6.12-13 ȘC. Educația muzicală. 27.04.

2020

Tema: Creația muzicală populară. Folclorul muzical neocazional (folclorul copiilor, doina,
balada populară, cântecul popular, muzica dansurilor populare, instrumente muzicale
populare).

În ortografia originară, folklore, termenul românesc folclor a fost propus în anul 1846 de către
arheologul englez J.W.Thoms, desemnând producţiile culese din popor. Etimologia sa derivă din
cuvintele folk=popor şi lore=ştiinţă, înţelepciune (the lore of the people).
Iniţial, cuvântul folclor desemna atât obiectul studiului, cât şi disciplina care îl studiază. Treptat
însă, termenul s-a impus, înlocuindu-i pe cei aflaţi în uz: antichităţi populare (folosit de către
englezi), tradiţii populare (utilizat de către francezi, italieni şi români), volkskunde (păstrat până
astăzi de către germani şi creat independent de termenul englez).
Faţă de creaţia cultă, creaţia populară are anumite trăsături specifice, care se întrepătrund,
condiţionându-se reciproc.
1.Caracterul colectiv. Noţional, termenul a fost foarte greu de definit, cu atât mai mult cu cât cei
care cercetau folclorul erau familiarizaţi la început mai degrabă cu creaţia cultă care este individuală.
În concepţia romanticilor, folclorul era o emanaţie a sufletului întregului popor iar actul creaţiei era
învăluit într-un mister. La fel ca şi în cazul creaţiei culte, actul creaţiei folclorice este individual, dar
diferă atitudinea creatorului şi a colectivităţii din care acesta face parte, faţă de realizarea insului
creator.
2.Transmiterea orală (oralitatea) nu modifică esenţial creaţia obţinută prin efortul colectiv,
constituind în acelaşi timp o dovadă a fidelităţii colectivităţii faţă de bunurile spirituale moştenite.
Schimbările mai mari apar atunci când se preia o creaţie din altă regiune sau de la un alt popor. În
acest caz exemplarul preluat va fi adaptat stilului specific regiunii sau al celui naţional. "În memoria
fiecărui membru al colectivităţii, o creaţie trăieşte sub o formă generală; ia naştere, de fiecare dată, în
timpul interpretării, este "recreată", aportul interpretului fiind mai mare sau mai mic, în funcţie de
talentul şi dispoziţia sa, dar permanent în spiritul tradiţiei muzicale a grupului din care acesta face
parte.
3.Caracterul anonim apare ca o consecinţă firească a oralităţii. Momentul apariţiei unei noi creaţii
nu poate fi surprins, chiar şi în cazul în care în sânul unei colectivităţi interpreţii – creatori buni –
sunt cunoscuţi şi apreciaţi. Abia mai târziu putem cunoaşte rezultatul, în măsura în care noua creaţie
este recepţionată şi preluată ca atare, îşi continuă existenţa şi dă naştere variantelor. Odată preluată,
creaţia va circula într-o formă mai mult sau mai puţin apropiată de original şi va sfârşi prin a fi
descompusă, îmbogăţită şi contaminată cu alte elemente ale colectivităţii ce o va prelua.
4.Caracterul sincretic constituie o caracteristică importantă a folclorului. La realizarea unei creaţii
folclorice îşi dau concursul mai multe tipuri de artă care prin mijloacele specifice asigură
complexitate exprimării trăirilor emoţionale dorite a fi transmise de către creatorul colectiv şi
anonim.
5.Caracterul naţional reprezintă o altă caracteristică fundamentală a folclorului. Creat într-un
spaţiu geografic anume, în condiţii istorice specifice fiecărui popor, redând prin concepţii, limbă,
imagini artistice specifice ideile şi sentimentele proprii naţiunii a cărui produs spiritual este, folclorul
face parte din tezaurul cultural al oricărui popor, constituind principala modalitate de manifestare
artistică a acestuia.

1
 Principii şi legi ale folclorului în etnomuzicologie

De-a lungul timpului, specialiştii care cercetează folclorul au ţinut seama de anumite principii pe
care le-au aplicat în culegerea, sistematizarea şi interpretarea creaţiei artistice populare.
1. Primul dintre principii este obiectivitatea în cercetare, realizată prin notarea în detaliu a tuturor
observaţiilor de teren, utilizarea competentă a mijloacelor de înregistrare mecanică şi electronică a
faptelor de folclor prin transcrierea muzicală amănunţită, de multe ori sinoptică, aceeaşi obiectivitate
fiind prezentă şi în analiza, clasificarea, evaluarea estetică a melodiilor şi interpretarea lor ştiinţifică.
2. Al doilea dintre principii este cel al respectării autenticităţii, realizat iniţial prin includerea
faptului de folclor în cadru social, apoi prin detectarea funcţionalităţii creaţiei ce presupune studierea
întregii vieţi muzicale a localităţii, fără a selecta de la început, în mod arbitrar, stilurile muzicale, şi
nu în ultimul rând, prin stabilirea iniţială a performerilor sau interpreţilor tip ce vor acoperi atât
repertoriul cât şi calitatea estetică a acestuia. Din acest punct de vedere rezultă şi cel de-al treilea
principiu, şi anume acela al cuprinderii exhaustive a repertoriului furnizat de o anumită sursă dintr-o
localitate.

