pașoptismul marchează evoluția istorică a țărilor
române: trecerea de la feudalism la capitalism, de la
vasalitate la independență, de la fărâmițarea în provincii la un
stat unitar national.

Revoluția Română s-a desfășurat in condițiile în care părți

din teritoriul național se aflau sub stăpânirea imperiilor
vecine (Transilvania, Bucovina, Basarabia), în timp ce Moldova și Țara Românească erau
constânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

-Contextul pașoptismului

Începutul secolului al XIX-lea reprezintă, pentru

istoria modernă a românilor, o perioadă agitată de
transformari printr-o mișcare social-culturală.

Rezultatul procesului de eliberare națională s-au

răsfrânt și în conținutul tratatului de la Adrianopol, tratat
care a marcat încheierea războiului ruso-turc din 1828-
1829 iar pentru Principatele Române acesta prevedea recunoașterea pe viață a principilor aleși,
fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul 2 Dunării și restituia raialele
Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Totodată prin acest tratat Moldova și Țara Românească au
căpătat autonomie administrativă și libertatea comerțului, intrând în circuitul economic
european.

În ciuda represiunilor, starea antifeudală se intensifică și

astfel pretutindeni răsună glasuri care cereau modernizarea
sistemului de guvernământ și îngrădirea drepturilor abusive
ale marii boierimi. Lupta pentru emanciparea sociala și
2
Linia care unește între ele punctele cele mai adânci ale albiei unei ape curgătoare sau ale unei văi uscate.
națională devine o constantă a opiniei publice progresiste în toate cele trei provincii românești,
o amplă manifestare a conștiinței nașionale care marchează începuturile revoluției burghezo-
democratice.
”Politica a ajuns a fi astăzi sufletul lumii moderne, ea este puternica circulație ce
stimulează toată gândirea și toata ideea.” (Mihail Kogălniceanu)

-Caracteristici (ideologii)

Națiunea modernă reprezintă comunitatea de interese care depășesc raportarea la clasa

sociala, la religie, la suveran. Aceasta este o construcție ideologică și culturală ce implică
diferite componente materiale și simbolice :

 Limba acceptată, cunoscută și vorbită de toți ;

 Istorie legitimată de continuitatea cu înaintași
străluciți ;
 Eroi exemplari pe calitățile unei națiuni ;
 Instituții (teatru, filarmonica) și monumente
culturale(muzee, statui)
 Folclor intrat din circulația orala în cea scrisă;
 Locuri memorabile vizitate periodic;
 Peisaje definitorii pentru natura ținuturilor;
 Mentalitate specifică reflectată în viața cotidiană ;
 Însemne oficiale-imn și drapel.

Identitatea națională este construită de elita compusă din scriitori, istorici,

filozofi, oameni politici, juriști, profesori și gazetari. Aceștia acționează în toate
domeniile vieții publice și culturale : învățământ, teatru, societăți culturale și literare.

-Societatea:
  Cele două generații ale Pașoptisului Românesc
În general, pașoptismul românesc s-a prezentat în două ipostaze:
1. Una mai entuziastă, mai clocotitoare în Țara Românească.
2. Una mai senină și mai temperată în Moldova.

Prima generație are meritul de a fi creat climatul cultural, primele ziare în limba
română, cu suplimente culturale:

 Suplimentul “Curier de ambe sexe”, editat de Ion Heliade-Rădulescu in Muntenia

(Curierul românesc);
 Suplimentul “Alăuta românească”, editat de Gheorghe Asachi in Moldova (Albina
românească);
 Suplimentul “Foaie pentru minte, inimă și literatură”, editat de George Baritiu in
Transilvania (Gazeta de Transilvania).

A doua generație se compune din personalități provenite din familii boierești

sau burgheze, cu studii în Franța, unde dobândesc noi idei pe care le aplică în
diverse domenii, după întoarcerea în țară.
  În Moldova: Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo, Costachi Negri.
 În Țara Românească: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica,
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu,
Cezar Bolliac.
 În Transilvania și Banat: Eftimie Murgu, Simion
Barnuțiu, Avram Iancu, August Treboniu
Laurian, Andrei Mureșan.

