MODERNISM VS.

TRADIȚIONALISM
(prezentare sintetică)

Modernismul
Definire ● o mișcare amplă care se manifestă în spațiul cultural european, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al XX-lea;
● reperul inițial al modernismului literar – volumul Florile răului de Charles Baudelaire, apărut
în 1875 – anunță o nouă sensibilitate și impune, printre altele estetica urâtului;
● în cultura română, modernismul este teoretizat și promovat de E. Lovinescu prin revista și
cenaclul Sburătorul.
Reviste ● revista Sburătorul apare regulat între 1919-1922 și 1926-1927.
● în revistă se afirmă o nouă generație de scriitori critici: Ion Barbu, Camil Petrescu,
G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și Camil
Baltazar;
● colaborează și autori deja cunoscuți, precum Ion Minulescu, sau care au debutat în alte reviste:
Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu.
Trăsături ● preocuparea pentru marile probleme ale cunoașterii, implicând conexiuni cu filosofia,
psihologia, religia, mitologia;
● cultivarea romanului de analiză psihologică, a dramei de conștiință și de idei;
● universul artistic reflectă o civilizație citadină, definitorie pentru secolul al XX-lea;
● tipologia predilectă este cea a intelectualului, cu dilemele sale și cu reacțiile față de presiunile
societății;
● preferința pentru luciditate în actul de creație lirică, împlinind dezideratul formulat de E.A.
Poe și Charles Baudelaire de a înlocui „sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginației; de
aici, lirismul pur;
● dispariția speciilor lirice consacrate (meditație, elegie, idilă, pastel), în locul cărora apar
formule poetice insolite („inscripție”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”,
„cântec”);
● conceperea și constituirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, nu o dată prefațat și,
uneori, chiar încheiat de o artă poetică;
● artele poetice capătă valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica personală,
pentru viziunea asupra lumii;
● nașterea unui nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular insolit (termeni argotici, colocviali,
abstracți), prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei; este vorba
uneori nu doar de o sintaxă specială, neobișnuită, dar chiar de o poezie alogică;
● coexistența în versificație a prozodiei consacrate cu versul liber, versul alb, absența strofelor
sau strofe inegale, ritmuri interioare;
● modificarea punctuației convenționale (versurile încep fără majusculă, dispar adesea punctul și
virgula, tehnica ingambamentului), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al
inefabilului și al sugestiei;
● impunerea „fragmentului” ca specie nouă în proză și în eseu și a fragmentarismului ca
modalitate inedită de construcție a poemului.
Reprezenta ● în Anglia: T.S. Eliot, Dylan Thomas;
nți ● în Franța: Guillaume Apollinaire, Lautréamont, Saint-John Perse (premiul Nobel, în 1960),
René Char, Henri Michaux;
● în Spania: Federico Garcia Lorca, Juan Ramon Jimenez, Antonio Machado, Luis Cernuda;
● în SUA: Wallace Stevens, Ezra Pound, William Carlos Williams, Sylvia Plath;
● în America Latină: Jorge Luis Borges, Pablo Neruda, Octavio Paz, Cesar Vallejo;
● la noi, în POEZIE: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ilarie
Voronca;
● la noi, în PROZĂ: Camil Petrescu; Max Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, Max Blecher,
Urmuz, Anton Holban, Liviu Rebreanu.
 Tradiționalismul
Definire ● orientările tradiționaliste se constituie încă din primele două decenii ale secolului al XX-lea în
jurul revistelor Sămănătorul (1901) și Viața românească (1906), care impun cele două curente
ideologice și culturale, sămănătorismul și poporanismul;
● au în comun o orientare conservatoare în fața occidentalizării grăbite și superficiale adoptate în
procesul de făurire a statului român modern;
● încearcă să realizeze un proiect cultural propriu, diferit de calea modernizării accelerate apusene,
prin care să răspundă marilor probleme ale României la începutul secolului al XX-lea: problema
țărănească – împroprietărirea țăranului cu pământ; problema națională – un stat național și unitar
al tuturor românilor; cultura națională bazată pe specificul național.
Reviste ● revista Sămănătorul a apărut în 1901 la București; impune sămănătorismul prin conducerea lui
Nicolae Iorga, principalul ei ideolog, între 1903-1906;
● revista Viața românească, apărută la Iași în 1906, condusă de Garabet Ibrăileanu, dintre
colaboratori îi amintim pe Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, George Topârceanu; în jurul
revistei s-a afirmat poporanismul;
● revista Gândirea apare la Cluj-Napoca, în 1921, avându-l ca director pe Cezar Petrescu, iar din
1922 pe Nichifor Crainic; a grupat în cercul ei creatori din domenii diferite: pictură (Vasile
Băncilă), teologie (Dimitrie Stăniloae), poezie (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga,
Ion Pillat, Radu Gyr); publicația a configurat gândirismul.
Trăsături Caracteristici ale sămănătorismului și ale poporanismului: cultul trecutului, interesul pentru
lumea țărănească, pledoaria pentru răspândirea culturii în rândul poporului, teoria specificului național;
Gândirismul adaugă ortodoxismul, ideea mistică a neamului și folclorul (credințe și obiceiuri,
rituri străvechi);
Trăsături ale tradiționalismului, în ansamblu:
● preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualității autohtone;
● spaima de civilizația citadină și de societatea cosmopolită, văzute ca sursă a degradării morale;
● întoarcerea spre trecut (paseismul) ca unic reper moral salvator;
● cultivarea aspectelor tradiționale (sărbători, obiceiuri, costume, muzică, gastronomie), în opoziție
cu cele străine;
● predilecția pentru teme precum pământul și muncile câmpului, legătura cu pământul, cultul
neamului și al înaintașilor, continuitatea generațiilor, întoarcerea în locurile natale, casa și
biserica, ciclicitatea anotimpurilor;
● insistența asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice semnificative
și autohtonizarea lor;
● viziunea idilică asupra lumii țărănești, surprinsă mai ales în momente de sărbătoare;
● preferința pentru specii ca romanul istoric, povestea și nuvela socială, romanul social, drama
istorică;
● preferința pentru epica în versuri (balada istorică, poemul) și specii lirice (idila, pastelul,
pastorala, psalmul tradițional, oda, imnul);
● tipologia preferată: haiducul, oșteanul, răzeșul, ciobanul, călugărul sau poetul;
● păstrarea formelor prozodice tradiționale: strofa, ritmul, rima;
● limbajul poetic se caracterizează prin registru stilistic arhaic și popular, vocabular cu
regionalisme;
● respectarea sintaxei, a topicii și a punctuației consacrate.
Reprezentanți ● în poezie – George Coșbuc, Șt. O. Iosif, Aron Cotruș, Vasile Voiculescu, Ion Pillat,
Radu Gyr, Nichifor Crainic;
● în dramaturgie: Barbu Șt. Delavrancea, Nicolae Iorga;
● în proză: Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu.