Modernism vs.

tradiţionalism

Tradiţionalismul
• orientările tradiţionaliste se constituie încă din primele două decenii ale secolului al
XX-lea în jurul revistelor Sămănătorul (1901) şi Viaţa românească (1906), care impun cele
două curente ideologice şi culturale, sămănătorismul şi poporanismul;
• au în comun o orientare conservatoare în faţa occidentalizării grăbite şi superficiale adoptate
Definire

în procesul de făurire a statului român modern;

• încearcă să realizeze un proiect cultural propriu, diferit de calea modernizării accelerate
apusene, prin care să răspundă marilor probleme ale României la începutul secolului al
XX-lea: problema ţărănească - împroprietărirea ţăranului cu pământ; problema naţională - un
stat naţional şi unitar al tuturor românilor; cultura naţională bazată pe specificul naţional.
• revista Sămănătorul a apărut în 1901, la Bucureşti; impune sămănătorismul prin
conducerea lui Nicolae Iorga, principalul ei ideolog, între 1903-1906;
• revista Viaţa românească a fost condusă de Garabet Ibrăileanu până în 1933, apoi de
Mihai Ralea, şi a avut între colaboratori pe Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, George
Reviste

Topârceanu; în jurul revistei s-a afirmat poporanismul;

• revista Gândirea apare la Cluj-Napoca, în 1921, avându-1 ca director pe Cezar Petrescu,
iar din 1926 pe Nichifor Crainic; a grupat în cercul ei creatori din domenii diferite: pictură
(Vasile Băncilă), teologie (Dimitrie Stăniloae), poezie (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion
Pillat, Radu Gyr); publicaţia a configurat gândirismul.
Caracteristici ale sămănătorismului şi ale poporanismului: cultul trecutului, interesul
pentru lumea ţărănească, pledoaria pentru răspândirea culturii în rândul poporului, teoria
specificului naţional;
Gândirismul adaugă ortodoxismul, ideea mistică a neamului şi antioccidentalismul .
Trăsături ale tradiţionalismului, în ansamblu:
• preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone;
• spaima de civilizaţia citadină şi de societatea cosmopolită, văzute ca sursă a degradării
morale;
• întoarcerea spre trecut (paseismul) ca unic reper moral salvator;
• cultivarea aspectelor tradiţionale (sărbători, obiceiuri, costume, muzică, gastronomie), în
opoziţie cu cele străine;
• predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu pământul,
Trăsături

cultul neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale, casa

şi biserica, ciclicitatea anotimpurilor;
• insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice
semnificative şi autohtonizarea lor;
• viziunea idilică asupra lumii ţărăneşti, surprinsă mai ales în momente de sărbătoare;
• preferinţa pentru specii ca romanul istoric, povestirea şi nuvela socială, romanul social,
drama istorică;
• preferinţa pentru epica în versuri (balada istorică, poemul) şi specii lirice (idila, pastelul,
pastorala, psalmul tradiţional, oda, imnul);
• tipologia preferată: haiducul, oşteanul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul;
• preferinţa pentru evocare, intimitate, descriere, epicitate;
• păstrarea formelor prozodice tradiţionale: strofa, ritmul, rima;
• limbajul poetic se caracterizează prin registru stilistic arhaic şi popular, vocabular cu
regionalisme;
• respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate.
Reprezen-

• în poezie - George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu,
Ion Pillat, Radu Gyr, Nichifor Crainic;
tanţi

• în dramaturgie: Barbu Şt. Delavrancea, Nicolae Iorga;

• în proză: Constantin Stere, Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu.