Literatura în perioada pașoptistă:

-Învățământul, teatrul și presa

 Învățământul

Bazele învățământului în limba română sunt puse sub presiunea ideilor

progresiste ale vremii și cu contribuția unor cărturari patrioți. Primele școli primare,
superioare, conservatoarele dramatice și muzicale sunt înființate atât la sat cât și la oraș.
Datorită legăturii strânse cu viața, învățământul în limba română, în special cel superior,
dobândețte prestigiu, depășind repede obiectivele de început, pe care și le propuseră
primele școli-cea a lui Gheorghe Lazăr și cea a lui Gheorghe Asachi. Numeroși tineri iși
completează studiile în universități din Franța, Germania și Italia. Acolo aceștia
stabilesc legături personale cu mari oameni de cultura și cu personalități politice
influente ale vremii.
Societăți precum: Societatea Literară
(1827), Societatea Filarmonică (1833) au jucat
un rol deosebit în desfășurarea activității
culturale, ele slujind idealurile social-politice ale
revoluției și răspunzând nevoii de progres în
sfera culturii.

Societățile culturale au avut rolul de a:

 Acționa pentru extinderea școlilor primare la sate;

  Dezvolta învățământul superior și pe cel artistic în limba romană;
 Edita ziare și de a înființa teatre în limba națională
 Stimula dezvoltarea literaturii originale și a celorlalte arte;
 Publica documente istorice vechi;
Aceste societăți, prin inițiativa și activitatea lor culturală, exercită o mare influență
asupra populației urbane eterogene,angrenate în relații economice noi, care necesitau o
organizare a societății.

 Teatrul:

Teatrul a contribuit în mod semificativ la promovarea spiritului național,

inițiativele luate în privința dezvoltării teatrului le-au avut Ion Heliade-Rădulescu, în
Țara Românească, și Gheorghe Asachi, în Moldova, la început prin traduceri iar apoi
prin texte originale.

Până la perioada pașoptistă existau

numeroase trupe de actori ambulanți care
dădeau reprezentații în limba franceză.
Concurenţa teatrului românesc din perioada
paşoptistă a ieşit învingătoare după cum
afirmă şi Rădulescu: „Însoţit cu învăţătura
publică, teatrul este cel mai de-a dreptul şi
singur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele
urâte şi a forma gustul unei naţii.”

În 1840, conducerea Teatrului Naţional de la Iaşi este preluată de Mihail Kolgălniceanu,

Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi văzând în această instituţie o ”şcoală de moral”. Încep
să se reprezinte piese originale prin care se făcea educaţie cetăţenească şi se stimula spiritul
satiric.

Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor feudale au fost o

caracteristică a literaturii paşoptiste pe care o găsim şi în teatrul acelor vremuri.

- Judecarea cu severitate a moravurilor clasei sociale exploatatoare

- Condamnarea abuzurilor şi nedreptăţilor
- Participarea la evenimentele politice ale vremii şi la viaţa socială.
- Apariţia unor noi modalităţi de reflectare a realităţii.
Elementele romantice se împletesc cu puternicile elemente clasice, în spiritul marilor moralişti
ai literaturii universale.

 Presa

Începând cu Albina românească și Curierul românesc au apărut numeroase periodice3,

unele specializate pe un anumit domeniu, altele și în limbi străine-franceză, germană și
grecește. În ciuda cenzurii si a supravegherii acestora, periodicele au contribuit la Revoluție
indirect, prin ținerea cititorilor la curent cu evenimentele din lume.

În Moldova presa revoluționară nu a putut să apară atât din cauza acțiunlor represive4
întreprinse de domnitorul Mihail Sturdza, cât și a ocupației militare din iunie 1848 de către
trupele ruse. În schimb Bucovina, anexată in 1775 Austriei, a fost insula de adăpost a
revoluționarilor moldoveni și astfel prin eforturile fraților Hurmuzaki a apărut gazeta
„Bucovina, românească pentru politică, religie și literature” în octombrie 1848 până în 1850,
fiind o tribună a revoluției și a națiunii române.

În Ardeal publicațiile „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și

literatură” s-au aliniat în primăvara anului 1848 sub steagurile revoluției, alăturându-se și
„Organul luminărei” care și-a schimbat denumirea în „Organul națiunale” obiectivul ei fiind
“de a lumina adevăratele interese ale Națiunei Române”. În programul său proclama :
“Pace, fedelitate și natiunalitate, către patrie, principe și Națiunea Română!”.