Categoriile folclorului national muzical

După prilejul cu care se desfăşoară un produs focloric în viaţa individuală sau a colectivităţii în

mijlocul căreia s-a format, direnţiem două mari grupe: neocazional și ocazional.
    Folclorul neocazional – care reprezintă ansamblul produselor folclorice care pot fi interpretate în
ocazii diverse (fără un prilej foarte bine precizat) şi a căror funcţie este destul de difuză. (ex. – doina,
balada, repertoriul de joc, foclorul orăşenesc).
  Folclorul neocazional
a)Folclorul copiilor
b)Balada
c)Doina
d)Cântecul propriu-zis
e)Muzica dansurilor populare
f)Teatrul popular
g)Șezătoarea.

Folclorul copiilor
Folclorul copiilor este un sector aparte de manifestare folclorică, un fenomen artistic independent,
o lume în care copilul trăieşte şi se formează, foarte bogat şi variat. Este în acelaşi timp un gen
aparte, paralel folclorului adulţilor, pe care de multe ori îl imită, dar este creat de copii pentru copii.
În versurile copiilor întâlnim un fond străvechi, peste care s-au suprapus elemente şi forme noi, este
un fenomen viu, în continuă transformare, dând dovadă de o capacitate uimitoare de creaţie artistică
şi lingvistică. Cântecele şi scandările copiilor au o vechime foarte mare, o circulaţie largă în spaţiu şi
diversitate în formele de manifestare. Sub aspectul creaţiei literare, acest gen se caracterizează prin
simplitate, muzicalitate, plasticitate, naivitate, optimism, vioiciune şi exuberanţă.
Ovidiu Bârlea structurează, în funcţie de origine, două clase de creaţii aparţinând folclorului copiilor:
prima - conţinând creaţii din folclorul adulţilor (preluate drept cântece, adaptate, simplificate de
copii) şi a doua - conţinând creaţiile propriu-zise ale copiilor.

2
 După originea şi structura lor, creaţiile din folclorul copiilor au fost grupate în:
 cântece-formulă;
 recitative-numărători;
 literatura propriu-zisă;
 versurile şi formulele ocazionale.

Balada
Termenul de baladă a fost atribuit în folcloristica românească de către Vasile Alecsandri (1852).
În limba franceză, ballade provine din verbul latin medieval ballare şi a denumit la început un cântec
simplu şi scurt, compus din trei strofe egale, cu refren, ce se cânta în cor în timpul dansului. Aceste
cântece s-au răspândit odată cu dansurile în întreaga Europă apuseană încă din secolul al XI-lea,
odată cu ele răspândindu-se şi termenul de ballade.
Mentalitatea şi aspectele de viaţă contemporană nu îşi găsesc ecou în conţinutul lui, fiind un cântec
al trecutului şi legat de trecut, fapt consemnat de intuiţia folclorică în denumirea 10 de „cântec
bătrânesc”, balada fiind denumirea dată producţiilor de origine mai nouă, cu dimensiuni mai reduse.
La noi, balada a fost definită ca fiind cântec epic, narativ, de mari dimensiuni, care exprimă
atitudinea poporului – în diferite perioade – faţă de natură şi societate, lupta sa împotriva forţelor
naturii şi asupritorilor (externi şi interni)4 . Unele categorii de balade sunt cântate de femei, dar
majoritatea interpreţilor sunt bărbaţi; multe balade sunt interpretate însă de lăutari, acompaniindu-se
cu un instrument cordofon (vioară, cobză sau ţambal) sau cu taraf. Deci, balada se caracterizează
prin: caracterul povestitor, eroic al conţinutului, exprimat muzical, suflul amplu, epic al desfăşurării
gradate a subiectului, mijloace specifice pentru realizarea imaginii poetice şi muzicale.

Doina
Doina este o creație lirică, vocală sau instrumentală, specifică poporului român, în care autorul
necunoscut își exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe,
iubire, ură împotriva asupritorilor, regret etc. Tot doină este numită și o specie a literaturii populare,
aparținând genului liric, în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile față de unele
probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.
Caracteristici:
 are caracter anonim (nu are un autor cunoscut)
 are caracter oral (s-a transmis din generație în generație prin viu grai)
 are caracter colectiv (este opera mai multor autori anonimi)
 are caracter sincretic (se îmbină muzica, poezia și dansul, poate fi cântată)
 are caracter tradițional
 are caracter expresiv
Trăsături:
 exprimă direct, profund și intens o varietate de sentimente, idei, aspirații
 are o tematică variată
 se inspiră din viața poporului român, reflectă comuniunea omului cu natura, atitudinea
acestuia față de viață și moarte, față de scurgerea timpului
Tipuri de doine:
În funcție de sentimentele exprimate, doinele pot fi:
 de dor  de jale

3
  de dragoste  păstorești
 de înstrăinare  de cătănie (militărie)
 haiducești
Cântecul propriu-zis
• cântecul exprimă direct sentimentele, aspiraiile și trăirile poporului – el îi are scânteia în inima
acestuia;
• cântecul folcloric a fost creat – simit și exprimat – ca îmbinare între text și melodie. Asta nu
înseamnă că doar textul separat nu ar putea viețui – ca versuri iar melodia - ca muzică; îmbinarea
celor două laturi prin interpretare ține de actul creației artistice;
• cântecul ca mijloc de exprimare artistică - drept poezie – după unii literari se învecinează atât cu
doina cât și cu strigătura;
• cântecul propriu-zis (cântecul ,,lumesc’’-profan, rural) este de departe cea mai consistentă grupare a
produciilor folclorice.
• din vasta creaie lirică în versuri aparinătoare cântecului propriu-zis dăm ca teme:
* cântec despre cântec;
* cântec despre relaiile familiale;
* cântec de iubire;
* cântec de jale;
* cântec de urât; cântec cu tematică socială;
* cântec de înstrăinare;
* cântec de muncă; * cântec de cătănie;
* cântec de război.

Muzica dansurilor populare

Asemenea cântecelor rituale, dansul este unul din genurile cele mai vechi; ca și muzica, utilitară și
funcțională în societățile arhaice, dansul s-a adresat inițial forțelor supranaturale, pe care omul
primitiv încerca să și le facă favorabile; inițial, dansul a fost o "arta religioasă prin excelență', făcând
parte din ritualul religios. 
  Dansurile țărănești, descinzând direct din dansurile rituale, cele mai multe ajungând să aibă scop
distractiv, dar și astăzi se mai cunosc unele dansuri care, pâna nu de mult, aveau funcții rituale certe,
atribuindu-li-se puteri magice; astăzi, mai fac parte din desfășurarea unor obiceiuri.
Noi am moștenit acest gen, dar este foarte greu de cunoscut care din ele - în afară de cele rituale - ar
avea o vechime mai mare decât a poporului nostru, din cauza lipsei de documente. Primele mențiuni
ale dansului popular apar începând cu secolul al XV-lea.
Dansurile diferă după provincii, iar în cadrul acestora, de la o zonă la alta.
Ocaziile de dans sunt :
 ocazii mari (hora de duminică, nunta)
 ocazii mici (petrecerea colindătorilor, priveghiul, sezătoarea, plecarea la armată, obiceiurile
de primăvară).
Categoriile mari de dansuri sunt : Hora mare, Brâu, Hora mică, De doi, Ceata (feciori, fete, călușari
și solistice;
Formația - dupa numărul jucătorilor - poate fi: grup mare (număr nelimitat), grup mic (4-12
inși), pereche, solist. 

4
 Forma de așezare a dansatorilor poate fi: cerc (închis sau deschis), linie (semicerc, coloană)
neregulată.
Ținuta dansatorilor: de mâna, de umeri, de talie (la jocurile cu grupuri
înlănțuite), lateral sau frontal  (la jocurile de perechi), liberă (la dansurile solistice sau în monom).
În ce privește componența pe sexe,dansurile sunt : mixte, bărbătești și femeiești. 
Formațiile posibile dupa așezare, ținută și componență sunt:
a) grup nelimitat în cerc închis, mai rar deschis, dansatorii se țin, în general, de mână, sunt dansuri
mixte;
b) grup nelimitat în linie, ținându-se de umeri, uneori de talie, dansuri mixte sau bărbătești ;
c) grup limitat în cerc închis, ținându-se de talie, uneori de umeri - dans mixt;
d) perechi - în cerc sau în linie, dansatorii ținându-se de mâna, stând unul lângă altul, față în față, cu
mâinile încrucișate la spate, sau flăcăul ține fata de talie, iar fata își sprijină mâinile de umerii
băiatului;
e) grupuri variabile în monom, în general pe sexe;
f) solistice sau polisolistice (bărbătești).
Este sigur că dansurile de perechi sunt mai noi; uneori se vede cum din dansurile mai vechi, jucate
în cerc sau coloană, apar forme noi; uneori, pe lângă jucătorii în cerc sau coloană se pot vedea
dansatori în perechi, alteori se dansează numai în perechi (Sirba-n vals). Majoritatea dansurilor sunt,
cum e și firesc, mixte; cele mai puțin întâlnite sunt cele femeiești, iar cele bărbătești, care sunt și cele
mai dinamice, pot fi întâlnite peste tot.
De-a lungul secolelor au fost împrumutate dansuri de la popoarele vecine sau de la naționalitățile
conlocuitoare, unele direct prin contactul maselor : Huțulca, Țigăneasca, Chilabaua, Bulgăreasca,
Cadâneasca, Cazaceasca;  altele direct prin mijlocirea orașelor: Polka, Mazurca, Galopul,
Padecatru  etc.

Teatrul popular
Teatrul popular e o formă sincretică a folclorului, care include variate dramatizări populare, piese
cu monologuri cântate. Este evidentă legătura cu alte genuri folclorice.
Materialul dramelor populare se constituie din elemente de basme şi poezie ritualică, motive epice,
cântece lirice, dansuri şi melodii. Manifestarea sincretismului teatrului popular se observă în
interacţiunea cuvântului şi muzicii, mimicii şi gestului, recuzitei şi butaforicului, în îmbinarea
monologului cu dialogul şi corul. Tonalităţile eroice şi umoristice predomină în teatrul popular.
Spectacolul are o scenografie extrem de simplă. Reprezentaţia teatrală se află în stihia ei în ogradă
sau pe drumul satului, rareori în casa ţărănească.
Aceste reprezentaţii rudimentare, cum ar fi „Ursul”, „Căluţul”, „Capra”, „Cerbul”, „Zimbrul”,
„Mioara”, „Capricornul” se constituie de fapt dintr-un catren.
 Spectacolele dramatice cu tematică istorică sunt prezente în piesele „Haiducii”, „Mălăncuţa”,
„Ostaşii”, „Novac şi Gruia”, „Codreanu”, „Gianu”, „Bujor”. Piesele sunt pătrunse de credinţa în
victoria dreptăţii, în biruinţa binelui asupra răului. În toate textele la formarea subiectului se resimte
influenţa izvoarelor literare scrise.

Șezătoarea
În tradiția românească, șezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care
are loc în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează, cântă, povestesc și joacă anumite

5
jocuri sociale. Ciclul anual al șezătorilor are loc după terminarea muncilor agricole. El începe înainte
de postul Crăciunului și se încheie înainte de postul Paștelui.
Este o datină veche, o adunare formată din oameni de la țară, fiind numită în unele regiuni și
furcărie, habă, habără, sau sideancă. În limba maghiară era denumită fonó (furcărie). Ea avea loc în
nopțile de iarnă, când se petrecea lucrând și spunând povești, ghicitori și glume.
Șezătoarea era organizată de obicei în perioada iernii (în numeroase sate, frecvența acestora
depășea 3 seri pe săptămână), când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un grup de fete se
adunau la un loc, „la gura sobei și la lumina unei lămpi, într-o casă apropiată (de regulă în casa unei
văduve singure cu care fetele se tocmeau), își torceau fuiorul de cânepă și caierul de lână”.
Aici avea loc și schimb de informații despre evenimentele petrecute în viața satului, sau era un
prilej de încheiere a viitoarelor căsătorii.
 Tot șezătoare mai este denumită și o întrunire, reuniune, cenaclu, serată muzicală sau literară.
Asemenea reuniuni literare au avut un rol însemnat în crearea și transmiterea folclorului literar.
Astfel Șezătoarea, revistă de literatură și folclor apărută cu intermitențe între 1892-1929
la Fălticeni sub conducerea lui Arthur Gorovei, a fost una dintre cele mai importante reviste de acest
fel din țară.

Bibliografie:
 Bogariu C. Curs de folclor muzical. Editura CORVIN DEVA,2008
 Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 973-42-0304-5
 https://prezi.com/wmdsn7rz07or/folclorul-copiilor/
 https://crispedia.ro/creatia-populara-folclorul-copiilor/
 https://www.rasfoiesc.com/hobby/muzica/MUZICA-DANSURILOR-POPULARE51.php

Sarcini de lucru:
În tabelul de mai jos scrieți câte un gen al folclorului neocazional și descrieți caracterul și conținutul.
Nr. Gen al folclorului Descriere
d/o neocazional
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.