Sunteți pe pagina 1din 4

Dinamica muzicii profesioniste în România1

Muzica românească, asemenea unui fluviu, îşi adună apele din izvoarele nesecate ale
spiritualităţii româneşti, care vine din istorie, din vremuri ancestrale, din zorii omenirii
când, pe aceste meleaguri moşii şi strămoşii noştri îşi exprimau prin cântec bucuria de a
trăi şi de a munci, aducând prin mii de fire mesajul lor de frumos, dreptate şi eroism.
Treptat, pe măsura curgerii prin timp, albia i se accentuează, se lărgeşte continuu pentru
ca apoi să se reverse printr-o impunătoare deltă în marele ocean al contemporaneităţii
noastre.
Cele trei izvoare viguroase ale muzicii româneşti profesioniste sunt: folclorul
(orăşenesc şi ţărănesc), cântarea psaltică şi creaţia muzicală europeană. Metamorfozându-
se prin secole, ajung în al doilea pătrar al veacului trecut, cînd condiţiile istorice şi sociale
favorizează naşterea şi dezvoltarea culturii muzicale profesionale româneşti. Este
momentul în care câţiva muzicieni români, dornici de a se exprima în „limba naţională”,
se apropie de folclor, şi-l însuşesc şi topindu-l la o înaltă temperatură emoţională, îl
toarnă în lucrările lor de factură vest-europeană. În felul acesta apare în istoria muzicii
româneşti, pentru întâia oară, o conştientă, ştiinţifică luare în consierare, culegere,
transcriere şi armonizare a melodiilor populare româneşti.2
Se puneau, astfel, bazele noii culturi muzicale profesioniste româneşti, deşi „ideea
conştientă despre o şcoală muzicală naţională românească s-a conturat la noi pe la
mijlocul veacului trecut, imediat după Revoluţia din 1848 şi odată cu Unirea
Principatelor (1859) cu apariţia statului naţional.3
Meritele incontestabile au avut în această acţiune compozitorii precursori (G.
Musicescu, C. Dimitrescu, G. Ştephănescu, G. Dima, I. Mureşianu, I. Vidu, C.
Porumbescu).
Pe această temelie, Geroge Enescu, la cumpăna veacurilor, dar mai ales în primele
decenii ale secolului nostru şi mai târziu alţi compozitori din generaţia imediat următoare,
ca D. G. Kiriac, T. Brediceanu, Stan Golestan, Filip Lazăr, Mihail Jora, Paul
Constantinescu, Sabin Drăgoi şi alţii sesizând virtualităţile folclorului românesc,
nemaivorbind de frumuseţea şi expresivitatea sa, (Enescu spunea: „Întrevăd posibilitatea
dezvoltării motivului popular românesc”), posesori ai unor tehnici componistice avansate,
de nivel european (majoritatea s-au format la şcoala franceză şi germană) au pus bazele
unei şcoli de compoziţie românească, făcând ca lucrările lor să treacă graniţele ţării,
intrând în circuitul european al valorilor.
Acest act reprezintă gradul înalt de profesionalizare a muzicii româneşti din acea
vreme, procesul accentuându-se în perioada dintre cele două războaie, fiind determinat de
necesitatea afirmării mai pregnante a fiinţei naţionale a poporului român, când cei mai
luminaţi oameni ai ţării abordează în creaţia lor o tematică desprinsă din viaţa poporului,
ascuţişul criticii lor îndreptându-se spre nedreptăţile sociale.
1
În Forum. Revista învăţământului superior, nr. 5/1978, Editura Ministerului şi Învăţământului
superior, Bucureşti.
2
Breazul, George. Gavriil Musicescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1962, pag. 56.
3
Cosma, Viorel. Câteva aspecte ale fundamentării teoretice privind raportul dintre naţional şi
universal în muzica românească. În Naţional şi universal în mzică, editat de Conservatorul
“Ciprian Porumbescu”, Bucureşti, 1976, pag. 49.