La Pesta a apărut “Amicul poporului”, din iunie până în noiembrie 1848, periodic al
cărui redactor a fost Sigismund Pap (Pop) și care reflecta pozițiile grupului de deputați români
din Parlamentul Ungariei. În iunie 1849, a apărut – probabil doar în două numere – periodicul
“Democrația”, tot sub redacția lui Sigismund Pap. Nicolae Bălcescu, aflat și el la Pesta în
zilele acelea, a fost implicat în apariția efemerei gazete, prin care s-a străduit să apere
interesele națiunii sale, în înțelesul ei cel mai larg și pentru înțelegerea revoluționară
europeană.

Legat de guvernul revoluționar ungar a apărut la Brașov, din martie și până în iunie
1849 și “Espatriatul” lui Cezar Bolliac, care a militat pentru realizarea unei împăcări româno-
ungare și pentru o luptă comună împotriva tiraniei.
“...astăzi – se scria în primul număr – nu sunt luptele între cutare și cutare nație, între
cutare și cutare împărat; astăzi este o singură luptă în toată Europa; este lupta între

3
Publicație (sau, învechit foaie) periodică = publicație care apare la intervale regulate, la date fixe.
4
A curma, a înăbuși, a împiedica prin mijloace drastice, violente desfășurarea unei acțiuni de revoltă, de opoziție.
Libertate și Tiranie, între popoli și dinastii”. Se mai adăuga: “...numai o unire a noastră cu
maghiarii poate ținea frunte Panslavismului, care se întinde cu pași uriași peste nația
noastră..”.

Mihail Kogălniceanu publică în pe 31 ianuarie 1840, la

Iași, revista ”Dacia literară”. În ciuda titlului revista nu și-a
îndreptat atenția doar către literatură ci a pus accent pe identitatea
poporului Român, revista având în rubricație teme legate de
obiceiurile poporului („Nou chip de a face curte”), literatura
străină, poezie și critică.

Articolul intitulat ”Introducție” prezintă idealurile literare

ale scriitorilor pașoptiști, sintetizate în patru puncte :

1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor

mediocre.
Literatura română săracă a fost un semnal de alarmă pentru Ion Rădulescu care a
încurajat tinerii scriitori : „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți !”

2. Crearea unei literaturi de specific national.

Tinerii scriitori sunt îndemnați să se inspire din istoria, natura și folclorul national
și să evite imitarea scriitorilor străini, astel românii ar putea înfăptui o literature
autohtonă.

3. Lupta pentru unitatea limbii.

 „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună
pentru toți”
 Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care
încearcă să formuleze normele limbii literare,susținând idea introduceriialfabetului
latin .Alecu Russom intr-o serie de Cugetări publicate în „Româia literară” respinge
curentele latiniste care prin sistemele ligvistice propuse înstrăineazp moștenirea
națională.

4. Dezvoltarea spiritului critic.

Mihail Kogălniceanu introduce conceptul de critică obiectivă, subliniind că : 
„Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”
 -Despre
:
 Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, născut la data de 18 septembrie 1817 în Iași - decedat la data de

1 iulie 1891 la Paris, a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist
român, a devenit cel de-al treilea prim ministru al României la 11 octombrie 1863, după
Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al
Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai
multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și
Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români
ai generației sale. Fiind un liberal moderat, și-a început
cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail
Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al
Teatrului Național din Iași și a publicat mai multe opere
împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica.
Bustul lui Mihail Kogălniceanu,
amplasat în Parcul Trandafirilor din Suceava

S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie

Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul
1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin
Mavrocordat).[1] Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform
spuselor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”. Deși Kogălniceanu a
scris, la un moment dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări
străine”, într-un discurs susținut cu ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afirmat că
mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a unei familii genoveze, stabilită de secole în
colonia Genoveză a Cetății Albe (Akerman), care s-a răspândit în toată Basarabia”.

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit

de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat
cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui
Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au
studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a
dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane, fiind
prima instituție de învățământ superior modern din Moldova (1835-1847), inaugurată la Iași
sub domnia lui Mihail Sturdza, ținându-se cursuri de istorie, drept, chimie, matematică, științe
biologice, astronomie, limba elina, geometrie și arhitectură.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și

secularizarea averilor mănăstirești, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate
din țară au fost trecute în proprietatea statului. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la
o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din
mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate
acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un
deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol
important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război
care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică
proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile
cu Franța.

