artă - ÁRTĂ, arte, s.f. 1.

Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi
care foloseşte mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o ţară etc.)
care aparţin acestei activităţi. (1)

Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât
de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru, se
poate spune totuşi că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui
mediu şi a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un
sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său
de manifestare, arta poate fi considerată şi ca o formă de cunoaştere (cunoaşterea artistică).

Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care este bazează pe cunoştinţe, exerciţiu,
percepţie, imaginaţie şi intuiţie.

Enciclopedia “Britannica Online” defineşte arta ca "îndemânare şi imaginaţie în creaţia de obiecte,

medii ambiante sau experienţe estetice care pot fi împărtăşite" (the use of skill and imagination in the
creation of aesthetic objects, environments, or experiences that can be shared with others.)

Definiţia şi evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard
Wollheim (filozof englez) face distincţie între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o
valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este deasemeni o
valoare absolută, dar dependentă de experienţă umană generală; şi pozitia relativistă, în care calitatea estetică
nu este o valoare absolută, dar depinde de, şi variază cu experienţa umană a diferiţilor indivizi.

Un obiect poate fi caracterizat în funcţie de intenţie, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de
scopul sau funcţiunea lui. De exemplu o ceaşcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat
obiect de artă, dacă e intenţionată obiect estetic. Deasemeni, o pictură poate fi considerată obiect de meşteşug
(deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.

Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca "unul din termenii cei mai elusivi (care se
eschivează) ale problemelor tradiţionale de cultură umană" (one of the most elusive of the traditional
problems of human culture).

Leo Tolstoi (scriitor rus) a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane.

Benedetto Croce (critic italian, filozof idealist si politician) şi R.G. Collingwood (filozof si istoric
englez) au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoţii, şi că opera de artă aşadar există esenţialmente în
mintea creatorului.

Arte plastice, din franţuzescul arts plastique, este un termen care este o formă mai restrânsă şi
învechită pentru arte vizuale, desemnând artele aşa-zis majore precum pictura, sculptura, desenul şi gravura.
În limba franceză termenul îşi are originea din latinescul ars şi din grecescul plastikos şi definea la origine
artele exprimate tridimensional, precum sculptura sau arhitectura, înglobând ulterior pictura, desenul şi
gravura.

muzică - MÚZICĂ, (4) muzici, s.f. 1. Arta de a exprima sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor
combinate într-o manieră specifică. 2. Ştiinţă a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului şi al
armoniei.

In Grecia Antică muzica avea un rol deosebit în educaţia tinerilor. Aceasta se datorează opiniei
conform căreia muzica este necesară pentru dezvoltarea simţului pentru frumos (gr. to kalon), crucial in
viaţă. Acest simţ va ghida în viitor alegerile tânărului sau omului matur în multe alte domenii.

Muzica, parte a quadriviumului (treaptă imediat următoare învăţământului elementar medieval, în

care se predau aritmetica, muzica, geometria şi astronomia), a fost o parte importantă a studiilor în
universităţile medievale. Pregatirea practică a muzicienilor avea loc privat, de catre profesori particulari, în
bresle sau în familie.

Conservatoarele moderne pregatesc muzicieni în domeniul practic şi teoretic, în compoziţie, diferite

instrumente, voce, pedagogie muzicală, etc. Primul conservator, instituţie de pregătire muzicala publică
finanţată de stat, este Conservatorul Naţional de Muzică şi Declamaţie din Paris (1795). Alte conservatoare
din aceeasi perioadă sunt Conservatorul din Praga (1811), Scoala Superioară de Muzică şi Artă din Viena
(1817) şi Academia Regală de Muzică din Londra (1822). Conservatoarele din Bucureşti şi Iaşi au fost
înfinţate în anul 1864.