1
 Modernismul
• o mişcare amplă care se manifestă în spaţiul cultural european, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea şi până în perioada postbelică a secolului al XX-lea;
Definire

• reperul iniţial al modernismului literar - volumul Florile răului de Charles Baudelaire,

apărut în 1857 - anunţă o nouă sensibilitate şi impune, printre altele, estetica urâtului;
• în cultura română, modernismul este teoretizat şi promovat de E. Lovinescu prin revista
şi cenaclul Sburătorul.
• revista Sburătorul apare regulat între 1919-1922 şi 1926-1927;
• în revistă se afirmă o nouă generaţie de scriitori şi critici: Ion Barbu, Camil Petrescu, G.
Reviste

Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Camil Baltazar;

• colaborează şi autori deja cunoscuţi, precum Ion Minulescu, sau care au debutat în alte
reviste: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu.
• preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii, implicând conexiuni cu filosofia,
psihologia, religia, mitologia;
• cultivarea romanului de analiză psihologică, a dramei de conştiinţă şi de idei;
• universul artistic reflectă o civilizaţie citadină, definitorie pentru secolul al XX-lea;
• tipologia predilectă este cea a intelectualului, cu dilemele sale şi cu reacţiile faţă de
presiunile societăţii;
• preferinţa pentru luciditate în actul de creaţie lirică, împlinind dezideratul formulat de
Edgar Allan Poe şi Charles Baudelaire de a înlocui „sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginaţiei;
de aici, lirismul modernist epurat de anecdotică, sentimentalism şi didacticism;
• refuzul copierii realului şi orientarea spre interioritate;
• preferinţa pentru categorii negative, după cum le numeşte Hugo Friedrich, precum grotescul,
depersonalizarea, înstrăinarea, urâtul, anormalitatea, atracţia spre neant, dezumanizarea, spaima etc.
• dispariţia speciilor lirice consacrate (meditaţie, elegie, idilă, pastel), în locul cărora apar
formule poetice insolite („inscripţie”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”, „cântec”);
Trăsături

• dispariţia speciilor epice: fabula, scrisoarea, poemul epic, balada cultă, legenda cultă;
• conceperea şi construirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, nu o dată pre-
faţat şi, uneori, chiar încheiat de o artă poetică;
• artele poetice capătă valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica perso-
nală, pentru viziunea asupra lumii;
• naşterea unui nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular insolit (termeni argotici,
colocviali, abstracţi), prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei;
este vorba uneori nu doar de o sintaxă specială, neobişnuită, dar chiar de o poezie alogică;
• opţiunea pentru un limbaj sugestiv sau chiar încifrat;
• coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liber, versul alb, absenţa
strofelor sau strofe inegale, ritmuri interioare;
• modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără majusculă, dispar adesea punctul
şi virgula), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului şi al sugestiei;
• impunerea „fragmentului” ca specie nouă în proză şi în eseu şi a fragmentarismului ca
modalitate inedită de construcţie a poemului.

• în Anglia: T.S. Eliot, Dylan Thomas;

• în Franţa: Guillaume Apollinaire, Lautréamont, Saint-John Perse, Pierre Reverdy, René
Char, Henri Michaux;
Reprezentanţi

• în Italia: Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale;

• în Spania: Federico Garcia Lorca, Juan Ramon Jimenez, Antonio Machado, Luis Cernuda;
• în Grecia: Konstantinos Kavafis, Ghiorghios Seferis;
• în Rusia: Boris Pasternak, Vladimir Hlebnikov, Ossip Mandelstam;
• în SUA: Wallace Stevens, Ezra Pound, William Carlos Williams, Sylvia Plath;
• în America Latină: Jorge Luis Borges, Pablo Neruda, Octavio Paz, Cesar Vallejo;
• la noi: Tudor Arghezi, Ion Vinea, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Lucian Blaga.