Ilie

Kogălniceanu Catinca Stavilla Mihail Kogălniceanu la 18 ani

Atitudinea față de femei

Kogălniceanu s-a remarcat printr-o înalt rafinată și emancipată atitudine față de femei,
despre al căror gen avea să scrie în 1841:
"femeia, în lexiconul meu, înseamna o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă,
făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră [rea] câteodată, bună
mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai
neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din rai
din cealaltă lume, care are un suflet ce ințălege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic
lucru cateodată plânge și altă dată îi în stare să-și jartfească viața, care îi destoinică să facă
faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care
când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de
duh, de cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a
iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi,
nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova".

  Ironia elitismul kogălnician temperează subtilitatea descrierilor sale romantice, așa cum
transpare din fragmentul în care scriitorul sugerează că, cel puțin în Moldova, "găsești de
ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese,
negustorițe, bacalite, țâgance și alte asemena creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii
și mor. Dar femei, asta-i cam greu" (aldine în original). 

Cu toate acestea, eseistul rămânea de opinia, relativ atipică vremurilor sale, că "femeia
este făcută pentru alta ceva mai înalt decât a poronci și a căuta numai prozaicile trebi a
gospadăriei; o socot de o mișie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar ca
entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert
nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu"
(ibidem, p. 63). În mod similar, Kogălniceanu descria dragostea precum "cea mai nobilă din
toate patimile, care ațâță la fapte mari, care însuflețează eroismul și geniul, care dă idei de
cinste și de slavă, care înviază, care farmăcă [farmecă], care aduce pre om într-o lume de
visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaște, cine-l slăvește?" (ibidem, p. 61).
Același idealism romantic se sparge, în cazul lui Kogălniceanu, de reciful realităților valahe:
"A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, spre a se îngurlui
[n.ed.: "a se însoți din dragoste"] și a se despărți iarăși, fără ca patima să lase cât de puțină
întipărire în inima acelor ce zic că simțesc amorul" (idem).

Împotriva Prințului Sturdza

El a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a

Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând mai multe periodice: Alăuta
Românească (1838), Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia
Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru Poporul
Românesc (1842), Propășirea (redenumit Foaie Științifică și Literară, 1844), și
multe almanahuri. Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau redactate împreună cu
Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost suprimate de autoritățile moldovene, care le-au
considerat suspecte.

Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă română literară propusă
de Asachi, bazată pe arhaisme și foneme franțuzite, și pe care o considera inconsistentă. El l-a
criticat pe Asachi și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în opera
lui. Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după ce primul a început să-l
suspecteze pe colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la Foaie Științifică.

Revoluția

În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de

autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru
reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de
istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al
opoziției politice moldovene (încercând să se apropie
de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza) i-a
fost suspendat pașaportul.

O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea

izvoarelor istorice, extinzându-și seria de cronici moldave pe care le edita și le tipărea. La acea
vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de
l'Orient. Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim
franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de trebuință ale unei națiuni
atât de luminate și de libere”.

După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima

linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-
proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost
considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie
arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri
împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau
mort”. Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe
proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția munteană reușise să preia puterea
la București).
Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar
Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din
Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile
revoluționarilor români. El contrasta cu cererile anterioare prezentate de revoluționari lui
Sturdza, în care se cerea respectarea strictă a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor.

În cele 10 secțiuni și 120 de articole, manifestul cerea, printre altele, autonomie internă,

drepturi civile și politice, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea
clăcii și unirea cu Țara Românească. Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a
scris că el reprezintă:
„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.

În același timp, el a publicat un proiect explicit de

constituție, care dezvolta felul în care Dorințele se pot
traduce în realitate. Kogălniceanu a trimis articole și
revistei Bucovina, publicație a revoluționarilor români din
Austria. În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat
să plece în Franța republicană, unde și-a continuat
activitățile de susținere a revoluției române.

Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același

timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida
Națională, care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură
administrație. În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:
„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi
absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine...”

Divanul ad-hoc

Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul războiului Crimeii, activitatea sa

ca reprezentant al Partidei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris din 1856, atunci
când Moldova și Țara Românească au intrat sub directa supraveghere a puterilor europene
(care cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al
Marii Britanii și al Irlandei, Al Doilea Imperiu
Francez, Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii
Divanul a început să ia în considerare acordurile de la Paris,
și în special Convenția din 1858 în ceea ce privește cele două
țări, și o Constituție a României, pe loc până în 1864.

Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din județul

Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înființat, prin prin care moldovenii au câștigat
dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuții cu reprezentanții Divanului din Țara
Românească din Divanul lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și a autonomiei sporite,
precum și principiile de neutralitate, guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu,
aducerea la conducerea țării a unui „prinț străin”.

Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au prezentat inițial în calitate de
candidați pentru titlul regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunțat
primul, pentru a-l susține pe Costache Negri, însă candidatura acestuia a fost respinsă de către
otomani, care l-au numit pe Teodor Balș.

În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine
pe Cuza la tronul Moldovei. Acest lucru a venit după ce Nicolae Vogoride, noul Caimaicam5,
a realizat o fraudă electorală anti-unionistă - scrutin anulat de către verdictul comun al
lui Napoleon al III-lea și Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată lumii pe 26
august).

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile și rangurile boierești,

anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin
Mavrocordat. Propunerea finală, impunerea efectivă a unei legi pentru toți, serviciul militar
obligatoriu și eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o comisie care în care se
aflau Kogălniceanu și Vasile Mălinescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29
octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost abțineri). Kogălniceanu a remarcat
cu mândrie că „întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toată lumea, foști prinți,
5
Locțiitor al domnului. Însărcinat cu administrarea Moldovei și a Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn.
marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă egalitaristă,
renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce
semăna cu vechiul regim”. El a reținut că doar doi membri ai clasei boierești au refuzat să
respecte noile principii Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara
Românească). În noiembrie, Partida Națională a adoptat o lege care consemna sfârșitul
discriminării religioase împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în special, față
de romano-catolici și armeni gregorieni). Legea a fost propusă de Negri.

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea chestiunii țărănești,
dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă îndrăznea să
insiste. Prin urmare, el a semnat propunerea mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea
instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un
plen viitor și permanent. Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării,
ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal și unul
conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majoritate unionistă (care a dus
la formarea partidelor Național Liberal și Conservativ).

Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de discipoli conservator în

timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în
Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui Cuza în aceeași postură în Țara
Românească (5 februarie) - unirea de facto a celor două țări ca Principatele Unite. În
octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea privind unificarea, pe care, după cum a
menționat, a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă (Alecu Balș și Nectarie
Hermeziu, locțiitorul de episcop de la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata,
reprezentantul țăranilor pentru județul Putna. În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din
nou în Divanul ad-hoc și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din tabăra
unionistă, promovând în același timp lui candidatura în București - prin urmare, profitând de
ambiguitățile din Tratatul de la Paris.

Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului
Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza.
Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma
agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor6).

6
Muncă gratuită pe care ţăranii erau constrânşi s-o presteze în folosul moşierilor sau al statului.
  Vasile Alecsandri-Chirița-comentariu și apartenența la genul dramatic.

Vasile Alecsandri s-a născut la data de 21 iulie/2 august 1821 în Bacău și a

decedat la data de 22 august/3 septembrie 1890 la Mircești, Iași. A fost poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al
Academiei Române, fondator al literaturii dramatice și al teatrului
românesc. Acesta a fost fiul medelnicerului7 Vasile Alecsandri și al Elenei
Alecsandri. Anul nașterii sale este incert la fel este și locul în care s-a
născut deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului în munți din calea
armatei lui Alexandru Ipsilanti a familiei Alecsandri, cu toate acestea se
consideră că acesta s-a născut pe raza județului Bacău.

Între anii 1828 și 1834 este deschis la Iași pensionul lui Victor
Cuemin unde Alecsandri a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și Matei
Millo, cu care a legat relație de pretenie foarte buna și pentru care a scris
Chirițele și o mare parte din Cânticele comice.