Periodizare a istoriei muzicii:

Antichitate: s-au păstrat puţine exemple de compoziţii. Acestea sunt bazate pe moduri. Instrumentul
reprezentativ al Greciei Antice este lira . Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esenţa muzicii
este dată de rapoarte de numere simple proporţionale cu lungimea coardelor pentru diferite note.
Lira este un instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanţă, două braţe în formă de
coarne şi mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la acompaniere, când se recitau poeme; obiect cu
care este reprezentat Apollo
Monocordul este un instrument acustic realizat dintr-o cutie de rezonanţă peste care este întinsă o
coardă cu posibilitate de reglaj,cât şi unul sau două dispozitive de scurtare a părţii vibrante.În principiu acesta
poate genera sunet având orice valoare ca frecvenţă în domeniul spectrului audio,în funcţie de poziţionarea
dispozitivelor de scurtare a corzii vibrante.

Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin şi gregorian domină discursul muzical. Leonin, un
compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200 primul cor pe
mai multe voci. Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală.
Instrumentele muzicale importante au fost orga (iniţial portabilă, de provenienţa bizantină) şi lăuta (utilizată
în muzica laică)
Lăuta este un instrument muzical cu coarde ciupite, cu gâtul încovoiat şi cutia de rezonanţă foarte
bombată, cu un fund adânc şi rotunjit, asemănător cu cobza.

Renaştere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din ce în ce
mai complicate. Cântul (muzica) gregoriană stă la baza unei voci, nu a întregii compoziţii polifonice
 Polifonia este modalitatea de creaţie muzicală pe mai multe voci (muzicale), fiecare reprezentând o
linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată.
Muzica gregoriană, numită şi cânt gregorian, este un gen muzical liturgic utilizat în cultul creştin
catolic. Inspirată de muzica primelor generaţii de creştini de pe teritoriul Imperiului Roman de Apus –
aceasta avându-şi, la rândul ei, originea în Grecia decadentă –, muzica gregoriană s-a dezvoltat în secolele
VI–XI. Numele său pleacă de la cel al papei Grigore I cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea), care a
condus o reformă pentru unificarea muzicilor bisericeşti pe tot cuprinsul Europei de vest.

Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică dar devine tonală (se trece de la moduri la game).
Instrumentele din familia viorii sunt perfecţionate şi muzica instrumentală se dezvoltă mult. In tradiţia vocală
apare opera. Rameau (1683-1764 - compozitor şi muzicolog francez) a considerat că esenţa muzicii constă în
combinarea vibraţiei coardelor cu o frecvenţă invers proporţională cu lungimea acestora.

Perioada clasică şi romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală dar devine omofonă. Pianul capătă
o importanţă deosebită.

Secolul XX: Noi experienţe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La inceputul
secolului XX, E. Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica este în primul rând o senzaţie
psihologică.

Impresionismul muzical

Curentul artistic al impresionismului s-a manifestat mai intai in pictura. Maestrii Claude Monet,
Edgar Degas, Auguste Renoir, Pablo Picasso, Paul Cezanne sunt numai cativa promotori ai acestei noi
viziuni artistice. Denumirea ca atare a curentului a fost data de criticul Lorris Leroy, care a pornit in
aprecierile sale de la tabloul „Impresie – rasarit de soare”, semnat de Claude Monet. Esenta acestei noi
miscari artistice este exprimarea impresiilor imediate si manifestarea unui interes deosebit pentru nuante,
atmosfera, fluiditatea senzatiilor, miscarea permanenta a acestora.
Claude Debussy este cel care a transferat aceste particularitati in muzica. Pornind de la scari modale
proprii (pentatonice si hexatonice), tehnica sa de compozitie utilizeaza un bogat limbaj armonic si timbral, in
inedite combinatii. Acest lucru conduce la crearea unui sistem de culori sonore, compatibil cu irizarea
cromatica a picturii impresioniste. Muzica lui Debussy poate reda in acest mod impresiile, emotiile produse
de elemente ale naturii concrete: marea, norii, vantul... .