1
Se impunea în felul acesta un limbaj muzical profesionist, nou, inedit, desprins din
cântecul şi jocul popular, din specificul melodico-ritmic al folclorului ţărănesc şi
orăşenesc din structurile spiritualităţii mioritice a poporului român, cum a definit-o
Lucian Blaga.
Şi ce minunate mostre ne-a oferit în acest sens George Enescu în Impresii din
copilărie, în Sonata a III-a şi în Oedip ! Exemplul său a fost urmat de Stan Golestan
(Concertul carpatin), Sabin Drăgoi (Divertismentul rustic), M. Jora P. Constantinescu şi
alţii.
Deceniul al cincilea, luminat de soarele Eliberării, din August 1944, accentuează
înflorirea muzicii profesioniste româneşti. Cu toate că preponderentă este creaţia
compozitorilor afirmaţi înaintea eliberării, noi voci se fac auzite, prin contribuţia altor
creatori. Stimulaţi de avântul uriaşelor prefaceri revoluţionare din ţara noastră, de
tematica nouă, bogată în conţinut şi idei, orientaţi de ideologia marxist-leninistă, ei au
purces la crearea unor lucrări în care mijloacele de expresie cunosc o amplificare
accentuată, înregistrându-se o deschidere considerabilă a evantaiului stilistic, cu o
particularitate distinctă ce se impunea tot mai pregnant. Această particularitate era
asigurată de parfumul muzicii populare româneşti. Creaţia românească reprezentată prin
Mihail Jora, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski, Zeno Vancea, Gheorghe
Dumitrescu, Ion Dumitrescu, Sabin Drăgoi, Dimitrie Cuclin cunoaşte noi contribuţii.
Rândurilor acestei generaţii de compozitori li se alătură cei tineri care, dornici de a
da glas îndemnurilor lor lăuntrice, pun arta şi talentul în slujba nobilelor idealuri social-
umane noi. O adevărată pleiadă de compozitori se afirmă în deceniul al şaselea care, în
confruntarea nouă, mondială, pe planul ideilor, dintre nou şi vechi, dintre naţional şi
universal, dintre tradiţie şi inovaţie, fără a neglija filonul inspiraţional naţional, dau noi
sensuri şi dimensiuni creaţiei muzicale româneşti, preluând, ca şi profesorii lor, cuceririle
cele mai de seamă ale muzicii universale, arta stilistică a muzicii româneşti fiind larg
deschisă către inovaţie. Nume ca: Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Ştefan
Niculescu, Pascal Bentoiu, Dan Constantinescu şi multe altele sunt cunoscute în lumea
întreagă, fiecare dintre ei reprezentând o modalitate propie, originală de înţelegere a
specificului naţional, de integrare în universal.
Volumul creaţiei muzicale româneşti creşte considerabil în această perioadă,
impunându-se prin calitatea superioară a compoziţiei româneşti. Pe lângă numărul
impresionant de lucrări cu evidente trăsături predominant populare - sub influenţa
circulaţiei rapide a valorilor şi a exploziei internaţionale - elementul naţional apare din ce
în ce mai transfigurat, topit în stiluri şi maniere de compoziţie tot mai diverse,
determinate de influenţe tot mai puternice ale muzicii contemporane.
Abordând tehnici şi metode de compoziţie din cele mai variate, unele importante, ca
serialismul şi dodecafonismul, aleatorismul şi structuralismul, cerute şi impuse de
problematica din ce în ce mai complexă şi mai complicată a vieţii moderne, altele
inventate pe solul naţional (eterofonia, monodia), compozitorii noştri dau dovada unei
înalte conştiinţe profesionale, prin aportul lor creator. Acestora li se adaugă mijloacele
extra-muzicale – banda de magnetofon, sunetul sinusoidal şi compterul care reprezintă
noi direcţii ale muzicii contemporane, evidenţiind preocuparea consecventă a
compozitorilor noştri de a explora cele mai noi domenii ale universului sonor, căutând
noi modalităţi de integrare a muzicii româneşti în universalitate.