În 1838 apar primele sale încercări literare în limba franceză:

Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata, urmând ca în anul următor să se
întoarcă în țară și să ocupe un post în administrație până în anul 1846. În 1840, împreună
cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a
început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică
însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale
literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în
principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a
jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate
după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă

valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va
grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au
luat naștere.

7
Medelnicerul este un dregător în Evul Mediu în Principatul Moldovei și Țara Românească. Era boierul care îi turna apă domnului pentru a-și spăla
mâinile, punea sarea în mâncare și îi servea masa. În secolul al XVI-lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc. Originea cuvântului
este medelniță, un lighean de apă în care se spălau mâinile.
 În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate
săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și
lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență
în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe

Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și
căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a
cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de
poezii Lăcrămioare. Între anii 1846-1847 Alecsandri ține un jurnal în
care își declară iubirea față de Elena Negri.

Vasile Alecsandri a fost unu dintre fruntașii Revoluției de la 1848, în moldova această
mișcare a avut un caracter pașnic fiind denumită în epocă „revolta poeților”. La 27 martie
1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni a fost adoptată o petiție redactatî de
Vasile Alecsandri în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza.

După înfrângerea mișcării pașoptiste, Vasile Alecsandri este trimis în exil. După ce a
călătorit prin Austria și Germania, se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți
pașoptiști munteni. Poeziile Adio Moldovei și Sentinela română datează din perioada exilului.

În mai 1849 pleacă cu ceilalți exilați la Brașov, apoi în Bucovina și în toamna aceluiași
an la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și mai multe
schițe comice și muzicale. În decembrie se întoarce în patria sa.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, născută în

noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876, la Mircești.
Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi
perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța

pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe
ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru
al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte
de Lisle.
 În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la
sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia
Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit
marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei
academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri
literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune:

 „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei
noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul
cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă
tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai
grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu
publicarea Pastelurilor ... “

 Ion Heliade-Rădulescu
Poet, prozator și ziarist, Ion Heliade-Rădulescu s-a nascut pe 6
ianuarie 1802 la Târgoviște. își face studiile la Școala grecească de la
Schitu Măgureanu și la Școala "Sf. Sava" din București. Debutează ca
lingvist în anul 1828 cu "Gramatica românească", iar un an mai traziu
scoate ziarul "Curierul romanesc".
Ion Heliade-Rădulescu este fondatorul și a altor publicații
precum "Muzeu național" (1836), "Curier de ambe sexe" (1837),
"Gazeta Teatrului Național" (1835), în care semnează versuri originale
și traduceri, articole de teorie și critică literară. În anul 1830 îi apare
primul volum de versuri "Meditații poetice dintr-ale lui A. de la Martin", volum ce cuprinde și
primele poezii originale: Sonet, La anul 1830, Trecutul, Dragele mele umbre, Cântarea
dimineții, Epitaf de la o tânără mamă. Heliade-Rădulescu este autorul unui amplu poem,
"Umanitatea", compus din mai multe cicluri realizate fragmentar în "Căderea dracilor",
"Anatolida sau Omul si fortele" si "Santa cetate".
În 1836 publica volumul "Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie",
volum ce cuprinde toată producția literară a scriitorului. Ca prozator, Heliade-Rădulescu este
autorul unor scrieri cu conținut satiric și pamfletar, scrise în maniera fiziologilor: Domnul
Sarsaila autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana. Ion Heliade-Rădulescu este membru
fondator și președinte al Societății Academice Române. A murit la data de 27 aprilie 1872 la
București și este înmormântat în curtea bisericii Mavrogheni.
-Curente literare

Pașoptismul prin ideeile promovate trezește conștiința națională și animă poporul la

acțiune în vederea unificării depline, și totodată orientează literatura înspre romantism.

Nu întâmplător articolul lui Kogălniceanu este considerat

un manifest al romantismului, întrucât ideile pe care le susține
coincid cu temele acestui curent, mai ales că romantismul se
bazează pe dorința de libertate și Kogălniceanu a căutat
emanciparea principatelor.

Cu toate acestea, nu numai romantismul se reflectă în

operele scriitorilor pașoptiști, ci și alte curente, precum
Clasicismul sau Realismul. Din dorința de modernizare și asimilare cu alte națiuni
occidentale, literatura română „arde” etape ale dezvoltării sale, încercând să împletească mai
multe curente literare, de multe ori chiar în cadrul aceleiași opere. Astfel, fenomenul
coexistenței mai multor curente literare se produce în cadrul aceleiași opere, amestec vizibil în
lucrări precum „Alexandru Lăpușneanul” (Costache Negruzzi) sau chiar în pastelurile lui
Alecsandri.

-Romantismul

Romantismul a apărut în Anglia, Franța și Germania, în prima

parte a secolului XIX-lea ca o opoziție a clasicismului,
incluzând nu nuai literatura ci și artele plastice, muzica,
filosofia, istoria și estetica. În ciuda diversivității formelor
romantismului, au putut fi stabilite anumite trăsături generale,
caracteristice întregului curent:

 Importanța sentimentului și a fanteziei creatoare;

 Încercarea de evadare din realitatea obiectivă;
 Descoperirea infinitului spațial și temporal;
 Pătrunderea mai adancă în tainele inimii;
 Interesul pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală;
 Evidențierea valorii artistice și ceea ce nu este frumos;
 Interesul pentru creația populară și pentru tradițiile naționale.
 În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști.
Influențele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând
punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

În literatura română, romantismul s-a manifestat în trei etape:

1. Preromantisul

Cunscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Biedermeier, această

perioadă este caracterizată prin gustul omului mediu, al burghezului, o perioadă conservatoare
care cultivă confortul spiritual, pasiunile temperate și plăcerile simple. Creațiile sunt în mare
parte mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special
Franța. Reprezentanții acestei etape sunt:  Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu.

2. Romantisul propiu-zis (eminescean sau romantismul înalt)

Misticismul8, ocultismul si dimensiunea cosmică sunt

dezvoltate iar autorii iși exprimă pasiunile înflăcărate prin crearea
unui univers imaginar sau alternative ale lumii reale. Mihai Eminescu
(n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889, București, România) este singurul reprezentant al acestei
perioade, impactul creațiilor sale asupra autorilor fiind incomparabil.

3. Romantismul posteminescean

În timpul acestei perioade sunt reactualizate teme și mijloace clasice și romantice,

conferindu-le o nouă forță expresivă.  Marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea
apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar
și a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu
elemente de expresie aparținând simbolismului, semănătorismului etc. Reprezentanții etapei
sunt:  George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
8
Misticismul este căutarea atingerii comuniunii, identității sau conștienței realității ultime, divinității, adevărului spiritual, sau a lui Dumnezeu, prin
experiență directă, intuiție sau înțelegere pătrunzătoare. 
 Romantismul cultivă o serie largă de specii literare, cuprinzând :

 elegia ("Miezul nopței" de Grigore Alexandrescu, "O fată tânără pe patul morții"

de Dimitrie Bolintineanu)
 epopeea
 epopeea istorică ("Mihaiada" de Ion Heliade-Rădulescu)
 epopeea cosmogonică ("Anatolida" de I. Heliade-Rădulescu)
 epistola ("Epistolă domnului Iancu Văcărescu" de Grigore Alexandrescu)
 oda ("Odă lui Schiller" de I. Heliade-Rădulescu)
 balada
 balada istorică ("Muma lui Ștefan cel Mare" de D. Bolintineanu)
 balada fantastică ("Mihnea și baba" de D. Bolintineanu)
 meditația ("Umbra lui Mircea la Cozia" de G. Alexandrescu)
 satira ("Satiră. Duhului meu" de G. Alexandrescu)
 fabula ("Toporul și pădurea", "Câinele și cățelul" de G. Alexandrescu)

Opinie
Perioada Pașoptistă este o mărturie a faptului că mințile
strălucite mereu vor fi astupate și impiedicate. Pentru ca
poporul Român să avanseze a fost nevoie de oameni precum
Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri care ș-au riscat atât
funcția cât și libertatea. În ciuda puterii de convingere și a
inteligenței pașoptiștilor, aceștia nu s-au manifestat violent ci s-
au folosit de literatura, prin presă și opere.
Chiar și în prezent, oamenii valoroși sunt astupați de
galagia celor care nu gândesc și care nu au o opinie propie ci
trăiesc ca într-o turmă și cred orbește la tot ce găsesc pe
internet.
Este important să cunoaștem dar mai presus de toate trebuie să gândim!