2
 Eugen Lovinescu şi modernismul

Deşi pledoaria pentru modernism are o vechime apreciabilă, putând fi urmărită încă din
Antichitate, despre modernism se vorbeşte mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta se
constituie ca o reacţie împotriva încercărilor conservatoare de a înăbuşi spiritul creator, încorsetând
creaţia artistică în dogme, canoane şi legi prestabilite.
În sens larg, modernismul cuprinde toate mişcările artistice care exprimă - în mod categoric
- desprinderea de tradiţie, contestând, uneori violent, epoca sau curentul care le-a precedat. Adepţii
modernismului sunt anticlasici şi antiacademici, negând tradiţia.
Prima revistă cu spirit modernist apărută după război a fost Sburătorul (1919–1922) şi
(1926–1927), în coloanele căreia au publicat Ion Barbu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu.
Îndrumătorul noii direcţii a fost Eugen Lovinescu. Obiectivele revistei şi cenaclului erau:
promovarea tinerilor scriitori; imprimarea unor tendinţe moderniste în literatura română.
Modernismul lovinescian este unul teoretic şi constă într-o bunăvoinţă principală faţă de
toate fenomenele de diferenţiere literară, în timp ce modernismul avangardist şi experimental se
sincronizează perfect cu „formele extreme ale modernismului apusean”.
E. Lovinescu a construit o teorie a sincronismului conform căreia cultura şi civilizaţia se
dezvoltă prin împrumut şi imitaţie, după un model mai evoluat. El considera că arta, literatura,
cultura se dezvoltă în funcţie de un spirit comun al vremii, care face ca temele, modalităţile sau
stilurile să fie sincronice, adică asemănătoare. Există un spirit comun al veacului (saeculum) care
determină, în ansamblu, aceeaşi configuraţie a culturilor. Teoria maioresciană a formelor fără fond,
prin care era condamnat importul de forme culturale străine, este contrazisă de Lovinescu prin ideea
formelor care îşi creează, treptat, fondul (de la simulare la stimulare); împrumutarea unor forme din
alte culturi poate fi, în timp, benefică.
Acestui principiu al sincronismului, Lovinescu i-l adaugă pe acela de diferenţiere, care
indică nota de originalitate a fiecărui artist sau a fiecărei opere din cadrul unei anumite epoci.
El se îndepărtează, aşadar, de la linia organicismului pe care merseseră Kogălniceanu,
Maiorescu şi Eminescu, întâlnindu-se, însă, doctrinar cu mentorul Junimii în punctul esenţial al
autonomiei esteticului. Esteticul, acea „valoare autonomă realizată prin limbă şi fond sufletesc
într-un material etnic” trebuie disociat de alte valori (eticul şi etnicul), într-o epocă în care
acestea se confundă din nou.
Pentru sincronizarea literaturii române cu cea occidentală erau necesare câteva „mutaţii”
esenţiale în plan tematic şi estetic:
- trecerea de la literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană;
- cultivarea prozei obiective;
- evoluţia poeziei de la epic la liric;
- intelectualizarea prozei şi a poeziei;
- dezvoltarea romanului analitic (citadin).
Cărţile de doctrină ale lui E. Lovinescu sunt: Istoria literaturii române contemporane,
Istoria civilizaţiei române moderne, Critice.
Scriitor modernişti au fost consideraţi Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, N.
Davidescu, Emil Isac, Aron Cotruş, Alexandru Philippide, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, G. Călinescu.
„Biruinţa conceptului estetic, fără alterări de elemente străine” (de care sunt responsabile atitudinea
şi concepţia sămănătoriste, critica „naţionalistă sau socială” de la începutul secolului) îi datorează
foarte mult lui E. Lovinescu, şi ea e legată, în mod evident, şi de modernismul teoretic, cuprinzător
şi neextremist pe care marele critic şi l-a asumat.
„Sincronismul înseamnă (...) acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi
culturale a diferitelor popoare legate între ele printr-o interdependenţă materială şi morală.
Există, cu alte cuvinte, un spirit ale veacului sau ceea ce numea Tacit un „saeculum”, adică o
totalitate de condiţii configuratoare a viţii omenirii.” (Eugen Lovinescu – „Mutaţia valorilor

3
estetice”)