2
Specificul naţional, „românescul” transpare chiar şi din acestea, pentru că, aşa cum
spunea George Enescu „Chiar când noi nu scriem totdeauna cu caracter specific popular,
în lucrările noastre există ceva care ne deosebeşte de ceilalţi”4.
Avântul culturii muzicale profesioniste româneşti este tot mai puternic. Activitatea
intensă desfăşurată de filarmonici, teatre muzicale, şcoli generale, licee de muzică şi
conservatoare cunoaşte o înflorire fără precedent, urmărind spirala ascendentă a
dezvoltării generale a patriei. Noi generaţii de muzicieni se alătură avântului naţional de
ridicare a nivelului de conştiinţă a maselor populare.
În acest amplu proces de adânci prefaceri în planul spiritual românesc, de
emancipare a muzicii româneşti, un rol covârşitor l-au avut documentele de partid care au
orientat întreaga viaţă artistică, culturală a României pe fagaşul nou. Fără să renunţe la
ideea unor trăsături naţionale, compozitorii noştri, conştienţi că valoarea artistică a
muzicii nu constă numai în prezenţa elementului naţional, ci şi în problematica abordată,
au cuprins în creaţia lor tematica nouă, specifică României noi, exprimată într-un limbaj
modern, contemporan.
A fost creat un număr impresionant de lucrări, într-o mare diversitate stilistică, dar
unitare ca tematică, lucrări a căror valoare a fost recunoscută unanim. S-a afirmat încă
odată rolul pe care îl are tematica contemporană în artă ca element de bază. Modalităţi
noi de abordare au evinenţiat Pascal Bentoiu, Wilhelm Berger, Dumitru Bughici, Dumitru
Capoianu, Nicolae Brânduş, Corneliu Cezar, Gheorghe Draga, Corneliu Dan Georgescu,
Liviu Glodeanu, Vasile Herman, Myriam Marbe, Mihai Moldovan, Octavian Nemescu,
Irina Odăgescu, Ştefan Zorzor şi alţii, alături de generaţiile consacrate din rândul cărora
s-au desprins: Mihail Andricu, Dimitrie Cuclin, Ioan D. Chirescu, Tudor Ciortea,
Gheorghe Dumitrescu, Vinicius Grefiens, D. D. Botez, Teodor Jarda, Mihail Jora,
Marţian Negrea, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Alexandru Paşcanu, Carmen Petra
Basacopol, Doru Popovici, Adrian Raţiu Aurel Stroe, Sigismund Toduţă, Zeno Vancea,
Anatol Vieru.
Perioada următoare anului 1965 a marcat o surprinzătoare evoluţie stilistică a
muzicii româneşti profesioniste, în toate compartimentele creaţiei simfonice, operă,
operetă, balet, muzică vocal-simfonică, lied, muzică corală şi muzică uşoară. Cântecul
patriotic şi revoluţionar - cântecul coral în ansamblul său - a cunoscut cea mai
strălucitoare dezvoltare, fiind genul cel mai accesibil, redând direct şi imediat momentele
şi evenimentele cele mai importante.5
Creatorii din domeniul literaturii, muzicii, artelor plastice, teatrului, cinematografiei
- stipulează programul - manifestându-şi liber talentul lor, folosind stiluri şi maniere de
creaţii variate, sunt chemaţi să făurească noi opere valoroase care să îmbogăţească
patrimoniul culturii noastre şi tezaurul culturii universale, să contribuie la continua
înflorire a vieţii spirituale a poporului nostru.
Amplul proces de dezvoltare tehnico-ştiinţifică a creaţiei materiale şi spirituale, a
cuprins întreaga naţiune română. Perioada imediat următoare s-a caracterizat printr-o

4
George Enescu - volum tipărit de Academia R. S. R. şi Editura Muzicală a Uniunii
compozitorilor.
