Folclor muzical

Prin folclor se înţelege totalitatea producţiilor artistice literare, muzicale, coregrafice, mimice şi
dramatice create de popor, care se transmit pe cale orală şi au trăsături de conţinut şi formă
specifice.
Folclorul face parte integrantă din cultura naţională, reprezentând o etapă a acestuia, perpetuată prin
tradiţie orală. Conţinutul folclorului reflectă în mod veridic, în imagini artistice specifice, ideile şi
sentimentele poporului, concepţia sa despre lume şi viaţă, despre natură şi societate. Folclorul
românesc a constituit secole de-a rândul una din principalele forme de reprezentare artistică,
atingând un nivel de înflorire maximă în evul mediu, iar după apariţia literaturii şi muzicii
profesioniste, aşa-zise culte, a rămas principala formă de manifestare a maselor largi şi sursa
constantă de inspiraţie, „izvorul pururea reîntineritor" pentru creatorul individual, profesionist.
În ceea ce priveşte folclorul muzical, trebuie să precizăm că la români, ca de altfel şi la alte popoare,
s-a creat o artă colectivă, cu un limbaj muzical propriu, care precede arta scrisă, profesionistă.
Limbajul său muzical, a cărui geneză şi evoluţie au fost determinate de anumiţi factori (economic,
politici, geografici, psihici etc.) şi de condiţii istorice concrete de dezvoltare, se deosebeşte, în
elementele sale esenţiale, de limbajul muzical al altor popoare.
Studiul folclorului ne ajută să cunoaştem şi să iubim poporul, creatorul culturii şi istoriei naţionale,
să înţelegem mai bine calităţile sale artistice, trăsăturile morale, aspiraţiile sale, viaţa sa zbuciumată
şi lupta continuă împotriva nedreptăţilor sociale, concepţia despre lume şi viaţă, precum şi credinţa
lui religioasă. Totodată, studiul folclorului ca artă, ca moştenire a experienţei artistice de veacuri a
poporului, ne dezvăluie valoarea superioară, nivelul înalt la care au ajuns unele genuri şi specii,
şlefuirea maximă, echilibrul dintre conţinut şi formă.
Frumuseţea şi originalitatea folclorului nostru au fost remarcate de către cercetători români şi
străini. George Enescu spunea: „Socotesc folclorul perfect", iar Dimitrie Kiriac considera cântecul
nostru popular „sincer, trainic şi perfect". Prin conţinutul său profund realist şi prin valoarea moral-
educativă, folclorul constituie o şcoală de patriotism din care se poate învăţa dragostea de ţară,
atitudinea morală demnă pe care a avut-o poporul în clipele cele mai grele din viaţă. „Cântecul
popular - afirmă George Coşbuc - este un fel de şcoală a memoriei şi a spiritului de observaţie, de
poveţe şi satirizări, iar cântecele epice ale haiduciei constituie o adevărată şcoală de patriotism".
Referitor la trăsăturile specifice ale folclorului muzical, putem spune despre creaţia muzicală
populară că este colectivă, orală, anonimă şi sincretică.
Caracterul colectiv al folclorului se referă la modalitatea de creare şi interpretare a muzicii populare.
Fiecare creaţie folclorică este iniţial opera unui creator de talent, exponent al unei colectivităţi care,
impresionat în mod deosebit de un eveniment sau de un fenomen, dă viaţă sentimentelor sale prin
cântec. Odată creat, cântecul este preluat de colectivul din care face parte creatorul său. Prin
interpretare, cu scurgerea vremii, i se aduc modificări, i se adaugă noi elemente, fiind cizelat şi
îmbogăţit continuu. Trecând de la un interpret la altul, de la o generaţie la alta, cântecul păstrează
doar ceea ce este esenţial, se cristalizează şi devine operă de artă folclorică. Caracterul colectiv al
folclorului deschide fiecărei creaţii drumul unui întreg şir de variante în strânsă corelare cu cerinţele
individuale şi temperamentale ale fiecăruia. Numărul mare de variante al aceluiaşi tip melodic se
datoreşte şi stilurilor regionale. Un cântec din Muntenia preluat de interpreţi din Transilvania,
Banat, Oltenia, Moldova etc., va suferi unele transformări în procesul asimilării sale în stilul local.
Caracterul oral al folclorului muzical constă în transmiterea pe cale orală, de la om la om, de la un
loc la altul. Această caracteristică oferă cântecului posibilitatea de a suferi modificări, dar care nu
sunt esenţiale. Deşi în epoca noastră întreaga populaţie a ţării este ştiutoare de carte şi, este
cunoscută obişnuinţa unora de a nota cântecele (versurile şi muzica) în caiete speciale, deşi au fost
publicate antologii şi colecţii de cântece populare, caracterul oral al folclorului se păstrează în
continuare.
Transmiterea pe cale orală precum şi contribuţia colectivă în procesul de cristalizare are drept
consecinţă caracterul anonim al folclorului muzical. Chiar dacă numele creatorului iniţial este
cunoscut, poporul se comportă faţă de cântec în calitate de creator însuşindu-şi-l ca pe un bun al său,
interpretându-l, adaptându-l şi transformându-l după dorinţa sa.
Prin caracterul sincretic al folclorului muzical înţelegem îmbinarea dintre text, muzică şi joc pentru
a reda mai complet şi mai convingător un fapt, o idee. Datorită mijloacelor de interpretare, cântecul
popular se manifestă pe două planuri distincte: vocal şi instrumental, dar muzica şi textul sunt
însoţite adesea de mimică şi dans. Aşa sunt de exemplu Paparudele, Drăgaica, Căpriţa etc.
În concluzie,pe lângă cele arătate, folclorul are un pronunţat caracter naţional deoarece, fiind creat
într-un spaţiu geografic anume, în anumite condiţii istorice, el reflectă în imagini artistice specifice,
ideile, sentimentele şi concepţiile poporului, limba vorbită punându-şi amprenta şi asupra structurii
muzicii. De aceea, folclorul rămâne principala modalitate de manifestare artistică a poporului şi
izvorul de inspiraţie nesecat al creatorilor individuali, profesionişti.