Claude Debussy
(1862 – 1918)

Compozitor, pianist, dirijor si critic muzical, Claude Debussy s-a remarcat

destul de tarziu inm viata muzicala a vremii lui. El a compus foarte putin in
anii de Conservator, nu avusese nimic dintr-un copil minune, iar evolutia sa
muzicala a fost extrem de lenta, dar, poate tocmai din cauza asta, ferma si
decisiva. Momentul hotarator, impulsul major, l-a constituit intalnirea, la
Roma, cu Charles Gounod, presedinte al juriului unui concurs in care
Debussy (ce trecuse de 20 ani) castiga marele premiu pentru cantata „Fiul
risipitor”. (1)
Viata compozitorului a fost marcata de o aparenta dezordine, de multe scandaluri provocate atat de pasiunile
lui amoroase, cat si de unele compozitii ale sale (Saint – Saens era furios pentru ca intr-una din cantatele sale,
„Cantata primaverii”, Debussy indraznise sa utilizeze ca tonalitate principala Fa diez major).
In ciuda acestor lucruri creatia sa, atat de controvestata de multe ori, este una majora in istoria muzicii
universale. Debussy este creatorul scarii hexatonale (cu sase sunete), cea care ofera o atmosfera aparte
muzicii pe care a compus-o. Este autor al operei „Pelleas si Melisande” (pe un text al lui Maeterlinck), al
baletelor „Preludiu la dupa amiaza unui faun” si „Marea”, al oratoriului „Martiriul Sfantului Sebastian” (pe
textul lui Gabrielle d’Annunzio), schitelor simfonice „Marea”, „Trei nocturne”, ”Imagini”. A compus muzica
de camera, muzica pentru pian („Coltul copiilor”).

Expresionismul muzical

Curentul artistic al expresionismului a aparut in Germania la inceputul secolului XX si se

caracterizeaza prin puternica tendinta a creatorilor de a exprima intr-un mod tensionat, spontan trairile
interioare (durere, spaima, uimire), de cele mai multe ori exacerbate, cu accent pe subiectivitate si irational.
Spiritul noncomformist si puternic contestatar ii defineste pe marii expresionisti.
Expresionismul muzical se manifesta in doua mari directii: una, cunoscuta drept Școala dodecafonica
(sau Noua Școala Vieneza), reprezentata de Arnold Schonberg, Alban Berg, Anton Webern, cealalta
reprezentata de Igor Stravinski in perioada rusa. Muzica expresionista exacerbeaza tensiunile emotionale si
prezinta, cu extraordinara forta, de foarte multe ori, latura agresiva, violenta a naturii umane. Toate acestea se
regasesc intr-un limbaj muzical in care melodia este fragmentata, intensitatile sunetelor trec prin contraste
violente disonantele sunt prezente si puternice. Absenta ordinii impuse de sistemul tonal si atractiile tonale, a
dat nastere atonalismului. Compozitorii se orienteaza catre instrumentele de percutie, pe care le foloseste de
asa manira incat sa se obtina o tenta grosiera a sunetului, ce vizeaza zgomotul. Melodia isi afla acum
disocierea si dispare in masa sonora amorfa.

Arnold Schonberg
(1874 – 1951)

S-a nascut la Viena si este cunoscut drept creatorul Noii Școli Vieneze,
adept fiind si promotor al dodecafonismului, atonalismului si serialismului.
Discipolii sai, Alban Berg si Anton Webern, au dezvoltat si perfectionat
acest sistem care a directionat creatia compozitorilor de avangarda ai
secolului al XX-lea. A fost profesor de compozitie la Viena, Boston, New
York si Los Angeles. Din creatia sa amintim opera intr-un act pentru un
personaj „Asteptarea” (1909), opera „Pierrot Lunaire” (1912), lieduri,
piese pentru pian, „Cvartet de coarde”, „Varatiuni pentru orchestra”
(1928).

References
1. DEX.