5
Trebuie să spunem că deceniile care au trecut ne-au oferit şi multe aşa-zise “capodopere
muzicale” în jurul cărora s-a făcut mult zgomot în presă, fiind bisate de un public “montat” dar,
care la fel ca piatra aruncată în lac, au produs zgomot, au mişcat apa, dar s-au dus la fund, de
unde poate nu le va mai scoate nimeni.

3
activitate emoţionantă de ridicare a nivelului de trai material şi spiritual al făuritorilor
bunurilor din ţara noastră.
Cât de clar sunt formulate coordonatele ideologice şi estetice ele creaţiei noastre
contemporane ! Nu este vorba numai de o tematică nouă, angajată, desprinsă din climatul
nou contemporan, ci şi de marea libertate a artistului de a evolua stilistic pe traiectorii
noi, impuse de exigenţele vieţii contemporane, solicitându-i participarea angajată şi
responsabilă la formarea şi modelarea spiritualităţii omului.
Un lucru nou organizat a fost oferit muzicii româneşti profesioniste prin Festivalul
naţional „Cântarea României”, manifestare artistică de amploare naţională fără precedent
în viaţa spirituală a ţării noastre, menită să contribuie la ridicarea conştiinţei socialiste a
tuturor oamenilor muncii, la lărgirea orizontului lor de înţelegere şi cunoaştere. Cu o
participare impresionantă (peste două milioane de artişti din cele mai variate domenii ale
artei amatoare şi profesioniste), Festivalul naţional „Cântarea României” a evidenţiat
spiritul patriotic şi revoluţionar al artei noastre contemporane. Aportul creatorilor
profesionişti în acest cadru a fost edificator. Numai în marea întrecere a măiestriei s-au
prezentat 58 de compozitori cu peste 100 de lucrări. Sigismund Toduţă, Gheorghe
Dumitrescu, Zeno Vancea, Wilhelm Berger, Anatol Vieru, Ştefan Niculescu, Liviu
Glodeanu sunt doar câţiva dintre laureaţii festivalului. A fost relevată încă odată calitatea
superioară a muzicii noastre noi, înaltul profesionalism contemporan pus în slujba marilor
ţeluri ale societăţii noastre, garanţie sigură a unei dezvoltări viitoare în noua etapă de
înălţare materială şi spirituală.
Postularea unui asemenea obiectiv reprezintă o necesitate de prim ordin în această
etapă de intensă acumulare cantitativă pe care o înregistrează societatea noastră, iar
schimbarea calitativă alcătuieşte însăşi dezvoltarea dialectică - saltul - de la simplu la
complex, de la inferior la superior - de la cantitate la calitate.
Contribuţia muzicienilor profesionişti în acest important efort de a trece la o calitate
nouă a activităţii noastre generale îmbracă multe aspecte. De la „participarea
nemijlocită”, la sprijinirea activităţii economice, la surprinderea formelor celor mai
caracteristice ale timpului nostru prezent, ale dimensiunilor sale reale, atât a celor
pozitive, cât şi a celor negative şi redarea lor în lucrări a căror realizare şi valoare estetică
trebuie să fie calitativ net superioară etapei anterioare, atât în conţinut, care este
nemijlocit legat de problemele reale ale societăţii şi oamenilor de astăzi, cât şi în forma
de realizare artistică - originală, autentică, novatoare, în afara oricărei îngrădiri stilistice,
dar în consonanţă perfectă, fundamentală cu viaţa şi timpul pe care îl trăim.
În concluzie, putem spune că fresca creaţiei contemporane din ultimii ani este
impunătoare, monumentală. Ea se caracterizează printr-o puternică accentuare a
profesionalismului muzicii româneşti, cu o deschidere largă a evantaiului stilistic
muzical, determinat de bogăţia tematică oferită de noua etapă din ţara noastră.
Comparativ cu etapa anterioară anilor 1950, ea se prezintă ca o gigantică arhitectură, la a
cărei realizare a semnat un număr impresionant de mare de compozitori, din toate
generaţiile, de la cei mai vârstnici, până la cei mai tineri care se mai află pe băncile
uceniciei muzicale.